You are on page 1of 13

Ilinca Ilian Apocatastaza negativă : Milan Kundera

Titlul lucrării mele ar putea fi atacat de apologeţii relativizării, printre care, la loc de cinste, se află şi Milan Kundera, ca propunînd doi termeni care, pe de o parte, cu greu ar putea fi asociaţi, iar pe de altă parte, susţinîndu-se mai mult pe supoziţii şi credinţe acceptate decît pe un adevăr demonstrabil. În primul rînd, termenul de apocatastază este legat inextricabil de concepţia atribuită lui Origene potrivit căreia, la sfîrşitul timpurilor, natura desăvîrşit bună a lui Dumnezeu va ierta păcatele tuturor şi, mai mult, îl va ierta pe însuşi diavolul a cărui răutate nu ţine de esenţă (fiind creaţie a lui Dumnezeu), ci doar de liberul arbitru. Considerat eretic în 533, la Conciliul V, Origene este condamnat şi anatemizat şi tratat de Justinian ca mai dăunător decît Arie, al cărui maestru este considerat, şi mai lipsit de pietate decît maniheii 1 ; această anatemizare nu porneşte însă de la textele originale ale marelui teolog creştin, ci de la ideile încetăţenite asupra scrierilor sale, de la origenism, iar nu de la Origene. Milan Kundera ar fi putut adăuga un capitol în frumosul său eseu, Testamentele trădate, asupra acestui caz revelator pentru modul în care un anumit mod de interpretare falsifică pînă la totala denaturare intenţiile genuine ale unui gînditor. Mai mult, încă din timpul vieţii, Origene a încercat să se apere de această “pseudo-origenizare” a textelor sale şi “se plînge că i-a fost transformată în afirmaţie categorică un pasaj [din De principiis, n.m.] care nu trebuie judecat decît în cadrul unei teologii în stadiu de căutare care este schiţată în acea carte” 2 . Aşa cum arată H. Crouzel, apocatastaza la Origene nu este decît formularea unei mari speranţe, pentru că “certitudinea cu privire la o apocatastază universală ar fi în contradicţie cu

1 2

Anton I. Adămuţ, Literatură şi filozofie creştină, vol. I, Ed. Fides, Iaşi, 1997, p. 150. H. Crouzel, Origène, Ed. Nathan, Paris, 1978, p. 338.

această numită de mine “apocatastază negativă” are o formulare precisă: ea se găseşte în primul său roman. a cărei ambiguitate nu mai are nevoie de precizări. în fapt. nu va fi nicicînd definitiv încheiat pentru că tocmai termenii clasabili într-un dicţionar al ideilor primite de-a gata sînt cel mai greu de rupt din acest ansamblu şi repuşi în circulaţie întro enciclopedie mai demnă. Pentru Milan Kundera. Cu toate acestea. 340. oricît ar încerca să impună celorlalţi 3 Idem. văzută ca răspuns negativ la utopia (pseudo)origenistă a salvării tuturor. asociindu-l cu altă noţiune. dat fiind că “rău în sine” este o noţiune pe care încă de la Origene o vedem pusă sub semnul întrebării. s-a dovedit a fi mai tare decît sensul originar în care aceasta a fost formulată de Origene. ideea împărtăşită de toţi. spre deosebire de Origene. Ludvík. cea de “negativ”. iar efortul de a restitui adevărului această “minciună frumoasă”. la încheierea veacurilor.autenticitatea liberului arbitru cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om” 3 . anume că lipsa de temei a unei încercări de reabilitare a întregii existenţe trăite ca un eşec este egală cu lipsa de temei a unui efort de schimbare radicală prin întreprinderi care ţin de natura eroului. Finalul neaşteptat al unei răzbunări pregătite în cele mai mici detalii de protagonistul romanului îl pune faţă în faţă cu o descoperire uluitoare. De altfel. . p. tot cu accepţiunea sa denaturată îl folosesc şi eu în titlul lucrării mele (cunoscîndu-i totuşi şi sensul prim). Gluma. personajul-cheie al Glumei. aceşti termeni îmi vor servi ca punct de plecare în analiza pe care mi-o propun asupra operei kunderiene. şi are drept termen fundamental uitarea. bazată pe o mare minciună şi o lipsă de nuanţare deliberată. Recunoscîndu-le însă ca idola fori. descoperă la capătul unei zile menite să îi pună în faţă oglinda neiertătoare a întregii sale vieţi că o existenţă trăită cu un plan prestabilit (anume acela de a se răzbune pentru eşecurile sale) nu are nici o valoare pentru că raţiunile adînci ale faptelor sale sînt mereu supuse unor interpretări neconcordante şi că. acest kitsch.

Această reinterpretare este însă o voită uitare a unor aspecte care. mai mult. . 1992.propria sa versiune asupra faptelor. 307-8. Nimeni nu va răscumpăra nedreptăţile săvîrşite în schimb toate nedreptăţile vor fi uitate” 4 . A păstra în memorie tot ceea ce pentru altul este esenţial ar fi un atribut zeiesc. însă prin punerea în lumină a acestei stări de fapt Kundera nu se revelează decît un campion al lucidităţii iar nu unul al acceptării sau. pentru personaj. sînt considerate drept esenţiale. stabilite prin iertare şi răzbunare. evidenţa pare a fi aceasta la sfîrşitul romanului Gluma. p. Bucureşti. Misiunea răscumpărării (împlinită de răzbunare şi iertare) va fi înlocuită de uitare. Gluma. în vreme ce pentru alţii caracterul lor accidental şi anodin este o premisă pentru completa lor trecere cu vederea. în timp ce în spaţiul mundan “totul va cădea pradă uitării şi nimic nu va fi răscumpărat. Univers. adevărul crezut ca identificabil cu suma încredinţărilor despre propria persoană) este datorată interpretărilor divergente ale actelor sale în ochii celorlalţi. ca şi al altor personaje kunderiene. Dacă lipsa premiilor deopotrivă cu lipsa pedepselor. promovării acestei viziuni. aceştia nu vor vedea din ele decît ceea ce le este mai profitabil să creadă. Exemplele prin care această răstălmăcire a propriului adevăr sînt abundente în opera kunderiană : e de ajuns să ne amintim de atît de umoristicile scene din Viaţa e în altă parte în care tînărul poet Jaromil sacrifică o noapte de dragoste cu o frumoasă cineastă din motivul (real) al chiloţilor ineleganţi dar aducînd ca motiv (ideal) fidelitatea pentru iubita sa sau aceea în care mama refuză o propunere de aceeaşi natură din raţiunile (ideale) ale maternităţii care îşi sacrifică feminitatea avînd 4 Milan Kundera. Ed. se impune prin atotputerea uitării-matcă transformînd totul în indistinct. am putea oare trage concluzia că indiferent de natura unui act – bun sau rău pentru cel care îl face sau în suportă – acesta va fi şters cu desăvîrşire dintr-o visată carte a faptelor? Din păcate. Ceea ce este evident este că această uitare a adevărului individual (în cazul lui Ludvík.

ar fi mai fericită femeia care ar accepta cu luciditate că e urîţită de un pîntece zbîrcit sau entomologul care ar încuviinţa ca succesul său se bazează pe o eroare de înţelegere? Pentru a putea răspunde unor asemenea întrebări. exemple găsim şi în atitudinea lui Mirek din Cartea rîsului şi a uitării de a-şi atribui mai degrabă o tinereţe de arivist decît de a-şi declara timiditatea şi complexele de inferioritate care îl fac să accepte prietenia cu o fată extrem de urîtă ca şi în satisfacţia entomologului praghez din Încetineala de a se vedea recunoscut potrivit adevărului său ideal (disidenţa în anii comunişti) în vreme ce realitatea faptică îl arată drept de o laşitate jalnică. luminată de fraza citată asupra uitării. ci între dăunător şi benefic. Reajustarea acestor categorii. ţinerea în frîu a acestei apropieri a polilor care se face tot mai vertiginoasă ar putea fi oare realizată de memoria exactă asupra faptelor brute şi refuzul net de a machia şi reînfrumuseţa existentul? Ar fi oare mai profitabil pentru tînărul poet să îşi recunoască mizeria unei existenţe condusă de o mamă care îi procură şi supraveghează lejeria intimă. atunci existenţa umană îşi pierde dimensiunile şi devine de o uşurătate de nesuportat” 5 . dacă fiul lui Dumnezeu poate fi judecat din pricina căcatului. caracterul întru totul negativ pentru că este incapabilă să susţină o dreaptă cumpănă nu atît între adevărat şi fals. Dumnezeul epocii.însă ca motiv (real) ruşinea pe care i-o provoacă pîntecele flasc . Ambiguitatea care. dacă între josnic şi nobil nu există diferenţă. potrivit lui Kundera. între negativ şi pozitiv. Fiul lui Stalin. este descoperirea fundamentală a romanului îşi arată. se sinucide nesuportînd ruşinea de a fi judecat din pricina latrinelor pe care le lăsa murdare : “Dacă damnaţiunea şi privilegiul constituie unul şi acelaşi lucru. Meditaţia cea mai profundă asupra acestei dihotomii este dusă la capăt în Insuportabila uşurătate a fiinţei unde găsim fragmente capabile să pună şi mai bine în lumină angoasa nemărginită în faţa unei lumi în care cei doi poli ai eticii îşi apropie atît de mult poziţiile încît devin indistincte. .

în momentul în care se petrece. în care este. cele două realităţi nu sînt atît de opozabile pe cît s-ar putea crede : “Nu cunoaştem realitatea decît la timpul trecut. poezia este domeniul în care libertatea este atotputernică.. potrivit scriitorului. Viaţa e în altă parte. însă. singura demonstraţie o constituie intensitatea sentimentului” (Milan Kundera. Bucureşti. 1995.. Bucureşti. asupra acestei uitări mascate.Kundera porneşte în căutarea raţiunilor care ghidează această falsificare a memoriei. acest sentiment impune însă o limitare a libertăţii pe care o caută poeţii. o formă a uitării. Ed. Amintirea este o formă a uitării” 6 . Ed.] Poetul nu are nevoie să demonstreze nimic. 153. Amintirea nu este negarea uitării. Nu o cunoaştem aşa cum este în momentul prezent. Acest gest de ireverenţă faţă de celălalt îl transformă pe Milan Kundera. p. Insuportabila uşurătate a fiinţei.. 1999. aceea de a crea lumea pe măsura aspiraţiilor lor printr-un act demiurgic ce pune între paranteze dorinţele şi aspiraţiile aproapelui lor. 204. poate. Ed. [. dimpotrivă.. Mai mult. Dacă amintirea este. în însuşi sînul Noului: “Libertatea nu începe acolo unde părinţii sînt repudiaţi sau înmormîntaţi. Poetul spunea ieri: viaţa e deşartă ca plînsul. aşa cum arată în Testamentele trădate. Les testaments trahis. azi el spune: viaţa e veselă ca rîsul. punînd piciorul pe Terra. p. 7 “Poezia e un domeniu în care orice afirmaţie devine adevăr. 1993. Paris. 6 5 . pentru simplul motiv că nu există nici o constrîngere spre justificare a afirmaţiilor şi trăirilor. Gallimard. într-un raport inextricabil cu memoria. Poetul trăieşte ca primul om al planetei.] Acolo unde omul e scuipat din cer. bazîndu-se pe conştiinţa unui bine făcut în trecut a cărui trecere cu vederea ar echivala cu trădarea cea mai josnică. Cum am văzut. lipsit de orice sentiment de gratitudine” 8 . Poetul al cărui portret intemporal este făcut în Viaţa în altă parte are dreptul să creeze adevărul pentru că singurul criteriu al poeziei este intensitatea sentimentului7 iar forţa acestuia se află în legătură. p. 238-9. pentru că.[. cu lipsa de experienţă şi tinereţea. Univers. ci acolo unde ei nu sînt. Univers. Dincolo de formularea paradoxală şi efectist-barocă. trebuie reţinută convingerea scriitorului ceh că adevărul memoriei este întotdeauna aflat în nepotrivire cu adevărul pur şi simplu şi că sarcina romancierului este de a explora tocmai această breşă între cele două momente. Milan Kundera. şi de fiecare dată are dreptate. sentimentul gratitudinii se află. între cele două adevăruri.

simultan. La baza lor se află o tendinţă înnăscută a omului de a nu se preda orbeşte nimicului care îl va mătura. Erosul lui e pasiv ca cel al unui copil: el speră să fie făcut captiv. p.. 185. Pe acest mecanism se bazează legătura dintre lirism şi revoluţie şi acesta este materialul explorat în Viaţa e în altă parte. şi încă de prim ordin. însă. Puterea sufletului. Inconştientul colectiv nu are o reprezentare mai puternică a fericirii şi păcii decît aceea a vieţii intrauterine: captînd-o. a legăturii mamă-copil. În romanul intitulat iniţial Vîrsta lirică această idee nu se aplică doar “idilei” generalizate reprezentate de comunism. Antologie. Ed. ale uitării. de a încerca să îi Idem. Prima parte. ea îşi dezvăluie latura devastatoare. his mother ideal of love and beauty” 10 ). private. p. p.acesta în creatură şi îi neagă orice capacitate de a fi la rîndul său creator al unei realităţi mereu contradictorie faţă de aceea realizată de demiurgul-poet. 9 88 . să producă frumosul. dorind să scape de situaţia de creatură a propriei sale mame care proiectează asupra sa o imagine ideală (excelent decelată de Tomislav Longinovic drept “a pale caricature of Apollo. Am văzut că heteroatribuirea. poetul trebuie să se conformeze? Dorindu-se creator al unei lumi cu totul noi şi. ci şi aceleia. Este ceea ce Jung numeşte syzygia. poeţii şi-au însuşit-o ca aspiraţie vitală şi au încercat să o substituie adecvat în modurile cele mai diverse 9 . în cele din urmă şi în ciuda voinţei sale. există oare infern mai de temut decît acela al trăirii reale – aşa cum o încearcă Jaromil însuşi – ca prizonier în universul mamei care îi fabrică după propriile dorinţe imaginea cu care. ca şi autoatribuirea imaginii sînt forme. în spaţiul poeziei. Pe de altă parte. cu imaginea ei şi cu femeia ce ar urma să-i devină mamă. absorbit. New York & London. poetul îmbrăţişează revoluţia comunistă a cărei dictatură a perfecţiunii nu este departe de cea pe care mama o exercită asupra fiului său. 141). 10 Tomislav Longinovic.) Milan Kundera and the Art of Fiction. învăluit şi devorat” (C. “Anti-Apollo: Lyricism and Abjection in Life is Elsewhere”. Anima. 1994. 1992. în Aron Aji (coord. definită ca perechea animus-anima a cărei proiecţie se află în “relaţia fiului cu adevărata sa mamă.G. Bucureşti. 118. odată demarată această schimbare în proza vieţii reale. Dacă exprimarea unor aspiraţii de schimbare totală a lumii – pentru că este de nesuportat! – este în măsură. Garland Publishing Inc. mai restrînse.Jung.

fără ca măcar o singură dată să fie vizitate de ideea unei similarităţi pînă aproape de identificare cu o familie vastă de femei pentru care imortalitatea este singura justificare a vieţii 12 . Un fel de mecanism de seducţie generalizat este denunţat de Kundera în chip mai mult sau mai puţin explicit în toate romanele sale şi expus cu claritate în Valsul de adio prin bătrînul Bertlef: “Spuneţi-mi care credeţi dumneavoastră că e plăcerea supremă a omului? Încercaţi să ghiciţi. o contrapondere de frumuseţe sau eroism sau perfecţiune prin intermediul cărora unicitatea eului său să fie recunoscută în eternitate. prin toate forţele. şi asta pentru simplul motiv că nu sînteţi destul de sinceră. obositorul critic de artă din povestirea Nimeni nu va rîde. faire « quelque chose » pour rester dans la mémoire de tous ceux qui l’ont connue” (Milan Kundera. 102. p. Ed. care sclipeşte de atîta tinereţe? O asemenea femeie nu poate fi sinceră. dar sinceritatea presupune cunoaşterea de sine. L’Immortalité. Ed. iar cunoaşterea de sine dă roade cu vîrsta. Şi atunci. dar sînt sigur că nu veţi reuşi. două ipostaze ale aceluiaşi tip uman condus de sentimentalism. p. Bucureşti. 1996. faire partie de l’Histoire parce que l’Histoire est la mémoire éternelle. Valsul de adio. fiindcă habar nu are ce sălăşluieşte în ea. nu e un reproş. 12 11 . toţi aceşti însetaţi ai gloriei şi recunoaşterii sînt reductibili la una dintre imaginile cele mai frumoase din opera kunderiană care apare în Cartea rîsului şi a uitării : nişte struţi visaţi de Tamina care se Milan Kundera. speakerii din Nemurirea. ci multe dintre personajele lui Kundera sînt urmărite de această sete de a fi recunoscute în strălucirea perfecţiunii lor. Univers. Cîntăreţii de şlagăre din Insuportabila uşurătate a fiinţei. cum ar putea fi sinceră o femeie ca dumneavoastră. Gallimard. 248). Dacă ar şti. sînt gata să jertfească totul pentru ca numele şi importanţa lor să nu fie uitate. Nu doar Jaromil este gata să facă totul pentru a regăsi în privirea tuturor aceeaşi admiraţie necondiţionată pe care o primea în copilărie de la mama sa. ar trebui să fie de acord cu mine şi să admită că plăcerea supremă e aceea de a fi admirat” 11 . Bettina şi Laura din Nemurirea. je veux me dépasser moi-même. Même si elle n’aspire qu’à la petite immortalité. “Aspirant à la grande immortalité. Vă rog să mă credeţi. grafomanii din Cartea rîsului şi a uitării. Bettina veut dire : je refuse de disparaître avec le présent et ses soucis. jurnalista din Încetineala.opună. Laura veut la même chose : se dépasser elle même et dépasser le moment melheureux qu’elle traverse. 1993.

cum a dormit. Kundera dedică acestei teme a falsificării memoriei o întreagă carte de eseuri. ci şi scormonirea în biografiile care ajung. p. Cartea rîsului şi a uitării. mai importante decît operele în sine 14 . Că importantul lor orgasm a durat şase ore. Uitarea îşi insinuează tentaculele în aparent cele mai nemuritoare construcţii (ale unui Goethe. Ed. p. [. Aici intervine funcţia kitschului pe care Broch o definea ca o “fugă. Dar eu. 1986. În Arta romanului Kundera propune o soluţie uimitoare pentru a stopa acest delir al grafomaniei care nu are drept scop cunoaşterea unui adevăr încă nebănuit ci simpla exhibare a eului în faţa lumii: impunerea pseudonimelor. Din întreaga complexitate a trăitului oricine poate alege ce doreşte şi impune celorlalţi imaginea construită artificial despre un eveniment sau o întreagă existenţă. Paris. Kundera. Kundera proiectează o privire plină de îndoială. fiecare ca să-i vorbească despre sine. nici ca să o ameninţe. vehement. cu insistenţă şi agresivitate pentru că nimic nu e mai important pe lumea asta decît ceea ce vor ele să îi spună” 13 . L’art dun roman. de înghesuiala de glasuri care se înalţă tot mai sus pentru a se face auzite. 172. Indistincţia vocilor celebrităţilor sau a aspiranţilor la ea nu e diferită de cea mai neagră uitare şi nimic nu separă tăcerea absolută. . Pentru a putea fi dat spre înţelegere un fenomen. 17 din partea 4). cum a fugit pînă la gard şi ce a văzut în spatele acestuia. Ele nu au venit nici ca să o avertizeze. eu ştiu. Au venit. care nu doar ar limita atracţia spre a-şi face un nume în lumea literelor. Ed. ale unui Beethoven înfăţişaţi lumii prin latura lor biografică plină de scăderile oricărui om) iar peste consolarea unui Shakespeare că monumentul ridicat prin poezie fiinţa iubită şi iubitorul deopotrivă vor dăinui.. nici pentru a o chema la ordine. 1999. Univers. Gallimard. Les testaments trahis. Fiecare ca să îi spună cum a mîncat. (cap. zeroul comunicativ. Că şi-a petrecut importanta copilărie în importantul sat Ruru.apropie cu ciocurile clămpănitoare de gard pentru a spune ceva femeii care păstrează ca pe un preţios inel de aur tăcerea în faţa unor mesaje incomprehensibile: “Tamina nu va şti niciodată ce au vrut să-i spună aceste păsări mari.] Ele se ridică cu toatele în faţa Taminei şi îi vorbesc în acelaşi timp. Ele nu se interesează cîtuşi de puţin de ea. aceste trebuie să suporte un proces asemănător cu acela al traducerii dintr-o 13 14 Milan Kundera. astfel. o fugă neîncetată spre raţional” 15 .. ale unui Hemingway. şi mare parte din meditaţiile din Nemurirea.

acest proces este posibil datorită inextricabilei sale legături cu natura umană care nu se poate împiedica să imagineze o lume perfectă în care răul şi respingătorul să nu existe. Cum însă dorinţa de a rămîne întipărit în memoria umană. Kitsch. vanguardia u el arte por el arte. este de asemenea adînc înrădăcinată în om. latura sa dezgustătoare şi insuportabilă. Barcelona. prin admiraţia suscitată. Kitschul impune o singură interpretare corectă. p. iar din întreaga dramă a unui război şi a unei ţări devastate rămîne o fotografie cu un drapel însîngerat : “Înainte de a cădea pradă uitării vom fi transformaţi în kitsch. mai precis cu înlocuirea unei realităţi printr-o minciună frumoasă pentru că 15 16 Hermann Broch. 1970. Calitatea sa super-interpretativă îl înrudeşte însă şi cu uitarea. 11. Ed. ca referindu-se doar la domeniul artei: în fapt. este cu desăvîrşire absent. modelarea personalităţii capătă adesea un aspect kitschifiant. Pentru multe dintre personajele kunderiene care aspiră la a se retrage din această cursă a recunoaşterii kitschifierea nu încetează să opereze: Tomas din Insuportabila uşurătate a fiinţei care sfîrşise prin a se închide alături de Tereza în idila privată a dragostei lor solitare primeşte ca epitaf “A vrut Împărăţia Domnului pe pămînt”. o singură versiune asupra faptelor şi de aceea domeniul său este mai întins decît îl considera Broch. întoarcerea”. cit. 271. p. Tusquets. limba raţiunii. ne arată Kundera. Franz din acelaşi roman primeşte din partea soţiei abandonate inscripţia pe piatra tombală “După o îndelungată rătăcire. dacă elimină printr-un acid propriu orice este văzut ca inacceptabil în condiţia umană. . Insuportabila uşurătate a fiinţei. Kitschul este o manieră de a închide ochii.limbă formată din cuvinte bogate în sensuri şi conotaţii într-una rigidă dar mai precisă. Dacă kitschul înfrumuseţează artificial. dar a închide ochii înseamnă inevitabil a dori să uiţi pentru a rămîne alături de alţi semeni – în mod ideal cu toţi – doritori de uitare. Kitschul e staţia de legătură între uitare şi fiinţă” 16 . kitsch-ul e consolarea faţă de o lume paradisiacă în care inacceptabilul condiţiei umane..

a vieţii. ea se supune aceluiaşi regim al bivalenţei : “Uitarea : în acelaşi timp nedreptate absolută şi consolare absolută” 17 . ci. nu poate constitui o consolare. au fost şterse. Aneantizarea kitschului nu se poate duce la capăt decît printr-un efort al lucidităţii care este capabilă să accepte că natura umană rămîne umană în măsura în care acceptă cei doi poli ai eticii. O întreagă pleiadă de femei 17 Arta romanului. între ruşinos şi admirabil. rău şi bine. ca interdependenţi şi în raport nu excluziv ci dialectic.este mai inteligibilă. sau altfel spus cu acea ordine în care diferenţele dintre real şi imaginat. pare să se întrebe Chantal-Kundera. A accepta viaţa în întregul ei. urît şi frumos. pozitivul şi negativul. la care este îndrumată de întregul clan al prolificei sale surori. Clanul proliferant o îndeamnă să devină mamă din nou pentru ca unicitatea copilului pierdut să devină un accident lesne de uitat şi să fie şters prin victoria. Dar viaţa poate să aibă valoare dacă se bazează pe o cotropire nimicitoare a diferenţelor. p. deşi înspăimîntătoare ca în momentul în care este prezentată drept o apocatastază negativă în Gluma. prin aprobarea ca bun şi necesar a întregului mers al firii. 172. cit. . a fi de acord că tot ceea ce este natural este în acelaşi timp bun înseamnă a nu mai face distincţii între nobil şi ignobil. Această preamărire a vieţii o denunţă scriitorul ceh deopotrivă în Insuportabila uşurătate a fiinţei prin Sabina care asistă îngrozită la marşurile comuniste pe ale căror pancarte stă scris “Trăiască viaţa!” ca şi cum prin această lozincă totalitatea demonstranţilor s-ar înfrăţi prin acordul cu fiinţa. dacă triumfă cu preţul anihilării individualităţilor?. cea dintotdeauna. ci dimpotrivă o aderare la un sistem de valori în care nu mai este în măsură să creadă pentru că inanitatea sa i-a fost dezvăluită de nedreptatea imposibil de justificat de a-i fi fost răpit fiul. Nedreptatea şi consolarea de care vorbeşte Kundera în legătură cu uitarea nu sînt aceleaşi pe care oamenii le atribuie în mod curent : pentru Chantal din Identitatea uitarea morţii fiului ei.. Şi aceasta pentru că nici uitarea nu este în mod absolut negativă.

a defeca. ne gîndim la viitorul ei. Chantal şi Jean-Marc întrun apartament parizian) pentru a-şi oferi neîncetat fiinţa celuilalt şi pentru a se bucura de admiraţia mutuală pe care prezenţa fiinţei iubite o trezeşte în mod spontan. prin sex sau prin procesele de eliminare. Dacă maternitatea oferea în acelaşi timp cu admiraţia nelimitată faţă de fiu şi o transformare a 18 Op. Dacă totul poate fi sursă de fericire. cit. pentru că fiind vorba de lucruri naturale şi experimentate de toţi ruşinea nu are ce căuta. a urina. . a plonja în apă şi a privi cerul. mai poate fi distinsă moartea de viaţă.repetă ca un ecou. de la un roman la altul. Bibi din Cartea rîsului şi a uitării. Tamina şi soţul ei în cabana din Alpi. afirmaţia că nu au de ce să se ruşineze de corpul lor. a atinge. Toţi îndrăgostiţii autentici din opera kunderiană se retrag de sub reflectoarele lumii (Tereza şi Tomas în singurătatea patriarhală. p. uitarea de memorie? Prin hotărîrea sa de a nu uita moartea individuală a fiului său Chantal semnează în pact bazat pe lipsă de dragoste şi pe inacceptare faţă de lume a cărei clauză este libertatea ei totală faţă de exigenţele unei vieţi a cărei unică justificare este proliferarea necurmată: “Din cauza unui copil ne ataşăm de lume.. Laura din Nemurirea. dacă rîsul şi plînsul se confundă în acelaşi curent călduţ al încîntării. participăm cu plăcere la hărmălaia ei. la agitaţiile ei şi luăm în serios incurabila ei prostie” 19 . sora lui Chantal din Identitatea par a fi toate de acord cu concluziile unei cărţi ale unor feministe pasionate pe care Kundera le comentează plin de ironie în Cartea rîsului şi a uitării : “A trăi este fericire: a vedea. cap. a auzi. Chantal se retrage din lumea construită pe imperativele datoriei faţă de Creaţie şi încearcă să se închidă în spaţiul privat al cuplului pentru care creaţia este una continuă. a rîde şi a plînge” 18 . bazată pe reflectarea constantă în ochii celuilalt îndrăgostit şi unde fiecare este pe rînd creator şi creaţie. indiferent de forma în care acesta se manifestă. Nemaiavînd nici un fel de datorie faţă de viaţă. 2. partea III. Mama Terezei din Insuportabila uşurătate a fiinţei.

61). O lume în care variaţia nu mai este posibilă. pentru că este transmutată în oniric. în care uitarea şi memoria au fost înlocuite de neschimbata atemporalitate. Gallimard. Ed. fie prin ştergere totală a individualităţii (ca în ordinea în care mai presus de orice se află primatul vieţii). A se vedea Eva Le Grand. Kundera ou la mémoire du désir. fiction d’un retour éternel” (p. a utopiei comuniste) unde ajunge Tamina din Cartea rîsului şi a uitării. dragostea echilibrează aceste două necesităţi fundamentale ale omului. 1997. 1995: “Le désir du Bonheur. această idilă îşi arată totala negativitate. est toujours un désir de répétition. cum este insula copiilor (imagine de neuitat. Paris. îşi dezvăluie caracterul înspăimîntător. în care diferenţa dintre bine şi rău a fost înlocuită cu permanenţa inocenţei. Este paradis prin participarea sa la repetiţia paradisiacă şi infern prin teroarea că individualitatea făpturii iubite ar putea fi pierdută prin moarte sau trădare. 20 19 .acestuia în creatură lipsită de libertate. Identitatea. E mai preferabilă o lume în care iminenţa uitării se află delegată într-un viitor încă improbabil decît aceea în care diferenţele au fost şterse fie prin acumulare excesivă (ca în timpurile dominate de struţi care nu contenesc a-şi povesti experienţa personală). 63. într-o Planetă a lipsei de memorie. încremenită şi repetitivă. Dragostea este în acelaşi timp paradis (înţelegere prin admiraţie mutuală neîncetată) şi infern (pentru că este bazată pe tensiune şi preocupare şi spaimă). comme le comprend Tereza à la mort de son chien Karenin. Paris. XYZ/L’Hartmann. p. este mai insuportabilă decît aceea în care lupta dintre trecere şi durabilitate încă se mai susţine pe făgaşele ei. Dar tocmai această tensiune între paradisiac şi infernal este ceea Milan Kundera. Dacă în spaţiul privat această uitare a efemerului în schimbul fericirii continue este una dintre puţinele forme ale experienţei paradisiace. Ed. Singurul ei neajuns este că se consumă într-un spaţiu în care memoria este abolită pentru că se înscrie într-o logică a repetitivităţii a mereu aceluiaşi 20 . Cel puţin aceasta este experienţa Taminei care plecînd din lume pentru a se salva de memoria dezgustului (goliciunea unui bărbat neiubit) şi a încerca să redescopere memoria tandreţii (goliciunea soţului iubit) este cuprinsă într-o ordine în care această din urmă memorie.

pentru a nu se cufunda în neant are nevoie de o structurare pe care doar ordinea tatălui o poate aduce: lumea tatălui 21 este aceea a logosului. Viaţa prin caracterul ei imperativ determinat de maternitatea care reduce individul la o repetiţie a mereu aceleiaşi soarte (naşteredragoste-moarte). a cunoaşterii şi mai ales a legăturii cu trecutul. Lumea tatălui nu are aici conotaţii sexiste. Este o lume matură în care conştiinţa că nu există perfecţiune face ca trăirea sub semnul ei să fie dureroasă şi deprimantă. memoria ca o izbăvire este o formă a paternităţii care în acest haos al indistincţiei reuşeşte să mai susţină un neîncheiat agon între repetiţia aceluiaşi şi individualitatea ce neagă această matcă indiferentă care este uitarea prin acumulare sau prin ştergerea diferenţelor. Multe dintre femeile din opera lui Kundera trăiesc în această ordine iar Agnès din Nemurirea este poate încarnarea cea mai perfectă a acestui tip uman. Uitarea ca o apocatastază negativă este o formă a unei maternităţi devoratoare. Pe fondul matern al sentimentului imperativ trebuie suprapusă luciditatea gîndirii aparţinînd ordinii paterne care însă are dezavantajul de a nu mai oferi nici o iluzie a perfecţiunii posibil de atins aici. individualitatea făpturii iubite trăieşte doar pe fondul unei indistincţii primordiale în care actorii dramei iubirii îşi pot înlocui chipul. dar în acelaşi timp mai puţin supusă greşelilor şi confuziilor. 21 .ce o face suportabilă: memoria tandreţii nu se poate separa de memoria dezgustului. care naşte pentru a ucide. a păstrării individualităţii.