Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Rusu Flavia, Baciu Alin, Şanta Cristian

TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV Note de curs

Valabil pentru anul universitar 2009-2010

CLUJ-NAPOCA 2009

1

Curs nr. 1
CONCEPTUL DE SPORT SUBSISTEMELE SPORTULUI CLASIFICAREA SPORTURILOR TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV Cuvântul englezesc “sport” vine din latinescul “deportare”, care însemna “a te distra”, “a te amuza”. În secolul al XIV-lea, în Anglia expresia “to sport”. În secolul al XIX-lea, datorită în special lui Thomas Arnold, se cristalizează conceptul de sport: acela de competiţie ludică care procură plăceri specifice dar, de asemenea, întotdeauna şi “… o formare corporală şi morală, sau, mai exact, o formare morală prin una corporală” (Bernard, 1989). M. Bernard (1989) consideră că este mai adecvată o definiţie ca cea oferită de G. Magnane, tocmai pentru că este neutră la judecăţi valorice şi surprinde mai complex fenomenul sportiv: “O activitate de loisir unde dominant este efortul fizic …, practicată într-un mod competitiv, comportând reguli şi instituţii specifice şi susceptibilă de a se transforma într-o activitate profesională”. Sportul – cu precădere sportul de performanţă - a devenit un fenomen social. Alături de educaţie fizică şi turism sportul cu cele trei ipostaze ale lui, constituie un fenomen social, cu o activitate concretă, cel al exerciţiilor fizice. Fenomenul de practicare al exerciţiilor fizice uimeşte prin varietatea activităţilor (să luăm de exemplu exerciţiul fizic al deficientului fizic sau al participantului la jocurile paraolimpice şi cel al sportivului din sporturile extreme). Omul ca fiinţă hipercomplexă, cu performanţe din ce în ce mai mari în toate domeniile activităţii lui, nu putea eluda studiul ştiinţific al fenomenului sportiv. Biomecanica, fiziologia, psihologia, pedagogia, lingvistica, ştiinţele exacte au contribuit la formarea unei tradiţii în domeniul cercetării activităţilor sportive. În jurul anilor `60 ai acestui secol s-a considerat că acest domeniu a dobândit o demnitate epistemică remarcabilă şi s-a instituţionalizat. De-a lungul anilor oamenii domeniului au încercat să dea o denumire cât mai adecvată acestei noi ştiințe. A fost denumită: Ştiinţa mişcărilor umane, Kinantropologie, Gimnologie, Fiziopedagogie, Kinetica umană, Ştiinţa activităţilor corporale, Kinesiologie umană ş.a.m.d. Pentru simplificare şi într-un anumit mod simplificat convenţional termenul de „Ştiinţa sportului” este justificat când în context avem sportul de performanţă şi de mare performanţă. În fond performanţa umană este raportată în primul rând la capacităţile individului şi apoi raportate la performanţele individului în raport cu semenii lui. A. Dragnea citându-l pe M. Epuran (1996) identifică 14 subdiscipline care servesc acest domeniu şi care alcătuiesc un sistem complex: • filosofia sportului; • psihologia sportului; • sociologia sportului; • educaţia fizică adaptată (pentru persoanele cu disfuncţii); • fiziologia efortului sportiv; • istoria sportului; • managementul sportului; • medicina sportului; • pedagogia sportului; • informatica sportului; • politica sportului; • legislaţia sportului; • facilităţile şi echipamentul sportiv; • economia sportului.

2

Cu toate că nu fiecare din aceste ramuri de ştiinţe este la fel de strâns legată cu fiecare, ele formează un fel de sistem, în sensul că au loc mereu împrumuturi de date concrete, concepte, teorii şi metode. SUBSISTEMELE SPORTULUI În „Manifestul despre sport" Consiliul Internaţional pentru Educaţie Fizică şi Sport de pe lângă UNESCO face diferenţieri între sportul de performanţă, sportul şcolar şi sportul în timpul liber. În această triplă ipostază a sportului, elevul poate practica toate formele: în şcoală în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă (cerc sportiv), sub îndrumarea pedagogului; în lecţia de antrenament sub îndrumarea antrenorului în vederea obţinerii performanţelor şi în timpul liber, în mod independent sau asistat de un mentor. Mihai Epuran (1996) citându-l pe O. Grupe, aminteşte de patru categorii de sporturi: • sportul pentru tineret; • sportul pentru toţi; • sportul de competiţie; • sportul de înalt nivel (profesionist). Revenind la competiţia sportivă care presupune obţinerea unui rezultat, constatăm că ea se particularizează pentru fiecare ipostază a sportului: •în sportul pentru toţi competiţia se încheie odată cu victoria. Fiecare întâlnire are oarecum o existenţă de sine stătătoare, chiar dacă se pot efectua clasamente sau decerna premii; •în educaţia fizică, competiţia se încheie odată cu victoria, dar aici ea lasă urme în perspectivă, prin valenţele educative (dezvoltarea biologică şi socializarea elevului); •în sportul de performanţă competiţia nu se limitează numai la obţinerea victoriei din concursul respectiv, sportivul sau echipa sunt incluşi într-un sistem competiţional în care toţi participanţii sunt adversari în timp (tur, retur, campionat, etc) şi în care au relaţii de rivalitate directe sau indirecte. Acest ultim sistem generează o serie de demersuri specifice atât în plan orizontal cât şi vertical, efectuate de sportivi şi staff-ul tehnic. Putem spune că, în acest caz, competiţia se desfăşoară şi între concursuri. Adrian Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) au elaborat o schemă a termenilor ce derivă din noţiunea fundamentală sport:

Sport pentru toţi S P O R T Sport adaptat Sport de performanţă

Sport de întreţinere Sport în timpul liber Sport de familie Sport pt. oameni aflaţi în condiţii speciale Sport pt. vârstnici

Sport de elită Sport pt. sportivii consacraţi Sport pt. copii şi juniori Sport extrem Sport terapie Sport adaptat de performanţă

Fig.2 - Schema termenilor ce derivă din noţiunea fundamentală „sport" (după A.Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002)

3

cu reguli schimbate. (Asemănarea mai mare sau mai mică a exerciţiului cu concursul îl clasifică în exerciţiu simplu. Studiul se poate efectua cu ajutorul electromiografiei. Actul motric sau „gestul motric" are la bază o intenţie deliberat concepută. Gh. alergări pe distanţe mai mici decât cele de concurs. c)Structura topografică. •globalitatea exerciţiului. c)Exerciţii cu caracter specific. Aceste reacţii se referă la procesele metabolice implicate şi la efectele de adaptare ale exerciţiilor efectuate. Aceste elemente nu pot fi definite cu maximă obiectivitate. 4 . dar joacă un rol important în obţinerea performanţelor. la gimnastică exerciţii cu ajutor uman sau cu aparate). Ele pot fi sintetizate în: . care sunt constituite pe baza asemănării cu caracterele spaţiale ale procedeelor tehnice.exerciţii cu efort predominant plastic (anabolic).exerciţii cu efort predominant mixt (aerob-anaerob). b) Exerciţii cu caracter mixt sau intermediar. Dragnea (1992) clasifică exerciţiile fizice în trei categorii: a) Exerciţii pentru pregătire generală care: favorizează dezvoltarea multilaterală. priveşte analiza intervenţiilor musculare care se dezvoltă pe baza datelor biomecanice descrise anterior. dar se deosebesc atât prin formă cât şi conţinut de procedeele şi elementele de concurs (Exemple: sărituri în înălţime prin procedee necompetiţionale. Cârstea (1999) defineşte exerciţiul fizic drept „actul motric repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor antrenamentului sportiv. care pot fi deduşi din efortul competiţional în comparaţie cu efortul de antrenament. special sau de competiţie. lărgirea bagajului de deprinderi motrice ale sportivilor. . Aceste exerciţii sunt de apropiere pentru perfecţionarea tehnicii sau tacticii (coordinative) sau de dezvoltare a capacităţii specifice de efort (condiţionale). se bazează pe analiza reacţiilor interne provocate de încărcătură în condiţii de competiţie şi antrenament. . care însă nu se confundă strict cu ramura de sport practicată.exerciţii cu efort predominant aerob. psihică. este determinată prin intermediul parametrilor cinematici şi dinamici. care desemnează o orientare a elementelor situaţiei tehnico-tactice. este necesară o prezentare de ansamblu a criteriilor de clasificare a acestora. joc pe teren redus cu număr redus de sportivi. Sistemele de educaţie fizică şi sport clasifică exerciţiile fizice după criterii ca: •finalitatea exerciţiului. favorizând transferurile pozitive de deprinderi. dezvoltă calităţile motrice de bază. . fiind mijlocul specific de bază".exerciţii cu efort predominant anaerob-alactacid. productivă. . •localizarea muşchilor solicitaţi. d) Structura situaţională. Exerciţiul fizic trebuie delimitat de un act motric obişnuit din viaţa cotidiană. Nivelul de previzibilitate poate fi condiţionat de următoarele elemente: • elemente cunoscute aplicate.exerciţii cu efort predominant anaerob-lactacid.CLASIFICAREA SPORTURILOR Clasificarea exerciţiilor fizice Pentru că exercițiile fizice sunt baza motorie a exprimării sportive. se poate repeta sistematic după reguli metodice precise şi influenţează atât sfera biologică (cu precădere) cât şi sfera spirituală. Renato Manno (1996) clasifică exerciţiile după următoarele structuri: a) Structura mişcării. se pot astfel să defini modele biomecanice ale performanţei şi ale pregătirii) b) Structura încărcăturii.

e) după caracterul succesiunii mişcărilor componente: exerciţii fizice ciclice. dinamice şi combinate. submaximale. rezistenţei. necunoscute (învăţarea unei combinaţii. 5 . sparing-partener condiţionat în box).. adică lungimea drumului (de obicei exprimată prin mărimea unui arc de cerc) între poziţiile extreme ale unui segment sau corp care oscilează. exerciţiile de antrenament pot fi exerciţii generale (care nu au asemănare directă cu prestaţia sportivă). a calităţilor motrice combinate şi complexe. • exerciţii izotonice pliometrice (exerciţii fizice dinamice în care capetele musculare se îndepărteaază după care se apropie în timp foarte scurt). prin capacitatea lui de contractare şi întindere. muşchiul ocupă poziţia centraală în cadrul acestor exerciţii. membre inferioare. f) după natura efortului fizic: exerciţii fizice statice. de la analizele efectuate după aceste criterii. elemente necunoscute de aplicat. b) după poziţia faţă de „aparate": exerciţii fizice la aparate. • exerciţii izotonice concentrice (exerciţii fizice dinamice în care muşchiul se scurtează).• • • Pornind împărţite în: • • • elemente cunoscute prin anticipaţie. spate. Aceste tipuri de exerciţii sunt folosite cu precădere pentru dezvoltarea forţei. tactică. care ocupă locul central în dezvoltarea aptitudinilor motrice. condiţii diferite). fizică. medii. excentrice sau pliometrice). se mişcă. pe aparate. c)după influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice: exerciţii pentru dezvoltarea vitezei. condiţii psihologice ale situaţiei (realizarea unui obiectiv propus în situaţii variate de stres psihic. repetarea unei tehnici. Pe lângă articulaţii şi pârghii osoase. membre superioare. m sau grade). Acest tip de exerciţiu se mai numeşte „exerciţiu pliometric". etc. • exerciţii combinate (exerciţii fizice cu combinaţii între contracţii izometrice şi contracţii izotonice concentrice. Dacă analizăm modul în care se realizează contracţia musculară în cadrul exerciţiilor putem deosebi următoarele tipuri de exerciţii: • exerciţii izometrice utilizate în exerciţiile fizice statice (nu se modifică distanţele dintre capetele musculare). îndemânării. aciclice şi combinate. cu alegere. Forma exerciţiului fizic este dată de modul în care se succed mişcările componente luânduse în considerare următoarele elemente: • direcţia mişcării • amplitudinea mişcării (cm. exerciţii specifice (de iniţiere şi dezvoltare) exerciţii competiţionale (reproducerea efectivă sau simultană a condiţiilor probei oficiale. • exerciţii izotonice excentrice (exerciţii fizice dinamice în care muşchiul se lungeşte). având la bază stimulentul determinant care constituie componenta agonistică). Gheorghe Cârstea (1999) propune clasificarea exerciţiilor fizice după scopurile educative urmărite: a) după ponderea asupra dezvoltării unor segmente-grupe musculare: exerciţii pentru trunchi. cu aparate. d) după influenţa asupra componentelor antrenamentului sportiv: exerciţii pentru pregătirea tehnică. g) după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice maximale. forţei.

handbal. atletism înălţime. jocuri sportive colective şi individuale). Apar în jocurile sportive şi sporturile de contact (box. patinaj fond.. 110 mg. tenis). semifond. disc. ciclism viteză. 1996) (instrument pentru selectarea mijloacelor de antrenament) exercițiile se pot clasifica în: a) activităţi sportive cu efect predominant şi masiv anaerob. ritmul (cadenţa) reprezintă numărul de repetări a actelor motrice pe parcursul unei execuţii îndelungate şi uniforme. cârmaci la canotaj. durata. slalom schi). citat de R. Manno. d) activităţi sportive bazate pe putere şi îndemânare: •pe bază de forţă (haltere). săritura în lungime). box. propus de Monte (citat de R. 6 . rezistenţă şi parţial viteză) şi a mecanismelor metabolice. nataţie 100 m. canotaj 2000 m. cu durata cuprinsă între 10 secunde şi 1 minut (atletism. pentatlon modern. pilotaj bob. schi alpin. cu competiţii în condiţii standardizate (haltere. fond. fotbal. exerciţii cu deplasări ciclice cu putere submaximală şi deplasări cu putere medie. b) exerciţii polistructurale (cu formă variabilă în funcţie de condiţiile competiţiei). Manno (1996). cu o durată mai mare de 3 minute (atletism marş..• • • • • tempoul. ciclism pistă. judo. O ultimă clasificare: a) sporturi de prestaţie – bazate pe dezvoltarea maximă a aptitudinilor condiţionale (forţă. hochei. suliţă). •activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia redusă a musculaturii (tir. Bob frânare. adică viteza de succesiune a actelor motrice sau a acţiunilorr motrice. talere).). sărituri în apă. karate). acrobatică. baschet. triatloane. Tehnica de execuţie este în general stereotipă. rugby. tir cu arcul). schi alpin) sau ramuri neomogene (decatlon.. sporturi extreme. scrimă). adică intervalul de timp în care se desfăşoară un act motric sau o succesiune de acte motrice de aceeaşi natură sau de natură diferită. gimnastica ritmică şi artistică. patinaj viteză. •activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia musculaturii în scop direcţional şi postural (echitaţie. c)ansambluri complexe de exerciţii competiţionale: ramuri sportive duble şi multiple cu conţinut fix sau conţinut periodic (patinaj. canotaj. 200 m. •pe bază de propulsie (atletism 100 mp. sportivă. nataţie. •pe bază de impulsie (atletism greutate. poliatloane moderne).. Matveev. ciclism şosea. viteza de execuţie. schi fond. patinaj. datorat prezenţei unui adversar. judo. c)activităţi sportive cu alternanţa proceselor aerobe-anaerobe (lupte. volei. ciocan. •activităţi bazate pe îndemânare cu intervenţia grupelor musculare importante (patinaj artistic. sărituri. nataţie 400 m. canoe). sistemul de dispunere faţă de adversari şi parteneri. ciclism 20 m. propune următoarea clasificare a exerciţiilor competiţionale: a) exerciţii monostructurale: exerciţii de forţă. b) activităţi sportive cu efect predominant aerob. Criterii de clasificare ale sporturilor În funcţie de efectul lor fiziologic. caiac-canoe. viteză şi rezistenţă în deplasări ciclice. 800 m. gimnastică ritmică. polo. aruncări în atletism. b) sporturi de situaţie – se bazează pe caracterul imprevizibil al situaţiei. se exprimă prin spaţiul parcurs pe unitate de timp S/T sau prin număr de repetări pe unitate de timp N/T şi reprezintă un raport sau coeficient. sprinturi scurte. Abilităţile tehnice şi tactice îndeplinesc un rol predominant (sporturi de luptă. lupte..

2007) Teoria şi metodica antrenamentului sportiv îndeplineşte cerinţele impuse de metodologia ştiinţei şi anume: • posedă un domeniu propriu de cercetare şi prospectare constituit. Domeniul de activitate al acestei discipline ştiințifice are următoarele direcţii de studiu şi cercetare: • noţiunile fundamentale din domeniu. şi dinamica efortului în antrenament şi competiţie. Prin complexitatea lui. d) sporturi la ţintă mobilă şi fixă . Teoria şi metodica antrenamentului sportiv are ca direcții prioritare: • elaborarea planurilor de antrenament. ştiinţifice. Cu acest domeniu se ocupă teoria şi metodica antrenamentului în ramura de sport particulară. să emită ipoteze. tir cu arcul. acest domeniu se pretează foarte bine la o abordare multi şi pluridisciplinară” (Cârstea. • perioadele şi structurile antrenamentului sportiv în corelare cu forma sportivă. • principiile antrenamentului sportiv. Definiţe: „Teoria şi metodica antrenamentului sportiv este o disciplină ştiinţifică de graniţă care accelerează. • creşterea caracterului pedagogic al procesului de antrenament. tir cu arma. (Roman.c)sporturi tehnico-combinative – se bazează pe execuţia cât mai elegantă şi mai sugestivă a unui număr de figuri în care arbitrul are un rol determinant. • determinarea. riscante. să prospecteze dezvoltarea ulterioară a antrenamentului sportiv. Controlul motor constituie factorul determinant (gimnastică. 1999). • foloseşte metode de cercetare specifice educaţiei fizice şi sportului. • efortul în antrenamentul sportiv. dirijarea. a programării şi dirjării efortului.din anumite puncte de vedere – domeniul nostru. Metodica antrenamentului sportiv abordează următoarele probleme principale: • legătura principalelor componente ale antrenamentului sportiv cu efortul. • enunţarea principiilor antrenamentului. 1996). cunoştinţele generale. adaptându-le creator cerinţelor antrenamentului sportiv.talere. Această nouă disciplină ştiinţifică este ”teoria şi metodica antrenamentului sportiv”. e) sporturi extreme. Teoria şi metodica antrenamentului sportiv este o disciplină cu un înalt grad de generalizare şi nu poate răspunde integral exigenţelor particulare ale diverselor probe sportive. să elaboreze teorii şi norme specifice pregătirii sportive. pe care le-a sistematizat şi pe baza cărora emite noi ipoteze pentru cercetare şi dezvoltare (Dragnea. • mijloacele antrenamentului sportiv. este un domeniu aparte al ştiinţei activităţilor fizice şi sportive şi reprezintă expresia conceptuală a unei „însumări de discipline ştiinţifice care abordează . să generalizeze experienţa sportivă pozitivă acumulată în diferite ramuri de sport. În acest context a apărut necesitatea constituirii unei discipline ştiinţifice care să reunească ideile specifice fenomenului sportiv. unde se aplică în mod particular şi individualizat. TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV – RAMURĂ A ŞTIINŢEI SPORTULUI Ştiinţa sportului face parte din familia ştiinţelor de graniţă. • componentele antrenamentului sportiv. patinaj artistic). • metodele antrenamentului sportiv. 7 . interpretează şi prospectează activitatea de antrenament sportiv în vederea stabilirii legităţilor şi mijloacelor prin care se obţine performanţa sportivă”. • dispune de un ansamblu de cunoştinţe specifice. • posedă principii proprii de cercetare izvorâte din studierea îndelungată a procesului de antrenament.

• • • 8 . Dacă obiectivul principal al Teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv este formarea unei capacităţi de performanţă pentru concurs (competiţie). cel puţin până la nivelul aflat înainte de efectuarea antrenamentului sau competiţiei.resurse materiale necesare procesului antrenamentului sportiv. Obiectivul principal al teoriei competiției sportive este formarea capacităţii subiecţilor (antrenori şi sportivi) de a aplica în situaţii concrete principiile. • pregătirea tehnicii sportive. selecţia şi pregătirea sportivă la copii. aceasta constituie o disciplină de graniţă cu ample rezonanţe în disciplinele medicosportive. Refacerea după efort este procesul de reabilitare a capacităţilor de efort ale sportivului. Este evident că nu putem eluda unitatea dintre antrenament şi competiţie tocmai pentru că sistemul unitar al ştiinţei sportului delimitează complexe relativ independente ale pregătirii sportive: • pregătirea condiţională. • pregătirea psihică pentru antrenament şi concurs. (Roman. evaluarea în antrenamentul sportiv. • pregătirea tacticii sportive. Cum se produc aceste procese de limitare sau de întărire a performanţei în competiţie? Antrenamentul fără competiţie îşi pierde valoarea pentru sportiv pentru că pregătirea eficace îşi dezvăluie valenţele de succes în competiţie. Pentru a cunoaşte şi a aplica înţelege demersurile corecte pentru refacerea după efort este necesară înțelegerea semnificaţiei „supracompensării”. fenomen care face obiectul TMAS. Alături de primele discipline.proiectarea procesului instructiv-educativ în antrenamentul sportiv. • modelarea procesului antrenamentului sportiv. care se efectuează după stări şi situaţii patologice cauzate de efortul iraţional sau accidentarea sportivului. este necesară şi o teorie care să faciliteze aplicarea lor în condiţii optime în concursurile la care participă sportivul – teoria competiției sportive. 2007) A treia subramură a ştiinţei sportului este teoria refacerii după efort. Refacerea după efort nu trebuie confundată cu recuperarea după efort. metodele şi mijloacele antrenamentului sportiv. Aceste componente principale pot genera relaţii de favorizare sau de limitare a performanţei din competiţie. Definiţie: „Teoria competiţiei este disciplina ştiinţifică de graniţă care canalizează şi sintetizează căile de utilizare a capacităţii de performanţă dobândite în antrenamentul sportiv în vederea obţinerii succesului în concurs”.

cu scopul obținerii unor performanțe sportive. ca rezultat al unei capacități determinate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite. de învățare. Performanța sportivă este o valoare biopsihosocială realizată în cadrul unor competiții oficiale. În continuare. Pentru a surprinde şi a evidenția interacțiunile sistemice a factorilor implicați în structura sa. Ea poate constitui obiectul unei evaluări directe. 61) consideră că “performanța sportivă poate fi definită ca o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unei competiții oficiale. Capacitatea de performanță în domeniul sportiv poate fi considerată „rezultatul interacțiunii operaționale a unor sisteme biopsihoeducogene. ca sarcini în exercitarea profesiunii”. • autoevaluare. citat de A. de gradul de maturizare a personalității. 9 . Realizarea unei anumite performanțe sportive poate constitui motivul fundamental al întregii activități de pregătire şi participare la competiție.al formației educative sau al învățării şi exercițiului”. convergentă spre creşterea capacităţii omului de a efectua efortul sportiv. 1957. ca rezultat al unei capacități multiplu determinate şi apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite”. trebuie realizat din perspectivă operațională. • abandon (dramatic). de involuție . • recompensă. sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem. studiul capacității de performanță. Este manifestarea complexă a disponibilităților (a integralității) individului. Pieron.Curs. are un puternic caracter formativ. kilograme ridicate. condiţii motrice şi de însuşire. nivelul motricităţii şi influenţei factorilor sociali".” (Adrian Dragnea (1996. • competenţă. drepturi câştigate (promovări) etc. Autorii A. locuri. clasamente. • luptă. acelaşi autor sintetizează: „Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini. nr. pag. concretizată în valori recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric. aptitudini) cu factorii exogeni (ambientali). exprimaţi în calitatea procesului de antrenament. Ea poate reprezenta un rezultat valoros individual sau colectiv. Aceasta are o structură complexă în care sunt prezenți factori biologici şi psihologici. Informaţia de orice natură. • motivaţie. Adrian Dragnea (1996. obținut într-o competiție sportivă şi exprimată în cifre absolute. • evaluare. Sintagma „capacitate de performanţă” (nu se aplică numai în domeniul activităţii sportive) se exprimă în complexul de raţiuni care condiţionează succesul sau eşecul: • competiţie. pag. Dragnea (1996.62) În concepția lui H. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) arată că performanţa sportivă „desemnează atât procesul cât şi rezultatul unei acţiuni care din punct de vedere normativ reprezintă măiestria. materializată în valori obiective sau obiectivate în puncte. de exercițiu. îndeplinirea unei sarcini cât mai bine posibil. după sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. integrați sociali. dar depinde de condiții prealabile între care gradul de maturație . în sens invers. goluri marcate. Este condiționată de o aptitudine pe care o relevă indirect. 2 STRUCTURA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ EFORTUL FIZIC Scopul principal al pregătirii sportive este dezvoltarea capacității de performanță. pag. fiind dependentă de interrelaţia factorilor endogeni (predispoziţii.sau. Noțiunea de performanță sportivă constituie esența dezideratelor din lumea sportului şi se referă în mod special la acest domeniu. 61) – “termenul capacitate desemnează cu precădere posibilitățile de reuşită ale indivizilor.

individuală sau colectivă. Epuran.70). ca rezultat al acțiunii sistemice a factorilor implicați. atitudinile. În anii `70 a apărut conceptul de „antrenament total” care avea în vedere dezvoltarea completă a individului şi echipei. kilograme ridicate sau promovări”. este o activitatea performanțială. 10 . Adrian Dragnea (1996. Dragnea. Performanța sportivă. (M. Din această perspectivă cea mai operantă este abordarea lui Mihai Epuran. depinde de gradul de utilizare al datelor ştiințelor de către educatori şi antrenori. care cuprinde aptitudinile. desprinde patru factori globali. pregătirea tactică.  optimizarea proceselor instructiv educative de maturizare şi dezvoltare. 2002. Epuran. În ultimii ani tot mai mulți specialişti consideră că pregătirea psihologică este mai mult decât o componentă a antrenamentului. în accepțiunea actuală a teminologiei de specialitate are o valoarea istorică şi reprezintă rezultatul deosebit de bun obținut de cineva într-o întrecere sportivă. 38) Preluând acest punct de vedere. antrenamentul şi ambianța.• retragere (încetarea activităţii). este un produs complex al factorilor biologici. ea constituind de fapt fundamentul procesului de pregătire sportivă (A. pag.87. Structura sistemică a capacității de performanță Creşterea capacității de performanță este scopul principal al procesului de pregătire sportivă. singura care poate oferi posibilități de acționare corespunzătoare în procesul de antrenament. 48).Epuran 2001. Datorită complexității şi diversității fenomenului performanțial. Nevoia de întrecere şi afirmare există în fiecare şi aşteaptă să fie valorificată. studiul structurii capacității de performanță trebuie să se realizeze din perspectivă integrativ operațională. Acest concept porneşte de la ideea că „maximizarea performanței nu se poate obține fără maximizarea personalității sportivului” (M. pregătirea tehnică. Pentru a respecta conceptul de abordare sistemică. pag. abordările unice sunt greu de realizat şi nu ar deschide toate căile pentru maximizarea valorii ei. exprimate prin ierarhizări ale punctelor acumulate. pregătirea psihică. 63) consideră că există două grupuri de factori determinanți ai capacității de performanță:  un grup al factorilor interni. În zilele noastre performanța sportivă ocupă un loc important în mentalitățile colective. obiective marcate. caracteristicile activității funcționale şi structuri corporale. Performanța sportivă. Această structură este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea celor „4 A”. Activitatea umană este o activitate supusă emulației. pregătirea teoretică. 1990. Putem defini capacitatea de performanţă în următorii termeni: „interacţiunea valorilor biopsihoeducogene ale unui individ şi concretizarea lor pe baza unor criterii. se obține într-o competiție care se desfăşoară după un regulament bine precizat şi se exprimă printr-un rezultat. autodepăşirii. M. loc sau scor care realizează o evaluare ierarhică a competitorilor. pag.Epuran.1990. reguli cu caracter social. atitudinile. care a studiat această problemă încă din anul 1979. în cazul jocurilor sportive. a pornit de la două postulate teoretice :  omul realizatorul performanței sportive. Din perspectiva acestor postulate Mihai Epuran. Încercările de a modela performanța din diferite puncte de vedere. pregătirea artistică şi refacerea) a antrenamentului mental. implicați într-o interrelație funcțională: aptitudinile. pag. psihologici şi social-culturali. antrenamentului de psihoreglare şi antrenamentului invizibil. pag. sunt extrem de utile pentru cei angajați în realizare ei practică. Nivelul performanțelor sportive creşte în relație directă cu nivelul de cultură şi civilizație al omenirii. revenind şi actualizând periodic conceptele propuse. Antrenamentul total înseamnă includerea alături de antrenamentul propriu-zis (pregătirea fizică. M.

mobilitate articulară. atitudinile.al doilea grup de factori. 1996). constituit din ambianță în structura căreia intră antrenamentul şi competiția. 2. • atitudini afective. 1993) a încercat să identifice problemele cheie de structurare a capacităţii de lungă durată la nivel individual: • capacitatea de mărire a vitezei de execuţie în condiţii aerob-anaerobe şi de concurs. Ress. • abilităţile specializate din punct de vedere motor bine conturate – forţă în regim de viteză. 11 . agilitatea. cu economisirea rezervelor energetice. rezistenţă în regim de viteză şi forţă. • un nivel înalt al efortului până la nivelul limită al capacităţii individului. ambianţa. Din perspectiva autorului capacitatea de performanţă este determinată de patru factori globali sintetici (cei „4A” ai capacităţii de performanţă) aflaţi într-o interrelaţie funcţională:  1. • elaborarea unor condiţii cadre manageriale eficiente pentru activitatea de performanţă. progresivă şi regulamentară. Sinteza acestor structuri este elaborată în mod strălucit de Mihai Epuran (1990).88). antrenamentul. • capacitate mărită de autoapreciere şi autocontrol. fără ca acțiunea lor să fie directă. Acelaşi autor consideră capacitatea de performanță ca un vector. Atitudinile Definiţie: „Comportamentul uman reprezentând o anumită concepţie faţă de realităţile sau evenimentele lumii înconjurătoare”. În taxonomia psihologiei generale. Atitudinile sunt primele elemente din structura personalităţii care cedează în faţa persuasiunii. ca mediu socio-educativ special. 3. acelaşi autor este de părere că antrenamentul poate fi inclus în „ambianță” ca factor de modelare a personalității şi de formare a atitudinilor favorizante practicării sportului. rezultat al intercondiționării celor patru factori sintetici. • un nivel ridicat al capacităţii de refacere după efort. • atitudini conative (motorii). Privind astfel. la care se adaugă şi alții mai îndepărtați. Un colectiv de autori germani (Schon. • folosirea permanentă a tehnicilor de evaluare pentru a permite controlul evoluţiei pe termen lung al sportivului şi al diagnosticului (predicţia) evoluţiei. (A Dragnea. aptitudinile. mediul socio-educațional şi mediul natural prin factorii fizici şi chimici. aptitudinile sunt generale şi speciale. Aptitudinile Definiţie: Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (Dragnea . 2002. • capacitatea de mobilizare maximă a potenţialului individual psiho-motor în antrenament şi concurs. cum sunt factorii religioşi sau tradițiile. locală. În cadrul aptitudinilor sportive există aptitudini sportive generale şi aptitudini sportive specifice practicării unei ramuri de sport. de autoconducere. rezistenţă specifică (musculară. • o tehnică de execuţie eficientă. supleţea musculară. 4. • eficienţa maximă a „antrenamentelor de legătură” în perioadele de tranziţie în etapele stadiale ale performanţei. Aptitudinile sportivului sunt considerate aptitudini speciale. pag. dinamică) în regim de viteză şi îndemânare. În sport atitudinile sunt de trei forme: • atitudini cognitive. de curaj şi disponibilităţi pentru riscul efortului.

trei sunt principalele obiective care sunt permanente: • pregătirea sportivilor pentru a participa cu succes la concursuri. a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane”. 1996). • dezvoltarea personalităţii sportivului. Pentru efectuarea unui act motric este nevoie de consumarea unei cantităţi de energie musculară şi nervoasă. Mediul în care se desfăşoară performanţa sportivă este un model de interacţiune cu stimuli cu valori pozitive sau negative. Antrenamentul sportiv Definiţie: „Proces pedagogic desfăşurat sistematic cu scopul obţinerii adaptării organismului la eforturi psihofizice intense implicate la participarea la concursuri” (Dragnea. concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient. Tot mai mulţi antrenori vorbesc de antrenamentul total. • familia. Nicu Alexe şi colaboratorii(1974) prezintă următoarea definiţie: „Proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat. Indiferent de multitudinea obiectivelor indicate în teorie. • mediul sportiv. Relaţia dintre efortul fizic şi odihna este fundamentală în antrenamentul sportiv. Efortul fizic practicat sistematic în antrenamente are un efect pozitiv asupra organismului şi a capacităţii de performanţă. în 1996. de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice. într-o ramură sau grup de probe. În caz contrar pot apărea efecte negative atât în obţinerea performanţei cât şi asupra gradului de sănătate al sportivilor. în vederea depăşirii unui obstacol. Specificitatea efortului fizic impus de practicarea unei ramuri de sport este determinată de: • caracteristicile tehnicii şi tacticii • de prevederile regulamentare • de materialele de concurs • de condiţiile de mediu în care are loc concursul. EFORTUL FIZIC A. • mediul de studii. pedagogic. Ambianţa poate exista ca factor de amplificare sau de diminuare a capacităţii de performanţă sportivă prin: • mediul social. Dragnea. • dezvoltarea la nivel maxim a capacităţii de performanţă într-o probă sportivă. Ambianţa Definiţie: „Mediu material. El este condus după cele mai noi cuceriri ale domeniilor: medical. Această relaţie defineşte dozarea efortului. 12 . 1996). Atunci când acest consum de energie este mare. social sau moral în care trăieşte cineva sau în care se află ceva”. datorită parametrilor efortului depus. citându-l pe Paul Popescu-Neveanu. în condiţii optime de mediu şi organizare. Diminuarea sau înlăturarea oboselii se realizează prin odihnă. psihologic.Aceste trei forme de atitudini fundamentale ale omului sunt condiţionate de o motivaţie care are o triplă determinare: biopsihosocială (Dragnea. apare oboseala. defineşte efortul „o conduită conativă de mobilizare. numai dacă se respectă principiile metodice ale antrenamentului. tehnico-tactice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”. ca fiind singurul în măsură să dezvolte la nivel maxim capacitatea de performanţă.

care curpinde: • efort optim cu următorii parametri: ⇒ Frecvenţa cardiacă) ≤ 140/min ⇒ Nivelul de metabolism • consum O2 într-un minut de efort =2500 ml/min. EFORT UŞOR. ⇒ Frecvenţă respiratorie) < 16 min ⇒ Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 1.5 Kcal/min. ⇒ Ventilaţia pulmonară = 20 l/min. • consum energetic într-un minut de efort = 7. A. 2. în interiorul organismului uman (sistem muscular. ⇒ Ventilaţia pulmonară = 50 l/min. ⇒ Frecvenţă respiratorie) < 14 min ⇒ Acidul lactic acumulat faţă de repaus este normal ⇒ Timpul de menţinere al efortului este de peste 8 ore pe zi. Efortul fizic este un proces adaptativ desfăşurat pe mai multe direcţii. • consum energetic într-un minut de efort = 4 Kcal/min. care la rândul lui cuprinde: • EFORTUL MIC: ⇒ Frecvenţa cardiacă) < 100/min. 1996): 1. EFORT GREU. eforturile se pot clasifica după cum urmeză ( Wells. • consum energetic într-un minut de efort = 12. 13 . • consum energetic într-un minut de efort = 10 Kcal/min. ⇒ Ventilaţia pulmonară = 35 l/min. ⇒ Frecvenţă respiratorie) < 16 min ⇒ Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 1.5 ori mai mare ⇒ Timpul de menţinere al efortului este de 8 ore pe zi. psihic).5 ori mai mare ⇒ Timpul de menţinere al efortului este de 8 ore pe zi.5 Kcal/min. timp de 2-3 ori pe săptămînă • efort intes cu următorii parametri: ⇒ Frecvenţa cardiacă) ≤ 160/min ⇒ Nivelul de metabolism • consum O2 într-un minut de efort =2500 ml/min. mai ales din punct de vedere morfologic. Dragnea. Această patologie se manifestă imediat (forme acute) sau în timp (forme cronice) prin acumulări cauzate de lipsa refacerii după efort sau după eforturi prea intense pentru gradul de antrenament existent al sportivului.Modificările produse de efortul specific unei anumite discipline sportive la nivelul corpului omenesc sunt evidente în timp. citat de A. Mărimea efortului După criteriul mărimii efortului. orientarea efortului şi caracterul efortului. Aceste procese adaptative sunt determinate de mărimea efortului. Dragnea (1996) citându-l pe Wells. planuri. Patologia indusă de efortul fizic din antrenamente se datorează în general conflictului dintre procesele de solicitare şi posibilităţile de răspuns ale organismului. ⇒ Nivelul de metabolism • consum O2 într-un minut de efort =750 ml/min. energetic. • EFORT MODERAT ⇒ Frecvenţa cardiacă) < 120/min. ⇒ Nivelul de metabolism • consum O2 într-un minut de efort =1500 ml/min. transmitere şi prelucrare a informaţiei.

Conform acestor criterii se poate vorbi despre: •efort aerob (sursă energetică aerobă) cu frecvența cardiacă între 120-150/min. frecvența cardiacă. care cuprinde: • efort maximal cu următorii parametri: ⇒ Frecvenţa cardiacă) ≤ 180/min ⇒ Nivelul de metabolism • consum O2 într-un minut de efort =3000 ml/min. timpi de execuţie. Aprecierea completă a efortului se realizează şi din perspectiva stimulilor care acţionează asupra organismului: ⇒ perspectiva externă. ⇒ Frecvenţă respiratorie) < 25 min ⇒ Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 5-6 ori mai mare ⇒ Timpul de menţinere al efortului este de 1-2 ore pe zi. raportate la frecvența cardiacă şi la durata solicitării. timp de 2-3 ori pe săptămînă ⇒ efort sever. .schimbările funcţionale din timpul efortului.specificitatea stimulului. ⇒ Frecvenţă respiratorie) ≈ 120 l/min = 30 min ⇒ Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 60 de ori mai mare ⇒ Timpul de menţinere al efortului este de 2-3 minute. viteza de acomodare la efort. CoO2. şi o durată de 3-5 minute. Dragnea (1996) citându-l pe Volkov şi Koriaghin propune o clasificare a efortului fizic în funcţie de resursele energetice care stau la baza acestuia. •efort anaerob lactacid (sursă energetică anaerobă cu acumulări de acid lactic) cu frecvența cardiacă între 170-190/min. . • consum energetic într-un minut de efort = 15 Kcal/min. ⇒ Ventilaţia pulmonară ≈ 120 l/min. . •efort mixt (sursă energetică aerob-anaerobă) cu frecvența cardiacă între 160-190/min. 14 . A.gradul de activitate al sistemului ce asigură buna desfăşurare a efortului (timpi de reacţie. ⇒ perspectiva internă. ⇒ Ventilaţia pulmonară = 80 l/min. ocazional (odată sau de două ori pe săptămână în funcție de gradul de antrenament) Intervin funcţiile adaptării la efort şi refacerea capacităţii de efort).intensitatea stimulului. cu o durată de peste 5 minute. ca răspuns la stimulii externi şi care se exprimă prin indicatori ca: . cantitatea de AL în sânge). frecvenşța respiratorie. ⇒ Frecvenţă respiratorie) < 20 min ⇒ Acidul lactic acumulat faţă de pauză este de 2 ori mai mare ⇒ Timpul de menţinere al efortului este de 4 ore pe zi. • consum energetic într-un minut de efort > 15 Kcal/min. care concretizează reacţia complexă a organismului „din interior”. • efort supramaximal sau exhaustiv cu următorii parametri: ⇒ Frecvenţa cardiacă) >180/min ⇒ Nivelul de metabolism • consum O2 într-un minut de efort > 3000 ml/min. în cadrul căreia clasificăm caracteristicile care influenţează „din exterior” organismul în efort prin indicatori ca: .⇒ Ventilaţia pulmonară = 60 l/min. cu o durată între 20-120 secunde.volumul stimulului. date despre activitatea bioelectrică a muşchilor. .complexitatea stimulului.

procentul este de 65-85% aerob şi 15-35% anaerob. suma repetării execuţiilor (haltere. o Numărul de execuţii tehnico-tactice/timp (jocuri sportive). ciclism). etc. Acelaşi autor. În acest caz avem: •la frecvența cardiacă < 120/min procentul este de probabil 100% aerob. 3. •la frecvența cardiacă între 165-180/min. Termenul de IE din educaţie fizică şi sport este sinonim cu puterea din fizică. intensitatea. procentul de efort aerob-anaerob diferă. procentul este de peste 50% anaerob. box. 2. o Numărul de exerciţii/timp (gimnastică). Studierea densităţii efortului impune cronometrarea timpului efectiv de 15 . 4. citându-l pe Counsilman (1988). Intensitatea efortului (IE) este cantitatea de lucru mecanic (LM) efectuat în unitatea de timp.• • • • • •efort anaerob alactacid (sursă energetică anaerobă fără acumulare de acid lactic) cu frecvența cardiacă între 180-200/min. cu o durată de 1-20 secunde. suma acţiunilor efectuate (lupte. VE stabileşte concret următoarele valori: suma distanţelor parcurse (alergare. Densitatea efortului este raportul între durata efortului şi durata pauzei ce urmează după acesta. În practica sportivă IE se apreciază prin raportarea LM la timpul necesar prestării acestuia. Se măsoară prin unităţi temporale.). Aprecierea volulmului efortului doar pe baza numărului de ore efectuate în antrenament sau concurs este o greşeală metodică gravă. •evaluarea şi cuantificarea corectă a parametrilor efortului fizic (volumul. Indicatorii „interni” şi „externi” după care s-au efectuat aceste clasificări sunt într-o strânsă corelaţie şi produc fenomenul de oboseală contribuie la inducerea formei sportive şi la obţinerea performanţei atunci când indicatorii interni şi externi sunt utilizaţi respectând: •particularităţile individuale. cronometrându-se timpul efectiv de lucru. suma exerciţiilor tehnico-tactice (jocuri sportive). VE este sinonim cu travaliul total din fizică. Formula de calcul: LM = m x h (unde m este greutatea şi h înălţimea). scrimă). durata. •la frecvența cardiacă între 120-150/min. aminteşte de faptul că în funcţie de frecvența cardiacă din cadrul efortului şi de specificul efortului. procentul este de 90-95% aerob şi 5-10% anaerob. care este numărul de acţiuni/timp (lupte). •stadiul de pregătire. •la frecvența cardiacă între 150-165/min. Durata efortului este perioada de timp în care organismul prestează un anumit efort. procentul este de 50-65% aerob şi 35-50% anaerob. suma exerciţiilor parţiale sau integrale (gimnastică). o Tempoul de lucru. În acest caz IE poate fi exprimată prin: o Viteza de deplasare care este Spaţiul/timp (alergări). Volumul efortului (VE) = cantitatea totală de lucru mecanic (LM) efectuat. VE se calculează făcând suma efortului din fiecare execuţie sau indirect prin înregistrarea continuă a consumului de O2 şi stabilirea echivalentului mecanic al acestuia. De multe ori durata efortului nu coincide cu durata antrenamentului. •la frecvența cardiacă peste 180/min. densitatea şi complexitatea) Parametri ai efortului fizic sunt: 1. Formula de calcul IE = LM/T (exprimată în watt sau Kgm/min).

x% X=80*100/130=8000/130=61.... 2 km cu 70% şi 2km cu 50%.......... nr..53% Exemplul (2)..x% X=54*100/59=5400/59=91.. număr de execuţii... Densitatea este indicatorul care subliniază calitatea unei lecţii de antrenament. Vom face câteva referiri practice la unul dintre cei mai importanţi parametri ai efortului (intensitatea efortului): a) În cazul unor eforturi cuantificabile (timpi. Complexitatea efortului nu are repercursiuni prea mari asupra „preţului energetic” plătit de organism pentru efectuarea lui.. intensitatea se va calcula aplicând formula de tipul (2): 54”.. m) (1) I = -----------------------------------------------..... Se exprimă în raport sau în procente..x 100 Capacitatea maximă (kg............ În seriile de calificare la un concurs el înoată 59”.. cu ce intensitate lucrează el? Folosind formula de tipul (1).... putem calcula această intensitate: 130kg. Complexitatea efortului este numărul de acţiuni motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi motrice în contextul structurilor biomecanice.. distanţe.... al IE sau al complexităţii efortului.... Care este intensitatea cu care a înotat în calificări? În acest caz...... Dacă un sportiv are ca performanţă maximă 1 repetare cu 130 kg împins de la piept din culcat şi foloseşte o greutate de 80 kg..100% 80kg....... rep.x 100 2+4+2+2 16 ..... DM+DP trebuie să dea suma de 100%. Oboseala generată de complexitatea efortului derivă din solicitarea sistemului nervos şi cu precădere a SNC... nr.... adică regula de 3 simplă pentru mărimi direct proporţionale. pe baza următoarelor formule: Capacitatea de moment (kg.... 4km cu 90% ..... kg.. Un înotător are propriul record de 54” pe 100m liber. o densitatea pedagogică (DP) = timp consumat cu măsuri didactice/durata antrenamentului x 100.... m) sau (2) Capacitatea maximă (timp) I = -----------------------------------------------..x 100 Σ Volumelor fiecărui exerciţiu sau serii Exemplu: Dacă un atlet aleargă 2km cu o intensitate de 60%.. VE raportat la durata integrală a lecţiei de antrenament determină două tipuri de densitate: o densitate motrică (DM) = timp efectiv de lucru/durata antrenamentului x 100...... rep. Ea scoate în evidenţă modul de valorificare a timpului alocat antrenamentului atât din punct de vedere al VE........52% Pentru calcularea intensităţii medii de lucru a unui antrenament putem folosi formula: Σ(Volum X Intensitate) fiecărui exerciţiu sau serii I medie =------------------------------------------------------------....execuţie şi a duratei pauzei.. Din punct de vedere teoretic.... 5.... care este intensitatea medie a antrenamentului? (2x60/100) + (4x90/100) + (2x70/100) + (2x50/100) I medie =------------------------------------------------------------..100% 59”.... folosind regula de 3 simplă pentru mărimi invers proporţionale...... etc) intensitatea de lucru se poate stabili relativ uşor..x 100 Capacitatea de moment (timp) Exemplul (1).

mobilitate.) •200-vârsta pentru cei neantrenaţi (un individ în vârstă de 30 de ani va avea frecvenţa cardiacă maximă teoretică 190 pulsaţii/min. Frecevenţa cardiacă maximă teoretică (FCmax) se află prin aplicarea următoarei formule: •220-vârsta pentru indivizii antrenaţi (un sportiv în vârstă de 18 ani va avea frecvenţa cardiacă maximă teoretică 202 pulsaţii/min.x 100=72% 10 b) Pentru dirijarea intensităţii de lucru în cazul unor eforturi mai dificil de cuntificat cel mai accesibil parametru fiziologic (din punct de vedere al posibilităţii de măsurare) este frecvenţa cardiacă.7. Weineck (1997) distinge anduranţa fizică (rezistenţa organelor şi sistemelor la efort) şi anduranţa psihică.) În practică. Orientarea efortului Orientarea efortului este determinată de capacităţile ce urmează a fi dezvoltate: forţă. 65/100. viteză. Valori cuprinse între 50-60 pulsaţii/min reprezintă tendinţă la bradicardie.apoi se înlocuieşte în formula FCL = FCR + RFC x I şi se obţine FCL = 55 + 140 x 60/100 = 55 + 84 = 139 pulsaţii/min. fenomen ce poartă numele de bradicardie. adică RFC = 220-25-55 = 140 . unde FCL= Frecvenţa cardică de lucru. Anduranţa (din franţuzescul l’endurance) este capacitatea sportivului de a rezista la oboseală. care are FCR=55 pulsaţii/min şi care lucrează cu o intensitate de 60% va avea următoarea frecvenţa cardiacă de lucru: . Rezerva funcţională cardiacă FCR FCmax RFC=FCmax-FCR=220-vârsta-FCR – pentru cei antrenaţi RFC=FCmax-FCR=200-vârsta-FCR – pentru cei neantrenaţi Pentru determinarea valorilor frecvenţei cardiace corespunzătoare unei anumite intensităţi de lucru se va aplica formula Karvonen: FCL = FCR + RFC x I. dar neantrenat este de aproximativ 72 pulsaţii/min. FCR=Frecvenţa cardiacă de repaus RFC=Rezerva funcţională cardică I=Intensitatea de lucru (sub formă de fracţie: 80/100. Aceste valori sunt obţinute prin măsurare (palpare. Frecvenţa cardiacă de repaus (FCR) a unui individ sănătos. iar valori mai mici de 50 pulsaţii/min. pulsometru) în clinostatism. se pot întâlni valori ale frecvenţei cardiace mai mari decât cele stabilite teoretic. disponibilităţi ale anduranţei aerobe sau anaerobe. dar eficienţa funcţiei inotrope a inimii va scădea (fibrilaţie ventriculară).) Exemplu: Un sportiv în vârstă de 25 de ani.. iar cantitatea de sânge pompată în sistemul circulator nu va fi semnificativ mai mare decât în cazul frecvenţei cardiace maxime teoretice. etc. Ca urmare a procesului de antrenament are loc o hipetrofiere a miocardului relevată prin îmbunătăţirea funcţiei inotrope (de pompă) a inimii şi scăderea valorilor frecvenţei cardiace de repaus.în prima fază se calculează rezerva funcţioană cardiacă RFC = 220-vârsta-FCR. Rezerva funcţională cardiacă (RFC) este reprezentată de intervalul cuprins între valorile minime (FCR) şi cele maxime (FCmax) ale frecvenţei cardiace. 17 . reprezintă bradicardie propriu-zisă.2 = ----.

utilizarea stimulilor de volum va dezvolta rezistenţa aerobă şi rezervele de glicogen intramusculare care stau la baza oxidării rezervelor de grăsimi din efortul de lungă durată. Intensitatea mărită a stimulilor va orienta efortul spre dezvoltarea forţei şi a rezistenţei anaerobe lactacide.Orientarea efortului presupune o programare riguroasă a antrenamentelor pe microcicluri. •calitatea impulsului • frecvenţa mişcărilor în • consum VO2 max. în funcţie de sarcina prioritară şi a raportului energetic utilizat: •orientare alactată-anaerobă (durata foarte mică). •orientare aerobă de antrenament (durată variabilă). exerciţiului (antrena-• timpul necesar pt.) Variabilă (peste 5min) Variabilă (peste 5 min) Intensitatea efortului depus Maximală Submaximală Medie Submedie Mică *concentraţia de acid lactic este măsurată imediat după terminarea efortului În literatura de specialitate vom întâlni des sintagma „parametrii efortului” (volum. număr de repetări al Volumul efortului se determină prin: Intensitatea efortului se determină prin: Durata efortului se determină prin: 18 . Concentraţia acidului lactic în sânge* (mmol/l) >12 8-12 5-8 4 2-3 Sistemul energetic utilizat Anaerob alactacid Anaerob lactacid Aerob-anaerob Aerob de antrenament Aerob de refacere Durata de menţinere a efortului Foarte mică (1-20sec. De exemplu. 1993) Parametrii efortului Efort de forţă Efort de viteză Efort de rezistenţă •greutatea (Kg) pe unitate de antrena• distanţa (m) în re-petări şi • distanţa (Km. Timpul necesar parcurgerii unui unei serii cu sau fără parcurgerea unui traseu. maxime ale vitezei de • viteza de mişcare (m/s). • puterea (Watt) la un exerciţiu. traseu. La alte discipline unde factorii performanţei se desfăşoară sub forma unor sisteme complexe. execuţie la exerciţiu. •procentul forţei (F) concentrice maxime. coordonare. • viteza de mişcare (m/s). densitate. abilităţi complexe).). Totuşi exerciţiile fizice. Desigur că nu poate fi eliminat din acest proces de orientare al efortului efectul cumulat al oricărui exerciţiu fizic. exerciţii (sărituri. sec. •orientare lactată-anaerobă (durată mică). Durata (min. frecvenţa stabilită a exerciţiu. Eforturile de antrenament se clasifică după orientare. viteză.) Medie (3-5min.) a• timpul necesar pt. ment. repetărilor. în cadrul procesului de programare. •greutatea (Kg. cadrul unui timp dat. calităţi combinate. condiţionările sunt de natură neuro-musculară-tehnico-energetică-mediu înconjurător. rezistenţa la schi fond sau coordonarea la dans sportiv) acolo unde condiţiile sunt stereotipe. complexitate) care sunt normativi şi operaţionali în procesul de antrenament (Steinhofer. Efortul se poate orienta în procesul de antrenament unilateral (forţa la haltere.. aruncări).). • durata antrena-mentului (număr ore •frecvenţe ale repetării în • frecvenţa seriilor şi pe săptămână). Deci orientarea efortului poate fi selectivă atunci când se lucrează asupra unui sistem funcţional (forţă. rezistenţă) şi complexă atunci când se acţionează asupra a mai multor sisteme (îndemânare.) în repetări şi serii. mezocicluri şi macrocicluri. un ment în circuit). •orientare anaerobă-aerobă mixtă (durată medie). • eliberare acid lactic.) Mică (20-120sec. •mărimea impulsului • procentul (%) din valorile unui exerciţiu. •orientare aerobă de refacere (durată variabilă). serii/timp. (maxim. • calitatea impulsului. intensitate. mediu etc. durată. • FC care se menţine pe o distanţă. pot fi orientate spre o sarcină prioritară.

cu reguli complexe sau restrictive. psihică şi socială în acest sistem hipercomplex. fie din cauza cvasiignoranţei. Accesul la informaţie a dat antrenorilor posibilitatea să cunoască cele mai moderne demersuri ale condiţionării fizice şi să le eficientizeze cu ajutorul specialiştilor din domeniile învecinate. lupte. jocuri cu număr mărit de adversari. Din păcate aceste demersuri sunt neglijate de antrenori.. după analiza amănunţită a parametrilor eforturilor din concurs. care trebuie consiliată de specialişti în domeniu. printr-o asistenţă de lungă durată. EFORTUL PSIHIC ÎN ANTRENAMENT ŞI CONCURS Creşterea indicatorilor de structură spaţiali şi temporali ai antrenamentului actual (peste 2000 ore de efort într-un ciclu anual) a determinat creşterea rolului factorului psihologic în pregătirea sportivului. efortului şi timpul pentru pauză.unei mişcări. Numai specialistul. Realizarea unei capacităţi psihice superioare este o problemă de antrenament (ca şi realizarea unei capacităţi fizice superioare. acţionare. antrenament-concurs cu handicap). De multe ori întâlnim cazuri în care fenomenele de abandon. exerciţiile de gimnastică arbitrate. Volumul de efort în astfel de exerciţii este mai mic. dealtfel) în care. Eforturile de tip competiţional se realizează în lecţiile de antrenament premergătoare concursurilor. autoevaluare). Este evident că de multe ori chiar şi antrenorul are nevoie de consultaţii psihologice. tului se de-termină •numărul de grupe • gradul de eficienţă a • eficienţa mşcării în regim de oboseală prin: musculare (agonişti mişcării în timpul de accentuată. trebuie să intervină psihologul. fie din lipsa unui specialist. intensităţii. •numărul şi structura • gradul de execuţie corectă biomecanică a a mişcării încadrat în • numărul de execuţii corecte după Complexitatea eforexerciţiului. pe lângă antrenor. tenis. Există o limită a volumului. noţiune ce exprimă sugestiv componentele unui sistem hipercomplex. • timpii pentru pauze între repetări şi Timpii pentru pauze între serii. motivaţie. respingere. duratei antrenamentelor care nu poate fi depăşită din punct de vedere al efortului fiziologic. ½) între durata sau serii. • un anumit raport (ex. jocuri sportive). 1993) Caracterul efortului fizic Eforturile fizice pot fi calificate după caracterul lor în eforturi specifice şi nespecifice. sau antagonişti) execuţie ordonat. Operaţionalizarea parametrilor efortului în procesul de antrenament (Steinhofer D. jocul arbitrat (condiţii modelate). dar antrenorul poate modifica sau „regiza” intensităţile prin: mărirea încărcăturii (jocuri cu veste cu greutăţi. După forma de organizare în care se desfăşoară efortul poate fi clasificat în efort de antrenament sau efort competiţional. creativitate. Acest efort psihic presupune o „pregătire psihologică” adecvată. Antrenamentul-concurs este o metodă complexă de accelerare a acomodării la condiţiile de concurs: sparring-partner care întruneşte calităţile adversarului (box. participante. Tot mai mulţi autori utilizează termenul de „antrenament total”. poate contribui la realizarea unei capacităţi psihice superioare (echilibru afectiv. repetări cronometrate în „concursuri regizate” la atletism. apariţia oboselii. Sportivul intrat în competiţie este un om angajat cu întreaga lui sferă biologică. 19 . cu un număr mare de interrelaţii şi parametri care trebuie dezvoltaţi. criză de adaptare se datorează neglijării „factorului psihologic” al pregătirii. Practica a demonstrat însă că sportivii de mare performanţă sunt departajaţi în rezultatele lor prin capacitatea diferenţiată de efort psihic. timpul de execuţie. repetări determină prin: între repetări sau serii. voinţă. Densitatea efortului se Timpii pentru pauze porţiuni de traseu.

poate îmbrăca aspecte patologice. În antrenamentul sportiv nu intervine numai oboseala musculară. Capacitatea de efort psihic. Efortul fizic practicat în mod organizat va solicita în permanenţă organismului o serie de reacţii adaptative. sportiv (antrenat sau neantrenat). Campionul. Efortul fizic sportiv este compatibil numai cu omul sănătos. dacă nu este combătută. numai literatura de specialitate poate să ofere informaţii pertinente şi exhaustive în domeniu. RELAŢIA DINTRE ORGANISMUL UMAN ŞI EFORTURILE DIN ANTRENAMENT ŞI COMPETIŢIE Efortul fizic cotidian dus până la limitele homeostaziei. 20 . este efortul fizic al omului obişnuit. •antrenamentul motivaţional. sportivul acuză oboseala musculară şi apoi oboseala psihică. lupta de adaptare a sportivului la efortul fizic şi psihic generează un progres prin perfecţionarea permanentă a mecanismelor de reglare şi prin selecţia impusă de concurs. Antrenorul care efectuează selecţia trebuie să ţină cont de această realitate în toate fazele selecţiei. viitori campioni. prezintă un puternic mesaj genetic. Caracterul stresant al antrenamentului şi al concursului poate fi considerat un factor de progres. cel puţin pentru o perioadă de timp. solicitare care urmăreşte dezvoltarea maximă a capacităţilor fizice. •refacere după efort şi psihoterapie. Dintre sportivii sănătoşi antrenaţi se alege campionul. •antrenamentul mental aplicat. Responsabilitatea în asumarea răspunderii în accidentele cauzate de efortul sportiv intens revine antrenorului. la fel ca şi capacitatea de efort fizic. cu stabilirea unor relaţii între efort şi organism. Efortul fizic sportiv atinge limitele maxime de solicitare a organismului. Activitatea prelungită sau excesivă duce la scăderea capacităţii funcţionale a organismului. •antrenamentul mental specializat pentru o anumită competiţie. în aceste condiţii. acest gen de efort este desfăşurat la limitele capacităţii funcţionale şi la limitele patologicului. Efortul sportiv de performanţă este inaccesibil oamenilor sănătoşi nesportivi. Oboseala şi adaptarea la efort Oboseala musculară este reducerea temporară a capacităţii funcţionale a muşchiului cauzată de contracţii frecvente sau prelungite. Aceste probleme vor fi dezvoltate în capitolul pregătirii psihologice. temporară în sistemul sportului. Practica sportivă a demonstrat că după efectuarea unor eforturi prelungite sau intense. cel care la un moment dat întruneşte calităţile psiho-fizice necesare pentru a deveni câştigător. Educarea calităţilor psihice are un rol hotărâtor în realizarea unei capacităţi mari de efort psihic. Conform precizărilor anterioare. Sportivul va efectua efortul fizic în anumite condiţii cerute de rigorile antrenamentului şi concursului. Implicarea sportivului în acest gen de efort comportă multe discuţii şi rezerve din punct de vedere etic şi moral. Solicitarea exhaustivă a organismului în efortul sportiv capătă un puternic caracter stresant. deşi ea este percepută acut de către sportiv. Aceasta se manifestă printr-o senzaţie de disconfort şi epuizare în care rolul SNC şi al efortului psihic este hotărâtor. va prezenta modificări adaptative care pot duce la performanţe sau la renunţarea efectuării efortului. recordmanul este o apariţie istorică. Oboseala musculară este privită de sportiv ca o stare de disconfort fiziologic în contextul oboselii psihice care. medicului şi sportivului. Recordul lui trebuie depăşit de alţi viitori recordmani. fiziologice şi psihice ale sportivului. dar numai sub aspectul clasificărilor şi al enumerării metodelor.Mihai Epuran (2002) şi Irina Holdevici (1996) descriu obiectivele asistenţei psihologice care facilitează un efort psihic favorizant pentru performanţă: •formarea unor deprinderi psihologice de autoreglare a stărilor psihice.

Schema clasică a supracompensării în antrenamentul sportiv Stimuli + Încărcătură antrenament SUPRACOMPENSARE Involuţie HOMEOSTAZIE Pierderea capacităţii de efort Refacere-Compensare 21 . evoluţia ontogenetică ireversibilă a organismului se desfăşoară prin reacţii adaptabile. Adaptabilitatea organismelor umane este condiţionată filogenetic şi evoluează genetic în ontogeneză. Autorii Forto (2002) şi Bompa (2001) identifică mai multe tipuri de supracompensare: a) Supracompensarea pozitivă: situaţiile când în urma unor stimuli şi încărcături de antrenament (unice sau repetate) organismul sportivului este epuizat. iar prin stimuli de refacere. apare un fenomen patologic numit supraantrenament sau suprasolicitare. Sportivii care prezintă la nivelul SNC o mare capacitate funcţională şi sunt foarte bine pregătiţi la toate componentele antrenamentului sportiv. Dacă ele nu sunt compensate prin procesele de repaus sau prin procedee de refacere după efort. Oboseala latentă este tipică pentru stările de oboseală din antrenament. Acest proces a fost numit supracompensare. după anumite perioade de timp. pot obţine performanţe de excepţie.Perioada de refacere şi supracompensare este diferită. A. Dragnea (1996) distinge două faze ale oboselii: •oboseala latentă (ascunsă) care se caracterizează prin scăderea rezervelor energetice din muşchi şi prin neeconomicitatea mişcării cauzată de oboseala SNC. această reacţie sfârşeşte prin a avea drept efect o creştere progresivă a rezervelor funcţionale consumate în timpul efortului. În aceste situaţii apare inhibiţia de protecţie a organismului. Veriga iniţială a oboselii nu este localizată în muşchi ci în SNC. Oboseala latentă dispare prin refacerea rezervelor energetice din muşchii striaţi solicitaţi. •oboseala manifestă determină scăderea capacităţii de efort şi refuzul de a continua activitatea în regimul planificat. dar el nu explică total fenomenul de adaptare la efort. Pe fondul condiţionat filogenetic. În procesul de antrenament. ajungând să depăşească nivelul lor iniţial. succesiunea stimulilor determină o variaţie a homeostaziei. care duce la întreruperea efortului. în centrii nervoşi. Modificările adaptative ale organismului tind să aibă un caracter homeostazic.Oboseala este un fenomen care însoţeşte în mod necesar antrenamentul şi este o condiţie a creşterii performanţei sportive. în funcţie de orientarea efortului şi de rezervele energetice utilizate în efort. Ea este urmată de o reacţie compensatoare care tinde să anuleze dezechilibrul produs de încărcarea fizică. în general reversibile. revine la o capacitate superioară de efort. premise ale stării de sănătate. Aceste două faţete sunt faze normale ale oboselii. În această viziune antrenamentul sportiv este o alternanţă între eforturi (cu apariţia oboselii) şi contraeforturi (cu repaus. Se mai numeşte oboseală de sistem de lecţii şi necesită o perioadă mai lungă de timp pentru refacere. Repetându-se de mai multe ori prin antrenament. Adaptabilitatea este o caracteristică a sistemelor deschise. activitate redusă) cu scopul îmbunătăţirii capacităţii de efort şi a performanţei.

Manifestările imediate ale disfuncţiei sistemului nervos simpatic pot fi observate prin: •creşterea FC de repaus.72 h 24 .72 h 24 . simpatic şi parasimpatic. În cazul funcţionării disarmonice a sistemului nervos parasimpatic.(după Bompa. • scăderea TA de repaus. hormonal şi imunitar. atunci când încărcătura antrenamentului este prea intensă sau volumul lui nu este în concordanţă cu intensitatea.8h 48 . dar din nefericire sunt destui care manifestă sindromul de suprantrenare. sportivul prezintă o serie de manifestări paradoxale faţă de efort: • apariţia imediată a oboselii. 22 .72 h 5 . •tulburări de somn. Totuşi. •creşterea TA de repaus şi efort. 2001.72 h 24 . Aceiaşi autori afirmă că. •scăderea greutăţii corporale. Apariţia efectelor supraantrenamentului este asociată cu funcţionarea defectuoasă a sistemului nervos. factorii fiziologici responsabili pentru efectele negative apărute în supraantrenament. atunci când încărcătura şi stimulii antrenamentului sunt repetate timp îndelungat în condiţii de refacere incompletă. responsabilitatea acestor efecte este identificată de către specialişti prin alterarea funcţiilor sistemului nervos. nu sunt pe deplin identificaţi. Forto. • scăderea FC de repaus. Aşa cum am amintit. 2002) Perioada supracompensare 24 . 2002) TIP de EFORT Capacitate de efort aerobă Putere aerobă Rezistenţă anaerobă alactacidă Rezistenţa anaerobă lactacidă Forţa în regim de rezistenţă Forţa explozivă Forţa maximă (Forto. •pierderea poftei de mâncare. Wilmore şi Costill (1999) afirmă că în prezent cauzele supraantrenamentului (overtraining) nu sunt pe deplin cunoscute. •stabilitate emoţională.48 h 48 . •performanţele individuale în scădere dramatică.72 h Timpul afectat supracompensării pozitive în funcţie de încărcătura antrenamentului b) Supracompensarea negativă: situaţiile nedorite de apariţie a supraantrenamentului. •metabolism bazal ridicat. • revenirea prea rapidă a FC după efort. Sunt suficienţi sportivi care sunt subantrenaţi. echilibrul anabolism-catabolism din organism este perturbat în sensul că procesele catabolice predomină şi duc la epuizare. Acest sindrom se manifestă la un înalt nivel de individualizare şi se manifestă vizibil prin: •apariţia oboselii cronice.

fapt care indică sscăderea eficienţei de lucru. •Electrocardiograma care indică neadaptări ale cordului pentru efort. Pentru a evita apariţia acestui sindrom. În cazul sedentarismului şi mai ales în cazurile de supraantrenament riscul îmbolnăvirilor creşte cu 100%. organizare managerială şi motivaţia sportivilor (Colibaba-Evuleţ. stabilită anterior pentru un anumit tip de efort standard. •Creşterea FC cardiace de efort şi a cantităţii de acid lactic din sânge. Riscurile de îmbolnăvire (infecţii respiratorii) în perioada supraantrenamentului sunt mai mari prin scăderea eficienţei sistemului imunitar.apariţia oboselii . 1999).apariţia epuizării . după o succesiune de 6 . Aceste date se pot obţine relativ uşor cu ajutorul medicului specializat. •stabilirea instrumentelor de evaluare din antrenament şi competiţie (Roman. în continuare. Predicţia apariţiei şi a evitării sindromului de supraantre-nament este o operaţiune complexă unde antrenorul şi medicul au un rol determinant. dar acest tip de supracompensare diferă de la sport la sport sau de la individ la individ. dar nu suficient pentru a produce o supracompensare. 23 . d) Supracompensarea de efecte cumulate: se produce când aplicăm stimuli şi încărcături repetate în condiţii de refacere incompletă după antrenamentul precedent. În mod cert nu se poate aplica pe perioade lungi de pregătire. 1998). •cuantificarea (în funcţie de ramura sportivă practicată) a volumului. Aplicarea corectă a acestor demersuri metodice este corelată cu următoarele patru grupe de semnale care ar putea diagnostica instalarea sindromului de supraantrenament: •Schimbarea cantităţilor de enzime şi hormoni din sânge şi celule (scăderi sau acumulări diferite de stările normale). Menţinerea formei sportive la un tenisman diferă de supracompensarea nulă a halterofilului sau a maratonistului. se aplică "antrenamente de refacere" pentru obţinerea unei supracompensări pozitive.angrenarea într-un nou ciclu de pregătire şi competiţii. •colaborarea permanentă cu medicul. considerăm că este necesară parcurgerea următoarelor demersuri: •un proiect de pregătire colectivă şi individuală minuţios întocmit. Ciclul repetabil la care este supus organismul sportivului în efortul din antrenamente şi competiţii este cuprins în următoarea paradigmă: încărcătura (stimulii) antrenamentului sau competiţia . cu toate obiectivele corect definite. oboseala acumulată fiind eliminată printr-o refacere prelungită. •elaborarea unor fişe individuale de pregătire şi control. •Creşterea consumului de O2 stabilit pentru tipuri concrete de efort.Măsurarea compoziţiei sângelui în perioada efortului şi identificarea hormonilor. care prin creşterea sau descreşterea cantităţii lor în sânge pot duce la efecte nedorite de supraantrenament este o operaţiune costisitoare.continuarea activităţii (sau întreruperea ei) . Acest tip de supracompensare este aplicat în perioada „menţinerii formei sportive sau a capacităţii de efort". materiale. intensităţii.prestaţie eficientă conform valorilor acumulate . Buna funcţionare a sistemului imunitar este stimulată de eforturile moderate. complexităţii şi densităţii din antrenamentele programate şi asocierea lor cu mijloacele de refacere. Bota. Aceste semnale pot fi identificate cu mijloace relativ costisitoare.obţinerea unei forme de supracompensare . 2003).întreruperea temporară a activităţii . Amintim totuşi că în urma stresului prelungit creşte cantitatea de cortisol şi scade cantitatea de testosteron şi tiroxină din sânge (Wilmore şi Costill.4 zile sau un ciclu săptămânal de pregătire) unde. c)Supracompensarea nulă: se produce atunci când se aplică un stimul sau o încărcătură de antrenament la un sportiv refăcut.10 antrenamente în care refacerea după efort este incompletă. psihologul şi fizioterapeutul formaţiei de pregătire sportivă.odihnă şi aplicarea mijloacelor de refacere . •identificarea mijloacelor standardizate de pregătire pentru un ciclu de antrenamente. în funcţie de resursele umane. Acest tip de supracompensare este foarte des întâlnită în microciclurile de pregătire (3 . Repetarea acestor cicluri pot duce la fenomenul de adaptare al organismului la efort.

Întinderea sau durata care se referă la timpul cât persistă adaptarea. Adrian Dragnea identifică următoarele trăsături ale adaptării:: 1. starea de sănătate sau frecvenţa antrenamentelor. vezi şi conceptul de „prag aerob”.Mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale a organismului. b. 2. datorită lipsei de cercetări ştiinţifice în acest sens (Manno.Amplitudinea sau plasticitatea adaptării.Ascendenţa sau evoluţia adaptării este influenţată fundamental de ontogeneză şi are un caracter aciclic şi în salturi.Dinamica de adaptare la efort prezintă trei aspecte: • Supracompensarea – prin creşterea rezervelor energetice şi a activităţii enzimatice care utilizează energia. Desfăşurarea activităţilor la un nivel constant denumit starea stabilă (stare fiziologică complexă care. Această adaptare se desfăşoară pe parcursul a trei faze: b. 24 .Eficienţa – economicitatea adaptării. cu o cantitate suficientă de rezerve energetice cu o strânsă legătură a organelor de reglare cu cele de execuţie. a echilibrului ca urmare a discordanţei dintre necesarul organismului şi capacitatea organelor în efort. Subiecţi capabili de adaptări rapide dar de scurtă durată (puternici). canotori sau hipertrofii musculare la halterofili.2. Realitatea este că mecanismul adaptării în materie de mare performanţă este insuficient cunoscut. Creşterea sistematică planificată a efortului care determină transformări intense structurale şi funcţionale în organe şi ţesuturi. VO2). • mai bună coordonare neuromusculară în organizarea generală a mişcării.1. 3. Acelaşi autor. înseamnă că. culturişti. 1996). FR. b) Adaptarea de lungă durată este determinată de eforturile mari care produc hiperfuncţia organelor şi a sistemelor.). 1996). Platonov (1999) descrie două tipuri de adaptări: a) Adaptarea de scurtă durată şi nestabilă care se manifestă în timpul şi după efectuarea unor exerciţii. prin procesul îndelungat de antrenament (efectul cumulativ al adaptărilor de scurtă durată). Fiecare ciclu de adaptare trebuie să înceapă cu o solicitare prin stres. Organismul uman are limite de adaptare la stimulii de mediu foarte mari şi această adaptare variază în funcţie de vârstă. fără a mări VO 2.3. care răspund la un spectru înalt de stimuli: ideali pentru sporturile de forţă şI viteză. exerciţiul fizic care este principalul mijloc prin care se realizează adaptarea . Stimularea organelor şi sistemelor care asigură desfăşurarea activităţii (creşterea FC.2. identifică două tipologii fundamentale de adaptare la efort: 1. tulburarea „stării stabile”. neurohormonale). Subiecţi mai puţin rezistenţi la fluctuaţiile stimulului. 4. cu unde de şoc urmate de perioade de refacere (Verchoşanski citat de Dragnea. putem exploata un procentaj mai mare al acestuia pe o perioadă mai mare de timp. Diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel final al adaptării reprezintă amplitudinea (A = nivelul maxim – nivelul de repaus).3.1. dar capabili de a suporta încărcături prelungite şi dotaţi cu o mare capacitate de refacere: ideali pentru jocurile sportive şi sporturile de luptă. În practică. etc. Apare hipertrofia organelor de efort specific (vezi hipertrofia muşchiului cardiac la ciclişti. permite suportarea de către organism fără mari modificări a unei încărcături de lucru mai mari). „Sinteza proteică de adaptare” este instrumentul principal al adaptării la diferite tipuri de activitate musculară. a. de durata sau vechimea în sport. Deci. a. este eficient în cazul contribuţiei la modificările pozitive metabolice la nivel celular. Reacţia imediată de adaptare se desfăşoară pe parcursul a trei faze: a. Adaptarea stabilă îndelungată. b. Adaptarea în antrenament se realizează printr-o serie de trăsături determinate de particularităţile ramurilor de sport practicate. citându-l pe Verchosanski. steady – state). • mai bună coordonare a funcţiilor neurovegetative (cardiorespiratorii. 2. (engl.

Experienţa sportivilor poate fi un factor optimizator al refacerii din cauza adaptării fiziologice mai rapide şi a eficienţei mişcărilor (consum mai mic de energie). Sportivii mai tineri de 18 ani necesită perioade mai lungi între eforturi pentru a facilita supracompensarea. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002) stabilesc delimitări precise între revenire şi refacere . după prestarea unei activităţi. În literatura anglo-americană vom întâlni verbul "recuperate" (a recupera.) 6. În literatura de specialitate străină se utilizează termenul "recuperation" (franceză) sau "recuperacion" (spaniolă). În funcţie de reacţiile umane se pot crea în timpul selecţiei grupe tipologice (tip de semifondist.Receptivitatea individuală. În terminologia sportivă din România se face diferenţă între refacere şi recuperare. de mijlocaş. tip de înaintaş. medicobiologic şi psihologic.un nou efort eficient.oboseală. Autorii A. Acest termen este acceptat pentru consecinţele patologice ale activităţii sportive. etc.puterea adaptativă generală cu care se naşte individul. tip de forţă. Relaţia efort . Bompa. În literatura engleză şi americană vom întâlni termenul "rehabilitate" care se traduce prin a restabili. Autorii Wilmore şi Costill (1999) utilizează termenii dihotomici "detraining" . a se reface) asociat cu termenul "retraining" (a se reantrena). În plus el resimte şi alţi factori de stress profesional şi social care tind să perturbe echilibrul între efort ."retraining" (dezantrenare . În literatura de specialitate din România termenul "recuperare" este utilizat pentru a defini complexul de măsuri şi mijloace care redau capacitatea funcţională a sportivului după ce acesta a suferit accidente sau a manifestat forme acute de supraantrenament. Prin revenire. care are scopul de a readuce sportivul într-o stare funcţională optimă pentru efectuarea cu randament sporit a unor noi eforturi din antrenamente şi competiţii. iar adaptarea apare în acest contact ca un proces bazat pe modul de transmitere a informaţiei către aparatul genetic al celulei şi reacţia acesteia la stres. 2002) • Vârsta sportivului. nu poate fi echilibrată şi eficientizată decât după refacere. Refacerea după efort este o noţiune care defineşte un proces complex din punct de vedere pedagogic. REFACEREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORTUL DIN ANTRENAMENTE ŞI COMPETIŢII Sportivul este supus în permanenţă stresului fizic şi psihic pe care le resimte în antrenamente şi competiţii.Specificitatea adaptării determinată de aparatul aptitudinal şi receptivitatea aparatului genetic al celulei faţă de influenţele mediului. iar refacerea şi restabilirea vizează fenomenul de reorganizare şi restructurare a organismului ca urmare a unor eforturi de diferite mărimi şi orientări. b) adaptare epigenetică . a reface.odihnă . Israel şi Tschiene evidenţează trei niveluri ale procesului de adaptare: a) adaptare genetică . relaţie obligatorie în procesul de antrenament. regenerare. Sportivii trecuţi de 25 ani au nevoie de perioade mai lungi de refacere postantrenament (imediată). autorii precizează că se înţelege fenomenul de stabilire a echilibrului homeostazic iniţial. Factorii intriseci şi extrinseci care condiţionează refacerea după efort (după T. a-şi reveni.odihnă.oboseală .reantrenare) analizând cu precădere din punct de vedere fiziologic fenomenul de refacere şi de recuperare. c)adaptarea metabolică sau potenţialul adaptativ dobândit prin antrenament. 25 . Fiecare individ este o entitate. a reabilita. ciclu care teoretic ar trebui să conducă spre performanţa sportivă.supracompensare .refacere .reprezintă potenţialul adaptativ aplicabil la condiţiile date. care se foloseşte atâta timp câtă vreme se lucrează la „întreţinerea” lui.restabilire în relaţia efort . tip de sprinter.5.

După un efort de lungă durată cu orientare aerobă refacerea este mai lungă decât după eforturi predominant anaerobe. Pentru diferenţe mici de fus orar (3 . Stressul prelungit duce la scăderea capacităţii sistemului imunitar (apar îmbolnăvirile). FT I şi II) au tendinţa de a obosi mai repede decât fibrele cu contracţie lentă (roşii. de vitamine. Transferul eficient de energie şi îndepărtarea produselor reziduale depind de gradul de antrenament şi nivelul de măiestrie sportivă atins. alimentarea săracă cu sânge circulant duc la o alimentare săracă a muşchilor cu oxigen şi nutrienţi. alocaţi 14 zile pentru resincronizare • petru traversările de peste 10 fuse orare luaţi avionul totdeauna spre vest • cu trei zile înainte de plecare cu avionul alternaţi mesele uşoare cu cele grele. Metabolismul sportivilor de mare performanţă este mai eficient. Tipul de sistem energetic la care apelează sportivul. 1997). 2002) prin controlarea nivelului hormonilor catabolici (cortisol) şi a amoniacului în sânge. Sportivele tind către o rată mai lentă a refacerii datorate în primul rând diferenţelor endocrine (cantitate mai mică de testosteron). advertenţele localizate. Altitudini mari (mai sus de 3000 m). Forto. Libertatea de mişcare. Fusul orar poate afecta ritmul circadian al organismului. În acest sens T. Scăderea amplitudinii mişcărilor. specifice sportului. Temperatura rece afectează producerea de hormoni regenerativi specifici (hormonul de creştere şi testosteronul). la scăderea coordonării şi a percepţiei temporale.• • • • • • • • • • Sexul sportiviului. Factorii de mediu. Pentru diferenţe mari de fus orar (peste 4 h) • sosiţi la destinaţie cu cel puţin o zi mai devreme pentru fiecare fus orar traversat • pentru traversările de peste 6 fuse orare. să vă antrenaţi sau să concuraţi dimineaţa după zborurile spre vest şi seara după zborurile spre est • călătoriţi într-o singură direcţie pe şosea când aveţi competiţii în oraşe diferite • luaţi masa la ore regulate la noua destinaţie • la cca 2 ore după zbor participaţi la o activitate fizică lejeră • gazele intestinale se amplifică la altitudini mari (evitaţi alimentele care le provoacă) • luaţi vitamina B complex cu vitamina C şi E 2. Predicţia apariţiei stării de supraantrenament (supra-compensarea negativă. duc la rata crescută de producere a lactatului la încărcături submaximale şi să scadă ritmul metabolismului lipidelor. facilitând accidentările. Bompa (2002) prezintă o serie de recomandări 1.4 h) • ciclurile de somn şi veghe se prestabilesc după fusul orar al locului de destinaţie • dacă e posibil. Alimentarea raţională care se efectuează în funcţie de cerinţele calorice. C şi E şi medicamente cronobiotice prescrise (inelantonina) 26 . Tipul de fibră musculară. în timpul şi după călătoria cu avionul • evitaţi alimentele care produc gaze intestinale • utilizaţi vitamina B. ST) din cauza proprietăţilor mecanismelor contractile (Weineck. pe măsură ce creşte numărul de fuse orare luaţi un mic dejun bogat în proteine şi o cină săracă în proteine şi bogată în hidraţi de carbon • evitaţi băuturile alcoolice înainte . minerale şi micronutrienţi. exerciţii în condiţii de climă rece. Factori psihologici. Emoţiile negative declaşează eliberarea cortizonului şi a altor hormoni legaţi de stress care duc la creşterea tensiunii musculare. Fibrele cu contracţie rapidă (Albe.

Creşterea continuă a tensiunii psihice şi scăderea pronunţată a energiei psihice pot constitui două grupe mari de deteriorări. În atenţia antrenorilor vor fi mijloacele de antrenament autogen şi psihoton (Epuran. anxietatea.nocturn şi relaţia lui cu antrenamentele zilnice • organizarea raţională a regimului de viaţă • individualizarea încălzirii şi încheierii antrenamentului • succesiunea raţională a exerciţiilor din antrenament.24 h.Mijloace de refacere după efort Dinamica refacerii nu este liniară ci curbă (Bompa 2002.1997. 2002). există o serie de taxonomizări ale autorilor citaţi în continuare: • J. Supracompensarea capacităţii reglatorii psihice a sportivului şi prevenirea unui consum psihic execesiv sunt obiective pe care antrenorul le poate îndeplini cu ajutorul psihologului. masajul terapeutic. vitaminele şi enzimele de peste 24 h pentru refacere (Bompa. Considerăm 27 . La început FC şi TA revin la normal în 20 . iar grăsimile. MateTeodorescu. Weineck.40 min după efort. ţinând cont de principiul "heterocronismului refacerii" • asigurarea unei ambianţe afective optime • cunoaşterea relaţiei volum .24 h pentru activitate anaerobă intermitentă. 2001). Alegerea tehnicilor şi mijloacelor de refacere depinde de oboseala reziduală acumulată şi de înţelegerea corectă a mecanismelor energetice care guvernează efortul şi refacerea după efort.intensitate în diferitele exerciţii aplicate pe parcursul unui antrenament sau ciclu de antrenamente Aceste mijloace au un caracter profund predictiv al procesului de refacere şi al controlului relaţiei efort . Dragnea. deosebit de complexă. Din această perspectivă. Refacerea pentru diverşi parametri şi substanţe biologice are loc secvenţial. 2002). alimentaţia. Proteinele au nevoie de 12 h . nesiguranţa. pierderea combativităţii). metodele fizio-terapeutice şi de hidro-masaj. prin mijloace adecvate • diminuează perioada refacerii pentru creşterea continuă a performanţei • restabileşte rezervele energetice ale organismului cel puţin la nivelul iniţial premergător efortului depus c) Mijloace psihologice care vizează posibilităţile de relaxare şi de eliminare a factorilor stresanţi (tensiunile permanente. Aceste mijloace au un rol major în procesul de refacere atunci când îndeplinesc următoarele cerinţe: • ameliorează rezistenţa organismului la stimulii din antrenamente şi competiţii • ameliorează stabilitatea (tendinţa spre homeostazie) faţă de stimulii specifici şi nespecifici • ameliorează rezistenţa generală a organismului în stările patologice • ameliorează eliminarea oboselii generale şi locale. Weineck (1997) citându-l pe Talisiov (1973) evidenţiază trei categorii de mijloace ale refacerii: a) Mijloace pedagogice care reunesc măsurile necesare structurării raţionale a antrenamentrului: • individualizarea • programarea optimă a micro şi macrociclurilor • variaţia stimulilor încărcăturilor de antrenament • diversificarea condiţiilor şi posibilităţilor de organizare a antrenamentului • stabilirea ciclurilor specifice ale refacerii • ritmul diurn . care sunt provocate de mecanismele psihocomportamentale adaptative. Refacerea glicogenului necesită 10 h până la 48 h după efortul aerob şi între 5 h .odihnă b) Mijloace medico-biologice care reunesc: administrarea de vitamine şi medicamente.

restul în timpul zilei) este indispensabil pentru un sportiv de performanţă. în scopul restabilirii homeostazei dinaintea efortului şi mai ales depăşirea acestuia prin supracompensare funcţională".Dragnea şi colaboratorii (2002) definesc refacerea ca "o componentă a antrenamentului sportiv care foloseşte în mod raţional şi dirijat o serie de mijloace medicopedagogice naturale şi/sau artificiale. Un jogging uşor şi continuu înlătură cam 62% din acidul lactic în primele 10 min. a sportivului ("220 minus vârsta sportivului").că refacerea psihologică. I. după un exerciţiu solicitant. • A. şi încă 26% în următoarele 10 . care pot fi aplicate de antrenor şi sportiv). clasifică mijloacele de refacere în mijloace specifice (care se dirijează medical) şi mijloace nespecifice (pedagogice. este în mare. În continuare. Somnul de 9 . citându-l pe dr. psihoterapeuţi cu experienţă în domeniul sportului de performanţă. Odihna totală sau odihna pasivă. Odihna totală este principalul mijloc fiziologic pentru refacere. Mijloacele de refacere sunt clasificate după diferite criterii după cum urmează: a) După efectele exercitate • neuropsihice • neuromusculare • endocrino-metabolice • cardio-respiratorii b) După apartenenţa mijloacelor de refacere • balneo-fizio-hidro-terapeutice • psihoterapeutice • dietetice • farmacologice • odihnă activă. pentru a determina o reducere cu cca 80% din acidul lactic acumulat.20 min. Intensitatea exerciţiului aerob utilizat în kinetoterapie nu trebuie să depăşească 60% din FC max. Bompa (2002) acordă o mare importanţă mijloacelor naturale de refacere: Kinetoterapia sau odihna activă. În consecinţă.10 ore (80 . În aproximativ 20 min.Drăgan (1989). odihnă pasivă Cunoaşterea naturii (orientării) efortului este cu atât mai importantă cu cât mijloacele de bază ale refacerii trebuie corelate cu aceste cunoştiinţe după cum urmează: a) Eforturi anaerobe (până la 2 min) • neuromusculare • neuropsihice • endocrino-metabolice b) Eforturi aerobe (peste 3 min) • refacerea metabolică • refacerea cardio-respiratorie • refacerea neuromusculară c) Eforturi mixte • refacere neuropsihică • refacere cardio-respiratorie şi neuro-psihică • refacerea neuromusculară d) Eforturi neuropsihice • Refacerea neuropsihică • Refacere neuro-musculară • T. de odihnă pasivă are loc o reducere de doar 50% a acidului lactic. igienice. provenite din mediul exterior şi/sau intern al organismului.90 %) în timpul nopţii. parte eefectuată de specialişti: psihologi. autorii. pare a fi avantajos să se menţină o perioaadă de revenire activă de 10 20 min.O. Se recomandă respectarea următoarelor condiţii: • "stingerea" să nu fie mai târziu de ora 2230 28 .

cel puţin 25 . iritabilitatea şi durerile de cap. Zonele cele mai indicate pentru acest tip de refacere sunt cele cu muşchi slabi în care predomină fibrele musculare de contracţie rapidă (albe. Pregătirea imediată pentru competiţie (P. T. Problemele adaptării antrenamentului la altitudine sunt particularizate pe ramuri sportive şi constituie un capitol important al inducerii formei sportive. Băile alternative. Aeroterapia şi oxigenoterapia. Căldura nu se aplică concentrat imediat după antrenamente sau după traumatisme.) include obligatoriu şi demersurile de refacere aplicate înainte de competiţie. Efectul cel mai căutat al terapiei prin frig este cel analgezic fără a utiliza produse farmaceutice. bazată pe fluxul de energie (chi) de pe canalele (medianele) corpului. de lângă cascade. Sportivul trebuie să stea culcat şi să aibă pe faţă un prosop umed rece. fără zgomot şi aerisită (se pot utiliza dopuri în urechi şi mască pe ochi) • evitaţi cina bogată în proteine şi grăsimi • treziţi-vă mereu la aceeaşi oră dimineaţa Stretching-ul. Aerul de la munte . Reflexoterapia . care pot să genereze procesele de supracompensare. Considerată ca o componentă importantă a antrenamentului sportiv.respirator şi stimulează refacerea imunoglobinei A. Temperatura. refacerea poate constitui cheia succesului în competiţie. O pregătire eficientă necesită angajarea unor factori constanţi şi permanenţi de refacere. care conduce cu succes un program de refacere şi recuperare prin stretching.acupunctura şi presopunctura. 29 .T.I. fibrele sintetice încarcă aerul cu ioni pozitivi. depresia. trebuie să fie între 10 . în tratamente cu frig şi căldură.) şi unităţile tendinoase. Saunele fierbinţi după antrenamente intense cu greutăţi sunt total contraindicate ! Terapia prin frig sau crioterapia. Căldura "încălzeşte" SNC uşurând transmisia nervoasă în interiorul muşchiului facilitând o comunicaţie mai eficientă între creier şi "periferie". Ionii negativi favorizează refacerea rapidă a sistemului circular . Cura de altitudine.O. Combustibilii fosili. echipamentul electronic. Saunele şi băile de abur stimulează eliberarea hormonului creşterii.30 min. în timpul competiţiei şi după competiţie. Sportivul trebuie să înceapă şi să termine cu frig. Antrenamentul sau odihna activă timp de 1 .1000 m) poate favoriza refacerea. de la malul mării.C. În concluzie putem admite că mijloacele de refacere după efort sunt variate şi au adresabilitate individualizată sau orientare strictă pentru grupe de ramuri de sport. Bompa (2002) îl citează pe terapeutul Nick Apostopoulos de la Clinica Serapis de Terapie prin Stretching din Vancouver. N. după furtuni şi ploaie este încărcat negativ. Apostopoulos aplică stretching-ul la sportivi în următoarele 3 direcţii: • pentru adaptare rapidă la stimulii din antrenament • pentru o bună refacere între lecţiile de antrenament şi competiţie • pentru prevenirea accidentărilor Masajul poate fi aplicat la sportivi în 4 situaţii ca: • masaj intermediar • masaj pregătitor • masaj de antrenament • masaj de revenire Căldura sau termoterapia. Pe cale artificială în vestiare se pot introduce aparate care produc aeroioni negativi.• seara se pot aplica tehnici de masaj şi o baie caldă • camera de odihnă să fie întunecoasă. Mediul cu ioni pozitivi poate favoriza letargia.2 săptămâni la altitudini subalpine (600 . F. Reflexoterapia provine dintr-o formă veche de medicină chinezească.15 0 C la frig şi până la 40 0 C la căldură. În aerul atmosferic particulele sunt încărcate cu aeroioni pozitivi şi negativi. Alternarea vasoconstricţiei cu vasodilatarea alină durerea şi spasmele musculare localizate. Prin acupunctură şi presopunctură (aplicată numai de specialist !) se poate alina imediat durerea şi reduce spasmul muscular.

• dirijarea procesului în antrenamente şi competiţii. profesori. Selecţia primară . 3 IDENTIFICAREA TALENTULUI ŞI ORIENTAREA SPORTIVĂ Cunoscută sub genericul „selecţia în sport" activitatea de descoperire şi de orientare a tinerelor talente spre sporturile „potrivite" calităţilor evidenţiate sau predictiv susceptibile de a se dezvolta. Jűrgen Weineck (1997) identifică o concepţie statică şi o concepţie dinamică care defineşte talentul sportiv: Definiţia statică cuprinde patru componente: • factorii determinanţi ai capacităţii performanţiale • disponibilităţi volitive. biochimice. 2003). .primele evaluări sportive. somatofiziologice. Definiţia dinamică a talentului sportiv se bazează pe principiul că talentul se „structurează" pe parcursul unui proces activ şi se orientează „specific" prin transformări aleatorii în ansamblul personalităţii tânărului. Selecţia constă în activitatea efectuată de specialist prin care formează talentul sportivului pentru competiţie într-o ramură sportivă pentru o anumită perioadă. Descoperirea şi orientarea talentului sportiv constă în activitatea efectuată de instituţii şi persoane competente (instructori.vezi fig. După gradul de perfecţionare al criteriilor utilizate putem să identificăm selecţia empirică sau intuitivă şi selecţia ştiinţifică. Dacă luăm în considerare gradul de consecvenţă al aplicării acţiunilor de selecţie. Nu este obligatoriu ca un copil. concursuri. activităţi recreative care în mod necesar şi obligatoriu ar constitui cadre organizatorice adecvate acestor demersuri.(Roman. Selecţia este un proces de identificare şi evaluare cu un grad cât mai înalt de predicţie a calităţilor şi aptitudinilor necesare practicării unui sport (de performanţă) proces desfăşurat după criterii medico-sportive.prezintă caracteristicele selecţiei primare.Curs nr. Dar este absolut obligatoriu ca generaţia tânără să fie cuprinsă în programe care ar facilita dezvoltarea acelora care prezintă aptitudini pentru sport şi care apoi găsesc motivaţii suficiente pentru a-l practica până la nivelul „atingerii propriei incompetenţe".performanţe de comportament 30 . psiho-pedagogice şi motrice. Concepţia dinamică se bazează în principal pe următoarele trei componente: • proces de transformări active. secundare şi finale care se referă la momentul aplicării demersurilor de selecţie în cursul dezvoltării ontogenetice. Orientarea precede selecţia şi o serveşte în acelaşi timp (reorientarea sportivă). antrenori) la diferite nivele de pregătire pentru a favoriza dezvoltarea ulterioară a sportivului. • performanţele bazate pe nivelul real al începătorului. criterii. • suită de procese pedagogice dirijate. 14 . putem să identificăm selecţia dirijată sau sistematică şi selecţia întâmplătoare sau nesistematică (Roman. • mediul social care determină disponibilităţile tânărului. 2007) ETAPELE PROCESULUI DE SELECŢIE Foarte puţini tineri nu sunt incluşi pe parcursul instruirii şi educaţiei lor în sisteme care urmăresc descoperirea unor talente. adolescent sau un tânăr să ajungă performer de mare clasă.stare de sănătate foarte Selecţia secundară Selecţia finală Caracteristici generale . Descoperirea şi orientarea talentelor sportive sunt facilitate de competiţii. constituie o provocare pe care mulţi specialişti evită să o accepte. Autorii Hofmann şi Schneider (1985) .

.evaluarea alurii generale. . . . şi labe mari. picioare bună în jocuri dinamice. joc. .prezenţei de spirit. inteligenţei de joc. tehnico-tactice rapide. gene-rale. . Evaluări specifice: . specific. arunmingii de oină). .capacitate de performanţă motrice generală într-o ramură de sport.braţe şi picioare lungi. . . .orientarea spre specializare sportivă.selecţia taliilor înalte pentru .capacităţi motrice generale. . mari). aruncări şi individuale ale tinerilor modelului probei.talie mare.evaluarea forţei ge-nerale . subcuntanată. .evaluări specifice pe probe.evaluarea coordonării . de impulsie.Alegerea taliilor mari în . .capacitatea de efort specific. . împingerea greutăţii).performanţe şcolare .60 .umeri largi. . parcursul şcolii (60 m.mobilităţii.capacitate de învăţare motorie.flotabilitatea. .răspunsul pozitiv la solicitare la efort. cu membre lungi următoarelor: Evaluarea: şi bazin îngust.evaluarea vitezei de probe. a m).forţei şi vitezei de execuţie. relativ Evaluarea morfologice cu eviden-ţierea principală zvelt. motrice specifice (teste).coordonare şi viteza .învăţării motorii.o bună proporţiona-litate .pregătirea generală şi specifică pentru performanţă.Progresul realizat în învăţare. Gimnastica la aparate Evaluarea: . .constituţie morfofuncţională.evaluarea randamen-tului carea mingii de oină. gime. . (triplu salt).Evaluarea F.Evaluarea inteligenţei de joc în înălţime (mari şi foarte relaţie cu greutatea situaţii de adversitate.rezistenţa (800 m).Predispoziţie pentru acţiuni vitezei de exe-cuţie şi a . .dezvoltarea caracte-risticilor a segmentelor conform sărituri. supleţe. obstacole). paralele. bazinul. generale. Jocuri sportive . Atletism .coordonare motrice (cursă pe .capacităţii de concentrare. Nataţie tipurilor Antrenarea înţeleasă ca sarcină . . R. . triplu salt.aplicarea de exerciţii 800 m. palme .greutate medie.indicele Broca (G=T-100). deplasare.mai largi decât umerii .mobilitatea.viteza de deplasare.evaluarea persona-lităţii. .capacitatea de F.copii cu talie mare. .forţa de lansare. 31 . . .forţa de impulsie şi F/V efortului depus.antrenament atletic general şi a rezistenţei generale şi . . generale şi a forţei . . . săritura în lunexplozivă (aruncarea competiţionale. şi a rezistenţei .statut social şi motivaţional. .elasticitate generală foarte .forţă segmentară. .Coordonarea motrici-tăţii de antrenare. bazin îngust. Evaluări specifice: .procentaj mic de grăsime .bună.Viteza de deplasare (30 .F/V (aruncarea mingii).capacităţii de efort. a forţei braţelor pe . participarea la concursuri selecţionaţi pentru diverse de selecţie pe grupe de probe atletice.Predicţia creşterii în .

Sporturi de luptă . Evaluarea în activitatea de selecţie are un caracter predictiv şi nu provoacă ierarhizări imobile care pot duce la eliminare sau abandon. Evaluarea în procesul instructiv-educativ presupune patru etape: • verificarea.Analiza structurii .Evaluarea stabilităţii performanţei greutate în funcţie de morfologice pentru şi a progresului învăţării. gene-rale.):  simptomul evitării (eludarea bugetară: „nu pot pentru că nu am finanţare”).  simptomul imobilismului (decalajul între „ce pot să fac şi ce cred alţii că pot să fac” sau „cum cred ei că mă evaluează”). coordinative sau a cunoştinţelor şi aptitudinilor tehnico-tactice. Trunchiului. talie şi de masa includerea într-o cate-gorie Evaluări specifice: corporală.Mobilitate. • perfecţionarea căilor de achiziţionare a calităţilor condiţionale.une. • sancţionarea sau evidenţierea (în sens figurativ) prin măsuri pedagogice a schimbărilor survenite în urma achiziţiilor. • scalarea. .  simptomul „lipsei de principii clare” atunci când antrenorul nu-şi concepe un sistem de evaluare corect.Alegerea categoriilor de . Reorientarea sportivă este cea care ar trebui să soluţioneze aşa-zisele „eşecuri de început". tehnico-tactice).F/V. sportivi). 2003. 32 . de greutate. Funcţiile evaluării pot fi raportate la derularea unor secvenţe de învăţare sau la un ansamblu de învăţare tehnico-tactică după cum urmează: • verificarea sau identificarea achiziţiilor (condiţionale. testele sunt aplicate periodic şi comparate între ele.  simptomul slabei îndrumări de către specialişti (antrenori. F. normele de control. şi acţi. • aprecierea. Autorii Colibaba-Evuleţ şi Bota (1998) sistematizează tipurile de evaluare în funcţie de : • moment: iniţială. pentru organizarea antrenamentului la diverse grupe de discipline sportive (Hofmann şi Schneider. . frica de schimbare. Caracteristicile esenţiale ale procesului de selecţie.Evaluarea F. pentru că "niciodată nu se ştie de unde sare iepurele" ! În consecinţă. periodică (intermediară) şi finală. evaluarea are eficienţă maximă dacă se realizează multi-disciplinar. • sintetizarea şi compararea cu modelul iniţial. . coordinative. • modul de efectuare: orală. .Acceptarea riscului.Evaluarea. 1985) EVALUAREA ÎN ACTIVITATEA DE SELECŢIE Utilizarea criteriilor ştiinţifice în procesul de identificare a talentelor are avantaje dacă specialistul elimină câteva simptome problematice care-i pot afecta obiectivitatea şi rezultatele urmărite (Roman.Predispoziţii pentru combativitate . Evaluarea are o eficienţă maximă dacă probele de control.  simptomul anxietăţii (antrenorii au manifestat acest simptom în cazul perceperii unor erori sau neajunsuri). practică. curentă.Coordonare motrice. . scrisă. .

scopul didactic: evaluare formativă, evaluare sumativă, evaluare normativă, evaluare materială, evaluare calitativă şi evaluare eficientă. Considerăm că evaluarea potenţialului biomotric în selecţia primară este hotărâtoare sub aspect predictiv în special privind orientarea spre un sport. Gradul de risc al testelor trebuie să fie scăzut, ca atare ele trebuie să fie simple şi aplicate la copii perfect sănătoşi pentru sport. Instrumentele aprecierii aptitudinilor motrice trebuie elaborate pe tabele uşor manevrabile. Metodologiile de selecţie în cadrul Sistemului Naţional Unic de Selecţie (SNUS) trebuie să ţină cont de următoarele observaţii (Bocu, 1999, p.18): - majoritatea copiilor cu talie înaltă obţin performanţe mai slabe la probele de control faţă de cei care posedă o talie mai mică la aceeaşi vârstă; - se recomandă acordarea de punctaje suplimentare copiilor cu talie înaltă (tabele corective); - se constată următorul fapt: copiii cu valori ale taliei peste media pe ţară a vârstei lor prezintă valori motrice mai scăzute (Nicu, A., 1993). Centrul de cercetări pentru problemele sportului (CCPS) din Bucureşti propunea în anul 1997 (Pierre de Hillerin) o baterie de măsurători şi teste care să evalueze potenţialul bio-motric al copiilor, în general al tineretului şcolar. Măsurători antropometrice 1. Inal. -înălţimea 2. Greut. -greutatea 3. Talpa 5. C.Talie 7. L.Spat. -nr. pantofi 4. Bust -circumferinţă bust

-circumferinţă talie -circumferinţă 6. C.Şold mijloc şold - lungime talie şezând 8. C.Cap. -circumferinţă cap 10.Anve. -anvergura Teste

9. L.Tal./sol -lungime talie sol

1. E.FL. 3. MOB. 5. R.TR. 7. A.NA. 9. A.MO.

-echilibrul „Flamingo" -mobilitate

2. A.PL. 4. S.LG.

-atinge plăcile (tapping) -săritura în lungime de pe loc

-ridicări de trunchi -menţinut în 6. M.AT. (abdomen) atârnat -alergare navetă -aruncarea de oină mingii -alergare de viteză 8. A.VT. (cu start din picioare) 10. A.RZ. -alergare de rezistenţă

Performanţele realizate la acest prim nivel nu trebuie să constituie un criteriu de eliminare a celor cu rezultate mai slabe. Distanţele sau timpii înregistraţi diferă drastic de la o vârstă la alta. De exemplu, la alergarea de viteză cu start din picioare (cronometraj la plecare, nu la comandă) distanţa variază între 20-40m în funcţie de vârstă (20m la 7-8 ani, 30-40m la 9-10ani). La alergarea de rezistenţă distanţele pot varia între 500-1000m. Este foarte important ca bateria de teste să conţină aceleaşi cerinţe pentru o anumită vârstă. Rezultatele la probele de control privind calităţile motrice şi reacţiile funcţionale la efort reprezintă cele mai importante repere ale talentului.

33

Talentul este o facultate sau un grup de capacităţi cu o anumită specificitate, superioare mediei grupului de subiecţi la care se raportează. În perioada selecţiei primare, profesorul identifică cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate – prin instrumente de evaluare complexe – existenţa capacităţilor (a talentului) care pot fi dezvoltate pe viitor în antrenamentul de performanţă. Din acest motiv, efectuarea unor ierarhizări drastice care să elimine din start posesorii unor performanţe mai slabe este total contraindicată. Pentru fiecare sport s-au elaborat modele ideale ale sportivilor care încearcă să exprime cantitativ existenţa unor calităţi care ar duce la succes. Aceste calităţi sunt grupate pe trei grupe principale: • capacităţi motrice; • capacităţi psihologice; • calităţi biomotrice. Curs nr. 4 Obiectivele şi principiile antrenamentului sportiv Noţiunea de „antrenament" se utilizează în diverse domenii de activitate şi presupune un proces de pregătire care vizează un nivel de excelenţă: în tehnică, în agricultură, în armată şi în sport. Acceptăm totuşi adevărul că noţiunea de antrenament este legată de activitatea sportivă. Antrenamentul sportiv este un proces hipercomplex care produce modificări de natură fizică, motorie, cognitivă şi afectivă, celui care se supune rigorilor lui. Aceste procese produc adaptări de scurtă sau lungă durată în organismul sportivului şi duc la modificări majore de ordin biopsihomotor, în raport cu un individ care nu practică sportul în mod organizat. Carl, citat de Weineck (1997, 15) defineşte antrenamentul sportiv ca „o acţiune complexă care exercită un efect sistematic şi specific asupra nivelului performanţei sportive şi a capacităţii optime de performanţă în condiţii de pregătire şi competiţii". Antrenamentul sportiv ca parte a activităţii sportive, are caracter de acţiune socială organizată. Din acest punct de vedere principiile organizării, planificării, deciziei, reglării şi evaluării ar trebui să constituie baza de conducere şi acţionare a antrenamentului. Dragnea şi colaboratorii (2002, 155) defineşte antrenamentul sportiv ca „proces complex desfăşurat sistemic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice intense, implicate la participarea în concursuri". OBIECTIVELE ANTRENAMENTULUI Obiectivele antrenamentului sportiv indică scopurile urmărite urmărite în procesul de antrenament. Există în literatura de specialitate un consens al autorilor consacraţi care afirmă că obiectivul major al antrenamentului sportiv este creşterea capacităţii de performanţă (vezi structura capacităţii de performanţă). În cadrul acestui obiectiv major vom putea identifica 3 grupe de obiective: • Psihomotrice, care se referă la diverşi factori de condiţionare ai performanţei (V, F, R şi combinaţiile lor) la calităţile coordinative, care joacă un rol major în învăţarea tehnicilor pe ramuri de sport. Educarea calităţilor psiho motrice este un obiectiv principal al antrenamentului sportiv. (Prin educarea / dezvoltarea calităţilor motrice Gh. Cârstea (1999, 85) înţelege procesul special de instruire care poate accelera dezvoltarea indicilor calităţilor motrice de bază (viteza, îndemânarea, rezistenţa şi forţa - V.Î.R.F) şi a calităţilor motrice specifice, implicate prioritar în practicarea unor sporturi.) • Cognitive, care se referă la cunoaşterea tehnicii şi tacticii sportului antrenat şi la mijloacele optime de antrenare ale acestora. Obiectivul cognitiv major constă în perfecţionarea abilităţilor motrice fundamentale şi specifice, în contextul acumulării de cunoştinţe teoretico-metodice şi de

34

evaluare a sportului practicat. Abilităţile (ability – lb. engl.) definesc nivelul de măiestrie întro sarcină sportivă şi constituie nivelul superior al aptitudinilor psiho-motrice. Autorul E. Fleischman (citat de Manno, 1996, 74) arată că nu e greşit să spunem calităţi motrice sau aptitudini motrice condiţionale şi coordinative. • Psihologice, care se referă la voinţa sportivului, la angajarea în efort, la autocontrol, la depăşirea stărilor de stres şi la determinarea psihică în stările limite de antrenament şi concurs. Obiectivele pregătirii psihice a sportivilor urmăresc educarea, dezvoltarea, ameliorarea sau perfecţionarea fiecărei însuşiri / calităţi care intră în sfera de influenţare psihopedagogică (M. Epuran şi colab., 2001, 228). Acestor trei mari grupe de obiective li se adaugă un important obiectiv deontologic şi etic: întărirea sănătăţii şi consolidarea unei dezvoltări corporale corecte. PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV Principiul este definit ca „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică" sau „totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline".(DEX, 1975) Antrenamentul sportiv este o acţiune socială organizată. Din acest punct de vedere principiile organizării, planificării, deciziei, reglării şi evaluării trebuie să constituie baza de conducere şi acţionare a antrenamentului. La aceste categorii de principii ar trebui adăugate principiile praxiologiei şi docimologiei, care se subordonează obiectivului creşterii continue a performanţei sportive (dezvoltarea capacităţii de performanţă). Conţinutul antrenamentului sportiv poate fi analizat prin prisma mai multor componente fundamentale: • componenta pedagogică în care se totalizează principiile didactice utilizate; • componenta biologică unde se totalizează principiile care guvernează dezvoltarea funcţională şi adaptarea organismului; • componenta psihologică unde se totalizează principiile care guvernează pregătirea psihică pentru antrenament şi concurs; • componenta sociologică, prin raporturile şi modul de integrare al sportivului în mediul social, economic, cultural; • componenta igienică, prin principiile care trebuie respectate în alimentaţie, confort, mediul ambient; • componenta etică, prin principiile care trebuiesc respectate în idealurile etice şi de fairplay, de olimpism şi sportivitate, care se manifestă în activitatea sportivă; • componenta estetică prin frumuseţea şi rafinamentul gestului motric. Încercările de clasificare a principiilor antrenamentului sportiv sunt abordate din perspectivele: • psiho-pedagogice; • metodice; • de conţinut; • strategice; • de orientare şi dirijare a efortului; • de evaluare. O sinteză a acestor principii este mult mai potrivită din punct de vedere didactic şi metodic. Din multitudinea acestora putem selecta principii fundamentale pe care nu le putem eluda şi pe care le prezentăm în continuare: ♦ N.G. Ozolin (1971) identifică următoarele principii: principiul specializării; principiul multilateralităţii; principiul participării conştiente şi active; principiul accesabilităţii;

) ) ) )

35

) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) ) principiul repetării. individualizării. întăririi sănătăţii. ♦ D. Principii metodice participării conştiente. 36 . principiul individualizării. sistematizării.D.Matveev şi A. c) principiul individualizării. ♦ Ion Şiclovan (1984) a) principiul specializării aprofundate a instruirii. e) principiul modelării. accesabilităţii. c) principiul complementarităţii teoriei cu practica. accesabilităţii şi individualizării. legării educaţiei fizice de muncă. Principii privind obiectivele antrenamentului a) maximizarea sau stabilizarea capacităţii de performanţă. ♦ Mihai Epuran (1986) Principii generale a) principiul dezvoltării multilaterale a personalităţii şi integrării socioprofesionale. b) dezvoltării aptitudinilor motrice. cognitive.P. efortului continuu. principiul intuiţiei. Principii de dirijare a efortului a) continuităţii antrenamentelor. ♦ L. afective şi volitive. periodizării şi structurii ciclice al efortului. sistematizării. realităţii (imitarea acţiunilor din realitate). participării conştient şi active. intuiţiei. dezvoltării multilaterale a individului. ♦ Renato Manno (1983) Principii generale motivaţiei. d) dezvoltării multilaterale a calităţii motrice şi indicilor morfo-funcţionali.Harre (1973) recunoaşte drept principii: accesibiltăţii. d) principiul dezvoltării multilaterale a calităţilor motrice şi indicilor morfo-funcţionale. creşterii treptate a exigenţelor. intuiţiei. b) progresivităţii. însuşirii temeinice.Novicov (1980) identifică principii generale şi principii metodice: Principii generale dezvoltării armonioase. interdependenţa principiilor. c) individualizării. b) principiul adaptării la eforturi intense şi maxime. b) principiul eficenţei maxime şi economicităţii.

al interacţiunii mijloacelor verbale cu cele nonverbale. • progresia lucrului determinată de nivelul de pregătire. al autoreglării. mijloacelor şi metodelor de lucru. În plan docimologic. Există multe avantaje în substituirea filosofiei scării cu filosofia nivelului. Principiul accesibilităţii şi rezolvabilităţii Sarcinile motrice propuse de antrenor sunt rezolvate cu succes de sportiv dacă sunt proporţionale cu capacitatea lui de execuţie. • perspectiva clară asupra obiectivelor. al supraînvăţării. perfecţionare. al specializării. Principii privind conţinutul antrenamentului al interdisciplinarităţii. Evaluarea sau pregătirea scalară. Procesul instructiv-educativ din antrenament este evaluat prin prisma comportamentului antrenorului. evitând interfeţele negative. al conştientizării. atunci când este vorba de o perioadă foarte scurtă. Descrierea conţinutului principiilor fundamentale ale antrenamentului sportiv Principii pedagogice  Principiul evaluării (R. al motivaţiei şi al efortului voluntar. • individualizarea pregătirii. Antrenorul trebuie să-l conştienti-zeze pe sportiv asupra propriilor senzaţii profunde şi a capacităţii de a le intensifica. al modelului. poate duce la ansamblul performanţei sportive. Principiul conştientizării (R. consolidare. Fixarea subiectului la obiective imediate. Punctele centrale ale acestei acţiuni sunt: • focalizarea antrenamentelor pentru un obiectiv precis. Principiul sistematizării Acest principiu permite reglarea alcătuirii programului în diferitele sale faze: învăţare. Manno) Legătura între voinţă şi puterea bilogică este de o eficienţă extremă dacă sportivul posedă un înalt nivel al conştiinţei active şi al conştiinţei propriilor posibilităţi.) ) ) ) ) ) ) ) c) al controlului şi evaluării activităţii. ci faza fundamentală pentru controlul conştient al proiectului actului motor efectuat de sportiv. al raţionalizării. al operaţionalizării. al accesibilităţii. Manno) Rolul evaluării este accentuat prin complexitatea şi obiectivizarea tehnicilor de evaluare. Automatismul nu înseamnă limitarea conştiinţei. Abordarea sistematică a procesului de pregătire reglează interdependenţele factorilor antrenamentului. al sportivului şi al modificărilor rezultate pe acest parcurs. d) al colaborării dintre antrenor şi sportiv. mijloace de punere a accentului pe gradul de progres realizat poate aduce avantaje. al stimulării. ansamblul acestor principii se supune la trei reguli: ) )    37 . cu norme rigide. capacitate. Principii metodico-strategice al individualizării. Propriocepţiile musculare trebuie perfecţionate în permanenţă pentru a reduce discordanţa între ceea ce resimte sportivul şi execuţiile sale. respectând particularităţile de vârstă. sex.

Cu cât nivelul de pregătire al sportivului este mai ridicat cu atât este mai specializată pregătirea sa. Pregătirea multilateraală este cea care orientează pregătirea generală spre pregătirea specifică. schimbarea stimulilor produce adaptarea necesară. aruncările din atletism. refacerea după efort şi cu cerinţa pregătirii treptate pentru acest tip de efort. adaptare curentă şi operativă. Principiul pregătirii multilaterale pt. • pregătirea multilaterală a sportivilor de mare performanţă. de etapă. Ciclurile de pregătire se repetă de la un an la altul cu parametri din ce în ce mai apropiaţi de capacitatea maximă de performanţă ce poate fi atinsă. Epuran) la limitele cunoscute şi programate. din cauza raţionalizării şi standardizării. Deci se maximalizează (sau se stabilizează) capacitatea de performanţă (M. şi-ar fi pierdut din importanţă se pot prezenta următoarele argumente: 38 . de la uşor la greu. halterele confirmă faptul că eforturile intense şi maxime sunt hotărâtoare. Principiul continuităţii trebuie să provoace stabilitatea proceselor de adaptare pozitivă care e direct proporţională cu timpul cheltuit pentru creşterea capacităţii de performanţă. Principiul continuităţii antrenamentului Antrenamentul sportiv are ca rezultat adaptarea progresivă a organismului la diferitele tipuri de solicitări. atunci el îşi pierde calitatea de stimul. Principiul ciclicităţii antrenamentului Ciclitatea antrenamentului este dată de caracterul ciclic şi temporal al pregătirii. Adaptarea poate fi de durată scurtă sau lungă. înalta performanţă Multilateralitatea pregătirii presupune selecţionarea mijloacelor (mijloace selective) din multitudinea existentă. Principiile orientării şi dirijării efortului Principiul adaptării progresive a organismului la tipul de solicitare programat Acest principiu este determinat de regula practică ce evidenţiază că dacă un stimul standard cu o anumită intensitate nu creşte progresiv. înalta performanţă Pregătirea se va realiza strict specializat şi în acelaşi timp unitar la toate componentele antrenamentului sportiv. Ciclitatea este prezentă în toate structurile macrociclurilor de pregătire prin reluarea la parametrii ridicaţi a obiectivelor propuse. Procesul continuu al antrenamentului de performanţă lasă „urme" care se suprapun în structurile de antrenament şi produc modificări esenţiale şi de lungă durată (deseori pentru toată viaţa) în structura biologică şi psihică umană. de la cunoscut la necunoscut. Dinamica jocurilor sportive. Acest principiu nu trebuie să intre în contradicţie cu supracompensarea. care pot deveni susceptibile să provoace specializarea şi să ridice capacitatea de performanţă a sportivului.• • •  de la simplu la complex. săriturile din atletism. Aceasta presupune modificarea periodică a valorii unui stimul sau schimbarea naturii lui. Deci.    Principii privind conţinutul antrenamentului sportiv Principiul specializării aprofundate pt. Multilateralitatea pregătirii presupune 3 faze exigente: • pregătirea multilaterală a copiilor şi începătorilor. Principiul utilizării eforturilor cu tendinţă spre cele intense şi maxime Practica ultimului deceniu demonstrează o creştere impresionantă a densităţii şi intensităţii antrenamentelor. Principiul individualizării Contrar părerilor că acest principiu. • pregătirea multilaterală a juniorilor şi sportivilor de performanţă. Menţinerea timp îndelungat a stimulilor produce stagnarea în pregătire prin pierderea capacităţii de adaptare.

.dragostea de natură (lupta cu natura. pentru manifestarea capacităţii de performanţă în momentul şi în locul potrivit se numeşte formă sportivă (R. Această creştere este realizată în principal prin antrenamentul organizat şi programat ştiinţific. Efortul din antrenamente şi din concursuri duce la acumularea oboselii. • deprinderile tehnico-tactice. pentru substituiri).interesul pentru competiţie (nevoia de succes.• sportivul este o entitate individuală. Starea de antrenament prezintă un grad înalt de corelaţie cu stadiul de pregătire al sportivului: mai scăzută în perioada pregătitoare şi optimă sau eficace în perioada de concurs. nevoia de a se compara cu alţii.căutarea compensaţiei (complementară şi de echilibrare. 1996). din ce în ce mai specializate. Manno. glorie. . Concursul este cantitatea maximă de informaţie pe care o poate furniza sportivul asupra capacităţii reale de performanţă (Dragnea A. recompense materaile. care cuprinde în viziunea lui următoarele componente: • calităţile fizice (motrice) şi intelectuale. să evalueze prin teste.  Curs nr. Principiul motivaţiei Implicarea motivaţiei în activitatea sportivă este evidenţiată prin răspunsul la întrebările: . • modul de reactivitate al sportivului la efort este individual. . .agresivitate şi combativitate.nevoi motorii (de cheltuire de energie. controale medicale capacitatea prezumtivă de performanţă a sportivului.afirmarea de sine. Michel Bouet (1969) sintetiza următoarele motive: . 58) a formulat în acest context sintagma stare de antrenament.tendinţe sociale (nevoia de afiliere şi integrare). 1996). pentru surmontare. Randamentul mare al sportivilor este obţinut prin creşterea capacităţii lor de performanţă. autoafirmare. „nikefobia”.atracţia spre aventură (neprevăzut. proiectare socială). Forma sportivă nu 39 . . Capacitatea de performanţă poate fi îmbunătăţită prin eliminarea oboselii şi favorizarea de găsire a noi resurse energetice interne prin acţiunea de refacere după efort care este o acţiune dirijată. dorinţa de succes. • antrenamentul individual şi individualizat se realizează în funcţie de informaţiile şi de evaluările efectuate strict despre starea sa reală biologică şi psihologică. antrenorul este obligat. Dispoziţia optimă pentru randamentul sportiv. nevoia de a se opunea altuia. dar în acelaşi timp selectate dintr-o bază diversă de disponibilităţi. .Care sunt mobilurile care-i îndeamnă pe sportivi la activitatea competiţională?. . Harre D. • calităţile psihice. dorinţa de neprevăzut. de mişcare).. patriotism). interese materiale. .De ce practică anumiţi indivizi sportul? .dorinţa de a câştiga (dorinţa de posesiune. 5 MIJLOACELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV Pentru atingerea obiectivelor antrenamentului sportiv şi rezolvarea lor cu un randament şi o eficacitate sporită se utilizează un număr mare de mijloace. plăcerea trăirii tensiunii concursului). (1973. dorinţa de a arăta curajul). situaţii limită). ca în mod periodic şi cu o frecvenţă ridicată. . Pe lângă concurs. contemplarea naturii).aspiraţia de a deveni un campion (exigenţa. .gustul riscului (jocul cu viaţa.

să dezvolte multilateral sportivii. este necesară ameliorarea capacităţii analizatorilor de a recunoaşte cât mai rapid cu putinţă tensiunile musculare optime pentru o mai bună reglare a gradelor de libertate a mişcării.aceste exerciţii nu au o asemănare directă cu prestaţia sportivă (crosul pentru un canotor sau pentru un ciclist.să dezvolte calităţi motrice de bază. întrun mod pregătitor. permiţând însă în acelaşi timp potenţializarea unui anumit aspect al acestuia. Această categorie de exerciţii utilizează fragmente simplificate din tehnica sportivă în care durata şi efortul de rezistenţă pot fi modificate. Exerciţiile generale se aleg cu grijă. pentru menţinerea echilibrului. A.Mijloace de antrenament sau de lecţie. Manno. adică în sfera coordonării. discutabile de altfel. Acestea vor permite ulterior exprimarea elementelor motrice în tehnica specifică şi în evoluţia sa. „Condiţionarea fizică" presupune utilizarea unui număr aproape infinit de exerciţii. În această categorie deosebim două grupe de exerciţii: a) Exerciţiile de iniţiere care vizează învăţarea tehnicilor în stadiul iniţial. Exerciţiile cu caracter general au o mare pondere în etapa pregătirii începătorilor. Dragnea (1996) remarcă apartenenţa exerciţiilor cu caracter general la grupe care constituie „şcoli” (şcoala alergării. 53).Mijloace competiţionale. 1966. în contextul desfăşurării competiţiei. Majoritatea antrenorilor (Ozolin 1972. Exerciţiile de antrenament pot fi împărţite în trei categorii: • Exerciţii generale . . 40 . . . Pentru dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor motrice condiţionale.este un fenomen bazat pe şansă ci este controlabilă (inductibilă) prin procesul de antrenament. se creează o infrastructură energetică şi neuromusculară permiţând susţinerea unor eforturi specifice. . Desigur că ritmurile biologice sau cauzele sezoniere pot provoca o serie de modificări. sarcinile motrice specifice situaţiilor din ramurile de sport). b) Exerciţii de dezvoltare sau de potenţare. săriturii) şi care trebuie să respecte anumite criterii: . aruncării. orientarea în spaţiu şi dezvoltarea la maximum a abilităţilor motrice (priceperea de a rezolva prin aptitudini. în condiţii simplificate. Manno 1996) clasifică mijloacele antrenamentului sportiv în trei grupe distincte: .Mijloace de refacere a capacităţii de efort. parţiale sau facilitate. MIJLOACELE DE ANTRENAMENT SAU DE LECŢIE Mijloacele de antrenament sunt construite din ansamblul exerciţiilor fizice desfăşurate în diferite ramuri sportive. cu volume şi intensităţi diferite ale încărcăturii. până la atingerea obiectivelor parţiale de pregătire). în compensaţie şi în recuperare. kinestezic. În sfera aptitudinilor motrice coordinative (aptitudini care permit dirijarea şi prelucrarea informaţiilor provenind de la analizatorii implicaţi în mişcare: tactil.acest tip de exerciţii se situează la jumătatea drumului între exerciţiile generale şi cele tipic competiţionale (R. Ele trebuie să fie selective în angajarea musculară. vestibular. Harre 1973. optic. . pentru evitarea transferurilor negative asupra performanţei.să reflecte totuşi particularităţile sportului respectiv. relativ simple. boxer etc. În aceste condiţii poate fi aplicată standardizarea şi obiectivizarea mijloacelor de antrenament (pe principiul unei variabile iar restul variabilelor rămân neschimbate o perioadă bine definită. acustic şi la elaborarea abilităţilor motrice). Dragnea 1996. • Exerciţiile specifice . Formele de manifestare a aptitudinilor motrice condiţionale sunt şi ele extrem de variate în funcţie de sportul practicat. deoarece se bazează pe deprinderi automatizate. care sunt exerciţii efectuate pe un fond de stabilitate tehnică şi dezvoltă aptitudinile condiţionale. Exerciţiile generale au un rol activ în pregătirea fizică generală.).să lărgească bagajul de deprinderi motrice de bază. Toate au o asemănare parţială cu exerciţiul competiţional.

citat de Weineck. cu analize de joc. de apropiere spre mijloacele competiţionale şi contribuie la instalarea formei sportive. Forma sportivă. în efectuarea lui concretă. mediu. 35) este încărcătura antrenamentului. intensitate. Acesta este motivul pentru care refacerea după efortul din antrenamente şi competiţii este considerată ca un mijloc important al pregătirii sportivului. Conţinutul acestor exerciţii este sintetic. de particularizare în funcţie de ramura de sport antrenată. durată. Acest joc se desfăşoară amical. În acest context trebuie să subliniem că metodele nu există ca atare ci se exprimă prin procedee şi orientări metodologice pe care vom încerca să la descriem în continuare. Acest tip de joc se planifică o dată pe săptămână (de regulă miercuri. specificitate. mijloacele competiţionale constituie corolarul mijloacelor pentru obţinerea şi ameliorarea performanţei. având la bază stimulentul determinant care constituie componenta agonistică. înainte de începerea campionatelor sau a competiţiilor oficiale. zonale sau turnee.jocul competiţional: care nu se va confunda cu jocul oficial. formează stimuli adecvaţi pentru creşterea performanţei sportive. pentru omogenizarea echipei. cu înregistrări video. Măsura esenţială pentru dirijarea antrenamentului (Adams. MIJLOACELE COMPETIŢIONALE Aceste mijloace au un caracter integrativ. de cuprindere a tuturor componentelor antrenamentului. Mijloacele competiţionale. după orientări metodologice şi procedee metodice specifice activităţilor proiectate. amintea de rolul important al „exerciţiilor integrale” de concurs în cadrul „jocurilor sportive”: . în care dobândirea. A. care permit o programare a formei sportive pentru concursul cel mai important. Mijloacele competiţionale au un înalt grad de specificitate. . joi) la ora când are loc jocul oficial. Dragnea (1996) citându-l pe Ioan Kunst-Ghermănescu. Ele nu trebuie să se confunde cu mijloacele competiţionale. MIJLOACE DE REFACERE A CAPACITĂŢII DE EFORT Refacerea este integrată în regimul şi în planificarea curentă a zilei de pregătire. pentru aplicarea sarcinilor tehnico-tactice propuse. cu arbitri. 41 .• Exerciţii competiţionale . . Pe plan metodologic se poate afirma că specificitatea încărcăturii consolidează condiţiile formei sportive iar încărcătura generală creează premisele apariţiei sau dispariţiei formei sportive (ieşirea dirijată din formă sportivă). are o durată limitată. căpătând semnificaţia unui proces distinct. Sportivul experimentat are nevoie de exerciţii generale din ce în ce mai puţine şi de exerciţii specifice şi competiţionale din ce în ce mai multe în perioada de menţinere a formei sportive. Ele se regăsesc în proiectarea didactică a activităţii de la nivelul de mezocliclu până la planul de lecţie de antrenament. Cele trei mari grupe de mijloace ale antrenamentului sportiv nu se aplică independent ci în mod global şi cu o abordare frontală. În procesul de dirijare a antrenamentului sportiv se sintetizează toate demersurile de programare (termen scurt. în rezultatele concrete din competiţie şi în evaluarea (prognozarea) efectelor antrenamentului. . raportate la competiţie. menţinerea şi pierderea ei se efectuează dirijat. care se organizează într-o ambianţă cvasi-oficială. Este cunoscut de către toţi specialiştii rolul concursurilor de verificare. complexitate) efectuată în mod oportun şi corect. Dozarea încărcăturii (prin volum. În acest context.jocul şcoală: cu parteneri mai puţini valoroşi. cu parteneri egali sau mai valoroşi.jocul de antrenament: pentru perfecţionarea jocului bilateral. lung) a antrenamentului.exerciţiile de acest tip reproduc efectiv sau simulat condiţiile probei oficiale. 1997. utilizate ca probe de control şi teste furnizează cele mai fiabile date cu privire la diagrama performanţei sportive. cu caracterul ei ciclic. în turnee tradiţionale. preolimpice.jocul de verificare: testul cel mai veridic şi mai complex.

Metodele de instruire se aseamănă cu metodele de cercetare în sensul că ambele duc la conturarea unor fapte. • metode de verificare şi apreciere. 1996. metodele didactice prezintă. • metode de refacere a capacităţii de efort. Ele se exprimă prin procedee metodice şi orientări metodologice. Deosebirea esenţială între ele constă în aceea că. unde se precizează natura. Formele şi mijloacele strategice. funcţiile şi clasificările diferitelor metode instructiv-educative. Pentru realizarea obiectivului major al antrenamentului sportiv (creşterea capacităţii de performanţă a sportivului) ansamblul de mijloace utilizate se constituie într-un sistem de metode. • algoritmizarea. se dimensionează şi se articulează mijloacele utilizate. în timp ce metodele de cercetare produc. legităţi. către) cu înţelesul de „drum către”. mijloacelor. Întrebarea principală pe care o va pune antrenorul în acest segment al pregătirii este „Cum voi face?” În domeniul antrenamentului sportiv criteriile de clasificarea metodelor vizează aspectele principale ale procesului instructiv educativ. • funcţia formativ-educativă. • problematizarea. strategiilor de organizare ale procesului instructiv-educativ. citat de Cucoş. în care termenul de metodă derivă etimologic din două cuvinte greceşti (odos = cale şi meth = spre. O metodă apare ca un ansamblu corelat de procedee utilizate în momentul oportun şi considerate a fi cele mai eficiente. elaborează cunoştinţe. care întruneşte ansamblul mijloacelor audio-vizuale şi al metodelor. Acest sistem de metode trebuie expus şi experimentat cu claritate în strategiile de pregătire şi în proiectarea didactică a pregătirii. Metodele nu există ca atare. • metode de corectare a greşelilor de execuţie. vehiculează valori ale cunoaşterii la un moment dat. de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective sau ca un ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop). • modelarea. • funcţia normativă sau de evaluare. • funcţia instrumentală. care defineşte suita de operaţii concrete ale metodelor. •metoda didactică (în DEX 1975 metoda=mod sintetic de cercetare. Din acest punct de vedere metodele din domeniul nostru sunt: • metode de instruire propriu – zisă. descrieri. 82): • funcţia cognitivă. „cale de urmat”. Metodele didactice deţin mai multe funcţii specifice (Cerghit. Orientările metodologice moderne sunt: • tratarea diferenţiată. • metode de educaţie. •procedeul didactic. •metodologie didactică. •mod de organizare al procesului instructiv-educativ. de înfăptuire a sarcinilor didactice din antrenament (obiectivele antrenamentului sportiv) pot fi circumscrise terminologic prin intermediul următoarelor sintagme: •tehnologie didactică (tehnologia acţionării didactice). care se referă la combinaţiile metodologice şi elementele organizatorice care conferă metodei şi procedeului didactic utilizat un caracter structurat în timp.METODELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV Proiectarea şi realizarea cu eficienţă a activităţii instructiv-educative în procesul de antrenament depinde de modul în care se desfăşoară. 42 .

Dragnea (1996) în următoarele categorii de metode: • metode bazate pe relaţia efort-odihnă. care să favorizeze repetarea în limitele în care a fost concepută. . vârstă. densitatea şi complexitatea efortului din antrenament provoacă o reacţie de adaptare a organismului. • 43 . În esenţă.efort continuu în toate momentele execuţiei. Practic.efort standard acelaşi mereu. Exersarea în condiţii standard presupune respectarea anumitor condiţii: a) efectuarea mişcărilor componente ale structurii ce se exersează. d) crearea unor condiţii organizatorice şi materiale optime. Aceste repetări se folosesc în funcţie de volumul. care asigură refacerea completă a organismului în sensul că asigură revenirea organismului la parametrii dinaintea efectuării repetării. cu excepţia uneia singure care evoluează în timp. numeşte această metodă (sau complex de metode) a „exerciţiului riguros standardizat”. În aceste cazuri se utilizează odihna şi refacerea dirijată pentru obţinerea stării de supracompensare. odihna este exprimată prin pauzele care intervin între ultimul efort efectuat şi următorul efort programat. Procedeele metodice. specifică ramurii de sport practicate. perioada de pregătire. precum şi a caracterului acestuia (pasiv sau activ). În diferitele metode ale antrenamentului efortul depus poate fi: . într-o ordine prestabilită. Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată de „jocul” dintre efort şi odihnă.efort variabil prin schimbarea ritmului de execuţie. Metode de antrenament bazate pe relaţia efort-odihnă Modificarea relațiilor dintre volumul. • metoda analogiei. b) Odihnă cu pauze medii. Pentru a se produce modificările adaptative impuse de obiectivele antrenamentului se utilizează în mod frecvent metoda standardizării activităţii în antrenament. cu atât durata pauzei poate fi micşorată (variaţia stimulilor). .efort cu pauze sau cu intervale în desfăşurarea momentelor execuţiei. intensitatea. orientările metodologice în antrenamentul sportiv pot fi clasificate după opinia lui A. care permit supracompensarea şi efectuarea următoarelor repetări pe fondul unei capacităţi de efort mărite. în fiecare moment al exerciţiului. c) stabilirea cu precizie a duratei pauzelor. . incluzând şi condiţiile de evaluare şi control. intensitatea şi complexitatea efortului necesar adaptării în sensul dorit pentru performanţă şi de tipurile de pauze şi de durata acestora. Efortul următor se desfăşoară pe un fond de odihnă incompletă care duce treptat la scăderea capacităţii de efort. În aceste cazuri distingem: a) odihnă cu pauze de scurtă durată care favorizează refacerea incompletă a organismului.instruirea programată. Cu cât gradul de adaptabilitate creşte. această metodă constă din organizarea structurală a mijloacelor de antrenament astfel încât toate componentele lor să aibă valori constante. Matveev. • metoda modelării. citat de Dragnea (1996). uniform. adică dintre consumul de energie şi oboseala acumulată pe de o parte şi odihna necesară refacerii pe de altă parte. În alternanţa cu efortul. • metoda participării-formative. c)Odihnă cu pauze lungi. volumul şi intensitatea efortului. aceste metode se bazează pe repetarea pe părţi componente sau în întregime a exerciţiului sau pe combinarea celor două căi. b) precizarea cu exactitate a volumului şi intensităţii efortului. mereu aceeaşi. Durata pauzelor scurte are un pronunţat caracter specific şi mai ales individualizat în funcţie de: gradul de antrenament. durata. sex.

Această metodologie va respecta următoarele etape: • calitatea motrice. 44 .eforturi continue în tempo variat sau uniform. Prezentarea acestor metode de antrenament face obiectul metodicii dezvoltării calităţilor motrice de bază şi a abilităţilor care formează obiectul pregătirii complexe în antrenamentul sportiv.numărul de execuţii şi formaţii de lucru se menţine constantă.exersare continuă cu intervale.Exersare standard în faza învăţării iniţiale a mişcărilor (a tehnicii): • abordare analitică (pe părţi).eforturi în tempo uniform şi moderat. jocuri sportive). b) metode cu structură în circuit: . Singurul parametru variabil este cel al numărului de execuţii (de pase) efectuate în unitatea de timp.exersare cu interval în scădere. .standard – variat.procedeul de pasare rămâne acelaşi.Exersare standard în faza perfecţionării deprinderilor tehnice şi educarea calităţilor motrice: • exersarea pe părţi sau pe faze a exerciţiului. • repetarea unor mişcări ce implică anumite grupe musculare sau calităţi motrice. . . Acest element variabil va fi exprimat printr-o singură cifră . • repetarea integrală în condiţii analoge concursului.exersare continuă. Dozarea efortului în această metodă este facilă în structurile simple (alergare. judo. deoarece apare fenomenul de adaptare la efort şi performanţele pot să stagneze sau să regreseze.Exemplu: Viteza de execuţie a paselor de pe loc poate fi îmbunătăţită prin respectarea următoarelor condiţii: . înot.exersare progresivă. 2. .cea a mediilor de execuţie efectuate pe unitatea de timp. . complexe. Aceste exersări utilizează următoarele metode: a) metode combinate: .circuit cu intervale (intensiv sau extensiv). . box. supracompensate). . 2.durata şi natura pauzei între repetări rămâne aceeaşi. . care va trebui să crească. Standardizarea mijloacelor are un caracter temporar: odată cu evoluţia (sau involuţia) execuţiei vor fi schimbaţi parametrii. ciclism) ciclice.eforturi cu intervale (complete. incomplete. • abordare integrală sau globală.Exersare în condiţii de efort variat (alternative) cu: .durata exerciţiilor (a seriilor) rămâne constantă. aptitudinea sau abilitatea de dezvoltare sau educat. este mai dificilă (lupte. . pe parcursul seriilor sau pe parcursul ultimelor serii. . iar în cadrul structurilor motrice aciclice. menţinându-se nealterată corectitudinea execuţiei.distanţa dintre executanţi se menţine constantă. Exersare în condiţii standard cu: . O altă clasificare are la bază relaţia dintre efort şi odihnă şi se bazează pe combinaţii ale repetării în condiţii standard: 1. • metodele de antrenament utilizate.eforturi cu intervale diferite în funcţie de sarcină. Exersarea în condiţii standard prezintă după A. Dragnea mai multe variante în funcţie de faza de învăţare: 1.

4. Efecte scontate c) Creşte masa musculară. medii la mari.procedeele metodice de antrenament utilizate. Repetări reduse. Dragnea (1996) citându-l pe D. Caracteristicile efortului şi pauzelor. Calitatea motrice de dezvoltat sau aptitudinea motrice de educat: 1. Caracteristicile efortului şi pauzelor d) Contracţii statice de 9-12" de 5-10 ori zilnic e) Eforturi variabile / serie: mici la medii. Repetări puţine/serie cu execuţie explozivă. Demersuri si procedee metodice Exemplu 1. Forţa statică mare. Calitatea motrice sau aptitudi-nea motrice Forţa maximă de dezvoltat Metoda standard cu repetări. • • • 45 .max. utilizarea tuturor fibrelor musculare 5. Metoda de antrenameent revenire completă a) Procedeul greutăţilor maxime b) Procedeul efortului „excentric" 3.max. efectele scontate. c) Efort supramaxim. 4. Metoda de antrenament. d) Hipertrofie musculară. cu pauze. Steinhofer propune o clasificare a metodelor şi procedeelor metodice de antrenament bazate pe relaţia efort-odihnă. pe care să o codifice în limbaj propriu. 3. Procedeele metodice aplicate. A.1996) Metoda analogiei în antrenamentul sportiv Această metodă se bazează pe relaţia de analogie dintre concurs şi antrenament. Efectele scontate. Capacitate de adaptare la o inervaţie variabilă Exemplificarea demersului metodic pentru dezvoltarea unei calităţi motrice (după Dragnea şi Steinhofer. caracteristicile procedeelor metodice. Volum mare de execuţie a) Coordonare musculară mare b) Folosirea F. 2. Două sisteme sunt considerate analoge dacă îndeplinesc următoarele condiţii: a) Posedă un ansamblu de receptori ai informaţiei din mediul extern. mijloace intuitive) şi apoi o aplică în funcţie de scopul propus şi de propriile posibilităţi. Exemplu: informaţia de natură regulamentară din concurs este receptată diferit de sportivi: sportivul percepe informaţia de la antrenor (explicaţie. Aceste metode şi procedee metodice trebuie să respecte următoarele etape în aplicarea lor în antrenament. cu 2. Execuţie lentă. Procedee metodice aplicate c) Izometrie d) Procedeul creşterii în „piramidă" b) Efort maximal şi submaximal în raport cu F.

Într-un sistem de control (sau unul analog) feed-back-ul este constituit din informaţiile asupra stării reale atinse şi permite modificările adecvate ale interacţiunilor succesive în funcţie de obiectivul prevăzut (R. .plan funcţional (modul prestaţiei). Ed. c)Sistemul analog este înzestrat cu o verigă de feed-back (informaţie de retur). J. Bucureşti. Metoda modelării în antrenamentul sportiv În literatura de specialitate modelarea primeşte sensuri foarte diferite. dar este un proces mai complex pe care îl vom trata în continuare. Albatros. . competiţionale). tempo. Exemplu: Exersarea unei tactici de joc. condiţii de execuţie) reprezintă aplicarea concretă a metodei analogiei.exerciţii identice (specifice).plan performanţial (al rezultatelor obţinute).exerciţii superioare (complexe de exerciţii specifice. 1996) Metoda analogiei nu trebuie confundată cu metoda modelării.b) Prezintă un ansamblu de reacţii de reglare ca urmare a preluării informaţiei recepţionate din interior sau exterior. • Reproducerea imaginară schematică a fenomenului sub forma unui sistem simplificat. •finalitatea procesului (îndeplinirea sau neîndeplinirea obiectivelor propuse). În acest sens se disting mai multe definiţii: • Ansamblul de procedee practice şi teoretice prin care se transformă şi se cercetează originalul prin modelul său (Dicţionar de psihologie. 46 . un mod analog de comportament se manifestă când un sportiv de valoare inferioară încearcă să aibă comportamentul performanţial al sportivului de mare valoare. În domeniul educaţiei fizice şi sportului modelarea a fost înţeleasă atât ca principiu cât şi ca metodă. Datorită faptului că se aplică unor structuri procesuale. Manno. 1976). exersarea unor anumite exerciţii ca şi în concurs (ritm. metoda analogiei este o metodă dinamică deosebit de pragmatică. 1978). • Reprezentarea sau construcţia substanţială sau mentală a unor modele materiale sau mentale ca analoge ale realităţii (I.plan structural (componenta materială şi valoarea ei). similar sau analog cu fenomenul (Mitra. luni. Gheorghe Cârstea (1999. Metoda modelării poate să opereze cu modele analoge. ani) în funcţie de obiectivele propuse. 167) indică trei sensuri principale ale modelării: Metodă de investigaţie ştiinţifică. 28) prezintă o schemă a organizării sistematice a exerciţiilor în antrenamentul de lungă durată unde include analogia în treptele structurii motrice şi a structurii încărcăturii în procesul instructiv-educativ . minute. . Mogoş – Metodica educaţiei fizice şcolare. . Metode de învăţământ. Analogia este mai uşor de aplicat în practică şi mai operaţională decât modelarea. Exemplu: judocanii utilizează procedee de atac şi de apărare aplicând principiul „reacţie-contrareacţie” în contact cu adversarul (utilizarea mişcării adversarului în vederea iniţierii unui procedeu de atac).exerciţii diferite (de bază). .exerciţii analoge (de apropiere). EDP Bucureşti. pentru un anume adversar. 1980). Bucureşti. „Treptele” pe care le propune Weineck în organizarea acestor exerciţii cuprind în mod obligatoriu exerciţii analoge în suita următoare: . zile. Weineck (1996. Ed. În orice sistem analog procesul de reglare prezintă trei parametri: •durata procesului (secunde. •eficienţa procesului (cum şi cât se cheltuieşte din resurse?). Cerghit. în anumite condiţii este analogie. Metoda analogiei poate fi aplicată în următoarele planuri: . SportTurism.

1969). După calitatea lor: • modele empirice – stabilite pe baza rutinei antrenorului. 2. în mod esenţial şi din anumite puncte de vedere un sistem organizat mai complex.â  reproducerea schematică a unui fenomen sub forma unui sistem care-i evidenţiază elementele semnificative. Metodă de studiere a realităţii.  Principii de instruirte (amintit de autorii I. • modele operaţionale. Bucureşti. • capacitate de autoorganizare şi autocontrol. Se pot desprinde două direcţii în care e înţeleasă modelarea ca metodă de cercetare: 1. El nu epuizează originalul. Şiclovan. După natura lor: • modele ideale (cerinţe maximale ale sportului sau sportivului în raport cu fenomenul real). 47 . În funcţie de anumite criterii modelele se pot clasifica în felul următor: 1. • modele de concurs. • capacitate motrice generală şi specifică. • modele logice – verificate total sau parţial prin determinări. După termenul pentru care sunt elaborate • modele finale. Modelul  mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau parţial. parametri). este mai omogen şi mai abstract decât acesta. Originalul este un sistem deschis iar modelul este un sistem închis. • modele de pregătire. Mitra. de cercetare a fenomenului din natură sau din societate cu ajutorul modelelor ideale sau materiale (Dicţionar de pedagogie contemporană. este un sistem teoretic (logic-matematic) sau material. Ed. a fenomenelor acesteia cu ajutorul unor modele deja elaborate. pentru a se putea explica cât mai corect „originalul respectiv”. testări. 3. Metodă de studiere a unui fenomen al realităţii (originalul) pentru a se elabora modelul său. cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui alt sistem mai complex (sistemul original) cu care modelul reprezintă o anumită analogie. Modelarea de acest tip presupune elaborarea unei programări a activităţii şi aplicarea acestei programări.• Operaţia de studiu. • modele matematice – exprimate cifric (procente.  o aproximare a sistemului real. numai pentru o perioadă de timp. • modele de selecţie. • modele intermediare. coeficienţi. • dezvoltare fizică armonioasă a organismului. Modelul reflectă realitatea obiectivă dar numai rezumativ şi numai limitat. Un model final sau intermediar se structurează pe următoarele componente: • capacitate de organizare. Metodă de învăţământ care constă în acţiunea cadrului didactic de pregătire a subiecţilor în concordanţă cu indicatorii cuprinşi în modelele elaborate. 2. probe. să prezinte parametri de ordin calitativ şi cantitativ. • modele materiale – similare (fidele cu originalul) sau analogice (prezintă o funcţionare structurală asemănătoare cu originalul). Modelul trebuie să fie cuantificat precis. prin aprecieri subiective. de a răspunde simultan în grup sau individual la concluziile necesare pentru pregătire. Mogoş) care constă în orientarea procesului de pregătire şi programarea lui cu ajutorul unor „modele”. Enciclopedică Română.

Modelele au un puternic caracter prospectiv. Tripleta model – algoritm – programare care aşa cum am amintit.Optimizarea modelului pentru adecvarea deplină a acestora la sarcinile cercetării.). ideal. Aceşti parametri cifrici pot constitui un model simplificat (pe care îl putem diminua până la nivelul de aplicabilitate în situaţiile concrete. mai uşor de sesizat. Conceptul de model în cibernetică apare ca o oglindire a unor date şi relaţii dintr-un anumit domeniu cu ajutorul unei structuri materiale (efective sau ipotetice) mai simple. de joc). b) Stabilirea procedeelor de utilizare a modelului ca instrument de cercetare a originalului. procedeele de utilizare pentru a reconstitui modelul intermediar sau final (de echipă. mijloacele. de jucător. Exemplu: operaţiunea de transformare cifrică a parametrilor jocurilor sportive (număr de mingi pierdute. Se stabilesc metodele.Extrapolarea concluziilor desprinse din studiul efectuat şi aplicarea modelului la sistemul original care nu a putut fi abordat în studiu decât cu ajutorul modelului. 4. Esenţa modelării în antrenamentul sportiv se caracterizează prin tripleta model – algoritm – programare. Exemplu: continuând operaţiunea modelării.Delimitarea şi cunoaşterea limitelor cantitative şi calitative ale sistemului original (obiectul modelării). • modelul performanţial al campionului care conţine: o prognoza recordului. Operaţiunile necesare modelării procesului de instruire sportivă sunt: a) Transformarea ansamblului original. Modelul este un sistem de valorificare a unui sistem care a fost. într-o imagine simplificată numită „model”. număr de acţiuni reuşite şi procentaje de eficacitate.În antrenamentul sportiv modelul operaţional este instrumentul principal cu care se acţionează pentru realizarea fiecărei componente a modelului intermediar. 3. care există şi care va deveni. etc. •modelul de concurs. de lucru cu sportivii). Modelarea procesului de instruire sportivă Modelarea presupune în primul rând elaborarea unui model. De regulă se elaborează modele (sisteme simplificate) care posedă trăsăturile esenţiale ale originalului. • modelul psihologic al campionului. constituie esenţa modelării utilizează în esenţă elaborarea modelului campionului. antrenamentul stabileşte care sunt mijloacele de acţionare necesare pentru atingerea parametrilor stabiliţi ca model. ca de exemplu: • modelul medico-biologic al campionului. 48 . 7. modul de funcţionare şi organizare a comportamentului acestuia. fundamentale. verificarea funcţionalităţii acestuia şi a datelor vehiculate. o prognoza potenţialului de concurs. număr de mingi câştigate. 5.Construirea modelului cu ajutorul trăsăturilor esenţiale. cu o dozare precisă şi cu un grad înalt de eficienţă.Experimentarea modelului. de execuţie etc. 6. adică prin exerciţii fizice.Formularea unor ipoteze în legătură cu proprietăţile originalului. Aceste complexe de exerciţii se mai numesc sisteme de acţionare şi trebuie să constituie modele operaţionale prin administrarea lor într-o succesiune logică. Metoda modelării cibernetice este strâns legată de metoda analogiei.). Există o serie de secvenţe care trebuie aplicate în metoda modelării în instruire: 1.Obţinerea unor date generale esenţiale şi neesenţiale despre sistemul original. de prestaţie. o graficul de concurs (de cursă. Parametrii care definesc modelul campionului constituie modele componente. 2.

c) numărul algoritmilor să fie optimali (puţini dar buni). litere). •principiul progresului gradat. •în anumite situaţii algoritmii nu pot fi aplicaţi (combinaţii în jocuri sportive împotriva apărătorilor.•modelul de antrenament. bine cuan-tificată şi cu reguli eficiente metodicoorganizatorice. •principiul ritmului individual de muncă. Instruirea programată respectă anumite principii: •principiul paşilor mici. ramificată (cu programe secundare. •principiul întăririi (verificarea imediată). dispuse în succesiune bine determinată. •principiul repetiţiei. Există două tipuri de instruire programată: liniară (aceeaşi pentru toţi membrii grupului). f) algoritmii conţinutului procesului de instruire să vizeze metodologia de evaluare a subiecţilor. în situaţii tactice). combinaţii în gimnastică). 49 . e) să fie codificaţi (cifre. Adâncirea procesului modelării se efectuează prin programare (instruire programată). b) concordanţa algoritmilor cu legile dezvoltării fizice ale organismului. d) să fie riguros dozaţi (cuantificaţi). logică. Algoritmizarea presupune respectarea următoarelor cerinţe metodologice: a) analiza logică a structurii de învăţat. Dezavantajele algoritmizării sunt: •nu oferă posibilitatea alegerii. Tripleta model – algoritm – programare din modelul de pregătire trebuie să copieze modelul de concurs şi să ducă la instalarea formei sportive competiţionale. Un asemenea tip de algoritm constă în găsirea celor mai eficiente exerciţii. deci nu dezvoltă creativitatea. În elaborarea modelului de antrenament un instrument util devine algoritmizarea exerciţiilor în procesul de instruire.

organizare motrică superioară) şi a capacităţii de efort. 6 COMPONENTELE ANTRENAMENTULULUI SPORTIV Realizarea performanţei sportive este un proces care – în cadrul antrenamentului sportiv.cu referire la mijloacele şi metodele care reglează comportamentul psihicului sportivului în antrenament şi concurs şi metodele de psihoterapie în situaţii limită sau patologice sportive. antrenamentul sportiv.se va utiliza un mod de abordare didactic al problematicii. ci şi la fundamentările teoretice şi mai ales metodologice care argumentează utilizarea mijloacelor (exerciţiilor) necesare în domeniu.cu referire ca mijloacele şi metodele ce guvernează activitatea de dezvoltare a aptitudinilor motrice condiţionale (VRF) şi coordinative (îndemânare. evaluare). . în activitatea curentă.cu referire la sfera problemelor teoretice ale domeniului (legi care guvernează efortul specific.cu referire la mijloacele şi metodele de refacere. Pe măsură ce sportivul evoluează în performanţă. . s-a format termenul de pregătire care se referă însă. Complexitatea exerciţiilor fizice este diferenţiată de domeniul şi adresabilitatea lor şi anume: capacitatea de efort. care va constitui un alt capitol (proiectarea didactică a antrenamentului sportiv). tactica sportului.Curs nr. proba de sol la gimnastica artistică). PREGĂTIREA FIZICĂ (PF) Cea mai importantă componentă a antrenamentului sportiv. care determină randamentul în antrenament şi concurs este pregătirea fizică care include dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice. Vom descrie în continuare conţinutul acestor componente ale antrenamentului sportiv cu următoarele notificări: . competiţii.tratarea lor din punct de vedere exhaustiv este abordată de teoriile şi metodicile ramurilor de sport (specializările sportive). de supracompensare şi de pregătire imediată pentru concurs şi antrenament. Ţinând cont de aceste considerente. •pregătire psihologică . Acest proces 50 . sfera psihică. •pregătire artistică . regulamente. •pregătire biologică pentru antrenament şi concurs . •pregătire tehnică . atitudini care se bazează pe calităţile intelectuale şi psihice ale sportivului. al competiţiei şi al refacerii – se supune unor legi şi reguli funcţionale şi metodologice precise.cu referire la mijloacele şi metodele care duc la formarea priceperilor şi deprinderilor tactice şi strategia aplicării lor în competiţii. nu numai la practica nemijlocită. gimnastică ritmică sportivă. •pregătire tactică . biologică. În literatura clasică de specialitate componentele se numesc factorii antrenamentului.cu referire la mijloacele şi metodele utilizate în antrenarea tehnicii unui sport. în detrimentul abordării sistemice.cu referire la mijloacele şi metodele de formare a simţului estetic în sport. pe lângă un potenţial motric ridicat şi convingeri. Fiecare dintre aceste domenii formează un sistem complex cu o pondere diferenţiată a componentelor în funcţie de caracteristicile sportului antrenat şi de specificul perioadei de pregătire. conţine exerciţii fizice cu un grad crescut de complexitate. tehnica sportului. teoretică artistică. de estetică şi frumuseţea actului motric la sporturile cu prestaţie specific artistică (sărituri în apă. patinaj artistic. coordonare. În esenţa lui. Astfel au devenit uzuale următoarele sintagme în domeniu: •pregătire fizică . pe măsură ce performanţa evoluează. aceste domenii (componente) se diversifică şi se hiperspecializează în acelaşi timp necesitând perioade adecvate de pregătire. principalul proces al activităţii de obţinere a performanţei. •pregătire teoretică .domeniile tratate sunt în permanentă expansiune şi dinamism. În procesul antrenamentului sportiv se formează.

Este evident că exprimarea corectă a tehnicii în regim de rezistenţă este limitată de factorii condiţionali (capacitatea de efort). Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului uman. .aptitudini de rezistenţă (calitate motrice rezistenţa). Ele se dezvoltă şi apoi involuează pe parcursul vieţii.aptitudini motrice condiţionale. 1993. Ele au consecinţe energetice semnificative şi nu joacă un rol important în organizarea mişcării. Aptitudinile (lb. 14) ele se pot educa prin accelerarea dezvoltării în procesul de instruire. Cunoaşterea tipului de contracţie musculară este deosebit de importantă pentru alegerea mijloacelor de dezvoltare a forţei. De mare utilitate în programarea antrenamentului şi în organizarea didactică a pregătirii este clasificarea propusă de Gundlach (citat de R. engl) care defineşte nivelul de măiestrie într-o sarcină motrică specifică. Fleischman citat de R. acustic) şi în elaborarea abilităţilor motrice. . iar în viziunea lui Cârstea (1999. şi. ostic. izometrică şi auxotonică (Weineck. Faza marcantă a dezvoltării aptitudinilor coordinative este în perioada prepubertară (până la 12 – 13 ani). Forţa musculară Definiţie: Capacitatea de efort neuro-musculară de a învinge o rezistenţă externă sau internă. în consecinţă.aptitudini de forţă (calitate motrice forţă). Printre cele mai semnificative cazuri sunt mobilitatea. dar au un rol major în eficacitatea actului motric sau în expresivitatea lui. Aptitudinile condiţionale (organico-musculare) se bazează pe eficacitatea metabolică a muşchilor şi aparatelor. Datorită acestor caracteristici forţa musculară este de fapt manifestarea capacităţii de contracţie eficientă. O definiţie mai recentă a calităţilor motrice este dată de E. 51 . supleţea şi viteza de reacţie simplă. angrenată în mod simultan de către unităţile neuromotorii. engl – skills) sunt trăsături durabile. Contracţia musculară poate fi izotonică (sau anizotonică). greu de modificat ale motricităţii omului. Este deosebit de important faptul că aceste aptitudini sunt perfectibile. Clasificarea aptitudinilor motrice (a calităţilor motrice) se poate face în mai multe moduri. La avansaţi şi în faza perfecţionării (supraînvăţării) precizia motrică şi suportul ei condiţional sunt într-o strânsă legătură. Contracţia musculară constituie baza exprimării forţei. Precizia mişcării nu este delimitată de suportul condiţional decât la începători..aptitudini motrice coordinative. Manno (1996) care le denumeşte aptitudini motrice.este denumit proces instructiv – educativ. Din aceste motive a apărut noţiunea de aptitudine motrice intermediară. iar dezvoltarea aptitudinilor condiţionale este cuprinsă între 12 – 18 ani. Manno –1996) care evidenţează două categorii de aptitudini motrice: . 1999). în mod voluntar. kinestezic. 311). Aptitudinile motrice coordinative permit dirijarea şi prelucrarea informaţiilor provenind de la analizatorii implicaţi în mişcare (tactil. vestibular.aptitudini de viteză (calitate motrice viteza). iar aptitudinile motrice coordinative (perceptiv – motrice) se bazează pe capacitatea de a regla şi organiza mişcarea. . Forţa maximă pe care o poate dezvolta un sportiv depinde de caracteristicile biomecanice ale mişcării dar şi de intensitatea impulsului (numărul de unităţi motorii care se implică în contracţia musculară). Distincţia între aptitudinile motrice condiţionale şi coordinative este pur didactică deoarece nu este o frontieră marcantă între ele. Aptitudinile motrice condiţionale sunt: . La nivelul superior al aptitudinii se află abilitatea (ability – lb. terminologia curentă aminteşte de educarea calităţii personalităţii umane (metode psiho-pedagogice) şi dezvoltarea calităţilor motrice ale organismului prin exerciţiile din antrenament şi concurs (Nicu A.

forţă de susţinere. . pericolul morţii etc. excentrice şi statice. •Contracţia musculară auxotonică este forma cea mai frecvent întâlnită în exerciţiile sportive. Forme de manifestare a forţei •Forţa generală este manifestarea forţei tuturor grupelor musculare independent de disciplina sportivă practicată. Weineck. Forţa maximală dinamică se exprimă prin: . situaţii extreme majore. •Forţa specifică este manifestarea forţei tipice pentru grupele musculare care participă în mod prioritar la un anumit sport. o scurtare a elementelor contractile. Rezultă o scurtare a muşchiului cu efectuarea deplasării încărcăturii. . specifică majorităţii activităţilor sportive. •Forţa absolută este superioară forţei maximale.forţa de atac. După aceste delimitări ale termenilor forţei se impune descrierea principalelor forme de manifestare a forţei. Forţa maximală statică se exprimă prin: . Este evident că un sportiv de 70 kg care ridică 100 kg are o forţă relativă mai mare decât un sportiv de 100 kg care ridică aceeaşi greutate. 52 . Caracteristica principală este o întindere a fibrei musculare printr-o forţă activă de reacţie.apoi urmează faza a doua în care muşchiul se scurtează printr-o contracţie izotonică. În concluzie contracţia auxotonică reprezintă o combinaţie de solicitare de tip izometric şi izotonic. de punere a muşchiului „sub tensiune”.forţa de impulsie. b) activitatea musculară de frânare excentrică care se manifestă în fazele de amortizare a săriturii şi în fazele de demaraj ale mişcării. d) activitatea musculară combinată se caracterizează printr-o combinare a activităţilor concentrice.forţa de tracţiune. se produce la fel. •În contracţia musculară izometrică. c)activitatea musculară statică constă în fixarea segmentelor corpului sau a corpului în ansamblu într-o poziţie determinată. dar elementele elastice se lungesc în aceeaşi măsură. •Forţa maximală reprezintă maximum de forţă pe care poate să o dezvolte sistemul neuro-muscular printr-o contracţie maximală voluntară.). astfel că din exterior nu se percepe o scurtare a muşchiului.forţa de tracţiune statică. . Tipuri de activitate musculară J. a. •În contracţia izotonică elementele contractile din muşchi sunt contractate (se scurtează) iar elementele elastice nu-şi schimbă lungimea. permite prin scurtarea fibrei musculare să propulseze corpul sau o greutate într-o direcţie sau să învingă o rezistenţă. Există diferenţe de manifestare a forţei maximale statice (mai mare) decât a forţei maximale dinamice (excentrice sau concentrice). Forţa absolută este o sumă a forţei maximale şi a rezervei de forţă care se poate mobiliza doar în condiţii extreme (hipnoză. Mecanismul acestei contracţii este următorul: . citându-l pe Harre (1976) prezintă patru tipuri de activitate (lucru) musculară: a) activitate musculară concentrică.există o primă fază de contractare izometrică. . Se caracterizează printr-o contracţie musculară fără scurtare.Fibra musculară este constituită din elemente contractile şi elemente elastice care se comportă diferit în tipurile de contracţie musculară. b. •Forţa relativă reprezintă de fapt un raport între forţa maximală exprimată la un moment dat şi greutatea (masa) corpului.

de la 90/10 la 10/90.forţă-rezistenţă de sprint. Dispoziţia şi proporţia diferitelor tipuri de fibre musculare sunt determinate genetic. o Fibre IIc intermediare. Exemplul atletului de culoare Carl Lewis.forţa de lansare. cu diametru mai mare cu o contracţie rapidă notate printr-o abreviere din engleză cu FT (fast twitch = secusă rapidă). ci sub forma unor combinaţii nuanţate de celelalte calităţi motrice care condiţionează performanţa. cu o vascularizare medie.Fibre roşii . fibrele roşii ST se pot transforma în fibre albe FT. Forţă/rezistenţa se exprimă prin: . . J. cu diametru mai mic şi mai lente care sunt notate prin abrevierea ST (slow twitch = secusă lentă). . cu substrat energetic glucidic şi în parte lipidic. cu substrat energetic exclusiv glucidic. Sprinterii au un procentaj mai mare de fibre albe (FT) iar maratoniştii un procentaj mai mare de fibre roşii (ST). Se numesc impropriu fibre de forţă deoarece rezistenţa este caracteristica lor principală. Această clasificare nu este suficientă deoarece în realitate se observă o nuanţare a tipurilor de fibre (ca efect al antrenamentului) în patru tipuri: a) Fibre roşii (ST) denumite fibre de tip I în care glicoliza anaerobă este foarte slabă. Aceste forme de manifestare ale forţei identificate de o serie de teoreticieni (Zetzelter 1972. b) Fibrele albe (FT) denumite fibre de tip II sunt împărţite în următoarele trei categorii: o Fibre IIa sunt rapide.Fibre albe . cu posibilităţi limitate de a se transforma pe perioada antrenamentului în fibre IIa sau în IIb în funcţie de orientarea efortului. cu metabolism aerob-anaerob. cu metabolism aerob şi cu vascularizare mică. c.forţă-rezistenţă de săritură. caracteristice activităţilor motrice voluntare. Aceste fibre pot efectua un travaliu lung. de lungă durată şi de intensitate relativ mică.forţă-rezistenţă de atac. Harre 1976. Martin 1976) evidenţiează faptul că forţa nu se manifestă în mod abstract în sporturi. . Fibrele roşii au o vascularizare mare. Tipurile de fibre musculare Muşchii striaţi (scheletici) sunt compuşi din diferite tipuri de fibre musculare. iar inervaţia se realizează lent prin motoneuronii mici de tip alfa.forţă-rezistenţă de frânare. o Fibre IIb sunt fibre rapide prin excelenţă.forţa de sprint. 1984) care amintesc că prin mijloace adecvate de antrenament. d. .forţă-rezistenţă de tracţiune. .. Ele sunt implicate în eforturile rapide şi intense. Argumentul lui Weineck este că viteza nu se poate antrena cu mijloacele de antrenament 53 . Forţa/viteză (forţă explozivă) se exprimă prin: . Ele se implică în eforturi lente.forţă-rezistenţă de lansare. Variaţia procentajelor la populaţia globului între FT/ST este semnificativă.forţa de frânare. Weineck manifestă mari rezerve asupra afirmaţiilor unor autori (Howald. Printr-o simplificare extremă vom distinge două tipuri de fibre: . un mare sprinter şi săritor. Caracteristica acestor fibre albe este că ele sunt inervate de motoneuronii mari „alfa”.forţa de atac. . . este elocvent: s-au identificat în picioare un procentaj de 90% de fibre FT. care transmit impulsuri rapide şi discontinue. .forţa de tracţiune.forţa de presiune. . .forţa de săritură. .

Antrenarea forţei • Factorii care influenţează dezvoltarea forţei a. Există un procent foarte mic – insignifiant – de fibre care s-ar putea transforma. Este important de remarcat faptul că tipurile de fibre musculare şi subcategoriile lor sunt solicitate în mod diferite în funcţie de intensitatea antrenamentului (încărcătura greutăţii). Astfel. se întorc la categoria iniţială. Acest fenomen a fost experimentat pe animale şi pe o serie de subiecţi care participau la programe de musculaţie. Weineck (1999) remarcă fenomenul – controversat de altfel – de multiplicare a fibrelor musculare după o hipertrofie puternică. Există însă primejdia. participarea fibrelor rapide IIb este preponderentă. metabolism) care duc la dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului funcţional neuromuscular. Acest proces poate deveni ireversibil şi poate explica plafonările apărute în evoluţia sprinterilor. Mikesky 1991) citaţi de J. 1991. . vom avea pentru o contracţie izometrică balistică: . hipnoza) Disponibilităţile fiziologice de efort de forţă necesită un efort voluntar până la încărcăturile de 40% din posibilităţi.60 milisecunde (MS) pentru fibrele rapide de tip IIb (FT).140 ms pentru fibrele lente (ST) de tip I. citat de Weineck 1999). etc. tensiunile emoţionale pozitive. exterior sarcomerelor. Ameliorarea inervaţiei intramusculare prin ameliorarea coordonării şi a frecvenţelor impulsurilor transmise la muşchi de către neuronii motori. Este important să precizăm că numărul de repetări într-un exerciţiu de dezvoltare a masei musculare este stabilit la 9-10 repetări (Cometti. • Factorii psihici (motivaţia. după întreruperea antrenamentului.100 ms pentru fibrele intermediare. cu manifestare preponderent de rezistenţă. SNP. • Variaţia stimulilor antrenamentelor (metode de antrenament) Variaţia stimulilor produce hipertrofia masei musculare şi a coordonării intramusculare. să se transforme în fibre roşii (ST) de tip I. Esenţa acestui fenomen ar fi aceea că în urma microleziunilor provocate de antrenamentele intensive. se produce degajarea unor factori de creştere care activează celulele satelite care pot conduce la formarea de noi fibre musculare. În urma lucrului cu intensităţi mari cu apariţia curbaturilor dureroase sau chiar a microleziunilor. La greutăţile mici sunt solicitate numai fibrele de tip I (ST). .specific rezistenţei (care să angreneze travaliul fibrelor ST). de tip II. Principalele grupe de metode de antrenament pentru dezvoltarea masei musculare au efecte diferite. Remarcăm faptul că există diferenţe considerabile a timpului de contracţie în funcţie de tipul de fibră musculară. ca prin metode neadecvate de antrenament. În eforturile de forţă de tip maximal (mai ales la forţă/viteză) care depăşesc 80% din posibilităţile momentane. Organismul uman este înzestrat cu sisteme (în principal SNC) care contracarează efectele stimulilor interni şi externi provocând reacţia de adaptare şi apoi de instalare a homeostaziei. Bischoff 1990. sistemul conjunctiv interfilamentar. dar care. • Creşterea volumului musculaturii (HIPERTROFIE) Forţa generală a muşchiului depinde şi de secţiunea lui transversală (un muşchi poate ridica o greutate de 6 kg. Un număr mai mic sau mai mare produce cu totul alte efecte neducând la dezvoltarea masei musculare. fibrele albe (FT) de viteză. se reface prin noi structuri funcţionale care dau posibilitatea continuării sau chiar a măririi încărcăturii (după Waterman – Storev. 3). 54 . pe un cm2 de secţiune). Variaţia stimulilor antrenamentului (a intensităţii şi volumului) provoacă noi reacţii de adaptare (SNC. • Multiplicarea fibrelor musculare (HIPERPLAZIE) O serie de autori (MacDougal 1982. 1988. săritorilor.

Peste aceste încărcături organismul uman apelează la rezerve autonome care se obţin prin antrenament sau medicaţie. . • Vârsta şi sexul Este evident că forţa evoluează şi involuează odată cu vârsta şi diferă ca şi putere de la sexul masculin la cel feminin. El se exprimă în kilograme sau tone ridicate. Mărimea intensităţii se calculează în procente şi reprezintă nivelul determinat de rezultatul maxim obţinut la un moment dat (considerat 100% din capacitate) raportat la încărcătura de lucru din execuţia curentă. discului etc.). . tipul constituţional va fi determinat pentru o acumulare rapidă în antrenamentul de forţă. De obicei. • Nivelul iniţial de pregătire Pierderea sau acumularea de forţă este în relaţie directă cu perioada de achiziţie. • Frecvenţa antrenamentelor de forţă Rapiditatea creşterii forţei maximale depinde de frecvenţa antrenamentului de forţă. . forţa se va diminua sau va stagna.intensitate medie cu 50-80% din capacitatea maximă. . După 14 zile stimulii trebuie variaţi. flotări etc. gradul de antrenament.intensitate maximă cu realizarea sau depăşirea capacităţii maxime. . 55 . testelor periodice va stabili în permanenţă capacitatea maximă (100%). Un începător va acumula mai rapid forţă relativă (până la forţa limită maximă individuală de 100%) decât în perioada de antrenament avansat. Tipul constituţional.rezistenţa partenerilor sau a aparatelor (programarea aparatului pentru o încărcătură a greutăţii.Mobilizarea rezervelor imediate (40-60%) necesită un efort de voinţă considerabil care va duce inevitabil la oboseală accentuată. Există situaţii în care aceşti factori duc – pentru moment – la dezvoltarea unei forţe instantanee care depăşeşte cu 10-15% forţa maximală de moment şi care poate duce la performanţe peste cele planificate. Se impune o frecvenţă cotidiană sau bicotidiană pentru o perioadă de 10-14 zile pentru aceeaşi stimuli. La acest parametru este obligatoriu a se ţine cont de amplitudinea mişcării şi de timpul necesar unei execuţii sau a unei suite de execuţii.intensitate mică cu 30-50% din capacitatea maximă. Excepţie trebuie să facă de la aceste demersuri substanţele dopante. • Factorii endogeni şi exogeni Mesajul genetic. • Durata contracţiei musculare Cercetările indică o eficienţă mai mare a contracţiilor musculare mai lungi (20-30 secunde) în defavoarea celor scurte în dezvoltarea forţei maximale. • Calitatea antrenamentului de forţă Raportul dintre intensitate (amplitudinea şi frecvenţa contracţiei musculare) şi volum (cantitatea greutăţii) conferă antrenamentului de forţă o anumită calitate. Volumul exerciţiior de forţă reprezintă totalul greutăţilor deplasate în cadrul unui antrenament sau număr de antrenamente. medicamentoase pentru depăşirea acestui prag. fizice. Acest factor este relativ întrucât practica a demonstrat o mare variabilitate a performanţelor. Eforturile repetate cu intensitate de peste 80% duc la epuizare totală. intensităţile mari se desfăşoară cu volume mici şi invers. Pentru exerciţiile cu greutăţi. continuitatea antrenamentului contribuie la aceste diferenţieri. existenţa obligatorie a probelor.). Referitor la mărimea intensităţii lucrului de forţă.intensitate mare cu 80-100% din capacitatea maximă.propria greutate (sărituri. în aceste cazuri fiid nevoie de o mobilizare exhaustivă a tuturor resurselor psihice.greutatea ridicată printr-un exerciţiu (împinsde la piept din culcat = 100 kg. ea este dată de: . În caz contrar. intensitatea poate fi: . În acest context.).

metoda se poate aplica începătorilor. . De exemplu.mijloacele utilizate pentru dezvoltarea forţei Exerciţiul fizic este principalul mijloc utilizat în metodologia dezvoltării forţei. Dezvoltarea forţei . . menţinere sau complexe. .muşchii participanţi în actul motor specific disciplinei sportive antrenate pot fi angrenaţi prin exerciţii imitative. cu un număr de repetări care să crească într-un mod echilibrat care să nu impună încărcături fizice şi psihice mari. Distingem următoarele tipuri de exerciţii: Exerciţii cu îngreuieri: exerciţii cu haltere. cu o capacitate de efort mică.exerciţii la cadru izometric. .În categoria factorilor exogeni putem aminti regimul alimentelor. balansări). antrenamentul concentric permite antrenarea forţei maximale.exerciţii cu partener care cedează mişcării. care posedând o forţă relativă mai mică sunt mai puţin antrenabili şi necesită o varietate mai mare de mijloace. exerciţii cu gantere. d) Exerciţii izometrice: . .exerciţii din atletism (sărituri.exerciţii cu partener care se opune mişcării. b) Exerciţii cu învingerea propriei greutăţi: . .după utilizarea metodei concentrice este necesară abordarea unor alte metode de antrenament (variaţia stimulilor).exerciţii cu partener care ajută la executarea mişcării.exerciţii din gimnastică (tracţiuni.variind numărul de exerciţii şi specificul lor. Exerciţiile pot fi însoţite de o înaltă execuţie tehnică specifică sportului antrenat. rotări.metoda poate să se adapteze exact dinamicii şi vitezei specifice din competiţiile sportive a ramurii respective. a forţei în regim de viteză şi a forţei în regim de rezistenţă. împingeri. La acelaşi stimul raportul este de 2 la 1 în favoarea lunilor călduroase ale anului. • Antrenabilitatea diferitelor grupe musculare Existenţa forţei relative permite înţelegerea gradului de antrenabilitate a diferitelor grupe musculare. medicamentelor şi anotimpul. Efectul razelor ultraviolete din perioada verii este benefic pentru creşterea forţei. . în regim de activitate musculară de învingere. . ) 56 . .exerciţii cu partener. muşchii flexori ai degetelor posedă o forţă relativă mai mare şi ca atare sunt mai antrenabili decât muşchii extensori ai picioarelor sau ai trunchiului. . cu un ritm de execuţie moderat. c)Exerciţii cu partener: . Metodele de dezvoltare a forţei A) Antrenamentul concentric (dinamic pozitiv) Această metodă de antrenament este cea mai frecventă în practica sportivă şi constă în inducerea dezvoltării forţei musculare după formula: Lucru mecanic = Forţa x Distanţa parcursă Avantajele antrenamentului concentric constau în următoarele: . aruncări). .se produce în mod direct o îmbunătăţire a coordonării musculare.exerciţii specifice ramurilor sportive.exerciţii cu bara izometrică. exerciţii cu aparate de forţă şi simulatoare.

cu continuarea a încă 5-6 repetări cu fracţiuni de exerciţiu (exemplu: genuflexiuni urmate de semigenuflexiuni). f. dar nu pentru braţe. Obiectivul acestei metode este evitarea monotoniei şi eliminarea fenomenului de stagnare prin variaţia stimulilor.această metodă nu permite dezvoltarea componentei elastice şi se pare că produce reducerea rezistenţei la contracţii prelungite. Metoda „progresiei duble” Această metodă se divide în două secţiuni: . pentru hipertrofia musculară. Metode clasice americane a.stimulii submaximali nu solicită un efort susţinut care să producă reacţii biochimice de natură să provoace rapid hipertrofia musculară. Se utilizează 5-6 serii de 3 repetări cu pauze de 15 secunde între serii.prima secţiune presupune menţinerea aceleiaşi încărcături. Exemplu: flotări şi apoi tracţiuni (9-12 repetări) fără întreruperi.specializarea exerciţiilor spre motricitatea specifică ramurii de sport antrenate dezvoltă selectiv grupele musculare. b. . Se aplică cu succes la dezvoltarea musculaturii dorsale şi a coapselor. cu creşterea numărului de repetări. în continuare.a doua secţiune. c. Metoda seriilor „de recul” Metoda constă în efectuarea de mişcări suplimentare (de recul) cu ajutorul cărora sportivul surmontează lipsa de forţă (exemplu: exerciţii pentru biceps brahial în care trunchiul efectuează o mişcare de recul care ajută la ridicarea barei). cu greutăţi maximale. 2. Metoda contrastului de efort Această metodă (sau mai precis grup de metode) se numeşte „metoda bulgară” deoarece s-a utilizat cu mult succes de şcoala de haltere din Bulgaria. Vom descrie în continuare principalele metode de antrenament concentric de forţă: 1. 57 . cu creşterea încărcăturii. Metoda necesită un mare efort de voinţă. . . în consecinţă nu este indicată utilizarea ei ca metodă unică în antrenamentul de forţă la jocuri sportive sau la sărituri. Să enumerăm câteva dintre ele: . Metoda de serii de „epuizare” Metoda constă în repetarea de zece ori cu încărcături mari a unui exerciţiu până la apariţia senzaţiei de epuizare. presupune ridicarea numărului de repetări. d. Metoda seriilor „forţate” Această metodă se efectuează cu acompanierea unui partener şi constă în efectuarea unei serii de 10 exerciţii maximale cu repetarea a 3-4 serii în care partenerul ajută execuţia finală.Dezavantajele acestei metode constau în principal în utilizarea unor stimuli medii în exerciţii. Serie „agonistă” în care se antrenează aceeaşi grupă musculară cu două exerciţii diferite.lipsa angajării în egală măsură a muşchilor antagonici creează tensiuni musculare care provoacă curbatura dureroasă care se instalează rapid. e. Exemplu: extensia gambelor pe coapsă prin contracţia cvadricepsului femural (din poziţa şezând se împinge bascula până la îndreptarea picioarelor) iar apoi efectuarea de genuflexiuni cu bara olimpică pe umeri. Metoda „repetărilor în serie” cu două variante: Serie „antagonistă” în care se antrenează în mod succesiv forţa la două grupe musculare antagoniste. Şi această metodă se efectuează fără întreruperi pentru o serie completă de 9-12 repetări. . Metoda de serii „super-pompe” Această metode este aplicabilă musculaturii membrelor superioare.

. Combinaţia excentric-concentric sau metoda 120-80 58 . Dezavantajele antrenamentului excentric: . Descriem în continuare principalele metode de antrenament excentric (dinamic negativ). cu accent pe un efort de tip exploziv în faza a II-a. apoi pune bara în poziţia de plecare. 1x70%. b . 5x80%. 9x70% cu număr de repetări variabile sau 1x95%. Se utilizează în prealabil un antrenament de preobosire musculară (Exemplu: 1x95%. . urmând a se efectua numai contracţia concentrică (de obicei maximală). c.Metoda „încărcăturii descrescătoare” sau a antrenamentului piramidal Această metodă provoacă hipertrofie musculară şi o mai bună coordonare intramusculară. cu utilizarea de intensităţi mari şi volume mici. 1x70% cu număr constant de repetări). 1x90%. 1. Metoda de „pre-obosire” Metoda de preobosire este deosebit de pretenţioasă. c. B) Antrenamentul excentric (dinamic negativ) Avantajele antrenamentului excentric pur este că se pot utiliza în activitatea frenatoare „intensităţi” până la 120% din cea maximală. 1x80%. pentru obosirea marilor pectorali. 1x75%. Pentru acomodarea cu antrenamentul excentric negativ. 3. sportivul trebuie să efectueze în prealabil exerciţii dinamice negative cu propriul corp iar apoi cu încărcături progresive pentru a elimina leziunile musculare şi articulare. Ea constă în obosirea moderată a muşchilor suplimentari care participă la exerciţiul principal (exemplu: ducerea. apoi împins culcat cu bara olimpică cu discuri). în efortul excentric consumul de O2 este mai mic. Aplicarea ei necesită cunoaşterea perfectă a biocomunicaţiei şi topografiei musculare. Metoda combinată „pre şi post obosire” Produce o foarte bună coordonare intramusculară dar nu se poate aplica cu succes decât sportivilor avansaţi. Metoda „post-obosire” Această metodă presupune efectuarea. 2x60%. Metoda variaţiei încărcăturii în cadrul aceleiaşi serii Necesită o foarte bună organizare a atelierului de forţă şi contribuie la dezvoltarea masei musculare şi a coordonării (Exemplu: 3x50%. 2x60%. Alt avantaj al antrenamentului de forţă excentric este că se produce o hipertrofie marcată şi că se pot solicita în mod selectiv fibrele musculare rapide de tip IIb. Această metodă duce la mărirea secţiunii musculare şi a coordonării intramusculare. 3x50% fără întrerupere în cadrul seriei).necesită materiale ajutătoare şi ajutor în execuţie. din culcat a braţelor în lateral. S-a constatat că faţă de efortul concentric. Metoda contrastului clasic Metoda constă în alternarea încărcăturilor grele cu cele medii. 4. 7x75%. 1x85%. de exemplu. Metode de „pre-obosire” şi „post-obosire” a. cu gantere mici. Ea se poate aplica lent sau exploziv şi constă în eliminarea contracţiei excentrice.creşte riscul rupturilor de fibre. b. Antrenamentul excentric nu se va practica în exclusivitate. Metoda concentrică pură Este o metodă de efort voluntar care poate fi utilizată în perioada competiţională. în ordone inversă a exerciţiului de la „preobosire”. Exemplu: o serie de 6 repetări relativ lente cu o încărcătură de 60-80% din maxim urmată de o suită de serii (variabile) cu încărcătură de 30-50% din maximum executate în ritm exploziv.a. Exemplu: sportivul „intră” sub bara aşezată pe cadru şi efectuează o ridicare din poziţia de semiflexiune. 3x85%. el trebuie întotdeauna combinat cu metode concentrice. în alternanţă).din cauza microleziunilor se poate produce uşor curbatura dureroasă. Această metodă utilizează 8 serii într-o unitate de antrenament (5 tari şi 3 uşoare.

este foarte bun în reeducarea motrică după leziuni de tendoane. . C) Antrenamentul dinamic mixt. . . . . antrenament reactiv. .se aplică anumitor sporturi: nataţie. canotaj. Metoda constă în exploatarea capacităţii de elasticitate musculară prin alternarea complexă a metodelor de antrenament concentric şi excentric. antrenament al elasticităţii musculare. cu repetări variabile (5-100). Metoda izometriei totale combinată cu exerciţii de forţă excentrice constă în menţinerea în poziţii izometrice până la apariţia oboselii urmată de continuarea lentă a mişcării excentrice. Ciclul alungire-scurtare a muşchiului este exploatat după principiul arcului: un arc întins în mod economic se va scurta mai mult decât lungimea sa de repaus. cu variaţia vitezei de execuţie şi a încărcăturii pe parcursul exerciţiului sau a repetărilor.opus antrenamentului auxotonic. .un aparat este utilizat numai pentru o mişcare bine delimitată (exemplu: flexieextensie membre inferioare).Metoda este eficace pentru creşterea forţei maximale şi este utilizabilă de către avansaţi.se evită apariţia curbaturii dureroase. Antrenamentul desmodromic Constă în aplicarea alternanţei constante între forţa concentrică şi excentrică. Avantajele antrenamentului izokinetic: . antrenamente de sărituri în adâncime. canoe pentru specificul mişcării. caiac. 2.în 5-6 serii şi cu o frecvenţă de 2-3 ori pe săptămână). Este o metodă des utilizată în perioada competiţională. după o prealabilă preobosire prin diverse metode. . 2. 59 . pozitiv (concentric) şi negativ (excentric) 1. Combinaţii excentrice izometrice Metoda statică excentrică constă în întreruperea pentru 3-6 secunde cu un efort izometric a efortului excentric depus.amplitudinea mişcării nu poate varia în cadrul aceluiaşi exerciţiu. Din aceste motive se lucrează cu diferite unghiuri de flexiune ale genunchilor şi ale altor segmente. antrenamentul izokinetic se desfăşoară cu aceeaşi tensiune musculară pe parcursul întregii mişcări. 3.nu se aplică în dezvoltarea forţă/viteză sau a forţei specifice de competiţie.se utilizează în antrenarea grupelor musculare slabe sau după accidente. Dezavantajele antrenamentului izokinetic: . Se pot utiliza intensităţi cuprinse între 100% şi 50%. .permite utilizarea tuturor tipurilor de forţă. Metoda constă în a reduce lent încărcătura supramaximală de 120% până la 80% cu ajutorul unor aparate hidraulice sau cu un partener. Antrenamentul izokinetic Acest tip de antrenament utilizează exerciţii cu viteze egale de execuţie care sunt facilitate de aparate izokinetice cu programare. Dezavantajele utilizării antrenamentului desmodromic . .nu permite variaţia parametrilor mişcării în cadrul aceluiaşi exerciţiu.permite dezvoltarea vitezei de execuţie în relaţia forţă viteză. Avantajele utilizării antrenamentului desmodromic: . Antrenamentul pliometric Mai este denumit antrenament de şoc.nu se pot reproduce vitezele explozive (de tip aciclic) sau maximale (de tip ciclic) pentru că viteza radială a aparatelor nu depăşeşte 6 rad/sec.costul ridicat al aparatului.permite în continuare dezvoltarea forţei maximale la atleţii avansaţi.

cadru izometric) cu două submetode: .execuţii simple.cu încărcătură şi număr de repetări constant. Există. Dezavantajele antrenamentului izometric: .Majoritatea autorilor sunt de părere că unghiurile de flexiune ale genunchilor nu trebuie să scadă sub 90° în antrenamentul pliometric. . c)Metoda izometrică statică-dinamică. Metoda se asociază foarte bine cu antrenamentul concentric şi trebuie urmărită cu atenţie deoarece o electrostimulare puternică poate provoca leziuni.posibilitatea izolării muşchiului sub un unghi dorit de lucru.izometrie maximală .pentru extensorii gambelor.în cazul sporturilor dinamice.menţinere în poziţie iniţială cu încărcătură până la apariţia oboselii.nu se dezvoltă coordonarea intramusculară.antrenamentul este monoton.exerciţiile unilaterale de izometrie provoacă stagnarea dezvoltării forţei şi generează „bariera forţei maximale”. secunde după care se continuă cu o mişcare concentrică sau excentrică izometric. pliometrice) deoarece permite un travaliu mai eficient al muşchilor prin mărirea capacităţii neuro-musculare de contracţie. . Unghiurile optime de lucru sunt cele între 120-150°. la cadrul izometric.coeficient de ameliorare a forţei (mai ales în asociere cu alte metode) foarte ridicat.contracţii de 4-6 sec. Organizarea antrenamentului de forţă Metodele de antrenament expuse precedent se pot combina după orientări metodologice bine precizate. metoda nu poate fi utilizată fără asociere. o poziţie de flexie a genunchiului timp de 2-3. . Numărul de grupe musculare stimulate este de maximum 3.contracţia maximală influenţează negativ elasticitatea şi supleţea muşchilor.izometrie totală . Antrenamentul izometric (sau de forţă statică) Antrenamentul izometric se bazează pe contracţia izometrică (statică) a muşchilor fără ca aceştia să-şi modifice lungimea. Avantajele antrenamentului izometric: . Electrozii sunt aplicaţi direct pe muşchi sau pe centrii neuro-motorii şi provoacă contracţii musculare. . Această metodă devine foarte eficace în cadrul metodelor asociate (cu contracţii concentrice. b) Metoda izometrică cu încărcături suplimentare (sac de nisip. .cu încărcătură variabilă şi număr de repetări constant. Se disting mai multe metode principale de antrenament izometric: a) Metoda izometrică fără încărcături suplimentare. . 5. . iar frecvenţa impulsurilor de 50-100 Hz.economie de timp. Electrostimularea nu este susţinută de efortul SNC şi nu constituie un efort de voinţă. 60 . excentrice. discuri. Exemplu: menţinut în poziţie de flexie a genunchilor la 90° . . modificări de tensiune în cadrul fibrelor musculare. Trebuie delimitată confuzia terminologică dintre utilizarea mijloacelor şi metodelor de antrenament şi formele de execuţie sau de organizare a metodelor utilizate. În practica curentă formele de execuţie şi de organizare sunt: a) Antrenamentul pe staţii cu trei variante: . evident. fără aparate speciale. 4. Antrenamentul prin electrostimulare Reprezintă o formă particulară de antrenament izometric.posibilitate de dezvoltare în mod egal a forţei/viteză şi a forţei explozive. Exemplu: se menţine cu o încărcătură de 60-70% din maximum posibil. . .se pretează admirabil la reeducarea motrică. lame de plumb. Durata stimulării variază între 3 şi 10 secunde. . eficacitate mare.

sprint) şi aciclice (aruncări. rapid. Componentă importantă în performanţele sporturilor ciclice (patinaj viteză. citat de Weineck. Este evident adevărul că atunci când dorim să definim viteza.antrenament cu intervale extensive. 1997). vom demonstra că viteza este condiţionată de gradul de dezvoltare al calităţiilor forţă şi rezistenţă în contextul exprimării actului motric rapid. rezistenţa şi capacitatea de coordonare participă în mod diferenţiat şi în acelaşi timp unitar. 1997). fără contracţii maximale care duc la o obosire crescândă a muţchiului ceea ce provoacă dezvoltarea numărului de grupe care participă la exerciţiu. Analizând complexitatea exprimării acestei calităţi motrice vom defini viteza în următoarele variante de definiţii: •Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la iuţeala sau rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp (A.cu încărcătură constantă şi număr de repetări variabil. pauza între serii 1-2 minute. •Viteza este capacitatea care permite. •Viteza sportivă este capacitatea. să efectueze acţiuni motrice într-un timp minimal (Freu. cu precizarea că încărcătura se dozează pentru un număr maxim de 8-9 repetări. componenta temporală. repede. 7 Viteza Viteza este un ansamblu de capacităţi extraordinar de diverse şi de complexe. 1991. de a desfăşura în diverse condiţii cea mai mare rapiditate de reacţie şi mişcare (Grosser. ciclism pe pistă. 1977. volitive maximale şi funcţionale al sistemelor neuro-musculare. 1996). e) Antrenamentul în circuit cu variantele: . .. care se manifestă în actul motor din diferitele discipline sportive într-o multitudine de ipostaze. Dragnea. sărituri) viteza nu poate fi definită decât în contextul formelor maxime de solicitări motrice unde forţa. pe baza mobilităţii proceselor din sistemele neuromusculare şi a proprietăţii muşchilor de a dezvolta forţă. 1993). b) Antrenamentul piramidal cu următoarele caracteristici: I=60-100%.. d) Antrenamentul culturistului (body-building). repetări = 1-8. lent (în general ceea ce numim tempo) şi cantitativi (durata execuţiei în raport cu spaţiul). •Viteza este capacitatea de a executa o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un timp cât mai scurt (Nicu A. coordonat de SNC şi de modul de organizare a proceselor din sistemele neuro-musculare. bazată pe procesele cognitive. Susţinând în continuare că studiul separat al calităţilor motrice (aptitudinilor motrice) are raţiuni pur didactice. serii = 5-10 pentru un exerciţiu. În accepţiunea noastră „viteza este o aptitudine motrice complexă determinată genetic prin calitatea proceselor neuro-musculare şi condiţionată de capacitatea de a dezvolta o forţă sau o acţiune motrică în cel mai scurt timp fără apariţia oboselii”. citat de Weineck.antrenament cu intervale. Din acest motiv putem să exprimăm execuţia în termeni calitativi: foarte repede. număr de exerciţii 4-5.antrenament în circuit continuu. . FORME DE MANIFESTARE A VITEZEI Schiffer (1993) citat de Weineck (1997) identifică două subcategorii ale formei de manifestare a calităţii motrice viteză: Viteza „pură” (cu mică participare a forţei):  61 . c)Antrenamentul cu număr maximal de repetări. rapiditatea în execuţia mişcării este esenţială.antrenament cu intervale intensive Curs nr. Se pot efectua piramide „simple” sau „duble”. .

viteza de anticipaţie – bazată pe experienţă şi calităţi cognitive.•viteza de reacţie – capacitatea de răspuns la un stimul într-un timp cât mai scurt. 62 . .viteza de percepţie – capacitatea de asimilare.viteza de deplasare fără minge. •viteză-rezistenţă maximală . BAZELE ANATOMO-FIZIOLOGICE DE DEZVOLTARE A VITEZEI Factori de structură constituţională.este în strânsă corelaţie cu modelul de sportiv pentru ramura de sport practicată. Desigur că mesajul genetic este foarte important în determinarea acestor modele. Aceste forme de manifestare „pură” a vitezei sunt dependente de tipul SNC şi de factorii genetici.  Viteza „complexă” (cu participarea forţei sau rezistenţei): •viteză-forţă (sau detentă) – capacitatea de a învinge o forţă externă (sau internă) cu rapiditate maximă într-un timp dat (unitate de timp). Uşurinţa cu care sportivul „achiziţionează” noile deprinderi şi acţiuni motrice este un semnal pozitiv pentru antrenabilitatea vitezei.t. cu sau fără ajutorul altora. conform Hodkins.capacitatea de a rezista. . . •viteza de repetiţie (de frecvenţă n. la contracţii maximale necesare execuţiei mişcărilor ciclice (rezistenţa la viteză în mişcări ciclice – sprintul final în probele atletice lungi). executate cu o rapiditate maximă. Să urmărim care sunt formele de manifestare a vitezei în jocurile sportive: . b) sexul – gradul de antrenabilitate al vitezei este mai scăzut la femei. . iar selecţia este hotărâtoare.viteza de acţiune (execuţie) – mişcare rapidă şi eficace în contextul tehnico-tactic al jocului. Rapiditatea de reacţie culminează la 20 de ani.viteză de decizie – opţiunea rapidă (din multiplele posibilităţi) şi eficace pentru o acţiune (caracter cognitiv pregnant). . În continuare viteza se îmbunătăţeşte prin forţă şi tehnică (foarte puţin). coordinative. •viteză-rezistenţă – capacitatea de a rezista fără pierderea vitezei la contracţii musculare maximale necesare execuţiei mişcărilor aciclice (rezistenţa la viteză fără apariţia oboselii). •viteza de execuţie – capacitatea (de regulă în mişcări ciclice) de a executa cu rapiditate maximă o mişcare unică contra unei rezistenţe scăzute. cu o marjă de ameliorare posibilă de 20% (Manno. În jocurile sportive componentele psihocognitive. contra unei rezistenţe relativ scăzute.viteza de acţiune (execuţie) cu mingea. fără pierderea vitezei. Forţa este calitatea care prin dezvoltare poate duce la dezvoltarea vitezei. Deci. d) talentul şi disponibilitatea de învăţare. În acest caz se vor urmări modelele elaborate (biomodele) pentru fiecare probă sau ramură de sport în parte. . c) structura constituţională . condiţionale. după Grosser 1991): a) vârsta – antrenabilitate între 7-12 ani. determinate genetic sau prin antrenament presupun un antrenament complex al vitezei.viteza de reacţie – răspuns rapid la acţiunea unui coechipier sau adversar. analiză şi exploatare rapidă a informaţiilor cu privire la evoluţia jocului. dar ele sunt mai precoce. care permit „previziunea” acţiunilor colegilor sau adversarilor. 1996) pentru viteza de reacţie. a nu se omite din selecţie gradul de antrenabilitate al forţei care este diferit la diversele tipuri constituţionale. capacitate de învăţare şi de achiziţie Aceşti factori cu o arie mare de generalizare se vor regăsi în taxonomia pe care o dezvoltă Weineck (1997.) – capacitatea (de regulă în mişcări ciclice) de a repeta mişcări identice.

pliometrie). capacitate de anticipare. Rezervele de ATP din celulele musculare nu sunt suficiente pentru contracţii maximale decât pentru 3 secunde (6 mmol/kg). g) structurile biochimice ale neuronilor. până la 30-40 secunde de efort de viteză. Raportul între pârghii.Factori senzoriali. Conform celor descrise la paragraful „dezvoltarea forţei musculare” există posibilitatea că printr-o metodologie adecvată (antrenament de forţă-viteză) fibrele de tip II să se dezvolte. Antrenarea vitezei presupune o „încălzire” sistematică a grupelor musculare participante la efort. cu metabolizarea lipidelor şi cu consum mare de O 2. b) gradul şi uşurinţa alternanţei excitaţiei şi inhibiţiei la nivel SNC (coordonare intramusculară). g) Substratul energetic necesar contracţiei musculare. În continuare rezervele de CP (21 mmol/kg) asigură o contracţie pentru viteza maximă timp de 6-10 secunde. Factori neurologici a) gradul de coordonare intramusculară. f) Lungimea muşchilor. După 10 secunde de efort maximal de viteză. f) capacitate mărită de asimilare. optic) într-un timp cât mai scăzut. Aceste fibre de contracţie rapidă în proporţie mărită (se utilizează metode speciale de prelevare din muşchi) constituie o garanţie pentru mărirea şanselor de antrenabilitate a vitezei. Muşchii „reci” nu pot efectua o contracţie compatibilă cu efortul intens de viteză. Gradul mare de vâscozitate al muşchilor scade capacitatea de contracţie mărită. dispoziţie de efort. Aceste procese metabolice sunt greu de depăşit – referindu-ne la pragurile lor – şi cunoaşterea lor este necesară pentru elaborarea metodologiilor de antrenare a vitezei „pure” şi „complexe”. De remarcat că antrenamentul de stretching scade vâscozitatea muşchilor. e) calitatea actelor reflexe. FACTORI DETERMINANŢI AI DEZVOLTĂRII VITEZEI LA SPRINTERI Viteza de reacţie Reprezintă capacitatea de răspuns la un stimul (acustic. favorizează viteza de contracţie musculară. c) viteza de transmitere a stimulilor. În continuare. e) Vâscozitatea muşchilor. rezervele energetice de fosfat se degradează rapid şi viteza scade rapid. După o oră de efort nu se mai poate aminti de efort de viteză (exceptând sprinturile scurte pe un fond de ergobază) aceasta scăzând la valori joase. Fibrele intermediare de ti II C pot să se transforme la vârsta copilăriei în fibre de tip II A sau II B prin utilizarea metodelor de antrenament ludic şi să crească nivelul vitezei şi al vitezei-forţă. h) Temperatura muşchilor. La eforturile susţinute între 30-60 minute. c) motivaţie. Fibrele albe de tip II (FT) A sau B în proporţie mai mare în muşchi. f) programarea cronologică a inervaţiei neuromusculare (schema de inervaţie). d) Gradul de elasticitate al muşchilor şi tendoanelor. Factori tendinoşi şi musculari a) Repartiţia tipului de fibre musculare. plăcerea mişcării. b) Mărimea secţiunii fibrelor de tip II (FT). c) Viteza contracţiei musculare. 63 . Capacitatea de contracţie eficientă (asemenea arcurilor) este dată şi de un grad adecvat de elasticitate antrenat prin metode speciale (stretching. cognitivi. d) experienţă. d) posibilităţile de angrenare neuromusculară. b) capacitatea de recepţie a informaţiilor şi de prelucrare a lor. se metabolizează glucidele în condiţii anaerobe (fără prezenţa O2). viteza scade considerabil (efort mixt) cu metabolizarea glucidelor în condiţii aerobe. e) voinţa. psihici a) capacitate mărită de concentrare (atenţie selectivă).

De fapt se urmăreşte creşterea vitezei de acceleraţie în excerciţii simple sau complexe. Rezistenţa de viteză (sau rezistenţa de sprint) Reprezintă capacitatea de a menţine un timp îndelungat viteza maximală de cursă (pentru fiecare tip de cursă această rezistenţă de sprint are un caracter diferit. Metoda repetărilor este principala metodă de dezvoltare. poziţii diferite de start. Acest timp de reacţie depinde de componente senzoriale şi fiziologice asamblate şi nu permite atingerea unei vitezei maxime ci doar „începutul” mişcării! Reacţia motrice simplă este determinată ereditar şi reprezintă reacţia motrice a unei părţi a corpului (picior. viteză de angrenare. la startul acordat de antrenor. Capacitatea de acceleraţie Sinonime: viteză de acţiune. etc. 64 . •evitarea acumulării de acid lactic se va face prin acordarea de pauză de cel puţin 1 minut pentru fiecare 10 m din lungimea distanţei parcurse (repaus complet. acceleraţie de sprint. Viteza de execuţie Sinonime: viteză de sprint.Structura reacţiei motrice poate fi asemuită cu plecarea unui glonte pe ţeava armei. jocuri de mişcare care răspund la starturi (semnale) date de antrenor. Rezistenţa de viteză permite sprinterilor de mare performanţă să menţină viteza maximală de cursă până la finalul cursei (la 100 mp sau 200 mp). Dezvoltarea acceleraţiei de start (sau a capacităţii de acceleraţie) a. opoziţia partenerului. mână). Interdependenţa între capacitatea de acceleraţie şi forţa în picioare este demonstrată de corelaţia dintre forţa în picioare şi testul de săritură în lungime de pe loc. aruncarea greutăţii depinde de viteza de extensie a picioarelor). cu respectarea următoarelor indicaţii metodologice: •adaptarea distanţelor în serii în funcţie de sezon şi de nivelul performanţei (variaţii între 20-30 m până la 60-70 m).). Se mai numeşte viteză de angrenare. piste circulare sau rectilinii. Se remarcă gradul limitat de antrenabilitate şi se recomandă antrenarea cu viteza de acceleraţie. În jocurile sportive rezistenţa de viteză se manifestă în capacitatea sportivului de a efectua o serie de sprinturi pe durata jocului fără a se reduce capacitatea de acceleraţie. Viteza de execuţie are un caracter specific (săritura în lungime depinde de elan. Viteza de execuţie este în corelare cu reacţia motrice simplă şi complexă. Reacţia motrice complexă şi cea de opţiune este determinată şi de antrenament şi este tipică pentru jocurile sportive. start la vale sau deal cu maximum 15º pantă. viteză maximală de cursă. Aceste exerciţii au rolul de a îmbunătăţi execuţiile tehnice şi coordonarea pe parcursul startului şi a segmentului de acceleraţie care urmează. coordonare rapidă. exemplul cel mai bun dându-l diferenţa între rezistenţa de sprint la 200 m şi la 800 m). opoziţia paraşutei de viteză. METODE DE DEZVOLTARE A VITEZEI Dezvoltarea vitezei de reacţie Conţinutul antrenamentului constă în exerciţii de start din poziţii diferite. Această metodologie presupune variaţia stimulilor (condiţii diferite. •evitarea utilizării exerciţiilor de acceleraţii stereotipe (repetări identice în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi încărcătură) care duc la formarea unor scheme motorii simple care nu pot fi utilizate în programări ulterioare neuro-musculare. Capacitatea de acceleraţie este în corelaţie cu nivelul forţei sportivului. Capacitatea de acceleraţie se manifestă la un sprinter (100 m) între 30-60 m. •pauzele între repetări trebuie să permită refacerea rezervelor energetice (ATP şi CP). activ sau pasiv). forţă de sprint.

•utilizarea diverselor forme de alergare (skip mare, skip mic, amplitudinea paşilor diferă pe parcursul aceluiaşi exerciţiu, frecvenţa paşilor diferă pe parcursul aceluiaşi exerciţiu, frecvenţa şi amplitudinea asimetrică a paşilor pe parcursul aceluiaşi exerciţiu). b. Metoda handicapului Această metodă presupune utilizarea întrecerilor cu handicap în care executantul „remontează” un handicap de spaţiu, timp sau număr de execuţii efectuate în avans de un partener, cu intenţia de a-l ajunge din urmă. c. Metoda senzomotorie urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a distinge intervale scurte de timp (zecimi de secundă) între acţiunile motrice. Se disting trei etape (Matveev şi Novikov, 1980, citat de Dragnea, 1996): •etapa I: se efectuează acţiunea la semnal şi se comunică subiectului timpul realizat; •etapa a II-a: se efectuează mişcarea la semnal şi se cere subiectului să aproximeze timpul realizat; •etapa a III-a: se propune efectuarea mişcării într-un timp dinainte stabilit. Dezvoltarea vitezei de execuţie a mişcărilor a. Metoda exerciţiului repetat prin varianta creşterii treptate a tempoului până la atingerea vitezei de execuţie maxime sau prin varianta alternării tempourilor de execuţie. b. Metoda jocului c. Metoda competiţională Aceste ultime două metode sunt utile prin caracterul lor de întrecere, de emulaţie. Dezvoltarea rezistenţei de viteză (rezistenţa de sprint prelungit) Viteza, în funcţie de durata efortului, se manifestă după o cursă descendentă pe măsura creşterii timpului de execuţie. Esenţa acestei calităţi combinate constă în menţinerea la parametri superiori a capacităţii de a dezvolta o viteză maximală pe o perioadă cât mai lungă. Această capacitate se manifestă la sprinturi (100 m – 400 m) în contrast cu jucătorii de fotbal sau baschet unde fazele de acceleraţie rareori depăşesc 30-40 m. Se cunoaşte că după un efort de 5-7 secunde de încărcătură cu viteza maximală, producţia de energie aerobică lactacidă (cu precădere de acid lactic) capătă un caracter dominant. Metoda recomandată este cea a curselor (execuţiilor) în viteză de competiţie pe o distanţă superioară (10-20%) celei oficiale. Metoda este denumită „over distance running” şi este utilizată de sprinteri (100, 200, 400 mp). Metoda antrenamentului intensiv cu intervale cu revenire incompletă este de asemenea des utilizată. Antrenamentele se desfăşoară de regulă respectând progresia încărcăturii (prin distanţă sau îngreuiere) sau în condiţii de dificultate crescândă: •serii în pantă; •serii cu îngreuieri (lame de plumb, centuri de plumb, lest purtat în spate); •curse cu rezistenţă (paraşuta de viteză sau cu „tender”). Pentru sprinturi, aceste îngreuieri nu trebuie să depăşească 5-8% din greutatea proprie. Prin extrapolare, considerăm că rezistenţa de viteză, se dezvoltă în mod extrem de individualizat - în funcţie de ramura de sport şi de proba antrenată. Relaţiile volum, intensitate, densitate şi complexitate trebuie programate utilizând o scară largă de mijloace pentru evitarea instalării „pragului de viteză”. Există „primejdia” semnalată de Weineck (1997, după Binz şi Wenzel, 1987) ca antrenamentele prea intense şi prea des repetate în jocurile sportive pentru dezvoltarea rezistenţei de viteză să ducă în mod paradoxal la scăderea vitezei de acţiune, de execuţie (fig 27).

65

T1 2,25 2,3 2,35 2,4 2,45 2,5 2,55 2,6 2,52

T2

T3

2,38

2,57

Fig. 27-Viteza de execuţie (timp pe sprint 16m) la început-T1, la sfârşitul încălzirii-T2 şi după primele exerciţii competiţionale-T3 (după Binz şi Wenzel, 1987, citat de Weineck, 1997)

66

Rezistența CLASIFICAREA TIPURILOR DE REZISTENŢĂ Definiţie: Aptitudinea motrice ce permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de lungă durată (R. Manno, 1997, 101). Gradul de dezvoltare a rezistenţei e determinat de: - capacitatea funcţională ridicată a sistemelor cardio-vascular şi respirator; - capacitatea şi natura metabolismului; - tipul de sistem nervos; - capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme. Tipurile de rezistenţă pot fi clasificate după diferite criterii: a) După criteriul topografic: - rezistenţa generală - peste 1/7 din masa musculară; - rezistenţa locală - până la 1/7 din masa musculară (Weineck, 1997). b) După criteriul specificităţii: - rezistenţa generală - de bază (independentă); - rezistenţa specifică - de tip regional-local. c)După criteriul metabolic: - rezistenţa aerobă-lactacidă (ATP şi CP); - rezistenţa anaerobă-alactacidă (compuşi fosfaţi de rezervă); - lactacidă (glicogen). Pe lângă aceasta, grăsimile sunt un factor de bază energetic pentru mecanismul aerob (se pot parcurge în alergare 500 km !) cu utilizarea metabolismului zaharurilor. Fibrele roşii utilizează grăsimi, iar cele albe mai rar. - Volumul de oxigen maxim creşte împreună cu grosimea fibrelor inimii, a cavităţii ei şi a volumului cardiac; - Consumul maxim de oxigen pune la dispoziţie date semnificative despre rezistenţa aerobă. În acest context trebuie să se cunoască conceptul de prag aerob (zona de tranziţie aerob-anaerob) sau prag lactat precum şi câţiva parametri fiziologici legaţi de acesta, cum ar fi: • VO2max (consumul maxim de oxigen) – reprezintă cantitatea maximă de oxigen (exprimată în ml/kgcorp/min) ce poate fi consumată prin metabolism aerob în timpul unui efort. Ea este direct proporţională cu intensitatea efortului până la un anumit nivel. Când valorile sale rămân aproximativ constante înseamnă că s-a atins nivelul maxim al consumului de oxigen. • PMA (putere maximă aerobă) – puterea maximă dezvoltată prin metabolism aerob, putere atinsă când se utilizează VO2max. În urma antrenamentelor specifice se poate îmbunătăţi cu până la 15-25%. În tabelul de mai jos este prezentată durata efortului, în relaţie cu anumite intensităţi de lucru, pentru subiecţii antrenaţi. VO2max Timpul de menţinere a efortului efortului 100% 10min. 95% 30min. 90% 40min. 85% 60min. 80% 2h 70% 3-4h

67

..... ORA... După un timp apare acumularea masivă de acid lactic şi apare deflexia F.......• CMA (capacitatea maximă aerobă) – procentajul din VO2max care permite efectuarea unui efort corespunzător bazat pe energie rezultată din metabolism exclusiv aerob.... Rezultatele testului se pot înregistra sub următoarea formă: TESTUL CONCONI NUMELE ŞI PRENUMELE.  Testul începe prin alergare cu timpul de 72”/200m.. să scadă şi să apară datoria de oxigen (deci se trece pe efort anaerob)...C.. iar în punctul de start (0 m) şi la 200m se instalează doi senzori care vor înregistra frecvenţa cardiacă ori de câte ori acesta va trece prin dreptul lor.. rulaj la bicicleta staţionară....... DISCIPLINA (PROBA) SPORTIVĂ PRACTICATĂ.. care va scădea...VÂRTSA. care vor fi folosite ca puncte de reper în dirijarea tempoului de alergare........ etc.. TIMP FRECVENŢA Nr... vâslit la simulator.............5 70 400 3 17 68 600 4 16..5 66 800 5 16 64 1000 68 ... prin semnale acustice (după verificarea timpilor intermediari). INTERMEDIAR TIMP PE 200M DISTANŢA CARDIACĂ Crt.. înot...C......... În cazul sportivilor CMA poate atinge 80% din VO2max... În continuare vom prezenta varianta aplicabilă pe pista de atletism....... Prin intermediul testului Conconi se identifică pragul aerob-anaerob (pragul lactat)....C..........  Pe pista........) (SECUNDE) 1 18 72 200 2 17.......... Testul constă în identificarea rupturii care există în relaţia liniară dintre creşterea încărcăturii (V liniară) şi creşterea F........... care poate fi evaluat în mai multe moduri şi anume prin: alergare....... LOCUL DE DESFĂŞURARE A TESTULUI.. adică momentul trecerii de la utilizarea energiei rezultate din metabolism aerob la cea rezultată din metabolsim anaerob. din 50m în 50m...... poate să indice o creştere sau o scădere a intensităţii efortului.... Acest moment defineşte pragul anaerob în care acidul lactic acumulat face ca F......... aceasta fiind cea care necesită cele mai puţine materiale:  Subiectului i se ataşează un pulsometru...... prin măsurarea unor timpi intermediari... beneficiind şi de ajutorul antrenorului care..  Respectând aceeaşi rată de progres (timpul va scădea cu câte 2” pentru fiecare 200m) subiectul trebuie să menţină tempoul....... frecvenţa lui cardiacă fiind înregistrată la fiecare 200m de către cei doi senzori amintiţi anterior (dacă timpii obţinuţi sunt mai mari decât cei ceruţi.... se mai pot aşeza jaloane... Testul Conconi presupune depunerea unui efort continuu variabil progresiv..... subiectul va creşte tempoul pentru următorii 200m la 70”/200m... în timp ce subiecţii neantrenaţi pot atinge doar 50% din VO2max...  Testul durează atât timp cât subiectul respectă tempoul de alergare impus.... Efortul anaerob nu poate fi menţinut mult timp şi apare epuizarea....... DATA.. PE 50M (SECUNDE) (M) (PULSAŢII/MIN. acest timp se va îmbunătăţi doar cu câte 1” la fiecare 200m...  Continuând alergarea..... testarea se opreşte)..  După atingerea valorii de 40”/200m.......

) a subiectului explicată prin secreţia masivă de acid lactic Acest punct va purta numele de punct de deflexie cardiacă sau punct de inversiune. Valoarea X a frecvenţei cardiace (vezi figura de mai jos) variază în funcţie de gradul de antrenament al celui testat (exemplu: X≈130 pulsaţii/min.5 9. pentru cei antrenaţi). moment după care efortul încetează. Sportivii de înaltă performanţă pot continua efortul datorită toleranţei acidului lactic obţinută în urma pregătirii specifice. marcând trecerea de la orientarea aerobă la cea anaerobă a efortului.25 9 8. pentru o persoană neantrenată sau X≈180 pulsaţii/min. Fecventa r car diaca P ct de un deflex ie car diaca Concentraţia de acid lactic în sânge va atinge valoarea de 4mmol/l (în repaus 0. Acest prag poartă numele de prag aerob-anaerob sau prag lactat.5 X F ecvent r a car diaca Identificarea valorii aproximative a frecvenţei cardiace corespunzătoare pragului lactat prin acest test este un indiciu care va ajuta la stabilirea intensităţilor de lucru în 69 .17 18 19 20 21 22 10 9.5 mmol/l). în cazul celor neantrenaţi. A lact cid ic (mm ol/l) Int itatea efortului ens P ct de un deflex ie car diaca E t anaerob for 4 E t aer for ob Pag lact r at 0.75 9. Graficul de mai jos redă creşterea proporţională a frecvenţei cardiace cu intensitatea efortului până în punctul de deflexie.75 40 39 38 37 36 35 3400 3600 3800 4000 4200 4400 După un anumit timp de efort (în funcţie de gradul de pregătire) se va putea observa o plafonare a valorilor frecvenţei cardiace (±5 pulsaţii/min.

Antrenamentul de R urmăreşte atingerea pragului anaerob cât mai târziu.lungă II (35 min. Prin antrenament liber şi creativ.antrenamentele viitoare.) . oboseala poate fi învinsă şi frusrtarea generată de înfrângere este mai uşor acceptată. Propunem următorul grafic care demonstrează intuitiv relaţiile expuse mai sus. . Caracterul odihnei (activ . 70 .metabolism aerob •R . Regimul dinamic sau static de lucru ca şi nivelul forţei explozive influenţează R în anumite limite.90 min. cu acelaşi consum de oxigen.arderea lactatului •R .10 min. unde reprezintă direcţia şi mărimea intensităţii în relaţiile reciproce dintre diferitele forme ale R. Harre. •Capacitatea de rezistenţă şi capacitatea cardio-vasculară. RELAŢII DINTRE REZISTENŢĂ ŞI ALTE CALITĂŢI MOTRICE ŞI INTENSITATEA ACESTORA După D. activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale de reglare. Capacitatea anaerobă este slab dezvoltată la copii şi ajunge la maximum între 18-20 de ani. Înţelegând aceste mecanisme putem să clasificăm rezistenţa după criterii mai complexe în care durata efortului este importantă: •R .) . Volumul efortului.termoreglare.35 min.lungă I (10 min. Durata pauzelor sau frecvenţa lor. •Compoziţia sângelui (eritrocite = purtătoare de oxigen şi conţin hemoglobină care fixează oxigenul).lungă III ( > 90 min.) .Viteză •R .) . . . •Capilarizarea şi reglarea periferică.pasiv). •Capacitatea de rezistenţă şi resursele de energie.glicoză anaerobă •R . CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DEZVOLTAREA REZISTENŢEI ÎN ANTRENAMENT Factorii care determină oboseala fizică: a) Intensitatea exerciţiului sau gradul de solicitare fată de capacitatea maximă. . rezistenţa se manifestă în regim de F şi în regim de V. b) c) d) e) Durata efortului sau a exerciţiului programat. dacă se doreşte dezvoltarea capacităţii de anduranţă aerobă. cele albe însă asigură contracţii de intensitate maximă > 70%).scurtă (45 sec.) .2 min. Chiar dacă testul nu este absolut relevant (rezultatele obţinute pot fi contestate pe baza determinării lactacidemiei cu apartură de specialitate) se reduce simţitor riscul de a folosi intensităţi de lucru net superioare sau inferioare.glicoenergoliză •R . •Capacitatea pulmonară.medie ( 2 min. voinţă FACTORII CARE DETERMINĂ REZISTENŢA •Capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare (absorţia de oxigen este realizată în proporţie de 90% de fibrele roşii.

2’ alergare în tempo susţinut sau 5km alergare uşoară. fără pauze şi cu o intensitate constantă.D.2. fără modificări de ritm sau tempo (exemple: 40’ alergare în tempo de 5’/1000m. 20’ cu 25km/h şi în final 20’ cu 30km/h). înot 1000m liber cu tempo de 1”40’’/100m) 2. 3’ alergare în tempo susţinut. 2km alergare în tempo susţinut.Metoda de lucru continuu variabil – este vorba tot de un efort fără pauze. b) Dezvoltarea posibilităţilor de a menţine timp îndelungat un consum maxim de oxigen. Ca şi la metoda precedentă termenul intensiv specifică ponderea crescută a intensităţii în defavoarea volumului.L.90 min.. Aceste metode urmăresc rezolvarea următoarelor sarcini: a) Creşterea continuă a capacităţii organismului de a consuma oxigen. Metodele de dezvoltare a rezistenţei se pot împărţi în două mari categorii: • Metode de lucru continuu – nu există pauză în efort. rulaj la bicicleta staţionară timp de 30’ cu 25km/h. R. Această metodă este mai des utilizată de sportivii de performanţă cu experienţă care au ajuns la un grad ridicat de pregătire şi cunoaştere a reacţiilor propriului organism (exemple: modificări de intensiate datorate mediului înconjurător-alergare pe teren accidentat.Metoda de lucru cu intervale (interval training) presupune fracţionarea efortului în diverse serii şi introducerea pauzelor între acestea.M. 2km alergare uşoară). (45 sec. 71 .. metabolismul glucozei).D. 10’ alergare uşoară.L.D.S. ciclism pe teren cu alternanţă de pante. (2 min. rampe şi zone de plat. R. d) Dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de a transporta oxigen la ţesuturi.D.-9 min.. 1km alergare uşoară. Fiecare dintre aceste două categorii de metode au diferite variante pe care le vom prezenta în cele ce urmează. c) Creşterea vitezei desfăşurării proceselor respiratorii până la valori maxime. Primul termen evidenţiază intensitatea efortului în detrimentul volumului.1.L. lipide ). • Metode de lucru fracţionat – există pauză între eforturi. iar adjectivul extensiv indică un volum mai mare decât intensitatea de lucru. rulaj la bicicleta staţionară timp de 20’ cu 20km.Metoda de lucru continuu uniform – efortul este continuu. 15’ cu 4’30”/1000m. Metode de lucru fracţionat 1.II (30 min.. (exemple: alergare timp de 15’ cu 5’/1000m. apoi 15’ cu 4’/1000m.). care generează cele două variante de lucru continuu variabil: 2. iar ce deal doilea presupune un efort de volum mai mare şi cu o intensitate mai mică.Fartlek – schimbările de intensitate nu sunt dinainte programate. R. III ( > 90 min. dar apar modificări ale intensităţii de lucru: progresive sau aleatorii.I (30 min. aceste schimbări fiind prestabilite. Metode de lucru continuu 1.METODELE DE DEZVOLTARE A REZISTENŢEI Antrenamentul de dezvoltare a rezistenţei urmăreşte dezvoltarea R. metabolismul lipidelor).-2 min.Progresiv – efortul este continuu într-un tempo sau ritm crescând. modificări aplicate de sportiv din proprie iniţiativă-20’ alergare uşoară.).D. 3km alergare în tempo susţinut. R. 2. Referindu-ne la metoda de lucru continuu putem să folosim termenii de intensiv şi extensiv.

VALOAREA INDICELUI I≤0 0<I≤5 5 < I ≤ 10 10 < I ≤ 15 NIVEL AL CAPACITĂŢII AEROBE FOARTE BUN BUN MEDIU SATISFĂCĂTOR 72 .1. cu intensitate mare şi refacere completă între serii. • Apoi se execută 30 de genuflexiuni într-un interval de 45” • Se măsoară imediat valoarea pulsului pe durata a 15” şi se notează cu P2.Metoda repetărilor medii – eforturi cu durata între 30” şi 1’.) şi putem evidenţia 3 variante de lucru: 1. cu refacere incompletă între serii. 2.2. La această metoda se poate folosi doar termenul intensiv deoarece intensitatea va domina întotdeauna volumul.Metoda intervalelor scurte – eforturi cu durata între 10” şi 1’.3. aşezat. 2. Se utilizează distanţe scurte. Caracteristică acestei metode este revenirea completă a organismului (FC≈100 pulsaţii/min. cu refacere incompletă între serii.) şi se pot distinge 3 variante de lucru: 2.3. 1. intensitate mare.Metoda competiţiei – presupune efectuarea unei singure serii. 1. Testul Ruffier-Dickson • Se măsoară valoarea frecvenţei cardiace a subiectului în repaus. 2. alergare pe teren variat sau pe distanţe variate care subliniază datoria de oxigen şi obişnuirea lucrului în acidoză) respectă: o Distanţa şi intensitatea. iar valorii obţinute îi va corespunde un calificativ conform tabelului de mai jos.4. o Durata repausului. o Număr mare de repetări şi intervale. cu intensitate mare şi refacere completă între serii.2. care solicită fibrele albe şi glicoliza completă şi de aceea joacă un rol important în refacerea rezervelor energetice. o Frecvenţa săptămânală a lecţiilor de antrenament. o Forma repausului. pe durata a 15” şi se notează valoarea cu P1.Metoda de lucru cu repetări este caracterizată prin fracţionarea efortului în diverse serii şi introducerea pauzelor între acestea. Indicele de refacere se calculează după formula: I=[4x(P1+P2+P3)-200]/10.Metoda repetărilor scurte – eforturi cu durata între 10” şi 30”. În continuare vom prezenta câteva teste utilizate pentru determinarea capacităţii aerobe generale.Metoda intervalelor medii – eforturi cu durata între 1’ şi 5’. cu intensitate mare şi refacere completă între serii. • După 1’ de odihnă se repetă operaţia de măsurare a frecvenţei cardiace tot pe 15” şi se notează cu P3. cu refacere incompletă între serii. 2. egală sau sensibil superioară intensităţii din competiţie.Metoda repetărilor lungi – eforturi cu durata între 1’ şi 2’. Caracteristică acestei metode este revenirea incompletă a organismului (FC≈120-140 pulsaţii/min.Metoda intervalelor lungi – eforturi cu durata mai mare de 5’.1.Acest tip de antrenament (ex. cu intensitate sensibil mai mică.

1≤ Testul Cooper (Copii – 8 minute) DISTANŢA (M) VO2 MAX FETE BĂIEŢI CALIFICATIVUL (ml/kg/min) 8ani 9ani 8ani 9ani <1150 <1200 <1200 <1250 FOARTE SLAB <35 1150-1340 1200-1390 1200-1390 125-1440 SLAB 35-39. sportivii sunt supuşi fie la un rulaj pe bicicleta ergometrică timp de 6 minute la o intensitate de 150W. P3 = puls după efort la 3 minute. Tabelele de mai jos prezintă calificativele aferente rezultatelor obţinute.1-34 2001-2400 SATISFĂCĂTOR 34. P4 = puls după efort la 5 minute. Indicele se calculează după formula: I refacere = (P1+P2+P3+P4-300)/10. raportarea făcându-se la o scală de la (–10) la (+10) puncte.1-52 2801< FOARTE BUN 52.15 < I NESATISFĂCĂTOR Testul Cooper Subiectul aleargă timp de 12 minute (adulţi) sau 8 minute (copii) şi se înregistrează distanţa parcursă în acest interval de timp. medic sportiv din Târgu Mureş. Cu cât valoarea indicelui este mai mică cu atât proba este considerată mai bună. a elaborat şi experimentat un test de refacere a organismului după un efort fizic.9 1550-1740 1600-1790 1600-1790 1650-1840 BUN 45-49.9 1350-1540 1400-1590 1400-1590 1450-1640 SATISFĂCĂTOR 40-44. după cum urmează: 73 . Autorul a experimentat metoda în efort specific şi apoi în efort standard de laborator. Testul Cooper (Adulţi – 12 minute) DISTANŢA VO2 MAX CALIFICATIVUL (M) (ML/KG/MIN) <1610 FOARTE SLAB ≤28 1611-2000 SLAB 28.1-42 2401-2800 BUN 42.9 1750≤ 1800≤ 1800≤ 1850≤ FOARTE BUN 50≤ Indicele de refacere „Dorgo” în efort specific Ioan Dorgo. fie la o alegare pe loc timp de 3 minute cu o frecvenţă de 160-180 paşi pe minut. În condiţii de laborator. Aprecierea probei se face prin calificative. P2 = puls după efort la 1 minut. în care: P1 = puls în repaus şezând (înaintea efortului). Testul este o probă de reglare cardiovasculară bazată pe revenirea FC după un efort bine cunatificat.

o criză de adaptare cuprinsă între 24 .2000 m.V. O concordanţă prea slabă între programul 74 . dezvolta sau chiar educa (Cârstea. Adaptarea şi readaptarea este individualizată la marii sportivi de performanţă. Aptitudinile coordinative permit ca valoarea reală şi cea nominală a actului motor să corespundă în cea mai mare măsură posibilă.utile în practica şi programarea antrenamentului privesc în primul rând organizarea şi didactică. Durata antrenamentului la altitudine este de minim 3 săptămâni şi nu trebuie să depăşească 12 săptămâni. •durata medie a refacerii. •muşchii mobilizaţi. în timp ce modificarea ritmului. Se pare că antrenamentul la altitudine mare are influenţă mărită asupra performanţei în cazul efortului aerob. •viteza de alergare în raport cu viteza maximă de parcurs. Aptitudinile coordinative Aşa cum am mai amintit. 1996) pentru că pe baza suportului energetic. . aptitudinile motrice F. 1999).creşte rezerva de mioglobină şi de enzime din ciclul Krebs. Aceste perioade sunt de fapt necesare adaptării la efortul la altitudine şi diferă în funcţie de obiectivele de performanţă propuse. •nivelul intensităţii efortului.creşterea numărului de globule roşii şi a cantităţii de hemoglobină. a echilibrului sau a frecvenţei efortului la un gimnast ţin de aptitudinile coordinative. Readaptarea la şes. Subliniem faptul că aceste clasificări .VALOAREA INDICELUI (-10) ≤ I ≤ (-5) (-5) < I ≤ 0 0<I≤5 5 < I ≤ 10 NIVEL AL CAPACITĂŢII DE REFACERE FOARTE BUN BUN SATISFĂCĂTOR SLAB ANTRENAMENT SPECIFIC REZISTENŢEI La alcătuirea unui astfel de antrenament trebuie să luăm în considerare factorii: •durata prestaţiei. Aptitudinile coordinative sunt determinate de capacitatea de a organiza şi regla mişcarea. •numărul probelor şi intensitatea lor. după coborâre. poate induce.mai bună capilarizare.48 ore până la 14 zile. De exemplu: rezistenţa este bazată pe disponibilitatea şi consumul de energie. ANTRENAMENTUL LA ALTITUDINE Acest tip de antrenament determină: . •regularitatea refacerii.R sunt denumite "condiţionale" (Manno. •valoare medie a VO2 max la sportivii de elită ai probei. •acumularea de acid lactic la efortul efectuat. de la altitudinea de 1200 . Problematica antrenamentului la altitudine este controversată: efectul altitudinii asupra efortului aerob şi anaerob este diferit. . metabolic şi osteo-muscular ele pot condiţiona. •nivelul de tensiune musculară necesară execuţiei.

capacitatea de echilibru. Acest sistem integrativ care asigură execuţia este controlat prin referenţă (feed-back) alimentat de informaţiile senzoriale şi de analizatorii: optic. vestibular. Dragnea A. 2 jucători faţă în faţă la 10m distanţă unul de celălalt. De reţinut că aptitudinile coordinative se dezvoltă (la început prin scheme motrice de bază) începând de la 0 . (exemplu: handbal-schimbarea sistemului de apărare în cadrul unui joc. etc. iar apoi ponderea este deţinută de dezvoltarea aptitudinilor condiţionale.13 ani.capacitatea de diferenţiere kinestezică.13 ani. După Harre (1973) se deosebesc următoarele serii de mijloace: a) Variaţia execuţiei mişcării prin umplerea unor faze parţiale ale secvenţei motrice sau a ritmului (exemplu: în handbal. acustice. Termenul (sintagma) de aptitudine coordinativă este mai potrivit decât termenul de îndemânare. la fiecare fluier al antrenorului) f) Exerciţii pe fond de oboseală (nu se recomandă în cazul începătorilor sau în corectare) (exemplu: antrenament de aruncări la coş după un antrenament de forţă în baschet) g) Exerciţii de imitare a unor secvenţe motrice impuse (exemplu: gimnastică – rondad-flick-salt) h) Exerciţii bilaterale (exemplu: joc de fotbal pe teren cu dimensiuni reduse) 75 . capacitatea de dirijare şi control a mişcării şi capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării. Urmează o perioadă de stabilizare.prevăzut şi realizarea sa se poate datora şi unor deficienţe de ordin condiţional (F mică în faza finală sau R mică pentru învingerea oboselii în final). conform specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază sau aplicative. defineşte îndemânarea: o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate. pase din deplasare spre înainte şi înapoi) b) Variaţia condiţiilor externe (exemplu: automobilism-probă specială pe macadam şi apoi probă pe asfalt) c) Combinarea unor abilităţi automatizate deja (exemplu: conducerea mingii în dribling şi aruncare la coş din alergare. Manno.capacitatea de transformare a mişcării.capacitatea de simţ al ritmului. . kinestezic. Ambii termeni definesc însă o calitate predominant psihomotrică a omului. .capacitatea de reacţie motrică. aptitudinea de percepere a timpului. . Aceste trei grupe de capacităţi se asamblează (după R. METODE GENERALE PENTRU DEZVOLTAREA APTITUDINILOR COORDINATIVE (ÎNDEMÂNĂRII) Este foarte importantă creşterea dificultăţilor în execuţie ca şi perturbarea (consolidarea sau diminuarea) informaţiilor furnizate de analizatori.capacitatea de orientare spaţio-temporală. Aptitudinile coordinative (capacităţi de coordonare) pot fi numite generic ÎNDEMÂNARE şi sunt formate din: capacitatea de învăţare. la antrenament. Dragnea care-l citează pe Blume) într-un sistem integrativ care cuprinde: . tactil. Cel mai bine se dezvoltă între 6 . acustic.capacitatea de combinare şi cuplare a mişcării. în baschet) d) Exersarea cu controlul timpului (exemplu: 15 pase în 30” între 2 jucători de fotbal aflaţi la 4m unul de celălalt) e) Variaţia informaţiilor – amplificarea informaţiilor vizuale. . . .

îndemânarea (Î) este determinată genetic şi este importantă în procesul de antrenament pentru următoarele considerente: . care asigură din punct de vedere calitativ şi cantitativ amplitudinea mişcării. .1.9. . pubertatea şi adolescenţa.valoarea resurselor energetice din muşchi.5.exerciţiile pentru îndemânare trebuie să aibă un grad de dificultate sporit în ceea ce priveşte coordonarea chiar de la învăţare (precizia mişcării --> coordonare integrală a mişcării --> spontaneitatea schimbării situaţiei).5.memoria de scurtă şi lungă durată.) Măsuri şi indicaţii metodice: . .Î.3.Î.calitatea inervaţiei musculare. ASPECTE METODICE PRIVIND DEZVOLTAREA ÎNDEMÂNĂRII Ca şi viteza. de mişcare. influenţează învăţarea rapidă şi corectă şi perfecţionarea .viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente.numărul şi complexitatea deprinderilor şi abilităţilor stăpânite de subiect.perioada optimă pentru dezvoltarea îndemânării: copilăria. 9. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ ÎNDEMÂNAREA Factori biologici .volum de lucru mic cu un număr mare de lecţii cu aceeaşi temă.capacitatea analizatorilor de a recepţiona informaţia şi de a realiza sinteza aferentă pentru analiză situaţiei. 76  .nivelul de dezvoltare a aptitudinilor noncondiţionale. . .reprezentarea corectă a mişcărilor noi. . 9.gândirea rapidă divergentă şi convergentă şi gândirea creativă. Factori psihologici .alternarea rapidă a proceselor de excitaţie şi inhibiţie (mobilitatea scoarţei cerebrale). . . .capacitatea de anticipaţie a desfăşurarii ulterioare a mişcării (determinat de reportoriul tehnic al sportivului) . Aceste calităţi sunt de tip anatomic structural şi de reglare. care este conferită de calităţile articulaţiilor şi a muşchilor.instruirea cu accent pe stăpânirea unui cât mai mare număr de deprinderi motrice. cu o amplitudine variabilă.Î. . favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice (economia mişcării. . Precizări terminologice Sistemul osteo-muscular dispune de un potenţial anatomic de locomoţie.calitatea funcţională a analizatorilor.trebuie programată la începutul lecţiei. .intervale suficient de mari de odihnă.Î. determină efectuarea mişcării în condiţii optime de ritm şi tempo .4.să nu se provoace crisparea subiecţilor. MOBILITATEA ARTICULARĂ ŞI ELASTICITATEA MUSCULARĂ 9. . favorizează efectuarea eficientă a actelor motricee în condiţii variate . . Factori motrici .

9. tonusul şi forţa lanţurilor musculare. tendoanelor şi fibrelor musculare. Fusurile sunt stimulate de întinderea muşchiului provocând un reflex de contracţie. capacitatea SNC de coordonare a proceselor neuro-musculare ierarhizează în mod strict posibilităţile de exprimare în actul motric. •Fusurile neuromusculare sunt organe însărcinate cu înregistrarea modificărilor mecanice ale muşchiului care informează asupra nivelului de tensiune musculară şi care provoacă reflexul de întindere. iar cel de „supleţe” la elasticitatea ligamentelor. •Organele tendinoase Golgi sunt proprioceptori încapsulaţi în fibrele tendoanelor. Antrenamentul sportiv. din forma suprafeţelor articulare. 77 . Bazele anatomofiziologice ale mobilităţii şi formele ei de evidenţiere şi clasificare Suprafaţa cavităţilor articulare cât şi elasticitatea ligamentelor şi muşchilor. în mod activ sau pasiv. sub redacţia lui N. Şiclovan. Dacă analizăm cu atenţie aceşti factori putem afirma că supleţea este o aptitudine motrice situată la graniţa dintre aptitudinile coordinative şi cele condiţionale. iar pentru stimularea optimă a organelor tendinoase ale lui Golgi e nevoie de aproximativ 6 sec. Mobilitatea articulară este condiţionată de anumiţi factori care favorizează sau limitează supleţea (articularitatea). concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare (A. Aceştia sunt sensibili la orice întindere importantă. 1996) •Sinonimul mobilităţii articulare (după R. De fapt toate alcătuiesc structura anatomo-fiziologică a acestei calităţi (aptitudini). Aceste două noţiuni sunt sinonime (A. Definiţiile pe care autorii le formulează în literatura de specialitate sunt în mare măsură asemănătoare. Organele Golgi reacţionează la orice exces de tracţiune asupra inserţiei tendinoase printr-o inhibiţie (relaxare) a muşchiului întins (reflex invers al întinderii). Bazele antrenamentului sportiv. Baraga. Nominalizările acestei aptitudini motrice de graniţă utilizează două noţiuni: mobilitatea (Harre.2. R. 1993) •Mobilitatea este capacitatea omului de a efectua.Manno). 1996) este supleţea. Antrenamentul sportiv modern. Teoria antrenamentului. Alexe. Dragnea) şi supleţea (Ozolin. Dragnea. 1973) •Mobilitatea este capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului. Insuficienta coordonare a proceselor nervoase care reglează încordarea şi relaxarea muşchilor influenţează negativ mobilitatea. Răspunsul la stimuli ai fusurilor neuromusculare este imediat. Goreac. mişcări cu amplitudini diferite (A. Putem vorbi de mobilitate ca o componentă a îndemânării dacă ne referim la mărimea raportului dintre tonusul cumulat al lanţurilor antagonice. În structurile musculo-tendinoase se găsesc două tipuri de receptori nervoşi: fusurile neuromusculare şi organele tendinoase Golgi. Este denumită şi "articularitate" şi reprezintă aptitudinea de a realiza mişcări cu cea mai mare amplitudine posibilă. cu segmentele corpului.Definiţii •Mobilitatea exprimă capacitatea omului de a executa mişcările cu amplitudine mare (Harre. tendoanelor şi muşchilor.5. Limitele amplitudinilor mişcărilor rezultă din supleţea coloanei vertebrale din capacitatea de întindere a ligamentelor. putând interveni ca inhibitori ai contracţiei musculare în cazul unei leziuni. Goreac) chiar dacă adjectivul „mobil” se referă la articulaţii (suprafaţa ei) ca sursă a amplificării mişcărilor. Manno.

FACTORII CARE DETERMINĂ MANIFESTAREA MOBILITĂŢII Mobilitatea este determinată de factorii externi şi interni: . e) Exerciţiile de mobilitate se efectuează: . de temperatura organismului şi de starea psihică. Organismul. deci de forţa acestora. h) Mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la 15 ani şi apoi se menţine cu exerciţii continue. •Exerciţii dinamice: balans. . 9. Al doilea tip se realizează cu ajutorul forţei externe.2 ore pe zi). podul. este supus accidentelor. f)Lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii nu se efectuează pe fond de mare oboseală. .între exerciţiile de forţă şi rezistenţă.Capacitatea muşchilor de a se relaxa şi de a se lungi depinde de aportul de sânge irigat. în situaţii depresive.în prima parte a lecţiei. lateral cu arcuire.6. cu amplitudine crescândă de la o serie la alta.la sfârşitul lecţiei.oboseala determină scăderea mobilităţi. Mobilitatea se manifestă prin două feluri: activă şi pasivă. ASPECTE METODICE PRIVIND DEZVOLTAREA MOBILITĂŢII Pentru dezvoltarea mobilităţii se folosesc exerciţii de întindere activă sau pasivă cu serii de 10 .i . arcuiri. Mobilitatea activă este puternic influenţată de capacităţile de contracţie a muşchilor motori. reveniri. .temperatura mediului ambiant.ritmul celor 24 de ore: dimineaţa este mai scăzută şi la miezul zilei mai ridicată. •Exerciţii combinate: la început active şi apoi pasive pentru mărirea amplitudinii. la încălzire (stretching).la copii mobilitatea este mai crescută şi scade odată cu vârsta dacă nu este antrenată. . CLASIFICAREA EXERCIŢIILOR PENTRU DEZVOLTAREA MOBILITĂŢII •Exerciţii active: balansul piciorului înainte. cu ajutorul partenerului sau cu greutatea propriului corp. Indicaţii metodice:: a) Selecţionarea în funcţie de cerinţele ramuri se sport’ b) Se combină exerciţiile speciale pentru mobilitate. . lateral. cu cele de tehnică cu amplitudine maximă’ c) Combinarea exerciţiilor de mobilitate cu cele de forţă. 9. •Exerciţii pasive: sfoară înainte. ca temă separată. după eforturi mari de forţă sau rezistenţa deoarece scade eficacitatea dorită. după răcirea muşchilor. Primul tip reprezintă amplitudinea maximă a mişcării prin activitate musculară proprie (fără ajutor). •Exerciţii statice şi de relaxare: menţinerea poziţiei cu amplitudinea maximă.15 repetări. etc.8.mobilitatea este condiţionată de sex: fetele au o mobilitate crescută faţă de băieţi. extensii ale braţelor cu partener. îndoiri ale corpului. .mobilitatea este condiţionată de predispoziţiile genetice. d) Efectuarea exerciţiilor de mobilitate presupune o foarte bună încălzire a articulaţiilor şi a muşchilor activaţi (până la apariţia transpiraţiei). 9.. Dar la subiecţii cu nivel ridicat al forţei poate să apară o mobilitate scăzută şi invers. 78 . g) Exerciţiile de dezvoltarea a mobilităţii se fac zilnic (1 .7. •Stretching: întinderea muşchilor prin acţiune pasivă şi activă. după servirea meselor.

10. individual. Stretchingul constă din tehnici care acţionează asupra muşchilor în 3 trepte: . f) la începutul acţionării specifice se recomandă câte o repetare pentru fiecare grupă de muşchi solicitată direct.. 79 . Indicaţii de aplicare a stretchingului: a) întinderea se va realiza pe un fond psihic de relaxare (să se simtă întinderea). centimetri se măsoară cu „+”. 9. Tehnica este rezervată subiecţilor experimentaţi. Această tehnică este considerată dificilă. TEHNICILE DE FACILITARE PROPRIOCEPTIVĂ NEUROMUSCULARĂ (FPN) Aceste tehnici derivă din nişte tehnici asemănătoare cu recuperarea suferinzilor de pareze sau paralizii neuromusculare. în caz contrar cu „– ”.întinderea lentă.60 sec. În acel moment sportivul se opune rezistenţei partenerului printr-o contracţie izometrică a muşchilor posteriori ai coapsei timp de 10 sec. dar eficiente . STRETCHINGUL Stretchingul (întindere) a fost fundamentat de Bob Anderson la începutul anilor ´80. d) antrenamentul de stretching se face de 3 ori pe săptămână şi chiar zilnic. Ciclul complex împingere relaxare este repetat de cel puţin 3 ori. Înainte de aceasta erau utilizate în mod empiric aşa zisele „tehnici balistice" (contracţii dinamice ridicate şi repetate pentru întindereaa muşchilor antagonişti). Exemplu: Pentru muşchii regiunii posterioare a coapsei se execută următoarele: sportivul stă culcat dorsal. e) eficienţa stretchingului este mai mare la sfârşitul antrenamentului în doză de 3 repetări la grupele musculare solicitate în lecţie.9. fiecare. h) întinderea muşchilor se face după un program zilnic. i) în poziţia de întindere maximă nu se fac arcuiri. iar şoldul flexat la 900. genunchiul în extensie. g) stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi antagoniştilor. apoi se relaxează şi contractă cvadricepsul în timp ce partenerul exercită o împingere care întinde antagoniştii (faza de relaxare). .relaxare relativ totală.constau în alternanţele fazelor de impulsie cu fazele de relaxare având o durată de 10 sec. Grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţia de întindere între 10 . De asemenea se poate măsura linear (de exemplu la măsurarea mobilităţii coloanei vertebrale prin aplecare: la depăşirea vârfului picioarelor. . b) poziţiile iniţiale să fie comode (relaxante). Partenerul său accentuează pasiv flexia coapsei pe şold până la apariţia senzaţiei de disconfort.9. EVALUAREA MOBILITĂŢII Mobilitatea segmentelor corpului se măsoară cu ajutorul goniometrului în grade. c) exersarea să se facă individual. (faza de împingere). dar este cea mai eficientă pentru flexia mărită a coapsei pe şold. Se execută cu partener. Pretenţioase.11.contracţie statică. 9.

M în regim de F (M . R. R în regim de V (R . rapid şi eficient cu un consum optim de energie (Îndemânare).R) 7.R) 11. Încordare . 9. F în regim de V (F . prin selecţia metodelor şi mijloacelor de antrenament şi dozarea lor.Tehnicile de evaluare a mobilităţii sunt instrumente utile în selecţia primară şi secundară pentru diferite ramuri de sport: gimnastică. dar mai ales practica domeniului. S din ramurile sportive sunt diferite şi în metodele de dezvoltare a lor intervin caracteristici şi procedee metodice care generează efecte combinate de manifestare a actului motric. Calităţi motrice combinate şi metodica dezvoltăriii lor Într-o lucrare de acum două decenii (Baroga. Î. 9. Precizări teoretice Studiul calităţilor (aptitudinilor) motrice condiţionale şi coordinative relevă raporturile sintetice. Studiul analitic al calităţilor motrice se efectuează din raţiuni pur didactice şi din considerentele pe care le impune metodologia în pregătirea fizică generală.2. Î în regim de F (Î . A doua categorie se referă la amestecul a mai multor calităţi motrice combinate şi este denumită calitate motricé complexă. DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE COMBINATE ŞI COMPLEXE 9. mobilitate.R) 5. Prima categorie se referă la amestecul într-o proporţie sau alta (în funcţie de proba sportivă) a două calităţi motrice de bază şi este denumită calitate motrice combinată) (Baroga .1. a repeziciunii mişcărilor (Viteza) şi durata şi numărul repetărilor efectuate (Rezistenţa).1993).F) 3. Între calităţile forţă. canotaj.F) 6. îndemânare. M.12.V) 4. M în regim de R (M . implică utilizarea în "amestecuri" cu proporţii diferite a tuturor calităţilor motrice: viteza. atletism. V în regim de F (V . M în regim de V (M . forţa.F) 9. care există între ele şi evidenţiază faptul că sportivul nu are nevoie să-şi dezvolte în mod izolat de contextul actului motor specific. Î în regim de R (Î . o calitate motrică sau alta. Î în regim de V (Î . însă. rezistenţa. În acest „amestec" de calităţi motrice se disting două categorii care facilitează abordarea teoretică.F) 12.12. în care participă 4 sau mai multe calităţi în loc de 2. Aceste mişcări sunt efectuate cu o amplitudine mai mare sau mai mică (mobilitatea şi elasticitatea) într-un regim economic. F.R) 8. F în regim de R (F .relaxare 80 .V) 2. R în regim de F (R . Nicu .V) 13. 1984) se identifică 13 calităţi motrice combinate: 1.1984.12. că orice gest motric specializat al unei probe de concurs. Dozarea mijloacelor se obţine cu variaţii ale încărcăturii (Forţa). Dezvoltarea acestor calităţi în procesul de antrenament se efectuează prin orientarea pregătirii. jocuri sportive. Acest demers taxonomic este necesar pentru că formele de manifestare a V. viteză şi rezistenţă există o relaţie de mărime invers proporţională. Este evident.V) 10. V în regim de R (V . care în general are o valoare medie cu oscilaţii mici în plus sau în minus.

cu lucru concentric . schi.V (forţa explozivă) care utilizează încărcături de 65 . ciclism pe şosea. lupte.Rezistenţa în regim de forţă reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi moderate pe o distanţă mare de timp. Se folosesc intensităţi de 50 .F (detenta) care utilizează încărcături de 35 . caiac-canoe. alpinism) şi în alergările de viteză. cu număr mare de serii şi repetări (până la refuz).12 exerciţii. Este specifică probelor din canotaj. biatlon. nataţie.Viteza în regim de forţă reprezintă calitatea sistemului neuromuscular de a efectua mişcări rapide în condiţiile învingerii unei rezistenţe relativ mici ( 30 . un număr de 9 .60 % din posibilităţile maxime. box. lupte. Se urmăreşte îmbunătăţirea inervaţiei intra şi extramusculare şi îmbunătăţirea vitezei de contracţie în condiţii de efort suplimentar şi variabil.6 serii sau 3 . Astfel. 2. Se urmăreşte ca prin impulsuri de forţă optime (cu repetări până la începerea scăderii forţei) să se menţină viteza de impulsie şi a forţei.1.împingător. canotaj. ciclism. bob.Forţa în regim de viteză reprezintă calitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă mare printr-o viteză de contracţie maximă.12 repetări în 4 6 serii pentru 4 . scrimă. cu un număr de 3 . motocross. suliţă). rugby – trei sferturi). 5. Este specifică probelor de fond din atletism.excentric şi pliometric.80 % din posibilităţi.Rezistenţa în regim de viteză reflectă posibilitatea de a efectua eforturi lungi în timp. Procedeele metodice de antrenament sunt specifice ramurii de sport cu intensităţi între 50 . Este specifică probelor de fond şi semifond. în condiţiile unor contracţii rapide. Este denumită detentă.12 . patinaj. jocurilor sportive şi sporturilor aciclice ( gimnastică.6 circuite pentru 6 . Este caracteristică săritorilor. cu intervale scurte. cu un număr mediu de repetări. Se utilizează metoda repetărilor cu pauze de revenire completă. Se folosesc 3 – 6 repetări în 6 . haltere.Forţa în regim de rezistenţă reflectă capacitatea organismului de a efectua eforturi în condiţiile contracţiilor musculare de lungă durată. procedeul forţei reactive şi procedeul cu supraîncărcare. 6. gimnastică. baschet – parţial. popice.9 serii pentru 6 .60 % din posibilităţile proprii. judo. disc.9 exerciţii.65 % din posibilităţile maxime).6 repetări. patinaj artistic. handbal. dar cu execuţii rapide şi explozive. 6 . biatlon. cu pauze de 1 minut între serii. greutate. cu număr mare de repetări pe atelier. 12 -14 repetări. bob . polo.65 % din posibilităţi. lupte. 3.9 exerciţii. Se utilizează metoda eforturilor intensive şi extensive.Viteza în regim de rezistenţă reprezintă calitatea organismului de a efectua eforturi cu 30 .refuz) în 4 . Se utilizează metoda repetărilor (cu pauze de revenire completă). Este denumită şi forţa explozivă. 81 . în condiţiile unor contracţii musculare de scurtă durată. cu încărcături mici faţă de maximum.65 % din posibilităţi.90 % din posibilităţile proprii şi V . 4. caiac-canoe. medii şi mari. Este specifică în probele de aruncări din atletism (ciocan. în 4 .înaintare. Observaţie: să nu se creeze confuzie între F . sărituri în apă. yachting. se pot utiliza intensităţi cuprinse între 65 .12 exerciţii. Se folosesc intensităţi cuprinse între 60 . haltere. Se utilizează metoda repetărilor cu pauze cu revenire completă atunci când sunt efectuate eforturi medii şi un număr mare de repetări cu tempou lent.9 serii de 5 -6 exerciţii.12 serii şi 9 . gimnastică. precum şi în jocurile sportive (fotbal.80 % din posibilităţi cu număr mare de repetări ( 6 . rugby . Când se utilizează metodele cu intervale (cu pauze cu revenire incompletă) se folosesc încărcături mici. alpinism (ascensiuni).

polo.aptitudinea însuşirii rapide a noii mişcări . în 9 . alpinism. Caracteristica acestor exerciţii este că repetările cu intensitate maximă se efectuează până când începe scăderea vitezei (oboseala) sau se utilizează distanţe foarte lungi cu reducerea pauzelor între ele (în funcţie de stadiul de pregătire). 82 . cu 6 . în maximum de viteză. 8. biatlon. Această definiţie subliniază două aspecte majore ale acestei calităţi combinate: . 12. patinaj.12 serii de 6 .9 exerciţii. bob . pe o perioadă de timp relativ mare. Metodele de dezvoltare sunt metode analitice şi de execuţie globală în tempouri variate. Se utilizează intensităţi de 65 % din posibilităţi cu 9 . Această calitate se întâlneşte în marş. sărituri în apă. Mobilitatea în regim de rezistenţă este capacitatea de a executa mişcări cu amplitudine mare. Mobilitatea în regim de viteză depinde de elasticitatea muşchilor şi ligamentelor din apropierea articulaţiilor solicitate. lupte.12 serii de 3 .Îndemânarea în regim de rezistenţă reflectă capacitatea sportivului de a efectua în mod corect mişcările în situaţii noi.piloţii. gimnastică.9 exerciţii. Se folosesc exerciţii în care intensitatea mică ( 30 .9 exerciţii.64 repetări. Se utilizează intensităţi de 50 % din posibilităţi cu 32 . sărituri cu schiurile.32 repetări.32 repetări în 9 . Mobilitatea în regim de forţă reprezintă capacitatea individului de a executa mişcări cu amplitudine maximă în condiţii îngreuiate de o forţă externă. 11. distanţe lungi sau număr foarte mare de repetări. Se utilizează exerciţii specifice ramurii cu 65 % din posibilităţile maxime. prestaţii "în forţă" a actului motric pe baza unei situaţii nou create. rugby. gimnastică. lupte. pe o perioadă îndelungată de timp. lupte.portari. schi alpin.6 exerciţii. în paralel cu dezvoltarea unor calităţi motrice sau a unor grupe musculare. Se utilizează exerciţii efectuate cu intensitate de 50 % din posibilităţi cu 16 .32 repetări în 9 .9 repetări în 6 . 7. hochei şi în patinaj artistic. cu un număr de 16 .9 serii de 6 . gimnastică la aparate şi alpinism. patinaj artistic.Îndemânarea în regim de viteză reprezintă capacitatea sportivului de a alege şi executa corect mişcările în funcţie de situaţiile nou create.piloţi.9 serii ( 3 . patinaj viteză. alpinism. 9.6 circuite) pentru 6 . atletism. jocuri sportive. Se urmăreşte formarea automatizării mişcării în condiţii de încărcături relativ mari.9 ori. polo .60 % din posibilităţi) este repetată de 6 . 10. înot. handbal.12 serii. motocross. sărituri. Mobilitatea în regim de viteză reprezintă capacitatea de a efectua mişcări cu amplitudine mare în maximum de viteză. bazate pe învingerea unei rezistenţe sau a adversarului direct. Este specifică jocurilor sportive: handbal. jocuri sportive.Îndemânarea în regim de forţă reprezintă capacitatea sportivilor de a executa în anumite momente ale probei. Este specifică probelor de haltere. tenis de masă.12 serii de 3 . fotbal. pentru 3 .6 exerciţii. Această calitate motrice combinată se întâlneşte în box. Se utilizează metode combinate cu repetări şi intervale (cu revenire completă sau incompletă) cu procedee de eforturi intensive.Este specifică alergărilor de viteză. bob .9 exerciţii. baschet. jocurilor sportive şi în sărituri. motocross. polo. cu 6 . în 9 .restructurarea rapidă a activitâţii motrice în cazul schimbărilor bruşte de situaţii Se utilizează intensităţi de 30 % din posibilităţile maxime. scrimă. box. Calitatea este specifică probelor de sărituri. Se urmăreşte formarea ritmului corect de execuţie pe un fond de oboseală parţială.

pentru 9 . 3.V / F .R. O astfel de perspectivă presupune crearea unui nou concept. lupte.F / Înc . dezvoltarea calităţilor motrice devine din ce în ce mai dificilă.forţă (gimnastică) Î .viteză în regim de forţă . judo) F.12.F / R . Chiar dacă sunt în curs de dezvoltare.Rel.F / Î . Pentru dezvoltarea acestor calităţi complexe se folosesc exerciţii specifice ramurii de sport cu îngreuieri mici şi medii (30 . învăţate prin intermediul exerciţiului.12 exerciţii. Stările de încordare .forţă în regim de îndemânare .R.mobilitatea (lupte. 8. Rezistenţă . 13. scrimă.trecerea de la încordare la relaxare într-o perioadă de timp mai lungă (pauzele la săritura cu prăjina. în scopul de a rezolva cât mai economic. 9. jocuri).F / V . Calităţile motrice complexe şi metodica dezvoltării lor Pe măsura creşterii performanţei sportive.forţă în regim de rezistenţă . . Rezistenţă . Curs nr.forţă în regim de viteză . Se folosesc exerciţii cu intensităţi de 30 % din posibilităţi. între probele de haltere).V / Î . Viteză . Încordare . Îndemânare . Forţa .forţă (în aruncări) F . sintagma de calitate motrice combinată devine insuficientă pentru a exprima complexitatea sistemului.forţă în regim de încordare . Caracteristica de bază a acestor exerciţii este că ele sunt selecţionate după criteriul compatibilităţii cu specificul concursului.relaxare în activitatea sportivă se întâlnesc în următoarele situaţii: . 8 PREGĂTIREA TEHNICĂ Adrian Dragnea (1996) defineşte „Tehnica unei ramuri de sport: cuprinde totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienţei acestora". Viteză . practica şi teoria au identificat mai multe tipuri de calităţi complexe: 1. cât mai raţional şi cu maximum de eficacitate o anumită sarcină pe bază de mişcare” (cu alte cuvinte o „problemă" motrice). săritura cu prăjina.rezistenţă (canotaj. 10.12 serii. dar cu o cotă din ce în ce mai mică de participare. handbal.R.rezistenţă în regim de forţă . Analizând intimităţile şi specificul ramurilor sportive.Relaxare. 9.R. judo. fotbal.3.viteza în regim de îndemânare .rezistenţă (baschet. În acest context. Forţă .Mo.viteză (patinaj) R .viteză în regim de îndemânare . bazat pe metodologii mai complexe şi rafinate.forţă în regim de îndemânare .12 repetări în 9 . 7.rezistenţă (jocuri sportive) V . 5. Renato Manno (1996) defineşte: „Tehnica sportivă este un procedeu sau un ansamblu de procedee.65 % din posibilităţile maxime).rezistenţă (haltere) F .Rel.relaxare (alergări) R . Viteză . Viteză . handbal) V F / Î .F / Înc . caiac-canoe) V R / F . cu 9 . . săritura în înălţime.F.forţă în regim de încordare .Este specifică probelor în aruncări.V.F.trecerea de la încordare la relaxare într-un timp relativ scurt (aruncări).relaxare (sprinturi) V . 2.alternanţă rapidă între relaxare şi încordare în timpul desfăşurării probelor (alergări. 83 . 4.V / Î . 6. Forţă . gimnastică. alergările de garduri. specialiştii sunt de acord că abordarea combinată şi complexă a procesului de antrenament este un proces care angrenează un număr din ce în ce mai mare al calităţilor motrice angajate. Metodologia dezvoltării calităţilor motrice complexe preconizează mărirea apreciabilă a volumului efortului datorită dublării tuturor parametrilor.

în Antrenamentul sportiv modern. aruncarea. care sunt componentele automatizate ale acţiunii consolidate prin repetiţie.Mecanismul de bază al procedeului tehnic. sporturi de luptă). 2. 1993) identifică 699 de elemente şi legări tehnice în interiorul exerciţiilor integrale. schi-coborâre. oarecum abstracte.Tehnica şi pregătirea tehnică sunt două noţiuni diferite. • sporturi ciclice. În gimnastică N. Nedezvoltarea continuă a capacităţii de efort şi a calităţilor motrice complexe duce la o însuşire defectuoasă a tehnicii unei ramuri de sport. Astfel avem: • sporturi aciclice (sărituri. aruncări. în definiţie. în care parametrii esenţiali de execuţie a mişcării variază foarte puţin şi care prezintă un nivel foarte înalt de automatizare a gesturilor (gimnastica la aparate. Desigur că legăturile procedeelor şi elementelor tehnice sunt delimitate de coduri. Tehnica diferenţiază prin conţinutul actului motric o ramură sportivă de alta şi constituie în acelaşi timp un criteriu de clasificare a sporturilor prin caracteristicile lor fundamentale. tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice unei ramuri de sport efectuate cu maximum de randament şi în condiţiile delimitate de regulamentul competiţional elaborat. tehnica poate deveni măiestrie sportivă. fiecărui procedeu tehnic îi sunt specifice o succesiune logică de acte motrice. Nivelul de pregătire tehnică a unui sportiv depinde de experienţa motrică a acestuia şi din acest motiv învăţarea tehnicii are un caracter metodic stadial. 1. nataţie). Vieru (citat de Nicu A. Indiferent de stilul de execuţie. etc). Tsukahara şi Comăneci (gimnastică).Elementul tehnic este o structură motrică fundamentală a practicării unei ramuri de sport (A. jocuri sportive şi sporturi de luptă). care definesc mecanismul de bază al actului motric. deplasarea într-o ramură de sport reprezintă noţiuni fundamentale. iar pregătirea tehnică cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter metodic. Stilul se manifestă doar la sportivii de mare clasă.2. de un număr mare de ori (alergări. în care execuţia tehnicii depinde de condiţiile tehnico-tactice şi de opoziţia adversarului (jocuri sportive. sportivii de mare performanţă inventează prin stilul lor eficient noi procedee care sunt asimilate şi analizate de teoreticieni şi sportivi devenind procedee de sine stătătoare: O’Brian şi Fosbury (atletism). Tehnica sportivă se bazează pe abilităţile motrice. Dragnea). 3.Stilul constituie amprenta personală de efectuare a unui procedeu tehnic. organizatoric stabilite în procesul de antrenament cu scopul însuşirii corecte a unei tehnici specifice ramurii se sport. motociclism.Procedeul tehnic este particularizarea biomecanică a elementului tehnic şi reprezintă acţiuni concrete. care garantează efectuarea corectă a actului motric. De multe ori. 4. În sinteză. • sporturi stereotipice. • sporturi de situaţie. Mecanismul de bază al mişcării dintr-un procedeu tehnic 84 . Aplicată în cadrul activităţilor competiţionale cu un grad înalt de perfecţiune. Lutz şi Salkoff (patinaj). etc). canotaj. schi fond. Tehnica este definită prin text. în care parametrii esenţiali ai execuţiei variază în funcţie de teren şi condiţiile externe (automobilism. 10. procedeele şi stilul. în care abilităţile de bază se repetă în mod regulat. regulament şi de conţinutul motric. Pasa. COMPONENTELE TEHNICII Conceptele cu care se operează în cadrul pregătirii tehnice sunt elementele. • sporturi nestereotipice. care de multe ori sunt condiţionate de particularităţile biopsihomotrice ale executantului sau de situaţia ivită pe parcursul acţiunii din teren. ciclic.

Aici sunt conservate deprinderile motrice şi tactice. c)Învăţarea inteligent motrice este specifică învăţării tehnicii ramurilor de sport „euristice" (box. este necesară o perioadă de acomodare mai scurtă decât pentru alţi sportivi. 1996). Abilităţile motrice se clădesc pe echilibru baza aptitudinilor motrice. Învăţarea procedeelor tehnice (a tehnicii sportului respectiv) depinde de diferitele grade de complexitate (durata exerciţiului. În cazul variabilităţii condiţiile externe. De exemplu în gimnastică. jocuri sportive). . Procedeele tehnice ce aparţin acestor ramuri de sport se numesc deprinderi tehnico-tactice pentru că evidenţiază conţinutul elementelor tehnice învăţate cu scop aplicativ-tactic. patinaj) în care sfârşitul unei mişcări este semnalul pentru mişcarea următoare. Weineck (1982) menţionează trei tipuri de memorie: . a) Învăţarea perceptiv motrică (învăţare senzorio-motrică) care constă din modificarea comportamentului în funcţie de condiţiile concrete. Nivelul iniţial al aptitudinilor coordinative determină esenţial forţa interioară dezvoltarea abilităţilor motrice. Automatizarea eliberează conştiinţa (de acel act !) permiţând sportivului să se concentreze asupra obiectivului acţiunii şi dezvoltării capacităţii de anticipare. Învăţarea corectă (în care repetarea este mijlocul de bază) a tehnicii presupune (prin automatizarea execuţiei) luarea celor mai corecte decizii tactice. forţa externă Abilităţile motrice sunt constituite din acţiuni motrice integrale sau din componente care se automatizează prin repetare. definesc deprinderile în care mediul înconjurător este previzibil. energetici) imaginaţi de A. care conservă informaţiile care au dispărut din câmpul perceptiv. Ca şi în învăţarea cognitivă. Rolul memoriei este determinat în învăţarea motrică. care este adevăratul depozit. gradul de utilizare a aptitudinilor motrice) sau de natura închisă (closed) sau deschisă (open) a activităţii (skill). pentru învăţarea unui element sunt necesare 3000 de repetări. Ea are la bază un program mental. ea constituie „depozitul" în care este căutată soluţia problemelor ce intervin.memoria imediată. dinamici. pe termen foarte scurt. fundamentat pe stereotipul dinamic cortical.trebuie corelat cu un sistem de factori (spaţiali. Învăţarea tehnicii sportive se desfăşoară sub trei tipuri care determină tot atâtea tipuri de deprinderi tehnice (A. la sportivii de clasă. „Open skills" definesc deprinderile în care mediul înconjurător este imprevizibil.memoria pe termen lung. cu condiţia ca ea să fie reamintită în mod repetat. 85 . Dragnea în următoarea schemă: Aspecte spaţiodistanţă amplitudine direcţie poziţie durată ritmAspecte temporale Efectuarea eficientă a Mecanis Procede u tehnic m de bază al mişcării mişcării dinamicoenergetice forţa viteza coordonare precizie Procedeele tehnice fundamentale sunt abilităţi motrice. temporali. schi. senzorială. „Closed skill". lupte. b) Învăţarea motrică are ca rezultat deprinderile pe baza componentelor senzoriale kinestezice sau proprioceptive (înot. în care amprenta lucrurilor se menţine foarte mult. Stă la baza „supraîncărcăturii" prin repetări stereotipe numeroase. Dragnea.

ETAPELE ÎNVĂŢĂRII TEHNICII a) Etapa informării şi a formării reprezentării în care sportivul îşi crează pe baza explicaţiilor şi a demonstraţiilor. d) Etapa perfecţionării şi a supraînvăţării procedeului tehnic este caracterizată prin execuţii corecte în condiţii variate de lucru şi cu indici maximi de precizie.Dragnea. Supraînvăţarea prezintă o componentă mentală importantă în care procedeele automatizate sunt aplicate după o profundă analiză (rapidă şi eficientă) a situaţiilor ivite pe parcursul execuţiilor din concurs. b) programarea mişcării sau organizarea de scheme motrice simple.3. structura actului motric presupune existenţa a 3 puncte fundamentale: a) finalitatea mişcării. care se realizează printr-o sinteză aferentă prin bilanţul tuturor stimulilor ambianţi care determină alegerea obiectului.10. e) Etapa evaluării şi autoevaluării Parcurgerea etapelor învăţării presupune raportarea permanentă a execuţiei la modelul final sau intermediar al proiectului didactic. Aceste etape presupun efectuarea unui feed-back intern şi extern după o schemă de „coordonare" propusă de Mäternink (citat de R.Dragnea. c) execuţia motrică presupune adaptarea continuă a actului motric automatizat la mediul ambiant. cursivitate. care poate duce la automatizări.faza postmotrice de apreciere a execuţiei (corespunde etapelor III. b) Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate reprezintă primele execuţii practice la indicaţiile verbale ale antrenorului. Experienţa motrică anterioară are un mare rol în această etapă. ritm impropriu.faza motrice (faza a II-a a învăţării) când se trece la execuţia propriu-zisă. capacitatea de efort şi de nivelul de observaţie condiţionează această etapă a „învăţării iniţiale" (după Matveev. . care se realizează prin comparaţie între programul prevăzut (valoare cerută) şi programul realizat (valoare reală). Nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice. Această etapă este caracterizată prin efort excesiv. . Din acest motiv etapa evaluării este prezentă în toate etapele de învăţare tehnică. c) Etapa acordurilor fine şi a consolidării procedeelor tehnice are ca trăsături principale efectuarea corectă a mişcării în condiţii stereotipe. standard. Se impune utilizarea corecţiilor şi a mijloacelor ajutătoare. Feed-back-ul se realizează pe parcursul a 3 faze (A.faza premotrice (prima etapă a învăţării) în care subiectul cunoaşte obiectul învăţării. ritm. viteză şi rezistenţă în ritm optim. care se vor referi la componentele mecanismului de bază al mişcării. concepţia şi bazele precedeului ce urmează a fi învăţate. 1996). cunoscute de sportiv. Acest proces continuu şi fluent poate să se desfăşoare prin circuite de feed-back până la etapa de supraînvăţare. IV şi V) în care se compară schema mentală dorită de executant cu modelul propus de antrenor. amplitudine şi precizie scăzută. cu creşterea indicilor de forţă. coordonare. citată de A. Manno): 86 . 1996): . Indicaţiile antrenorului se vor referi la execuţia de fineţe a procedeului tehnic. În cadrul sporturilor nestereotipe şi mai ales în cadrul jocurilor sportive. Fără această etapă nu se pot analiza aspectele pozitive şi negative ale execuţiei şi stabilirea măsurilor de corectare.

INDICAŢII METODICE PRIVIND ÎNVĂŢĂREA TEHNICII SPORTIVE 1. Evaluarea periodică a pregătirii tehnice cu ajutorul unor probe şi norme de control şi prin analiza ştiinţifică a prestaţiei din competiţii. 7.  Cauzele care produc stagnarea evoluţiei tehnicii 1. Stabilirea etapelor şi a fondului pregătirii tehnice pentru începători. 3. Exersarea independentă a exerciţiilor este dublată de condiţii analoage concursului sau de uşurarea execuţiilor prin mijloace ajutătoare (variabilitatea factorilor perturbanţi şi favorizanţi învăţării). Să se stăvilească tendinţele de înflorire a tehnicii prin execuţii lipsite de aplicaţie în competiţii. 2. Precizarea cu atenţie a suitei de structuri de exerciţii aferente învăţării cât mai rapide şi trainice. 87 n efector Feed-back extern . Numărul prea mare de informaţii date de antrenor. 5.4. 4.INFO. 6. avansaţi şi performanţă (planificare). Însuşirea tehnicii să corespundă cu exigenţele competenţei prin folosirea de „open skills". Feed-back intern Feed- EXTERNĂ Organe de simţ Mecanism perceptiv Proces decizional Mecanism inter back Sistem muscular 10. Însuşirea trainică a tehnicii va respecta particularităţile individuale ale sportivului de opţiunile personale.

Colaborarea fructuoasă între antrenor . mijloace şi metode pentru însuşirea tacticii specifice fiecărei ramuri sportive. care se implică în rezolvarea problemelor întrecerii şi care schimbă întreg comportamentul sportivului pentru învingerea obstacolelor provocate de mediu şi adversar. un sistem complex de valorificare a tuturor capacităţilor sportivului în vederea rezolvării situaţiilor de concurs create de ambianţă. Weineck.2. Informaţie incompletă: verbală.cu cât realizarea sa este mai scurtă. 10. în care componentele fizice. Neconcordanţa între nivelul de aspiraţie al sportivului şi capacităţile de moment ale organismului. intuitivă. Tactica este o activitate în care se utilizează în mod raţional un ansamblu de mijloace în scopul obţinerii victoriei. Dragnea.). Valabilitatea însuşirilor particulare ale sportivilor prin crearea de modele optime în urma studiilor de specialitate. intrăm în domeniul cognitiv. prin definiţii. tehnice. Creşterea calitativă a materialelor sportive. Manno. teoretice au un rol specific. adversari în vederea obţinerii succesului sau a victoriei.cu cât durata este mai lungă. înafara oricărei activităţi motrice.  Caracterul evolutiv al tehnicii sportive Tehnica are un caracter istoric evolutiv din următoarele motive: 1. Trebuie să facem distincţie între tactică şi pregătirea tactică. 6. În acest sens se poate face o distincţie în funcţie de durata de execuţie a actului tactic: . astfel încât antrenamentul ideomotor se efectuează într-un mod pur teoretic. 3. 5.5. Tactica sportivă este o parte a teoriei antrenamentului sportiv şi a cărei definiţie teoretică este foarte complexă. 3. Teodorescu.sportiv şi tehnicienii interdisciplinari (medici. Precizări terminologice Tactica este definită în DEX ca „totalitatea mijloacelor necesare pentru a izbuti într-o acţiune". determinat de ramura de sport practicată. cu un caracter dinamic şi creator. Oboseala fizică accentuată – prin scăderea capacităţii de coordonare. Pregătirea tactică este un proces didactic psihomotric intens. Pregătirea tactică se referă la ansamblul de măsuri. cu atât ne găsim mai mult în sfera automatizată. afectivi. etc. 1972) defineşte tactica sportivă concis: „arta desfăşurării întrecerii cu adversarul". coechipieri. Utilizarea unor materiale şi aparaturi necorespunzătoare care pot duce la învăţarea greşită.5. Tactica sportivă constituie deci. psihologice. 88 . psihologi. Epuran) subliniază. amplitutinea componentei intelectuale a tacticii.1. 2. Tactica sportivă trebuie privită ca un subsistem al antrenamentului sportiv. 4. PREGĂTIREA TACTICĂ 10. Lipsa de motivaţie din partea subiectului. Creşterea numărului de antrenamente şi competiţii. în care factorii motrici au o importanţă mai redusă. în care se angajează factori cognitivi. Ozolin (Metodica antrenamentului sportiv. Principalul mijloc al tacticii este tehnica sportivă („open skills" şi „closed skills"). volitivi şi motrice. 4. Toţi autorii (Şiclovan. Sarcina ei principală este utilizarea cât mai raţională a forţelor şi posibilităţilor pentru obţinerea victoriei. .

3. bob. Tactica determină variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a problemelor tactice (jocuri sportive. motociclism cu şi fără ataş). 10. în ordinea tragerii la sorţi (schi alpin. softball). baschet. ciclism pe pistă şi şosea. badminton. ştafete. La aceste grupări se mai adaugă sporturile care utilizează obiecte ajutătoare: crose. sărituri în apă). caracterizată prin lupta directă dintre concurenţi cu confruntare pe un spaţiu delimitat (box. Dragnea. norme şi regulamente. în care sportivii. schi.abilitatea tehnică de execuţie. biatlon. cricket. tenis de câmp. Nicu (1993) diferenţiază cinci grupe de ramuri de sport: .pregătirea fizică. În cadrul acestor sporturi sunt posibile contactele cu adversarii sau întrajutorarea dintre coechipieri. handbal. . La grupele A şi B factorul pregătirii tactice nu figurează în pregătirea din antrenamente.10.tenis). judo) sau separat în părţi egale (tenis de masă. . se confruntă direct. ciclism. Acestea sunt condiţionate de principii şi decizii. canotaj.5. cursele de înot. perechi sau grupe (alergările din atletism cu start comun. . patinaj viteză).capacitatea cognitivă. patinaj artistic. judo). lupte. canotaj. Direcţiile de acţiune ale tacticii şi caracteristicile pregătirii tactice J. Tactica determină procedeele tehnice cu parametri spaţiali şi dinamici (gimnastică ritmică şi sportivă. . gimnastică acrobatică. cursa de 100 km contracronometru la ciclism). schi fond. dar figurează în pregătirea pentru concurs.2. cu contact nemijlocit conform regulamentului (fotbal.Grupa D. caracterizată prin prezenţa la start a tuturor participanţilor sau a grupelor de doi. bastoane. în care concurenţii nu se confruntă direct ci acţionează succesiv şi independent. gimnastică. Componentele tacticii sportive Componentele tacticii sportive trebuie să constituie un sistem cu interrelaţii de feedback.Grupa E. în care factorul tactic este abordat diferenţiat în funcţie de specificul probei în cadrul probelor complexe (poliatlon. rugby.Grupa B. sărituri în apă. minigolf. ţinte. Este evident că grupa jocurilor sportive. box. 89 . polo. factorul pregătirii tactice este abordat într-o pondere determinată în funcţie de perioada de pregătire. baseball. . care au ca rezultat comportamentul optim pentru obţinerea victoriei sau a succesului. care să determine un comportament optim pentru obţinerea succesului. golf. caiac-canoe. sărituri cu schiurile. fotbal .5. mingi. unde colaborarea cu coechipierii şi contactul cu adversarul este hotărâtoare. Astfel tactica sportivă se fundamentează pe: . sărituri şi aruncări în atletism. combinata nordică şi alpină). pentatlon modern.capacitatea de discernământ şi decizie. Weineck (1980) determină trei direcţii în care tactica acţionează asupra sporturilor (citat de A. . haltere. lupte. patinaj artistic. constituiţi în două echipe. 3. . Tactica determină caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor motorii (atletism. scrimă.Grupa A.Grupa C. patinaj viteză. sanie. decatlon. 2. hochei pe gheaţă şi pe iarbă). porţi. 1996): 1. În funcţie de caracteristicile pregătirii tactice A. care sunt utilizate de sportivi pe terenuri cu desfăşurări mari şi în care nu apare contactul nemijlocit cu adversarul (oină.

combinaţii. Concepţia tactică îmbracă forma de model. 3. Concepţia tactică cuprinde: .ideile fundamentale şi sistemele de acţionare care vor sta la baza pregătirii pentru concurs. Acţiunile tactice individuale pot genera. prin îmbunătăţire.Acţiunile tactice sunt componentele concrete ale tacticii şi concepţiei tactice. b) delimitarea sistemului de cunoştinţe teoretice a sportivului. Metodica pregătirii tactice Pregătirea tactică urmăreşte formarea la sportivi a unor cunoştinţe. c) aplicarea practică. 1996). 1. Acţiunile tactice se prezintă ca structuri. Epuran (1982): a) perceperea şi analiza situaţiei şi prelucrarea mentală a situaţiei. în concordanţă cu stadiul de dezvoltare a sportului respectiv şi cu orientările federaţiilor sportive.Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii şi poate fi definit ca „ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare" (A.Sistemul de joc este o componentă a tacticii specifică jocurilor sportive colective şi se referă la modul de aşezare şi de circulaţie a sportivilor în atac şi în apărare. concretă a deciziei. Dragnea. prin cooperare tactică. se aplică în concursurile viitoare. c) obişnuirea sportivilor cu rezolvarea problemelor tactice din concurs.Concepţia tactică reprezintă un sistem de principii. reguli şi norme relativ stabile în vederea participării cu succes la competiţii. idei.sistemele practice de acţionare. deoarece se stabileşte prin înglobarea concluziilor desprinse din concursurile trecute şi. d) analiza efectelor acţiunii tactice. 10. b) rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii. psihologi. Sistemul de joc se defineşte în funcţie de concepţia tactică şi se stabileşte prin planul tactic adoptat. e) aplicarea planului tactic (probabil) prin rezolvarea de probleme tipice exersate anterior. 4. medici. Acţiunile tactice sunt decizii strategico-tactice în care simţul concursului (o componentă complexă şi perfectibilă prin antrenament) are un rol preponderent. Acest proces formativ prezintă următoarele cerinţe şi norme specifice: 90 . deprinderi şi priceperi tactice pe care să le aplice în competiţie.totalitatea mijloacelor mentale de pregătire.Un rol important în concepţia tactică a unui sport îl reprezintă teoria.4. Acţiunile tactice se desfăşoară după o schemă menţionată de M. . combinaţii tactice simple şi complexe. Concepţia tactică este stabilită în principal de antrenori. 2. El are un caracter dinamic şi se adaptează în permanenţă situaţiilor ivite în teren. d) motivarea creativităţii tactice la sportivi. Concepţia tactică este o componentă relativ stabilă care se bazează pe principii care se modifică în funcţie de principiile practice mai îndelungate şi când condiţiile impun acest lucru. scheme iniţiate individual şi aplicate colectiv. Planul tactic se stabileşte în funcţie de mai multe cerinţe: a) cunoaşterea amănunţită de către antrenor a sportivilor proprii. care pot crea „şcoli" pe ramură de sport. care se includ în planul tactic.5. .

a antrenamentului sportiv. Deprinderea tactică se aseamănă cu algoritmi de rezolvare a problemelor. în situaţii variate. Una din direcţiile principale prin care psihologia sportului contribuie la fundamentarea ştiinţifică a activităţii sportive şi în creşterea performanţelor este pregătirea psihică sau psihologică. Psihologia sportului s-a inspirat din ansamblul teoriilor psihologice. proprii psihicului uman. Psihicul uman este o formă specifică de reflectare a realităţii. Formarea deprinderilor şi priceperilor tactice cu caracter practic. Pregătirea psihologică este un factor.6. produsă de activitatea sistemului nervos prin totalitatea proceselor şi fenomenelor proprii acestei reflectări (DEX. PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ 10. dar aplicarea mecanică a acestor deprinderi duce la eşec. tactice. prin „antrenamentul total" pe care-l adoptă. biologice pentru concurs şi artistice). capacitate de anticipare. ca domeniu al psihologiei aplicate şi se înrudeşte cu ştiinţele pedagogice şi biologice. 758). b) studierea pe parcursul pregătirii a unui număr mare de concursuri pentru formarea deprinderilor şi priceperilor tactice. ci şi din motive subiective.constau din capacitatea sportivului de a aplica corect. Priceperile tactice . Deprindere tactică . e) pregătirea tactică să se realizeze alternativ prin pregătirea teoretică şi pregătirea practică prin împletirea acestora. Actul unui record sportiv este format nu numai din conjugarea armonioasă a posibilităţilor date şi dobândite de origine motrice sau biologică. Precizări terminologice Psihologia este definită ca ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor particularităţilor psihice. Sportivul de performanţă. cu adversar pasiv şi apoi cu adversar activ.1. tehnice. Evaluarea pregătirii tactice se face prin analiza rezultatelor din concursuri. c) orientarea pregătirii tactice conform modelului competiţional. p. inteligenţă de joc). Fiecare componentă a antrenamentului sportiv conţine şi o subcomponentă psihologică (conţinut psihologic al pregătirii fizice. participă cu toate valenţele personalităţii lui . teoretice. deprinderile tactice.6.757. d) organizarea temeinică a cerinţelor de analiză şi precizarea clară a concluziilor. Sportul este o activitate eminamente practică.la obţinerea victoriei în întrecere.succesiunea mişcărilor automatizate prin care se rezolvă o situaţie problematică tactică. 10. f) pregătirea tactică să se realizeze progresiv: fără adversar. Însuşirea cunoştinţelor teoretice şi specifice tacticii (terminologie. rezultate din activitatea creatoare a sportivului.valorificate de factorul psihologic . 2. cu caracter performanţial şi de limită a capacităţii integrale a fiinţei umane. De regulă priceperile tactice generează acţiuni tactice noi. Măsuri cu caracter metodic pentru realizarea pregătirii tactice a) documentarea antrenorilor cu noutăţile din domeniu. regulamente. 91 . care au fost adaptate la specificul sportului de performanţă.1. discuţii cu antrenorii şi sportivii. o componentă. forme de competiţie.

Strategia -4.cunoaşterea învăţării sociomotrice în care tehnica este subsumată situaţiilor de intervenţie.6.6. e) pregătirea privind dezvoltarea personalităţii. .Strategia-2. b) aspectele educative ale intervenţiei psihice. Obiective ale domeniului cognitiv a) Pregătirea fizică .cunoştinţe generale. p. c) controlul şi autocontrolul stresului. .cunoaşterea faptului că manifestarea aptitudinilor este însoţită de efortul voluntar şi motivaţie. a conţinutului specific (perspectiva integrală): a) pregătirea psihomotrice şi sociomotrice.aplicarea şi adaptarea.informarea despre mecanismele învăţării motrice.analiza. . . . c) pregătire de scurtă durată. b) Pregătirea tehnică . 5.Strategia-3. Obiectivele pregătirii psihice a sportivilor formulate pe componentele antrenamentului 1. .anticiparea. 92 . a secvenţelor temporale (perspectiva diacronică): a) pregătire de lungă durată. . Obiectivele pregătirii psihologice a sportivilor Pregătirea psihologică poate fi abordată din perspectiva a 5 strategii de pregătire (Epuran. 4.7. 1997 . d) pregătirea conativă / volitivă. a obiectivelor pragmatice (perspectiva praxiologică): a) pregătirea pentru nevoile psihice ale fiecărui sport.Strategia-1.3.dispunerea. b) pregătirea cognitivă. b) pregătire de durată medie.iniţiere în tehnica antrenamentului mental.10.informarea sportivilor cu privire la însemnătatea pregătirii fizice generale şi specifice. coordinative şi psihomotrice. privind metodele de dezvoltare a aptitudinilor condiţionale.angrenarea şi modelarea.Strategia-5. 2. motivaţiei. 3.Ştiinţa Sportului nr. a nivelulilor (perspectiva sincronă): a) pregătire psihică de bază. 1. . b) pregătire psihică specifică. a pregătirii pentru concurs (perspectiva confruntării): a) Crearea unei stări de preparaţie (atitudini): . c) pregătire psihică pentru concurs. c) pregătirea afectivă.2.formarea convingerii că supraînvăţarea asigură eficienţa.cunoaşterea că o bună pregătire fizică îi dă sportivului o atitudine de încredere şi optimism.21-28). . . 10.

iniţierea sportivului în regulile de comunicare cu antrenorul şi colegii. .crearea dispoziţiei de a efectua efortul indiferent de greutăţi.formarea la sportivi a sistemului de atitudini complexe necesare pregătirii sportive. luciditate. un echipament frumos este apreciat de spectatori. tactic. control medical) psihologiei şi sociologiei.dezvoltarea spiritului de observaţie. 2. . afective. psihomotorii şi conative descrise la componentele antrenamentului fizic. .organizarea de jocuri şi întreceri pentru buna dispoziţie. . . e) Pregătirea psihică .formarea cunoştinţelor din domeniul biologiei (anatomie.formarea personalităţii sportivilor după modelul proiectat al societăţii.dezvoltarea dorinţei de a învăţa.dezvoltarea subordonării tendinţelor individualiste. motivaţie. teoretic.dezvoltarea la sportiv a unei filosofii corecte despre viaţă şi locul sportului în viaţa modernă. b) Pregătirea tehnică .cunoaşterea schemelor sau planurilor tactice. f) Refacerea . anticipare. creativitate. . corecte despre viaţă.cunoaşterea faptului că gestul motric corect este apreciat şi este frumos. . . . . . . analiză. dispunere. rapiditate.cunoaşterea faptului că refacerea prezintă o latură somatofiziologică şi o latură psihică.cunoaşterea regulamentului. d) Pregătirea teoretică .ţinuta corectă este apreciată de public.dezvoltarea modestiei şi combaterea supraaprecierii. Obiective ale domeniului afectiv a) Pregătirea fizică .formarea la sportivi a deprinderilor de concentrare şi comutare rapidă a atenţiei. sinteză.clarificarea dacă în viaţa sportivului performanţa este un ideal de viaţă.o ţinută corectă. 93 . ..dezvoltarea emulaţiei în învăţarea tehnică. . supleţe.urmărirea realizării obiectivelor cognitive. . critică. . artistic.interiorizarea convingerilor şi formarea unei filosofii totale.dezvoltarea spiritului de colaborare. c) Pregătirea tactică . .informarea asupra necesităţii refacerii corecte. .informarea despre tehnicile de psihorelaxare. tehnic. evaluare corectă.dezvoltarea gândirii tactice. g) Pregătirea artistică . fiziologie. d) Pregătirea teoretică . c) Pregătirea tactică . nevoilor şi sarcinilor grupului.implicarea afectivă în acţiunile echipei.evidenţierea şi lăudarea progresului efectuat.

. .dezvoltarea sentimentelor de cooperare. . .formarea deprinderii de comportament civilizat. . alcool şi viaţa nesportivă.dezvoltarea memoriilor vizuale a spaţiilor tactice. d) Pregătirea psihică .dezvoltarea capacităţii de colaborare cu coechipierii. 1981).cultivarea fair-play – ului.provocarea adversarului de a comite greşeli.cultivarea simţului estetic. 3. e) Refacerea 94 .dezvoltarea comunicării neverbale. deplasare. .dezvoltarea capacităţii de autoreglare a conduitei motrice şi sociomotrice.stimularea curiozităţii de a cunoaşte.dezvoltarea unui sistem de valori acceptate şi reglatoare ale activităţii.dezvoltarea coordonării generale şi plurisegmentare.dezvoltarea schemei corporale şi a imaginii corporale. curăţeniei şi disciplinei. . de repetare.conştientizarea ambianţei sociale. corp – parteneri. g) Pregătirea artistică .dezvoltarea deprinderii de control a emoţiilor negative.dezvoltarea abilităţilor de a crea capcane şi de a-l dezinforma pe adversar (Entropie de luptă. b) Pregătirea tehnică . de concurs. anxietăţii şi durerii. ..perceperea relaţiilor corp . .dezvoltarea V de reacţie. . .dezvoltarea imaginii şi a conştiinţei de sine. e) Pregătirea psihică . Epuran. .evaluarea partenerului şi a adversarului. . . .dezvoltarea motivaţiei de performanţă. Obiective ale domeniului psihomotor şi sociomotor a) Pregătirea fizică .conştientizare corporală. al ordinii.dezvoltarea percepţiilor vizuale şi a relaţiilor spaţiale.formarea deprinderilor adaptative complexe.dezvoltarea F şi D la picioare şi braţe. de execuţie. . .dezvoltarea prehensiunii şi manipulării obiectului de joc. c) Pregătirea tactică . . .educarea atitudinii negative faţă de fumat. . . .dezvoltarea sentimentelor pozitive faţă de antrenor şi a capacităţii de a dialoga cu el. .spaţiu. .dezvoltarea simţului kinestezic. . .asumarea riscului.dezvoltarea supleţei şi mobilităţii.formarea atitudinii de acceptare a efortului şi neplăcerilor acestuia în respectarea regimului refacerii. f) Refacerea .dezvoltarea lateralităţii şi ambidextriei.dezvoltarea R generale şi anduranţei.

Anticiparea . Dezvoltarea combativităţii. 10. Controlul emoţiilor.6. 10.perspectiv extern. Controlul gândirii pozitive. structuralist .behavioriste. Stabilire de scopuri.Ştiinţa Sportului nr. 2. Controlul anxietăţii. sociomotrice. . p.dezvoltarea expresivităţii mişcărilor corpului şi a feţei. Controlul atenţiei . comutare internă / externă.motrice.Metode de provenienţă academică (ţinând de specializarea şi filosofia psihologilor): umaniste. perceptiv . psihologică. psihoigienică. psihomotrice. Controlul stresului. Aceste metode sunt grupate în domenii de orientare: pedagogică. Metodele pregătirii psihice Pe măsură ce sportul a devenit o provocare extremă a individului.29).motrice. Antrenamentul mental (exersare mentală).5. Metodele utilizate în pregătirea psihologică a sportivilor sunt caracterizate de cel mai curat „electism" (Epuran. dar pregătirea psihologică de lungă durată şi calificată trebuie să fie asigurată de specialişti psihologi. Practica ne arată două aspecte metodologice: 1. Dezvoltarea încrederii de sine. Dezvoltarea comunicării cu alţii şi cu sine. psiho-fiziologică. Controlul gândirii negative. Controlul motivaţiei. Controlul agresivităţii.formarea obişnuinţei de refacere şi relaxare după efort.însuşirea tehnicilor antrenamentului de relaxare.programarea mentală a acţiunilor. metodele de pregătire sunt manifestate la limita normalului. Controlul durerii şi senzaţiei de oboseală. 95 . Conştientizarea corporală. Programarea execuţiilor tehnice. inteligent . . Tehnici imaginative.Metode care utilizează tehnici cu un demers real şi obiectiv. O menţiune importantă: demersurile tehnice pentru realizarea pregătirii psihologice pot fi efectuate pentru etape scurte.. f) Pregătirea artistică .6.învăţarea controlului permanent al ţinutei şi vestimentaţiei. 1997 . anatomofiziologică. . În acest domeniu activează deja psihologia sportului de mare performanţă. de către antrenori.formarea obişnuinţei de a face duş pe derivatele stabilite de medic – antrenor. Deprinderile psihice (Epuran.4. largă / îngustă. Dezvoltarea asertivităţii. Învăţare motrice.concentrare. psihologică.6. 1997) Controlul senzorial . psihanalitice. psihiatrică. tehnico-tactice şi a comportamentului operator.

aspecte istorice marcante.spectacole de operă şi bale .studii de caz.analize de pregătire. .sondaje de opinie.învăţarea întregii game de exerciţii cu caracter coregrafic.urmărirea tendinţelor vestimentare.8.vizionarea de expoziţii. . . 2.9. 1. prezentări de modă.audiţii muzical . Componente de bază ale pregătirii teoretice: .cunoştinţe care să sporească ponderea autoeducativă.studii individuale pe muzică clasică. . . . .cunoştinţe organizatorice şi tehnco-gospodăreşti. .înţelegerea tacticii sportive. . aspectul fizic. VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE 1) Precizaţi ce este pregătirea tehnică şi care sunt componentele tehnicii? 2) Care sunt etapele învăţării tehnice? 3) Care sunt cauzele care produc stagnarea evoluţiei tehnicii la sportivi? 4) Ce este pregătirea tactică şi care sunt componentele tacticii sportive? 5) Ce măsuri cu caracter metodic pot să fie întreprinse pentru realizarea pregătirii tactice? 6) Care sunt obiectivele pregătirii psihologice ale sportivilor? 7) Ce înţelegeţi prin pregătirea artistică? 8) Ce înţelegeţi prin pregătirea teoretică? 96 . Căi şi mijloace de realizare: . 10. PREGĂTIREA ARTISTICĂ Este prezentă numai la ramuri de sport la care se apreciază în concurs prin puncte. reguli menite să optimizeze randamentul în antrenament şi competiţii. Se evidenţiază valorile estetice ale mişcării.10.vizionarea unui număr cât mai mare de competiţii. măiestria execuţiei şi gradul de dificultate (impresia artistică). note.cunoştinţe temeinice de regulament. 10. PREGĂTIREA TEORETICĂ Ansamblul cunoştinţelor de specialitate transmise de antrenor în vederea aplicării în practică a unor noţiuni. tehnicii şi legităţilor fiziologice.cunoştinţe referitoare la semnificaţiile sociale ale sportului. .cunoştinţe aferente biomecanicii.expuneri.sincronizarea în grup sau independen . graţia. . măiestria.discuţii colective.7. Căi şi mijloace: . . principii. . .

decizii şi mijloace. În concluzie.m.2. 1996. Acelaşi autor citându-i pe Krestovnicov şi Matveev precizează că mecanismul fiziologic al formei sportive este condiţionat de: a) ameliorarea neurodinamică a substanţei cenuşii a creierului. adică o mare capacitate de adaptare la efortul fizic.Hr. 2002). 9 PROGRAMAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV 11. Elaborarea acestor strategii.Curs nr. Dragnea şi colab.) a scris o serie de lucrări despre planificare şi pregătirea sportivă a olimpicilor greci (Manual pentru gimnastică şi pentru instructorul de atletism). 2002). c) capacitatea de a realiza un lucru specific. Ciclicitatea în evoluţie (evoluţie . tehnicotactică. Bompa. „Creşterea nu este nelimitată şi poate ajunge în conflict cu posibilităţile funcţionale ale organismului şi cu sănătatea organismului" (Jakovlev. Ce dorim să prevedem în aceste planificări? Dorim să formulăm o serie de obiective de pregătire. Tonusul psihic condiţionează de multe ori „forma sportivă de moment".evoluţie.stagnare . b) o „mobilitate" crescută.. care se manifestă printr-un consum mai redus de energie. să inducem forma sportivă pentru momentul potrivit (competiţia sau competiţiile sportive de vârf) şi să obţinem rezultatele maxime posibile acelui moment. d) o economie funcţională. în care acţiunile factorilor biologici. care în ultimă instanţă pregătesc sportivi pentru competiţiile programate. V de execuţie şi coordonare. e) o mai bună refacere după efort. constituirea unei activităţi nervoase foarte ramificate (stereotip dinamic).stagnare . „Starea bună de antrenament" sau „forma sportivă" se manifestă în competiţiile importante şi valorifică „tot ce are mai bun de dat" sportivul în acel moment. Bompa. de a atinge un înalt nivel de F. PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV Planificarea nu este o noutate. Renato Manno (1996) defineşte forma sportivă ca „o dispoziţie optimă a sportivului pentru randamentul sportiv". care asigură supracompensarea.involuţie . constituie un proces anevoios. R. Inducerea formei sportive este condiţionată de un mare număr de factori externi (încărcătura de antrenament) sau interni (ritmuri biologice sau grad de adaptare la efort). care prin aplicarea metodelor şi mijloacelor utilizate conform planificării. DELIMITĂRI CONCEPTUALE Antrenamentul sportiv este descris şi definit ca un proces adaptiv de lungă durată (Manno. artistică (unde ste cazul) şi inducerea formei sportive. 2001. Într-un cunvânt. citat de Dragnea. formularea în cadrul programării a obiectivelor de pregătire organico-musculară. Prevederea ştiinţifică a „ceea ce intenţionăm să facem şi să obţinem" este rezolvată prin procesul de planificare care este încadrat în diverse strategii pe diferite perioade de timp. 97 . 2002).1. 11. Acest mecanism are un caracter periodic şi ciclic ce rezultă din ciclicitatea care domină evoluţia umană. Flavius Philostratus (170 .d) limitează posibilităţile evoluţiei organismului uman. cu rate de predicţie direct proporţionale cu eficacitatea programării şi planificării mijloacelor. să ducă la îndeplinirea obiectivelor stabilite pentru performanţă. există o unitate evidentă între programarea antrenamentului sportiv.a. tehnicotactici şi psihologici se combină armonios sau „dezbină în mod perturbator eficacitatea" sportivului în competiţii. fapt pentru care conducerea sa nu poate fi realizată decât pe bazele prevederii ştiinţifice a ansamblurilor de obiective. ş. psihologică. Din aceste motive forma sportivă reprezintă o condiţie relativă.245 D. În forme simple ea a existat încă din antichitate (T.

Important este să prevedem care va fi reacţia organismului faţă de ceea ce planificăm. B) Ciclul lung de antrenament care durează 2 . 2002). Macrociclurile sunt perioade relativ mari în cadrul cărora capacitatea de performanţă trebuie ridicată la un nivel tot mai înalt pentru perioada competiţională.educarea încrederii în posibilităţile de afirmare. Obiectivele acestor perioade sunt diferite şi se referă la fazele ciclice ale creşterii formei sportive (intrare . Ciclurile de pregătire şi concurs Aceste cicluri sunt în general determinate de calendarul şi sistemul competiţional. . . .2.creşterea capacităţii funcţionale a organismului. Dimensiunile documentelor de planificare şi denumirea lor diferă. Într-un an putem avea 2 .1. În consecinţă.învăţarea sau perfecţionarea unor procedee tehnice. În cadrul perioadei pregătitoare se rezolvă mai multe obiective: . retur.3 macrocicluri dacă pe parcursul lui sunt programate 2 . care implică 2 . obiectivele. C. 2002). aer liber. 1998). Reperele alcătuirii acestor macrocicluri sunt mai degrabă reperele competiţionale decât cele temporale.1..3 seturi de competiţii (tur. de perspectivă imediată.12 ani. În consecinţă ciclurile cu care se operează în practică sunt: A) Ciclul foarte lung de antrenament care însoţeşte proiectele ştiinţifice de redresare a unui sport.înlăturarea rămânerilor în urmă constatate la diferite componente ale antrenamentului sportiv. 11. ca să poată fi modificat în funcţie de progresele înregistrate (sau de regrese!). nu se planifică lucrul ci reacţia fiziologică la planul respectiv de antrenament. . pentru a putea compara indicatorii planificaţi şi cei realizaţi (Colibaba Evuleţ. să fie simplu. Planul de pregătire trebuie să ţină seama de calendarul competiţional.3 .menţinere .4 ani (de regulă este un ciclu olimpic) şi se aplică echipelor de tineret. Va răspunde sportivul la solicitări sau va apărea starea de oboseală planificată? Se va adapta efortului planificat? Se va reface pentru un nou efort? Procesul de planificare trebuie prevăzut ca o cale de manipulare a antrenamentului sportivului pentru atingerea celei mai înalte performanţe posibile (T.3 cicluri olimpice). C) Macrociclul (MAC) este alcătuit în mod obişnuit din trei perioade distincte: pregătitoare. dar ele sunt corelate cu structura ciclurilor olimpice (pentru sporturile olimpice).Un program de pregătire bine planificat elimină hazardul şi abordarea lipsită de obiective intermediare şi finale. în pregătire. teste.Dragnea şi colab. Bota. prin planuri de perspectivă îndepărtată (8 . conţinutul şi durata perioadelor de pregătire dintr-un macrociclu diferă de la un sport la altul. 98 . probe de pregătire şi competiţie) şi întocmirea documentelor de evidenţă a activităţii desfăşurate. cupe. Perioada pregătitoare este unitatea structurală cu ponderea cea mai importantă în cadrul macrociclului (A. paly-off la jocuri sportive sau campionate de sală. la alte sporturi). Din perspectivă teleologică. competiţională şi de tranziţie.ieşire) pentru perioada competiţională. Bompa. Sistemul de planificare include două operaţiuni de mare importanţă metodică: controlul sau verificarea obiectivelor propuse (criterii.dezvoltarea calităţilor motrice specifice.pregătirea tactică. . sugestiv şi flexibil. juniori.

6 concursuri anual. . În partea a doua a perioadei pregătitoare creşte ponderea exerciţiilor specifice şi competiţionale. La atleţi se pot planifica 3 . cu caracter atrăgător. Perioada de tranziţie asigură legătura dintre două macrocicluri şi realizează faza de supracompensare pentru următoarele eforturi.perfecţionarea în continuare a capacităţii de adaptare a organismului la aforturile impuse de concursuri.3. Frecvenţa participării la concursuri diferă de la un sport la altul şi în funţie de gradul de performanţă a sportivului. 2002). Formaţiunea structurală de bază a perioadei competiţionale este mezociclul competiţional şi mezociclul intermediar cu microcicluri de apropiere şi microcicluri de descărcare.pregătirea psihică şi specifică de concurs.stimularea capacităţii creatoare a sportivului (A. .etapa de pregătire generală. % 100 99 .se utilizează exerciţii şi mijloace din alte ramuri de sport. Obiectivul fundamental al perioadei de tranziţie îl constituie asigurarea odihnei active şi ieşirea treptată din forma sportivă.se aplică pe perioade diferite. În prima etapă caracteristica efortului este dată de mărirea treptată a volumului de efort.6 săptămâni) şi mai scurte la sportivi consacraţi (1 . mai lungi la nivelul copiilor ( 5 .Prima parte a perioadei pregătitoare este de regulă îndreptată spre creşterea nivelului pregătirii fizice generale.etapa de pregătire specifică (precompetiţională). În etapa a doua (precompetiţională) obiectivul principal este instalarea formei sportive prin: . După obţinerea formei sportive.dezvoltarea stării de antrenament specific. . În consecinţă această perioadă se împarte în două etape: . . . intensitatea crescând atât cât să nu stânjenească creşterea volumului. C.. . .4 concursuri pe lună (dar nu la maraton !). .perfecţionare pregătirii integrale de concurs. În sporturile de luptă se foloseşte un sistem competiţional care impune obţinerea de rezultate maxime la 5 . Perioada competiţională este unitatea structurală a unui macrociclu în care obiectivul fundamental este menţinerea formei sportive.120 starturi.perioada de tranziţie se programează sub forma unui macrociclu de refacere în cazul sportivilor de înaltă performanţă. Dragnea şi colab.2 săptămâni). utilizându-se exerciţii diferite de cele competiţionale sau specifice. competiţiile sunt reglate de structura calendarului competiţional (campionatului).nu se întrerupe efortul şi se menţine un anumit grad de antrenament. C. .perfecţionarea calităţilor.dezvoltarea calităţilor motrice complexe specifice ramurii de sport. Caracteristicile perioadei de tranziţie: .2. .perfecţionarea pregătirii tehnico-tactice. priceperilor şi deprinderilor pe fondul stabilităţii relative a formei sportive. La nataţie se prevăd 60 . În cadrul antrenamentului din această perioadă vom programa realizarea următoarelor sarcini: . La jocurile sportive. concursul devine mijlocul şi metoda esenţială pentru perfecţionare.

29 .Dinamica intensităţii şi volumului efortului pe parcursul unui macrociclu C=per.90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 P1 P=per.competiţională. tranziţie În fig.29 este reprezentată dinamica intensităţii şi a volumului efortului pe perioadele unui macrociclu. = vol. efort P2 C1 C2 T Fig.pregătire. % 100 90 80 70 60 50 40 30 20 100 . efort T=per.30 este reprezentat modul de utilizare a exerciţiilor generale şi specifice pe parcursul perioadelor de pregătire. = int. iar în fig.

specifice În fig. Fig. generale C=per. PARAMETRII FORMEI SPORTIVE IEŞIREA DIRIJATĂ din F.31 . 100 90 80 INSTRUIREA 70 60 50 40 30 20 10 0 P. COMPETIŢIONALĂ P.competiţională. T=per. TRANZ.10 0 P1 P2 C1 C2 T Fig.S) MENŢINEREA şi VALORIFICAREA F.Utilizarea exerciţiilor generale şi specifice pe parcursul perioadelor de pregătire P=per. 32).3 platforme de menţinere la nivel de maximă eficienţă ( 80 % . PREGĂT.S.S.având 2 .30 . FORMEI SPORTIVE (F.100 %) ( vezi fig. tranziţie = ex.31 putem exemplifica corelaţia dintre perioadele de pregătire dintr-un MAC şi evoluţia formei sportive .Evoluţia formei sportive în diferite perioade ale MAC În planificările care includ mai multe „vârfuri competiţionale" evoluţia parametrilor formei sportive este mai sinuoasă .pregătire. = ex. P. 100 101 .

90 PARAMETRII FORMEI SPORTIVE 80 70 60 50 40 30 20 10 0 PP 1 PC 1 PT PP 1 2 PC 2 PT PP 2 3 PC 3 PT Vacan 3 ţă

Fig.32 - Evoluţia formei sportive pe o perioadă de mai multe cicluri (Platforma de menţinere a F.S. se măreşte spre ciclurile finale) D) Mezociclul (MZC) este o structura intermediară a antrenamentului compusă din microcicluri. De regulă un MZC ccuprinde 3 - 6 săptămâni cu 30 - 60 lecţii de antrenament. În mezocicluri se realizează obiectivele intermediare dictate de structura dinamică a macrociclului. Mezociclurile sunt structura crucială în dirijarea antrenamentului şi pot avea orientări metodice diferite: de acomodare, de bază, pregătitoare şi control, precompetiţionale, competiţionale şi de refacere. a) MZC de acomodare la efortul din antrenament, se introduce la începutul perioadei pregătitoare (mai ales la copii şi juniori). Aici predomină volumul de muncă şi exerciţiile cu caracter general şi mai ales aerob. Se dezvoltă supleţea, rezistenţa generală şi specială şi se învaţă noi deprinderi motrice. b) MZC de bază are ca obiectiv pregătirea fizică specifică, tehnică, psihologică. Antrenamentul prezintă V şi I mari, terminat cu probe şi norme de control. c)MZC de pregătire şi control au ca scop realizarea pregătirii integrale cu exerciţii cu caracter competiţional. Apar concursuri şi competiţii de verificare. d) MZC precompetiţionale în care predomină pregătirea tactică, tehnică şi psihologică. Acest tip de MZC cuprinde secvenţe modelate după caracteristicile competiţiei importante. e) MZC competiţionale, care pe lângă activitatea competiţională trebuie să cuprindă şi microcicluri de refacere. f) MZC de tip combinat, care combină funcţiile celor 5 tipuri de MZC descrise anterior. Aceste MZC au un caracter de pregătire - refacere, control - pregătire, etc. g) MZC de „şlefuire" (Colibaba-Evuleţ, Bota, 1998) au drept scop supraînvăţarea unor acţiuni, tehnici, procedee sau înlăturarea unor greşeli care se mai comit. Aceste MZC sunt specifice etapei precompetiţionale şi perioadei competiţionale. 102

E) Microciclul (MIC) este un sistem de lecţii de antrenament şi de refacere care constituie unitatea structurală a unui MZC de un anumit tip. Autorii Colibaba-Evuleţ şi Bota (1998) disting MIC lungi (5 - 9 lecţii) a căror raţiune este alternarea efortului cu refacerea astfel încât sportivul să evite starea de oboseală cronică şi MIC scurte (3 - 4 lecţii) cu alternări de obiective diferite. Conţinutul şi structura MIC sunt determinate de următorii factori: a) interactivitatea dintre procesele de oboseală şi refacere, alternarea eforturilor mari cu cele medii, ordinea de alternare a efortului cu odihna; b) alternarea lecţiilor cu orientări diferite din punct de vedere al calităţilor motrice şi cuplarea acestora cu celelalte componente (viteza cu tehnica, tehnica cu detenta, etc.); c) alternarea microciclurilor de şoc (2 - 3 zile cu 2 - 3 antrenamente intense pe zi) cu microcicluri de descărcare şi odihnă activă; d) calcularea cu precizie a numărului de lecţii de antrenament pentru un MIC în funcţie de obiectivele propuse. În acest caz, nu entităţile temporale sunt definitorii, ci sistemul de lecţii; e) MIC se adaptează cerinţelor de adaptare a organismului la concurs; f) sarcinile şi conţinutul MIC se stabilesc în funcţie de obiectivele MZC şi a perioadei sale. O serie întreagă de analişti (Matveev şi Novicov, 1980; Platonov, 1984; ColibabaEvuleţ, Bota, 1998; Dragnea, 2002) identifică următoarele tipuri de MIC: a) MIC de antrenament: - MIC de PFG, - MIC de PFSp; b) MIC ordinar caracterizat prin volum mare - intensitate mică – mijlocie; c) MIC de acomodare sau de apropiere, care modelează regimul de concurs (PIC pregătirea imediată pentru concurs); d) MIC de şoc: intensitate foarte mare, volum mic; e) MIC de contrast, care schimbă radical dominanta ciclului (MZC) în sensul că se face cu totul altceva decât s-a programat; f) MIC de refacere, care se aplică după concursuri tari, după MIC foarte puternice sau când sportivii dau semne de mare oboseală. Aceste MIC preîntâmpină oboseala acută.; g) MIC de degrevare, care scade treptat dinamica efortului specific, se schimbă condiţiile de lucru şi obiectivul instrucţional (Colibaba-Evuleţ, Bota, 1998.) F) Lecţia de antrenament este o unitate de timp didactic de sine stătătoare cu obiective şi sarcini operaţionale bine definite ca unitate ciclică (2 - 3 - 4 antrenamente pe zi cu obiective operaţionale diferite). Un şir de lecţii de antrenament cu aceeaşi temă dar cu obiective şi sarcini diferite poate fi constituit pe parcursul unui MIC care se repetă constant (zilnic din 3 în 3 zile, etc.) până când obiectivele instrucţionale sunt rezolvate. Din punct de vedere pedagogic, lecţia este o verigă a MIC. Din perspectiva adaptării funcţionale, lecţia reprezintă un sistem de stimuli concepuţi ca un model care lasă urme în organismul sportivului pe durate diferite. Efectele lecţiei de antrenament sunt: - imediate în timpul desfăşurării lecţiei de antrenament; - ulterioare, după terminarea lecţiei de antrenament; - întârziate, de la o lecţie de antrenament la alta; - cumulate, de la începutul anului competiţional până la încheierea acestuia. Părţile lecţiei de antrenament sunt: - partea introductivă (încălzirea) care poate fi standardizată; - partea fundamentală;

103

- partea de încheiere, revenire, refacere. Durata lecţiei de antrenament este variabilă, în funcţie de obiective, perioade şi ramuri de sport. Ele pot varia între 60 min şi 360 min cu structuri variate şi complexe. Tipurile de lecţii sunt determinate de obiectivele şi caracteristicile generale ale perioadelor de pregătire şi pot fi clasificate în: a) lecţii de acomodare (efort, climă, condiţii de concurs, fus orar, ş.a.m..d.); b) lecţii de bază; c) lecţii de şoc; d) lecţii de concurs; e) lecţii de pregătire şi control; f) lecţii de pregătire integrală sau de apropiere în perioada precompetiţională; g) lecţii de refacere. Pe parcursul unei zile de antrenament, lecţiile trebuie să respecte următoarele reguli de planificare diurnă: a) stabilirea numărului de lecţii (conform MIC) şiua orarului optim; b) nivelul solicitărilor în cadrul lecţiilor (Volum, Intensitate, Complexitate); c) alternarea obiectivelor stabilite şi timpul şi forma refacerii; d) nivelul de pregătire al subiecţilor. G) Antrenamentul individual ca formă a lecţiei de antrenament devine important în fazele pregătirii de performanţă şi mare performanţă. Antrenamentul individual nu trebuie confundat cu antrenamentul individualizat în care sportivii rezolvă sarcini "individuale" sub conducerea antrenorului. Antrenamentul individual se desfăşoară de regulă în absenţa antrenorului, care transmite sportivului o serie de "mesaje" sau "sarcini" pe care acesta trebuie să le rezolve. H) Autoantrenamentul este acceptat ca o activitate autotelică (propria persoană) de către Colibiţa-Evuleţ şi Bota (1998) şi presupune intenţia de autodepăşire a propriilor capacităţi de performanţă. 11.2.2. Metodica elaborării documentelor de planificare Dacă ar fi să elaborăm câte un document de planificare pentru toate unităţile ciclice de pregătire şi concurs am constata că putem să ne încurcăm în multitudinea planurilor de antrenament. Găsirea unui sistem simplu şi pragmatic de planificare - ţinând cont de adevărurile enunţate anterior cu privire la unităţile ciclice ale antrenamentului - este un deziderat metodologic. A) Metodica elaborării planului de perspectivă Planurile de perspectivă sunt planuri strategice. Ele se elaborează pe durata a 2 – 3 – 4 ani. Ciclul olimpic este cel care guvernează din punct de vedere temporal elaborarea unui plan de perspectivă. Planul de perspectivă nu înseamnă însumarea planurilor anuale (Colibaba-Evuleţ şi Bota, 1998) ci modificarea permanentă a acestora în funcţie de rezultate pentru atingerea obiectivelor finale propuse. •Conţinutul planului de perspectivă 1. Obiectivele finale ale modelului de concurs şi de instruire preconizate a fi realizate după 2 - 3 - 4 ani, precum şi obiectivele intermediare realizate stadial. Se prognostichează cât mai corect răspunsurile la întrebările:

104

. materiale.Obiectivele pregătirii individuale. Structura planului 5. să urmărească şi să evaluze performanţa: .Ce va şti să facă? .stabilirea încărcăturii de antrenament (volum. aparate. 6. Strategie tate. Stabilirea competiţiilor de importanţă majoră. informaţionale) necesare desfăşurării activităţii de antrenament şi concurs. probe. financiare. personalizarea planului de perspectivă este obligatorie. anamneza. Evaluare stadială / cienţ finală ă Fig. Se va stabili încărcătura competiţională anuală şi de durată. Stabilirea structurii planului şi conţinutului programului de instruire privind: .conţinutul şi structura macrociclurilor (MAC). loc de muncă. dar şi în programele individualizate de pregătire în sporturile colective. 105 . Obiective finale anţă 2.Forma şi conţinutul planului de perspectivă de 4 ani (Colibaba-Evuleţ. performanţă şi concepţie. Conţinutul unui plan individual de perspectivă permite antrenorului.Date personale.33 . 1998) •Conţinutul planului individual de perspectivă: În sporturile individuale.Ce va şti ? (aspectele cognitive ale activităţii sportivului) 2. complexitate). rezultate la concurs). Pla Real Pla Real Pla Real Pla Conţinut / Stadiu Fina nif i zat nif i zat nif i zat nif l Perf orm 1. Stabilirea strategiei de instruire (metode. materiale. dar completarea lui necesită răbdare şi foarte multe informaţii (fig. .Aprecieri morfofuncţionale. 5. . evoluţia creşterii şi a motivaţiei. exerciţii) şi a formelor de desfăşurare a pregătirii.33) Sezonul 2000/200 2001/200 2002/200 2003/200 1 2 3 4 Rez. Bota. controlul şi evidenţa stadială.Care va fi valoarea acestui comportament? (parametri de performanţă) . . în care se vor confirma obiectivele de comportament. 4. Resurse necesare ptată Cali 4. Competiţii majore aşte 3. 3.Evaluarea nivelului de pregătire şi a capacităţii de performanţă de moment (teste. intensitate. instrucţională Efi6. dar şi sportivului. Evaluarea. . Planul de perspectivă are o formă grafică foarte simplă. Resurse (umane.

106 . Bota. Un rol deosebit în planificarea anuală îl are stabilirea relaţiei ciclice între MAC. MZC.Dinamica grupului sportiv (Cine pleacă? Cine vine? Cine renunţă?).Calendarul activităţilor sportive şi profesionale (expuse de regulă în formă grafică) pe întreg sezonul.Analiza minuţioasă a activităţii din sezonul precedent. calitativi.Analiza prezumtivilor adversari din concursuri şi competiţii.Stabilirea cu precizie dacă planul anual este un plan monociclu (cu o singură perioadă maximă a formei sportive). medicale. psihologice. În acest context antrenorul îsi propune trei ranguri de obiective (Colibaba-Evuleţ. . criterii naţionale. 1998): . . cantitativi. .programarea dinamicii efortului şi a vârfului de formă sportivă. . „calificarea la".stabilirea încărcăturii de antrenament. tactică. Aceste date pot fi elaborate grafic sau în „fişe personale" care se ataşează în caietul antrenorului.Corectarea planului de perspectivă în funcţie de evoluţie (sau involuţie).. în aer liber.amplasarea şi durata perioadelor competiţionale.alegerea formelor organizatorice optime de pregătire (cantonamente. etc). planul anual de pregătire trebuie să conţină: 1. . . (valabilă pentru sporturi individuale). "promovarea în” sau exprimarea comportamentului performanţial prin parametri de tehnică. concursuri în sală.densitatea activităţilor pe unitate de timp.a. expunerea MZC şi MIC pe luni. . Suprapunerea calendarului competiţional pe graficul anual facilitează stabilirea următoarelor repere: . secvenţe de instruire specifice perioadelor de antrenament. . cicluri săptămânale ş.ordinea întâlnirii adversarilor. etc). Indiferent de forma de prezentare.d.m. . refacere.Programul de pregătire.sistemul de disputare al concursurilor (campionat tur-retur. turnee. săptămâni. .Obiective finale (OF) . .Teste de laborator.Evaluarea rezultatelor .Obiective intermediare (OI) sau obiective de rangul II care sunt părţi ale OF. B) Metodica elaborării planului anual de pregătire Antrenorul este obligat să efectueze o serie de demersuri prealabile elaborării propriuzise cum ar fi: . plan biciclu (cu două perioade maxime a formei sportive) sau multiciclu. antrenamente colective şi individuale. . .sunt echivalente cu obiectivele de rangul I realizate la sfârşitul sezonului: câştigarea medaliei „ocuparea locului". MIC şi lecţia de antrenament. •Conţinutul planului anual de pregătire: Planul anual de pregătire poate să capete o formă grafică (valabilă pentru jocuri sportive) sau o formă calendaristică.Cunoaşterea planului de învăţământ (structura) sau al programului profesional al sportivului. . inclusiv organizarea unei şedinţe de analiză.Cunoaşterea calendarului competiţional pentru sezonul următor (elaborat de federaţie).

În concluzie: .. P....15 16 Microciclul 2 2 1 2 107 ..temporizarea etapei (limte de timp). _______________________________ 3. P...timpul didactic afectat . În acest demers măiestria antrenorului este recunoscută dacă poate să pregătească un scenariu didactic până la cele mai mici detalii cu următoarele secvenţe ciclice: mezociclu microciclu ...... . 2002) principiile şi formele de periodizare anuală pentru mai multe sporturi. 2..... Schema unui plan de etapă poate fi sintetizat în următoarele jaloane: PLAN de ETAPĂ (fragment) Club.secvenţă de lecţie de antrenament..curent al antrenamentului în ciclu). structura pregătirii) pot fi afişate la vedere. al şirului de lecţii care formează MIC. Autorul Tudor O............Zile.... C) Metodica elaborării planului de pregătire pe etapă (MZC) Transpunerea în practică a planului anual de pregătire se realizează prin transpunerea succesivă a fiecărei etape a perioadelor de antrenament cu obiectivele intermediare (OI) deja precizate... test.... . etc)..şir de lecţii (blocuri de lecţii) ..Planul anual de pregătire se elaborează anticipat sau aprioric desfăşurării procesului de pregătire.. P.. Echipa..F. Planul de etapă are următoarele elemente distincte: . ..... Bompa dezvoltă în lucrarea sa „Teoria şi metodologia antrenamentului .. pe componentele antrenamentului şi a conexiunilor dintre ele (P...care precizează câte minute programăm pentru fiecare demers care rezolvă obiectivele instrucţionale. 1. data....Etapa.Te... . 10 11 12 13 14 ... Competiţiile amicale constituie şi o parte a încărcăturii de pregătire (pregătirea prin concurs)....evaluarea îndeplinirii obiectivelor – necesară pentru întocmirea următorului plan de etapă...Ta. ..Te. etc...... care sunt obiective de lucru propriu-zise realizate în cadrul fiecărui antrenament.......periodizarea" (ExPonto..Planul anual se prezintă sportivilor chiar din prima zi de pregătire pentru conştientizare şi pentru mobilizarea sportivilor. Încărcătura de antrenament se face în concordanţă cu încărcătura competiţională. ..F-Te... ora.. nr. Forma grafică de prezentare trebuie să aibă rigoare ştiinţifică şi diferă de la o ramură sportivă la alta (plan monociclu sau multiciclu)...Obiectivele pregătirii (pe componentele preg...Perioada.obiectivele instrucţionale (OI) semioperaţionale.lecţie .. Programarea încărcăturii competiţionale şi de antrenament Încărcătura competiţională este dată de totalitatea competiţiilor oficiale programate şi de competiţiile de verificare amicale.Anumite aspecte ale lui (structura competiţiilor. _______________________________ Ziua L Ma Me Jo Data 1 2 3 4 Programare Antemeridianc(A) A A A A a pregătirii Postmeredian (P) P P P P Antrenament nr. _______________________________ 2.....Ta. P...programarea pregătirii (ziua.Obiective operaţionale (OOp) sau obiective de rangul III....Durata. la sediul clubului sau în vestiar..) Antrenor.

2 .9 antrenamente trebuie să aibă o temă . Norme.1 . unde intensităţile de lucru din antrenament sunt apropiate.sarcină didactică distinctă. astfel ca la parcurgerea unui MZC. un program de antrenament de forţă trebuie schimbat (variaţia stimulilor) la 12 . De regulă fiecare tip de antrenament este codificat cu litere şi cifre (A1.2 .5 zile de antrenament. aceasta înseamnă că în acel mezociclu de 12 . Analize Durata 12 12 12 8. Considerăm că este utilă prezentarea unor modele grafice de MIC după cum urmează: L Ma Mi J V S D A1 60'A4 60'A1 60'A4 60'A1 60'A4 60' A A6 M A2 90'A5 90'A2 90'A5 90'A2 90'A5 90' 120' P A3 A3 A3 M 120' 120' 120' I mare = A1 = 3 x A1 =3 I Smax = A2 ..Sp Exerciţii specifice Tehnica probei 3.G Exerciţii generale 2.3 .F.9 antrenamente după formula 3 .1.2 . demersuri Teoretică 7.obiectiv . 3 .F.14 zile.8 . Fiecare din cele 7 . concurs de verificare P. A2.14 zile rezolvăm obiectivul intermediar şi schimbăm dinamica efortului (volumul sau intensitatea sau complexitatea sau toţi trei parametri). antrenamen 90 90 0 0 0 -tului D) Metodica elaborării microciclurilor (MIC) şi a programării efortului Structura unui MIC se elaborează asamblând 5 . Psiholog 6.METODE Timp de lucru afectat Componente MATERIALE sau MIJLOACE număr de repetări 1. Aerob = 1 x A6 =1 16 antrenamente 23 ore de antrenament 108 . Microciclurile scurte de pregătire (3 .9 antrenamente sunt reluate de atâtea ori până când antrenorul condideră că obiectivele de antrenament au fost atinse. Evaluare Probe. Pe parcursul a 4 zile de antrenament un MIC poate conţine 7 .9 teme pe parcursul a 4 .. Principii. similare sau chiar mai mari decât cele din concurs (antrenamentul de şoc).Ta (sportului) P. P.A5 = (3 x A2) + ( 3 x A5) = 6 I Med = A4 = 3 x A4 =3 Antr.) şi ele se repetă în cadrul microciclului la intervale bine stabilite. Dacă nu se respectă aceste indicaţii metodice poate să apară stagnarea în pregătire.3 zile) sunt caracteristice perioadei competiţionale.1 sau 3 . de exemplu.1 în care cel puţin o dată 3 antrenamente sunt cuprinse într-o singură zi. Fiecare tip de antrenament trece în MIC următor încercând să lase urme pozitive de adaptare. P. Cele 7 . Dacă luăm în considerare că. P. P.2 . obiectivele intermediare să fie aţintite sau chiar depăşite.5 antrenamente în 2 . De regulă 3 MIC succesive lungi (3 x p antrenamente) formează un MZC.Te (sportului) Tactica probei 4.prin Concursuri oficiale şi 5.

refacerea organismului după efort.să precizeze timpul didactic afectat fiecărui obiectiv de pregătire precum şi amplasarea în cadrul lecţiei.să asigure legătura cu antrenamentele precedente şi cu cele care urmează...să prezinte instrumente de feed-back pentru evaluare şi control........ Conţinutul antrenamentelor de la A1 la A6 este strict delimitat şi obiectivizat pentru ar putea efectua evaluări pertinente la final... Pe parcursul unui microciclu se programează cel puţin un vârf de intensitate de efort urmat de diminuarea lui pentru a facilita supracompensarea. în care evoluţia intensităţii efortului pe parcursul a mai multor MIC este reprezentată pe cicluri diurne. conform planificării..... perioada..... 109 L . Evident că se utilizează tipuri de lecţii de antrenament pentru un MIC. Bota. În elaborarea acestor tipuri de lecţii de antrenament trebuie să ţinem seama de următoarele cerinţe: .. Structura antrenamentelor diferă de la un sport la altul... Data. . .. A2 şi A3 sunt antrenamente cu componente tehnice şi de integrare în efortul specific.I şi Vol complex (joc) = 3 x A3 =3 În MZC de mai sus s-au alcătuit 3 MIC de câte 5 antrenamente ( 2 zile x 3) cu un antrenament de refacere aerobă...tema lecţiei să fie preluată din obiectivele de instruire. Alternanţa stimulilor (a intensităţilor efortului) duce la fenomene adaptive eficiente şi de lungă durată. I Imax ISmax Imedie Irefacere Ma Mi J V S D P A P P A P P A P AM AM AM M M M M M M M M M A1 A2 A3 A4 A5 A1 A2 A3 A4 A5 A1 A2 A3 A4 A5 A6 E) Metodica elaborării conspectului (sau al planului) de antrenament Elaborarea planului de antrenament este obligatorie atât pentru antrenorul începător cât şi pentru cel consacrat.... . Acest tip de MZC este aplicabil în perioada cantonamentelor. a educa.... luna.... măsurării....... .. a perfecţiona...... etapa:..... A4 şi A5 sunt antrenamente cu exerciţii de concurs... anul.. iar A6 este un antrenamente de refacere.să asigure în partea finală şi după încheiere. .. De regulă A1 sunt antrenamente de condiţionare şi acumulări fizice... necesare predării. înregistrării.....să menţioneze materialele didactice. 1998): PLAN de ANTRENAMENT nr.... a ameliora.. care se repetă ciclic.... a dezvolta. Prezentăm în continuare o machetă de elaborare a conspectului de antrenament (după Colibaba-Evuleţ.. Pentru a intui această dinamică propunem următoarea schemă.. . aerobizare..să aibă sarcini didactice exprimate în mod obişnuit prin verbele: a învăţa.

.... Acest document nu consemnează numai cantitatea de muncă depusă.mediu înconjurător......................... De altfel Pierre Parlebas (1986) identifică opt categorii de sporturi unde acţionează diverse niveluri de incertitudini (vezi fig. Fundamentală III.... 110 ............. 4) Ce conţine planul de perspectivă? 5) Ce conţine planul anual de pregătire? 6) Care este metodica elaborării conspectului (planului) de antrenament? Curs nr..................... Q=nimic..... Obiectivele şi sarcinile instruirii .... Avalanşa de informaţii poate duce de multe ori la refuzul de a le accepta şi...... 11...................34): M=incertitudine .......Inventar materiale sportive:.......... Deciziile luate în colectiv munca în colectiv... MEZ şi MIC de pregătire.... 10 CONDUCEREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV Antrenorul întâlneşte în activitatea lui multe situaţii confuze.adversar........ care-i pun la încercare capacitatea de discernământ... Introductivă II......... P=incertitudine ....................... Refacere Observaţii Conţinutul (strategie) Metode Materiale Mijloace (exerciţii) Dozare Volum Intensitate Complexitat e Recomandar e Activitatea planificată nu are aproape nici o valoare pragmatică dacă nu este evaluată cu ajutorul unui „document de evidenţă".... Încheiere IV........ Partea lecţiei Obiectivele pregătirii I...................... incerte..... Tema .partener......... VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE 1) Ce este forma sportivă? 2) Care sunt ciclurile de pregătire şi concurs? 3) Descrieţi caracteristicile MAE.... poate duce la eşecuri dramatice....... mai rău............ A=incertitudine ..3. ci permite antrenorului să calculeze ponderea reală a componentelor antrenamentului şi compararea lor cu evoluţia formei sportive... Documentul trebuie să utilizeze obligatoriu verbele „a planifica" şi „a realiza" pentru a se putea efectua comparaţii...... pot transforma incertitudinile în stimulente ale actului sportiv.

12. Directorul tehnic are în subordine întregul staff tehnic (team work) al echipei şi răspunde în mod direct de producerea şi manifestarea capacităţii de performanţă a echipei. studii) . medicul. dar nu pedepsite. . pe baza desfăşurată nemijlocit înainte. conducerii. evaluare a întregii activităţi de pregătire şi concurs care ţinteşte realizarea capacităţii maxime de performanţă. a „staff-ului tehnic". Incertitudinile cu privire la partenerul de întrecere. pe parcursul ciclurilor de pregătire. referentul sportiv prin activităţi de consulting. Stabilirea competenţelor de evaluator ale managerului echipei (director tehnic) Directorul tehnic al echipei (în situaţia când nu există un manager general) poate avea următoarele atribuţii: . În concluzie. cazare. deosebindu-l de „training” TRAINING COACHING (în sensul de performanţă. COMPETENŢELE STAFF-ULUI TEHNIC 12. ci preîntâmpinate. b) activitate de orientare.asigurarea condiţiilor ideale de manifestare a capacităţii de performanţă (transport.reglarea permanentă a stărilor psiho-comportamentale ale jucătorilor. Persoana care se ocupă cu această activitate se numeşte director tehnic (managerul echipei) şi are în subordine echipa tehnică (staff tehnic). îndrumare. performanţă. . metodistul. Acest proces complex are un caracter stadial şi ascendent.efectuează evaluări finale şi raportează rezultatele obţinute sponsorilor. a greşelilor de comportament pentru a fi evaluate. refacere.2. .2. dar presupune predicţia limitelor performanţei.racolează jucători şi încheie contracte cu clubul. supraveghere.orientează în cea mai bună direcţie resursele procurate. premiselor individuale de în timpul şi după competiţie. coaching–ul este un ansamblu de activităţi cu caracter managerial menit să optimizeze desfăşurarea pregătirii. antrenament invizibil. aşa cum se numeşte în literatura recentă. . la adversari sau la mediul înconjurător. competiţie şi staff-ul tehnic se instituie. o relaţie hipercomplexă în care fiecare componentă se intercondiţionează reciproc. Între sportiv. .(în sensul de performanţădezvoltare) perfecţionare Înţeles ca o influenţă Înţeles ca o influenţă sistemasistema-tică orientată spre tică orientată spre performanţă. tot mai mulţi autori subliniază faptul că directorul tehnic asigură coaching-ul echipei. procesul de instruire din antrenament.care stimulează creativitatea sportivului şi a antrenorului. cunoaşterea abaterilor. la capacităţile proprii pot deveni puncte cheie în activitatea de „problem solving" al echipei de lucru sau.1.evaluează sistematic fiecare performanţă realizată în fiecare arie de activitate. Ce caracterizează „Coachingul” de succes.stabileşte obiectivele finale în urma evaluării potenţialului existent. pe 111 . masă. Utilizând un cuvânt din terminologia americană. psihologul. În acest sens este bine să definim noţiunea de coach-coaching care are două înţelesuri: a) activitate de asistenţă a echipei în timpul desfăşurării antrenamentului şi competiţiei cu două obiective distincte: .colaborează permanent cu antrenorul principal (head coach).

• Optimizarea capacităţii de • Optimizarea stării de pregătire performanţă pentru performanţă • Realizarea unor variante de • Recurgerea la programe şi programe care să asigure strategii care să asigure succesul succesul • Punerea bazelor încrederii • Consolidarea încrederii • Explicarea corelaţiilor ce • Scoaterea în evidenţă şi permit cunoaşterea şi trăirea explicarea corelaţiilor acestora • Actualizarea cunoştinţelor • Achiziţionarea de noi învăţate şi aplicarea acestora cunoştinţe şi învăţarea de a în funcţie de situaţie le folosi în mod variat în • Specializarea cunoştinţelor funcţie de obiectiv „de execuţie” • Achiziţionarea cunoştinţelor • Stabilizare şi stimulare „de executat" • Îndrumare pentru utilizare cu • Specializare şi antrenare succes • Exersare permanentă şi • Modificarea programelor care repetare globală conduc la succes adaptându-le • Stabilizarea şi la situaţie automatizarea variantelor de • Mobilizarea rezervelor programe • Descoperirea a ceea ce nu este • Crearea de rezerve încă optim. El se remarcă prin cunoştinţe „mereu proaspete” despre pregătire.2. concurs. tactica jocului. a • Eliminarea sau corectarea sarcinilor de îndeplinit greşelilor • Impulsionarea convingătoare • Discutare. pe ale ale personalităţii baza aptitudinilor de a acţiona sportivilor.2. în primul rînd. în cadru unei în domeniul sportului modificări compor-tamentale. în mod pozitiv. Stabilirea competenţelor de evaluator a antrenorului principal Antrenorul principal pregăteşte în mod nemijlocit echipa în antrenamente pentru jocuri. Ele se concretizează prin deciziile pe care trebuie să le ia înainte. al evoluţiei în jocuri şi al progresului realizat (vezi fig. în timpul şi după desfăşurarea jocului cu privire la tactică.instruire şi performanţă. decizie şi hotărâtă pentru realizarea şi procesare obiectivelor • Exigenţă şi exercitarea de (uşoare) constrângeri 12. Aceste „instrumente” de evaluare în opinia noastră pot fi clasificate în: . programarea pregătirii şi în general la strategia şi tactica echipei.cele care evaluează şi prezic posibilităţile de dezvoltare morfo-funcţională a viitorului jucător (selecţie primară şi secundară). baza particularităţilor individuprecum şi. tehnica. 112 . apreciere. Antrenorul principal trebuie să fie un bun evaluator al pregătirii jucătorului. indicând soluţiile • Descoperirea greşelilor pe • Motivarea creşterii bază de analiză şi folosirea performanţelor în funcţie de cunoştinţelor astfel obiectivele propuse dobândite • Formularea.36).

3. a eficacităţii jucătorilor în jocuri cu parametri bine stabiliţi în prealabil. Să ne amintim cu durere de cazul boxerului Miron din anii ’80. apărare).ce rol joacă medicul în acest caz. tactice. . ..înregistrarea antrenamentelor. Tocmai din aceste motive.gradul de accidentare. 12. cu urmări tragice. Societăţile de asigurare evită să încheie contracte sportive în România.cele care evaluează gradul de “achiziţii” în domeniul capacităţii fizice. Antrenorul secund are un rol de “apropiere” ale eventualelor concepţii aşa zis „dure” ale head coach-ului cu componenţii echipei.4. Există în acest context multe voci care „se îndoiesc“ de aspectele etice ale performanţei sportive în contrast cu valorile etice generale.pregătire fizică. Să nu uităm de tenebrele cazului Klein. . În baschet în anii '80. definesc structura capacităţii de performanţă (comportament performanţial) în concurs. . a fost cazul Toader.cele care. Competenţele antrenorului secund sunt apreciate de staff-ul tehnic al echipei şi în funcţie de gradul de obiectivitate al înregistrărilor din antrenamente şi competiţii.pregătire individuală.2.gradul de asigurare. 12. .cele care evaluează gradul de “achiziţii “ în domeniul abilităţilor pentru joc (tehnice. teoretice). 12. Sarcina lor principală este să răspundă de anumite componente ale pregătirii sau ale jocului: . Stabilirea competenţelor de evaluator a antrenorilor secunzi Aceştia sunt subalternii antrenorului principal. În acest domeniu nu se poate face rabat la stabilirea gradului de sănătate al jucătorului. VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE 1) Cum explicaţi că „incertitudinea” poate fi un stimulent al actului sportiv şi al actvităţii staff-ului tehnic? 2) Cum explicaţi relaţia sportiv-antrenament-competiţie-staff tehnic pe parcursul unui ciclu de pregătire? 113 . Ele trebuie corelate cu evenimentele tragice ale unor sportivi de performanţă morţi pe teren.faze din pregătirea tactică (atac.modul de retribuire al celui asigurat. Vă amintim de cazul Vrăbioru sau Hâldan. Dispensarele policlinice teritoriale şi centrale au un rol imens în asumarea unor responsabilităţi. . . De cele mai multe ori un jucător va încerca să încheie un contract de asigurare „particular” cu prea puţine clauze care amintesc de „accidentul sportiv”. competenţele staff-ului „medico-sportiv” trebuie să fie bine precizate pentru că şi responsabilităţile sunt uriaşe.3. Realitatea este că în domeniul sportului românesc nu există contracte ferme între jucător şi segmentul de asigurare medicală cu privire la anumite chestiuni care definesc: .pregătire tehnică. Stabilirea competenţelor medicului echipei şi ale maseurului echipei Această activitate este încărcată de foarte multe responsabilităţi.2. În aceste situaţii competenţele medicului echipei au fost exacerbate sau minimalizate. în final. .toct .

Între cei trei factori individuali ai pregătirii sportive există relaţii de limitare sau de favorizare. ESENŢA. Cei trei factori individuali ai performanţei sunt cei care determină în primul rând calitatea procesului de antrenament şi capacitatea de performanţă sportivă. să îndeplinească . continuă să ofere noi soluţii ştiinţifice privind eficienţa şi randamentul activităţilor motrice specifice diverselor ramuri de sport. nivelul aptitudinilor condiţionale şi coordinative (abilităţi motrice. b) Pregătirea tehnicii sportive s-a dezvoltat în corelaţie cu pregătirea aptitudinilor coordinative (dirijarea motorie a mişcării în sport). într-o anumită măsură.3) Care sunt competenţele directorului tehnic? 4) Care sunt competenţele antrenorului principal? 5) Care sunt competenţele antrenorilor secunzi? 6) Care sunt competenţele medicului. Deci.sarcini de acţiune sportivă. În acest sens. sportivul poate coopera sau acţiona cu / sau împotriva altor sportivi cu mijloace sportive. în funcţie de obiectivele propuse. Problematica specifică performanţei şi a formelor de manifestare a acesteia se bazează pe relaţia între solicitările privind spaţiul. pregătirea tehnică rezolvă problematica însuşirii acţiunilor automatizate de mişcare. care fundamentează şi dezvoltă căile de educare. R) care este pe deplin maturizată din punct de vedere al abordării ştiinţifice. c)Pregătirea tacticii sportive cuprinde pregătirea aptitudinilor şi abilităţilor tactice care permit însuşirea comportamentului sportiv în antrenament şi competiţii. după cum urmează: a) Pregătirea condiţională (aptitudini energetice de F. 114 . Performanţa sportivă reprezintă categoria centrală unanim recunoscută de toţi teoreticienii competiţiei. Evaluarea lor este relativ dificilă.1. timpul. CARACTERISTICILE ŞI FUNCŢIILE COMPETIŢIEI SPORTIVE 13. metode. Exigenţa faţă de nivelul realizării performanţei spotive este foarte diferită în diverse domenii. în care aspectele cognitive ale pregătirii sunt insuficient exploatate. Există taxonomii. ale pregătirii sportrive. dezvoltare. dar rezulatul pregătirii din antrenamente se oglindeşte în rezultatele din competiţii şi concursuri.în cadrul unor factori limitativi interni sau externi . maseurului? UNITATEA DINTRE ANTRENAMENT ŞI COMPETIŢIE Pe parcursul elaborării sistemului unitar al ştiinţei antrenamentului sportiv au apărut diferenţieri complexe.2. 13. Există relaţii reciproce între pregătirea abilităţilor sportive şi aptitudinile coordinative. relativ independente. perfecţionare ale acestor calităţi. Teoriile activităţilor motrice. unitatea dintre antrenament şi competiţie este indisolubilă. Această situaţie nu poate fi corelată însă pe termen lung.2. Putem identifica trei factori individuali ai pregătirii sportive. tehnice) limitează situaţia şi posibilităţile calitative ale capacităţii tactice pentru performanţă. V. Delimitări conceptuale Pregătirea sportivă şi manifestarea ei completă se află în centrul activităţili sportive competiţionale. Aceste trei premise ale performanţei se consideră a fi individuale. mijloace. Nu mai puţin adevărat este faptul că pregătirea tactică şi metodele de pregătire pentru competiţii favorizează performanţa chiar dacă există limitări mici de ordin tehnic sau condiţional. Putem afirma cu certitudine că tactica sportivă este o „ştiinţă vie" în permanentă evoluţie. În fond. studiile laboratoarelor de specialitate. De exemplu. dinamica şi aspectele sociale determinate de o anumită disciplină sportivă şi posibilităţile motorii individuale ale sportivului.

Valoarea performanţei determină valoarea de piaţă (profesionism.D. psiho-motor. selecţia talentelor se face pentru acest vârf al performanţei (Spitzensport. Societatea şi conflictul legat de performanţă. . În mod brutal Thomas Hobbes (Jocul şi rivalitatea. nici o glorie decât situarea pe primul loc”. procesul de interacţiune din şcoală. Seidel. ca fenomen. toate ca procese anterioare de învăţare şi maturizare. disponibilitatea la performanţă: efort. De fapt. capacitatea pentru o performanţă superioară se exprimă printr-o poziţie socială mai înaltă. În antiteză cu această concepţie a apărut sintagma „New Games" – jocuri în timpul liber – care cunosc numai noţiunea de împreună şi nu pe cea de unii contra altora. variabile de învăţare (experienţă memorie. a prezentat întrecerea între oameni ca fiind în centrul concepţiei sale despre istorie şi oameni: „Comparaţia dintre o viaţă de om şi o întrecere de alergare nu se potriveşte întocmai.servicii de producţie de bunuri. . Mărimi: variabile de predare.fiecare îsi croieşte propria fericire. dezvoltarea istoriei şi s-au manifestat în diferitele perioade cu grad diferit de importanţă. . rang social) şi prin factori ambientali. variabilelele performanţei.. 1973): . a omului ca lup faţă de semenul său. În articolul „Un prim demers pentru o pedagogie a competiţiei" Arndt Krüger de la Universitatea din Gottingen spunea că în spatele sportului de performanţă se află ideologia performanţei din cadrul societăţilor de consum. Această întrecere nu are voie să aibă aici un scop. a războiului tuturor contra tuturor.perspectivă antropologică (comportamentul uman nu este rigid . . Competiţiile sportive însoţesc. de vânzare de bunuri.fiecare dispune de şanse egale. Accepţiunea termenului „performanţă" în ştiinţele sociale accentuează dependenţa rezultatului (şi al procesului) de abilităţile prezente şi aptitudinile existente (talent). experienţa dobândită. . Sport d'elite) pe care noi îl numim sport de înaltă performanţă. dar corespunde foarte bine scopurilor noastre.performanţa relativizată în raport cu factorii operaţionali ai sistemului (grad de dificultate a sarcinii. . motivaţie şi atitudine. Valoarea socială a unei întreceri depinde de imaginea pe care ne-o facem despre societate.valoarea şi importanţa relativă (clasament) a performanţei prin intermediul unui sistem de valori imanent (sistem social.. Top sport.perspectiva socilogică . Pentru Hobbes competiţia reprezintă o expresie a luptei existenţiale. numărul anilor de antrenament. capacitatea de performanţă a subiectului. Performanţa de învăţare senzo-motrice este relaţia dintre input şi output.modificarea relativ durabilă a comportamentului.Posibilităţile individuale sunt diferite şi depind de sex. . Acomodare şi asimilare). ritm. norme sociale. Düsseldorf. vârstă. input (intrarea informaţie) şi output (ieşirea performanţei).el are o mare flexibilitate şi capacitate de adaptare) (Piaget. 115 . De la această apreciere şi până la concepţia că sportul competiţional formează o societate în care „toţi dau din coate" nu mai este decât un pas. atenţie). interes).în societatea liberei concurenţe. Firea umană) . mediul social.perspectiva filosofică şi culturală (ierarhia valorilor . atitudini.perspectiva pedagogică . Legitimitatea societăţii de performanţă are la bază următoarele principii (H. .criteriul capacităţii de performanţă (vezi structura capacităţii de performanţă).perspectiva ştiinţelor economice .ideologia performanţei). .perspectiva biologică .succesul şi eşecul se datorează fiecărui individ în parte. profesionalism).perspectiva teoriei învăţării . În sfera concepţiei sportive despre performanţă pot fi reţinute următoarele interpretări: .

astfel încât la un moment dat. Deoarece 23 este egal cu 8. Caracterul ideologic al acestor principii este evident.. prea multe victorii sau prea multe înfrângeri influenţează în mod negativ capacitatea de performanţă. În acest context. . Dacă în selecţia juniorilor vor fi primiţi numai cei orientaţi spre victorie şi nu cei orientaţi spre competenţe (selecţia pe baza unor aptitudini. condiţii egale pentru toţi concurenţii..capacitatea de concentrare deplină. pe cât posibil. Să ne gândim numai la diferenţele din competiţiile unui boxer la un turneu sau ale uneui gimnaste. trebuie să înţelegem că esenţial este faptul că în centrul oragnizării competiţiei se află compararea. Totuşi rivalitatea sportivă este sufletul competiţiei şi cu greu ne-am putea imagina Jocurile Olimpice fără rivalitate sportivă în competiţiile care se desfăşoară pe parcursul acestora. determinat cu precizie. Rolul sportului de performanţă în societate poate fi deci considerat şi de natură ideologică. Astfel J. indiferent de numărul celor acceptaţi) atunci se va constata că prima categorie (cei cu victorii facile) abandonează mai devreme şi mai uşor performanţa. Amintim câteva încercări de definire a competiţiei: 116 . 13. Gradul de neprevăzut în ce priveşte victoria sau înfrângerea în ceea ce priveşte confruntarea cu mediul înconjurător (schi în comparaţie cu alergări pe piste sintetice). autodepăşirea şi curajul aplicate exact la momentul potrivit. faţă în faţă (gimnastica în comparaţie cu boxul).J. Este evident faptul că pedagogia competiţională diferă de la o ramură sportivă la alta. evaluarea performanţelor sportive.îmbinarea disciplinei spirituale şi fizice. competiţia evidenţiază elemente cu o certă valoare educativa: . Esenţa competiţiei În teoria educaţiei. .puterea de a accepta la fel de bine victoriile şi înfrângerile în ideea că ele constituie o succesiune cu caracter dialectic a performanţei. Rouseau aprecia rivalitatea ca promotoare a egoismului. De fapt egoismul a fost criticat încă din vremea creştinismului timpuriu. Parlebas ajunge la opt categorii de discipline sportive (vezi fig. pe baza unor reguli şi moduri de disputare. orientându-se după gradul de precizie a trei întrebări la care să se poată răspunde prin da sau nu. Numărul de membri ai unei echipe de care trebuie să se ţină seama ( de la 0 la disciplinele sportive individuale la 15 la rugby).34 ) Indiferent de natura competiţiei.formarea unui comportament performanţial. 3. 2. rivalitatea a fost de multe ori greşit înţeleasă.2. cu ample rezonanţe pozitive în structura personalităţii sportivului (pe un termen relativ lung). De fapt..2. El a considerat că incertitudinea este un stimulent al actului sportiv şi îşi propune să răspundă prin da sau nu ( 2 alternative) la următoarele trei întrebări: 1. Obiectivele şi conţinutul competiţiilor se stabilesc pe baza unor prevederi comportamentale (care limitează acţiunile de mişcare) moştenite şi perfecţionate. Baza activităţii competiţionale o constituie egalitatea în drepturi a tuturor participanţilor şi principiul de a asigura.ordinea existentă este optimă. Pierre Parlebas (citat de Krüger) a clasificat disciplinele sportive pe grupe în funcţie de opoziţia ce trebuie depăşită şi de gradul de incertitudine a situaţiilor sportive competiţionale. sportivul să poată obţine performanţa maximă faţă de potenţialul său. Dacă adversarii se confruntă direct. .

jocurile cu mingea. JO ale şcolarilor). semifinală. într-o mare diversitate de forme: .1. sunt reprezentate în principal la existenţa factorilor exteriori: obligaţia de a obţine performanţa la un anumit moment stabilit ca dată a competiţiei (planificare. cupe naţionale. competiţii eliminatorii. Mihai Epuran (2002) prezintă o analiză amplă a motivaţiei în activitatea sportivă.3. campionate naţionale. care. . . adversarii.sistemul KO (eliminatoriu). Criterii internaţionale). Motivaţia performanţei influenţează comportamentul sportivilor prin statutul simultan de coechipier şi adversar. spectatorii.sistemul de clasificare.3. 13. care se desfăşoară conform regulilor stabilite şi care se evaluează pe baza unor normative general valabile (Günther Thieß. raportat la antrenamentul sportiv. pentlaton. 117 . . Părţile integrate ale sitemului competiţional sunt următoarele: . 1994. Cupe mondiale. calificări. JO.1. Sitemul competiţional poate fi evaluat după aspectul lui. competiţii pe bază de invitaţii. întreceri între atelaje). . p. Motivaţia performanţei Determinarea socială şi istorică a performanţei este accentuată. Presiunea performanţei sportive în competiţie Competiţia sportivă include comportamentul activ de performanţă al sportivilor şi întruchipează unitatea biopsihosocială a personalităţii de autoexprimare a sportivilor în acţiunile sportive ale ramurii respective. Cupe europene. Cauzele acestor stimuli deosebit de intenşi.3. 13.aspectul naţional (manifestări de seamă.3. 13.Existenţa obligatorie a unui sistem competiţional Prin sistem competiţional se înţelege: ansamblu şi cordonarea comparării performanţelor sportive într-o anumită disciplină sportivă ţinând seama de regulamementele necesare şi modul de desfăşurare.sisteme mixte. finală.Competiţia practicată cu un mare consum de timp şi de angajare personală reprezintă momentul de manifestare al nivelului cel mai înalt al performanţelor corporale.Competiţia este în primul rând o comparaţie între potenţialul performanţial al sportivilor. .sistemul de categorii. olimpic. jocuri naţionale. . arbitrii. hăituira animalelor.aspectul organizatoric (optimi de finală. „Leistungssport" nr. Solicitările interne şi externe induc stimuli de înaltă intensitate care trebuie consideraţi ca situaţii de stres. Acest statut a fost diferit pe parcursul istoriei cu o proiectare socială diferită în diferite societăţi. etape intermediare).. serbări ale arcaşilor.5). turniruri cavalereşti.3. serii. . stabilirea celui mai bun sportiv.sistemul de punctaj. nu poate fi depăşit la momentul respectiv (Arndt Krüger). CM. întâlniri internaţionale.2. formă sportivă). . subiectiv. CARACTERISTICILE COMPETIŢIEI 13.apsectul internaţional (CE. factorii limitativi ai performanţei.aspectul istoric (ludic.

condiţii de desfăşurare (modul şi reglementările.tehnica şi coordonarea actelor motrice din ramura de sport (aptitudini coordinative. aparatele). nu este de neglijat. În funcţie de modul de abordare pot fi identificate fenomene pozitive şi negative. dar prescripţiile se schimbă repede în favoarea eficienţei comerciale. competiţii de bază. •Funcţia comercială include măsurile care servesc comercializării competiţiilor.caracteristici psihice performanţiale (atitudini. corupţia. modelarea caracterelor. mobilitatea. tehnica sportului). arbitrii). refacere şi distracţie).1. abilităţi tactice). .4. greutatea. . Fenomenul cultural.4. FUNCŢIILE COMPETIŢIILOR Funcţiile competiţiilor sportive constau din efectele care s-au cristalizat în dezvoltarea socială. talentul. abilităţi privind mişcarea.caracteristici somatice şi predispoziţii pentru performanţă (talia.4. . aspecte educative pozitive. paralel cu manifestările sportive de amploare. cunoştinţe tehnice privind modelul de urmat. aptitudini tactice. . Funcţia culturală este valabilă pentru oamenii care consideră conţinutul de idei al unui sport ca fiind atractiv şi util pentru cultură. vedetismul) în opoziţie cu funcţiile şi urmările pozitive pe care le poate identifica un adept al sportului (dezvoltarea armonioasă. rezistenţa). vocaţia). O persoană care nu agrează sportul va identifica multe funcţii negative (urmări negative) ale sportului competiţional (violenţa. Caracterul structural al performanţei sportive competiţionale Factorii care condiţionează performanţele competiţionale se formează cu ajutorul antrenamentului sportiv. estetica sportului. etc).condiţii tehnico-materiale (baza sportivă.3. Sportivul atractiv pentru mass-media e folosit ca suport publicitar şi susţine în acest caz dezvoltarea economică. echipamentul. Apare necesară o diferenţiere între funcţiile generale şi speciale pentru a putea realiza o clasificarea teoretică 13. Este adevărat că unele competiţii sportive pot provoca şi dezinteres cultural. calităţi volitive. starea de pregătire pentru risc. 13. capacitate de decizie. dar în cursul competiţiei există o serie de condiţii cadru care determină performanţa sportivă: . competiţii de antrenament şi control. stres şi durere. 13. spectatorii. 118 . capacitate de rezistenţă la efort. Se cunoaşte cazul lui Michael Jordan care prin publicitate a adus economiei americane pe o perioadă de un deceniu un beneficiu de un miliard de dolari ! Comercializarea contravine regulilor de statut amator.aptitudini psihice de dirijare şi comportament performanţial (încredere în sine. clima. competitorii. competiţii la cel mai înalt nivel. competiţii de testare. dopajul. motivaţie). competiţii pentru calificare). antrenorii. . În acest context trebuie integrate sintagmele de cultură fizică şi cultură sportivă. viteza. pasivă.calităţi condiţionale (forţa. . spectacolul sportiv. . Caracterul istoric al funcţiilor competiţiilor este fundamental pentru determinarea lor.. Funcţiile generale ale competiţiilor •Funcţia culturală (aspecte competiţionale.aspectul privind metodica antrenamentului (competiţii pregătitoare.strategia şi tactica sportivă (cunoştinţe. competiţii de verificare. autoreglare). care servesc pentru relaxare activă.

alte organisme care instituţionalizează mişcarea sportivă (CO. Funcţiile sociale ale competiţiilor •Funcţia de instruire sportivă care include învăţarea şi perfecţionarea sportivă în procesul pedagogic unitar al antrenamentului şi competiţiei sportive. Proiectarea obiectivelor competiţiilor trebuie să aibă în vederea următoarele aspecte generale: 119 . Puţinele cazuri extreme au întărit regula de armonizare prin condamnarea unanimă a celor care au apelat la demersuri de forţă în cadrul competiţiilor internaţionale de amploare. organisme şi organizaţii) elaborează sisteme unitare de competiţii şi antrenamente. Competiţia este folosită ca o formă de efort intensiv şi reprezintă obiectivul activităţii de antrenament. sportul a jucat un rol de dezamorsare şi de înţelegere între popoare. regulamente.5. competiţiile pot duce la o mai bună înţelegere şi toleranţă a mentalităţilor diferitelor popoare. 13.4.2. naţionalismul şi antisportivismul. nu trebuie neglijată activitatea de evaluare. publicarea lor în reviste. Managementul competiţional Noţiunea de management competiţional . în prezent. identificare a selecţiei care poate orienta sau reorienta sportivul spre forme cu tangenţe indirecte cu performanţa competiţională şi care sprijină sănătatea. fapt care conduce la dezinteresul faţă de sport şi duce la ignorarea efectelor pozitive. în ideologie. Federaţiile sportive naţionale şi internaţionale.e adaptată întru totul cerinţelor de organizare a competiţiilor importante sau de durată.•Funcţia de comunicare socială în care se pot valorifica forme de convieţuire socială şi de integrare socială la nivel naţional. prin discuţii şi măsuri cu caracter negativ. Competiţia sportivă este esenţială pentru evoluţia performanţei sportive şi accentuarea capacităţii de performanţă. tradiţia (loisir. La nivel internaţional. ierarhizare. •Funcţia de selecţie care trebuie să se supună regulilor de pedagogie sportivă.5. care generează tensiuni artificiale sau exacerbează vechi cauze de litigiu internaţional (vezi războiul fotbalului între Columbia şi Ecuador!). reprezintă legătura cu teoria talentului şi aptitudinii. ministere. departamente. În multe cazuri. teorii.deşi preţioasă . cărţi au o funcţie de instruire sportivă şi duc la motivarea populaţiei pentru practicarea organizată a sportului. Fair-play-ul elimină lipsa de toleranţă. cu caracter de masă). •Funcţia educativă cuprinde posibiltăţile educative deosebite asupra sportivului (caracter şi comportament performanţial) şi prin acesta asupra maselor. sportul competiţional de nivel mediu. multilaterale asupra stării de sănătate a unei naţiuni. Selecţia se orienetează îndeosebi spre marea performanţă şi serveşte sprijinirii acesteia. Totuşi.1. •Funcţia de politică sportivă prin care de multe ori sportul de performanţă a avut şi are o mare încărcătură ideologică. în ultimul timp sportul şi competiţia sunt utilizate în mod abuziv în scopuri naţionale. Caracterul ideologic a fost imprimat datorită existenţei societăţii bazate pe performanţă. se dezvoltă prejudecăţi faţă de activitatea sportivă. dezvoltarea estetică. PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA COMPETIŢIILOR 13. Corectarea comportamentelor se poate efectua prin funcţia educativă a sportului şi a competiţiei. Remarcăm faptul că. 13. Transmiterea de cunoştinţe. Totuşi.

Sunt sigur de mine .Sunt calm .Interschimbare .colaborare .Utilizez multe informaţii . în timpul şi după competiţie).Evaluare: să nu greşesc de două ori în acelaşi mod ! .număr variat de competiţii (la toate nivelurile şi în toate zonele geopolitice).schimbării (SWITCH) 120 . 38 .schimbare ÎN TIMPUL .Minard prezintă un studiu interesat pentru organizarea temporală a strategiilor manageriale în competiţie. 37 .Noi adaptări şi obiective DUPĂ COMPETIŢIE .Sunt determinat .obligativitatea momentelor de „vârf competiţional" (finală.Sunt concentrat .adaptare . REGISTRU COGNITIV REGISTRU AFECTIV REGISTRU RELAŢIONAL .autoevaluare . 37). afectiv şi relaţional al managerului (vezi fig.39). . Autorii Missoum .Cele 7 stări mentale pentru facilitarea adaptării .Vizulaizarea succesului .Relaţii (nu pot reuşi singur) . turnee) care sunt larg mediatizate.numărul participanţilor (cât mai mare).Obiective concrete ÎNAINTE de .. Ei identifică trei timpi de acţiune (înainte.Sunt dispus să cooperez .Influenţare .Influenţare (persuasiune) în stări COMPETIŢIE mentale pozitive . TIMPUL de STRATEGII UTILIZATE ACŢIUNE .Vizualizare (scenariul succesului) . Aceste situaţii sunt facilitate de existenţa a 7 stări mentale din registrul cognitiv.Noi strategii şi relaţii Fig.Gestiunea situaţiilor relaţionale noi .Organizarea temporală a strategiilor manageriale în competiţie (Missoum Minard) Un rol important în utilizarea strategiilor îl au capacităţile de adaptare . Sistemul corect de informaţii manageriale (modul de prelucrare al informaţiilor) duce la desfăşurarea corectă a competiţiei şi la eficienţa economică şi sportivă.feed-back COMPETIŢIEI .Sunt deschis la schimbări Fig.Evaluare .Adaptare . 38) Un demers obligatoriu în activitatea managerului îl constituie analiza PSOA (SWOT) a proiectului de competiţie şi a rezultatelor obţinute (vezi fig.schimbare (SWITCH) pe care organizatorul (managerul) le poate aplica. . jocuri. fiecare având o serie de repere strategice (fig.

pistă). 121 .Analiza PSOA a activităţii manageriale în competiţii 13. cognitivism) şi de modelare a condiţiilor concrete de concurs (altitudine. CM.există bază materială puternică (săli. aeroport) .2. CN Oportunităţ .pot exista programe concurente pe parcursul slabe competiţiei (TV. .promovarea imaginii în teritoriu .cea mai bună performanţă cu 2 .5. sală. Totuşi există o serie de etape care nu pot fi eludate de către antrenor.apropierea JO. În această perioadă antrenorul trebuie să elimine sau să preîntâmpine următoarele greşeli: . CE.. etc) (S) .3.există public interesat să participe.există participanţi de valoare .„goana" după baremurile minime de calificare. bazine. huliganism (A) .apariţia actelor de violenţă. conform calendarului competiţional sau de verificare.slaba pregătire psihică (motivaţii. (O) prefectură) în organizare .mass-media interesată în promovarea competiţiei i . serbări.3 săptămâni înainte de competiţie. 13.participări la prea multe competiţii intermediare din raţiuni de prestigiu sau câştig facil.distanţe mari între bazele sportive şi cazare. Pregătirea pentru competiţiile importante Antrenorii. hoteluri.nr. Evaluarea generală în perioada precompetiţională Această evaluare trebuie efectuată ţinând cont de: . Puncte arbitri. 39 .încărcături excesive ale exerciţiilor competiţionale. . mijloace de transport.există sponsori interesaţi de finanţare .implicarea administraţiei locale (primărie.există resurse umane suficiente (staff tehnic.pot lipsi o serie de invitaţi .prognoze meteo (pentru competiţii în aer liber) Ameninţări .mare de (P) plătitori . bilete nevândute Fig.număr mare de bilete vândute .pot exista competiţii concurente Puncte .5.popularizare slabă. fus orar.cel mai bun rezultat al anului sau sezonului. Demersurile obligatorii pentru acest segment (cel mai important) al activităţii sportive de performanţă diferă de la o ramură sportivă la alta şi sunt influenţate de calendarul competiţional elaborat de federaţiile sportive. competiţiile importante (obligatorii. masă . organizatori) puternice . staff-ul tehnic îşi programează în macrociclurile lor. mediu extern. de pregătire) care vor alcătui programul competiţional al sportivilor. . .

. Finalitatea P.medico-sportiv.3. Structura şi elaborarea P. Un asemenea mezociclu de P. În acest caz P. 13.calendarul competiţional şi ritmul desfăşurării lui. concurs 13.importanţa competiţiei: obiectivele personale sau de echipă.I.2.13.C depinde de: .faza de formare a rezultatului (MIC de şlefuire) = 1 .3 săptămâni. etc) constituie de fapt „firul roşu" călăuzitor al antrenamentului.C .psiho-pedagogic. Pregătirea imediată pentru competiţii În unele lucrări mai vechi autorii Şiclovan.2 săptămâni. . Săptămâna 6-4 înaintea competiţiei importante 4-3 Mijloace şi încărcătură .5. Harre.C de către staff-ul tehnic are ca obiectiv principal „realizarea rezultatului maxim la momentul oportun".C în ansamblul sezonului competiţional.forţa adversarului.4.C ar constitui un mezociclu de pregătire MZC cu 3 .momentul plasării P.I.I.4 microcicluri.poziţia geografică şi locul competiţiei.5 .C Durata P. Această secvenţă este denumită „pregătire imediată pentru competiţii" (P. Adaptarea la specificul concursului (efort.creşte treptat volumul şi intensitatea antrenamen-telor .C Elaborarea P.C Conţinutul P. .C poate duce la diminuarea sau chiar anularea randamentului sportivului în competiţie.I. .I. 13.I.4. 13.I.I.mijloace generale de antrenament 40% .I.4. .1 Conţinutul P.4.faza de construcţie (MIC de şoc) = 2.I.5. În ultimele secţiuni (microcicluri) de antrenament. . .5. . proiectare didactică) sub aspect: .C se referă la metodologia aplicării antrenamentelor pe perioada anterioară competiţiei (metode. .5. cu randament maxim şi în momentul oportun.C prezintă următoarea structură globală: .mijloace specifice de antrenament 60 % . mijloace. aspecte tehnico-tactice.particularitatea instalaţiilor de concurs.I. Aceasta presupune planificarea cu exactitate a vârfurilor de încărcătură ale componentelor antrenamentului pe parcursul celor 4 . adversar. evaluare. având obiective intermediare precise (vezi fig.I. Ozolin descriu „pregătirea specifică pentru concurs".mijloace generale de antrenament 20 % 122 . .C).acomodarea optimă la condiţiile de joc. 40).4.4. Neaplicarea legilor care guvernează P. legile adaptării se aplică concret şi complex la condiţiile concursului care urmează.obţinerea formei sportive în competiţie .faza de refacere (MIC refacere) = 1 săptămână.6 săptămâni de antrenament.5. Durata P.tehnico-tactic.material şi organizatoric.

care elimină eventualele greşeli. E=n-1. unde E=numărul total de etape ale competiţiei. concurs Fig. ş. 2. . Numărul etapelor.mijloace generale de antrenament 10 % 3-2 . pot exista mai multe moduri de organizare: a) Fiecare cu fiecare (tur. tur-retur.) conform exemplului (presupunem că avem 8 echipe participante) de mai jos: 123 . N=n(n-1) unde N=numărul total al jocurilor din campionat (tur+retur). iar n=numărul de echipe participante . Algoritmul de alcătuire al Tabelei Berger. maraton. dar şi clasamente. şi apoi finală.alcătuirea tabelului Berger pentru stabilirea jocurilor din etape. cu participarea mai multor echipe.creşte intensitatea antrenamentului în importante detrimentul volumului. Pentru stabilirea jocurilor pe etape.d.intensitate maximă admisă importante . pentru 6 echipe sunt 5 etape. b) Sistemul locurilor de ordine se foloseşte pentru ierarhizare locul ocupat începând de la 1 la n (cros. tur-retur-turnee finale) în care se primesc două sau trei puncte pentru victorie. un punct pentru meci egal şi zero puncte pentru înfrângere.mijloace specifice de antrenament 70 % 2-1 înaintea .înaintea .crearea rezervelor energetice pt. Clasamentul se întocmeşte după numărul de puncte acumulate.a.m. în grupe întâlnindu-se fieecare cu fiecare. FORMELE DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR În competiţiile de jocuri sportive. iar n=numărul echipelor participante. alte competiţii organizate pentru a desemna învingători. Primii clasaţi se califică pentru optimi sau sferturi de finală ş.mijloace specifice de antrenament 80 % competiţiei .mijloace competiţionale de antrenament 30 % competiţiei . ciclism contra-cronometru). Tabela Berger se foloseşte în cazul unor competiţii organizate „sistem turneu". este următorul: • Se trasează pe verticală atâtea coloane (linii verticale) câte etape va avea competiţia (pentru 4 echipe sunt 3 etape. până la apropierea de condiţiile de concurs .mijloace specifice de antrenament 90 % înaintea competiţiei . c) Turneul se desfăşoară prin construirea grupelor prin tragere la sorţi. se trage la sorţi locul de participare. schi fond. 3.m.tragerea la sorţi a locului de participare de la 1 la n . Prezentăm demersurile necesare organizării acestui tip de competiţie: . turneu.volum mare de antrenament cu intensitate importante adecvată gradului de pregătire .6. iar n=numărul echipelor participante.înscrierea echipelor în campionat.d. al jocurilor dintr-o etapă sau al tuturor jocurilor pentru un tur se calculează după următoarele formule: 1. N'=n(n-1) / 2 unde N'=numărul de jocuri din tur sau retur.a. 40 – Structura PIC 13.

: tenis. se notează în continuare cu 2. • Se continuă. în cazul nostru) cifra 8 (echipa 8 ) urmând a fi aşezată alternativ la capetele coloanelor (jos . conform graficului.d. în urcare. 7 în stânga coloanei. în care o înfrângere sau un set de înfrângeri cu aceeaşi adversară elimină participantul din lupta pentru locul 1 sau îl retrogradează. lupte. în coborâre. una dintre echipe nu va juca o etapă.IV 2 3 Învinsel 2-7 3-8 3-4 V . se completează cu 5.1 se înscrie întotdeauna la capătul de jos al coloanei. box.sus . în capătul de sus al coloanei se trece poziţia 8. judo). Etapa Clasament după Tur 1 Tur2 Tur 3 Loc campionat regular Învingă.16 .II 1 toarele 3-6 2-5 1-5 III . pe următoarele coloane aşezarea cifrelor (echipelor) după modelul de mai sus ( de la 1 la 7.jos. numărul participanţilor e reglementat de regula N=2n (unde n≥2).m. handbal) e) Sistemul paly-off sau play-out sunt sisteme KO. ş. Pentru a se ajunge la cifra de 8 . • Citind de jos în sus şi de la stânga la dreapta putem alcătui structura celor 7 I II III IV V VI VII 1-8 8-5 2-8 8-6 3-8 8-7 4-8 7-2 2-1 1-3 3-2 2-4 4-3 3-5 Jocuri 6-3 3-7 7-4 4-1 1-5 5-2 2-6 5-4 4-6 6-5 5-7 7-6 6-1 1-7 Acesta este un program pentru tur în care echipa „gazdă" este prima înscrisă. întâlnind un alt învingător din turul anterior (ex. Pentru retur se inversează locurile echipelor în graficul pe etape.32 participante se pot organiza turnee eliminatorii preliminarii (vezi turnee de fotbal.) 8 5 8 6 8 7 8 54 6 5 7 6 1 7 63 7 4 1 5 2 6 72 1 3 2 4 3 5 1 8 2 8 3 8 4 etape.1-8 1-6 2-6 I .: În situaţia când echipa 8 lipseşte. în spirală. 3. 6. Şi în acest caz. iar învingătorul se califică în turul următor. baschet. d) Sistemul eliminatoriu se desfăşoară pe tururi sau runde în care sportivul (sau echipa) învins părăseşte competiţia.următoarele: - • Se începe aşezarea echipelor pe prima coloană din această grilă respectând nr. Obs. Pentru sistemul eliminatoriu numărul înscrişilor trebuie să fie de cel puţin 4 sau un număr de 2n (unde n≥3).VI 4 e 4-5 4-7 7-8 VIII 5 VII 124 .a. 4 în dreapta coloanei.

durata şi finalilatea PIC! 6) Descrieţi formele de organizare ale competiţiilor. 1995 – Modelarea conduitei sportive. Batali Cristian. Bucureşti Manno. Capitolele regulamentelor precizează următoarele (după Dragnea. Editura FEST.Condiţii de participare (taxe. Editura Napoca Star. 4. VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE 1) Argumentaţi unitatea conceptuală dintre antrenament şi competiţie. 2002): . . 6. Bucureşti  Dragnea.Mai 2 din 3 3 din 5 3 din 5 bună în jocuri jocuri jocuri 6 7 Nota: Clasament final: 2. 5. Bucureşti  Dragnea. Renato.T. 1993 – Antrenamentul sportiv modern.. drepturi. 2008 – Teoria și metodica antrenamentului sportiv. confirmări). UBB Cluj-Napoca 125 . Bota Aura. Gheorghe. . premii.teorie şi metodică. Se joacă întotdeauna mai multe jocuri la echipa mai bine clasată. A. . 7.Comisie antidopaj. comisiile de contestaţii şi apel.Arbitrii. vârsta. . FEFS. Bucureşti  Roman. Flavia.O. 13. judecătorii.Teoria şi metodologia antrenamentului – periodizarea. . forma de desfăşurare.7. promovare. Editura Sport-Turism. Editura SDP nr. decese în masă.Condiţii tehnico-materiale şi echipament. CCPPS. 2002 – Teoria sportului.Categoriile de clasificare sportivă. 8. război..teorie și metodică. BIBLIOGRAFIE  Bompa. 3. retrogradare. 2) Care sunt caracteristicile competiţiei? 3) Care sunt funcţiile competiţiei? 4) Cum se realizează un proiect de competiţie prin prisma analizei SWOT (PSOA)? 5) Pregătirea imediată pentru competiţii (PIC): conţinutul. 1. Regulamentele şi reglementările elaborate de federaţiile sportive sunt foarte importante şi nu mai pot fi modificate după începerea competiţiei decât în cazuri excepţionale (calamităţi. Editura Editis. Bucureşti  Nicu. 2007 .Genul de competiţie.Antrenamentul sportiv. calificări. Mate-Teodorescu Silvia..Obiectivele şi scopurile competiţiei.Modul de realizare a înscrierilor şi termenele acestora (taxe. .Locul şi condiţiile de desfăşurare. Bucureşti  Epuran.Sponsori. etc). A. – Volei – aspecte psihopedagogice ale antrenamentului sportiv. A. A. 378-375. Cluj  Rusu. 1996 – Antrenamentul sportiv . . Baciu Alin. Editura Ex Ponto Bucureşti  Dragnea. note de curs. 1999 – Teoria activităţilor motrice.. Flavia. Editura Napoca Star. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Didactică şi Pedagogică. Mihai. invitaţie). 2002 . 1996 – Bazele antrenamentului sportiv. 2004. .. sexul participanţilor . Șanta Cristian. Cluj-Napoca  Rusu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful