DRAGOŞ FRĂSINEANU

GEOPOLITICA EdiŃia a II-a, revăzută şi adăugită

© Editura FundaŃiei România de Mâine, 2007
Editura acreditată de Ministerul EducaŃiei şi Cercetării prin Consiliul NaŃional al Cercetării ŞtiinŃifice din ÎnvăŃământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României FRĂSINEANU, DRAGOŞ Geopolitica / Frăsineanu Dragoş, EdiŃia a 2-a revăzută şi adăugită – Bucureşti: Editura FundaŃiei România de Mâine, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-725-917-2 32.01:913(100)(075.8)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru conŃinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Cornelia PRODAN Bun de tipar: 24.10.2007; Coli tipar: 20,75 Format: 16 / 61x 86 Editura FundaŃiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAłII INTERNAłIONALE ŞI STUDII EUROPENE

Lector univ. dr. Dragoş Frăsineanu

GEOPOLITICA
EdiŃia a II-a, revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAłIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007

StudenŃilor mei, un pas spre lumina cunoaşterii.

CUPRINS

Cuvânt înainte ………………………………………………………….. 1. Statutul epistemologic al geopoliticii ……………………………….. 1.1. Definirea geopoliticii ……………………………………….. 1.2. Locul geopoliticii în cadrul sistemului ştiinŃelor …………… 1.2.1. Geopolitică şi geografie politică ……………………… 1.2.2. Geografie istorică, geoistorie şi geopolitică ………….. 1.2.3. Geografie economică, geoeconomie şi geopolitică …... 1.2.4. Geopolitică şi geostrategie …………………………… 2. EvoluŃia gândirii geopolitice ……………………………………. 2.1. Perioada clasică ……………………………………………... 2.1.1. Şcoala geopolitică germană …………………………... 2.1.2. Şcoala geopolitică franceză ………………………….. 2.1.3. Şcoala geopolitică anglo-saxonă ……………………… 2.1.4. Şcoala geopolitică rusă ……………………………….. 2.1.5. Şcoala geopolitică românească ……………………….. 2.2. Perioada „anatemizării” geopoliticii ………………………... 2.3. Perioada „renaşterii” geopoliticii …………………………… 3. Analiza geopolitică ………………………………………………. 3.1. Criterii, principii şi metode folosite în analiza geopolitică ….. 3.2. Teorii geopolitice …………………………………………… 3.2.1. Teoria statului organic ………………………………... 3.2.2. Teoria spaŃiului vital …………………………………. 3.2.3. Teoria puterii maritime ………………………………. 3.2.4. Teoria puterii continentale sau a Heartland-ului …….. 3.2.5. Teoria Ńărmurilor sau a Rimland-ului ………………… 3.2.6. Teoria puterii aeriene …………………………………. 3.2.7. Teoria spaŃiilor globale ……………………………….. 4. Organizarea spaŃiului geopolitic ……………………………….. 4.1. SpaŃiul geopolitic – noŃiune, proprietăŃi …………………….. 4.2. Caracteristicile spaŃiului geopolitic …………………………. 4.3. Regionarea geopolitică a spaŃiului …………………………..

9 11 11 15 16 18 20 21 23 24 26 36 44 50 52 59 61 65 65 68 70 73 75 77 81 83 85 88 88 90 91 5

5. Domeniul geopolitic statal ………………………………………. 5.1. ApariŃia şi evoluŃia statelor ………………………………….. 5.2. EvoluŃia hărŃii politice a lumii ………………………………. 5.2.1. Harta politică a lumii în perioada antică ……………... 5.2.2. Harta politică a lumii în perioada medievală …………. 5.2.3. Harta politică a lumii în perioada modernă …………... 5.2.4. Harta politică a lumii în perioada contemporană …….. 5.2.5. Modificări pe harta politică a lumii după 1989 ……….. 5.3. Teritoriul de stat – unitate politico-teritorială fundamentală ... 5.3.1. ModalităŃi de formare şi modificare teritorială a statelor 5.3.2. Caracteristicile teritoriului de stat ……………………. 5.3.2.1. PoziŃia teritoriului de stat ……………………. 5.3.2.2. Mărimea teritoriului de stat ………………….. 5.3.2.3. Forma teritoriului de stat …………………….. 5.3.2.4. Delimitarea teritoriului de stat – frontiera de stat 5.4. Caracteristici geo-demografice ……………………………... 5.5. Caracteristici geo-sociale …………………………………… 6. Domeniul geopolitic regional şi global …………………………. 6.1. EvoluŃia formelor de integrare suprastatală ………………… 6.2. Integrarea interstatală la nivel regional ……………………... 6.2.1. Europa ………………………………………………... 6.2.2. America ………………………………………………. 6.2.3. Africa ………………………………………………… 6.2.4. Orientul Apropiat şi Mijlociu ………………………… 6.2.5. Asia-Pacific …………………………………………... 6.3. Integrare interstatală globală ……………………………….. 6.3.1. ONU – organizaŃie internaŃională cu vocaŃie universală 7. Geopolitica stărilor conflictuale ………………………………... 7.1. O abordare geopolitică a stărilor conflictuale ………………. 7.2. Contextul geopolitic internaŃional în perioada postbelică …... 7.3. Cauzele conflictelor armate …………………………………. 7.4. Forme de manifestare a puterii în relaŃiile internaŃionale …... 7.4.1. AcŃiuni agresive nonmilitare …………………………. 7.4.2. AcŃiuni agresive implicând utilizarea forŃelor armate în modalităŃi atipice …………………………………... 7.4.3. AcŃiuni agresive implicând utilizarea forŃelor armate în modalităŃi tipice ……………………………………. 7.5. Diseminarea spaŃială a conflictelor ………………………….. 7.6. Regiuni caracteristice de tensiune şi conflict ……………….. 6

93 94 97 98 103 108 120 124 126 127 130 131 137 141 145 148 157 166 166 169 170 178 181 183 186 188 189 196 196 198 203 210 212 216 220 222 225

. Teme geopolitice majore ale secolului XXI ……………………. America Centrală ……………………………………. 7.Al doilea război din Golf (2003) ……………… 7.2. 8. Impactul conflictelor armate asupra mediului ……………….7.1. 7.7..6..7.. Primul conflict din Afganistan (1979-1989) … 7.5. 7. Conflictele iugoslave ………………………….2.1. Islamul – o lume în mişcare ………………………………… 8.. Primul de război din Golf (august 1990-martie1991) 7.. Reconfigurarea hărŃii energeticii globale …………………… Bibliografie ………………………………………………………….8. Zona Golfului Persic ………………………………….-nov..7.1. Noua geografie a drogurilor ………………………………… 8.1. 7. 8. Conflictul din Coreea (1950-1953) ………….2. 7.1. 226 228 231 232 234 235 236 236 236 239 242 246 248 251 252 254 254 256 260 261 266 267 267 275 275 280 282 292 296 304 323 7 .4.1.7. 7.2.6. 8.2.5.3. Terorismul – o ameninŃare globală …………………………. Tensiuni şi conflicte majore în epoca bipolară ……….6.7. 7.7. 1962) …………. Invadarea Cehoslovaciei (20/21 august 1968) … 7.2.6.5. Criza din Caraibe (oct.4. 7. Conflictele din Orientul Apropiat şi Mijlociu … 7. 7. 1999-) … 7.4.7.1.7. 7.7.7.1. 7.2. 7.3.2.7. Orientul Apropiat ……………………………………. Al doilea conflict din Afganistan (oct 2001-) ….7.6. Politectonică globală – spre o ordine planetară multipolară … 8. Globalizare sau regionalizare? ……………………………… 8..3..1. Tensiuni şi conflicte majore ………………………………….7..6. Tensiuni şi conflicate majore în perioada actuală ……..2.5. Europa ………………………………………………. Conflictul din Vietnam (1956-1975) ………… 7. Atentatele de la 11 septembrie 2001 ………….7.7.. Africa Australă ……………………………………….2. 7.. Conflictele din Cecenia (1994-1996.1. Conflictul dintre Etiopia şi Somalia ………… 7.7.1.4.6.3..6 Asia de Sud-Est ……………………………………….6. 7.7.2.1.6.

L. Puterea continentală – modelul lui Halford Mackinder 3. Principalele deŃinătoare de resurse de petrol în domeniul submarin 10. Periodizarea Războiului Rece 12. Europa blocurilor 15. Integrarea europeană 11.I. Principalele Ńări deŃinătoare de rezerve de petrol 9. FormaŃiuni statale româneşti 8. Forma statelor 10. EvoluŃia numărului statelor independente în secolul XX 2. Criza rachetelor din Cuba 14. Conflicte şi tensiuni în Orientul Apropiat 13. Glassner 5. EvoluŃia numărului de organizaŃii internaŃionale 7. CivilizaŃiile AntichităŃii 6. Geografia drogurilor Lista tabelelor 1. EvoluŃia producŃiei mondiale de petrol 11. Clasificarea statelor după mărime în viziunea lui A. Presiunea popoarelor migratoare asupra Imperiului Roman 7. Sanguin 4. Clasificarea statelor după mărime 6. Clasificarea statelor după mărime în viziunea lui Norman Pounds 3. Lumea islamică 16. Capacitatea de rafinare 12. Dominarea Heartland-ului de către Rimland 4. Clasificarea statelor după mărime în viziunea lui M.Lista figurilor 1. Principalele Ńări importatoare şi exportatoare de petrol 8 . Puterea aeriană – modelul lui Alexander de Seversky 5. Răspândirea musulmanilor în lume 8. Principalele curente şi teorii geopolitice 2. Harta politică a Europei în secolele XV-XVII 9.

se constituie. Autorul 9 . „Domeniul geopolitic regional şi global”. mezo şi macroteritorial. care completează. schimbările profunde survenite la sfârşitul secolului al XX-lea au permis „renaşterea” domeniului ştiinŃific geopolitic. aspecte teoretice („Statutul epistemologic al geopoliticii”. „Organizarea spaŃiului geopolitic”). „Geopolitica stărilor conflictuale”. revenită în actualitate din necesitatea explicării anumitor probleme impuse de evoluŃia generală a societăŃii omeneşti şi din influenŃa crescândă a modificărilor permanente politico-economice asupra conştiinŃei omului şi a întregului sistem al vieŃii social-politice şi culturale. istoriografice („EvoluŃia gândirii geopolitice”) şi aplicative („Domeniul geopolitic statal”. BogăŃia de informaŃii. Lucrarea Geopolitica se doreşte a fi o sinteză a aspectelor majore ce caracterizează lumea contemporană. evoluŃia gândirii geopolitice. tabele) este folosit în sprijinul cunoaşterii şi înŃelegerii fenomenelor geopolitice la nivel micro. ca disciplină ştiinŃifică de un larg interes. „Teme geopolitice majore ale secolului XXI”). Lucrarea este însoŃită de o serie de fişe biografice şi bibliografice. Geopolitica. În cele opt capitole ale volumului sunt evidenŃiate. uneori cu date noi. în prezent. Materialul ilustrativ (hărŃi. „Analiza geopolitică”. rând pe rând.Cuvânt-înainte După o lungă perioadă de „anatemizare”. ca şi opiniile autorului asupra unor probleme de mare actualitate din domeniul geopoliticii vin în sprijinul cunoaşterii mai concrete şi profunde a acestor probleme de către cei interesaŃi să aibă o viziune mai cuprinzătoare asupra schimbărilor majore ale perioadei contemporane.

10 .

Pentru ca. Leipzig.111. Sava. 1917. 1997. apud Ionel Nicu Sava. 5 al revistei Zeitschrift für Geopolitik („Scrieri de geopolitică”) să afirme că 1 Rudolf Kjellen. conducătorul recunoscut al şcolii geopolitice germane. Rudolf Kjellen.1928. şi colaboratorii săi aduc completări definiŃiei lui Kjellen.2 În 1931. Tot lui Kjellen îi aparŃine şi reflecŃia conform căreia geopolitica este „învăŃătura despre stat ca organism geografic”. Der Staat als Lebensform. în nr. Haushofer. 11 . Herman Lautensach. definea geopolitica drept „ştiinŃa care se ocupă de studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu şi de studiul mediului politic al poporului”. Bucureşti. STATUTUL EPISTEMOLOGIC AL GEOPOLITICII 1. Teorii şi paradigme clasice. Erich Obst.1 Militarul-geograf Karl Haushofer. decât o ştiinŃă. Editura Info-Team. Geopolitica. Definirea geopoliticii Geopolitica.1. Autorul termenului şi unul din fondatorii disciplinei. afirmând că geopolitica este mai degrabă un „material de construcŃie”. Reluând dintr-un alt unghi.1. p. vom relua în sinteză o serie de definiŃii şi reflecŃii asupra obiectului geopoliticii. 2 Karl Haushofer. Şcoala geopolitică germană. ce se străduieşte să înŃeleagă dependenŃa lor geografică şi condiŃionarea lor de-a lungul mişcării istorice”. geopolitica devine „ştiinŃa care se ocupă de analiza statului din punct de vedere al instinctului lui de expansiune. în 1936. Astfel. caracterizează geopolitica drept „ştiinŃa despre formele de viaŃă politice în spaŃiile de viaŃă naturale. Otto Maull. a fost şi este subiectul a numeroase interpretări sub aspectul definirii obiectului de studiu. izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografic”. Pentru o mai bună înŃelegere a complexităŃii acestei discipline şi a numeroaselor domenii de cercetare ce au abordat cunoaşterea geopolitică. Bausteine zur Geopolitik. p.68. la fel ca multe alte ştiinŃe şi discipline. în cadrul unei conferinŃe la radio. apud I. acordându-i semnificaŃii doctrinar-ideologice. revine mai cu prudenŃă asupra propriei concepŃii.N.

apud Emil I. Emandi. colaborator. 1933. 1940. Bucureşti. GolopenŃia observă numeroasele confuzii ce se fac în precizarea obiectului de studiu al geopoliticii. Bucureşti. Popa-Vereş. explică şi caracterizează acest mediu. p.„geopolitica nu este o ştiinŃă ca atare.5/1936. precizează că „obiectul ei de studiu îl constituie potenŃialul statelor”. în viziunea căruia geopolitica este o ştiinŃă în devenire („ştiinŃa zilei”) care îşi propune să studieze modelul politic planetar adică „jocul politic dintre state”. susŃine Conea. O abordare prospectivă. cunoaşterea stării de lucruri planetare la un moment dat”. p. Popa Vereş consideră că geopolitica este o ştiinŃă a intereselor politice ale unui stat. EsenŃa şi funcŃia socială a unei şcoli sociologice reacŃionare. trebuie urmărită şi definită pe temeiuri geografice.4 În aceeaşi perioadă o serie de cercetători români cu preocupări în planul geopoliticii teoretice ne oferă o serie de definiŃii şi reflecŃii ale noii discipline. Geopolitica. 1960. Cucu. 12 3 . Deşi el o consideră înainte de toate „informativă”. o cale spre cunoaştere…”3 Tot ca o metodă şi nu ca ştiinŃă vede geopolitica şi Adolf Grabowsky. SpaŃiul ca destin. Editura „Glasul Bucovinei”. Editura Noua Alternativă. p. Anton GolopenŃia. 4 Adolf Grabowsky. nr. Ion (1937) Geopolitica. Iaşi.18. apud Günter Heyden. 9-10. Dintre aceştia se distinge geograful Ion Conea. 1995. Vasile S.47. Explicarea mediului politic planetar. 5 Conea. vol. an II/1937. nu o ştiinŃă…”. Problema geopoliticii. Bucureşti. apud Geopolitica.5 Pentru Anton GolopenŃia termenul de geopolitică avea cel puŃin trei semnificaŃii: teorie şi cercetare a condiŃiilor geografice ale statului. şi nu analiză teoretică. M. Din această cauză.121. Karl Haushofer. Craiova. 1994. obiectiv specific al politicii justificative şi revendicative germane. care afirma că „geopolitica este o metodă. Critica geopoliticii germane. Geopolitica. Editura Politică. ci „cercetare”.” Astfel. I. p. ci o metodă de cercetare. iar mai târziu adversar al lui Haushofer. Gheorhe Buzatu. informare politică externă. 6 Ion Conea. „geografia condiŃionează. sub aspectul spaŃiului geografic şi trebuie să ajute la găsirea unor răspunsuri optime privind evoluŃia statului.6 M. în „Sociologia românească”.18. I. geopolitica reprezintă „expresia politică a unui ansamblu de elemente geografice care converg în ea. o ştiinŃă nouă. vol. mit politic. teoreticianul incontestabil al geopoliticii româneşti. apud Sergiu Tămaş. în Zeitschrift für Geopolitik. nr. Geopolitica.

la începutul anilor ’90. Taylor şi a americanului P. naŃion-state and locality. 1988. defineşte în lucrarea Géopolitique: les voies de la puissance (1990).I. Taylor.9 François Joyaux. geopolitica drept „studiul relaŃiilor care există între conduita unei politici de putere duse pe plan internaŃional şi cadrul geografic în care aceasta se exercită”. defineşte geopolitica. socotind-o doar o ştiinŃă a germanilor pentru germani. 1989.7 Pierre-Marie Gallois. geopoliticianul frontierei. în lucrarea Géopolitique de l’Extreme Orient. Fronts et frontières: un tour du monde gèopolitique. notează că „geopolitica trebuie să studieze acele raporturi internaŃionale care au ca efect şi care influenŃează direct echilibrul politic şi strategic al planetei. acela de a desemna locul şi rolul pe care controlul asupra anumitor zone geografice îl are în constituirea balanŃelor de putere regionale sau globale. geopolitica îşi conturează un nou sens. în locul asigurat de meritele sale”. cea a englezului Peter J. 10 Peter J. Longman Group UK Limited. London. operând modificări în cadrul structurii obiectului de studiu. consideră geopolitica un sistem de cunoştinŃe ce-şi propune să realizeze „o nouă sinteză a istoriei. în primul rând raporturile dintre marile puteri şi supraputeri”. consideră geopolitica „o metodă globală de analiză a unor situaŃii socio-politice concrete privite după modul în care sunt localizate şi după reprezentările obişnuite pe care le descriu”. pornind de la „realismul politic dur”. în Geopolitica vol. a resurselor morale şi fizice ale unei comunităŃi. Prin studiile acestora. 9 Christian Daudel. p. Paris.Şcoala franceză. a spaŃiului teritorial. în sensul exercitării „dominaŃiei statelor puternice asupra statelor slabe”. un alt geopolitician de marcă. care se situează astfel în ierarhia puterilor.8 Christian Daudel. Political Geography. 1994. 1990. World-economy. O’Sullivan. 13 7 . Geografie. Michel Foucher. drept o disciplină care trebuie să „studieze rivalitatea dintre două mari puteri”. două contribuŃii reŃin în mod special atenŃia. Peter J. unul dintre teoreticienii de marcă ai noului val al geopoliticii franceze. Iaşi. Geopolitică şi Geostrategie – Termeni în schimbare. Paris. publicată în 1991. Editura „Glasul Bucovinei”. Gèopolitique: les voies de puissance.290. 8 Pierre Gallois.10 Michel Foucher. Taylor. contribuind prin numeroase studii şi lucrări la stabilirea unui statut ştiinŃific pentru geopolitică. revine în forŃă. În cadrul noii şcoli anglo-saxone. care la început a marginalizat obiectul geopoliticii.

13 Colin S. fie că aceştia sunt şefi de state. pentru care geopolitica analizează relaŃia dintre practica unei politici de putere şi mediul geografic. Logman Dictionary of English Language and Culture (1991) defineşte geopolitica „studiul efectului poziŃiei unei Ńări. Pentru ca în celebrul Dictionnaire de Peter O’Sullivan. în lucrarea Political Geography. în 1977. Gray. DicŃionarul B. În 1996. Webster`s Third New Dictionary (1993) prezintă geopolitica având drept conŃinut „studiul influenŃei factorilor fizici ca geografia. geopolitica este „ştiinŃa care studiază raportul între geografia statelor şi politica acestora”. în încercarea de a înŃelege atât bazele puterii statului. în viziunea căruia geopolitica este „studiul relaŃiei dintre politica internaŃională de putere şi caracteristicile corespondente ale geografiei”12 (Cohen. Astfel. definea geopolitica drept „ştiinŃa ce studiază statul în contextul fenomenului spaŃial global. Political geography. Geopolitics. Geography and Politics în a World. 1977. care. Noua Enciclopedie Britanică (1993) defineşte geopolitica „analiza influenŃelor geografice asupra relaŃiilor de putere în politica internaŃională”. a populaŃiei sale asupra politicii.11 O serie de alŃi cercetători aparŃinând şcolii anglo-saxone îşi aduc contribuŃia la definirea geopoliticii. O’Sullivan înŃelege prin geopolitică o „geografie a relaŃiilor între deŃinătorii de putere. Martin Ira Glassner. 14 12 11 . Dintre aceştia îi amintim pe: Saul B. În dicŃionarele franceze. Cohen. New York. Second Edition. New York. 1986. geopolitica are ca obiect „studiul influenŃei factorilor geografici asupra politicii internaŃionale”.În acelaşi sens. New York. Gray. P. Cohen. Desmond Ball. 1973). precum Dictionnaire encyclopedique de la lanque francaise (1995).B. 14 Martin I.1973. Iar în dicŃionarul Le Petit Larousse (1995).C englez-român. publicat la Editura Coressi în 1997. fie că sunt organizaŃii internaŃionale”. New York. găsim definiŃii sintetice ale termenului de geopolitică în numeroase dicŃionare. economia. The Geopolitics of the Nuclear Era:Heartland. Saul B. ediŃia a doua. Rimlands and the Technological Revolution. interpretează geopolitica drept „studiul politicii pe scară mondială şi în special cum afectează ea relaŃiile dintre Ńări”. Colin S. demografia asupra politicii statului şi în special asupra politicii externe”. cât şi natura interacŃiunilor dintre state”14. defineşte geopolitica drept „interpretarea politică a unei realităŃi geografice globale”13. John Wiley&Sons. Glassner. 1996. Într-o manieră specifică de redare semantică.

1. fie ca subdisciplină a unei discipline formale.2. În primele stadii ale dezvoltării sale. geopolitica afirmându-şi statutul de disciplină de sine stătătoare. originea şi principalele ştiinŃe ce s-au juxtapus. implicând structura obiectului de studiu şi statutul în cadrul sistemului ştiinŃelor. Având în vedere această interpretare multidisciplinară şi polisemantică. pentru că în evoluŃia oricărei ştiinŃe există un moment de interdisciplinaritate. ele explicându-se. 15 . cât un holding care regrupa cercetările din aceeaşi familie şi care nu mai făceau obiectul strict al disciplinelor lor de origine. evidenŃiază existenŃa unui câmp foarte larg a delimitărilor conceptuale şi caracterul său polisemantic.. În ultima perioadă. din perspectiva influenŃei factorilor geografici. în complexitatea lor sistemică. asupra politicii mondiale. Trecerea în revistă a definiŃiilor pe care le-a primit geopolitica de-a lungul timpului. prin necesitatea umplerii vidului creat de imposibilitatea ştiinŃelor existente de a explica şi soluŃiona anumite probleme cu care ne confruntăm în prezent. al lui Yves Lacoste. numele noii ştiinŃe reuneşte. Locul geopoliticii în cadrul sistemului ştiinŃelor În evoluŃia ei. pentru ca ulterior să capete o formă instituŃionalizată. geopolitica începutului de secol XX era mai puŃin o disciplină ştiinŃifică. alŃii al celei politice şi în special în cel al relaŃiilor internaŃionale. Această formă de evoluŃie nu reprezintă un caz singular. o disciplină nouă nu este decât un agregat de specialităŃi născut din alte discipline. Cei mai mulŃi cercetători situează geopolitica în cadrul ştiinŃei geografice. sunt clare. aflându-se într-un stadiu informal. geopolitica să fie considerată ca „un alt mod de a vedea lumea şi complexitatea conflictelor sale”. inspirat în cazul geopoliticii. tot mai mulŃi cercetători înclină spre a-i decreta autonomia ştiinŃifică. ştiinŃe precum economia. în primul rând. geopolitica a cunoscut într-o primă fază forma unui câmp de studiu format la întretăierea mai multor discipline ştiinŃifice. Astfel. apreciem geopolitica drept o disciplină ştiinŃifică al cărei obiect de studiu constă în interpretarea relaŃiilor internaŃionale trecute. prezente şi viitoare.Géopolitique (1993). tradiŃia profesională apărând mult mai târziu. În multe cazuri. Trebuie subliniat încă de la început că nu există o unitate de opinii în ceea ce priveşte locul geopoliticii în cadrul sistemului ştiinŃelor. RaŃiunile evoluŃiei geopoliticii până la nivelul unei discipline bine conturate. fie ca o disciplină de sine stătătoare. au străbătut aceleaşi stadii în primii lor ani. antropologia etc. sociologia.

pe de-o parte. Alimentarea acestei false opinii se face. reprezintă un demers obligatoriu în stabilirea unei poziŃii clare a disciplinei studiate în sistemul ştiinŃelor. din rezervorul perioadei de formare a celor două domenii. dar şi de posibilă vulnerabilitate. pentru fundamentare propriei construcŃii ştiinŃifice. 16 . implicit cu geografia. folosesc fără discernământ termenii şi contextele în care sunt plasaŃi.2. 1. şi anume suprapunerea obiectului de studiu ce ar conduce la identificarea unuia şi aceluiaşi domeniu de cercetare sub două denumiri diferite. Cuvântulcheie al raporturilor ce se stabilesc între geografie politică şi geopolitică este complementaritate. care asigură. geografie politică şi geopolitică. şi din cel al perioadei contemporane. o disciplină ştiinŃifică aparŃinând domeniului ştiinŃelor social-politice. deci. În plus. însă. pentru a se constituii într-o disciplină ştiinŃifică de sine stătătoare.1. când rădăcina comună geografică inspira simpliste suprapuneri.În definirea actuală a geopoliticii. nicidecum al unei discipline bazate pe metode şi principii ştiinŃifice. în special cu geografia. dar şi în context general în care se desfăşoară acŃiunea – legătura cu ştiinŃele pământului. Cu toate acestea. prin intermediul factorului geografic în mod constant prezent. nu face decât obiectul unei „geopolitici desuete”. geopolitica transgresează limitele unei subordonări ştiinŃifice clare. când articolele jurnalistice şi discursurile politice. precizarea acestor raporturi poate aduce clarificări asupra obiectului de studiu specific. fenomenul politic. fără o cunoaştere profundă a realităŃilor geografice. cât şi cu geoistoria. geoeconomia şi geostrategia. păstrând o puternică legătură cu sora ei bună. Geopolitică şi geografie politică Explicarea raporturilor în care se găseşte geopolitica. Deseori. geografia politică. ea foloseşte materialul faptic riguros ordonat în cadrul abordării geografice. ambele servindu-şi informaŃii definitorii cercetării specifice. ca oportunitate şi ca element de condiŃionare. chiar privit într-o desfăşurare spaŃială. nedocumentate. ca suport. ca factor de putere. atât cu geografia politică. Dacă geografia politică rămâne un domeniu al ştiinŃei geografice. o falsă problemă îşi face loc în dezbaterile publice şi mai ales universitare. Geopolitica nu se desprinde de geografia politică printr-o brutală ruptură. O recombinare este un amestec de fragmente de discipline. deseori se confundă recombinarea cu sinteza. economice şi sociale. în timp ce sinteza aduce o nouă interpretare. Geopolitica este.

focalizându-se pe raporturile ce se stabilesc între state. geopolitica. aparent nou. pe anumite subiecte. Disciplina geopolitică oferă o abordare dinamică.Geografia politică. politice. Thual. poate instaura ordinea şi logica în sisteme aparent haotice. medicală ş. în arena internaŃională. cit. în opoziŃie cu cea statică. Dacă geografia politică analizează raporturile ce se stabilesc între cadrul natural şi politica statului. Astfel. Chauprade. Astfel. 17 .416. va continua cercetarea. se constituie ca efect al unei întregi suite de evenimente precedente. Geopolitica. p. celor geografice adăugându-li-se cele ale istoriei. unde actorii implicaŃi în producerea lui „ascultă de un imperativ de constanŃă determinat de către invariabilitatea unei realităŃi atât geografice. Caracteristicii dinamice i se aduc completări de către caracterul continuu al analizei geopolitice. Mijloacele de investigare ale geopoliticii se multiplică. Identificarea în timp şi spaŃiu a unor evenimente similare sau aproximative. pentru a deveni cauză a unuia sau mai multor evenimente ulterioare.”16 Cele două discipline par a se suprapune. op. istorice…”15. socială. Ceea ce diferă sunt perspectiva de abordare a acestui subiect şi mijloacele folosite. într-o abordare geopolitică. Ibidem. folosind modalităŃile şi mijloacele specifice geografiei. precum geografia economică. vizează caracterele geografice ale uneia dintre activităŃile umane.a.. plecând de la materialul faptic cuprinzător al analizei geografiei politice. face obiectul principal de cercetare al ambelor. alimentat în mod simplist de date geografice. Astfel. dispunând de mijloacele de investigare oferite de geografie. la fel ca şi alte ramuri ale geografiei umane. ştiinŃei politice şi ştiinŃei relaŃiilor internaŃionale. pe baza potenŃialităŃii interne. cât şi identitare. istoriei. introduce în definirea propriului obiect de studiu o serie de caracteristici metodologice proprii. specifică geografiei politice. un eveniment politic (condiŃionat geografic). În cazul de faŃă.. Un alt fel de continuitate se manifestă tot pe fondul unui eveniment. este vorba despre activitatea politică raportată la mediul geografic. ştiinŃei politice şi ştiinŃei relaŃiilor internaŃionale. 15 16 A. ca entitate politico-teritorială fundamentală. formată la întretăierea geografiei.418. care se va constitui în cadrul analizei geopolitice în resursă potenŃială pentru afirmarea în exterior a statului. statul. F. interpretarea izolată a unui eveniment politic. nu poate explica realităŃile relaŃiilor internaŃionale. fără a se constitui într-un „conglomerat multidisciplinar. p.

geoistoria nu aparŃine domeniului geografiei. The Penguin Dictionary of Human Geography. Geopolitica ar deveni „imobilă” şi. O argumentaŃie perfectă o oferă opera braudeliană Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea (1949). în timp ce geografia istorică impregnează toată lucrarea. Totuşi. Geografie istorică. putem considera puternicele legături care există între aceste două direcŃii de cercetare. Dacă geografia istorică se defineşte ca disciplină geografică ce analizează peisajele geografice în diverse perioade istorice. În această lucrare.1. istoria trebuie privită ca un continuum în care evenimentul trecut se va constitui în cauză a evenimentului actual. culturale. dar şi fenomene politice teritoriale. o geopolitică a trecutului. configurate geografic. Dar. geoistorie şi geopolitică Deseori în discursul public. 18 17 . cu deosebire marile Brian Godal. relevând mai ales perioadele cele mai lungi. Astfel. Fernand Braudel (1902-1985) foloseşte pentru prima dată termenul geoistorie. puse în slujba geopoliticii.2. oferit de geografia istorică. Geoistoria este una dintre subdisciplinele geopoliticii. „desuetă” fără componenta geoistorică. potrivit lucrării The Penguin Dictionary of Human Geography. pe baza raporturilor ce s-au stabilit între cadrul natural geografic şi respectivul eveniment.2. imperativ necesare. 1987. dar şi sesiza sursa confuziei. Astfel. În esenŃă. ca suport şi ca factor activ de condiŃionare a cadrului general istoric. care analizează evenimente politice. ceea ce Braudel numeşte geoistorie nu corespunde decât unor anumite aspecte. Clarificarea acestei confuzii şi apoi stabilirea raporturilor dintre geoistorie şi geopolitică devin. această abordare simplistă nu este suficientă pentru înŃelegerea geoistoriei. Analiza geopolitică a unui fenomen actual impune o abordare inductiv-cauzală a evenimentelor premergătoare evenimentului prezent. cu referiri la un spaŃiu geografic distinct şi o anume perioadă istorică. geoistoria este ceea ce s-ar putea numi. şi uneori în cel academic. Geografia istorică. are înŃelesul de „…reconstituire a geografiei trecute”17. se va observa legătura cauzală ce se regăseşte între evenimentul actual şi cel istoric. Apelând la reconfigurări ale trecutului. în acest sens. dintr-un anumit punct de vedere şi cu multă largheŃe. Abordare ce poate explica astfel confuzia cu geografia istorică. poate. Pornind de la rădăcina comună „geo”. este vorba de demersuri istorice. În reconstituirea evenimentului istoric trebuie să primeze elementul geografic. economice şi sociale trecute. termenul de geografie istorică este confundat cu cel de geoistorie. London.

relaŃiile între marile forŃe demografice. Dar această reprezentare şi dezbatere a unei situaŃii conflictuale nu se confundă cu ideea pe care Braudel o avea despre geoistorie. aşa cum a fost concepută de Braudel. Corect este să folosim termenul de geoistorie pentru a evoca. În mod cert. ea se referă la perioade foarte îndelungate de timp. în legătură cu apariŃia primelor forme de agricultură în oazele Orientului Mijlociu. 1986. Geopolitica analizează evenimente actuale folosind geoistoria în explicarea lor relaŃionar-istorică. într-o anume parte a lumii. care să nu fie numai aplicarea la situaŃia prezentă şi viitoare a statelor a unei istorii spaŃiale simplificate şi. Editura Meridiane. care tratează situaŃii revolute în analizele de geografie istorică. sunt privite global. ca de exemplu cea a Islamului sau a Hanatului din China de nord spre Asia de sud-est. au reŃinut mai ales această semnificaŃie parŃială a geoistoriei şi tocmai aşa a fost ea evocată. scrie el. Din această a doua perspectivă. prin opoziŃie. este într-un raport direct cu geopolitica.18 Sfârşitul acestei fraze face clar aluzie la caracterul parŃial al tezelor geopolitice pe care Braudel le cunoscuse. ceea ce este o diferenŃă majoră faŃă de punctul de vedere al istoricilor. deviat în avans într-un anumit sens”. altceva în acelaşi timp cu mai multă istoricitate şi mai larg. şi una şi cealaltă sunt mari componente ale reprezentării geopolitice actuale la nivel mondial. Mediterana şi lumea mediterană în epoca lui Filip al II-lea. în special stările conflictuale. un fel de simbioză între un anume tip de evoluŃie istorică şi potenŃialităŃi geografice. geoistoria. cu dezvoltarea unui anumit mod de utilizare agricolă şi consecinŃele acestuia asupra mediului. Acestea au însă o mare importanŃă în dezbaterile geopolitice. Geoistoria braudeliană nu numai că făcea abstracŃie de conflicte. înŃelegem să desemnăm altceva decât geopolitica. de exemplu. în termeni de timp îndelungat. obiectiv. ceea ce explică reticenŃele sale. cu punerea în valoare a marilor văi ale Asiei tropicale prin tehnica orezăriilor inundate şi. Bucureşti. în plus. Noua concepŃie geopolitică stabileşte pentru geoistorie şi o altă abordare în care reprezentările evenimentelor istorice. Fernand Braudel. Geografii. culturale şi politice şi spaŃiile pe care se exercită expansiunea lor. prea puŃin înclinaŃi asupra studierii problemelor politice. „Prin geoistorie. pe parcursul cărora opera. 19 18 .expansiuni teritoriale. cuvânt pe care Braudel refuză să-l folosească. cel mai adesea. dar. căci tocmai la geopolitică se fac referiri atunci când este vorba de invocarea unor „drepturi istorice” pentru revendicarea de teritorii. pentru a sublinia nepunerea în valoare a văilor Africii tropicale.

perspectiva istorică devine o condiŃie definitorie a abordării geoeconomice.concluziile lucrărilor de geografie istorică fiind în aceste cazuri contradictorii. datorită gradului lor foarte avansat de abstractizare. reflecŃiile geoistorice sunt mai puŃin subiecte de controverse. alături de statistici care reliefează flagelul foametei. geoeconomie şi geopolitică Atunci când geografia economică analizează în cadrul industriei energetice petrolul. „curtat” în permanenŃă de marile puteri şi companiile lor petroliere. sau cum Ńări ca Arabia Saudită sau Iran au avut în ultimul secol un destin puternic influenŃat de prezenŃa acestei importante resurse în subsolul teritoriului naŃional? Pentru a înŃelege cum o Ńară mică precum Arabia Saudită ocupă o poziŃie geopolitică importantă înaintea multor Ńări cu o istorie mai îndelungată. suntem obişnuiŃi să aflăm despre repartiŃia rezervelor şi resurselor. cum poate geografia economică să explice importanŃa şi frământările unui spaŃiu precum cel al Orientului Mijlociu. Stăpânirea resursei economice a însemnat progres şi dezvoltare. în momentul naŃionalizării industriei petroliere.3. dar nimic despre poziŃia-cheie a acestuia în relaŃiile internaŃionale. Ca o consecinŃă a unui destin istoric influenŃat economic. Întreaga istorie a umanităŃii este punctată de stări conflictuale având drept cauză principală dobândirea de noi resurse economice. vine să completeze factualitatea geografiei economice. Geoeconomia se constituie astfel în subdisciplină a geopoliticii. 1. a producŃiei şi prelucrării. sau cum Iranul. ceea ce a dus la conturarea unor puternice dezechilibre planetare. deoarece semnificaŃia lor teritorială este mult mai difuză. cu suprafeŃe mai mari şi populaŃii mai numeroase. Resursa economică înseamnă putere. Geografie economică. geoeconomia. Astfel.2. anuarele internaŃionale cuprind statistici despre numărul de telefoane mobile per locuitor. La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. puterea înseamnă o poziŃie geopolitică privilegiată. Astfel. 20 . geoeconomia oferă geopoliticii material necesar unei analize în care economicul devine cauză şi impune reorganizări ale raporturilor dintre state. În revanşă. este nevoie să depăşim barierele uneori pur descriptive ale geografiei economice şi să gândim complexul fenomen într-o manieră globală şi istorică. În acelaşi timp. folosind însă informaŃia oferită de disciplina geografică. fără a intra în conflict asupra obiectului de studiu. a suferit un recul istoric impus de un puternic embargo. geoeconomia reconfigurează geopolitica. Rămânând la acest exemplu. dar şi puternice decalaje între Ńări.

sau cel puŃin a unui rival care trebuie înfrânt sau surclasat. a configuraŃiilor geografice. care implică deja o dimensiune spaŃială. În mod sigur. Geopolitică şi geostrategie Termenul de geostrategie este mai recent decât cel de geopolitică. fără o localizare particulară. toate strategiile militare implică luarea în calcul a terenului şi. dar în cea mai mare parte a acestor cazuri nu sunt motive fundamentale de confruntare. În revanşă. Ńinând cont de dispunerea trupelor sale şi de mişcările adversarului. mai ales în caz de victorie. După victorie. Dar nu toate strategiile sunt geostrategii. în ambii termeni. termenul de geostrategie şi utilizările lui subliniază importanŃa unor teritorii în anumite raporturi de forŃe. şi unii şi alŃii eludând definiŃiile. specialişti. ziarişti. dacă nu mai operaŃional şi mai puŃin controversat istoric şi geopolitic. acest spaŃiu. cât şi printre civili. deşi cele două domenii nu sunt lipsite de legături. dar cei doi termeni se înlocuiesc adesea reciproc. ascunzându-i. astfel încât această să îl surprindă. reŃinute ca atare perioade mari de timp. care sunt apoi considerate ca locuri majore şi. la un moment dat. care ar apare unora prea „jurnalistic”? De notat că geostrategic. în măsura posibilului. evitând să le diferenŃieze sau să le considere sinonime. terenul unui câmp de luptă sau locul unei bătălii decisive nu este rezultatul teritorial al conflictului. Ambiguitatea adjectivului geostrategic sau a substantivului corespunzător este agravată şi de inflaŃia semantică ce depreciază cuvântul strategie: s-a ajuns la a-l folosi pentru a semnifica întregul ansamblu de practici dirijate de o manieră atât de puŃin coerentă. să fie oare vorba de redundanŃă sau de dorinŃa de a folosi un termen în aparenŃă mai savant şi mai operativ. pentru a-şi lansa ofensiva.1. 21 . arta de a conduce o armată (din greaca: „stratos” = armată şi „agein” = a conduce). Strategia este un plan sau un ansamblu de planuri şi de raŃionamente stabilite nu numai în funcŃie de un proiect şi de mijloacele de care se dispune. ci locul pe care l-a ales unul dintre strategi. dar şi unul şi celălalt relevă acelaşi câmp semantic: doi semnificanŃi pentru o singură categorie de semnificat. „geo” face referire la teritorii şi la geografie. nu mai prezintă interes decât sub acest aspect. Cu adevărat strategia.2. în raport cu strategia. dacă este mai puŃin frecvent decât adjectivul geopolitic. mai pe larg.4. acŃiunea proprie. este mult mai puŃin utilizat decât substantivul geostrategie. atât printre militari. Dacă. nu trebuie să confundăm politica şi strategia. în funcŃie de obiective diverse. dar şi evaluarea a ceea ce ar putea face adversarul. implică existenŃa unui inamic. Cel mai adesea.

Preocupările de geostrategie nu sunt numai în funcŃie de configuraŃiile geografice. acel zăcământ de petrol. acea trecătoare. Este vorba de fapte ale conducătorilor. le supun dezbaterii geopolitice între cetăŃeni şi pe plan internaŃional. de asemenea. şefi de stat şi de state majore. geostrategie. şi o periferie (rimland). sau chiar după momentul izbucnirii conflictului. care va pune în mişcare mijloace importante. despre geostrategie este vorba atunci când Saddam Husein a decis să invadeze Kuweitul pentru a controla imensele zăcăminte de petrol ale acestui stat şi a asigura Irakului o mai largă ieşire la mare. Bosfor şi Dardanele. care distingea în cadrul Eurasiei o parte centrală (heartland). Ńinând cont de marile axe de circulaŃie şi de repartiŃia resurselor rare pe plan mondial. sectorul Aden-Djibouti. dar mai ales ai uneia dintre ele. completată de Spykman. deoarece obiectivul acesta a rămas secret până la lansarea ofensivei şi abia după aceea au fost lansate dezbaterile geopolitice în lumea arabă şi în lumea întreagă. să se Ńină cont de reprezentări. 22 . fie pentru un control durabil sau posesiunea acestui teritoriu delimitat de o manieră precisă. fie pentru a contracara o influenŃă adversă. Astfel. ca şi acelea ale opririi ei înaintea înfrângerii lui Saddam nu sunt încă explicabile în mod clar. De exemplu. deoarece motivaŃiile profunde ale acesteia.Pentru geostrategie. Trebuie. ocuparea Afganistanului de către Armata Roşie în 1980. dar aceştia păstrează secrete vederile lor permanente şi doar în caz de criză. apare ca o împingere geostrategică majoră a Rusiei către „mările calde”. strâmtorile Gibraltar. acea insulă. pentru a apela la exemple celebre. Riposta americană şi mijloacele de realizare a ei relevă. acel teritoriu etnic sau chiar acel loc simbolic prezintă un interes excepŃional în ochii puterilor rivale. Tocmai ca urmare a schemei lui Mackinder. strâmtoatea Ormuz sunt obiectele unor geostrategii rivale de decenii şi uneori de secole. de asemenea. care sunt mize permanente. zăcămintele de petrol ale Golfului sunt obiectul unor jocuri geostrategice de importanŃă mondială. acea aglomeraŃie urbană. geostrategie şi nu geopolitică. istmul şi canalul Suez.

în cadrul şcolii geopolitice germane. ca de fapt a oricărei alte ştiinŃe. Naşterea geopoliticii. reprezintă etapa apariŃiei primelor idei. cum era şi firesc. sub forma reluării ideilor în discursurile politice. asupra geopoliticii s-a aşternut liniştea academică. se găseşte şi acum ca şi în trecut în faŃa unei crize de identitate. Sub o altă formulă. al definirii obiectului de studiu şi al stabilirii poziŃiei în cadrul sistemului ştiinŃelor. până în 1945. de la un domeniu al cunoaşterii cu o sferă limitată de interes. disciplină sau subdisciplină ştiinŃifică nu a generat. într-un cuvânt. a cristalizării disciplinei ştiinŃifice de mai târziu. poate.2. inclusiv academică. Geopolitica a urmat. concepte. datorată în special evoluŃiei negative a gândirii geopolitice în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. la o disciplină ştiinŃifică cu o largă deschidere . O a treia perioadă a evoluŃiei geopoliticii. EVOLUłIA GÂNDIRII GEOPOLITICE Geopolitica. pentru a cunoaşte după 1990 un reviriment şi o largă acceptare. Prima perioadă. acelaşi drum al acumulărilor de date şi al precizării metodelor de lucru. atâtea discuŃii ca geopolitica. Nici o altă ştiinŃă. care cuprinde sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX. Într-o perspectivă istoriografică. debutează la începutul anilor ’80. o perioadă de clarificări şi acumulări. teorii şi a formării primelor şcoli de gândire geopolitică. geopolitica cunoaşte trei perioade importante în evoluŃia ei. După 1945. plin de contradicŃii. 23 . născută şi renăscută din necesitatea explicării anumitor probleme impuse de evoluŃia generală a societăŃii omeneşti şi din influenŃa crescândă a modificărilor permanente politico-economice asupra conştiinŃei omului şi a întregului sistem al vieŃii social-politice şi culturale. geopolitica cunoaşte o perioadă de declin. cea a „renaşterii”. anticipări şi ipoteze abandonate. nu poate fi punctual consemnată. Pentru o lungă perioadă de timp. ea fiind un proces de lungă durată. această etapă poate fi considerată drept perioada clasică a geopoliticii.

). în care susŃine formarea noii discipline. Pe de-o parte. plecând de la interesul afirmării statutului de putere al unei Ńări pe scena relaŃiilor internaŃionale.2. cel geostrategic. la care se pot adăuga contribuŃiile geopoliticienilor japonezi). FranŃa. Primele şcoli geopolitice. unde preocupările diverselor domenii ştiinŃifice se întâlnesc în explicarea 24 . O altă perspectivă asupra procesului de cristalizare a problematicii geopolitice. Rusia şi România. Trebuie precizat faptul că. şcoala franceză şi şcoala românească). Dacă aportul geografiei îşi înscrie participarea. fără a se face remarcată însă o continuitate şi o consistenŃă ştiinŃifică a acestora (Japonia. cu precădere. încep să se configureze primele concepŃii aparŃinând domeniului ce avea să poarte numele de geopolitică. În apariŃia primelor concepŃii geopolitice se pot deosebi două curente principale. în această primă perioadă. se manifestă. ne este oferită de Vasile Cucu în introducerea la volumul Geopolitica. strategia militară. Anglia. Implicarea militarilor în problematica relaŃiilor internaŃionale şi completarea geografiei cu elemente de ordin strategic şi tactic. vizând un filon unic. alături de elaborarea unui cadru teoretic coerent al geostrategiei. SUA. un instrument viabil de punere în practică a acestui obiectiv. de această dată. în care militarii caută să identifice. pe de altă parte. Brazilia etc. în explicarea ambiŃiilor de putere ale imperialismelor anglo-american şi sovietic (şcoala anglo-saxonă şi cea rusă. cu filonul geostrategic. în planul teoretico-ştiinŃific (şcoala germană – unde anumite contribuŃii au avut un puternic caracter ideologic. se formează mai mult sau mai puŃin independent unele de altele în Germania. mai „pragmatic”. a căror ştiinŃă în „expansiune” caută să explice prin mijloace proprii. au apărut studii geopolitice sau cu caracter geopolitic în numeroase alte Ńări. Perioada clasică Într-o primă perioadă. avem de-a face cu preocupările geografilor. puternicele transformări pe care le înregistrează umanitatea. pe tărâmul „ştiinŃelor despre stat”. Italia. oferă o nouă bază în formarea geopoliticii. filonul geostrategic se regăseşte în unul dintre domeniile ştiinŃei militare. care debutează la sfârşitul secolului XIX şi durează până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. urmând calea determinismului geografic. proiectată într-un cadru global.1. îndeosebi. Dacă gândirea geopolitică a geografilor „perioadei clasice” îşi identifică bazele în concepŃia geodeterministă.

economice. determinismul geografic este preluat şi aprofundat în secolul XIX. de Charles Montesquieu (1689-1755). ConcepŃia deterministă a fost formulată pentru prima dată în secolul al XVI-lea de către Jean Bodin (1530-1596). acesta devenind nu numai întemeietorul geografiei germane moderne. ideea este reluată în secolul XVIII. natura impunând fiziologia. vol. 1994. ajunge la concluzia că natura fiecărui stat determină istoria poporului respectiv. care au oferit noi valenŃe acestei concepŃii. În lumea anglosaxonă. culturale a statului. care în lucrarea Spiritul legilor (1748) identifică o relaŃie directă între factorii geografici şi manifestările politice. dar şi precursorul unei noi discipline căreia Rudolf Kjellen i-a dat numele de geopolitică. Geopolitica – o abordare prospectivă. şi Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781). 1995. tot în FranŃa. Editura „Glasul Bucovinei”. se află sub puternica influenŃă a darwinismului social. În Germania. În Anglia. 20 Sergiu Tămaş. principiile de guvernare ale societăŃii. analizând influenŃa naturii asupra omului şi a omului asupra naturii.problematicii social-politice. Ulterior. de către Karl Ritter şi Friedrich Ratzel. în lucrarea Metodă de învăŃare uşoară a istoriei. termenul de determinism este înlocuit cu cel de ambientalism. Henry Buckle şi în SUA. Ellen C. Gheorghe Buzatu. În cadrul acestui curent. Semple. ca şi multe alte domenii ştiinŃifice. privit ca obiectiv esenŃial al cercetării geopolitice19. Această concepŃie ştiinŃifică poartă denumirea de determinism geografic. Emandi. geografia explică formarea şi dezvoltarea societăŃii sub directa condiŃionare a mediului geografic. în cea de-a treia parte a schiŃei de lucrare Geografia politică (lucrare ce nu a mai fost încheiată. 19 Emil I. 25 . Geopolitica. în care susŃinea că mediul geografic exercită o „dictatură” de la care omenirea nu se poate sustrage. I. îşi înscriu cercetările în acelaşi sens al concepŃiei determinării vieŃii sociale de către condiŃiile naturale. Ellsworth Huntington etc. Vasile Cucu (editori). alte preocupări îndepărtându-l pe Turgot de acest proiect). Prin contribuŃia lui Friedrich Ratzel. determinând instituŃiile cele mai convenabile20. capătă o nouă orientare. contemporanul lui Alexander von Humboldt. care prezintă. La sfârşitul secolului XIX gândirea geografică. principii inspirate din studiul factorilor geografici. geograful-istoric Karl Ritter (1779-1859). Bucureşti. starea de spirit şi organizarea socială a diferitelor populaŃii. Editura Noua Alternativă. Iaşi. În lucrarea sa Geografie generală comparată. dezvoltarea geografiei prin intermediul determinismului geografic.

care se dezvoltă sub influenŃa scrierilor lui Johann Gottfried Herder. ca o contrareacŃie la imperialismul cultural francez. acordă o importanŃă deosebită raporturilor dintre grupurile umane şi mediul înconjurător. Şcoala geopolitică germană Un rol determinant în conturarea primelor concepŃii geopolitice şi în consacrarea noii discipline îi revine şcolii geopolitice germane. omul şi-a creat medii de viaŃă artificiale. o dată cu evoluŃia sa acesta a subordonat natura. când noul Kaiser. în primul rând. la mijlocul secolului al XIX-lea. a proclamat politica mondială a celui de-al II-lea Reich.1. Această „subordonare” a naturii şi înlocuirea ei cu medii artificiale au creat „mediul geografic” de azi. se vor dezvolta primele idei geopolitice germane. fiind amplificată o dată cu anul 1892. erau obsedate. de ideea unui teritoriu german ce trebuia să aparŃină germanilor. Desprinzându-se de această influenŃă directă. care. 26 . Iar în al doilea rând. geograful Friedrich Ratzel (1844-1904). completând concepŃia deterministă cu idei organiciste. Această concepŃie va rămâne predominantă în gândirea elitelor germane şi după 1871. acesta fiind timp îndelungat scena unor războaie în care interesele marilor puteri nu au coincis cu cele ale germanilor. Această percepŃie este determinată de numeroasele preocupări în acest domeniu ale oamenilor de ştiinŃă germani.1. Dacă într-o primă etapă dependenŃa omului de natură era determinantă. deseori.Nivelul actual de dezvoltare a ştiinŃelor ne permite o înŃelegere clară a raporturilor care se stabilesc între mediul geografic şi societate şi a limitelor concepŃiei deterministe. Astfel. fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea societăŃii. Pornind de la această viziune etnocentric-spaŃială. creatorul „antropogeografiei”. de la o etapă istorică la alta. InfluenŃa mediului geografic trebuie privită diferit. cu poporul. având ca bază empirică de formare ştiinŃa geografică. Wilhelm al II-lea. reacŃii de frustrare a elitelor intelectuale şi politice germane. care reprezintă suportul şi esenŃa existenŃei umane. În cadrul şcolii germane. Fondul intelectual care a generat aceste demersuri trebuie raportat la etapa istorică parcursă de societatea şi statul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Traseul dificil şi îndelungat al procesului de formare a Germaniei moderne a generat. anul unificării germane. de naŃionalismul german. căruia i se acordă valoarea supremă. 2. concepŃie specifică gânditorilor francezi şi englezi. noua viziune herderiană înlocuieşte ideea conform căreia individul reprezintă realitatea fundamentală.

al doilea volum). de-a lungul istoriei. societatea fiind analizată prin intermediul unor viziuni biologizante. mărturisit. popoarelor. care. statul fiind subordonat „aceloraşi influenŃe ca tot ceea ce vieŃuieşte”. care. şi nu indivizilor care le compuneau. ideea de bază în construcŃia ei teoretică fiind asemănarea dintre state şi organismele vii. creând în Friedrich Ratzel acelaşi timp baza de cercetare a unei alte (1844-1904) discipline – geopolitica. pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluŃiei acestuia ca parte a naturii. Într-o primă etapă a organizării lor sociale. Primul său demers. cultura. 1897). Interpretarea organicistă se menŃine şi în lucrarea Geografie politică. supravieŃuirea celor mai capabili. oamenii au reuşit să transforme mediul pe care îl locuiau într-un spaŃiu mai favorabil existenŃei umane. statele trebuie considerate organisme. primul şi. cu solul locuit de ele. în etapa următoare. subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei. prin analiza statelor. ca realitate supraorganică. să fructifice darurile naturii. Ratzel şi-a scris opera sub efectul unei „contaminări” ştiinŃifice.Inspirate din naturalismul şi scientismul epocii sale. în măsuri diferite. asemenea celor animale şi umane. pentru a obŃine un spaŃiu în care să îşi poată consuma energia. 27 . concluziona Ratzel. în care prin analiza evoluŃiei populaŃiei Terrei pune bazele geografiei umane. două lucrări majore cuprind esenŃialul gândirii lui Ratzel: Antropogeographie (1882 şi 1891. oamenii s-au aflat într-o permanentă competiŃie pentru spaŃiu: mai întâi în scopul asigurării subzistenŃei. fundamentează geografia politică. pe măsura evoluŃiei şi dezvoltării statelor. organice. În decursul acestui proces. a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani. respectiv. Prin urmare. acest din urmă fenomen depinzând de dimensiunea şi profunzimea raporturilor dezvoltate de popoarele în cauză. sunt mai puternice sau mai slabe. era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinŃelor despre om. Organismele statale îşi datorau existenŃa grupului uman. a relaŃiilor dintre ele şi a războaielor. Ulterior. şi Politische Geographie (Geografia politică. utilizând noŃiuni ca: evoluŃie. selecŃie naturală. Ratzel subliniază că dezvoltarea istorică a statelor trebuie aşezată într-un raport comparativ cu înflorirea politică a popoarelor. a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile. considera Ratzel. Ratzel a arătat că.

statele”22. performanŃele atinse de varii comunităŃi umane. unora dintre ele fiindu-le caracteristice tendinŃele de extindere. transpunerea geografică a nevoii de mişcare şi expansiune politică a popoarelor. de altfel. Acest concept va deveni. această trăsătură nefiind caracteristică societăŃilor primitive. privite prin prisma interesului geopoliticii. 2003. Tot aici. Günter Heyden. 28 21 . Ioan Mihăilescu (coord. criteriul esenŃial de analizare şi interpretare a statului în procesul de constituire organicistă a acestuia. cunoaşterea şi comensurarea mărimii spaŃiilor erau direct subordonate suprafeŃei în care circulau ideile şi proiectele politice ale popoarelor. globalizare. EsenŃa şi funcŃia socială a unei şcoli sociologice reacŃionare. cu atât dobândea mai multă forŃă politică. „statul devine un organism care include în el şi o anumită parte a suprafeŃei globului pământesc. 1960. „un fel de embrion din care se nasc. astfel. Critica geopoliticii germane. Aceste patru caracteristici spaŃiale. integrare. În cadrul analizei sale. Din această perspectivă. Bucureşti. sâmbure de civilizaŃie. antropogeografia a fost metoda construită de Ratzel. Editura Mica Valahie.Cu cât un popor era mai mobil. Mittelpunkt. Războaiele reprezentau. reprezintă principala contribuŃie a lui Ratzel la naşterea viitoarei discipline. Acestor trei caracteristici Ratzel le adaugă ideea centrului statal. Bucureşti. prin criterii şi mijloace comparative. Ratzel a identificat originea şi sursele constituirii forŃei politice a popoarelor în evoluŃia comunităŃilor istorice ale indivizilor uniŃi prin legături spirituale. Ratzel a subliniat rolul primordial jucat în decursul istoriei de ceea ce filosoful german a numit Mittelpunkt. existând diverse concepŃii despre spaŃii. aşezarea-poziŃia (die Lage) şi limitelegraniŃele (die Grenzen). prin evoluŃie spaŃială. 22 Ilie Bădescu. cât şi de cele ale pământului”21. Dintre aceste particularităŃi cele mai importante sunt întinderea-spaŃiul (das Raum).). aşa încât particularităŃile statului depind atât de particularităŃile poporului. Editura Politică. care putea evalua. În această perspectivă. Preluând viziunea dezvoltată de Kant asupra spaŃiului. Geopolitică.

de această dată în Cuba. se angajează ca jurnalist şi călătoreşte în interes de serviciu în câteva Ńări din Europa. Anthropogeographie. Stuttgart.FRIEDRICH RATZEL (1844-1904) Friedrich Ratzel s-a născut la 30 august 1844. unde în 1870 participă activ la războiul franco-prusac. München und Berlin. Engleborn. 1903. studiind populaŃia de origine germană emigrată în SUA şi rolul diverselor grupuri etnice în formarea civilizaŃiei „lumii noi”. Oldenbourg. efectuează o nouă serie de călătorii. Leipzig. Politische Geographie oder Die eographie der Staaten des Verkehres und des Kriges. publică o primă lucrare Sein und Werden der organischen Welt (ApariŃia şi evoluŃia lumii organice). Friedrich. La întoarcerea în Germania. „Scottish Geographical Magazine”. între 1872 şi 1875. 12. Leipzig. îşi continuă călătoria în Italia şi Marea Britanie. an în care primeşte şi titlul de doctor în ştiinŃe. în 1875. din München. îşi începe activitatea ştiinŃifică. Friedrich. 1882. Prima călătorie o efectuează în FranŃa. Această experienŃă europeană determină orientarea lui Ratzel spre geografie. 1896. Karlsruhe. Ammerland. îndepărtându-se de formaŃia sa zoologică. Ratzel. 1891. urmează cursuri de geografie şi geologie. Politische Geographie. din 1880. absolvind cursurile acestei prestigioase instituŃii de învăŃământ în 1868. 29 . oder Grundzüge der Anwendung der Erdkunde auf die Geschichte. 1897. la München. Începând din 1886 funcŃionează ca profesor la Universitatea din Leipzig. Ratzel descrie şi locurile pe care le străbate. Moare la 9 august 1904 în localitatea germană. unde. Friedrich. 1896. predă cursuri de geografie. nr. Cu această ocazie. în care analizează viaŃa şi opera lui Charles Darwin. Din 1876. Ratzel. R. The Territorial Growth of the state. Anthropogeographie. Der Staat und sein Boden geographisch betrachtet. Tot în calitate de jurnalist. Ratzel. Mexic şi Statele Unite ale Americii. La absolvirea studiilor universitare. Friedrich. în oraşul german. în care suferă o uşoară rănire. Friedrich. După o scurtă perioadă de spitalizare. Ratzel. îşi începe cariera universitară la Şcoala Politehnica. Din corespondenŃa trimisă publicaŃiei germane Kölnishe Zeitung reiese o puternică orientare spre geografie. dincolo de corespondenŃa pe care o trimite regulat. Friedrich. Glasgow. ca profesor titular. München. În 1869. La 21 de ani se înscrie la Universitatea din Heidelberg. Ratzel. Ratzel. unde îşi va continua activitatea în domeniul geografic până la sfârşitul vieŃii. pe lângă prezentarea diverselor evenimente la care ia parte.

când juristul şi politologul suedez Rudolph Kjellen (1864-1922) foloseşte într-o prelegere publică termenul Geopolitik. A promovat. care să fie constituit ca un stat-naŃiune organicist. urmând ca dezvoltarea şi expansiunea acestuia să ia forma unei comunităŃi bazate pe legături etnice. ale individului cetăŃean-politic. respectiv spaŃiul. ca „inventator” al geopoliticii. în viziunea lui Kjellen. politice şi economice. care trebuie privit ca un organism viu. În principalele sale lucrări. 1900). care aveau datoria să îşi mărească teritoriile prin colonizări. intră în circuitul teoretic abia la sfârşitul anilor ’20.Un moment definitoriu în apariŃia geopoliticii este anul 1899. dar limitate spaŃial. imediat după 1900. cuceriri şi expansiune. corporatist şi paternalist. geografia politică a fost suverană. viziunea statului autoritar. Atingerea unui asemenea stadiu presupunea şi eliminarea oricăror manifestări represive la adresa cetăŃenilor. considerat de el factor esenŃial şi obiectiv vital al statelor viguroase. Kjellen vedea statul-naŃional construit pe principiile solidarităŃii corporatiste. în schimb. două subiecte majore: statele. anume acela care studiază aşezarea. geopolitica reprezintă un capitol al ştiinŃei politice. consacrându-l prin lucrările Die politischen probleme des weltkrieges (Probleme politice ale Rudolph Kjellen războiului mondial. timp de aproape 20 ani. În concepŃia lui Kjellen. În această viziune determinist-organicistă. fiind profund racordat tradiŃiilor culturale germane. creştere. 1917) şi Grundriss zu einem System der Politik (Elementele unui sistem de politică. în aceeaşi măsură ca fiinŃele umane şi cunoscând aceeaşi soartă ca ultimele (naştere. publicându-l pentru prima dată în lucrarea Inledning till Sveriges geografi (Introducere în geografia Suediei. Suedezul Kjellen. ale ideii de legitimitate a statului prin contract social. 30 . Adversar declarat al individualismului exagerat şi al cosmopolitismului. 1920). Până atunci însă. Kjellen va exprima unele opinii ce aveau să prefigureze ideile geopoliticii germane de mai târziu. văzute ca manifestând sentimente şi raŃiune. Domeniul geopoliticii cuprindea. 1916) şi Der stat als (1864-1922) Lebensform (Statul ca formă de viaŃă. Kjellen s-a opus şi a respins în permanenŃă ideile politice ale liberalismului. forma şi teritoriul statului. dezvoltare şi declin). deci geografia statului. pe drept cuvânt fiind integrat şcolii geopolitice germane. care era încă departe de a conferi geopoliticii semnificaŃia ce i-a fost atribuită mai târziu. care reia ulterior termenul.

Rudolf. Rudolf. 1917. moare la 14 noiembrie 1922 la Uppsala. în timpul unei călătorii în SUA. O importanŃă deosebită pentru prezenta lucrare o are Introducere în geografia Suediei. în 1891. Edvard Thermaenius. Leipzig Kjellen. sub atenta îndrumare a eminentului profesor Oscar Alin. Grundriss zu einem System der Politik. influenŃează numeroşi geopoliticieni. Leipzig Kjellen. Rudolf. În activitatea ştiinŃifică este influenŃat de lucrările lui Friedrich Ratzel. în care Kjellen publică termenul Geopolitik. care vor ajuta la formarea Suediei moderne. dar care suferă un eşec. rămâne impresionat de calitatea şi vastitatea spaŃiului nord american. îşi începe cariera universitară. Norvegia şi Danemarca. deseori făcând referiri la aceste particularităŃi în comparaŃie cu Suedia şi Europa. În restul carierei sale politice se dedică luptei contra birocraŃiei şi socialismului. Suferind de angină pectorală. Stockholm Kjellen. prin valoroasele lucrări şi idei. În 1890. Inledning till Sveriges geografi. Kjellen a desfăşurat şi o susŃinută activitate politică. Karl Haushofer şi Otto Maul. Die Grossmaechte vor und nach dem Weltkriege. Ragnar Nuelin. Un an mai târziu. 1914. crescând într-o atmosferă profund religioasă. Studiile universitare le face la Uppsala. Rudolf. politicilor social-economice şi apărării. La rândul său. ca asistent şi mai apoi profesor (1892) de ştiinŃe politice. Din 1909 până în 1917. formată în 1814. schimbă poziŃia de deputat cu cea de senator. Kjellen. unde primeşte o largă recunoaştere academică. predă cursuri de drept. Die Grossmaechte der Gegenwart. aplicând multe din ideile şi teoriile acestuia în lucrările Inledning till Sveriges geografi (Introducere în geografia Suediei. începând cu 1905 fiind ales deputat în parlamentul suedez. militează pentru menŃinerea uniunii personale dintre Suedia. 1905. Alături de cariera universitară. 1900. 1914. pe micuŃa insulă suedeză Torsö. cu o lucrare despre stat. dintre care amintim: principalul discipol suedez. Geopolitische Betrachtungen über Skendinavien Kjellen. la aceeaşi celebră universitate. Rudolf. Der Staat als Lebensform. În paralel. Berlin 31 . Samtidens stormakter. Die politische Probleme des Weltkrieges. Berlin Kjellen. 1920. 1917). uniunea destrămându-se în 1905. Rudolf. istorie şi politologie la Universitatea din Uppsala. Stockholm Kjellen. în Germania. Rudolf. Leipzig Kjellen. în cadrul UniversităŃii din Göteborg. alături de studenŃii săi. În 1904. scrise şi expuse. În acest domeniu. promovând importante proiecte de lege în domeniul demografiei. în Finlanda etc. 1916.JOHAN RUDOLF KJELLEN (1864-1922) Johan Rudof Kjellen s-a născut la 13 iunie 1864. îşi ia doctoratul în ştiinŃe politice. 1930. Rudolf. 1900) şi Der Staat als Lebensform (Statul ca formă de viaŃă.

Editura „Glasul Bucovinei”. într-o atmosferă favorabilă. Momentul de maximă dezvoltare şi interes acordat geopoliticii îl înregistrăm în 1939. Editura „Ramuri”. atât ideile lui Kjellen. cât şi ale lui Ratzel au fost preluate şi dezvoltate de către generalul german Karl Haushofer (1869-1946) şi colaboratorii săi. Dacă geografia politică reprezintă „învăŃătura despre distribuŃia puterii Ion Conea. În condiŃiile unei Germanii înfrânte. Geopolitica. Emandi. Acest „instinct de expansiune” presupunea pentru statul german şi un „spaŃiu vital”. vrea şi trebuie să devină „conştiinŃa geografică a statului”.. izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografice”. al cărei editor era Karl Haushofer – se scria în 1928 că „geopolitica este teoria Karl Haushofer dependenŃei evenimentelor politice în teritoriu”. Craiova. concept preluat de la Friedrich Ratzel.În Germania. I. 1940. geopolitica. geopolitica a devenit în 1919 disciplină de studiu în învăŃământul superior german. apud Emil I. Definită de Haushofer ca „geografie dinamică”. În paginile revistei Zeitschrift für Geopolitik (Jurnal de geopolitică). Vasile Cucu (editori).e un termen care-mi pare tot aşa de puŃin reuşit cât e şi concepŃia autorului despre locul ei în sistemul ştiinŃelor”23. pentru ca în 1924 să se extindă în tot învăŃământul din această Ńară ca disciplină de studiu obligatorie. Iaşi. geopolitica este „ştiinŃa care se ocupă cu analiza statului din punctul de vedere al instinctului de expansiune. adepŃi ai aceluiaşi curent organicist. creatorul „antropogeografiei”. Criticând lucrarea. O altă contribuŃie importantă adusă de Haushofer este aceea a încercării delimitării conceptuale dintre geografia politică şi geopolitică. Sieger afirmă despre geopolitică: „. în viziunea cărora geopolitica va căpăta nuanŃări şi diferenŃieri semnificative privind sensul şi poziŃia acesteia în raport cu celelalte ştiinŃe. Ulterior. Geopolitica. 1994. Mai mult. Gheorghe Buzatu. vol. termenul de geopolitică apare în 1903. când are loc transformarea catedrei de geopolitică a UniversităŃii din München în Institutul de Geopolitică. 32 23 . apărută regulat între 1924 şi 1944. (1869-1946) scopul ei fiind să furnizeze indicaŃii pentru acŃiunea politică şi să fie „un îndreptar în viaŃa politică”. când Robert Sieger publică în Geographische Zeitschrift o recenzie a lucrării Inledning till Sveriges geografi scrisă de Kjellen în 1900. se spune tot acolo.

În acest sens. care trebuie să fie defensiv în interior şi ofensiv în exterior.statale în spaŃiul suprafeŃei terestre şi despre condiŃionarea sa de pământ. Preluând şi dezvoltând ideile lui Ratzel. colaboratori la revista Zeitschrift für Geopolitik. pe care o scrie în 1928 împreună cu Erich Obst. uneori formală. Pentru geopolitica acelei perioade. considerate „mai degrabă locuri ale confruntării şi coliziunilor. climă şi înveliş”. preia şi dezvoltă ideile lui Kjellen. publicată în 1927. Aflat. reprezintă „ştiinŃa despre formele de viaŃă politice în spaŃiile de viaŃă naturale. Deşi s-a considerat continuatorul intelectual al lui Ratzel şi Kjellen. ca întreaga societate germană. Haushofer a fost permanent motivat în a găsi soluŃii care să-i confere acesteia posibilitatea de supravieŃuire ca mare putere. iar perpetuarea existenŃei acestuia putea fi asigurată prin achiziŃionarea unui spaŃiu îndestulător (Grosseraum). Astfel. acceptată de comun acord de geopoliticieni. Aceste idei sunt prezentate în Grenzen in ihrer Geographischen und Politikschen Bedentung (ImportanŃa geografică şi politică a graniŃelor). sub impactul situaŃiei în care ajunsese Germania după Primul Război Mondial. în ciuda faptului că la diverşi autori şi în lucrări diferite se înregistrează numeroase variaŃii de sens şi conŃinut. i s-a adăugat în 1924 (fiind reeditată în 1938) Geopolitik des Pazifischen Ozeans (Geopolitica Oceanului Pacific). rasială (Blut) şi culturală (Kultur). Otto Maull. 33 . spaŃiu. Haushofer elaborează conceptul de instinct al graniŃei. iar Japonia controlând Manciuria. problemele geopolitice ale Extremului Orient au constituit prima temă majoră tratată de Haushofer. Haushofer s-a raportat permanent la Halford Mackinder şi la proiecŃia dezvoltată de acesta asupra Eurasiei. publicată în 1913. Aria respectivă urma să fie ocupată prin diseminare etnică (Volk). Herman Lautensach. geopolitica. despre Japonia – Dai Nihon (Marea Japonie). ambele definiŃii apărând în lucrarea colectivă Bausteine zur Geopolitik. ContribuŃia majoră a lui Haushofer la dezvoltarea geopoliticii este ilustrată în numeroase lucrări publicate. prin formă. liberă de interferenŃele şi presiunile anglo-saxone. aceasta a fost definiŃia standard. Primei lucrări. interesul său pentru Extremul Orient se explică prin convingerea că o alianŃă pe Axa Berlin-Moscova-Tokio. De altfel. cărora le adaugă teza lui Vidal de la Blache asupra spiritului frontierei. cea a graniŃelor ca organe periferice şi cea a graniŃelor în mişcare. ar fi putut oferi o rută transcontinentală. decât norme juridice ale delimitărilor politicostatale”. cu Rusia ocupând Mongolia. ce se străduieşte să înŃeleagă dependenŃa lor geografică şi condiŃionarea lor de-a lungul mişcării istorice”. în care Haushofer accentuează rolul esenŃial ce urmau să-l joace în această perspectivă graniŃele. conform cărora statul se manifestă precum un organism.

Cu toate meritele deosebite aduse geopoliticii.Aceleaşi preocupări. Karl Haushofer se face. de anatemizarea în perioada postbelică a acestei discipline ştiinŃifice şi. El a concluzionat că prin difuziunile culturale (pan-idei. 34 . Pan-Pacifică.U. răspunzător. pan-gândire). În condiŃiile în care Marea Britanie şi S. care urma să intre sub controlul Pan-Europei. Haushofer a analizat şi configurat liniile de forŃă ale distribuŃiei ariilor cultural-politice. În acest sens. prin lucrarea antumă Defence of German Geopolitics. Lebensraum şi Drang nach Osten. prin conceptele promovate de el. Permanent preocupat de pericolele ce ameninŃau Germania. geografia politică a lumii s-a configurat sub forma mai multor pan-organisme: Pan-Europa. zona Orientului Mijlociu. şi Japonia putea asigura Ńării sale supravieŃuirea ca mare putere. a termenului de geopolitică. Geopolitik der Pan-Ideen (Geopolitica panideilor).A. Haushofer a încercat să disculpe geopolitica. el a arătat că obiectivul său a fost de a oferi Germaniei o gândire politică superioară.. cu toate că. Ulterior. vor fi reluate în următoarele sale lucrări. i-a oferit lui Hitler o bază ideologică. care urmau să asigure constituirea unui Kulturboden german compact. Wehr-geopolitik (geo-strategie). arie ce urma să fie disputată de Japonia cu puterile coloniale europene şi S. identifică ameninŃarea majoră ca venind din partea puterilor care controlau navigaŃia maritimă.U. Pan-Rusia. vizând rolul Germaniei. într-o oarecare măsură. chiar şi Sovietică. datorate aservirii ei regimului nazist în anii ’30. mai ales.A. dominau întreaga Emisferă Occidentală. Conştient de prejudiciile aduse disciplinei pe care a slujit-o o viaŃă. În acest sens. în 1931 şi Geopolitik von Hente. Pan-America şi Pan-Islam. Astfel se explică opoziŃia lui Haushofer faŃă de războiul cu Uniunea Sovietică. publicată în noiembrie 1945. prin apropierea de cercurile de putere naŃional-socialiste şi „servirea” ideologiei naziste. Haushofer s-a arătat convins că doar o alianŃă contrabalansatoare a Germaniei cu Rusia. Eurafrica (bazinul Mediteranean şi nordul Africii). care spera să devină germană. Haushofer se va pronunŃa în favoarea unei reorientări a expansiunii germane spre Sud. o citadelă care ocupa imensul spaŃiu dintre Elba şi Amur. Sud-Est (Drang nach dem Süden).

se sinucide pe 10 martie 1946. exemplificând prin cazul arhipelagului nipon.Karl. Karl. fiind eliberat la sfârşitul războiului. Fiu al unui învăŃător bavarez. fiind însărcinat cu îmbunătăŃirea performanŃelor militare şi de luptă ale armatei japoneze. Orientarea sa spre geopolitică a fost legată de numirea sa. se deteriorează o dată cu arestarea şi executarea fiului. participând activ la primul Război Mondial. Berlin Haushofer. în anul 1910. Deplina recunoaştere a activităŃii sale ştiinŃifice vine în 1934. Karl Haushofer este arestat împreună cu familia şi închis la Dachau. la Universitatea din München. prin Siberia. Macht und Erde Leipzig Haushofer. Berlin-Gruenewald Haushofer. 1923. Berlin Haushofer. Grenzen in ihrer geographischen und politischen Bedentung. în 1908. După război. Berlin Haushofer. 1924. Weltstellung und Zukunft. încredinŃând-o. de origine evreiască. În timpul unei puternice depresii psihice.KARL HAUSHOFER (1869-1964) Karl Haushofer s-a născut la 27 august 1869. Karl. Karl. Albrecht. În 1912 şi-a susŃinut teza de doctorat. 1930-1934. Dai Nihon – Betrachtungen ueber Gross-Japans Wehrkraft. Berlin 35 . Karl. stabilite prin intermediul fostului său student. Haushofer a urmat. Karl. 1928. Weltpolitik von heute. 1931. Berlin Haushofer. 1932. Haushofer. Karl. în cadrul Misiunii Militare a Germaniei din Japonia. când este ales preşedinte al Academiei Germane. Wehr-Geopolitik. Îşi continuă. funcŃie pe care o va păstra până în 1937. Acuzat şi de aliaŃi pentru activitate în slujba regimului nazist. la München. cât şi pe drumul terestru de întoarcere. mai apoi. Bausteine zur Geopolitik. şi-a argumentat teza conform căreia poziŃia geografică şi caracteristicile teritoriale influenŃează destinul statelor. 1913. În 1896. se căsătoreşte cu Martha Myer Doss. Zur Geopolitik der Selbstbestimmung. funcŃie din care demisionează în 1941. 1934. cu succes. acuzat de participare la tentativa de asasinat împotriva lui Hitler. fiului său Albrecht. cursurile unor importante instituŃii de învăŃământ militar. lucrare în care. obŃinând gradul de general. Recunoaşterea politică se realizează în aceeaşi perioadă. publicată ulterior sub titlul Dai Nihon (Marea Japonie). respectiv a unor locaŃii geografice. Rudolf Hess. înspre arhipelagul nipon. alegând cariera militară. devenind în 1921 profesor de geopolitică. într-o primă fază. Geopolitik der Pan-Ideen. este din nou arestat şi închis. când devine preşedinte al „Uniunii naŃionale a germanilor din străinătate”. părăseşte armata. pe care o conduce până în 1933. Karl. Geopolitik des Pazifischen Ozeans. unde fondează Catedra de Geopolitică. Karl. Berlin Haushofer. RelaŃiile cu conducerea nazistă. Atât în călătoria sa maritimă. cariera militară. 1927. München Haushofer. Haushofer a fost fascinat de importanŃa strategică a spaŃiilor.

pe parcursul unei reuniuni a istoricilor şi geografilor francezi şi germani. şcoala de geografie politică şi geopolitică franceză se identifică. Şcoala geopolitică franceză Constituită în contextul sfârşitului de secol XIX. s-a hotărât eliminarea geopoliticii atât din învăŃământul universitar. deficitul demografic exprimat în imposibilitatea populării coloniilor. nu va reuşi să ajungă. prin introducerea unei viziuni geografice. 36 . se pot accepta o echivalenŃă a anumitor studii elaborate în această perioadă şi o coabitare a celor două discipline. În acest sens. fapt ce creează sentimentul pierderii definitive a destinului planetar.2. Puternica criză identitară. prin Fernand Braudel. care prin Lucien Febvre şi. pierderea provinciilor Alsacia şi Lorena în urma războiului franco-prusac din 1870-1871.1. Cu toate acestea. constituindu-se într-o mare măsură ca o reacŃie critică la geopolitica germană. în această primă perioadă. la nivelul şcolilor germană şi anglo-saxonă. creşterea expansionismului german – sunt câteva din condiŃiile care au stat la baza formării curentului gândirii geopolitice în FranŃa. Neacceptarea folosirii termenului de geopolitică şi înlocuirea lui cu cel de geografie politică poate conduce la confuzii în analiza istoriografică a acestei perioade formative a gândirii geopolitice franceze. va cunoaşte o nouă abordare. În acelaşi timp. revendicându-se din geografia umană. se va constitui într-o lungă perioadă de evitare a termenului de geopolitică şi a concepŃiilor geopolitice. cel mai frecvent sub numele de geografie politică. dar va juca un rol deosebit în canalizarea energiilor ştiinŃifice ale începutului de secol XX. Această ultimă caracteristică. Trebuie remarcat faptul că această înfruntare conceptual-teoretică între geopolitica germană şi geografia politică franceză va fi benefică. cât şi din cercetarea ştiinŃifică. în cadrul şcolii create în jurul revistei Annales. desfăşurată la Sorbona.2. În 1950. în cadrul mai larg al geografiei umane. subliniind diferenŃele care există între cele două discipline. trebuie remarcat modul în care dezvoltarea geopoliticii franceze se face sub semnul geografiei politice. în cadrul acestei prime perioade. din punct de vedere al importanŃei istoriografice. trebuie amintită influenŃa exercitată de noul curent geopolitic asupra istoriografiei. trebuie subliniat faptul că şcoala de geografie politică şi geopolitică franceză. mai târziu. prin studiile vizând problematica internă a spaŃiului francez. Alături de condiŃiile care au marcat apariŃia noii discipline. ce provine tocmai din intenŃia distanŃării de modul în care geopolitica a fost practicată în cadrul şcolii haushoferiene.

este considerat precursor al geopoliticii şi în cazul Şcolii franceze. geograf cu o puternică orientare istorică. un mediu complex. oameni şi istoria lor şi mai ales faptul că diversitatea umană se traduce în diversitatea peisajelor aflate în continuă înnoire. unul dintre fondatorii geografiei umane germane. va câştiga în timp numeroşi adepŃi. unde omul are un rol crescând. El opune determinismului ratzelian. în lucrarea Geopolitique. o amplă lucrare acestei teme – Le Sol et l’ötat. domeniul geopoliticii. 2001).Termenul de geografie politică este creat şi folosit. iniŃial. aducând o contribuŃie esenŃială la corectarea interpretărilor geopolitice. Termenul de geopolitică este folosit pentru prima dată în cadrul Şcolii franceze de Jacques Ancel (1879-1943). Termenul va fi reluat mult mai târziu. în 1911. temă caracteristică Epocii Luminilor” (Claval. Vidal de la Blache are şi un rol formator al viitoarelor concepŃii geopolitice. În lucrare este folosit termenul de geografie politică pentru a desemna o nouă disciplină. dar cu o componentă de reflecŃie asupra unor condiŃii mai bune de viaŃă. identificăm. dincolo de anumite condiŃionări socioeconomice. publicată în 1936. raportul intim care există între pământ. el devenind. posibilismul. spre deosebire de Ratzel. Ca şi în cazul Şcolii germane. rezultatul interacŃiunilor multiple. când Camille Vallaux (18701945) va consacra. în care omul este văzut ca un produs al naturii. prin activităŃile sale poate schimba mediul. Mediul geografic încetează de a mai fi un element brut al geografiei fizice. Deci. însă. în Paul Vidal de la Blache concepŃia lui Vidal de la Blache şi a discipolilor (1845-1918) săi. Teza centrală a întregii concepŃii vidaliene. într-o accepŃie largă. „pentru care acest termen acoperă o arie apropiată celei a geografiei umane actuale. este prezentată pe larg în lucrarea 37 . pe lângă poziŃia de precursor. Paul Vidal de la Blache. posibilistă. observă. Această nouă orientare. noua disciplină va prinde contur prin aportul întemeietorului şcolii franceze de „geografie umană”. „problemele politice şi economice pe care le pun regiunile sau marile individualităŃi naturale ale planetei”. prin analiza definiŃiei obiectului de studiu. interacŃiunea oamenilor cu spaŃiul geografic care-l populează. unde Friedrich Ratzel. în care omul. în 1750. Paul Vidal de la Blache (1845-1918). de economistul francez Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781).

Finalitatea acestei lucrări. În opoziŃie cu şcolile de geopolitică germană şi americană. Jean Bruhnes (1869-1930). numindu-le „moduri de viaŃă”.Principes de Geographie humaine (publicată postum în 1922. probleme militare şi politice sunt explicate prin legăturile ce se stabilesc între mediul natural şi elementele vieŃii economice. State. Tot din această lucrare rezultă şi o altă caracteristică a gândirii geopolitice a lui Vidal de la Blache. Grupul Editorial Corint. trebuie amintite şi contribuŃiile lui Elisée Réclus (1830-1905)25. concepŃia vidaliană descrie. şi anume tendinŃa de supraestimare a realităŃilor geopolitice a spaŃiilor mici. Orientarea geopolitică a gândirii lui Vidal de la Blache este exprimată în lucrarea La France de l`est (1916). la FranŃa. relaŃiile dintre clase. Jacques Ancel (1879-1943). François Thual. 38 24 . sociale şi politice. Bucureşti. Albert Demangeon (18721940). ocupate de germani în urma războiului franco-prusac. a regiunilor substatale. în care analiza geopolitică vizează spaŃii mari. Astfel. pe care le priveşte ca nuclee de civilizaŃie. 25 Yves Lacoste îl consideră pe Elisée Réclus părintele intelectual al geopoliticii franceze. este de a justifica apartenenŃa Alsaciei şi Lorenei. DicŃionar de geopolitică. André Siegfried (1875-1959). 2003. concepte. ca de altfel şi alŃi geopoliticieni francezi. originea capitalurilor.24 Pentru această fază precursoare a viitorului domeniu al geografiei politice şi geopoliticii. Raul Castex (1878-1968) şi ale multor altora. fapt ce nu ştirbeşte importanŃa contribuŃiei şi valoarea operei lui Elisée Réclus. Această opinie nu este împărtăşită unanim. sub îngrijirea lui Emmanuel de Martonne). redactată într-o perspectivă patriotardă. continentale şi globale (panisme). Vidal de la Blache identifică forŃele care conduc la unificarea ansamblurilor regionale în cadrul unor unităŃi teritoriale mai ample şi explică complementarităŃile şi imperativele strategice ale statelor prin intermediul evidenŃierii specificităŃii elementelor cadrului natural cuprinse în interiorul graniŃelor acestora. o „geopolitică a feudalităŃilor”. Aymeric Chauprade. care poate fi considerată prima lucrare de geopolitică franceză şi în care diferite strategii de industrializare. într-o pură viziune geopolitică. autori.

P. 1903. Urmează cursurile şcolii primare în localitatea natală. În 1872 îşi susŃine doctoratul şi merge să predea un curs de istorie şi geografie la Universitatea din Nancy. La France de l’Est – Lorraine-Alsace. în 1909. rapoarte ştiinŃifice şi hărŃi. ca una dintre cauzele înfrângerii armatelor franceze. 107 articole şi peste 200 de note. Vidal primeşte oficial titlul de profesor universitar şi se întoarce. Cu această ocazie susŃine importanŃa promovării geografiei ca domeniu educaŃional de prim rang.. unde se căsătoreşte cu Laure Marie Elizabeth şi se angajează ca profesor la Liceul d'Angers şi ulterior la Şcoala Superioară de Litere şi ŞtiinŃe. Paris Vidal de la Blache. Recunoaşterea activităŃii este exprimată de titlurile şi medaliile primite în Ńară şi străinătate: titlul de Comandor al Legiunii de Onoare (1912). în timpul războiului franco-prusac. Tableau de la géographie de la France. Moare la 5 aprilie 1918 în localitatea franceză Tamaris-sur-Mer Vidal de la Blache. Principes de géographie humaine. la Paris. Vidal părăseşte FranŃa şi urmează pentru 3 ani cursuri de arheologie la prestigioasa Şcoală Franceză din Atena. unde este înscris la Liceul Charlemagne. 1917. P. Paris Vidal de la Blache. 1919. Paris Vidal de la Blache. medalia de aur Charles P. 1922. La puŃin timp după absolvire. cât şi din imensa muncă de cercetare materializată prin publicarea a 17 cărŃi. Collection de Cartes Murales. P.. În februarie 1875. să plece la Paris. La întoarcerea în patrie. pentru ca la vârsta de 13 ani. După absolvirea liceului se înscrie la Şcoala Normală Superioară. În 1870 se întoarce la Paris. survine în timpul studiilor din Grecia. în urma căreia primeşte un certificat de profesor. unde se remarcă la disciplinele istorie şi geografie.. îşi descoperă vocaŃia geografică. este unul dintre cei care recunosc lipsa pregătiri topografice şi geografice a ofiŃerilor francezi.. 1905. P..PAUL VIDAL DE LA BLACHE (1845-1918) Paul Vidal de la Blache s-a născut la 22 ianuarie 1845. P. Accomppagnees de Notices. Paris Vidal de la Blache. Histoire et géographie:Atlas général. unde timp de 21 de ani va preda geografia la Şcoala Normală Superioară. sub influenŃa lucrărilor geografilor Carl Ritter şi Alexander von Humboldt. Migrarea spre geografie. în 1877. dublând astfel pasiunea pentru istorie.a. Daly oferită de Societatea Geografică Americană ş. în mica localitate franceză Pézenas. Paris (postum) 39 . la doar 30 de ani. ContribuŃia ştiinŃifică pe care a avut-o Vidal de la Blache la formarea unei geografii moderne în FranŃa rezultă atât din numeroasele generaŃii de studenŃii şi mai apoi colegi pe care i-a îndrumat. Siria şi Palestina. unde va conduce departamentul de geografie până la retragerea sa din activitatea didactică. în familia profesorului Abel Antoine Joseph. unde în timpul unor călătorii pe care le face în Italia. În 1898 se transferă la Universitatea din Paris.

Demangeon a avut o puternică influenŃă asupra ştiinŃei geografice franceze din prima jumătate a secolului XX atât prin lucrările elaborate. Demangeon publicase lucrarea Le Déclin de l’Europe. punând accentul pe scăderea producŃiei şi reculul demografic. publică o serie de articole în Annales de Paul Claval. apreciere demonstrată de evoluŃia ulterioară. explicând faptul că dezvoltarea economică a diverselor colonii va atrage şi independenŃa acestora. renunŃă la numeroasele date statistice. în care. În 1923 publică o lucrare cu titlul L’Empire Britannique (Imperiul Britanic). Demangeon prezintă tabloul unui continent răvăşit de război în care situaŃia învingătorilor nu se deosebeşte cu mult de cea a învinşilor. Anterior acesteia. o maşină de război”. activează la începutul carierei universitare în domeniul geografiei regionale şi economice. cât şi. cu precădere poziŃia insulară a Marii Britanii. într-o analiză sectorială. unul dintre cei mai fideli colaboratori ai lui Vidal de la Blache. elaborează o teză de doctorat consacrată câmpiei picardiene. Tot aici Demangeon anticipează declinul Imperiului Britanic. Gândirea politică. łările de Jos şi Luxemburg. care se poate constitui într-un model de studiu geopolitic regional. în contextul mai larg al analizei sistemului colonial britanic. şi cel despre Insulele Britanice”26. Bucureşti. care se va desfăşura în planul geografiei politice.Albert Demangeon (1872-1940). 40 26 . arăta cauzele declinului continentului Europa. pe care o numeşte „o înscenare. care. Integrând cele două discipline. care deformau percepŃia studenŃilor şi publicului larg despre această disciplină şi o reformulează în direcŃia unei sinteze geografice moderne. Profesionalismul de care dă dovadă în primii ani de activitate îl determină pe Vidal de la Blache să-i încredinŃeze „pregătirea a două volume din Géographie universelle: cel despre Belgia. spaŃiul şi teritoriul în secolul al XX. prin numeroasele generaŃii de geografi cărora le-a fost profesor la Sorbona. defineşte rolul factorului geografic. Editura Corint. şi al „civilizaŃiei britanice” în formarea unităŃii naŃionale. în 1920. 2001. Criticând aspru geopolitica germană. mai ales. Documentarea şi cercetarea efectuate pentru volumul despre Insulele Britanice îi vor determina activitatea ulterioară. În domeniul geografiei economice. SituaŃia Europei la începutul anilor ’30 şi cu precădere avântul luat de geopolitică în Germania vor determina o nouă cotitură în evoluŃia ştiinŃifică a lui Demangeon. Geopolitică şi geostrategie.

Géographie. frontiera şi capitala sunt privite într-o concepŃie pur organicistă. în situaŃii diferite. prin care. însă. Determinismului fatalist ratzelian.488. rămâne în actualitatea construcŃiei teoretice a geopoliticii. locuind într-un spaŃiu continuu. dincolo de orice ştiinŃificitate.. În scrierile lui Ancel apare. Metodologia folosită în elaborarea lucrărilor Geopolitique (1936). în care combină analiza inductiv-deductivă cu cea istorică în explicarea evenimentelor geopolitice. Acceptând până la un punct cadrele conceptuale definite de Ratzel. şi o puternică influenŃă vidaliană. op. În aceste articole. mare – poate fi. un loc al schimburilor”. fie un criteriu antropic. în care statul.27 Principala preocupare a geopoliticianului francez este reprezentată de problematica frontierei. plecând de la anumite „constante geografice”. într-un cadru oferit de propria viziune geopolitică în care realităŃile geopolitice trebuie analizate plecând de la relaŃiile biunivoce existente între grupurile umane şi teritoriile pe care le ocupă. Thual F. dintre care cel din numărul XLI/1932 se remarcă în mod deosebit.cit. el dezvoltând ideea posibilismului promovat de acesta. el îi opune posibilismul vidalian. ajung la un echilibru socialpolitic şi îşi delimitează propriile teritorii. geopolitica aparŃinând germanilor. 27 Chauprade A. Geographie des frontiers (1938) şi Manuel geographique de politique européenne. a cărui formare a fost inspirată în cea mai mare parte de scrierile lui Friedrich Ratzel şi de concepŃiile lui Vidal de la Blache. în care termenul şi concepŃiile geopolitice sunt repudiate datorită istoricelor adversităŃi faŃă de Germania. dimpotrivă. Un alt cercetător de marcă al primei perioade a geopoliticii franceze este Jacques Ancel (1879-1943). atunci când o discontinuitate geografică (munte. un obstacol impermeabil la fluiditatea trecerilor umane sau. Prin acestea. are la bază fie un criteriu natural.p. Demangeon subscrie tiparelor începuturilor şcolii franceze de geopolitică. 41 . mare) se opune expansiunii unei populaŃii. susŃine Ancel. el refuză şi combate militantismul pangermanist. fluviu. teritoriul. dezvoltând analize opuse celor ale geopoliticienilor germani. în care două grupuri umane diferite. geopolitica este prezentată ca parte a propagandei naziste.. Germania îşi explică tendinŃele expansioniste. Fixarea unei frontiere. „subliniind că acelaşi element natural – fluviu.

este numit la conducerea Şcolii Navale de Război. Castex este implicat activ în Primul Război Mondial. demers realizat în spiritul determinismului geografic. op. Siegfried între 1904 şi 1956. Raul Castex (1878-1968). în care ca temă favorită se distinge studiul democraŃiilor protestante şi al marilor rute comerciale. Castex afirmă superioritatea puterii maritime în faŃa celei terestre. care analizează relaŃia dintre opinia politică şi André Siegfried regimul proprietăŃii.. Dincolo de aspectele de artă militară. Tableau politique de la France de l`Ouest sous la Troisième République. În această perioadă.André Siegfried. 28 Chauprade A. În acest sens. p. Normandia. Maine. fiind considerat în această privinŃă fondatorul geografiei electorale moderne. măsură prin care preconiza o repunere în discuŃie a hegemoniei maritime”.489. (1875-1959) reputat profesor şi om de ştiinŃă francez îşi aduce contribuŃia la dezvoltarea geografiei politice şi a geopoliticii. opunându-se prin aceasta viziunii anglo-saxone –. 42 . poate fi considerat în cadrul istoriografiei geopoliticii franceze ca având o poziŃie similară cu cea a amiralului Alfred Mahan în cadrul şcolii geopolitice americane. în urma unei prodigioase cariere militare (în 1928 primise gradul de contraamiral).28 concepŃie expusă în lucrarea Synthèse de la guerre sous-marine (1902). (1875-1959) evoluŃia economică etc. unde activitatea sa didactică şi de cercetare îi va atrage o largă recunoaştere ştiinŃifică. acordă un loc important reprezentărilor. lucrarea constituindu-se în acest sens într-un veritabil tratat. ceea ce îi conferă autorului un loc între geopoliticienii francezi ai acestei prime perioade. el a pregătit.cit. care ajunge la această concluzie bazându-se pe realităŃi istorice. Anjou şi Vendée. apărută în cinci volume. unul dintre cei mai străluciŃi strategi navali francezi. Numeroasele eseuri şi lucrări publicate de A. condiŃiile geografice. el o demonstrează pornind de la influenŃa factorilor geografici asupra realităŃii. Bun cunoscător al realităŃilor geopolitice şi geostrategice ale începutului de secol XX. între 1907 şi 1913. În 1932. dar. în primul rând prin analizele electorale. între 1929 şi 1935.. OfiŃer superior în marina franceză. elaborează lucrarea Théorie stratégique (Teorie stategică). Castex „pledează pentru deplasarea centrului de greutate al Marinei militare către submarine – după modelul german. spre deosebire de Mahan. consacrată regiunilor Bretagne.. Thual F.

Îşi definitivează pregătirea ştiinŃifică cu două doctorate. Participă de trei ori la alegeri parlamentare (1902. Paris Siegfried. André. China şi India. 1910). André. O dată cu începerea războiului. unde urmează cursurile Liceului Condorcet şi mai apoi ale Şcolii Libere de ŞtiinŃe Politice. André. La Suisse. Urmând modelul tătălui său. deputat. La Démocratie en Nouvelle-Zéelande. la 21 aprilie 1875. 1924. într-un veritabil tur al lumii vizitează SUA. După anii de şcoală părăseşte FranŃa pentru a întreprinde numeroase călătorii care îi vor marca viaŃa şi activitatea ştinŃifică şi politică. desfăşoară o susŃinută activitate didactică şi ştiinŃifică. Japonia. André. 1945. în 1911. Ulterior îşi va relua activitatea politică ca senator. abandonează pentru o vreme cariera politică. Neuchâtel 43 . Paris Siegfried. În toată acestă perioadă nu abandonează preocupările ştiinŃifice. Suez. dar de fiecare dată suferă un eşec. servind ca interpret pentru armata britanică. În 1900 şi 1901. Paris Siegfried. Les deux races. Paris Siegfried. Încununarea activităŃii ştiinŃifice vine la 12 octombrie 1944 când este ales membru al Academiei Franceze. Colegiul FranŃei şi la Şcoala Liberă de ŞtiinŃe Politice. 1906. André. se va întoarce ca profesor. 1906. André. la întoarcerea în Ńară se angajează în activitatea politică. reputat om de afaceri şi politician al vremii (primar al oraşului Le Havre. candidând pentru funcŃia de deputat. 1913. materializîndu-le prin lucrarea „Tableau de la France de l’Ouest”. André. démocratie témoin. În 1945 devine primul preşedinte al FundaŃiei NaŃionale de ŞtiinŃe Politice. Le Canada. 1904. André. Tableau de la France de l’Ouest sous la Troisième République. 1928. unde. cu care va continua ulterior colaborarea. 1954. Tableau des États-Unis. ocupând chiar funcŃia de Preşedinte al Senatului FranŃei. ministru al comerŃului în cabinetul Ribot). Le Canada. Les États-Unis d’aujourd’hui. la 28 martie 1959. Paris Siegfried. Mexic. puissance internationale. 1937. în familia lui Jules Siegfried. unul în istorie politică cu teza „La Démocratie en Nouvelle-Zéelande”. mult mai târziu. pe care o publică în 1913. 1956. pe care o va publica în 1904 şi altul în drept. după 1932. Moare la Paris. Paris Siegfried. predă o serie de cursuri de ştinŃe politice şi geografie economică şi politică la Academia de ŞtiinŃe Morale şi Politice. Siegfried. L’Angleterre d’aujourd’hui. Australia. Paris Siegfried. După terminarea şcolii primare în oraşul natal se mută la Paris. În paralel. cu precădere în domeniul ştiinŃei politice. Paris Siegfried. În plan didactic. Panama et les routes maritimes mondiales. elaborând numeroase lucrări. André.ANDRÉ SIEGFRIED (1875-1959) S-a născut în oraşul Le Havre.

poziŃiilor sociale şi drepturilor politice. al ideilor generale ocupă un rol secundar în raport cu răspunsurile practice date unor probleme de ordin politic. curentul geostrategic. cu un caracter pragmatic. O caracteristică indubitabilă a şcolii anglo-saxone este reprezentată de modul în care geopolitica modernă îşi revendică originile într-un ansamblu de trei curente de gândire diferite: curentul istorico-ambientalist. şi respectiv modul de viaŃă şi habitatul uman. nu au dobândit educaŃia şi deprinderile necesare performării şi progresului. Ellen Churchill Semple (American History and its Geographic Conditions. Istoricul britanic Henry Thomas Buckle (1821-1862) relevă în monumentala sa lucrare. curentul geografiei politice şi. 1861 şi respectiv 1872. pe de o parte. concluzionează Buckle. în regiunile cu un climat tropical-torid. societăŃile respective se vor caracteriza printr-o distribuŃie inegală a bogăŃiei. Astfel. Studiul se bazează pe o amplă documentare. Într-o privire de ansamblu. înaintea ei. unde hrana se putea obŃine uşor. Şcoala geopolitică anglo-saxonă Şcoala anglo-saxonă şi-a elaborat conceptul referitor la obiectul geopoliticii aproape independent de filonul german şi cel francez. 1893) publică primele studii. History of Civilization in England. 1903) şi. sol şi hrană. pe de alta. fondatorii şcolii anglo-saxone sau bazat în analizele lor pe o raportare concretă la istorie. în trei volume. având ca principali reprezentanŃi pe Henry Thomas Buckle în Marea Britanie şi pe Frederic Jackson Turner. lipsiŃi de o motivaŃie. condiŃiile vitrege de mediu i-au determinat pe locuitorii acestor zone să depună mai multe eforturi pentru obŃinerea unui nivel de trai subzistenŃial.2. nu în ultimul rând. Spre deosebire de şcoala de geopolitică germană şi franceză. în care metoda analizei comparative a popoarelor şi societăŃilor în diferite medii de viaŃă relevă faptul că societăŃile ce se dezvoltă într-un mediu ambiental temperat-rece sunt mai disciplinate. apărută în 1857. direct din natură. în care 44 . Curentul istorico-ambientalist cunoaşte o amplă dezvoltare începând din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. axate în această primă perioadă în mare parte pe teoretizări. oamenii. Ellen Churchill Semple şi Ellsworth Huntington în Statele Unite. accentuând problemele militare strategice şi tactice. În Statele Unite ale Americii.3. relaŃiile de interdependenŃă care există între climă. (The Significance of the Frontier in american History.1. Domeniul teoriei. În acelaşi timp. mai organizate şi mai performante. mult mai cunoscutul Frederick Jackson Turner (1861-1932). acestea conducându-i finalmente spre standarde superioare de viaŃă şi civilizaŃie.

(Civilization and Climate. conturează atât cadrul teoretic al geografiei politice. de o reală valoare ştiinŃifică. Un al treilea filon al devenirii geopoliticii anglo-saxone. Această nouă funcŃionalitate oferită geografiei politice. Dacă şcoala geopolitică germană l-a avut ca fondator pe Frederich Ratzel. Un alt reprezentant de marcă al curentului ambientalist este istoricul şi geograful american Ellsworth Huntington (1876-1947). Dezvoltarea studiilor strategice. Al doilea filon al geopoliticii moderne anglo-saxone se revendică din geografia politică. cea franceză pe Paul Vidal de la Blache. un rol precursor în formarea geopoliticii îl vor avea geograful britanic James Fairgrieve (Geography and World Power. ce se va dezvolta cu precădere în contextul Primului Război Mondial. 1924.prezintă influenŃa simbiozei spaŃial-ambientale asupra civilizaŃiei din America de Nord. la nivel global. temperatură medie anuală. prin translatarea ei în câmpul comun al geografiei cu ştiinŃa politică. 1915) şi geograful american Isaiah Bowman (The New World: Problems in Political Geography. prin delimitarea unui câmp operaŃionalmetodologic şi a unei terminologii specifice. prezentată ca instrument în slujba guvernării. se încadrează între 100-200 C. Ambele lucrări. Principalul comandament al ştiinŃei militare se regăseşte tocmai în necesitatea identificării mijloacelor necesare proiectării acestei puteri. Mainsprings of the Civilization. 1945). au fost între promotorii acestui domeniu de studiu. şcoala anglo-saxonă îşi Studiile strategice reprezintă un domeniu al ştiinŃei militare. dar mai cu seamă invaziile dinspre Orient spre Europa. precum Homer Lea sau generalul William Mitchel. în Statele Unite. în care se poate manifesta dorinŃa de progres. Dintre reprezentanŃii geografiei politice anglo-saxone. au determinat marile migraŃii. se va realiza în sensul orientării generale a politicii americane. Huntington a demonstrat că modificările climatice sau persistenŃa unui tip climatic nefavorabil. Cercetători de formaŃie educativă militară. În concluzie. deseori greşit interpretat ca aparŃinând direct câmpului geopoliticii. este cel al studiilor strategice29. Huntington consideră că temperatura medie optimă dezvoltării umane. cât şi latura aplicativă şi funcŃională. 1921). Pe baza unor puternice argumente. care a efectuat o minuŃioasă investigaŃie asupra influenŃelor şi rolului jucat de climat în istoria societăŃii. 45 29 . face demersuri pentru o afirmare militară. va crea premisele dezvoltării geopoliticii. care deja constituită la acea vreme într-o mare putere economică şi comercială. în timp ce studiile geostrategice aparŃin câmpului geopoliticii.

prin prodigioasa activitate didactică şi publicistică. Întreaga operă a lui Mahan are o evidentă tentă geopolitică. Pe baza analizei influenŃei puterii maritime asupra diverselor evenimente istorice. Prin ocuparea unor diverse funcŃii militare şi politice. 46 . rolul determinant pe care îl poate juca componenta maritimă în definirea unui nou statut mondial al Statelor Unite ale Americii. Atât Mahan. Noul statut ştiinŃific al geopoliticii. Rezultatul acestei îmbinări (1840-1914) va constitui suportul teoretic al întregii sale activităŃi ştiinŃifice şi politice. Alfred Thayer Mahan (1840-1914). noile obiective urmărite având mai mult o valoare operaŃională. O caracteristică a tezelor lui Mahan o reprezintă modul în care acestea sunt construite. prin îmbinarea experienŃei practice militare cu Alfred Thayer Mahan informaŃiile istorice. subliniază el. prin lucrarea The Interest of America in Sea Power (Interesul Americii în puterea maritimă). având ca principală temă de studiu puterea maritimă (Sea Power). având în vedere contextul în care se formează şcoala geopolitică anglo-saxonă. 1793-1812). şi Halford John Mackinder pentru ce-a britanică. Alfred Mahan va exercita o puternică influenŃă asupra orientării gândirii geostrategice şi geopolitice la începutul secolului XX.bazează gândirea pe ideile a două mari personalităŃi – Alfred Mahan. pentru şcoala americană. cât şi Mackinder. în 1897. 1793-1812 (InfluenŃa puterii maritime asupra revoluŃiei franceze şi Imperiului. lucrarea care îl face celebru The influence of Sea Power upon History. 1660-1783 (InfluenŃa puterii maritime asupra istoriei. este cea publicată în 1892 cu titlul The influence of Sea Power upon the French revolutions and Empire. În acest sens. ele vizând clasificarea statelor într-un sistem „al relaŃiilor de putere istoriceşte” constituite. amiral american. constă în „fundamentarea acesteia prin geostrategie”. oferă geopoliticii o nouă orientare privind structura şi obiectivele acesteia. publică. prin care conferă o altă valoare reflecŃiei asupra raporturilor dintre pământ şi apă. la fel de celebră. 16601783). aparŃin curentului geostrategic. în 1890. Mahan subliniază. O a doua lucrare.

A. 16601783. 1901. Mahan. Paris Mahan. fiind însă cooptat ca membru al comisiei de strategie navală în timpul războiului dintre Statele Unite şi Spania şi membru al delegaŃiei americane la Congresul de pace de la Haga. The Story of the War with South Africa and The Problem of Asia. 1900.. Ocupă... pentru ca în 1885 să devină căpitan şi în 1893 amiral. desfăşoară o bogată activitate academică şi politică. London Mahan. A. Încetează din viaŃă la 1 decembrie 1914. bazată pe valorile ordinii militare. 1897. Lessons of the War with Spain. A. London 47 .. funcŃia de Preşedinte al Colegiului Naval de Război. A. 1905.T. studies of international relations. 1911. pe care o va absolvi cu rezultate foarte bune în 1859. 1890. În plan politic. Preşedinte al Comisiei de Afaceri Navale şi pe cea de Preşedinte al SocietăŃii Americane de Istorie.T. Ca ofiŃer. A.T.. Types of Naval Officers drawn from the History of the British Navy. London Mahan. Some Neglicted Aspects of War. Sub această puternică influenŃă se va desfăşura şi evoluŃia lui Mahan. Naval Strateggy Compared and Contrasted with the Principle and Practice of Military Operations on Land. 1899. în 1865 pe cel de locotenent comandor. The Interest of America in Sea Power. O prodigioasă carieră universitară şi publicistică. London Mahan. ofiŃer superior şi profesor la Academia Militară a Statelor Unite. Înscris iniŃial la Universitatea Columbia. la 25 de ani. la Washington D. influenŃa exercitată asupra preşedintelui Roosvelt şi asupra Congresului American determină adoptarea de către Statele Unite ale Americii a unei politici externe bazate pe proiectarea puterii americane prin intermediul forŃei navale. începând din 1886.T.ALFRED THAYER MAHAN (1840-1914) Alfred Thayer Mahan s-a născut la 27 septembrie 1840 în oraşul american West Point (statul New York) într-o familie cu tradiŃie militară.. din 1899.. A. The influence of Sea Power upon History. unde timp de doi ani va frecventa cursurile civile ale acestei instituŃii.T.T. în 1872 pe cel de comandor.T. The Safety of the White Race and empire of the Sea. are gradul de locotenent.. London Mahan. The influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire (1793-1812). În cariera militară va parcurge toate treptele impuse de regulamentele marinei militare: în 1861. Dennis Hart Mahan.T..T. Boston Mahan. Tatăl.T. În paralel. 1902) Retrospect and Prospect. London Mahan. A. În 1896 se va retrage din serviciul activ. A. London Mahan. participă activ la toate confruntările armate ale Statelor Unite ale Americii timp de 30 de ani. London Mahan. 1892. se va transfera – la sugestia tatălui – la Academia Navală a Statelor Unite. alături de cea militară şi politică fac din Alfred Mahan una dintre personalităŃile marcante ale Americii. A. imprimă tânărului Alfred o educaŃie riguroasă. A.C. 1907..

olandez naturalizat american. afirmă Spykman. reprezentant al curentului geostrategiei. prin care introduce în analiza geopolitică conceptul de „securitate de stat”. Teza centrală a gândirii lui Mackinder. În componenŃa securităŃii de stat. 48 . există trei mari categorii de factori: factori geografici (mărimea teritoriului. poziŃia geografică). bazată pe critica teoriei Heartland-ului lui Mackinder. Heartland. realizată în conformitate cu „criteriul distanŃei geografice” şi în termeni de bipolaritate. prin care afirmă că rolul politic major revine de fapt inelului de state cu ieşire la mare. într-un scurt articol intitulat The Geographical Pivot of Halford John History (Pivotul geografic al istoriei). Nicholas John Spykman (1893-1943).În Anglia. industriale şi demografice). dominarea acesteia determinând controlul lumii. publicat Mackinder (1861-1942) în Geographical Journal. precum şi crearea unor noŃiuni specifice geopolitice (World Island. Mackinder îşi aduce contribuŃia la dezvoltarea geopoliticii prin introducerea a două elemente noi în componenŃa obiectivului urmărit de geopolitică: alcătuirea unei „noi configuraŃii geostrategice şi geopolitice a planetei”. factori economici (resurse agricole. factori politici (stabilitatea politică. Ca şi americanul Mahan. grad de integrare socială etc. cel mai de seamă reprezentant al curentului geostrategic şi fondatorul şcolii geopolitice britanice a fost geograful Halford John Mackinder (1861-1942). el considera geostrategia drept fundamentul geopoliticii. aşa-numita bordură maritimă ce înconjoară heartland-ul. ca fiind unul dintre cele mai importante obiective pe care le urmăreşte geopolitica. enunŃată pentru prima dată în 1904. O nouă perspectivă în studiile geopolitice este introdusă de profesorul de relaŃii internaŃionale. fiind considerat ca o zonă intermediară între forŃele continentale şi cele maritime. dar preciza că sfera acestui concept nu se identifică cu totalitatea elementelor care intră în componenŃa geopoliticii. oferă bazele teoriei continentaliste. Principalele sale lucrări au fost America΄s Strategy in World Politics (Strategia americană în politica mondială. păstrarea sub control a acestui inel asigurând supremaŃia mondială. de asemenea. În lucrarea Geografia păcii dezvoltă o nouă teorie. Acest inel de state este numit de Spykman rimland. în care Asia Centrală reprezintă aria pivot a istoriei.). Pivot Area). 1942) şi The Geography of the Peace (1944).

pentru ca în 1880 să urmeze cursuri de biologie. 1890.J. unde are contacte cu numeroşi geografi francezi şi germani. În primii ani de viaŃă primeşte o solidă educaŃie.9.. On the Scope and Methods of Geography. London Mackinder. The Round World and the Winning of the Peace. The Nations of the Modern World..23. 1924.J. H. pe care o va absolvi la 24 de ani. London Mackinder. iar între 1903 şi 1908 pe cea de director al Şcolii Londoneze de ŞtiinŃe Economice şi Politice. 1943. 1887. pentru ca în 1899 să ia parte. în cadrul UniversităŃii Oxford. Britain and the British Seas. XXI. Constable. Colegiul Epsom din 1874. Profesia tatălui se va materializa prin interesul purtat de John Halford. pentru ca din 1899 să fie numit profesor titular şi director al învăŃământului geografic de la Oxford. H. în „Proceedings of the Royal Geographical Society”. istorie. în 1942. în „Scottish Geographical Magazine”. se dedică şi unei cariere politice ca membru în numeroase comisii şi comitete imperiale în care susŃine menŃinerea unui imperiu închegat. vol.. pe rând. nr. London Mackinder. În 1887 devine profesor suplinitor la Colegiul Oxford. H.. conceptele şi teoriile elaborate constituie o parte esenŃială a „osaturii” acestei discipline.. H. În 1897 călătoreşte prin Europa. Tot în 1886 publică şi prima sa lucrare The Scope and Methods of Geography. într-o anumită perioadă. Mackinder. Gainsborough Grammar School.. În paralel. George Philip&Son. în care insistă asupra unei reformări a geografiei.J. nr. în cadrul unei călătorii în Africa. vol. în „Geographical Journal”. la escaladarea muntelui Kilimanjaro.J. London Mackinder. ContribuŃia sa în domeniul geopoliticii este pe deplin recunoscută.J. H. H. H.4. London Mackinder. la 9 ani vorbind fluent limba franceză. Democratic Ideals and Reality: A Study of the Politics of Reconstruction. London Mackinder. geologie şi drept. The Physical Basis of Political Geography. A fost cel mai mic dintre cei şase copii ai doctorului Draper Mackinder. la doar 25 de ani devine membru al SocietăŃii Regale de Geografie. în 1886. Urmează.6. 1904. Încetează din viaŃă la Londra. Un an mai târziu. oferind noi perspective de abordare a acestei ştiinŃe.J.J. iar între 1910 şi 1922 funcŃionează ca membru al Camerei Comunelor în Parlamentul Britanic. The Geographical Pivot of History. vol.. Între 1892 şi 1903 ocupă funcŃia de director al Colegiului Universitar Reading. în „Foreign Affaires”. London 49 . 1919. geografiei medicale. 1902.HALFORD JOHN MACKINDER (1861-1942) Halford John Mackinder s-a născut la 15 februarie 1861 în micul orăşel britanic Gainsborough.

orientată spre exterior. geografia rusă cunoaşte o reorientare spre antropogeografie.V. Cercetările acestei perioade sunt condiŃionate de o serie de factori.2. geopolitica rusă.4. Pe fondul acestor condiŃii. reprezentând o problemă de geopolitică internă. şi o a doua. pentru ca ulterior. influenŃa ideologiei marxistleniniste. este una conjuncturală . Relativa deschidere a geografiei ruse. pe care Paul Claval (2001) îi identifică drept primii cercetători ai acestui nou domeniu. XVIII. schimbările politice de la începutul sec. permite cunoaşterea direcŃiilor de cercetare şi a studiilor întreprinse în Ńările occidentale. având un puternic caracter utilitarist. Soloviev (1820-1879) şi de către G. antrenat pe terenul determinismului ambientalist (legat de 50 . a evoluat în relaŃie directă cu dezvoltarea social-economică a Ńării. Studiile elaborate în această Ńară sunt sporadice şi nu reprezintă o contribuŃie deosebită la dezvoltarea noii ştiinŃe. acuzând asemenea idei de mecanicism şi idealism şi de ruperea ştiinŃei de concretul social-economic. Dacă în cadrul şcolilor germană.1. vizând racordarea şi impunerea Rusiei în cadrul noului sistem internaŃional. Teoria lui Plehanov. economice şi sociale. apărută în cadrul şcolii de geografie. în acel moment. nu se poate vorbi concret despre o geopolitică rusă. să aibă loc o nouă reorientare prin puternica politizare a geografiei. la sfârşitul secolului XIX. franceză. Aceasta creează o nouă premisă a dezvoltării geopoliticii ruse. Până la evenimentele din octombrie 1917. întâlnim şi în Rusia. Şcoala geopolitică rusă Preocupări în domeniul geopoliticii. studiile ştiinŃifice atingând doar tangenŃial acest domeniu. una dintre marile figuri ale marxismului rusesc. la începutul secolului XX. În Rusia sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX. precum: necesitatea cunoaşterii şi populării vastului spaŃiu continental rus. tradiŃia marilor expediŃii organizate sistematic în timpul sec. două sunt problemele puse în faŃa cercetătorilor: prima.M. Studiile geografilorgeopoliticieni au fost influenŃate de condiŃiile politice. o dată cu schimbările politice din 1917. se referă la cunoaşterea vastului teritoriu al Rusiei şi punerea în valoare a imenselor bogăŃii ale solului şi subsolului acesteia. Acest lucru a fost realizat într-o perspectivă deterministă de către istoricul rus S. pe baza criticismului adus abordării spaŃio-temporale a realităŃii fizice şi social-economice a Ńărilor occidentale. Plehanov (18561918). anglo-saxonă şi chiar românească cercetările în acest domeniu cunosc o deosebită profunzime şi continuitate. XX. în această primă perioadă. Geopolitica rusă.

întreg sistemul ştiinŃific rusesc suferă transformări radicale. fiind politizate toate aspectele ştiinŃei. se axează pe explicarea istoriei prin geografia locului unde aceasta se derulează. Implicarea din ce în ce mai mare în activităŃi anarhiste subversive duce la arestarea lui în 1874. după 1862. se întoarce la Moscova. Rolul lui Haushofer şi al geopoliticii germane în formarea gândirii naziste este preluat în Rusia sovietică de geograful şi anarhistul Piotr Alexeievich Kropotkin (1842-1921). O dată cu schimbările radicale. Kropotkin îşi câştigă o puternică reputaŃie ca geograf. multe din ideile ştiinŃifice sunt preluate de gândirea politică sovietică şi transformate în sloganuri politice. unde va rămâne în următorii 30 de ani şi va desfăşura. dezideratele politice ale noii puteri devenind direcŃii de cercetare ale acestui domeniu. În schimb.mediul înconjurător). După „triumful” revoluŃiei bolşevice. În acest context. sub influenŃa noii ideologii. determinată de schimbările ce au loc în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Tema centrală a gândirii lui Kropotkin a fost aceea a abolirii tuturor formelor de guvernare în favoarea unei societăŃi care să se bazeze pe principiul ajutorului mutual şi al cooperării. o serie din preocupările ambelor perioade se pot înscrie în formatul cercetării geopolitice. geopolitica rusă se transformă într-o geopolitică sovietică. părăseşte FranŃa pentru a se stabili în Anglia. fiind adept al anarhismului promovat de N. dezvoltându-şi propriul sistem teoretic anarhist. În paralel. unde. Totodată. ale cărui idei au inspirat multe din sloganurile şi acŃiunile politice ale lui Vladimir Ilici Lenin. Se stabileşte în FranŃa. va consacra atât termenul. În urma unor expediŃii efectuate. cea de-a treia perioadă în evoluŃia gândirii geopolitice ruse. După eliberarea din 1886. în Siberia şi Manciuria. în 1917.A. el desfăşoară şi o activitate politică. survenite în urma evenimentelor din octombrie 1917. comuniste. unde va lua parte la viaŃa politică. pentru aceleaşi idei anarhiste este arestat. politice şi social-economice. Este eliberat 2 ani mai târziu şi obligat să părăsească Rusia. cât şi o puternică şcoală geopolitică. Bakunin. în 1883. o importantă activitate ştiinŃifică. Termenul de geopolitică nu apare folosit nici în lucrările ruse (perioada scurtă scursă de la apariŃia lui nepermiŃându-i accesul în lumea ştiinŃifică rusă) şi cu atât mai puŃin în cele sovietice (aici refuzul este pur ideologic). În 1867 este ales preşedintele SocietăŃii Ruse de Geografie. fără implicarea instituŃiilor 51 . de această dată. În schimb. unde realizează numeroase observaŃii ştiinŃifice.

Zonele cele mai dezvoltate constituie baza economică de unde sunt declanşate acŃiunile. Kropotkin face aprecieri privind dezvoltarea industriei în zonele rurale. Lenin formulează celebrul slogan „Ce este revoluŃia rusă? Puterea sovietică şi electrificarea întregii Ńări”. op..1. Ajutor mutual (1902). Scopul fiecărei etape este de a crea. în zonele goale şi neindustrializate. Câmpuri.5. cit. Inspirându-se din această idee. Kropotkin îl atacă pe T. celebrele planuri cincinale în cadrul nu mai puŃin celebrului Gosplan. un caz rarisim. Huxley şi darwinismul social. această societate ideală anarhisto-comunistă reprezentând ultimul pas al unui proces revoluŃionar premergător comunismului. insistând asupra cooperării şi ajutorului mutual ca norme principale ale societăŃii. în lucrarea Field. Mutual Aid (Ajutor mutual.N. provenind din diverse domenii. El expune în numeroase lucrări principiile conform cărora va fi concepută dezvoltarea economică şi spaŃială a URSS. Şcoala geopolitică românească Alături de celelalte şcoli de gândire geopolitică. Baransky. marşul spre dezvoltare a fost conceput ca o serie de campanii militare. Dintre lucrările sale. şcoala românească interbelică va contribui substanŃial la dezvoltarea geopoliticii prin întreg ansamblul teoretic şi aplicativ al lucrărilor elaborate de numeroşi oameni de ştiinŃă. elaborată de Baransky. în cadrul şcolii de gândire 30 Paul Claval. în domeniul geopoliticii. distribuirea curentului electric. 2. Tot în lucrarea din 1899. Factories and Worksops (Câmpuri. N. 1899). Pe baza tipologiei regionale a Uniunii Sovietice. unde termenul şi concepŃiile geopolitice sunt respinse. Teroare în Rusia (1909) etc. „Într-un stat atât de vast şi inegal echipat. 83. Aşadar. Spre deosebire de şcoliile franceză sau ruso-sovietică. p.H. vor fi elaborate planul de dezvoltare a URSS. reluând propria teorie a organizării sociale. În faimoasa lucrare. fabrici şi ateliere (1899). a desfăşurat şi geograful partidului. O activitate susŃinută. specifice primei perioade de evoluŃie a noii discipline. 52 . prezentată.statului. strategia militară este folosită astfel încât să contribuie pentru a construi o nouă geografie a Ńării”30. redactate în cea mai mare parte în franceză şi engleză se disting: Cuvintele unui rebel (1885). o nouă bază economică de la care progresul va continua. 1902). larg acceptată de conducerea sovietică. fabrici şi ateliere. anterior. în perioada anilor ’30.

departe de surorile ei gata oricând să impună. Simion MehedinŃi a contribuit hotărâtor la formarea gândirii geopolitice româneşti. prin determinarea legilor. care. Alături de realizările geografice. din punct de vedere geografic şi etnografic în 1914. a categoriilor geografice şi a metodelor geografice de cercetare. Principalele linii directoare ale gândirii geopolitice româneşti. În România perioadei interbelice. se va constitui în apărătoarea valorilor naŃionale româneşti. Geopolitica românească. se pot constitui într-un ansamblu germinativ al viitoarei discipline. 53 . vor fi orientate în apărarea recent dobânditului statut de stat naŃional unitar. elaborate de ilustrul savant. pentru acea perioadă. AmeninŃărilor exterioare li se va răspunde cu studii vizând continuitatea poporului român în spaŃiul carpatodunăreano-pontic. Această nouă disciplină este legată de personalitatea marelui geograf Simion MehedinŃi (1869-1963). Reperele gândirii geopolitice româneşti se vor revendica în toată această perioadă din necesităŃile vremii. reluată ulterior sub titlul România la marginea continentului. amintim: Chestia orientală. Numeroasele lucrări cu tematică geopolitică. în contextul general de efervescenŃă ştiinŃifică. Personalitate marcantă a începutului de secol XX.geopolitică româneşti. determinând numeroase dezbateri multidisciplinare ce vor constitui în esenŃă baza formării noului domeniu ştiinŃific. identificându-se prin orientarea pur defensivă a studiilor. ele pătrund într-o perioadă relativ scurtă. este creatorul învăŃământul geografic românesc. pune bazele gândirii geopolitice româneşti. sau chiar superioritatea acesteia. Simion MehedinŃi. discipol al lui Vidal de la Blache şi al lui Friederich Ratzel. Printre lucrările de mare importanŃă ştiinŃifică în domeniul geopoliticii. se naşte la Bucureşti Şcoala românească de geopolitică. prin contribuŃia adusă. sau să demonstreze statutul de mare putere al Ńării de origine. MehedinŃi îşi va aduce contribuŃia ştiinŃifică geografică prin Simion MehedinŃi stabilirea obiectului geografiei şi precizarea (1869-1963) locului ei în sistemul ştiinŃelor. Politica noastră „expansionistă” se va găsi reflectată în studiile geopolitice româneşti sub forma dorinŃei identificării unei poziŃii recunoscute în cadrul regional şi continental. O problemă geopolitică românească şi europeană (1941).

cu o variantă Fruntaria României spre Răsărit (1941); Le paix et le peuple roumain (editată în 1927 şi 1944); Ce este Transilvania?(1940). În mod concret, două mari probleme geopolitice au stat în faŃa României Mari în perioada interbelică – ameninŃarea potenŃială a Rusiei sovietice, care nu se putea împăca cu pierderea Basarabiei, şi revizionismul maghiar, care, de asemenea, nu putea concepe pierderea Transilvaniei.31 În acest mediu îşi orientează MehedinŃi gândirea geopolitică, teza centrală fiind geopolitica naŃiunii şi a statului naŃional, cu referire directă la statul român, având un caracter pur defensiv, axat pe apărarea pământului şi neamului românesc. Semnificativă va fi, de asemenea, contribuŃia acestuia la evidenŃierea poziŃiei geopolitice nefavorabile a României, întrun spaŃiu în care marile puteri imperiale şi-au disputat permanent supremaŃia, ameninŃându-ne integritatea teritorială şi naŃională. Această orientare, menŃinută şi în lucrările celorlalŃi geopoliticieni români, evidenŃiază şcoala românească, deosebind-o de toate celelalte şcoli mai sus amintite, în care caracterul studiilor şi demersurilor politice este pur ofensiv. Astfel, şcoala românească poate fi definită prin caracterul naŃional, revendicându-şi priorităŃile din numeroasele probleme cărora România acelei perioade trebuia să le facă faŃă. Fără a încerca să demonstreze, superior şi elitist, anumite poziŃii de forŃă şi să impună adevăruri inexistente, gândirea geopolitică românească va încerca să confirme realităŃi istorice incontestabile vizând spaŃiul şi neamul românesc. Pe baza acestor coordonate, trasate de Simion MehedinŃi, s-a format şcoala românească de geopolitică, în frunte cu I. Conea, N.Al. Rădulescu, A. GolopenŃia, M. Popa-Vereş, M. David, S. Manuilă, Şt. Manciulea, V. Mihăilescu, A.D. Xenopol, C. Brătescu şi mulŃi alŃii.

Petre Deică, ContribuŃii geopolitice ale geografilor români, în „Terra”, nr. 2, Anul XXX(L), Bucureşti, 2000. 54

31

SIMION MEHEDINłI (1869-1962) Simion MehedinŃi s-a născut la 18 octombrie 1869, în localitatea Soveja, în judeŃul Vrancea, într-o familie cu 11 copii, el fiind cel mai mic. Tatăl, Neculai MehedinŃi, dascăl de biserică, se trăgea dintr-o familie de preoŃi. În 1875 începe şcoala primară la Soveja, pe care o continuă din 1878 la Vidra. În 1879 este admis la Seminarul de la Roman, iar în 1883 se transferă la Seminarul Central din Bucureşti. Liceul, început la Focşani în 1884, îl termină la Bucureşti în 1888. În acelaşi an se înscrie la Universitatea din Bucureşti, unde va urma cursurile FacultăŃii de litere şi unde profesorul Titu Maiorescu va exercita asupra lui o puternică influenŃă, nu numai filosofică, dar şi istorică. În 1892 susŃine teza de licenŃă cu lucrarea Ideile lui J.-J.Rousseau asupra educaŃiei. În acelaşi an îşi începe şi cariera didactică la catedra de istorie a liceului din Focşani. În 1893 primeşte o bursă de studii de un an la Paris din partea SocietăŃii Geografice Române, unde îl va avea profesor pe Paul Vidal de la Blache. În acelaşi an publică în Buletinul SocietăŃii Geografice Române un articol cu specific istoric: Insula Şerpilor. O scrisoare pe care la 134 d.Chr.Adrian, guvernatorul Bytiniei, o adresează împăratului Adrian. De la Paris, la îndemnul lui Vidal de la Blache, pleacă la Berlin, unde urmează, în 1894, cursurile eminentului geograf Ferdinand von Richthofen. Tot aici urmează şi cursurile de etnografie ale profesorului Adolf Bastian, care vor determina ataşamentul permanent al lui MehedinŃi faŃă de această disciplină. În 1895 pleacă la Leipzig, pentru a studia sub îndrumarea marelui geograf Friedrich Ratzel. În urma unui puternic surmenaj intelectual abandonează studiile în Germania şi se întoarce în Ńară în 1986. În 1897 ocupă ca suplinitor catedra de limbă germană la Liceul Internat din Iaşi. În 1898 se întoarce la Leipzig, unde îşi reia pregătirea tezei de doctorat cu titlui Über die Kartographische Induktion, sub îndrumarea lui Ratzel, susŃinută şi publicată în 1899. În 1900, la întoarcerea în Ńară este numit profesor la Facultatea de Litere a UniversităŃii din Bucureşti. În 1901 se căsătoreşte cu Maria Cicei, alături de care va avea doi copii, Maria-Simona şi Emil (d.1981). La 8 martie 1905, MehedinŃi este ales membru al SocietăŃii Geografice Române, iar în 1915 devine membru al Academiei Române. În 1938, după 38 de ani de prodigioasă activitate didactică şi ştiinŃifică, se retrage de la catedră. Continuă activitatea ştiinŃifică şi publicistică atât în cadrul SocietăŃii de Geografie, cât şi a Academiei Române. La 14 decembrie 1962 se stinge din viaŃă la 93 de ani. MehedinŃi, Simion, 1904 Antropogeografia şi întemeetorul ei Fr.Ratzel, Bucureşti MehedinŃi, Simion, 1930, Terra. Introducere în geografie ca ştiinŃă, Bucureşti MehedinŃi, Simion, 1937, Geografia umană şi politică, Bucureşti MehedinŃi, Simion, 1938, Antropogeografia, Bucureşti MehedinŃi, Simion, 1940, Fazele geografice ale istoriei. Observări geopolitice, în Revista Geografică Română, an III, fasc. II-III, Bucureşti MehedinŃi, Simion, 1941, Die Geopolitische Lage Rümaniens, Bukarest MehedinŃi, Simion, 1942, La Roumanie a la frontiére orientale de l’Europe, Bucureşti MehedinŃi, Simion, 1943, Die geopolitischen Folgen des wiener Schiedsspruchs, Bukarest MehedinŃi, Simion, 1945, Opere complete, Bucureşti

55

Dacă Simion MehedinŃi poate fi considerat precursorul acestui curent în gândirea ştiinŃifică românească, Ion Conea (1902-1974) poate fi evidenŃiat, prin scrierile sale, drept cel mai de seamă reprezentant al acestui domeniu. Ion Conea trebuie considerat, de asemenea, primul teoretician al geopoliticii româneşti, cu preocupări acoperind tot spectrul teoretic al acestei noi discipline, de la istorie la cadrul conceptual şi metodologic. Temele predilecte asupra cărora se opreşte autorul sunt atât cele teoretice, vizând statutul epistemologic al geopoliticii, cât şi cele din zona aplicabilităŃii concrete, precum: etnogeneza, continuitatea şi unitatea poporului român, coordonatele geografice şi geopolitice ale pământului românesc, caracteristicile spaŃiului românesc, frontierele naŃionale ş.a. Deşi perioada în care Ion Conea a activat în acest domeniu a fost scurtă, schimbările petrecute în România postbelică ducând la interzicerea geopoliticii, opera acestuia rămâne un model incontestabil pentru geopolitica contemporană românească. O aplecare mai atentă asupra scrierilor sale ar putea oferi numeroase repere în cercetarea geopolitică. În studiul Geopolitica – o ştiinŃă nouă, apărut în 1937, Conea defineşte geopolitica drept „ştiinŃă a zilei”, care îşi propune ca obiect de studiu „mediul politic planetar”, adică „jocul politic între state”, exprimat prin raporturi de forŃă, care creează „presiuni”. Totodată, el leagă apariŃia geopoliticii de procesul denumit astăzi mondializare sau globalizare. „Geopolitica este viaŃa politică explicată prin geografie. În acest sens ea distinge regiuni geopolitice, strategice, economice, de mare convergenŃă comercială.” Principiile teoretice stabilite în domeniul geopoliticii îşi vor găsi aplicabilitatea în amplul studiu O poziŃie geopolitică, apărut în 1944. Pornind de la constatarea că România face parte dintr-un vast teritoriutampon, având o poziŃie centrală între cele două Europe, una vestică, germanică şi romanică, şi alta estică, slavă, Conea decriptează toate consecinŃele ce decurg din această aşezare, prin tendinŃa de expansiune a celor două blocuri, operând cu un vast material documentar. Printre multe teme abordate de Ion Conea în studiile sale a fost şi aceea a frontierelor naturale, considerate drept frontiere politice de către geopolitica maghiară, care a lansat conceptul de bazin carpatic. Acestui subiect, Conea îi consacră trei studii: Destinul istoric al CarpaŃilor (1941), CarpaŃii, hotar natural? (1942) şi SpaŃiul geografic românesc (1944). Ion Conea argumentează convingător că munŃii nu despart, ci unesc oameni, aceştia sunt coloana vertebrală a pământului şi poporului românesc.
56

Împreună cu M. Popa-Vereş şi A. GolopenŃia, Conea publică în 1940 un amplu studiu teoretic intitulat Geopolitica, în care autorii vor reuni şi interpreta o mare parte a concepŃiilor anterioare ale cercetătorilor români şi străini, alături de care sunt prezentate coordonatele teoretice ale noii discipline. Tot în această perioadă, un moment de referinŃă în evoluŃia geopoliticii româneşti îl constituie apariŃia revistei Geopolitica şi Geoistoria – Revista Română pentru sud-estul european (1941), la iniŃiativa unui grup de sociologi, istorici şi geografi – Gh.I. Brătianu, A. GolopenŃia, S. Manuilă, Mircea Vulcănescu, Ion Conea. După momentul Geopolitica şi Geoistoria, care timp de trei ani s-a bucurat de colaborarea a numeroşi istorici, sociologi şi geografi, marcând o perioadă de maximă înflorire în geopolitica românească, consemnăm apariŃia, în 1943, sub egida SocietăŃii Române Regale de Geografie, a lucrării colective Unitatea şi funcŃiunile pământului şi poporului românesc, reunind contribuŃiile lui C. Brătescu, V. Mihăilescu, N.Al. Rădulescu şi V. Tufescu. Spre deosebire de Ion Conea, pentru care geopolitica era o ştiinŃă geografică, ce îşi îndreaptă atenŃia spre zarea planetară, sociologul Anton GolopenŃia (1909-1951), pentru care geopolitica era o ştiinŃă socială, atrage atenŃia asupra faptului că argumentele geopolitice interesează orice stat, fie el mare sau mic.32 Printre numeroase lucrări publicate de GolopenŃia, două atrag în mod deosebit atenŃia în direcŃia geopoliticii teoretice: ContribuŃia ştiinŃelor sociale la conducerea politicii externe (1937) şi Însemnare cu privire la definirea preocupărilor geopoliticii (1938). În viziunea lui GolopenŃia, geopolitica trebuie să studieze potenŃialul statului sau puterea reală a unui stat, cuprinzând: teritoriul, populaŃia, forŃa economică, structurile industriale şi agricole, marile axe de circulaŃie, structura socială, cultura, modul de guvernare, mediul politic. Deci, analiza geopolitică trebuie să fie: geografică, demografică, economică, socială, culturală şi politică. Ea trebuie să fie informativă şi continuă, tinzând să devină un adevărat buletin meteorologic, rezultatele ei fiind naŃionale.

32

Sergiu Tămaş, op. cit., p. 56. 57

ION CONEA (1902-1974) Ion Conea s-a născut la 15 ianuarie 1902, în satul Câşla, comuna Coteana din judeŃul Olt. După absolvirea şcolii primare, remarcat datorită potenŃialului intelectual ridicat de învăŃătorul său, este trimis la ConstanŃa, unde urmează cursurile Şcolii Normale sub îndrumarea eminentului geograf şi profesor Constantin Brătescu. Cu sprijinul acestuia urmează cursurile Liceului Internat „Negruzzi” din Iaşi. Tot la sugestia şi cu ajutorul financiar al acestuia, în 1922 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, SecŃia Geografie, a UniversităŃii din Bucureşti. În 1926 obŃine licenŃa cu calificativul „Magna cum Laude”. Tot în 1926, în ultimul an de facultate, conform regulamentelor acelei perioade, devine asistentul profesorului Simion MehedinŃi, sub îndrumarea căruia îşi va elabora şi teza de doctorat. Doctoratul îl va susŃine în 1934, cu o temă de geografie istorică. Teza, cu titlul łara Loviştei, va fi publicată şi va primi premiul Gh. Lazăr al Academiei Române în 1936. Până în 1949, când devine profesor titular, Conea va parcurge toate treptele didactice ale învăŃământului universitar. În paralel predă cursuri de geografie la Şcoala Superioară de Războiu. În domeniul geopoliticii, îşi începe activitatea în 1937 prin amplul studiu Geopolitica – o ştiinŃă nouă. În 1941, participă, alături de alŃi iluştri oameni de ştiinŃă români, la fondarea revistei „Geopolitica şi Geoistoria”. Prin scrierile sale, Ion Conea va oferi geopoliticii o nouă perspectivă, proprie, românească. Principalele teme ale operei profesorului Conea, făcute publice prin numeroase comunicări, prelegeri, articole şi lucrări în volum, sunt: stabilirea unui cadru conceptual şi teoretic al noii ştiinŃe, procesul de etnogeneză şi continuitatea poporului român, coordonatele geografice şi geopolitice ale pământului românesc. Schimbarea regimului politic, ce se va produce după Al Doilea Război Mondial, va impune încetarea cercetărilor marelui geopolitician şi va culmina cu anatemizarea întregii opere geopolitice. Moare la 22 iunie 1974 la Bucureşti, lăsând în urma sa regretul unor studii ce nu au mai putut fi scrise. Cu toate acestea, Ion Conea rămâne una dintre cele mai ilustre figuri ale şcolii geopolitice româneşti. Conea, Ion, 1937, Geopolitica, o ştiinŃă nouă, în „Sociologia românească”, nr. 9-10, an II/1937, Bucureşti Conea, Ion, 1938, Actualele frontiere româneşti, biruinŃa geografiei asupra istoriei, în „Buletinul SocietăŃii Regale Române de Geografie”, anul LVII, Bucureşti Conea, Ion, 1940, L’unita geopolitica della Stato Romena, Bucureşti Conea, Ion, 1941, Destinul istoric al CarpaŃilor, Editura łară şi Neam, Bucureşti Conea, Ion, 1941, Transilvania, inimă a pământului românesc, în „Geopolitica şi Geoistoria”, an I, nr.1/1941, Bucureşti Conea, Ion, 1941, TotaTransilvania ad nos venit, în „Geopolitica şi Geoistoria”, an I, nr.1/1941, Bucureşti Conea, Ion, 1942, CarpaŃii, hotar natural?, în „Geopolitica şi Geoistoria”, an II, nr.2/1942, Bucureşti Conea, Ion, 1944, O poziŃie geopolitică, în „Geopolitica şi Geoistoria”, an III, nr.3 Conea, I., GolopenŃia, A., Popa-Vereş, M., 1940 Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova

58

* * * După cum se observă, atât şcoala de geopolitică germană, cât şi şcolile franceză şi anglo-americană, cărora li se adaugă şcolile rusă şi românească, prin numeroşii lor cercetători şi prin abordările diversificate, au creat la începutul secolului XX un puternic curent de gândire, ridicând geopolitica la nivelul multor ştiinŃe şi discipline ştiinŃifice cu mult mai vechi. Într-o perioadă relativ scurtă, dar puternic marcată de schimbările social-economice şi politice prin care trece umanitatea la începutul acestui secol, geopolitica devine, dintr-o preocupare a elitelor, o disciplină ştiinŃifică academică. Primul Război Mondial, cu întreg ansamblul dramatic de schimbări şi în special stabilirea păcii de după acesta, a constituit una dintre condiŃiile dezvoltării acestei discipline, dar nu numai ca specialitate academică, ci şi, mai ales, pentru rezolvarea problemelor stringente din acea perioadă. După cum s-a văzut, mulŃi geografi şi-au abandonat preocupările tradiŃionale pentru a aborda problemele păcii şi războiului, ceea ce a condus la apariŃia Geografiei Militare, pe care anumiŃi cercetători o identifică în prezent cu Geostrategia şi o consideră o ramură aplicată a geopoliticii. Odată pacea încheiată, harta Europei şi a lumii trebuia retrasată, ceea ce a condus la apariŃia a numeroase studii legate de modele lingvistice şi naŃionale, regiuni culturale sau religioase, precum şi de principiul autodeterminării naŃionale, care s-a dovedit din nou foarte important prin aplicarea lui în practică. Numeroase alte lucrări abordau problema frontierelor şi relaŃia lor cu mediul fizic şi uman, structura politică şi economică a statelor, puterea militară, existenŃa minorităŃilor naŃionale etc., demonstrând interesul acordat acestui nou domeniu ştiinŃific. 2.2. Perioada „anatemizării” geopoliticii A doua perioadă în istoria geopoliticii, care începe în 1945 şi continuă până începutul anilor ’80, este marcată de o discreditare conjugată a acesteia din partea politicienilor şi de un puternic declin academic. Avântul deosebit luat de această nouă disciplină în prima parte a secolului XX, a fost brusc curmat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Anatemizarea ei nu se datorează numai faptului că geopolitica a servit ca instrument de pregătire şi justificare a politicii expansioniste germane, teză argumentată cu o suspectă măiestrie de est-germanul Günter Heyden în lucrarea Kritik der Deutschen Geopolitik – Critica geopoliticii germane (1958) editată de catedra de filosofie a Institutului de ŞtiinŃe
59

deŃine un rol modest. trecându-se sub tăcere comportamentul geopolitic al celor două blocuri antagoniste (Tămaş. când au fost delimitate sferele de influenŃă între URSS şi puterile occidentale. expusă în articolul The Functional Approach in Political Geography. 60 . de împărŃire a Europei Centrale şi de Est. mai ales în Statele Unite. o „construcŃie malefică” a gândirii. Jones (1954) în articolul The Unified Theory in Political Geography sau a împărŃirii lumii în două mari regiuni geostrategice şi şase regiuni politice a lui S. La rândul ei. teoria teritoriului unificat a lui S. după cum am văzut. Cohen (1973) în lucrarea Geography and Politics in a World Divided. De aceea. Geopolitica dispare total în statele europene. De asemenea. Studiile geopolitice. în America de Nord şi nu cunoaşte un succes real decât în zonele limitrofe ale puterilor care domină lumea. ca şi politicile economice promovate în întreaga Ńară. cum este abordarea funcŃională a statului a lui R.G.B.C. care a culminat cu decizia Uniunii InternaŃionale de Geografie de a interzice dezbaterile sub egida sa a problemelor geopoliticii. În primul rând. geopolitica a cunoscut un considerabil declin. confruntarea dintre capitalism şi socialism a fost prezentată doar ca un conflict ideologic. decizie menŃinută până în 1964. Hartshorne (1950). şi tradusă în numai doi ani în toate Ńările Europei comuniste (în România apare în 1960). Puterile învingătoare au căutat să elimine orice apropiere între practicile geopolitice şi înŃelegerile încheiate la Yalta (1945). conducerea sovietică avea numeroase motive de a cenzura referirile la geopolitică. cel mai bun exemplu în acest sens fiind studiile întreprinse în diverse state din America de Sud. cu precădere în lucrările din sfera relaŃiilor internaŃionale şi politologiei. aspect nu foarte indicat la vremea aceea. în perioada Războiului Rece. care incită la discriminare între state şi violenŃă în politica externă. au apărut o serie de teorii. trebuia ascunse modul în care au fost trasate frontierele interioare între republici şi regiuni. Geopolitica antrenează în declinul său şi geografia politică. 1995). au fost mascate sau au fost prezentate în conŃinutul lor sub umbrela altor ştiinŃe.B. al P. geopoliticii i s-a aplicat stigmatul unei pseudo-ştiinŃe. care durează până la începutul anilor `80. măsurile repetate de strămutare a unor populaŃii. războiul ascundea multe răni pe care geopolitica le putea explica.U. fără a se folosi termenul de geopolitică. în toată această perioadă. în plan extern.Sociale de pe lângă C. trebuia ascunsă natura geopolitică a înŃelegerilor secrete încheiate în 1939 cu Germania. a cărei renaştere se schiŃase ceva mai devreme. În plan intern. Cu toate că după cel de-al Doilea Război Mondial.S. formulă folosită deseori şi în prezent. În toată această perioadă.

geopolitica începe să se reafirme. afirmarea supremaŃiei americane. unificarea celor două Germanii. în FranŃa. Începutul anilor `90 marchează intrarea în cea de-a doua etapă a celei de-a treia perioade a evoluŃiei geopoliticii. rusă. NATO organizează prima conferinŃă postbelică având ca temă geopolitica. numărul manifestărilor în cadrul domeniului geopoliticii se înmulŃeşte. intervenŃii armate. au devansat-o. în prima perioadă a evoluŃiei geopoliticii.P. În 1983. debutează la începutul anilor `80. într-o primă etapă. a explicării corelaŃiilor. extinderea NATO şi UE. O dată cu marea fractură a istoriei în urma căreia ordinea.3. cea a delimitării conceptelor. „reinventarea” geopoliticii apare ca un imperativ. în afara celor tradiŃionale din America de Nord şi Europa de Vest. 2. în întreaga lume: prăbuşirea regimurilor dictatoriale comuniste din Europa de Est. în afirmarea geopoliticii. fără însă a se reveni la ceea ce reprezenta geopolitica în perioada interbelică. În această primă etapă a celei de-a treia perioade. românească etc. Israel. În 1982. Brazilia. Reinventarea geopoliticii constituia o necesitate în contextul schimbărilor rapide ce avuseseră loc în ultimii ani. echilibrul stabilit la nivel mondial între cele două superputeri au făcut loc unei etape de turbulenŃă globală. dezintegrarea blocului comunist. Chaliand şi J. şcolile angloamericană. În ultimele decenii au apărut noi centre de geopolitică. ameninŃările şi atacurile teroriste. destrămarea URSS şi crearea CSI. Africa de Sud. 61 . Astfel. G. globalizarea flagelurilor. în cadrul AsociaŃiei Geografilor Americani se înfiinŃează un grup specializat pe probleme de geografie politică. Dacă. Australia etc. numeroase conflicte locale. India. pe parcurs. mai ales în SUA şi FranŃa. Ragean editează un modern Atlas geopolitic şi geostrategic. lovituri de stat. geopolitica căpătând o tot mai largă recunoaştere. când termenul revine treptat în dezbaterile politice şi ştiinŃifice. la Paris se înfiinŃează un institut şi o revistă de geopolitică. dintre acestea remarcându-se cele din Rusia. desfiinŃarea Tratatului de la Varşovia şi a CAER. Perioada „renaşterii” geopoliticii A treia perioadă în evoluŃia geopoliticii. şcoala germană a avut un rol important. destrămarea Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. franceză. Începând cu 1981. cercetările germane aproape lipsind în acest domeniu. În SUA.Toate acestea au luat sfârşit începând cu anii `80. ce publică o revistă bilunară de larg interes. Japonia. a redefinirii şi amplificării obiectului de cercetare şi a stabilirii locului ei în cadrul sistemului ştiinŃelor.

mişcarea. Regiunile geopolitice sunt subdiviziuni ale primelor şi exprimă unitatea caracteristicilor geografice (Bodocan. Economia mondială. pentru ca. deosebit de importante sunt contribuŃiile geografului Saul B. care. în care ne oferă. 1997). apărută în lucrarea Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era – Schimbări geopolitice majore în era post Războiul Rece. insistând asupra distincŃiei dintre cele două tipuri de regiuni. printr-o versiune îmbunătăŃită a lucrării A New Map of Global Geopolitical Equilibrium – O nouă hartă globală a echilibrului geopolitic (1982). printre puŃinele studii ale acelei perioade. contribuŃii importante în cadrul şcolii geopolitice anglo-americane au: Peter J. Political geography. Martin Ira Glassner. definitivând-o. Cohen revine asupra propriei concepŃii. orientarea comercială şi ideologică. Dictionaire de géopolitique – DicŃionar de geopolitică (1993) etc. The Grand Chessboard – Marea tablă de şah (1997) şi mulŃi alŃii. transformată în 1983 în Révue de géographie et géopolitique. World Economy. fondează revista Herodot – strategie. Una dintre cele mai reprezentative contribuŃii la dezvoltarea geopoliticii moderne. în 1998. Regiunile geostrategice sunt expresia interconexiunilor mai multor părŃi ale globului în ceea ce priveşte localizarea. în jurul căreia se fondează prin numeroasele participări o adevărată Şcoală Herodot. Zbigniew Brzezinski. Nation-State and Locality – Geografie politică. Colin Gray. O puternică şcoală de geopolitică a luat fiinŃă în FranŃa perioadei actuale. The Geopolitics of the Nuclear Era – Geopoliticile erei nucleare (1997). Lacoste este autor al unor remarcabile lucrări. explicând că primele au o extindere globală şi un rol strategic. care publică Geography and Politics in a World Divided – Geografie şi politici într-o lume divizată (1973). în 1976. geografie. o extindere regională şi un rol tactic. S. un model global al lumii. fiecare dominată de către o superputere) şi regiuni geopolitice. care. Out of Control (1993) – Fără control. dintre care amintim: Questions de la géopolitique – Întrebările geopoliticii (1988). iar celelalte. a adus-o geograful Yves Lacoste.Pentru şcoala anglo-saxonă contemporană. 62 . ideologie. cu un aport substanŃial la refondarea acestei discipline. naŃiunea-stat şi peisajul (1991). Alături de Cohen. Taylor. El împarte lumea în regiuni geostrategice (două regiuni geostrategice. Game Plan – Planul de Joc (1986). prin conŃinut. fiind regiuni multicaracteristice. cu scop de regiuni unde se poate aplica puterea. marchează noi direcŃii şi moduri de abordare a ştiinŃei geopolitice. Political Geography – Geografie Politică (1995). să elaboreze teoria spaŃiilor globale. Cohen. – Între două ere (1978).

Moskva. Pierre Gallois. 2001. Există numeroase alte preocupări ştiinŃifice deosebite în direcŃia geopoliticii. Christian Daudel. după cum o numeşte reputatul geopolitician François Thual. anii `90 aduc revirimentul acestei discipline în cadrul gândirii ştiinŃifice ruse. Géopolitique – Geopolitica (1990). Nikolai A. Moscow. în 1997. Kolosov şi Nikolai S. Gadzhiyev. Kolosov. Moskva. Moskva. Osnovi rossiyskoi geopolitiki. care a publicat în 2000 Introducere în geopolitică34. 63 33 . Una dintre figurile marcante ale noului val al geopoliticii ruse este Alexandru Dughin. The End of Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics and Globalization. care în 2001 a publicat Sfârşitul Eurasiei: Rusia la graniŃa dintre geopolitică şi globalizare37. iar în 2000 o reeditează sub titlul Bazele geopoliticii. naŃiunile. 1999. Un tur geopolitic al lumii (1988). 34 Kamaludin S. Arktogeia-łentr. cu lucrările Religions. Geografiya pobedî. grand espaces – Religiile. 2000.Geopolitica lui Y. Iuniti. Aspekt Press. Osnovi geopolitiki. Dughin în cadrul şcolii geopolitice ruse mai activează: Kamaludin S. Dmitri Trenin. 38 Gennadiy Zyuganov. Vladimir A. Les aspects modernes de la geographie politique – Aspecte moderne ale geografiei politice (1977). marile spaŃii (1968). 2000. Michel Foucher. Nartov. Nikolai S. sub forma unui voluminos tratat de geopolitică. 1999. 2001. Moskva. Un tour du monde géopolitique – Fronturi şi frontiere. în nu mai puŃin celebra lucrare Méthodes de la géopolitique (1996). Carnegie Moscow Center. După şapte decenii de regim sovietic. Gândind spaŃial33. La Géopolitique – Geopolitica (1990). Viitorul geopolitic al Rusiei. dintre acestea amintim aportul câtorva autori: Paul Claval. Vvedeniye v geopolitike. nations. Lacoste este puternic centrată pe problemele naŃionale şi problemele minorităŃilor. Geopolitica36. Géopolitique et géostratégie – Geopolitică şi geostrategie (1994). considerate printre factorii principali ai scenei politice. Nartov. Metoda lui de analiză este „un fel de psihanaliză sau arheologie a comportamentelor colective”. Geopolitika i političeskaia geografiya. Gadzhiyev. Front et frontières. Logos. 37 Dmitri Trenin. Bazele geopolitice ruse38 Aleksandr Dugin. care. Moskva. Alături de A. 35 Vladimir A. în care geopolitica fusese oficial interzisă ca ştiinŃă. care a publicat în 1999. Geopolitika. 36 Nikolai A. Mironenko. care în 1999 a publicat Geografia victoriei. publică lucrarea Bazele geopoliticii. Mironenko care au publicat în 2001. Misliti prostranstvom. Geopolitică şi geografie politică35. Gennadiy Zyuganov.

Geopolitica (Dragoş Frăsineanu. Revista română de geografie politică (Oradea. 2003). a atlasului SpaŃiul istoric şi etnic românesc. Bodocan.1997). Cea mai semnificativă acŃiune a fost publicarea în 1994. oferind continuitate preocupărilor vizând disciplina geopolitică. Mării Negre. geopolitică şi geoistorie (Bucureşti. şi V. cât şi de geopolitică aplicată. precum: Euxin. Revista de sociologie. desfiinŃată în timpul regimului comunist. de către E. Noul mileniu aduce prin numeroasele lucrări publicate o nouă şi puternică statuare. Una dintre primele acŃiunii recuperatorii a fost reeditarea. coordonat de profesorul sociolog-geopolitician Ilie Bădescu. Tot în 1995. în care sunt cuprinse aspecte atât teoretice. alături de studii ale cercetătorilor contemporani români şi străini. înfiinŃată în cadrul AsociaŃiei de Geopolitică „Ion Conea”. Simion. Geopolitica şi geostrategia în analiza relaŃiilor internaŃionale contemporane (Constantin Hlihor. Buzatu. Tot acum apar reviste de specialitate. Geografie şi geopolitică (1999). 2005) etc. Geopolitica.În privinŃa geopoliticii româneşti. Gh. Dintre acestea amintim: Geopolitica (Paul Dobrescu. 1998). O contribuŃie remarcabilă în evoluŃia studiilor de geopolitică aplicată are profesorul Grigore Posea prin lucrarea România. O importanŃă deosebită o prezintă amplul studiu în două volume Sociologia şi geopolitica frontierei (1995). înfiinŃată în cadrul Institutului de Studii Socio-Comportamentale şi Geopolitice. Dunării. în două cărŃi despre România (1995 şi 1998). 2005). vol. la Iaşi. Introducere în Geopolitică (Silviu NeguŃ. 2004). 1999). care reuneşte o seamă de studii geopolitice ale cercetătorilor români din trecut. Târgovişte (T. CarpaŃilor. lucrare cu tentă monografică. apărut prima dată în 1942. Ilieş. consacră un spaŃiu larg problemelor geopolitice ale spaŃiului românesc. anii `90 marchează o puternică reafirmare. Bădescu. 2005). Emandi. Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învăŃământul superior va avea efecte benefice pentru dezvoltarea acestei discipline. Oradea (Al. Au fost publicate primele cursuri universitare la Cluj (V. I (I. în anii 1992-1993. Sergiu Tămaş publică lucrarea Geopolitica – o abordare prospectivă. geopolitică şi geostrategie (Bucureşti. Cucu a unui amplu volum Geopolitica I. Revistă de geografie politică. ca un prim studiu al perioadei actuale de geopolitică aplicată. Profesorul Vasile Cucu. poziŃiei acesteia în cadrul Europei.I. 2003). în Editura Militară. Tratat de Geopolitică. 1998). 1999). 64 .

indicele libertăŃii economice). principiile. O ştiinŃă fără o ierarhie clară a categoriilor epistemologice. care să dea consistenŃă şi rigurozitate oricărei analize. constând în existenŃa unui element în funcŃie de care se realizează o clasificare a obiectelor şi fenomenelor geopolitice. numărul populaŃiei. ea căzând în desuetitudine. Urmărind evoluŃia diverselor ştiinŃe. indicele segregării. metodele şi teoriile. putem afirma faptul că acesta este un procedeu frecvent folosit în faza premergătoare ridicării disciplinei ştiinŃifice la rangul de ştiinŃă. sold migratoriu. indicele sintetic al sărăciei. aspect deseori reproşat geopoliticii. care să completeze cadrul teoretic şi conceptual geopolitic. o atenŃie deosebită trebuie acordată adaptării principiilor şi metodelor generale la specificul cercetării geopolitice. principiilor şi metodelor generale trebuie să li se adauge principiile şi metodele specifice. Într-o fază ulterioară. aparŃinând atât sferei naturalului. a unor indici simpli (densitatea populaŃiei. indicele de diferenŃiere etnică) sau complecşi (indicele dezvoltării umane. 65 . în mod obligatoriu. a conceptelor şi noŃiunilor cu care operează nu poate fi considerată construcŃie ştiinŃifică. 3.). cât şi sferei socialului. apartenenŃa etnică sau confesională etc.3.1. rata şomajului. existenŃa şi regăsirea pe parcursul demersului ştiinŃific a unor categorii epistemologice operaŃionale. rata inflaŃiei. ANALIZA GEOPOLITICĂ Abordarea geopolitică a unor probleme de complexitatea celor oferite de perioada contemporană implică. principii şi metode folosite în analiza geopolitică Criteriul formează categoria epistemologică de bază. Criterii. În această primă fază. Având în vedere existenŃa relativ scurtă a demersului geopolitic. Principalele categorii epistemologice folosite în cercetarea geopolitică sunt: criteriile. Această clasificare se poate face pe baza unui indicator elementar (suprafaŃă. nu putem vorbi despre un set de principii şi metode proprii. dar putem apela la un număr de principii şi metode general-valabile în domeniul ştiinŃei.

în final ajungându-se la cunoaşterea singularului. ordona şi abstractiza bogatul material faptic în vederea generalizării. sociale şi culturale de teritoriu. Metodele de cercetare sunt subordonate principiilor şi reprezintă modul sistematic de cercetare. metoda inductivă şi metoda deductivă. Această metodă reprezintă. funcŃionale sau mentale. regional sau mondial. Printre cele mai importante principii cu aplicabilitate în analiza geopolitică menŃionăm: − principiul repartiŃiei spaŃiale. ca urmare a subordonării acestuia genului din care face parte. Legătura dintre cele două metode se defineşte prin faptul că metoda deductivă se bazează pe generalităŃile efectuate prin inducŃie. de a putea trage concluzii. pe baza generalizării. pe de o parte. − principiul cauzalităŃii. − principiul integrării. − metoda analizei şi sintezei. care este implicat frecvent în explicarea schimbărilor intervenite în structura şi funcŃionalitatea spaŃiului geopolitic. care reprezintă tot o metodă compusă dialectic ce are la bază metoda analizei şi sintezei ce se întrepătrund şi se condiŃionează reciproc. ImportanŃa acestei metode cu largă aplicabilitate rezultă din posibilităŃile oferite. la recompunerea pe baza deducŃiilor logice ale generalului. ca o unitate sistemică. economice. care constă în cunoaşterea realităŃii geopolitice de la singular la general. constă în descompunerea obiectelor. asupra unor fapte particulare. iar pe de altă parte. Principalele metode ce pot fi folosite în cercetarea geopolitică sunt: − metoda inductiv-deductivă. de cunoaştere şi de transformare a realităŃii obiective. care defineşte conexiunile ce se stabilesc între elementele ce recompun complexul teritorial.Principiile folosite în cercetarea geopolitică reprezintă totalitatea elementelor teoretice fundamentale pe care se bazează orice raŃionament ştiinŃific. o îmbinare dialectică între două metode. pe calea deducŃiilor logice. de a clasifica. oferind posibilitatea studierii repartiŃiei geografice a fenomenelor la nivel planetar sau regional. Metoda inductivă reprezintă cunoaşterea realităŃii geopolitice prin studiul singularului de la care se pleacă. fenomenelor şi proceselor studiate în 66 . ca şi descoperirea ulterioară a singularului pornind de la general. Metoda analizei materiale. de fapt. Metodele unei ştiinŃe reprezintă acel ansamblu de reguli. norme şi procedee de cunoaştere şi transformare a realităŃii. care defineşte legăturile indisolubile ale fenomenelor şi proceselor politice. Metoda deductivă pleacă de la generalizările realizate prin inducŃie şi pe baza unor deducŃii logice pornite de la premise ce conŃin generalul. fiecare dintre acestea fiind privit ca o unitate taxonomică integrată şi integratoare.

care este o metodă modernă ce constă în reprezentarea mentală a unui sistem ce există în realitate prin construirea specială de analogii cu care sunt reproduse principiile organizării şi funcŃionării acestuia. surprinse în diferite etape. prin schematizare. − metoda cartografică. generalizată şi micşorată conform unei anumite scări de proporŃie. Metoda sintezei constă în integrarea mentală a părŃilor obiectului descompus iniŃial. ce constituie una dintre metodele cu cea mai largă aplicabilitate în domeniul ştiinŃelor. 67 . Harta reprezintă un mijloc de informare de neînlocuit. Această metodă permite înregistrarea. ce oferă posibilitatea completării cercetării fenomenelor şi proceselor specifice nu numai în desfăşurarea lor spaŃială. − metoda modelelor. Înregistrarea apariŃiei unui fenomen geopolitic. Ele servesc la uşurarea muncii de înŃelegere a fenomenelor complexe. în general. ce constă în cartarea fenomenelor urmărite şi întocmirea pe această bază a hărŃilor necesare. aducând un plus de claritate. − metoda istorică. un instrument de reprezentare evolutivă a fenomenelor şi proceselor studiate. Pornindu-se de la rapida evoluŃie materială şi informaŃională pe care o înregistrează umanitatea la începutul secolului al XXI-lea. etapele evoluŃiei şi desfăşurarea lui prezentă fac ca această metodă să reprezinte o necesitate în studierea geopoliticii. privirea sintetică a corelaŃiei fenomenelor geopolitice. ci şi în cea temporală. Harta constituie reprezentarea în plan orizontal a suprafeŃei terestre sau a unei părŃi din ea. se deduce necesitatea aprofundării şi în geopolitică a acestei metode. cu metodele specifice. dintre acestea şi teritoriul dat. care permit evidenŃierea anumitor aspecte ale fenomenelor cercetate. în contextul sistemului din care fac parte. în părŃi componente. Analiza fenomenelor înscrise pe hartă permite obŃinerea imaginii raporturilor spaŃiale. În plus. a corelaŃiilor dintre acestea sau dintre caracteristicile lor. nu le-ar putea rezolva. Dezvoltarea actuală a geopoliticii nu se poate concepe fără utilizarea pe scară largă a indicilor statistici. prelucrarea şi generalizarea unui volum imens de date strânse în diferite etape ale desfăşurării fenomenului. ce oferă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor prin analize cantitative de detaliu. ea oferă geopoliticianului posibilităŃi sporite de rezolvare a problemelor cu care se confruntă şi pe care. prin analiză. şi relaŃiile de cauzalitate reliefate de geopolitician prin studiile sale.părŃile lor componente pentru observarea şi cunoaşterea în detaliu a caracteristicilor şi funcŃiilor pe care le au. − metoda statistico-matematică. Geopolitica apelează la această metodă ca la un instrument de cunoaştere şi expresie ce redă localizarea fenomenelor în corelaŃia lor spaŃială.

prin aplicare. EvoluŃia geopoliticii este astfel marcată de geneza teoriilor ce explică comportamentul geopolitic al actorilor politici. economice. domeniul teoriilor. Abordarea teoriilor geopolitice va fi realizată într-o ordine cronologică39 în cadrul celor două direcŃii fundamentale ale gândirii geopolitice: geodeterministă şi geostrategică. geopolitica îşi bazează raŃionamentele pe teorii specifice. conceptelor şi. În categoria teoriilor geodeterministe se încadrează teoria statului organic şi teoria spaŃiului vital. teoria Ńărmurilor. în general. Încă de la începuturile ei. teoria puterii continentale. teoria spaŃiilor globale. al întregii construcŃii ştiinŃifice a fost considerat secundar în raport cu preocupările practice. Abordarea cronologică evidenŃiază cel mai bine evoluŃia gândirii geopolitice în raport cu contextul general istoric. 68 39 . Teorii geopolitice Pentru explicarea evenimentelor politice. sociali şi economici în cadrul sistemului internaŃional.3. teoreticienii ştiinŃei geopolitice au elaborat o serie de modele explicative. care. se impune o prezentare detaliată a principalelor teorii geopolitice. teoria puterii aeriene. sociale. ideilor. În categoria teoriilor geostrategice intră: teoria puterii maritime. În acest sens. au fundamentat un anumit comportament în relaŃiile internaŃionale (figura 1).2. care vin să completeze aparatul metodologic impus unei ştiinŃe în formare. chiar dacă uneori. în mod greşit.

Glassner.I. 1. 1996. COHEN (1928– ) – teoria spaŃiilor globale (1973) Fig. MAHAN (1840-1914) – teoria puterii maritime (1890) RUDOLF KJELLEN (1864-1922) – concepe termenul geopolitică (1900) – sistematizarea analizei statului (1916) – teoria statului organic (1916) HALFORD JOHN MACKINDER (1861-1947) – pivotul geografic al istoriei (1904) – teoria Heartland-ului (1919) KARL HAUSHOFER (1869-1947) – teoria statului organic – teoria spaŃiului vital – teoria pan-regiunilor (1897) NICHOLAS JOHN SPYKMAN (1893-1943) – teoria Rimland-ului (1944) ALEXANDER P.333) 69 . DE SEVERSKY (1894-1974) – teoria puterii aeriene (1942) SAUL B.TEORII GEOPOLITICE CURENTUL GEODETERMINIST CURENTUL GEOSTRATEGIC FRIEDERICH RATZEL (1844-1904) – elementele esenŃiale ale analizei statului – legi de expansiune a statelor (1897) – teoria statului organic şi a spaŃiului vital ALFRED T. p. Principalele curente şi teorii geopolitice (Prelucrare după M.

Elemente de geografie politică. Alexandru Ilieş. a determinat reorientarea concepŃiei sale geografice spre descifrarea şi explicarea influenŃelor pe care mediul le exercită asupra populaŃiei umane. care afirma că statul este un organism imperfect şi se bucură de o independenŃă care nu este specifică plantelor şi animalelor. factorul ce conferă unicitate spaŃiului ocupat de un stat. chiar dacă relaŃia om-mediu este abordată în ambele direcŃii. El susŃine că. lucrare de bază în noua orientare a geografiei umane. poziŃia (Lage). statul politic se îndepărtează de fundamentul său organic. 70 40 . este dependent de acel caracter. în viziunea lui Ratzel.1. Teoria statului organic Teoria statului organic ia naştere în cadrul curentului ştiinŃific organicist. Editura UniversităŃii din Oradea. GraniŃa este privită ca un organ periferic ce reflectă mişcările istorice şi tendinŃele naturale de creştere a statului. 40 Cele patru elemente esenŃiale în analiza statului sunt prezentate de Ratzel ca fiind: întinderea sau spaŃiul (Raum). ideea de bază în construcŃia teoretică fiind asemănarea între stat şi organismul viu – statul este subordonat „aceloraşi influenŃe ca tot ce vieŃuieşte”. graniŃele (Grenzen) şi centrul statal (Mittelpunkt-ul). în spiritul gândirii darwiniene. Limitele analogiilor sale de natură biologică sunt recunoscute de Ratzel. În concepŃia ştiinŃifică a autorului se poate recunoaşte viziunea biologizantă. şi Geografia Politică.3. în care este prezentat în detaliu rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state. deci o relaŃie reciprocă de dependenŃă între spaŃiu şi caracterul său politic. specific Europei sfârşitului de secol al XIX-lea. sub influenŃa darwinismului social şi determinismului geografic. 1999. FormaŃia naturalistă. Acest curent. PoziŃia constituie. Din aceasta rezultă un punct de vedere determinist în întreaga construcŃie ştiinŃifică la Ratzel. pe măsură ce are loc dezvoltarea tehnologică şi socială. Friedrich Ratzel s-a remarcat în cadrul ştiinŃei geografice prin importanŃa acordată raportului existent între om şi mediu. are ca principali reprezentanŃi pe Friederich Ratzel. publicată în 1897. puternic reprezentat în cadrul gândirii germane. la rândul lui.2. Două lucrări fundamentale cuprind esenŃa gândirii lui Ratzel: Antropogeografia. Rudolf Kjellen şi Karl Haushofer. publicată în 1882 şi 1891. SpaŃiul este văzut ca un element care contribuie la formarea caracterului politic al grupurilor umane ce ocupă acel spaŃiu şi care. respectiv primul şi al doilea volum.

maturitate şi bătrâneŃe. de Prusia şi Italia.”41 GraniŃa nu este o simplă linie de demarcaŃie. Întrucât unui popor în creştere îi trebuie teritoriu nou. 129. fiind considerat element esenŃial. ConŃinutul sistematizat al celor şapte legi se prezintă astfel: 1. Plecând de la acest considerent. Heyden. Brazilia. dar şi un ansamblu subtil de relaŃii invizibile cu grupul social ce îl stăpâneşte. ceea ce duce la concluzia că acel stat. Aceste patru elemente reprezintă vectorii transformării statului. Ratzel elaborează. Valea Nilului. cunoscând creşteri şi descreşteri.cit. NoŃiunea de poziŃie. pentru civilizaŃiile mesopotamiene. Ratzel constată.. 71 . op. trăieşte şi moare. cunoaşte şi el o dimensiune materială măsurabilă. în creştere. în 1896. cele şapte coline ale Romei etc. spirituale şi psihologice. spaŃiul primordial de formare a viitoarei entităŃii statale. p. prin analiza comparată a statelor. fiecare stat se naşte. fiecare dintre aceste patru elemente este purtătorul unei dimensiuni materiale concrete şi al unei dimensiuni imateriale. iar Europa. că un stat de dimensiuni mari radiază şi că puterea depăşeşte realitatea. el creşte peste marginile Ńării. celebrele şapte legi de expansiune a statelor. Ratzel susŃine faptul că toate statele mari din trecut şi din prezent aparŃin marilor culturi. o Ńară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. SpaŃiul. În final. pentru Egipt. în viziunea lui Ratzel. trebuie să se extindă. 41 G. SpaŃiul unui stat creşte o dată cu creşterea culturii lui. care conŃine o dimensiune materială măsurabilă (a fi central sau periferic) şi o dimensiune politică (jucător cu o putere globală sau locală). Rusia şi Australia. este considerată ca un concept explicativ principal.Mittelpunkt-ul reprezintă punctul central. Istoria umanităŃii oferă numeroase exemple de teritorii-nucleu: Valea Tigrului şi Eufratului. în dimensiunea sa materială este privită ca un „organ periferic”. Mittelpunkt-ul reprezintă elementul primordial sau „nucleul etno-politic” de la care statul-organism începe să se dezvolte. considerate punctul de referinŃă al teoriei statului organic. din combinarea variabilă a celor patru elemente şi a caracteristicilor materiale şi imateriale rezultă stabilirea puterii unui stat. iar în dimensiunea sa abstractă este privită ca un simbol. asupra căruia se exercită presiunile externe. Valea Indusului şi Gangelui pentru civilizaŃia indiană. trecând prin etape de tinereŃe. Acest spaŃiu geografic şi politic esenŃial pentru existenŃa unui popor este numit de Ratzel spaŃiul vital – Lebensraum: „…un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul. După cum se observă. lumea urmând să fie dominată de America anglo-saxonă. Creşterea unui stat este precedată de difuziunea culturii acestuia.

72 . producŃia. comerŃului etc. Ele se extind şi se contractă o dată cu variaŃiile în suprafaŃă ale teritoriului respectiv. activitatea comercială şi. teritoriul reprezentând un element esenŃial în aprecierea puterii unui stat. GraniŃele constituie organul periferic al statului. fiecare capitol studiind câte un organ: 1. care se ocupă cu studierea aşezării. graniŃele şi reŃeaua de circulaŃie. La rândul ei. reflectând toate transformările pe care acesta le suferă. 5. Rudolf Kjellen. statul încearcă să absoarbă poziŃii şi teritorii valoroase (faŃade litorale. mai ales. El consideră statul ca un organism compus din cinci părŃi. 3. TendinŃa de expansiune teritorială este preluată şi de statele mai mici care intră în competiŃie cu cele mari. teritorii cu resurse) din punct de vedere politic. Creşterea se realizează prin anexarea sau ocuparea unităŃilor politice mici de către cele puternice. crescând continuu în intensitate. Morfopolitica – studiază forma. Geopolitica – în care analizează statul din punct de vedere geografic. Ca un stat să exprime tendinŃe de expansiune trebuie să ajungă la un anumit nivel de dezvoltare a conştiinŃei colective. ea precedându-le pe celelalte patru. Creşterea spaŃială a statelor trebuie să fie precedată de alte manifestări ale dezvoltării lor. Topopolitica – subdisciplina care studiază aşezarea statului. dar cu un teritoriu mare reprezintă întotdeauna o tentaŃie. cum ar fi ideologia. geopolitica este alcătuită din trei părŃi: a. EsenŃa gândirii lui Kjellen este exprimată în lucrarea Statul ca formă de viaŃă (1917). legea organică a lanŃului trofic este complet transferată în domeniul geopoliticii. 4. în analiza statului. datorită prezenŃei în apropiere a unor state nedezvoltate. b. în care el reia. Ratzel foloseşte exemplul procesului de colonizare când s-au ocupat mai întâi cele mai favorabile regiuni.2. Prin acestea. de creşterea numărului populaŃiei. 7. 6. TendinŃa generală spre anexări teritoriale este transmisă de la stat la stat. Stimularea pentru creşterea spaŃială vine din afară. În creşterea sa. analizând aceste părŃi în cinci capitole distincte ale lucrării Elementele unui sistem de politică (1920). continuator al muncii lui Ratzel şi adept al curentului organicist. modelul organic. a economiei. ea fiind doar un capitol al ştiinŃei politice. PrezenŃa în vecinătate a unui stat slab dezvoltat cu o populaŃie puŃin numeroasă. formei şi teritoriului statului. poziŃionează geopolitica în câmpul ştiinŃei politice. bazine fluviale. însă insistă asupra structurii ideologice a populaŃiei. fluvii şi lacuri etc. adică zonele litorale.

a statului şi suveranităŃii aparŃine întregii Europe. în care afirmarea identităŃilor naŃionale era o temă frecvent abordată. Teorii şi paradigme clasice. resursele de sol şi subsol şi aşezarea matematică. ca o operaŃiune de propagandă care urmărea să justifice ştiinŃific cuceririle hitleriste. a culturii şi conştiinŃei naŃionale. Praxiopolitica – administraŃia statului. cât şi celui geostrategic. Ecopolitica – în care analizează statul ca gospodărie (relaŃii comerciale externe. Editura Info-Team. în primul rând. Un alt urmaş al lui Ratzel. În direcŃia organicistă. ContribuŃia majoră adusă de Karl Haushofer la dezvoltarea geopoliticii nu poate fi trecută cu vederea. şi conceptul de spaŃiu vital. cu subdiviziunile: a. 3. satisfacerea nevoilor economice proprii. el preia de la Ratzel. viaŃa economică). 1997. cu fazele sale variabile de existenŃă (naştere. maturitate. declin) determinate de variaŃiile frontierelor şi graniŃelor.42 Ionel Nicu Sava. Datorită apropierii lui de cercurile de putere naŃional-socialiste şi promovării unor idei folosite în cadrul ideologiei celui de al III-lea Reich. b. poporul. geopolitica lui Haushofer a fost deseori etichetată. 2. 3. Dacă ideea spaŃiilor etnice şi istorice. Teoria spaŃiului vital Teoria spaŃiului vital îşi are originile în câmpul cultural specific Europei celei de-a două jumătăŃi a secolului al XIX-lea. 5. Demopolitica – studiază statul ca neam (constituirea neamului. concepŃia despre stat ca organism viu. Geopolitica. Fiziopolitica – studiază fizionomia teritoriului. Arheopolitica – autoritatea statului. viaŃă socială). este generalul-geograf Karl Haushofer. c. în schimb ideea organicităŃii legăturii dintre un anumit spaŃiu geografic şi populaŃia care îl locuieşte este prin excelenŃă o idee germană. Nomopolitica – forma de guvernământ. Bucureşti.c. Şcoala geopolitică germană. 73 42 . Sociopolitica – statul ca societate (structură socială. chiar dacă o lungă perioadă de timp aportul său a fost puternic contestat. Kratopolitica – studiază statul ca sistem. 4. firea neamului). imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.2.2. în a cărui gândire geopolitică se întâlnesc elemente aparŃinând atât curentului statului organic.

în accepŃiunea lui Ratzel) şi îşi afirmă personalitatea istorică.Friedrich Ratzel este primul care conceptualizează termenul lebensraum (spaŃiu vital). spaŃiul iniŃial devenind insuficient o dată cu creşterea numărului populaŃiei. Teoria spaŃiului vital cunoaşte un moment de maximă afirmare prin contribuŃia lui Karl Haushofer. Ratzel renunŃă la contextul general. al matricei etno-rasiale. referindu-se doar la populaŃiile umane. identificarea Europei de Est şi Rusiei ca sursă pentru un nou spaŃiu. lucrările sale devenind baza de inspiraŃie a politicii externe naziste. o dată cu creşterea numărului populaŃiei şi dezvoltarea civilizaŃiei. publicată în 1912 de generalul Friedrich von Bernhardi. inclusiv umane. depinde. În acest sens. în lucrarea Bazele geografice ale politicii externe (1927). lucrările: Germania şi viitorul război. Pentru a se putea dezvolta. devenită în scurt timp lucrare clasică în explicarea nevoii de spaŃiu a germanilor. acest teritoriu geografic al originii. pentru prima dată. Pornind de la convingerea că toate dificultăŃile cu care s-a confruntat Germania după Primul Război Mondial. sub influenŃa ideilor lui Ratzel. fiind reluată în numeroase lucrări. Titlul lucrării devine unul dintre principalele slogane ale naŃional-socialiştilor. Ratzel consideră necesară expansiunea teritorială în procesul de evoluŃie a unei specii. Haushofer preia de la Ratzel teoria spaŃiului vital şi o dezvoltă în sensul justificării creşterii naturale a Germaniei. Astfel. devine insuficient. de a-l conserva la nivelul moştenirilor transmise de generaŃiile trecute. Haushofer. dezvoltând teoria conform căreia evoluŃia oricărei specii. publicată în 1926 de către Hans Grimm. acest lucru putând fi realizat prin ocuparea de noi teritorii. acea populaŃie are nevoie să ocupe noi spaŃii. se formează ca etnie (rasă. se datorează lipsei spaŃiului. Ulterior. Teoria prinde rădăcini puternice în Germania începutului de secol XX. afirmă: „Noi considerăm că baza pentru orice discuŃie despre politica externă este spaŃiul vital […]. de adaptarea acesteia la condiŃiile de mediu. fiind necesare noi spaŃii pentru o dezvoltare sănătoasă. Este datoria esenŃială a politicii externe de a veghea la acest spaŃiu vital. spaŃiul vital devine un teritoriu geografic delimitat de graniŃe în interiorul căruia o populaŃie îşi produce şi reproduce mijloacele necesare vieŃii. Dintre acestea. de a-l spori. în primul rând. chiar şi în detrimentul altor populaŃii mai puŃin dezvoltate. atunci când a 74 . apare explicit. să se extindă. prin puternicul impact asupra conştiinŃei colective germane. atât de necesar unei Germanii dezvoltate şi suprapopulate. atrag în mod deosebit atenŃia. în care. şi nu mai puŃin celebra Un popor fără spaŃiu („Volk ohne Raum”). În timp.

devenit prea strâmt…”43. În consecinŃă, el militează pentru extinderea acestui spaŃiu vital, elaborând legea creşterii indefinite a statelor. Conform acestei legi, populaŃia unei naŃiuni active se extinde până când atinge maximum de spaŃiu necesar pentru satisfacerea nevoilor. Pentru satisfacerea acestor nevoi, orice cale este justificată, chiar şi aceea a cuceririi şi ocupării de noi teritorii pe calea războiului. Haushofer argumentează necesitatea creşterii teritoriale a Germaniei printr-o suprapopulare şi o diminuare a resurselor, aducând chiar şi argumente de ordin cantitativ ca suport al acestei teze. El stabileşte un plafon maxim de 100 loc/km2 pentru o dezvoltare normală a unui popor. Germania avea în 1930 o densitate medie de peste 130 loc/km2. Astfel, afirmă Haushofer, „în Germania 133 de oameni sunt nevoiŃi să se înghesuie pe un km2 al unei regiuni alpine nordice cu totul incapabilă să-i hrănească”, în timp ce „în toate imperiile coloniale, pe aceeaşi suprafaŃă şi cu un sol mult mai fertil, trăiesc numai 7, 9, 15, 23 sau 25 de oameni”44, de unde rezultă că Germania este îndreptăŃită să-şi modifice frontierele prin anexarea de noi teritorii. În plan extern, Haushofer considera că pierderea periferiilor germane din Est, fapt statuat prin tratatele de pace ce au urmat războiului, va aduce Germania în pragul unei catastrofe. Revenind în permanenŃă la tema spaŃiului vital, Haushofer încearcă să aducă noi argumente. Astfel, în 1931, în cadrul unei conferinŃe cu titlul SpaŃiul vital german, Haushofer, constatând o deteriorare tot mai dramatică a situaŃiei geopolitice a Germaniei, susŃine necesitatea expansiunii în Est. Ajunge la această concluzie, corelând cele două mari formule operaŃionale germane ale vremii, prima referitoare la situaŃia de suprapopulare a „solului” Germaniei şi nevoia lărgirii spaŃiului economic, cu a doua, referitoare la deznaŃionalizarea pe care o suferă populaŃiile de origine germană, rămase în afara graniŃelor politice, mai ales a celor din teritoriile est-europene. În acest fel, geopolitica haushoferiană devine o geopolitică a spaŃiului vital. 3.2.3. Teoria puterii maritime În lumea anglo-saxonă, chiar înainte ca termenul de geopolitică să fie pus în circulaŃie, preocupările practice impuse de situaŃii concrete au condus la elaborarea unor teorii ce se înscriu în curentul geostrategic al gândirii geopolitice.
43 Karl Haushofer, Grenzen în ihrer geographischen und politischen Bedeutung, Berlin, 1927, apud Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 95. 44 Idem, 1927, apud Sava, 1997, p. 123. 75

O primă teză elaborată în acest context este cea a puterii maritime, prezentată de amiralul american Alfred T. Mahan în lucrările: The influence of Sea Power upon History (1660-1789) – InfluenŃa puterii maritime asupra istoriei (1660-1783), publicată în 1890, The Influence of Sea Powers upon the French Revolution and Empire – InfluenŃa puterii maritime asupra revoluŃiei franceze şi imperiului (1892) şi The Interest of America in Sea Power – Interesul Americii în puterea maritimă (1897). Bazându-se pe experienŃa practică dobândită prin participarea activă la evenimentele acelei perioade (anexarea insulelor Hawai, a Cubei, a Filipinelor, cumpărarea de la Panama a teritoriului pe care se va construi Canalul Panama etc.), Mahan observă importanŃa strategică a forŃei maritime în impunerea şi menŃinerea unui statut de mare putere. Pentru a ajunge la definirea intereselor americane privind puterea maritimă, Mahan realizează o incursiune în istoria imperiilor, folosind numeroase exemple de bătălii în care victoria a fost hotărâtă de controlul asupra mării. Începutul secolului al XX-lea reprezintă pentru Statele Unite un moment de definire a statutului său în arena internaŃională. Având în vedere perspectivele unui declin inevitabil al Angliei şi creşterea pretenŃiilor la hegemonie ale Germaniei şi Japoniei, Statele Unite, arată autorul, trebuia să-şi asigure statutul de superputere. Acest deziderat putea deveni funcŃional prin completarea statutului de putere continentală, pe care SUA deja îl avea, cu cel de putere maritimă, condiŃie realizabilă. Conform teoriei lui Mahan, pentru ca un stat să devină putere maritimă, el trebuie să îndeplinească trei condiŃii: a) să se învecineze pe o întindere considerabilă cu Oceanul Planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă; b) să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici; c) să dispună de o capacitate navală şi de un potenŃial militar ridicat al flotei maritime. Toate aceste criterii, apreciază Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie în perioada deŃinerii supremaŃiei mărilor şi pot fi atinse de SUA în perspectiva completării statutului de superputere. Meritul deosebit a lui Mahan este acela de a fi formulat în termeni clari dimensiunea strategică a forŃei maritime. Focalizând analiza asupra puterii maritime, Mahan observă în lucrarea InfluenŃa puterii maritime asupra istoriei (1660-1783) publicată în 1890, că există poziŃii geografice avantajoase, dar ele au doar o valoare strategică potenŃială atâta vreme cât nu beneficiază de o forŃă economică în măsură să le pună în valoare. Tot aici, Mahan identifică şase elemente fundamentale care influenŃează puterea maritimă a unui stat:
76

1) poziŃia geografică: ieşirea la mare, zone litorale expuse, baze navale strategice în alte mări şi oceane, controlul asupra unor rute comerciale importante; 2) natura coastelor: prezenŃa unor regiuni de coastă cu estuare naturale favorabile construirii de porturi – pentru dezvoltarea comerŃului, industriei navale şi marinei militare; prezenŃa râurilor navigabile – pentru comerŃ interior sau ca o cale de penetrare a teritoriilor inamice; 3) extinderea teritoriului: lungimea Ńărmurilor, uşurinŃa cu care o coastă poate fi apărată; 4) numărul populaŃiei: o populaŃie numeroasă poate construi şi menŃine o marină comercială şi militară puternică; 5) caracterul naŃional: aptitudinea pentru comerŃ, deoarece „puterea maritimă se bazează pe un comerŃ extins şi paşnic”; 6) caracterul guvernului: felul în care guvernul valorifică condiŃiile oferite de mediu şi caracteristicile populaŃiei pentru a promova puterea maritimă. Concluziile desprinse din analiza rolului puterii maritime în istorie sunt aplicate de Mahan asupra SUA. În 1897, în lucrarea Interesul Americii în puterea maritimă, el îşi defineşte propria doctrină, conform căreia SUA trebuia să se asocieze cu puterea navală britanică pentru împărŃirea controlului mărilor, determinând Germania să se limiteze la rolul său continental, şi să se stabilească o apărare coordonată a europenilor şi americanilor, în stare să limiteze „ambiŃiile asiatice”. Toate acestea nu aveau decât un singur scop – atingerea de către SUA a supremaŃiei mondiale. La o analiză atentă se poate observa că multe din ideile elaborate de Mahan la sfârşitul secolului XIX au fost preluate ulterior în politica externă americană. 3.2.4. Teoria puterii continentale sau a Heartland-ului În cadrul curentului geostrategic, geograful britanic Halford Mackinder se distinge drept cel mai cunoscut susŃinător al teoriei continentaliste. În elaborarea propriei viziuni asupra lumii, Mackinder pleacă de la poziŃia de mare putere pe care Anglia trebuia să şi-o menŃină în noua conjunctură internaŃională de la începutul secolului al XX-lea, accentul fiind pus pe raportul acesteia cu masa continentală euro-asiatică, în cadrul căreia puteri precum Germania şi Rusia începeau să exercite puternice presiuni geopolitice.
77

Teza centrală a gândirii lui Mackinder a fost enunŃată pentru prima dată în 1904 într-un articol intitulat The Geographical Pivot of History – Pivotul geografic al istoriei, publicat în Geographical Journal. Articolul oferă o concepŃie largă asupra istoriei mondiale, elementul central de analiză constituindu-l lumea ca întreg şi conflictele ei, care dintotdeauna au opus puterea continentală celei maritime. „Puterea continentală”, afirmă Mackinder, îşi are originea în inima Eurasiei, în Asia Centrală, de aici articulându-se toate dinamicile geopolitice ale planetei. Acest spaŃiu, reprezentând aria pivot a istoriei, centrul insulei mondiale (World Island), este plasat în reprezentarea cartografică europocentristă în partea centrală a planisferei. Acest vast teritoriu ocupat în prezent de Rusia, fapt ce-i oferă un puternic avantaj în politica internaŃională, se întinde „dinspre Ńinuturile vecine cu Pacificul până în zona cuprinsă, la vest, între Marea Caspică şi Marea Neagră, de la Oceanul ÎngheŃat până la munŃii şi podişurile care despart zona de nord şi centrală a Asiei de cea de sud”45. Mackinder imaginează la nivelul planisferei o construcŃie geopolitică completă a noii teorii. Astfel, la exteriorul ariei pivot se conturează două arce de cerc: primul, inner crescent, cuprinde Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, India şi China, al doilea, outer crescent este format din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia. Acest decupaj geopolitic prezentat de Mackinder schimbă complet modul tradiŃional de divizare a globului în cinci continente şi cinci oceane şi propune o viziune dinamică, într-o perspectivă istorică, în organizarea geografică a planetei. Un alt aspect important al teoriei constă în ideea conform căreia ansamblul fenomenelor geopolitice se poate explica începând de la lupta care opune pivotul central arcelor de cerc, interior şi exterior. El consideră că puterea care controlează aria pivot a insulei mondiale poate controla lumea. Văzându-şi punctele de vedere confirmate de Primul Război Mondial, Mackinder îşi aprofundează propria teză, elaborând, în 1919, o amplă lucrare cu titlul Democratic Ideals and Reality: a study in the Politics of Reconstruction – Idealuri democratice şi realitatea: un studiu despre politica reconstrucŃiei. Mackinder îşi reia acum propria teză într-un context mult mai larg, lucrarea putând fi considerată un veritabil tratat despre ştiinŃa păcii.
45

Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003.

78

În acest nou studiu, autorul aduce modificări atât în ce priveşte denumirea de arie pivot, care este înlocuită cu conceptul de Heartland, cât şi poziŃia acesteia. Astfel, Heartlandul translatat spre Vest include acum şi bazinele Mării Baltice, Mării Negre şi întreaga Europă central-orientală până la aliniamentul Elba-Marea Adriatică, învestind astfel Europa de Est cu o poziŃie geopolitică-cheie în controlul Eurasiei (figura 2). În această lucrare, el formulează, ca o concluzie, celebra reflecŃie geopolitică: Cine stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte Heartland-ul. Cine stăpâneşte Heartland-ul stăpâneşte Insula lumii. Cine stăpâneşte Insula lumii stăpâneşte lumea. Peste ani, această teză va face carieră, devenind una dintre cele mai celebre formule geopolitice.

Fig.2. Puterea continentală – modelul lui Halford Mackinder (sursă: P. Dobrescu, 2003, p.59) 79

PoziŃia centrală în cadrul Heartland-ului conferă, în viziunea lui Mackinder, Europei de Est un statut vital, acest spaŃiu fiind unul de legătură între cele două mari puteri ale vremii: Rusia şi Germania. În plus, stăpânirea acestui spaŃiu de către una sau alta dintre aceste două Ńări ar demonstra supremaŃia la nivelul Heartland-ului, ceea ce ar genera un nou dezechilibru. Pentru o Europă devastată de război, stabilitatea şi pacea reprezentau dezideratul dezvoltării. Trebuia asigurat un echilibru între statele lumii, astfel încât niciunul dintre ele să nu mai poată deveni atât de puternic încât să dorească dominarea celorlalte, fapt ce ar constitui cauza principală a unui alt război. Acest echilibru nu poate fi asigurat decât prin menŃinerea unui echilibru în interiorul Heartland-ului. Viziunea lui Mackinder asupra echilibrului între naŃiuni, ca primă condiŃie a păcii, se regăseşte, prin asemănare, în principiul care a stat la baza constituirii Ligii NaŃiunilor. Astfel, „testul Ligii va fi în Heartland”, afirma Mackinder; test pe care Liga nu l-a trecut, peste doar două decenii echilibrul rupându-se chiar în interiorul Heartland-ului. În 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii continentale, în articolul The Round World and the Winning of the Peace, publicat în numărul din iulie al revistei Foreign Affairs, precizând că teoria Heartland-ului, „este mai validă şi mai folositoare astăzi decât era cu douăzeci sau cu patruzeci de ani în urmă”. În noul context geopolitic în care se prefigura victoria forŃelor aliate, Mackinder îşi reconsideră teoria, modificând încă o dată contururile Heartland-ului. Astfel, „Heartland-ul este constituit din partea de nord şi din centrul Eurasiei. Se întinde de la coasta arctică până la deşerturile centrale şi are ca limită vestică istmul larg dintre Marea Baltică şi Marea Neagră.” În liniile sale mari, această zonă coincidea cu teritoriul URSSului, una dintre puterile ce puteau ieşi învingătoare din război. Victoria şi stăpânirea unui imens teritoriu, peste 10 mil. km2, îi vor asigura Uniunii Sovietice supremaŃia terestră. Pornind de la acest raŃionament, Mackinder concluzionează: „Dacă Uniunea Sovietică iese din acest război cucerind Germania, ea se va clasa ca prima putere terestră a lumii”, având un potenŃial de creştere uman, teritorial şi material greu de stopat în perspectiva unor noi tendinŃe expansioniste pe care această Ńară le poate avea. SoluŃia găsită de Mackinder consta în constituirea unei comunităŃi euroatlantice, capabilă să opună o forŃă credibilă procesului de creştere a Uniunii Sovietice şi de limitare a expansiunii acesteia dincolo de centrul Europei.
80

pe de altă parte. Strategia americană în politica mondială. În lucrarea Geografia păcii. Folosindu-se de argumente teoretice. oferind ca alternativă. prin controlul căruia se asigură dominarea inimii lumii (Heartland). în antiteză cu larg răspândita concepŃie americană a menŃinerii unui izolaŃionism continental. ContribuŃia acestuia în domeniul geopoliticii este redată în lucrările America΄s Strategy in World Politics (Strategia americană în politica mondială. şi. pe de-o parte. ca atare. În acest spaŃiu se defineşte „adevăratul raport de forŃe între puterea continentală şi cea maritimă”. din punct de vedere economic dacă ar pierde pieŃele europeană şi asiatică. modul în care Mackinder opune. Spykman recunoaşte meritele teoriei Heartland-ului. 81 . Prima lucrare. apărută postum. cu importanŃă maximă în construcŃia strategică a relaŃiilor internaŃionale. în cadrul relaŃiilor internaŃionale.5. Spykman se ocupă de ordinea mondială ce se va instaura la sfârşitul războiului şi de strategia SUA în viitoarea conjunctură internaŃională. reprezintă o pledoarie a implicării globale a Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial. Spykman îşi construieşte propria teorie pornind de la o poziŃie critică faŃă de rolul geopolitic mondial al Heartland-ului. În argumentarea acestei opinii. un teritoriu aflat la exteriorul zonei centrale a Eurasiei.3. reprezentată de o „regiune intermediară dintre Heartland şi mările riverane”. dar şi practice. un spaŃiu al Ńărmurilor. dar nu elimină rolul geopolitic al Heartland-ului lui Mackinder. El diminuează. 1942) şi The Geography of the Peace (Geografia păcii. Spykman avansează teza conform căreia spaŃiul american n-ar fi posibil de apărat împotriva unei puteri continentale hegemone şi. Teoria Ńărmurilor sau a Rimland-ului Un alt demers în cadrul curentului geostrategic este reprezentat de teoria Ńărmurilor.2. apreciind. SUA nu ar putea supravieŃui. mai bine cunoscută sub denumirea de teoria Rimland-ului. perspectiva globală oferită de aceasta în abordarea relaŃiilor dintre state. Ca discipol al scrierilor lui Mackinder. Cu toate acestea. el identifică şi demonstrează această nouă zonă-pivot a geopoliticii mondiale. 1944). elaborată de profesorul american Nicholas John Spykman. tipul de putere maritimă celei continentale.

România şi Turcia. ale Germaniei şi ale Japoniei”. dar fără a i se acorda aceeaşi importanŃă. cât şi cu puteri maritime aparŃinând spaŃiilor insulare. 82 . care înconjoară din cele mai multe părŃi Heartland-ul eurasiatic şi care cuprinde Finlanda şi łările Scandinave. precum Marea Britanie şi Japonia. Din această zonă de contact s-au declanşat „asalturile către supremaŃia mondială ale lui Napoleon. p. Spykman observă numeroasele confruntări ale populaŃiilor acestei zone atât cu puteri continentale aparŃinând heartland-ului. funcŃionează ca un spaŃiu tampon între uscat şi mare. de cele mai multe ori maritimă. Această bordură uneori continentală.Fig. şi se prelungeşte cu Ńări aparŃinând Orientului Apropiat şi Mijlociu. Acest spaŃiu apare şi în teoria lui Mackinder. Claval. 2001. sub denumirea de inel interior („inner crescent”).129) Făcând o incursiune în istorie. continuând cu Polonia. Dominarea Heartland-ului de către Rimland (sursă: P. până în India şi Mongolia.3.

care. devenind strategia de bază a SUA în timpul Războiului Rece.” Această nouă teorie elaborată din perspectiva geopolitică a problemelor de securitate cu care se confruntă SUA în acea perioadă. în vederea înlăturării influenŃei Germaniei şi Japoniei şi instaurarea unui nou echilibru de forŃe. elaborează teza potrivit căreia puterea aeriană poate depăşi în importanŃă puterea terestră şi cea maritimă (figura 4). cunoscută sub denumirea de „containement”.2. teoria Rimland-ului oferă rezolvarea problemei raporturilor de forŃă prin formarea unei coaliŃii între Anglia. de „reŃinere”. în vederea limitării posibilităŃilor de acŃiune ale acesteia. în 1947. Astfel. Teoria puterii aeriene Rapida dezvoltare a aviaŃiei impusă de puternica cursă a înarmărilor în cel de-al Doilea Război Mondial a atras atenŃia cercetătorilor în domeniul geopoliticii care au înŃeles rolul acestei noi forme de putere în raporturile dintre state. o dată cu declanşarea Războiului Rece.6. preluând o serie din ideile geostrategice referitoare la avântul puterii aeriene. Dacă în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Rusia şi Statele Unite. Această nouă teorie. conduce Eurasia. controlul acestui inel al litoralului eurasiatic constituind cheia stabilităŃii şi păcii. Spykman elaborează conceptul de Rimland (spaŃiu de Ńărm) (figura 3). 83 . Spykman modifică celebra formulă geopolitică a lui Mackinder. O contribuŃie deosebită în acest sens a avut-o americanul de origine rusă Alexander de Seversky. cel ce conduce Eurasia. teoria Rimland-ului oferă o bază în elaborarea strategiei de „îndiguire” a URSS-ului. este aprofundată de diplomatul american George Frost Kennan. şi delimitarea în tabere antagoniste a celor două mari puteri. Rusiei şi Statelor Unite. EvidenŃiind importanŃa acestui spaŃiu. 3. controlează destinul lumii. oferă soluŃia eliminării influenŃei din ce în ce mai puternice a Germaniei şi Japoniei asupra rimland-ului în detrimentul puterii anglo-saxone. afirmând: „Cine controlează Rimland-ul.Pentru a defini această nouă zonă-pivot a geopoliticii mondiale. Spykman propune cooperarea forŃelor terestre şi maritime ale Angliei.

I. criticând totodată puterile aliate pentru insuficienta folosire a acestui nou mijloc. de Seversky foloseşte o hartă în care clasica proiecŃie Mercator.Glassner. 1942). 1950).4. p.330) Două lucrări reŃin în mod deosebit atenŃia: A Victory Trough Air Power (Victoria prin puterea aeriană. şi Air Power: key to survival (Puterea aeriană: cheia supravieŃuirii. este înlocuită cu o proiecŃie 84 . europocentristă. indispensabil unui război de anvergură. în care demonstrează superioritatea puterii aeriene asupra puterilor terestră şi maritimă. 1996. Puterea aeriană – modelul lui Alexander de Seversky (sursă: M.Fig. în care de Seversky prezintă importanŃa folosirii aviaŃiei în cadrul războiului. În argumentarea teoriei sale.

reeditată în 1973. blocul coordonat de SUA poartă denumirea de lumea comercială maritimă. considerată de maxim interes geostrategic. în care ordinea ideologică ocupă primul loc. reprezintă lumea continentală euroasiatică. fiind configurate pe criterii multicaracteristice. Aria de suprapunere. pentru prevenirea unei posibile invazii sovietice pe această direcŃie. În 1963. respectiv. cât şi sovietice.7. Saul B. Cohen. el delimitează vastele areale de dominare aeriană ale SUA şi URSS. 85 . iar cel polarizat de URSS.2. prin intermediul căreia să câştige controlul aerian al acestei zone nordice a planetei. Astfel. prin lucrarea Geography and Politics in a World Divided (Geografie şi politici într-o lume divizată). Acest model global de analiză împarte lumea în regiuni geostrategice şi regiuni geopolitice. este denumită aria de decizie. 3. Conform acestei teorii. denumit arie de decizie. prin apariŃia rachetelor intercontinentale şi prin dezvoltarea unei dense reŃele de baze militare atât americane. Cohen propune un nou model de înŃelegere a realităŃii internaŃionale bipolare. iar ariile nesuprapuse ale celor două cercuri sunt denumite aria de dominare aeriană a URSS şi. Prin două cercuri mari suprapuse Americii de Nord şi Eurasiei. ar reprezenta baza strategiei americane de apărare a teritoriilor nord-americane prin instalarea unei reŃele de radare şi a mai multor baze aeriene. este unul dintre puŃinii performeri în această disciplină. Celor două mari regiuni geostrategice li se adaugă o miniregiune strategică formată din subcontinentul indian. tocmai pentru a demonstra apropierea pe această direcŃie a celor două mari puteri aflate în confruntare. aria de dominare aeriană a SUA. Ulterior. Acelaşi lucru a putut fi observat şi din partea URSS-ului. geograf american. pe întreg globul. elaborată de Alexander de Severski. Este des împărtăşită opinia conform căreia teoria puterii aeriene. care se găseşte în afara înfruntării celor două blocuri. Teoria spaŃiilor globale Într-o perioadă când preocupările geopolitice se diminuează până la dispariŃie. centrată pe emisfera nordică. care şi-a dezvoltat o puternică forŃă aeriană. strategia inspirată de teoria lui de Seversky a fost considerată depăşită. centrată pe zona polară nordică. proiectarea globală a puterii prin intermediul forŃei aeriene depinde în cea mai mare măsură de controlul acelui areal central.azimutală echidistantă. Regiunile geostrategice sunt în număr de două. peste Polul Nord.

Pentru spaŃiul global continental. Lumea continentală euroasiatică este alcătuită doar din două regiuni geopolitice: − Europa Orientală. Cohen identifică regiunile geopolitice. SpaŃiile geografice globale sunt în număr de două. într-o ordine descrescătoare. care prezintă o versiune îmbunătăŃită a modelului din 1973. pentru ca în 1998 să elaboreze teoria spaŃiilor globale. care au la bază criteriul unităŃii caracteristicilor geografice. spaŃiile globale se identifică cu vechile regiuni geostrategice. lumea este dispusă într-o ierarhie geopolitică ale cărei elemente se constituie. De această dată. ca factor al formării unui cadru de manifestare a acŃiunilor politice şi economice comune. păstrează cele două regiuni geopolitice din studiul publicat în 1963: Europa Orientală şi Asia Orientală. Cohen numindu-le „a patra sferă de marginalitate”.În cadrul regiunilor geostrategice. Africa şi Asia de Sud se găsesc în afara acestor zone globale. − Asia Orientală (chineză). Asia de coastă şi Africa Subsahariană. sunt vechile regiuni geopolitice asupra cărora Cohen revine. conŃinute în spaŃiile globale. Europa Maritimă şi Maghrebul. − africană transsahariană. regiuni. reducându-le numărul. Cohen publică A New Map of Global Geopolitical Equilibrium (O nouă hartă globală a echilibrului geopolitic). ca: spaŃii geografice globale (realms). Regiunile actuale. Lumea comercială maritimă este formată din cinci regiuni geopolitice: − anglo-americană şi caraibiană. În 1982. naŃiuni-state şi unităŃi subnaŃionale. unul maritim şi altul continental. apărută în lucrarea Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era (Schimbări geopolitice majore în era post Războiul Rece) . − sud-americană. America de Sud. − Oceania cu Japonia şi Coreea de Sud. în noua formulă. Fiecare regiune geopolitică se individualizează printr-o structură internă proprie. dar se regăseşte printr-o anumită formulă integrativă în blocul geostrategic căruia îi aparŃine. Astfel. Astfel. spaŃiul global maritim conŃine de această dată patru astfel de regiuni: America de Nord şi Zona Caraibiană. 86 . − europeană maritimă şi maghrebiană.

Cea mai importantă şi reprezentativă poartă de trecere este zona formată de statele central şi est-europene.Între spaŃiile geografice globale. Cohen identifică zone fragmentate din punct de vedere politic. care în toată perioada Războiului Rece. Acestea joacă rol integrator între regiuni şi sunt reprezentate de zone distincte din punct de vedere cultural. 87 . Orientul Mijlociu pare să migreze spre spaŃiul global maritim. Între regiuni. ca rezultat al intereselor divergente ale celor două spaŃii globale sub influenŃa cărora se află. sub influenŃa celor două blocuri-spaŃii. După dispariŃia blocului estic. cunoscute sub denumirea de zone aflate sub presiune geopolitică (shatterbelts). care asigură legătura între regiunile marginale ale celor două mari spaŃii globale. a cunoscut o permanentă stare de insecuritate. Una dintre cele mai celebre astfel de zone aflate sub presiune geopolitică este Orientul Mijlociu. istoric şi economic faŃă de zonele din jur. Cohen plasează porŃile de trecere („gateway”). cu toate că probleme precum gradul de fragmentare politică şi tensiunile etnice şi religioase menŃin încă această zonă sub presiune geopolitică.

între activitatea umană politică şi spaŃiu. având aspectul unui întreg cu trei dimensiuni. într-o configurare ordonată politic. din necesitatea abordării cantitative a realităŃilor teritoriale cu care operează geopolitica. în care subspaŃiile reprezintă unităŃi integrate din punct de vedere sistemic. disciplină ce analizează raporturile complexe. vizează ca principal demers ştiinŃific organizarea politică a spaŃiului. Atât regiunea. În sens curent. AbsenŃa analizei cantitative a realităŃilor teritoriale cu care operează geopolitica reprezintă una din carenŃele asupra căreia se opresc foarte des criticile denigratorilor. relaŃia inversă nefiind însă valabilă. ca regiune. biunivoce. zonă sau areal. etichetând-o ca pură gândire speculativă. deseori folosite în analiza geopolitică. Geopolitica. În ceea ce priveşte raportul dintre spaŃiul geopolitic şi noŃiunile de regiune. noŃiunea de spaŃiu exprimă ordonarea corpurilor materiale în raporturile lor reciproce.1. Introducerea acestei noŃiuni se impune. el trebuie foarte bine definit. În acest sens. de a răspunde tuturor cerinŃelor de ordin practic. din inadecvarea unor noŃiuni. exprimând ordinea coexistenŃei obiectelor lumii reale. cât şi zona şi 88 . pentru care această construcŃie „pseudo-ştiinŃifică” nu oferă decât abordări simplist-calitative. iar pe de altă parte. plecând de la raŃionamentul conform căruia orice regiune geopolitică (zonă sau areal) poate fi considerată un spaŃiu geopolitic. ORGANIZAREA SPAłIULUI GEOPOLITIC 4. spaŃiul poate fi interpretat ca o formă obiectivă şi universală a existenŃei materiei. Din punct de vedere filosofic. folosind ca suport real şi concret omului şi activităŃilor sale. proprietăŃi SpaŃiul este o noŃiune polisemantică şi polivalentă. între care există multiple relaŃii de interacŃiune.4. SpaŃiul geopolitic – noŃiune. SpaŃiul geopolitic reprezintă expresia superioară de integrare sistemică a spaŃiului geografic şi a celui social-economic. se poate vorbi despre un spaŃiu geopolitic. pe de-o parte. zonă şi areal.

toate exprimând aspecte topologice şi morfologice ce asigură funcŃionalitatea spaŃiului geopolitic. iar pe de altă parte. neconforme cu realitatea. aceste dimensiuni au caracter relativ. Orice spaŃiu geopolitic se caracterizează atât prin particularităŃi cantitative. Există posibilitatea. 89 . generate de imposibilitatea utilizării tuturor variabilelor sau de generalizarea unora. cât şi prin aspecte calitative. coerenŃa. organizarea. Pe baza acestor consideraŃii generale se poate admite că noŃiunea de spaŃiu geopolitic este atribuită unor entităŃi teritoriale de mărime variabilă. în anumite împrejurări. ProprietăŃile specifice spaŃiului geopolitic decurg din variabilitatea cantitativă şi calitativă a relaŃiilor locale. Astfel. Se disting. aşadar. Adoptarea acestei noŃiuni implică o schimbare generală de optică privind apropierea geopoliticii de alte discipline care se ocupă cu organizarea spaŃiului şi creşterea aportului acesteia la rezolvarea unor probleme de interes practic. de la cele mai mici unităŃi geopolitice (spaŃii geopolitice substatale) până la spaŃiul geopolitic planetar. Rezultatele cercetărilor formale multidimensionale asupra spaŃiului geopolitic trebuie confruntate permanent cu realitatea obiectivă. proprietăŃi cantitative şi proprietăŃi calitative. pentru că.arealul sunt definite de anumite principii. exprimându-se prin suprafeŃe. între care omogenitatea ocupă locul central. ProprietăŃile calitative vizează multidimensionalitatea. însă în permanenŃă trebuie Ńinut seama de faptul că spaŃiul geopolitic implică o geometrie variabilă. social. cu condiŃia analizei complexe şi integrale a tuturor relaŃiilor dintre componentele geografice. Datorită dinamicii permanente a relaŃiilor dintre componentele spaŃiului geopolitic. distanŃe. a suprapunerii unui anumit spaŃiu geopolitic unui spaŃiu geografic sau social-economic. volume etc. continuitatea. pe de o parte. economic şi activitatea politică. social-economice şi politice. NoŃiunea de spaŃiu geopolitic poate fi atribuită oricărui teritoriu. un spaŃiu geopolitic dat nu este identic decât cu el însuşi. generate de necesitatea studierii unui anumit fenomen geopolitic. ProprietăŃile cantitative se referă exclusiv la caracteristicile măsurabile ale spaŃiului. rezultate ale interacŃiunii diferenŃiate dintre componentele mediului geopolitic. în calculele teoretice se omit numeroase variabile. se înlătură obŃinerea unor concluzii eronate. ce cunoaşte modificări conjuncturale continue. Unele dintre particularităŃi sunt fixate aprioric prin limite administrative sau delimitări obiective. regionale sau globale dintre componentele mediului natural.

socială. Dezvoltarea acestor centre de putere depinde de natura relaŃiilor dintre ele şi de proprietăŃile ariilor adiacente. se individualizează. Unicitatea. determinând permanente modificări ale ierarhiei. DispariŃia unuia dintre blocurile organizării bipolare a sistemului global a demonstrat posibilitatea de autoreglare printr-o reconfigurare structurală şi funcŃională. Această caracteristică se aplică cu precădere centrelor de putere. impulsul iniŃial generat de reformistul Gorbaciov în Uniunea Sovietică a antrenat. demografici. SpaŃiul geopolitic are un caracter dinamic generat atât de mutaŃii interne. spaŃiul geopolitic prezintă numeroase centre de putere. în procesul de decomunizare. putem identifica la nivel de macroscară un sistem global. alcătuite la rândul lor din sisteme naŃionale. reorientări ale fluxurilor de materie. Polaritatea reprezintă o altă caracteristică a spaŃiului geopolitic. care. rezultat al unei incidenŃe de factori naturali.2. Caracteristicile spaŃiului geopolitic SpaŃiul geopolitic. energie şi informaŃie. Organizarea sistemică a spaŃiului geopolitic face ca acesta să reacŃioneze la orice schimbare. compuse la rândul lor din elemente cu comportament specific. care dinamizează întregul sistem. structurală şi funcŃională. SpaŃiul geopolitic este o realitate sistemică în care coexistă şi interacŃionează numeroase subsisteme. Astfel. pe baza unor procese de difuziune în lanŃ (principiul dominoului). Dinamismul. indică o puternică asemănare cu un sistem termodinamic şi informaŃional deschis în care variabilitatea fluxurilor de intrare produce modificări şi impune reconfigurări ale sistemului. se caracterizează printr-o serie de trăsături distincte. economică. unde sistemele şi subsistemele geopolitice se pot restrânge sau 90 . conturarea a noi subsisteme spaŃiale generate de restructurarea reŃelei anterioare. de ranguri diferite. cât şi de intervenŃia unor factori externi de natură politică. prin geneză şi natura relaŃiilor generate în spaŃiul de influenŃă şi în mediul internaŃional. În acest sens. Întreaga sa organizare internă. SpaŃiul geopolitic poate fi conceput ca un tot unitar. Caracterul deschis explică posibilităŃile sale interne de autoreglare. Complexitatea reprezintă principala caracteristică a spaŃiului geopolitic. întregul sistem spaŃial regional. istorici. economici. AcŃiunile externe impun o dinamică permanentă în plan vertical a spaŃiului geopolitic. FuncŃional. sociali şi politici. ca o realitate teritorial-politică structurată sistemic. Toate aceste schimbări se reflectă şi în plan orizontal. ce integrează subsistemele regionale. culturală etc.4.

4. La sfârşitul secolului al XX-lea. Regionarea geopolitică a spaŃiului SpaŃiul deŃine o poziŃie prioritară în cercetările geopolitice. dar şi sursă a vulnerabilităŃii.extinde prin divizare sau prin includerea altor subsisteme spaŃiale. prin caracterul lor compensatoriu şi prin situarea de fiecare dată la un nivel superior celui precedent. mai ales. lărgirea NATO şi extinderea UE produc o nouă reconfigurare a regiunii balcanice. de organizare şi dezvoltare sunt aceleaşi. cât şi mezo-teritorial sau macro-teritorial. cea de-a doua Ńine cont de coordonata timp. un rol determinant în alcătuirea configuraŃiilor spaŃiale îl axercită criteriul temporal. şi-a modificat de câteva ori de-a lungul timpului configuraŃia geopolitică: după 1829 (Tratatul de la Adrianopole). care pot fi identificate la nivel atât micro-teritorial. asigură specificul funcŃional al sistemului respectiv. după 1989. după 1945 (bipolarismul). el reprezentând unul din factorii de condiŃionare a deciziei politice. cum ar fi cel balcanic. Un bun exemplu al manifestării tuturor acestor caracteristici îl oferă analiza spaŃiului islamic. esenŃială în judecarea nivelurilor de organizare şi dezvoltare. ca sistem teritorial condiŃionat politic. În principiu. după 1877 (aduce Germania la Dunărea de Jos). fie că este vorba de caracteristici calitative. Acelaşi spaŃiu geopolitic. cu o poziŃie geografică neschimbată. regiunea intră într-un ciclu de turbulenŃe. Pentru a asigura coerenŃă demersurilor ştiinŃifice. încercându-se adoptarea unei scări de analiză. suport al întregii activităŃi umane şi cadru general în care se desfăşoară acŃiunea politică. SpaŃiul geopolitic. Dacă prima caracteristică este spaŃială şi se regăseşte în nivelul în care se plasează. dar care. după 1920 (Trianon). în mulŃimea de informaŃii asupra spaŃiului. Asupra tuturor caracteristicilor spaŃiului geopolitic. în care se redeschid vechile rivalităŃi. problemele de structură. reprezintă o entitate cu caracteristici foarte variabile. cu deosebirea că în funcŃie de scară şi complexitate sunt introduse caracteristici dimensionale şi temporale specifice. de caracteristici cantitative. de-a lungul timpului s-au individualizat preocupări pe linia unei adevărate sistematici spaŃiale. element prioritar în ecuaŃia puterii. Aceste procese de restrângere şi de extindere a sistemelor spaŃiale reprezintă elemente de continuitate şi discontinuitate funcŃională. fie. care să Ńină cont de particularităŃile fiecărui 91 . de dinamică.3. revenind în scenă geopolitica Mitteleuropei şi a marelui spaŃiu slav de la nord.

într-o ierarhie descrescătoare. Regionarea geopolitică se bazează pe cunoaşterea complexă a caracteristicilor teritoriului analizat şi pe utilizarea unor criterii. au un evident caracter de obiectivitate. Arealul geopolitic descrie o suprafaŃă variabilă ca întindere. Vom aplica o scară temporal-spaŃială. fiind caracterizat printr-un grad mare de eterogenitate şi printr-o dominanŃă a relaŃiilor de complementaritate a subsistemelor inferioare. Domeniul geopolitic regional se identifică prin omogenitate. economice. sociale. Ńinând cont de calitatea (caracteristicile) elementelor geopolitice şi de profilul geopolitic al diferitelor spaŃii. Răspândirea inegală a elementelor şi fenomenelor geopolitice. în interiorul fiecăreia distingându-se o serie de categorii spaŃiale. Primul nivel sistemic. În acest sens. este domeniul geopolitic global. cu o geometrie variabilă ordonată de diverse funcŃionalităŃi politice. care să servească în practica analizei geopolitice. Regionarea geopolitică se conturează ca un proces obiectiv care urmăreşte delimitarea unor spaŃii geopolitice cu condiŃii particulare de desfăşurare a fenomenului geopolitic. în vederea facilitării sintezelor. unde scara de mărime descrie spaŃii suprastatale. aşadar. 92 . Acest nivel maxim de integrare ordonează totalitatea entităŃilor spaŃial-funcŃionale. Un al doilea nivel este constituit de domeniul geopolitic regional. structurată pe trei niveluri ierarhizate funcŃional. dar în acelaşi timp să şi generalizeze trăsăturile acestora. Regiunea geopolitică este. sub raportul caracteristicilor sale naturale şi social-economice şi politice. o entitate spaŃială. fiind ansambluri teritorial-funcŃionale care există independent de optica de identificare. care descrie şi analizează fenomenul geopolitic la nivelul principalului jucător politic – statul. Al treilea nivel sistemic de integrare a spaŃiului geopolitic este reprezentat de domeniul geopolitic statal. deosebit de operaŃionale în analiza geopolitică.sistem teritorial. militare etc. nivelul şi modul de abordare şi soluŃionare diferită conduc la necesitatea delimitării în cadrul sistemului planetar a regiunilor geopolitice. Acest nivel implică şi spaŃiile politice substatale sau arealele geopolitice. Considerăm că regiunile geopolitice. propunem modelul domeniilor geopolitice de regionare teritorială. coerenŃă individuală şi complexitate. pentru o mai bună sistematizare a spaŃiului geopolitic. integrată şi perfect delimitată teritorial faŃă de unităŃile înconjurătoare. caracterizată printr-o maximă omogenitate a fenomenului analizat. diferenŃierile cantitative şi calitative care se înregistrează în teritoriu.

sociale. cu o integrare a unităŃilor fundamentale de drept internaŃional. al nivelului suprastatal. modul în care geopolitica se grefează pe geografia politică în primele trei etape de analiză a statului (identificare. în mod deosebit. deci. chiar dacă este vorba de niveluri suprastatale sau substatale. teritoriu. cuantificarea şi interpretarea diferitelor categorii de fenomene specifice statului (geografice. în reŃele de ordin superior precum regiuni. cercetarea să continue cu stabilirea relaŃiilor dintre populaŃie. Astfel. al nivelului substatal. Un alt argument în favoarea folosirii statului ca etalon al gândirii geopolitice rezultă din înŃelegerea nivelurilor de abordare a problematicii specifice. ca unitate politico-teritorială fundamentală. nivelurile de abordare geopolitică. prin introducerea în analiză a unei perspective istorice a fenomenului şi prin raportarea statului la schimbările permanente ce au loc în cadrul relaŃiilor internaŃionale. Abordarea geopolitică a statului trebuie să plece de la identificarea. avem de-a face. Dacă în primul caz. Finalitatea abordării geopolitice a statului constă în stabilirea coordonatelor geopolitice în cadrul sistemului mondial. atât prin natura caracteristicilor. gândirea geopolitică despre stat diferă. economie etc. se impune ca obiect principal de studiu al sferei gândirii geopolitice. demografice. DOMENIUL GEOPOLITIC STATAL Statul. pentru ca mai apoi accentul să cadă asupra relaŃiilor dintre ele şi. supraregiuni sau sistemul global. asupra modului în care acestea influenŃează raporturile geopolitice dintre diverşii actori statali şi non-statali ai scenei globale. În plus. ce definesc o geopolitică externă sau o geopolitică internă (Posea. cât şi a funcŃiilor sale. economice. în cele mai frecvente situaŃii. la un anumit nivel. pentru ca ulterior. culturale.5. într-un sens pur geopolitic. politice). avem de-a face cu o referenŃiere permanentă a unităŃilor politico-administrative la întregul statal. 93 . în al doilea caz. Se poate observa. şi politica externă a statului. 1999) folosesc ca nivel de referinŃă statul. cuantificare şi interpretare). de interpretarea geografiei politice.

Peter J. intervalul 1776-1803. sociologie). O exemplificare a acestei teorii. în care statul. ce se desfăşoară între 1803-1918. nation-state and locality (1991). bătrâneŃe. materializată prin publicarea în 1859 a celebrei lucrări Asupra originii speciilor. Acesta din urmă. numeroşi alŃi geopoliticieni au abordat în scrierile lor. în 1939. prin aportul a numeroşi oameni de ştiinŃă din diverse domenii (istorie. în domeniul ştiinŃelor sociale. prin teoria organică a statului. maturitate. care ia ca model de evoluŃie în cicluri – SUA. primul exponent al darwinismului social. tinereŃe. poate fi identificat cu ciclul „copilăriei”. fiecare stadiu imprimând statului anumite caracteristici. Taylor (1991). După 1918.1. ca şi valea unui râu. Printre teoriile moderne ce reŃin în mod deosebit atenŃia şi se înscriu în planul ideilor deterministe ale evoluŃiei statului este şi cea a lui Norman Pounds. ApariŃia şi evoluŃia statelor Aportul geografiei politice şi al geopoliticii la explicarea procesului de apariŃie şi evoluŃie a statelor a îmbogăŃit considerabil zestrea generală a cunoştinŃelor despre stat. drept. Al doilea interval. În Political Geography. SUA atinge stadiul de „maturitate”. Griffiths Taylor. Samuel van Valkenburg. teorie translatată ulterior. teoria ariilor centrale. teoria ciclurilor de evoluŃie a statului. cunoaşte în evoluŃia lui patru cicluri de dezvoltare – copilărie. o adaptează la evoluŃia statului. Ellsworth Huntington. conform raŃionamentului că statele s-au dezvoltat în jurul unor nuclee. ne oferă Peter J. „celule teritoriale” care. a fost Friederich Ratzel. O aceeaşi clasificare este realizată şi de Martin Ira Glassner în Political Geography (1992). Astfel.5. Trebuie menŃionat faptul că ideea acestei teorii este de inspiraŃie ratzeliană. introducând în studiul acestuia o nouă perspectivă de abordare. din 1963. Taylor clasifică teoriile despre stat în două categorii: deterministe şi funcŃionaliste. În geopolitică. în care are loc procesul de expansiune. aplicat în teorii asupra statului. în care statul american îşi consolidează structura internă. marchează stadiul de „tinereŃe”. variante ale determinismului de influenŃă darwiniană. antropologie. enunŃând. jucând un rol relativ constant în relaŃiile internaŃionale. Alături de Ratzel. preluând de la geograful fizician William Morris Davis spectaculoasa teorie a ciclurilor de evoluŃie ale peisajului. Aplicarea ideilor darwiniene în geografie a îmbrăcat forma conceptului determinismului geografic. world-economy. timp de aproape un secol. prin 94 . Baza teoriilor deterministe moderne o constituie teoria lui Charles Darwin. printre aceştia numărându-se: Ellen Churchill Semple.

în viziunea acestei teorii. a cărui funcŃionare este asigurată de prezenŃa a două tipuri de forŃe (centrifuge şi centripete) ce acŃionează simultan asupra integrităŃii sale teritoriale. Ball. în lucrarea Geografie politică. în colaborare cu S. este un spaŃiu organizat din punct de vedere politic. AlocuŃiunea sa intitulată „Studiul funcŃional în geografia politică” nu face altceva decât să continue o idee mai veche a autorului referitoare la raŃiunea de a fi şi maturitatea statelor şi să demonstreze că studiul funcŃiilor statului ar trebui să reprezinte principala problemă a geografiei politice. Un loc aparte în cadrul curentului funcŃionalist îl joacă teoriile lui Richard Hartshorne. ce acŃionează în vederea menŃinerii statului închegat. Richard Hartshorne. Termenul de arie centrală (în engleză. resurse necesare apărării împotriva invaziilor şi mijloace necesare expansiuni. După cum rezultă şi din titlul lucrării. forŃele centripete. În identificarea ariilor centrale. core-area) îi aparŃine lui Derwent Whittlessey.S. care. fertilitate crescută a terenurilor. Statul. dominant. s-au extins îmbrăcând forma unor entităŃi politico-teritoriale superioare. Hartshorne propune interpretarea statului pe baza structurii lui interne şi a funcŃiilor pe care acesta le îndeplineşte. ForŃelor centrifuge. asigurarea unei dominanŃe permanente a forŃelor centripete. echilibrul ce asigură funcŃionarea dispare şi statul poate intra într-un proces de dezintegrare. o interpretare diferită faŃă de cea deterministă a studiului statului. În cazul când forŃele centripete sunt depăşite de cele centrifuge. Pounds. fiind aprofundată un an mai târziu. de altfel. în 1950.40 din 1950. profesor de geografie la Universitatea din Wisconsin şi preşedinte al AsociaŃiei Geografilor Americani. Ariile centrale şi dezvoltarea sistemului statelor europene. cu acŃiune dezintegratoare. ei s-au folosit de caracteristicile acestora (densitate ridicată a populaŃiei. posibilitatea de a face comerŃ) ce le deosebeau. Prin teoria integrării teritoriale. Jones. CondiŃia obligatorie a funcŃionării normale şi a menŃinerii unităŃii teritoriale a oricărui stat este. O a doua mare categorie de teorii geografice asupra apariŃiei şi evoluŃiei statelor este cea funcŃionalistă. pune în discuŃie printr-o alocuŃiune Ńinută în faŃa geografilor americani. dezvoltate la începutul anilor `50. Stephen B. resursele şi intensitatea exploatării lor. Jean Gottman. publicată în „Analele AsociaŃiei Geografilor Americani”. a şi dezvoltat ideile lui Ratzel în această direcŃie. deci. trebuie să li se opună. în Statele Unite. Teoria ariilor centrale a fost enunŃată în 1963 de N. Secolul XX oferă 95 .creşterea numărului populaŃiei şi prin expansiune teritorială. Pounds şi Ball au analizat şi definit ariile centrale ce au stat la baza dezvoltării sistemului de state din Europa. în lucrarea ce a consacrat teoria. nr. de alte regiuni ale Europei ce nu au reprezentat nuclee de dezvoltare statală. în perioada feudală.

este reprezentată de formarea statului Israel. fascismul. de luarea în posesie a teritoriului repartizat în urma hotărârii ONU. în cazul formării statului Israel. cele mai şocante crime ale ultimului deceniu al secolului XX. puse în aplicare. în concluzie. Stephen B. reprezentând de fapt finalizarea ideii iniŃiale. Ideea politică este reprezentată de ampla mişcare ideologică a evreilor de pretutindeni – sionismul. publicată în articolul The Unified Field Theory in Political Geography apărut în „Analele AsociaŃiei Geografilor Americani”. în care manifestarea brutală a forŃelor centrifuge a depăşit rolul coeziv al forŃelor centripete. aflată sub mandat britanic. decizii politice care. explică formarea statelor plecând într-o înlănŃuire unidirecŃională. Mişcarea. ca şi Gottman. Jones înŃelege deplasarea de populaŃii. ce puteau duce la dezintegrarea Ńării. în două state – arab şi israelian. determină acŃiunea politică reprezentată în viziunea lui Jones de mişcare. determină modificări în structura hărŃii politice a lumii. dar poate cele mai semnificative sunt cazul Iugoslaviei şi Uniunii Sovietice.. Teoria lui Jones. căreia i se adaugă componenta migraŃionistă. 96 . de coeziune a statului. Decizia politică este hotărârea Adunării Generale a ONU din 27 nov. ducând la dezmembrarea acestor state (Gassner I. Astfel. verigile lanŃului idee-suprafaŃă pot fi uşor identificate. Nr. AcŃiunea este reprezentată. prin care. de la ideea politică la teritoriul politic organizat. în această fază. în lucrarea The Political Partitioning of Our World: An Attempt at Annalysis. O altă formă de manifestare a forŃelor centrifuge ne-o oferă criza rwandeză (1994).M. 1992). reprezintă continua deplasare a oamenilor. Prin iconografie. apărută în SUA în 1952. În 1954. precum colonialismul. Ultima verigă. Jean Gottman. Sensul dat de autor acestui concept se aseamănă foarte mult cu acela dat de Hartshorne forŃelor centripete. Ultima verigă a lanŃului. mai cunoscută sub formula lanŃul idee-suprafaŃă. Gottman înŃelege un sistem de valori simbolice. 1947. naŃionale prin care grupul de oameni cărora le sunt comune se deosebesc de alte grupuri – tradiŃie comună. la 14 mai 1948.44 din 1954. Ideile politice (ideologiile. iconografia reprezentând factorul de stabilitate. suprafaŃa organizată politic.numeroase exemple în acest sens. care prevedea împărŃirea Palestinei. o reprezintă suprafaŃa organizată politic. Raportul dintre aceşti doi factori (forŃe. prin războiul civil declanşat. ideilor şi bunurilor în interiorul şi în exteriorul graniŃelor. la Hartshorne) determină stabilitatea sau instabilitatea statelor şi. cauzatoare de instabilitate. idei şi bunuri. Jones inspirat de ideile lui Hartshorne şi Gottman elaborează teoria teritoriului unificat. identifică doi factori de bază ai împărŃirii politice a lumii: iconografia şi mişcarea. în care rivalităŃile dintre etniile Hutu şi Tutsi au generat. sionismul) pot conduce la decizii politice de ocupare a unor teritorii.

se constituie ca expresie finală a unui proces istoric de formare şi evoluŃie a fenomenului politic. Pe 97 . De-a lungul secolelor. alcătuită din totalitatea reŃelei de state şi alte tipuri de teritorii. Prima cerinŃă a oricărui cercetător al geopoliticii este înŃelegerea acestei hărŃi. îmbrăcând în timp forma statului naŃional. Această Hartă Politică a Lumii.2. În momentul formării sistemului politic. 6) creşterea intereselor personale şi de grup. EvoluŃia hărŃii politice a lumii Probabil. 7) naşterea conştiinŃei etnice. uneori. în urma dezvoltării după acest model. ci prin analiza întregului lanŃ evolutiv al schimbărilor ce au avut loc şi au premers actualei situaŃii. o dată cu naşterea celor dintâi state. care s-au succedat fără întrerupere. pe parcurgerea a opt etape obligatorii: 1) trecerea de la o agricultură de subzistenŃă la o economie de schimb. enunŃată într-un articol publicat în 1953. forma „superioară de organizare a societăŃii”. reprezintă o categorie istorică. are ca bază de pornire ideea uniformităŃii dezvoltării diferitelor naŃiuni. dincolo de a fi o simplă reprezentare geografică a sistemului global al statelor şi altor unităŃi politico-teritoriale. cea mai familiară reprezentare cartografică a globului terestru este aceea care ne arată teritoriile statelor în dispunerea lor geografică. 5) concentrarea capitalului. ea a cunoscut permanente prefaceri. cunoscută sub numele teoria integrării şi dezintegrării statelor. dar nu prin simpla descriere a poziŃiei. Teoria. harta politică a lumii a trebuit să cunoască numeroase modificări. 4) dezvoltarea reŃelei de comunicaŃii. 5. 3) evoluŃia oraşelor. 8) îmbinarea conştiinŃei etnice cu constrângerea politică şi. până în zilele noastre. care nu reprezintă altceva decât o expresie a tuturor experienŃelor prin care a trecut umanitatea în complexitatea evoluŃiei ei. Deutsch argumentează această afirmaŃie prin prezentarea unui „model frecvent de integrare”. 2) apariŃia ariilor centrale. în viziunea autorului. Până a ajunge la această „formă”. mărimii şi formei statelor la un moment dat. harta politică a lumii.O altă teorie ce se înscrie în rândul abordărilor funcŃionaliste ale statului este cea a lui Karl Deutsch. În acest sens. naŃiunea începe să-şi integreze teritoriul. cu stratificarea socială. ApariŃia şi dezvoltarea unei naŃiuni se bazează.

Indus..Hr. pentru prima dată în istorie.de altă parte. Fiind relativ izolate de zona nord-africană şi mesopotamiană. administrativă şi religioasă. Lagaş. pornind din nord-estul Africii până în Extremul Orient asiatic. sunt puse bazele a două regate: Egiptul de Sus – pe cursul mijlociu al Nilului şi Egiptul de Jos – în delta fluviului.Hr. Huang He – Fluviul Galben). Mult mai spre Est. două dintre cele mai spectaculoase civilizaŃii ale antichităŃii – indiană şi chineză – pun bazele unor importante structuri imperiale. Noul imperiu creat se caracterizează printr-o centralizare politică.. 98 . a regionalizării administrative a teritoriului (circa 40 regiuni administrative – nome).Hr. la jumătatea mileniului II î.Hr. vor fi unificate sub conducerea faraonului Menes.a. Uruk. când va fi transformat. în lungul fertilei văi a Nilului. transport şi comerŃ. asiriană (1800-612 î. Tot la sfârşitul mileniului IV î. babiloniană (1728-539 î. cu mici variaŃii spaŃiale. Harta politică a lumii în perioada antică Perioada istorică cunoscută astăzi sub denumirea de Antichitate reprezintă momentul apariŃiei primelor forme de organizare politicoteritorială caracteristice hărŃii politice a lumii (figura 5).Hr. în satrapie persană) şi înfloritoare dezvoltare. ceea ce împinge cercetătorul. Nipur – transformate ulterior în regate) au apărut la sfârşitul mileniului IV î.). ajungând în perioada lor de maximă înflorire la o mare extensiune teritorială şi la un nivel general de dezvoltare ce le-a asigurat o lungă existenŃă.1. Gange.). continuând apoi. dincolo de înŃelegerea trecutului şi analiza prezentului. ce ofereau condiŃii favorabile pentru agricultură. ce îi vor asigura o lungă prezenŃă (până în anul 525 î. ceva mai la vest.) ş. Eridu.Hr.). Huang He). Primele formaŃiuni teritoriale organizate politic (oraşele state – Ur. în jurul anului 3200.2. Primele civilizaŃii umane creatoare de entităŃi politico-teritoriale s-au dezvoltat pe o arie relativ largă. prin cucerire. polarizate de văile marilor fluvii şi de gurile lor de vărsare (Nil. Kiş. la o încercare de cercetare în perspectiva viitorului. 5.. şirul modificărilor impuse de acumularea de noi experienŃe va conduce la noi schimbări ale conŃinutului hărŃii politice a lumii. aceste două state s-au dezvoltat autonom.Hr. Eufrat. Gange. O altă caracteristică interesantă a Imperiului Egiptean este prezenŃa. pe văile fluviilor Eufrat şi Tigru.. în cadrul civilizaŃiei sumeriene (3200-2800 î. în sudul Mesopotamiei (aproximativ teritoriul actualului Irak). care. în cadrul civilizaŃiilor akkadiană (2350-2100 î.Hr. Tigru. dar tot pe văile unor mari fluvii (Indus.

p.Glassner.5.I. CivilizaŃiile AntichităŃii (Prelucrare după M.Fig.55) 99 . 1996.

comparabilă cu civilizaŃiile greacă şi romană.Hr. perioada şi spaŃiul Orientului oferă pentru formaŃiunile statale sumeriene. şi Gupta. Astfel. trăsătura predominantă fiind. Regimul juridic al proprietăŃii se prezintă ca o altă trăsătură comună.În Asia de Sud se remarcă statul indian. o serie de trăsături structurale comune. iar în China.Hr. babilonian). cu cai permanent la dispoziŃia funcŃionarilor regali şi guvernamentali. dezvoltat încă de la jumătatea mileniului III î. 100 .Hr. are loc procesul de unificare a unui imens teritoriu în jurul statului Ch`in. iar Ńăranilor loturi colective în folosinŃă pe un an calendaristic. elementul de unitate. chineze şi persane. Acest imens teritoriu a putut fi stăpânit doar datorită unei complexe organizări administrative şi celui mai complex sistem de comunicaŃii pe care l-a cunoscut Antichitatea. în care se remarcă generalizarea brahmanismului. el însuşi zeificat. imperiul era împărŃit în 26 de provincii (satrapii) conduse de către un guvernator. egiptene. IV-III î. care a stat la baza formării unuia dintre cele mai vechi state naŃionale unitare. în sec. care dăruia templelor şi membrilor CurŃii regale suprafeŃe întinse de pământ. Astfel.Hr.. una dintre cele mai strălucite civilizaŃii antice. Pe teritoriul actualului Iran se constituie. faraonul era Fiul Soarelui. o dată cu care are loc răspândirea budismului. pe axele principale şi între provincii. numit satrap („îngrijitorul Ńării”). era servit de drumuri pietruite. ca formă istorică de stat. Întreg teritoriul imperiului.Hr. În cadrul AntichităŃii. cu străvechi origini. în cadrul civilizaŃiei Indus. akkadian. Apogeul organizării politice şi al civilizaŃiei indiene antice se realizează prin constituirea a două mari imperii – Maurya. întregul teritoriu aparŃinea împăratului sau regelui. În cazul complexului spaŃio-temporal mesopotamian (statele sumerian. babiloniene. începând cu sfârşitul mileniului III î. întotdeauna. Imperiul Persan.).. adăpostind din mileniul III î. indiene. statul chinez.Hr. asirian. asiriene. Unificarea politicoteritorială şi lingvistică a facilitat constituirea. ceea ce permite identificarea unui tip specific. unul dintre cele mai mari imperii ale AntichităŃii. în sec. În secolul III î. regele era socotit fratele sau egalul zeilor pe Pământ. akkadiene. pe care la o distanŃă de cca 25 km se aflau hanuri şi staŃii de poştă. ce răspundea direct în faŃa regelui. La egipteni. Cea mai mare întindere a cunoscut-o Imperiul Persan în timpul regelui Darius I (521-486 î. tot atunci având loc şi cristalizarea limbii chineze. împăratul era socotit Fiul Cerului. În Asia de Est se afirmă. continuitatea şi consolidarea naŃiunii chineze. O primă trăsătură comună este aceea a legitimării teocratice a puterii politice.. cu o vechime de peste 2000 de ani. când se întindea din Egipt până la valea Indusului. IV-V d. percepând tribut în natură.Hr..

care are ca principală consecinŃă fărâmiŃarea Greciei într-o mulŃime de state rivale. de asemenea.. Se deosebeşte astfel. cât şi prin rolul economic şi politic jucat în regiune. Decăderea economiei şi luptele politice au creat premisele cuceririi lor de către puternicul rege macedonean Filip al II-lea. Maxima înflorire şi expansiune teritorială a acestei civilizaŃii se realizează la începutul mileniului I î. 101 . din Orient. o „comunitate” cetăŃenească ce se baza pe o unitate de origine. starea generală a societăŃii greceşti se agravează în urma unui lung război (Războiul peloponeziac). de interese. oraşul-stat (polis-ul). FuncŃionarii superiori ai statului se recrutau din rândul aristocraŃiei. Prin contribuŃiile aduse la dezvoltarea ştiinŃei. începând cu sfârşitul mileniului II î.. Alexandru. fenomenului urban etc. atât prin nivelul cultural ridicat.O altă caracteristică rezistă în „impermeabilitatea” şi circulaŃia închisă a elitelor politice. anterioare. Pentru continentul american. Macedonia şi-a întins astfel hegemonia asupra întregii Grecii.Hr. suverane şi independente.Hr. fiind exprimată prin colonizările civilizatoare ale unui imens spaŃiu geografic (Ńărmurile Mării Negre. creează imensul (cuprindea teritorii aparŃinând continentelor Asia. toltecă. ea a reprezentat în bazinul mediteranean matricea pe care au apărut şi s-au dezvoltat atât civilizaŃia romană. se succed o serie de state cu un puternic caracter centralizat şi unitar. prin care se înŃelege o formă de guvernare colectivă asupra unei unităŃi teritoriale care cuprindea alături. cea aztecă. cucerind Imperiul Persan. culturii. Palestina. la mijlocul mileniului I î. În a doua jumătate a mileniului I î. incaşă şi mayaşă. Un moment important în evoluŃia umanităŃii a fost impus de civilizaŃia greacă. Egiptul şi alte teritorii asiatice.). întemeiate de civilizaŃii care au precedat-o pe cea aztecă: olmecă. Alexandru cel Mare. zapotecă. într-o anumită măsură. cât şi numeroase alte civilizaŃii europene. Africa şi Europa) Imperiu Macedonean. este şi cea mai puternică. sudul FranŃei de astăzi. insula Sicilia şi nordul Africii). de tradiŃii. politicii.Hr.. aceştia erau promovaŃi în aparatul central al statului. Dintre acestea. În întreaga lume greacă.Hr. de majoritatea oraşelor-state. comerŃului. Polis-ul implică. Asiei Mici. Ultima constituită în acest spaŃiu. Italiei sudice. După o educaŃie care dura 7-12 ani. După moartea lui Filip. xilanca. în urma unor examene riguroase. Fenicia. trei se remarcă în mod deosebit: civilizaŃiile aztecă. Pe teritoriul actualului Mexic. şi pământurile şi satele din jur. CivilizaŃia greacă aduce în prim-planul structurilor politico-teritoriale.Hr. erau peste 200 de asemenea mici state – comunităŃi autonome. conducerea Regatului Macedonean este preluată de fiul acestuia. Pentru o scurtă perioadă (336-323 î. specifice perioadei antice sunt civilizaŃiile precolumbiene. de credinŃe religioase. de oraşul propriu-zis..

în urma cuceririlor. Dintre acestea. din Vestul Europei până la Marea Neagră. Presiunea popoarelor migratoare asupra Imperiului Roman pentru acea perioadă.6.) era întins din Asia de Sud (India) până în nordul Africii. pe teritoriul actualei Italii. mai apoi. II d. cea mai mare parte a lumii antice cunoscute. ajung să domine întreaga peninsulă şi. latinii (locuitorii regiunii Latium). fiind centrat pe bazinul Mării Mediterane. avansate Fig.Hr. Imperiul Roman (cu apogeul în secolele I.) cu populaŃiile autohtone se formează popoarele italice.Hr.Tot în „creuzetul” spaŃiului mediteranean. determinând geneza a numeroase popoare care formează în prezent „lumea romanică” europeană. Acest imperiu va determina formarea unei civilizaŃii sclavagiste. prin amestecul populaŃiilor indo-europene (sosite aici în timpul mileniului al II-lea î. între vestul extrem 102 .

XIII) vor pătrunde în Europa. Începând cu secolul al IX-lea. vandalii.(Spania. ele au contribuit la formarea unor noi popoare: italienii. transformat de Carol cel Mare – 768-814 – în imperiu). Una dintre contribuŃiile majore ale migraŃiilor de populaŃie o reprezintă formarea de noi popoare în spaŃiul continentului european. Urmează o scurtă perioadă de prosperitate. ostrogoŃii. ca o a doua mare formă istorică de stat. cumanii – sec. anglosaxonii. până în Peninsula Scandinavă. Astfel. Ele sunt prea puŃin organizate şi nu pot face faŃă noilor cuceritori. În secolele V-XI. IX. bizantinii şi arabii. francezii. longobarzii etc. În cadrul civilizaŃiilor greacă şi romană ale AntichităŃii. prin asimilarea acestora. anglo-saxoni şi franci duc la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (figura 6). După o perioadă de apogeu.2. spaniolii. burgunzii. regatul ostrogot în Italia – 493-554. După dispariŃia Imperiului Roman de Apus. Portugalia) până în Est (România sau „romanitatea orientală”).2.) şi la constituirea regatelor barbare (regatul vizigot în Spania – 507-711. după cea a Orientului Antic. În anul 395. formaŃiunile statale se identifică prin trăsături structurale comune. Harta politică a lumii în perioada medievală O dată cu dispariŃia Imperiului din Occident se sfârşeşte epoca veche (Antichitatea) şi începe o nouă epocă. întreruptă în 476. XI. vandalii. în Europa de Vest „pacea romană” este înlocuită cu permanente atacuri şi războaie. Termenul provine din limba latină – medium aevum. migraŃia populaŃiilor germanice (goŃii. un nou val de populaŃii migratoare (ungurii – sec. Imperiul Roman se confruntă cu numeroase probleme care-i ameninŃă supravieŃuirea. X. normanzii) a stat la baza formării poporului german. care vor conduce la decăderea civilizaŃiei. imperiul nu-şi mai poate menŃine unitatea politică şi este împărŃit în Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopole). regatul longobarzilor în Italia – 568-774: regatul franc în FranŃa – 558-843). francii. iar în interior problemele economice şi revoltele legiunilor slăbesc puterea statului. 103 . GraniŃele sale sunt în pericol. pecenegii – sec. asistăm la pătrunderea în Europa romanică a numeroase popoare migratoare (vizigoŃii. cunoscută în istorie sub denumirea de Evul Mediu (din secolul al V-lea până în secolul al XVII-lea). 5. Regatele barbare nu rezistă mult timp (cu excepŃia celui franc. când presiunile exercitate de germani. iar în regiunile puternic romanizate. portughezii. tătarii – sec.

care va sta la baza lumii moderne. când ea se „revarsă” peste Asia de Sud-Vest şi Africa de Nord până în Peninsula Iberică (în sudul Spaniei). conduse de şeici şi emiri. economic şi cultural. a devenit limba oficială în stat. localnicii au fost asimilaŃi de noii veniŃi (Anglia). limba greacă. arabii trăiau împărŃiŃi în numeroase triburi nomade. când turcii pun stăpânire pe oraş şi îl transformă în capitala Imperiului Otoman. elementul grecesc a căpătat preponderenŃă. ceh. La începutul secolului al VII-lea. prin intermediul civilizaŃiei bizantine s-a transmis noilor popoare. Mesopotamiei. În alte regiuni. capitala a început să se numească BizanŃ (numele vechii colonii greceşti). La începutul Evului Mediu. polonez. realizate în primul rând de împăratul Iustinian (527-565). Asia de Sud-Vest şi în Africa de Nord (arabo-berberă). slavii au pătruns masiv în Peninsula Balcanică. slovac. vor crea premisele constituirii Imperiului Bizantin. fondatorul religiei islamice şi al statului unificat arab. important centru politic. În Europa răsăriteană. înlăturând credinŃele în vechii zei. Moştenirea Imperiului Roman de Răsărit. un nou imperiu se afirmă pe harta politică a lumii – Imperiul Bizantin. În nordul Dunării. unde romanizarea era mai slabă. bulgar. la care se adaugă numeroasele reforme economice. Începând cu secolul al VI-lea. mai numeroşi şi mai avansaŃi din punct de vedere social-economic. sârb. vorbită de majoritatea populaŃiei. din Italia şi Spania). Plecând de la civilizaŃia greacă şi romană. Un rol determinant în unificarea triburilor arabe l-a jucat islamismul (islam-supunere). în Asia şi Africa. fapt ce a dus la izolarea Imperiului Roman de Răsărit de romanitatea apuseană.Acestea sunt popoare romanice. Lumea arabă începe să fie cunoscută după secolul al VIII-lea. i-au asimilat pe slavii care sau aşezat aici. tronul este 104 . Imperiul Bizantin parcurge o serie de etape în care alternează înflorirea cu declinul. Egiptului şi Persiei au constituit Marele califat arab. În aceste condiŃii. iar imperiul s-a numit bizantin. prin care se va menŃine romanitatea în răsăritul Europei.formate în Apusul şi Răsăritul Europei. După moartea profetului Mahomed – în arabă înseamnă cel lăudat (570-632). cultura AntichităŃii. credinŃa într-o singură divinitate (Allah). După primii califi. În acelaşi timp. românii. militare. Expansiunea arabă determină formarea a numeroase state arabe situate în Asia Centrală. Până în 1453 („Căderea Constantinopolului”). administrative. care prin ocuparea Siriei. conducerea a fost preluată de califi (discipoli şi locŃiitori ai profetului). Imperiul a pierdut o serie din teritoriile sale în Europa (Regiunile dintre Dunăre şi Marea Egee. slavii au stat la baza formării popoarelor rus. care menŃineau triburile arabe dezbinate.

lichidarea anarhiei feudale prin impunerea unei centralizări politice. pentru aceeaşi perioadă. să se formeze primele state centralizate din Europa (FranŃa şi Anglia). Ungaria). În afara arcului carpatic. întărindu-şi treptat autoritatea. în regiunile de margine sunt amintite şi Ńările (łara Făgăraşului. Crearea statului centralizat a îmbrăcat forma clasică în FranŃa. łara Maramureşului). Tot din „creuzetul” Asiei porneşte şi expansiunea turcilor otomani care. łara Bârsei. se pun bazele teritoriale ale FranŃei. intră în contact cu Europa de Est şi Centrală. De asemenea. aceste mici formaŃiuni statale sunt cucerite (cucerirea Transilvaniei este terminată la sfârşitul secolului al XII-lea). în secolele VII-XIV se pun bazele a numeroase state independente (Cehia. Stabilirea legăturilor economice între diferitele regiuni ale FranŃei. Primele formaŃiuni statale româneşti sunt menŃionate de diverse surse istorice încă de la sfârşitul secolului al IX-lea. în secolele XII şi XIII. Supuse permanentei presiuni maghiare. Polonia. influenŃând puternic dezvoltarea economică. În cadrul Regatului maghiar. Gelu). cronicarul anonim al regelui Bela aminteşte prezenŃa unor mici state. Bulgaria. łara Românească şi Moldova se constituie ca state independente (figura 7). în cursul secolului al XIV-lea. şi în Europa Centrală. existenŃa unor formaŃiuni politice româneşti în Dobrogea (stătuleŃe conduse de jupanii Dimitrie şi Gheorghe). anexarea de noi teritorii (Normandia. Mai târziu. Transilvania (în ungureşte Erdely) îşi păstrează „autonomia” sub conducerea unui voievod numit de regele Ungariei. pentru ca mai târziu. Rusia. Deşi voievodatul este organizat în comitate. łara HaŃegului. Burgundia) au creat condiŃiile formării unui puternic stat în Europa. după numeroase lupte. în timpul căreia califatul arab a cunoscut o maximă dezvoltare. politică şi culturală a popoarelor din Peninsula Balcanică. Dezintegrarea acestui imperiu va avea loc în secolul al XIX-lea. în secolele V-X. 843) şi Angliei (prin unirea în secolul X a tuturor statelor anglo-saxone într-un regat). impunerea monarhiei ereditare. Menumorut. Germaniei. de Est şi Sud-est. cuceresc şi unifică provinciile vecine. care a dus la crearea unei pieŃe interne. 105 . formate din mai multe obşti săteşti. În Europa de Vest. Pentru Transilvania. pe care le numeşte voievodate (voievodatele lui Glad. Serbia. unde regii capeŃieni (ce au urmat dinastiei carolingiene). începând din secolul al XIII-lea. sursele istorice menŃionează. Italiei (prin destrămarea Imperiului Carolingian – Tratatul de la Verdun.preluat de dinastia Omeiazilor (661-750). în Oltenia şi în Muntenia (cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau).

Anglia şi Olanda. umanitatea cunoaşte importante transformări economice. Fernando Magellan efectuează prima călătorie în jurul lumii. care. Primele Ńări care organizează explorări geografice sunt Portugalia. politice şi culturale. FormaŃiuni statale româneşti În ultima parte a Evului Mediu (secolul XV– prima jumătate a secolului XVII). În primul rând. în 1497. organizarea de expediŃii care au dus la descoperirea unor teritorii până atunci necunoscute şi. Spania. În 1488. între 1519 şi 1522. în 1492 Cristofor Columb ajunge în Insulele Antile. crearea marilor imperii coloniale. care vor conduce la deschiderea unor noi perspective de evoluŃie a hărŃii politice. în al doilea rând. deschizând drumul spre globalizarea acesteia. se potrivesc cel mai bine acestui rol. sociale. Bartolomeu Diaz a depăşit Capul Bunei SperanŃe. Două aspecte reŃin în mod deosebit atenŃia pentru această perioadă.7. olandezii 106 . FranŃa. Ambele evenimente marchează un important moment de cotitură în cadrul istoriei universale. Vasco Da Gama a ajuns în Indii ocolind Africa. După 1600.Fig. geografic şi structural.

Harta politică a Europei.Fig. 8. în secolele XV-XVII 107 .

Sub aspect geopolitic. Baluba. o serie de mici state indiene şi Japonia. Imperiul Marilor Moguli. Congo. Principalele procese care influenŃează harta politică a lumii în această perioadă sunt: revoluŃiile politice moderne (engleză. Imperiul Chinez (cu statele vasale: Coreea. în ceea ce priveşte delimitarea lor spaŃială nu avem decât o imagine aproximativă. harta politică a lumii se prezenta astfel: în Europa erau deja constituite şi organizate ca unităŃi politico-teritoriale circa 30 entităŃi statale. caracterizată prin numeroase modificări de ordin politic.). Regatul Spaniei. Tibet. ce avea să constituie mai târziu însăşi substanŃa statului modern.2. Regatul FranŃei. ajungând să descopere Australia. Dacă Harta politică a sfârşitului perioadei medii ne indică un număr relativ precis de formaŃiuni statale. Conceptul de frontieră. începe să existe abia în secolul al XVII-lea ca urmare a Tratatului Westphalic din 1648. care vor influenŃa redesenarea continuă a hărŃii politice a lumii în următoarele două secole. Imperiul Otoman – partea europeană). dintre care se remarcă o serie de state şi imperii mai întinse (Imperiul RomanoGerman. franceză etc. economic. rămâne încă ignorat în această perioadă. determină numeroase schimbări structurale şi de fond ale hărŃii politice a lumii. în America nu se cunoaşte. pentru această perioadă. restul continentului fiind fragmentat în numeroase mici regate. creând premisele naŃionalismului şi ale formării statelor naŃionale. în accepŃiunea actuală a termenului. Prin descoperirea şi colonizarea acestor noi teritorii se pun bazele viitoarelor imperii coloniale. americană. principate şi republici (figura 8). La sfârşitul perioadei medievale (1648 – Pacea de la Westfalia). mayaş. social şi cultural. În felul acesta. necunoscut rămânând doar continentul antarctic. apariŃia statelor naŃionale. fără a prejudicia rolul primelor două 108 . 1983). Bakuba.şi-au concentrat atenŃia asupra sudului Pacificului. în aproximativ două secole. Ideea de frontieră. Regatul Angliei.3. Monomotapa. Mali. apogeul imperiilor coloniale. 5. Manciuria. orizontul geografic al europenilor a reuşit să se extindă pe întregul glob. Harta politică a lumii în perioada modernă Perioada modernă (1648-1918). nicio formaŃiune statală independentă. Sonrhai. revoluŃia industrială. Bornu). fostele state precolumbiene (aztec.. în Africa se remarcă o serie de formaŃiuni statale (Ghana. Anam). incaş) fiind integrate în imperiul colonial spaniol (Giurcăneanu C. spaŃiul Asiei era dominat de Imperiul Otoman.

fiind orientată chiar împotriva Europei. va continua pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. revoluŃiile din łara Românească (1821/1848). RevoluŃia franceză s-a desfăşurat în trei etape consecutive. are loc o luptă a „cetăŃenilor” contra propriului lor stat. În acest mod. care va conduce la fondarea Statelor Unite ale Americii (1787). Ele înlocuiesc statul feudal cu un stat modern şi declanşează apariŃia conştiinŃei naŃionale.procese ce se regăsesc ca factori generatori determinanŃi ai numeroaselor transformări specifice perioadei moderne. declanşate cu o generaŃie mai târziu (1808-1824). întemeiate pe legea naturală şi pe raŃiunea laică de a asigura libertatea personală şi egalitatea politică. iar o dată cu „globalizarea” dominaŃiei europene. fiind înlocuită cu republica (1792). Tot ca o revoluŃie poate fi considerat şi. care a durat până în 1804. Avântul nestăvilit al acestui proces va continua în Spania. început în Anglia secolului al XVIII-lea. Ca proces istoric. menŃionăm lupta de eliberare a sârbilor şi grecilor din Balcani. care vor avea ca expresie imediată revoluŃiile politice. ca şi în Anglia. Între 1789 şi 1792. acestea indicând efectiv transformările structurale ale HărŃii politice. o atenŃie deosebită trebuie acordată dezvoltării sistemului colonial şi apariŃiei statelor naŃionale. O primă revoluŃie are loc în Anglia între 1640 şi 1660. Procesul revoluŃionar. care vor cuprinde la început doar Europa şi America. prin expansiunea dincolo de Ocean. Perioada de început a epocii moderne este marcată de numeroase tensiuni şi transformări social-politice. în FranŃa. ea a cuprins şi continentul american. restaurator şi reacŃionar. Italia. Asemănătoare „revoluŃiei americane” sunt şi mişcările pentru independenŃă naŃională din America Latină. istoria modernă va fi marcată de numeroase revoluŃii. serie care va fi întreruptă adeseori de procese având un caracter contrarevoluŃionar. mişcarea decembriştilor din Rusia sau luptele de eliberare ale polonezilor. Războiul american de independenŃă (17751783). considerată revoluŃia originară a Europei. revoluŃia a cuprins mai întâi Europa. 109 . în urma cărora monarhia a fost înlăturată. cel puŃin potrivit modului în care s-a autoperceput. izbucnită pe fondul unei puternice crize politice (centralizare monarhică exagerată) şi economice (impozitele prea mari). ambele grefate pe o criză socială puternică. de asemenea. RevoluŃiile politice se caracterizează prin înlăturarea absolutismului monarhic şi constituirea unor noi forme de stat. îmbrăcând diverse forme. FranŃa. şi vor continua în spaŃiul altor continente în perioada contemporană.

corelată cu numeroase reforme politice şi socio-culturale. va conduce „vechiul continent” către o epocă de modernizare şi progres. DiferenŃele de potenŃial dintre state se vor accentua în această perioadă. Rusia şi FranŃa vor rămâne în urmă. bazinele Donului şi Uralului (Rusia). 1834). pregătind cel mai adesea calea industrializării. Pornind din Anglia. Vidul de putere reprezentat de secole de Germania va primi în urma industrializării un puternic impuls către unificarea politică. nordul FranŃei. impunând producŃia de masă prin utilizarea maşinilor. Boemia (Cehia). 110 . valoare de model. creşterea necesarului de forŃă de muncă vor conduce la dezvoltarea şi modernizarea întregii lumi. RevoluŃiile politice (burgheze) nu trebuie legate din punct de vedere economic. ulterior cuprinzând şi celelalte ramuri industriale. principiile industrialismului vor cuprinde la început marile regiuni carbonifere – Belgia. patria-mamă a revoluŃiei industriale. care se va extinde treptat. apariŃia pieŃelor comerciale şi mondializarea comerŃului. fierului şi cărbunelui. Rapida şi puternica industrializare. pornind de la procesul industrializării. Aceasta va genera în mod evident numeroase tensiuni economice şi sociale. Dezvoltarea Angliei capătă. Din motive diferite (în primul rând. perioada modernă consemnează şi o revoluŃie industrială. Germania va cunoaşte un avânt uriaş. Mecanizarea va cuprinde în primul val ramura textilelor. Trecerea la producŃia industrială în Europa de vest (aprox. bazinele Ruhr/Saar (Germania). plasate în extremităŃile noului sistem mondial. acumularea primitivă de capital. care se vor transforma în ceea ce se numeşte revoluŃie politică. ele reprezentând sectoarele-cheie ale creşterii economice. de începuturile industrializării. După fondarea Imperiului (1871). politice). puteri regionale. fenomen cu urmări importante pe plan european şi mondial. ea devenind o mare putere politică şi economică. ascensiunea Angliei la poziŃia de dominare a lumii va căpăta un fundament material prin avansul ei de peste un secol în procesul industrializării. aceasta fiind precedată de constituirea unei pieŃe interne comune (Uniunea vamală germană. Tot acum. 1760). începând din secolul al XVII-lea. Olanda. ea fiind. în acest sens. Silezia superioară (Polonia). RevoluŃia industrială înlocuieşte metodele de producŃie utilizate până atunci (meşteşugurile şi manufacturile). îşi vor începe ascensiunea către statutul de Mari Puteri. Deseori se face o gravă confuzie în precizarea raporturilor temporale şi cauzale între cele două tipuri de revoluŃie. necesitatea aprovizionării cu materii prime. SUA şi Japonia. ci de stadiul preliminar al acesteia. de o manieră simplistă.Urmând revoluŃiilor social-politice.

Industrializarea va da expansiunii europene în lume un nou avânt, transformând-o treptat în dominaŃie colonială şi imperialism. Ambele forme de dominaŃie vor provoca însă, tocmai pe baza introducerii industrializării şi în colonii, naşterea şi victoria unui naŃionalism anticolonial după 1945. De asemenea, efectele pe termen lung ale industrializării, în plan social şi politic, vor accelera escaladarea naŃionalismului în rândul popoarelor europene lipsite de statalitate, mai precis în rândul celor cuprinse până atunci în mari structuri de putere dinastice, care vor dispărea şi vor lăsa loc formării noilor state naŃionale. Un alt proces specific perioadei moderne, cu reverberaŃii continue în planul structurării HărŃii politice, îl reprezintă lupta pentru împărŃirea şi reîmpărŃirea lumii în contextul apogeului sistemului colonial. Politica de expansiune şi colonizare începută de Portugalia şi Spania în secolul al XV-lea şi continuată de Olanda, FranŃa şi Anglia în secolele XVI-XVII, cărora li se alătură Belgia, Italia, Germania, Japonia şi SUA la începutul secolului XIX, reprezintă elementul-cheie în organizarea unui nou sistem de raporturi între state. Dacă până atunci istoria consemnase evoluŃii regionale ale raporturilor dintre state, o dată cu formarea sistemului colonial putem vorbi despre o mondializare şi o diversificare a acestora. Marile conflicte pe care le va genera rivalitatea dintre marile puteri vor căpăta şi ele un caracter mondial. O primă astfel de înfruntare are loc, la sfârşitul secolului al XV-lea, între Portugalia şi Spania. Numeroasele divergenŃe apărute între cele două puteri maritime ale vremii vor conduce la prima împărŃire politico-economică a lumii. Papa Alexandru al VI-lea (Rodrigo Borgia), solicitat să medieze această dispută, elaborează în 1493 o bulă papală (Inter caetera) prin care o linie de demarcaŃie meridiană trasată prin mijlocul Oceanului Atlantic, la 480 km (320 mile maritime) vest de insulele Capul Verde, împarte lumea între Spania şi Portugalia. Astfel, Spaniei îi revine posesiunea asupra oricăror teritorii încă nerevendicate de la vest de această linie, iar Portugaliei, teritoriile jumătăŃii estice. NemulŃumirile portugheze legate de acest acord se vor materializa în 1494 prin retrasarea liniei de demarcaŃie, de această dată la 1770 km (1184 mile maritime) vest de insulele Capul Verde, în cadrul tratatului de la Tordesillas (Spania) încheiat direct între Portugalia şi Spania. Intrarea pe noua scenă globală a Olandei, FranŃei şi Angliei determină reconfigurarea sistemului colonial, multiplicarea ariilor de influenŃă politico-economică şi o acutizare a relaŃiilor între puteri. Olanda îşi va crea imperiul colonial în detrimentul Portugaliei, FranŃa în detrimentul Spaniei, Anglia în detrimentul FranŃei.
111

Imperiul colonial portughez îşi va avea baza în Oceanul Indian, punctele forte fiind considerate coastele Africii. Portugalia îşi constituie imperiul colonial prin cuceriri succesive, începute cu Insulele Canare (1341), Ceuta (1415), Madeira (1419), Azore (1427), Insulele Capului Verde (1460), Guineea (1460), Angola (1491), Brazilia (1500), Mozambic (1505) şi continuate spre Oceanul Indian cu insula Socotora (1506), Goa (1510), Peninsula Malacca (1511), Ambon (1512), Aden (1513), Hormuz (1515), insula Timor (1586). Ca o caracteristică a sa, Imperiul colonial portughez era format îndeosebi din insule şi zone de coastă. Cea mai importantă colonie portugheză a fost Brazilia, cu o suprafaŃă de 8,5 milioane km2. Prin tratatele portughezo-hispanice de la Madrid (1750) şi Santo Ildefosó (1777) s-au fixat graniŃele vestice ale Braziliei, ridicată în 1640 la rangul de viceregat. Instituirea unui sistem special de relaŃii cu Spania, sub a cărei dominaŃie intră împreună cu toate posesiunile (15801640), va aduce Portugaliei începutul decăderii ca putere colonială. Războiul de independenŃă olandez contra Spaniei (1581) se materializează prin agresiunea olandezilor împotriva coloniilor portugheze. Astfel, la începutul secolului XVII, asistăm la prăbuşirea coloniilor portugheze din Oceanul Indian sub atacurile olandezilor, persanilor şi arabilor. Imperiul colonial spaniol va avea punctul de plecare şi nucleul în Insulele Canare, Santo Domingo (1493) şi Cuba (1511). Principala sa zonă de dominaŃie a fost America Latină, la care Mexicul şi Peru vor fi ataşate după cucerirea Imperiului aztec de către Cortez (1519-1521) şi a celui incaş de către Pizarro (1531-1533), devenind centre de greutate ale dominaŃiei coloniale spaniole pe continent. Filipinele vor intra şi ele în posesiune spaniolă în 1529. Mult mai târziu, li se alătură Sahara spaniolă (1884) şi Marocul spaniol (1912). Teritoriile cucerite de spanioli erau dependente direct de Coroană şi erau administrate de organe centrale (cu reşedinŃa în metropolă) şi de organe locale. Imperiul colonial spaniol s-a năruit sub loviturile mişcărilor de eliberare de la începutul secolului XIX. Între 1810 şi 1826 coloniile spaniole din America Latină îşi dobândesc independenŃa. Spania pierde apoi, în 1898, Cuba, Porto Rico, Guam şi Filipine în favoarea SUA, iar în 1899 vinde Germaniei Insulele Caroline şi Mariane din Oceanul Pacific. Imperiul colonial olandez. În secolul XVII, Olanda devine prima putere comercială a Europei şi pune bazele unui vast imperiu colonial în America de Nord şi de Sud, în Africa de vest şi de sud şi Asia sudică. În Marea Caraibilor a colonizat Antilele Olandeze – (1634), pentru ca în 1642 să se instaleze pe coasta estică a Americii de Nord, unde întemeiază Noul
112

Amsterdam (New York-ul de azi). În 1667 ia în stăpânire Guyana (Surinam) şi un mic teritoriu pe coastele Braziliei de nord-est, la Pernambuco. În Africa, olandezii îşi fixează câteva puncte-colonii pe Ńărmurile Senegalului şi Coastei de Aur (Ghana), iar în 1642 întemeiază în Africa de Sud oraşul Kaapstad (Cape Town), ca punct de sprijin în drumul spre Indii. În Asia, îşi stabilesc colonii în Ceylon, Malacca, în arhipelagul indonezian şi în insula Formosa. În secolul XVIII, în urma mai multor războaie cu Anglia (pentru hegemonia maritimă) şi cu FranŃa, Olanda pierde poziŃia de mare putere maritimă şi comercială, fiind cucerită în 1794 de FranŃa şi transformată în Republica Batavă (1795-1806). În 1815 îşi dobândeşte independenŃa şi formează împreună cu Belgia şi Luxemburg, Regatul łărilor de Jos Unite. Dintre coloniile olandeze ocupate de Marea Britanie şi FranŃa (1795-1814), numai o parte sunt retrocedate Olandei, la Congresul de la Viena (Antilele Olandeze, Surinamul, Indiile Olandeze – Indonezia de azi). Imperiul colonial francez, cu o suprafaŃă de 11 milioane km2 şi o populaŃie de 63 milioane locuitori, ocupa locul al doilea în ierarhia imperiilor coloniale (la începutul secolului XX), după Marea Britanie. La începutul secolului XVII, FranŃa cucereşte câteva insule de mici dimensiuni din Marea Caraibilor, urmând apoi să ia în posesie Cayenne (1604), Canada (1608) – pierdută în favoarea Angliei în 1759, insulele Martinica şi Guadelupa (1635), Lousiana (1673) – vândută SUA în 1803 şi Saint Domingue (Haiti) în 1697 – cea mai importantă colonie franceză din centrul Caraibelor (Haiti devine independentă în 1804). La începutul secolului XIX, în a doua perioadă colonială, baza imperiului francez este Africa. Aici FranŃa cucereşte Congo de Mijloc (1880), Algeria (1830-1844) – anexată în 1848, Gabon (1878), Tunisia (1881), Africa Occidentală Franceză (1881-1900)46, Maroc (1906-1911), Madagascar (colonie din 1896) de care erau ataşate dependenŃele Mayotte (din Arhipelagul Comore – din 1886) şi Insulele Saint-Paul şi Amsterdam, apoi Insula Réunion (colonie din 1638) . După primul război mondial, obŃine prin mandat: Siria, Liban, părŃi din Togo şi din Camerun. O a doua regiune colonială a FranŃei se găsea în Asia de sud-est, unde ea avea în posesiune Indochina Franceză47 (Uniunea Indochineză) şi 5 mici teritorii enclavate în India de Sud. În Oceanul Pacific, stăpânea Insula Noua
46 Denumire sub care sunt cunoscute cele 7 colonii franceze din Africa Occidentală: Senegal, Mauritania, Guineea Franceză, Coasta de Fildeş, Dahomey (azi Benin), Sudanul Francez (azi Mali) şi Niger. 47 În componenŃa acesteia intrau 5 teritorii: Cochinchina (colonie din 1857), Anamul (imperiu protejat) şi Tokinul (protectorat), ambele din 1884, Cambodgia (regat protejat din 1863) şi Laosul (protectorat din 1899). 113

Caledonie (colonie din 1853), Arhipelagul Noile Hebride (împreună cu Anglia), iar în Oceania, insulele Wallis şi Toubouai, alături de Polinezia Franceză (cu reşedinŃa la Papeete în Insula Tahiti). În America, FranŃa stăpânea micile insule Saint Pierre şi Miquelon, alături de Antilele Franceze şi Guyana. Imperiul colonial britanic se întindea în secolul al XIX-lea pe o suprafaŃă de 35 mil. km2, grupa 530 mil. locuitori, fiind format din teritorii răspândite pe întreaga întindere a globului. Expansiunea colonială britanică, ca şi cea franceză, s-a realizat în două etape. Prima aparŃine secolelor XVII-XVIII, iar cea de-a doua, secolului XIX şi începutul secolului XX. Drumul spre Indii, prin căutarea unui culoar vestic, a determinat şi în cazul Marii Britanii „alegerea” Americii ca primă destinaŃie colonială. Astfel, sunt cucerite şi ocupate: Insulele Virgine (1584), Insulele Bermude, Bahamas, Grenada, Barbados (1612-1627), Massachusetts (1619), Jamaica (1655), New York (1664), Hudson-Bay, Newfundland (1713), Canada (1763, devenită dominion în 1867). AtenŃia Imperiului britanic rămâne totuşi îndreptată asupra Indiei, unde ajunge în 1614, când ocupă oraşele şi regiunile Bombay, Madras şi Calcutta. Ocuparea totală a Indiei se realizează prin înlăturarea dominaŃiei franceze, în urma războiului de 7 ani (1756-1763). Datorită rezistenŃei populaŃiei autohtone, India nu poate fi declarată colonie britanică decât în 1858. În 1886, Birmania este înglobată Indiei. În aceeaşi regiune, Insula Ceylon este cucerită de la olandezi în 1796 şi declarată colonie britanică în 1802, înglobând şi protectoratul Insulelor Maldive. Urmează Stabilimentul strâmtorilor – înglobând Singapore, Malacca şi Penang (1826) – care din 1867 devine colonia Malaysia britanică. În 1880, Afganistanul devine protectorat britanic. Australia devine colonie britanică în 1770, iar în 1901 este declarată dominion britanic. În Oceanul Indian, în posesiune britanică se aflau şi insulele Christmas (1888) şi Cocos (azi Keeling) din 1826. În Asia de sud-vest, în zona Golfului, Marea Britanie deŃinea protectoratul asupra Bahrein (1867), Oman (1891), Coasta PiraŃilor (azi Emiratele Arabe Unite), Colonia Aden (azi Yemen), ambele din 1892. În Africa, imperiul coroanei britanice cuprindea: protectoratul Gambia (1604), protectoratul Sierra Leone (1787), protectoratul Basutoland – azi Lesotho (1868), Coasta de Aur – azi Ghana (colonie din 1874, luată de la olandezi), protectoratul Somaliei (1887), insula Zanzibar protectorat din 1890, protectoratul Rhodesiei de Nord (1891) şi Rhodesiei de Sud – azi Zimbabwe (1891, colonie din 1923), protectoratul Ugandei (1894), protectoratul Africii Orientale Engleze – azi Kenya (1895, colonie din 1920), protectoratul Bechuanaland – azi Botswana (1885), protectoratul
114

Nyassaland – azi Malawi (1891), Sudanul Anglo-Egiptean (condominium din 1899), protectoratul Swaziland (1906), protectoratul Nigeria (1914). În Oceanul Atlantic: insulele Sfânta Elena şi Asuncion (1651), Tristan da Cunha şi Falkland (Malvine). În Oceanul Pacific: coloniile Tokelau (1765), Pitcairn (1767), Hong Kong (1841) şi Fiji (1874), Arhipelagul Gilbert, împreună cu Tuvalu (1892, împreună cu Ellice din 1916) şi protectoratele asupra Insulelor Solomon de Sud (1893), Tonga (1900), Noua Zeelandă (colonie din 1841 şi dominion din 1907). Colonia Papua a fost ataşată de Australia în 1910, iar insulele Cook şi Niue (1901) de Noua Zeelandă. Una din caracteristicile imperiului colonial britanic consta în prezenŃa tuturor tipurilor de administraŃie existente în acea perioadă în sistemul colonial. Natura guvernării coloniale britanice varia foarte mult de la o regiune la alta. Astfel, guvernarea se manifesta fie prin exercitarea unui control direct, fie prin grade diferite de „protecŃie”, asigurate de un tratat, prin care conducătorul local accepta un consilier britanic. Reconfigurarea economică şi politică a sistemului mondial în secolul XIX impune apariŃia pe scena relaŃiilor internaŃionale a unei noi serii de puteri în expansiune. Astfel, Rusia, Belgia, Italia, Germania, Japonia şi SUA formează imperiile coloniale din generaŃia a doua. Pe fondul noilor ambiŃii hegemonice, imposibilitatea creării unor imperii similare celor din prima generaŃie va conduce la acutizarea relaŃiilor internaŃionale. Aceste tensiuni, deseori transformate în conflicte deschise locale, vor culmina cu prima conflagraŃie mondială, Marele Război din 1914-1918. În politica sa colonială, Rusia a acŃionat în sensul lărgirii graniŃelor statului. După războiul din 1877-1878, guvernul Ńarist a trecut la noi anexări teritoriale spre Orient şi Extremul Orient, prin supunerea mai mult sau mai puŃin forŃată a populaŃiilor autohtone. În acest fel, au fost anexate: regiunea transcaspică (1869-1873), Buhara şi Hiva (1873), hanatul Kokand (1875), Fergana (1875-1876), Samarkand şi oaza Merv (1884), Sahalin (posesiune recunoscută de Japonia în 1875), Port-Arthur şi Dalnâi (1898) etc. La începutul secolului XX, teritoriul Rusiei împreună cu noile posesiuni însuma 17.700.000 km2 cu o populaŃie de 33,2 milioane locuitori, din care circa 20 milioane erau musulmani (Zamfir Z., 1999). În anul 2000, Rusia avea o suprafaŃă de 14.075.400 km2 şi o populaŃie de 146.861.000 locuitori, faŃă de 22.402.000 km2 şi 264.000.000 locuitori, în 1980. Belgia, fără a se constitui într-o mare putere, profitând de interesele coloniale divergente ale Marilor Puteri şi promovând o politică externă abilă, reuşeşte să-şi formeze un imperiu colonial. Dezvoltarea economică, declararea independenŃei la 4 octombrie 1830 (recunoscută de Olanda în 1839) şi aprobarea ConstituŃiei în 1831, prin care Belgia devine monarhie constituŃională, o proiectează în sfera relaŃiilor internaŃionale. În 1885,
115

regele Leopold al II-lea primeşte, în urma ConferinŃei internaŃionale de la Berlin, ca proprietate personală, Congo (de 80 de ori mai întins ca Belgia), care în 1908 devine colonie belgiană (până în 1960). Prin Tratatul de la Versailles (1919), Belgia dobândeşte mandat de administrare asupra coloniei Rwanda-Burundi (până în 1962). Italia intră în „clubul” puterilor coloniale, în 1882, prin intermediul Companiei Rubattino, care înfiinŃează la Assab, pe Ńărmul african al Mării Roşii, o staŃie pentru aprovizionarea cu combustibil a vaselor comerciale. În 1885 ocupă oraşele şi teritoriile de pe coasta eritreeană, înfiinŃând în 1890 colonia Eritreea (până în 1941, când trece sub autoritate britanică). În 1912, în urma războiului cu Imperiul Otoman, Italia anexează Tripolitania şi Cyrenaica (unite în 1934, acestea devin colonia Libia – până în 1943, când intră sub protectorat britanic, iar din 1947 sub tutelă O.N.U.), păstrându-şi, în detrimentul Greciei, controlul asupra Arhipelagului Dodecanez din Marea Egee. Germania perioadei moderne se dovedeşte mult mai interesată de problemele sale interne şi de raporturile de forŃă din cadrul continentului european. Implicarea Germaniei în jocul colonial al puterilor se va face după 1880. În Africa pune stăpânire pe Togo, Camerun, apoi Tanganika şi Rwanda (Africa Orientală Germană) – toate în intervalul 1880-1890. În Oceanul Pacific ocupă partea de nord-est a insulei Noua Guinee (1884) şi cumpără Insulele Pacificului de la Spania (1899). Japonia, la sfârşitul secolului XIX, devine în Extremul Orient o putere cu tendinŃe expansioniste. În urma războiului cu China (1894-1895), cucereşte insulele Formosa (Taiwan) şi Pescadores. În 1905, cucereşte de la Rusia jumătatea sudică a insulei Sahalin şi partea de sud a Peninsulei Liaodong, cu porturile Dairen şi Port-Arthur (ambele luate în arendă de Rusia de la China). În 1910, ocupă Peninsula Coreea, asigurându-şi astfel dominaŃia în Asia Orientală (Giurcăneanu C., 1983). Statele Unite ale Americii părăsesc, la sfârşitul secolului XIX, izolaŃionismul. Încep să se afirme ca putere regională, pentru ca ulterior să-şi construiască statutul de mare putere, superputere şi putere unică globală. În 1867, cumpără Alaska de la Rusia, împreună cu Arhipelagul Aleutine, iar în 1898 ia în stăpânire Insulele Hawai. Alte teritorii intrate sub dominaŃie americană, sub diverse forme, sunt: Puerto Rico şi Guam (posesiuni spaniole cedate SUA prin Tratatul de la Paris din 1898), Insulele Virgine Americane (cumpărate de la Danemarca în 1916), Samoa Americană (colonie din 1899), Zona Canalului Panama (1903, retrocedată în 1999). Sub forme speciale de protecŃie, prezenŃa SUA se face simŃită în Cuba, Haiti (între 1915-1934 se află sub protectoratul SUA, fiind ocupată de facto de trupele americane) şi Nicaragua (prezenŃă militară americană între 19121933). Un caz aparte îl reprezintă Liberia, unde, din 1822, pe o fâşie litorală
116

dar şi din punct de vedere administrativ şi al gradului de subordonare faŃă de metropolă. se ajunsese la o suprafaŃă de 74.000 km2 şi o populaŃie de 313. Un sistem similar dominioanelor britanice a 117 . Din punct de vedere al gradului de subordonare a teritoriului colonizat faŃă de metropola colonizatoare. 1999). − colonii de populare cu funcŃie rezidenŃială. cu funcŃii mixte atât de populare. Din punct de vedere al funcŃiei îndeplinite. care reprezintă o formulă de subordonare introdusă de Marea Britanie. dotate cu instalaŃii de repararea navelor. sunt trimişi negrii din SUA eliberaŃi din sclavie. stabilite în puncte de interes strategic. în Statele pe harta lumii (1983). acelaşi autor distinge următoarele tipuri: − dominioanele.494. dominioanele beneficiau de instituŃii administrative proprii şi de reprezentare în cadrul parlamentului de la Londra. − colonii complexe. sau pentru cultura unor plante tropicale (colonii de plantaŃii). în 1914. În acest sens. distinge următoarele tipuri: − puncte de sprijin cu funcŃie de aprovizionare – folosite ca escale. La sfârşitul secolului XX. În 1847. până la abolirea sclaviei în cursul războiului de secesiune din SUA (1861-1865). care satisfăceau nevoile coloniştilor ce părăseau metropolele în scopul reluării vieŃii într-un nou mediu. tipurile de exercitare a dominaŃiei puterilor coloniale asupra teritoriilor şi populaŃiilor locale au îmbrăcat de-a lungul timpului numeroase forme. În astfel de colonii era impusă munca forŃată a băştinaşilor sau sclavilor. cât şi de exploatare. Liberia (numită astfel din 1824) îşi proclamă independenŃa.694.963. − colonii de exploatare cu funcŃie economică – destinate să satisfacă nevoile de resurse minerale (colonii minerale). Dacă la mijlocul secolului XIX posesiunile coloniale însumau 46. Cu un statut de autonomie mai largă. Harta politică a lumii înregistrează 67 de teritorii dependente şi cu statut special. componenŃa structurală a imperiilor coloniale a fost foarte eterogenă nu numai prin funcŃia pe care o aveau de îndeplinit teritoriile ocupate.646. − baze navale şi aeriene cu funcŃii militare. pentru aprovizionare şi adăpost.500 km2 şi o populaŃie de 568.cumpărată de la Portugalia de „Societatea Americană pentru Colonizare”. Claudiu Giurcăneanu. continuând însă să primească sclavi nord-americani.000 locuitori (Zamfir Z.. Într-o perspectivă istorică.000 locuitori. când imperiile coloniale cunosc expansiunea maximă.

este stabilirea unor aşa-zise sfere de interese sau de influenŃă. state independente. Sunt reprezentate de teritoriile administrate direct de metropole şi considerate efectiv ca proprietate a acestora. fiind total lipsite de autonomie. care.fost folosit de SUA în cazul Porto Rico şi Filipine. Statul-naŃiune a fost şi rămâne forma de organizare social-politică cea mai bine conturată şi cea mai eficientă. Într-o fază ulterioară. fără naŃiuni corespunzătoare. Protectoratele erau administrate pe baza unor acorduri încheiate cu conducătorii populaŃiilor băştinaşe prin care aceştia continuau să-şi exercite autoritatea sub controlul strict al puterii „protectoare”. Ambele elemente ale acestuia. concesionată de SUA până în 1999). până în 1997. Această formă de administrare este specifică situaŃiilor unde nu s-a ajuns la un acord în privinŃa ocupării acelui teritoriu. − condominiumurile. cunoscute sub denumirea de teritorii neîncorporate. în altele s-au format state. care reprezintă forma de maximă subordonare. care. − protectoratele. Macao. Regimul de condominium ridica probleme în conducerea administrativă. În ordinea 118 . care reprezintă cel mai frecvent tip de administrare colonială. formând un stat-naŃiune. a fost concesionat Portugaliei. SUA şi Germania. care au eliberat cele mai mari cantităŃi de energie. O formă specială de protectorat. Cea mai importantă caracteristică a perioadei moderne este formarea primelor state naŃionale. dar cele mai eficiente organizări politicosociale. au apărut atunci când cele două elemente au fost unite. În majoritatea cazurilor. Un alt caz special al protectoratului îl reprezintă regimul de supraveghere. asupra Arhipelagului Samoa. care reprezintă teritorii asupra cărora îşi exercitau autoritatea două sau mai multe puteri coloniale. statul (în sensul modern al termenului) şi naŃiunea. dar şi prin împărŃirea atribuŃiilor de administrare. care delimitau anumite teritorii interioare mărginite de un sector de Ńărm şi care urmau să fie preluate de una sau mai multe puteri coloniale. dar nu şi state corespunzătoare. până în 1999. Un exemplu de dublă administrare îl reprezintă condominiumul anglo-francez asupra Arhipelagului Noile Hebride şi de triplă coordonare. aplicată în practica internaŃională după Congresul de la Berlin (1885). cel mai frecvent optându-se pentru principiul rotaŃiei. instituit de SUA în Liberia şi Nicaragua. sunt produse ale acestei epoci. − coloniile. epoca modernă a adus doar unul dintre cele două elemente: în unele locuri s-au format naŃiuni. Zona Canalului Panama. teritoriile supuse unei sfere de influenŃă au generat concesiunile închiriate (Hong Kong. între Anglia. a fost colonie britanică. în mod special vizând teritoriile din Africa.

Italiei şi Japoniei. fiind state fără a fi naŃiuni. 119 . dar erau deja mai mult decât simple noŃiuni geografice. Astfel. acesta a fost cazul Angliei. Italia este unul dintre cele mai importante episoade ale secolului XIX. unele erau semimoderne. în 1815. Astfel. Confruntarea dintre cele două entităŃi a contribuit la consolidarea caracterului naŃional şi statal al acestora. anume Germania şi Italia. majoritatea acestora fiind prea mici pentru a fi capabile să asigure securitatea sau funcŃiile economice necesare unui stat-naŃiune clasic. Statul Ńarist a depus eforturi sistematice de rusificare a culturilor slave. până la înfrângerea armatei franceze. condusă de Napoleon. În schimb. fiind ultimul din cele trei puncte de sprijin ale statului-naŃiune. pe baze birocratice. la Waterloo.aproximativă a apariŃiei lor istorice. dar atât Germania. ea formând mai curând un imperiu multinaŃional decât un stat-naŃiune. La Est de FranŃa se aflau două naŃiuni care nu erau încă state. care şi-a extins influenŃa asupra economiei.. Acestea erau dominate de un stat care nu era o naŃiune. Dintre acestea. sau naŃiuni fără a fi state. economia s-a alăturat ştiinŃei de carte şi birocraŃiei. dar efectul acestora a fost limitat de realitatea multinaŃională. dar modelul statului-naŃiune avea să se propage spre Est. fiind doar grupuri etnice unite în imperii. monarhia franceză înfiinŃând o birocraŃie mult mai amplă şi mai centralizată. cu baze culturale. existau deci patru state-naŃiune. La sfârşitul secolului XIX. a fost mai rapidă decât răspândirea celuilalt element. care la Est se învecinau cu o serie întreagă de alte naŃiuni. Imperiul Austriac. La începutul secolului XIX. cât şi Italia conŃineau câte un stat cu adevărat modern. unde monarhia a înfiinŃat şi folosit o birocraŃie centralizată şi o biserică naŃională pentru a crea primul stat-naŃiune. FranŃei. Cele două elemente s-au contopit mai întâi în Anglia secolului XVI. statul. existau două puteri şi un număr de alte entităŃi statale. Germaniei. Istoria modului în care Prusia şi Piemontul au creat statele-naŃiune Germania şi respectiv. care nu era încă o naŃiune: Prusia şi respectiv Piemont. s-au format multe naŃiuni slave. Următorul loc în care s-a produs contopirea celor două elemente a fost FranŃa secolului XVII. logica dezvoltării a fost dusă mai departe decât în primul caz. Aceste două state-naŃiune s-au înfruntat timp de un secol şi jumătate. răspândirea culturii cristalizase deja diferite limbi slave în literaturi naŃionale şi naŃiuni diferite. În acest al doilea caz. Atunci când candidaŃii la formarea unui stat erau gata să urmărească Ńeluri panslave. Majoritatea nu erau moderne în niciun sens. Majoritatea acestor naŃiuni vorbeau limbii slave (cu excepŃia românilor şi ungurilor). Rusia era prea mare. dar răspândirea către Est a elementului naŃional.

Japonia era deja o naŃiune la începutul secolului XIX. după destrămarea violentă a Iugoslaviei. Italia şi Japonia. această perioadă este marcată de apariŃia comunismului în Rusia (1917) şi continuarea expansiunii ruseşti spre Europa de Est şi Asia Centrală şi de Est. ConferinŃa de pace de la Paris (1919) şi semnarea celor cinci tratate de pace: la Versailles cu Germania (1919). dintre statele europene ce nu pot fi desemnate ca state-naŃiune a rămas doar Belgia. Austria. Numeroasele schimbări politice. Pe parcursul secolului XX. Germain cu Austria (1919). De asemenea. Fiecare dintre ele acŃionau pe plan cultural şi economic şi pe cel al securităŃii naŃionale.2. la Neuilly cu Bulgaria (1920) şi la Sèvres cu Turcia (1920). la Trianon cu Ungaria (1920). modelul statului-naŃiune a suferit şi el incongruenŃe. Astăzi. la începutul secolului XX existau cinci state-naŃiune: Marea Britanie. în Oceania 1. Japonia este un exemplu ideal al statului-naŃiune.4. Astfel. bazându-se pe cele trei puncte de sprijin. economice şi sociale ce au avut loc în perioada modernă a istoriei umanităŃii îşi găsesc expresia în restructurarea HărŃii politice a lumii. când răspândirea ştiinŃei de carte era comparabilă cu cea petrecută în majoritatea Ńărilor europene. în Africa 4. după aproape un secol şi jumătate de dezvoltare condusă de stat a unei naŃiuni omogene din punct de vedere cultural. în America 22. repartizate pe cinci continente: în Europa 23. Printre evenimentele ce au avut loc în această perioadă un interes aparte pentru tema analizată prezintă: dezmembrarea Germaniei. Astfel. la St. în planul relaŃiilor internaŃionale. 5. FranŃa. la sfârşitul perioadei moderne existau 55 de state independente. a SUA care devine una din marile puteri ale lumii. Harta politică a lumii în perioada contemporană Transformările petrecute în Europa după Primul Război Mondial. birocraŃia şi industria. în Asia 5. alături de creşterea rolului şi influenŃei. dispariŃia Imperiul łarist. dezintegrarea Imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. RestauraŃia Meiji (1867-1912) a transformat Japonia într-un statnaŃiune.Mai târziu. care erau învăŃământul. Un al doilea proces important constă în formarea statelor naŃionale unitare (România. înaintând spre Est şi depărtându-se de nucleul din Vestul şi Centrul Europei. se vor constitui ca bază a schimbării ulterioare a întregului sistem mondial şi a „ordinii” ce a guvernat relaŃiile internaŃionale până la acel moment. Ungaria) sau federale (Iugoslavia şi Cehoslovacia). cărora li se va adăuga Pacea de la Lausanne 120 . În prezent. Germania. procesul de constituire a statelor-naŃiune a continuat.

În acelaşi timp. în America 22. 121 . în Oceania 2. prin plebiscit. Ratificarea tratatelor de la Saint Germain cu Austria (10 sept. în cadrul tratatelor din 1919-1920. 1919) şi de la Trianon cu Ungaria (4 iun. Bosnia şi DalmaŃia) statelor independente Serbia şi Muntenegru. trebuie să cedeze Iugoslaviei o parte a Macedoniei. în timp ce Belgia primeşte cantoanele Eupen şi Malmédy. în Africa 4. Dodecanezul revine Italiei. semnat pe 28 iunie 1919. Irakul şi Palestina trec sub mandat britanic. în Asia 12. formată prin unirea celor trei provincii slave (Boemia. acestea fiind plasate sub tutela principalelor puteri. 1920) consfinŃeşte dispariŃia Imperiului Austro-Ungar. Siria şi Libanul trec sub mandat francez. Ungaria. Bulgaria. iar Schleswig-ul de Nord este ataşat. Între cele două războaie mondiale pe harta politică a lumii existau 71 de state independente. Prin Tratatul de la Versailles. asistăm la dispariŃia Imperiului Otoman. Prin Tratatul de la Neuilly (27 nov. Prin Unirea Transilvaniei cu România asistăm la formarea statului naŃional unitar român. Arabia şi Yemenul devin formal independente. Cehoslovacia. Prin dezintegrarea acestuia i-au naştere o serie de noi state: Austria. impunând o nouă ordine internaŃională şi redesenarea hărŃii politice a lumii. Prin Tratatul de la Sèvres (10 aug 1920). Iugoslavia se formează prin alipirea provinciilor sudice austro-ungare (CroaŃia. Iugoslavia.(1923) marchează încheierea oficială a ostilităŃilor primei conflagraŃii mondiale. Transiordania. României sudul Dobrogei şi Greciei Tracia orientală. repartizate astfel: în Europa 31. în care fixarea frontierelor trebuia să Ńină cont de limitele spaŃiale ale grupurilor etnice. între Puterile Aliate şi Turcia (10 aug. 1920). Poloniei Poznania şi o parte a Prusiei Occidentale. Pacific sau China. Italiei îi revine Tirolul austriac. a principiului naŃionalităŃilor. participantă la război în tabăra Puterilor Centrale. suferind în acelaşi timp deposedări teritoriale. 1919). Germaniei i se impune renunŃarea la toate teritoriile coloniale pe care le poseda în Africa. Transilvania. Prin acelaşi tratat. prin „mandat” al Ligii NaŃiunilor. iar oraşul Danzig (Gdansk) este declarat „oraş liber”. Austria şi Ungaria rezultă din separarea celor două nuclee ale Imperiului Austro-Ungar. Saar-ul trece în administrarea Ligii NaŃiunilor pentru o durată de 15 ani. În urma aplicării tratatului au rezultat următoarele modificări teritoriale: Tracia răsăriteană şi malul european al Dardanelelor şi Izmirul revin Greciei. Prin aceleaşi tratate. iar României. Moravia şi Slovacia) situate în nordul Imperiului Austro-Ungar reprezintă un exemplu tipic de aplicare. Cehoslovacia. Danemarcei. Germania era obligată să restituie FranŃei Alsacia şi Lorena.

• creşterea influenŃei SUA în Europa de Vest („planul Marshall”) şi în America Centrală şi de Sud. • dezvoltarea economică fără precedent a unor state învinse în cel de-al Doilea Război Mondial: Germania în Europa şi Japonia în Asia. Macedonia. cât şi a lumii. numărul statelor Europei este de 44. pentru ca până în 1989 numărul lor să crească. Bucovinei de Nord şi Ńinutului HerŃei (iunie 1940). de către URSS. • „războiul rece” între blocurile ideologice. Vietnam. • apariŃia sistemului comunist euroasiatic (13 state) şi a Cubei. economice şi militare (NATO. financiară. Pactul de la Varşovia) şi „bipolaritatea mondială”. Astfel. După 1989 au apărut 12 noi state: Lituania. Afganistan etc. • creşterea influenŃei URSS în Asia de Est şi de Sud-Est. • împărŃirea Germaniei între puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial (între 1949 şi 1990). în care Germania anexează Austria şi Cehia. Peninsula Indochina. Asia de Est. începe războiul cu FranŃa şi Anglia în 1940. Coreea. CroaŃia. pe Harta politică a lumii s-au produs o serie de modificări ce au dus la apariŃia a încă 96 de state. politică. Bosnia-HerŃegovina. Africa. cedarea Ardealului de Nord-Est Ungariei horthiste şi pierderea judeŃelor din Dobrogea de Sud (Durostor şi Caliacra) în favoarea Bulgariei. România. Aceste modificări se explică astfel: • destrămarea vechilor imperii coloniale aparŃinând statelor europene. la 32 de state. Moldova. 1960. prin declararea independenŃei Maltei în 1964. America Latină. ce a dus la obŃinerea independenŃei politice a majorităŃii statelor din Africa. Asia de Est. Slovacia. O. se declanşează cea de-a doua conflagraŃie mondială din acest secol cu consecinŃe majore asupra hărŃii politice atât a Europei. Ucraina. • apariŃia unor noi forme de dominare economică. 122 . (la 14 dec. Muntenegru. Estonia. După cel de-al Doilea Război Mondial. Letonia. invadează Polonia. fiind 167 de state. Sud-Vest. în această perioadă.N. • ciocniri de interese determină războaie locale (ex. din Caraibe şi Oceania. în 1989.U. Belarus.Deceniul trei al secolului XX este marcat de acutizarea tendinŃelor hegemonice ale Germaniei şi expansiunea fascismului care va declanşa cel de-al Doilea Război Mondial. Harta politică a continentului Europa înregistra la nivelul anului 1945 un număr de 31 state independente. adoptă DeclaraŃia cu privire la acordarea independenŃei Ńărilor şi popoarelor coloniale).). suferă amputări teritoriale serioase prin ocuparea Basarabiei. Slovenia. În prezent.

Senegal. Mauritius. Comore. Congo. Zambia. Mozambic. Gambia. − în perioada de după 1991 încă 8 foste republici unionale sovietice se alătură ca republici autonome statelor asiatice (Georgia. Bhutan. Gabon. dar şi a lumii este Timorul de Est a cărui independenŃă declarată în 1998 a fost recunoscută în 2002. Turkmenistan. − în perioada 1971 – 1990 au apărut 5 noi state (Bahrein. Benin. Cambodgia. Laos. Zimbabwe. − ultimul stat apărut pe harta politică a Asiei. în prezent numărul acestora fiind de 53. Nigeria. Vietnam. Coreea de Nord. Singapore. Pakistan. din care 17 numai în anul 1960. Namibia). Astfel. Ghana. Algeria. Mali. Brunei). Coreea de Sud. Malawi. Filipine. Sri Lanka. Ciad. Congo/Zair. Liberia). Togo. Bangladesh. Seychelles. Azerbaidjan. Etiopia. 123 . Kenya. Sao Tome şi Principe. Armenia. Angola. Madagascar. Botswana. Mauritania). Uzbekistan. perioada ulterioară este marcată de o creştere explozivă a numărului de state. mai existau 19 state independente în America Centrală şi de Sud. − în perioada 1961 – 1970 au apărut 15 noi state (Sierra Leone. Republica Centrafricană. Harta politică a celor două continente americane a înregistrat de asemenea modificări după 1945. Maldive. Israel. Egipt. Rwanda. Iordania. − cel mai nou stat al Africii este Eritreea – 24 mai 1993. Sudan. Cipru). La sfârşitul războiului. Myanmar.Dacă la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial pe harta politică a Asiei existau 12 state independente. Niger. Harta politică a continentul Africa număra în 1945 doar patru state (Africa de Sud. Qatar. − în perioada 1961 – 1970 au apărut 4 noi state (Kuwait. Guineea Ecuatorială). Tunisia. Tadjikistan. Coasta de Fildeş. numit astfel. Tanzania. Burundi. Guineea. Lesotho. Capul Verde. Siria. − în perioada 1971 – 1990 au apărut 11 noi state (Guineea Bissau. Kazahstan). Swaziland. Malaysia. Somalia. Oman). Kîrgîstan. Uganda. Emiratele Arabe Unite. în afara celor trei Ńări mari ale Americii de Nord. în prezent numărul statelor independente pe harta politică a Asiei este de 48. Burkina Faso. situaŃia a evoluat astfel: − în perioada 1945 – 1960 au apărut 17 noi state (Indonezia. Maroc. EvoluŃia numărului de state pe harta politică a Africii s-a desfăşurat astfel: − în perioada 1945 – 1960 au apărut 22 de noi state. „anul independenŃei africane” (Libia. India.

dacă în 1945 existau doar două state (Australia şi Noua Zeelandă). • o formaŃiune supranaŃională: Uniunea Europeană. 5. Solomon. plecând de la dezintegrarea sistemului comunist. Astfel.). St. − în perioada 1971 – 1990 au apărut 7 noi state (Papua Noua Guinee. Nauru. cu consecinŃe. − în perioada 1971 – 1990 au apărut 9 noi state (Bahamas. St. St. Transnistria). Asia Centrală. Micronezia).5. Kitts). Pe continentul american sunt în prezent 35 de state (3 în America de Nord. 124 . Haiti etc. Guyana. − cel mai nou stat al Oceaniei este Palau (1994). Muntenegru şi redimensionarea Iugoslaviei (Serbia). Bosnia-HerŃegovina. Kiribati. Astfel. Vanuatu. Lucia. de asemenea.2. Vincent. Fiji). în prezent numărul lor a crescut la 14. Modificări pe harta politică a lumii după 1989 O serie de modificări au survenit pe harta politică a lumii şi în special a Europei. Surinam. dezintegrarea Iugoslaviei (începând cu 1991. desprinderea paşnică a Cehiei de Slovacia (începând cu 1 ianuarie 1993). Dominica. Macedonia. 20 în America Centrală. Sfârşitul anului 2006 consemnează o situaŃie sinoptică complexă a entităŃilor politico-teritoriale. Trinidad şi Tobago. Antigua. imprevizibile în Peninsula Balcanică) şi apariŃia de noi state balcanice: Slovenia. Harta politică a lumii cuprinde 261 de state şi teritorii neautonome (194 state suverane şi 67 teritorii dependente şi cu statut special) (tabelul 1). Grenada. CroaŃia. influenŃa sporită a lumii musulmane în Asia Centrală şi de Sud-Vest datorită importanŃei economice şi militare a Turciei. Marshall. − în perioada 1961 – 1970 au apărut 4 noi state (Samoa. ce a dus în 1991 la declararea independenŃei politice a statelor baltice. Barbados). creşterea influenŃei SUA ca singura superputere mondială şi rolul acesteia de „arbitru” mondial (rezolvarea unor conflicte: Golf. 12 în America de Sud). Tonga. creşterea rolului şi a influenŃei Germaniei şi Japoniei la nivel mondial şi dorinŃa lor de a deveni membri în Consiliul de Securitate. Pentru Oceania. Tuvalu. conflicte regionale şi locale în fosta URSS (Caucaz. reunificarea paşnică a Germaniei (1990) şi sfârşitul Războiului Rece.− în perioada 1961 – 1970 au apărut 4 noi state (Jamaica. menŃionăm dezintegrarea URSS şi transformarea acesteia în Comunitatea Statelor Independente. precum şi la mişcări centrifuge a statelor din Caucaz şi din Asia Centrală. Belize.

Falkland. Astfel. Hong Kong s-a reunit cu China. în 1997. pe bază de consultări populare (referendum). FranŃa.• 194 state suverane: (193 state membre ONU şi Vaticanul.. În multe teritorii. în FranŃa sau în cadrul unor anumite ministere unde funcŃionează servicii specializate – Departamentul de Stat în SUA sau Ministerul de Interne în Marea Britanie). • 67 teritorii dependente şi cu statut special. totuşi. aparŃinând marilor puteri.a. după îndelungate negocieri s-a ajuns la soluŃii de acordare a independenŃei sau de retrocedare a unor teritorii statelor în interiorul cărora se află. Tot în 1999. O altă problemă o constituie statutul Antarcticii. Svalbard. cum este cazul Departamentulului Teritoriilor de Peste Mări. disputele de interese s-au finalizat prin izbucnirea unor conflicte armate (războiul din Falkland dintre Marea Britanie şi Argentina din anul 1982 sau intervenŃia militară a SUA în zona Canalului Panama). având un statut special. Chagos s. s-a hotărât apartenenŃa lor la vechile metropole (sub aspect politic. Norvegia ş. Australia.. Panama. Uneori. Zona Canalului Panama a fost retrocedată statului Panama de către SUA. economic sau militar). „continentul alb” reprezintă patrimoniul comun al 125 . La nivelul metropolelor funcŃionează organisme specializate în administrarea teritoriilor dependente: autonome.a. care nu este membru ONU). În anumite cazuri. Tabelul 1 EvoluŃia numărului statelor independente în secolul XX CONTINENT EUROPA AMERICA ASIA AFRICA OCEANIA TOTAL AN 1900 21 20 5 2 0 48 1914 23 22 5 4 1 55 1945 31 22 12 4 2 71 1989 32 35 38 51 11 167 2006 44 35 48 53 14 194 O situaŃie aparte o prezintă teritoriile dependente şi cu statut special. Interesul geostrategic pe care îl prezintă unele teritorii se reflectă şi în prezenŃa unor baze militare străine în Gibraltar. deşi acest imens spaŃiu a fost „împărŃit” între diferite state: Marea Britanie. pentru ca în anul 1999 să-i urmeze Macao. Despre statutul politic viitor al acestor teritorii se poate afirma că majoritatea acestora se află într-un veritabil statu-quo.

Teritoriul de stat cuprinde totalitatea spaŃiilor terestre. exemplele clasice fiind reprezentate de evrei până în 1948. Burkina Faso (fost Volta Superioară). Valonia şi Bruxelles. ei argumentează această creştere prin „amplificarea procesului de atomizare a unor state mari pe criterii etnice sau religioase”. În cadrul Rusiei. în Republica Moldova. Cohen şi J. de kurzi. Petre Deică. În acest sens. Myanmar (fost Uniunea Birmană) în Asia. procesul de formare a noi state poate continua.3. în Europa. tradiŃionale sau etnice. tot aşa nu putem concepe un stat fără teritoriu. Teritoriul de stat – unitate politico-teritorială fundamentală Teritoriul reprezintă elementul fundamental şi indispensabil pentru existenŃa statului. îi citează pe geografii americani S. B. unde Belgia a devenit stat federal constituit din trei părŃi. care revendică teritorii anexate de Israel şi formarea unui stat propriu.umanităŃii. în absenŃa teritoriului. există puternice tensiuni etnice. de palestinieni. Procesului de atomizare îi pot fi atribuite şi cauze economice şi politico-ideologice. În plus. Republica Democrată Congo (fost Zair) în Africa. este posibilă constituirea a noi state separate. În schimb. există încă popoare care. în Radiografia geopolitică a sistemului economiei mondiale. Braziliei etc. Cum nu se poate concepe un stat fără populaŃie. Astfel. noi state independente pot apărea din rândul actualelor teritorii dependente şi cu statut special. unde coexistă circa 60 de etnii grupate în 15 republici autonome şi 10 districte naŃionale cu circa 70 de puncte de conflict interetnic. acvatice şi aeriene cuprinse în interiorul graniŃelor de stat asupra căruia statul îşi exercită autoritatea suverană exclusivă şi deplină. Flandra. impundu-se să fie folosit doar în scopuri pur ştiinŃifice. corespunzătoare formaŃiunilor etnice dominante. legate de Transnistria ş. Mexicului. În viitor.a. state cu denumiri schimbate sunt: Bangladesh (fost Pakistanul de Est). ştiut fiind că mediul geografic antarctic are un echilibru deosebit de fragil. care afirmă că „în viitorii 25-30 de ani numărul statelor va ajunge la 300”. ori Belarus (fost Bielorusia) şi Georgia (fost Gruzia) în spaŃiul ex sovietic. Sri Lanka (fost Ceylon). SpaŃiul terestru cuprinde 126 . Afganistanul s-ar putea împărŃi în trei state. Mindey. asemenea tensiuni există şi în łara Bascilor şi Catalonia în Spania. nu se pot constitui în state. Astfel. În Asia. când s-a format statul Israel. Un alt eveniment consemnat de Harta politică este cel al modificării denumirilor de state. 5. Aceste schimbări au motivaŃii istorice. Acelaşi proces de atomizare poate funcŃiona în cazul Sudanului.

făcând parte alături de zonele polare şi de cele demilitarizate din zonele cu regimuri juridice internaŃionale speciale. realizată prin descoperire. al căror statut este reglementat de acordurile internaŃionale. SpaŃiul extraatmosferic reprezintă o zonă asupra căreia nu se exercită suveranitatea naŃională. prin graniŃele statului. de la linia ce uneşte punctele de uscat cele mai avansate în mare. canale. Ca o primă formă a modului de creare a statelor este ocuparea originară sau iniŃială. precum şi apele maritime situate între Ńărm şi limita interioară a mării teritoriale. în unele cazuri. măsurate de la linia de bază (considerată ca fiind linia celui mai mare reflux) sau.totalitatea suprafeŃelor de uscat (sol şi subsol) limitate ca întindere prin graniŃe. SpaŃiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului acvatic al statului. În prezent. a unui nou teritoriu. iar vertical se întinde până la limita inferioară a spaŃiului extraatmosferic (aproximativ 100-110 km deasupra nivelului mării). În ceea ce priveşte modul de formare teritorială a statelor. având o lăŃime de 12 mile marine. când teritorii nelocuite erau ocupate şi luate în administrare de populaŃii aflate în căutarea unor condiŃii prielnice de viaŃă. fiind delimitat. 5. Această formă-proces este atribuită perioadelor vechi ale istoriei omenirii. rada portului.1. istoria consemnează diverse astfel de modele. golfurile şi băile interioare. 127 . populare şi administrare de către o populaŃie. Lacul Tanganyika). ModalităŃi de formare şi modificare teritorială a statelor Explicarea modificărilor structurii sistemului mondial de state nu se poate face în absenŃa cunoaşterii modului de formare şi recunoaştere a statelor. orizontal. râuri. Apele maritime teritoriale pot cuprinde: apele portului. SpaŃiul acvatic este reprezentat de apele interioare (fluvii. În cazul în care un curs de apă sau un lac reprezintă graniŃă naturală între două state (Dunărea. Rio Grande. exercitarea suveranităŃii se realizează prin acorduri încheiate între statele riverane. există numeroase dispute teritoriale şi teritorii cu un statut „incert”. Parana. deşi sistemul politic mondial se bazează pe acceptarea suveranităŃi statelor asupra teritoriului lor.3. fiecare perioadă imprimând asupra acestora anumite particularităŃi specifice. lacuri. mări – aflate în întregime pe teritoriul unui singur stat) şi marea teritorială. fapt ce subliniază aspectul continuu al procesului de modificare teritorială a statelor (extensiune sau restrângere) şi chiar de apariŃie a unor noi entităŃi statale. Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă Ńărmului.

de către URSS. sub diverse forme. colonizate de FranŃa. cedate apoi Spaniei (1767). Ca exemple. Ca exemple de situaŃii soluŃionate. Deşi aparŃine trecutului istoric al umanităŃii. insula Las Palmas (tot din Pacific). Ca exemple pot fi citate: formarea SUA. ocupate apoi de Argentina (1829) şi din 1833 de Anglia. a fost elaborată teoria priorităŃii descoperirii sau a primului descoperitor. prin declararea independenŃei şi recunoaşterea lor să devină entităŃi statale autonome. rezolvat în 1885. o reprezintă cucerirea şi anexarea de noi teritorii sau de teritorii aparŃinând altor state. în urma unui război. O altă modalitate de constituire a teritoriului unui stat este secesiunea. Continuă să fie nerezolvată şi tensionată situaŃia insulelor Falkland sau Malvine (Atlanticul de Sud) descoperite de un marinar portughez în 1590. care au dat naştere unui diferend între Spania şi Germania. poate cea mai frecvent întâlnită în istorie. ocupaŃia efectivă. Pentru a justifica. rezolvat în 1925 de Curtea permanentă de arbitraj. acest tip de modificare teritorială. pot fi date numeroase teritorii asiatice. pentru ca ulterior. În asemenea cazuri au apărut diferende între state. se regăsesc şi în perioada contemporană ca acŃiuni de alipire forŃată de teritorii aparŃinând altor state (anexarea Austriei de către Germania în 1938.O formă specială de constituire şi modificare teritorială a statelor. a Kuweitului de către Irak în 1991). fiind reocupate. pe plan teoretic. datorită încălcării principiului nerecurgerii la forŃă. iar stabilirea asupra lor a puterii statului cotropitor. era recunoscută ca temei juridic pentru alipirea acestor teritorii. Există şi situaŃia când unele teritorii ocupate au fost abandonate de primul descoperitor. când mari suprafeŃe ale globului încă „nelocuite” reprezentau o tentaŃie pentru marile puteri aflate în căutarea de noi resurse şi bogăŃii. prin separarea celor 128 . mai mult sau mai puŃin violente. amintim: insulele Caroline din Pacific. acapararea de teritorii. Ribbentrop-Molotov în 1940. africane şi americane ce au fost descoperite şi administrate într-o primă fază de o serie de state europene. a Saharei Occidentale de către Mauritania şi Maroc. Noile pământuri descoperite erau socotite „fără stăpân”. O altă formă de constituire teritorială a statelor. a Ńărilor baltice şi a teritoriilor româneşti – Basarabia şi Bucovina de Nord – în urma pactului germano-sovietic. a cunoscut o deosebită amploare în perioada marilor descoperiri geografice. a făcut obiectul unui litigiu dintre Olanda şi Spania. prin care o parte a unui stat se desprinde din acesta prin forŃa armelor. nerecunoscută în dreptul internaŃional contemporan. aşa zisa ocupaŃie iniŃială.

XIX). Principiul naŃionalităŃilor. Polonia). divizarea federaŃiei Mali creată în 1960 şi divizată. de metropolă şi declararea independenŃei la 4 iulie 1776 (independenŃă recunoscută de Anglia doar în 1783). Bucureşti. Astfel. divizarea (dizolvarea) unui stat în două sau mai multe state (de exemplu. aplicându-l însă numai naŃiunilor „civilizate”. divizarea Republicii Arabe Unite. pot fi amintite: absorbŃia. În România o contribuŃie deosebită în această direcŃie a avut-o Romulus Seişanu (1884-1955). imperiul austro-ungar). o parte din teritoriile rezultate vor contribui conform principiului naŃionalităŃilor48 la desăvârşirea unităŃii statale a două Ńări (România.treisprezece colonii engleze din America de Nord. care publică. 129 48 . Ca moduri de creare şi modificare teritorială a statelor. Tipografia ziarului „Universul”. evoluŃia şi elementele constitutive ale naŃionalităŃii. de cele mai multe ori contra unor sume de bani (Statele Unite cumpără Louisiana în 1803 de la FranŃa pentru 15 milioane dolari. Un caz aparte de secesiune îl reprezintă dezmembrarea imperiilor. formând Republica Arabă Unită. Bucureşti. Ungaria. Iugoslavia. Cehoslovacia. Transferul de suveranitate este o formă de cedare voluntară de teritorii. în acelaşi an. 1996. iar alte teritorii se vor constitui în noi state (Austria. Originile. creşterea naturală şi antropică. separarea statelor latino-americane de Spania (începutul sec. Str. Italia). Florida în 1819 de la Spania. în 1961). A doua ediŃie a apărut la Editura Albatros. Tot ca moduri de creare a noi state se cunosc şi fuziunile a două sau mai multe state într-un singur stat (Egiptul s-a unit cu Siria în 1958. în cele două state Senegal şi Mali. Alaska în 1867 de la Rusia). pe baza unor înŃelegeri. Ca o formă particulară a transferului de suveranitate. om de litere şi ziarist. formând Republica Unită Tanzania). în 1935. în urma dezmembrării Imperiului austro-ungar (Tratatul de la Saint-Germain). transferul de suveranitate. AbsorbŃia se produce când un stat având rolul unui centru polarizator (nucleu) atrage şi încorporează alte teritorii sau state (formarea în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a Italiei în jurul Piemontului şi a imperiului german în jurul Prusiei). Zanzibar s-a unit cu Tanganika în 1964. precum şi reversul lor. care reuneau în mod forŃat naŃiuni diferite (imperiul otoman. Brezoianu 23-25. în practica internaŃională se întâlneşte concesiunea – transfer de suveranitate asupra Acest principiu a fost dezvoltat pe plan teoretic de omul politic italian Mancini (1817-1888). cu o mai restrânsă răspândire şi cu o mai mică implicare a violenŃei armate.

Monaco.3. de exemplu. la sfârşitul secolului al XIX-lea. Afganistan şi Mongolia. cu grad mare de variabilitate. O altă formă de modificare a teritoriului de stat. a revenit în 1997 sub suveranitate chineză. Privite în acest sens. Italia. prin transgresiunea apelor marine. cum ar fi.unor teritorii pe timp limitat (Hong Kong. mărime şi formă. O altă formă particulară a transferului de suveranitate constă în schimbul de teritorii. pentru o perioadă de 99 de ani. statele apar ca entităŃi politico-teritoriale distincte. ce constituie elemente fundamentale ale analizei geopolitice. deosebită de cele prezentate până acum. Rudolf Kjellen. dintre Londra şi Sankt Petersburg conform căruia s-au schimbat zonele de influenŃă în Persia. structură. privită ca o subdisciplină care studiază aşezarea 130 . Ca exemple pot fi citate abandonarea de către FranŃa a intereselor sale în Egipt. diferenŃiate ca poziŃie. Zona Canalului Panama (construit în 1914 pe teritoriul Columbiei). tot în această categorie intră şi bazele militare concesionate de anumite state sau organizaŃii internaŃionale pe teritoriul altor state). Japonia-insule artificiale. concesionat de Marea Britanie în 1898. parte a teritoriului care aparŃine Republicii Panama. dar care implică modificări reduse. concesionare revizuită în 1979 – teritoriul fiind retrocedat statului Panama în 1999. în schimbul dreptului de influenŃă cedat de Anglia. modificarea liniei Ńărmului prin depuneri aluvionare ale unor râuri sau curenŃi marini (delta secundară formată de aluviunile cărate pe braŃul Chilia). 5. importante lucrări de desecare şi îndiguire a unor suprafeŃe acoperite de mare (Olanda-polderele olandeze. pe 99 de ani. poate avea loc prin acŃiunea unor factori naturali (creşterea naturală). părintele fondator al neologismului şi al disciplinei analizate. cea ce atrage modificarea liniei frontierei Tot de amploare redusă sunt considerare şi modificările antropice (creştere antropică) ale suprafeŃei teritoriului. de exemplu. pe care SUA o concesionează începând cu 1903. prin erodarea Ńărmului. modificarea talvegului unui râu. Singapore). prin regresiunea apelor marine. asupra Marocului. Caracteristicile teritoriului de stat Teritoriul oricărui stat se individualizează printr-o serie de caracteristici calitative şi cantitative. pornea în abordarea „ştiinŃei care studiază Statul…” de la „topopolitică” (topos. şi acordul din 1907.2. loc). În prezent. legislaŃia internaŃională admite modificări ale teritoriului de stat numai în cazul când acestea corespund respectării principiului dreptului la autodeterminare al popoarelor. Tibet. prin meandrare.

teritoriului. În funcŃie de coordonatele longitudinale. teritoriul României este cuprins între meridianele de 20015` longitudine estică în vest şi 29041`longitudine estică în est. După cum se observă. În cazul României. PoziŃia geografică reprezintă expresia localizării unui teritoriu în funcŃie de totalitatea parametrilor specifici geografici: matematici. plus Australia şi Noua Zeelandă). raportate la meridianul-origine. Folosind ca parametri ai referenŃierii elemente cu mare stabilitate temporală. Morfopolitica lui Kjellen este aceea subdisciplină care studiază forma teritoriului. fizicogeografici (elemente geomorfologice. Latitudinea este distanŃa măsurată în grade de la Ecuator spre nord sau spre sud. Dacă „topopolitica” este primul capitol. africane. 5. „morfopolitica” şi „fiziopolitica” sunt următoarele două. Ca şi în cazul longitudinii. insulare ale Oceaniei. teritoriul unui stat poate fi desemnat ca făcând parte din emisfera estică (este cazul teritoriilor statelor europene. Măsurarea distanŃei faŃă de meridianul-origine se face în grade.1. graniŃele şi reŃeaua de circulaŃie. climatice. PoziŃia unui teritoriu poate fi exprimată atât geografic. Kjellen pune accentul. până la teritoriul analizat. cât şi geopolitic. teritoriului analizat). hidrologice. România se găseşte în partea centrală a continentului Europa. 131 . Localizarea matematică a unui teritoriu se realizează pe baza determinării coordonatelor matematice ale longitudinii şi latitudinii. până la meridianul punctului (în cazul nostru. PoziŃia teritoriului de stat PoziŃia teritoriului statal ne oferă referenŃierea absolută şi relativă a statului în cadrul complexei reŃele a sistemului mondial. vecinătatea spaŃiului marin) şi economico-geografici. o importanŃă deosebită în vederea localizării în cadrul continentului Europa o joacă meridianul de 250 longitudine estică. Din punct de vedere al localizării matematice longitudinale. asiatice. minute şi secunde sau kilometrii (lungimea arcelor de cerc corespunzătoare).3. poziŃia geografică se prezintă ca o caracteristică precisă la care ne putem raporta permanent în cadrul analizei geopolitice. sau din emisfera vestică (statele ansamblului continental american). resursele de sol şi subsol şi chiar aşezarea matematică. în analiza geopolitică a statului. care marchează jumătatea distanŃei dintre Oceanul Atlantic-limita vestică a Europei şi MunŃii Ural-limita estică. Astfel. pentru ca fiziopolitica să se refere la fizionomia.2. Longitudinea poate fi exprimată ca depărtarea unghiulară de la meridianul-origine (Greenwich). tocmai pe caracteristicile teritoriului de stat.statului „…în cadrul larg al politicii”.

măsurarea distanŃei faŃă de Ecuator. Dispunerea teritoriului într-o anumită emisferă. Sri Lanka. teritorii de stat care dispun de litoral maritim sau oceanic (toate statele cu ieşire directă la mare). − statele peninsulare. 132 * . Japonia. Mali etc. ElveŃia etc. Cehia. al căror teritoriu este aşezat într-o zonă peninsulară sau ocupă o peninsulă (Spania. Somalia etc.).). În această categorie se înscriu următoarele subtipuri: − statele fără acces la mare sau ocean. creează o condiŃionare a organizării interne a statului (activităŃi economice. Malta. Ciad. în sensul poziŃionării lor într-un subtip insular-peninsular. − statele istmice. de această dată. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de state: cu ieşire la mare (maritime) şi interioare (continentale). Madagascar. Mauritius. mod de viaŃă etc. Cuba. Coreea de Sud. Costa Rica.Grecia etc. se face în grade. în raport cu latitudinea statele sunt localizate în emisfera nordică sau în emisfera sudică. pe baza legăturilor comerciale maritime întreŃinute cu alte state. este cuprinsă între paralelele de 43037` latitudine nordică în sud şi 48015` latitudine nordică în nord. Statele interioare sau continentale sunt acele state fără ieşire directă la mare. În cadrul parametrilor fizico-geografici. Honduras etc. Italia. − statele insular-continentale al căror teritoriu ocupă atât o parte continentală cât şi una insulară (Suedia. al căror teritoriu ocupă un istm (statele istmice din America Centrală – Guatemala. teritoriile de stat situate la mari distanŃe de Ńărm (Mongolia. − statele cu acces la mare sau ocean prin intermediul unei căi fluviale navigabile (Ungaria.). istoria consemnează o dezvoltare mai rapidă a statelor riverane. În ceea ce priveşte avantajele ce decurg din situarea teritoriului faŃă de spaŃiile marine. România.).) sau coridor terestru. Cazul acestor două state poate fi discutat. minute şi secunde sau kilometrii (lungimea arcelor de cerc corespunzătoare) Astfel.* ). cât şi extensia longitudinală sau latitudinală a acestuia. Arabia Saudită. latitudinal. un rol important în exprimarea poziŃiei absolute a unui stat îl ocupă vecinătatea Ńărmului marin. Nepal. Jamaica etc. Statele maritime reprezintă acele state al căror teritoriu de stat include mare teritorială. În cadrul acestor două categorii majore există o serie de subtipuri.). Subtipurile acestei categorii sunt: − statele insulare al căror teritoriu ocupă o insulă sau un grup de insule (Islanda. Marea Britanie. − statele litorale.

accesul la resursele complexe ale platformelor continentale asigură o dezvoltarea mai bună a statelor în posesia cărora se află. În unele Ńări. Cel mai reprezentativ exemplu în acest sens este cel al coridorului oceanic al R. state andine. relieful major îl formează podişurile (Iran. sau expus furtunilor sunt doar câteva din avantajele sau dezavantajele pe care le impune configuraŃia liniei Ńărmului. Dacă acesta prezintă articulaŃii propice pentru instalarea porturilor.). Libia. ConfiguraŃia liniei Ńărmului este una dintre cele mai importante caracteristici ale Ńărmurilor. Congo/Zairului49 – fâşie cu o lungime de aproximativ 500 km şi o lăŃime medie de 100 km – ce separă Republica Congo de Angola. Relieful. Congo/Zairului acces la Oceanul Atlantic. India). Polonia). În altele. pe acel sector nu se vor putea instala decât un număr limitat de porturi şi ca atare. SUA). Peru. FranŃa. Marea Caraibilor etc. ReferenŃierea geografică a unui stat în funcŃie de parametrul relief se constituie în practică prin identificarea acelui stat în cadrul unei regiuni geomorfologice (state alpine. Începând cu anul 1997. Andorra. joacă un rol determinant în conturarea unei anumite evoluŃii economico-sociale a statului. cele existente vor fi supuse unei solicitări maxime mai ales când deservesc hinterlandul cu o suprafaŃă mare. fiecare dintre aceste state trebuind să-şi dezvolte un anumit tip de economie în concordanŃă cu tipul reliefului dominant. sau câmpiile (Olanda. suprafaŃa deşerturilor ocupă o mare pondere din teritoriu (Algeria.D.). Arabia Saudită. Republica Democrată Congo (denumire adoptată în 1967) îşi schimbă titulatura în Zair. în care lungimea insuficientă a frontului oceanic nu satisface cerinŃele unui stat de mărimea R. în proporŃii relativ egale (Germania.D. ca element fundamental al peisajului natural. 133 49 . Marea Nordului. acest stat şi-a reluat vechiul nume de Republica Democrată Congo.D. Mexic. asigurând R. Există pe suprafaŃa globului state cu teritorii predominant muntoase (ElveŃia. Spania. folosirea porturilor însemnând dezvoltarea regiunilor limitrofe (Marea Mediterană. Congo. Etiopia). dacă este supus sau nu îngheŃului iarna. Egipt). O serie de alte avantaje decurg şi din configuraŃia liniei Ńărmului şi a lungimii frontului maritim. În plus. Bolivia. Lungimea frontului maritim este o altă caracteristică a Ńărmurilor maritime sau oceanice. dacă este înalt sau jos. Un caz distinct îl reprezintă statele ale căror teritorii reunesc mai multe tipuri de relief.PoziŃia maritimă devine cu atât mai importantă cu cât marea respectivă este mai solicitată în traficul internaŃional. La 27 august 1971. În situaŃia în care deschiderea este îngustă. state carpatice etc.

el considera temperatura. Crearea iniŃială a statului suedez s-a localizat în jurul Lacului Molaren. au dus la apariŃia şi dezvoltarea unor puternice civilizaŃii. 134 . atribuia climei un rol decisiv atât în formarea moravurilor şi a credinŃelor religioase. Diversitatea climatică a localizării. joacă un rol hotărâtor în viaŃa unui stat. În anumite cazuri. aceasta a generat numeroase speculaŃii cu privire la influenŃa sa asupra dezvoltării socio-economice a umanităŃii în general şi a dezvoltării inegale a diverselor regiuni ale globului. În Orientul Apropiat şi Mijlociu. Astfel.1997). Rol similar l-a avut Gangele şi Indusul pentru civilizaŃia indiană. în celebra sa lucrare L`esprit des lois. statele îşi definesc într-o mare proporŃie existenŃa pe baza reŃelei hidrografice. statele sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. Astfel. a atras o puternică diferenŃiere a condiŃiilor socio-economice şi 50 Simion MehedinŃi. S. în timp ce căldurile din Africa i-ar fi îndemnat pe locuitori la lene. umezeala. Bucureşti. Antropogeografia. 1938. un rol deosebit l-au jucat şi lacurile. În aceeaşi direcŃie. lacurile celor Patru Cantoane din ElveŃia au format centrul în jurul cărora s-au cristalizat germenii ConfederaŃiei ElveŃiene. care uneori au constituit nucleu de formare a statelor. alături de CarpaŃi şi Marea Neagră. În timpurile moderne. Dunărea alcătuieşte. explicând astfel vitejia şi spiritul lor de libertate. civilizaŃiile (egipteană. observa puternica influenŃă a condiŃiilor climatice asupra indivizilor şi asupra comunităŃilor. mesopotamiene) s-au format pe văile Nilului. în prezent componenta hidrografică a mediului natural ocupă un rol important în susŃinerea activităŃilor economice ale multor state („axe economice”). Pe lângă rolul jucat în apariŃia şi dezvoltarea unor civilizaŃii şi mai târziu a unor state. temelia unităŃii pământului românesc. fără a se constitui în cauză principală. În ceea ce priveşte clima. vântul drept „cel dintâi stăpân al omului”50. că în regiunile nordice clima rece a stimulat vigoarea şi energia popoarelor din această zonă geografică. Pentru România. Astfel. în particular. El susŃinea. în Antropogeografia. (Montesquieu. de exemplu. cu întreg edificiul fluviatil aferent. preluat după Brucan. Tigrului şi Eufratului. iar fluviul Galben şi Albastru pentru China. În prezent. în vecinătatea căruia se găseşte astăzi capitala. în istorie avem numeroase exemple în care apele curgătoare. Simion MehedinŃi.. alături de celelalte elemente ale cadrului natural. cât şi în instaurarea ordinii social-politice.Apele curgătoare şi lacurile. Montesquieu.

aurul. Războiul din Vietnam poate fi înŃeles cu toate implicaŃiile sale doar în contextul interesului geopolitic şi geostrategic al puterii americane în Pacific şi în Asia de sud-est. economice. Se socoteau ca nefavorabile formării statelor climatele reci. aprecieri care căutau să justifice expansiunea colonialismului. Criza rachetelor din Cuba şi tensiunile continue legate de această Ńară derivă din 135 . dar şi mai variabilă. Zăcămintele minerale. mult mai complexă. Resursele naturale prezintă importanŃă pentru dezvoltarea economică a unei Ńări.cultural-politice. mărimea şi forma. reprezintă expresia raportului ce se stabileşte între suma caracteristicilor interne ale unei entităŃi statale (poziŃia geografică. Petrolul a jucat un rol evident în generarea antagonismelor politicii de putere din Orientul Mijlociu. Mai mult. şi cu precădere în definirea raporturilor dintre state. însă. „războiul aurului” sau „războiul petrolului” sunt elocvente în acest sens. Expresii precum „competiŃia pentru cordonul cuprifer”. deseori invocată ca argument definitoriu al unor decizii geopolitice şi geostrategice. constituie motivele ascunse ale multor conflicte în arena internaŃională. PoziŃia geopolitică. pentru ca în final să devină expresia raporturilor politice. „atracŃia” exercitată de acestea a reprezentat un factor de tensiuni şi conflicte. anumite teorii au avansat ideea că manifestările fenomenelor climatice extreme pot împiedica formarea statelor. cele deşertice sau climatele calde şi umede. retragerea FranŃei din structura militară a AlianŃei nord-atlantice a fost sesizată ca „o lovitură de cuŃit în inimă” dată acelei organizaŃii. diamantele. În analiza geopolitică a statului. În cursul evenimentelor care au culminat cu invazia în Cehoslovacia din august 1968. Realitatea demonstrează însă imposibilitatea explicării anumitor evenimente fără a conexa poziŃia geografică cu o serie de alte caracteristici specifice actorilor implicaŃi. poziŃia geografică a acestui stat socialist a fost invocată ca un argument major al deciziei politice. dar şi a faptului că retragerea ei a creat un vid care nu a putut fi umplut în dispozitivul strategic al pactului. potenŃialul natural şi uman. nivelul general de dezvoltare) şi politica sa externă. din cauza poziŃiei geografice a acestei Ńări. Aceste teorii au fost infirmate de evoluŃia istorică a evenimentelor (anii ’60 în Africa). În cadrul poziŃiei geopolitice. Astfel. culturale şi militare cu statele vecine. alături de poziŃia geografică se foloseşte şi referenŃierea exprimată prin poziŃia geopolitică. poziŃia geografică reprezintă o componentă importantă. Nu rareori. cu puterile regionale şi mondiale. mai recent petrolul şi uraniul. Cu deosebire zonele tropicale calde erau considerate ca „pasive” din punct de vedere politic.

din distanŃe mari sau mici ce le despart de centrele de forŃă şi de cultură ale timpului. în condiŃiile sistemului mondial bipolar de putere. Pentru restul statelor se evidenŃiază o poziŃie dificilă în relaŃiile cu marile puteri şi superputerea americană. problema se pune în termenii stabilirii unei poziŃii cât mai avantajoase în ierarhia mondială. Până nu demult. Kjellen în Grundriss zu einem System der Politik (1920). macropoziŃia geopolitică era apreciată prin poziŃia unui stat faŃă de cele două superputeri – SUA şi URSS. De aici rezultă marele grad de variabilitate pe care îl implică poziŃia geopolitică şi necesitatea unei permanente reevaluări a reprezentării acesteia. În prezent. în funcŃie de contextul general istoric şi cel particular geopolitic. într-o lume globalizată. „În practică e vorba mai ales de un studiu al vecinilor. din aşezarea la centru. angrenată în procesul integrării europene şi euroatlantice. întreprinde demersuri şi în sensul stabilirii unor cât mai bune relaŃii cu SUA.faptul că revoluŃia socialistă a izbucnit chiar în apropierea celei mai mari puteri capitaliste. intermediară sau la margine şi multe altele de felul acesta”. MacropoziŃia geopolitică evidenŃiază poziŃia unui stat pe harta politică a lumii. În cadrul poziŃiei geopolitice se pot distinge trei niveluri de raportare a statului la mediul extern: macropoziŃia. dar fermă. care. Se oferă aici observaŃiei şi reflecŃiei toate problemele fundamentale pentru situaŃia în lume a unei Ńări. afirmă R. impune o retrasare a „axelor de interes geopolitic” în care statele trebuie să se implice. şi mai puŃin a unor „blocuri” ideologice şi militare. care să permită o adaptare continuă a poziŃiei faŃă de diverşii actori implicaŃi în deciziile politicii mondiale. 136 . mezopoziŃia şi micropoziŃia geopolitică. În perspectivă. Dacă pentru SUA impunerea şi menŃinerea supremaŃiei mondiale reprezintă principalul deziderat în planul relaŃiilor internaŃionale. Un exemplu elocvent îl pre-zintă chiar România. care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată. pentru alte mari puteri. din situaŃia faŃă de punctele de fricŃiune sensibile ale marii politici. Configurarea unor mari „ansambluri regionale” economice şi culturale. PoziŃia geopolitică îşi găseşte reflectarea într-o anumită orientare preponderentă a relaŃiilor externe pe anumite „axe de interes geopolitic”. Schimbările permanente care au loc în planul relaŃiilor internaŃionale impun o politică externă flexibilă. macropoziŃia geopolitică trebuie reconsiderată în sens geoeconomic şi geocultural. reconfigurarea ordinii mondiale impune o refacere a raporturilor între state. din vecinătatea cu state mari sau mici.

stabilirea mărimii optime a teritoriului.MezopoziŃia geopolitică se referă la poziŃia statului în limitele unei regiuni sau subregiuni. De asemenea. 5. un bun exemplu ne oferă şi poziŃia Cubei în raport cu SUA. ne situează în sfera domeniului geopolitic. oferă cea mai clară imagine a unei micropoziŃii geopolitice dezavantajoase.44 km2 (Vatican) şi merge până la 17 mil. Exemplul cel mai elocvent îl oferă poziŃia Israelului faŃă de Ńările arabe.2. Formate în condiŃii geografice. în Political Geography.3. economic şi strategico-militar al diferitelor sectoare de frontieră. permanent tensionate. sociale şi culturale diferite şi înregistrând de-a lungul timpului evoluŃii extrem de variate. teritoriile de stat cunosc în prezent o desfăşurare în suprafaŃă care porneşte de la 0. relaŃii stabilite istoric menŃin o poziŃie geopolitică mai puŃin variabilă decât în cazul relaŃiei cu marile puteri. determinată de relaŃiile reciproce politice. Mărimea teritoriului de stat Mărimea reprezintă o a doua caracteristică definitorie a teritoriului statelor. În evaluarea ei un caracter important îl joacă vecinătatea nemijlocită. poate impune o micropoziŃie geopolitică avantajoasă. km2 (FederaŃia Rusă). politice. Prezentăm în continuare câteva dintre cele mai semnificative sisteme de clasificare a mărimii teritoriului de stat: − O primă clasificare este realizată în 1963 de geograful american Norman Pounds. InfluenŃa modului de formare şi de dezvoltare teritorială îşi găseşte expresia în marea diversitate a suprafeŃelor statelor. stabilit pe criteriul reciprocităŃii. În cazul „vecinătăŃii apropiate”.2. 137 . Raporturile statului Israel cu statele vecine. economice. uneori conflictuale. O politică bazată pe principiul „bunei vecinătăŃi”. care exprimă suma tuturor suprafeŃelor de uscat şi de apă cuprinse în interiorul frontierei de stat. Preocupările vizând această caracteristică s-au îndreptat în mod constant asupra clasificării statelor în funcŃie de mărimea suprafeŃei şi asupra stabilirii unei mărimi optime a teritoriului. în care suprafeŃele statelor sunt încadrate în 8 categorii de mărime (tabelul 2). MicropoziŃia geopolitică a unui stat are în vedere avantajul sau dezavantajul din punct de vedere politic. Dacă clasificările după mărimea teritoriului intră în domeniul de studiu al geografiei politice. cu avantajele şi dezavantajele ce decurg din diversitatea suprafeŃelor.

L. Astfel. Sanguin individualizează 9 categorii de state (tabelul 3). State mijlocii 6. Sanguin Tipuri de state 1. 1999 138 . State mari 5. cu atât mai jos în ierarhie este poziŃionat statul. cunoscută sub denumirea de metoda G: Gx = Ga / Rx. iar Rx reprezintă suprafaŃa teritoriului de stat. în care Ga reprezintă suprafaŃa Pământului. pentru teritoriul Vaticanului s-a obŃinut o valoare de 3. Macrostate 2. State mijlocii 6. Simion. 1998 – A. State foarte mari 4. pratiques. State mici 7. Sanguin. Ministate 9. friches” (1992). El îşi bazează ierarhizarea pe următoarea formulă. géopolitique. State gigant 2.Tabelul 2 Clasificarea statelor după mărime în viziunea lui Norman Pounds Tipuri de state 1. State foarte mici 8. géostratégie: domaines. asemănătoare celei realizate de Norman Pounds.35. în „Géographie politique. Microstate Categorii de mărime peste 6 000 000 km2 între 2 500 000 km2 şi 6 000 000 km2 între 1 250 000 km2 şi 2 500 000 km2 între 650 000 km2 şi 1 250 000 km2 între 250 000 km2 şi 650 000 km2 între 100 000 km2 şi 250 000 km2 intre 25 000 km2 şi 100 000 km2 sub 25 000 km2 Sursa: T. Ilieş. Tabelul 3 Clasificarea statelor după mărime în viziunea lui A. iar pentru teritoriul fostei URSS o valoare de 1. geograf elveŃian. State imense 3. State peste măsură de mari 3. State foarte mari 4. realizează o clasificare în care foloseşte un indice de ierarhizare pentru determinarea poziŃiei suprafeŃei unui anumit stat într-un sistem valoric. State foarte mici 8. Microstate Categorii de mărime peste 6 000 000 km2 între 2 500 001 km2 şi 6 000 000 km2 între 1 250 001 km2 şi 2 500 000 km2 între 650 001 km2 şi 1 250 000 km2 între 250 001 km2 şi 650 000 km2 între 100 001 km2 şi 250 000 km2 între25 001 km2 şi 100 000 km2 între5 001 km2 şi25 000 km2 sub 5 000 km2 Sursa: A.L.10. State mici 7. Cu cât valoarea indicelui G este mai mare. State mari 5. Conform acestei ierarhizări.

1999). Realizarea acestei ierarhizării.tot. o clasificare a suprafeŃei statelor în cinci categorii de mărime (tabelul 4). ceea ce face această clasificare mai puŃin operabilă.1 3.8 45. (mil. în categoria statelor cu suprafaŃă cuprinsă între 350 000 km2 şi 2 500 000 km2 intră şi Arabia Saudită (2 248 000 km2) şi Papua Noua Guinee (463 840 km2). chiar dacă numărul statelor aparŃinând acestei categorii este destul de scăzut. De exemplu. unde încadrează statelor sub 5000 km2. reŃeaua urbană sau de transporturi” (Ilieş.I. 1999 În clasificarea lui Glassner. Glassner Categoria de mărime 1 2 3 4 5 peste 2500000 km2 între 350000 – 2500000 km2 între 150000 – 350000 km2 între 30000 – 150000 km2 sub 30000 km2 Total Număr de state 9 48 28 53 65 193 Supr.2 7.Se observă că Sanguin introduce. I. Tabelul 4 Clasificarea statelor după mărime în viziunea lui M. urmată de o clasificare pe categorii de mărime. numărul mic al categoriilor de mărime (5) prezintă inconvenientul grupării în acelaşi interval a unor state cu suprafeŃe foarte diferite. pleacă de la „considerentul că statele incluse într-o anumită grupă au toate şansele de a cunoaşte un anumit număr de probleme similare în ceea ce priveşte echiparea teritorială. faŃă de Pounds. o a noua categorie. – M. 139 .8 135. În continuare. deci un grad mai mic de aplicabilitate.km2) 75. propunem o clasificare a statelor în funcŃie de suprafaŃa teritoriilor de stat. alcătuită din 9 intervale de mărime (tabelul 5). Într-o astfel de clasificare. Glassner propune. cu cât numărul intervalelor va fi mai mare.5 1. Ilieş.8 Sursa: A. cu atât riscul cuprinderii într-o singură categorie a unor state cu suprafeŃe diferite este mai mic şi exactitatea mai mare. în Political Geography (1996).

4 6.02 mil.5 mil. SUA (9. Observăm că un număr de şase state cu o suprafaŃă de peste 5 mil.9 mil. cu o suprafaŃă cuprinsă între 1 şi 5 mil. o suprafaŃă mare.3 1 0. mari suprafeŃe agricole.2 0. km2) – concentrează o suprafaŃă totală de peste 62 mil. km2 – FederaŃia Rusă (17 mil. ceea ce reprezintă o pondere 41. ceea ce reprezintă peste 67 % din totalul suprafeŃei uscatului.02 *SuprafaŃa totală a uscatului măsoară 148.16 0. Dintre acestea. km2) şi Mauritania (1. 3. Brazilia (8.5 9. km2). 9. km2).6 %). km2). unele ocupă singure un întreg continent (Australia). 4. nu poate însemna decât avantaje multiple: varietatea şi bogăŃia unor resurse naturale. 8. suprafeŃe numeroase cu potenŃial de habitat.1 3. peste 5 mil.7 26.7 % din suprafaŃa uscatului. km2. Aceste state se desfăşoară ca mărime între India (3. însă. Canada (9.5 0. China (9.6 0. a 140 . În anumite cazuri.7 mil. pe care o prezintă teritoriul anumitor state. Canada).04 4. km2).2 38.7 % din suprafaŃa uscatului.5 mil.4 0. SUA. km2 între 1 şi 5 mil. sau se desfăşoară pe două continente (FederaŃia Rusă). km2 . ocupă peste 100 mil km2.2 10.Tabelul 5 Clasificarea statelor după mărime Categorii de mărime 1. 7.2 mil. km2 între 500 000 şi 1 mil km2 între 250 000 şi 500 000 km2 între 100 000 şi 250 000 km2 între 50 000 şi 100 000 km2 între 25 000 şi 50 000 km2 între 10 000 şi 25 000 km2 sub 10 000 km2 Număr de state 6 22 22 25 30 20 19 15 33 SuprafaŃa (mil. un teritoriu cu o suprafaŃă mare poate prezenta dificultăŃi în privinŃa administrării. 6. ocupă o suprafaŃă totală de 38. Un număr de 22 de state. km2.9 mil. pentru cele 166 de state rămase nu rămân decât 33 % din suprafaŃa uscatului.9 1. 2.04 2 Ponderea din total suprafaŃă uscat* (%) 41. De cele mai multe ori. Aceste două prime categorii cu un număr de doar 28 de state (14.9 15.9 mil. Astfel. numeroşi vecini frontalieri.4 mil. km2 cu o pondere de 26. km2). km ) 62. sau sunt cunoscute sub denumirea de „subcontinente” (Brazilia. 5. Mărimea teritoriului de stat poate fi interpretată şi din punct de vedere al avantajelor şi dezavantajelor pe care le oferă. km2) şi Australia (7.

A. statele lumii se înfăŃişează sub diferite configuraŃii. O serie de dezavantaje. Liechtenstein. greutatea asigurării legăturilor de transport.2. implicit a tipurilor de resurse specifice. Un exemplu aparte îl constituie state precum Bahrain. Mali. de alimentare cu energie. avantajul unei diversităŃi a tipurilor de peisaj. Norvegia. Braziliei etc. putem observa cum suprafeŃele mari ale teritoriilor prezintă avantaje în cazul statelor cu un nivel ridicat de dezvoltare (SUA. Chinei. în care suprafaŃa mică a teritoriului este compensată de nivelul economic. Vietnam. Există însă şi situaŃii. precum izolarea anumitor regiuni din cauza distanŃelor foarte mari faŃă de Capitală. dar şi al altor teritorii de stat. dezavantajele geostrategice fac din acest tip de configuraŃie a teritoriului o problemă în ceea ce priveşte dezvoltarea de ansamblu uniformă a regiunilor statului respectiv. social şi cultural ridicat. ponderea dezavantajelor este net superioară celei a avantajelor. Canada). putem identifica pe harta lumii state cu o configuraŃie a teritoriului foarte alungită pe direcŃia meridianelor (Chile. FranŃa). S. apă. Forma teritoriului de stat După formă. în unele împrejurări.U. nu în ultimul rând. la dificultatea creării unui sistem de apărare viabil. cu precădere din Europa (Monaco. Astfel. între paralelele 180 şi 560 latitudine sudică.organizării infrastructurii.3. în cazul Norvegiei. Traseul frontierelor determină configuraŃia teritoriului. poate avea o influenŃă majoră în viaŃa acestuia. 141 . în cazul statelor slab dezvoltate (Sudan.. nordul Ńării (Laponia) se deosebeşte clar de sudul populat şi dezvoltat. Germania. de asemenea. sau poate conduce la o repartiŃie inegală a populaŃiei (viduri de populaŃie). Cel mai reprezentativ este cazul Chile. ca în cazul Japoniei. În cazul statelor mici. politic. Kuwait. Qatar. datorită dispunerii alungite a teritoriului la latitudini mari. care se întinde pe 380 latitudine. Angola.3. Japonia) sau în sensul latitudinii (Rusia. care. 5. Generalizând. unde discrepanŃa este foarte mare între nordul puternic dezvoltat şi sudul slab dezvoltat şi. Luxemburg). a regiunilor extreme. materii prime etc. Acest lucru se poate observa foarte bine în cazul Italiei. Argentina. Canada. Această formă prezintă. Suedia. Etiopia) şi cu un potenŃial geostrategic şi geopolitic ridicat în cazul Rusiei. în care prezenŃa unei resurse naturale importante (petrol) poate echilibra raportul cu o suprafaŃă mică a teritoriului. şi un dezavantaj. la o dezvoltare regională inegală şi. Statele cu o configuraŃie alungită sunt considerate acele state în care una dintre axe depăşeşte de cel puŃin şase ori lungimea celeilalte (lungimea este de şase ori mai mare decât lăŃimea medie). unde.

sub forma unei pene. Conform acestei formule. care prezintă ambele tipuri de 142 . fostă Katanga – Congo Zair). ce asigură gradul maxim de compactivitate. unde 1. În aprecierea gradului de compactivitate a teritoriului de stat sunt folosite. Astfel.27 S) / L2. Andrew D. este exprimată forma alungită a teritoriului. Mexicul 22 şi Chile – stat alungit. Cu cât valorile indicelui se apropie de 0. ce intră. Ghana. care se împarte la Ac suprafaŃa cercului cel mai mic circumscris perimetrului. Rezultatul se apreciază astfel: un teritoriu prezintă un grad mare de compactivitate cu cât valoarea indicelui de compactivitate este mai apropiată de 100 (valoarea specifică statelor circulare) şi o formă alungită când valoarea indicelui scade spre 0. autorul a calculat indicii de compactivitate ai anumitor Ńări: FranŃa are un indice de 57. pentru o mai mare exactitate. toate acestea conlucrând la o dezvoltarea uniformă de ansamblu.5. unde A reprezintă suprafaŃa teritoriului (aria statului). Uruguay) sau poligonală (FranŃa-hexagon. O altă formulă matematică de calculare a gradului de compactivitate a unui teritoriu este cea a lui J. Peter Hagget. Cliff şi Allan Frey propun următoarea formulă de determinare a indicelui de compactivitate (Ic): Ic= (1. în teritoriul altui stat (provincia Shaba. Benin).P. posibilitatea unei bune administrări politice. metodele matematice. Togo. Cole: Ic= As / Ac x 100. Ca un subtip al configuraŃiei compacte se înscriu teritoriile statale cu protuberanŃe. Cel mai bun exemplu în demonstrarea configuraŃiei cu protuberanŃe îl constituie teritoriul Republicii Congo Zair. coridorul Vakhan – Afganistan). Valori ale indicelui în apropiere de 1 exprimă un grad mare de compactivitate tinzând spre forma circulară. extreme ale perimetrului.Multe alte Ńări îşi regăsesc configuraŃia teritoriului în diverse forme geometrice: formă aproape circulară (România. 5. şi se înmulŃeşte cu 100.27 reprezintă coeficientul de ajustare. L lungimea axei ce uneşte cele mai îndepărtate două puncte. precum posibilitatea asigurării legăturilor de transport şi aprovizionare eficiente. Aceste două subtipuri se înscriu în categoria statelor compacte. sau chiar sub forma unui coridor ce separă două sau mai multe state (coridorul Caprivi – Namibia. Acestea se prezintă sub forma unei configuraŃii compacte din care pleacă o prelungire a teritoriului. S suprafaŃa teritoriului. cu numeroase avantaje.

ce pătrunde pe teritoriul Zambiei cca 300 km. Coridorul a jucat rol de zonă tampon între imperiul britanic şi cel rus. pe o porŃiune. sau chiar existenŃa în cadrul teritoriului statal a unui ministat 143 . Olanda prezintă o zonă-coridor (regiunea Limburg). Regiunea Shaba. atât cea de pană (extensiunea teritorială a unui stat în interiorul altui stat) în partea de SE. În plan geostrategic. Zambia şi creând legătura frontalieră a Namibiei cu Zimbabwe. după podişul cu acelaşi nume. De asemenea. mai ales prin resursele de subsol pe care le deŃine în cantităŃi mari (uraniu şi cupru). 300 km. în existenŃa mai multor nuclee teritoriale. fie numai părŃi continentale (cazul Pakistanului până în 1971). o serie de dezavantaje tind să contrabalanseze situaŃia. separând Angola. ce separă Tadjikistanul de Pakistan asigurând legătura frontalieră cu China. statele insulare din Oceanul Pacific). Coridorul are o lungime de cca 450 km şi o lăŃime medie aproximativ 80 km. are o mare importanŃă strategică. Danemarca. Botswana. de-a lungul fluviului Zambezi. Afganistanul prezintă o extensiune teritorială sub forma unui coridor lung de cca. Tipul de stat perforat se caracterizează prin prezenŃa în interiorul teritoriului statal a unor unităŃi teritoriale aparŃinând altor state (cazul enclavelor). Un alt exemplu îl constituie fâşia Caprivi. fostă Katanga. de-a lungul râului Meuse. ceea ce poate explica inegalitatea răspândirii populaŃiei şi a dezvoltării economice. ce reprezintă o parte a teritoriului Namibiei ce pătrunde sub forma unui coridor spre centrul continentului. Caracteristica acestui tip constă. aflându-se în partea de nord-est a Ńării. lăŃime medie şi separă Congo de Angola. lungime şi 100 km. cu o lungime de cca 50 km. În plan politic şi economic. Canada. Germania de Belgia. lungime. Pe continentul european. dispersarea largă a insulelor greceşti până în apropierea Ńărmurilor Turciei şi corelarea acestei situaŃii cu descoperirea în 1973 a mari zăcăminte de petrol în subsolul platoului continental pe care se află aceste insule au generat o serie de puternice tensiuni între cele două Ńări. Coridorul are o lungime de aproximativ 500 km. fie părŃi continentale asociate cu insule (Grecia. legătura dintre insulele aflate la mari distanŃe şi nucleul central poate fi dificilă. În partea de nord-vest a Congo Zair se află coridorul ce asigură ieşirea la Oceanul Atlantic a acestei Ńări. Pe lângă numeroasele avantaje pe care le prezintă acest tip de configuraŃie. sau numai insule (Marea Britanie. între insulele teritoriului statal pot exista mari deosebiri din punct de vedere al resurselor şi posibilităŃilor de locuire. ce separă. În Asia.extensiuni. Un alt tip al configuraŃiei teritoriului este cel polimeric sau fragmentat. în comparaŃie cu cele monomerice sau compacte al căror teritoriu este format dintr-un singur nucleu.. Filipine).

compacte. ceea ce a dus în 1992-1993 la un sângeros conflict armat între Armenia şi Azerbaidjan. dar populată în proporŃie de 80 % de armeni.polimerice) 144 . alungite. San Marino). B. situaŃia poate reprezenta o problemă în cazul revendicării alipirii la Ńara-mamă. cu protuberanŃe. din clasificarea statelor în funcŃie de configuraŃia teritoriului statal rezultă următoarele tipuri: alungit. Cel mai reprezentativ exemplu este cel al enclavei Nagorno Karabah. Fig. compact cu două varietăŃi geometrice (circular şi poligonal). situată pe teritoriul Azerbaidjanului. În cazul teritoriilor ocupate de populaŃie de aceeaşi etnie cu a unui stat vecin. cu protuberanŃe. Forma statelor (A. polimeric sau fragmentat şi perforat (figura 9). D. După cum se observă.(Vatican. C.9.

Delimitarea teritoriului de stat – frontiera de stat Frontiera de stat reprezintă „o linie reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaŃa terestră.. op.. creează confuzie. la limita unei unităŃi politice bine definite . pentru graniŃă nu putem folosi decât sensul de „linie imaginară”. respectiv la o „linie naturală sau convenŃională”. Aceste borne indică planul imaginar vertical al graniŃei de stat şi deci limita exercitării atributului suveranităŃii asupra teritoriului. sau o „linie naturală sau convenŃională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau.. Frontiera reprezintă spaŃiul de contact de dimensiune variabilă şi folosinŃă comună dintre două sau mai multe unităŃi politico-teritoriale statale. În acelaşi sens. care intersectează suprafaŃa terestră. zonă. care apare pe hartă sub forma unor linii de demarcaŃie.”.44-45. sau interfaŃa verticală imaginară între state suverane.. ce delimitează teritoriul în care îşi poate exercita suveranitatea exclusivă fiecare dintre ele”. prin reducerea frontierei la o „linie reală sau imaginară”. care delimitează teritoriul statelor între ele sau faŃă de marea liberă şi spaŃiul extraatmosferic” (Geamănu. care consideră frontiera „un areal politico-geografic. frontiera apare ca o linie de demarcaŃie. graniŃa reprezintă o linie de demarcaŃie imaginară. continuând spre centrul Pământului conform cu reglementările internaŃionale. Dacă... Delimitarea propriu-zisă a teritoriilor de stat.5.cit. înconjurate de garduri sau ziduri în interiorul cărora apar borne de demarcaŃie care marchează în teren puncte cu coordonate topografice stabilite prin tratate internaŃionale. Tot în acest sens este şi definiŃia lui Voicu Bodocan (1997).2. de natură convenŃională sau impus. în DicŃionarul de geografie umană (1999). 51 Godal. 1981). The Penguin Dictionary of Human Geography (1987) defineşte graniŃa ca fiind „linia de demarcaŃie ce stabileşte limitele între două sau mai multe unităŃi politice.4. ceea ce conferă dreptul de utilizare a resurselor subterane.. recunoscută ca limită a teritoriului de stat. GraniŃa este un element component al frontierei. 1987. Dacă pentru definirea frontierei se folosesc sensurile de spaŃiu. 145 . areal etc.”51.3.. întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său” (DicŃionarul explicativ al limbii române.. Primele două definiŃii. situată în interiorul spaŃiului frontierei dintre două unităŃi statale. datorită asemănării cu sensul termenului graniŃă. 1996). ea apare ca un „spaŃiu de separaŃie între două state. p. în ambele definiŃii prezentate. Astfel. este în realitate constituită din zone de lăŃimi variabile.

Ideea de frontieră apare relativ târziu în istoria umanităŃii. Astfel. în accepŃiunea actuală a termenului. Criteriul genetic explică atât originea frontierelor. Pakistan şi Bangladesh. morfo-structural. Bădescu şi D. elaborat de Grigore Geamănu. dintre anii 1644 şi 1648. funcŃional şi statutul legal al demarcaŃiei. Drept internaŃional public. 1981. care marchează sfârşitul Războiului de 30 de ani şi al perioadei medievale. unde se încrucişau adesea diverse triburi nomade. exemplu în acest caz este frontiera dintre India. iar naŃiunea dreptul ei la autodeterminare”52. începând cu Congresul de Pace de la Westphalia. frontiere postbelice. Viena (1814). care corespundea. fiind supuse celor mai neprevăzute controverse. reprezentând „limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Un alt exemplu de ce s-ar putea numi frontieră îl întâlnim în Asia. 146 52 . frontierele au jucat un rol important în relaŃiile internaŃionale. de exemplu. Bucureşti.Ca şi teritoriul de stat. Prin caracteristicile şi funcŃiile îndeplinite. cât şi momentul „trasării” graniŃelor. În acest sens vom folosi următoarele criterii: genetic. frontiere de separare. Din acest punct de vedere. românească) îl are lucrarea Sociologia şi geopolitica frontierei. Potsdam (1945) . ci spaŃiilor mişcătoare ce se interpuneau între universuri politice dinamice. din punct de vedere al succesiunii frontierelor. Clasificarea conform acestui criteriu. Versailles (1919). cu sens de dispozitiv de protecŃie militară. precum frontiera dintre SUA şi Mexic etc. frontiera a constituit o permanentă preocupare a cercetărilor geopolitice. nişte spaŃii în general pustii. Dungaciu. Începând cu perioada modernă. putem afirma că noŃiunea frontierei de stat este complementar indispensabilă noŃiunii de teritoriu de stat. în acele „deşerturi ale tătarilor”. Yalta (1944). rezultate în urma conferinŃelor de pace. sau a acordurilor dintre marile puteri. pot fi evidenŃiate: frontiere coloniale. frontiera era reprezentată de acel „limes”. Până la acel moment. ideea de frontieră se diversifică. vol. În concepŃia romană.1. germană. ea fiind consemnată. ea integrându-se organic în componenŃa statului. Un alt aspect important al analizei frontierei îl reprezintă identificarea şi clasificarea acestora. publicată în 1995 de I. Editura Didactică şi Pedagogică. nu limitelor statale prezente. sau impuse de un stat mai puternic. noŃiunea de frontieră avea un înŃeles aparte. franceză. Un aport deosebit în identificarea istoricului cercetării „fenomenului frontierei” în cadrul diverselor şcoli geopolitice (americană. respectiv cele formate ca rezultat al împărŃirii sferelor de influenŃă între puterile coloniale.

Criteriul morfo-structural impune analiza traseului frontierei şi a modului de trasare. care despart teritoriile statelor. frontiere maritime şi frontiere aeriene. între Mali şi Mauritania. Frontierele subsecvente indică un tip de demarcaŃie spaŃială produs al procesului istoric de formare a statelor. înaintea fixării comunităŃilor coloniale. • Frontierele geometrice sunt constituite din linii drepte (de unde şi denumirea de geometrice). fiind folosite mai frecvent paralelele (o porŃiune de frontieră dintre S. după direcŃia lor. Frontierele naturale se împart în: frontiere terestre.U. Linia imaginară de demarcaŃie urmăreşte în 147 . şi Canada). • Frontiera fluvială separă în două părŃi apele unui fluviu situat între teritoriile a două state. graniŃa dintre SUA şi Canada a fost fixată înaintea constituirii statelor respective. Frontierele antecedente indică un tip de demarcaŃie spaŃială anterioară formării teritoriale a statului. trasate în zone slab populate sau nevalorificate. se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia dreaptă. în care momentul trasării frontierei este raportat la momentul stabilirii populaŃiei. Frontierele artificiale. Libia şi Ciad etc. frontiera urmează linia vârfurilor cele mai înalte). Uneori. Acest tip este specific majorităŃii statelor europene în care fixarea limitelor teritoriale s-a realizat prin acorduri succesive în urma conflictelor dintre părŃi. Ea poate fi artificială (geometrică) sau naturală (în regiunile de munte. în care interesele marilor puteri au contrazis de cele mai multe ori realităŃile etno-teritoriale locale. Exprimarea specifică acestui tip de frontieră este reprezentată de demarcaŃiile spaŃiale efectuate în perioada marilor descoperiri geografice. Ca exemple notăm trasarea arbitrară a frontierelor coloniale din Africa. subsecvente (în paralel cu fixarea şi dezvoltarea populaŃiei) şi supraimpuse (ulterioare stabilirii populaŃiei).). Exemple: frontierele între Algeria şi Mali. cu paralela sau meridianul geografic.a. din anumite consideraŃii de ordin practic (spre exemplu. • Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state.A. frontiere fluviale. indică trei tipuri de frontiere: antecedente (anterioare stabilirii populaŃiei). pentru a nu despărŃi o localitate de sursele de alimentare cu energie şi apă. ridicări de terenuri ş.Richard Hartshorne. delimitând frontiere artificiale şi frontiere naturale. Frontierele supraimpuse indică un tip de demarcaŃie realizat ulterior stabilirii populaŃiei. pot fi frontiere geometrice sau frontiere astronomice. din cauza unor fenomene naturale precum aluviuni. început o dată cu cristalizarea conştiinŃei teritoriale a grupurilor umane. Spre exemplu. • Frontierele astronomice coincid.

investiŃii. indicând ca tipuri principale: frontiere de separare şi frontiere de contact. Glassner (1996) foloseşte în clasificare statutul legal al frontierei. până la limita inferioară a spaŃiului cosmic. Frontierele de facto indică delimitările reale ale teritoriilor de stat şi teritoriilor cu statut special. acestea se stabilesc de comun acord cu vecinii. reprezintă cel de-al doilea element esenŃial al existenŃei statului. mai ales. M. În condiŃiile intensificării proceselor de internaŃionalizare a situaŃiei politice şi economice. ca element fundamental generator de procese şi fenomene geopolitice.I. pe care şi-o fixează fiecare stat. La ora actuală.4. În cazul limitelor laterale. identificarea tipurilor făcându-se pe baza gradului de recunoaştere internaŃională. Frontierele fictive indică delimitările recunoscute unilateral de unul sau mai multe state. recunoscute în cadrul sistemului relaŃiilor internaŃionale. Raportul între aceste două funcŃii depinde de condiŃiile politice ale formării frontierelor şi de caracterul vecinătăŃii cu alte state. cu regimul de circulaŃie în spaŃiul Schengen. de mărfuri. Criteriul funcŃional impune analiza funcŃiei pe care frontiera o îndeplineşte. Tot ca o consecinŃă a liberalizării frontierei au apărut zonele transfrontaliere. Din acest punct de vedere. • Frontierele maritime constau în linia exterioară a mării teritoriale. cât şi. În acest sens. Frontierele de separare se impun prin funcŃia de barieră. Ńinând cont de anumite limite. Glassner identifică două tipuri de frontiere: de facto (reale) şi fictive. Caracteristici geo-demografice PopulaŃia. informaŃie prin sistemul vamal. • Frontierele aeriene sunt linii perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus. Această funcŃie are drept scop filtrarea fluxurilor umane. în prezent se dezvoltă tot mai mult legăturile transfrontaliere. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă Uniunea Europeană. dar Ńine cont şi de particularităŃile apelor de frontieră.general linia talvegului. Această cifră exprimă rezultatul unui întreg proces de evoluŃie numerică pornit în 148 . 5. populaŃia trebuie privită atât ca „factor de putere” în relaŃiile dintre diverse entităŃi geopolitice ce activează în arena relaŃiilor internaŃionale. pe Terra trăiesc peste 6 miliarde de oameni. în viziunea geopoliticii. unde se creează întreprinderile cu mână de lucru din statele vecine. Frontierele de contact se impun prin funcŃia de legătură.

Continentul european.3 milioane locuitori. Anul 1987 (deci numai după 13 ani) reprezintă data când omenirea a atins 5 miliarde.1 miliarde locuitori şi vor avea 1. iar 1 Vladimir Trebici. ci numai o parte a acesteia.4 milioane. 1 din 6 indian. În prezent. În acelaşi interval de timp.4% în Ńările dezvoltate. La aceştia se adaugă Indonezia – 242 milioane.307 miliarde locuitori şi India – 1. iar India cât cele două Americi plus Japonia. cunoscută şi sub numele de explozia demografică. Africa şi Asia. 149 * . Japonia – 127.5 miliarde de locuitori trăiesc în Asia (4. Această accentuată creştere a numărului de locuitori şi de scurtare a timpului de multiplicare. cunoscută. populaŃia din regiunile în curs de dezvoltare va spori de la 4. Editura ŞtinŃifică. înregistrează o creştere redusă comparativ cu alte regiuni ale globului: America Latină. PopulaŃia Terrei. Astfel. a fost atins cel de-al treilea. Creşterea spectaculoasă a numărului populaŃiei în secolul XX.4 milioane şi Bangladesh – 144. Regiunile industrializate ale planetei cuprind 1. ajungând la 701 milioane în anul 2025. În prezent. Gordon Childe (1892-1957). 330 milioane în America de Nord (369 milioane în 2025) şi 29 milioane în Oceania. cel de-al şaselea miliard fiind atins în 1999. Pakistan – 162.6 la 6.2 miliarde în anul 2025. în 1960. unde creşterea demografică este de 1. 80% din locuitorii Terrei trăiesc în Ńările în curs de dezvoltare. 561 milioane în America Latină şi zona Caraibilor (689 milioane în anul 2025). Autorul susŃine teoria cunoscutului istoric şi arheolog englez V.8 miliarde locuitori. Primul miliard a fost atins în 1830.Hr. Doar treizeci de ani mai târziu. numărul populaŃiei se va dubla). care nu cunoscuse în perioada anterioară o creştere demografică deosebită. cel de-al doilea în 1930. din întreaga populaŃie a Asiei. peste 3. nu a caracterizat întreaga umanitate.7 miliarde în anul 2025). conform căruia data apariŃiei omului trebuie situată cu cca 600 000 de ani î. Bucureşti. la 14 ani (1974) cel de-al patrulea.081 miliarde locuitori.4 miliarde în 2025. sub numele de „lumea a treia” (Ńările slab dezvoltate). 1991. reprezintă una dintre problemele cele mai importante ale lumii contemporane.urmă cu câteva sute de mii de ani* . Se consideră că un locuitor al planetei din 5 este chinez. cea mai mare parte revine giganŃilor demografici: China – 1. până recent. Europa are în prezent 729 milioane şi va înregistra o scădere. DiferenŃieri demografice se întâlnesc chiar şi în cadrul aceluiaşi continent. China reuneşte tot atâŃia locuitori cât două continente la un loc – Africa şi America de Nord.8% pe an. ca urmare a războaielor şi a scăderii fertilităŃii populaŃiei. 905 milioane în Africa (1. faŃă de 0.

Liechtenstein. locuitori. locuitori (SUA = 296 mil. San Marino. adică circa 21 % din populaŃia Terrei) şi India cu 1.A. Martinica. Egipt şi Etiopia. peste 150. India. 60% din populaŃia sa este concentrată în 4 Ńări: Germania. Din totalul populaŃiei Africii. – state cu o populaŃie între 250-500 mil. existând de fapt o deplină concordanŃă între suprafaŃa şi mărimea geografică a statelor. concentrează doar 24% din populaŃia Terrei. nu mai deŃine în prezent o pondere la fel de mare în populaŃia mondială. FranŃa. cu consecinŃe şi implicaŃii profunde din punct de vedere geopolitic. Alături de numărul populaŃiei. Guadelupa. Vatican ş. cu o rată medie anuală de 0. 22 de state ale lumii concentrează 76 % din populaŃia Terrei. care a avut şi continuă să aibă un rol politic important.4 %). pot fi evidenŃiate cinci tipuri de state: mononaŃionale. Clasificarea statelor după numărul de locuitori prezintă următorul tablou: – state cu peste 1 miliard de locuitori – China – statul cu cea mai numeroasă populaŃie de pe glob (1.1 miliarde locuitori.. locuitori (12 state cu o populaŃie totală de 775 mil. – cele mai mici state ale lumii (sub 0.8 %.4 %. locuitori (un număr de şapte state cu o populaŃie totală de 989 mil. iar 33% din populaŃia Americii Latine se găseşte concentrată în Brazilia şi Mexic. mai mare sau mai mică. în timp ce Ńările dezvoltate grupează 1. Italia şi Marea Britanie.081 miliarde (16%). structura etnică a statelor constituie un indicator de stabilitate. – state cu o populaŃie cuprinsă între 50-100 mil.5 mil. adică 17 %). reprezentând 13. Continentul european. cu o rată de creştere medie anuală de 1. locuitori) – reprezentând circa 5 % din populaŃia globului.7 miliarde de locuitori.a. state cu predominare netă a unei naŃiuni alături de 150 . Islanda. majoritatea statelor. 1/3 se regăseşte în doar 3 Ńări: Nigeria. a relaŃiilor interetnice.U. Barbados. locuitori) sunt: Luxemburg.307 miliarde locuitori. Din punct de vedere al structurii etnice. În concluzie. În prezent. Majoritatea statelor de pe glob au o populaŃie între 5 şi 50 de milioane de locuitori (între care se înscrie şi Ńara noastră cu 21 mil.din 2 oameni trăieşte în una din cele 4 mai populate Ńări: China. locuitori). Rusia. S. Una din realităŃile tulburătoare ale începutului mileniului 3 o constituie şi faptul că Ńările în curs de dezvoltare concentrează peste 4. – state cu o populaŃie între 100-250 mil. locuitori.

Cel de-al doilea tip – cu predominare netă a unei naŃiuni alături de care coexistă mai multe minorităŃi etnice. Norvegia. Pakistan. corelând numărul locuitorilor cu suprafeŃele teritoriilor ocupate. biserica.care coexistă mai multe minorităŃi etnice. Primul tip de state – mononaŃional – este cel mai răspândit. Dintre acestea amintim: Bosnia. Somalia. cu structură etnică complexă şi diversificată – sunt India şi Rusia. în America de Nord – SUA. cărora li se adaugă ElveŃia.7 loc/km2 (2005). Anumite state şi teritorii au o populaŃie foarte redusă în raport cu suprafaŃa lor: 151 . Cecenia. Cele mai caracteristice state aparŃinând celui de-al cincilea tip – multinaŃionale. dar şi Americii Latine. În statele occidentale dezvoltate. multinaŃionale. Perioada actuală este marcată de o renaştere globală a religiilor. Arabia Saudită. după cum se poate observa. acest tip caracterizează aproape jumătate dintre statele continentului. Canada şi Cehoslovacia (până în 1993). Etiopia. Maroc. Structura confesională a populaŃiei reprezintă un alt element de larg interes al problematicii geopoliticii. În Europa. Finlanda. în Oceania – Australia şi Noua Zeelandă. cu o structură naŃională complexă. Spania. În Europa – Marea Britanie. binaŃionale. În Asia sunt mai puŃine – Japonia. Austria. Bamgladesh. Din această categorie fac parte: Belgia. Suedia. Kosovo. reduse numeric. Danemarca. este proliferarea conflictelor interetnice. Indonezia. dar relativ uniformă etnic. Laos) şi Africii central-estice şi sudice. Siria. Islanda. rezultă valori diferite pe state. Afganistan. Thailanda. Una din caracteristicile negative ale sfârşitului de secol XX. în Asia – China. influenŃa religiilor este foarte puternică. reduse numeric – este la fel de frecvent. în Spania (bascii) ş. Libia. educaŃia. Zimbabwe. Sri Lanka Irak. generată tocmai de structura etnică a populaŃiei. are o mare putere economică. Al patrulea tip – cu o structură naŃională complexă. Slovenia ş.a. Madagascar. în Africa – Algeria. îndeosebi cea catolică. Nigeria. Sudan etc. Zair. FranŃa. fapt ce necesită cunoaşterea structurii religioase a populaŃiei pentru a înŃelege multe din procesele şi fenomenele actuale. Al treilea tip – state binaŃionale – se întâlneşte mult mai rar. Indonezia. Şi mai puŃine sunt în Africa – Egipt. Irlanda. Vietnam. influenŃează viaŃa politică. Turcia. În statele din Asia sau Africa. România. Malaysia. dar relativ uniformă etnic – este specific Asiei (Iran. Densitatea medie a populaŃiei mondiale este de 42. Conflicte separatiste caracterizează Sri Lanka. Pe harta fostei Uniuni Sovietice sunt menŃionate 70 de nuclee de conflicte teritorial-etnice.a. unde nivelul general educaŃional este de obicei redus. Filipine şi state din Africa de vest. dar. cu structură etnică complexă şi diversificată.

migraŃia ocupă un loc foarte important în ansamblul vieŃii socio-politico-economice a Ńărilor. în Asia 60 % din locuitorii Terrei. de potenŃialul natural al teritoriului ocupat şi de obiectivele lor strategice. Malta. un aport substanŃial la rolul jucat de China în arena mondială este oferit de cei peste un miliard de locuitori ai săi – un atu subliniat cu vigurozitate de declaraŃiile şi documentele chinezilor şi urmărit cu atenŃie de adversarii şi partenerii Chinei. În prezent.01 loc/km2 în Groenlanda. Alături de număr. creşterea şi densitatea relativă a populaŃiei reprezintă un element indispensabil al analizei statelor şi a raporturilor dintre ele. în perioada actuală. Belgia etc.5-1 loc/km2 în Mongolia sau Namibia şi chiar 0. Botswana. creştere şi densitate. în funcŃie de natura politicii lor. populaŃia constituie un element component al forŃei manifestate de naŃiuni în societatea internaŃională – o componentă care stimulează activităŃile statelor sau le impun limite. Din această cauză. unele au densităŃi între 500-1000 loc/km2 sau chiar peste 1000 loc/km2 – Barbados. Olanda. În aceste Ńări. Islanda. PopulaŃia devine uneori o problemă şi în conflictele de mică anvergură. mai ales în ceea ce priveşte marile puteri. numărul. cum ar fi în războiul care a izbucnit în 1969 între Honduras şi El Salvador. 0. când laitmotivul suprapopulării a fost folosit de Germania. refugiaŃii reprezintă componenta majoră a deplasărilor de populaŃie. industria. el s-a manifestat în mod izbitor în perioada imediat premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Coreea de Sud. Acest fenomen a fost studiat în detaliu. În contextul general al populaŃiei globului. 152 .1-2 loc/km2 în Australia. Bermude. agricultura intensivă sau turismul participă în proporŃii diferite la susŃinerea unui număr mare al populaŃiei. În perspectiva geopoliticii. unde creşterea demografică şi densitatea îngrijorează ambele părŃi. Cauzele migraŃiilor sunt numeroase. Libia Mauritania. Ea este o problemă arzătoare în conflictul din Orientul Mijlociu. Neuniformitatea densităŃii populaŃiei la scară planetară relevă că în emisfera estică trăiesc 80 %. merită subliniat faptul că. Italia şi Japonia pentru a pretinde mai mult spaŃiu vital. Germania.). dar cea care se impune la acest început de mileniu este cea determinată de conflictele ce împânzesc globul. În general. o altă caracteristică a populaŃiei joacă un rol major în problematica perspectivei geopoliticii – migraŃiile. FaŃă de acestea se întâlnesc teritorii cu densităŃi ridicate 200-500 loc/km2 (Japonia. Marea Britanie. în cea nordică 90 %.

de către armatele hitleriste. 1981.. care au fost duşi 53 Grigore Geamănu. Canada. 153 . din secolul al XIX. 375. În S. ce au drept cauză factorul economic. Noua Zeelandă. formarea – pe teritoriul fostei Indii britanice – a Indiei şi Pakistanului. Spania. sau la nivel internaŃional au luat o deosebită amploare începând din secolul al XIX-lea. viaŃa internaŃională se confruntă tot mai mult cu o altă categorie.R. aceste state sunt folosite ca etapă intermediară pentru numeroşii asiatici care doresc să ajungă în Ńările occidentale. Astfel. PopulaŃia unor state ca S.Deplasările masive de populaŃie de la o Ńară la alta. După al Doilea Război Mondial.A. care. amploarea mişcării migraŃionale internaŃionale s-a diminuat îndeosebi dinspre Europa. în ceea ce priveşte ponderea în totalul emigraŃiei. adică de 12 ori mai mult decât locuitorii actuali ai Irlandei. În cursul celui de-al doilea război mondial au fost deportaŃi din Ńările ocupate. Termenul de „refugiat” a apărut după Primul Război Mondial şi defineşte „situaŃia unor persoane care. p. au fost obligate să-şi părăsească Ńara şi să rămână pe teritoriul unui stat străin. O Ńară „clasică” de emigrare poate fi considerată Irlanda.S. Australia. În perioada dintre cele Două Războaie Mondiale.lea până la cel de-al Doilea Război Mondial. Israel este aproape în totalitate rezultatul mişcărilor migratorii. în Asia. Dacă secolele XIX şi XX au fost secolele „Europei”.. datorită instaurării regimurilor de opresiune fascistă într-o serie de Ńări. În afara acestei categorii a deplasărilor de populaŃie. a contribuit cu peste 60 de milioane de emigranŃi. numărul refugiaŃilor a continuat sa crească. cea a refugiaŃilor. Germania. dar acest proces a fost forŃat. după cel de-al Doilea Război Mondial. După evenimentele din 1989 se înregistrează un nou val migratoriu din Ńările est-europene şi din fosta U. Principalul nucleu al emigraŃiei a fost Europa.U. Mai mult.A. zeci de milioane de negri sclavi fiind „transferaŃi” pe continentul american. tot aşa cum. ca Italia. trăiesc peste 40 milioane de persoane de origine irlandeză. circa 12 milioane de germani au fost strămutaŃi de pe teritoriul Cehoslovaciei şi Poloniei. a generat strămutarea a 18 milioane de persoane. secolele XVI-XVIII au reprezentat perioada în care Africa a jucat rolul de principal emitent. milioane de oameni.S. urmată de transformarea acestuia în Pakistanul vestic şi Bangladesh.cit. Se înregistrează mai mult deplasări interstatale.U. din cauza evenimentelor de război. op. dar fără să fi pierdut sau renunŃat la cetăŃenie”53.

R. La nivel mondial. acŃiunilor militare şi teroriste.. circa 6 milioane. din Etiopia.R.). discriminărilor rasiale şi naŃionale. cel mai mare număr de refugiaŃi. politice şi etnice. Persoanele astfel deportate pe teritoriul unor state străine au căpătat denumirea de persoane strămutate. pentru 1990 – 17 mil. iar pentru 1994 – 50 mil. U. pe lângă O. care a intrat în vigoare în 1954 şi este valabilă şi astăzi. Evaluările relativ credibile ar fi următoarele: pentru 1976 – 2. În a doua jumătate a anilor ’80. ConvenŃia defineşte calitatea de refugiat şi acordă acestuia. 300-400.8 mil. Totuşi. şi evaluările cantitative ale fenomenului variază foarte mult. fie regimul naŃional – egal cu cel acordat cetăŃenilor statului respectiv –. 1 mil. deteriorării acute a situaŃiei ecologice . ExplicaŃia acestei insuficienŃe rezidă în faptul că criteriile de stabilire a tipurilor de refugiaŃi nu sunt suficient de clare. de către ConferinŃa NaŃiunilor Unite ConvenŃia privitoare la statutul refugiaŃilor.000 fiecare din Angola şi 154 . de teama persecuŃiilor la care ar fi expuşi din motive politice. au provenit din Afganistan. În prezent.U. Preocupările pe plan internaŃional în acest domeniu s-au concretizat. se decid să ceară azil în altă Ńară.A. refugiaŃii sunt acei oameni care. persoane deplasate în cadrul Ńării proprii. persecuŃiilor politice şi religioase. fie regimul cel mai favorabil acordat străinilor . conform unei doctrine larg acceptate. în 1943. rasiale sau religioase. din care 20 de milioane reprezintă refugiaŃi în alte Ńări şi 30 de milioane. de aceea. din Mozambic.N. Ei au în vedere refugiaŃi ce îşi părăsesc casele din cauza mizeriei. sau care şi-au părăsit aşezămintele din cauza războaielor sau a conflictelor civile. ele variază de la 15 – 20 milioane până la peste 100 de milioane..U evidenŃiază şapte categorii de refugiaŃi. prin crearea AdministraŃiei NaŃiunilor Unite pentru Ajutor şi ReconstrucŃie (în prescurtarea engleză. care continuă să funcŃioneze şi în prezent. În această abundenŃă de motive este greu de evidenŃiat acea categorie de refugiaŃi care îşi schimbă domiciliul din cauza conflictelor militare. pentru 1986 – 13 mil.N.la muncă forŃată în Germania sau în alte părŃi ale lumii. În 1947 a fost înfiinŃată. În privinŃa cauzelor acestui fenomen de masă.4 mil.. OrganizaŃia InternaŃională pentru Problemele RefugiaŃilor. această noŃiune convenŃională nu acoperă toate categoriile de populaŃie ce sunt nevoite să-şi schimbe domiciliul independent de voinŃa proprie. au urmat 1. În 1951 a fost adoptată.N. specialiştii O. Această organizaŃie a fost înlocuită apoi de Înaltul Comisariat pentru RefugiaŃi.

perioadă care a cunoscut cea mai mare emigrare. având peste 2. Numărul oficial al refugiaŃilor la nivel mondial. De exemplu. Începând cu 1992. Pakistan peste 3 mil. în principal oameni dezrădăcinaŃi. îndeosebi Sudan – circa 2. Afganistanul a reprezentat sursa celui mai mare număr de refugiaŃi – aproximativ 3 mil. aproape 2.. Liberia este urmată de Mozambic. dar Înaltul Comisariat al NaŃiunilor Unite pentru RefugiaŃi i-a inclus în statistica totală datorită nevoilor urgente de protecŃie. deşi teama de o 155 . CroaŃia şi Tadjikistan. Liberia a fost a patra datorită celor 848.000 din Sri Lanka. Aceşti oameni reprezintă refugiaŃi interni. începând din 1991. care au numeroşi refugiaŃi. cifra este mai mare decât numărul emigranŃilor care au părăsit de bună voie Spania pentru a coloniza cele două Americi în timpul secolului XIX şi la începutul secolului XX.000 refugiaŃi.Cambodgia. Principalele Ńări receptoare în această perioadă au fost Iran – 4 mil. până în 1994.000 de oameni din cei 1 milion refugiaŃi în punctul de maxim al emigrării din 1989 s-au repatriat în Etiopia. Rwanda deŃine locul trei în privinŃa numărului de refugiaŃi. Un milion şi jumătate de irakieni s-au întors acasă din 1991.. 200.3 mil. A doua sursă ca mărime o reprezintă Bosnia-HerŃegovina – mai mult de 2. Creşterea netă de trei milioane a numărului de refugiaŃi în 1994 – într-un singur an – este mare potrivit standardelor lărgite.5 milioane de refugiaŃi mozambicani au fost repatriaŃi.3 milioane de refugiaŃi palestinieni.000 refugiaŃi. De asemenea. Iordania – 1 mil. Azerbaidjan. Aproape 500. Puternice au fost şi curentele de refugiaŃi în interiorul unor state.7 milioane de persoane – deşi aceşti oameni dezrădăcinaŃi sunt un grup întrucâtva neobişnuit dat fiind că mulŃi dintre ei nu au trecut nici o graniŃă naŃională. fapt ce explică o creştere a dorinŃei NaŃiunilor Unite de a proteja oamenii care nu au trecut graniŃele internaŃionale. în 1994.000..8 milioane de afgani s-au întors acasă în 1990. aproape toŃi cei 1. a avut loc o repatriere semnificativă a refugiaŃilor. de persoane înregistrate la începutul anului 1990.000 de refugiaŃi din Rwanda s-au întors acasă.. a atins cifra de 23 milioane Cifrele arată o rapidă şi aproape permanentă creştere încă de la jumătatea anilor ’70. aproape jumătate din cei 2. la sfârşitul anului 1994. Sudan – 800. Aproape 600. creştere cifrată la o medie anuală de 12 %. La această enumerare putem adăuga şi cei 2.5 milioane de cetăŃeni ai săi sunt în exil şi o mare parte din aceşti emigranŃi au plecat din cauza persecuŃiilor.1 milioane. Această cifră reprezintă o scădere serioasă faŃă de cele 6 mil. şi Afganistan – 2 mil. Thailanda – 400.

Principala masă a acestui tip de refugiaŃi caracterizează Ńările Sahelului (Burkina Fasso. Sudanul. precum şi capacitatea de supravieŃuire a cetăŃenilor lor în scurt timp. Ciad ş. pentru a ajunge pe primul loc. Pe măsură ce cheltuielile provocate de criză cresc excesiv. solul şi pânzele de apă freatică. au fost cei care au avut de suferit în urma catastrofei nucleare de la Cernobîl. 156 . faŃă de alte continente. Liberia. Seceta repetată a silit. „ecologici”. Dacă se menŃine această tendinŃă.). În 1994. Bugetul Programului de Dezvoltare al NaŃiunilor Unite este în prezent la acelaşi nivel cu acel al Înaltului Comisariat al NaŃiunilor Unite pentru RefugiaŃi.continuare a luptelor îi Ńine în exil pe cei mai mulŃi refugiaŃi. Aproximativ o jumătate de milion de refugiaŃi s-au întors în Burundi şi 400. Republica Centrafricană. Kenya şi alte state. se află în scădere. Aproape o jumătate de milion de persoane au fost evacuate din apropierea centralei. ajungând pe locul doi în privinŃa numărului de refugiaŃi. Europa a întrecut Asia în 1993. ale sărăciei şi foametei. invadând statele vecine. Problema refugiaŃilor va continua să perturbe echilibrul politic al multor state şi chiar continente. Alte Ńări ce par a fi surse sigure de refugiaŃi sunt Irakul. noi Ńări par pregătite să se alăture listei de naŃiuni părăsite de refugiaŃi. şi nu pentru dezvoltare economică. Într-adevăr. Efectele sunt resimŃite la nivelul dezvoltării. numai în anii 1984-1985. Aceştia sunt aşa-numiŃii refugiaŃi „ecologici”.000 de persoane. Multe Ńări din Africa şi din întreaga lume îşi epuizează capitalul.000 în Somalia. O creştere rapidă a populaŃiei în Ńări cu terenuri arabile limitate şi puŃine locuri de muncă a contribuit la circumstanŃele nesigure din Rwanda şi Somalia. eforturile de a stimula o dezvoltare. atât timp cât nu se vor lichida cauzele conflictelor. Conflictul violent dintre Fundamentaliştii Mahomedani şi Guvernul Militar Algerian a provocat moartea a 28. Africa a întrecut Asia în 1993. presiunile şi conflictele cresc. iar unii oameni sunt forŃaŃi să emigreze. Pe măsură ce aceste rezerve scad. consumându-şi rezervele de valută.a. a scăzut cu 8% în 1993. peste 4 milioane de africani să-şi părăsească locurile de baştină. NaŃiunile Unite au prevăzut o cheltuială de cel puŃin un miliard pentru refugiaŃi şi menŃinerea păcii. O altă categorie de refugiaŃi. care ar permite acestor oameni să rămână la casele lor. din 1986. La rândul ei. cele mai bogate ale lumii. Ajutorul oficial de dezvoltare oferit de cele 25 de Ńări. astfel încât produsul naŃional brut pe locuitor a rămas la nivelul din 1980. Myanmar (fosta Birmanie). numărul refugiaŃilor va continua să crească dacă Ńinem cont de creşterea rapidă a fluxului acestora. pădurile.

conştiinŃa intereselor comune. la un al treilea nivel. religia. pentru a lupta împotriva unui inamic din afară. Această formă de organizare este superioară numeric şi calitativ tribului. perpetuată. absenŃa unei comunităŃi de viaŃă economică. dar toate împreună sunt unite prin comunitatea de nume. La rândul său. fiind specifică perioadei antice şi evului mediu feudal. În literatura istorică şi politică. Clanul şi tribul sunt formate din mai multe ginŃi cu aceeaşi origine etnică. popoarele capătă un caracter mai stabil. În perioada medievală.5. din momentul în care se simte ameninŃat. idealurile. mentalitatea apar modelate în chip diferit în viaŃa oricărui grup organizat. se accentuează procesul formării limbii naŃionale şi a altor condiŃii care au dus la transformarea popoarelor în naŃiuni. Tribul este o formă segmentară de organizare socială. trecând prin mai multe faze: familia. ginta. Ginta este forma de organizare socială proprie unui grup de oameni care provin dintr-un strămoş comun. Nimeni nu poate nega că există anumite caracteristici care deosebesc o asociere de oameni de alta. organizarea socială a evoluat în cursul timpului. întreg tribul sau chiar un grup de triburi se pot uni într-un ansamblu tranzitoriu. Poporul reprezintă una dintre fazele superioare de organizare umană. Segmentul de bază este o familie extinsă. Fiecare segment de bază se contopeşte spontan cu un altul. Familia reprezintă cea dintâi comunitate socială. apărută în Europa în secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Caracteristici geo-sociale ExistenŃa naŃiunilor este astăzi cel mai concret fapt al realităŃii sociale. Pentru a se ajunge la această formă de asociere. poporul sau chiar rasa. caracterul lor eterogen făceau din popoarele acestei perioade formaŃiuni relativ efemere. Din aproape în aproape. instituŃiile. obiceiurile. formând un segment de rang superior. naŃiunea se confundă deseori cu etnia. cult şi interese politice. Ginta reprezintă forma specifică de organizare socială şi economică a comunei primitive. Dintr-un clan sau dintr-un trib nu pot să facă parte familii sau indivizi cu origine etnică sau religioasă diferită. În perioada antică. dezvoltată în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea şi extinsă în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. regăsită şi astăzi la temelia societăŃii moderne. naŃiunea. 157 . NaŃiunea reprezintă forma superioară de organizare social-politică. acest segment de nivel secundar se contopeşte cu un altul. tribul. Interpretările ce se dau termenilor respectivi sunt foarte variate. poporul. Limba.5. Fiecare persoană este independentă. cu o vechime de trei sau patru generaŃii. etnia.

C. A.Originea cuvântului naŃiune este în latină: nominativ natio. El a demonstrat că acest principiu spiritual constituie de fapt sufletul naŃiunii în care găsim „atât trecutul. prezentul – consimŃământul actual. organicistă. se arată că în limba franceză nation are două înŃelesuri: Ńara şi originea unor locuitori. defineşte naŃiunea ca fiind „totalitatea indivizilor de acelaşi sânge. În această direcŃie. însemnând o colectivitate constituită pe baza originii şi intereselor comune ale membrilor săi. Volk (das Volk). înseamnă popor legat de acelaşi teritoriu. acuzativ. Al. Teoria organicistă vede naŃiunea ca o fază de maturitate a organismului social. 158 . materialistă. dorinŃa de a trăi împreună. avem concepŃia materialistă. Ideea de naŃiune nu poate fi complet definită de teoria spiritualistă. ca organism. pe mediul fizic. rezultanta complicaŃiilor adânci ale istoriei. Cuvântul a căpătat şi o nuanŃă socială. Într-o celebră conferinŃă susŃinută la Sorbona. „unitatea sufletească alcătuieşte naŃiunea”.Cuza. În opoziŃie cu concepŃia spiritualistă. Tot aici se observă că francezii înŃeleg prin cuvântul nation ceea ce germanii numesc Volk. voinŃa de a continua să pui în valoare moştenirea ce s-a primit indiviză”. cu credinŃă şi tradiŃie comună. ce invocă doar comunitatea spirituală. nationem (derivate ale cuvântului natus – născut). cât şi prezentul. în 1882 – Qu`est qu`une nation? –. DefiniŃii asemănătoare cu aceea a lui Renan au formulat Jules Michelet. Ernest Renan a formulat următoarea definiŃie: „O naŃiune este un principiu spiritual. Într-un studiu privitor la originea termenului. pe condiŃii şi factori economici – fiecare având valoarea lor în formarea şi evoluŃia unei naŃiuni. o familie spirituală. Fouillie şi alŃii. a membrilor unei comunităŃi. având aceleaşi aspiraŃii în viitor şi alcătuind. pozitivistă. Dintre primele teorii ce explică naŃiunea. citat de Romulus Seişanu în lucrarea sa Principiul NaŃionalităŃilor. şi fără elementele politice şi economice care o caracterizează. în sensul ce-l dau astăzi germanii acestui cuvânt. ce ar corespunde cu aceea a organismului individual. nu un grup determinat de configuraŃia solului”. patru reŃin atenŃia în mod deosebit: spiritualistă. citat de Seişanu. aşezaŃi pe un pământ determinat ca bază necesară existenŃei lor. pe teritoriu şi pe frontiere. a naŃiunii bazate pe cadru geografic. aceeaşi putere”. Trecutul – posesiunea în comun a unei bogate moşteniri de amintiri. voluntaristă. fără un suport teritorial. adică poporul organizat în stat şi nu o simplă comunitate de limbă şi dezvoltare intelectuală. După Michelet.

juridic şi politic al vieŃii naŃionale. religia. O serie de alte elemente pot fi considerate factori ce contribuie la formarea şi dezvoltarea unei naŃiuni – tradiŃii şi obiceiuri. Acest prezent este perceput ca un sistem dens de relaŃii şi interese. NaŃiunea îşi găseşte însă raŃiunea de a fi într-un complex de elemente componente atât spirituale. economic. Destinul făurit printr-un trecut comun se exprimă printr-un prezent comun.Teoria voluntaristă. conjunctura politico-istorică. numele colectiv. care reprezintă un sistem voluntar cu o motivare cosmică. Acest destin este înrădăcinat într-un trecut comun. Originile. deoarece ea prezintă formarea naŃiunii ca pe o succesiune de etape orientate într-un sens definit şi conduse de către eroii întemeietori. o persoană colectivă şi morală – cu instincte. Editura Albatros. vede naŃiunea ca o „creaŃie sintetică voluntară. NaŃiunea este o concepŃie spirituală şi o realitate în lumea fizică. Gruparea pe naŃiuni se bazează pe interese şi reprezentări comune. care acŃionează şi reacŃionează continuu. Limba. de idealuri de îndeplinit şi de aspiraŃii. de idei-forŃă şi de energii latente. În mod obişnuit. pe lângă rolul de Romulus Seişanu. un corp politic. economia. sentimentul de solidaritate etc. prin aceasta. cele mai importante sunt limba. biologică şi psihoistorică. Dintre acestea. alcătuit din experienŃe trăite împreună. voinŃă. sentimentul de apartenenŃă. Limba este instrumentul care înlesneşte comunicarea între membrii societăŃii şi. 1996. o unitate socială. societăŃile evoluează. sub influenŃa legilor naturale şi umane54. evoluŃia şi elementele constitutive ale naŃionalităŃii. Bucureşti. teritoriul. inteligenŃă. care formează cultura naŃională”. care le inoculează membrilor săi convingerea unui destin comun diferit de cel al celorlalte naŃiuni. pe tărâmul sufletesc. cât şi materiale. Principiul naŃionalităŃilor. de sacrificii liber consimŃite şi de voinŃe puternic afirmate. conştiinŃa şi comuniunea etnică. face posibile cultura şi transmiterea experienŃei acumulate de la o generaŃie la alta. Elementele constitutive ale naŃiunii. Formarea unei naŃiuni implică existenŃa unor elemente constitutive. De aceea. idealuri şi aspiraŃii comune. 159 54 . naŃiunea începe întotdeauna cu o istoriografie care se învecinează cu mitul. fără ca partea să-şi piardă sensul şi substanŃa sa. care determină pe fiecare să se simtă o parte dintr-un întreg. cu voinŃa socială drept causa movens a procesului de naŃionalizare şi cu manifestările creatoare. Limba reprezintă unul dintre elementele de bază necesare în constituirea unei naŃiuni. susŃinută de eminentul sociolog român Dimitrie Gusti. transformându-şi treptat conştiinŃa comunităŃii de origine în conştiinŃa comunităŃii de limbă. un fenomen biologic şi sociologic.

Un popor poate să aibă mai multe dialecte regionale. Pe baza comunităŃii de limbă. Dacă uniligvismul este uşor de interpretat în raport cu formarea unei naŃiuni. cel mai bun mijloc pentru a suprima revendicările populaŃiunilor alogene. 160 .cit. de Martonne ilustrează locul pe care îl ocupă limba în structura constitutivă a unei naŃiuni: „Fără să fi fost discutată adânc. 55 Romulus Seişanu. se admite în general că semnul naŃionalităŃii este limba. s-au trezit în conştiinŃa popoarelor europene aspiraŃiile spre suveranitatea lor naŃională. mai cu seamă în Rusia. care. stabilind legături trainice între oameni. şi nu pe aceea de origine. cazul existenŃei a două sau mai multe limbi oficiale pe teritoriul aceluiaşi stat complică analiza. dar. Societatea deprinde prin limbă conştiinŃa unităŃii sale de cultură. din punct de vedere al limbii oficiale. op. În realitate.. iar luptele de influenŃe naŃionale au fost în Imperiul austro-ungar lupte şcolare. multilingvismul oferă răspunsul la multe situaŃii altfel inexplicabile. chiar cu mici diferenŃieri. Limba a devenit simbolul naŃionalităŃii. evoluŃia limbii indicând aria centrală de apariŃie a acesteia. îndeplineşte şi un rol de creaŃie. RestricŃiunile sau greutăŃile aduse dezvoltării şcolilor au fost considerate. să întreŃină şi să dezvolte cultura naŃională”55. şi această conştiinŃă are un orizont şi o potenŃialitate cu mult mai mari decât cea de origine. ConştiinŃa comunităŃii de origine în absenŃa comunităŃii de limbă are un orizont redus.instrument. în state unilingve – în cazul unei singure limbi recunoscute ca oficială şi state multilingve – în cazul când două sau mai multe limbi coexistă ca limbi oficiale ale aceluiaşi stat. deşteptarea conştiinŃei naŃionale în Europa Centrală şi Orientală apare pretutindeni legată de progresele instrucŃiunii. privind limba ca indicator al apartenenŃei etnice.” ÎnŃelegerea şi explicarea structurii lingvistice a unei naŃiuni pot conduce la descifrarea modului de formare şi de dezvoltare al acesteia. Încercare a unei hărŃi etnografice a Ńării Româneşti. În prezent. o naŃiune trebuie să aibă însă o limbă comună. Într-o lucrare de mare importanŃă. la o primă vedere. în acelaşi timp. Fiecare naŃiune are la bază o limbă comună. „Numai o limbă unitară poate favoriza circulaŃia ideilor. Emm. p. statele lumii sunt constituite.78. Limba naŃională este cea literară şi care îndeplineşte funcŃiile sociale ale comunicării. ar părea primordială. Orice naŃiune se caracterizează printr-o comunitate de limbă. vorbită pe întreg teritoriul de stat. 1996.

franceză. Israel. tswana. engleza sau engleza americană. ElveŃiei. Nauru. aşa-zis „majore”. pot fi descrise două tipuri de multilingvism: multilingvism prin juxtapunere şi multilingvism prin suprapoziŃionare. Vanuatu. Tanzania. Myanmarului. Din cele 38 de state multilingve. Lesotho. Sri Lanka. Africa de Sud este Ńara cu cele mai multe limbi oficiale. ElveŃia. Cipru. Luxemburg. Ciad. indiana. chiar şi după declararea independenŃei fostelor colonii. Peru. Ndebele. Astfel. Singapore. − 300 milioane. Rwanda. spaniolă ca prima sau a doua limbă oficială. cu statut de suveranitate. Malta.3 miliarde persoane vorbesc chineza. din care afrikaans şi engleza au numărul cel mai mare de vorbitori. Multilingvismul prin suprapoziŃionare implică suprapunerea mai multor limbi în acelaşi spaŃiu şi folosirea lor comună. 29 au una din limbile engleză. o serie de 12 limbi din cele peste aproximativ 5000 înregistrate în prezent pe Terra sunt vorbite de peste 3 miliarde de oameni: − 1. 161 56 . Chinei. venda. Seychelles. ConsecinŃele geopolitice ale multilingvismului juxtapus şi suprapoziŃional constau în creşterea complexităŃii situaŃiilor zonale sau regionale. Acesta este cazul fostei URSS. tsonga. Ciprului. 29 aveau două limbi oficiale56. 11 la număr. Sri Lankăi. zulu sunt limbile provinciilor şi bantustanelor. Indiei. Belgia. Swaziland. iar 9 mai mult de două57. Maltei. populaŃiile vorbitoare de diferite limbi sunt dispuse alăturat în interiorul unui stat. Marshal.Din totalul de 192 de state câte existau la sfârşitul secolului XX pe harta politică a lumii. sotho din nord. Bolivia. Pakistan. Palau. Eritreea. Djibouti. Tonga. Madagascar. Irlanda. Canadei. sotho din sud. 57 State multilingve: Africa de Sud. Burundi. Finlanda. Afganistanului. de cele mai multe ori. Comore. acestea pot aduce o îmbogăŃire a planurilor culturale. swanzi. Structura lingvistică mondială indică situaŃia dominaŃiei anumitor limbi. − 420 milioane. State bilingve: Afganistan. În cazul multilingvismului prin juxtapunere. India. Samoa. Camerun. xhosa. Astfel. O altă caracteristică a multilingvismului rezultă din analiza dispunerii vorbitorilor limbilor în interiorul unui stat. Somalia. De aici rezultă. dar la fel de adevărat este că. fără a se amesteca. Canada. Din acest punct de vedere. Haiti. Acesta este cazul Belgiei. multilingvismul a dus la tensiuni sau chiar la conflicte deschise. Belarus. Finlandei. Aceste state multilingve însumează cca 19% din populaŃia mondială. Irlandei etc. puternica influenŃă colonială asupra caracteristicilor naŃionale.

Cel mai elocvent exemplu este cel al naŃiunii poloneze. Religia. Unitatea credinŃei religioase a reprezentat.− − − − − − − − − 250 milioane. Primele manifestări ale conştiinŃei naŃionale îmbracă forma tradiŃiilor religioase. fără însă a avea posibilitatea juridică de fondare a unui stat naŃional. 100 milioane. cu numeroase implicaŃii geopolitice. Cuvântul latinesc religio păstrează chiar înŃelesul de comunitate. credinŃa religioasă – ortodoxismul – a fost totdeauna considerată strâns legată de ideea naŃionalităŃii lor. cu un aport deosebit al religiei. ai căror membri trăiesc în Turcia. spaniola. Nicio formă de organizare socială şi nicio perioadă din istoria umanităŃi nu au existat fără o implicare a religiei. vom înŃelege mai bine rolul jucat de religie în afirmarea naŃiunii. amerindienilor. La români. cu profunde implicaŃii în formarea şi dezvoltarea acesteia. 165 milioane. javaneza. Irak. Este o certitudine istorică faptul că. araba. În sfârşit. Există popoare fără stat. Pakistan şi în câteva regiuni din fosta URSS. activităŃi comune. în perioada premergătoare statului. există cazul dureros al poporului şi limbii kurde. Iran. romilor. franceza. 80 milioane. 110 milioane. care îşi identifică originea în momentul creştinării sale din 996 şi îşi leagă întreaga evoluŃie naŃională de momente cu o puternică încărcătură religioasă. O altă problemă la fel de importantă. germana. Societatea a evoluat în forme organizate – de la tribul gentilic la poporul-naŃiune. este aceea a minorităŃilor lingvistice puternic ancorate într-un teritoriu alogen. Corelând acest fapt cu ideea că religia promovează anumite principii şi valori specifice. Afganistan. ca şi limba. 100 milioane. o comunitate spirituală. Siria. Acesta este cazul laponilor. bengaleza. rusa. religia juca un rol central în viaŃa social-politică a oamenilor. fiind numită „lege românească. a constituit în evoluŃia omului un factor de coeziune. japoneza. între adepŃii aceleiaşi religii stabilindu-se relaŃii caracteristice. Membrii societăŃii se simt într-o legătură de comunitate prin cultul închinat forŃelor supranaturale. 180 milioane. pe baza cărora se instituie un comportament. portugheza. credinŃă 162 . 130 milioane. Religia reprezintă cel de-al doilea element caracteristic al naŃiunii. în cele mai multe cazuri. 160 milioane. punctul de plecare spre unitatea naŃională.

românească” sau „lege sfântă strămoşească”. alături de originea şi evoluŃia comună. conştiinŃa şi idealurile unui destin comun reprezintă un factor important în definirea comuniunii şi conştiinŃei etnice. oferă exemplul capacităŃii unei comunităŃi religioase de a se transforma în entitate politică. În prezent. Islamul contribuie fundamental la unitatea lumii arabe. ca elemente primare. prin tradiŃiile de familie şi prin obiceiurile 163 . de asemenea. ConştiinŃa de origine comună întreŃine obiceiurile. Japonia şi-a dezvoltat propria religie autohtonă ca o forŃă de cimentare a coeziunii naŃionale. Pe tot parcursul epocii moderne. catolicismul a contribuit la dezvoltarea comunităŃii naŃionale şi o parte dintre sfinŃi sunt „naŃionali”. ConştiinŃa comunităŃii de destin îşi are originea în marile încercări prin care trece o naŃiune în decursul evoluŃiei sale istorice. într-o perioadă de puternice transformări prin care trece umanitatea. ce îşi pierduse parŃial impactul. conştiinŃa de comunitate există în permanenŃă. a reuşit să-şi păstreze unitatea şi fiinŃa naŃională cu ajutorul religiei. dar şi în menŃinerea fiinŃei naŃionale. apare. şi ca factor unificator al mişcării pentru independenŃă. ExistenŃa unei comuniuni etnice pe baza unei conştiinŃe comune este condiŃia existenŃei unei naŃiuni. în raport cu naŃiunea. fiecare popor ajunge în intervale de timp diferite. chiar şi în absenŃa legăturilor teritoriale şi de limbă. mai întâi. Membrii acestor forme de organizare se consideră ca având la originea lor strămoşi sau ocrotitori comuni. care doreau să-şi justifice sau să-şi disimuleze expansiunea şi dominaŃia asupra altor naŃiuni. a fost folosită în două mari direcŃii: ca instrument al naŃiunilor puternice. ritualul cultului şi toate tradiŃiile societăŃii. înŃelegerea rolului jucat de religie şi. strâns legat de configuraŃia teritoriului şi de moştenirea biologică. putându-se vorbi chiar şi de o „mare naŃiune arabă”. Un rol important în formarea unei conştiinŃe îl are comunitatea de origine. religia. Limba şi religia. Pakistanul. pot forma conştiinŃa de comunitate. De asemenea. Etnicul. reconsiderarea în anumite privinŃe a acestui rol pot conduce la rezolvarea multor probleme legate de naŃiune şi mai ales de naŃionalismul exacerbat. În Italia. dar se face mai puternic simŃită în momentele necesare. Creştinismul Omului Alb a fost prea des invocat pentru justificarea colonialismului. Nu puŃine au fost încercările de formare chiar şi a unui „mare stat arab”. aceasta reprezentând fundamentul primelor organizări sociale. eventual. Religia joacă un puternic rol nu numai în formarea unei naŃiuni. Astfel. Dacă familia este fondată pe instinct şi acŃionează ca un continuu. La conştiinŃă naŃională. poporul evreu.

resursele. flora şi fauna etc. ci de teritoriul-leagăn ce a favorizat evoluŃia comunităŃilor. după secole de existenŃă. locul acestora fiind luat de factorul politico-istoric. comuniunea etnică îşi pierd întâietatea în procesul formării şi dezvoltării naŃiunii. ducând la apariŃia culturii. Odată conştiinŃa comunităŃii de limbă formată. naturală a existenŃei sale. Exemplul cel mai expresiv este modul în care 164 . aşezarea maritimă. apărute ca urmare a aşezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică. În unele cazuri. s-a restrâns şi s-a fixat într-un cadru geografic delimitat de frontiere. politice. De aceea. bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi. este intangibil şi inalienabil. când se găseau în faza de trib. răspândite la nivelul unui întreg popor. Cultura şi valorile ei. pregătesc conştiinŃa comunităŃii de destin. limba.practicate din tată în fiu. cu aceasta. O următoare etapă este aceea a conştiinŃei de comunitate de limbă. ajungându-se pe această cale la conştiinŃa comunităŃii de origine. naŃiunea se caracterizează prin legături teritoriale. Nu este vorba despre aria lor de răspândire prin infiltraŃii sporadice sau prin expansiuni anormale şi trecătoare. Această putere poartă denumirea de suveranitate teritorială. istorice. toate părŃile sale componente aflându-se sub puterea exclusivă a naŃiunii care îl locuieşte. influenŃează totalitatea trăsăturilor psihice şi fizice ale unui popor. climatul. Un anumit curent de gândire susŃine că teritoriul este un factor important etnologic: configuraŃia regiunii. Teritoriul reprezintă un alt element indispensabil al apariŃiei şi dezvoltării naŃiunii. până când s-a constituit naŃiunea în statul ei unitar. se desăvârşeşte conştiinŃa naŃională. Limba este instrumentul principal al acestei evoluŃii. sub influenŃe diverse. economice. Literatura populară specific naŃională oferă măsura acestei conştiinŃe. până când. Orice naŃiune a luat naştere într-o anumită regiune geografică şi s-a dezvoltat şi răspândit pe o arie mai mult sau mai puŃin îndepărtată de leagănul ei. Acest teritoriu. factorul teritorial este integrat în ideea de naŃiune. Statul naŃional nu poate aliena părŃi din teritoriul său şi nici nu poate permite colonizări cu elemente străine pe acest teritoriu. fenomenele meteorologice. constituit ca premisă materială. ea înlesnind comunicarea şi colaborarea oamenilor. Spre deosebire de organizaŃia gentilică. şi. NaŃiunea dispune de un teritoriu care este patrimoniul său. etnicul are create premisele trecerii spre naŃional. conform normelor dreptului internaŃional. religia. parte integrantă a suveranităŃii de stat. limitele geografice în care s-au format ori s-au stabilit prin invazie. sociale. Există naŃiuni ce nu au depăşit.

De aceea. totodată.identitatea naŃională îşi are originea şi se sprijină. religioase sau etnice. Samuel P. Procesul dezvoltării integrării europene este dat ca exemplu al acestei tendinŃe de constituire a unor comunităŃi transnaŃionale. care s-ar constitui datorită creşterii interdependenŃelor economice dintre naŃiuni şi procesului de omogenizare culturală provocat de mijloacele de comunicare în masă. Americanii îşi regăsesc identitatea într-un ansamblu de principii şi valori politice care alcătuiesc aşa-numitul crez american. graniŃele naŃionale nu constituie date naturale. Extinderea la scară planetară a acestui tip de economie a fost însoŃită de universalizarea ideii naŃionale. în SUA. 1994. ale împărŃirii teritoriului sau al dispersării populaŃiei. Huntington. altele însă continuă să aspire la formarea acestuia. pe valori şi factori politici. mentalităŃi. Această identitate este atât de puternică încât persistă în condiŃiile unei ocupaŃii străine. Ca atare. Datorită acestor împrejurări şi proceselor de emigrare şi imigrare. naŃiunea se caracterizează printr-o accentuată conştiinŃă naŃională. 165 58 . cu un caracter difuz şi nesistematic. Bucureşti. Editura Humanitas. Din acest punct de vedere. iar în alte situaŃii. Componenta economică poate ocupa în accepŃiunea anumitor teorii o poziŃie importantă în formarea şi dezvoltarea unei naŃiuni. valori. credinŃe. În prezent. generează un puternic orgoliu naŃional. Spre deosebire de formele de organizare premergătoare. ViaŃa politică americană. ci s-au trasat în urma unor conflicte şi dispute teritoriale. alteori s-a format prin desprinderea dintr-un conglomerat de etnii. statul a premers naŃiunii. nu pe valori lingvistice.40. naŃiunea a rezultat în urma unor delimitări politice arbitrare. naŃiunea a fost constituită de mecanismele economiei de piaŃă. un complex de idei. adesea pe calea armelor. unele etnii au atins starea de stat naŃional. definit de Samuel Huntington58 ca un „amalgam”. se vehiculează ideea unei posibile faze post-naŃionale. De-a lungul istoriei contemporane. formarea naŃiunii trebuie plasată şi legată de ascensiunea capitalismului. p. ca un ansamblu de valori larg împărtăşit de toŃi membrii societăŃii. După cum se observă. atitudini şi convingeri. Odată formată. uneori naŃiunea s-a constituit printr-un efort deliberat de centralizare politică. ce se concretizează într-un complex sistem de sentimente. în SUA. care motivează identitatea naŃională şi. în cadrul unei naŃiuni se găsesc minorităŃi naŃionale.

EvoluŃia formelor de integrare suprastatală Accentuarea interdependenŃelor dintre state a condus la studierea şi găsirea unor modalităŃi cât mai adecvate de conciliere a unor interese deseori divergente. ambele având statut de organizaŃii internaŃionale. DOMENIUL GEOPOLITIC REGIONAL ŞI GLOBAL 6. organe comune.6. ale cărei baze au fost puse la Congresul de la Viena din 1815. având o structură bine definită. raport care face necesară crearea unui cadru propice pentru colaborarea între statele respective. Prima organizaŃie interguvernamentală modernă. Procesul de instituŃionalizare a relaŃiilor internaŃionale. de raportul dintre interdependenŃele globale şi interdependenŃa naŃiunilor participante la viaŃa internaŃională. început încă din secolul XIX. act constitutiv sau convenŃie. o mare asemănare cu definiŃia actuală a unei astfel de organizaŃii o prezintă Ordinul Rosacrucenilor (1614 – data când ordinul este cunoscut public). În prezent există două tipuri de organizaŃii internaŃionale. ce se încadrează în tiparele definiŃiei actuale. Necesitatea instituŃionalizării relaŃiilor dintre state este generată. În al doilea rând. în primul rând. desfăşurarea relaŃiilor internaŃionale pe baze instituŃionale poate contribui la democratizarea raporturilor dintre state. interguvernamentale (OIG – organizaŃie interguvernamentală) şi nonguvernamentale (ONG – organizaŃie nonguvernamentală). de organizare şi ordonare a relaŃiilor internaŃionale. a continuat înregistrând o tendinŃă de accelerare în secolul XX. cerinŃă obiectivă a epocii noastre. posedând o personalitate juridică distinctă în raport cu cea a statelor membre.1. fizice sau morale. Pentru organizaŃiile nonguvernamentale. este Comisia Centrală a NavigaŃiei pe Rin. OrganizaŃia internaŃională nonguvernamentală reprezintă o instituŃie creată dintr-o iniŃiativă privată sau mixtă – cu excluderea oricărui acord interguvernamental. grupând persoane private sau publice. OrganizaŃia internaŃională guvernamentală reprezintă o asociaŃie de state creată în baza unui tratat. 166 .

La începutul Primului Război Mondial existau în lume circa 50 de OIG-uri şi peste 170 de ONG-uri (Wallace şi Singer. p. 1255 de organizaŃii internaŃionale (Defarges.. al cărei pact fondator este anexat tratatelor de pace din 1919. 1991/1992 (1992). Yearbook of International Organizations.200 500 1960 154 1255 1992 284 cca 4600 Sursa: Philippe Moreau Defarges (1998). Vol.Sauer. După Primul Război Mondial. bazată. Pentru anul 1960.J. creşterea fiind legată de dezvoltarea comerŃului şi comunicaŃiilor. desemnând pentru statele membre delegaŃii tripartite.272. 1815-1964: A Quantitative Description. 1970. P. la începutul secolului XXI se face din ce în ce mai puternic simŃită o criză a acestora. Singer. Bucureşti.1 şi 2. în 1940 existând peste 80 de OIG-uri şi aproape 500 de ONG-uri. Wallace.Numărul celor două tipuri de organizaŃii a crescut cu precădere la sfârşitul secolului XIX. D. p. Munich. Cu tot acest număr impresionant de organizaŃii internaŃionale. OrganizaŃiile internaŃionale contemporane. Perioada 1900-1945. respectiv. supusă unui puternic val de prefaceri. Yearbook of International Organizations. New York. sub impulsul Statelor Unite se concretizează pentru prima dată viziunea unei încadrări a raporturilor dintre state şi chiar dintre societăŃi. 1998).M. (1970). pentru ca la începutul anilor `90 numărul acestora să ajungă la peste 300 de OIG-uri şi la circa 4600 de ONG-uri (tabelul 6). s-a creat OrganizaŃia InternaŃională a Muncii (OIM).905).G. Societatea NaŃiunilor (SN). M. Perioada păcii interbelice a dus la creşterea numărului acestora. de două ori inovatoare: încurajând armonizarea normelor sociale cu scopul de a împiedica o concurenŃă neloială între muncitorii care beneficiază de avantaje sociale şi cei care nu le au. stabileşte un sistem de securitate colectivă. 1983. În paralel. pe insuficienŃa sau neadecvarea mijloacelor lor la situaŃia generală de ansamblu. conform căruia lezarea securităŃii unuia dintre membri este considerată ipso facto act de război împotriva tuturor celorlalŃi membri ai SocietăŃii. Intergovernamental Organization in the Global System. Tabelul 6 EvoluŃia numărului de organizaŃii internaŃionale ORGANIZAłII Interguvernamentale Nonguvernamentale (OIG) (ONG) 1909 1914 1940 37 50 80 176 cca. 167 . prin organizaŃii internaŃionale. o altă sursă indică 154 şi. K. International Organization. Institutul European.. în primul rând.

Europa Occidentală. apărută ca urmare a decolonizării. Caracterul profund şi specific al interdependenŃelor politice şi economice care caracterizează raporturile dintre un anumit număr de state. Banca InternaŃională pentru ReconstrucŃie şi Dezvoltare (BIRD sau Banca Mondială). de sisteme şi idealuri politice comune. organizaŃiile internaŃionale. deseori. pentru a combate comunismul. realizările şi impactul lor sunt foarte variabile de la o zonă la alta: astfel. precum şi Acordul General pentru Tarife şi ComerŃ (GATT. Asia rămâne lipsită de organizaŃii puternice. sau OrganizaŃia UnităŃii Africane (OUA. După cel de-al Doilea Război Mondial. iar pe de altă parte.Perioada 1945-1989.1948). OrganizaŃia NaŃiunilor Unite (ONU).1947). asigurarea suportului instituŃional monetar-financiar de desfăşurare a schimburilor economice internaŃionale şi evitarea reîntoarcerii la protecŃionismul comercial antebelic prin convenirea unor principii şi mecanisme care să favorizeze desfăşurarea liberă şi ordonată a schimburilor comerciale internaŃionale.1945). constituit în 1944. expresia unui panamericanism dominat de Statele Unite şi mobilizat. create în contextul imediat următor războiului. Tot la iniŃiativa Statelor Unite sunt înfiinŃate organizaŃii cu vocaŃie universală. devine şi rămâne un laborator instituŃional cu un potenŃial deosebit. de sistemele şi nivelurile similare de dezvoltare economico-socială. care au pus bazele începerii construcŃiei europene. ce avea ca misiune esenŃială menŃinerea păcii.1957) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom. constituită în 1945. 168 . pe de-o parte. interdependenŃe accentuate. prin Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OŃelului (CECA. în centrul dispozitivului figurând succesoarea Ligii NaŃiunilor. mai întâi cele mondiale. Alte continente se dotează cu structuri analoage: de reŃinut OrganizaŃia Statelor Americane (OSA. Dacă efervescenŃa instituŃională pătrunde în toate părŃile lumii. urmăresc. organizarea în comun a mobilizării resurselor economice şi colaborarea în direcŃia reconstrucŃiei zonelor afectate de urmările războiului. rivalităŃile multiseculare dintre puteri). în anii Războiului Rece. având în vedere în special gravitatea conflictelor din zonă (contestarea frontierelor.1951) precursoare a ceea ce va fi Comunitatea Economică Europeană (CEE. Fondul Monetar InternaŃional (FMI). 1963). precum şi de proximitatea geografică au generat un avânt deosebit al dezvoltării organizaŃiilor la scară regională. 1957). Toate aceste instituŃii. au cunoscut o dezvoltare fără precedent. supravieŃuirea statelor comuniste. destinată a fi o instituŃie interguvernamentală în principal politică. OrganizaŃia NaŃiunilor Unite pentru AlimentaŃie şi Agricultură (FAO. dar şi cele regionale.

OrganizaŃiile internaŃionale. Integrarea interstatală la nivel regional Unul din fenomenele definitorii în sistemul relaŃiilor internaŃionale postbelice este reprezentat de integrarea interstatală la nivel regional. această proliferare haotică de organizaŃii este continuu afectată de circumstanŃa geopolitică majoră din această perioadă: antagonismul Est-Vest. În toată această perioadă de antagonism. 169 . statele ex-comuniste (blocul sovietic) aderă sau fac demersurile necesare aderării la organizaŃiile economice (Fondul Monetar InternaŃional – FMI. prin Carta ONU. pe de-o parte. 6. au trecut la un mod de funcŃionare. Marea Britanie şi FranŃa. şi pe fondul declanşării Războiului Rece. de interes specific. Perioada după 1989. Tot ca o urmare a destinderii climatului relaŃiilor internaŃionale. între august 1990 şi aprilie 1991. Pe fondul acestui climat de normalitate. ce reunesc persoane fizice şi juridice din diverse Ńări ale lumii şi care urmăresc realizarea unor scopuri limitate.URSS (astăzi Rusia). O altă caracteristică a acestei perioade este dată de proliferarea într-un ritm fără precedent a organizaŃiilor şi organismelor neguvernamentale.De la sfârşitul anilor `40 şi până la sfârşitul anilor `80. între blocul sovietic şi blocul occidental. „normal”. ca alternativă la cele două războaie mondiale. ea a dat naştere la o serie de organizaŃii interguvernamentale cu caracter regional. pe linia colaborării internaŃionale în unele domenii mai restrânse. de exemplu. fiecare bloc (blocul vestic capitalist şi cel estic. cele două Ńări blocând orice rezoluŃie care ar fi putut să le deranjeze interesele. prăbuşirea blocului sovietic şi dizolvarea URSS-ului au reprezentat încheierea „ostilităŃilor”. Acordul General asupra Tarifelor Vamale şi ComerŃului – după sigla angloamericană GATT – metamorfozată de la 1 ianuarie 1995 în OrganizaŃia Mondială a ComerŃului. mecanismul de menŃinere a păcii de către ONU este îngreunat mai ales de confruntarea dintre Statele Unite şi URSS. iar pe de altă parte. mai ales mondiale. Pornită din Europa. comunist) creează organizaŃii destinate. a antagonismului Est-Vest. celor 5 membri permanenŃi ai Consiliului de Securitate: SUA. China.2. declanşată de Irak. Astfel. Tratatul de la Varşovia în Est). apare înŃelegerea din cadrul NaŃiunilor Unite de pedepsire a agresiunii asupra Kuweitului. să întărească coeziunea între statele membre. nemaifiind afectate de această rivalitate planetară. recurgând la dreptul de veto – acesta este recunoscut. În anii 1989-1991. să contrapună celeilalte tabere acelaşi „arsenal” instituŃional (AlianŃa Nord Atlantică – NATO în Vest. OMC).

1968). CAER grupează alături de URSS următoarele democraŃii populare est-europene: Bulgaria. bazată pe relaŃii bilaterale între fiecare dintre tinerele democraŃii populare şi marele frate sovietic. cel puŃin. caracterizat printr-o influenŃă covârşitoare a URSS-ului. ce deŃine esenŃialul potenŃialului militar. celălalt esteuropean. În urma căderii regimurilor prosovietice din Europa Estică. diferenŃiindu-se foarte strict de acesta prin regimul autoritar impus schimburilor economice de către URSS. presiunea în creştere exercitată de blocul comunist au determinat reconstrucŃia şi reorganizarea acestei părŃi a Europei.1948 de către blocul vestic. România.1. generalul George Marshall – secretarul de stat al SUA – propune un plan de reconstruire a Europei cu ajutor financiar masiv din partea SUA. relaŃiile internaŃionale sunt umbrite de o altă ameninŃare. sub influenŃa URSS-ului. La 5 iunie 1946. iar Tratatul de la Varşovia la 1 iulie 1991. Aceasta este replica socialistă la OECE înfiinŃată la 16. sunt afectate de această conjunctură. RDG. răcirea relaŃiilor cu fostul aliat URSS. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER sau. Ungaria. într-un regim de ameninŃare.04. URSS-ul constituie.2. după sigla anglo-americană. instaurarea „cortinei de fier”. În partea occidentală a continentului. protejat şi dirijat de SUA. La sfârşitul anilor `40. Europa se împarte în două blocuri. Majoritatea organizaŃiilor europene care au luat fiinŃă în perioada 1940-1970 sunt legate de circumstanŃele Războiului Rece sau. CAER este dizolvat la 28 iunie 1991. sfârşitul celui de-al doilea război mondial. IniŃial. dominate de cei doi mari învingători ai Germaniei hitleriste: unul vest-european. Această comunitate. Datorită faptului că el impunea în contrapartidă un control cel puŃin indirect al 170 .5. Polonia. Planul Marshall viza ajutorarea întregului continent. COMECON). creează două organizaŃii: la 29 ianuarie 1949. inclusiv a Ńărilor din Europa de Est şi chiar a URSS-ului. dar şi ca instrument de rezolvare a problemelor din interiorul blocului comunist (Cehoslovacia. cea generată de divergenŃele dintre SUA şi URSS. Cehoslovacia. o comunitate a statelor socialiste. în partea europeană pe care ea a „eliberat-o”. După terminarea războiului. Tratatul de la Varşovia. Această organizaŃie politico-militară serveşte într-un sens ca o contrapondere a NATO. La 14 mai 1955 ia naştere pandantul comunist al AlianŃei Nord-Atlantice. Schimburile economice în cadrul CAER se realizau după reguli foarte stricte impuse de Moscova. Europa O dată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. încheiat în 1945.

Chiar dacă se află la originea organizaŃiei. 171 . Astfel. să urmărească evoluŃia acestor economii. în lumea după Războiul Rece. OECE şi-a îndeplinit misiunea. OrganizaŃia Europeană de Cooperare Economică (OECE) este înlocuită cu OrganizaŃia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). ca şi Germania de Vest. Marea Britanie. Noua organizaŃie are trei misiuni majore: să contribuie la pregătirea politicilor economice ale marilor democraŃii industriale (reuniuni ministeriale anuale).economiei celor care beneficiau de ajutorul financiar. În 1994. Belgia. Norvegia. ElveŃia. sunt şi primele instituŃii europene de după război: OrganizaŃia Europeană de Cooperare Economică (OECE. OECE grupează Austria. fiind urmat de Republica Cehă. Prima structură organizaŃională ce furnizează un cadru multilateral de negociere şi de muncă între statele Europei de Vest este OrganizaŃia Europeană de Cooperare Economică (OECE). să organizeze schimburi de informaŃii în materie de ajutor pentru dezvoltare (Comitetul de Ajutor pentru Dezvoltare – CAD). Portugalia. Canada. Japonia. Cu ajutorul Planului Marshall (1948-1952). în anii `90. constituită la 16. acum ea trebuind să dispară. Statele Unite. Marea Britanie. Luxemburg. care va deveni mai târziu OCDE) şi Uniunea Europeană a PlăŃilor. La 13 ianuarie 1960.1948. răspunde până la urmă printr-un refuz. În 1960. repartizaŃi pe principiul priorităŃii şi în număr descrescător. FranŃa). cuprinzând. Mexicul intră în OCDE. SUA nu este membru al ei. Europa Occidentală este reconstruită. Turcia. iar Cehoslovacia. în afară de reducerea barierelor vamale. Australia şi Noua Zeelandă. OCDE este occidentală. reprezentată în 1948 de comandamentele aflate în cele trei zone de ocupaŃie occidentale (SUA. refuză propunerea americană. în urma puternicelor presiuni sovietice. FranŃa. În timp ce OECE era europeană. elaborarea unui plan comun de redresare şi crearea unor instituŃii economice care să repartizeze şi să gestioneze ajutorul şi care. Ungaria. URSS-ul. de altfel. Danemarca. Olanda. Islanda Italia.04. Polonia. care şi-a dat la început acordul. CondiŃiile puse de Washington sunt. Slovacia şi Coreea de Sud au început procedurile necesare pentru a devenii membre. OCDE s-ar putea defini printr-un rol nou: să verifice şi să certifice că anumite foste state comuniste sau altele provenite din „lumea a treia” sunt gata să se supună pe deplin regulilor economice internaŃionale. Irlanda. Europa Occidentală se reconstruieşte repede. dar organizaŃiile ştiu să se perpetueze şi să-şi găsească noi obligaŃii. Planul Marshall va aduce celor şaisprezece Ńări care l-au acceptat aproape 13 miliarde de dolari. pe lângă membrii OECE. Suedia. Finlanda procedează la fel „din motive politice şi geografice”. ca şi celelalte state comuniste. Grecia.

cele trei state din Benelux (Belgia. 19 noiembrie 1990). Luxemburg). Danemarca. Aceste negocieri nu reuşesc decât 17 ani mai târziu. RFG în 1955. La 11 iunie 1948. Membrii fondatori ai tratatului sunt. Olanda. MBFR). iar URSS-ul nu a mai supravieŃuit decât ceva mai mult de un an (Tratatul ForŃelor ConvenŃionale din Europa – FCE. Norvegia. însărcinat cu securitatea Europei (din Norvegia. reunind fie reprezentanŃi permanenŃi. Islanda. Războiul din Coreea. FranŃa. OrganizaŃia Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) ia fiinŃă la Washington. în toamna lui 1989. ancorarea Statelor Unite în Europa. Marea Britanie. Coordonarea comitetelor şi grupurilor este asigurată de un Secretariat general. 172 . din afara continentului american. aflat sub autoritatea Consiliului şi Comitetului planurilor de apărare. Spania în 1982. în afară de SUA şi Canada. 1966). Pentru europenii din Est. sprijinindu-se pe trei comandamente geografice (nord-vestul Europei – AFNORTHWEST. începând din anii `60 NATO serveşte ca trambulină pentru negocierile cu blocul sovietic şi cu braŃul său armat. Tratatul creează o veritabilă organizaŃie. în timp de pace. Occidentul se simte în pragul unui al treilea război mondial. Între 1947 şi 1950 – izbucnirea războiului din Coreea. – structurile militare: Comitetul militar.Mai mult decât orice altă organizaŃie creată în această perioadă (1947-1950). fie (în general. Comandamentul aliat al Atlanticului.1963) şi Grupul planurilor nucleare (NPG. declanşat în iunie 1950. Astfel. în centrul Europei – AFCENT şi sudul Europei – AFSOUTH). AlianŃa Atlantică este un copil al Războiului Rece. Senatul american votează RezoluŃia Vandenberg. de două ori pe an) miniştrii afacerilor externe ai statelor membre. fiind perceput drept preludiul unei înfruntări planetare. la 4 aprilie 1949. NATO dispune şi de comandamente operaŃionale: Comandamentul aliat din Europa (ACE). destinderea Est-Vest instalându-se (nu fără paşi înapoi). Mai există Comitetul planurilor de apărare (DPC. face recomandări pentru apărarea comună. când blocul sovietic s-a dislocat în Europa Orientală. reprezintă instanŃa politică supremă. NATO este mai întâi o alianŃă împotriva ameninŃării sovietice. NATO cuprinde două tipuri de structuri: – structurile civile: Consiliul Atlanticului de Nord. Portugalia şi Italia. printr-o alianŃă permanentă. este vitală. între cele două alianŃe au loc negocieri cu privire la dezarmarea clasică din Europa (Mutual Balanced Forces Reduction. Statul major internaŃional. De-a lungul înfruntării Est-Vest. Comitetul dispune de un organ executiv. Tratatul de la Varşovia. în 1973. Grecia şi Turcia aderă în 1952. responsabil cu securitatea Oceanului Atlantic. până în Turcia). ce autorizează SUA să facă parte din alianŃe. Totuşi.

Italia şi Marea Britanie. Spania (redevenită democratică) în 1977. Lichtenstein în 1978. italieni şi olandezi) şi unionişti sau interguvenamentalişti (în mod esenŃial. Norvegia. Europa unită are vocaŃia de a deveni o federaŃie. NATO. Cipru în 1961. Irlanda. prima adunare a mişcărilor europene. depăşind Ńările participante şi dezvoltându-se în Statele Unite ale Europei. britanicii). În ianuarie 1994. ce organizează reuniuni periodice între statele AlianŃei Atlantice şi Ńările Europei Centrale şi Orientale (această categorie extinzându-se şi asupra republicilor provenite din fosta Uniune Sovietică) referitoare la problemele politice şi de securitate. ElveŃia în 1962. alcătuită din parlamentari naŃionali (18 pentru FranŃa. FranŃa. Acesta reprezintă momentul şi locul apariŃiei unei puternice opoziŃii – permanentă în actualitatea anilor `90 – între federalişti (mai cu seamă francezi. animate în evoluŃia lor de dorinŃa aderării la structurile NATO. i se conturează perspectiva lărgirii. Statele semnatare ale acestei convenŃii-statut sunt: Belgia. la iniŃiativa Statelor Unite. pe fondul unei tot mai puternice înăspriri a relaŃiilor dintre Est şi Vest. având ca principiu de funcŃionare cooperarea interguvernamentală. 12 pentru Spania. care face din aceste state membre cu drepturi depline în AlianŃă. cât şi statelor neutre europene (Finlanda. Olanda. dar conduc. Austria în 1958. iar pe de altă parte. Islanda şi Republica Federală a Germaniei în 1950. în absenŃa unui rival. RFG. San Marino în 1988. se deschide o nouă etapă: Parteneriatul pentru pace. Suedia) posibilitatea de a semna cu NATO o declaraŃie cadru care le face să beneficieze de articolul 4 al Tratatului Atlanticului de Nord (consultarea statelor membre ale AlianŃei în caz de ameninŃare a securităŃii acestor state) şi nu de articolul 5. Între 7 şi 10 mai 1948. Acestora li se alătură ulterior Grecia şi Turcia în 1949. oferind atât Ńărilor din fostul bloc sovietic. Dimensiunea federalistă a Consiliului Europei este reprezentată de Adunarea Consultativă. NATO se vede pus în faŃa unei noi situaŃii. la 5 mai 1949. Într-o primă perioadă. are loc Congresul de la Haga. Danemarca. divizat faŃă de aceste perspective de lărgire. Malta în 1965. Pentru al doilea grup. Portugalia în 1976 (în urma instaurării democraŃiei în această Ńară). În noiembrie 1991 are loc crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (COCONA). Italia. belgieni. Luxemburg. Pe de-o parte.O dată cu prăbuşirea comunismului şi dizolvarea URSS-ului. la semnarea unui document cu valoare de statut pentru ce avea să reprezinte Consiliul Europei. 10 pentru Turcia 173 . datorită numeroaselor cereri din partea statelor foste comuniste. imaginează dispozitive de asociere. Aceste opinii divergente domină negocierile. se vede ameninŃat cu dispariŃia. Pentru primii. Suedia şi Regatul Unit al Marii Britanii. Europa Unită nu ar putea fi decât o asociere între state suverane.

Macedonia.) desemnaŃi după procedura aleasă de fiecare guvern al Ńărilor membre. Consiliului Europei i se alătură Andora. odată votate. Polonia. După schimbările de la începutul anilor `90. DelegaŃii îşi ocupă locul cu titlu personal şi au drept liber de vot. CECO (18 aprilie 1951). Aceste convenŃii au caracter obligatoriu pentru statele care le ratifică. Activitatea Consiliului Europei are ca atribut esenŃial caracterul normativ: din 1949. la recomandarea Comitetului de Miniştri. Alături de Consiliul Europei. El se reuneşte cu uşile închise şi votează în unanimitate în toate cazurile importante (abŃinerea împiedicând unanimitatea. Republica Cehă. pentru o perioadă de cinci ani cu posibilitatea de prelungire a termenului.a. În consecinŃă. Moldova.ş. vizând armonizarea legislaŃiilor naŃionale ale statelor membre. 174 . Cu statut de invitat special. ce pune bazele construcŃiei europene. ce vizează pregătirea în vederea unei viitoare integrări. deci constituind un veto). Secretarul general este numit de Adunarea Parlamentară. Acesta este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre. Ucraina. Consiliul se află la originea a mai mult de 150 de instrumente juridice internaŃionale. Aceasta este filosofia din care se inspiră cele trei comunităŃi. Estonia. România. pentru aceste foste naŃiuni comuniste a fi admis în Consiliul Europei înseamnă a primi un certificat de conformitate cu principiile democratice. Consiliul Europei îşi găseşte o nouă dinamică: el trebuie totodată să ajute la înrădăcinarea democraŃiei în Europa ex-comunistă şi să verifice dacă aceasta se materializează prin adoptarea şi respectarea unor reguli precise. Bosnia-HerŃegovina. care urmărea depăşirea limitelor unei organizaŃii internaŃionale clasice şi construirea între statele europene a unor structuri care să le depăşescă şi să le înglobeze. sunt: Albania. Al treilea subansamblu al Consiliului Europei este Secretariatul General (cu 1200 de funcŃionari în 1994). Domeniile spre care se orientează acestea sunt foarte variate: de la drepturile omului la statutul juridic al muncitorilor şi până la convenŃii asupra televiziunii transfrontaliere. CroaŃia. Adunarea adoptă. Rusia a fost admisă ca membru cu drepturi depline în februarie 1996. rezoluŃii în domeniile care Ńin de competenŃa sa. Lituania. Ungaria. dar aceste texte. cu majoritate de două treimi. Dimensiunea interguvenamentală este reprezentată prin Comitetul de Miniştri. Slovacia şi Slovenia. la 9 mai 1950 prin planul Monnet-Schuman se propune crearea ComunităŃii Europene a Cărbunelui şi OŃelului (CECO). Belarus. Între 1990 şi 1995. Letonia. sunt transmise Comitetului de miniştri.

reuneşte într-o formă comună organismele celor trei predecesoare. Italia. Belgia. C al Tratatului). CEE cunoaşte cea mai impresionantă dezvoltare prin edificarea progresivă a unui spaŃiu de schimburi organizat. o dată cu semnarea Actului Unic European („ConstituŃia ComunităŃilor”) în 1986. „Uniunea este fondată pe baza ComunităŃilor europene completată cu politici şi forme de cooperare. într-un mod coerent şi solidar. La 7 februarie 1992. Consiliul de Miniştri.apoi Comunitatea Economică Europeană (CEE sau PiaŃa Comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euroatom). Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură. instaurate prin prezentul tratat. Deci. acestea însoŃind şi accelerând faza de relansare a creşterii economice. cele trei organizaŃii se regăsesc sub o singură titulatură. Ulterior. Curtea de JustiŃie. cea a ComunităŃii Europene (CE). reunificarea Germaniei. înscriind tot ceea ce a fost deja realizat într-un „cadru instituŃional unic care să asigure coerenŃa şi continuitatea acŃiunilor…” (art. pentru ca ulterior. la care se adaugă Curtea de Conturi. Luxemburg. La 1 iulie 1987 intră în vigoare „Actul Unic”. după o ratificare foarte laborioasă. de la 6 la 9 membri. cu rol de instituŃii specializate (Banca Europeană de InvestiŃii.). după cum urmează: Comisia Europeană. precum şi instituŃii monetare şi financiare. Marea Britanie şi Irlanda alăturându–se celor şase state fondatoare (FranŃa. Aparatul instituŃional al ComunităŃii Europene. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) 175 . ultimele două fiind definite prin cele două tratate de la Roma (25 martie 1957). care prevede modificarea mecanismelor da adoptare a deciziilor în interiorul ComunităŃii. dar din 1958 au devenit comune. dezintegrarea URSS). alte trei state să fie primite în cadrul organizaŃiei – Grecia şi. întărit datorită unei solidarităŃi bugetare şi politice comune (mai ales pentru agricultură). Fondurile europene de dezvoltare etc. Dintre cele trei organizaŃii. întreaga construcŃie europeană capătă o nouă dimensiune. a relaŃiilor între statele membre şi popoarele lor” (art. scopul Tratatului era de a da un impuls istoric construcŃiei europene. Ea are ca misiune organizarea. prin semnarea Tratatului de la Maastricht. ca predecesoare a celor trei entităŃi economice. RFG. Olanda). A). în 1981 şi 1986. instituindu-se o Uniune Europeană. caracteristică anilor `60. Anul 1975 a însemnat lărgirea CEE. IniŃial aceste organizaŃii aveau organe proprii. intră în vigoare la 1 noiembrie 1993. respectiv. într-o uniune dispunând de competenŃe politice. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) concretizează voinŃa politică de transformare a ComunităŃii Europene. În contextul marilor schimbări produse în peisajul politico-economic european (căderea regimurilor comuniste esteuropene. Danemarca. Tratatul. Parlamentul European. Spania şi Portugalia.

Malta. cu o populaŃie de peste 450 de 176 . Integrarea europeană (prelucrare după A Thematic Atlas. „The Economist”) În prezent. Fig. Cehia.10. Estonia. Slovacia şi Slovenia.este punctul în care se realizează voinŃa politică de transformare a ComunităŃii Europene. ca predecesoare a celor trei entităŃi economice. Polonia. Letonia. 25 de state. prin aderarea în 2004 a zece noi Ńări – Cipru. într-o uniune dispunând de competenŃe politice. Lituania. Uniunea Europeană însumează. Ungaria.

Cehoslovacia. IniŃial. Consiliul European. Norvegia. În 1961. Pentru România. importanŃa integrării în această structură regională rezidă. Mediatorul European. Consiliul Uniunii Europene. Scopurile acestei organizaŃii. în Europa Centrală şi de Est ia fiinŃă Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale (CEFTA). ulterior. În acelaşi timp. Moldova. Armenia. România. a aderat şi Slovenia. cele 5 state (număr rezultat din împărŃirea Cehoslovaciei) au hotărât şi primirea României – 1 iulie 1997. Sediul AELS se află în ElveŃia. Portugalia. Bulgaria. AELS cuprinde şapte state. liberalizarea comerŃului mondial. a Europei Occidentale. Danemarca şi Marea Britanie părăsesc organizaŃia în 1972. România nu a fost primită la această înŃelegere. iar din 2007. Aceste instituŃii colaborează îndeaproape cu mai multe organisme. Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN) a fost înfiinŃată prin declaraŃia semnată în iunie 1992. Ucraina. iar Liechtenstein în 1991. prin aderarea României şi Bulgariei. IniŃial. ElveŃia. Comitetul Regiunilor. Comisia Europeană. Această convenŃie a fost semnată iniŃial de Austria. Ca o replică a AsociaŃiei Europene a Liberului Schimb. Islanda aderă la această organizaŃie în 1970. Banca Europeană de InvestiŃii. 177 . resursele umane (250 milioane locuitori). Rep. CEMN reprezintă o structură regională cu rolul de a pune în valoare potenŃialul economic.milioane de locuitori. la Istanbul. 27 de state (figura 10). Curtea de JustiŃie. alcătuită de Polonia. în atragerea transportului petrolului dinspre Marea Caspică spre Europa Centrală şi de Vest. la Geneva. Danemarca. O altă organizaŃie internaŃională cu caracter regional european este AsociaŃia Europeană a Liberului Schimb (AELS). de către statele riverane Mării Negre: Turcia. Dintre prevederile mai importante ale acestui acord trebuie amintite o serie de reduceri ale taxelor vamale la mai multe categorii de produse industriale şi agricole. a fost creată Trilaterala de la Vişegrad. Rusia. situarea geopolitică. Georgia. şi anume: Comitetul Economic şi Social. Finlanda devine membru asociat. principalele organisme ale UE sunt: Parlamentul European. prin încheierea unei ConvenŃii. pentru ca în 1986 să devină membru cu drepturi depline. depăşind limitele unei uniuni vamale. Banca Centrală Europeană. ce ia naştere la 4 ianuarie 1960 la Stockholm. După îndelungate negocieri. În prezent. În prezent. precum şi de alte Ńări: Grecia. Ungaria. sunt de eliminare a taxelor vamale la import şi de înlăturare a obstacolelor ce apar în calea desfăşurării unui comerŃ avantajos. iar Portugalia în 1985 pentru a adera la CEE. Azerbaidjan. Curtea de Conturi. în primul rând. Suedia şi Marea Britanie.

Scopurile OrganizaŃiei Statelor Americane. proclamate formal în Cartă. cu scopul unei mai rapide şi mai solide dezvoltări. în epoca luptei pentru independenŃă.2.Primul pas concret în privinŃa cooperării a fost făcut prin înfiinŃarea Băncii pentru ComerŃ şi Dezvoltare a Mării Negre. Simon Bolivar (1783-1830). este OrganizaŃia Statelor Americane (OSA). reglementarea diferendelor între statele membre pe cale paşnică. 6. de la Lima (1938) etc. definite într-o serie de conferinŃe panamericane. o serie de alte regiuni ale globului au iniŃiat şi derulat numeroase scheme instituŃionale de integrare politică şi economică. sunt: menŃinerea păcii şi securităŃii pe continentul american. Prin acelaşi act se prevedea şi asistenŃa reciprocă a statelor americane în cazul unor agresiuni împotriva lor. Printre aceste conferinŃe menŃionăm: ConferinŃa de la Mexic (1901-1902). o conferinŃă la Panama.2. ci în temeiul unor rezoluŃii ale statelor membre. împotriva Spaniei. de la Santiago (1928). adoptat de ConferinŃa din Mexic (1945). Una dintre primele organizaŃii interguvernamentale cu caracter regional. de la Buenos Aires (1910).5 miliarde dolari. În 1890 a fost creat un birou denumit Uniunea panamericană. rămasă însă fără rezultat. Primele încercări însă de a constitui o organizaŃie a statelor americane au avut loc în America Latină. de la Rio de Janeiro (1907). După cel de-al Doilea Război Mondial. cu sediul la Salonic. care a luat fiinŃă în cadrul ansamblului continental american. care a intrat în funcŃiune în mai 1997. 178 59 . Cu un rol important atât în dezvoltarea regională. când s-a semnat carta constitutivă a acestei organizaŃii. prin crearea OSA. în care iniŃiativele europene de integrare politică şi economică au abundat. care în 1910 a adoptat numele oficial de Uniunea InternaŃională a Republicilor Americane. originar din Venezuela. În 1826. de la Montevideo (1933). Ea a dobândit tot mai multe funcŃiuni cu caracter politic. cu un capital iniŃial autorizat de 1. Această uniune nu a funcŃionat pe baza unui tratat. America În tot acest timp. Carta de la Bogota din 30 aprilie 1948 a dat o formă instituŃională organizaŃiei panamericane. Simon Bolivar59 a convocat în acest scop. de la Havana (1928). structura organizatorică a Uniunii a fost întărită prin Actul de la Chapultepec. la 30 aprilie 1948. unul dintre conducătorii luptei de eliberare a popoarelor din coloniile spaniole ale Americii. cât şi în dezvoltarea globală se prezintă organizaŃiile americane.

se reuneşte o dată la cinci ani. Adunarea Generală este organul suprem ce fixează politica OSA. a dobândit o dimensiune politică. primul stat comunist din emisfera occidentală. în cazul Guatemalei (1954) şi mai ales împotriva Cubei. Canada se alătură organizaŃiei în 1990. ansamblul continental american cunoaşte o dezvoltare a organizaŃiilor economice regionale şi subregionale. 1973). Marea Britanie. ca. este Războiul Malvinelor (1982). reunind 12 Ńări ale Caraibelor plus Bahamas. economice şi comerciale dintre statele membre şi Cuba. protejarea continentului american împotriva oricărei agresiuni exterioare şi mai ales împotriva ameninŃării din partea comunismului şi a Uniunii Sovietice. un Comitet juridic interamerican şi un secretariat general. Dintre organizaŃiile înfiinŃate după 1990. ştiinŃă şi cultură (acestea două din urmă au fuzionat în Consiliul interamerican pentru dezvoltare integrală). în timpul căruia SUA a pus pe planul doi solidaritatea panamericană. el căutând soluŃii pentru crize şi pentru conflicte. susŃinând fostul aliat.organizarea de acŃiuni comune împotriva agresiunii. Având câteva exemple de organizaŃii înfiinŃate în anii `60-`70. conform denumirii în limba engleză. În 1996. Ea este asistată de trei consilii: Consiliul permanent. OSA hotărând în 1964 (la cererea SUA) ruperea relaŃiilor diplomatice. actualele organizaŃii au scopuri mult mai concrete. Sistemul economic latino-american (SELA. de asemenea. 1976). cu excepŃia Cubei. rezolvarea. de la reforma OSA din 1985. OSA este inima unui dispozitiv vizând. Un alt moment important ce accentuează lipsa unei unităŃi puternice şi a unei misiuni precise a acestei organizaŃii. care. sociale şi politice ale statelor americane. Există. Structura organizatorică a OSA este deosebit de complexă. NAFTA (North American Free Trade 179 .1960). OSA cuprindea 35 de membri reprezentând toate statele americane. evocând sistemul ONU. În fapt. de exemplu. asociind 25 de Ńări latino-americane. metode de aplicare a obiectivelor mult mai precise şi un suport logistic mult îmbunătăŃit. Comunitatea Caraibelor (CARICOM. În acelaşi timp OSA a fost folosită ca un instrument împotriva mişcării de eliberare şi luptei pentru independenŃă a popoarelor din America Latină. sub direcŃia SUA. În anii `90. Dintre organizaŃiile anilor `60-`70 menŃionăm: PiaŃa Comună a Americii Centrale (MCCA. prin eforturi comune ale statelor membre. în urma profundelor modificări la care este supus sistemul relaŃiilor economice internaŃionale. a problemelor economice. care au eşuat sau au fost prea puŃin riguroase. Consiliul economic şi social interamerican şi Consiliul interamerican de educaŃie. un loc aparte revine Acordului de Liber Schimb Nord American (ALENA) sau.

acordul a fost ratificat de cele trei Ńări şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. în perspectiva anilor ce urmează. a tuturor barierelor tarifare şi nontarifare pentru schimburi şi crearea unei pieŃe comune. ca potenŃial. 90 % din schimburile acestor Ńări nu erau supuse taxelor vamale (restul de 10 % reprezentând aşa-numitele produse sensibile – hârtia argentiniană. prima zonă de liber schimb şi de uniune vamală din America Latină. În decembrie 1994. IniŃiativa îi aparŃine preşedintelui american George Bush. după Uniunea Europeană.Agreement). la propunerea Statelor Unite. O altă grupare economică a Americii Latine este Grupul Andin sau (PiaŃa Comună Andină sau Pactul Andin). începând cu 1 ianuarie 1995. În termeni ce privesc populaŃia (circa 385 milioane locuitori) şi producŃia economică. PiaŃa Comună a Sudului (MERCOSUR) este. a întâmpinat dificultăŃi din partea S. Brazilia. ALENA este considerată în prezent a doua regiune de integrare. când îşi propunea printr-un proiect ambiŃios crearea într-un timp scurt a unei uniuni vamale complete şi a unui sistem de dezvoltare integrat. în a sa „IniŃiativă pentru Americi”. Obiectivul propus prevede o înlăturare progresivă. În prezent. propunea crearea unei zone de liber schimb mergând din Alaska şi până în łara de Foc. Paraguay şi Uruguay.A. La începutul anilor `90. Ecuador. Columbia.km2 şi 200 mil. A fost iniŃiat în 1989 între S. şi Canada. consumatori.U. instabilităŃii politice şi conflictelor încearcă să se reactiveze şi prevede crearea între membrii săi a unei zone de comerŃ liber. summit-ul de la Miami. se retrage în 1976. la 27 iunie 1990. peştele brazilian – asupra cărora Ńările producătoare şi-au păstrat drepturile). se doreşte cuprinderea tuturor statelor ansamblului continental american într-o imensă zonă de liber schimb. MERCOSUR creează între statele participante o uniune vamală incompletă: în 1995. ulterior a aderat şi Mexicul. IniŃial făcea parte din Grup şi statul Chile al lui Pinochet. Creat în 1971. care. Grupul. Începând cu decembrie 1992. Grupul cuprinde Bolivia. pe parcursul a 15 ani. datorită marilor discrepanŃe dintre statele membre. principalele piedici ce trebuie îndepărtate în vederea creării unei uniuni vamale şi tarifare complete. Această organizaŃie reuneşte Argentina. aflat mai mult sau mai puŃin în dificultate. reunind 34 de 180 . În perspectiva anilor următori.A. Aceste anomalii reprezintă. tariful exterior comun nu se aplică deocamdată decât la 80 % din produse. Peru şi Venezuela (din 1973). care. produsul intern brut fiind de circa o jumătate din cel total al Americii Latine. potenŃialul de dezvoltare este de asemenea foarte mare – 12 mil. într-o primă fază. dar angajându-se în domeniul economic pe o cale ultraliberală.U.

recunoaşte Biafra.2. Mali. continentul african se manifestă continuu în vederea realizării unei uniuni panafricane. La fel. Maroc. alcătuit din statele care acceptaseră în 1958 să intre în Comunitatea francoafricană. 6. ce revendică independenŃa acestui teritoriu. Uniunea Ghana-Guineea. În 1976 este proclamată o republică arabă sahariană democrată (RASD).preşedinŃi în jurul lui Bill Clinton. a dus la numeroase conflicte de frontieră. dar cu finalităŃi diferite. În anii ’50. visul panafrican dă naştere unor federaŃii precum Rhodesia. şi care a reunit opt state. Această situaŃie. adică menŃinerea frontierelor trasate de colonizatori. OUA. Această conferinŃă a adoptat Carta OrganizaŃiei UnităŃii Africane (OUA). Republica Mali. afirmând că teritoriul îi aparŃine. întrunită la Accra în 1958. Unul din principiile sale este „respectul suveranităŃii şi integrităŃii teritoriale a fiecărui stat şi a dreptului său inalienabil la o existenŃă independentă” (articolul 3 al Cartei OUA).3. neluând în considerare repartiŃia etniilor şi chiar încurajând divizarea lor – ceea ce. Africa De la decolonizarea începută în anii `50 şi terminată în anii `60. Această problemă a frontierelor preocupă în prezent. condamnând secesiunea biafristă. Formată atât pentru a obŃine independenŃa Ńărilor africane. Africa se prezintă drept continentul tentativelor organizaŃionale. La sfârşitul secolului XX. a demonstrat spiritul de iniŃiativă politică şi unitate al popoarelor Africii. OUA se divizează îndată ce se confruntă cu noi probleme între statele africane. precum şi din Liberia. confirmă acest proiect şi chiar îşi propune iniŃierea demersurilor necesare înfiinŃării acestei uniuni în 2005. în 1975. În anii următori au fost create grupări şi uniuni de state. Marocul. În 1961 existau două grupări de state: Grupul de la Casablanca. chiar dacă ele sunt denunŃate ca artificiale. grupul de la Monrovia. când Spania acordă independenŃa Saharei Occidentale. în majoritatea cazurilor s-au dovedit a fi efemere. îl cucereşte imediat. aflate încă sub ocupaŃie străină. De la secesiunea Biafrei de Nigeria (1967-1970). cât şi pentru desfiinŃarea apartheid-ului. Guineea. opunând partizani din Maroc şi apărători 181 . alcătuit din Ghana. Republica Arabă Unită (azi Egipt) şi Algeria. se poate vedea. mai mult sau mai puŃin ratate. A fost creată astfel o nouă organizaŃie cu caracter regional. o minoritate. Prima conferinŃă a statelor africane independente. însă. marcată însă de moştenirea colonialismului. Sierra Leone şi Nigeria Ideea unităŃii africane a fost afirmată cu putere la ConferinŃa de la Addis Abeba a miniştrilor de externe a 30 de Ńări africane (21-25 mai 1963). majoritatea statelor africane îşi susŃin intangibilitatea frontierelor. în mod deosebit.

Guineea Ecuatorială. După 1989. Comunitatea Economică din Africa de Sud (CEAS. Sierra Leone şi Togo. în engleză CEAO). politici comune). Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest (CESAV) a fost creată în mai 1975. toate acestea au rămas doar un deziderat. Lesotho. OUA nefiind capabilă să depăşească faza partizanatelor şi să mobilizeze mijloace suficiente pentru stoparea conflictelor. marile conflicte regionale – lupta pentru independenŃa Namibiei şi Eritreii. circulaŃia liberă a serviciilor şi persoanelor). CESAC are ambiŃia de a forma între statele participante un spaŃiu analog ComunităŃii Europene (liberalizarea schimburilor pe o perioadă de 12 ani. Uniunea Magrebului Arab (UMA). Ciad şi Congo Zair. Gabon. Mauritania. Coasta de Fildeş. Mozambic. Africa Centrală. În perioada anilor ’80-’90. a serviciilor. Tanzania şi 182 . căzută pradă unui război etnic. în engleză CEEAC).ai RASD. a unei forŃe vest-africane de interpunere. Senegal. comparabil cu Comunitatea Europeană (circulaŃia liberă a mărfurilor. Ea regrupează Burundi. Swaziland. Republica Arabă Sahariană Democrată devine membru al OUA. în engleză UDEAC). În plan economic. realizarea majoră a CESAV rămâne trimiterea în Liberia. Congo. Mozambic – sunt asumate (cu mai mult sau mai puŃin succes) de către ONU. Ghana. Camerun. În 1995 în OUA sunt incluse toate statele africane. Rwanda. Până în prezent. Botswana. Gambia. Nigeria. Guineea-Bissau. în engleză SADC). a capitalurilor şi a persoanelor. Angola. respectiv: Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (CESAV. Guineea. Liberia. OUA hotărăşte înfiinŃarea unei pieŃe comune africane. războaiele din Somalia. conduce OUA în pragul exploziei: în 1982-1984. continentul african se caracterizează prin prezenŃa a numeroase grupări subregionale. În 1979. Mali. Malawi. Insulele Capului Verde. Comunitatea Economică a Statelor din Africa Centrală (CESAC. Ultimii aderenŃi sunt Africa de Sud (în urma distrugerii apartheid-ului) şi Eritreea (separată în 1993 de Etiopia şi declarată independentă). mai multe state ale Africii Australe fiind confruntate cu forŃa de atracŃie economică a colosului sud-african (dominat atunci de apartheid) – Angola. programată a fi definitivată în 2025. Ea regrupează în jurul colosului nigerian Benin-ul. În 1991. Burkina. Uniunea Vamală şi Economică din Africa Centrală (UVEAC. iar Marocul îşi suspendă participarea la organizaŃie. Scopul acestei comunităŃi este de a crea între statele participante un spaŃiu economic integrat. Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale (CESAC) a fost creată la 19 octombrie 1983. La fel ca şi CESAV.

6. Libia. Liban. ei formează ansamblul etnic ce posedă într-o anumită măsură aceeaşi limbă. OrganizaŃia se doreşte a fi o uniune a popoarelor arabe. Algeria. pe măsura dobândirii independenŃei. Oman şi Qatar. Yemenul de Sud. organizaŃia îşi schimbă denumirea în Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Sud (CESAS. urmând Mauritania. mult timp dominată de Imperiul Otoman. Aden-ul. Cât priveşte arabii. mai întâi cu statut de observator. grupând iniŃial Arabia Saudită. pătrunzând în Europa şi chiar în America Latină. Emiratele Arabe Unite. colonizarea fiind resimŃită ca o umilinŃă greu de suportat şi în prezent. în engleză SADC). Siria. 183 . şi succesorii săi imediaŃi. Fondatorul religiei musulmane. Iordania (atunci Transiordania). dorinŃa acestei lumi este să constituie o singură naŃiune. Somalia. profetul Mahomed (570-632). cel al Occidentului. În 1994. când ea a luat sfârşit. destinată să promoveze o dezvoltare economică în comun.2. Arabii. ce au ca principal scop. Bahrein.Zambia reunite de Zimbabwe şi Namibia – instituie între ele ConferinŃa de Coordonare a Statelor din Africa de Sud (SADCC). prezent din Maghreb până în aria de răspândire a fostului Imperiu Otoman şi în Peninsula Arabică. îi influenŃează mai întâi pe persani şi pe turci: la finalul secolului XX. Sudan. primii califi. fiind atunci sub control britanic).4. Islamul. Printre acestea se numără şi constituirea anumitor organizaŃii. sunt arabi. Irak. Maroc. OrganizaŃia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) aderă la Ligă. integrarea tuturor statelor arabe într-o unică şi puternică grupare. au întreŃinut raporturi complexe. Acestor state li se alătură. Orientul Apropiat şi Mijlociu Lumea arabă şi lumea islamică. Pe parcursul celor două decenii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. în evoluŃia lor istorică. pentru ca în 1975 să devină membru cu drepturi depline. Egipt. Liga Statelor Arabe a fost înfiinŃată la 22 martie 1945. În vederea realizării acestui deziderat au fost întreprinse numeroase acŃiuni. îşi regăseşte independenŃa. mai mult sau mai puŃin declarat. rămânând religia majorităŃii arabilor. ca şi musulmanii. în urma unei iniŃiative egiptene. lumea arabă. apoi colonizată sau aflată sub tutela Angliei şi FranŃei. Yemen (de Nord – viitorul Yemen de Sud. rămân marcaŃi de acelaşi şoc. Tunisia. aria de răspândire a Islamului se întinde din Filipine în Africa. Djibouti şi Comore. statele Peninsulei Arabice – Kuweit. dar curând. o dată cu aderarea Africii de Sud. În 1965. Asemenea altor entităŃi continentale sau subcontinentale.

a cărei desfăşurare capătă în acea perioadă amploare. aflată la conducerea unei importante coaliŃii. De fapt. încearcă. în 1973. toate aceste state. Visul de unitate se spulberă la sfârşitul anilor `60 (în iunie 1967. statele din Peninsula Arabică (Bahrain. Ńările arabe adoptă poziŃii diferite. sub ameninŃarea războiului dintre Irak şi Iran. a afacerilor acestor state. Astfel. deruta Ńărilor arabe şi mai întâi a Egiptului lui Nasser faŃă de Israel. regi şi preşedinŃi (întâlniri la nivel înalt). Chiar lupta împotriva statului Israel – duşmanul declarat al lumii arabe.Organul politic suprem al organizaŃiei este Consiliul Ligii. CCG se doreşte în realitate o structură de protecŃie colectivă. este exclus din Ligă. lumea arabă continuă să fie profund divizată. În ciuda pretenŃiilor sale de unitate. La 17 februarie 1989. Fondul Arab pentru Dezvoltare Economică şi Socială – FADES. Mauritania şi Tunisia formează Uniunea Maghrebului Arab (UMA). Liga este înconjurată de foarte multe structuri: consilii (Consiliul de Apărare Comună cu un comandament arab unificat chiar din 1964. statele membre aflându-se în imposibilitatea desfăşurării unor acŃiuni coerente. Fondul Monetar Arab – FMA). Tot în cadrul ligii îşi desfăşoară activitatea un Secretariat general. La 25 mai 1981. O altă formă de integrare ce se manifestă în aceast spaŃiu. Atât în timpul războiului Irak-Iran (1980-1988). mecanisme de cooperare economică (de exemplu. în toate domeniile. care. eliberează Kuweit-ul ocupat de Irak. Oman) constituie Consiliul de Cooperare din Golf (CCG). el poate exista şi la nivel de şefi de stat. în perioada războiului de 6 zile). semnând un tratat de pace cu Israelul. Liga nu va şti în acel moment decât să-şi etaleze tergiversările şi să afişeze sciziunile lumii arabe. Consiliul Economic). agenŃii specializate (OrganizaŃia Arabă pentru EducaŃie. formarea unui corp comun împotriva unei posibile agresiuni. Obiectivele oficiale ale acestei organizaŃii sunt mai mult decât imprecise: este vorba de coordonarea. compus din reprezentanŃi ai statelor membre. Emiratele Arabe Unite. aceste state preferă să rămână la adăpostul acestei mari puteri. datorită ocupării istoricului pământ arab. ŞtiinŃă şi Cultură). multe dintre ele disputându-şi controlul asupra refugiaŃilor palestinieni. în 1977. BilanŃul CCG este mediocru. în 1991. dar revine în 1987. Libia. foarte vulnerabile. comisii permanente. Algeria. în 1979. Qatar. Egiptul. Scopul este ambiŃios: 184 . Kuweit. Palestina – nu conduce la o adevărată uniune a statelor arabe. Astfel. este cea subregională. sub conducerea Arabiei Saudite. cât şi pe parcursul invaziei Kuweitului de către Irak (1990-1991) sau faŃă de mişcarea islamistă. prin constituirea acestei organizaŃii. fără sprijinul Statelor Unite. Maroc. această organizaŃie şi-ar fi încetat de mult activitatea.

ci chiar şi la nivel global. OCI este însă traversată de numeroase divizări şi rivalităŃi. în restul lumii musulmane. la sfârşitul anilor `60. Astfel. În 1981. pentru o organizaŃie al cărei principiu federativ este islamismul – OrganizaŃia ConferinŃei Islamice (OCI). Ele cuprind o conferinŃă a regilor şi a şefilor de stat şi de guvern. o conferinŃă a miniştrilor afacerilor externe în cadrul căreia aceştia se întâlnesc cel puŃin o dată pe an. În 1995. Structurile sale sunt clasice. luând. tolerant. un secretariat general instalat la Djeddah (Arabia Saudită). OCI cuprindea 51 de membri. La această organizaŃie poate adera orice stat cu populaŃie musulmană în proporŃie de 20 %. a mărfurilor şi capitalurilor). Această mare diversitate de state membre face din OCI spaŃiul unui islam deschis. OCI se prezintă lipsită de putere în faŃa acestor conflicte care implică proprii săi membri. OCI se doreşte a fi instrumentul solidarităŃii islamice. organizaŃia continuă să se opună anexării la Israel a Ierusalimului. În această regiune. integrismul islamic este perceput. La fel. care le-ar putea înlătura actualele sisteme politice. şi să susŃină cauza unui stat palestinian. Islamismul extremist nu este 185 . din 1992. de asemenea. Fie că este vorba de războiul Irak-Iran (1980-1988) sau de invadarea Kuweit-ului de către Irak-ul lui Saddam Hussein (1990-1991). la acest început de mileniu. alături de lumea arabă se dezvoltă lumea islamică a cărei coeziune organizaŃională este bazată pe fanatism religios. OCI este proliferantă. ce se desfăşoară. în Egipt. calea rămâne deschisă. pentru statele membre. la 22 septembrie 1969. de principiu. multiplicând în preajma ei numărul de comitete specializate (de reŃinut Comitetul Al-Quadas. Malaysia) şi republicile musulmane din fosta Uniune Sovietică. OCI denunŃă răul făcut musulmanilor din Bosnia-HerŃegovina şi reclamă o mai mare participare a statelor musulmane la soluŃionarea acestei drame. ca model ONU. plus 20 de Ńări africane şi din Asia de SE (Brunei. aceste Ńări sunt perturbate în evoluŃia lor de o ameninŃare majoră. adică toate Ńările arabe.edificarea între aceste cinci state a unui ansamblu asemănător ComunităŃii Europene (libera circulaŃie a persoanelor. ce ia fiinŃă la Rabat. După prăbuşirea regimului Nasser. în Orientul Mijlociu şi. mişcarea islamistă. Indonezia. OCI stabileşte chiar principiul unei CurŃi de JustiŃie InternaŃionale Islamice. în plus. Ca multe alte organizaŃii de acest tip. CurŃii internaŃionale de la Haga. ca o puternică ameninŃare nu numai la nivel regional. pentru Eliberarea Ierusalimului) şi de organe subsidiare. Viitorul acestei uniuni rămâne obscur: statele membre fac puŃin comerŃ între ele şi realizează cea mai importantă parte a veniturilor din schimburile lor cu Ńărmul nordic al Mediteranei (Comunitatea Europeană). dar această jurisdicŃie nu a fost pusă în funcŃie. al treilea oraş sfânt islamic. care s-ar substitui. serviciilor. Astfel. o dată la trei ani.

Cu un statut aparte. asociate pentru a controla piaŃa. nici o organizaŃie islamică. Irak. summit-ul de la Casablanca (decembrie 1994) a adoptat un „cod de conduită” împotriva extremismului. cea mai săracă în organizaŃii internaŃionale. rivalitatea chino-sovietică). având ca membri Venezuela. OPEC se află într-o permanentă dificultate chiar dacă principalii săi membri deŃin două treimi din rezervele mondiale de hidrocarburi. este creată la Bangkok (Thailanda) la 8 august 1967. Din anii `80. asociaŃia avea ca scop regruparea statelor din zonă în faŃa 186 . Cu toate acestea. Nigeria. OPEC cunoaşte apogeul gloriei cu ocazia şocurilor petroliere din anii ’70. În aceste condiŃii. Libia. Noii exportatori. dintre toate regiunile lumii. OPEC asociază mai ales state arabe. ExplicaŃia acestui fenomen rezidă în întreaga evoluŃie istorică a acestor teritorii. Membrii săi realizează proporŃia majoritară a exporturilor de petrol. Orientările actuale în privinŃa cooperării regionale şi subregionale. AsociaŃia NaŃiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE sau după sigla sa anglo-americană cunoscută ca ASEAN). Arabia Saudită. Asia-Pacific Asia-Pacific este. ce nu au permis dezvoltarea decât a unor mici alianŃe. Qatar. preŃul petrolului creşte de patru ori. invadează piaŃa. o importanŃă deosebită prezintă două organizaŃii: AsociaŃia NaŃiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE) şi AsociaŃia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională (ASCAR). mari vânzătoare de petrol: Arabia Saudită. într-o zonă ce pare să se fi regăsit. antagonismul Est-Vest. se prezintă OrganizaŃia łărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Apărută în timpul desfăşurării războiului din Vietnam. la 14 septembrie 1960. Pentru zona asiatică. care nu este nici o organizaŃie arabă. Sudan) Ńinând să şi-l apropie. permit acordarea unei atenŃii sporite dezvoltării economice şi renaşterii sau emergenŃei structurilor instituŃionale.5. Iran. Indonezia. Emiratele Arabe Unite şi Algeria. cei doi parteneri-cheie – Arabia Saudită şi Iranul – sunt apropiaŃi cel puŃin până la RevoluŃia khomeynistă din Iran (1979). 6. OPEC-ul este de fapt un cartel al Ńărilor exportatoare de petrol. Cu toate acestea.sursă de unitate. cursurile petrolului se năruiesc. câteva state (Iran. O analiză a celei de-a doua jumătăŃi a secolului XX ne prezintă această zonă cuprinsă în numeroase conflicte (decolonizare. pe parcursul toamnei anului 1973. majoritatea temându-se de teribilul său şoc destabilizator. cei din NOPEC. Ecuador şi Gabon. Kuweit. faŃă de organizaŃiile prezentate anterior ale acestei părŃi a lumii. creată la Bagdad.2. a ansamblului Asia-Pacific.

Micronezia. Nepal. Cambodgia şi Laos. este înfiinŃat Forumul Pacificului de Sud la 5 august 1971. Bhutan. cuprinzând marile state ale zonei şi puterile occidentale prezente în această parte a lumii. Pakistan. Din 1994. creată în 1985. marele duşman comunist al anilor `60-`70. Filipine. reuniunea anuală a miniştrilor afacerilor externe este prelungită printr-un forum regional. Noua Zeelandă). pentru atenuarea acestei tensiuni. Brunei aderă la asociaŃie. la iniŃiativa Bangladesh-ului. FranŃa îşi ia angajamentul ca o dată cu terminarea acestor teste să semneze tratatul. Ńările Forumului semnează Tratatul de la Rarotonga (Insulele Cook).).. Malaysia. bilanŃul este foarte modest: un dispozitiv de rezervă alimentară. În cadrul Comisiei Pacificului de Sud. Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite s-au angajat să semneze acest tratat. În anii ’90. regrupează statele din subcontinentul indian (Bangladesh. SAARC). FranŃa efectuează în Polinezia o ultimă serie de experienŃe nucleare. fapt ce provoacă ostilitatea Forumului. Un rol important în dezvoltarea de ansamblu a regiunii Asia-Pacific îl joacă Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC). creată în 1947. Cereri de aderare au iniŃiat Birmania. ca o formă de avertizare a UE. un rol deosebit îl joacă Forumul Pacificului de Sud. Forumul. cu o acoperire foarte mare (cca o jumătate din produsul mondial brut şi 40 % din comerŃul mondial) regrupează 18 187 . Nauru etc.ameninŃării comuniste. AmbiŃia acestei organizaŃii este de a edifica între statele membre o zonă de integrare economică şi politică. Obiectivul acestei organizaŃii este clar: transformarea zonei într-un spaŃiu denuclearizat.A. că îşi poate găsi oricând aliaŃi în Asia. fapt realizat în 1996. ce ia fiinŃă la Seul (Coreea de Sud) în 1989. Kiribati. Sri Lanka). India. Pentru zona pacifică. El grupează în exclusivitate statele insulare mari din zonă (Australia. Singapore şi Thailanda. În 1984. Statele fondatoare sunt: Indonezia. La 5 august 1985. În 1955. proclamând denuclearizarea Pacificului de Sud. ce dezbate probleme de securitate regională. acceptând state non-membre ce se raportează la aceste probleme. Maldive. AsociaŃia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională (ASCAR sau după sigla sa anglo-americană. marea ambiŃie a acestei organizaŃii este de a se transforma în zonă de liber schimb (AsociaŃia de Liber-Schimb Asiatică – ALSA sau Asian Free Trade Areea – AFTA) până în anul 2008.U. aflat în curs de conversie la capitalism. dar şi diverse state minuscule (Insulele Fidji. În practică. fiind urmat în 1995 de Vietnam. o convenŃie asupra înlăturării terorismului şi o alta asupra narcoticelor. Această organizaŃie a luat naştere dintr-o iniŃiativă a S.

o organizaŃie internaŃională este o asociaŃie de state. Malaysia. coordonarea acŃiunilor statelor membre şi mai ales controlul acesteia (de exemplu. Datorită marilor disparităŃi dintre Ńări şi marilor distanŃe spaŃiale ce le despart o formă de integrare superioară. Statele fondatoare sunt membre originare. CompetenŃele acestor instituŃii pot fi grupate în două categorii: competenŃe normative – elaborarea textelor (convenŃii în ceea ce priveşte dreptul muncii pentru OIM. Filipine. în prezent. asistenŃă tehnică. convenŃii de armonizare a legislaŃiei statelor pentru Consiliul Europei). la cealaltă extremă figurează structurile informale.) şi competenŃe operaŃionale – menŃinerea păcii. Reuniunea de la Vancouver. nu este decât un cadru informal. Taiwan).3. constituită printr-un tratat. Australia). numai statele suverane au calitatea de a fi membre ale acestei organizaŃii. Singapore şi Thailanda. a acestui forum. Canada. act constitutiv sau convenŃie organizată după o structură precisă şi cu organe comune. statele din ASEAN (Indonezia. Noua Zeelandă şi Papua-Noua Guinee. În sensul clasic. Mexic) şi Chile. stabilite prin convenŃie şi având o personalitate instituŃională recunoscută.U. având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre. diverse cooperări. Brunei. Vietnam). acest obiectiv urmează să fie atins până în anul 2010.entităŃi: cei trei membri ai AsociaŃiei de Liber Schimb Nord-American (Statele Unite. La una dintre extreme se găsesc organizaŃiile. Japonia. devine foarte greu de realizat. a hotărât primirea a trei noi membri: FederaŃia Rusă. iar statele care aderă ulterior sunt membre admise. Vietnam şi Peru. În principiu. precum cea propusă. La nivelul Ńărilor dezvoltate (S. nefondate pe un text juridic strict. în sensul juridic al termenului. ajutor financiar. „constituŃii” (OIM). Japonia. Integrare interstatală globală Lumea contemporană se caracterizează printr-o multiplicare a organizaŃiilor internaŃionale. Forumul. Hong Kong. 188 . ce poate îmbrăca forma unui „pact” (Liga NaŃiunilor). Australia. din noiembrie 1997. cele „trei Chine” (China. OrganizaŃiile internaŃionale interguvernamentale sunt create de un instrument juridic care stabileşte acordul statelor implicate. dar are ca principal obiectiv transformarea spaŃiului Asia-Pacific într-o zonă de liber schimb până în anul 2020. 6. „carte” (ONU). care să asigure o concertare între state. Coreea de Sud. Canada. drepturile omului în cadrul ONU.A. al Consiliului Europei etc.

la examinarea unui conflict. acestea regăsindu-se ca membri ai ONU în urma aderării la acest organism.6. Singura opoziŃie o reprezenta URSS-ul. şi OrganizaŃia NaŃiunilor Unite este de inspiraŃie americană. ineficacitatea sancŃiunilor. ia naştere OrganizaŃia NaŃiunilor Unite. al cărui număr de membrii s-a mărit.3. organizaŃia este dominată de Statele Unite. jumătate din totalitatea membrilor fiind reprezentată de protejaŃii sau aliaŃii săi. state care ocupau şi ocupă poziŃii-cheie pe eşicherul internaŃional. atacă Coreea de Sud. Coreea de Nord. România aderând la 14 decembrie 1955. ONU – organizaŃie internaŃională cu vocaŃie universală La sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Germania. în cadrul sistemului relaŃiilor 189 . din perioada anilor ’60. În acest moment. Italia). unită în jurul revendicărilor „lumii a treia” şi al condamnării Occidentului. Adunarea Generală poate face recomandările necesare (rezoluŃia 377 [V] „Uniunea pentru menŃinerea păcii din 3 noiembrie 1950). astfel.1. În prezent din ONU fac parte 186 de state. Deoarece Consiliul de Securitate este în mare măsură paralizat de antagonismul americano-sovietic. al cărei sistem este conceput astfel încât să atenueze aceste neajunsuri. votează nenumărate texte susŃinând dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. pe vechile structuri. clientă a SUA. în cazul în care „Consiliul de Securitate îşi neglijează responsabilităŃile principale în menŃinerea păcii şi securităŃii internaŃionale”. Acestea din urmă obŃin de la Consiliul de Securitate aprobarea de a recomanda membrilor ONU să se mobilizeze pentru a respinge agresiunea nord-coreeană. mult îmbunătăŃite. când a fost elaborat şi semnat actul său de „naştere” – Carta ONU (26 iunie 1945) – de către reprezentanŃii a 51 de state. De la sfârşitul anilor `40. OrganizaŃia se constituie cu prilejul ConferinŃei de la San Francisco (aprilie-iunie 1945). decolonizarea favorizează crearea a numeroase noi state. blochează orice rezoluŃie referitoare la Coreea. URSS-ul. ale unei SocietăŃi a NaŃiunilor al cărei eşec s-a datorat unor cauze cum ar fi: absenŃa (SUA) sau retragerea (Japonia. Adunarea Generală. Adunarea Generală devine centrul de gravitaŃie al instituŃiei. DezlănŃuirea „lumii a treia”. Din a doua jumătate a anilor ’50 şi până în anii ’70. unde dispun de o majoritate confortabilă şi obŃin votarea unei rezoluŃii conform căreia. voturile statelor implicate nu erau luate în considerare). ONU. În iunie 1950. Adunarea. marchează. SUA revin în organul plenar. La fel ca Societatea NaŃiunilor. de peste trei ori. deciziile luate în unanimitate (totuşi. făcând uz de dreptul său de veto. clientelară Uniunii Sovietice.

alcătuit din toŃi membrii organizaŃiei. În cadrul ONU există două tipuri de structuri organizatorice. visele de pace şi de justiŃie suferă o turnură bruscă. în consecinŃă. unitatea statelor „lumii a treia” este puternic afectată. în conformitate cu obiectivele acestei organizaŃii stipulate în Carta ONU. Odată încheiat procesul de decolonizare. destrămarea URSS-ului). de incertitudine (în Somalia. Consiliul Economic şi Social. De la jumătatea anilor ’90. abandonează Ńara în starea de anarhie în care a găsit-o. la sfârşitul secolului XX. cel mai reprezentativ. Antagonismul Est-Vest dispărând treptat în a doua jumătate a anilor ’80 (experienŃa Gorbaciov. 190 . o fază de profunde modificări şi începutul trecerii la o nouă ordine mondială. în timp ce altele se dezvoltă din punct de vedere economic şi se inserează în competiŃia internaŃională). pe de o parte.internaŃionale. La cumpăna anilor ’80 – ’90. regăsindu-şi astfel misiunea iniŃială. „lumea a treia” pierzându-şi unitatea (unele state stagnează în sărăcia lor. pe de altă parte şi. de urgenŃă. până la dispariŃie. în cadrul a ceea ce constituie domeniul său – reglementarea conflictelor şi menŃinerea păcii. ONU pare să cunoască o renaştere. prăbuşirea blocului sovietic. în Bosnia-HerŃegovina. şovăială ce marchează o dată în plus criza prin care trec organizaŃiile internaŃionale. lucrează în reuniuni ordinare anuale şi reuniuni extraordinare. Această ofensivă a „lumii a treia” îşi atinge apogeul în anii ’70 şi dispare în anii ’80. Consiliul de Tutelă. în legătură cu care adoptă rezoluŃii. care au caracter de recomandări pentru statele membre şi celelalte instituŃii şi organisme din sistemul ONU. ONU dă însă semne de şovăială. ONU. Adunarea Generală este principalul organ de dezbatere al ONU. căştile albastre devin mizele de care beligeranŃii – mai întâi sârbii – se servesc pentru a face presiuni internaŃionale). de numeroasele conflicte din aceste regiuni. necesitatea luării în considerare a acestei interdependenŃe în întreaga activitate a organizaŃiei. ce subliniază în mod expres interdependenŃa dintre asigurarea unui climat de pace şi bunăstare în lume. Curtea InternaŃională de JustiŃie şi Secretariatul. De asemenea. Consiliul de Securitate. fără niciun rezultat. după intervenŃia cu trupe de menŃinere a păcii. Structura organizaŃiei. şi rezolvarea problemelor economice internaŃionale. În competenŃa sa intră dezbaterea tuturor problemelor majore ce Ńin de ordinea internaŃională. Consiliul de Securitate scapă de paralizie şi redevine o incintă în care marile puteri se pun de acord pentru păstrarea ordinii internaŃionale. Organele principale ale ONU sunt: Adunarea Generală.

). aleşi de Adunarea Generală în funcŃie de repartiŃia pe grupuri regionale (Africa 14. de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate. Consiliul este compus din 15 membri. de pe listele de candidaŃi recomandaŃi de statele membre ONU. fiecare dintre aceştia dispunând de drept de veto (adoptarea fiecărei decizii trebuie să aibă acordul celor 5 membri). care îi succede din 1945 CurŃii Permanente de JustiŃie InternaŃională. Europa. Regatul Unit al Marii Britanii şi FranŃa). Curtea InternaŃională de JustiŃie (CIJ). este organul judiciar principal al ONU. Secretariatul este organul administrativ şi executiv al ONU. America Latină şi Asia Occidentală). al sănătăŃii publice şi al altor domenii conexe”. Organele subsidiare. la recomandarea Consiliului de Securitate. China.). CES este o structură complexă de analiză şi coordonare. 191 . el asocia pe bază de paritate puterile administratoare şi cele non-administratoare.Consiliul de Securitate este organul colegial restrâns care „are ca responsabilitate principală menŃinerea păcii şi securităŃii internaŃionale” (capitolul 3. Consiliul de Tutelă şi-a pierdut raŃiunea de a mai exista. Programul NaŃiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Rusia – ce a urmat în 1991 URSS-ului. ONU şi menŃinerea păcii). instituŃiile specializate. aflat sub autoritatea Adunării Generale. în funcŃie de contribuŃia lor la menŃinerea păcii şi pe baza principiului repartiŃiei geografice stabilite. Asia-Pacific. CeilalŃi zece membri sunt aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. de comisii tehnice (populaŃie. Asia 13 etc. alcătuit din Secretarul General şi personalul pe care organizaŃia îl consideră necesar. dintre care 5 sunt permanenŃi (Statele Unite. Ea este compusă din 15 judecători independenŃi. Consiliul Economic şi Social (CES). anumite structuri specializate: ConferinŃa NaŃiunilor Unite pentru ComerŃ şi Dezvoltare (CNUCED). pe o durată de 5 ani.) şi de cinci comisii regionale ce se află pe diferite continente (Africa. al culturii intelectuale şi al educaŃiei. părŃi integrante ale ONU. Consiliul de Tutelă s-a ocupat de supravegherea administraŃiei teritoriilor aflate sub tutelă. Carta ONU. societăŃi transnaŃionale etc. Astfel sunt forŃele de urgenŃă sau de observaŃie pentru menŃinerea păcii. este organul consultativ al ONU în domeniile „economic. care dispune de comitete permanente (resurse naturale. de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate. Secretarul general este numit de Adunarea Generală. La fel. aleşi pe o perioadă de 9 ani. Organele subsidiare. dezvoltare socială etc. sunt create în măsura în care este nevoie. social. Prin decolonizare. creată de Societatea NaŃiunilor. CES se compune din 54 de membri.

al culturii intelectuale şi al educaŃiei. Acordul General pentru Tarife şi ComerŃ transformat în OrganizaŃia Mondială a ComerŃului – GATT/OMC. îndeplinesc funcŃii în domeniile „economic. al sănătăŃii publice şi în alte domenii conexe”. Sediul organizaŃiei este la Roma. contribuind astfel la dezvoltarea economiei mondiale. OrganizaŃia NaŃiunilor Unite pentru EducaŃie. OrganizaŃia InternaŃională a Muncii (OIM) a fost creată în 1919. OrganizaŃia Mondială a SănătăŃii – OMS. OrganizaŃia Maritimă InternaŃională – OMI. convocată de ONU şi la care au participat 81 de state. îmbunătăŃirea condiŃiilor de viaŃă ale populaŃiilor rurale. AgenŃia InternaŃională pentru Energie Atomică (AIEA) a fost creată în 1957. activităŃile lor fiind destinate să cuprindă toate statele. 192 . precum şi între ele. Scopurile proclamate sunt: ridicarea condiŃiilor de trai ale popoarelor statelor membre. Sediul organizaŃiei este la Geneva. îmbunătăŃirea randamentului producŃiei şi a repartiŃiei tuturor produselor alimentare şi agricole. OrganizaŃia Mondială a ProprietăŃii Intelectuale – OMPI. OrganizaŃia NaŃiunilor Unite pentru AlimentaŃie şi Agricultură – FAO.InstituŃiile specializate ale ONU sunt organizaŃii internaŃionale interstatale care. Fondul InternaŃional pentru Dezvoltare Agricolă – FIDA. AsociaŃia InternaŃională pentru Dezvoltare – AID. ŞtiinŃă şi Cultură – UNESCO. OrganizaŃia Meteorologică Mondială – OMM. Societatea Financiară InternaŃională – SIF. Banca InternaŃională pentru ReconstrucŃie şi Dezvoltare – BIRD. Obiectivul ei este de a contribui la realizarea justiŃiei sociale. OrganizaŃia NaŃiunilor Unite pentru AlimentaŃie şi Agricultură (FAO) a fost înfiinŃată în 1945. În 1990 OIM cuprindea 170 de state. sănătate şi prosperitate în lumea întreagă. Uniunea Poştală Universală – UPU. prima instituŃie specializată a ONU. În prezent există 16 instituŃii specializate cu vocaŃie de organizaŃii mondiale. OrganizaŃia InternaŃională a Muncii – OIM. prin intrarea în vigoare a statutului ei adoptat de ConferinŃa de la New York din 1956. în cadrul Tratatului de la Versailles. Numără în prezent 160 de membri. în 1946. Ele îşi îndeplinesc funcŃiile sub controlul ONU şi au raporturi de coordonare cu această organizaŃie. potrivit actelor lor constitutive. Fondul Monetar InternaŃional – FMI. şi a devenit. Uniunea InternaŃională a TelecomunicaŃiilor – UIT. OrganizaŃia AviaŃiei Civile InternaŃionale – OACI. Scopul organizaŃiei îl constituie accelerarea şi sporirea contribuŃiei energiei atomice la pace. neavând limite geografice: AgenŃia InternaŃională pentru Energie Atomică – AIEA. social.

OrganizaŃia NaŃiunilor Unite pentru EducaŃie. în scopul de a sprijini întreprinderile productive private din Ńările în dezvoltare. OrganizaŃia Mondială a SănătăŃii (OMS) ia naştere imediat după al Doilea Război Mondial. crearea de rezerve monetare pentru a ajuta naŃiunile membre să depăşească dezechilibrele pe termen scurt. Banca InternaŃională pentru ReconstrucŃie şi Dezvoltare (BIRD) a fost creată la Bretton Woods în 1944. Numărul Ńărilor membre a ajuns la 169 în 1996 faŃă de 35 în 1945 şi 150 în 1990. numărul statelor membre era de 156. iniŃial afiliată la BIRD. stimularea educaŃiei. OrganizaŃia AviaŃiei Civile InternaŃionale (OACI) şi-a început activitatea la 4 aprilie 1947. devine instituŃie specializată a ONU în 1947. Scopul acestei organizaŃii este să ajute la dezvoltarea sectorului public din Ńările care solicită fonduri în acest sens. Obiectivele majore ale organizaŃiei sunt: promovarea unui sistem multilateral mondial de plăŃi. Statutul său este adoptat la 22 iulie 1946 şi intră în vigoare la 7 aprilie 1948. în acelaşi timp cu BIRD. Scopul ei este 193 . Societatea Financiară InternaŃională (SIF) a fost înfiinŃată în 1956. În 1996. Uniunea Poştală Universală (UPU) a fost înfiinŃată în 1875 şi a dobândit statutul de instituŃie specializată la 1 iulie 1948. are sediul la Washington. după intrarea în vigoare a ConvenŃiei pentru AviaŃia Civilă InternaŃională semnată la Chicago la 7 decembrie 1944. În 1996. organizaŃia număra 158 de Ńări membre. din balanŃa lor de plăŃi. în acelaşi timp cu FMI. Sediul OACI este la Montreal (Canada). Scopul acestei organizaŃii este ridicarea nivelului de sănătate al omului. faŃă de 50 în 1960 şi 130 în 1990. să asigure condiŃiile de securitate ale zborului. să stimuleze dezvoltarea transporturilor aeriene. Scopul instituŃiei este de a favoriza investiŃiile pentru opera de reconstrucŃie postbelică şi pentru a ajuta dezvoltarea „lumii a treia”. cu sediul la Paris. Fondul Monetar InternaŃional (FMI) a fost creat la Bretton Woods în 1944. Scopurile organizaŃiei constau în favorizarea schimburilor culturale internaŃionale. ŞtiinŃă şi Cultură (UNESCO) a fost creată în 1949. sprijinirea progresului şi a răspândirii ştiinŃei. OrganizaŃia are ca scop să asigure aplicarea dispoziŃiilor ConvenŃiei şi. FMI are sediul la Washington şi cuprinde cvasitotalitatea statelor. AsociaŃia InternaŃională pentru Dezvoltare (AID) a fost creată în 1960 ca filială a BIRD. să dezvolte principiile şi tehnicile navigaŃiei aeriene internaŃionale. în general.

colaborarea între administraŃiile Ńărilor în domeniul serviciilor poştale şi în domenii învecinate cu acesta. securitatea şi eficacitatea acesteia şi de a încuraja renunŃarea la măsuri discriminatorii şi la practici restrictive. Scopul acestei organizaŃii este de a stabilii un sistem de colaborare între state în domeniul navigaŃiei maritime comerciale. Sediul organizaŃiei este la Geneva. TelecomunicaŃiile. pe baza colaborării între funcŃionarii din diferite state. Sediul organizaŃiei se află la Geneva. Uniunea InternaŃională a TelecomunicaŃiilor (UIT). Sediul uniunii este la Berna. printr-o finanŃare 194 . Fondul InternaŃional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA) a fost creat la 13 iunie 1976. în contextul agravării problemelor alimentaŃiei mondiale. înlocuind o organizaŃie particulară. Ea are statut de instituŃie specializată din anul 1959. Scopul organizaŃiei este de a asigura colaborarea dintre state în folosirea şi îmbunătăŃirea telecomunicaŃiilor. încurajarea cercetărilor ştiinŃifice. radiotelegrafia şi televiziunea. În 1865 s-a constituit o Uniune telegrafică a comunicaŃiilor. în sensul ConvenŃiei de la Buenos Aires din 22 decembrie 1952. Sediul organizaŃiei este la Londra. Principalele ei scopuri sunt: stabilirea unei colaborări mondiale în domeniul operaŃiilor şi serviciilor meteorologice. telegrafia. Din organizaŃie fac parte toate statele membre ONU. acordării de asistenŃă juridică statelor slab dezvoltate. Obiectivul major al FIDA este sprijinirea. constituită în 1906. OrganizaŃia Meteorologică Mondială (OMM) a început să funcŃioneze la 23 martie 1950. difuzarea de informaŃii meteorologice. Sediul ei este la Geneva. regrupează cvasitotalitatea statelor. în promovarea progresului tehnic şi în utilizarea eficace a acestuia. cuprind telefonia. în aceleaşi scopuri. fondată iniŃial sub denumirea de OrganizaŃia Interguvernamentală Consultativă pentru NavigaŃie Maritimă (IMCO). OrganizaŃia Maritimă InternaŃională (OMI). Ea are statut de instituŃie specializată de la 1 ianuarie 1949. care în 1932 a fuzionat cu Uniunea InternaŃională Telegrafică. cu scopul facilitării cooperării statelor pentru punerea în aplicare a acordurilor internaŃionale privind proprietatea intelectuală. şi-a început activitatea în 1959. OrganizaŃia Mondială a ProprietăŃii Intelectuale (OMPI) a fost fondată la 14 iulie 1967 (îşi începe activitatea la 24 aprilie 1970). spre a garanta printre altele. şi a căpătat denumirea actuală. favorizarea aplicării meteorologiei în diferite domenii. care funcŃiona din 1878. raŃionalizării şi perfecŃionării sistemelor de informaŃii privind proprietatea intelectuală.

195 . menit să elimine. Acordul General pentru Tarife şi ComerŃ. a dezvoltării agriculturii în Ńările în curs de dezvoltare. GATT nu a avut statutul de organizaŃie specializată în cadrul ONU.suplimentară. Crearea OMC constituie rodul a peste 7 ani de ample negocieri. Sediul organizaŃiei este la Geneva. reprezentând doar un acord comercial multilateral. Scopul organizaŃiei este realizarea unui cadru instituŃional caracterizat prin stabilitate în interiorul căruia statele participante să asigure reciproc condiŃii previzibile de desfăşurare a comerŃului şi o liberalizare a comerŃului mondial. obstacolele financiare (tarifare sau de altă natură) din calea schimburilor dintre ele. Numărul Ńărilor membre este de 145. iar sediul organizaŃiei se află la Roma. transformat în OrganizaŃia Mondială a ComerŃului (GATT/OMC) la 1 ianuarie 1995. a introducerii şi extinderii metodelor de sporire a producŃiei agricole. prin creşterea randamentului acesteia. pe bază de reciprocitate.

ci fenomenul proliferării conflictelor în ansamblul relaŃiilor interumane. după care am străbătut.7. oferă o panoplie nesfârşită a tensiunilor şi conflictelor. la capitolul ştiri externe. ci şi prin insule pierdute în ocean. Evenimentele epocii ne poartă nu numai prin capitale notorii. Ne-au obligat evoluŃiile care au proiectat „reflectoarele actualităŃii” asupra celor mai neaşteptate zone ale planetei. Exactitatea calculului nu are importanŃă. apoi. actualul echilibru fiind într-o stare cu totul relativă. ne-am familiarizat cu o bună parte din Asia şi mai cu seamă cu Orientul Apropiat şi Mijlociu şi nu ne-au rămas străine nici Ńările Americii Latine. Observăm cum informaŃiile cotidiene. 196 . tensiuni ajunse la conflict sau stări de încordare a relaŃiilor internaŃionale oprite în pragul înfruntării armate. din cele peste 150 de războaie şi conflicte locale. tensiunile şi conflictele au devenit vector de integrare globală. O abordare geopolitică a stărilor conflictuale Lumea în care trăim ne-a obişnuit cu geopolitica stărilor conflictuale. deşerturi cu oaze abia populate sau pe versanŃii unor munŃi cu nume greu de pronunŃat. Într-o lume a interdependenŃelor. graŃie unei informaŃii globalizate. cu dezechilibrele intervenite pe fundalul tentativelor de a reîmpărŃi sferele de influenŃă. ce au marcat istoria ultimelor decenii. Din 1945 până în prezent. Lumea nu a devenit mai mică.1. „Cursul” acesta de geopolitică l-am învăŃat cu ocazia evenimentelor sângeroase şi mai puŃin sângeroase. cu ciocnirile de interese. GEOPOLITICA STĂRILOR CONFLICTUALE 7. chiar şi fără manuale şi lucrări de specialitate. dar o cunoaştem mai bine. pe ale celor vietnameze. începând din 1964 până în 1975. 50 aparŃin numai anilor ’70. Fenomenul trebuie privit ca inseparabil în raport cu mutaŃiile produse la scară mondială. ne-am obişnuit cu cele din fosta Katanga. Am învăŃat numele oraşelor coreene peste care a trecut tăvălugul războiului. un proces care este departe de a se fi încheiat. cu convulsiile generate de procesul apariŃiei unui nou echilibru. cu puncte de reper ce se vor instala temeinic în paginile cărŃilor de istorie. Ceea ce ne interesează nu este cifra. continentul african în diferite direcŃii.

deoarece nici similitudinile politice sau religioase şi nici diferenŃele economice nu au împiedicat declanşarea unor ciocniri armate. N-ar fi pe deplin exact să se creadă că absolut toate conflictele locale au la origine un subtext în care pot fi descifrate interesele contradictorii ale unor mari puteri. de mult. o acumulare de tendinŃe negative care pot să dea o forŃă mai mare unui eventual „şoc”. de a fi simple confruntări periferice. Există conflicte ce par a se banaliza prin prelungirea lor în timp. impactului devastator pe care acestea îl au atât asupra diverselor componente ale mediului natural. Unele înfruntări debutează ca „războaie între aliaŃi”. datorită numărului mare de conflicte. acalmiile temporare nu presupun o scădere a gradului de periculozitate. În prezent. conflictele fac parte din sfera de interes a multor domenii de activitate. locuri ce nu au nimic în comun cu dezvoltarea de ansamblu a societăŃii sau cu distrugerea totală a mediului natural. mai ales la înŃelegerea globală a fenomenului şi a implicaŃiilor sale majore naturale şi umane. în primul rând. În acest mod se produce o inevitabilă agravare a tensiunilor. dispute fără miză în contextul confruntării dintre marile puteri. a originii şi a motivaŃiilor. evenimente neglijabile. informaŃii ce descriu o anumită zonă a globului ca fiind mereu afectată de conflicte (Orientul Apropiat şi Mijlociu. Aportul geopoliticii. conflictul irano-irakian s-a desfăşurat între două state islamice. Orice conflict poate debuta într-un spaŃiu considerat local. 197 . America Centrală etc. cât şi asupra componentei umane. Intrarea în obişnuinŃă nu semnifică însă diminuarea potenŃialului exploziv. iar exemplele ar putea continua. înŃelegerea lui în perspectiva diverselor ştiinŃe pot duce final la eradicarea sa. Unica modalitate de reglementare durabilă a diferendelor o constituie negocierile.. Aceste conflicte rămân la fel de acute şi periculoase chiar în condiŃiile în care s-au cronicizat. PersistenŃa lor. iar politica internaŃională introduce transplantul de tensiune dintr-o zonă într-alta.A. În cazul conflictului Malvine-Falkland.U. însă implicaŃiile sale se globalizează vertiginos.În asemenea condiŃii. conflictele locale au încetat. de pe un continent pe altul. ambele state beligerante erau aliate ale S. Se produce. care au loc într-un orizont geografic îndepărtat. dimpotrivă. oferă o nouă perspectivă în analiza conflictelor.). Abordarea geopolitică a stărilor conflictuale deschide o perspectivă nouă şi foarte cuprinzătoare a fenomenului conflictual. Extrem de îngrijorătoare şi cu implicaŃii majore este tendinŃa de a plasa situaŃii locale. De ani de zile întâlnim relatări pe aceeaşi temă. Abordarea multidisciplinară a acestui flagel. Terra nu mai cunoaşte barierele de altă dată. transferate pe un teren periculos. amplorii fenomenului şi.

InterdependenŃa lumii contemporane se exprimă. şi aşa foarte fragilă. după cum orice progres în direcŃia diminuării tensiunilor. Geografia atât de ciudată a conflictelor a oferit suficiente lecŃii. depăşind cifra celui de-al doilea război mondial. putând fi luate în considerare. Există categoric probleme şi preocupări specifice fiecărei regiuni. în dublu sens: orice „conflict local” poate afecta climatul politic la scară generală. situaŃia politicomilitară internaŃională în ultimele şase decenii a evoluat într-un mod sinuos. Şi totuşi. întreaga planetă. în linii mari. Oamenii însă au învăŃat să se cunoască mai bine. Conflictele nu constituie o fatalitate. să-şi înŃeleagă mai bine problemele comune. orice pas pozitiv pot uşura stingerea conflictelor din diferite părŃi ale lumii. ActivităŃile militare prezintă două componente majore: una de pace şi una de război. 7. Războiul a constituit o caracteristică permanentă a perioadei de după 1945. acestea nu reprezintă decât o mică parte din amploarea acestui complex fenomen şi a efectelor lui. pe acest plan. a mediului şi societăŃii. pacea este indivizibilă. Numărul victimelor umane a crescut necontenit. fiecărui continent. în mod simultan în diferite locuri. În primul caz. Costurile desfăşurării războaielor depăşesc cu mult costurile oricărei alte activităŃi umane. a fost inaugurată de discursul rostit de 198 . Prima perioadă. de cele mai multe ori.Niciun conflict armat. însă apărarea păcii vizează toate popoarele. Nu se pot imagina „oaze” de linişte în mijlocul furtunilor războiului. oricât de „banalizat” li s-ar părea unor cercuri politice sau analişti. activităŃile militare în timp de pace implică un impact extrem de nefavorabil asupra societăŃii şi mediului. cunoscută sub numele de „Războiul Rece”. dar nu total distrugător ca cea de-a doua componentă – războiul. Pe această planetă a armelor ultrasofisticate. Numeroase sunt consecinŃele activităŃilor militare asupra mediului şi societăŃii. Contextul geopolitic internaŃional în perioada postbelică Ca expresie a contradicŃiilor lumii contemporane. Toate aceste activităŃi au o importanŃă deosebită în destabilizarea balanŃei. aproape fără întrerupere şi. Lumea noastră este aşa cum a fost dintotdeauna – nici mai mică. oricât de „periferic”. patru perioade distincte prin caracteristicile lor predominante (figura 11). Ea a rămas aceeaşi din punct de vedere al suprafeŃei. multe dintre ele doar numindu-le trezesc o rezonanŃă deosebită în conştiinŃele noastre. nu poate fi ignorat. nici mai mare.2. Armele au fost folosite într-o măsură semnificativă. SuprafeŃele terenurilor folosite în scopuri militare au ajuns să se exprime în procente din totalul suprafeŃei planetei.

în perioada destinderii a continuat cursa înarmării. determinată de mai multe cauze. Dimpotrivă.A. de la sfârşitul anului 1985. Cele doua părŃi au căzut de acord că războiul 199 .O. politic.T. şi Tratatul de la Varşovia –. marcată de o serie de acŃiuni politice. confruntarea deschisă. care au dus la iniŃierea de tratative între părŃi. În această perioadă s-au constituit principalele blocuri militare – N. dintre Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan a deschis perspectiva unei îmbunătăŃiri a situaŃiei internaŃionale.) au făcut să renască speranŃele în întărirea păcii şi securităŃii. s-au dezvoltat în ritm accelerat armele de nimicire în masă. cum ar fi cel din Orientul Apropiat. ConferinŃa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki şi Actul ei Final etc. Din păcate. au izbucnit noi focare de conflict. s-a accentuat tendinŃa de utilizare a realizărilor tehnico-ştiinŃifice în scopuri militare. Au continuat în această perioadă unele conflicte armate cu mari implicaŃii în viaŃa internaŃională. ideologic şi militar fiind apreciată drept principala direcŃie de evoluŃie a vieŃii internaŃionale. cu importante repercusiuni pozitive asupra dezvoltării colaborării internaŃionale. A urmat o perioadă de destindere. îndeosebi armamentul nuclear. de înfăptuirea unor progrese semnificative în privinŃa dezarmării.premierul englez Winston Churchill. precum şi intervenŃiile militare ale marilor puteri pentru menŃinerea dominaŃiei asupra unor state aflate în zonele lor de influenŃă. Întâlnirea de la Geneva. în care forŃele politice şi ideologice opuse s-au confruntat direct în conflicte locale. prin care lumea occidentală era chemată să acŃioneze pe toate căile posibile împotriva „pericolului comunist”. iar colaborarea dintre statele aparŃinând celor două sisteme ideologice opuse fiind respinsă ca periculoasă. în deceniul 1970 – 1980. în 1946. în care sunt implicate direct state din „lumea a treia” şi indirect marile puteri. cunoaşterii reciproce şi apropierii între state. economice şi diplomatice. destinderea politică şi economică nu a fost însoŃită de o dezangajare militară. A treia perioadă începe o dată cu intrarea în anii ’80 şi este caracterizată printr-o puternică agravare a încordării în relaŃiile internaŃionale. Acordurile SALT I si SALT II. în domeniul economic. Cadrele de negocieri create şi unele rezultate obŃinute (Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. îndeosebi a înarmărilor nucleare. dar în principal de instalarea noilor rachete americane cu rază medie de acŃiune în Europa şi de contramăsurile nucleare luate de Uniunea Sovietică. cum au fost cele din Coreea şi Vietnam. Statele Unite şi Uniunea Sovietică şi-au continuat perfecŃionarea armamentelor. înverşunată între Est şi Vest. bilaterale sau chiar multilaterale. la Fulton. au avut loc puternice conflicte armate.

cât şi din studiile de specialitate se conturează tot mai clar ideea că speranŃele au depăşit. de după ’89. ci însăşi perspectiva de abordare. 200 . sistemul internaŃional realizează trecerea de la bipolarismul consacrat în perioada Războiului Rece. însă măsuri concrete în acest sens nu au fost adoptate. mai lungă şi mai dureroasă decât se estimase iniŃial. Problemele fundamentale au rămas nesoluŃionate şi cursa înarmărilor a continuat A patra perioadă. cum ar fi „Europa integrată şi liberă”. pe măsură ce şocul momentului iniŃial al detaşării de perioada confruntării bipolare se atenuează. devalorizate prin utilizarea excesivă în împrejurări internaŃionale ce proiectau asupra lor umbra utopismului. se caracterizează printr-un grad sporit de complexitate şi prin restructurarea în consecinŃă a mecanismelor şi proceselor de autoreglare ce au loc în sistem. modificându-le adesea nu numai nuanŃele. iar noi sintagme. cu şansa de a desemna obiective sau proiecte fezabile. şi de această dată. atât din comentariile publice. desfiinŃarea Tratatului de la Varşovia şi dezintegrarea Uniunii Sovietice. în noul secol şi mileniu. această nouă stare ce se va instaura treptat. pătrund în limbajul geopolitic. perioadă de debut al marilor schimbări europene şi mondiale. Victoria în „Războiul Rece” a adus învingătorilor mult mai multe probleme decât a încercat să soluŃioneze. marcat de înlăturarea regimurilor comuniste din Estul Europei. realitatea. Ambele state s-au pronunŃat pentru reducerea cu aproximativ 50 % a armamentelor nucleare şi trecerea la dezarmare. În stadiul său actual. Pe fondul acestor transformări are loc inclusiv modificarea structurii sistemului internaŃional. S-au realizat unele înŃelegeri bilaterale şi s-a dat o perspectivă continuării tratativelor în problemele armelor nucleare şi militarizării Cosmosului. Dar. dobândesc rapid aura credibilităŃii. la o structură multipolară de distribuŃie a puterii.nuclear nu poate avea învingători şi au declarat că niciuna dintre ele nu aspiră la supremaŃia militară. Expresii de genul „noua ordine mondială”. stare relativ simplu de controlat. a antrenat un val de optimism şi speranŃă care a inundat evaluările politico-strategice. TranziŃia la economia de piaŃă şi la societatea democratică în Ńările din Centrul şi Estul european s-a dovedit a fi mai dificilă. „noua ordine economică şi politică internaŃională”. Datorită multiplicării variabilelor care intervin în sistem. iar numeroasele conflicte izbucnite în spaŃiul de la Adriatica şi până la Caucaz sunt o dovadă irefutabilă că pacea şi securitatea sunt încă fragile şi în pericol. de neconceput anterior.

11. Nouschi. 2002.201 Fig.99) . Periodizarea Războiului Rece (prelucrare după M. p.

democratică pot da o consistenŃă suplimentară acestor eforturi.T.A. iar în gama aprecierilor formulate au fost prezente puternice accente optimiste. Chiar dacă S. vol. primirea în rândul statelor industrializate. probabil în cel mai important partener al SUA în gestionarea afacerilor mondiale. Gray. puternice.2. ocupă încă o poziŃie confortabilă.A. Deşi Rusia a pierdut. S. sistemul internaŃional menŃine un inedit aspect monopolar. dar şi destule avertismente cu vădite tonuri pesimiste. realizată în contextul evoluŃiilor din Estul Europei.2.O.Pe termen scurt sau poate chiar mediu. London. fenomen ce a surprins. Victoria coaliŃiei multinaŃionale în războiul din Golf împotriva Irakului a probat posibilităŃile de care dispune Washingtonul de a motiva. în cadrul ei sau poate chiar autonom. rămân în prezent singura mare putere care dispune de capacităŃi naŃionale ce-i permit să organizeze singură sau în cooperare cu alte state acŃiuni politice. Extinderea preocupărilor sale politice şi de securitate la spaŃiul din afara graniŃelor proprii. 1998 şi 2003 – 2004. după o relativă echilibrare politică internă în perioada 1993 – 1994. Deterrence în the New Strategic Environment. denumit „vecinătatea apropiată”. 202 60 .. precum şi încercarea de a dobândi o poziŃie privilegiată în relaŃiile cu N. statutul de superputere. Redresarea economică într-un anumit interval de timp. încă de acum. 1993. sunt indici relevanŃi ai acestei ofensive politice. cu sprijinul aliaŃilor occidentali şi exploatând interesele economice ale Rusiei. intenŃia declarată de a menŃine sau instala 30 de baze militare în aceste teritorii. presiunile spre multipolarism sunt. imprimând inclusiv coloratura monopolară a sistemului internaŃional. prin ritmul alert de înfăptuire. precum şi succesul tranziŃiei la o societate pluralistă. în Comparative Strategy. cu excepŃia armamentului nuclear strategic. se poate aprecia că unificarea Germaniei va marca nu numai Colin S. Germania sau cuplul franco-german într-un pol esenŃial al securităŃii internaŃionale. organiza şi conduce spre victorie o coaliŃie de genul celei din 1990 – 199160.U. economice şi de securitate de mare amploare. Îndeplinirea programului de integrare politică şi de securitate conŃinut în Tratatul de la Maastricht va transforma Uniunea Europeană şi. Deşi evaluarea consecinŃelor acestui important eveniment istoric nu poate fi considerată încheiată. inclusiv tendinŃa de a avea un cuvânt important de spus în extinderea alianŃei nord-atlantice spre Est. nr.U. semnarea Cartei pentru Parteneriat şi Prietenie americano – rusă.A. cele mai optimiste previziuni. ea a reluat deja ofensiva pentru a-şi consacra un rol important în relaŃiile internaŃionale. Afirmarea Germaniei va fi tot mai mult potenŃată de schimbările antrenate de unificarea landurilor din est.

îşi vor asuma.3. în însăşi complexitatea fenomenului..destinul naŃiunii. Din multe puncte de vedere. Trecerea. în „The Washington Quarterly”.A. la un sistem internaŃional multipolar poate avea consecinŃe importante asupra evoluŃiilor în materie de securitate.E. p.A. competitori comerciali principali ai S. Succesul în Războiul Rece. Paralel cu mutarea centrului de interes economicofinanciar şi geopolitic al S. Disorder and U. pe de o parte.S. de starea relaŃiilor politice şi de securitate în această zonă a lumii. În Extremul Orient. în timp. Order. Cauzele conflictelor armate Numeroasele teorii exprimate în legătură cu cauzele conflictelor îşi au izvorul. precum şi presiunile interne pentru restructurarea şi creşterea capacităŃii propriei economii pot tenta S.. nu s-au încheiat şi aplicat acorduri importante de dezarmare sau programe multilaterale de măsuri de întărire a încrederii şi securităŃii. şi Uniunii Europene.C. 7. în Extremul Orient.U.Leadership.61 În această zonă nu s-au declanşat procese de dezvoltare a cooperării în domeniul securităŃii de genul O. în perspectivă.U. un rol pe măsură în arena internaŃională. angajată într-un proces de reformă economică bine controlată. aici se manifestă reminiscenŃele politicii internaŃionale tradiŃionale. se înregistrează un anumit gen de „retragere strategică” a Statelor Unite. să considere că protejarea noii ordini mondiale ar putea fi realizată „mai ieftin” în mod colectiv.U. asemănătoare cu aceea practicată în Europa în perioada interbelică sau chiar înainte de primul război mondial. China. inevitabil. fapt ce-i permite să înregistreze în mod constant o creştere economică remarcabilă. La rândul său.A.S. TranziŃia către o lume multipolară implică.7. şi. martie 1992. cel puŃin pe termen mediu. prin reducerea angajamentului lor pe continentul european. iar pe de altă parte. 203 61 . implicit. Japonia.N. împreună cu partenerii privilegiaŃi din zona sa economică. Autonomia polilor asiatici în sfera internaŃională va fi afectată. şi scăderea relativă a ponderii S. devine din ce în ce mai mult un partener cu greutate în relaŃiile internaŃionale.A.U.U. ci şi însuşi viitorul continentului şi al relaŃiilor internaŃionale în ansamblu. a capacităŃii lor de influenŃare în relaŃiile internaŃionale. dispariŃia adversarului de altădată. în diversitatea pregătirii specialiştilor ce s-au ocupat de aceste Zbigniew Brzezinski. membru permanent al Consiliului de Securitate O.

de natură politică. ideologică. comercială62 sau prin crearea unui cadru politic şi economic corespunzător noii constelaŃii a capacităŃilor de producŃie. de fapt. în primul rând. încă din timpul său. Turcia şi Rusia) nu au urmărit-o niciodată. a) Astfel. Bucureşti. socială. Cu toate acestea. se poate spune că. economică. Erasmus de Rotterdam (Dolce bellis inexpertis) considera că războaiele sunt cauzate de setea de bogăŃii. După unele teorii. Toynbee este de părere că hegemonia a fost întotdeauna generată de un stat aflat în centrul continentului (FranŃa. declin. pentru că nu se poate afirma că marile puteri aflate la „periferia” Europei (Anglia. c) AlŃi autori au încercat să găsească sursele generatoare de război în suveranitatea naŃională. prin dominaŃie economică. statele hegemonice nefiind capabile să-şi menŃină poziŃia cucerită. este lupta pentru putere. pentru hegemonie şi dominaŃie. de nesăŃioasa poftă de stăpânire şi de deşănŃata dorinŃă de glorie a principilor. b) O altă direcŃie este determinată de şcolile ce scot în evidenŃă importanŃa cauzelor economice. decurgând din viziunile despre putere şi dominaŃie.probleme. de mai multe cauze – economice. maturizare. în accepŃiunea acestora conflictele fiind determinate de interese şi de dorinŃa de putere economică. Meridiane. 204 62 Sistemul mondial modern. dar. Austria. de nivelul de dezvoltare economică şi tehnică şi de alianŃe între state. nu lipsite de temei. realităŃile şi dinamicile născute din aceste concepŃii. în existenŃa statelor naŃionale independente. Germania. în primul rând. Spania. industrială. politice sau de altă natură –. Editura . într-un cuvânt. În aceeaşi zonă se înscriu şi alte teorii care au în vedere nivelul de dezvoltare economică sau industrială a părŃilor aflate în competiŃie pentru putere sau fazele ciclului – ascendenŃă. AfirmaŃia este însă discutabilă. Principalele teorii publicate după anii ’60 caută să stabilească regularităŃi legate de ciclurile economice lungi (de tip Kondratieff). susŃinând că rădăcinile conflictelor internaŃionale s-ar afla în individuaImmanuel Wallenstein. una din direcŃiile principale este cea care afirmă că rădăcinile războaielor. hegemonia manifestându-se. Celebrul istoric britanic Arnold I. conflictele ar decurge implicit din dialectica continuă a luptei pentru putere. Adică. 1993. cauzele conflictelor armate sunt. pot fi identificate câteva direcŃii principale de orientare a acestor studii. Prusia). tehnologice şi comerciale. Astfel. într-o lume dezvoltată inegal. economice.

argument pe care evenimentele ulterioare l-au infirmat (de exemplu. 1965. în renunŃarea la suveranitatea naŃională şi crearea unor organisme supranaŃionale continentale sau chiar mondiale.15. este „schimbarea”. acestea generând în permanenŃă ideea de a obŃine bunul celuilalt pe alte căi decât prin cooperare şi astfel ajungem la o altă cauză majoră a conflictelor. înŃeles ca o stare de dezechilibru social care generează conflicte armate. Avoir la Paix.64 O structură beligenă ar prezenta două trăsături caracteristice aflate într-o strânsă legătură: 1) un dezechilibru demografic. ambele făcând parte din blocul NATO). McGrow-Hill. sociologul american Amitai Etzioni propunea drept cale a păcii o extindere a blocurilor militare pe considerentul că statele participante la acelaşi bloc nu poartă războaie între ele. războiul dintre Grecia şi Turcia. Reluând ideea. Noul a creat temeri şi opoziŃii şi aceasta nu întotdeauna justificat. independenŃa unităŃilor naŃionale. un excedent de populaŃie ce depăşeşte posibilităŃile economiei. Ele au provenit şi din necunoaştere. e) O încercare. 205 63 . p.a. ca atare. soluŃia păcii constând. Aceasta ar constitui cauza structurală a războiului. „Există în societate structuri şi conjuncturi beligene. The World Partnership.litatea. New York. 2) un impuls războinic colectiv ca stare specifică a psihologiei sociale. Pe o poziŃie asemănătoare s-a situat şi Henry Kissinger în cartea sa AlianŃa tulburată: „Astfel.) este că presiunile exercitate de dezvoltarea noii tehnici se opun noŃiunii tradiŃionale de suveranitate.63 d) O altă direcŃie importantă. interesantă în cercetarea cauzalităŃii conflictelor armate a fost întreprinsă de Gaston Bouthoul şi şcoala sa polemologică prin elaborarea şi aplicarea conceptului de structură beligenă. pe care polemologia trebuie să la descrie şi să le analizeze cu atenŃie. 1954. 64 Gaston Bouthoul. dar şi din elementele şi influenŃele negative sau chiar ameninŃările ivite o dată cu avantajele aduse de nou. Chinurile naşterii noului au însoŃit permanent istoria civilizaŃiei umane. p. la care se adaugă cauza Henry Kissinger. Noul a atras întotdeauna şi decalaje. Payot. cea mai adâncă problemă ce se pune în faŃa alianŃei (nord-atlantice – n. de asemenea.239. Riscurile unui război nuclear pot fi prea mari pentru a fi combinate cu ceea ce s-a considerat până acum a fi atributul cheie al suveranităŃii: dreptul multilateral al unui stat suveran de a-şi schimba vederile politice şi strategice”. pe a cărei cale se înscriu mulŃi cercetători ai cauzalităŃii conflictelor. Paris. În ele rezidă cauzele profunde ale războaielor”.

în pofida particularităŃilor pe care le prezintă în cadrul fiecărui conflict. să controleze şi să apere teritoriul şi viaŃa 206 . pentru acapararea unor noi pieŃe de desfacere şi surse de aprovizionare. ele acŃionează combinat. FuncŃia principală a războiului ar fi cea demografică. conflictele armate se desfăşoară între etnii. generat de inegalitate. Teoriile. ca urmare a apariŃiei unor noi centre de putere sau a unor alianŃe. comunitatea etnică şi antagonismul de clasă. InstituŃia războiului şi-a făcut apariŃia încă în Comuna primitivă. n-au rezistat confruntărilor cu realităŃile istoriei.conjuncturală (evenimente politice. politice.) se va face fără suferinŃe şi fără distrugeri inutile”. după fiecare război urmând o relaxare demo-economică. pentru dobândirea unor noi sfere de influenŃă. partidele. dominaŃie şi sfere de influenŃă. De regulă. Luptele. în linii generale. psihologice. Aceste cauze pot fi de natură foarte diversă – şi. De aceea. sau a unui conflict armat în particular. cultural. a determinat şi nevoia unei puteri centrale. care au încercat să identifice cauzele conflictelor armate într-un singur factor. au şi trăsături dominante comune. mai sus amintite. economic sau ideologic. cauzele războaielor. pentru a promova revoluŃii sau pentru a le înăbuşi etc. al căror rezultat depinde de interpretarea opiniei publice şi a conducătorilor). strategice. care nu este eclectică. prin distrugerea excedentului de populaŃie. pentru putere. Bouthoul numeşte războiul „un infanticid amânat” şi conchide că „… într-o societate mai înŃeleaptă această adaptare (demografică – n. etnice.a. teritoriale. religioase. psihologic. de contradicŃiile şi tensiunile existente. au loc pentru revizuirea unor frontiere sau eliberarea unor teritorii sau naŃiuni. influenŃându-se. Aceasta nu înseamnă că trebuie acceptată ideea unei autorităŃi suprastatale. având rădăcini complexe – economice. având la origine cele două planuri principale. Formarea unor comunităŃi mai largi decât tribul – bazat pe relaŃii de rudenie şi etnie – prin reunirea mai multor grupuri etnice. În general. în lipsa unor autorităŃi internaŃionale şi a unor modalităŃi eficace de soluŃionare a lor. acŃiunea ideologiilor şi credinŃelor de tot felul) şi cauza ocazională (evenimente neprevăzute. pe motive religioase. este necesarmente greşită. care să organizeze. ca şi unele trăsături specifice fiecărei epoci. se poate observa că războiul este un produs al competiŃiei externe şi al dinamicii specifice a sistemului interstatal. fie el biologic. în general. geografice. ideologice. O cronologie a istoriei civilizaŃiei umane ne prilejuieşte constatarea că. alianŃe şi coaliŃii. mai ales a tineretului. o dată cu apariŃia embrionară a „politicului” şi „economicului” în viaŃa socială a comunităŃii. aceste cauze nu le găsim singulare. în primul rând. lupta pentru putere. Aşa s-a ajuns să se afirme că orice teorie a cauzelor conflictelor.

cât şi să riposteze vecinilor invadatori şi prădalnici. În epoca feudală. principalele conflicte sunt cauzate de disputele dintre principi. Iată una din explicaŃiile pentru care originea conflictelor armate trebuie căutată atât în originea etnică. cât şi în cea socială. principalele conflicte armate rezultă din: 1) lupta pentru dominaŃie şi reîmpărŃirea sferelor de influenŃă. de luptele pentru constituirea statelor naŃionale. de luptele între naŃiuni pentru colonizarea unor teritorii şi ocuparea unor puncte strategice. ca şi de cele dintre feudali şi şerbi. din rivalităŃi strategice. În perioada modernă. 8) alte cauze generate de competiŃia economică. Aşa au apărut şi forŃele armate. pentru dominaŃie şi exploatare. principalele pericole decurg din deosebiri naŃionale. 7) litigii bilaterale. al alianŃelor militare şi al unor conflicte locale prin interpuşi. dominaŃie şi obŃinerea unor avantaje militare. În ultimul timp. 3. din relaŃiile 207 . iar pericolul principal l-a constituit un conflict între Est şi Vest. de luptele dintre sclavi şi stăpânii de sclavi etc. pentru procurarea de sclavi şi bogăŃii. tehnologică şi lupta pentru putere. 2) revendicarea unor teritorii. 6 şi 7. a claselor. 6) mişcările revoluŃionare sociale şi războaie de civile. asistăm în principal la o luptă de cucerire a unor teritorii. cauzele conflictelor erau determinate. apariŃia şi dispariŃia unor centre de putere. În anii ce au urmat imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. 5) jocul strategic general. dependenŃă şi exploatare îndelungată dintre Nord şi Sud.economico-socială a comunităŃii respective. În epoca contemporană. 4) competiŃia dintre sistemele socio-economice diferite. se amplifică războaiele dintre naŃiunile aflate în competiŃie pentru dominaŃie şi împărŃirea sferelor de influenŃă şi a hinterlandului colonial. pentru resurse de materii prime şi pieŃe de desfacere. rectificarea unor frontiere. dintre Est şi Vest. mai ales ca urmare a destrămării imperiilor coloniale şi a luptei de eliberare naŃională. mai ales după cel de-al doilea război mondial. în general. lupta revoluŃionară şi de eliberare naŃională. de lupta pentru prădarea şi distrugerea vecinului. organizate astfel încât să poată apăra atât viaŃa şi ordinea internă. În epoca sclavagistă. principalele conflicte au fost cele de tipul 2. ca şi la războaie determinate de migraŃiile barbare. amplificându-se. Încă în Comuna primitivă. pentru lărgirea limitelor imperiilor. 3) natura relaŃiilor de dominare. dintre regi şi state pentru hegemonie. totodată. de luptele religioase.

Politica neocolonialistă. 1979. 79 la sută din războaie erau internaŃionale. 208 65 . în general. Africa şi America Latină. SUA şi URSS. „International Peace Research”. să apară noi Istvan Kende. Twenty Five Years of Local Wars. politice şi militare ale lumii în care trăim. din revendicarea unor teritorii. În studiile apărute. de multipolarism în formare. Oslo. o determinare nemijlocită a proceselor beligene pe baza şi în contextul structurilor inegale economice. Schimbările profunde produse în viaŃa internaŃională în deceniile ce s-au scurs de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca lumea de azi să fie multipolară. Dacă în perioada 1900-1941. cu alte cuvinte. din mişcările revoluŃionare şi războaiele civile. s-a relevat că principalele contradicŃii ale lumii contemporane ce pot induce stări tensionale şi de beligeranŃă ar putea fi considerate următoarele: * ContradicŃia dintre Ńările bogate şi cele sărace. * ContradicŃia dintre viitoarele noi centre de putere şi actuala structură de polarizare a puterii. politica de mare putere se manifestă prin atitudinea adoptată faŃă de Ńările mici şi mijlocii.65 Atunci când abordăm problema cauzelor confruntărilor armate în condiŃiile actuale. SituaŃia actuală. deci a contradicŃiilor specifice unui anumit stadiu de dezvoltare al acestora. generale reclamă. în perioada postbelică ele au avut loc. pe teritoriul unei singure Ńări. sociale. fără îndoială. criza economică şi politica dobânzilor înalte au ca urmare menŃinerea şi accentuarea decalajelor dintre Ńările bogate şi cele sărace. * ContradicŃia dintre mari puteri angajate în confruntări de interese globale. după constatările lui Quincy Wright. După cum se observă. ca şi din competiŃia economico-tehnologică şi din lupta pentru reîmpărŃirea sferelor de influenŃă şi dominaŃie. CondiŃionată de o varietate de factori obiectivi şi subiectivi. majoritatea au fost războaie de eliberare naŃională sau determinate de revoluŃii sociale şi războaie civile. aceasta a fost şi rămâne una dintre cele mai importante contradicŃii ale lumii contemporane. deci cu caracter local. considerate în genere ca reale sau posibile sfere de influenŃă. iar din 97 de războaie (până în 1970) 93 s-au desfăşurat în Asia. legată nemijlocit de realităŃile proprii lumii contemporane. o discuŃie concretă.Nord-Sud. se prezintă mult mai complicată decât perioada bipolară în care competiŃia avea loc între cele două superputeri. în dezbaterile ce s-au purtat asupra acestei probleme. cât şi prin relaŃiile reciproce dintre noile mari puteri. dominate de competiŃia lor. consideraŃiile teoretice.

stimularea aprecierii externe a capacităŃii materiale a statului respectiv etc. probleme teritoriale şi de populaŃie. 3. extinderea implicării factorului militar în evoluŃiile care au loc pe plan naŃional şi în viaŃa internaŃională. Toate aceste contradicŃii şi numeroase altele ce se manifestă în viaŃa internaŃională nu pot fi tratate izolat unele de altele. Din punct de vedere economic – şi nu numai – nu se mai poate face abstracŃie de forŃa pe care o reprezintă Uniunea Europeană. Aceasta arată necesitatea unei abordări sistemice a complexului cauzal al contradicŃiilor. aflate într-o strânsă legătură: 1. Japonia. asistarea sau legitimarea unor regimuri „prietene” nesigure. în mod deosebit. China.centre de putere. geopolitică sau chiar ideologică. Acest curs se autoîntreŃine şi se dezvoltă.. o nouă structură a raportului de forŃe pe plan politic de care trebuie să se Ńină seama. iar în exterior. Ele formează un sistem de contradicŃii. politice. a sarcinilor asumate şi. Multiplicarea obiectivelor urmărite. cu crearea unor canale sigure de exercitare a influenŃei politice. au apărut numeroase misiuni noi. multe dintre ele cu origine foarte îndepărtată. * ContradicŃiile dintre diferitele state şi grupări de state determinate de persistenŃa unor probleme litigioase de natură economică. Articularea şi fuzionarea activităŃilor economice. care transformă aplicarea forŃei într-un aspect continuu al proceselor economice. Evenimentele din ultimii ani – mai ales răspândirea practicii „faptului împlinit” în materie de recurgere la violenŃă – indică o renaştere treptată a încrederii în întrebuinŃarea „cu succes şi în mod legitim” a armelor. politice şi militare la nivel naŃional (locul producŃiei militare în cadrul producŃiei generale sau fenomenul de militarizare a vieŃii politice în diferite state) şi internaŃional (utilizarea simultană sau consecutivă – în legătură cu aceeaşi 209 . fapt de natură să-i confere un rol nemijlocit în definirea anumitor date cheie ale configuraŃiilor politico-strategice regionale şi mondiale în perioada următoare. oferirea unui fundament logistic pentru iniŃiativele non-militare. 2. Punctul de plecare al unei asemenea analize trebuie să-l constituie evidenŃierea următoarelor fenomene. în general. În prelungirea misiunilor propriu-zise de luptă. În interior avem de-a face cu orientarea dezvoltării societăŃii în conformitate cu aşa-numita doctrină a „securităŃii naŃionale” şi asigurarea preeminenŃei anumitor interese în modificarea obiectivelor naŃionale etc. a convingerii că manipularea capacităŃilor militare permite atingerea unor rezultate semnificative. tensiunilor şi conflictelor. Expansiunea continuă a aparatului militar şi „reabilitarea” valorii utilizării forŃei armate. Liga Arabă . sociale şi ideologice.

comportamentul altor state. state care aparŃin aceluiaşi bloc militar. un fenomen care provoacă efecte dintre cele mai nocive în planul relaŃiilor interstatale. determinat. constituie unul dintre factorii cei mai destabilizatori ai vieŃii internaŃionale contemporane. Această capacitate se bazează atât pe existenŃa unor atribute inerente pe care le posedă statul naŃional. posibilităŃi. de întrebuinŃarea mijloacelor coercitive. Fenomenul puterii a constituit mult timp şi constituie încă un obiect de analiză atentă pentru diferiŃi specialişti. economice sau militare.problemă sau zonă – de către politicile externe a mijloacelor economice. Forme de manifestare a puterii în relaŃiile internaŃionale Recursul la forŃă. numeroasele conflicte armate care au avut loc în ultimele decenii înfăŃişează situaŃii şi împrejurări foarte variate sub aspect social. la nivel mondial. În ceea ce priveşte cauza nemijlocită. łinând seama de aceste evoluŃii. politic. a conŃinutului concret şi a scopurilor urmărite. resurse. a violenŃei organizate. toate manifestările actuale de utilizare a forŃei armate au la origine un proces beligen global şi aparŃin unui sistem relativ unitar. Este general admis că puterea reprezintă capacitatea unui stat de a adopta şi aplica o anumită politică internă şi externă. mediul internaŃional în general. rezultă. 7. politice şi militare. cu atât creşte posibilitatea sa de a se afirma în mod independent – pe plan intern şi extern – şi de a influenŃa mediul în care acŃionează potrivit intereselor sale. Ńări dezvoltate.4. în conformitate cu propriile interese. Dacă fenomenul puterii constituie în mod evident o realitate şi acŃiunea lui este cât se poate de 210 . În asemenea condiŃii nu se poate pune problema unei determinări univoce în cercetarea cauzelor conflictelor. ca şi întrepătrunderea ordinii militare cu celelalte niveluri ale ordinii mondiale). relaŃia de putere – în special unilaterală – devenind decisivă în prefigurarea sistemului de raporturi ce s-au statornicit în comunitatea mondială. Ńări mai puŃin dezvoltate. Fenomen inerent unei comunităŃi în care statele sunt diferite ca mărime. de a participa la interacŃiunile internaŃionale şi de a influenŃa. ideologic şi militar. cât şi pe poziŃiile ce se stabilesc între state în relaŃiile lor politice. fenomen ce caracterizează întreaga evoluŃie a societăŃii omeneşti. puterea s-a afirmat ca un element-cheie în modelarea sistemului internaŃional. că oricât de diferite s-ar dovedi în privinŃa cauzelor nemijlocite. În aceste confruntări au fost implicate mari puteri. Cu cât un stat dispune de o putere mai mare.

După cum apreciază un reputat analist american.66 Potrivit punctului de vedere exprimat de acest autor. Dând curs unei păreri care este larg răspândită şi astăzi în literatura geopolitică şi a relaŃiilor internaŃionale. The Center of Strategic and International Studies. coeziunea socială. calculul puterii internaŃionale ar putea fi rezolvat prin recurgerea la o formulă de genul: Pp = (C+E+M) x (S+W). descrisă în mod realist. în sfârşit. stabilirea procesului politic şi decizional şi. dar si mai mult de întinderea si aşezarea teritoriului. de cantitatea intangibilă descrisă de obicei ca spirit naŃional”. în literatura de specialitate s-au emis puncte de vedere diferite. Or. A. după părerea noastră. economice şi politice. de natura frontierelor. 211 66 . structura economică. Calculus of Strategic Drift. 1991. militare şi economice pentru detectarea cărora ar fi suficienŃi o serie de indicatori desprinşi din anuarele de specialitate. reprezintă un amestec de avantaje şi slăbiciuni strategice. s-a emis opinia că puterea ar reprezenta de fapt însumarea anumitor elemente politice. „puterea naŃională. Ea este determinată în parte de forŃele şi de stabilimentele militare ale unei Ńări. unele dintre ele pot prevala cel puŃin în anumite perioade (de pildă. Într-o Ray S. CLINE. în măsură să demonstreze cu precizie nivelul capacităŃii şi potenŃialităŃii unor Ńări într-un domeniu sau altul. atunci când s-a încercat a se descifra care anume elemente definesc de fapt puterea. adesea contradictorii. factorul politic. în ceea ce priveşte ierarhizarea structurilor internaŃionale. „voinŃa de a conduce o strategie naŃională”). aşa cum arată practica. dezvoltarea tehnologică. în faptul că elementele menŃionate sunt apreciate ca având o „valoare egală” în „cuantificarea puterii”. resursele de materii prime. puterea financiară. ale cărei elemente sunt: Pp = puterea percepută. militare. World Power Assessement 1991. amestecul etnic. de populaŃie. însumând: C = masă critică = populaŃia + teritoriul E = capabilitate economică M = capabilitate militară S = scopul strategic W = voinŃa de a conduce o strategie naŃională DeficienŃa sistemului propus constă.vizibilă. Washington. în West View Press.

agresiunea informaŃională. AcŃiuni agresive nonmilitare Din această categorie fac parte presiunile politico-diplomatice.concepŃie considerată „clasică”. evident. obŃinerea acordului şi a sprijinului tacit sau explicit din partea altor Ńări sau a unor organisme internaŃionale pentru satisfacerea anumitor pretenŃii în dauna altui stat. migraŃia cu efecte destabilizatoare. în sistemul internaŃional. eventual. revendicate anumite privilegii politice. 7.1. disimularea lor. Elementul militar a constituit întotdeauna unul din factorii de bază. 212 . Ele au ca specific interferenŃa şi. ameninŃările şi acŃiunile agresive economico – financiare şi tehnologice. determinarea organelor politice şi diplomatice ale statului să acŃioneze în sensul dorit de adversari. crearea condiŃiilor necesare pe plan internaŃional pentru declanşarea altor genuri de acŃiuni ostile sau agresive. blocada paşnică. În cadrul unei asemenea concepŃii. Conceptul de forŃă are în practica relaŃiilor internaŃionale şi în dreptul internaŃional un mult mai larg înŃeles decât „forŃa militară”.4. Presiunile şi acŃiunile politico-diplomatice ostile pot avea ca obiective: discreditarea şi izolarea pe plan internaŃional a statului vizat. agresiunea informaŃională. în contextul relaŃiilor internaŃionale. el cuprinde orice alte forme de constrângere – unele implicând folosirea forŃei armate (represaliile. ameninŃările şi acŃiunile agresive economico-financiare şi tehnologice. în virtutea căruia erau identificate relaŃiile de putere şi. luaŃi împreună în considerare. puterea devenea practic o evaluare făcută după criterii ştiinŃifice a unui complex de factori. o anumită „poziŃie” a unui stat sau a altuia. ar fi permis să se stabilească. care. altele neimplicând folosirea forŃei armate (presiunile politico-diplomatice. la fel ca într-o foarte precisă tabelă a elementelor lui Mendeleev. acŃiunile psihologice). mai mult sau mai puŃin precis. în măsură să asigure un loc proeminent. ocupaŃia militară a unui teritoriu. terorismul internaŃional). slăbirea capacităŃii de acŃiune a guvernului şi a forŃelor politice aflate la putere. unei Ńări sau alteia. de maximă importanŃă. acŃiunile psihologice. în contextul unor comportamente şi activităŃi normale sau care nu afectează securitatea internaŃională. puterea militară a fost şi este considerată ca unul din factorii cei mai importanŃi ai ecuaŃiei.

La guerre civile mondiale. În practica presingului economic cu scopuri politice s-au întâlnit destul de frecvent condiŃionarea exportului unor produse vitale de acceptarea anumitor clauze politice. cooperarea în producŃie. Germania propune şi obŃine suportul unei minorităŃi. 1976.69 În planul relaŃiilor economice internaŃionale pot fi exploatate: dependenŃa statului în cauză de importul materiilor prime şi resurselor energetice. În urma crizei cipriote. În situaŃii conflictuale grave se recurge la provocarea de sabotaje.155. miraculoasă” (The giant stumbles. Colmann Levy.Presiunile sau acŃiunile ostile politico-diplomatice pot fi exercitate direct de statul (alianŃa) beneficiar (ă). Întrucât SUA nu a răspuns cerinŃelor lui Karamanlis. ruinarea prin dumping a unor firme sau chiar a unor subramuri economice esenŃiale. cât şi corelate cu alte manifestări agresive. importul de tehnologie. atât independent. Jean Bonard Pinatel. p. încetarea sau sprijinirea unor greve sau la impunerea embargoului prin forŃă armată. investiŃiile străine. îl reprezintă modul cum a impus Germania recunoaşterea CroaŃiei şi Sloveniei de către CEE: „Mai întâi. acesta a pus în discuŃie desfiinŃarea bazelor militare americane de pe teritoriul elen. 70 Chiar şi un stat foarte puternic ca Germania a fost supus embargoului de către SUA. relaŃiile Greciei cu Turcia s-au deteriorat din nou. 68 Un caz interesant. 25 ian. Un exemplu de presiune indirectă îl oferă SUA în 1974.68 AcŃiunile agresive economico-financiare şi tehnologice au fost şi vor fi prezente şi în viitor în relaŃiile internaŃionale. După această transformare a dubiilor în jenă vizibilă. ce ar putea fi invocat drept precedent. Paris. o întoarcere cu 180 de grade. sistarea relaŃiilor comerciale şi a cooperării în producŃie70. dependenŃa tehnologică pot fi utilizate pentru a forŃa un stat mai slab din punct de vedere economic să adopte o anumită atitudine în dauna securităŃii sale sau pentru a-i perturba unele activităŃi vitale. RelaŃiile comerciale şi financiarbancare. în 1986. prin intermediari67 sau uzând de influenŃa în anumite structuri internaŃionale. 1992). Turcia s-a arătat imediat interesată de experienŃe şi sondaje asupra platoului submarin al Mării Egee. pentru a-l determina să renunŃe la convenŃia cu URSS privind importul de gaze naturale. Drept răspuns. 213 67 . „O abilă politică comercială şi de investiŃii bine plasate procură aceleaşi avantaje ca şi o expediŃie militară. asistenŃă tehnică. în The Spectator. 69 Jaqueline Grapin. apoi urmează o înştiinŃare prin care se anunŃă că Germania va merge înainte oricum. fără inconvenientele respective”. ajutorul economic.

militară. aceste acŃiuni pot afecta grav. penetrarea mediilor politice. până la paralizare. Pentru a realiza asemenea efecte au fost experimentate tehnici corespunzătoare. CondiŃionarea politică a ajutorului financiar. Agresiunea informaŃională cuprinde o mare diversitate de manifestări ostile al căror efect se realizează. sistemele de referinŃă ale personalităŃilor civile. prin intermediul informaŃiilor şi are ca obiect de acŃiune. controlul devalorizării monedei şi deficitul balanŃei de plăŃi pot fi utilizate cu abilitate împotriva unei Ńări. de asemenea. economice. pregătirea informaŃională a acŃiunilor militare. Manifestările de această natură pot fi destul de numeroase: culegerea de date şi realizarea de monografii utilizate pentru acŃiunile de influenŃare politică. afectându-i grav securitatea. financiară. în principal. foarte eficiente pentru exercitarea de presiuni sau ca acŃiuni agresive împotriva statelor dependente. a zborului avioanelor de alimentare în aer.Mijloacele financiare sunt. capacitatea de decizie şi. penetraŃia culturală. de reacŃie a sistemelor de apărare din statul agresat. cu ajutorul satelitului. suspendarea creditelor sau a plăŃii datoriei. destabilizare socială sau acte economice agresive. 214 . pregătirea şi executarea de sabotaje. financiare. Războiul Malvinelor a prilejuit extinderea asistenŃei informaŃionale acordate de un stat (SUA) aliatului său (Anglia). acest gen de acŃiune pregăteşte şi însoŃeşte alte tipuri de agresiuni. AcŃiunile informatice ostile sunt îndreptate asupra sistemelor informatice şi de transmisiuni care servesc centrele de decizie politică. care afectează nemijlocit valorile ce definesc starea de securitate a statului. Culegerea de informaŃii şi dezinformarea. implicit. precum şi sistemele informatice. militare şi populaŃiei. Agresiunea informaŃională subsumează: acŃiuni informatice ostile. De regulă. sprijinul masiv constând în furnizarea de informaŃii culese de satelit asupra amplasamentului şi capacităŃii de luptă a trupelor şi bazelor de plecare la atac ale aviaŃiei inamice şi în dirijarea. În situaŃii conflictuale. începând cu bruierea mijloacelor radiotehnice şi virusarea calculatoarelor şi terminând cu impulsuri electromagnetice ale unor explozii nucleare provocate în atmosferă pentru a scoate din funcŃiune aparatura electronică la mare distanŃă. agresiunea ideologică etc. perturbându-le funcŃionarea sau lipsindu-le de facilităŃile oferite de tehnica de calcul. agresiunea imagologică. militare. atentate şi alte activităŃi diversioniste etc. culegerea de informaŃii şi dezinformarea. impunerea de soluŃii de restructurare economică de natură să defavorizeze pe termen lung statul client.

pe care se întemeiază conştiinŃa propriei identităŃi şi rezistenŃa la asimilare. este consecinŃa şi. În condiŃiile unor societăŃi care parcurg perioade grave de criză economică şi Doris Meissner. nr. sunt îndreptate împotriva lui sau vizează impunerea anumitor soluŃii care lezează interesele acelui stat. cu tendinŃe expansioniste. Ea se exercită în special de către statele puternice. Manging Migrations.72. suprapopularea unor zone. ca un risc sau ca o ameninŃare la adresa securităŃii statelor. primavara 1992. p. mediul intern. Sunt cunoscute tulburările violente provocate de mişcări de extremă dreapta din Germania. în „Foreign Policy”. integrat sau agresat prin alte forme neconvenŃionale. expresia unor situaŃii de mare dramatism individual şi social. a organismelor internaŃionale. de regulă. degradarea gravă a mediului sau persecuŃiile la care sunt supuse unele categorii de cetăŃeni în statele cu regimuri autoritare sau totalitare. în realitate. îndreptate nu asupra statului vizat. pentru a induce în eroare centrii de decizie. un număr echivalent fiind probabil dislocat în cadrul frontierelor naŃionale. discreditând valorile din sistemele de referinŃă individuale şi de grup ale populaŃiei. focalizându-se punctual. culpabilizarea acestuia prin acŃiuni care. ca reacŃie faŃă de imigranŃi. Scopul campaniilor imagologice îl poate reprezenta crearea unei imagini externe defavorabile statului în cauză. ori se extinde pe front larg pentru a crea un curent de opinie sau chiar o atitudine de masă tolerantă sau favorabilă realizării obiectivelor agresorului. în acelaşi timp. faŃă de populaŃia unui anumit teritoriu ce se intenŃionează a fi anexat. dar ele sunt conturate tot mai mult de discrepanŃele economice şi de marasmul anumitor zone. ci direcŃionate pentru influenŃarea în special a mediilor politice din alte state. MigraŃia cu efecte destabilizatoare constituie o ameninŃare destul de probabilă în condiŃiile liberalizării circulaŃiei persoanelor. Războaiele sunt. PenetraŃia culturală necesită eforturi materiale mari şi un timp îndelungat. stărilor conflictuale şi perpetuării crizei economice. Acest gen de manifestare tinde să estompeze şi să înlocuiască valorile culturale autohtone. 215 71 .Dezinformarea poate viza.71 MigraŃia. Ea este percepută.86. dar şi a anumitor segmente ale publicului. însă. în primul rând. Analizele ONU estimează numărul total al refugiaŃilor în lume la aproximativ 17 milioane. cu precădere în forma refugierii. cauza care generează fluxuri migratorii puternice. Agresiunea imagologică utilizează mass-media pentru acŃiuni indirecte. tot mai mult.

Acestea au ca notă comună prezenŃa violenŃei armate în modalităŃi şi cu o amploare diferite de cele caracteristice războaielor. 7. Se acŃionează pentru iniŃierea sau amplificarea mişcărilor protestatare ale populaŃiei. În Europa. testate de profesionişti ai destabilizării. plus tranzitarea efectivă de către cei ce merg în Vest sau sunt respinşi de acolo şi care nu pot fi repatriaŃi în Ńările de origine.2. Belgia şi Germania consideră deja migraŃia ca o ameninŃare internă şi externă la adresa securităŃii.72 Unele partide politice din FranŃa. elementele şi grupurile subversive aplică scenarii concepute şi. mitingurile şi alte manifestări contestatare cu care se interferează acŃiunile subversive. Austria. economice şi psihologice pe plan intern. Acestea au trecut la adoptarea unor măsuri de protecŃie. în care sunt frecvente grevele. mai ales din cauza fostului război iugoslav. terorismul şi traficul de droguri.112. Pentru realizarea destabilizării interne a Ńării vizate se profită adesea de perioadele de mari dificultăŃi economice sau tensiuni sociale. mai ales Ńările occidentale. contrar normelor democratice specifice oricărei ordini de drept. Institutul Francez de Polemologie. dezorganizarea statului şi a societăŃii pentru a i se putea impune mai uşor condiŃiile care îi vor leza securitatea. demonstraŃiile. erodarea prestigiului şi Approches Polemologiques. procesul imigrării afectează. formă a luptei politice duse cu mijloace ilegale.instabilitate internă. łările central şi est-europene încep a se confrunta şi ele cu aceste probleme. Ele sunt pregătite şi puse în practică prin intermediul unor organizaŃii clandestine. p. confruntările interetnice. 216 72 . AcŃiuni agresive implicând utilizarea forŃei armate în modalităŃi atipice Manifestările agresive implicând utilizarea forŃei armate în modalităŃi atipice subsumează. reducând procentul cererilor de azil acceptate la 5-10 la sută din totalul solicitanŃilor. în aceeaşi categorie. urmărindu-se discreditarea forŃelor politice aflate la putere. AcŃiunile subversive. AcŃiunile reprezintă o combinare a mijloacelor şi metodelor teroriste cu cele proprii luptei politice. în prezent. subversiunea internă. Stipendiate din exterior şi sprijinite informaŃional şi logistic. eventual. bine structurate şi coordonate. Paris. un fenomen imigraŃionist de proporŃii ar putea perturba grav sau chiar distruge echilibrul social fragil. FEDN. vizează destabilizarea sistemului politic. 1991.4.

se poate ajunge la generalizarea confruntării politice şi sociale. La Guerre. cuprinde minorităŃi etnice. o reprezintă includerea lor într-o singură categorie. SituaŃia statelor lumii în momentul actual este extrem de diferenŃiată din punct de vedere etnic. însă. Editions Albin Michel.74 În ceea ce priveşte repartiŃia geografică pe continentul european a situaŃiilor conflictuale acute. fără a fi tulburată opinia mondială. economică şi socială a statelor. CroaŃia. fenomenul este prezent. Roger Triniquier. raportul centralizare statală – autonomie locală. p. Ea are avantajul de a forŃa o frontieră fără să creeze un «cassus belli»”. 1991. Regionalismul constituie o problemă serioasă pentru Marea Britanie (Irlanda de Nord). FranŃa. în „L’Événement du Jeudi”. împingând Ńara agresată într-o stare de haos şi dezordine. pentru prezenta lucrare vom folosi numai analiza relaŃiilor conflictuale violente dintre grupuri etnice. Belarus sau Rusia. din care 99 erau recunoscute oficial. 78. în spaŃiul central-est european. 357. sprijinirea pentru a accede la putere a unor forŃe dispuse să accepte condiŃiile impuse. sept. En France comme URSS?. Acest gen de confruntări reprezintă una din consecinŃele situaŃiei minorităŃilor în lumea contemporană. Răsturnarea conducerii statale legitime. 217 74 73 . În forme de mai mică amploare. p. care sunt mai diferiŃi unii faŃă de alŃii decât grupurile slave care trăiesc în Serbia. Eroarea cea mai gravă. Spania (provincia Bască) şi alte state ca Italia şi Belgia. alese în mod democratic. Ucraina. stat naŃional. În fosta URSS erau înglobate peste 300 de popoare şi grupuri etnice. 25. Paris.73 Confruntările interetnice fac obiectul unor preocupări intense în perioada actuală. acestea sunt preponderente. declanşarea sau finalizarea secesiunii unor provincii sau orice alte scopuri similare devin posibile în aceste condiŃii. nr. Subversiunea permite „… să se invadeze în mod clandestin o Ńară străină. politică. în perioada actuală. respectiv bretanii şi occitanii. Jean-Francois Kohn. situaŃia internă. pentru distrugerea coeziunii sociale. şi în Vestul continentului. pusă sub eticheta problemei etnice. generate de tendinŃele separatiste ale unor comunităŃi etnice. între care alsacienii şi corsicanii. În final.credibilităŃii organelor statului. dar nu lipsite de răbufniri violente. FranŃa (Corsica). Problema minorităŃilor cuprinde o multitudine de aspecte corelate cu drepturile omului. 1980. care se comite adesea când sunt analizate conflictele interetnice ca risc pentru securitatea statelor.

în forme diverse. această emblemă mică acoperă o diversitate de aspecte.2. Această situaŃie oferă Rusiei motive pentru intenŃiile deja manifestate de a-şi extinde teritoriul pe seama Ucrainei şi Kazahstanului. Growing Poins in Lithuania. 3. oprimarea unei minorităŃi. dar şi în baza unor programe aplicate cu perseverenŃă diabolică.B-ul a exploatat tensiunile tradiŃionale dintre minoritatea poloneză şi populaŃia majoritară pentru a slăbi afirmarea independentă a acestei republici. pentru a crea o anumită coerenŃă statului supranaŃional. În situaŃii extreme. p.13 218 75 . instigarea şi sprijinirea unei minorităŃi pentru a obŃine secesiunea de statul de care aparŃine. dispersaŃi în număr de peste 25 de milioane.76 2. The Pursuit of the Nation-State. Un caz tipic în Europa Centrală şi de Est îl reprezintă Ungaria. uneori în mod natural. The Geopolitics of People Power. K. În Lituania. p. 30 martie 1992. antrenând conflicte care pot determina schimbări interne. 1. iarna 1992. Exemplul cel mai frapant îl oferă ruşii. cu scopul păstrării acestui teritoriu în limitele zonei de influenŃă ruse. care pot fi grupate în cel puŃin trei categorii: manevrarea minorităŃilor pentru a putea împiedica dobândirea sau consolidarea independenŃei unor republici ce au aparŃinut statelor naŃionale. Oprimarea minorităŃilor în Ńările cu regimuri dictatoriale sau autoritare reprezintă un risc pentru stabilitatea statului în cauză. cu consecinŃe nefaste atât asupra cetăŃenilor aparŃinând unei etnii minoritare. dar Raymond Pearson. 511.75 Elementele rusofone care au deŃinut funcŃii importante în aparatul de stat comunist au fost utilizate în Republica Moldova pentru a menŃine controlul asupra unor structuri ale puterii şi a impune o anumită politică în conflictul din Transnistria. cât şi asupra celor ai populaŃiei majoritare. în „News Week”. În statele multinaŃionale.G. mergându-se până la etnocid. dar şi a celor vecine. conflictul poate degenera în război civil sau poate tenta la agresiune directă statul care a provocat escaladarea confruntărilor urmărind anexiunile teritoriale. 45/nr. în East Central Europe.În realitate. foarte diferenŃiate de la un caz la altul. etnia dominantă s-a răspândit dincolo de limitele teritoriului naŃional. „Journal of International Affairs”. vol. Manipularea minorităŃii în scopuri iredentiste distorsionează grav procesul normal de dezvoltare a Ńărilor afectate. pentru satisfacerea unor pretenŃii teritoriale. 76 Andrew Magorski. Cea de a doua situaŃie include exploatarea tendinŃelor iredentiste ale anumitor cercuri aparŃinând minorităŃii. în republicile neruse ale fostei URSS – „străinătatea apropiată” – cum le numesc ei.

1975. obiectivelor economice de importanŃă deosebită sau unităŃilor militare. interesează terorismul politic internaŃional. vizând impunerea prin forŃă a voinŃei politice sau obŃinerea de avantaje de ordin economic. Terorismul desemnează actele de violenŃă ilegitimă. susŃinută de o organizaŃie de luptă. OrganizaŃiile clandestine de tip mafiot exploatează şi sporesc corupŃia. atentate contra personalităŃilor politice. fie datorită insuficienŃei mijloacelor de care dispun. Datorită dimensiunilor şi implicaŃiilor. Iran. terorismul era. AcŃiunile teroriste se află tot mai mult în atenŃia celor ce încearcă să-şi realizeze diversele obiective politice prin forŃă. Stanford University. pot apărea fluxuri migratorii importante sau chiar confruntări armate cu unul dintre statele vecine. iar în formele de amploare. politic sau teritorial. o componentă a subversiunii interne. 1987. poliŃiştilor şi militarilor. în primul rând. Se urmărea obŃinerea de rezultate psihologice pentru a influenŃa opinia publică şi puterea şi a determina angajarea acesteia în revizuirea unei anumite politici. în general. Revolution and Peace. a instituŃiilor publice. p. AcŃiunile teroriste organizate sau inspirate de un alt stat pot degenera în războaie (Liban. În ultimele decenii. răpirea diplomaŃilor străini. Transnational Terror. al atentatelor izolate soldate cu rezultate fugitive. 6 219 77 . Terorismul politic cunoaşte o mare diversitate de forme: luare de ostatici. Hoover Institution on War. Bell. spectaculoase. vizând atingerea unor scopuri militare şi politice. dar insuficiente pentru a modifica radical o anumită situaŃie şi a rupe un echilibru de forŃe. îşi Bawyer J. Cu alte cuvinte. un grup sau un stat să acŃioneze într-un anumit mod. în multe state terorismul este socotit printre ameninŃările principale la adresa securităŃii naŃionale şi internaŃionale. un mijloc de influenŃare politică ilicită. adesea nediscriminatorie. California. care pot leza adesea capacitatea sau voinŃa de apărare a unui stat.77 Din punctul de vedere al lucrării de faŃă. terorismul a depăşit stadiul improvizaŃiilor. Terorismul a devenit o armă de război. criminalitatea organizată pot genera în cazuri extreme riscuri şi ameninŃări pentru securitatea naŃională. impuse de comunitatea internaŃională pentru a împiedica folosirea ilicită a forŃei armate împotriva altor state. Traficul de droguri şi. fie datorită restricŃiilor tot mai greu de eludat. Terorismul este o armă foarte veche ce viza în special personalităŃile politice.şi dezmembrare statală. 1978). efectuate cu scopul de a exercita o anumită constrângere de a crea un climat de intimidare care să forŃeze o persoană. criminală. În plus. exercitat de un stat sau o organizaŃie politico-militară împotriva altui stat.

Astăzi. Ele tind să cucerească poziŃii importante în economia unor state sau chiar să dobândească o anumită influenŃă politică. speculaŃii financiare. în scopul de a-l determina să reintre în legalitate şi să repare prejudiciul cauzat. 220 78 . incluzând executarea unor lovituri aeriene „chirurgicale” asupra centrelor de producere a drogurilor. lansându-se în afaceri cu arme. o accepŃie mult mai largă decât forŃa armată. SituaŃii de acest gen s-au înregistrat în special în America Latină. în practica relaŃiilor internaŃionale şi în dreptul internaŃional. Conceptul de forŃă cuprinde orice formă de constrângere şi este recunoscut ca acŃiune agresivă militară în scopul implicării sau (utilizării) folosirii forŃei armate (represaliile. Represaliile pot constitui fie o măsură de Lincoln P. 19. în The New Agenda. În practică însă. 1991. ocuparea militară a unui teritoriu). utilizarea lor este îngăduită. blocada paşnică. p. AcŃiuni agresive implicând utilizarea forŃelor armate în modalităŃi tipice Conceptul de forŃă are. când devin victime ale unei agresiuni armate. de regulă. a) Represaliile sunt acte de constrângere adoptate de un stat. blocada în timp de pace şi ocuparea militară a unui teritoriu. International Security. recursul la forŃă prin mijloace de constrângere era folosit fără limite.3. În categoria mijloacelor de constrângere cu folosirea forŃei armate intră: represaliile. Amploarea acŃiunilor de guerilă finanŃate de baronii drogurilor a determinat guvernul Columbiei să ceară ajutorul OSA şi ONU. Statele pot aplica asemenea măsuri numai în exercitarea dreptului lor la autoapărare. afectând stabilitatea şi securitatea statului. individuală sau colectivă. numai Consiliului de Securitate al ONU. Bloomfield. când dreptul internaŃional contemporan interzice folosirea forŃei şi ameninŃării cu forŃa.4. prin derogarea de la normele dreptului internaŃional sau ale Consiliului de Securitate al ONU. În trecut. OrganizaŃiile mafiote se pot implica în acŃiuni teroriste sau în acŃiuni subversive interne. care a încălcat regulile de convieŃuire internaŃională.78 7.extind sfera de penetraŃie dincolo de traficul de droguri şi celelalte activităŃi ilegale „tradiŃionale”. ele au fost şi sunt încă deseori folosite în afara limitelor dreptului internaŃional. după cum am văzut. împotriva altui stat. cu deşeuri toxice şi radioactive.

şi atunci numai în anumite condiŃii: dacă statul care formează obiectul represaliilor este autorul unui delict internaŃional. Deseori au adoptat măsuri de represalii ONU (Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate). în baza articolului 12 din Cartă. să-i blocheze fondurile. o încălcare a păcii sau un act de agresiune. Sunt cunoscute în acest sens măsurile de blocadă întreprinse de SUA împotriva Cubei şi 221 . iar între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se recurgea la piraŃi în acest scop. Recurgerea la represalii în asemenea situaŃii trebuie să se facă numai în cazuri extreme şi cu respectarea anumitor condiŃii. după interzicerea ameninŃării cu forŃa şi a folosirii forŃei prin Carta ONU. Asemenea măsuri se realizează cu ajutorul forŃelor armate ale statelor membre ale ONU şi au ca scop să împiedice relaŃiile comerciale ale statului violator. mai ales. numite lettres de marques. precum şi unele organizaŃii regionale (OUA şi OSA). represaliile sunt. împotriva unui stat care a comis o ameninŃare împotriva păcii. În cazul în care blocada este întreprinsă de către un stat împotriva altui stat. Dincolo de aceasta. Din secolul al XVIII-lea. statul lezat adoptă următoarele măsuri de represalii: să confişte sau să sechestreze unele bunuri ale statului vinovat. intrarea şi ieşirea navelor în porturi sau la Ńărmurile acestuia până când statul respectiv pune capăt actelor care au justificat acŃiunea. sau să refuze executarea unor obligaŃii contractuale. prin nişte scrisori. în principiu. interzise şi statelor. sau acorduri încheiate cu acesta. dacă se respectă principiul proporŃionalităŃii (între gravitatea actului comis şi măsurile de represalii). La început represaliile aveau un caracter privat: până în secolul al XVII-lea monarhii împuterniceau. represaliile private dispar. să întrerupă cu el relaŃiile comerciale. pe cetăŃenii proprii să exercite represalii faŃă de străinii aflaŃi pe teritoriul lor. dacă readucerea statului respectiv la legalitate este imposibil de realizat pe alte căi.răspuns la acŃiunile ilegale ale unui stat (represalii pozitive). După interzicerea războiului de agresiune prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 şi. fie o reacŃie la refuzul de a îndeplini un angajament anterior (represalii negative). locul lor fiind luat de represaliile exercitate de state. Represaliile sunt foarte frecvent folosite şi în caz de conflict armat pentru a descuraja un stat să încalce regulile războiului. să-i expulzeze resortisanŃii etc. poştale şi telefonice. represaliile constituie actul extrem la care se poate recurge. a anumitor prevederi din tratate. ea are caracterul unui act de agresiune. În asemenea condiŃii. b) Blocada în timp de pace este o măsură de constrângere ce poate fi luată de Consiliul de Securitate al ONU.

datorită în special perpetuării conflictului arabo-israelian. Astfel. aruncând mine cu explozie întârziată. după unele opinii. de regulă în afara Europei. din 9 mai 1945. în perioada postbelică. conferindu-i astfel continentului nostru poziŃia de pol al violenŃei armate. fie cu un scop politic. s-au produs circa 40 la sută din totalul conflictelor militare. De asemenea. teritoriul Germaniei a fost ocupat de către puterile aliate. La 22 octombrie 1962. anii de „război” însumând. în cadrul noilor măsuri de escaladare a războiului din Vietnam. forŃele navale ale SUA angajate în manevre de amploare. intrarea în portul Haiphong şi în alte cinci porturi vietnameze. cu ample implicaŃii internaŃionale. la nivelul acestui continent. circa 20 la sută din totalul înregistrat în perioada 1945-1990.Vietnamului.5. Una din zone ar cuprinde peninsulele Indochina şi Coreea. transformând regiunea într-o zonă belică. Cealaltă zonă belică. în a doua jumătate a acestui secol violenŃa armată s-a produs în spaŃii dispersate. după cel de-al Doilea Război Mondial. c) Ocuparea militară a unui teritoriu a constituit un mijloc de constrângere vizând obligarea unui stat să-şi execute angajamentele internaŃionale. precum şi arhipelagurile din Sud-Estul Asiei. au blocat coastele Cubei pentru a determina Uniunea Sovietică să-şi retragă platformele de lansare a rachetelor instalate în Cuba în cadrul măsurilor de întărire a capacităŃii de apărare a acestui stat. Nu este vorba însă de o repartiŃie cât de cât uniformă la scara întregului continent. prin prezenŃa forŃelor militare. o anumită presiune asupra statului respectiv. pentru a exercita. Există o anumită convergenŃă în a considera Asia drept continentul cel mai afectat de flagelul violenŃei armate. fie pentru a obŃine garanŃia executării anumitor obligaŃii. 7. Acest mijloc de constrângere a fost frecvent folosit în practica internaŃională. De asemenea. Diseminarea spaŃială a conflictelor Dacă în prima jumătate al secolului al XX-lea cele două războaie mondiale au izbucnit în Europa. la 9 mai 1972. unele statistici indicând că aici. aviaŃia americană a blocat. ci de constituirea unor „zone belice” în interiorul Asiei. Ea are un caracter temporar şi nu presupune un transfer de suveranitate. spaŃiul continental adiacent. În această zonă s-au produs 20-30 la sută din totalul cazurilor luate în evidenŃă. 222 . Orientul Mijlociu este o zonă în care. partea de sud-vest a continentului asiatic a reprezentat în toată această perioadă un „important” pol al beligeranŃei. recursul la violenŃă armată a devenit cronic. în baza Actului de capitulare necondiŃionată a forŃelor armate germane. este constituită din „Asia de Sud” şi acoperă subcontinentul Indian şi spaŃiul limitrof.

Acestea au avut loc: 12 în Europa. cuprinde aproape tot continentul. Turcia – 4. acoperind teritoriul Africii de Sud şi al statelor din „prima linie” (Angola. fiind alimentată şi de evoluŃia evenimentelor ce au avut loc în Cornul Africii. America Latină reprezintă un alt spaŃiu în care s-au produs numeroase manifestări de violenŃă armată – 20-35 la sută din total –. Astfel. Şi aici se pot identifica unele „zone belice”. 223 . 5 în Asia şi 4 în Africa. conflictele având în general un caracter intern (Grecia. vom face o scurtă trecere în revistă a principalelor conflicte din perioada 1900 – 1990. 11 în America Latină. În continuare. dar nu tot atâtea cât în Asia. dar pot fi introduse şi evidenŃiate ca violenŃă armată. Nicaragua. iar Rusia cu Japonia. ai politicii de bloc susŃin că. ceea ce le-a dat o notă internaŃională. zonă în care starea conflictuală a fost întreŃinută de politica agresivă a Africii de Sud. Turcia. datorită blocurilor politicomilitare. Mozambic). Tanzania. Spania – 3. Altă zonă este constituită în Estul continentului. au alcătuit peste 70 la sută din suprafaŃa pe care s-au purtat războaiele. Una din ele este plasată în sudul continentului. Japonia – 4. Guatemala. se mai poate vorbi şi de un „punct belic” în Nord-Vestul Africii legat în special de disputa asupra Saharei Occidentale. în prima jumătate a secolului XX. însă. în care au fost angrenate aproape 2/3 din statele continentului. Spania. La o simplă analiză a repartiŃiei geografice a conflictelor. De notat că două din războaiele din Asia şi unul din Africa au fost duse tot de state europene: Italia s-a luptat cu Turcia. Zambia. Europa a înregistrat patru decenii de „pace”. Regiunii îi sunt specifice şi numeroase lovituri de stat care nu sunt luate în evidenŃă ca războaie. dar în peste 2/3 din cazuri au participat şi terŃi. în Asia. care. precum şi în partea nordică a Americii de Sud. De asemenea. recursul la violenŃă armată. Datorită frecvenŃei actelor de violenŃă armată şi persistenŃei zonelor conflictuale se determină mai pronunŃat „o zonă belică” în spaŃiul care acoperă teritoriile a cinci Ńări din America Centrală (Costa Rica. Irlanda de Nord). cele mai multe războaie au avut loc în Europa.În Africa. Evenimentele din Europa sunt interpretate în mod foarte diferit. evaluat ca având o pondere de circa 30 la sută din totalul mondial. Honduras. pe teritoriul Africii. AdepŃii forŃei. cele mai multe prezenŃe înregistrându-le. Schimbări au avut loc şi în ceea ce priveşte statele participante la războaie. funcŃie de repartiŃia lor geografică. Zimbabwe. El Salvador). Rusia. vom observa unele mutaŃii fundamentale ce au avut loc în perioada amintită. că şi în Europa s-a recurs la forŃa armelor şi este evident acest lucru în zonele periferice. Realitatea arată. respectiv Uniunea Sovietică – 5. Botswana. între 1900 – 1939. împreună cu America Latină.

dar şi în America Latină războaiele s-au situat pe o suprafaŃă restrânsă. Pe locul următor după Asia se plasează Africa. Cambodgiei (1945-1954) şi Laosului (1946-1954). războiul colonialist al Marii Britanii în Cipru (1955-1959). în 9 cazuri. Egipt – 8. 20 iulie 1947 – 1 august 1949). cu 49 războaie. de FranŃa împotriva Vietnamului (13 septembrie 1945 – 11 august 1954). cel al FranŃei în Tunisia (1951-1956). incluzând o bună parte din America Centrală şi mai 224 . DistribuŃia pe zone (regiuni) geografice a celor 62 de conflicte a fost: Orientul Mijlociu – 31. agresiunea SUA şi a altor 14 state împotriva RPD Coreene (1950-1953). America. toate având loc în America Latină. cel al Spaniei şi FranŃei în Maroc (19571958). Vietnam. primul conflict armat dintre Ńările arabe şi Israel (mai 1948 – iulie 1949). Pentru o mai bună evidenŃiere a repartiŃiei vom enumera o parte a conflictelor din Asia: războaiele colonialiste purtate de Marea Britanie şi Olanda împotriva Indoneziei (august 1945-30 noiembrie 1946. agresiunea Israelului. intervenŃia militară a SUA în Liban (15 iul. războiul colonialist al Marii Britanii împotriva Yemenului (1950-1967). Statele cele mai des angajate în războaie au fost: cele două state yemenite. în 8. în Algeria (19621964) şi Camerun (1955-1963). conflictul armat între Mascat şi Oman (1952). Israelul. 1958) şi a Marii Britanii în Iordania (17 iul. cu 36 de războaie. în 8. Italia – 2. Ungaria – 2. intervenŃia SUA. Uganda – 8. peste 62. războiul colonialist dus de Marea Britanie în Egipt (1950-1952) şi în Arabia Saudită (1952-1966). în ordinea continentelor. conflictul dintre India şi Pakistan cu privire la Kaşmir (1947-1949). de câte 10 ori. teritoriul SUA şi Canadei necunoscând asemenea evenimente. dar suprafaŃa lor nu înglobează mai mult de jumătate din suprafaŃa continentului. respectiv pe cea sudică.-22 oct. După 1945. în Maroc (1952-1956). agresiunea SUA şi a altor 5 state în Vietnam (1954-1973). extremul orient – 2. Pakistanul. zona indo-pakistaneză – 12. India. Angola – 7. al Belgiei în Congo (1959-1960). Majoritatea acestor Ńări nici măcar nu mai figurează pe lista războaielor în prezent.-6 nov..-22 oct. 1956). Urmează. FranŃei şi a Marii Britanii împotriva Egiptului (29 oct. în 5.Nicaragua – 3. 1958). Thailandei. Vietnamului de Sud şi Taiwanului în Laos (1959-1962). Statele cu cele mai multe prezenŃe: Zimbabwe – 9. partea de sud-est. în special peninsula Indochina – 17. dar marea lor majoritate s-au plasat în Sud – 21 şi în Est – 17. Dintre cele mai importante conflicte desfăşurate pe continentul african: războiul colonial al Marii Britanii în Kenya (1950-1956). cele mai multe războaie au avut loc în Asia. Spre deosebire de Asia. în Africa războaiele s-au dispersat pe cvasitotalitatea continentului.

Nu trebuie însă ignorate masivele şi nu puŃinele demonstraŃii de forŃă. Chile o dată. nu trebuie ignorat faptul că o serie de state europene au participat la numeroase conflicte purtate pe alte continente. de escaladare în conflicte regionale sau chiar mondiale. următoarele state acumulează în plan mondial cea mai amplă participare în războaie de acest gen: Anglia – 14 ori.1948). Irlanda de Nord. între care războaiele locale sunt cele mai frecvente. Importante de amintit sunt: conflictul armat dintre Nicaragua şi Costa Rica (apr.puŃin de o treime a Americii de Sud: în Nordul. intervenŃia Nicaraguei şi Hondurasului în Guatemala (18-23 iun. chiar dacă se poartă iniŃial între două state. conflicte armate de diferite tipuri. Alături de Statele Unite şi fosta Uniune Sovietică.-dec. Portugalia. conflictul armat dintre Chile şi Argentina (aug. łările mai frecvent implicate în războaie sunt: Nicaragua. aceste războaie. FaŃă de celelalte continente – abstracŃie făcând Oceania. În ceea ce priveşte scopurile urmărite şi modalitatea concretă de utilizare a acestor mijloace. 1955) şi Honduras (apr. Mexic) nu au dus războaie pe teritoriul lor. antrenează în conflict şi alte Ńări. Turcia. prezentând permanent pericolul de extindere. Astfel.6.-mai 1957). El Salvador şi Columbia de câte 5 ori. pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre state. Honduras. Costa Rica şi Rep. Statele cu suprafaŃa cea mai extinsă (Brazilia. 225 . Dominicană de câte 4 ori. intervenŃia El Salvador în Honduras (1969). Regiuni caracteristice de tensiune şi conflict După cum am arătat. 7. unde a avut loc un singur război şi acela de amploare mică – Europa apare până în 1990 ca un continent cu o viaŃă relativ paşnică. De regulă. Belgia etc. De asemenea. Guatemala de 3 ori. folosirea mijloacelor militare pentru promovarea intereselor de dominaŃie şi hegemonie. 1954) şi a Nicaraguei în Costa Rica (11-30 ian. putem distinge: a) Războaie între state. Recurgerea la arme nu s-a produs decât de nouă ori şi aceasta în zonele periferice: Grecia. 1958). observăm o varietate de situaŃii şi procedee. reprezintă pericolul principal în viaŃa internaŃională. Argentina de 2 ori. Bolivia. Cipru. Spania. de confruntări armate cu un grad de complexitate mai ridicat decât în trecut. majoritatea catalogate ca simple exerciŃii militare. FranŃa – 10 ori. Nord-vestul şi Centrul său la care se adaugă războiul Malvinelor în Sud-Est.

c) Conflicte interne în care intervin forŃe străine pentru a impune o anumită reglementare. deosebit de periculoase pentru pacea şi securitatea popoarelor. 7. nave de război – 4500. d) AcŃiuni militare indirecte. la care se adaugă circa 2500 de rachete balistice intercontinentale.b) IntervenŃii militare în treburile interne ale altor state. Această situaŃie reprezintă o urmare a fostei perioade de divizare a continentului în blocuri militare opuse. Pe această cale. În prezent. 1500 rachete nucleare pe submarine şi circa 500 de bombardiere strategice. în scopul obŃinerii sau menŃinerii unor poziŃii de dominaŃie sau influenŃă. care. adânceşte conflictul şi împiedică rezolvarea lui. Câteva date sunt concludente în acest sens: efective militare – circa 13 milioane de oameni. Se practică aşa-zisul „ajutor militar” sau „sprijin logistic”. după caz.6. practicate mai ales de unele mari puteri. armamente şi tehnică de luptă de pe întregul glob. cu excepŃia conflictului armat grecoturco-cipriot (1974). Africa Australă. e) AmeninŃări cu folosirea forŃei militare şi întrebuinŃarea anumitor arme sau. Europa Deşi pe continentul nostru. unele puteri dobândesc posibilitatea de a-şi asigura un „control tehnologic” asupra conflictelor armate şi de a influenŃa desfăşurarea lor într-o direcŃie sau alta. Asemenea zone sunt în prezent următoarele: Europa. avioane de luptă – circa 25 000. ajungând până la demonstraŃii de forŃă sub forma unor manevre executate în apropierea graniŃelor sau a încălcării spaŃiilor aeriene şi maritime ale acestor Ńări. Cornul Africii. de fapt. America Centrală. ocupaŃie şi impunerea unor regimuri politice convenabile puterilor intervenŃioniste. 226 . Coreea.1. Folosirea combinată a acestor căi duce la apariŃia unor focare de conflicte violente sau latente. Orientul Apropiat. ce capătă formă de invazie. pe teritoriul Europei se află cele mai puternice forŃe armate. nu au avut loc războaie între state în perioada la care ne referim. a unor zone caracteristice de confruntări armate sau de tensiuni politico-militare. o pondere mare din totalul forŃelor armate şi armamentelor se află încă aici. tunuri – peste 50 000. tancuri şi maşini blindate – peste 90 000. Golful Persic. sub forma unor acŃiuni militare directe. care se confruntă pe teatre de operaŃii prin intermediul altor state aflate în conflict. totuşi. Asia de Sud-Est. cu retragerea sprijinului militar.

Spre exemplu. sub o acoperire acceptabilă în plan politico-diplomatic. în „Politique Etrangère”. dispute teritoriale. a îmbrăcat forme deschise şi mocneşte. manipularea minorităŃilor.S. atât la nivelul continentului european. de pildă.R. p 617-618. Dezmembrarea statelor multinaŃionale are efecte contradictorii sub aspectul riscurilor şi ameninŃărilor militare vizând securitatea naŃională. Le post-communisme et la question nationale. în unele republici exsovietice. mai mult sau Zbigniew Brzezinski. chiar şi pe fondul detensionării relaŃiilor internaŃionale la scară continentală. afectând potenŃial şi alte state. încadrate în sintagma cunoscută a „războiului local”. Riscul războiului este distribuit inegal pe continentul european. datorită trasării artificiale a frontierelor şi melanjului etnic forŃat practicat timp de decenii de Stalin şi succesorii săi. Disputele teritoriale reprezintă sursa general recunoscută a riscurilor şi ameninŃărilor militare. naŃionaliştii ruşi şi unele cercuri conservatoare comuniste presează în direcŃia menŃinerii „capetelor de pod” pentru o eventuală refacere a imperiului. în prezent. pe teritoriul fostei U. ceea ce ar determina conflicte deschise. 4/1989. degenerarea unor acŃiuni ostile non-militare sau înscenarea unor manifestări agresive atipice cu scopul de a provoca. toate statele foste socialiste s-ar putea confrunta în viitor cu un grav conflict teritorial sau naŃional cu unul din vecinii lor. 227 79 . confruntări armate. Practic. Astfel. Ucraina cuprinde o puternică minoritate rusă şi se află în litigii teritoriale. RecrudescenŃa conflictelor în spaŃiul european poate determina. Riscul de război în Estul Europei este determinat sau favorizat de o serie de cauze sau fenomene potenŃatoare: dezmembrarea statelor multinaŃionale. nr. în zona centrală şi sud-estică războiul a însângerat fosta Iugoslavie şi Transnistria. cât şi la nivel mondial.79 Republicile ex-sovietice se află într-o situaŃie chiar mai dificilă.S. În timp ce în Vestul Europei pericolul unei agresiuni armate este aproape exclus pe termen mediu. în timp ce în cazul Iugoslaviei procesul a generat un război civil devastator. după unele evaluări.Dacă perioada dinainte de 1989 a fost marcată de stabilitate prin prezenŃa celor două mari blocuri ideologico – militare ce au asigurat un echilibru relativ în zonă. perioada de după ’89 prezintă cu totul alte caracteristici.

p. rivalităŃile dintre puterile europene. Adunarea Generală a O. Caucase: les poudrieres. Orientul Apropiat Această regiune (figura 12) a devenit. Un scurt istoric al evenimentelor este necesar pentru înŃelegerea mai bună a situaŃiei. instabilitatea politică. Oural. La 14 mai 1948 este proclamată independenŃa statului Israel. zona caucaziană concentrează grave focare conflictuale. datorat tentativei turceşti de a începe prospecŃiuni petroliere într-o zonă a Mării Egee considerată de Grecia ca aparŃinând apelor sale teritoriale.N. teatrul unor conflicte acute între Israel şi Ńările arabe. Ńări integrate în structurile occidentale. România. în „The Washington Quarterly”. revendicările Armeniei asupra enclavei Karabach şi a Nahicevanului. 7.2. care doresc separarea de balkari şi constituirea unei republici proprii. intenŃiile abhazilor din NordVestul Georgiei de a se ataşa Rusiei. primăvara 1992. sept.mai puŃin acute.81 Conflicte teritoriale acute afectează relaŃiile dintre Grecia şi Turcia. imprudenŃa cercurilor guvernante. 1991. pretenŃiile de autonomie ale osetinilor. ca urmare a acŃiunilor militare întreprinse de părŃi. cu Ungaria. 57 228 80 .6. SituaŃia a devenit tot mai încordată. La 30 noiembrie 1947. a celor cinci războaie care au avut loc începând din 1948 şi până în prezent. Rusia şi Slovacia. în contextul unor complexe de împrejurări favorizante: dificultăŃile economico-sociale interne. 357. p. oraşele Ierusalim şi Betlehem urmând a fi internaŃionalizate. Hotărârea nu a fost acceptată de populaŃia arabă palestiniană şi de statele arabe. kabarzii. The Future of the Atlantic Alliance: Whither NATO? Whether NATO?. nr. având în centrul lor problema palestiniană. 131. a aprobat cu majoritate de voturi împărŃirea Palestinei în două state – un stat evreu şi un stat arab. 81 Michel Winock. care a lăsat nesoluŃionată această veche dispută. „Traseul” factorilor de risc spre stadiul ameninŃării militare sau al conflictului armat poate fi parcurs.80 La rândul ei. dezechilibrul de potenŃial militar. Războiul izbucnit în 1974 în problema Ciprului. uneori foarte rapid. blocate prin intervenŃia armatei ruse începută în 1994. unele dintre ele manifestându-se în forma violenŃei armate: proclamarea independenŃei Ceceniei în 1991 şi acŃiunile de separare faŃă de FederaŃia Rusă. în „L`Evenement du jeudi”. a fost pe punctul de a fi urmat de un nou conflict armat în martie 1978. respinse de Georgia. Polonia. Francois Heisbourg. în perioada postbelică.U.

Cisiordania şi înălŃimile Golan. le-a agravat considerabil. Al patrulea război s-a desfăşurat între 6 şi 25 octombrie 1973. dăunător pentru francezi. El a început prin ofensiva executată prin surprindere de armata egipteană 229 . circa un milion. rezultate pozitive a obŃinut numai partea învinsă din punct de vedere militar – Egiptul”. ci. care a reuşit să-şi înfrângă adversarii. şi Uniunea Sovietică. Deşi încununată de succese tactice. războiul a fost dezastruos pentru englezi. cu rezultate negative pentru israelieni. ale căror acŃiuni nu au fost bine coordonate. Irak. Deşi Israelul a ocupat peninsula Sinai. iar Ierusalimul a fost împărŃit în două. nemulŃumite de situaŃia creată. devenind refugiaŃi în Ńările arabe vecine. Anglia. dimpotrivă. Siria şi Liban).U. cinci Ńări arabe (Egipt. armament.R. când Anglia.. FranŃa şi Israelul au declanşat operaŃii militare împotriva Egiptului.U. au dat avertismente statelor intervenŃioniste cerându-le să înceteze acŃiunea militară. Egiptul suferind pierderi grele în efective. Un număr mare de palestinieni. Agresiunea împotriva Egiptului a fost condamnată de O. FranŃa şi alte state. Un fapt caracteristic se petrece în această perioadă: locul marilor puteri anterioare (Anglia şi FranŃa) a fost luat în zonă de S. războiul nu a determinat o soluŃionare a problemelor.N. Desfăşurat ca un caz tipic de război clasic limitat. Desfăşurarea războiului a dat câştig de cauză Israelului. Uniunea Sovietică. şi apoi U. Israelul şi-a adjudecat 4/5 din teritoriul fostei Palestine aflate sub mandat britanic. dar fără să ducă la rezultate politice corespunzătoare.R.A. Prin acordurile semnate în urma acestui război. cealaltă Iordaniei. În urma acestui război. Transiordania. iar S. În aceste condiŃii.S. a avut loc în iunie 1967 şi a fost declanşat de Israel ca un război preventiv împotriva loviturii concertate a statelor arabe. aviaŃie. acŃiunea anglo-franco-israeliană s-a soldat în cele din urmă cu un eşec. ceea ce îl făcea pe un comentator să noteze: „Din punct de vedere politic. şi-au părăsit pământurile. războiul s-a soldat cu o victorie militară a Israelului. declanşându-se astfel primul război arabo-israelian. Al treilea război. fiecare având interese strategice proprii şi sprijinind o parte beligerantă sau alta. o parte revenind Israelului. în momentul în care gruparea anglo-franceză era pe punctul de a cuceri oraşele Port-Said şi Ismailia. La 15 mai.A. numărul refugiaŃilor palestinieni creşte cu încă 264 000 de persoane.U. atacă noul stat. ca urmare a hotărârii acestuia de a naŃionaliza canalul de Suez.recunoscută de SUA. s-a dat ordin de încetare a focului. datorită unei strategii complet eronate. Al doilea război s-a desfăşurat între 29 octombrie şi 6 noiembrie 1956. rămas sub denumirea de „Războiul de şase zile”.

forŃele egiptene au obŃinut succese importante. iar în cadrul mişcării palestiniene cercuri externe au facilitat apariŃia unor divergenŃe. În interiorul Libanului s-a accentuat lupta dintre grupările rivale. 400 de avioane şi zeci de nave au fost distruse sau avariate. fiind declanşat prin operaŃia ofensivă executată de armata israeliană. Prin rezultatele sale. de forŃele siriene în zona înălŃimilor Golan. ajungându-se până la declanşarea luptelor fratricide. aproape 100 000 de oameni au fost ucişi sau răniŃi. o importantă grupare de forŃe israeliană. Egiptul redobândind peninsula Sinai. În situaŃia creată.U. Deşi operaŃia ofensivă israeliană s-a desfăşurat cu succes din punct de vedere militar. şi tratativele de la Camp David. Dar nici aceste sacrificii nu au dus la soluŃionarea politică a problemelor care confruntau statele din regiune. Deşi nu au dat o rezolvare globală conflictului din Orientul Apropiat. PărŃi din sudul Libanului au rămas sub ocupaŃia forŃelor armate israeliene. compusă din 5 brigăzi. care urmarea distrugerea forŃelor OrganizaŃiei pentru Eliberarea Palestinei de pe teritoriul libanez. a instalaŃiilor de rachete antiaeriene siriene din valea Bekaa şi instaurarea în Liban a unui guvern pro-israelian. iar între Israel şi Egipt instaurându-se pacea. OrganizaŃia pentru Eliberarea Palestinei. Bătălia care a avut loc în această perioadă în peninsula Sinai a fost extrem de violentă şi s-a soldat cu pierderi enorme.A. O dovedesc. conducerea acesteia nu au fost distruse. Al cincilea război a avut loc în vara anului 1982 în Liban. războiul dus de Israel împotriva Libanului nu şi-a atins scopul politic. 230 . acest război a complicat însă şi mai mult situaŃia conflictuală din Liban şi din întreaga zonă a Orientului Apropiat. în ultima parte a războiului. Numai tratativele între părŃile implicate pot oferi o asemenea soluŃie. concomitent. aceste tratative s-au soldat cu unele rezultate pozitive. într-o oarecare măsură.împotriva dispozitivului militar israelian de la Est de canalul Suez şi. dar. la care au participat Egiptul. Israelul şi S. În numai 18 zile. reuşind să străpungă aliniamentul fortificat israelian. Succinta trecere în revistă a evenimentelor arată că acŃiunile militare nu au făcut decât să înrăutăŃească tot mai mult starea conflictuală din zonă. aproape 3 000 de tancuri şi maşini blindate. printr-o manevră iscusită. În prima parte. părŃile acceptă rezoluŃia Consiliului de Securitate de încetare a focului. fără să ofere niciun fel de soluŃionare politică a diferendelor. se infiltrează în dispozitivul egiptean şi dezvoltă un cap de pod cu o adâncime de 100 km la vest de canal.

Moussa şi Tomb. desfăşurându-se între noiembrie 1981 şi iunie 1982. fiecare parte urmărind înlăturarea conducerii politice din cealaltă Ńară. Războiul a început la 22 septembrie 1980.3. A treia etapă poate fi considerată apărarea Irakului împotriva Iranului şi durează din iunie 1982 până în august 1988. precum şi la însemnate cantităŃi de armament şi tehnică.5 milioane morŃi şi răniŃi grav. Zona Golfului Persic Având o importanŃă strategică deosebită. bine conturate. A doua etapă o constituie contraofensiva Iranului împotriva trupelor irakiene pătrunse pe teritoriul său. Deşi comunicatele militare ale celor două părŃi diferă foarte mult. pentru eliberarea teritoriului ocupat şi crearea condiŃiilor în vederea continuării acŃiunilor pe teritoriul Irakului. datorită imenselor resurse petroliere aflate în subsolul Ńărilor respective şi căilor de comunicaŃie ce se deschid spre Oceanul Indian. conflictul s-a transformat într-un război de durată. Irakul şi Iranul sunt Ńări în curs de dezvoltare care au făcut mari cheltuieli militare pentru întărirea forŃelor armate cu armament şi tehnică de luptă modernă. anexate de Iran sub regimul şahului. precum şi de lupta pentru dobândirea unei influenŃe dominante în zonă. Mai trebuie avută în vedere opoziŃia puternică dintre regimurile politice din aceste Ńări. Desfăşurarea războiului înfăŃişează trei etape. de uzură. Irakul revendica provincia Khurdistan. 231 . etnice şi religioase. insulele arabe Abou. când iniŃiativa strategică trece de partea Iranului. zona Golfului Persic a devenit în anii ’80 teatrul unui violent conflict armat între Irak şi Iran. Conceput iniŃial ca un război fulger. Între aceste state existau o serie de contradicŃii generate de dispute teritoriale.6. se estimează că pierderile lor însumate se cifrează la peste 1. precum şi drepturi sporite asupra strâmtorii Chatt-Al-Arab. producând mari distrugeri mai ales industriei de extracŃie şi prelucrare a petrolului. când armata irakiană a trecut la executarea unor puternice lovituri asupra obiectivelor militare şi economice din Iran. cu enorme pierderi umane şi materiale.7. Acest necruŃător război a ruinat economia ambelor Ńări. Prima etapă o reprezintă ofensiva Irakului împotriva Iranului şi se întinde ca durată de la 22 septembrie 1980 până în noiembrie 1981.

Fostul regim rasist existent în această Ńară. 2001. este Republica Africa de Sud.4. cu mari implicaŃii pentru pacea întregii lumi. p. Claval. Africa Australă O altă zonă fierbinte este cea a Africii Australe.159) 7.12. Conflicte şi tensiuni în Orientul Apropiat (sursa: P. cât şi cu statele 232 . apartheidul oficializat ca politică de stat şi metodele represive folosite pentru menŃinerea puterii sunt cauze care au determinat conflicte armate atât în interior.6. Principalul factor care a generat şi menŃine puternice stări conflictuale în această zonă.Fig.

Zambia şi Zimbabwe. Cornul Africii. când Frontul de Eliberare a Somaliei de Vest. Strategia militară occidentală. Toate acestea au făcut să se menŃină în sudul Africii focare de criză şi conflict. ceea ce a determinat guvernul somalez ca la 9 martie 1978 să anunŃe încetarea războiului şi retragerea din Ogaden. şi a urmărit sprijinirea mişcării contrarevoluŃionare U. prin instalarea rachetelor sovietice antiaeriene SAM-3 şi SAM-6 şi prezenŃa unor trupe cubaneze pe teritoriul angolez. Botswana. dar locuită în mare parte de somalezi. în primul rând cea a S. ocupând o parte însemnată a teritoriului acestei Ńări şi producându-i mari pagube umane şi materiale.U. obiectul disputei fiind provincia Ogaden. Guvernul de la Pretoria a menŃinut ilegal sub ocupaŃie teritoriul Namibiei (până în 1990).. Ca urmare.independente vecine.I. a declanşat lupta pentru desprinderea Ogadenului de Etiopia şi câştigarea independenŃei. începând să acorde un important sprijin militar acestei Ńări.S.A. aparŃinând Etiopiei. sprijinit de trupe somaleze cu un efectiv de circa 100 000 militari. organizatorul şi conducătorul unei mişcări bazate pe guerilă. potrivnică guvernului din Angola. acorda un rol însemnat R. cu consecinŃe negative pentru popoarele din zonă şi pentru evoluŃia întregii situaŃii internaŃionale. unde puterea a fost preluată de forŃele revoluŃionare cu orientare marxistă.N. 233 . forŃele armate etiopiene trec la contraofensivă şi obŃin o serie de succese. datorită schimbării regimului politic din Etiopia. oferindu-i sprijin făŃiş sau ascuns în acŃiunile militare pe care le-a întreprins. Datorită poziŃiei sale geostrategice deosebit de importante. a întreŃinut mişcări rebele. Frontul de Eliberare a Somaliei de Vest (Ogaden). Uniunea Sovietică îşi modifică atitudinea faŃă de forŃele angajate în conflict.A. 1983 şi 1985.T. a intervenit cu forŃele sale armate împotriva statelor vecine. În 1981. Mozambic. Africa Australă a devenit terenul unei puternice rivalităŃi între marile puteri pentru zone de influenŃă. a trecut la ofensivă împotriva forŃelor etiopiene. În această zonă s-a desfăşurat un conflict armat prelungit între Etiopia şi Somalia. fiind puternic influenŃat şi sprijinit de conducerea Somaliei.. Africa de Sud a declanşat acŃiuni militare de amploare împotriva Angolei. Ulterior. AcŃiunile agresive au fost motivate prin existenŃa în sudul Angolei a unor baze ale forŃelor SWAPO (organizaŃia care a condus lupta de eliberare a poporului namibian). Războiul a izbucnit la începutul anului 1977. ca forŃă militară şi politică pentru promovarea intereselor proprii. ostile regimurilor instaurate ca urmare a luptei de eliberare naŃională în Angola. reuşind ca până în toamna aceluiaşi an să controleze peste 60% din Ogaden şi să continue ofensiva către zona centrală a Etiopiei.A.

deoarece au avut loc în continuare numeroase ciocniri între forŃele de guerilă ale Frontului de Eliberare a Somaliei de Vest şi trupele guvernamentale etiopiene. politice şi militare menite să submineze politica guvernului revoluŃionar nicaraguan. care au exprimat ridicarea popoarelor la lupta pentru libertate şi independenŃă naŃională. America Centrală Zonă considerată până nu demult drept un hinterland al S. Siria şi R. în care domneau regimuri dictatoriale profund antipopulare.Cu aceasta însă starea conflictuală nu a fost lichidată.6.A.U.Yemen au sprijinit Etiopia.A. America Centrală a cunoscut în anii ’80 evenimente şi procese transformatoare de mare rezonanŃă politică şi socială. a finanŃat.P. S. americanii primind în schimb facilităŃi navale şi aeriene în portul Berbera. unde forŃele locale separatiste revendicau scoaterea acestor provincii de sub autoritatea statului etiopian. 234 .5. blocarea porturilor etc. 7. ea a încheiat în 1980 o înŃelegere cu SUA. acŃiuni care au cunoscut o amploare deosebită în 1982 şi 1983. în timp ce Libia. în special Honduras şi Salvador.U. Profund afectate de succesul revoluŃiei nicaraguane. Irakul.. Emiratele Arabe Unite şi Iordania au sprijinit Somalia. Sprijinindu-se pe cercurile conducătoare din unele Ńări vecine. precum şi pe resturile forŃelor somoziste fugite peste graniŃe. Ńările arabe au fost în mare parte implicate în acest conflict. sabotaje economice. Conflictul din Cornul Africii a avut mari implicaŃii internaŃionale. sprijinit şi organizat agresiuni armate. împotriva dictatorilor reacŃionari.D. Algeria. cea mai mare parte sub formă de credite pentru armament. În ceea ce priveşte Somalia. s-au semnalat mişcări de rezistenŃă şi acŃiuni de luptă în provinciile Eritreea şi Tigris. La rândul lor. În anii 1978-1979 s-a desfăşurat războiul revoluŃionar din Nicaragua. în sensul că Arabia Saudită. fapt realizat în privinŃa Eritreii la 24 mai 1993 când este proclamată oficial independenŃa celui de-al 52-lea stat liber al Africii.A. împotriva republicii Nicaragua. Kuwaitul. Egiptul. încheiat prin victoria finală a forŃelor Frontului Sandinist de Eliberare NaŃională şi instaurarea unei puteri populare. S. care îi acorda ajutor militar. au trecut la aplicarea unor măsuri economice.U. În acelaşi timp. datorită în principal intereselor în zonă ale marilor puteri şi sprijinului militar acordat părŃilor beligerante. ştiut fiind că Etiopia şi Somalia nu aveau industrie de armament şi nu ar fi putut purta un conflict armat fără o contribuŃie străină substanŃială. Uniunea Sovietică dispunea de facilităŃi în baza maritimă Massawa din Etiopia.

Un rol important în reglementarea situaŃiilor conflictuale din zonă l-au avut o serie de state dornice de pace reunite în Grupul de la Contadora. a încercat să acrediteze. unde forŃele populare conduse de Frontul de Eliberare NaŃională Farabundo Marti au desfăşurat o puternică luptă de guerilă împotriva forŃelor guvernamentale în aproape toate zonele Ńării.A. participante direct sau indirect la diferite faze ale conflictului. Asia de Sud-Est În deceniile postbelice. precum şi marile puteri. În scopul menŃinerii regimului salvadorian. greu încercate de flagelul războiului. S.A. 235 . îmbinând acŃiunile de guerilă cu cele ale trupelor regulate. în care au fost implicate Ńările şi popoarele din regiune. purtat de forŃele populare vietnameze împotriva coloniştilor francezi. al doilea război vietnamez (1959-1973). prin negocieri între părŃile implicate. Astfel. a decis reluarea ajutorului militar către această Ńară trimiŃând instructori şi consilieri americani pentru pregătirea armatei salvadoriene. slab dezvoltată împotriva uneia dintre cele mai puternice armate moderne. au avut loc primul război vietnamez (1946-1954). încheiat prin eliberarea şi unificarea întregului Vietnam. iar din 1964 şi împotriva intervenŃiei militare americane. ideea că la originea evenimentelor din Nicaragua şi Salvador s-au aflat Uniunea Sovietica şi Cuba. ExperienŃa poporului vietnamez pune în evidenŃă valoarea şi eficacitatea strategiei războiului popular în condiŃiile luptei duse de o Ńară mică. Astfel. în contextul evenimentelor din Nicaragua şi Salvador administraŃia nord – americană şi-a exprimat hotărârea de a folosi toate mijloacele. ceea ce este adevărat. Anii ’90 au însemnat începutul reinstaurării păcii în aceste Ńări. care aprovizionaseră forŃele revoluŃionare cu armament şi material de luptă. 7.6. S. strategia vietnameză a folosit forme şi procedee de luptă variate. purtat de forŃele populare împotriva regimului reacŃionar de la Saigon.6. şi-a grupat în Marea Caraibilor şi în zona Canalului Panama numeroase forŃe maritime. peninsula Indochinei a fost bântuită de permanente confruntări şi conflicte armate. Altfel spus. S.Evenimente similare au avut loc în Salvador. inclusiv forŃa militară. pentru a menŃine Ńările din zonă sub influenŃa sa.A.U. aeriene şi terestre. În decursul acestor războaie. care a elaborat propuneri constructive în vederea rezolvării conflictelor din America Centrală exclusiv pe cale paşnică.U. sub pretextul desfăşurării unor manevre şi aplicaŃii de antrenament.U.

relaŃiile dintre Nord şi Sud rămânând în continuare încordate până în prezent. datorită apariŃiei unor noi conflicte între unele state din zonă. (care îl susŃinea pe liderul nord-coreean.A. criza rachetelor din Cuba. Kim Ir Sen) şi S. de frontiera chino-coreeană.U. a obŃinut condamnarea intervenŃiei Coreei de Nord şi apărarea Coreei de Sud. în jurul portului Pusan. trupele O.S.U.1.U.U. starea conflictuală dintre cele două părŃi ale Coreei.N. ocupând capitala Seul. situaŃia de încordare s-a menŃinut.1.S. Refulate. au fost puse sub comanda generalului Douglas MacArthur. În continuare vom analiza sub forma unor studii de caz. de către preşedintele S. Profitând de absenŃa U. au declanşat contraofensiva în septembrie 1950.1.În perioada următoare. zise de voluntari.S. stări conflictuale.U. într-un perimetru îngust.R. care au recucerit Coreea de Nord.A. conflictul din Afganistan şi altele.N. Conflictul din Coreea (1950 – 1953) Început de nord-coreeni. 7.R. au existat şi există şi în alte părŃi ale lumii. Tensiuni şi conflicte majore în epoca bipolară 7.Chineză a intervenit în conflict trimiŃând trupe... a căror majoritate era alcătuită din trupe americane. (care a intervenit în favoarea guvernului sud-coreean). o nouă contraofensivă a trupelor O. care au atacat partea de sud a peninsulei. La apropierea trupelor O.7. în dimineaŃa zilei de 25 iunie 1950. 236 .7. ForŃele O. R. a dus la recucerirea Seulului şi stabilizarea frontului pe actuala linie de demarcaŃie dintre cele două Ńări. După destituirea generalului MacArthur.A. cu posibilităŃi de intensificare şi de confruntare armată.N.S. Războiul s-a încheiat la 27 iulie 1953. S. din Consiliul de Securitate (delegaŃia sovietică boicota lucrările forului în semn de protest împotriva prezenŃei Chinei naŃionaliste). precum şi a unor confruntări de interese ce au angajat şi alte puteri. eliberând sudul peninsulei şi ocupând aproape întreaga Coree de Nord. H.N.U. au pătruns în Coreea de Sud (cucerind Seulul). Tensiuni şi conflicte majore 7. În afara zonelor de încordare şi conflict analizate. cum ar fi: cele trei războaie din Vietnam.7. pe lângă conflictele mai sus enunŃate şi alte situaŃii de încordare şi confruntare militară.P. pe plan internaŃional conflictul a reprezentat unul din momentele de confruntare dintre U. ÎnŃelegerea nu a condus la instaurarea unei păci reale. printr-un acord de încetare a focului intervenit între beligeranŃi. în primele săptămâni de război. Truman.U.

În urma victoriei repurtate împotriva Japoniei. în cele din urmă. ca Sahalinul şi Insulele Kurile.S. s-a alăturat AliaŃilor împotriva Japoniei. Uniunea Sovietică şi-a început practica de a diviza statele. prima tentativă de împărŃire a Coreei a venit din partea S. În cel mai strict secret Cartierul general al armatei nord-coreene. Procedeul aplicat prima oară în Coreea s-a repetat în Germania şi Vietnam. 237 . Astfel.R. În anii 1904 şi 1905.S. toate din U.R. cât şi în Europa. U.S.S. aparŃin Coreei de Sud şi doar 22 mil. raportul populaŃiei era următorul: pentru viitoarea Coree de Sud 20 500 000.U. În Coreea. cu obiectivul final de a le unifica sub propriile auspicii. Japonia a stabilit un protectorat asupra peninsulei.S.-ului un plan prin care se sugera ca U. iar pentru viitoarea Coree de Nord 9 740 000.R.S. să accepte capitularea Japoniei în partea peninsulei coreene de la nord de paralela de 38 şi ca Statele Unite să facă acelaşi lucru la sud de acea linie. raportul de 2 la 1 în favoarea populaŃiei sud-coreene nu era altul. Nici în 1950. şi a se poziŃiona pentru efectuarea altor incursiuni în această vastă şi importantă parte a lumii. Divizarea Coreei pe paralela de 380 lat. Coreea a rămas o parte virtuală a imperiului japonez până când a fost eliberată de AliaŃi. în ultimele zile ale războiului din Pacific. După cum reiese din documente. Coreea este un stat important din Asia de Est. Coreei de Nord. muniŃii. ajutat de consilierii ruşi. pătrunderea comunistă în Asia a jucat un rol proeminent în politica externă a statului sovietic. nordică a apărut ca urmare a deciziei mioape a Statelor Unite la sfârşitul războiului şi a politicii acaparatoare a Uniunii Sovietice care începea să-şi instaleze „cortina de fier” atât în Asia. armament uşor. propunere acceptată de U. o misiune militară a Statelor Unite a propus U.Încercând să-şi îndeplinească misiunea strategică a revoluŃiei mondiale. ca benzina şi petrolul. produse medicale şi alte produse vitale. Ziua de 9 februarie 1950 reprezintă începutul oficial al pregătirilor nord-coreene pentru război. la începerea ostilităŃilor – 1950. Prin urmare.S.S. în 1945. localizat în majoritate pe o peninsulă. S-au intensificat transporturile de tancuri. la 15 august 1945. iar în 1910 a anexat-o formal.R.S. Stalin a văzut în acest atac anti-japonez din august 1945 o şansă de a acapara teritorii japoneze. tentativă care avea să se dovedească enorm de avantajoasă pentru tabăra comunistă. în momentul declanşării ostilităŃilor.S. astfel împărŃind Ńara aproximativ în două părŃi egale. cu o populaŃie de peste 60 milioane de locuitori din care 43 mil. a elaborat planurile pentru viitoarea invazie a Sudului.A.R.

desigur. Statele Unite au adus chestiunea în faŃa Consiliului de Securitate al NaŃiunilor Unite. când comanda trupelor O. O asemenea acuzaŃie este. Deşi americanii şi alte Ńări membre ale O. ridicolă. ascunzând faptele. Această situaŃie s-a menŃinut până în ianuarie 1951. asaltul chino-nord-coreean ameninŃând să acopere tot teritoriul Coreei de Sud.U. IntervenŃia imenselor mase de soldaŃi chinezi a început la data de 25 octombrie 1950.S. a fost încredinŃată altui general american. Le lipseau multe din instrumentele de război pe care nord-coreenii le posedau din abundenŃă. de-acum reîmprospătate şi cu o nouă tactică de luptă. au trimis trupe în Coreea de Sud şi au luptat din răsputeri. De asemenea. parcurgând cam doi kilometri în Coreea de Sud. tot atunci s-a luat hotărârea implicării O. după doar trei zile ? În ciuda faptului indiscutabil că în toate fazele războiului şi în pregătirile de până atunci se consemnase o implicare considerabilă a sovieticilor. revenind în Coreea de Nord. deşi însângerate de persistenŃa asaltului nord-coreean. având în vedere lipsa de putere a adversarului. pentru a se trezi apoi cu nord-coreenii în capitală. lucru deloc surprinzător. Această intervenŃie a salvat situaŃia în care se aflau nord-coreenii. la Seul. în septembrie 1950. Scuza oferită de nord-coreeni opiniei publice internaŃionale a fost aceea că fraŃii din Sud atacaseră primii – ceea ce pare să ne amintească de atacul sovietic asupra Finlandei.. dar în restul lumii nu prea a avut efect.U.N. ForŃele NaŃiunilor Unite. Seul şi Inchon fiind recucerite. întrucât guvernul Statelor Unite nu a oferit suficiente fonduri pentru trupele trimise aici. fără sprijinul ulterior al Chinei şi al U. ruşii şi-au dat toată silinŃa să înşele restul lumii. oraşele Phenian. Acesta a condamnat ferm invazia şi le-a cerut nord-coreenilor să înceteze imediat ofensiva şi să părăsească teritoriul de la Sud de paralela de 380. trupele nord-coreene au traversat paralela 380. forŃele NaŃiunilor Unite au fost expulzate din teritoriul nord-coreean. Sud-coreeni nu erau pregătiŃi pentru niciun fel de luptă extinsă.În 25 iunie 1950. care. În circa două luni. Frontul s-a stabilizat treptat la cca 80 de kilometri sud de Seul. ar fi pierdut războiul. în 1939.N. Acest lucru i-a putut amăgi pe cetăŃenii Uniunii Sovietice şi ai altor Ńări de orientare comunistă. Cum ar fi putut Coreea de Sud să atace Coreea de Nord. Din acest punct a început contraofensiva împotriva nord-coreenilor. Au înaintat rapid. au înfiinŃat în cele din urmă o linie defensivă operantă pe perimetrul portului sudic Pusan.S. Lupte îndârjite se desfăşurau pe toată lăŃimea peninsulei Coreei. ofensivă sau defensivă. care imediat a pornit o nouă 238 .U.N.R. în conflictul coreean de partea Coreei de Sud. armata nord-coreeană îi depăşeau net numeric şi ca dotare tehnică.

mii de sate. n-a reuşit să-şi atingă niciunul dintre scopuri.U. dar şi conducători ai altor Ńări s-au vădit incapabili de a învăŃa cât ar fi fost necesar din lecŃiile trecutului. însă strategia politică a rămas aceeaşi. oraşe şi întreprinderi industriale distruse.2. trupele nord-vietnameze au intrat în Vietnamul de Sud şi au ocupat. Războiul din Coreea rămâne una dintre lecŃiile sângeroase ale istoriei. lăsând milioane de oameni fără adăpost.A. În continuare. însă. Prin atacul comuniştilor nordvietnamezi împotriva guvernului Diem (din Vietnamul de Sud). Personalul militar şi diplomatic a fost lăsat la vatră şi înlocuit. Stalin. şi S. Oamenii din 239 . încă de la începutul anilor ’60. Capitularea Japoniei. pe de o parte. Războiul din Coreea a fost ultima aventură militară a lui Stalin. Următoarea încercare avea să se desfăşoare în junglele şi munŃii Vietnamului. iar după multe lupte grele de ambele părŃi. pe de altă parte. este declanşat cel mai lung război din istoria S. Aceasta s-a desfăşurat cu succes. OperaŃiunile militare au luat sfârşit prin acordul din 27 ianuarie 1973 (Paris). Dictatorul a murit în martie 1953. la 30 aprilie 1975. îşi are originea în hotărârea administraŃiei Eisenhower de a sprijini crearea unei republici independente în Vietnamul de Sud. a cărei reacŃie antirăzboinică a pus serioase probleme conducerii S. în ciuda popularităŃii de care se bucurau. în întregul Vietnam. 7.7.R. succesorii la conducere l-au acuzat pentru eşecurile politicii din Asia şi pentru comiterea a numeroase greşeli. ca urmare a încetării focului de la 15 august. Dar aceiaşi lideri. iar armistiŃiul a pus capăt războiului la data de 27 iunie 1953. multe miliarde de ruble şi dolari. în urma căruia trupele americane s-au retras din Vietnamul de Sud. Tentativele infructuoase de a rezolva prin forŃă o problemă „artificial creată” a costat sute de mii de vieŃi. la sfârşitul lunii martie. până la 27 iunie 1953. comuniştii lui Ho Şi Min.A.A. în 2 septembrie 1945. luptele au continuat cu mici înaintări sau retrageri ale ambelor părŃi.U. Conflictul din Vietnam (1956-1975) Conflictul desfăşurat între forŃele americane şi guvernul vietnamez de la Saigon.U. După moartea lui. capitala Saigon. şi comuniştii vietnamezi din Nord (sprijiniŃi şi de comuniştii din Sud). El a fost resimŃit de întreaga societate americană.S. în 1954. după cataclismul celui de-al Doilea Război Mondial. frontul s-a stabilizat aproximativ pe vechiul hotar al paralelei 380. a favorizat strângerea relaŃiilor între U.1. în 1956. În martie 1975.S.contraofensivă.

N. Am văzut deja ce s-a întâmplat cu Coreea în 1950.). războiul s-a terminat cu semnarea Acordurilor de la Geneva. pe paralela 170 latitudine nordică. apoi de Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. ca stat membru al coloniei indochineze.V.). Sudul Vietnamului a devenit o Ńară de orientare franceză.V.R. Războiul a durat ani de zile şi. U.R. Trupele franceze. de astă dată cu un preşedinte. cea a comuniştilor. Această înŃelegere între marile puteri a împărŃit temporar Vietnamul în două Ńări. Republica Vietnam. sub domnia unui membru al vechii monarhii vietnameze. În Nord s-a organizat un stat comunist. din partea Nordului au început aproape imediat. Drept răspuns. comuniştii luptând pentru a cucerii întrega Ńară. au luptat pentru a înăbuşi insurecŃia Viet Minh-ului. s-a sfârşit cu marea bătălie de la Dien Bien Phu. Din păcate.S.întreaga lume au văzut în acest eveniment şansa unei cooperări între cele două mari puteri pentru a realiza pacea şi a dezvolta spiritul de libertate. Ocupată de FranŃa din a doua jumătate a secolului XIX. împreună cu aliaŃii lor vietnamezi.S. Presiunile asupra R. dar cu succese limitate. În octombrie 1955. marcând adevăratul sfârşit al primului război din Vietnam. dorea să aducă în Asia propria „misiune europeană eliberatoare”. s-a format noua Republică a Vietnamului (R. în 20 iulie 1954. un asediu care a durat din noiembrie 1953 până în mai 1954. Primul se soldează pentru FranŃa cu un eşec usturător.N. Au căutat să-şi restabilească dominaŃia asupra întregii Ńări. în cele din urmă. Printre Ńările asiatice recent eliberate se numărau Coreea şi Vietnamul. o situaŃie similară cu cea din Coreea. această situaŃie menŃinându-se câŃiva ani.N. 240 . Republica Democrată Vietnam. dar mai ales în sectoarele nordice. Francezii au recunoscut propriul regim marionetă.V. iar spre această nouă naŃiune au început să curgă ajutoarele din ambele Ńări. Statele Unite au furnizat guvernului sud-vietnamez diverse feluri de ajutoare militare şi economice şi au organizat şi instruit armata Vietnamului (A. ca rezultat al alegerilor. În cele din urmă. sub conducerea lui Ho Şi Min. Ajutoarele oferite de Statele Unite erau compensate de cele ale Uniunii Sovietice către aliata sa. Regimul din Sud a fost recunoscut de FranŃa şi Statele Unite. Surpriza înfrângerii pe care a suferit-o a zguduit toată FranŃa. astfel că în următorii câŃiva ani războiul francez contra Viet Minh-ului a făcut ravagii de la Nord la Sud. În niciun alt loc nu se spera în această posibilitate mai mult decât în Asia. democraŃie şi înŃelegere în întreaga lume. Uniunea Sovietică avea alte palnuri. Să aruncăm acum o privire spre Vietnam. Indochina a cunoscut trei războaie după 1945.

Statele Unite decid să se angajeze masiv. consilieri militari sunt trimişi în zonă. În 29 martie 1973. un fel de cec în alb acordat U. O rezoluŃie votată de Congresul american marchează această cotitură şi oferă succesorului lui Kennedy.B.Johnson. să respingă o puternică ofensivă a Viet Cong.Al doilea război din Indochina începe. bombardamentele americane sunt efectuate dincolo de paralela 170. în iulie 1969. Abia în iulie 1972 Vietnamul de Nord înclină spre un compromis. strategia americană se schimbă: este vorba de „vietnamizarea războiului”. Încă din 1956. Totuşi. în 27 ianuarie 1973.R.-ului şi aliaŃilor săi. Statele Unite reuşesc. tratatul de pace s-a semnat la Paris. Dar.S. 275 000 militari americani sunt desfăşuraŃi pe teren. În iulie 1965.S. după un impresionant număr de zile negocieri. lăsând trupelor sud-vietnameze grija de a-şi apăra independenŃa. americanii nu reuşesc să se impună. L. de rezistenŃa neaşteptată pe care o opun trupele sud-vietnameze şi de loviturile aeriene masive americane asupra Vietnamului de Nord. Să părăsească Vietnamul fără un succes edificator ar fi fost considerat un eşec. după lupte dure. În sfârşit. Acest tratat presupunea retragerea tuturor trupelor străine din teritoriile Vietnamului de Nord şi de Sud. între altele. Cei 15000 de morŃi din corpul expediŃionar fac opinia publică din ce în ce mai ostilă faŃă de acest război de uzură. 50 de milioane de dolari pe zi sunt alocaŃi acestui conflict. şi repatrierea prizonierilor de război. ultimele trupe americane au plecat din Vietnam. sub control internaŃional. Dar conflictul nu încetează decât în ianuarie 1969. În acelaşi timp. O dată cu venirea la Casa Albă a lui Richard Nixon. o libertate totală de acŃiune. trei ani mai târziu. dar abia cu ocazia unui incident între forŃele nord-vietnameze şi marina americană în Golful Tonkin. la 23 martie 1973 se semnează acordul de încetare a focului. o dată cu începerea conferinŃei de pace de la Paris. războiul pare a se fi împotmolit. Astfel. În această fază a războiului. America începe să se îndoiască. De atunci. determinat. 518 000 rămân încă pe loc. Negocieri acceptate de către Hanoi. noua titulatură a Viet Minh-ului. preşedintele democrat Johnson nu cedează. În ciuda unei superiorităŃi evidente la nivelul armamentului. La începutul anului 1968. Dacă. Regimul din Vietnamul de Sud face apel la americani. 25 000 de soldaŃi americani părăsesc Vietnamul. 241 . preşedintele american Johnson propune guvernului nord-vietnamez negocieri. adică de a proceda progresiv la retragerea trupelor americane.

rezultând un enorm exod de emigranŃi spre Ńările învecinate. cu excepŃia faptului că acum sud-vietnamezii rămăseseră singuri. de a căror prezenŃă în sfera lor beneficiaseră. micile întreprinderi descurajate şi s-a impus ideologia marxist-leninistă. Nu au mai putut susŃine atacurile disciplinate ale armatei nord-vietnameze. prin forŃa armelor. Conflictele din Orientul Apropiat şi Mijlociu Victoria AliaŃilor asupra Germaniei naziste. semnarea tratatului de pace nu a dus la o soluŃie paşnică a îndelungatului conflict. Desigur.Din păcate. În majoritatea situaŃiilor însă. Au apărut state noi. 7. cât şi în Africa. Într-o succesiune destul de rapidă. Marea Britanie. această deposedare a avut loc printr-o înŃelegere reciprocă de un fel sau altul. dar acestea au fost subminate de Statele Unite. Portugalia. şi în cele din urmă au fost învinşi. Prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a regimurilor est-europene din Pactul de la Varşovia a înrăutăŃit şi mai mult situaŃia economică din Vietnam. mai ales. pace şi securitate economică şi să creeze infrastructuri corespunzătoare. Rusia şi alte Ńări din fostul bloc comunist. Alimentele au fost raŃionalizate. Belgia şi Olanda şi-au pierdut coloniile.1. Spania. În unele cazuri. a încercat să obŃină concesii de la Statele Unite. În aceste noi condiŃii. Vietnamul a trebuit să încerce integrarea în familia naŃiunilor lumii şi. Luptele au continuat la fel ca înainte. Astfel a avut loc reunificarea Ńării. atât în Orientul Mijlociu. independenŃa s-a realizat ca rezultat al luptei armate. a Italiei fasciste şi a Japoniei imperiale nu a dus la o stabilizare a situaŃiei mondiale.7. naŃiunile victorioase în război ar fi trebuit să coopereze pe deplin pentru a ajuta noile state să înainteze spre democraŃie.3. de-a lungul anului 1974. nu prin mijloacele paşnice avute în vedere de acordurile din 1973. prin capitularea guvernului sud-vietnamez la data de 30 aprilie 1975. Uniunea Sovietică şi alte naŃiuni ale blocului comunist au continuat să le ofere ajutoare economice. Al Doilea Război Mondial a marcat sfârşitul colonialismului. aceasta durând pe alocuri mulŃi ani. Toate aceste măsuri au contribuit la creşterea nemulŃumirilor în rândul maselor. care au impus un embargo comercial asupra Ńării nou formate. Reunificarea Ńării sub regim comunist nu i-a împlinit poporului vietnamez speranŃele de prosperitate şi reforme democratice. 242 . aşa cum era el cunoscut în Ńările clientelare din întreaga lume. FranŃa.

care s-a accentuat când Marea Britanie şi FranŃa au intervenit de partea sa. Uniunea Sovietică şi-a adus şi ea contribuŃia la această situaŃie cum nu se poate mai explozivă. Aveau loc ciocniri frecvente pe graniŃe. Uniunea Sovietică a considerat penetrarea în Orientul Mijlociu ca o principală prioritate a planului său de expansiune politică globală. când s-a adoptat o rezoluŃie O. o Ńară revendicată atât de evrei. opunându-se Israelului. După iniŃialul lor succes din 1949. Israelienii supravieŃuiau şi se întăreau cu ajutorul Apusului. Israelul a lansat un atac asupra trupelor egiptene din regiunea Sinai. Puterile care deŃineau colonii. ca şi cel din partea altor naŃiuni. s-a creat un stat evreu. Această insistenŃă sovietică a generat nemulŃumiri din partea oficialităŃilor egiptene ce nu doreau să vadă acest important port transformat în bază militară sovietică. 243 . În toată perioada ulterioară. Ńările arabe învecinate făceau tot posibilul pentru a incomoda şi a ameninŃa Israelul. Arabii erau hotărâŃi să-i împingă pe evrei în mare şi să şteargă de pe suprafaŃa pământului statul Israel ca entitate politică. aşa cum a încercat FranŃa în Indochina. penetrând liniile aproape până la Canalul de Suez.N. în iulie 1952. Statele Unite au oferit Israelului asistenŃă. desigur. a persistat până la data de 29 noiembrie 1947. cu toată această formală opoziŃie. devenind tot mai capabili să se apere pe ei înşişi şi teritoriul lor. La 29 octombrie 1956. prin urmare. Israel. Războiul deschis a izbucnit după ce Marea Britanie şi-a retras trupele din zonă. Israelul a învins. a ajutat Israelul să devină un stat viabil. Acest sprijin. InfluenŃa sovietică în zonă. ca Marea Britanie şi FranŃa. în timp ce continuau să-şi menŃină o atitudine generală defensivă. erau extrem de importante pentru restul lumii. Acest transfer de solidaritate politică s-a produs în special după ce în Egipt a venit la putere Gamal Abdel Nasser. În operaŃiuni combinate. În consecinŃă. Protectoratul britanic asupra Palestinei. Kremlinul a început treptat să susŃină regimurile „antiimperialiste” radicale din Ńările arabe. A fost o victorie clară pentru Israel. Ńările arabe deŃineau mari zăcăminte de petrol şi. prin care. datorită poziŃiei sale strategice la Marea Mediterană. lucrurile nu au stat astfel. Pe de altă parte. cum am arătat. Unul dintre obiectivele majore ale Uniunii Sovietice în acele zile era oraşul egiptean Port Said.U. mărindu-i potenŃialul economic şi militar. NaŃiunile Unite au cerut o încetare a ostilităŃilor. în 1949. israelienii răspunzând viguros raidurilor arabe. doreau să le păstreze. a tins să crească pe măsură ce noul stat Israel devenea tot mai puternic.Din păcate. După o luptă feroce. în acel Ńinut disputat. după lupte care au durat până în 6 noiembrie. trupele celor trei Ńări au învins decisiv forŃele egiptene. cât şi de arabi.

care a fost aplicată. În dimineaŃa zilei de 5 iunie 1967. diversele Ńări arabe. cât şi israelienii şiau întărit forŃele. închiderea Strâmtorii Tiran şi expedierea forŃelor irakiene în Iordania ca pe nişte acte atât de provocatoare. cele întâmplate în continuare nu ar fi trebuit să surprindă lumea arabă. zona apuseană adiacentă râului Iordan şi oraşul Ierusalim. opinia publică mondială s-a situat de partea Israelului. ca Siria.U. într-un atac preventiv. Întrucât avertizase lumea că avea să acŃioneze imediat dacă acŃiunile pe care le pregăteau statele arabe se produceau efectiv. Guvernele celorlalte state şi opinia publică mondială au tratat cu totul altfel situaŃia. de astă dată. Israelul a considerat că aceste acŃiuni ale Ńărilor arabe. într-o încercare de a salvgarda drepturile tuturor părŃilor. care a dus la ocuparea mai multor regiuni strategice importante: Peninsula Sinai. cu excepŃia Uniunii Sovietice şi a aliaŃilor săi din 244 . a domnit un fel de armistiŃiu armat. De ce? ExperŃii dreptului internaŃional consideră aceste evenimente ca nefiind decât replici la măsurile agresive întreprinse de Ńările arabe împotriva Israelului. De atunci şi până în 1967. Egiptul şi-a concentrat trupele lângă frontiera cu Sinaiul şi a blocat Strâmtoarea Tiran. încât ar fi necesitat ripostă din partea Israelului. De îndată ce vestea a ajuns la Cairo. Rezultatul de ansamblu a constat într-o covârşitoare victorie israeliană. DeclaraŃia NaŃiunilor Unite nici măcar nu a folosit cuvântul „agresiune”. Războiul s-a sfârşit la 10 iunie. îi ameninŃau securitatea naŃională. distrugând practic toate aeronavele aflate la dispoziŃia acestor Ńări. în timpul căruia atât arabii. când s-a încheiat un acord de încetare a focului. Iordaniei şi a Siriei. cu sprijinul deplin al Uniunii Sovietice. Ei citează cererea lui Nasser de a retrage forŃele O. Irak şi Iordania. NaŃiunile Unite au adus în zonă forŃe de menŃinere a păcii. Atacurile aeriene au fost urmate imediat de ofensiva la sol împotriva Egiptului. avioanele militare israeliene. Kremlinul a caracterizat atacurile israeliene ca pe nişte acte de „agresiune flagrantă” şi a întrerupt relaŃiile diplomatice cu această Ńară. ÎnălŃimile Golan. şi mai cu seamă Egiptul. ce ar fi cuprins întreaga regiune. au bombardat bazele aeriene din Siria şi Egipt. Astfel. în comparaŃie cu atacul israelian împotriva Egiptului din 1956. Alte state arabe. de menŃinere a păcii. britanicii şi francezii realizându-şi obiectivul de a captura Canalul de Suez. Nu peste mult timp. au început pregătiri militare pe scară largă. i-au urmat exemplul. la 15 noiembrie.N. Masarea în perioada următoare a numeroase trupe israeliene la graniŃa cu Siria şi intenŃia făŃişă de a ataca această Ńară au jucat un rol decisiv în transformarea viitoarei confruntări arabo-israeliene într-o periculoasă criză militară.

pe data de 6 octombrie. Atacurile egiptene şi siriene au fost brutale. în 1970. israelienii rămânând fără mulŃi soldaŃi şi aviatori de neînlocuit. În toată perioada ulterioară „războiului de şase zile”. InfluenŃa sovietică în Orientul Mijlociu a început să se accentueze. Resursele sale şi ale aliaŃilor din regiune erau mult mai mari decât fuseseră cu 6 ani în urmă. care erau bine instruite. s-a hotărât ca un atac coordonat asupra naŃiunii israeliene să aibă loc în luna următoare. Aceştia s-au mobilizat în grabă şi.lagărul comunist. statelor Siria. aceştia au dobândit un nou respect faŃă de capacităŃile de luptă ale trupelor egiptene şi siriene. În cele din urmă. punându-i pe apărătorii israelieni într-o poziŃie foarte periculoasă. În cadrul întâlnirilor dintre egipteni şi sirieni din septembrie 1973. ca preludiu al iminentului conflict. o postură militară suficientă pentru a provoca din nou Israelul pe câmpul de luptă. Ambele tabere au suferit pierderi mari. a lui Gamal Abdel Nasser. Liban şi Iordania. până la urmă încercuind mari unităŃi ale armatei egiptene şi distrugând majoritatea blindatelor siriene. au reuşit să contraatace. UşurinŃa cu care luptaseră în războiul din 1967 îi făcuse pe israelieni să se îndoiască de calităŃile de luptă ale adversarilor. oferind sprijin. în timpul sărbătorii religioase de Yom Kippur. Rezultatul final a refăcut graniŃele şi teritoriul cucerit de Israel în războiul 245 . cu ajutorul Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. cu ajutor sovietic. La începutul lui octombrie. fiind aproape de a câştiga războiul. Anwar Sadat. în echipamente şi provizii. considera că Egiptul atinsese. Acest lucru ar fi trebuit să avertizeze statul evreu despre iminenŃa cvasidezastrului. dar israelienii erau mult prea încrezători şi au fost surprinşi când s-au pomenit din nou în război. administrate cu un neaşteptat profesionalism. în următoarele două săptămâni. conduse şi stimulate. ales după moartea. De asemenea. situaŃia a rămas deosebit de încordată. În octombrie 1973. s-a ajuns la un acord de încetare a focului. trupele egiptene au început manevre lângă graniŃa cu Israelul. Ambele ofensive arabe din Sinai şi Golan au avut iniŃial succes. iar războiul s-a sfârşit în 24 octombrie 1973. istoricii egipteni şi din alte state arabe nu folosesc cuvinte ca „agresiune israeliană” sau sloganuri cum ar fi „complotul imperialismului mondial împotriva naŃiunilor arabe”. Nici azi. după ce au supravieŃuit câtorva înfrângeri. noul preşedinte al Egiptului. Irak. Uniunea Sovietică manifesta un interes considerabil şi pentru alte Ńări din regiune. o scăpare aproape fatală.

Egiptul şi Israelul au acceptat să încheie un tratat formal de pace. În zonă s-a stabilit un fel de pace armată. situaŃia din această parte a Africii a devenit din ce în ce mai complicată.1. Disputele dintre etiopieni şi somalezi se desfăşurau de secole. În perioada respectivă. Unul dintre cele mai reprezentative conflicte africane din perioada postbelică ce aduce în prim-planul cauzelor declanşatoare majoritatea motivaŃiilor enumerate. în 26 martie 1979. cu siguranŃă. 246 . în Africa au avut loc peste 60 de conflicte militare. Prin urmare. După o lungă perioadă de negocieri. secole de-a rândul. O mare parte din tulburările acestei regiuni înapoiate şi-au avut geneza în faptul că marile puteri europene colonizaseră continentul şi exploataseră într-un mod abuziv feluritele popoare băştinaşe.din 1967. neexistând aproape nimeni. pentru concesii teritoriale. 41 s-au produs din motive politice. După încetarea luptelor. este conflictul etiopiano-somalez. s-au creat viduri de putere. după război. łara şi-a cucerit independenŃa în 1960 şi a început să exercite presiuni. din populaŃia indigenă. Cu timpul. 7. la plecarea europenilor.7. fusese atribuită Marii Britanii pentru administrare. Guvernele coloniale fuseseră dotate cu europeni experimentaŃi care luau hotărârile şi nu împărŃeau prea mult guvernarea propriu-zisă cu localnicii.4. La toate acestea se adaugă şi faptul că multe dintre grupurile etnice se dispreŃuiseră reciproc timp de veacuri. Aceste conflicte erau adeseori însoŃite de confruntări sângeroase. Când. ilustrându-le foarte bine. Dintre acestea. Somalia fusese colonie italiană înainte de Al Doilea Război Mondial şi. asupra Kenyei şi Etiopiei. Conflictul dintre Etiopia şi Somalia Între anii 1945 şi 1990. 6 din motive economice şi 13 ca rezultat al rivalităŃilor şi animozităŃilor etnice. creând condiŃii favorabile pentru frământări pe toată suprafaŃa continentului. ele s-au pomenit cu infrastructuri şi organizaŃii de conducere prost concepute. punctată de multe raiduri la frontieră de-a lungul anilor. Acelaşi lucru era valabil şi pentru rudimentarele forŃe armate ale noilor Ńări. NaŃiunile Unite au trimis puternice forŃe de menŃinere a păcii în regiunile Sinai şi Golan. multe dintre aceste Ńări şi grupări etnice s-au putut elibera de sub dominarea colonială. Multe dintre ele erau incapabile să se descurce singure politic şi cultural şi. în măsură să preia poziŃiile de conducere la nivel înalt. nu se aflau în situaŃia de a concura de pe poziŃii de egalitate cu statele industriale moderne. după Al Doilea Război Mondial.

Etiopia avea probleme cu Eritreea ce se dorea autonomă. cubanezilor şi sovieticilor au reuşit să învingă decisiv armata somaleză şi să readucă provincia Ogaden sub control etiopian.S. a trimis contingente mari de soldaŃi în Etiopia. trupele etiopiene înregistrau reale succese în bătăliile cu armata somaleză. În acelaşi timp.S.S. puternic dezavantajoasă pentru Somalia. la îndemnul U. 247 . trupe sovietice luptau în ambele tabere ale unui conflict pe care nu ele îl doriseră. împotriva somalezilor.S. SituaŃia paradoxală creată. Nu putem găsi nicio altă situaŃie similară în toată istoria cunoscută. Libia. Circa 70 000 de soldaŃi somalezi au intrat în Ogaden în iulie 1977.R. Fluxul spre Somalia. dându-şi seama de jocul dublu al Uniunii Sovietice şi de faptul că în acel moment al disputei aceasta inunda efectiv Etiopia cu ajutoare.-ul şi a început un război total împotriva Etiopiei. astfel că Somalia a profitat de ocazie pentru a invada provincia etiopiană Ogaden. Uniunea Sovietică sprijinea economico-militar şi Etiopia. Coreea de Nord. Addis Abeba. a încetat în 1977. în cursul anului 1977. Germania de Est.S. de partea etiopienilor. Practic. fiind dirijat spre Etiopia. În această situaŃie. tocmai aceasta oferind o particularitate conflictului etiopianosomalez. Revenind însă la ajutorul militar oferit Etiopiei şi Somaliei. Consilierii militari sovietici se aflau într-o situaŃie stranie şi periculoasă. trebuie amintite şi celelalte Ńări care s-au implicat în acest conflict. sprijiniŃi de o mare cantitate de echipamente sovietice cu care fuseseră aprovizionaŃi.R. o zonă deşertică puŃin populată care începuse deja.. având în vedere situaŃia paradoxală în care se afla. Siad Barre în acea vreme. guvernul sovietic şi-a pus toate mijloacele la dispoziŃia etiopienilor.R. a rupt legăturile cu U. Luptele propriu-zise contra armatei somaleze nu erau purtate numai de către trupele etiopiene. Nu putem spune că U. Preşedintele Somaliei. să se elibereze de Etiopia. printre care: Cuba. S-a creat o nouă situaŃie: când au fost expulzaŃi din Somalia. o reconciliere între cei doi vecini ostili. ei reprezentând principala forŃă de şoc împotriva somalezilor.S. La începutul anului 1978. pentru a lupta în continuare. În cele din urmă. unii consilieri militari sovietici superiori au fost trimişi direct în capitala Etiopiei. n-a încercat să realizeze. ei cunoscând în detaliu punctele tari şi slabe ale armatei somaleze. forŃele conjugate ale etiopienilor. însă. reiese din faptul că tocmai aceşti consilieri puseseră pe picioare armata somaleză şi planurile operaŃionale ale atacurilor îndreptate împotriva Etiopiei. Guvernul cubanez.

Statele Unite au recunoscut imediat noul regim. fotografiile aeriene (realizate de serviciile de informaŃii ale armatei americane) relevau existenŃa pe teritoriul cubanez a unor baze sovietice de lansare a rachetelor cu rază medie de acŃiune. În septembrie.5. 248 . din Golful Porcilor. să nu atace Cuba şi să-şi retragă rachetele din Turcia. culminând cu o rebeliune declanşată în 1958. Astfel.A. gata pentru război.R. printr-o înŃelegere semnată de N. Raul. ci şi în arena politicomilitară. iar SUA se angajau.1.S. poate. în anul 1952.S. şi U. Să aruncăm o privire în trecut. – nov. dar nesusŃinută prin forŃa armatei americane.S. la 7 noiembrie 1962. invazia a fost respinsă de forŃele cubaneze ale lui Castro. Acela a fost momentul când s-a produs criza din Caraibe. cel mai dramatic dintre complecşii şi dificilii ani ulteriori celui de-al Doilea Război Mondial.R. MulŃi oameni politici şi lideri militari de prestigiu. Aceasta a fost o acŃiune planificată şi executată cu mari carenŃe de către AgenŃia Centrală de InformaŃii Americană (C.F.S. în 1961. În primăvara anului 1962.A.Hruşciov şi J. care urma să sosească nu numai sub formă de provizii şi ajutor economic. pricinuind o situaŃie stânjenitoare pentru Statele Unite şi o adâncire a resentimentelor dintre S.R. cel al lui Fulgencio Batista. Criza din Caraibe (oct. potrivit căreia U.U.I.S. Statele Unite au întrerupt legăturile diplomatice cu Cuba şi au sponsorizat invazia. reputaŃi jurnalişti şi observatori ai relaŃiilor actuale ale lumii ar considera anul 1962. Au cerut un sprijin sporit din partea Uniunii Sovietice. U. când la conducerea statului a venit un regim nepopular. în istoria Cubei. la rândul lor.S.A. inclusiv unităŃi de rachete sol-sol (SSM). permiŃând americanilor să controleze desfăşurarea acestei operaŃiuni. Ca rezultat. Hruşciov a prevenit Statele Unite că avea să intervină dacă americanii urmau să organizeze o nouă invazie. Criza a fost dezamorsată. 1962) La 14 octombrie 1962. Deşi în acea perioadă nu se desfăşura nicio acŃiune de luptă în Cuba. care reuşise acapararea puterii printr-o lovitură de stat. în următorii câŃiva ani ai dictaturii lui Batista. se angaja să retragă rachetele din Cuba. care a dus lumea în pragul izbucnirii unui război nuclear.). guvernul cubanez avea motive să creadă că Statele Unite nu abandonaseră dorinŃa de a răsturna regimul Castro. de la Guantanamo. I se împotrivea o mişcare revoluŃionară condusă de Fidel Castro şi fratele său. Cuba s-a alăturat blocului sovietic şi a început să facă gesturi ameninŃătoare împotriva bazei navale S.S.U. în urma căreia Castro a preluat puterea (1959).7. SituaŃia s-a deteriorat treptat. În anul următor. a trimis acolo trupe cu reprezentanŃi ai tuturor armelor din serviciu. a naŃionaliştilor cubanezi. Acesta a fost începutul unei crize de proporŃii în relaŃiile sovieto-americane.7.Kennedy.

El considera cele trei districte Havana. pentru a o apăra împotriva unei posibile invazii americane. Criza rachetelor din Cuba (Prelucrare după M.Glassner.I. comandamentul cubanez împărŃise Ńara în trei zone militare.27) În această perioadă de puternică militarizare.13. p.Fig. 1996. 249 .

Lucrurile însă nu au stat aşa. transportul şi instalarea acestora continuând. douăzeci şi patru de R-12-uri cu treizeci şi opt de rachete având o rază de acŃiune de 2500 de kilometri şi şaisprezece R-14-uri cu douăzeci şi patru de rachete de rază mai mare – 4500 kilometri. Ajutorul militar sovietic trimis Cubei consta în: o divizie de rachete alcătuită din cinci regimente de rachete sol-sol (SSM). la Uniunea Sovietică. Între timp. de artilerie şi infanterie. liderii lor militari au devenit participanŃi în jocul morŃii aflat în curs de desfăşurare. de asemenea. În final s-a optat pentru această a doua variantă.U. unul politic.U. alături de care a fost alertat şi pus în poziŃie operativă împotriva Uniunii Sovietice şi a altor Ńări comuniste întregul arsenal militar american. la data de 22 octombrie. şi ca pe o mare ocazie de a cuceri un puternic punct de reper în Emisfera Vestică. aşa că au apelat la ajutorul naŃiunilor din Europa de Est şi. În urma acestei declaraŃii-avertisment se spera într-o încetare a implementării de rachete balistice sovietice pe teritoriul Cubei. conducerea Cubei îşi dădea seama că slabelor sale forŃe le-ar fi fost dificil să apere insula împotriva puternicei armate a Statelor Unite. au fost implicate puternic. În această situaŃie limită. ceea ce ar fi însemnat război cu Uniunea Sovietică.S. Kremlinul a privit nevoia de ajutor la fel de realist ca şi cubanezii. la mică distanŃă de S. ameninŃând în acelaşi timp cu un atac nuclear.R.A. U. guvernul Statelor Unite s-a aflat în faŃa a două alternative: ori să atace şi să distrugă aceste obiective.A. guvernul cubanez a ordonat o mobilizare completă a tuturor forŃelor armate. a criticat sever acŃiunile guvernului sovietic în Cuba. într-o declaraŃie. celălalt militar. ori blocadă maritimă împotriva Cubei. de apărare antiaeriană. Cu toate aceste măsuri. la toate eşaloanele structurilor lor politice. preşedintele Statelor Unite. Ambele superputeri. În ziua de 13 septembrie 1962. IntervenŃia trupelor şi armamentelor sovietice în Cuba a fost denumită codificat OperaŃiunea „Anadir”. PoziŃia administraŃiei americane se înăsprise întrucât serviciile sale de informaŃii obŃinuseră date demne de încredere despre prezenŃa rachetelor balistice sovietice cu rază medie de acŃiune în Cuba. la toate acestea adăugându-se importante unităŃi de aviaŃie. dar au mai considerat-o.S şi S.Cienfuegos (sud) şi Banes (est) ca posibile zone de debarcare şi stabilise în acele locuri măsuri defensive. De asemenea. conŃinând cam patruzeci de lansatoare. Criza din Caraibe (figura 13) a avut două aspecte importante. iar în literatura de specialitate „Criza rachetelor din Cuba” sau „Criza din Caraibe”. mai ales. 250 .

Chiar şi expedierea de trupe şi ajutoare militare într-o Ńară străină ar trebui să se realizeze numai după ce s-au epuizat toate celelalte posibilităŃi de a rezolva disputele. şi pe măsură ce Brejnev îşi consolida autoritatea la conducerea statului sovietic) şi părea a câştiga teren în mediile occidentale (anul 1968 marchează. nu şi pe cele cubaneze. Aceasta a demonstrat clar cât de fragilă şi vulnerabilă e civilizaŃia omenească. Ea a survenit într-un moment în care comunismul mondial cunoştea o perioada de reaşezare în URSS şi în statele-satelit (după debarcarea. „pe cale paşnică”. nu se mai întâmplase nimic la fel de grav precum criza rachetelor cubaneze. PCC adoptă 251 . în 1964. Scepticismul lor era atât de mare. La 6 aprilie 1968. 7. până la 11 noiembrie 1962 toate rachetele sovietice părăsiseră Cuba. cât de subŃire este hotarul dintre război şi pace. nici în cele ale sovieticilor. Invadarea Cehoslovaciei (20/21 august 1968) „Primăvara de la Praga” s-a dorit. pentru prima oară după mulŃi ani omenirea a simŃit din nou suflarea sinistră a războiului Dându-şi seama de situaŃia deosebit de încordată. Revenindu-şi de pe urma şocului. Problema cubaneză a devenit un subiect de negocieri paşnice. printr-o declaraŃie a Consiliului de Securitate. Uniunea Sovietică a renunŃat la continuarea amplasării rachetelor în Cuba şi a hotărât retragerea acestora. încât nu au avut încredere nici în angajamentele americane.1. cele două Ńări au găsit o soluŃie reciproc acceptabilă a gravei crize. alături de Praga. care.Prin implicarea în această încordată situaŃie şi a NaŃiunilor Unite. În tot timpul Războiului Rece. Acesta iniŃiază. de la început.6. în urma angajamentului Statelor Unite de a nu invada Cuba. şi. La 5 ianuarie 1968. prezent mai ales printre intelectuali. nu s-au bucurat deloc de tratativele unilaterale care înlăturaseră criza. o mişcare de reformare din interior a sistemului comunist cehoslovac. întreaga lume a răsuflat uşurată. momentul culminant al mişcării studenŃeşti din Paris). cu binecuvântarea lui Brejnev. stalinistul Antonin Novotny e înlocuit la conducerea Partidului Comunist Cehoslovac de liderul slovac cu convingeri reformiste.7. Liderii cubanezi. au cerut expres Uniunii Sovietice să-şi retragă întregul armament din Cuba. Ei au înŃeles că negocierile serveau interesele sovietoamericane. Astfel. Dezasamblarea lansatoarelor SSM a început în 29 octombrie. constituirea unui „socialism cu faŃă umană”. Au privit concesiile mutuale rezultate din negocieri ca pe nişte violări nejustificate ale principiilor socialiste. Alexander Dubcek. a lui Hruşciov. cu sprijinul unui grup de „comunişti antidogmatici” şi sub presiunea curentului de opinie liberal. însă. probabil.

un Program de acŃiune reformist. apoi eliberaŃi pentru „tratative”. Singura care a refuzat să participe la această acŃiune a fost România. întrevederilor sale cu Brejnev. Îşi demonstrase această 252 . a intervenit cu trupe. o întâlnire a liderilor comunişti din URSS şi statele-satelit (cu excepŃia Iugoslaviei şi României).S. prevăzând. şi Afganistan îşi au rădăcinile în politicile guvernelor Ńariste faŃă de vecinul din Sud.R. şi libertatea presei.S.S. Primul conflict din Afganistan (1979 – 1989) AcŃiunea trupelor sovietice.R. închişi. La 27 iunie 1968.1. primul ministru Hafizulah Amin. forŃele guvernamentale şi Armata Roşie suferind grele pierderi.-ului”.R.S. datorită dorinŃei de libertate a poporului afgan. La 14-15 iulie 1968 are loc. printre altele. un număr de 70 de intelectuali publică manifestul „2000 de cuvinte”. A urmat un lung război civil. în PiaŃa Wenceslas. din Praga. studentul Jan Palach îşi dă foc în semn de protest faŃă de intervenŃia statelor comuniste împotriva „Primăverii de la Praga”. care a dus la înlăturarea guvernului şi asasinarea preşedintelui Mahomed Daoud (cu întreaga familie).S. şi a impus drept conducător al regimului pe comunistul Babrak Karmal. care a fost asasinat (împreună cu familia). în cursul căruia gherilele afgane au pus stăpânire pe întreaga Ńară. condusă de Noor Mahomed Taraki. care trimit PCC o scrisoare de atenŃionare faŃă de „slăbirea rolului conducător al partidului comunist” în Cehoslovacia. Orice altă atitudine nu ar fi dat niciun rezultat.S. – este înlăturat şi asasinat de rivalul său. Dubcek semnează la Moscova un protocol de „normalizare” a situaŃiei. RelaŃiile dintre U. al cărei conducător. la Varşovia. În timpul. îşi are rădăcinile în lovitura de stat prosovietică din aprilie 1978. considerat textul fundamental al „Primăverii de la Praga”.7. În ianuarie 1969.S. conflictul fiind considerat „Vietnamul U.R. nici să intervină necuvenit în afacerile lor interne. l-a înlăturat pe Hafizulah Amin. La 26 august 1968. începută în decembrie 1979. Conducătorii PCC au fost. Nicolae Ceauşescu. Era evident că singura cale profitabilă era aceea de a-i trata corect pe afgani şi de a le respecta suveranitatea. AutorităŃile ruseşti nu şi-au permis niciodată să influenŃeze poporul şi guvernul afgan de pe o poziŃie de forŃă. În noaptea de 20 spre 21 august 1968. În septembrie 1979.7. U.S. Taraki însuşi – care semnase un tratat de prietenie cu U. iniŃial. s-a ridicat împotriva amestecului Moscovei în treburile interne ale „partidelor frăŃeşti”. trupele Tratatului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Dubcek încearcă să-l convingă pe liderul sovietic că nu există motive pentru a se vorbi de o „contrarevoluŃie” în Cehoslovacia. 7.

degenerând într-o îndârjită rezistenŃă armată. 253 . MinorităŃile etnice sunt analfabete. În plus. kazahii. În 10 ani de conflict îşi pierd viaŃa 1. kirkizi. dar tipică printre celelalte Ńări din regiune.. Preşedinte al statului devine Muhammad Daud. 15 000 de soldaŃi sovietici cad în operaŃiunile militare. baluhi şi arabi. Cam 90% din populaŃia între vârstele de 15 şi 60 de ani şi 99% din femei sunt analfabete. iar alte 5 milioane părăsesc Ńara. Măsurile de reformare radicală a structurilor sociale tradiŃionale adoptate de noua conducere întâmpină opoziŃia populaŃiei islamice conservatoare. puterea este preluată de Consiliul Democratic Republican de orientare comunistă. Babrak Karmal. Poporul afgan şi-a creat o cultură foarte bogată. în urma unei lungi perioade monarhice. La 17 iulie 1973. se mai găsesc uzbeci. iar rezistenŃa islamică afgană primind ajutor din partea S. cerere satisfăcută de guvernul U.S. care proclamă Afganistanul republică democratică.îndârjire. Afganistanul este o Ńară islamică. cam 28%. noul şef al partidului şi statului. circa 43%. turkmeni. Lupta pentru putere între diversele facŃiuni ale partidului de guvernământ duce la eliminarea preşedintelui Taraki la 16 septembrie 1979. care a instituit un regim autoritar. guvernul comunist fiind sprijinit de trupe sovietice. de-a lungul secolelor. practic. prin hotărârea cu care se împotrivise agresiunilor britanice anterioare.A. spre dezamăgirea lor. Afganistanul îşi schimbă forma de guvernământ. În 1986. Războiul civil din Afganistan se transformă într-o amplă confruntare Est-Vest. în aceeaşi zi. nuristani. vărul fostului suveran şi prim-ministru între 1953-1963.R. Britanicii descoperiseră. De-a lungul anilor. Prin lovitura de stat din 27 aprilie 1978. Majoritatea afganilor sunt paştuni. în văzul tuturor.S. apoi a succesorului său Haviz Ullah Amin la 27 decembrie 1979. paştunii au avut o poziŃie privilegiată. pe locul doi se află tadjicii.U. în totalitate. Muhammad Najibullah îl înlocuieşte pe B. Karmal în funcŃia de şef al Partidului Democrat al Poporului şi apoi şi din cea de şef al statului.5 milioane afgani. Teritoriul ei este accidentat. instaurându-se. solicită la 28 decembrie 1979 intervenŃia forŃelor armate sovietice. săracă în multe privinŃe. PopulaŃia constă dintr-un melanj de popoare tribale. condus de Nur Muhammad Taraki. situaŃie care a declanşat tulburări naŃionale şi conflicte armate. categoric. Republica Afganistan. că afganii erau duşmani plini de resurse şi. greu de înfrânt. a Pakistanului şi a lumii arabe tradiŃionaliste.

) prevede retragerea trupelor sovietice. de asemenea.martie 1991) Odată cu încheierea războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988).2. care să asigure Irakului ieşirea la mare. ajungându-se la solicitarea a 10 miliarde de dolari şi a celor două insule.). în schimbul cărora se solicita recunoaşterea graniŃelor statului kuweitian. plata a încă 30 de miliarde de dolari. Au fost. fost teritoriu irakian până în 1961.U. reprezentând contravaloarea petrolului „exploatat abuziv” de către Kuweit. confruntat singur cu rezistenŃa mujahedinilor (acceptarea sistemului pluripartit. de regulă cu un grad ridicat de validitate. Adevăratele scopuri. solicitate ştergerea datoriilor irakiene din perioada războiului cu Iranul. negociată la ONU. Irakul a acuzat Kuweitul de violare a frontierei dintre cele două Ńări prin exploatarea necorespunzătoare a resurselor de hidrocarburi din zonă. crearea unui stat afgan neutru şi repatrierea milioanelor de refugiaŃi.S.2. Aceste cereri au fost revizuite în urma negocierilor ce au avut loc la Djeddah (26-29 iulie 1990) în Arabia Saudită. la 15 februarie 1989. privind ostilitatea 254 . Cererile Bagdadului de modificare a traseului frontierei au reprezentat doar un simplu pretext oferit opiniei publice.S.1. Încheierea retragerii trupelor sovietice. şi S.a. Primul război din Golf (august 1990 . 7. nedeclarate însă. Irakienii au văzut în această ofertă intenŃia de a-i umili şi au întrerupt negocierile. Chiar şi prognozele pe termen scurt.U. Tensiuni şi conflicte majore în perioada actuală 7.N. au fost însă infirmate de evoluŃia evenimentelor ce au debutat cu invazia irakiană asupra Kuweitului din 2 august 1990. În perioada precedentă atacului. eliminarea referirilor la socialism ş. care prevede sistarea livrărilor de armament părŃilor angajate în conflictul din Afganistan.7. Oferta kuweitiană a fost de 9 miliarde. cu un potenŃial petrolier-economic mare (1/5 din rezervele mondiale). puternic mediatizate. numeroşi analişti prognozau o perioadă mai scurtă sau mai lungă de pace pentru spaŃiul Golfului Persic. şi semnat la 14 aprilie 1988 de puterile garante (U.7.A. concesiile ideologice făcute de regimul de la Kabul. regimul de la Bagdad a continuat să aducă acuze. un stat mic. vizau anexarea Kuweitului.Un acord mediat de O. şi cedarea a două insule din Golful Persic. sunt urmate la 1 ianuarie 1992 de intrarea în vigoare a unui acord ruso-american.R.

care hotărăşte. Bucureşti. cât şi Liga Arabă au condamnat imediat invazia irakiană. cât şi pentru minimalizarea rolului SUA în rezolvarea crizei. dată la care Irakul înfrânt acceptă fără condiŃii retragerea din Kuweit şi Anton Caragea. forŃele coaliŃiei au câştigat supremaŃia aeriană. cu susŃinerea ONU. 275 de tancuri şi 92 de tunuri. la 10 august. solicitând retragerea imediată şi necondiŃionată din Kuweit. pag.kuweitiană faŃă de Irak. în momentul în care eşuarea eforturilor diplomatice devenise evidentă. în acest scop mobilizând la graniŃa kuweitiană o forŃă armată impresionantă: peste 100.000 de soldaŃi. Editura Nemira. Irakul în flăcări: 1990-2003. dimpotrivă.82 În dimineaŃa zilei de 2 august 1990. Kuweitul devenind a 19-a provincie a Irakului. la înrăutăŃirea ei. coaliŃia antiirakiană a declanşat operaŃiunea „Furtună în deşert“. reuşind să anihileze a şasea flotă aeriană ca mărime din lume şi să efectueze peste 1. 700 de avioane şi elicoptere de luptă. peste 500 de tancuri – toate susŃinute de o puternică logistică. 2003. Pe 17 ianuarie 1991. trupele irakiene au trecut graniŃa Kuweitului. Washingtonul a anunŃat trimiterea unei forŃe navale de supraveghere a regiunii. trimiterea unei forŃe panarabe în Irak. o vastă coaliŃie occidentală şi arabă (39 de state). Posibilul răspuns armat kuweitian consta în: 20. Răspunsurile internaŃionale vin în aceeaşi zi: atât Consiliul de Securitate al ONU. ci. Atacul terestru a început pe data de 24 februarie şi s-a terminat pe 28 februarie 1991. 255 82 . Pe 6 august.000 de raiduri de bombardament asupra Irakului. demers făcut atât pentru stoparea invaziei. Consiliul de Securitate aplică Irakului un embargo general. Toate aceste demersuri şi multe altele nu au dus la o soluŃionare a situaŃiei. care îşi propunea eliberarea Kuweitului. În acelaşi timp. Război în Golf Dosar Secret.000 de soldaŃi. În luna octombrie. Statele Unite formează. Statele Unite declanşează operaŃiunea „Scutul Deşertului“. menită să securizeze graniŃele Arabiei Saudite împotriva unei posibile invazii irakiene.18. Următoarea acŃiune vine din partea lumii arabe. În acelaşi timp. soldându-se cu distrugerea întregului dispozitiv de apărare irakian. Toate demersurile făcute pe parcursul următoarelor două luni primesc acelaşi răspuns negativ din partea irakiană. Irakul se pregătea de război. în numai 24 de ore întreg teritoriul emiratului fiind ocupat. Pe 7 august. Atacul aerian a continuat în intervalul 17 ianuarie – 24 februarie 1991. În primele 24 de ore de la declanşarea atacului.

s-a semnat acordul de pace Brioni 83 . Prin acest acord. Durata scurtă şi intensitatea scăzută a conflictului au determinat un număr redus de victime (circa 60 de morŃi şi 300 răniŃi) şi pagube materiale.încetarea focului. odată cu terminarea războiului din Slovenia. iar la 1 mai 2004 se alătură Uniunii Europene. adoptată la 2 martie. iar regimul lui Sadam Hussein a pierdut încrederea populaŃiei irakiene. dar cel mai important câştig a rezultat din luarea în stăpânire a Golfului Persic şi a imenselor sale resurse petroliere. armata populară iugoslavă. principalul reprezentant al coaliŃiei. Încetarea completă a ostilităŃilor are loc pe 3 martie 1991. La o lună după declararea independenŃei CroaŃiei.2 Conflictele iugoslave Începând cu anul 1991. Slovenia este recunoscută ca stat membru al OrganizaŃiei NaŃiunilor Unite.7.separată sub forma unei autoproclamate republici pe teritoriul croat (Republica Serbia Kraina). Un an mai târziu. la 25 iunie 1991. iar mai apoi minoritatea sârbă din CroaŃia (circa 12 %) . spaŃiul Iugoslaviei a devenit teatrul unei serii de conflicte etnice care au dus la completa fărâmiŃare a Ńării. În şase luni de conflict armat au 83 Numele provine de la Insula croată Brioni. Irakul a pierdut în acest război şi prestigiul regional de care se bucura. După o serie de ciocniri violente între armata populară iugoslavă şi forŃele de poliŃie slovene. la 22 mai 1992. opunând într-o primă fază armatei noului stat croat. la 25 iunie 1991.2. 7. Statele Unite. a câştigat uşor războiul. ca aplicare a RezoluŃiei 686 a Consiliului de Securitate. Iugoslavia se obliga să-şi retragă armata (retragere încheiată la 26 octombrie 1991) şi să recunoască independenŃa Sloveniei. susŃinute de populaŃia civilă. Pentru Slovenia. Un al doilea conflict (1991-1995) a avut drept cauză declararea independenŃei CroaŃiei. Primul conflict a fost generat de declararea independenŃei Sloveniei. Dincolo de numeroasele pierderi de vieŃi omeneşti şi imensele pierderi materiale. trupele iugoslave au pornit războiul contra croaŃilor. acest conflict a determinat separarea completă de Iugoslavia şi recunoaşterea independenŃei ei ca stat. 256 . unde s-a semnat acordul. şi este cunoscut ca războiul de zece zile (iunie-iulie 1991). şi-a demonstrat supremaŃia militară.

independenŃă nerecunoscută. susŃinute de Belgrad. aflată la graniŃa cu Serbia. În mai 1995. forŃele croate ocupând întreg teritoriul Republicii Serbia Kraina (rămasă fără suportul armatei sârbe). Pacea este anunŃată în urma negocierilor de la Dayton (SUA) şi este parafată la Paris în decembrie 1995. La sfârşitul anului 1992. generează numeroase victime şi dislocarea a peste 200. în prelungirea teritoriului ocupat de sârbii din CroaŃia. pe de-o parte. realizat pe fondul unor lupte armate între bosniaci şi croaŃi. susŃinute de armata croată. sârbii bosniaci şi-au proclamat independenŃa în cadrul Republicii Srpska. Republica Srpska ocupa peste 70 % din teritoriul Bosniei. Ca urmare a 257 . Războiul din Bosnia (1992-1995) a opus combatanŃilor bosniaci (aliaŃi într-o primă fază cu croaŃii). IntervenŃia trupelor OrganizaŃiei NaŃiunilor Unite a determinat. dar cu o intensitate mult scăzută. Această puternică ofensivă. Pe 7 aprilie 1992.murit peste 10.000 de etnici sârbi. în ianuarie 1992. cu excepŃia unei mici făşii. Aceeaşi situaŃie o avuseseră şi croaŃii din Bosnia. are loc o primă încetare a focului. atât armata populară sârbă. cu acordul autorităŃilor Krainei. cunoscută sub denumirea de OperaŃiunea Furtună. a generat conflictul. între trupele croate şi trupele autoproclamatei Republici Serbia Kraina (RSK). iar la 22 mai CroaŃia a devenit stat membru al OrganizaŃiei NaŃiunilor Unite. În martie 1994. Puternica şi şocanta mediatizare internaŃională a acestui proces a compromis orice susŃinere a revendicărilor politice ale sârbilor bosniaci. Conflictul armat din CroaŃia a continuat. care în 1991 formaseră Comunitatea Croată HerŃeg-Bosnia. în mai 1992. IntenŃia sârbilor bosniaci de a ocupa o parte cât mai mare din teritoriul Bosniei. războiul reizbucneşte mult mai violent. pe de altă parte. încetarea focului şi retragerea trupelor sârbe în Bosnia-HerŃegovina. După declararea independenŃei Sloveniei şi CroaŃiei. ca urmare a unui proces violent de purificare etnică şi expulzare a populaŃiei musulmane şi croate. mediată de NaŃiunile Unite. la 5 aprilie 1992.000 de oameni. şi să fie admisă în cadrul OrganizaŃiei NaŃiunilor Unite. iar câteva sute de mii şi-au părăsit casele distruse. cât şi forŃele autoproclamatei republici croate Comunitatea Croată HerŃeg-Bosnia. IndependenŃa CroaŃiei a fost recunoscută de Ńările membre ale ComunităŃii Europene la 15 ianuarie 1992. a venit rândul Bosniei să-şi declare independenŃa. şi sârbi.

în alte zone (Tuzla sau Maglaj). Bosnia. La 1 noiembrie 1995 au loc încetarea focului şi demararea convorbirilor de pace la baza militară de la Dayton. Aceste planuri. care prevedeau divizarea Bosniei-HerŃegovina în unităŃi teritoriale dominate de fiecare din cele trei grupuri etnice (musulmane. lansează o ofensivă concertată asupra teritoriilor ocupate de sârbi în CroaŃia şi Bosnia. Conflictul se extinde şi în HerŃegovina Occidentală. croaŃii continuă să lupte alături de armata guvernamentală bosniacă împotriva forŃelor Republicii Srpska. deşi acceptate de guvernul de la Sarajevo. vizând oprirea comiterii atrocităŃilor între combatanŃi. la data de 14 decembrie 1995. în regiunea Velika Kladuşa. Anul 1993 reprezintă momentul culminant al războiului din Bosnia. Astfel. la sfârşitul anului 1993. Un alt pol al conflictului cu un alt sistem de alianŃe se înregistrează în nord-vestul Bosniei. oraşul Mostar fiind teatrul unor confruntări violente. Ca urmare a acestui refuz. În conflictul din Bosnia Centrală participă de partea combatanŃilor bosniaci musulmani şi combatanŃi musulmani străini (mujahedini). dar cu un mandat limitat. la asediul oraşului Sarajevo (majoritar musulman) participând combatanŃi sârbi şi croaŃi. între preşedinŃii CroaŃiei. Preocuparea internaŃională crescândă se materializează. Acordul de pace este semnat la Paris. Serbiei şi Bosniei-HerŃegovina. armata Republicii Srpska revine în ofensivă (1995) şi ocupă noi teritorii (Srebrenica şi Zepa). sârbe şi croate)..acestei situaŃii. Statele Unite ale Americii. deoarece alianŃa iniŃială între bosniaci şi croaŃi se destramă şi au loc o serie de confruntări armate paralele. Conflictul se complică tot mai mult. Ca răspuns contra acestei ofensive sângeroase. unde exista o înŃelegere de neagresiune între forŃele musulmanilor bosniaci şi trupele sârbe ale autoproclamatei Republici Kraina. în Bosnia Centrală izbucneşte un puternic conflict între croaŃi şi bosniaci. Ofensiva este întreruptă doar după ce Statele Unite adresează un ultimatum tuturor părŃilor aflate în conflict. Ohio. prin propunerea planurilor de pace Vance-Owen şi Stoltenberg-Owen. act calificat drept genocid de către Tribunalul Penal InternaŃional pentru fosta Iugoslavie. cu sprijin NATO. OrganizaŃia NaŃiunilor Unite a hotărât trimiterea în Bosnia a unei forŃe de menŃinere a păcii (UNPROFOR). În aceste lupte se înregistrează o nouă alianŃă contra musulmanilor. 258 . La ocuparea oraşului Srebrenica. sunt respinse de parlamentul Republicii Srpska. forŃele armate şi paramilitare ale sârbilor au omorât 7 000 de musulmani.

La începutul anilor `90. a oferit trupelor NATO motivul declanşării bombardamentelor asupra Serbiei. albanezii au început presiunile pentru independenŃa completă a Kosovo-ului şi în 1992 au ales un parlament propriu. conflictul dintre sârbi. În februarie 1999 au loc la Rambouillet (FranŃa) negocieri de pace între Serbia şi separatiştii albanezi. preşedintele Slobodan Milosevic îşi dă acordul pentru retragerea forŃelor militare sârbe. 259 . iar pe de altă parte. trimite trupe în Kosovo pentru a înăbuşi tendinŃele separatiste. preşedintele sârb. conflictul dintre Iugoslavia şi NATO (martie-iunie 1999). şi Armata de Eliberare din Kosovo (1996-1999). Rusia. desfăşurate sub patronajul a şase naŃiuni (Statele Unite. Ca răspuns. când Slobodan Milosevic. pe de-o parte. IntervenŃia violentă a trupelor sârbe determină zeci de mii de etnici albanezi să-şi părăsească căminele. militanŃii Armatei de Eliberare din Kosovo (AEK) au început să atace miliŃiile sârbe. iar imigrarea etnicilor sârbi încurajată. Aceste negocieri. FranŃa. populaŃia albaneză din provincia Kosovo a fost supusă la represiuni. susŃinuŃi de forŃele de securitate iugoslave. Acestea încep pe 24 martie 1999 şi continuă timp de 71 de zile. tensiunile între populaŃia de origine albaneză şi cea sârbă datează încă de la începutul secolului XX. În provincia sârbă Kosovo. în timpul suspendării atacurilor (acorduri negociate de diplomatul american Richard Holbrooke). cât şi etnicii albanezi respingând termenii tratatului iniŃiat de oficiali NATO. ceea ce ar fi oferit argumentul definitiv pentru continuarea intervenŃiei militare NATO în Serbia. boicotând alegerile sârbe. Acest tip de ciocniri a continuat până în februarie 1998. Luptele continuă însă şi niciuna dintre părŃi nu acceptă propunerea Washington-ului privind statutul provinciei – etnicii albanezi solicită independenŃa deplină în timp ce liderii sârbi acceptă doar o autonomie limitată. În 1996. Dovezile unui masacru împotriva civililor au oferit argumentul intervenŃiei NATO în problemele interne ale unei naŃiuni suverane în conflict cu o parte a propriei populaŃii. Anglia. Germania şi Italia). Spre deosebire de Bosnia (1992). eşuează. Kosovo era în mod legal provincie a Iugoslaviei. Statele Unite contau pe semnătura Armatei de Eliberare din Kosovo şi pe retragerea sârbilor de la tratative. În luna octombrie 1998. atât sârbii.Războiul din Kosovo prezintă două componente distincte. Semnarea tratatului de către separatiştii albanezi. la 18 martie 1999.

600 de ostatici.Azerbaidjan). În noiembrie 1991. iar peste 50.2. se înregistrează şi o puternică recrudescenŃă a mişcărilor etnice separatiste din cadrul noilor state. Cecenia cunoaşte în perioada 19911994 o stare de haos şi corupŃie generalizată. fără a se fi găsit însă o soluŃie viabilă de rezolvare a tensiunilor interetnice existente şi de clarificare a statutului provinciei. au părăsit Cecenia. 1999 -) Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice (1991) şi proclamarea independenŃei fostelor republici unionale. având misiunea oficială de a restaura ordinea constituŃională. forŃând armata sârbă să părăsească provincia. armenii din Nagorno Karabah . Dintre acestea.În iulie 1999. când trupele ruse au reuşit punerea sub control a oraşului.1996. recunoscut pentru înclinaŃiile sale naŃionalist-extremiste. continuă. Datorită incapacităŃii menŃinerii controlului asupra Ńării. puterea fiind preluată de generalul sovietic Djohar Dudaev. Multe dintre revendicările vizând autonomia îmbracă forma unor conflicte (abhazii în Georgia. iar luptele. Din 1991 până în 1994.000 de persoane. Luptele pentru Groznîi au durat până în februarie 1995.7. În prezent. Dintre acestea. Răspunsul Rusiei a venit pe data de 10 decembrie 1994. când armata rusă a intrat în Cecenia. din iunie 1995. cel mai sângeros a fost cel condus de comandantul militar şi apoi prim-ministru cecen Şamil Basaev asupra spitalului din Budionnovsk.3. luptătorii ceceni au lansat o serie de atacuri teroriste pe teritoriul Rusiei. situaŃia în Kosovo este relativ stabilă. În urma numeroaselor atentate teroriste şi a imaginii negative a Rusiei.000 au fost ucişi sau au dispărut. Cecenia şi-a proclamat independenŃa. de această dată sporadice. Ca răspuns. în special ruşi. 260 . dintre cei 1. trupele NATO pătrund în Kosovo. forŃele ruseşti au suferit pierderi umilitoare în lupta pentru ocuparea capitalei Groznîi. peste 300. Conflictele din Cecenia (1994 . soldat cu moartea a 129 de oameni şi rănirea a 415. Sub administrarea misiunii KFOR (peste 40 000 militari). 7. în provincie încep să revină etnici albanezi refugiaŃi. singurul conflict major ca intensitate şi durată este cel declanşat de declararea independenŃei Ceceniei faŃă de Rusia. unde armata cecenă şi numeroşi voluntari musulmani fortificaseră oraşul în aşteptarea invaziei. NepregătiŃi tactic şi fără a se aştepta la o rezistenŃă semnificativă. soldată cu numeroase victime.

sub controlul guvernului central de la Moscova şi al forŃelor sale militare. o altă serie de atentate cecene pe teritoriul rus au determinat o nouă intervenŃie armată în Cecenia. În septembrie 1999. După atacurile de la 11 septembrie 2001. Cecenia se află şi în prezent.000 de militari. de importanŃă strategică pentru Rusia. determină această situaŃie. pe teritoriul Ceceniei. În mod oficial. care au devenit foarte uşor Ńinta atacurilor luptătorilor de gherilă ceceni.4. În pofida acordurilor de pace încheiate. ele s-au confruntat în continuare cu numeroase atacuri ale forŃelor cecene de gherilă. în mare parte. talibani şi membri Al-Qaeda). susŃinute de această dată de numeroase grupări extremiste musulmane (printre care. Luptele dintre ruşi şi ceceni continuă. Atentatele de la 11 septembrie 2001 Primul eveniment major al secolului XXI este reprezentat de atacurile teroriste din SUA de la 11 septembrie 2001. Pentru menŃinerea controlului asupra oraşului Groznîi a fost menŃinut un contingent de doar 3.2. 7. dar care acordau Republicii Cecene Icikeria dreptul la autodeterminare şi compensaŃii de război. preşedintele Vladimir Putin a asociat conflictul cecen cu lupta globală contra terorismului.7. guvernul rus a hotărât încheierea luptelor şi retragerea trupelor din Cecenia. Interesul legat de prezenŃa unui oleoduct (Baku-Novorosiisk). Peste 100. primul conflict cecen s-a încheiat prin semnarea acordurilor de la Khasav-Yurt din 31 august 1996. prin care statutul naŃional al Ceceniei urma să fie decis până la sfârşitul anului 2001. invocând motivul prezenŃei membrilor Al-Qaeda în cadrul gherilelor cecene. După mai mult de un deceniu de război. Deşi în anul 2000 forŃele ruse au instalat o administraŃie locală. Incursiunile forŃelor cecene în Daghestan au determinat amplasarea trupelor ruse la frontiera cu Cecenia. ostilităŃile au continuat.000 de ceceni şi ruşi au murit pe parcursul celor două conflicte din Cecenia. declanşând al doilea conflict din Cecenia. Aceste atacuri au constat dintr-o serie de atentate sinucigaşe care au implicat 261 .prezentate de presa rusă şi internaŃională. deşi mai mult sub forma atacurilor teroriste. rezistenŃa separatiştilor în Republica Cecenia fiind aproape desfiinŃată.

cu 56 de pasageri la bord. • 9:40 a. agresiunea americanilor împotriva Irakului şi politica SUA faŃă de Israel. de pe Aeroportul Dulles din Virginia cu destinaŃia Los Angeles. de la Boston la Los Angeles.AutorităŃile portuare din New York ordonă închiderea tuturor podurilor şi tunelurilor de acces în oraş. preşedintele Bush afirmă că Ńara (SUA) a suferit un „aparent atac terorist”. • 9:03 a.m. • 9:43 a. • 10:10 a. Al-Qaeda şi-a motivat atacurile prin „păcatele capitale“ comise de Statele Unite: ocupaŃia militară din Peninsula Arabă. Avioanele deturnate de 19 membri ai reŃelei Al-Qaeda au fost îndreptate către simbolurile economice. . cu 58 de pasageri la bord. de la Newark (New Jersey). un aparat de tip Wing 767. . . 84 Cursa 11 a companiei American Airlines. • 9:17 a. cu 38 de pasageri la bord. cinci membri ai echipajului şi doi piloŃi.O parte din clădirea Pentagonului se prăbuşeşte • 10:10 a. Cronologia zilei de 11 septembrie 2001 • 8:45 a. .m. . nouă membri ai echipajului şi doi piloŃi. Pennsylvania. .ForŃele aeriene americane opresc activitatea pe aeroporturile din SUA.Un avion posibil deturnat se prăbuşeşte peste unul din turnurile World Trade Center.m. 262 . un aparat de tip Boeing 767.ForŃele aeriene americane închid toate aeroporturile din zona oraşului New York. patru membri ai echipajului şi doi piloŃi.Un avion loveşte clădirea Pentagonului.m.Din Sarasota . . militare şi politice ale Statelor Unite ale Americii. de la Boston cu destinaŃia Los Angeles. .m.m. Cursa 77 a companiei American Airlines. cu 81 de pasageri la bord. Cursa 93 a companiei United Airlines.m. un aparat de tip Boeing 757.Florida. . unde vizita o grădiniŃă. .Un al doilea avion de linie se prăbuşeşte peste al doilea turn al WTC şi ia foc. de tip Boeing 757.m.Turnul sudic al World Trade Center se prăbuşeşte.Casa Albă este evacuată.m. şapte membri ai echipajului şi doi piloŃi.deturnarea a patru avioane de pasageri84 şi folosirea lor ca bombe aeriene.m. • 9:21 a. fiind pentru prima dată în istoria Statelor Unite când traficul aerian este oprit la nivelul întregii Ńări. • 10:05 a. • 9:30 a. având ca destinaŃie San Francisco. Cursa 175 a companiei United Airlines. • 9:45 a. .m.Avionul asigurând cursa 93 a companiei United Airlines se prăbuşeşte în districtul Somerset.

m.m. unde trebuia să ajungă două dintre avioanele americane deturnate.Compania aeriană United Airlines confirmă prăbuşirea avionului care efectua cursa 175. • 11:59 a. .m. . profunda îngrijorare în legătură cu soarta pasagerilor aflaŃi la bordul avionului de pe cursa 175.Compania aeriană American Airlines anunŃă că a pierdut două avioane: Cursa 11.m. • 11:18 a. . .m. • 12:04 p. Rudolf Guiliani. Compania şi-a exprimat. • 10. . Cursa 77. de la Boston la Los Angeles. Se crede că avionul care asigura cursa 11 este unul dintre avioanele care s-a prăbuşit pe unul dintre cele două turnuri ale World Trade Center. • 11:02 a.Guvernatorul New York-ului.CNN anunŃă că Centrul pentru prevenirea şi controlul maladiilor pregăteşte echipe specializate în lupta contra bioterorismului. s-a prăbuşit în Pennsylvania.Primarul New York-ului. • 11:26 a.Sediul NaŃiunilor Unite este evacuat. – PoliŃia statală confirmă prăbuşirea unui avion în Pennsylvania.m. • 10:54 a. • 10. un Boeing 767 care zbura de la Boston la Los Angeles.Israelul evacuează toate misiunile sale diplomatice.m. avea la bord 58 de pasageri şi şase membri ai echipajului.Compania aeriană United Airlines anunŃă că un alt avion.Secretarul de stat Colin Powell îşi întrerupe turneul în America Latină pentru a reveni în SUA. . . totodată. spre Canada. .Aeroportul internaŃional din Los Angeles. efectuată de un Boeing 757 pe ruta Dulles . inclusiv personalul ONU (4. care asigura legătura între Newark. 263 . cere cetăŃenilor să rămână în case şi ordonă evacuarea străzilor din Manhattan.m.m.48 a.Toate clădirile federale din Washington sunt evacuate.• 10:13 a. în sud-vestul oraşului Pittsburgh.m. la fel ca şi sediul Băncii Mondiale. • 10:28 a. .ForŃele aeriene americane anunŃă devierea curselor internaŃionale cu destinaŃia SUA. • 10:45 a. afirmă că toate birourile guvernului au fost închise. cu 81 de pasageri şi 11 membri ai echipajului.m. Echipele de salvare sosite la locul accidentului au afirmat că nu există supravieŃuitori. Departamentul de Stat şi Ministerul JustiŃiei sunt evacuate.La Washington. ca măsură de siguranŃă.Los Angeles. cu 56 pasageri şi nouă membri ai echipajului la bord. .m.m .Turnul nordic al World Trade Center se prăbuşeşte. New Jersey şi San Francisco. . • 10:57 a. este evacuat.000 de persoane). • 10:22 a. George Pataki.700 de persoane) şi cel al UNICEF şi al Programului de dezvoltare al ONU (7. • 11:16 a.46 a. . . cursa 93. • 10:24 a. m.m.

000 (la World Trade Center) la care se adaugă circa 200 (la Pentagon) şi cele 40 de persoane din al patrulea avion. BilanŃul atentatului • despăgubirile plătite de companiile de asigurări în urma pagubelor provocate de uraganul Andrew. fără să ia decizia închiderii frontierelor. unul dintre avioanele care s-a izbit de unul din turnurile World Trade Center din New York.m. Numărul victimelor este însă mult mai mare dacă se Ńine cont de toŃi cei care au avut de suferit medical (şi nu numai) de pe urma acelei zile de coşmar. Pe acest aeroport urma să sosească cursa 77 a companiei American Airlines. • 23. dar că nici unul nu a raportat că ar avea probleme. Numărul persoanelor decedate în urma acestor evenimente a fost de aproximativ 3.m . politic şi geopolitic. În urma atacurilor.500 de curse ale companiei aviatice American Airlines decolează zilnic de pe diferite aeroporturi. mediu şi lung ale acestor evenimente au fost profund negative atât uman şi social.Liniile aeriene americane anunŃă că 50 de avioane se află în spaŃiul aerian al SUA. • 12:15 p. ConsecinŃele pe termen scurt.Aeroportul internaŃional din San Francisco este evacuat şi închis. Despăgubirile plătite în urma atentatelor de la 11 septembrie se ridică la peste 20 de miliarde de dolari. cât şi economic. iar evaluarea este departe de a se fi terminat. jumătate dintre ei se aflau la birou în ziua tragediei. . Doar 70 dintre ele au fost operaŃionale la 11 septembrie. cea mai costisitoare catastrofă din istoria Statelor Unite s-au ridicat la 20 de milioane de dolari. iar evoluŃia lor în timp este greu de prevăzut.000 de militari şi civili lucrează în mod regulat în clădirea Pentagonului. circa 3. 264 . • 2. • 12:30 p.000 de copii au rămas orfani de cel puŃin un părinte. . înregistrăm declanşarea unui război în Afganistan şi a unui nou război în Golful Persic. Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a îngrozit şi a şocat o lume întreagă.Serviciul de naturalizare şi de imigraŃie al SUA anunŃă alertă maximă la graniŃele SUA cu Canada şi Mexic. • 75 de milioane de oameni au urmărit ştirile difuzate la 11 septembrie de principalele posturi TV şi reŃele de televiziune prin cablu din Statele Unite. Printre altele. aproximativ 100 fiind născuŃi după evenimente. m.• 12:15 p.

AT. iniŃial. • 240 de avioane au fost dirijate spre Canada imediat după închiderea spaŃiului aerian american. 64 dintre ei se aflau în avionul care s-a prăbuşit peste clădire. când a izbucnit primul război mondial. • 450. Complexul se întindea pe o suprafaŃă de 64. • 190 de oameni au murit în urma atacului terorist de la Pentagon.de trei ori mai mult decât în mod normal au fost colectate la centrul de hematologie din New York în doar 24 de ore de la atentate. • 87 de ani au trecut de când bursele au fost închise mai mult de trei zile lucrătoare consecutiv.000 de metri pătraŃi. • La aproape cinci milioane de metri pătraŃi se ridica suprafaŃa birourilor distruse de exploziile de la World Trade Center. • 88. • 4. • 50. de principala companie de telefonie la distanŃă . • 5.• 4.5 miliarde de dolari reprezintă totalul primelor de asigurare aferente în mod normal unui avion şi pasagerilor lui. la 11 septembrie 2001. • ReŃeaua teroristă a lui Osama Bin Laden funcŃionează în 34 de Ńări. căzut în apropiere de Pittsburgh.000 de steaguri americane au fost vândute în zilele de după atentat.1 miliarde de dolari este costul estimat al daunelor complexului de clădiri World Trade Center. Pennsylvania. • La 12 kilometri distanŃă de locul prăbuşirii au fost găsite resturi ale avionului United Airlines Flight 93. în birourile de la World Trade Center. împreună cu 3. • Aproximativ 2. • 4. • Aproape 30 de kilometri este distanŃa de la care se vedeau turnurile World Trade Center într-o zi senină.000 de unităŃi de sânge . • 266 de oameni aflaŃi la bordul celor patru avioane au murit la 11 septembrie 2001.000 de agenŃi FBI au fost implicaŃi în investigarea atacurilor. Bursele au fost închise timp de patru luni în 1914.000. • Zece miliarde de dolari sunt pierderile înregistrate de companiile aeriene americane.000 de tone de dărâmături au trebuit curăŃate din zona complexului World Trade Center. într-o zi normală.000 de angajaŃi auxiliari. • Cinci milioane de dolari era.972 de oameni au fost daŃi dispăruŃi.000 de oameni lucrau. până la atacurile de la 11 septembrie. • Zece milioane de dolari au fost donaŃi de compania auto DaimlerCrysler pentru ajutorarea copiilor rămaşi orfani în urma atacurilor teroriste • Un record de 431 de milioane de apeluri telefonice a fost înregistrat. în urma atentatelor. recompensa pentru informaŃii care să ducă la prinderea lui Osama Bin 265 . Numărul militarilor de care dispune s-ar ridica la aproximativ 3.

055 de apeluri telefonice au fost primite în numai câteva zile de FBI la numărul hot-line pus în funcŃiune după atentate.5. în valoare de 106 milioane de dolari. • 19 terorişti se aflau la bordul celor patru avioane deturnate. pe care a trebuit să le plătească American International Group (cea mai mare companie de asigurări din Statele Unite) în urma atentatelor. Refuzul acestuia generează. Aurul era depozitat într-o magazie subterană aparŃinând companiei New York Mercantile Exchange. Nu mult după atacul terorist de la 11 septembrie 2001. • 2. • Şapte pagini cu detalii . Site-ul FBI a primit 22. La 13 septembrie 2001. ale cărui autorităŃi au fost acuzate de Washington că îi adăpostesc pe teroriştii lui Osama Bin Laden. Al doilea conflict din Afganistan (oct. aflat încă din 1996 pe teritoriul Afganistanului. o puternică ofensivă diplomatică americană. au fost îngropate în ruinele World Trade Center. Bush solicită regimului taliban afgan extrădarea conducătorului Al-Qaeda. • La 500 de milioane de dolari sunt estimate despăgubirile. din 1998.7. Afganistanul.2.Laden. care va avea ca rezultat declaraŃii de susŃinere din partea a peste 60 de state şi formarea unei coaliŃii multinaŃionale. • Între 15 şi 25 de miliarde de dolari ar costa reconstruirea complexului World Trade Center. • La 300 de milioane de dolari este estimată averea lui Osama Bin Laden. AdministraŃia republicană a SUA anunŃă că declanşează războiul internaŃional împotriva terorismului. identificat ca organizator al atentatelor. • Opt ore au stat la rând şi au aşteptat cei care au vrut să doneze sânge în New York. Prima Ńintă a acestui război a fost însă un stat. 2001-) În categoria amplului război declarat de SUA contra terorismului în urma atentatelor de la 11 septembrie 2001 includem şi al doilea conflict din Afganistan. • 12 tone de lingouri de aur.700 de informaŃii. declanşat în octombrie 2001.mergând până la dimensiunea verighetei – au trebuit să completeze cei care au dorit să raporteze lipsa unei rude în New York. 7. preşedintele George W. în apropiere de World Trade Center. la numai două zile după atentatele teroriste din SUA. care a opus regimului taliban o coaliŃie internaŃională. Osama Bin Laden. 266 . bănuit de organizarea atacurilor asupra ambasadelor americane din Africa. într-o primă fază.

în discursurile oficiale. Germania şi Japonia. sub controlul trupelor talibane rămânând doar regiunea montană din nord-estul Ńării şi o mică regiune din sud-est. distrugerea bazelor de antrenament şi a infrastructurii teroriste. La începutul lunii noiembrie. forŃele talibane şi o mare parte a teroriştilor AlQaeda vor lansa atacuri repetate. dar de mică intensitate asupra forŃelor noii puteri instalate la Kabul în urma alegerilor din 2004 şi asupra trupelor militare străine de menŃinere a păcii. Ofensiva militară asupra Afganistanului (purtând denumirea Enduring Freedom) începe pe 7 octombrie 2001. regimul lui Sadam Hussein s-a opus. Pe parcursul celor şase ani de tensiuni şi conflict în Afganistan. Irakului i s-au impus o serie de sancŃiuni din partea NaŃiunilor Unite.2. capturarea conducătorilor Al-Qaeda şi anihilarea completă a activităŃilor teroriste din această Ńară. Până la sfârşitul lunii noiembrie.Principalul obiectiv vizat de administraŃia Bush în Afganistan includea. când trupele americane şi britanice vor bombarda aerian şi naval principalele obiective talibane şi ale Al-Qaeda.000. recunoscută internaŃional ca stat sponsor al terorismului. Bush a situat Irakul pe 267 . De pe aceste poziŃii. grupare de rezistenŃă afgană antitalibană.7. într-o primă fază. trupelor americane şi britanice li se alătură militari din łările Baltice. Numărul victimelor civile rezultate în urma operaŃiunilor militare şi a războiului civil ce i-a urmat depăşeşte cifra de 5. Al doilea război din Golf (2003) În urma primului război din Golf (1990-1991). pe de-o parte. alături de trupele americane au participat militari aparŃinând armatelor a 49 de state şi NATO. Costurile tuturor operaŃiunilor desfăşurate în această perioadă în Afganistan depăşesc 100 miliarde dolari. un embargo asupra vânzării produselor petroliere şi obligaŃia distrugerii tuturor armelor de distrugere în masă. În ciuda consecinŃelor embargoului asupra populaŃiei şi a tuturor presiunilor externe. printre altele. colaborării cu inspectorii ONU. iar pe de altă parte.6. larg mediatizate. susŃinute logistic şi informaŃional de către coaliŃia multinaŃională. După atentatele de la 11 septembrie 2001. OperaŃiuni militare de anvergură vor determina retragerea treptată a talibanilor şi ocuparea la 12 noiembrie a capitalei Kabul de către trupele AlianŃei Nordului. 7. Alături de trupele coaliŃiei multinaŃionale luptă şi AlianŃa Nordului. cea mai mare parte a teritoriului afgan este eliberat. care stabileau. preşedintele american George W. iar numărul refugiaŃilor depăşeşte două milioane.

Statele Unite şi Marea Britanie. pericolul ecologic ocupă în prezent o poziŃie dominantă în cadrul celor mai periculoşi 268 . În invazie a fost folosită aceeaşi tactică militară ca în 1990. a unei reacŃii publice mondiale în general ostile şi cu încălcarea gravă a dreptului internaŃional. Obiectivul propus. AdministraŃia americană a solicitat în numeroase rânduri Consiliului de Securitate al NaŃiunilor Unite votarea unei rezoluŃii care să permită ocuparea Irakului şi îndepărtarea regimului de la Bagdad. au invadat Irakul la 20 martie 2003. raportată de inspectorii ONU. o puternică criză economică au reprezentat premisele unui conflict de scurtă durată şi cu daune minime pentru armatele coaliŃiei invadatoare. pe 21 martie. pe data de 30 decembrie 2006. Un ultim obiectiv. declanşat în schimb mult mai rapid. comunitatea internaŃională este pusă în faŃa rezolvării unei serii din ce în ce mai mari de probleme globale. dar de această dată nedeclarat.8. Irakul cunoaşte o perioadă foarte dificilă. a unui război civil şi a unei dezintegrări teritoriale ridică mari probleme forŃelor de ocupaŃie şi noii administraŃii irakiene. Pe 13 decembrie 2003. O armată irakiană redusă numeric. acesta a fost capturat de forŃele americane şi kurdo-irakiene şi executat la Bagdad. După aprecierile experŃilor americani. cu o slabă dotare şi lipsită de motivaŃii. este realizat. un embargo de peste 10 ani. generată de atitudinea iraŃională a omului faŃă de natură. Invocând aceste fapte. de înlăturare a regimului Baas şi a liderului Sadam Hussein. în fruntea unei coaliŃii multinaŃionale. rapida tranziŃie promisă de AdministraŃia americană întârziind să se finalizeze. una dintre cele mai acute fiind criza ecologică. acuzând regimul lui Sadam Hussein de legături cu organizaŃia teroristă Al-Qaeda şi de deŃinerea de arme chimice şi biologice. AdministraŃia americană a hotărât invazia Irakului şi înlăturarea de la putere a lui Sadam Hussein. alături de pericolul răspândirii armelor de distrugere în masă şi apariŃia conflictelor interetnice. Impactul conflictelor armate asupra mediului La începutul secolului XXI. era capturarea lui Sadam Hussein. când trupele coaliŃiei ocupă întreg Irakul. Campania durează până pe 12 aprilie. Odată cu încheierea conflictului propriu-zis. un puternic bombardament aerian a precedat atacul terestru. a determinat refuzul Consiliului de Securitate de a aviza invazia Irakului. Chiar şi în absenŃa unei autorizări ONU.o axă a răului. AmeninŃarea colapsului economic. 7. InsuficienŃa probelor.

fenomene geologice (prăbuşiri. catastrofele special generate pot apărea ca rezultat al războaielor ecologice. erupŃii vulcanice. adeseori ireversibil şi pe un teritoriu destul de mare. caracterului şi consecinŃelor celor mai distrugătoare fenomene. ci şi din lumea întreagă. deplasări ale scoarŃei terestre). care cel mai adesea sunt numite hazarde naturale. în primul rând. La rândul lor. furtuni. asupra omului şi mediului său natural înconjurător. Catastrofele antropice se împart în neintenŃionate şi special generate. obiective militare. uzine chimice şi rafinării.U. O grupă aparte. o reprezintă anomaliile natural-antropice (de exemplu: poluarea totală a mediului înconjurător cu ecotoxine. care au un efect negativ îndelungat. hidrocentrale. După cum se afirmă în acel document. prin termenul de catastrofă ecologică sunt desemnate acele catastrofe naturale sau provocate de activitatea omului. pentru om şi natură. O atenŃie deosebită se acordă cauzelor apariŃiei. avalanşe etc. secete. care condiŃionează distrugerea permanentă a mediului înconjurător şi care au loc treptat. – „Strategia securităŃii naŃionale”. cele neintenŃionate au loc în urma avariilor şi exploziilor la obiectivele potenŃial periculoase ecologic (centrale atomo-electrice. cele antropice – catastrofele condiŃionate de situaŃiile extreme apărute în procesul activităŃilor sociale. Cel mai des. însă strâns legată de catastrofele antropice. militare. în Rusia există în prezent peste 3000 de obiective industriale şi militare a căror avarie ar putea duce la numeroase victime umane şi la distrugerea pe scară largă a mediului înconjurător. taifunuri). al conflictelor militare. inundaŃii. respectiv.). îngheŃuri). „acutizarea problemelor ecologice în lume influenŃează tot mai puternic stabilitatea internaŃională”. fenomene hidrologice (revărsări. ceea ce pune omenirea în faŃa unei mari provocări. În funcŃie de sursa de geneză. Aceste aprecieri şi-au găsit reflectarea într-un document oficial prezentat de preşedintele american Congresului S.factori care exercită o influenŃă destabilizatoare asupra situaŃiei nu numai din unele regiuni. economice. catastrofele ecologice şi. epuizarea resurselor naturale şi altele). catastrofele ecologice sunt de două tipuri: naturale – legate direct de fenomenele de origine naturală şi catastrofele antropice. se împart în fenomene geofizice periculoase (cutremure. Nu este de mirare că amploarea şi influenŃa degradării tot mai puternice a mediului natural asupra dezvoltării civilizaŃiei actuale au devenit obiectul unor cercetări intense în diferite Ńări. şi nu în urma unor avarii sau situaŃii extreme. baraje.A. De exemplu. a avariilor de transport. fenomene climatice (uragane. depozite). Catastrofele naturale. al acŃiunilor teroriste cu 269 .

: cele două războaie mondiale). toate războaiele actuale au consecinŃe ecologice. mediul natural devine tot mai des obiect al distrugerii. 270 .6 mil. ca şi prin apariŃia multitudinii de gropi în urma exploziilor a luat naştere un teren fragmentat artificial.1 mil. ca şi a consecinŃelor acestor forme de luptă s-a accentuat considerabil. care a dus adesea la scăderea capacităŃii de luptă a forŃelor armate sau la distrugerea potenŃialului economic al părŃii adverse. În acest sens. ceea ce modifică principalele caracteristici şi scopurile conflictelor militare. care includ aplicarea unor modalităŃi concrete de efectuare a operaŃiilor militare orientate spre distrugerea totală a mediului natural sau distrugerea locală a unor sisteme de pe teritoriul adversarului. iar în cel de-al Doilea Război Mondial de circa 22. războiul ecologic se deosebeşte de războiul obişnuit prin realizarea unor programe special elaborate. În urma săpării tranşeelor şi a altor astfel de construcŃii. km2. iar consecinŃele distructive asupra mediului mult mai mari. În istoria mondială a războaielor au avut loc numeroase încercări de utilizare a mijloacelor militare pentru distrugerea mediului natural. Ponderea acestui tip de catastrofă este condiŃionată de creşterea considerabilă a posibilităŃilor categoriilor actuale de armament şi tehnică militară de a rezolva la un nivel „calitativ” nou sarcinile propuse. acŃiunile asupra naturii au fost mai variate. în scopul uşurării maxime a realizării sarcinilor strategice sau operativ-tactice. şenilele tancurilor au dereglat stratul subŃire de sol. În ambele cazuri. În cazul războaielor din ultimul secol. în ultimele decenii.consecinŃe ecologice – aspect de care ne vom ocupa în detaliu în capitolul de faŃă. practic. De aceea. prezenŃa consecinŃelor ecologice nu reprezintă numai un criteriu al războiului ecologic. în ultima vreme cercetarea cauzelor apariŃiei a metodelor şi mijloacelor de rezolvare. provocând eroziune. Se ştie că. În urma incendiilor au fost distruse păduri. km2 . AcŃiunea asupra elementelor biosferei în urma operaŃiunilor militare a exercitat direct sau indirect o influenŃă negativă asupra omului şi asupra tehnosferei înconjurătoare. dar şi asupra naturii. cele mai puternice dereglări având loc în timpul operaŃiilor militare la scară mare (ex. arenele acŃiunilor militare au reprezentat un gigantic câmp de ofensivă nu numai asupra armatelor adverse. Totodată. Deşi catastrofele special generate sunt un tip relativ nou de catastrofe. Teritoriile cuprinse de acŃiunile militare în Primul Război Mondial au fost de 4. Este necesar de subliniat că războiul ecologic şi terorismul ecologic sunt ameninŃarea cea mai periculoasă cu caracter antropic.

Mult mai puternice au devenit acŃiunile mecanice. ele se păstrează timp de decenii. dovedindu-se eficienŃa lor ridicată. După cum arată aerofotogramele. În primul rând. iar preparatele pesticide au devenit unele din mijloacele de bază ale distrugerii.U. drept obiect de distrugere a fost aleasă natura. au început să fie folosite ca poligoane naturale pentru testarea noilor mijloace de distrugere. a contribuit şi faptul că pesticidele erau utilizate pe scară largă în agricultura Ńărilor dezvoltate. Urmele tancurilor armatei lui Rommel se observă şi azi în Nordul Africii. Numeroase răni ale solului au rămas de la explozia obuzelor şi bombelor. unde forŃele militare americane timp de câŃiva ani au efectuat distrugerea dirijată şi la scară largă a vegetaŃiei şi faunei. perfecŃionate. cum sunt tranşeele şi şanŃurile antitanc. prin consecinŃele lor asupra naturii. s-a luat în considerare experienŃa războaielor din Coreea 1950-1953 şi Malaysia 1952-1954 în care junglele au fost folosite cu succes de armatele insurgente locale. fac dificilă utilizarea solului. Acest război a devenit un fenomen unic. devenite principalele zone de interes geopolitic şi militar-strategic ale S. După cel de-al Doilea Război Mondial au rămas numeroase forme negative de relief. urmele lor întinzându-se pe sute şi mii de kilometri. Ele erau produse de marile companii chimice din S. Numeroase specii de plante care creşteau în aceste zone (El Alamein) au putut să reapară doar după 15 ani.A. Distrugerea naturii s-a realizat cu ajutorul preparatelor pesticide. sau ecotoxine care acŃionează în mod selectiv asupra vegetaŃiei. care au căpătat denumirea de fitotoxine. unele regiuni ale Asiei Pacifice.U. În al doilea rând. care brăzdează relieful natural. Războaiele secolului XX. în primul rând în sudul Vietnamului. în speŃă chimice şi bacteriologice. ci împotriva distrugerii totale a mediului de viaŃă al omului. începând cu 1940. întrucât scopurile şi mijloacele tradiŃionale de distrugere au fost îndreptate nu asupra combatanŃilor adverşi. Peisajele fragile ale deşerturilor nu-şi pot reface încă aspectul lor iniŃial. Aceste neoformaŃiuni.1962-1975. În al treilea rând.A în cantităŃi mari şi la preŃuri relativ scăzute. nu pot fi comparate cu cele precedente. Nu întâmplător. de arme.întrucât pentru operaŃiile militare s-au folosit mijloace de foc mai puternice. cel de-al doilea război din Indochina. Ca un adevărat exemplu în perioada postbelică se „evidenŃiază” drept forma cea mai periculoasă şi direct îndreptată contra naturii. noi genuri. Aceste cauze au determinat rolul jucat de 271 .

chimică sau biologică . războiul ecologic poate fi definit ca totalitatea mijloacelor special elaborate şi concretizate în planuri operative de efectuare a operaŃiilor militare îndreptate spre distrugerea mediului natural al adversarului în scopul executării sarcinilor militare propuse. de natură fizică. După datele revistei „Sience” (S. Caracterul neobişnuit al războiului din Indochina s-a manifestat în cadrul operaŃiei speciale „Ranch Hand”. 272 . dar distrugerea mediului pe teritoriul adversarului nu a reprezentat un scop strategic al niciuneia din părŃile combatante şi nici nu s-au elaborat planuri speciale pentru distrugerea mediului. ale cărei consecinŃe au depăşit cadrul unui conflict militar obişnuit.A). ci principalele ecosisteme tropicale ale Indochinei. jungla a fost otrăvită pe mari suprafeŃe. litri de substanŃe exfoliante. respectiv catastrofă ecologică antropică special provocată în scopuri militar-strategice. − generarea catastrofelor antropice prin distrugerea obiectivelor potenŃial periculoase din punct de vedere ecologic. ca şi de tactica utilizării lor. iar scopul operaŃiei a fost generarea unei catastrofe ecologice antropice pe scară largă şi cu efecte temporale lungi. Totalitatea modalităŃilor de efectuare a războiului ecologic poate include: − distrugerea mediului natural de diferiŃi agenŃi. În urma acestor pulverizări. − generarea unor hazarde naturale prin acŃiunea activă asupra elementelor biosferei. Caracterul complex al utilizării mijloacelor militare permite creşterea eficienŃei distructive a acestora asupra naturii. În esenŃă. − nimicirea fizică a florei şi faunei. Astfel.U. Se ştie că cel mai sângeros război a fost cel de-al Doilea Război Mondial. dar şi sisteme de arme care iniŃial aveau altă destinaŃie. ceea ce practic s-a utilizat în cadrul operaŃiei „Ranch Hand”. războiul din Indochina a devenit un război tipic ecologic. în 1965.mijloacele chimice de distrugere în timpul celui de-al doilea război din Indochina. Întrucât orice modalitate de desfăşurare a luptei armate este determinată de prezenŃa şi posibilităŃile de distrugere. în Vietnamul de Sud au fost aruncate din avion peste 72 mil. necunoscut anterior. nu este greu de observat că în războiul ecologic pot fi folosite nu numai mijloace special create pentru distrugerea mediului. în urma căruia au rămas numeroase consecinŃe ecologice. Obiectivele de distrugere în cadrul acestei operaŃii au fost alese nu forŃele militare adverse.

10.U. coada de fum s-a întins pe mii de kilometri.P. pe o suprafaŃă de 50 000 ha de munte au murit 85 – până la 100% din arbori. lat de 1 – 2 km şi adânc de 3 m. Adunarea Generală O. În prezent. Între 1965-1970. dar şi fauna. şanŃuri etc. În speŃă. care a fost exterminată fie prin otrăvire. Exemplul cel mai concludent este folosirea bombelor nucleare în cel de-al Doilea Război Mondial asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki.3 milioane hectare au fost deteriorate într-un grad mai redus (10 – 15% din arbori). În perioada operaŃiilor militare.. p. Iraq`s secret weapon: water. este supus în permanenŃă eroziunii. Drept rezultat. a adoptat ConvenŃia de interzicere a utilizării mijloacelor militare în scopuri de distrugere a mediului natural. În timpul războiului dintre Iran şi Irak. Au avut de suferit în mod deosebit tufişurile de mangrove. fie prin lipsa hranei. statele combatante construiesc sisteme puternice de apărare (tranşee. 1985. Uneori. vol. în Golful Persic partea iraniană a dezlănŃuit aşa-zisul război al tancurilor petroliere. cca 12% din pădurile Vietnamului sunt otrăvite. datorită lipsei plantelor. În general. vegetaŃiei şi faunei. modificând prin acestea relieful iniŃial. Irakul a iniŃiat instalarea unui întreg sistem de obstacole artificiale de apă. zonă transformată ulterior într-un deşert care.I.85 Fend P. Gunther I. În 1977. În războiul dintre Iran şi Irak. au fost acoperite de fumul rezervoarelor de petrol aprinse.I.N. ci şi la poluarea apei şi aerului. În categoria armelor celor mai distructive şi cu efecte negative foarte puternice asupra mediului natural intră şi cele nucleare. Unele zone ale acŃiunilor militare între Iran şi Irak. circa 40% din suprafaŃa acoperită cu mangrove a Vietnamului a fost supusă distrugerii. Se estimează că pentru reconstruirea pădurilor de mangrove este necesar un secol. fapt observat şi de cosmonauŃi. 1439. dar şi ale altor Ńări legate economic de Irak. de pildă. iar 1.După datele S.. „New Science”. 10-11. acŃiunile militare duc nu numai la distrugerea solului.R. În jungle au fost afectate nu numai vegetaŃia.). numeroasele teste efectuate cu aceste bombe nu reprezintă o ameninŃare mai puŃin importantă la adresa echilibrului ecologic al planetei. nr. 273 85 . Nici în timp de pace. Timp de mai mulŃi ani s-a construit un canal lung de 30 de km. Vasele de luptă iraniene atacau nu numai tancurile de petrol ale Irakului. zeci de mii de tone de petrol au fost deversate direct în mare. asemenea obstacole (canale şi lacuri) în lăŃime de 3 – 10 km au fost construite nu departe de oraşul Basra.

N. zona de contaminare a acestei arme este mult mai mare decât a celor nucleare sau chimice. După estimările experŃilor O. O dată cu iniŃierea de către S. Deşerturile. Zona contaminată de o singură bombă bacteriologică poate atinge 100 000 km2.A a aşa-numitului „Război al Stelelor”. tunurile laser. Arma bacteriologică prezintă un pericol foarte mare prin posibilitatea contaminării unor teritorii întinse. de pildă. În realitate.U. ─ amploarea manevrelor. Aceste regiuni au fost alese nu întâmplător. Trebuie subliniat că natura este supusă presiunii militare distructive nu numai în timp de război. râurile curenŃii de aer). La o primă analiză s-ar părea că asemenea teste în aceste poligoane nu ar putea avea un efect prea puternic asupra zonelor dens populate. La aceasta contribuie însăşi natura (mediul acvatic. numeroase insule sunt principalele locuri de desfăşurare a manevrelor militare sau a diferitelor experimentări de arme. Arctica şi Oceanul Planetar. depinzând de două cauze: ─ forŃa de presiune a tehnicii militare asupra naturii. 274 . dar şi în timp de pace cu prilejul experimentării armelor. zonele de distrugere a unei bombe nucleare sau chimice varind de la 30 la 60 km2 .U. Aceste operaŃii reprezintă un mare pericol pentru biosfera întregii planete. situaŃia este alta. pentru a căror lansare pe orbită se folosesc instalaŃii nucleare.În Vietnam. că se află la distanŃă de marile aglomerări urbane şi deci de opinia publică.. în anii ’80 au început să se producă noi categorii de arme. ci pentru faptul că nu sunt populate sau sunt slab populate. La acestea se adaugă faptul că natura Arcticii şi a deşerturilor este foarte fragilă. pentru prima oară s-a folosit pulverizarea substanŃelor chimice asupra mării pentru provocarea ploilor torenŃiale şi inundarea junglelor. ecosistemele lor fiind uşor de distrus. care ajută bacteriile să se răspândească la mare distanŃă de focar.

oferind în schimb imaginea unei dezordini globale. Samuel P. cea a lui Samuel P. 8.86 şi cea a lui Francis Fukuyama. Ciocnirea civilizaŃiilor. în care lumea era împărŃită în două blocuri antagoniste aflate într-un echilibru relativ stabil a dispărut. 1998. În identificarea structurii „noii ordini mondiale”. Sfârşitul istoriei87. Identificarea.1. 275 86 . Editura Antet. geopolitica introduce prin conceptul de „politectonică”. bazată pe conceptele „balanŃei de putere”. Ciocnirea civilizaŃiilor şi refacerea ordinii mondiale. un instrument indispensabil identificării centrelor de putere ale lumii. Geopolitica. Sfârşitul istoriei şi ultimul om. am observa cum dezbaterea publică şi ştiinŃifică depăşeşte cadrul unor discuŃii vizând soarta planetei în perspectiva unei „noi ordini mondiale”. TEME GEOPOLITICE MAJORE ALE SECOLULUI XXI Sfârşitul Războiului Rece şi a ordinii bipolare a impus reorganizarea sistemului mondial în toate componentele sale.8. lăsând locul unei noi ordini în care predictibilitatea unei evoluŃii a centrelor de putere devine dificilă. dovada o constituie numeroasele teorii ce au declanşat la rândul lor numeroase polemici. Dacă ar fi să amintim doar două dintre ele. ci şi a percepŃiilor şi reprezentărilor lumii contemporane. sistematizarea şi analizarea problematicii contemporane sunt doar primele etape ale complexului demers oferit spre soluŃionare ştiinŃei la începutul secolului XXI. Huntington. elaborat de Ray S. 1997. Schimbările profunde petrecute într-un ritm fără precedent indică o transformare radicală nu numai a realităŃii. Bucureşti. Huntington. Politectonică globală – spre o ordine planetară multipolară Vechea ordine mondială. 87 Francis Fukuyama. este chemată să participe la interpretarea şi rezolvarea acestor probleme. Cline. Bucureşti. Editura Paideia. mai mult ca altă dată şi poate mai mult ca alte ştiinŃe. În acest sens.

276 Fig.14. Europa blocurilor .

folosit de Aymeric Chauprade şi François Thual în „clasificarea operatorie a scenei mondiale”90. World Power Assessement 1991. numeroase teorii evidenŃiază că ne aflăm abia la începutul perioadei de trecere către un nou sistem mondial. Washington.466. După hegemonie. prin care Cline oferă o imagine a puterii polarizante. autori. Bucureşti. Ideea de putere.. François Thual. Conceptualizată sub forma zonelor de influenŃă sau sferelor de influenŃă. O dată cu dispariŃia ordinii bipolare. Elaborarea noului concept are la bază nu mai puŃin celebra „ecuaŃie a puterii”. la Chauprade şi Thual. 91 Idem. Editura Scripta. este cel de polarizare. Sintetizând cele mai sus prezentate. 92 Joseph S. Ray S. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90. 1997. 1992. DicŃionar de geopolitică. anii hegemoniei americane unipolare reprezentând doar o fază a tranziŃiei spre multipolaritate92. Un alt concept. ea este folosită în delimitarea ariilor de polarizare geopolitică sau ca formă de manifestare a puterii. 2003. de această dată cu o arie semantică mai largă. 277 88 . atât de mult teoretizată în lucrările de geopolitică. Nye Jr. politectonica oferă posibilitatea evidenŃierii modului de formare.. no. tehnologia. politologie şi relaŃii internaŃionale.71. Calculus of Strategic Drift. State. în Foreign Affairs. populaŃia şi forŃa militară).2. apud Mihail E. 1993. este direct legată de noŃiunea de „influenŃă”. The Center of Strategic and International Studies. What New World Order. Grupul Editorial Corint. CLINE. West View Press. putem aprecia că formarea şi evoluŃia centrelor de putere se realizează în cadrul proceselor istorice de lungă durată. vol. „polarizarea spaŃiului geopolitic mondial se realizează în jurul unor antagonisme primordiale şi secundare. A. de evoluŃie şi de distribuŃie geografică a centrelor de putere88.În definiŃia autorului. concepte. Dacă la Cline un „centru de putere” se realiza prin forŃa de atracŃie exercitată de o entitate politicosuverană pe baza unor factori interni (mărimea statului. p. 90 Aymeric Chauprade. vezi capitolul Forme de manifestare a puterii în relaŃiile internaŃionale. Bucureşti. după cum acestea generează alianŃe fundamentale şi alianŃe secundare”91. care va determina apariŃia unui centru de putere89. Ionescu. 89 Pentru detalii privind „ecuaŃia puterii”. în prezenŃa unor relaŃii antagoniste ale forŃelor ce acŃionează pe scena sistemului global.

autorul afirmă că „sistemul mondial american pune accent pe tehnica cooptării (…)”96 O ordonare a diverselor teorii şi puncte de vedere asupra formării şi evoluŃiei centrelor de putere a perioadei ulterioare încheierii Războiului Rece este realizată de Joseph S. atrăgându-i denumirea de „jandarmul planetei”. ea deŃine întâietatea în toate ramurile de vârf ale inovaŃiei. ea nu are rivali în atracŃia pe care o exercită mai ales asupra tineretului lumii – totul îi conferă o susŃinere politică pe care niciun alt stat nu o egalează. cit. 94 Idem.. Editura Univers Enciclopedic. ne oferă. Brzezinski. Marea tablă de şah. din punct de vedere economic. toate acestea conferindu-i o dominaŃie planetară de lungă durată. în 1991. unde deciziile planetare. Printr-o magistrală construcŃie metodologică. Brzezinski. AcŃiunile din Afganistan şi Irak. În plan militar. argumentele unei supremaŃii de lungă durată93. explicând atitudinea ambiguă a poporului american faŃă de expansiunea exterioară. op. în ciuda unei oarecare naivităŃi. Zbigniew Brzezinski.35. ea are o extindere mondială neegalată.20. au aparŃinut SUA. 95 Z. din punct de vedere cultural. Oferim mai jos o sinteză a diverselor puncte de vedere exprimate în cinci scenarii posibile de reconfigurare a sistemului de putere global. SupremaŃia americană şi imperativele sale geostrategice. care „deŃine poziŃia supremă în cele patru domenii decisive ale puterii mondiale: din punct de vedere militar. ulterioare atacului terorist de la Zbigniew Brzezinski. cit. chiar dacă sub anumite aspecte este concurată de Japonia şi Germania (dar niciuna din acestea nu deŃine celelalte atribute ale puterii mondiale). în What New World Order97. din punct de vedere tehnologic. în urma unor consultări şi chiar opoziŃii din partea altor state sau organizaŃii internaŃionale. Hegemonia unipolară reprezintă unul dintre scenariile în derulare. apărut în discuŃiile publice o dată cu victoria coaliŃiei multinaŃionale conduse de SUA împotriva Irakului. susŃinător fidel al „superiorităŃii americane”. 2000.36. Nye Jr.. Bucureşti. op. autorul ne demonstrează că America reprezintă „prima şi unica putere cu adevărat mondială”94.”95. ea rămâne principala locomotivă a creşterii mondiale.În acelaşi timp. p. CombinaŃia acestor patru domenii face din America singura superputere mondială multilaterală. p. Evenimentele ulterioare au demonstrat supremaŃia americană şi instaurarea unui hegemonism american multilateral. SupremaŃia americană şi imperativele sale geostrategice. Ulterior. în Marea tablă de şah. p. 97 Ibidem. 96 Z. 278 93 .

Chinei. de data aceasta. Canada şi Mexic s-au constituit în North American Free Trade Agreement (NAFTA). prin reŃeaua informaŃională globală şi dominaŃia lingvistică.11 septembrie 2001. Japoniei şi. SupremaŃia informaŃională şi culturală este cea de-a treia componentă necesară şi indispensabilă unei puteri hegemonice. bazată pe existenŃa a trei centre de putere. mai nou. de a fi detronată din poziŃia de unică superputere. unde. plecându-se de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OŃelului. Un al doilea pol de putere se constituie în spaŃiul nord-american. prezintă importanŃă în sine ca mari actori ai scenei politicii de putere. nu a unor state. alături de cele trei centre de putere. de resurse financiare impresionante şi de pârghiile instituŃiilor financiare mondiale (Fondul Monetar InternaŃional şi Banca Mondială). Afirmarea pe harta politică a lumii a unei lumi caracterizate. Prima asemenea integrare regională s-a produs la nivelul continentului european. care exercită puternice presiuni asupra hegemoniei economice americane. Rusiei şi Indiei. tinde să se concretizeze în plan economic prin afirmarea. dar şi economice şi politice. SUA. Bipolarismul reprezintă un sistem asemănător ca structură cu sistemul celei de-a doua jumătăŃi a secolului XX (figura 14). În cadrul celor trei regiuni polarizatoare. Multipolarismul reprezintă varianta în care. ci a unor regiuni integrate economic. 279 . este constituit de Japonia şi China împreună cu „tigrii” asiatici sub forma unei integrări economice regionale în zona Asia-Pacific. impune recunoaşterea acesteia în viitoarele reconfigurări planetare. poziŃia de „locomotivă” economică ar fi ocupată de SUA pentru spaŃiul nord-american. În această direcŃie. poate încă rezista atacurilor Uniunii Europene. dispunând de o economie performantă şi eficientă. Tripolarismul reprezintă un al doilea scenariu posibil în constituirea noului sistem de putere planetar. de Germania pentru Uniunea Europeană şi de Japonia pentru spaŃiul Asia-Pacific. Cea mai viabilă variantă a scenariului bipolarităŃi ar impune ca actori principali Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. În condiŃiile în care factorul tehnico-economic şi financiar devine elementul de referinŃă al puterii. ca o lume islamică. Cel de-al treilea pol de putere. două sau mai multe puteri. pe baze culturale. Ordinea tripolară. numai că rolul URSS-ului ar fi preluat acum de o altă mare putere. India şi Rusia. care este Uniunea Europeană. SUA stăpâneşte fără riscul. au îndepărtat ideea regresului posibil al SUA. de această dată. unde SUA. şi-ar mai face simŃită influenŃa una. neînglobate momentan în nicio alianŃă regională. s-a ajuns în prezent la forma cea mai complexă de integrare regională.

informaticii.Un ultim scenariu al ierarhizărilor sectoriale. Fondul Monetar InternaŃional şi Banca InternaŃională pentru ReconstrucŃie şi Dezvoltare. 98 Josef Joffe. aflate în strânsă intercondiŃionare. bazat pe respectarea frontierelor statale. sunt cei mai posibili rivali”98. 280 .A. cu Japonia şi Europa. Viitorul marilor puteri. „conceptul puterii de bază se configurează ca două triunghiuri. electronizare coroborate cu creşterea explozivă a mijloacelor comunicaŃionale. devenit mult mai compact. SpaŃiul economiei mondiale este structurat în două componente: cel internaŃional. Acest suprasistem se caracterizează prin evoluŃie dinamică ireversibilă în direcŃia creşterii complexităŃii şi globalizării. controlat de marile concerne multinaŃionale. permiŃând intercondiŃionarea componentelor teritoriale şi sectoriale ale sistemului economiei mondiale. 2000. în Viitorul marilor puteri. Globalizarea sistemului economic mondial se exprimă prin procesele de formare şi funcŃionare a pieŃelor mondiale. Josef Joffe oferă. multipolar sau global. transferului de capital şi know-how. El îşi organizează sistemul internaŃional al puterii pe baza unei reprezentări geometrice triunghiulare. unde Rusia şi China. reclamei. energetică). Globalizare sau regionalizare? Societatea umană. Asia. 8. şi cel transnaŃional. a valutelor convertibile. cu Statele Unite ocupând vârful amândurora. în condiŃiile diversităŃii de organizare social-economică a Ńărilor şi regiunilor aflate pe diferite trepte de dezvoltare. a serviciilor în sfera circulaŃiei mărfurilor.2. „Sectorul” militar va rămâne unipolar. denumit modelul „triunghiurilor gemene”. alături de băncile continentale pentru Europa. Bucureşti. mult mai complex. Unul este cel economic. un alt scenariu al ierarhizării sectoriale. economicul şi financiarul pot deveni tripolar. în cadrul căruia rolul decizional îl au organizaŃiile financiare mondiale. mai mult decât Japonia şi Europa. se prezintă ca un supersistem geosocial integrat constituit dintr-o pluralitate de sisteme ierarhizate. Factorul integrator al acestui sistem economic global îl constituie sistemul financiar mondial. informaŃionalul şi culturalul pot deveni multipolar. celălalt este cel militar. Datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor tehnico-ştiinŃifice bazate pe automatizare. comunicaŃii. Editura ŞtiinŃifică. implică o separare sectorială a puterii.U. în etapa actuală. Astfel. a infrastructurii de producŃie (transporturi. are loc o relativă contracŃie a spaŃiului geografic. Africa şi băncile naŃionale ale S.

Principalii actori ai globalizării sunt societăŃile transnaŃionale.A. –. respectiv marile companii occidentale. credite. Un rol deosebit în funcŃionarea sistemului economic mondial revine transportului oceanic. deŃinând poziŃii cheie pe palierele respective. bănci. societăŃile transnaŃionale determină atât efecte pozitive de neignorat. Aceste grupări. amploarea şi gradul de complexitate ale dezvoltării relaŃiilor economice internaŃionale în ansamblul lor şi incidenŃa lor asupra dezvoltării economiilor naŃionale. asigurări. industrială şi postindustrială. Clubul statelor postindustriale se caracterizează. sistemul mondial era dominat de bipolaritatea ideologică şi militară a celor două superputeri – S. turism etc. Africa şi America Latină.U. care concentrează 16 la sută din populaŃia lumii. cel mai important. un adevărat sistem nervos fără care funcŃionarea activităŃilor economice nu este posibilă. în timp ce peste 60 la sută din omenire. Al doilea factor integrator îl reprezintă sistemul global de transporturi şi comunicaŃii rezultat din interacŃiunea tuturor categoriilor. împreună cu Canada. Japoniei. şi Uniunea Sovietică – în jurul cărora gravitau toate celelalte state. grupate în trei subsisteme regionale: S. ce depăşesc uneori avantajele. Ele există în toate sectoarele economice – industrie. în trecutul nu prea îndepărtat. devenind principalii agenŃi economici din economia mondială contemporană. care asigură peste trei pătrimi din schimburile economice internaŃionale. Multe dintre societăŃile transnaŃionale au ajuns într-o perioadă relativ scurtă nu numai să monopolizeze întregi sectoare economice. Între aceste extreme se situează celelalte state. ce depăşeşte de multe ori 20 000 de dolari anual. publicitate. care dictează acordarea de împrumuturi. Germaniei. din Asia. Dacă. în prezent se constată coexistenŃa unor state aflate pe diferite trepte de dezvoltare social-economică: preindustrială. cât şi efecte negative şi constrângeri.Marii Britanii. care şi-au extins activitatea economico-financiară dincolo de graniŃele Ńării de origine. Prin activitatea de producŃie desfăşurată în străinătate.U. Nivelul superior ierarhic este ocupat de 15 – 20 state postindustriale. dar să şi concentreze o forŃă economică mai mare decât cea a multor state şi. ca şi exportul de capital.A. să aibă un rol determinant în ceea ce priveşte direcŃia. prin 281 . agricultură. FranŃei. deşi această mozaicitate conferă sistemului caracterul de complementaritate şi interdependenŃă ce nu poate ascunde inegalităŃile şi contradicŃiile considerabile între state şi regiuni. participă cu trei pătrimi la formarea produsului mondial. în afara produsului brut pe locuitor. Uniunea Europeană şi Japonia. dispune doar de 5 la sută din acest produs.

Islamul – o lume în mişcare Dacă.U. care variază între limite largi.. reprezintă încă o formaŃiune eterogenă din punct de vedere al mărimii demografice.A.I.A. a rolului Japoniei. cu cât statele postindustriale controlează prin companiile transnaŃionale peste două treimi din volumul mondial al schimburilor. în cadrul U. fondatoare cu drept majoritar de control a F. pe cel al S. inaccesibil altor state cu atât mai mult.ocuparea predominantă a forŃei de muncă în sectoarele terŃiar şi cuaternar. ajunsă pe primul loc cu un fond de active ce îl depăşeşte. automatizarea şi robotizarea ramurilor producŃie materiale.M.E.E. Formarea unui spaŃiu geoeconomic şi posibila includere în viitor a Chinei vor transfera centrul de greutate al economiei mondiale din Atlantic în Pacific.. ulterior a trebuit să împartă supremaŃia economică cu C. reducerea netă a consumului de resurse naturale. prin poziŃia sa specifică între două oceane.B.3.I. la începutul perioadei postbelice. cursul evenimentelor contemporane impune abordarea temeinică a acestei tematici.U.. va avea numai de câştigat. în sistemul mondial financiar. Japonia se caracterizează prin ascensiunea postbelică cea mai spectaculoasă în pofida dependenŃei sale totale de importul de materii prime (îndeosebi hidrocarburi). şi B.R.99 Raporturile reciproce dintre Ńările postindustriale se caracterizează printr-o permanentă instabilitate şi concurenŃă. cercetarea geopolitică nu s-a preocupat de o analiză de detaliu a civilizaŃiilor şi religiilor. până nu demult. şi.100 Dacă U. sociali şi economici. informatizarea. S. al potenŃialului economic. dependentă energetic de zona Orientului Mijlociu.A. mai ales.D. deŃinea circa 1/2 din producŃia industrială a lumii.. pentru multă vreme. În consecinŃă. ca şi prin nivelul ridicat de viaŃă imposibil de atins de majoritatea celorlalte state prin forŃa factorilor ecologici. clubul statelor postindustriale va rămâne.E. mobilitatea spaŃială şi socială a populaŃiei. în prezent. Statele postindustriale concentrează 4/5 din primele 1000 mari companii şi concerne ale lumii. în asociere cu puterea militar-strategică.E. ieşită intactă din război. Datorită acestor caracteristici. al căror ritm de creştere este de două ori mai rapid decât cel al produsului mondial brut.U.I. în timp ce S. materii prime pe unitatea de produs naŃional brut. al nivelului P.. 282 99 . 8. puternicul potenŃial tehnico-ştiinŃific. se va intensifica tendinŃa integratoare. 100 Este semnificativă creşterea. Dacă. cu Japonia.

PrezenŃa permanentă în discuŃia publică a unor concepte precum civilizaŃie arabă. şi inovaŃii tehnico-ştiinŃifice (hârtia. Complexitatea problemelor cu care se confruntă în prezent lumea musulmană sunt.a. într-un câmp sociocultural bine delimitat. Islamul reprezintă un fenomen politic. religie islamică. filosofie. Istoria lumii islamice. islamism. busola. indică prezenŃa a trei cicluri de evoluŃie social-culturală şi politico-economică. mai ales în ultimele două decenii. care reprezintă aproximativ un sfert din populaŃia globului. consecinŃa numeroaselor transformări în spiritul modernităŃii. pe de-o parte. decalajul economic generat de abundenŃa în anumite zone a resurselor petroliere şi influenŃele străine divergente sunt numai câteva din multitudinea cauzelor contradicŃiilor contemporane. rezultatul unei evoluŃii istorice. Schimbările sociale. apariŃia noilor ideologii politico-religioase. Islamul a oferit lumii. fundamentalism islamic ş. lume musulmană. Abordările prezente se configurează într-un spectru foarte larg al percepŃiilor şi reprezentărilor. economic. se desfăşoară în secolele VII-XIII. ne oferă un exemplu al problematicii generate de acest complex etno-religios islamic. Islamul face parte din realitatea actuală. praful de puşcă ş. PercepŃia aparent monolitică oferă în reprezentare un spaŃiu în care disparităŃile de ordin social-economic. multe depăşind realizările spaŃiului creştin. iar pe de altă parte. În această perioadă. se desfăşoară între mijlocul secolului al XIII-lea şi sfârşitul secolului al XVIII-lea.a.). fragmentarea lumii musulmane datorată extinderii mari în spaŃiu (din Extremul Orient până în sudul Spaniei). aflate în divergenŃă cu conservatorismul ortodoxiilor tradiŃionale. clivajele religioase. Un al doilea ciclu. Această lungă perioadă este marcată de un permanent progres în numeroase domenii. deseori identificat ca „vârsta de aur” a civilizaŃiei islamice. cultural şi social activ în peisajul geopolitic contemporan (figura 15). alteori sursă de îngrijorare sau subiect provocator. Un prim ciclu.a. pe lângă incontestabile valori spirituale din diverse domenii ale culturii (medicină. artă ş.). Harta geopolitică a lumii indică prezenŃa unei arii geopolitice configurate de o comunitate istorică bine definită. expansiunea 283 . literatură. marcat de un puternic regres civilizaŃional. De cele mai multe ori enigmatic şi de neînŃeles. reprezentând elemente de referinŃă ale culturii şi ştiinŃei umanităŃii. Obiect de necontenite dezbateri. antagonismele politice Ńinând de opŃiuni ideologice particulare fac din Islam o lume a contrastelor şi discrepanŃelor. ce se desfăşoară pe o perioadă depăşind paisprezece secole. Astfel. de afirmare şi dezvoltare complexă.

15.284 Fig. Lumea islamică .

otomană în lumea arabă, dezvoltarea civilizaŃiei europene, care va exercita presiuni tot mai puternice asupra lumii musulmane, îndepărtarea arabilor din Europa vor genera un mediu care va stopa inovaŃia culturală şi ştiinŃifică şi va determina, pentru această perioadă, o puternică izolare a Islamului. Cel de-al treilea ciclu, al renaşterii moderne, se va instaura în lumea islamică la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Această perioadă este marcată de o trezire a conştiinŃei musulmane, care îşi va găsi expresia în reinventarierea şi actualizarea vechilor repere culturale şi în promovarea unor noi valori, în acord cu ordinea tradiŃională musulmană, care vor genera progres şi dezvoltare în Islam. Dacă, până în secolul al XIV-lea, lumea islamică păstrează un avans faŃă de lumea europeană, o dată cu secolul XV, Europa, graŃie unei dinamici socio-culturale superioare, determinată de apariŃia ideilor renascentiste inovatoare, dublate de lărgirea orizontului cunoaşterii oferit de marile descoperiri geografice, va câştiga un puternic ascendent asupra Islamului. Acest decalaj, puternic resimŃit în lumea musulmană, se va perpetua, marcând şi în prezent raporturile între cele două civilizaŃii. Secolul XX, marcat de numeroase contacte între cele două civilizaŃii, va avea ca principală caracteristică o continuă şi din ce în ce mai acută accentuare a contradicŃiilor între culturi şi civilizaŃii, pe fondul unei încordări generale a situaŃiei internaŃionale. Începând cu primul deceniu al secolului XX, lumea musulmană, aflată în mare parte sub dominaŃie colonială, se regăseşte ca teatru al înfruntării marilor puteri. În timp ce relaŃiile internaŃionale avansau spre un conflict general, Ńările Islamului cunosc o tot mai puternică criză identitară, datorată noului val al expansionismului marilor puteri. În 1907 are loc împărŃirea Iranului în zone de influenŃă, în urma unui acord anglo-rus. În 1911, Italia anexează Tripolitania, Libia de azi, pentru ca în 1912 Marocul să intre sub protectorat francez şi spaniol. Toate acestea şi multe altele creează în conştiinŃa musulmană o percepŃie negativă a raporturilor cu lumea exterioară, în care ameninŃarea coaliŃiilor europene depăşeşte cu mult cruciadele Evului Mediu. Accentuarea contradicŃiilor culminează cu dezmembrarea Imperiului Otoman în urma primului război mondial şi a instaurării unei noi ordini europene în locul celei otomane. DispariŃia Imperiului Otoman va duce şi la dispariŃia califatului, singura instituŃie ce simboliza unitatea politicoreligioasă a comunităŃii islamice. Un alt moment important al relaŃiilor dintre cele două lumii este reprezentat de expansiunea sionismului, materializată prin presiuni tot mai puternice asupra Puterilor occidentale
285

privind revendicările teritoriale asupra Palestinei. Materializarea acestor presiuni nu va întârzia; expresia susŃinerii idealului sionist o reprezintă celebra „DeclaraŃie Balfour” (2 noiembrie 1917), în termenii căreia Marea Britanie se angaja să susŃină stabilirea unui cămin naŃional pentru poporul evreu în Palestina. Anul 1948, prin înfiinŃarea statului Israel, va reprezenta momentul de început al unei continue lupte antievreieşti şi antioccidentale, Occidentul fiind considerat susŃinător al evreilor şi al statului Israel. În urma acestor evenimente, care vor marca conştiinŃa întregii lumii arabe musulmane şi non-musulmane, se va deschide un nou orizont al raporturilor între cele două lumi. Sfârşitul Primului Război Mondial marchează prăbuşirea întregii vechi ordinii a spaŃiului islamic. Cu excepŃia Turciei şi a câtorva principate arabe, toate Ńările musulmane, începând din Africa subsahariană şi maghrebiană şi până în India, şi-au pierdut practic independenŃa. Decolonizarea acestor popoare va începe după cel de-al Doilea Război Mondial, când o nouă modificare a ordinii mondiale va genera un puternic proces de eliberare în tot spaŃiul islamic. Începând cu 1945, rând pe rând, Ńările musulmane aflate sub dominaŃie colonială îşi vor cuceri independenŃa. Procesul decolonizării începe în Indonezia, care îşi declară independenŃa în 1945, fiind urmată de Siria, Liban, Iordania, în 1946; Pakistan, în 1947; Libia, în 1951; Sudan, în 1955, Maroc şi Tunisia, în 1956; Malaysia, în 1957; Guineea, în 1958; Mauritania, Mali, Niger, Senegal, Somalia, Ciad, în 1962; Algeria, în 1962 şi alte state, precum Nigeria, Camerun, Coasta de Fildeş, Togo, în 1960, Sierra Leone, în 1961, Tanzania, în 1964 etc., în care musulmanii formează unul dintre componentele etnice de bază în ansamblul naŃional. În perioada postcolonială (1950-1970) se observă o remodelare a profilului politic, economic şi socio-cultural al lumii islamice. Participarea noilor state musulmane la viaŃa internaŃională în cadrul diverselor instituŃii cu responsabilităŃi globale (ONU, UNESCO etc.), organizarea în instituŃii şi forumuri regionale (Liga Statelor Arabe, OrganizaŃia UnităŃii Africane, OrganizaŃia łărilor Exportatoare de Petrol, OrganizaŃia ConferinŃei Islamice) vor reprezenta un puternic semnal al afirmării identităŃii comunităŃii islamice. Tot în plan politic observăm că un număr mare de Ńări musulmane, dobândindu-şi independenŃa, optează, fără a le fi specifice, pentru sisteme politice republicane. łări precum Egipt (1952), Tunisia (1957), Irak (1958), Yemen (1962), Libia (1969), Afganistan (1973), Iran (1979) vor înlătura regimurile monarhice anterioare independenŃei şi vor opta pentru republică, drept nouă formă de guvernare. OpŃiunea republicană a
286

numeroase Ńări islamice poate fi explicată, în primul rând, prin compromiterea instituŃiei monarhice, asociată de cele mai multe ori cu instaurarea dominaŃiei coloniale şi colaborarea cu puterea colonială. Modelul oferit de Turcia, prima republică musulmană, reprezintă un alt factor al afirmării instituŃiei republicane. OpŃiunea socialistă este o altă tendinŃă politică ce caracterizează Ńările musulmane în perioada postcolonială. Eliberarea naŃională, realizată pe fondul unui puternic curent naŃionalist musulman, corelată cu atracŃia exercitată de regimurile comuniste deja instaurate, va determina în state precum Egipt, Indonezia, Algeria, Siria ş.a., testarea unui socialism cu specific musulman, preocupat în mare măsură să păstreze originalitatea islamică. Arabismul este un alt curent ideologic naŃionalist ce marchează perioada reafirmării islamice. El exprimă apartenenŃa la un anumit spaŃiu în care limba, tradiŃiile, religia, cultura în general, sunt reprezentate ca valori proprii, ca rădăcini ale unei mari civilizaŃii. Există, în conştientul colectiv, un orgoliu al apartenenŃei la această imensă comunitate în spaŃiul căreia a apărut religia islamică. Arabismul modern s-a concretizat, deseori, prin proclamarea ideii uniunii întregii lumi arabe. Astfel, Egiptul, prin personalitatea preşedintelui Gamal Abdel Nasser, şi mai apoi Siria şi Irakul, prin ramurile Partidului Baas, care au preluat puterea în aceste state în 1966 şi, respectiv, 1968, au reprezentat bastioanele cele mai puternice ale panarabismului Numeroasele contradicŃii din interiorul lumii islamice îşi vor găsi în ultimele decenii ale secolului XX ecoul într-un nou curent, cel al mişcărilor islamiste. Dacă termenul Islam defineşte o mare cultură şi civilizaŃie, prin islamism trebuie înŃeles un ideal declarat, materializat într-un demers politic, care se revendică din Islam şi urmăreşte să apere cu orice preŃ valorile tradiŃionale ale acestuia, marcat fiind de o concepŃie antioccidentală. Islamismul transformă religia în ideologie politică militantă, pervertind valorile credinŃei islamice în idealuri extremiste. Momentul-cheie al intensificării curentului islamist, atribuit iniŃial unei mişcări create, în 1928, în Egipt, este reprezentat de revoluŃia din Iran, din 1979, când, prin preluarea puterii de către imamul Komeyni, forme extreme, fundamentaliste au deschis un nou orizont naŃionalist. Fundamentalismul religios nu este un fenomen particular islamic, cum deseori se lasă să se înŃeleagă, ci unul global. Mişcări fundamentaliste întâlnim în numeroase alte religii. Dar nici fundamentalismul hindus şi nici cel sikh, deşi amândouă sunt la fel de agresive şi militante, nu au o orientare universală, precum cel islamic, ambele adresându-se doar comunităŃilor
287

respective. Fundamentalismul religios islamic se bazează pe învăŃătura islamică despre universalism, pe care o politizează şi o dezvoltă, dându-i o orientare doctrinară. Fundamentalismul islamic se caracterizează în esenŃă ca un neoislamism, ce vizează instaurarea unei noi ordini internaŃionale, dominată de Islam. Fundamentalismul islamic vrea să-şi impună ideologia politico-religioasă a mântuirii („el-hall el islami”), oferind-o ca rezolvare a crizei generale care a cuprins umanitatea. Termenul de fundamentalism („ussulija”) este neoarab şi nu se regăseşte în nicio sursă religioasă islamică, ceea ce subliniază încă o dată că Islamul nu trebuie identificat cu fundamentalismul. Obiectivul principal al fundamentalismului islamic este implementarea în lumea islamică a unui sistem generalizat, având la bază dominaŃia lui Allah. Cel de-al doilea obiectiv vizează islamizarea lumii. Astfel, doar după completa transformare a statelor islamice în state ale lui Allah, potrivit condiŃiilor impuse de „şaria”, fundamentalismul va trece la islamizarea forŃată a lumii occidentale. Pentru a ilustra, o dată în plus, contradicŃiile din interiorul lumii islamice, putem compara cele două forme de naŃionalism specifice perioadei contemporane: arabismul şi islamismul. Războiul dintre Irak şi Iran început în 1980 a opus două state musulmane, primul condus de un ofiŃer irakian arab ce se dorea modern şi laic, apărător al arabismului, iar cel de-al doilea, condus de un om al bisericii, iranian, deci nearab, musulman şiit, apărător al islamismului. Unul dorea unirea lumii arabe în jurul unor valori moderne şi laice, chiar dacă acest lucru s-ar fi realizat prin forŃă militară, celălalt dorea ca musulmanii din întreaga lume să se unească în jurul unui Iran profund religios, întors spre valorile tradiŃionale. La fel de ilustrativ este şi conflictul care a pus faŃă în faŃă, de această dată, doi musulmani, apărători ai arabismului: Nasser, preşedintele Egiptului, ofiŃer, revoluŃionar socialist, şi Faysal, regele Arabiei Saudite, multimiliardar, reprezentant al unui sistem monarhic.101 În planul religiei, Islamul, care semnifică „supunerea faŃă de Dumnezeu (Allah)”, dincolo de învelişul monolitic, care defineşte a doua comunitate religioasă (Umma) ca mărime (peste 1,2 miliarde de adepŃi) după creştini, este fragmentat. Islamul, provenind din aceeaşi rădăcină arabă ca şi termenul salam, ce semnifică „pace, salvare”, a fost revelat lui Mahomed (570-632), prin intermediul Coranului, direct de Allah, fiind sursa primordială a legii religioase (şaria), care cuprinde toate acŃiunile
Paul Balta, L’Islam dans le monde, Paris, 1990; apud Anne-Marie Delcambre, Islamul, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., Bucureşti, 2000, p.72. 288
101

umane. Marea schismă islamică, din primul secol al Hegirei, îi va separa pe credincioşii musulmani în două grupări principale: sunniŃi şi şiiŃi. Sunnismul reprezintă grupul majoritar în Islam (circa 90 %) şi îi defineşte pe acei credincioşi musulmani ortodocşi care se supun principiilor şi practicilor introduse de sunna, ce desemnează actele şi cuvintele lui Mahomed. SunniŃii se bucură de o imagine mai moderată, ei făcând diferenŃa între autoritatea politică şi autoritatea spirituală, considerându-se păstrătorii şi purtătorii adevăratei tradiŃii. Şiismul, deşi minoritar în Islam (circa 10 %), prin imaginea de intoleranŃă pe care o are, reprezintă grupul islamic cel mai activ. Încă de la formare, de către Ali ibn Abi Talib, vărul şi ginerele profetului, şiismul a intrat în conflict cu alte forŃe, revendicând ereditar califatul pentru descendenŃii, profetului. ŞiiŃii nu recunosc separarea puterii politice de cea religioasă, ambele, afirmând ei, coexistând în persoana profetului, funcŃia eminamente religioasă îndeplinită de Mahomed la Mecca fiind completată cu cea politică şi militară la Medina. Conform descendenŃei ereditare, această putere comasată, asupra tuturor musulmanilor, ar trebui să revină şiiŃilor, care, prin Ali, se socotesc urmaşi direcŃi ai lui Mahomed. În prezent, şiiŃii sunt majoritari în Iran (circa 80 %). Puternice grupuri şiite există şi în Liban (circa 30 %), Pakistan şi Afganistan (circa 20 %); există, de asemenea, comunităŃi şiite mai mici, dar extrem de influente, în Turcia, Kuweit, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită. În plan economic, Ńările islamice, asemenea planului politic şi religios, se prezintă diferenŃiat: pe de-o parte, există numeroase state subdezvoltate în care componenta materială şi nivelul de trai sunt mult în urma standardelor actuale de dezvoltare, dar şi state care, prin imensele resurse de petrol pe care le posedă şi exploatează, se situează la un nivel superior de dezvoltare. Statele islamice situate în regiunea Orientului Mijlociu deŃin circa 65 % din rezervele mondiale de petrol şi circa 35 % din cele de gaze naturale. În ceea ce priveşte producŃia de petrol brut, Ńările islamice ale Golfului Persic (Arabia Saudită, Iran, Irak, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Kuweit, Qatar) asigură circa 28 % din totalul mondial. Principalul producător şi exportator de petrol, la nivel regional, dar şi mondial este Arabia Saudită, care deŃine şi cele mai mari rezerve din lume (circa 1/4). Exportul de petrol în această Ńară, care asigură 40 % din PIB, creează, ca şi în alte Ńări islamice, o dependenŃă a economiei naŃionale de această resursă. În condiŃiile în care lumea contemporană îşi bazează dezvoltarea pe o solicitare crescândă a resurselor energetice, petrolul devine pentru Ńările posesoare de rezerve de petrol şi mari producătoare un argument strategic de primă importanŃă care le impune un statut special în noua ordine
289

mondială. Un exemplu edificator în acest sens îl prezintă cele două, „şocuri petroliere” administrate economiei mondiale în 1973 şi 1979, de către „cel mai ambiŃios cartel din economia modernă”102 – OPEC. Criza petrolieră din 1973, a fost provocată deliberat de Ńările OPEC, care au folosit petrolul ca factor de presiune politică, condiŃionând stoparea reducerii producŃiei (25 % în prima fază, apoi cu 5 % pe lună) de retragerea trupelor israeliene din teritoriile arabe ocupate în 1967. ConsecinŃele scăderii producŃiei de petrol şi embargoul total impus de OPEC livrărilor către principalele Ńări aliate ale Israelului (SUA, Olanda, Portugalia, Africa de Sud) au determinat, în prima fază, o creştere explozivă a preŃului barilului de la 2,59 dolari la 11,65 dolari, pentru ca ulterior criza să se repercuteze şi asupra altor domenii economice. Dacă criza din 1973 a fost provocată deliberat, cea din 1979 s-a produs pe fondul disensiunilor în cadrul OPEC, generate de partizanate asumate în conflictul care începuse între Iran şi Irak. La accentuarea crizei a concurat şi decizia Marii Britanii şi Norvegiei de a creşte preŃul petrolului extras din Marea Nordului, fapt ce a determinat din partea Ńărilor islamice exportatoare o creştere în cascadă a preŃurilor. De această dată, criza nu a mai putut fi controlată, efectele acesteia antrenând domeniu după domeniu, stat după stat. În plan demografic, lumea islamică se caracterizează printr-o creştere explozivă a numărului populaŃiei. Dacă la mijlocul secolului XX numărul populaŃiei islamice era de 365 milioane103, cincizeci de ani mai târziu, la începutul secolului XXI, ea a urcat la o cifră de 1 595 milioane.104 Răspândirea teritorială oferă un tablou impresionant. La nivelul marilor ansambluri geografice şi geopolitice, repartiŃia populaŃiei islamice se prezintă astfel: în Asia trăiesc 1 093 milioane, în Africa 461 milioane, în Europa 34 milioane, în America şi Oceania 6 milioane. RepartiŃia populaŃiei islamice la nivelul statelor oferă o imagine mozaicată. În acest sens, Anne-Marie Delcambre105 identifică, raportând numărul populaŃiei islamice la totalul populaŃiei, opt categorii de state (tabelul 7): 1. łări arabe unde Islamul e majoritar: Algeria, Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Irak, Iordania, Kuweit, Liban,
Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.477. 103 Louis Massignon, Annuaire du Monde musulman, PUF, Paris, 1955, p. 428 apud Ali Mérad, Islamul contemporan, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 107. 104 United Nation, World Statistics Pocketbook, 2001. 105 Anne-Marie Delcambre, Islamul, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., Bucureşti, 2000, p. 114. 290
102

Turcia. Marea Britanie.Libia. cu o minoritate islamică: Birmania. Indonezia. Senegal. Grecia. łări din Europa unde islamul e majoritar: Albania. Kenya. Liberia. łări din Africa în care există o puternică minoritate islamică: Burkina Faso. 8. China. Rusia. Madagascar. Togo. 7. 4. Camerun. Malaysia. Israel. Cipru. Brunei. Etiopia. Niger. Egipt) Africa de Vest Africa de Est Africa Centrală Africa Australă DIASPORA Europa America. Tabelul 7 Răspândirea musulmanilor în lume Ansambluri geografice şi geopolitice ASIA łările arabe Orientul Mijlociu (Turcia. Guineea. cărora li se adaugă populaŃia palestiniană. Iran. 3. Ungaria. 107 PopulaŃia musulmană (milioane locuitori) 1 092 999 101 683 157 013 80 157 393 192 218 175 142 779 461 216 141 360 140 227 138 379 20 185 21 065 41 085 34 800 6 285 1 595 300 291 . Gabon. unde Islamul e majoritar: Afganistan. Oman. łări din Asia. India. Coasta de Fildeş. Bangladesh. Malawi. Maroc. Germania. nearabe. Siria. nearabe. p. 2. Maldive. Mauritania. Qatar. Sri Lanka. Tunisia. łări din Africa unde Islamul e majoritar: Gambia. Uganda. Republica Centrafricană. fosta Iugoslavie. Sudan. Thailanda. Alte Ńări din Africa în care există o minoritate islamică: Benin. łări din Europa cu o minoritate musulmană: Belgia. łări din Asia. Ciad. Nigeria. Pakistan. Iran. Italia. 5. Comore. FranŃa. Mali. 6. łările de Jos. ElveŃia. Irlanda. Tanzania. Oceania TOTAL Sursa: Ali Mérad. Singapore. Guineea-Bissau. Filipine. Mozambic. Rwanda. Afganistan) Asia Centrală şi FederaŃia Rusă Subcontinentul indian Asia de Sud-Est Extremul Orient AFRICA Africa de Nord (Maghreb. 2003. Bulgaria. Yemen. Sierra Leone. Zair (Congo). Somalia.

în mod frecvent. războaie civile şi de eliberare naŃională. se poate vorbi de o evoluŃie a fenomenului terorist de până la 11 septembrie şi o alta. mult modificată. petrecute în Statele Unite ale Americii. terorismul poate fi identificat în diverse perioade ale evoluŃiei umanităŃii. ce reprezintă circa 25 % din totalul populaŃiei globului. ancorată într-o imobilitate tradiŃională. este folosit ca factor de presiune şi ameninŃare. Amplasarea geografică. dar nu completă a unui pol de putere ce se va impune într-o nouă ordine mondială. a fost calea afirmării voinŃei politice şi a realizării diverselor deziderate politice. Acest fenomen indică. cu economii în care petrolul. o comunitate ermetică. Într-o perspectivă istorică. economice şi culturale existente între lumea islamică şi lumea occidentală. alături de care a cunoscut o continuă diversificare şi amplificare a metodelor şi mijloacelor de manifestare. Realitatea prezentă confirmă pe deplin această legendă antică. opunându-se noului universal şi globalizării. Una dintre primele 292 . Ares. 8. o cultură îndreptată spre valori tradiŃionale. răscoale violente muncitoreşti. În decursul timpului. ce urmează acestui moment. Phobos (teroare) şi Deimos (frică) sunt numele celor doi cai ce trăgeau carul de luptă al temutului zeu al războiului. se pot constituii în moment de referinŃă al activităŃii teroriste. instrumentele de exercitare a puterii. Teroarea şi frica au reprezentat.Una dintre cele mai semnificative caracteristci ale Islamului contemporan rămân tendinŃa de respingere categorică a culturii şi civilizaŃiei occidentale şi refuzul acceptării tendinŃelor de globalizare. acel spaŃiu continuu tricontinental interpus median între Nordul şi Sudul terestru. ViolenŃa. în plan social. acŃiuni care să implice forŃa în scopul realizării unui ideal au cunoscut forme dintre cele mai diverse: răscoale ale Ńăranilor. împreună cu ansamblul consecinŃelor generate. de cele mai multe ori. politice. resursă strategică a contemporaneităŃii. MenŃinerea acestei tendinŃe creează posibilitatea adâncirii clivajelor sociale. mişcări de rezistenŃă împotriva dominaŃiei străine etc. unde valorile neislamice sunt complet refuzate. cu ritmuri de creştere superioare lumii occidentale.4. şi nu în ultimul rând ideologiile extremiste antioccidentale care promovează ca formă de luptă terorismul internaŃional – toate acestea oferă imaginea complexă. înregistrate drept cea mai amplă manifestare a fenomenului terorist. Terorismul – o ameninŃare globală Evenimentele din 11 septembrie 2001. În acest sens. numărul populaŃiei. Mitologia greacă evocă plastic un adevăr incontestabil.

sau ale grupurilor ultranaŃionaliste irlandeze. sârbe şi armene. Sfârşitul secolului XIX aduce noi modificări fenomenului. folosind o sabie specială. macedonene. Membrii acestui ordin îşi atacau Ńintele. dar folosirea asasinatului ca instrument politic a proliferat. 106 Termenul „hashassins” provine din limba araba şi poate fi tradus ad literam ca „mâncătorul de haşiş”. contraterorism. acŃiunile mişcărilor anarhiste de la sfârşitul secolului XIX din FranŃa. care acŃionau sub influenŃa drogurilor (haşiş). aripă activă a mişcării zelote din Palestina. De cele mai multe ori. Editura Antet. având ca scop consolidarea noului guvern prin descurajarea tuturor acŃiunilor contrarevoluŃionare. terorismul era considerat ca un fenomen de extremă stângă. este reprezentată de activitatea sectei religioase a Sicari-lor. Spania şi SUA au impus o nouă formă de manifestare a acŃiunii teroriste. Ca armă exclusiv politică. dinainte stabilite. citate frecvent în bogata literatură de specialitate. „terorismul sistematic”. după 1918. de dizidenŃii unui ordin secret islamic. când în contextul sângeroaselor acŃiuni revoluŃionare cuvântul terorism a fost folosit pentru prima oară ca sinonim cu „regimul terorii”. terorismul a fost folosit la început. activitatea teroristă a fost Gheorghe Arădavoaicei şi colab. Italia. Bucureşti. acŃionând în conformitate cu o regulă autoimpusă: „Să trăieşti după o misiune este o ruşine”. în anii ’70 d. Un alt moment important în evoluŃia fenomenului terorist este marcat de RevoluŃia Franceză.manifestări de acest gen. care foloseau teroarea în lupta lor pentru autonomie sau independenŃă naŃională. 106 antiterorism. au fost angajaŃi de către liderii lor spirituali pentru a răspândi teroarea printre creştini şi alŃi inamici religioşi. după comiterea unui asasinat ei se lăsau prinşi. de dimensiuni reduse. Dacă. prin apariŃia mişcărilor separatiste naŃionaliste sau a mişcărilor fasciste. la începutul primului război mondial. 293 . Terorism. SperanŃa mesianică şi terorismul politic au reprezentat caracteristicile permanente ale sectelor religioase. cunoscuŃi sub denumirea de Asasini. AcŃiunile acestor ordine religioase puteau fi îndreptate împotriva membrilor unor elite. care luptau contra unui guvern aristocratic. în secolele XI-XIII. Aceşti fanatici musulmani. termenul devenind substantiv comun în majoritatea limbilor occidentale.Hr. Prin acŃiunile revoluŃionarilor ruşi.. 1997. 51. p. Grupul a fost distrus în secolul XIII. instaurat ca metodă de stabilire a ordinii şi ca instrument de guvernare al proaspătului stat revoluŃionar. contra unor pretendenŃi la putere sau chiar împotriva populaŃiei în scopul de a o supune.

Astfel. cel de dreapta doreşte să reînvie trecutul. grupările teroriste acŃionând asupra statelor şi chiar a întregului sistem global. cel de dreapta consideră că societatea contemporană a distrus tradiŃiile. care până nu demult acŃionau la un nivel scăzut. peste 4. acum. Cauzele manifestării „noului terorism”. încadrate ideologic de o parte sau de alta a spectrului politic. Terorismul internaŃional include acele acte teroriste întreprinse în afara statului de provenienŃă a grupării teroriste. teroarea exercitată de grupările fundamentaliste islamice din Orientul Apropiat şi Mijlociu va aduce în prim plan internaŃionalizarea terorismului. Asia şi America au condus la apariŃia noii strategii urbane a luptei teroriste. aceste reŃele ale terorii dispun în prezent de resurse necesare organizării oricărui tip de acŃiune teroristă. În plan politic. Cel de stânga respinge tradiŃiile şi temeiurile pe care se bazează societatea actuală. oriunde în lume. Tot în a doua jumătate a secolului XX. a căror calificare şi pedepsire se fac conform normelor internaŃionale. identificabile la un nivel general în ansamblul modificărilor survenite în sistemul ordinii mondiale. şi lista ar putea continua. În a doua jumătate a secolului XX. cărora le-au fost atacate două dintre simbolurile naŃionale. în prezent au dezvoltat adevărate structuri transnaŃionale ale căror scopuri nu mai vizează efecte imediate cu o sferă limitată. ameninŃările şi acŃiunile teroriste depăşesc limitele unor interese locale. vizând modificarea raportului de forŃe în lume. fiind generată de existenŃa revendicărilor şi acŃiunilor diverselor grupări teroriste. terorismul devenind. În plan psihologic. În plan financiar şi logistic. o altă faŃetă a terorismului a început să se manifeste cu precădere. Ultimii ani au produs o reconfigurare generală a fenomenului terorist. înfrângerea gherilelor rurale din America de Sud şi radicalizarea activităŃii grupurilor teroriste urbane din Europa. ci realizarea unor Ńeluri globale.poziŃionată în extrema dreaptă. o ameninŃare globală. În plan social şi economic. Atacurile de la 11 septembrie 2001 reprezintă peste 6000 de victime omeneşti. la care se adaugă o cifră de două ori mai mare pentru înlăturarea efectelor şi reconstruirea unui nou ansamblu de birouri. Terorismul de stânga urmăreşte să instaureze pe cale revoluŃionară „viitorul luminos”. Teroarea şi frica au depăşit cu mult graniŃele Statelor Unite ale Americii.1 miliarde costul estimat al clădirilor World Trade Centre. OrganizaŃiile teroriste. peste 10 miliarde de dolari pierderile companiilor aeriene. AlternanŃa stânga-dreapta va continua totuşi să existe. efectele acŃiunilor teroriste întreprinse în ultimii ani depăşesc nivelul pierderilor însumate ale ultimelor decenii. efectele momentului 11 septembrie nu mai pot fi cuantificate şi raportate la statisticile trecutului. 294 .

coordonate şi finanŃate de grupările cărora le aparŃin. desfăşurarea 295 . specialişti. se înfăŃişează sub multiple aspecte. care acŃionează independent de alte structuri teroriste. formată din diverse grupări teroriste care acŃionează. fapt ce impune. victima. pentru o mai bună şi corectă înŃelegere. pregătirea. avem de-a face cu terorism naŃional sau intern. dispunând de o logistică avansată şi relaŃii în cadrul reŃelei teroriste. în complexele sale forme de manifestare. Terorismul. Din punct de vedere al spaŃiului în care se practică şi al întinderii efectelor sale. deseori independent (în acelaşi scop al conspirării). existenŃa lor fiind de cele mai multe ori condiŃionată conjunctural de anumite evenimente. insuficienta organizare legislativă şi instituŃională privind combaterea terorismului la nivelul statelor. numărul membrilor grupărilor teroriste diferă de la o organizaŃie la alta. dublat de deteriorarea climatului social în Ńările sărace şi de proliferarea tendinŃelor xenofobe în statele dezvoltate. desfăşurarea actului şi efectele pe care le produce se limitează la spaŃiul unei singure Ńări. armament şi muniŃie provenite din dezintegrarea unor forŃe armate. Terorismul internaŃional desemnează acele manifestări şi acte teroriste în care autorul. fiind îndreptat împotriva instituŃiilor sau personalităŃilor politice. terorismul intern se manifestă sub forma terorismului politic sau social. în vederea pregătirii acŃiunilor. sau a persoanelor neimplicate politic. amplificarea şi diversificarea formelor de „sprijinire” a grupărilor teroriste de către servicii secrete şi state în interese conjuncturale proprii. accesul facil al organizaŃiilor teroriste la o piaŃă mondială a comerŃului cu arme.prezintă la nivel particular o serie de caracteristici specifice perioadei actuale: reorganizarea grupărilor teroriste locale în reŃele suprastatale. care sunt formaŃiuni mai numeroase şi mai bine organizate. Când pregătirea acŃiunii teroriste. Sunt cunoscute grupuri teroriste formate din 2-3 persoane. surse de finanŃare şi coordonare comună prezintă caracteristicile unei organizaŃii. Sistemul de organizare. cu grad sporit de autonomie. expansiunea continuă şi tot mai accentuată a fundamentalismului islamic. se disting două tipuri de terorism: naŃional (sau intern) şi internaŃional. cu posibilităŃi nelimitate de cooperare. instabilizarea unor noi zone prin apariŃia a noi tipuri de conflict local. dar care prin orientare ideologică. o clasificare multicriterială. La un nivel superior acŃionează grupările teroriste. În cadrul grupărilor teroriste activează celule teroriste. De cele mai multe ori. Forma superioară de integrare este reŃeaua teroristă. accentuarea decalajului economic între state. vidul de putere creat la nivelul organizaŃiilor internaŃionale. ce au generat noi forme de manifestare a terorismului.

8. care include mişcările anarhiste. antrenând o serie de elemente cu caracter internaŃional. în vederea înlocuirii structurii statale. ideologic. astfel. organelor sale sau reprezentanŃilor săi. În cazul terorismului indirect. o formă globală. cu rapiditate. Analizând fenomenul terorist din punct de vedere al momentului de îndeplinire a scopului urmărit. formele de manifestare a scopului urmărit au consecinŃe doar în interiorul statului atentat şi nu sunt înregistrate efecte majore internaŃionale. sistemului său politic. Criteriul cauzal impune identificarea a patru tipuri de terorism: etnic. care include mişcările iredentiste şi anticoloniale. Asasinarea şefilor de stat. care capătă. care include activităŃile cu motivaŃie religioasă. Terorismul politic caracterizează o acŃiune teroristă îndreptată contra statului. naŃionalist. actul terorist prefigurează scopul urmărit. Terorismul de drept comun reprezintă acel tip de terorism care cade sub incidenŃa legii penale ca o infracŃiune de drept comun. Terorismul direct reprezintă acea formă de manifestare a terorismului. patologic. locul de refugiu al autorilor sau complicilor. realizarea acestuia survenind ulterior printr-un proces similar principiului dominoului. un deziderat major în noua ordine internaŃională. Terorismul social desemnează acea formă de terorism care urmăreşte impunerea unei ideologii sau doctrine sociale. grupările radicale de extremă dreaptă sau stângă. ImplicaŃiile majore prezentate de noile forme de manifestare a flagelului terorist. se pot identifica două tipuri de terorism. agravată însă de metoda de execuŃie prin teroare. care include grupurile sau persoanele care întreprind acŃiuni teroriste în mod aparent din raŃiuni personale. diferită de cea precedentă. actul terorist propriu-zis duc în mod indirect la atingerea scopului propus. impun o diversificare şi amplificare a mijloacelor de investigare.. lingvistică.5. În acest caz. Abordarea geopolitică devine. Interpretarea scopului urmărit de acŃiunea teroristă poate încadra activitatea teroristă în trei categorii: politic. Numeroasele faŃete ale acestui complex fenomen oferă în continuare multiple posibilităŃi de abordare. Noua geografie a drogurilor Una dintre cele mai grave şi complexe probleme cu care se confruntă umanitatea în prezent este cea a drogurilor. Atitudinile fataliste şi 296 . reprezintă un exemplu tipic de terorism direct. separatism regional ş. social.a. acŃiunea de violenŃă. de drept comun.propriu-zisă. prin care scopul propus se realizează nemijlocit în momentul comiterii actului terorist. interesele vizate şi efectele acŃiunii trebuie să depăşească nivelul local statal.

la cotele cunoscute azi. cu consecinŃe neiertătoare. Se poate afirma că existenŃa şi efectele stupefiantelor au fost descoperite întâmplător în trecutul îndepărtat. acolo unde alte metode de persuasiune nu au avut efectele dorite. deoarece utilizarea stupefiantelor în stare naturală şi în cantităŃi reduse nu reprezenta un pericol de neînlăturat. constituind o ameninŃare pentru noua ordine socială şi economică a lumii. politice fac din această situaŃie una dintre cele mai acute probleme ale lumii contemporane. care au efecte extrem de puternice şi teribil de nocive în doze 297 . ImplicaŃiile medicale.îngăduitoare din trecut au permis acestui flagel să atingă proporŃiile epidemice de astăzi. Amploarea problemei actuale a narcoticelor depăşeşte cadrul preocupărilor naŃionale. corelată cu negarea efectelor nocive ale utilizării acestora. servicii secrete ce nu se sfiiesc să recurgă la comerŃul cu droguri în scopul obŃinerii banilor necesari finanŃării altor servicii (C. Un rol deosebit de negativ în abuzul de stupefiante.I. a încurajat şi mai mult consumul de stupefiante.A. economico-financiare. Realitatea relevă însă faptul că această problemă a făcut întotdeauna parte din istoria umanităŃii. sociale. Dar folosirea anumitor plante pentru calităŃile lor euforizante este tot atât de veche ca şi utilizarea de către om a oricăror alte resurse naturale pentru hrană sau pentru tratarea unor maladii. O nouă etapă în proliferarea drogurilor a fost momentul când s-au atribuit cannabisului şi frunzelor de coca proprietăŃi afrodiziace. l-a avut apariŃia drogurilor rafinate. care a luat în multe regiuni ale lumii proporŃii de masă. Problema consumului de droguri este considerată de mulŃi oameni ca aparŃinând perioadei contemporane. cartelurile columbiene). ea neavând nimic de-a face cu trecutul prea îndepărtat al omenirii. numărul victimelor nu era atât de mare. amintind corupŃia ce poate atinge chiar eşaloanele cele mai înalte ale puterii. dezvoltarea organizaŃiilor criminale la scara unor adevărate companii transnaŃionale (mafia siciliană.). Se ştie însă cu certitudine că o anumită dezvoltare a cunoscut consumul de stupefiante în societăŃile primitive şi sclavagiste. Pornind de la consumul şi abuzul drogurilor în rândul tinerilor. ÎncetăŃenirea ideii că haşişul şi cocaina conŃin substanŃe psiho-active care stimulează impulsurile sexuale. mergând până la economii naŃionale al căror PNB este depăşit de veniturile provenite din traficul ilicit de droguri – iată doar câteva din numeroasele faŃete ale acestui flagel. în momentul când religia a recurs la folosirea drogurilor pentru influenŃarea conştiinŃei oamenilor. Şi totuşi.

pentru aceeaşi cantitate traficanŃii încasează 100 000 de dolari. pentru acest drog se plătesc 25 de dolari la îmbarcarea pe o navă sau o aeronavă. undeva în zona Americii de Sud. de circa 5 ori mai mult. îmbogăŃirea nepermis de uşoară a unora. Calculele traficanŃilor sunt însă diferite: ei transformă acest kg de opiu în heroină şi acest kilogram de heroină poate fi vândut cu circa 25 000 de dolari. deci. încasările pot ajunge până la 10 000 de dolari. La sosirea în SUA. De la începutul secolului XX. în pofida unor preŃuri aparent mici. ca şi cum nu ar exista. şi continuând cu distrugerea sănătăŃii. În prezent. apariŃia de organizaŃii criminale puternice. ceea ce conduce la concluzia că drogul a devenit una dintre cele mai rentabile afaceri ale secolului. în unele cazuri. drogurile au produs mai multe victime decât toate conflictele care au avut loc în această perioadă. slăbiciunea unor organe de represiune. valoarea „mărfii” sporeşte de cel puŃin 100 de ori. În prezent este relevant faptul că bandele internaŃionale de narcotraficanŃi obŃin anual venituri ilicite de peste 500 miliarde de dolari. câştiguri întrecute doar de traficul de armament şi de exporturile mondiale de petrol. putem afirma că flagelul stupefiantelor reprezintă unul dintre cele mai grave pericole ce ameninŃă umanitatea. rata profitului realizat de traficanŃi este la fel de atrăgătoare. 298 . faptul că în zilele noastre flagelul stupefiantelor a luat proporŃii şi o amploare spaŃială nemaiîntâlnită. când se trece la desfacerea lui de către reŃelele de comercializarea stradală. corupŃia. alterarea relaŃiilor sociale dintre oameni. Şi. De exemplu. observându-se faptul că graniŃele. cum ar fi: existenŃa de culturi tradiŃionale. pornind de la influenŃa nocivă pe care o au asupra tinerelor generaŃii aflate în stadiul de formare. a cetăŃeniei. Grav este. ajungându-se ca un kg de marijuana să se vândă cu aproximativ 2 000 de dolari. acest lucru fiind posibil datorită unor condiŃii favorabile. concurează cu puterea unor guverne. La marijuana.foarte mici. iar prin desfacerea cu amănuntul la toxicomani. printr-o diversitate de forme specifice. constatăm o recrudescenŃă nemaiîntâlnită a flagelului drogurilor. care. Principala cauză a proliferării acestui flagel ar putea fi reprezentată de posibilitatea extraordinară de a realiza câştiguri fabuloase într-un timp scurt. problema violării acestora. în sfârşit. de asemenea. cu cheltuieli reduse. Astfel. un kg de opiu este vândut de producător cu sume ce variază între 1 000 şi 2 500 de dolari. Pe piaŃa mondială ilicită. a respectării normelor de drept internaŃional sunt trecute de marii traficanŃi pe un plan mai îndepărtat.

a cărui suprafaŃă este de 70 000 km2 şi sugerează 299 . folosit pentru delimitarea sumelor provenite din contrabanda cu frunze. el fiind adus în Europa mult mai târziu. în prezent sunt cunoscute unele zone destul de întinse unde se practică o cultură ilicită de mac. La preluarea de pe un aeroport camuflat undeva în zonele andine sau la izvoarele Amazonului. latitudinea cea mai nordică. dar cu implicaŃii atât de grave pentru numeroase Ńări ale lumii. cultura macului se întinde de o parte şi de alta a Ecuatorului. Papaver somniferum. Australia. prin selecŃie naturală.Cocaina poate fi socotită unul dintre cele mai „rentabile” droguri. producŃii mari de tulpini de mac. este utilizat pe scară largă în cele două Americi. dar şi în alte zone ale lumii. de asemenea. aparent romantică. Din plasarea la colŃ de stradă. În prezent. pentru aceeaşi cantitate de cocaină pură se obŃine până la o jumătate de milion de dolari. zone aflate adesea dincolo de controlul eficient al guvernelor centrale. din Australia sudică până în Suedia. Principala regiune este cea cunoscută sub numele de „Triunghiul de Aur”. fiind întrebuinŃat de populaŃiile ce ocupau teritoriile străvechii Mesopotamii. acest lucru întâmplându-se cu 4 000 de ani î. Termenul de „narcodolar” sau mai des uzitatul „cocadolar”. ea se face în zonele greu accesibile ale Ńărilor producătoare. vine de la forma geometrică de triunghi a acestui teritoriu. FranŃa. Pe lângă aceste două state ce se detaşează clar din rândul Ńărilor producătoare. Spania realizează. pastă de coca şi cocaină. Cultura opiului. În afara Ńărilor care produc opiu în mod licit.Hr. Când ajunge în SUA. această varietate de mac a evoluat spre specia folosită astăzi la producerea opiaceelor. Alte surse susŃin că India şi China ar fi cultivat şi folosit pentru prima dată macul opiaceu. În decursul secolelor. o zonă situată în locuri greu accesibile la graniŃa dintre Thailanda. demonstrând cu prisosinŃă afirmaŃia privind câştigurile traficanŃilor. fără ca drogul să fi fost supus la alte operaŃii în afară de cea de trafic. Denumirea. Laos şi Myanmar. stocurile de opiu ale Indiei reprezentând circa 80 % din resursele mondiale. Cele mai mari producŃii licite se obŃin în India şi Turcia. traficanŃii achită cultivatorilor de coca între 3 500 – 4 500 de dolari pentru un kg. socotite în echivalentul lor în tone de morfină. această marfă valorează deja 60 000 de dolari. În ceea ce priveşte cultivarea ilegală a plantelor pentru narcotice. Se afirmă că macul pentru opiu provine dintr-o varietate de mac sălbatic care creştea pe Ńărmurile Mării Mediterane.

Peru este liderul incontestabil al cultivării ilicite a arbustului 300 . toate obŃinute prin transformarea chimică a opiaceelor naturale. Pe lângă rolul terapeutic foarte apreciat. Bolivia. Astfel. Desigur. morfina produce o serie de tulburări fizice şi psihice foarte grave. care pot trata anual peste 750 de mii de persoane. se cunosc opiacee de sinteză. În Mexic. Peru (unde se şi obŃin producŃiile cele mai mari) şi în proporŃie mai redusă în pădurile ecuatoriale amazoniene. Curând s-a observat o extindere a culturilor ilicite de mac şi în alte Ńări ale Americii Latine şi din zona Caraibilor. într-o mare diversitate de forme. după un număr mic de administrări. În prezent. Din această cauză. în lume. în SUA existau circa 42. au fost semnalate importante culturi ilicite de mac în Pakistan şi Afganistan. este cultivat cu precădere în Ńările andine: Columbia. o contribuŃie importantă a avut-o şi apropierea geografică de SUA. heroina nu se mai produce licit nicăieri în lume. Dintre cele mai importante subproduse. fiind unul din cele mai puternice narcotice cunoscute la ora actuală. Din totalul încasărilor la nivel mondial. este originar din America de Sud. Dintre Ńările mari producătoare. dar pe suprafeŃe şi în cantităŃi mult mai mici. Statelor Unite le revine un procent de aproximativ 25 %. La ora actuală. La un moment dat. zonele de cultură de mac din Mexic au fost sugestiv denumite „Triunghiul de Argint”.profiturile incredibile ce se realizează din contrabanda cu opiacee. practicate mai des în comunităŃi izolate. De asemenea. la temuta dependenŃă. diacetil morfina. amintim morfina şi heroina. datorită condiŃiilor pedoclimatice favorabile. În afara „Triunghiului de Aur”.5 milioane de consumatori. culturile ilicite de mac au luat proporŃii nebănuite. unul dintre cei mai mari consumatori din lume. Morfina este un alcaloid extras direct din opiu. ceea ce în cifre absolute reprezintă peste 150 de miliarde de dolari proveniŃi din comercializarea drogurilor. în Egipt şi Liban se cultivă mac opiaceu. conform statisticilor din ultimii ani. într-un timp extrem de scurt. Arbustul de coca (Erytroxylon coca). Tot aici există peste 3 500 de centre de internare a toxicomanilor. opiul preparat. pe lângă produsul imediat extras din macul opiaceu. Cultura arbustului de coca. cu o puternică acŃiune analgezică. Un alt subprodus al opiului. dar este şi mult mai toxic. la apariŃia Mexicului pe harta producŃiilor ilicite ale opiaceelor. ducând. dintre care 4 milioane preferă cocaina şi 500 000 heroina. mai cunoscut sub denumirea de heroină. are efect analgezic mult mai puternic decât morfina (din care se şi extrage). din frunzele căruia se extrage un alcaloid numit cocaină.

-ul. suprafaŃa cultivată ridicându-se la circa 125 000 de hectare.D. supremaŃia producerii şi traficării acestui drog. în pofida numeroaselor eforturi depuse de organismele specializate în lupta împotriva drogurilor împreună cu cele specializate în protecŃia mediului. din ce în ce mai la îndemâna traficanŃilor şi a consumatorilor. obŃinut pe cale sintetică din tetratul de ergotomină. În prezent. O analiză mai atentă identifică o serie de legături majore între cultivarea ilicită a drogurilor şi poluare. ce se prezintă sub formă de pulbere albă. în întreaga lume. cifră ce depăşeşte suprafeŃele cultivate cu aceeaşi plantă din alte Ńări. ale cărei origini sunt necunoscute. În ultimii ani. practic. răspândirea culturilor şi folosirea ei brută au făcut ca acest drog să se înscrie în rândul celor mai ieftine şi consumate stupefiante. peste 11 milioane de hectare de pădure tropicală au fost defrişate şi folosite în scopul cultivării cu plante folosite la producerea 301 . iar în ordine următoarele continente: America de Nord (Mexic). Columbia deŃinând. cultura cocaierului este răspândită în unele mici areale din Africa vestică şi Asia sudică. Cel mai cunoscut este L.de coca. Australia de Est şi Noua Zeelandă. Angola. fiind de circa 2 000 de ori mai puternic şi mai rapid ca narcoticele naturale. din care se obŃine o soluŃie uleioasă. Liberia). De asemenea. El se prepară din vârfurile florale ale plantelor. supusă doar macerării. Abuzul de droguri şi poluarea mediului sunt două dintre cele mai importante probleme ale lumii contemporane. Se dezvoltă cu precădere în climatul tropical. este reprezentată de drogurile sintetice. cărora li se adaugă Marocul. Nigeria. Efectele ei halucinogene şi crearea unei mai slabe dependenŃe. dar care creşte şi spontan. denumire spaniolă. dar ca pondere înregistrată în totalul producŃiei mondiale primele locuri sunt ocupate de Africa Central-Vestică (Congo. desemnează consumul plantei în stare naturală. Cultura cannabisului.S. datorită în primul rând proceselor de prelucrare în laboratoare clandestine. de această dată. Cannabisul (Cannabis sativa) este o plantă erbacee. Principalul subprodus nociv obŃinut din frunzele de coca este clorhidratul de cocaină (cocaina propriu-zisă). America de Sud (Paraguay şi Brazilia). Marijuana. Dintre drogurile obŃinute pe bază de cannabis. ce prezintă multe puncte comune. cultivabilă. culturi de cannabis se obŃin. haşişul (răşina de cannabis) este cel mai cunoscut. Până în prezent s-a acordat o relativ mică atenŃie legăturii dintre aceste două probleme. O altă categorie importantă de stupefiante.

oferind. pleacă spre Europa. mărime. cei africani de haşiş şi marijuana. Marea Britanie şi Olanda. Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra hărŃii (figura 16). prin Ńările baltice şi prin cele mediteraneene. În prezent se cunosc câteva importante porŃi de acces ale drogurilor în Europa. pe de o parte. Marihjuana şi haşişul african iau drumul Europei şi Americii. Două dintre aceste Ńări joacă rol de „plăci turnante” în traficul de droguri. opiul (morfina şi heroina). După cum se observă. Astfel. direct prin Spania. 302 . În prezent. Canabisul african pătrunde prin Italia. de unde se răspândeşte în FranŃa. în ritmul actual al defrişării. direct sau cu escale în diverse puncte. America de Nord. se pare. am observa că de pe continentul Americii de Sud şi în special din Columbia. Europa Centrală şi de Est este localizată între producătorii asiatici de opiu (morfină şi heroină). rutele cocainei spre Ńările de consum împânzesc harta lumii. pădurea tropicală actuală ar putea fi distrusă în circa 40 de ani. şi consumatorii din vestul Europei. raze geografice de acŃiune. Prima este Turcia. Opiaceele asiatice pătrund în Europa Vestică prin Turcia sau prin Rusia via Ucraina – Polonia. alături de America de Nord. pleacă spre Japonia şi Australia. Traseele traficanŃilor de droguri sunt bine stabilite. dar şi pe rute ocolite. Studiile arată că. Prin structură. tranzitând America Centrală. o mare parte din cocaina produsă în laboratoare clandestine pleacă spre SUA. Africa. După cum se observă. Bolivia. pleacă direct spre Europa sau tranzitând Africa şi Marea Mediterană. obŃinut în Asia de Sud şi de Sud-Vest. organizaŃiile criminale specializate în traficul de droguri operează nestingherit dincolo de frontierele naŃionale. Peru. Europa de Vest joacă un rol important în ceea ce priveşte consumul mare de droguri. de aici. deja recunoscută şi înregistrată pentru activităŃile din sfera producerii şi traficului de droguri. aceste organizaŃii au foarte multe în comun cu corporaŃiile transnaŃionale. Se poate spune că. o dată cu abolirea sistemelor comuniste şi cu izbucnirea războiului în Iugoslavia – tradiŃionala poartă de acces dinspre Marea Mediterană – ruta Turcia – Bulgaria – România – Ungaria a luat locul acesteia. Grecia şi Turcia. cocaina sud-americană pătrunde. America de Nord şi de redistribuire în Europa de Vest.stupefiantelor. Astfel. posibilităŃi neaşteptate traficanŃilor de tranzitare şi stocare a mărfurilor provenite din cele mai diverse colŃuri ale lumii. De asemenea. fiind un principal punct de colectare al mărfii din Asia.

Geografia drogurilor .16.303 Fig.

nefiind înregistrate pe niciun ghid sau pe nicio hartă. În prezent. la numărul din ce în ce mai mare al victimelor. creează premisele accentuării turbulenŃelor internaŃionale. 304 . mergând de la transportul câtorva grame ascunse în cele mai diverse lucruri ale unui bagaj şi chiar înghiŃirea de pliculeŃe nedigerabile ce conŃin droguri şi până la transportul de sute de kg ascunse în vapoare şi avioane care au ca obiect de transport. Deseori sunt folosite mici piste de aterizare şi decolare. diverse mărfuri. geopolitica relaŃiilor de putere devine o geopolitică a energiei. ideea de piaŃă de desfacere este în curs de testare de către marii producători.România. Geopolitica prezentului. Ingeniozitatea traficanŃilor pare a nu cunoaşte limite. înainte de 1989 ocupând o poziŃie nesemnificativă. legătura cu Vestul consumator este realizată rutier şi feroviar prin Ungaria şi Ucraina. consumatorii fiind localizaŃi în ariile urbane. în România. au devenit mize centrale ale noii ordini mondiale. energetica a avansat în ierarhia importanŃei strategice. acest monstruos flagel făcând parte acum din normalul cotidian. De asemenea. singurul scop fiind acela de a obŃine venituri mari. o dată cu rapidele transformări la care am asistat în secolul trecut. Creşterea numărului populaŃiei şi dezvoltarea economică.6. intrată mai recent în angrenajul traficului de droguri. perioada actuală în care numărul actorilor implicaŃi în competiŃia resurselor energetice s-a multiplicat. ModalităŃile de transport ale „mărfii” sunt cele mai diverse. ca segment al populaŃiei cel mai afectat fiind cel al tinerilor între 18 şi 25 de ani. oferă în prezent posibilitatea de intrare a drogurilor atât prin arterele rutiere şi feroviare din Sud şi din Est. scop ce „merită” realizat cu orice risc. însoŃite de o inevitabilă şi continuă creştere a consumului de resurse energetice. dar şi în amonte. Deocamdată. 8. locuri de acostare şi drumuri de a căror existenŃă oficialităŃile statelor pe teritoriul cărora se află nu au cunoştinŃă. Reconfigurarea hărŃii energeticii globale Dacă până în secolul XX resursele energetice au contat prea puŃin în organizarea sistemului mondial. lumea pare să se fi obişnuit cu ştirile referitoare la noi organizaŃii apărute pe eşichierul traficului de droguri. resursele energetice şi mai ales petrolul. la veniturile fabuloase obŃinute. pe Dunăre. în care jocurile de interese internaŃionale sunt dominate de strategii ale resurselor naturale. ajungând în prezent elementul definitoriu al economiei mondiale. trecut în declaraŃiile vamale. cât şi pe mare şi apoi pe Dunăre. Dacă ordinea bipolară oferea un sistem economic relativ stabil.

Asia de 20 ani. social şi politic. Cele mai afectate sunt Ńările în curs de dezvoltare care nu dispun de resurse financiare care să le permită achiziŃionarea la preŃuri de peste 30 USD/baril (în prezent. cu excepŃia Orientului Mijlociu. Sunt însă diferenŃe foarte mari între regiunile globului: Orientul Mijlociu are o durată de asigurare de 110 ani. Aceste crize ale petrolului au adus în discuŃie caracterul limitat al resurselor naturale şi nevoia de a găsi surse alternative de energie. impune renunŃarea la anumite consumuri. Orientul Mijlociu deŃine 66 % din rezervele mondiale de petrol faŃă de 57 % în anul 1980. De altfel. Africa de 28 ani. De exemplu. ProducŃiile de petrol din SUA şi FederaŃia Rusă se află în scădere datorită exploatării intensive şi a epuizării rezervelor ieftine. Reducerea dependenŃei faŃă de petrol constituie o problemă pentru foarte multe Ńări. iar rezervele ce cărbune în special în spaŃiul CSI şi în SUA – mai mult de 46 % din totalul rezervelor mondiale. Europa de 13 ani şi America de Nord de 10 ani.Dezvoltarea domeniului energetic în ultimele decenii este condiŃionată de anumiŃi factori: • volumul limitat al rezervelor de combustibili fosili şi în special al celor de petrol. Creşterea preŃurilor. Rezervele sigure de cărbune sunt de peste 1 000 mild. îndeosebi la petrol. India a fost obligată să-şi reducă consumul de petrol cu 25 % în perioada conflictului din Golf (1990 – 1991). preŃul unui baril depăşeşte 60 USD). faŃă de nivelul consumului mediu mondial din ultimii ani. • existenŃa unor limite de ordin economic. America Latină – 76 ani. Conflictul dintre Irak şi Kuwait a arătat că 305 . Rezervele de petrol sunt apreciate la 160 mild. Europa – 65 ani. Rezervele din SUA au scăzut cu 14 % între 1984 şi 1994. inclusiv pentru cele dezvoltate. America Latină de 51 ani. ar putea asigura consumul global pentru o perioada de 40 – 44 ani. t şi. America de Nord – 12 ani. DiferenŃe în privinŃa duratei de asigurarea sunt şi în acest caz: Orientul Mijlociu – peste 100 ani. petrolul ieftin aproape s-a epuizat. când preŃul a crescut foarte mult după ce timp de aproape 70 de ani preŃurile au fost foarte mici. t şi durata de asigurare este destul de mare la nivel mondial: 232 – 236 ani sub această valoare fiind numai Asia cu o asigurare a consumului de 180 ani. iar cele din spaŃiul CSI au cunoscut o scădere cu 10 % în aceeaşi perioadă. Rezervele de gaze naturale sunt distribuite în proporŃie de 34 % pe teritoriul FederaŃiei Ruse şi 31 % în regiunea Orientului Mijlociu. • repartiŃia geografică inegală a rezervelor de combustibili fosili. Rezervele de gaze naturale sunt estimate la aproape 141 mild. Politica Ńărilor OPEC pe piaŃa petrolului a generat crize majore ale petrolului în anii ’70-’80.m3 şi pot asigura un consum global pentru o perioadă de 60 – 64 ani.

iar alte Ńări dezvoltate ca Australia şi Noua Zeelandă pot să-şi păstreze nivelul emisiilor din 1990. Comitetul InternaŃional pentru Modificarea Climei a confirmat posibilitatea unei creşteri masive şi rapide a temperaturii globale dacă nu se stopează emisiile de CO2.2 t/loc). Cea mai mare parte a energiei primare comerciale este dată de combustibili fosili: petrol 40 %. în medie cu 5. Cu toate acestea.2 % în perioada 2008 – 2012 luând ca bază nivelul emisiilor din 1990.dependenŃa multor Ńări de petrolul din Golf poate crea tensiuni deosebite în economiile lor. Sunt unele Ńări care se confruntă cu o criză acută a lemnului pentru foc: India. India (0. până în 1995. cărbuni 27 %. gaze naturale 23 %. În anul 1990. łările în curs de dezvoltare sunt scutite de reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. BalanŃa energetică mondială a fost dominată multe secole de biomasă.4 t/loc). S. Acelaşi comitet a recomandat o reducere a emisiilor cu cel puŃin 65 %. Japonia cu 6 %. Emisiile de carbon sunt mai mari cu 44 % la petrol şi cu 75 % la cărbune faŃă de gaze naturale şi se estimează că anual se pierd în atmosferă circa 6 mild. dar şi nivelul întregii activităŃi economice a unei Ńări. eficienŃa energetică. Aceste diferenŃe reflectă tipul combustibilului de bază folosit în economie. • poluarea tot mai ridicată pe care o suportă atmosfera datorită arderii combustibililor.U. desfăşurată la Berlin în 1995. ConferinŃa privind schimbările climatice.A cu 7 %. 306 . Astfel că. concentraŃia CO2 în atmosferă a atins 360 ppm (părŃi la un milion) faŃă de 280 ppm la începutul utilizării combustibililor fosili. Ńările din regiunea Sahelului. se consideră că biomasa contribuie cu circa 13 % la balanŃa energetică a lumii. ImportanŃa lemnului scade în urma apariŃiei maşinii cu aburi şi a intrării în circuitul economic a cărbunelui.25 t/loc). ConferinŃa de la Kyoto (Japonia) din decembrie 1997 a marcat încheierea primului acord internaŃional pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. ceea ce a dus la o reducere cu cca 50 % a fondului forestier mondial faŃă de suprafaŃa iniŃială a pădurilor. a arătat faptul că nu se respectă un obiectiv al ConvenŃiei adoptate la Rio de Janeiro (1992) referitor la menŃinerea emisiilor de gaze cu efect de seră ale statelor industrializate la nivelul anului 1990. Japonia (2. dar în Africa şi unele Ńări asiatice ponderile sunt sensibil mai mari. Media de reducere este diferită: Uniunea Europeană va trebui să-şi reducă emisiile cu 8 % pe an. Nivelul emisiilor anuale de carbon variază mult de la o Ńară la alta: SUA (5. dar acest lucru implică o micşorare a consumului mondial de cărbune cu aproape 90 %.t carbon.

uşurinŃei în transport. S. energiei mai mari pe care o oferă la acelaşi volum de carbon eliminat în atmosferă. datorită condiŃiilor tehnice din vremea respectivă. Canada produce metanol din deşeuri lemnoase. După crizele energetice din 1973 – 1974 şi 1979 – 1980. Cărbunele se impune în energia mondială la mijlocul secolului al XVIII-lea. Alte Ńări încearcă să obŃină energie electrică folosind lemnul unor plante cu o creştere rapidă. Descoperirea şi punerea în exploatare a unor noi rezerve de hidrocarburi (Marea Nordului. iar secolul următor este denumit „secolul cărbunelui”. Germania. În Filipine. FranŃa. Hidrocarburile sunt folosite în circuitul economic începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. când în lume funcŃionau deja 29 reactoare nucleare în state precum Uniunea Sovietică. cu soluri puŃin fertile sau cu umiditate ridicată ar putea fi o soluŃie energetică pentru viitor. astfel că prognozele indică o scădere a participării sale în structura producŃiei mondiale de electricitate – 13 % spre anul 2020. Marea Caspică). faŃă de 35 % în Canada şi 17 % în R. La începutul secolului XX. Rolul consumului începe să scadă îndeosebi după 1920. dar la un preŃ de 4 ori mai mic. în special. Petrolul continuă să domine balanŃa energetică a lumii. iar SUA au reuşit să obŃină etanol din porumb. în special de cărbuni energetici. Marea Britanie. datorită avantajelor oferite de hidrocarburi. are loc o creştere a producŃiei de cărbuni. dar vom asista la o creştere a ponderii gazelor naturale datorită. accidentele nucleare grave (Cernobâl – 1986) au făcut ca opinia publică să fie tot mai reticentă faŃă de energia nucleară. 307 .U. Cultivarea plantelor bioenergetice pe terenuri cu pante mari. Senegal. Ponderea energiei nucleare la producŃia de energie electrică a crescut de la 0. ApariŃia pe piaŃa energetică a petrolului şi a gazelor naturale a marcat debutul erei consumului masiv de resurse care nu a fost însoŃit şi de o evaluare corectă a rezervelor. fiecare hectar cultivat cu Ceucaena produce anual o cantitate de lemn echivalentă energetic cu 25 barili de petrol.Chineză. Brazilia produce etanol din trestie de zahăr şi manioc. iar în unele Ńări dependenŃa faŃă de petrol este de aproape 100 % (Burkina Faso. când în lume funcŃionau reactoare nucleare în 32 de Ńări. Energia nucleară se impune îndeosebi după anul 1960. comparativ cu petrolul si cărbunele. Prognozele indică faptul că şi în următorii ani balanŃa energetică mondială va fi dominată de hidrocarburi. depozitare şi a preŃurilor mici pentru o lungă perioadă de timp. Gambia. Sierra Leone).P. dar se impun cu deosebire în secolul XX datorită puterii calorice superioare.A. cărbunii acopereau 90 % din consumul energetic mondial.Biomasa este utilizată şi pentru obŃinerea de combustibili folosiŃi în special în transporturi.5 % în 1970 la 17 % în 1996.

dar consumă 53 %. Până la 1900 apar şi rafinării în regiunile Cu doi ani înainte însă. China are un potenŃial explorabil mai mare de 2 milioane MW. După SUA. Rusia (1863). în schimb consumă numai 29 %. ProducŃia globală de energie a crescut cu cca 40 % în 2000 comparativ cu anul 1975. Brazilia. dar capacitatea instalată este de numai 60 000 MW. consumă numai 11 % din energia utilizată de către Ńările în curs de dezvoltare. consumul de energie înregistrează diferenŃe mari de la o regiune la alta. De exemplu. Într-o lume în care petrolul asigură cca 40 % din energia consumată şi peste 90 % din combustibilul necesar mijloacelor de transport. Indonezia (1883). în 1857. Începuturile explorării petrolului la scară industrială sunt date de primul foraj cu adâncime de 21 m din Pennsylvania (SUA) în anul 1859107. eoliană. łările din cadrul OrganizaŃiei pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică produc 38 % din energia mondială. În Asia. România apare ca prima Ńară care a înregistrat statistic o producŃie de petrol. Un studiu al Consiliului Mondial al Energiei arată că aceste surse ar putea asigura 12 % din consumul global de energie al planetei în anul 2020. Aceste Ńări au înregistrat o scădere destul de mare (17%) a consumurilor comparativ cu perioada dinainte de 1990. Indonezia. la Râfov.5 %. În acelaşi an este dată în folosinŃă şi prima rafinărie. participarea sa atinge cote foarte mari. se trece la explorarea petrolului şi în Canada (1862). ajungând la cca 338 exajoules (1 exajoule este egal cu 1018 joules). În Ńările în curs de dezvoltare. India. 308 107 . Ńările în curs de dezvoltare produc 43 % din energia comercială. FederaŃia Rusă. Energia solară. aceste cifre continuând să crească.Sursele regenerabile de energie se impun tot mai mult după anul 1980. deşi şi-au triplat consumul comparativ cu 1975. Energia apelor curgătoare are astăzi un rol important în producŃia mondială de electricitate – o pondere 19 %. După câte am văzut. łările Africii. Un echilibru găsim în Ńările aflate în tranziŃie. Coreea de Sud. deşi preŃurile de cost sunt încă ridicate. geopolitica trebuie să acorde o atenŃie deosebită acestei resurse ale cărei rezerve vor începe să scadă. lângă Ploieşti. energia apelor oceanice sunt în expansiune. geotermică. în multe state. Brazilia 93 %. ele consumă 18 % din energia mondială şi produc 19%. 99. 60 % din consumul Ńărilor din această grupă revine Ńărilor cu economii în creştere deosebită: China. PotenŃialul hidroenergetic termic amenajabil este valorificat parŃial în special în China. Norvegia şi Paraguay. petrolul continuă să domine balanŃa energeticii mondiale.

proporŃia este mai mare pentru gazele naturale care însoŃesc ŃiŃeiul. reunite în cea mai mare parte în OrganizaŃia łărilor Exportatoare de Petrol. creşterii coeficientului de recuperare din zăcământ. Argentina). Mexic. Ele au fost generate de caracterul antagonic al politicilor economice duse de Ńările dezvoltate (marii consumatori) şi Ńările mari producătoare şi exportatoare de petrol. Orientul Mijlociu. Exploatările petrolifere sunt tot mai numeroase şi apar noi state pe harta producătorilor de petrol. iar după 1910 şi în Africa de Nord (Egipt). cu ritmuri diferite. reevaluării mărimii vechilor zăcăminte. cum sunt cele din Siberia de Vest. Irak). Industria petrolului are o dezvoltare rapidă în secolul al XX-lea datorită extinderii utilizării motorului cu ardere internă şi a motorului Diesel în transporturile rutiere. Începuturile exploatărilor submarine sunt înregistrate încă din 1886 la Summerland (California). se instalează conducte pentru transportul ŃiŃeiului (1865 în SUA). Petrolul se găseşte în general la adâncimi de 3000 – 4000 m în regiunile terestre şi sub 500 m în zonele platformelor continentale. China. Caucaz. Diversificarea industriei chimice şi obŃinerea unor produse sintetice din petrol duce la o creştere rapidă a consumurilor după anul 1950 fapt ce generează o intensificare a prospecŃiunilor pentru descoperirea de noi zăcăminte. în Orientul Mijlociu (Iran. La adâncimi mai mari. navale şi aeriene. nordul Africii. dar prima platformă de foraj marin a fost construită de abia în anul 1934 la Beaumont (Texas). O creştere mare s-a înregistrat în 309 . Alaska. Această organizaŃie stabileşte cote de extracŃie pentru fiecare membru şi preŃurile la principalele surse mondiale ale petrolului. Rezervele mondiale de petrol. După 1900 începe extracŃia petrolului în America Latină (Venezuela.producătoare. se construiesc primele tancuri petroliere (1886 în Hamburg). datorită descoperii unor noi zăcăminte. Crizele energetice din 1973-1974 şi 1979-1980 au adus mari perturbări pe piaŃa mondială a petrolului. marile regiuni petrolifere de pe Glob sunt legate de regiunile de contact dintre suprafeŃele vechi de uscat şi suprafeŃele oceanice: regiunea Golfului Mexic. RepartiŃia zăcămintelor de petrol indică existenŃa unei legături directe între prezenŃa acestora şi regiunile care au avut o stabilitate geologică redusă. Volumul rezervelor sigure de petrol a crescut permanent în secolul XX. Zăcămintele importante de petrol s-au format şi în depozite geologice mai recente suprapuse peste regiuni de platformă. nordul Venezuelei. iar explorările nu dau rezultate deosebite.

. • America de Sud însumează 8. t.t. t. într-o anumită măsură.t. descoperii de noi zăcăminte. t. dar ultimele cercetări indică rezervele potenŃiale foarte mari în zăcământul Tengiz (în extremitatea de nord-est a Mării Caspice) apreciate la cca. Rezervele economic-exploatabile se cifrează la 160 mld. 40 % (1980 – 2000) şi s-a datorat revizuirii rezervelor în câteva Ńări şi. t. • Africa are 7. Argentina 310 mil. O situaŃie favorabilă are Kazahstan cu 723 mil. Se remarcă regiunea Orientului Mijlociu. RepartiŃia geografică a rezervelor sigure de petrol este următoarea: • Asia deŃine 69. Columbia 462 mil. Nisipurile şi şisturile bituminoase conŃin cca 100 mld.3 % din totalul rezervelor mondiale. t. t.3 % din rezervele mondiale certe. Alături de Venezuela deŃinătoare de rezerve sigure sunt: Brazilia 542 mil. în foarte mică măsură. t rezerve sigure. t. t. cu rezerve însemnate mai notăm: India 776 mil.t. creşterea rezervelor de petrol a fost de cca. t. • Europa (inclusiv FederaŃia Rusă) deŃine 6.2 % din petrolul mondial. t. t. Yemen 544 mil. Siria 340 mil. care însumează cca. Egipt 472 mil. 66 % din total. Trinidad-Tobago cu 73 mil. Rezervele de petrol sunt prezente în peste 70 de Ńări ale lumii. rezerve probabile. Congo 113 mil. Nigeria. t. Aceste rezerve. însă. t.t. când rezervele sigure au crescut de la 13 mld. 310 . • America de Nord şi Centrală posedă 8.perioada 1950 – 1970.8 % din rezervele mondiale de petrol. Celor trei mari deŃinătoare de rezerve (Libia. adăugate la cele din zăcămintele de petrol sunt considerate. Ucraina 235 mil. În afara celor 14 state menŃionate. suficiente pentru viitorul apropiat. Peru 109 mil.2 % din rezervele certe de petrol. în descoperirea unor zăcăminte în regiunile platformelor continentale sau în regiuni continentale mai puŃin explorate. t. Se speră. Gabon 182 mil. t. Marilor deŃinătoare SUA şi Mexic li se alătură Canada cu 758 mil. Oman 660 mil. Algeria) li se adaugă: Angola 726 mil. t. t. tone petrol. (tabelul 8). Azerbaidjan 157 mil. Indonezia 750 mil. Malaysia 585 mil.t rezerve probabile. Ecuador 274 mil. În ultimul timp. t. t. Danemarca 101 mil. Pe lângă FederaŃia Rusă şi Norvegia menŃionăm rezervele din: Marea Britanie 605 mil. t.t la 90 mld. România 218 mil. dar numai 14 au rezerve mai mari de 1 mld. t. la care se adaugă aproape 360 mld. Guatemala cu 66 mil. t. Raportul între volumul resurselor certe de petrol şi nivelul mondial al producŃiei din 1995 (3 mld. t. 11 mld.t) indică o asigurare a consumului de aproape 44 ani.

t.67 5.t.69 1.t) 35.90 6.3 mld.18 Raportul rezerve/ productie/an 85 363 132 69 113 67 44 21 87 10 22 19 12 21 Sursa: ENERGY STATISTIC YEARBOOK.84 6. Rezervele sigure şi potenŃiale de petrol din regiunile „offshore” sunt de peste 37 mld.35 12. 1998 • Oceania posedă 0.49 1.U Venezuela Mexic FederaŃia Rusă Libia SUA China Nigeria Norvegia Algeria Volum rezerve (mild. Principalele Ńări deŃinătoare de rezerve submarine de petrol sunt în regiunea Golfului Persic.7 mld.90 3.t. Oceania – 0. Europa – 5.33 9.t.t.93 3. t şi Noua Zeelandă 17 mil. t.41 13.2 % din cantitatea totală a rezervelor mondiale sigure. Papua-Noua Guinee 31 mil.7 mld. 311 . în zonă a Golfului Mexic şi în Golful Guineea (tabelul 9).t. îndeosebi pentru platformele de foraj din Marea Nordului (petrolul Brent este cel mai bine cotat pe piaŃa mondială).7 mld.Tabelul 8 Principalele Ńări deŃinătoare de rezerve de petrol (1997) Nr. în Marea Nordului.26 1. Zăcămintele submarine pot fi exploatate astăzi până la 200-250 m sub nivelul mării. America de Sud – 1.62 13. America de Nord şi Centrală – 6.72 12. Africa – 3.t. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 łara Arabia Saudită Irak Kuwait Iran E. dar cele de perspectivă indică adâncimi mai mari datorită progresului tehnic. repartizate îndeosebi în Oceania – 199 mil. cu următoarea repartiŃie geografică: Asia – 18. Cheltuielile de exploatare sunt mai mari în cazul exploatărilor submarine.A.t.5 mld.3 mld.

Ponderi mai mari aveau U. Astfel. care în 1930 deŃineau 72 % din totalul mondial.S devine primul producător mondial. 2001 Energy Statistics Yearbook. U. Înregistrarea statistică a datelor referitoare la producŃia mondială de petrol indică o evoluŃie foarte rapidă în special în anul 1960 şi o perioadă de stabilitate după 1980 (tabelul 10). 2001 312 .04 1.A.S.7 1900 20 1960 1000 1970 2330 1980 3020 1990 3005 2000 3031 Surse: Economia mondială în cifre. Tabelul 10 EvoluŃia producŃiei mondiale de petrol Anul Prod.88 7. După anul 1974 se produc mutaŃii semnificative în ierarhia producătorilor de petrol.S.t – 2000) Nr. şi în fosta U. 1 2 3 4 5 6 7 łara Arabia Saudită E. Orientul Mijlociu deŃinea 37 % din producŃie şi Africa 13 %. ProducŃia mondială de petrol a fost dominată multă vreme de S.Tabelul 9 Principalele deŃinătoare de resurse de petrol în domeniul submarin (mld.A.R.S... 60 % în 1938 şi 63 % în 1946.U Mexic Marea Britanie Norvegia Nigeria India Volumul rezervelor 7.U.71 2. la declanşarea primei crize majore a petrolului.U.A trec la exploatarea zăcămintelor din Alaska. producŃia a scăzut mult în S. În anul 1973. în Africa. (mil.R. iar Ńările din Orientul Mijlociu cunosc o scădere a producŃiei datorită conflictelor militare din zonă.07 5.S. crt.S 11 % în 1938 şi 15 % în 1946. În perioada următoare. S.58 2.U. a crescut foarte mult în Orientul Mijlociu.36 2.04 Sursa:World Resources 2001 RepartiŃia geografică a producŃiei de petrol.A. Regiunea Orientului Mijlociu extrăgea în 1946 doar 6 % din totalul producŃiei mondiale.t) 1860 0.R. America de Sud.

cea mai mare cotă revenind Ńărilor din regiunea Golfului Persic. Arabia Saudită a devenit prima producătoare mondială în ultimii ani (426 mil.U. dar embargoul constituit de ONU pentru petrolul irakian a determinat scăderea producŃiei până la 36 mil. Exploatările din această zonă prezintă avantaje incontestabile: adâncimile la care se află zăcămintele sunt reduse (în medie sub 2000 m). Alte Ńări producătoare în Orientul Mijlociu sunt: Oman (44 mil.. Emiratele Arabe Unite dispun de exploatări mai recente (după 1962) şi au devenit o mare producătoare în ultimii ani (114 mil. Bururgan. Principalul zăcământ este Burgan. dar apoi creşterea a fost rapidă (104 mil. Ain Zalah. Conflictul militar cu Irakul a determinat o scădere foarte mare a producŃiei (20 milioane tone în 1987).P Chineză a devenit o mare producătoare în ultimii ani. Irakul a fost până la izbucnirea „Războiului din Golf” al cincilea producător mondial.Principalele regiuni şi Ńări producătoare de petrol sunt: • Asia deŃine 42 % din producŃia mondiala de petrol. PreŃul de cost al extracŃiei este cel mai mic din lume datorită productivităŃii deosebite a zăcămintelor. t în 1995). t). t). productivitatea sondelor este foarte mare. şi în sud: Rumaila. Principalele exploatări sunt situate în sud-vestul Ńării: Marun. cu rezerve de cca. În zona Golfului Persic. urmată de o redresare treptată. Umm Sharif în Abu Dhabi şi Fateh în Dubai (exploatări din anul 1969). situat în regiunea sudică.t. exploatările submarine mai importante sunt în perimetrul Darius. principalele exploatări sunt localizate în regiunea terestră la Ghawar. Zoubair. t în 1995) datorită scăderilor mari de producŃie din FederaŃia Rusă si S. cea mai accentuată creştere fiind după anul 1970. Agha Jari. Iranul fiind în 1995 a patra producătoare mondială (183 mil. apreciat ca cel mai mare zăcământ al lumii cu cca 11 mld. t în 1995. în apropierea Golfului Persic şi considerat al doilea zăcământ al lumii. 9 mld. Cele mai importante zăcăminte sunt în nordul Ńării: Kirkuk. ceea ce permite un grad ridicat de valorificare. iar densitatea petrolului este redusă. Qatar (19 mil. t). Iranul este prima Ńară care a exploatat petrol din Orientul Mijlociu şi în anul 1973 era al treilea producător mondial. Cea mai mare parte a producŃiei provine din exploatările submarine: Zakum. Ras Tannurah. t în 1997. Ahwaz. Kuwait a cunoscut o scădere mare a producŃiei în timpul conflictului militar cu Irak (1990-1991). inclusiv cota aferentă din producŃia Zonei Neutre).A.t rezerve recuperabile – de-a lungul litoralului între Safaniyah şi Dhahran şi în regiunea submarină a Golfului Persic: Manyfa. Gach Saran. Bahrain (2 mil. t). R. Nivelul producŃiei a atins 313 .

Azerbaidjan (9 mil. t. Punjab. în statele Assam.S. regiunea Peciora (Uhta). Marea Britanie (120 mil. Principalele regiuni de extracŃie sunt. t în 1997. Cercetările ulterioare au intensificat rezerve importante pe aliniamentul Marea Baltică – Marea Barents. Bihar. Eldfisk. India (37 mil.R. Samara. • Europa produce 20 % din cantitatea totală de petrol. Raja). t în 1997) a fost cea mai veche regiune de exploatare a fostei U. precum şi în regiunea submarină a Gofului Bo Hai. t în 1997) este a treia producătoare mondială.161 mil. t în 1997) şi dispune de zăcăminte submarine în Marea Nordului (Ekofisk. în partea asiatică cea mai importantă zona de extracŃie este Siberia de Vest („al treilea Baku”) cu exploatări principale în bazinul fluviului Obi (Samotlorskoe. Exploatările cele mai importante se află în insula Sumatera (Perlak. Exploatări submarine cu producŃii semnificative sunt în regiunea insulei Jawa (Rembang) şi în Strâmtoarea Sulawesi. Brunei (8 mil. în partea europeană: spaŃiul dintre Volga şi Ural (Sugurova. provincia Hubei. în insulele Kalimantare şi Jawa. Jambi. Surgunt). statul chinez fiind al şaptelea producător mondial. în Peninsula Mangâşlak şi în platoul continental al Mării Caspice. China de Nord-Vest (Yumen). Tiumen. Exploatările vechi din Peninsula Apşeron au fost înlocuite cu exploatări în zona submarină a Mării Caspice (Pescianîi. Neftianîe Kamni). dar şi în regiunea terestră. Taimazî. FederaŃia Rusă (303 mil. Cele mai productive exploatări sunt în Nordul Ńării: Takeng. Indonezia este cea mai veche producătoare de petrol din Asia şi a avut în 1997 o producŃie de 74 mil. Volgograd). În insula Sahalin au fost puse în valoare zăcămintele Sahalin I şi Sahalin II de mărime considerabilă. t în 1997) are exploatări mari în partea terestră a Ńării. t în 1997) exploatează zăcămintele din sectorul britanic al Mării Nordului. ExtracŃia petrolului este mult mai 314 . t în 1997). t. t în 1997) dispune de exploatări în bazinul hidrografic Emba.S. în China de Nord-Est (Daquing). Norvegia a devenit al doilea producător european (156 mil. Bream). în apropierea Mării Caspice (Groznîi. Kazahstan (20 mil. în zona platoului continental. Kuban). t în 1997) obŃine cea mai mare parte a producŃiei din exploatările submarine din Marea Chinei de Sud. Principalele perimetre de exploatare sunt în regiunea estică a Peninsulei Malaya. deşi producŃia a scăzut mult după 1991 când a înregistrat o producŃie de 400 mil. precum şi în apropierea teritoriilor deŃinute în insula Kalimantan: Sabah şi Sarawak. Malaysia realizează în totalitate producŃia de petrol din exploatări submarine (37 mil.

Utah. – regiunea Peninsulei Alaska cu exploatări terestre (Umiat. Perimetrele principale de exploatare sunt în regiunea centrală a Mării Nordului (Piper.5 mil. 315 . Pembina). SubcarpaŃii Curburii. Regiunea cea mai importantă este în provincia Alberta (Redwater. Vernon. Big Lake. • Africa are o pondere de 9. principalele regiuni de exploatare fiind între CarpaŃi şi Dunăre: Câmpia Română (25 % din producŃie). San Diego). România (6. respectiv. în statele California (Bakersfield. Magnus). Ultimule cercetări au intensificat zăcămintele de ŃiŃei în delta fluviului Mackenzie şi în platforma Continentală a Mării Beaufort. t în 1997. t în 1972 şi 168 mil. Mexicul a avut o creştere rapidă a producŃiei în ultimele decenii: 22 mil. În acest continent sunt două regiuni principale de extracŃie: Africa de Nord (Libia. • America de nord şi Centrală asigură 18. Principalele regiuni de exploatare sunt: – regiunea de la Golful Mexic (Louisiana – Texas) cu exploatări mixte în zona deltei fluviului Mississippi. t/an). în zona Lake Charles şi. Gabon. Egipt şi Maroc) şi regiunea de la Golful Guineea (Nigeria. iar mai la sud Angola). t în 1997) are o producŃie constantă după 1990. Statele Unite ale Americii sunt a doua producătoare mondială. litoralul vestic al Golfului Mexic (Chicontepec) şi în regiunea submarină a Golfului Campeche (Cantarell).5 % în producŃia mondială de petrol. t în 1997. Sag River). Kansas şi Arkansas. Podişul şi SubcarpaŃii Getici. – regiunea vestică. Cea mai recentă regiune de exploatare este platforma continentală a Mării Negre (cca 1 mil. apoi urmează exploatările din provinciile Columbia Britanică şi Saskatchewan.scumpă faŃă de exploatările terestre. Forties. Panhandle. New Mexico. Algeria. o veche producătoare de petrol.8 % din producŃia mondială de petrol. Colorado. t. obŃinând 434 mil. Canada. – regiunea Middlecontinent cu exploatări mai însemnate în statele Oklahoma. Cook Inlet) şi submarine (Prudhoe Bay. Montrase) şi în apropierea insulelor Shetland (Brent. dar calitatea ŃiŃeiului este foarte bună (ŃiŃeiul Brent este cel mai bine cotat pe piaŃa mondială). Principalele regiuni de extracŃie sunt în peninsula Yucatan (Campo de Reform). deşi mult timp au fost prima producătoare mondială (din 1974 au fost întrecute de fosta Uniune Sovietică). a înregistrat în 1997 o producŃie de 95 mil.

t în 1997) dispune de zăcăminte importante în apropierea graniŃei cu Libia: Hassi Messaoud (Nezla. t. Edjeleh (Alrar. t). Alte producătoare importante sunt Columbia (31 mil.Libia a avut o producŃie record în 1970 (162 mil. Waha. Gabon produce 15 mil. în special datorită Australiei (25 mil. Venezuela este a cincea producătoare mondială (175 mil.).8 % din ŃiŃeiul mondial. Jusepin. t în 1997) are exploatări în Sudul Ńării (Podişul Patagoniei şi Insula łara Focului). Peru (6 mil.). Exploatările cele mai importante sunt cele terestre la Eastern Region (Imo River. t în 1997) dispune de zăcăminte importante în statele Bahia şi în regiunea Amazoania. Nigeria este cea mai mare producătoare africană (93 mil. El Ghassi Tonil etc. dar si importante exploatări submarine în regiunea de nord-vest. Transportul petrolului. • Oceania produce circa 0. În Peninsula Sinai se află exploatări la Gemsa şi El Morgan. Brazilia (42 mil. t în 1997). t). t în 1997) şi dispune două regiuni cu zăcăminte deosebite: zona lagunei Maracaibo care asigură mai mult de 30 % din producŃia Ńării (exploatări la Mene Grande şi Langunillas. t). Argentina (41 mil. t în 1997). în nord şi la sud. în regiunea de nord (Salto) şi în partea centrală (Mendoza). Raguba. precum şi de exploatări terestre în statul Queensland (Moanie). Tra Juana etc. Angola (35 mil.9 % din producŃia mondială de petrol. Exploatări mai noi sunt la vest de Nil – El Alamein. t în 1997. Mara. Zarzaitine etc. Ea dispune de exploatări submarine în regiunea Strâmtorii Bass. Cele mai importante sunt în partea centrală şi nord-estică: Zelten. Messdar. Dezechilibrul în repartiŃia geografică a zăcămintelor de petrol dintre statele producătoare şi cele mari consumatoare a determinat curenŃi intenşi de transport maritim sau prin conducte. iar în zona Golfului Suedez la Ramadan şi Belayim. majoritatea zăcămintelor şi exploatărilor fiind în zona submarină. • America de Sud asigură 8. după care a urmat o scădere continuă – 67 mil. El Temblador). Ecuador (20 mil. la care se adaugă cele submarine din dreptul Deltei Nigerului (Okan). t în 1997) are exploatări terestre în regiunea Cabinda. Algeria (38 mil. în special prin regiunea Mării Caraibilor. 316 . t (1997). t).) şi Oriente cu zăcăminte în bazinul mijlociu şi inferior al fluviului Orinoco (Oficina. Wari) şi în Central Western Region (Olomaro). in 1997). Askarene. Egiptul înregistrează o creştere lentă a producŃiei (42 mil.

în corelaŃie cu prezenŃa cererii sau a ofertei. Petrochimia permite fabricarea cauciucului sintetic. propan. motorină. Capacitatea mondială a rafinăriilor era în 1997 de 3. Tabelul 11 Capacitatea de rafinare (mil. Grecia şi Statele Unite ale Americii. t) (tabelul 11). Centrele de prelucrare au fost amplasate. a materialelor plastice.9 mld.Flota de petroliere s-a dezvoltat în special după închiderea în 1956 a Canalului de Suez.U. Norvegia. urmate de FederaŃia Rusă. fie în apropierea marilor centre consumatoare. butan. detergenŃilor etc. iar ponderea petrolului şi al produselor petrolifere în totalul mărfurilor transportate pe mare este de 54 %. petrol lampant. Ńări din Uniunea Europeană. Prelucrarea petrolului. Petrolul are o mulŃime de întrebuinŃări. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 łara S. cele mai mari ponderi revenind Europei (1. la 500. fie în apropierea marilor regiuni producătoare.t – 1997) Nr. t).000 tdw la 300. 40 % din tonajul flotei comerciale mondiale. Petrolierele reprezintă astăzi cca.A deŃin cea mai mare capacitate de rafinare. Asiei (1. Japonia.U. t.crt.A FederaŃia Rusă Japonia China Italia Germania FranŃa Marea Britanie Canada Coreea de Sud Capacitatea 759 680 301 062 248 000 164 000 139 800 113 950 96 100 92 802 92 239 88 538 ProducŃie 743 095 187 120 209 870 113 619 92 567 108 269 80 240 92 015 81 152 74 249 Sursa: Energy Statistics Yearbook 1998 S.18 mld. Capacitatea navelor a crescut de la 80.1 mld. t) şi Americii de Nord (1. în anii ’70.000 şi. bitum.000 tdw. fibrelor textile. Cele mai importante rute maritime sunt dinspre Orientul Mijlociu spre Europa. parafină. Prin rafinare se obŃin: benzină.13 mld. fie în porturi specializate în exportul sau importul de petrol. păcură. Cele mai mari flote de petroliere le au Japonia. 317 . Japonia şi America de Nord.

Novara. Genova. Cagliari în Sardinia. la Marea Neagră. John şi Halifax Europa continuă să prelucreze o cantitate de petrol cu mult peste producŃia proprie. Kawasaki). în apropiere de 318 . Dundee) şi la Marea Mânecii (Fawley). Perm. Philadelphia. Dunkerque la Marea Mânecii. Boston. Germania dispune de mari rafinării în Gelsenkirchen. şi la Amsterdam. Petersburg. Alte rafinării sunt chiar în porturi: Hamburg şi Wilhelmshaven. legate de conductele magistrale care vin dinspre porturile de la Marea Nordului şi Marea Mediterană. Marea Britanie are rafinării numai în zona litorală îndeosebi în zona de vărsare a Tamisei (Shellhaven). cea mai mare fiind cea de la Gonfreville. De-a lungul Senei se află câteva rafinării. St. Torino. Alte rafinării mai mari sunt la Gelen. Milano. Alte rafinării sunt amplasate de-a lungul conductelor magistrale: St. Ravenna). şi-a construit majoritatea rafinăriilor în regiunile litorale. t anual) are cele mai mari rafinării la Rotterdam (prezenŃa lor fac din Rotterdam cel mai mare centru mondial al prelucrării petrolului). în zona Nagoya. FederaŃia Rusă are cele mai importante rafinării în regiunea Volga – Ural (3/4 din capacitatea totală de rafinare) la Samara. Augusta. Sarnia.Statele Unite ale Americii au ocupat poziŃia fruntaşă în prelucrarea petrolului încă de la începutul dezvoltării acestei industrii. Italia are cele mai mari rafinării în porturi (Milazzo. În Asia se evidenŃiază: Japonia. Rafinării importante sunt şi în nordul industrializat. Olanda (69 mil. în Sudul łării Galilor (Milford Haven). Baltimore). Berre la Marea Mediterană. în Estul Ńării. Canada dispune de rafinării mai importante la Montréal. în California (Los Angeles). Beaumont – Port Arthur). Mari unităŃi se află în zona Tokyo (Chiba. Ufa. în Middlecontinent (Tulsa. Vancouver. Köln. pe Ńărmul Mării Nordului (Grangemounth. în Sicilia. principalele rafinării sunt în regiunea litorală estică (New York. în zona Estuarului Mersey. la Golful Mexic (Houston. Angarsk. important punct pentru transportul şi prelucrarea petrolului din regiunea Mării Caspice. Krasnoiarsk. FranŃa prelucrează petrolul în marile rafinării situate în regiunile litorale: Lavera. Dintre rafinăriile amplasate în porturi amintim pe cea de la Novorosiisk. Valpiano. Ingolstadt. în zona Marilor Lacuri (Chicago. Cleveland). Karslsruhe. Tuimazî. Toledo. Kansas City). a treia Ńară în privinŃa capacităŃii de rafinare.

t anual. t anual). la Arzew şi Skikda. în Libia (16 mil.Osaka. Iran. Brazilia (70 mil. Libia. Coreea de Sud (88 mil. cele mai mari rafinării fiind la Shanghai. cu următoarea componenŃă: Arabia Saudită. Structura pieŃei petrolului a înregistrat importante modificări impuse de raportul dintre cerere şi ofertă. formează în 1928 Cartelul InternaŃional al Petrolului. Gabon. Sāo Paulo. Qatar. t anual) şi Columbia (13 mil. t anual) la Abadan şi Shiraz. t anual) are rafinării care lucrează în cea mai mare parte pe bază de import. care a controlat mult timp piaŃa mondială a petrolului. Falcon şi Caripito în regiunea Oriente. Emiratele Arabe Unite. Venezuela (62 mil. San Lorenzo în zona Maracaraibo. t anual). la Hakodare şi Muroran. Indonezia. În 1960 ia fiinŃă OrganizaŃia łărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Ecuador. Alte rafinării mari au fost amplasate în insula Hokkaido. la Suez şi El Iskandarya. Această organizaŃie are un rol deosebit pe piaŃa mondială stabilind preŃurile şi controlând politica petrolieră a membrilor săi. Cele mai însemnate sunt situate în regiunea estică: Curutiba. Aceste societăŃi. în Kuwait (39 mil. Royal Dutch Shell). Rio de Janeiro. Pusan. la Zuentina. ComerŃul cu petrol şi produse petroliere. are o capacitate mai redusă de rafinare în comparaŃie cu producŃia. Cele mai mari rafinării sunt în Arabia Saudită (83 mil. Fushun şi Lüda. Beijing. Africa are rafinării mai puŃine. tone. Kuwait. t anual). t anual) la Mena al Ahmadi. Chineză deŃine a patra capacitate de rafinare din lume. CapacităŃi mari de rafinare sunt şi în Antilele Olandeze: Aruba şi Curaçao. Venezuela. împreună cu altele. t anual). Primele societăŃi petroliere apar la sfârşitul secolului al XIX–lea (Standard Oil) şi începutul secolului XX (British Petroleum. în Nigeria (20 mil. Alte Ńări care au capacităŃi mai mari de prelucrare sunt: Argentina (30 mil.P. Importul masiv a determinat amplasarea rafinăriilor în porturi: Ulsan. Iran (49 mil. Irak (29 mil. în Egipt (27 mil. cea mai mare producătoare de petrol. t anual) are rafinării importante la Amuay – Bay. t anual) la Basra şi Kirkuk. la Durban şi Cape Town. America de Sud dispune de o capacitate totală de rafinare de 203 mil. Orientul Mijlociu. Rafinării mai importante sunt în Algeria (22 mil. t annual) si-a depăşit mult capacitatea de rafinare în ultimii ani. care pot prelucra anual cca 145 mil. R. t anual). t anual). la Post Harcourt şi în Africa de Sud (21 mil. Algeria. Nigeria. 319 . Recife. t anual) la Ras Tanurah. Irak. cu sediul la Viena.

Coreea şi Singapore) (tabelul 12). łara crt. importă cea mai mare cantitate de petrol. Rusă 100 Norvegia 84 72 55 62 55 28 Kuwait EAU Venezuela Nigeria Mexic Libia Sursa: Energy Statistics Yearbook 1987. ApariŃia unei producŃii foarte mari în Orientul Mijlociu a determinat apariŃia unor fluxuri majore dinspre această regiune spre marii consumatori. Până în 1950. 1998 320 .Statele Unite ale Americii. Tabelul 12 Principalele Ńări importatoare şi exportatoare de petrol (mil. principalele fluxuri petroliere porneau dinspre America Latină spre Europa de Vest. În următoarele decenii. Până la cel de-al Doilea Război Mondial. creşterea consumului şi reducerea producŃiei au făcut să crească continuu cantităŃile importate. cu economie de piaŃă. producŃia naŃională acoperea nevoile economiei. dar în ultimul timp si-au făcut apariŃia şi Ńări recent industrializate (Rep. Marile importatoare ale lumii sunt Ńările dezvoltate. deşi sunt un mare producător. t anual) Nr. 1 SUA 2 Japonia 3 Germania 4 Rep. geografia schimburilor petroliere s-a modificat foarte mult. dar. ulterior. Coreea 5 Italia 6 FranŃa 7 Spania 8 Olanda 9 Singapore 10 Belgia Importatoare 1985 1997 161 169 64 12 63 68 43 37 14 16 łara Exportatoare 1985 1997 96 80 117 65 52 54 43 60 77 43 327 125 126 142 64 100 96 85 79 54 432 Arabia Saudită 226 Iran 104 Fed.

dar consumul intern este mai scăzut datorită unei dezvoltări economice mai reduse sau a numărului mic de locuitori. iar Europa importă 38 % din cantitatea totală. au producŃii însemnate. 321 . Peste 50 % din producŃia mondială de petrol intră în circuitul comercial mondial. Orientul Mijlociu deŃine mai mult de 30 % din exporturile mondiale. urmată de Asia – 32 % şi America de Nord – 26 %.łările exportatoare. cu excepŃia FederaŃiei Ruse şi Norvegiei.

322 .

Editura Floarea Albastră. ANGHELESCU. BERSTEIN.. The New Agenda. Tratat de Geopolitică. 1997. 1985.. BELL. 1986. 3. Noologia – Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii.. NADIA. Geografie politică. 15.. Istoria Europei. Bucureşti. Editura Politică. 5.BIBLIOGRAFIE 1. Terorism. Editura Antet. I. E. Sociologia şi geopolitica frontierei. Terorismul-fenomen global. Editura Institutul European. 6. contraterorism. 11. 7. N. Editura Presa Universitară Clujeană. Cluj-Napoca. ANGHELESCU... Stanford University. Probleme globale contemporane. 4. BODUNESCU. 2002. BARI. Bucureşti. 1997. Editura Militară. 9. Geopolitică.. integrare. 1998. D. Casa Editorială Odeon. Bucureşti. I. Limbaj şi cultură în civilizaŃia arabă. Bucureşti.. B. ANGHEL. 10. 1995. Editura Enciclopedică. I. 13.. Bucureşti. 1987. Z. Editura Mica Valahie. S. I. International Security. globalizare. 1999. P. 1991. Globalizarea şi efectele ei. G. 1997. 2003. DUNGACIU. Securitatea României... I. BĂDĂLAN. 2. 5 vol. şi colab. 1993. I. Bucureşti. Editura Economică. antiterorism. 8. Introducere în Islam. 2004. BĂDESCU. L. BĂDESCU. BLOOMFIELD.... Bucureşti. 12. BAUMAN. Sistem de sociologie noologică. Un punct de vedere. MIHĂILESCU. 2003. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Bucureşti. 2001. V. Bucureşti. Bucureşti. J.. Transnational Terror.. 16. Editura Antet. ARĂDĂVOAICEI. Actualitate şi perspectivă. MILZA. Editura Valahia. BĂDESCU. NADIA. 323 . Bucureşti. P. Revolution and Peace. BĂDESCU. BODOCAN. Bucureşti. California... 14. Editura Mica Valahie. Hoover Institution on War. Geopolitica de la ideologie la strategie politică. I.

L. H. Z. Calculus of Strategic Drift. 28. Probleme globale ale omenirii – Starea lumii 1994. 1740-1974. 324 . 1987. 20. 1997. P. Editura Tehnică. BROWN.... 36. D. concepte. Bucureşti. R. BROWN. Bucureşti. 32. 18.. 1991. Bucureşti. BROWN. SupremaŃia americană şi imperativele sale geostrategice. G. Guerre et civilization. Dreptul umanitar şi noua ordine mondială. 1995. L. Gândirea politică. I. BONCIU. R. Bucureşti. martie 1992. Editura Meridiane. F. BRZEZINSKI. CARRERE. Mediterana şi lumea mediterană în epoca lui Filip al II-lea. Order. 1978. P. Bucureşti. Editura Amco Press. Lumea fără URSS.(coordonator). BRAUDEL. Semne vitale 1995 – TendinŃe care ne modelează viitorul. Paris. spaŃiul şi teritoriul în secolul al XX-lea. 19. Disorder and U. F. 1994. 14/1994. CARRERE. Grupul Editorial Corint... în: „Politique Etrangere”. 33. 1989.. World Power Assessement 1991. S. Editura Ars Docendi a UniversităŃii din Bucureşti. BOUTHOUL. BRUCAN. Z. Editura Corint. R. Paris.. Editura Tehnică.L. CLINE. Bucureşti. KANE... 25. Editura Militară. R. 37. 21. Bucureşti. Les Editions Arthaud. Editura Tehnică.(coordonator).(coordonator).. „Sfera Politicii”. BROWN. C. 26. Bucureşti 1986. BRZEZINSKI. 1994. 31. G.Leadership. Probleme globale ale omenirii – Starea lumii 1995. 1982.. 29. Globalizarea.. 30.. Le post-communisme et la question nationale. Washington. nr. CLAVAL. 2003. BOUTHOUL. 2001. 22. L. 2001. A. Bucureşti. Paris. Editura Militară. 2000. Conflictele armate şi căile soluŃionării lor.. S.. ANNEQUINN J. Geopolitică şi geostrategie. CLOŞCĂ. 23. R. Editura Tehnică.. 27... in: „The Washington Quarterly”. S. F.. Structuri şi paradigme moderne. DicŃionar de geopolitică. Editura Univers Enciclopedic. Securitatea europeană în schimbare. nr.. Bucureşti. 1979. Bucureşti. R. Probleme globale ale omenirii – Starea lumii 1991. 4/1989.17. L. Z. BRAUDEL. Editura Militară. 34. Determinări şi implicaŃii social politice. autori.. BRZEZINSKI.S. THUAL. West View Press. CODIłĂ. 1976. 1995. Editura Nemira. 1995. CHAUPRADE. The Center of Strategic and International Studies. Presses Universitaires de France. 24.. Marea tablă de şah.. State. 35. Le défi de la Guerre. CLOŞCĂ. BUZDUCEA. Bucureşti. Dialectica politicii mondiale. A. CÂMPEANU. Bucureşti. Cursa înarmărilor. I. Grammaire des civilizations. R. 6 vol.

Editura Universitatea din Bucureşti. 44. Bucureşti. Editura Glasul Bucovinei. „Timpul”. Arktogeiałsentr. Bucureşti.. 1995.. 1998. Editura Albatros. Institutul European. CUCU V. P.M.. Geopolitica. 1997. Editura Glasul Bucovinei. dezvoltare. Islamul. Bucureşti. V.I. 1999. DUGIN. Anul VII. Bucureşti. DependenŃele de resursele energetice.. Editura UniversităŃii NaŃionale de Apărare. New York.. DEICĂ... Editura Alternative. 48.. Editura Licorna. 1989. Geopolitica. dezarmare. Aproape totul despre… droguri.. CORM. 1963 40. Istoria culturii şi civilizaŃiei. 1996. S. 51. Casa de Editură „ViaŃa Românească”. Geografie umană. 53. Bucureşti. 42. Geografie politică. D. Osnovi geopolitiki. Moskva. DEFARGES. Editura Militară. România. Editura Militară. „Coresi” S. 46. Bucureşti. EducaŃia şi problemele lumii contemporane. 2003 52. 1984 56. DRÂMBA. P.. COLLIN. A. 41..A. EmergenŃa şi reproducerea naŃiunilor. P. The God that limps. S. Bucureşti. 1994. 49. New York. Editura Dacia. DOGAN. S. 2004. 1977.2/2000. 1986. M.38.ro. N. DUłU. România. „Terra”. Bucureşti. Înarmare. Geografia populaŃiei. Cluj-Napoca. OrganizaŃiile internaŃionale contemporane. CULDA. DELCAMBRE. W. Editura C. L. Anul XXX(L). Geografia umană generală. Editura Militară... W. COHEN. J. S. N. 55. CUCU V.. COSTACHIE. M. GRAMA. DOBRESCU. M. Geografia comerŃului mondial de arme.. nr. 2004. 1992. 1997. Bucureşti. Bucureşti. Europa şi Orientul. P.. 43. CUCU V. 58. Science and Technology.. 54. 325 . Iaşi. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică.. 2000. Geography and Politics in a World Divided. DUCULESCU. A. Editura Comunicare. G. 57. Geografie economică. Iaşi. 50. Decalaje în lumea contemporană şi implicaŃiile lor în domeniul militar... 47. Bucureşti.N. DEICĂ. 45. Nr. ANE-MARIE. 4 vol.. De la balcanizare la libanizare: istoria unei modernităŃi neîmplinite. ContribuŃii geopolitice ale geografilor români. 1997. CODREA. DRĂGAN. Norton and Company... PELASSY. 2000. Bucureşti. Mislit’ prostranstvom. DOLGHIN. 1993. 39. O. S.B. Cum să comparăm naŃiunile.. 48 (310).

66. 1990.. 77. FONTAINE. R. New York. Vvedeniye v geopolitike. P. GRAY. 4. 2000.. Bucureşti. FRĂSINEANU.K.. Editura Politică. Calmann Levy. GRAY. Istoria lumii. 1995 (ediŃie îngrijită de Ilie Bădescu). S. 1976. P. FOUCHER.. 73. Bucureşti. Economia mondială în secolul XXI.. Puissance aeriene et strategie. T. 1997. S.. GROZEA. D. 61. GUNTHER. Criza unei lumi în schimbare. 1994. ECKHARDT. Istoria războiului rece. John Wiley&Sons. A. Sfârşitul istoriei şi ultimul om. 69. C. ECOBESCU. Din preistorie până în anul 2000. 60. nr. Editura Didactică şi Pedagogică. 72. FLORIAN. N. 70. GILPIN. 80.. 65. Paris. The Geopolitics of the Nuclear Era:Heartland. Bucureşti. Editura Noua Alternativă. „New Science”. 79. Paris.. C. Bucureşti.. Editura Politică. Geopolitica. PINATEL. GIURCĂNEANU. 76. R.. FEND. W. C. Logos. 2002. Edition Plon. G. Second Edition. Editura Militară.59. D. în: Comparative Strategy. Editura FundaŃiei România de Mâine. Géopolitique – Les voies de la puissance. La guerre civile mondiale.. ERDELI. M. Bucureşti. 68. 2004. Bucureşti. 1993. J. GALLOIS. în Ruth Legor Sivard. BRAGHINĂ.. 67... D. 1996. Editura All. B. Editura Polirom. Bucureşti. 1970. Paris. New York. Rimlands and the Technological Revolution. Drept internaŃional public. 62. J. Provocarea capitalismului global. Cursa modernă a înarmărilor. 2005. FORGET. I. nr. Editura Paideia. Editura FundaŃiei România de Mâine. 1983. Bucureşti. C. Editura Floare Albastră. Geografie economică mondială. 1988. Dimensiuni şi implicaŃii. Sociologia naŃiunii şi a războiului. 74. World Military and Social Expenditures. 1983. 63. F.. 1439. FRĂSINEANU. 1981.. Statele pe harta lumii.. Bucureşti. G. 64. M. Deterrence in the New Strategic Environment. GRAPIN. 1977. Editura Militară. ImplicaŃii ale factorului militar in viaŃa internaŃională.. 75. GEISS. 1994. în „Defense nationale”. Fronts et frontières: un tour du monde gèopolitique. Political geography. 326 . GUSTI.. 1985.. vol. vol. GEAMĂNU. S.. 78..2. M. I. Moskva. GADZHIYEV. GLASSNER. London.1.. Iraq`s secret weapon: water. mars 1984..2. FUKUYAMA.I. War and Deaths. vol 10. Bucureşti.. 71. 2000.. vol. 1987.

Twenty-Five Years of Local War. The Future of the Atlantic Alliance: Whither NATO? Whether NATO?.. Timişoara. EsenŃa şi funcŃia socială a unei şcoli sociologice reacŃionare. Geopolitika i politicheskaia geografiya. „Journal of Peace” Rosearch nr. The Logic of InternaŃional RelaŃions. HUTIN. 85.. în: „The Washington Quarterly”. „Journal of Peace” Research nr. Bucureşti. 1993. IOSIPESCU. 1979.. HLIHOR. S. Editura Humanitas. Editura ŞtiinŃifică. 93..S.. International Peace Research. Editura de Vest.3. 1994. KENDE. KOLOSOV. Bucureşti. Edward Arnold Ltd.P.D. 1978. 95. Editura Politică. V. JOFFE. IANOŞ.. Militarization of Nature. FREY. P. Caruselul violenŃei. Locational Models. 2005. 1960. KENNEDY. I. Editura UniversităŃii NaŃionale de Apărare „Carol I”. Bucureşti. 1989. A. Twenty Five Years of Local Wars. Bucureşti. JENNINGS. 92. Bucureşti. C. Some International Law Aspects of the Refugee Question.. P. HEYDEN. 100. F. Conflict and Control over Strategic Resources and Some Implications for Peace Policies. 84. Editura Antet. 2000. IONESCU.P. vol.. Bucureşti.. Editura Militară. I.. Bucureşti. War of Ten Years (1967-1976). A. 1939. HUNTINGTON. ViaŃa politică americană. „Journal of Peace Research”.KENDE. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii’90. H. I. Sisteme teritoriale. SocietăŃile secrete. 94..81. 3/1978. London. S. I. 1991.. 101. 99. The Rise and Fall of the Great Powers. Wars of the Ten Year. KENDE. Geopolitica şi geostrategia în analiza relaŃiilor internaŃionale. Random House. S. J.V. G. 86.. W.. Viitorul marilor puteri. IONIłĂ. Editura Tehnică. 87. SperanŃa în om. 327 .. New York.I. Critica geopoliticii germane. 2000. S. „Journal of Peace Reseorch”. primăvara 1992. nr. 97..1/1977. HVEEM.. 1977. 90. 1981. 91. B.. 1988.B. 1987. Războaiele locale şi panoplia zeului Marte.Y. 1998. HAGGET. Scott. HUNTINGTON. Editura Scripta.. O abordare geografică.E. 82... A. 2001 98. IOSIPESCU. Oslo. XXV6. 89. După hegemonie. Editura Militară. V.L. 1985. N. 88.. JONES.CLIFF... 83. Moskva. Editura Militară. London. Bucureşti. Bucureşti. MIRONENKO.. 96. HEISBOURG.. Foressman and Company. Y. Aspekt Press. 1987. M. O. Ciocnirea civilizaŃiilor şi refacerea ordinii mondiale.

Editura UniversităŃii Bucureşti. 30 martie 1992. 116. Flammarion.. în „Foreign Affairs”. Geografie regională.. Introducere în Geopolitică. Confruntări armate din epoca contemporană în Despre pace şi război în era nucleară. O strategie pentru supravieŃuirea lumii. NICOLAESCU G. vol. Editura Politică. 106. Un raport al Consiliului Clubului de la Roma.158. nr. 1968. KOHN. MIHĂILESCU. 1920. S. Editura Top Form. Maspero. 103. LACOSTE... D. S. La géographie ça sert d’abord a faire la guerre. Islamul contemporan. Bucureşti. Y. Paris. H. 1993. Manging Migrations. 2003. XXIX. MEISSNER. J. New York. Editura Meteor Pres. BERSTEIN. 112. MARIN. P. The World Partnership. S. NOUSCHI. MORARIU. LACOSTE. 72. 120. Bucureşti. Bucureşti. 2007. Gestionarea crizelor politico-militare. primăvara 1992. Geografie teoretică.NEGUł.. Y. Antropogeografia.. MARTONNE. Russia and eastern Europe: will the west let them fail?.. 357. I.. în „News Week”. MEHEDINłI. 109. MAGORSKI. GHE. Editura All.. 328 . SCHNEIDER. 118. En France comme URSS?. Emm.. 2002. 1985. Editura Academiei Române. V.. Prima revoluŃie globală. NARTOV. Editura Polirom. McGrow-Hill. sept. nr. Editura Librăriei SOCEC & Co. KING. Bucureşti. Editura FundaŃiei România de Mâine. C.. Moskva. 113..ONIŞORU. 1995. 1938. Bucureşti. Bucureşti. Growing Poins in Lithuania. de. KISSINGER. J. în „Foreign Policy”.86. 1999. E... 122.. 1998. 2003. 2002. B. MILZA. MROZ. 121. (citată de Seişanu.. 1991. 108. RelaŃii InternaŃionale. M.. Nr. 104. Editura All. nr. Editura Tehnică. 1978. Mic atlas istoric al secolului XX. 111.102.A. Tom. Continentele. Iuniti. în „L’Evenement du Jeudi”. „Annales de Geographie”.. CODIłĂ C. 119. A.A. DiplomaŃia. MÉRAD. N. 1965. Dictionnaire de géopolitique. Încercare a unei hărŃi etnografice a Ńării Româneşti. KISSINGER. A. 115... Iaşi. Editura Corint. 107. 117. 114. Bucureşti. 1993. A. Geopolitika. Bucureşti. Bucureşti. Paris. Paris.1/1993. 2005.. Istoria secolului XX. 105. Bucureşti... – F. H. 1996) 110. S.

Bucureşti. POSEA Gr. géopolitique. The Pursuit of the Nation-State. 1998. DVORTESKI. VINTILĂ-RĂDULESCU. 143. The Geopolitics of People Power.. 142. Şcoala geopolitică germană. vol. 1992. New York. Bucureşti.Teorii şi Paradigme clasice. Paris. România.. R.G.. A. 127. pratiques. V. 1976. Bucureşti. 124. 1963. P. Editura Roza Vânturilor. Polemologia şi problemele păcii. 1999. Războiul şi economia. Editura Sylvi. Geopolitica. M.. Principiul naŃionalităŃilor.. 140. Editura FundaŃiei România de Mâine. IOANA.. Geopolitica haosului. Editura Top Form.123. Editura Info-Team. G. V. S. România.. 1997. 128. Editura Univers Enciclopedic. ROMAN. SCHREIBER. Istoria petrolului. Asimetria fenomenului terorist. Editura Univers Enciclopedic. Geopolitica în pragul mileniului III. Bucureşti.. Editura Antet. în „East Central Europe Journal of International Affairs”. Editura Militară. 130. SEDILLOT. SANGUIN... 1991. PAPP. Bucureşti. 126.. N. 132. SECĂREŞ. SARIN. 2003. 1997. 55. SAVA. Bucureşti. geografie şi geopolitică. 2002. géostratégie: domaines. New York. Bucureşti. Editura Politică. RAMONET. Bucureşti. 1982. Islam. I. R. vol.. Editată de AsociaŃia StudenŃilor Musulmani din România. Fenomenul militar în istoria societăŃii. 125. 329 . 1998. Bucureşti. SIMILEANU. Timişoara. PARRISH. T. Editura Doina.. 131.. Bucureşti. 1970. 1980.2. POP. Editura Top Form. Editura Albatros. 141.. Bucureşti. 135. evoluŃia şi elementele constitituve ale naŃionalităŃii.L. Editura Politică. I. Tipografia Valahia. 139. Political Geography. SARCINSCHI. 136. 1996. 2003. Bucureşti. 45/nr. Elemente noi în studiul securităŃii naŃionale şi internaŃionale. POUNDS. STANCIU. ALEXANDRA. 2001. T. SIMION. SIMILEANU. Editura UniversităŃii NaŃionale de Apărare.. Enciclopedia Războiului Rece. 137. SEIŞANU. A.. Sfidarea mondială. CredinŃă şi învăŃături. Tensiuni geopolitice. PEARSON. 2004. 134. 1979. J. Limbile Europei. Bucureşti. iarna 1992. Editura Politică.. Război contra speciei umane.N. 133. R. Bucureşti. Contemporary International Relations. D. Geopolitica. 144. „Stratégique”. S. Originile.. SIMION. SARWAR. Bucureşti. 2003. 129.J.. Macmillan Publishing Company. V. O. 138. Géographie politique. Editura Militară. 3. L... friches. S. Bucureşti.. V. nr. SALA. 1992.

149. 2001. Africa şi America Latină. Universitatea Independentă „Dimitrie Cantemir”. 1980. S. C. C. Bucureşti. Editura Militară. 147. SOARE. 330 . TRINIQUIER. geografie. Editura ŞtiinŃifică. OLARU. Editura Militară. 1989. 146. Editura Humanitas. A. 167. J-L. Bucureşti.. TĂMAŞ. C. Un dicŃionar al lumii moderne. 2000.. Geopolitica – o abordare prospectivă. Bucureşti.. Political Geography. 154. The End of Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics and Globalization.... 1972.. 162. Geografia economică a lumii contemporane.J. P. ZAMFIR. 1993. 148. SUCEAVĂ. Z. Bucureşti. 1991. Carnegie Moscow Center. Longman Group UK Limited. TĂMAŞ. 1986.. SOARE. ZBUCHEA. TAYLOR. Paris 1980. 158. 157. 1990. A. 1985. Bucureşti. Editura Militară. Bucureşti. D.. La Guerre. 1995. World-economy. Paradisul iluzoriu. LXIV. Elemente de strategie militară. DicŃionar politic. Tipologia conflictelor armate contemporane. I. 156. COŞCODARU.. 1999.V. Războiul şi politica în epoca contemporană. 161.. Editions Albin Michel. 2003. SOARE. 1981. Powershift – Puterea în mişcare. Specificul politic şi cultural al Europei de Sud-Est. 153. 159. C.. „Studii şi articole de istorie”. TOFFLER. 155. 2004. Bucureşti. Bomba drogurilor... VASILE. Editura Militară. 152. Bucureşti. 1989. 1988. Bucureşti. Bucureşti. De la unipolaritate la multipolaritate. 160. Bucureşti. Politică. SMALL.. Editura Antet Bucureşti.. VELCEA. SOARE. THEODORESCU. G. SUCEAVĂ. 151.. Lexicon militar.. P.. 150. M.. Editura Academiei Române. 165.. The Woges of War 1816-1965. STACATE. InstituŃiile democraŃiei şi cultura civică. SINGER. Bucureşti. 166. Război şi anti-război. Editura Oscar Print. A. Bucureşti.145. Moscow. OLARU. economie... Bucureşti. P. 1993. 163. Editura ŞtiinŃelor Sociale şi Politice. Editura FundaŃiei România de Mâine. łURLEA S. Bucureşti. PopulaŃia Terrei. UNGUREANU. 1999. D.R. R. London. I. A Statistical Handbook. Bucureşti. C. TREBICI. TRENIN. P. J.. I. Istoria łărilor din Asia. New York. Editura Noua Alternativă.L. TOFFLER.. 1995. Casa de editură şi presă „Şansa” S. Bucureşti. Miraj şi realitate. S.. istorie. 1975. Dialectica luptei armate.. R. 164. Editura Militară. Editura Militară. Editura Militară. România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial. I. 1995.. Editura Antet Bucureşti. naŃionstate and locality. Centrele de putere ale lumii. SOARE. Editura Lucman.

. WALD. 1999. Institutul Francez de Polemologie.. 357. vol. WALLACE. WINOCK. FEDN. Report of the Group of Experts on Definitions and Terminology for Mineral Ressources. 1986. *** L’état du monde. nr. *** Face aux futurs. M. Editions La Decoverte. 1993. nr. nr. 1991. W. PAGE. Editura Politică. ZYUGANOV. WILSON. *** Despre pace şi război în era nucleară. G. International Organization. martie 1987 185. M. 179. Geografiya pobedi. Bucureşti. Norton. Longman Group U. „Lumea”. 1994. *** Border and Teritorial Disputes. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 178. *** Orientul Mijlociu – Teritorii în schimbul păcii. Paris 1991. Londra. 9. Paris. 188. Editura Militară. 186.K. 170. 1993. *** United Nations. „Anuaire economique et geopolitique mondial”. Paris. 173. în: L`Evenement du Jeudi.. Energy. 1980. Intergovernamental Organization in the Global System. 176. 180. I. *** Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan. aprilie 1993.. New York. WIGHT. *** Aproches Polemologiques. DicŃionar de termeni geografici. Editura Meridiane. 1992. Bucureşti. *** Geopolitica. I. 187. *** Geografia de la A la Z. 175. Editura Arc. Vulnerability and War. Paris. 172. 171. 1995. 1970. Război şi stări conflictuale. Editura ŞtinŃifică şi Enciclopedică. Economic and Social Council. *** L’état du monde. D. Editura Glasul Bucovinei. 1985. Iaşi. SLAVE. WALLESTEIN.. The international classification of mineral ressources. 331 . Osnovi rossiyskoi geopolitiki. Paris. „Lumea”. 15-16. „Anuaire economique et geopolitique mondial”. 182. sept. „Anuaire economique et geopolitique mondial”.1993.168. vol. mai 1993... Editura ŞtinŃifică. Ce limbi se vorbesc pe glob.. Politica de putere. 177. 1998. W. J. SINGER. *** Orientul Mijlociu – Apa o bombă incendiară. 1968. 11.J. New York. Sistemul mondial modern. coordonator Vasile Secăreş. 169. Editura Rombay. C. 184. 1987. Chişinău. 1994. Moskva. Editions La Decoverte.. *** L’état du monde. 1815-1964: A Quantitative Description. 181. L.. Editions La Decoverte. 174. E.. Bucureşti. 1979. Interfuturs. Caucase: les poudrieres. *** Statele lumii – Mică enciclopedie. M. 183. OrganizaŃia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare.

191. 1997. *** Journal of Peace Research. 1996. oct 1989.Sauer. 196.Sauer. 197. 193. *** Yearbook of International Organizations. Bucureşti. Vol. nr. 199. *** Rapport de L’Organe International de Controle des Stupefiants pour 1996. 200. *** ONU Doc A/37/386. New York. *** Yearbook of International Organizations. *** Yearbook of International Organizations. Nations Unies. 1981. 1995. 194. *** World Military and Social Expeditures. 1991/1992 (1992) Vol. 192. 332 . *** Rapport de L’Organe International de Controle des Stupefiants pour 1995. New York.1. *** BalanŃa militară mondială 1992-1993.2. 1988. *** ONU. (Centru de informare şi documentare ONU). Munich: K. Munich: K. Editura Militară.1978.1. New York.Nations Unies. Vol.3. 190.G. Etude des rapports entre le disarmament et le développement. *** World Military on Social Expeditures.Sauer. paragraful 46. 201. *** Tipologia conflictelor armate contemporane.G. 1983 (1984). 1983. Munich: K. Assemblee generale.189. 195. 1991/1992 (1992). 198. *** Rapport de L’Organe International de Controle des Stupefiants pour 1994. Nations Unies.G.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful