CORNELIU NEGULESCU

B A S C H E T. BAZE TEORETICE Ş I METODICE ÎN PRACTICA JOCULUI DE PERFORMANŢĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEGULESCU CORNELIU Baschet. Baze teoretice şi metodice în practica jocului de performan ţă / Corneliu Negulescu – Bucure şti: Editura Funda ţiei „România de Mâine”, 2002. 232p.; 20,5cm Bibliogr. Index. ISBN 973-582-539-2 796.323.2(075.8)

© Editura Funda ţiei România de Mâine, 2002 ISBN 973-582-539-2

Redactor: Adela DEAC Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 7.06.2002; Coli tipar:7,25 Format: 16/61 × 86 Editura şi Tipografia Funda ţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucure şti, sector 6, O. P 78 Telefon: 410 43 80; Fax. 411 33 84; www.SpiruHaret.ro UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCA Ţ IE FIZIC Ă Ş I SPORT

CORNELIU NEGULESCU

BASCHET. BAZE TEORETICE ŞI METODICE ÎN PRACTICA JOCULUI DE PERFORMANŢĂ

EDITURA FUNDA ŢIEI Bucure şti, 2002 5 CUPRINS

ROMÂNIA DE MÂINE

1.

Probleme generale cu privire la jocul de baschet Baschetul – mijloc de educa ţie. Evolu ţia formelor de atac în jocul de baschet. Evolu ţia formelor de apărare în jocul de baschet. Date istorice cu referire la jocul de baschet ……… 7 2. Caracteristici şi tendin ţe în con ţinutul şi structura jocului de baschet competiţional de mare performan ţă 25 3. Atacul în jocul de baschet Note introductive. Concep te generale cu privire la atac. Cum trebuie gândit ă construc ţ ia unui atac .…………….

41 4. Formarea şi perfec ţionarea tehnico-tactic ă a juc ă to-rului de baschet – jucă toru atacant Unele aspecte privitoare la formarea jucătorilor de baschet. 70 5. Apă rarea în jocul de baschet Factori favorizan ţ i în jocul defensiv. Concepte generale cu privire la apărare. Aspecte ce caracterizează calităţ ile de bun ap ărător. Formele de ap ărare …………………….. 107 6. Preg ătirea tehnico-tactic ă a ap ărătorului ………………… 145 7. Un model complex de gândire tactică privind construc ţia unui sistem colectiv de echipă Caracteristicile atacului „turbion”. Dispozitivul ini ţ ial. Circula ţ ia extremelor şi a pivotului. Circula ţ ia funda şilor.

Atacul „turbion”. Op ţ iunile de finalizare ale jucătorilor. Recuperarea ofensivă şi echilibrul defensiv. Modul de organizare a structurilor în cadrul atacului „turbion”. Atacul zonei ……………………………………………..

168 6 8. Mijloace şi ac ţiuni tehnico-tactice folosite în preg ătirea sistemului de atac 2-3 în continuitate şi cu reversibilitate Tehnica fundamental ă specific ă. Rela ţ ia 1 contra 1. Rela ţ ia 2 contra 2. Rela ţ ia 3 contra 3 …………………… 196 9. Exerci ţii de baz ă şi pretactice specifice pregătirii secven ţelor sistemului ofensiv preconizat ……………… 217 Bibliografie ……………………………………….……. 231

7 1. PROBLEME GENERALE CU PRIVIRE LA JOCUL DE BASCHET BASCHETUL – MIJLOC DE EDUCAŢIE Baschetul îşi datoreaz ă crearea lui, profesorului american James Naismith în 1891. Naismith, profesor la International Training School din Springfield – statul Massachusetts (SUA), l-a pus la punct cu pre ţul unor numeroase căut ări făcute pentru a înlocui în timpul perioadei de iarn ă, anostele lec ţii de educaţie fizic ă şi de gimnastic ă cu o activitate distractiv ă şi, totodat ă, dinamic ă care s ă se poată desf ăş ura în sal ă. Ca urmare, el a elaborat cele cinci principii fundamentale ale jocului pe care l-a inventat. Astfel a luat na ştere BASCHETUL ! Un nou joc, sport de interior care r ăspundea necesit ăţ ilor şi aspiraţiilor sportive ale studenţilor între un sezon de fotbal american şi cel de baschet. Principiile pe care acesta a fost clădit au fost: – „Mingea va fi sferic ă, mare şi u şoară ... Ea va fi jucată cu mâinile.” – „Orice jucător va putea s ă se deplaseze şi să ocupe un loc în orice parte a terenului, unde, în orice moment s ă poată primi mingea”. – „Va fi interzis ă alergarea cu mingea” (ulterior a fost inventat driblin-gul ca mijlo c ofensiv de deplasare în teren a jucătorului cu minge).” – „Echipele î şi dispută jocul una împotriva celeilalte condi ţionat însă de interzicerea oric ărui contact între juc ători” (acesta repre-zint ă principiul cu mai accentuat caracter educativ prin care s-a urmărit limitarea accentelor de violen ţă ce pot ap ărea în decursul jocului).” – „Ţinta (coşul) va fi suspendat ă, aşezat ă orizontal şi de mic ă dimensiune pentru a solicita mai mult calit ăţ i ca îndemânarea şi precizia şi mai pu ţin puterea” (principiu de unic ă specificitate a

jocului de baschet).” Regulamentul, care la început a fost simplist, a cunoscut numeroase schimb ări de-a lungul anilor pentru a r ăspunde şi a fi „adaptat la progresele tehnice şi tactice”, dar baza codului de joc a rămas aceeaşi; echilibrul dintre posibilit ăţ ile atacului şi cele ale apărării au subzistat pentru a perpetua spiritul jocului, aşa cum l-a dorit inventatorul său. Mai trebuie ştiut că profesorul Naismith, înainte de a fi profesor la Colegiul Springfield, a făcut studii de teologie la Montreal (Canada) destinat fiind să devin ă pastor. Acest lucru a influen ţat puternic filosofia lui.

8 Aceasta este ra ţiunea concepţiei sale, conform c ăreia jocul sportiv trebuie s ă r ămână, înainte de toate, un mijloc de educaţie şi fiecare trebuie „s ă-şi pun ă toat ă inima şi toate puterile sale în realizarea victoriei echipei, păstrând totuşi permanent controlul asupra reac ţiilor sale, ca şi victoria care trebuie s ă fie rezultatul nu al echipei celei mai puternice şi mai violente, ci al echipei mai abile, mai bine organizate, mai bine educate”. Practica jocului de baschet, prin regulamentul lui, are o mare influen ţă asupra comportamentului psihologic al individului: juc ătorul trebuie s ă fac ă proba controlului comportamentului propriu, de fair-play, de respect faţă de partenerii şi adversarii săi, de încredere în sine şi în echipa sa. Rapiditatea interven ţiilor şi ingeniozit ăţ ii, a concentr ării, capacit ăţ ile fizice, tehnice şi tactice, individuale şi colective, sunt calităţ i care fac din practicantul acestui joc sportiv, un om echilibrat şi deschis. În plus, baschetul are o influen ţă importantă asupra compor-tamentului social al indiv idului în raport cu colectivul din care face parte. Jucătorul are un rol, o func ţie precisă de îndeplinit în sânul echipei sale; el ştie c ă va fi integrat de partenerii s ăi la fel cum ace ştia vor fi integraţi de el. Barierele sociale, ideologice, rasiale nu există în cadrul grupului de sportivi; dinamica grupului se caracterizeaz ă prin absen ţa prejudecăţ ilor. „O tendinţă spontană de apropiere umană este con ţinut ă în practica sportiv ă şi se exprim ă mai u şor în ambianţa echipei” (J. M. Cagical). În această optică, trebuie ca grupul s ă fie bine organizat şi condus de acele persoane care au concepte şi o pregătire pedagogic ă precise şi un sim ţ pedagogic ridicat, c ăci ceea ce trebuie s ă intereseze pe oricare antrenor sau profesor este progresul uman. Practicarea jocului de baschet dezvoltă, totodată, calităţ i motrice ale jucătorilor, sistemele tendinos şi muscular, sistemele cardio-vascular şi respirator fiind puternic influenţate. Baschetul solicit ă, totodat ă, din partea juc ătorilor abilitate, coordonare, viteză, detent ă, agilitate, suple ţe, calit ăţ i ce vor fi perfec ţionate pr in însăş i practicarea jocului, prin repe-tarea exec ţiilor tehnice în cadrul unor exerciţii pretactice şi a numeroa-selor tactici individu ale şi colective. Cu toate acestea, concomitent antre-namentului specific baschetu lui, preg ătirea fizic ă generală şi specific ă îl aduce pe sportiv la un nivel mai ridi cat, consolidându-i acel suport care determină în final o preg ătire superioară juc ătorului de baschet. Influen ţa baschetului pe plan psihologic, sociologic, asupra dez-volt ării somato-f unc ţionale a individului demonstreaz ă importanţa preg ătirii acestuia la nivel de club sportiv, dar şi la nivel şcolar. Nu se poate face distinc ţ ie între un baschet şcolar şi un baschet de club! Nu sunt căi pedagogice diferite de urmat pentru înv ăţ area jocului de baschet. 9 La toate nivelurile trebuie subliniat un mesaj; acest mesaj va fi diferit, dacă este adresat începătorilor sau unei echipe de performanţă : la fiecare nivel motiva ţiile vor fi diferite. Antrenorul sau profesorul trebuie să fac ă dovada unor calităţ i pedagogice identice pentru a transmite şi a fi

asimilat acest mesaj. Nu pot fi asem ănate unul cu celălalt, ele se completează unul pe cel ălalt. Competiţia reprezint ă corolarul sportului; ea este urmarea logic ă a practicii sportive, în m ăsura în care ea îl face pe individ să se autodepăş easc ă, să ţin ă cont de propriile limite; dar trebuie ca aceast ă dorinţă de dep ăş ire s ă r ămână integrată interesului general al grupului, al echipei. Sportul trebuie acceptat la nivelul s ău de reprezentare maxim ă, căci el constituie un fapt social important, iar marii campioni ai baschetului trebuie să constituie exemple capabile să suscite tinerilor, gustul pentru practica sportivă. Spiritul competitiv apare de la cele mai mici vârste ale practicii sportive şi constituie o baz ă s ănătoas ă şi naturală de evolu ţie într- un cadru sportiv a spiritului şi filosofiei ce au fost predicate de Naismith, ele trebuind a fi întotdeauna prezente. EVOLUŢIA FORMELOR DE ATAC ÎN JOCUL DE BASCHET De-a lungul evoluţiei lui istorice, baschetul a cunoscut o multi-tudine de transfo rmări determinate, în principal, de modul în care a evoluat şi s-a dezvoltat jocul, implicit tactica acestuia, ca factor al inteligen ţei umane manifestate în planul preg ătirii sportive. Dacă apărarea nu a cunoscut decât în ultimii 40 de ani o evolu ţie mai accentuată a formelor sale, nu putem afirma acelaşi lucru despre atac. Jocul de baschet, prin natura spiritului care a guvernat inventarea şi imediata lui r ăspândire pe întreg mapamondul, a fost creat, în mod cu totul deosebit, spre a fi un joc ofensiv, el fiind şi r ămânând atractiv, ca urmare a confirm ării sale imediate: co ş reu şit sau ratat. Ca atare, atacul a suferit, în toate perioadele evoluţiei sale, profunde modific ări. F ără a aprofunda aceast ă problematic ă în mod exhaustiv, se impune o trecere în revistă a principalelor forme de atac, pe care le vom aborda din momentul în care baschetul a început a se cont ura ca joc sportiv colectiv, ca dis-ciplină spor tiv ă, el fiind reprezentat prin următoarele caracteristici: – form ă de activitate social ă organizat ă; – jucătorii constitui ţi în echipe stabile cel pu ţin pe durata unui sezon competi ţional; – existen ţa raportului de adversitate tipic ă, neostil ă (rivalitate sportiv ă) între juc ătorii adversari din jocul respectiv;

10 – lupta în vederea ob ţinerii victoriei sportive prin intermediul obiectului de joc (mingea de b aschet), manevrat conform unor reguli prestabilite şi valabile în perioada pentru care a fost elabo-rat regulamentu l internaţional al jocului. Prima formă de atac cunoscut ă în „istoria” acestui joc sportiv a fost contraatacul, în care, o dată cu câ ştigarea mingii, respectiva echipă încer-ca, în deplasa ei ofensiv ă, s ă realizeze o superioritate numerică a ata-canţilor săi: trei „înainta şi” a a doi ap ărători. Atacan ţii încercau să finalizeze, de cele mai multe ori, ca urmare a unei ac ţiuni individuale. Mai târziu, o dată cu apari ţia repliajului defensiv al întregii echipe adverse, s-a ajuns ca la atac s ă participe 4, apoi 5 juc ători care finalizau folosind una dintre primele combina ţii – cunoscut ă de altfel din toate jocurile sportive cu o mai mare tradiţie – şi pe care baschetul a adoptat-o sub denumirea de „dă şi du-te” (give and go): posesorul mingii paseaz ă unui coechipier, pătrunde spre co ş şi reprime şte mingea. În urma acestei ac ţiuni, jucătorii vor descoperi c ă: – urmare a pasării mingii, ap ărătorii vor „deschide” atacantului care a pasat drumul spre coş, acesta având posibilitatea de a-i surprinde printr-o plecare rapid ă într-o ac ţiune de p ătrundere; – dacă primul pătrunz ător nu reprime şte mingea, apare ca posibil ă asigurarea unei alte acţiuni, ini ţiate de coechipierii

lui, care s ă foloseasc ă, în mod succesiv, culoarele de pătrundere create prin repetarea combinaţiei. În acest fel, baschetul elaboreaz ă o nou ă şi specific ă interpretare a acestei combinaţii pe care specialiştii au evidenţiat-o terminologic, prin „d ă şi du-te cu direc ţie de co ş”. Inspirat şi din tacticile unor jocuri s portive (mai ales fotbalul american şi hockey-ul pe ghea ţă ), baschetul a folosit, înc ă din primele lui începuturi, atât ca terminologie, cât şi ca execu ţie tehnico-tactic ă, „blocajele”, în care unul sau mai mul ţi atacanţi se aşezau în drumul unui ap ărător şi-l împiedicau să-şi continue marcajul adversarului său. Desigur că ast ăzi, e xecu ţia blocajului este cu totul alta decât la începuturile baschetului, iar terminologic, tehnicienii americani folosesc în definirea lui, cuvântul „screen” (ceea ce înseamn ă ecran, paravan, protec ţie), termenul de „block” fiind utilizat numai pentru „blocajul definitiv”, executat înaintea efectuării unei recuper ări la panoul propriu (defensiv). Atacul aşa-zis „în potcoav ă” (sau semicerc) va fi, mai târziu, ur-marea acestor prime form de atac al căror caracter era mai restrâns raportat la num ărul de juc ători angrena ţi în combina ţia tactic ă. Contribuţia antrenorilor se manifest ă prin l ărgirea sferei tactice o dată cu introducerea unei circulaţii ofensive a celor cinci atacan ţi,

11 circula ţie care se desf ăş ura sub forma unui „opt”. Aceast ă circulaţie a jucătorilor va constitui prima form ă a atacului a şa-numit „în continuitate” şi a fost, de-a lungul multor ani, prin a şa-zisa circulaţie de „opt”, efec-tuat ă fie în a me, fie în lateral („optul plat”), sistemul de predilec ţie al multor echipe şi antrenori; el conducea la o perturbare în deplasarea ap ărătorilor afla ţi în marcajul atacan ţilor şi care încă nu asimilaser ă „schimbarea adversarilor” sau „alunecarea” – combina ţii defensive prin care se poate contracara aceast ă formă de circulaţie ofensiv ă şi care putea, totodat ă, semnala echipei proprii ce form ă de ap ărare au adoptat adversa-rii („dacă mă u mează, este o ap ărare individual ă, dac ă nu, este o zon ă”). O dată cu apari ţia ap ărării în zon ă, atacul reac ţioneaz ă şi plaseaz ă în apropierea coşul ui un juc ător aproape fix, de mare gabarit, care, în timp, va deveni un personaj deosebit de important în elaborarea tacticii jocului de baschet: l-am denumit pe juc ătorul atacant „centru”. La început singular, el va fi mai apoi dublat, iar postul s ău va fi definit în raport de locul pe care-l va ocupa în jurul suprafe ţei de restric ţie: juc ătorul „pivot” fiind cel care joacă în apropierea co şului, iar juc ătorul „centru”, cel care joac ă la nivelul liniei de arunc ări libere. Tehnicienii americani folosesc un unic termen în definirea acestui jucător: „post” (ceea ce înseamnă stâlp, par, ţă ru ş); în raport de poziţia lui în teren, el este „law” (jos), „high” (sus) sau „middle” (median). Plasat în interiorul apărării, juc ătorul „centru” va deschide „epoca tacticilor colective” şi va duce la dezvoltarea combina ţiilor de 2 şi 3 jucători, bazate pe combina ţia de baz ă, „d ă şi du-te”: – dup ă pasa adresată altui coechipier, juc ătorul f ără minge trece pe lângă juc ătorul centru, ocolindu-l (este prima form ă de „paravan”); – după pasarea mingii juc ătorului centru, unul, apoi doi atacan ţi trec în direc ţii opuse pe lângă el (acestea fiind primele forme de „încrucişare”). Plecând de la aceste forme tactice, acţiunile individuale de „de-marcaj” şi de „p ătrundere direcţie de coş, precum şi combina ţiile cu jucătorul centru sau pivot fiind îmbun ătăţ ite, calea spre abordarea sistemelor de „atac în continuitate” se va l ărgi, făcând loc unor noi principii de strategie a atacului: – mingea trebuie s ă circule continuu şi prin pase executate cât mai rapid între jucători;

– pe o anumit ă parte a terenului adversarul trebuie să fie atacat supranumeric; – atacul trebuie să ocupe permanent suprafe ţele de teren l ăsate libere de ap ărătorii adver şi; 12 – circula ţia ofensiv ă a jucătorilor şi a mingii trebuie s ă se fac ă cu răbdare, reluând atacul de mai multe ori înainte de finalizare, în situa ţia în care aceasta nu se poate face în condiţii optime de demarcaj; – finalizarea va trebui s ă fie realizat ă de atacantul care se va afla în cea mai bun ă pozi ţie de aruncare la co ş; – ritmul de joc trebuie s ă cunoasc ă accelerări continue pentru a se evita ca adversarul s ă-şi organizeze ap ărarea (se va urm ări realizarea declan şă rii permanente a contraatacului). Aceste principii, confruntate şi cu cre şterea preciziei în finaliz ările efectuate de la semidistanţă , la care s-a ad ăugat apari ţia aruncării la coş din s ăritura („jump shoot”), au dat „a tacantului organizat” o valoare de distinc ţie deosebit de crescut ă, determinat ă şi prin regulamentul jocului care nu limita durata atacului. Antrenorii încep s ă aducă în scena tactic ă a jocului o multitudine de combinaţii şi scheme tactice ce ameninţau, la un moment dat, să devin ă un scop în sine, jocul propriu-zis începând să-şi piard ă spectaculozitatea, vigoarea şi, mai ales, viteza şi ritmul de desf ăş urare a atacului. La acestea s-a adăugat şi faptul c ă fiecare combina ţie sau schemă tactic ă impunea o anumit ă a şezare imuabilă a atacan ţilor în teren, a şezare ce trebuia refăcută de câte ori aceste scheme nu reuşeau. Această încetineală în execuţia atacului îi determin ă pe Bruce Drakes de la Universitatea din Oklahoma şi pe Jöel Eaves (Auburn University) să preia şi să dezvolte atacul „în continuitate”, ad ăugându-i „reversibilitatea” în derularea circulaţiei ofensive. Ei au creat astfel, a şanumitul sistem de atac „shuffle” (vânzolire, vârtej, vâltoare), pe care l-au ridicat la nivelul unor calităţ i educative deosebite. Ca principiu de desfăş urare, atât atacul „î n continuitate”, cât şi „shuffle” sunt oarecum asem ănătoare: ele încep printr-un atac supra-numeric pe o parte a terenului şi oferă trei posibilităţ i de ac ţionare; c ând aceste posibilit ăţ i sunt epuizate, juc ătorii se vor afla pe partea opus ă a terenului şi din nou gata pentru a reîncepe un atac supranumeric, f ără a fi nevoie de a se reaşeza, cu diferen ţa că la „continuitate” ei se regăsesc pe pozi ţiile lor ini ţiale, iar la „shuffle” ei şi-au schimbat locurile. Bazate pe tehnici, acţiuni individuale şi combinaţii de doi şi trei jucători studiate din timp, precum şi pe marea mobilitate a jucătorilor afla ţi în circulaţie, aceste forme de atac au devenit deja „clasice” în ţă rile cu un baschet dezvoltat, urm ătoarea etap ă în evolu ţia formelor de atac bazându- şi conceptul pe câteva principii sintetizate astfel: – „fixarea” adversarului de c ătre atacantul aflat în posesia mingii (fie prin plasamentul sau pozi ţia de finalizare a acestuia, fie prin atacarea, în dribling, a co şului); 13 – pătrunderea cu direc ţie de co ş realizată dup ă pasarea mingii; atacul supranumeric, în care juc ătorii centru şi pivot îşi schimb ă continuu locurile şi combin ă între ei. Dar nici aceste sisteme nu-şi dovedesc o mai largă viabilitate pentru că atât sistemele defensive, prin care au primit în ultimul timp o mobi-litate şi flexib ilitate deosebite, precum şi sistemele din ce în ce mai mo-derne de „spionare” a advers arilor, conduc la perturbarea circula ţiilor „unse” ale „continuităţ ilor”. Printre speciali şti germineaz ă, în ace şti ultimi

ani, ideea unui joc care s ă fie „imposibil de a fi descoperit”, ceea ce deter-mină modi ficări conceptuale ce au drept consecinţă direct ă readucerea, într-o versiune modernă, a strategiei jocului la nivelul „inspira ţiei” din perioada primilor lui paşi. Revenind la un fel de „joc liber” („free lance”), bazat pe combina ţii de doi, uneori trei jucători, acest atac poart ă amprenta unui oarecare improvizat în ceea ce priveşte construcţia atacului, cu faze a căror desfăş urare este extrem de scurtă, care îns ă solicit ă un antrenament deosebit din partea jucătorilor în utilizarea tehnicilor de ac ţionare şi finali zare. Această formă de atac, bazat pe cunoaşterea şi stăpânirea perfect ă a „fundamentalelor” individuale şi colective ale jo cului, este totu şi limitată, pentru că formele unei strategii mai „construite” ce încearc ă s ă redea atacului un minimum de leg ătură între to ţi cei cinci componenţi ai echipei din teren, se impune actualmente a fi elaborat în paralel. Ca urmare, baschetul de înalt ă performan ţă din Europa cunoa şte în etapa contemporan ă a dezvolt ării şi evoluţ iei lui a şa-numitul „passing game”, formă ofensivă ce permite fiec ă rui component al echipei în atac s ă aleag ă continuitatea ac ţ iunii dintr-un oarecare număr de opţ iuni raportate la locul şi pozi ţ ia în teren a juc ă torului respectiv, precum şi fa ţă de coechipieri şi adversari şi care se sprijin ă pe o construcţ ie cât mai ra ţ ională. În tim p ce baschetul european se confruntă cu aceste dou ă moda-lit ăţ i strategice de at ac, se pare c ă în baschetul universitar de dincolo de Ocean, unii antrenori – şi regulamentul după care joac ă ei le permite acest lucru – manifestă o tendin ţă evidentă spre p ăstrarea, în timpul desfăş ur ării atacului, cât mai îndelungat posibil, posesia mingii; aceast ă prelungire a ac ţiunilor ofensive le este dictată şi de eficacitatea şi îndârjirea sistemelor defensive practicate la ora actual ă. Această strategie ofensiv ă nu pare, la prima vedere, s ă aducă lucruri noi, ea fiind deja cunoscut ă („dely game”) şi asem ănându-se cu jocul unei echipe care dore şte s ă-şi p ăstreze avantajul unui scor strâns, în ultimele momente ale jocului. În acest atac, jucătorii sunt mult dispersaţi: patru atacan ţi ocup ă cele patru col ţuri ale terenului de atac, iar juc ătorul centru ocupă mijlocul acestei „zone 14 ofensive” („square offense”). Acest mod de a şezare în teren urmăre şte s ă creeze spaţii şi culoare libere în care se pot realiza demarcaje individuale şi în care ac ţiunile ofensive sunt îndelung preg ătite prin ample circula ţii de jucători şi minge, iar finalizările efectuate numai în situa ţii optime, din punct de vedere al realizării demarcajului faţă de adversar. EVOLUŢA FORMELOR DE AP ĂRARE ÎN JOCUL DE BASCHET În istoriografia jocului de baschet, ap ărarea nu reiese ca fiind definitorie în primele lui etape de dezvoltare. Astfel, o alergătură în toate direc ţiile în urmărirea mingii, determinată de circulaţia acesteia, a repre-zentat prima formă de ap ărare, în care atacan ţii erau „amestecaţi” cu ap ărătorii. Or, în aceast ă alergătură istovitoare, cei care beneficiau de posesia mingii aveau avantajul de a- şi putea alege direc ţia şi felul de deplasare în func ţie de minge, în timp ce în situa ţia de ap ărare, jucătorii se găseau într-un permanent iure ş în încercarea lor de a o intercepta şi de a intra în posesia ei. Curând va fi înţeles faptul c ă primul pas către grăbirea posibilităţ ii de a relua iniţiativa prin intrarea în posesia mingii, rezid ă în situa ţia ca fiecare ap ărător s ă se „ata şeze” de unul şi acela şi atacant. Ca urmare, apariţia „marcajului” individual reprezint ă prima form ă de apărare organizată, în care fiecare ap ărător avea în fa ţa sa câte un adversar pe care-l marca oriunde s-ar fi aflat în teren, cu scopul de a-l împiedica s ă primeasc ă mingea, să o paseze sau să o arunce la co ş, f ără însă s ă existe o colaborare între parteneri. Perioada acestei forme de apărare individual ă nu a durat mult timp, întrucât prin creşterea eficacit ăţ ii ei, fundaşii apar şi ei în terenul ofensiv ca

să-şi ajute înaintaşii. ca urmare, se va impune, implicit, repliajul defensiv al tuturor celor 5 jucători pentru a face fa ţă atacan ţilor adver şi. La început, acest repliaj (preconizat de Anderson – antrenor american) s-a f ăcut într-o linie: apărătorii nu-şi mai marcau adversarii pe tot terenul, ci se repliau pe o linie, alc ătuind un „zid” defensiv în fa ţa atacan ţilor. Unii cronicari consideră c ă aceast ă primă formă de ap ărare în zonă, derivată din marcajul individual pe tot terenul, ar constitui o invenţie a primilor profesionişti americani (echipa Trenton înfiin ţat ă în 1896 !), care au adoptat aceast ă form ă de ap ărare pentru a dispune de p oten ţialul fizic necesar disputării mai multor jocuri într-o s ăpt ămână, realizând astfel o economie de energie. De fapt, originile zonei sunt imprecise, alţi speciali şti apreciind apari ţia acesteia ca urmare a degenerescen ţei ap ărării individuale (foarte incertă în raport cu slabele calităţ i şi mijloace tehnice ale pionieratului jocului de baschet), accentuat ă şi de dimensiunile reduse ale primelor săli în care se juca.

15 În evolu ţia jocului, pe planul tactic al ap ărării, distingem la un moment dat apari ţia a două linii defensive, alc ătuite din trei şi respectiv doi juc ători. Pentru marcajul adversarilor, ap ărătorii primei linii l ăsau s ă treac ă pe primii doi adversari, aceştia urmând a fi marca ţi de c ătre fundaşii echipei, iar ei îi preluau în marcaj pe urm ătorii trei. O alt ă modalitate consta în aceea că prima linie marca pe primii trei atacan ţi, iar urm ătorii doi erau marca ţi de funda şi. Dup ă forma ţia ini ţial ă, care se asem ăna cu zona 3-2 de astăzi, şi datorită faptului c ă primii adver-sari erau l ă a ţi s ă treacă de prima linie de ap ărare, se poate crede că aceas-tă apărare a fost prima rm ă de zonă; dar asemănarea se sfârşeşte aici, căci după felul cum se f ăcea marcajul jucătorilor, ap ărarea era om la om. Oricum ar fi fost, este evident faptul că zona reprezint ă prima form ă de ap ărare colectiv ă. Ca urmare a acestei retrageri a celor cinci jucători pe un aliniament defensiv şi prin aplicarea principiului de a ataca adversarul numai dacă are mingea, s-a trecut la apărarea pe posturi fixe. În anul 1909, apar primele elemente ce definesc principiile apărării în zon ă cu posturi fixe, în care echipa se retrăgea în ap ărare şi fiecare juc ător î şi avea un teritoriu delimitat în care ac ţiona. Terenul era împ ărţit în 3 culoare longitudinale: în cele marginale ac ţionau funda şii şi înaintaşii, iar în cel median, centrul. Jucătorul centru put ea lua diverse poziţii în porţiunea lui din teren, aceasta determinând diferitele zone: 3-2, 2-1-2, 2-3. Cu timpul, o dată cu apari ţia jucătorului centru în atac şi cu perfec-ţionarea tehnicii a unc ărilor la coş, antrenorii şi-au revizuit concep ţiile: pentru că aruncarea de pe loc ( şi cu dou ă mâini) necesita o oprire din deplasare spre co ş şi o anumită pregătire, au preconizat reîntoarcerea la marcajul individual. Pentru a nu reveni la greşelile din trecut, ap ărătorul a primit sarcina de a nu se rezuma la simplul marcaj al vizaviului s ău, ci de a se împere-chea dup ă s tatur ă şi valoare, iar o dat ă cu apari ţia tehnicii „pivot ării” ofensive, au apărut şi no ţiunile de plasament între adversar şi co ş, ca şi cele de distanţă faţă de acesta. Ca urmare, s-au conturat dou ă modalităţ i de acţionare defensiv ă: – jucătorul cu minge va fi atacat şi se va încerca de a-i închide drumul spre co ş şi a-l deposeda de minge; – jucătorul f ără minge va fi marcat în supraveghere: plasamentul ap ărătorului va fi între minge şi atacant, atent la orice eventual ă ac ţiune individual ă de p ătrundere. Între timp, strategia jocului cunoa şte evolu ţii în dezvoltarea sa: – adversarul ce urmeaz ă a fi luat în marcaj este „a şteptat” ca s ă depăş easc ă mijlocul terenului;

16 – o dată cu pierderea posesiei mingii în atac, cei cinci juc ători se repliaz ă (exact ca pentru zonă) şi- şi preiau în marcaj adversarii pe măsură ce ei dezvoltă faza de trecere în atac. În paralel, atacul, care a primit unele libert ăţ i, construieşte ac ţiuni şi combinaţii de mare eficien ţă : încrucişă ri, paravane, blocaje. Reac ţia ap ă-rării este p bunătăţ irea jocului de picioare va permite trecerea de la simplele „permutări” la „alunecări” şi „schimb ări de adversari” ce devin adevărate filozofii defensive. În tim p, scopul acestei forme indivi-duale de ap ărare a devenit foarte precis: trebuie ap ărat omul. În opoziţie, scopul zonei se conturează la fel de precis îns ă diametral opus: mingea este cea care d ă prioritate interesului comun. Ideea de întrajutorare este în germen. Între timp, sus ţin ătorii celor două forme defensive se înfrunt ă: se pretinde c ă „om la om” este mult mai educativ, dar se folose şte zona, pentru c ă d ă bune rezultate ! Din această dis pută de şcoli, s-a născut „flotarea”, prima form ă de sinteză dintre cele dou ă forme de ap ărare, urmată foarte curând de „aglomerare”. Cu toate aceste inovaţii, ap ărarea nu reu şeşte s ă se ridice la valoarea şi eficien ţa diferitelor forme ofensive. Este epoca când se vorbe şte de „apărări pasive” sau „agresive”. Unele su nt folosite spre a demoraliza o echipă advers ă al c ărei atac este lipsit de eficacitatea unor finaliz ări de la distanţă sau pentru a evita scoruri prea mari; altele, foarte hazardante şi care încearc ă „sufocarea atacului încă din fa şă ”, sunt folosite, în general, în ultimele minute de joc când, fiind condu şi, se încearc ă o ultimă şansă, „h ărţuind” adversarul pe tot terenul. Apărările, foarte diferite ca plan strategic, sunt identice prin spi-ritul pe care-l manifestă în aceast ă etap ă de dezvoltare a jocului: pasi-ve, ele încearc ă s ă conserve ea ce a realizat atacul ş i se maseaz ă sub co ş. Ca urm are: – intercepţia este considerat ă întotdeauna ca hazardant ă; – marcajul la intercepţie este realizat mai ales de c ătre juc ătorii din apropierea coşului; – braţul este agitat în fa ţa celui care aruncă la co ş, fără îns ă a manifesta inten ţia de a-i lua mingea; – rar se p ărăse şte adversarul direct pentru a fi ajutat un partener, chiar dacă se face men ţiunea importan ţei „cooper ării” (întrajutorării). Singura veleitate agresiv ă se manifest ă asupra atacantului care dri-blează, la care se încearcă „scoaterea mingii” ... fapt ce conduce la comiterea greşelilor personale. Surpată prin extinderea finalizărilor „din s ăritur ă”, ca şi de atacul „în continuitate”, ap ărarea va continua s ă se şubrezeasc ă. A trebuit s ă se 17 aştepte anii ’60, când modificarea regulamentului de joc a luat avantajul pe care-l dă ridicarea piciorului pivot înainte de începerea driblingului, ca ap ărarea s ă reintre în drepturile sale. Astfel, se ajunge la constatarea că un juc ător bun apărător poate anihila un atacant mediocru, însă convenţia va r ămâne în cadrul unor valori adverse egale când at acantul are avantaj, datorită p ăstr ării iniţiativei ac ţiunii sale ofensive. Iat ă de ce numero şi antrenori aduc în scenă tehnici şi tactici defensive, printre care marcajul între minge şi adversar, „pressingul” („over play”), ca şi expansiunea formelor de apărare în zonă, prin împuternicirea unuia apoi a doi apărători în marcajul celor mai buni atacan ţi adver şi (zonele combinate). Această fuziune de principii, precum şi această nou ă mentalitate impun noi delimitări ale apărării care, în afara unor suprafe ţe bine deter-minate, va aco peri întregul teren („ zona press”), iar prin unii dintre jucători, care primesc îns ărcinarea de a ajuta la imobilizarea în doi a

jucătorului cu mingea, eviden ţiază apariţia „marcajului dublu” (sau a „capcanei”). Aceast ă nouă tendin ţă a devenit preocuparea principal ă a de-fensivei în jo ctual, preocupare care evidenţiază urm ătoarele tr ăsături: – marcarea strict ă a atacantului cu minge şi dirijarea juc ătorului care dribleaz ă spre suprafeţele preferate din teren, prealabil alese de apărare; – urm ărirea juc ătorului care dribleaz ă până ce va putea fi „predat” unui coechipier (sau luat în „marcajul dublu”); – folosirea marcajelor speciale, la intercep ţie (din lateral sau din fa ţă ) împotriva juc ătorilor centru şi pivot; – părăsirea momentană a suprafeţei de teren, în care acţioneaz ă pentru a determina ca atacantul care p ătrunde să nu primească mingea, dup ă care revine în zona sa. Din punct de vedere strategic, în folosirea acestei forme de apărare se recomand ă: – adoptarea unei structuri apropiate celei a atacului; – determinarea şi for ţarea adversarului s ă finalizeze din afara zonelor sale preferate, din pozi ţii neconvenabile sau mai repede decât obişnuie şte el; – ap ărarea poate fi „strâns ă” la jucătorul cu minge, timp în care partenerii controlează terenul sau relativ „liber ă” la jucătorul cu minge şi foarte activ ă la ceilalţi atacan ţi; – ap ărarea poate permite atacului să joace „liber” în unele suprafe ţe ale terenului. Separa ţia dintre cele două forme de apărare, cuprinzând şi toate variantele lor este şi r ămâne la fel de evidentă; diferenţele ţin mai ales de

18 aptitudinile juc ătorilor şi de op ţiunile echipei. În ceea ce prive şte ţelul lor, acesta este identic: trebuie recâ ştigat ă mingea. Pentru aceasta, jucătorii trebuie s ă anticipeze ac ţiunea ofensivă a atacantului advers. Să împiedice pasele, să apar ă înaintea atacantului care urmeaz ă s ă primeasc ă mingea şi să exercite un marcaj deosebit de activ ori de câte ori adversarul s ău intră într-o suprafaţă periculoasă. DATE ISTORICE CU REFERIRE LA JOCUL DE BASCHET 1891 • Profesorul JAMES NAISMITH de la Colegiul Springfield din Massachoussets inventeaz ă un joc pe care-l denumeşte „BASKET-BALL”. „Avem o minge şi un co ş – spune Naismith – de ce s ă nu-l numim „mingea la coş”. Primul joc are loc în sala colegiului, opunând două echipe formate fiecare din câte 9 studen ţi. • Mingea este un balon de fotbal asociaţie. • Num ărul juc ătorilor unei echipe depinde, în bun ă parte, de m ărimea terenului; el v -riaz ă între 3 şi 15. Se observ ă, în mod direct, c ă participarea la joc este mai bun ă c n num ăr redus de juc ători şi, în plus, acesta devine mai ra ţional. Astfel c ă, în curând, ajunge să se reduc ă num ărul juc ătorilor dintr-o echip ă la 9, 7 sau 5, dup ă mărimea s ă • Echipa primea un punct pentru fiecare fault suportat. La două gre şeli personale, jucătorul era exclus din joc. Un co ş valora 3 puncte. • În stadiul ini ţial, mingea trebuia s ă fie scoas ă dintr-un co ş de nuiele după fieca reuşit ă. 1892 • Se foloseşte un baston pentru scoaterea mingii din coş. 1893 • Pivotarea este autorizată şi reglementată. Nu se întârzie înlocuirea co şurilor cu co din plasă agăţ ate de un inel metalic şi prev ăzute cu un fir legat de fundul lor, de car e se tr ăgea pentru a fi extras ă mingea. • Timpul de joc este limitat la 2 x 20 minute şi pauza la 10 minute. • În Europa, prima întâlnire de baschet are loc în sala de pe strada Trevise la Paris,

sediul Uniunii Tinerilor Bărbaţi, prin bunăvoin ţa profesorului Rideut, fost student al lui Nai smith la Springfield. 1894 • Se delimitează suprafaţa de joc, întrucât mai înainte terenul nu avea limite, putându-s juca şi cu peretele. • Se adoptă o minge mai mare (circumferinţa de 76-81 cm). • Se acordă câte o aruncare liberă pentru fiecare fault, în locul atribuirii a câte unui unct. Aruncarea liber ă este executat ă f ără opozi ţie, de la distanţă de 20 de picioare de co 09 m). • Baschetul este introdus în Universitatea din Yale, datorită prof. dr. W. H. Ander son. • Baschetul îşi face apariţia în Japonia şi Iran. 1895 • Panourile de baschet sunt ad ăugate mai mult din întâmplare, mai ales pentru a-i împiedica pe spectatorii de la galerie s ă-şi ajute propria echip ă într-un exces de entuz iasm. • Distanţa liniei de aruncări libere este adus ă la 15 picioare (4,60 m). • Un cronometror şi un scorer au preluat sarcinile celui de-al doilea arbitru.

19 1896 • Este autorizat driblingul cu dou ă mâini. • O aruncare liberă este valorat ă la 1 punct. • Coşul din teren reprezint ă 2 puncte. • În Statele Unite se fondeaz ă „Uniunea Amatoare”, însărcinată cu legiferarea regulilor jocului de baschet. 1897 • Se decide ca echipele să alinieze întotdeauna câte 5 jucători în teren, cu posibilitate

schimb ării acestora. 1898 • Se interzice „dublul dribling”, stabilindu-se regula driblingului. • În SUA are loc primul campionat de baschet profesionist. Într-o zonă situată la aproxim ativ 100 km între New York şi Filadelfia s-au reunit 6 echipe sub denumirea de „NATIONAL BASKET-BALL LIGUE”, care şi-au disputat între ele aproximativ 80 de jocuri. 1901 • Se interzice înscrierea unui coş dup ă efectuarea unui dribling de c ătre juc ătorul r spectiv. 1903 • „N.B.L.” dispare şi este înlocuit ă cu „PHILADELPHIA LIGUE”, dizolvat ă şi ea în 1906 1904 • Baschetul îşi face apari ţia la Jocurile Olimpice de la Saint-Louis (SUA), cu titlu îns ă demonstrativ. 1905 • Delega ţii marilor şcoli americane: Yale, Columbia, Pensilvaniy, Cornell, Harvar d se pun de acord asupra unor reguli comune. 1908 • Se interzice efectuarea driblingului aerian mai mult de o singur ă dat ă. • „NATIONAL COLLEGIATE ATHLETIC ASSOCIATION” (N.C.A.A) se însărcineaz ă cu asigurarea publicării regulamentului, dup ă care se joac ă în colegii şi c era diferit de primul regulament. • La 5 greşeli personale, judecătorul respectiv este eliminat din joc. 1909

• Primul meci interna ţional jucat în Rusia, la Petersburg, între o echipă american ă a Y.M.C.A. şi un club rusesc. 1910 • Num ărul de gre şeli personale va fi redus de la 5 la 4, după care jucătorul împricina este exclus din joc. 1912 • Plasa coşului este t ăiat ă în partea de jos. 1915 • Se permite înscrierea unui coş, dup ă ce juc ătorul efectueaz ă o deplasare în driblin • Y.M.C.A intervine pentru a unifica regulile jocului în SUA într-un singur regulame nt de joc, realizând în acest sens un acord cu A.A.U., N.C.A.A. şi prima ligă profesionist ă. În

20 urma acestui acord, s-a născut „JOINT BASKET-BALL COMMITTEE” care, şi actualmente, este singurul „paznic” şi singurul responsabil al regulamentului pe teri toriul Statelor Unite ale Americii. 1916 • Prima mare echip ă profesionist ă american ă a fost „Original Celtic” din Boston. Ea a câ ştigat în cursul unui sezon, 168 de meciuri. 1921 • Primul campionat naţional desf ăş urat în Europa a fost organizat de Federa ţia France ă de Atletism, care a luat sub „aripa” sa aceast ă activitate „pentru a le asigura atle ţilo r o bun ă preg ătire de iarnă”. „Evreux” a fost primul club a cărui echip ă a câ ştigat titlul de cam na ţional. 1924 • Înainte de aceast ă dat ă, indiferent care juc ător putea să execute arunc ările liber fapt pentru care, fiecare echip ă î şi aducea specialistul s ău. Din acest moment, juc ătorul f aultat este cel care va executa şi arunc ările libere. 1927 • M. Saperstein lansează faimosul „Harlem Globe Trotters”. • Organizaţia mondială YMCA, în colaborare cu Colegiul Springfield, fondează la Geneva o şcoal ă interna ţional ă de educa ţie fizic ă. • Este creat ă Federa ţia belgian ă de c ătre dl Armand Schmitz, director al unei agen ţ i de asigurări. Împreună cu M. Zansen şi cu ajutorul francezilor, el redacteaz ă primele statu te şi regulamente. 1928 • Primul joc interna ţional Belgia-Fran ţa se joacă la Bruxelles, la 5 mai. 1929 • Doi arbitri vor conduce un joc de baschet. 1930 • Circumferinţa mingii este redus ă de la 80 la 77,5 cm, iar gr eutatea de la 896 g r. la 868 gr. 1932 • Regula „celor 3 secunde” este introdusă în SUA de c ătre Clair Bee, fiind sanc ţionat ă ta-ţionarea unui atacant în zona de restric ţie, a cărei formă ar ăta asem ănător unei rach e tenis. • Directorul Şcolii Interna ţionale de Educaţie Fizic ă din Geneva (Elve ţia), doctorul lmer Berry, organizează o conferin ţă despre baschet. În urma acesteia, a fost fondată „International Amateur Basket-Ball Federation” (FIBA), având ca membri fondatori

federa ţiile na ţionale din: Argentina, Grecia, Italia, Letonia, Portugalia, România, Elve ţia şi Cehoslovacia. Între membrii FIBA, a fost cooptat şi profesorul român Dumitru Teic ă. • Fiecare echipă dispune de 5 juc ători şi 2 înlocuitori. • După fiecare co ş sau aruncare liberă reu şit ă, jocul este reluat printr-o angajare î e doi la mijlocul terenului. 1933 • Din 1933 şi pân ă ast ăzi, cinci organisme fac parte din „Joint Basket-Ball Committee” Y.M.C.A., A.A.U., N.C.A.A., National Fede ration of State Jigh School Athletic Association şi Canadian Basket-Ball Association.

21 • Crearea Federa ţiei Franceze de Baschet care preia atribu ţiile de la Federaţia Fran cez ă de Atletism. 1934 • Baschetul pătrunde în Madison Square Garden printr-o întâlnire între echipa New-York University şi Universitatea Notre Dame care aduce 16.000 de spectatori. 1935 • Oricare jucător poate s ă reintre de dou ă ori în joc. • Primul Campionat european masculin are loc la Geneva, cu participarea echipel or na-ţionale ale: Letoniei, Spaniei, Cehoslovaciei, Elve ţiei, Fran ţei, Belgiei, Ita liei, Bulgariei, Ungariei şi României (ordinea este dat ă de clasamentul final). 1936 • Intrarea baschetului în cadrul Jocurilor Olimpice de la Berlin (august). La tur neul mas-culin de baschet au participat un număr de 21 de ţă ri. • Num ărul înlocuitorilor cre şte de la 2 la 5. • „Minutul de întrerupere” este autorizat pentru prima dată, pentru fiecare echipă, într

joc vor fi câte 3. • După coş marcat, mingea va fi repus ă în joc dinapoia liniei de fund a terenului. • O linie mediană împarte terenul în dou ă p ărţi: o zon ă de atac şi o zon ă de ap ărar va trebui trecută în zona de atac într-un interval de 10 secunde. 1939 • Panourile sunt fixate astfel încât proiecţia lor în teren s ă fie la 1,20 m de linia d fund pentru a se reduce ie şirile din teren. 1944 • La comiterea a 5 gre şeli personale, jucătorul este exclus din joc . • Num ărul schimbărilor de jucători devine nelimitat. • Apar primii antrenori europeni demni de această funcţie: Robert Busnel (primul pr o-fesionist), Emile Frezot. 1945 • Bob Kurland (2, 13 m) de la Universitatea din Oklahoma inventeaz ă „hook shoot” (aruncarea în cârlig). 1946 • Apar panourile transparente. 1948 – LONDRA • Num ărul înlocuitorilor cre şte de la 5 la 7; numărul minutelor de întrerupere la 4. • Apare aruncarea la coş din săritur ă („jump shot”). • Jucătorul faultat poate declina beneficiul unei aruncări libere, în profitul unei re puneri a mingii în joc de la linia de centru, din afara terenului. • Ca urmare a progresului realizat de ap ărare, se permite ca juc ătorul s ă ridice pi ciorul pivot la o plecare în dribling, înainte ca mingea să p ărăsească mâna. • Trebuie p ăstrat ă o distanţă de 90 cm între ap ărător şi atacant.

• Apare regula celor 3 secunde aplicat ă în interiorul „zonei de restricţie al cărei culo r este lărgit la 3,60 m.

22 1949 • Emile Frezot (antrenor francez) creează „Amicala Antrenorilor de Baschet”. • Este oficializat ă mingea dintr-o singur ă bucat ă. 1950 • Primul juc ător negru angajat într-o echip ă profesionist ă va fi Chuck Cooper la Bos ton Celtic. 1952 – HELSINKI • Pentru prima dată F.I.B.A. reu şeşte s ă realizeze şi s ă impun ă un regulament unic u toate ţă rile. • Num ărul minutelor de întrerupere se modific ă la 4 şi câte unul pentru fiecare eventu lă prelungire. • Eliminarea dreptului de renunţare la execu ţia aruncării libere şi obliga ţia execuţie nei aruncări libere pentru fiecare gre şeală personal ă comis ă în ultimele trei minute. 1953 • După ce R.Busnel a luat parte o perioad ă de timp la lucrările „Amicalei”, o va critica

determinând organizarea în cadrul Federa ţiei Franceze de Basket-Ball a „Grupului de Antrenori” care să o concureze. 1956 – MELBOURNE • Se reintroduce vechea regul ă care interzicea ridicarea piciorului pivot la ple carea în dribling, înainte ca mingea s ă p ărăsească mâna. • Se m ăre şte culoarul de arunc ări libere, care cap ătă forma unui trapez. • Echipa intrat ă în posesia mingii trebuie să efectueze o aruncare la coş într-un interv l de 30 secunde. 1960 – ROMA • Eliminarea liniei de centru. • În ultimele 5 minute de joc, fiecare gre şeală personal ă este sanc ţionat ă cu câte do aruncări libere. • Se hotărăş te ca s ă nu se mai schimbe regulile de joc pe o perioad ă de 8 ani, cu exc pţia unor circumstanţe excep ţionale. 1968 – MEXICO CITY • Repunerea în aplicaţie a regulii liniei de centru pentru ultimele 3 minute de joc . • Se poate renun ţa la execu ţia aruncărilor libere pentru a repune mingea în joc din a fara terenului. 1972 – MÜNCHEN • Dispare regula „ultimelor 3 minute de joc”. • Regula celor „10 secunde”, a liniei de centru şi a dreptului de opţiune privitor la e xe-cu ţia aruncărilor libere se extinde pe toat ă durata jocului. • Reducerea num ărului de înlocuiri de la 7 la 5 jucători. • Mingea aflată în contact cu inelul co şului poate fi atins ă de oricare dintre juc ăto i. • Acceptarea antrenorului secund. • Introducerea regulii „10 gre şeli de echipă” pe fiecare repriz ă. 1976 – MONTREAL • Se introduce regula arunc ărilor libere „3 pentru 2”.

• Se acordă un „bonus”, adic ă o aruncare liberă suplimentar ă, atunci când juc ătorul c înscrie un co ş este faultat.

23 1977 • În 45 de ani (1932-1977) FIBA ajunge s ă grupeze de la 8 la 132 ţă rile afiliate şi evaluează num ărul de practican ţi ai jocului de baschet la aproximativ 80 de milioane . 1980 – MOSCOVA • Definirea precisă în regulament a ac ţiunii de aruncare la co ş. • Dreptul arbitrilor de a sancţ iona abateri comise înainte cu 20 de minute de înce-pe rea jocului. • Reducerea gre şelilor de echip ă de la 10 la 8. • Descalificarea antrenorului la sanc ţionarea echipei cu cea de-a 3-a greşeală tehni c ă. 1984 – LOS ANGELES • Coşul înscris de la peste 6,25 m valoreaz ă 3 puncte. • Modificarea marcajului zonei de restric ţie (spa ţ iul despă rţ itor dintre juc ă torii ur-mă ritori la arunc ă rile libere). • Renunţ area la regula „3 pentru 2”; introducerea regulii „1 plus 1”, dup ă a 7-a greşeală de echip ă (prima aruncare reuşit ă d ă dreptul unei a doua arunc ă ri libere). • Modificarea regulii celor 30 de secunde (se continuă timpul de atac, după o int er-venţ ie a ap ă rătorului care face ca mingea s ă p ă ră sească terenul de joc). • Modificarea sanc ţ iunii pentru abaterea de la regula de „5 secunde” (în loc de an-ga jare între doi, repunerea mingii din lateral de echipa care a fost în apă rare). • Dimensiunile internaţ ionale ale terenului de joc – 28x15 m. • Se oficializeaz ă inelul co şului prev ă zut cu un dispozitiv declanşator mecanic ac-ţ ionat sub o tensiune de peste 100 kg. 1986 – BARCELONA • Fiecare greşeală intenţionat ă sau descalificatoare comisă de un juc ător va fi sanc ţi

în plus, şi cu posesia mingii. 1989 • Creşterea num ărului de înlocuitori de la 5 la 7 jucători pentru jocurile din cadrul turneelor cu peste 3 meciuri. 1990 – BUENOS-AIRES • Modificarea sanc ţiunilor privitoare la respectarea regulilor în timpul execuţiei aruncărilor libere. • Posibilitatea disputării jocurilor pe durata a 4x12 minute. • Nu se mai poate renunţa la execu ţia aruncărilor libere. 1994 – MONTREAL • Se reduce dimensiunea panourilor: 1,80 x 1,05 m. • Se modifică foaia de arbitraj, care devine obligatorie pentru toate competiţ iile pe plan na ţ ional. • Greşeala inten ţ ionată este înlocuită cu cea „de nesportivitate” (definirea acestei • Modificarea regimului greşelilor tehnice înscrise în contul antrenorului. • Amplasarea jucătorilor la execuţia aruncă rilor libere (numai 5 plus executantul în interiorul semicentrului de 6,25 m). 1998 – ATENA • Num ă rul de minute de întrerupere ce pot fi solicitate în repriza a II-a cre şte la 3. 24 • Dimensiunile obligatorii ale terenului de joc pentru competiţ iile oficiale va fi de 28 x 15 metri. • Dispare „starea” de minge „ÎN JOC”.

• sfâr • •

Apare no ţ iunea de „control slab” asupra mingii, aplicat ă fie la începutul, fie la şitul efectuă rii driblingului. Preciză ri provocatoare la sancţ ionarea abaterii de 3 secunde. Se modifică modul de reluare a jocului, în cazul sanc ţ ion ă rii unei gre şeli duble

2000 • Durata jocului se divizează în 4 perioade (sferturi) a câte 10 minute de joc efect iv fiecare, cu pauze de 2 minute, între perioadele 1-2 şi 3-4 şi o pauză de 15 minute, între repriza I-a şi a II-a. • Fiecare antrenor are dreptul de a solicita câte un minut de întrerupere în primele 3 perioade şi câte 2 minute de întrerupe re în perioada a 4-a. • Se modifică la 8 secunde durata de trecere a mingii în terenul de atac şi la 24 se -cunde durata atacului. • Durata atacului nu va fi reluat ă decât în situaţ ia când mingea aruncat ă la co ş atinge inelul şi aceasta revine aceleiaşi echipe. • În fiecare perioadă de joc se aplică regula „gre şeli de echip ă ”, dup ă ce aceast comis 4 gre şeli (personale sau tehnice).

25 2. CARACTERISTICI ŞI TENDIN ŢE ÎN CONŢINUTUL ŞI STRUCTURA JOCULUI DE BASCHET COMPETIŢIONAL DE MARE PERFORMAN ŢĂ De-a lungul anilor şi cu deosebire în ultimii 20 de ani, baschetul a suportat profunde mutaţii, fapt marcat prin evoluţia dinamicii jocurilor desf ăş urate în cadrul turneelor finale ale diferitelor competi ţii organizate pe plan european sau mondial (incluzând aici şi Jocurile Olimpice). Selecţia juc ătorilor în vederea formării echipelor de performan ţă , preg ătirea lor mult mai riguroasă, o serie de modific ări operate de Federa-ţia Interna ţional ă de Baschet (FIBA) în regulamentul jocului, precum şi îmbun ătăţ irile aduse de speciali şti, în general, metodologiei antrenamen-tului sportiv, u transformat profund aspectul jocului competiţional de mare performan ţă . Aceste transformări sunt materializate astăzi drept produs al unei evoluţii dialectice dintre tehnic ă, tactic ă, reguli ale jocului. precum şi al unei preg ătiri fizice deosebite, fapt care ne determin ă s ă putem afirma că unele forme de joc folosite altă dat ă în baschet nu- şi mai pot găsi prezen ţa astăzi, în timp ce altele, nu vor fi decât ocazionale sau pasagere. Ca urmare, consider ăm că prin eviden ţierea şi cunoa şterea acestor caracteristici de către cei ce-şi dedic ă activitatea form ării şi preg ătirii jucătorilor, dar şi echipelor pentru performan ţă reprezint ă o necesitate, contrar, existând riscul unei abord ări a preg ătirii de pe poziţiile unor orientări şi obi şnuin ţe de joc care nu mai corespund cerinţelor baschetului practicat de marile echipe. Sintetizând o serie de observa ţ ii şi constat ări personale cu privire

la aceste aspecte, dar referindu-ne şi la o serie de cercetări efectuate de L.Teodorescu 1 şi la care vom asocia studiile şi ale altor speciali şti, precum G.Bosc şi B.Grosgeorge 2 , P.Dao şi F. Jordane 3 , vom eviden ţ ia principalele caracteristici şi tendinţ e actuale care se manifestă mai pregnant în jocul prestat de echipele din elita baschetului de performanţă , subliniind, totodat ă, şi acele capacităţ i noi ce trebuie dezvoltate la juc ătorii tineri. 1 Teodorescu, Leon, Théorie et méthodologie des jeux sportifs, Les Éditeurs Français Réunis, Paris, 1982 2 Bosc, Gérard, Grosgeorge, Bernard, L’entraîneur de basket ball, 2-e edit., Édit. Vigot, Paris, 1985 3 Dao, Pierre, Jordane, Francis, Les Jeux Olympiques ’88, în rev. „E.Ph.et S.” nr.214, Paris, 1988 26 1 0

LUPTA PENTRU IMPUNEREA RITMULUI ŞI A TEMPOULUI DE JOC a) În ac ţiunile individuale, juc ătorii încearc ă: • s ă se deplaseze cât mai repede, pe cât posibil mai repede decât mingea; • s ă angajeze o veritabil ă lupt ă teritorial ă cu adversarul pentru a face (în atac) ca mingea s ă înainteze c ătre coş sau (în apărare) s ă se opună acestei înaintări; • s ă foloseasc ă numeroase schimb ări de direc ţie în deplas ările pe care le efectueaz ă în cea mai mare vitez ă. b) În acţiunile colective, coordonarea colabor ărilor dintre coechipieri se caracterizează prin: • elasticitate şi echilibru în circula ţia jucătorilor în teren: sunt frecvente situa ţiile când apar în apropierea co şului 3 şi 4 cupluri de atacan ţi-ap ărători, imedi terior, acestea diseminându-se pe întreaga suprafa ţă a terenului de joc; • micşorarea numărului de pase efectuate în atac; • reducerea duratei de atac pân ă la finalizare; • cre şterea num ărului de impulsuri în driblingul efectuat cu direcţie de co ş, ceea ce determin ă o frecvenţă crescută a structurilor de procedee tehnice: „dribling-pas ă” sau „prindere de minge-dribling”, dar şi un ritm de mânuire a mingii foarte rapid; • o durat ă mult mai scurt ă de p ăstrare a mingii, dând acesteia un ritm de mânuire foarte rapid. Revenind asupra problemelor pe care jocul modern le ridic ă cu pri-vire la ritm, n u putem trece peste ceea ce reprezint ă noţiunile de „joc direct” şi „joc indirect”, pe care specialistul francez R.Merand 1 le-a definit astfel: „Jocul direct este reprezentat printr-un culoar imaginar trasat de o parte şi de alta a axei minge-coş; acest culoar poate avea o lăţ ime de 2 metri (aproximativ lăţ imea panoului). Zona

jocului indirect este reprezentat ă prin supra-fe ţele exterioare; ac ţiunile de joc d irect sunt re-prezentate prin circulaţiile de minge şi de jucători desf ăş urate în interiorul unui culoar Fig.1 stabil” (Figura 1). Ca urmare a acestor precizări, principiile elaborate privitor la aceste situa ţii de joc pot fi enun ţate, după cum urmeaz ă: 1 Merand, R., L’Éducateur face à la performance olympique, în: „Sport en plein air”, FSGT, Paris

27 a) ac ţiunile cele mai periculoase sunt cele a c ăror orientare este direc ţionat ă direct spre co ş: joc direct; b) devierea ac ţiunii într-o alt ă direcţie – jocul indirect – trebuie considerat ă ca o reluare a preg ătirii atacului pentru a determina mai bine jocul direct; c) persistând în jocul indirect înseamnă a juca în afara zonei de restric ţie şi a te condamna s ă nu te apropii niciodat ă de co ş. În consecin ţă , se poate afirma c ă: • atunci când un jucător dribleaz ă, făcând în mod consecutiv 5 dri-blinguri, f ără a îna nile ulterioare sunt, în general, apar ţin ătoare „jocului indirect”; • când driblingul este f ăcut către co ş, num ărul de impulsuri este mic (2-3) şi cel mai adesea acţiunea respectiv ă corespunde „jocului direct”. Comparând baschetul masculin cu cel feminin, dintr-o serie de statistici înregistrate cu ocazia marilor turnee internaţionale de baschet, reiese faptul c ă b ărbaţii: a) driblează mai mult decât feme ile (într-o propor ţie de 5:3) însă cu o frecven ţă mult crescut ă; b) joac ă mai mult „în adâncime” decât femeile (1:3 şi respectiv 1:4); c) se apropie mai mult de co ş decât femeile; d) finalizează de aproape dou ă ori mai des decât femeile din acţiunile desf ăş urate cu direcţie de co ş (dep ăş ire sau p ătrundere). Rezumând cele expuse mai sus, putem concluziona faptul c ă impu-nerea ritmului şi a t empoului de joc se caracterizeaz ă printr-o frecven ţă crescut ă a ac ţiunilor de joc direct , acestea accelerând jocul şi determinând finaliz ări ale atacului. Într-un ra port echilibrat de for ţe dintre atac şi ap ărare, vom distinge: • o prioritate acordată pasei fa ţă de aruncarea la co ş şi de dribling, la începutul atacului; • o tatonare a jocului direct prin pas ă sau dribling, înaintea declan şă rii finalizării (în medie au loc cam două acţiuni de joc direct, înainte de a finaliza). 2 0

SPORIREA IMPORTAN ŢEI ŞI FOLOSIREA TOT MAI FRECVENTĂ A JOCULUI AERIAN Jocul aerian este determinat de o creştere evident ă a mediei staturii şi a detentei tuturor juc ătorilor din echipă, impunând ca planul vertical s ă se constituie drept un „spaţiu de demarcare”. 1) Creşterea staturii • Se înregistreaz ă o evident ă cre ştere a staturii juc ătorilor, echipele de mare performanţă ridicând media staturii lotului la peste 2 metri la b ărbaţi şi 1,80 metri la femei. 28 •

Epoca uria şilor pu ţin mobili a fost dep ăş it ă; antrenorii prefer ă în echi-pele l

ei giganţi sau jucători înal ţi cu calit ăţ i atletice deosebite. • Media staturii unei echipe – în aceste condi ţii – nu mai poate servi spre a justifica reuşita sau eşecul unei echipe. 2) Creşterea detentei jucătorilor • Calităţ ile morfologice şi atletice ale actualilor jucători de mare performanţă sunt net superioare celor ale predecesorilor lor. • Acestea confer ă noi perspective tehnico-tactice juc ătorilor, făcând din planul vertical un spaţiu de demarcaj prin: – pasele decisive („assist pass”) executate chiar şi din s ăritur ă; – implica ţiile favorabile asupra ac ţiunii de finalizare prin folosirea deosebit de frecventă a arunc ării la co ş din s ăritur ă, în care săritura deosebit de înaltă (ca şi faza descendentă a acesteia) reprezint ă ast ăzi un element de demarcaj; – a determinat ca recuperarea ofensivă şi defensiv ă s ă devin ă un „bun” şi printre juc ătorii cu o statur ă ceva mai mic ă, dar înzestra ţi cu aceast ă calitate motric ă, num ărul de recuper ări extinzându-se pe o marj ă de r ăspândire la 6-7 jucători. • Mobilitatea crescut ă a celor mai înal ţi juc ători, precum şi deosebitele calit ăţ i motrice ale tuturor jucătorilor din echip ă sunt elemente care contribuie la o nouă reparti ţie a posturilor în cadru l echipelor. Aceasta ne permite înţelegerea sensului tendin ţelor de simplificare a construc ţiei atacurilor colective. 3 0

SIMPLIFICAREA CONSTRUC ŢIEI ATACULUI COLECTIV a) În fazele care conduc la finalizarea atacului • În majoritatea situa ţiilor de finalizare se remarc ă realizarea demarca-jului ca ur mare a unor ac ţiuni individuale desf ăş urate în lupta cu un adversar, folosind: tehnica driblingului, gândirea tactică şi robuste ţea corporală, precum şi avantajul creat prin posesia mingii, prin de ţinerea iniţiativei şi chiar, regulile jocului. • În general, combina ţiile tactice integrate în anumite circulaţii tactice ofensive şi care preced acţiunile de finalizare nu mai urmăresc ob ţinerea superiorit ăţ ii numerice, ci, mai curând, anumite priorit ăţ i de plan şi de culoar, întârzieri de plasament defensiv, care s ă uşureze ac ţiunea individual ă de demaraj. b) Prin creşterea numărului de contraatacuri şi de atacuri rapide Creşterea agresivit ăţ ii şi a preocup ărilor de îmbun ătăţ ire a tehnicii jocului defensiv se concretizeaz ă printr-un număr mai mare de mingi 29 luate de la adversar, acţiuni ce duc la declan şarea unui num ăr sporit de contraatacuri şi de atacuri rapide, a căror organizare este foarte sumar ă (cu o sus ţinere redusă a jucătorului cu minge). Ca urmare, avantajele oferite confer ă: – o sc ădere a posibilit ăţ ilor de risc în pierderea posesiei mingii, prin reducerea num ărului de execu ţii tehnice într-un asemenea atac; – necesit ă execu ţii cât mai precise, efectuate într-un regim de accelerare a vitezei şi chiar de rezisten ţă faţă de vigurozitatea contactelor corporale nesanc ţionabile cu adversarul. c) Prin m ărirea distan ţei şi a suprafe ţei de pregătire a atacului • Introducerea compensaţiei de 3 puncte acordate pentru co şul înscris de la o distanţă mai mare de 6,25 metri faţă de co ş. • Intrarea directă din „faza de trecere în atac” într-o anumit ă combina ţ ie tactică. • De şi circula ţiile „în continuitate” rămân principalele mijloace de realizare a atacului, se înregistrează unele preferinţe fa ţă de ac ţiunile individuale sau combina ţiile tactice ini ţiate de cupluri de doi atacan ţi

axate pe „jocul direct”. d) Diferenţierea evidentă dintre jocul practicat de b ărba ţi şi cel feminin pune în eviden ţă existenţa la bărba ţi a unei mai mari: – alternanţe între sistemele de joc ce plasează juc ătorii în apropierea zonei de restric ţie şi cele cu un plasament larg (pe toat ă suprafaţa a de joc) a atacanţilor; – a unui num ăr sporit de schimb ări ale direc ţiei în circula ţiile orientate spre coş; – a unei frecven ţe crescute a deplas ărilor transversale ale atacan-ţilor fără minge (pro ocând jocul de rela ţie atacant-apărător), precum şi ale celui care driblează spre linia de arunc ări libere. Remarca asupra acestui aspect evidenţiază – fie că este vorba de jocul practicat de b ărbaţi sau de femei – că în majoritatea situa ţiilor sunt iniţial c ăutate acţiunile de „joc direct” (dribling pe culoarele dintre ap ărători sau pasele în „adâncime” cu direcţie de coş), ac ţiunile de „joc indirect” nefiind decât soluţii de întârziere pentru a efectua adapt ările corespunz ătoare la reac ţia defensivă a adversarilor. 4 0

ALTERNAREA EXERCIT ĂRII UNEI PRESIUNI OFENSIVE ASU-PRA APĂRĂRII CU „DECOMPRIMAREA” ACES TEIA PRIN DEGAJAREA MINGII SPRE AL DOILEA PLAN AL ATACULUI Folosirea oricărui sistem de atac trebuie s ă genereze, de-a lungul desf ăş ur ării lui, atât prin ac ţiunile individuale – reprezentate îndeosebi 30 prin aşa-numitul „joc direct”, cât şi prin cele colective – reflectate prin circula ţiile de minge şi de jucători, o alternan ţă permanent ă între exer-citarea unei siuni ofensive, în urma căreia ap ărarea este determinată să-şi restrâng ă suprafaţa de ac ţionare, obiectivat ă printr-o aglomerare a jocului c ătre zona de restric ţie şi co ş, şi o „decomprimare” a acestei presiuni. Dacă în urma efectuării unei asemenea aglomer ări atacul nu- şi creeaz ă posibilitatea concretizării lui printr-o aruncare la coş, această „presiune” va trebui urmat ă de o „decomprimare” a ap ărării, ac ţiune materializată prin degajarea („scoaterea”) mingii din aglomerarea creată în suprafa ţa de teren din apropierea co şului către o parte a terenului, bine definit ă în cadrul tacticii echipei, la unul dintre juc ătorii afla ţi în al doilea plan al dispozitivului de atac. Acest „joc” permanent de „comprimare” şi „decomprimare” impus de atac supune ap ărarea la eforturi evidente în a răspunde acţiunilor ofensive şi creează tensiuni permanente asu pra acesteia, aspect care tre-buie să car acterizeze orice sistem tactic ofensiv materializat prin circu-la ţiile de juc ător şi minge, precum şi prin combina ţiile tactice incluse lui. 5 0

FINALIZAREA DE 3 PUNCTE - REZULTAT AL JOCULUI COMBINATIV ŞI NU AL ÎNTÂMPL ĂRII Jocul modern reevalueaz ă aportul pe care-l poate aduce la bugetul de puncte înscrise de o echipă, arunc ările la co ş cu valoare de 3 puncte. Apariţ ia regulii co şului de 3 puncte, iniţ ial reprezentând o replică la introducerea limit ării duratei atacului la 30 şi mai apoi la 24 de secunde, a condus la o schimbare a concep ţ iei privitoare la tactica execuţ iei acestei finaliz ări. De la o execuţie de ultim ă instan ţă şi de r ăspundere total individual ă, determinat ă de intrarea în criza de timp limitat afectat unui atac, astăzi, marile echipe include aceast ă aruncare în sistemul lor ofensiv, preg ătind-o ca atare.

Astfel, execuţia ei este conceput ă şi preg ătit ă ca o combinaţie tactică colectiv ă în rezolvarea unui atac: fie în urma unei „degaj ări” a mingii dintr-o aglomerare a jocului din apropierea coşului spre unul dintre atacan ţi aflat în afara semicercului de la 6,25 metri (a se vedea tendinţa descris ă anterior), fie ca urmare a efectuării unui „paravan” sau a unui „blocaj” la apărătorul atacantului aflat cu mingea în afara semicercului de la 6,25 metri, fie ca finalizare a un ui contraatac printr-o aruncare la coş din afara semicercului de la 6,25 metri, situa ţia de nereu şit ă a a runc ării fiind dublat ă de posibilitatea favorizant ă de realizare a unei recuperări ofensive (de către atacantul/atacan ţii care dubleaz ă juc ătorul cu minge sau de însu şi cel care a efectuat aruncarea la co ş). 31 6 0

IMPORTAN ŢA CRESCUTĂ A EFICACIT ĂŢII DEFENSIVE Apărările au căpătat ast ăzi o mult mai mare importanţă , iar princi-piile de la care se pl perfec ţionarea acestora nu mai sunt cele de acum 12-15 ani. Ca urmare: a) Distribuirea sarcinilor în cadrul unui sistem defensiv este asigurată raportat: la variaţia distan ţei dintre minge şi co ş, la circula ţia mingii, la apropierea sau depărtarea mingii de liniile laterale. În joc, aceşti factori se combin ă, impunând juc ătorilor o mare plasticitate jocului lor. În func ţie de diferitele sisteme defensive utilizate, fiecare poate fi valorificat, mai mult sau mai puţin, motiv în plus pentru a fi impus ă necesitatea de a folosi de-a lungul unui joc mai multe sisteme defensive. b) Combinarea sistemelor defensive şi folosirea temporară şi alternativ ă a unor sisteme complementare, pentru a provoca impunerea unor ritmuri foarte diferite de joc adversarului. Referitor la această tendin ţă , putem exemplifica o serie de adapt ări aduse sistemelor defensive. Să exemplific ăm printr-o variantă (Fig. 2 şi 3): • Dintre cei doi apărători din fa ţă , unul şi acela şi ap ărător r ămâne întotdeauna să apere zona de la nivelul liniei de arunc ări libere, cel ălalt „coborând” pentru a se plasa la nivelul mingii, acoperind mijlocul zonei de restric ţie, când mingea ajunge pe extrema dreapt ă şi atacând juc ătorul extrem ă, când mingea ajunge pe extrema stâng ă. • Pentru a se „masca” sistemul defens iv - „triunghiul + 2”, este posibil ă o aşezare iniţial ă în 2-1-2. • Atunci când mingea se află pe partea stângă a terenului, se va face o ap ărare om la om, iar când aceasta ajunge pe dreapta, se trece în zon ă („freak defense”). c) Frânarea jocului adversa rului din momentul intrării aces-tuia în posesia mingii. Sunt peste mai bine de 15 ani de când, între momentul pierderii mingii şi momentul în care concentrarea juc ătorilor în faza defensivă a jocului redevenea maxim ă, intervenea un interval de timp în care ace ştia se relaxau. Defensivele moderne au eliminat din joc acest interval, solicitând ap ărătorilor, o dat ă cu pierderea mingii, o mare Fig. 3 Fig. 2 32 concentrare pentru ca ac ţiunile lor defensive imediate să fie astfel coordonate. încât s ă-l provoace pe adversar s ă gre şeasc ă. Frecvent întâlnim echipe care practic ă un pressing temporar pe faza de trecere în atac a adversarului: – după o proprie finalizare nereu şit ă; – după coş înscris sau la o repunere a mi ngii în joc din afara terenului. Aceste pressinguri temporare determină o dereglare a obişnuin ţei unei echipe de a trece mingea în terenul de atac, în ocuparea dispo-zitivului ofensi

v şi în organizarea atacului, obligând-o s ă joace în ritmuri mult diferite unul de celălalt şi care, de obicei, nu-i convin, nefiind aco-modată cu acestea. d) Folosirea unor tactici speciale de marcaj şi supraveghere a „leader”-ului, a celui mai eficace atacant sau a conduc ătorului de joc din echipa adversă. În consecin ţă , jocul defensiv modern confer ă un loc important iniţiativelor individuale, întrucât, în paralel cu asumarea unor riscuri sporite de c ătre apărător, acesta trebuie s ă fie convins de ajutorul pe care-l va primi din partea coechipierilor lui. Ca urmare, responsabilit ăţ ile defensive constau în: – deplasarea lui permanent ă pentru a anihila atacantul; – acoperirea mijlocului terenului; – a se opune oric ărui atacant; – a se opune jocului adversarului prin mijloace defensive diferite, bazate pe principii opuse. În fa ţa unor astfel de ini ţiative, devine foarte dificil de a contura inten ţiile defensive ale unei echipe. Aceste incertitudini impun c ăutarea de c ătre adversari şi, eventual, g ăsirea unor noi informaţii, c ăutare ce conduce la o m ărire a timpului de reac ţie al jucătorilor. 7 0

PERFEC ŢIONAREA ŞI SPORIREA NUMERIC Ă A SCHEMELOR TACTICE SPECIFICE FAZELOR FIXE De-a lungul aceluiaşi joc, din ce în ce mai multe echipe folosesc o serie de scheme tactice: la repunerea mingii în joc din afara terenului de la linia lateral ă, de la linia de fund, la angaj ările de 1 la 1 sau la aruncările libere. Vom încerca unele exemplificări desprinse din jocuri ale unor echipe recunoscute pe plan european (Figurile 4-10). Remarcăm faptul că declan şarea unor astfel de combinaţii are loc într-un mod organizat, folosind mai multe variante, fapt ce creează adversarilor necunoaşterea direcţiei şi a atacantului spre care va merge mingea, ace ştia având o singură posibilitate de contracarare printr-o aşezare specifică apărării co şului. 33 Fig. 4

Fig. 6

Fig. 8 Fig. 5

Fig. 7

Fig. 9 Fig. 10

Ca urmare, regruparea aceasta a ap ărătorilor creează un maxim de incertitudine, dând posibi litate atacului de a- şi spori ini ţiativa şi, implicit, periculozitatea. 34 8 0

PERFEC ŢIONAREA JOCULUI ÎN CADRUL CUPLURILOR DE 2 ŞI 3 JUCĂTORI a) Jucătorii fără minge trebuie s ă aib ă permanent tendin ţa de a se constitui în cupluri de jucători, pentru a u şura circulaţia mingii şi realizarea ac ţiunilor decisive. Fiecare cuplu de juc ători f ără minge se poate constitui, plecând de la sarcinile pe care ace ştia le au în cadrul sistem ului de atac al echipei. În cadrul jocului pe cupluri sunt angajate permanent posibilităţ i pentru realizarea „jocului direct” şi a celui „indirect”. Astfel, prin simpla schimbare a p ărţilor, jucătorii extrem ă pot crea posibilitatea intr ării în posesia mingii (Fig.11) sau să execute ac ţiuni de u şurare a jocului partenerului cu minge (figurile 12 şi 13). Fig. 11 b) Disponibilitatea jucă torilor din cupluri de a continua ac ţiunea ofensiv ă cu un al treilea partener determin ă apa-ri ţ ia cuplului de 3 jucători în cadrul unor combina ţ ii ofensive (blocaj, ie şire din blocaj, încruci şă ri etc.).

Fig.12 Fig.13 9 0

CRE ŞTEREA IMPORTAN ŢEI CONDUCĂTORILOR DE JOC ŞI A EFICIEN ŢEI JOCULUI LOR În baschet, no ţiunea de juc ător conducător de joc este f ără echi-voc, aceştia devenind iali şti” pe acest post. Ca atare, încă din perioada selecţiei, ei trebuie orienta ţi în funcţie de unele calităţ i specifice: o îndemânare deosebit ă în manevrarea mingii, dublată de privire periferică, tenacitate şi cunoa şterea perfect ă a tacticii echipei, altruism, bun ap ărător, personalitate şi autoritate recunoscut e de coechipieri. Prin multitudinea iniţiativelor pe care le elaboreaz ă în joc, ca: pătrunderi în dribling, a paselor „în adâncim e”, adresate partenerilor ce p ătrund cu

35 direc ţie de co ş, a folosirii jocului „aerian” – „de angajare” a coechipierilor ce evolueaz ă în interiorul apărării adverse în apropierea co şului, ei sunt cel mai adesea la originea ac ţiunilor ofensive decisive. a) Caracteristicile postului de conducător de joc • Este juc ătorul îns ărcinat, în mod special, de a trece mingea în terenul de atac. În general, această acţiune este realizat ă, de fapt, şi cu ajutorul altui coechipier. • Este juc ătorul care are capacitatea de a pasa şi „angaja” decisiv parte-nerului demar cat în „interiorul” apărării adverse. • Fiind cel mai adesea în posesia mingii, el joac ă un rol determinant în organizarea jocului ofensiv al echipei sale (orienteaz ă circula ţia mingii, schimb ă ritmul de joc, deviază apărarea …). b) Con ţinutul tehnico-tactic al ac ţiunilor conduc ătorului de joc • În ţinerea şi protejarea mingii – înlănţuie procedeul (de obicei, o ţinere joas ă, protejat ă, cu fa ţa spre co ş) cu tehnica pivotării (prin p ăş ire, prin întoarcere) în cadrul unor structuri de joc, care-i conferă oricând posibilitatea unei plecări în dribling. • Ei sunt, în general, cei mai buni dribleuri din echipa lor şi în situa ţiile când îşi domină adversarul direct, ei p ătrund adesea, incisiv, în dribling spre linia de aruncări libere de unde finalizeaz ă (dac ă apărarea dovede şte carenţe) sau, dezvoltând „jocul aerian”, paseaz ă (de cele mai mute ori din săritur ă) coechipierului demarcat. • Prin mic şorarea distan ţei de marcaj în cadrul rela ţiei apărător-conducător de joc, acesta capătă o prioritate de ac ţiune în deplasările pe care le efectueaz ă (atât f ără minge, dar mai ales când foloseşte driblingul), provocând un dezechilibru tactic, ca urmare a periculozităţ ii pe care o creeaz ă apărării. Luând ca bază o serie de observa ţii făcute de specialiştii prezen ţi, precum cele rezultate în urma numeroaselor înregistrări şi statistici efectuate asupra jocurilor desfăş urate atât în cadrul ultimelor ediţii ale Jocurilor Olimpice, cât şi ale Campionatelor mondial şi european ce au avut loc în ultimii ani, consider ăm că putem exemplifica şi susţine constat ările enun ţate mai sus privitor la evolu ţia general ă a jocului de baschet competiţional de mare performan ţă şi a organizării sale tehnico-tactice, dup ă c m urmeaz ă. BASCHETUL MASCULIN a) Evoluţia ge nerală a jocului. Global, se constată: • Statura şi puterea fizic ă cresc în paralel: „cinci-ul” de baz ă prezentând o statur ă medie ce se ridic ă, de cele mai multe ori, chiar peste 2 metri. • Capacitatea fizică de a suporta succesiunea jocurilor, precum şi aptitudinea necesară pentru efectuarea celor mai dificile ac ţiuni ce solicită func ţiile fiziologice este dezvoltat ă. 36 • Ritmul de joc (ofensiv sau defensiv) se accelereaz ă, în mod constant: op ţiunea pozitivă acordată atacului în raportul cu forţa colectiv ă este datorat ă, în parte, folosirii frecvente a arunc ării la co ş de 3 puncte. • În general, precizia s-a îmbun ătăţ it şi s-a stabilizat la un procentaj în jur de 48% pentru arunc ările din ac ţiune (de 2 şi de 3 puncte). • Generalizarea tendin ţei de a se folosi situa ţiile tactice simple (1 contra 1, 2 contra 2) sau complexe (1 contra 2, chiar 1 contra 3), pornind de la parametrii fundamentali practica ţi la cel mai înalt nivel în c ăutarea celei mai directe soluţii de finalizare. • Agresivitatea – în special în atac – şi viteza de execu ţie în efectuarea aruncărilor la co ş, a driblingului şi a paselor reprezint ă, în mod permanent, factori hot ărâtori în acele acţiuni de joc în care contactul dintre atacant şi ap ărător beneficiază de o mai mare toleran ţă în arbitraj în

profitul ac ţiunii ofensive. b) Organizarea tehnico-tactic ă Vom face referiri asupra diferitelor secvenţe ale jocului. Pe PLAN DEFENSIV se observă: • Folosirea din ce în ce mai pu ţin a ap ărărilor de tip dispersat (om la om pe tot terenul, zona pressing, pressingul) sau a structurilor defensive grupate, cum ar fi cele în zon ă; folosirea lor eventual ă f ăcându-se numai în anumite momente de scurtă durată. • Generalizarea folosirii apărării om la om normale sau extins ă pe jum ătate de teren. No ţiunea de „presiune”, chiar şi fa ţă de juc ătorul cu minge, este mai mult sau mai pu ţin efectiv ă (echipele Statelor Unite demonstreaz ă cel mai bine modalitatea optim ă în care trebuie realizată această „presiune”). Este interesant de a constata existen ţa, din ce în ce mai restrânsă, a formelor defensive ce comport ă „riscuri mari” şi din ce în ce mai mare, a celor de „control strict” (juc ător încadrat) cu inten ţia de oprire a celui care dribleaz ă. Aceast ă tendin ţă se manifest ă aproape la fiecare jucător şi este consecin ţa unei „şlefuiri” a preciziei în arunc ările la co ş, mai ales a celor efectuate de la distan ţă (finalizările de 3 puncte). • Dificultatea realiz ării unei întrajutor ări efectuate în zona din apropie-rea co şului sau localizate (la juc ătorii pivo ţi) prin apropierea de axa median ă a terenului (co ş – coş), c ăci apărătorul este întotdeauna în întârziere fa ţă de atacantul care, oricând, poate s ă primeasc ă mingea şi s ă finalizeze (ca urmare a num ărului crescut de pase transversale). • Apari ţia puţin tardiv ă a „întrajutorării” de pe partea opus ă mingii, ca urmare a priorităţ ii acordate juc ătorului cu minge în pozi ţia sa ini ţial ă, fapt ce determină o serie de urm ări defavorabile pentru ap ărător, mai ales în execuţia recuper ării.

37 • Schimbarea sistematică a adversarului în ap ărare împotriva combi-na ţiilor de blocaje ef ctuate de atacanţii fără minge. Cu toate acestea, „controlul” asupra propriului adversar este men ţinut în situaţiile unor combinaţii de 2 juc ători (jucător cu minge – jucător f ără minge), efectuate în anumite situaţii de joc (funda ş-juc ător centru, extrem ă-juc ător pivot). RECUPERAREA. Această faz ă de joc se caracterizeaz ă prin: • O bună organizare colectiv ă, care r ămâne eficientă în situaţia ie şirii mingii din joc pentru a „exploata” repunerea rapidă a acesteia în joc. • „Lupta” pentru un plasament cât mai eficient, prin folosirea calit ăţ ilor motrice viteza şi detenta; pe de altă parte, blocajul defensiv care precede săritura nu este întotd eauna efectuat în execu ţia ac ţiunii de recuperare. Pe PLAN OFENSIV se urmăre şte, în mod constant, simplitatea şi eficacitatea, oricare ar fi nivelul strategiei ofensive sau al concep ţiei filosofice a atacului, atât în situaţia de superioritate, cât şi în cea de egalitate numeric ă a jucătorilor. Vom rezuma mai jos trăsăturile caracteristice ale acestei p ărţi a jocului. • Obţinerea execuţiei unor finaliz ări realizate în condi ţii u şurate (executate într-un minim de timp de pân ă la 6 secunde) r ămâne obiectivul prioritar al majorităţ ii echipelor, plecând de la situa ţiile tactice simple (1 contra 0 – în urma unei pase lungi directe, 1 contra 1, 2 contra 2) impuse întotdeauna ca urmare a unei agresivit ăţ i şi o fixare a adversarilor. Subliniem c ă dincolo de problematica gestual ă („mecanica”) şi perceptiv ă, reprezentate prin mi şcările de bază din execuţia aruncărilor la co ş, şi alte criterii, cum sunt anticipa ţia (ţinând seama de minge, parteneri, adversari) şi selectarea criteriilor pertinente (de spa ţiu şi timp), caracterizează factorii de reu şit ă din baschetul de mare performan ţă . • Realizarea acestui obiectiv (obţinerea unor finalizări în condiţii u şu-rate) se face c urmare a ini ţierii jocului pe contraatac cu 1 sau 2 juc ători, „vârf”, a ocup ării acelor zone din teren din care respectivii jucători prezint ă cele mai bune procentaje de reuşit ă în finaliz ările lor (în atacul

organizat). Cu toate acestea, sunt încă multe ţă rile care r ămân drept model privitor la modul cum exploatează jocul rapid şi cum folosesc juc ătorii care urm ăresc sau dubleaz ă acţiunile de joc ale partenerilor lor, aceste echipe folosind încă organizat trecerea în atac. • Statornicirea execuţiei arunc ării la coş de 3 puncte, prin care ap ărarea este obligat ă s ă-şi m ăreasc ă suprafaţa de operativitate, fapt care permite pe lâng ă o ocupare bună a dispozitivului ofensiv şi orientarea atacului spre ac ţiuni desf ăş urate în apropierea co şului, relaţia dintre juc ătorii care ac ţioneaz ă sub coş şi cei „din afar ă” ap ărând ca favorizantă prin acest dispozitiv de joc. • Alternativele care apar astfel în jocul ofensiv (dintre jocul de sub coş şi jocul desf ăş urat fie pe partea mingii, fie pe partea opus ă a acesteia) ridic ă 38 probleme ap ărărilor bazate pe „întrajutorare” (prin redublarea paselor şi a schimb ărilor transversale de locuri). Ele demonstreaz ă astfel întreaga lor utilitate şi importan ţă în privin ţa enun ţului conceptual al principiilor de joc. • Majoritatea echipelor adopt ă structuri de atac simplificate, care se con-centre ază pe un juc ător de baz ă, spre exemplu pe juc ătorul centru („post”), folosit fie ca pasator, fie ca jucător care execut ă blocaje. • Atacul colectiv este realizat într-un minimum de timp (în medie folosindu-se 3-4 pase) şi nu mai este dirijat de către un „conduc ător de joc” unic, ci, în general, de ambii funda şi specializaţi îns ă pentru acest post. • Tendin ţa utiliz ării a doi funda şi se explică prin necesitatea realiz ării unui cât mai bun echilibru ofensiv şi defensiv, dar şi de factorii de asigurare impu şi prin alegerea op ţiunilor tactice şi de orientare a jocului. BASCHETUL FEMININ Făcând o parantez ă în tratarea, în continuare, a temei noastre, aceasta determinată fiind de situa ţia actual ă generală a baschetului de performanţă din ţara noastră şi g ăsind, prin similitudinea situaţiei existente în baschetul feminin american din preajma anului 1972, unele solu ţii pe care F.R.Baschet le-ar putea adopta şi adapta la specificul românesc, vom prezenta, în preambulul expunerii noastre privitoare la caracteristicile jocului feminin practicat la nivelul marii performan ţe, unele constatări referitoare la acesta. Astfel, până în 1972, în lumea marii performan ţe a baschetului feminin, reprezentativa Statelor Unite – cu toat ă faima de care se bucura baschetul masculin care domina toate marile competiţii pe plan mondial – era cotat ă ca şi inexistent ă. O serie de m ăsuri adoptate de N.C.A.A. (Federa ţia sportului universitar), dar şi de Comitetul Olimpic al S.U.A. au determinat un evident şi continuu progres ale cărui rezultate nu s-au lăsat aşteptate, baschetul feminin american preluâ nd treptat suprema ţia în ierarhia mondial ă. Ca urmare, primul mare succes este marcat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în 1984, unde reprezentativa feminin ă a S.U.A. obţine medalia de aur, succes ce reprezint ă 12 ani de intens ă munc ă organiza-toric ă şi spriji n efectiv acordat scopului propus. Durata realizării acestei performanţ e este deosebit de scurtă, fapt ce ne determină s ă relief ă m numai câteva din principalele măsuri adoptate în realizarea scopului propus: – toate jocurile din campionatul universitar feminin au fost impuse a se desf ăş ura după regulamentul Federa ţiei Internaţionale de Baschet (FIBA); – la toate categoriile, fetiţele şi junioarele participante la campio-natele şcolare organizate pe diferite categorii de vârst ă, joacă cu o 39

minge ceva mai mică şi mai u şoară care le permite să dobândeasc ă, de-a lungul anilor, o mai mare îndemânare, calitate care se manifestă şi atunci când ajung să foloseasc ă o minge de dimensiuni regulamentare pe plan interna ţional; – la fiecare dintre marile competiţii la care a luat parte repre-zentativa feminin ă a Statelor Unite, componen ţa lotului a fost, practic, total modificată, prezentând de fiecare dată o echip ă reînnoit ă în propor ţie de 90%. Făcând un studiu asupra evolu ţiei baschetului feminin de mare performanţă , etalat şi la edi ţiile ultime ale Jocurilor Olimpice (1988 – Seul şi 1992 – Barcelona), putem afirma c ă de la momentul introducerii lui în cadrul Jocurilor Olimpice – Montreal / Canada 1976, se evidenţiază un progres constant al americancelor, o sensibilă scădere a celui repre-zentat de fo sta echip ă a U.R.S.S. şi o nivelare general ă a valorii celorlalte echipe, valoare care le situează în apropierea nivelului rusoaicelor. De asemenea, trebuie notat progresul înregistrat de echipe repre-zentative, cum su nt cele ale Chinei, Coreei de Sud, Australiei, progres care ar putea fi chiar mai net, dac ă aceste reprezentative ar avea ocazia de a participa mai frecvent la întâlniri de nivel superior. Pe PLAN strict TEHNIC, am notat acele diferen ţieri ce par a fi mai sensibile în organizarea jocului. • În primul rând, se impune omogenitatea lotului de juc ătoare care formează o echipă complet ă, din toate punctele de vedere: fizic – capa-citate mare de e fort şi de joc a tuturor jucătoarelor, manifestat ă uniform pe parcursul celor 40 de minute de joc, efort sus ţinut într-un ritm ridicat, putând practica orice formă de ap ărare. „Pressingul” este practicat adesea, sub diferitele lui forme îns ă, oricare ar fi forma de ap ărare adoptat ă, în ac ţiunile individuale de marcaj se exercit ă întotdeauna o „presiune” constantă asupra conduc ătorului de joc, ca şi asupra eventualului primitor. • Media de în ăl ţ ime a echipelor de prestigiu variază între 1,82-1,85 m., în joc apărând adev ăra ţ i gigan ţ i (1,98-2,00 m.) ale c ăror calităţ i şi capacitate motric ă sunt mult superioare celor etalate de „gigantele” din perioada anilor ’70-’85. • Echipele cu un gabarit ceva mai sc ăzut compensează aceast ă caren ţă cu un joc desf ăş urat în mare vitez ă, cu schimb ări variate de ritm, printr-o perfecţionare a ac ţiunilor atât ofensive, cât şi defensive de recuperare a mingii la panou, confirmând principiul că „trebuie, cu atât mai mult, s ă urm ăre şti efectuarea recuper ării mingii (mai ales în atac), cu cât statura î ţi este inferioară celei a adversarului”. • Se înregistreaz ă o creştere evident ă a num ărului de atacuri finalizate, în care propor ţia co şurilor de 3 puncte este mult crescut ă, în paralel şi cu o foarte bun ă eficacitate în execu ţia aruncărilor libere. 40 • Pe plan ofensiv, este alternat cu mare discernământ – ori de câte ori jo-cul permite – tacul organizat poziţional, permanent în mi şcare (circula ţia jucătoarelor), cu contraatacul, în care finalizările sunt efectuate printr-o varietate de procedee. Aria de răspândire a atacurilor organizate s-a extins, asociindu-se mai bi ne jocul din apropierea coşului cu finaliz ările de 3 puncte efectuate nu numai de juc ătoarele fundaş, dar şi de extreme. În sfâr şit, câteva trăsături esen ţiale privind manifestarea unor orientări în ARBITRAJUL prestat cu o cazia turneelor finale ale marilor competiţii interna ţionale de baschet. În mod cert, se eviden ţiază: • Un nivel general bun al arbitrajelor, nivel care se ridic ă peste cele pres-tate în jocurile desf ăş urate în cadrul cupelor europene unde au loc întâlniri tur-retur, datorate mai ales uniformizării deciziilor şi a aplicării cu un mai mare discern ământ a interpret ării regulamentului de joc. Acest progres pare a se datora unei mai bune cunoaşteri a tehnicii jocului la care este asociat ă o

mai mare disponibilitate mentală a arbitrilor, pe de o parte şi, pe de alt ă parte, atunci când ţara organizatoare nu e direct angajată în lupta pentru podium, fapt ce exclude acele „presiuni” exercitate asupra arbitrilor. • Mai pu ţin ă toleran ţă faţă de contactele personale comise, în special, la jucătorul f ără minge care execut ă blocajul, fa ţă de cele ce sunt comise în timpul deplas ării în teren a atacan ţilor, în p ătrunderile efectuate pe linia de fund a terenului prin înapoia apărătorului, în lupta pentru ob ţinerea prim planului la recuperări, dar şi în recuper ările propriu-zise. • O mai mare dorin ţă de „a l ăsa jocul” pe acele suprafe ţe libere care „nu apar ţin nim ănui”, ca şi în situa ţiile de luptă pentru câ ştigarea mingii, chiar dacă în aceast ă lupt ă se angajeaz ă unul dintre cei doi adversari ce pleacă în această acţiune de pe o pozi ţie mai pu ţin favorabil ă (ca plasament ini ţial). • O intransigen ţă crescută faţă de gre şelile personale comise asupra ata-cantului care unc ă la coş, dar şi împotriva atacantului cu minge care forţează p ătrunderea. În finalul acestei expuneri trebuie eviden ţiat ă şi o mai mare disciplină din partea juc ătorilor şi, în special, a antrenorilor, determinat ă şi prin prevederile regulamentare prev ăzute în acest sens. Baschetul şi imaginea lui nu au nimic de câ ştigat din afronturile repetate dintre antrenori şi arbitrii şi nici din manifest ările zgomotoase faţă de oficialii jocului produse de jucătorii, antrenorii sau conducătorii care contest ă deciziile acestora. De altfel, acest aspect este curmat şi prin prevederile modificărilor aduse regulamentului de joc în urma Congresului mondial al F.I.B.A. din august 1994, ţinut cu ocazia celei de-a 12-a ediţie a Campionatului mondial de baschet masculin la Toronto (Canada).

41 3. ATACUL ÎN JOCUL DE BASCHET

NOTE INTRODUCTIVE Încă de la începuturile sale, jocul de baschet a fost conceput ca un joc sportiv cu preponderen ţă ofensiv, iar o dată cu atestarea sa – confirmat ă prin apari ţia în 1932 a forului său tutelar pe plan internaţional, FIBA – şi-a dobândit marea lui r ăspândire şi popularitate datorit ă primordialului său ţel: înscrierea sau ratarea coşului. Atacul, definit de specialişti drept „ situa ţia tactic ă (faza de joc fundamental ă), în care o echip ă se afl ă în posesia mingii şi î şi creează posibilitatea să întreprindă acţiuni ofensive pentru a înscrie co şuri” 1 , s-a constituit, în baschet, după principiul „să înscri mai multe puncte decât adversarul t ău” şi nicidecum dup ă cel pe care alţii îi acordă primor-dialitatea, „s ă pri i pu ţine puncte”. Atacul este „partea din joc” care a suferit, de-a lungul anilor, multiple şi profunde transformări, fapt în urma c ăruia teoria jocului a fost mereu îmbogăţ it ă prin aportul adus de specialiştii domeniului. Urmând calea sa fireasc ă, jocul de baschet poate fi caracterizat drept un joc de tranzi ţie întrucât, prin derularea fazelor de joc, se trece permanent din starea de atac în cea de ap ărător, o dat ă cu pierderea posesiei mingii şi invers. Aceste treceri de la o stare la alta reprezintă acţiuni specifice tuturor sporturilor colective, îns ă baschetul prezint ă, dup ă G. Bosc şi B. Grosgeorge 2 , urm ătoarele specificit ăţ i: a) VITEZA DE DEPLASARE prin care jucătorii trebuie s ă răspundă diverselor solicit ări. Capacitatea de a tranzita cu promptitudine

şi rapiditate între cele dou ă faze fundamentale ale jocului va fi, deci, unul dintre factorii ce evidenţiază valoarea jucătorului. b) PRECIZIA FINALIZ ĂRILOR. Trecerea de la o stare de mi ş-care în plan orizontal (de plasări în alergare = vitez ă) la o alta desf ăş urat ă în plan vertical (aruncarea la co ş = precizie care se conjugă cu o încetinire, o frânare a deplasării) şi determinarea unui bun echilibru între încordare şi precizie este, de asemeni, un indicator al valorii juc ătorului. c) GÂNDIREA - condiţie expres ă pentru a practica un sport în care strategia (implicit tactica) deţine un loc important, fiind solicitant ă 1 Teodorescu Leon, Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975. 2 Bosc Gerard, Grosgeorge Bernard, Guide pratique du basket-ball, Editura Vigot, Paris, 1982.

42 categoric ă a unei „gândiri tactice” manifestate şi determinante în definirea valorii unui juc ător. Ca urmare, „arta” de a conduce un proces de antrenament trebuie să constea: – în a considera jocul de baschet ca un model global şi, totodat ă, colectiv (întrucât nimic nu se poate realiza de unul singur); – în a armoniza şi exprima complementar calităţ ile individuale raportat la nivelul competi ţional şi la posibilităţ ile juc ătorilor: în ţelegerea sistemului de joc va fi cu atât mai uşoară, cu cât acesta va fi expus mai simplu; – în a-i ajuta pe juc ători să sesizeze mecanismele de mi şcare în teren pentru ca fiecare s ă ştie în ce fel şi în ce moment, atunci când în anumite situaţii de joc apar unele perturb ări, s ă creeze noi posibilităţ i de rezolvare a sarcinilo r ofensive ale jocului; – în a conveni că tehnica nu trebuie s ă modeleze un jucător şi aceasta s ă-i vină lui în ajutor spre a rezolva, mai cu seam ă, diferitele situa ţii neprev ăzute ce apar frecvent în practica jocului competiţional de mare performan ţă . În consecin ţă , atacul în jocul de baschet cunoa şte o multitudine de sisteme şi variante ce sunt elaborate de antrenori în funcţie de filosofia personală a fiec ăruia cu privire la activitatea de preg ătire, ţinând îns ă cont, în principal, de calităţ ile şi deficien ţele juc ătorilor de care dispune. În acest sens, mai trebuie subliniate şi diferitele elemente ce trebuie luate în consideraţie în elaborarea unui sistem defensiv. G.Crevecoeur şi A. Smets 1 rezum ă acestea ca fiind: a) SIMPLITATEA: atât pentru a fi însuşit, cât şi ca execuţie se impune ca un sistem de atac să se bazeze pe elemente cât mai simple. Cerinţa unei cât mai bune aplic ări a unui sistem în joc const ă în grija ca manifestarea personalit ăţ ii fiecărui juc ător s ă fie integrat ă în lucrul colec-tiv al e pei. Juc ătorul s ă aib ă capacitatea de a reacţiona în func ţie de si-tuaţia defensivă şi zolat în labirintul unor anumite structuri. b) ADAPTAREA: un sistem ofensiv bine elaborat se adapteaz ă corespunz ător la diferitele forme ale ap ărării adverse, fără a se „bloca” fa ţă de anumite schimb ări neprev ăzute ale tacticii defensive. Labilitatea de adaptare păstrează o calitate fundamental ă a jocului: cea a eficacităţ ii. c) RITMUL: deplas ările juc ătorilor, execuţia tehnic ă a procedeelor fundamentale, trebuie s ă se bucure de o execuţie logică al căro r ritm 1

Crevecoeur Guy, Smets André, Jouer au basket. Enseignement et pratique, Editura Amphora, Paris, 1987.

43 trebuie s ă impun ă o impulsionare a atacului prin care acesta să poată domina apărarea advers ă şi s ă controleze jocul. d) ECHILIBRUL: acţiunile ofensive desf ăş urate în teren trebuie s ă aibă un caracter de echilibru, adic ă desf ăş urarea lor să poat ă fi efectuată raportat la teren (pe dreapta, pe stânga), dar şi la co ş (în apropierea co şului, la distanţă de acesta). De asemenea, echilibrul defensiv şi retra-gerea în ap ăr re vor trebui întotdeauna s ă fie prev ăzute la fel ca şi recuperarea ofensiv ă a mingii. e) CONTINUITATEA: juc ătorii care realizeaz ă aplicarea unei tactici respectând anumite reguli impuse de către antrenor şi, mai ales, aceea de „continuitate” în deplasările efectuate în cadrul unor circulaţii ofensive, în urma c ărora se vor reg ăsi pe pozi ţiile lor ini ţiale, reprezint ă un factor de periculozitate permanentă pentru ap ărare. CONCEPTE GENERALE CU PRIVIRE LA ATAC Aşa după cum este bine ştiut, for ţa atacului rezultă din caracteristica lui de baz ă, şi anume, din iniţiativa pe care, implicit, o are fa ţă de ap ărare. Această ini ţiativ ă este determinat ă de posesia mingii, minge pe care jucătorii au posibilitatea s ă o manevreze aşa cum doresc. Ca urmare, atacul trebuie să-şi canalizeze efortul în vederea îmbun ătăţ irii acestor prerogative şi spre a p ăstra cât mai bine controlul asupra mingii cu scopul ob ţinerii unei finaliz ări eficiente: înscrierea co şului. Pentru realizarea acestor obiective, tactica ofensivă trebuie să îndeplineasc ă: – o trecere cât mai rapid ă a mingii şi juc ătorilor în terenul de atac; – să determine o „fixare” a ap ărătorilor adver şi; – să înl ănţuie fazele de joc ofensiv; – să aib ă rezolv ări atât în jocul din apropierea coşului, cât şi în cel de la distanţă ; – să domine suprafaţa de restricţie şi cea a liniei de fund a terenului; – să implice atât jocul f ără minge, cât şi cel cu mingea. • Trecerea cât mai rapidă a mingii şi juc ătorilor în terenul de atac Atâta timp cât apărările au posibilitatea de a acoperi întreaga suprafa ţă a terenului de joc, se impune ca atacan ţii să realizeze o trecere cât mai rapidă în terenul de atac. Speciali ştii propun ca aceast ă trecere s ă nu dep ăş easc ă 3-4 secunde şi, drept consecin ţă , formarea la juc ători a obişnuin ţei declan şă rii permanente a contraatacului, în care, în afara tehnicilor solicitate în execu ţia acestuia, este vorba, mai ales, de o educare mentală a jucătorilor, fapt care solicit ă o muncă minuţioas ă, adesea omisă de antrenori. 44 • „Fixarea” apărătorilor adverşi Dispozitivele de baz ă ale diferitelor sisteme de atac pozi ţional sunt cele care determină a şa-numita „fixare” a ap ărătorilor adver şi în anumite zone din teren (în situa ţiile unor ap ărări individuale) sau prin plasarea atacan ţilor în spa ţiile libere dintre planurile şi culoarele ap ărării (în situa ţiile unor ap ărări în zonă). Strategia lor poate evolua în două direcţii: – ocuparea acelor zone din suprafa ţa terenului în care se urm ăre şte a fi desfăş urat atacul; – plasarea unora dintre juc ători pe acele zone unde nu se inten ţioneaz ă dezvoltarea atacului pentru a se l ăsa libere tocmai cele vizate acestui scop. Chiar dacă ulterior aceste plasamente î şi pierd din importan ţa iniţial ă, ele sunt utile ca „tr ăsătură comun ă” a circulaţiilor de realizat. De

făcut aici remarca c ă unii antrenori atribuie o mare importanţă dispozitivului ini ţial, alţii mai pu ţin ă; oricum, acest lucru este de subliniat pentru unele op ţiuni şi concepţii privitoare la atac. Dispozitivele ofensive se sprijină, în general, pe una dintre urm ătoarele strategii: a) Diseminarea ap ărării încercând: - izolarea ap ărătorilor, pentru a-i îndep ărta de axa minge-co ş; - adunarea ap ărătorilor în apropierea mingii. Deplasări ale juc ătorilor de genul celor direc ţionate spre linia de aruncări libere sau de traversare a suprafe ţei de restricţie preg ătesc ac ţiunile decisive de „p ătrundere”. b) Deplasarea ap ărării spre o parte a terenului, pentru a încerca eliberarea celeilalte părţi pe care să se încerce rezolvarea unor ac ţiuni de „dep ăş ire” în cadrul jocului de rela ţie atacant-ap ărător. c) Presarea ap ărării pentru a elibera „c ăciula” culoarului de restric ţie. Deplasările prin înapoia apărătorului, realizar ea blocajelor „în mişcare” la ap ărătorul atacantului f ără minge (care uneori sunt sanc-ţionate eronat de ar ri, în trucât atacantul, în circula ţia lui, „vizeaz ă” drumul unui apărător, determinând o „ciocnire” a acestuia cu el, sunt în realitate autentice blocaje „logice”, pentru c ă ele se înscriu în succesiunea deplasărilor din cadrul unei circula ţii a juc ătorilor), reprezint ă acţiuni care nu permit activit ăţ i de „flotare” ale apărătorilor, u şurând ca mingea să poat ă ajunge în pozi ţii de mare periculozitate defensiv ă. • Înlănţuirea fazelor de joc ofensiv Înfruntarea dintre atacanţi şi ap ărători tinde a se permanentiza, începând cu: – momentul intrării în posesia mingii, când trebuie abordat ă o accelerare a acţiunii ulterioare pentru a testa reacţia ap ărării sau cu – momentul pierderii mingii, când trebuie acţionat în a şa fel ca mingea să nu ajung ă la conduc ătorul de joc advers. 45 Pe de alt ă parte, linia de centru reprezint ă o zon ă critică în care ap ărarea î şi m ăre şte presiunea asupra adversarului; aceast ă perturbare a jocului în faza de trecere în terenul de atac poate avea unele consecin ţe: – să-l provoace pe adversar s ă gre şeasc ă (s ă comit ă o infracţiune); – să le încetineasc ă adversarilor ritmul de joc; – să le dezorganizeze adversarilor faza de ocupare a dispozitivului de joc (împiedicându-le declan şarea jocului „în continuitate”). Diminuarea „pauzelor” din timpul confruntării celor două echipe determină necesitatea m ăririi înc ărc ăturii mentale care-i solicit ă pe juc ători în timpul jocului s ă r ăspundă corespunzător la reac ţiile adversarilor lor. Această succesiune a diferitelor faze de joc, ca şi varia ţia tempoului desf ăş ur ării lor, sunt elemente asupra c ărora conduc ătorul de joc trebuie să-şi exercite o influen ţă determinant ă în timpul desf ăş ur ării jocului. • Să aib ă rezolv ări atât în jocul din apropierea coşului, cât şi în cel de la distan ţă În general, baschetul este prezentat ca un joc de virtuozitate în care, pe nedrept, aruncarea la co ş de la semidistan ţă este socotit ă drept princi-pala lui arm ă de finalizare. În consecinţă , respectivii partizani ai acestei tendin ţe caut ă rezolvarea atacului prin finaliz ări de la distan ţă . Solu ţia este îns ă cu totul alta: prioritar, dar totodat ă şi echilibrat ca situaţii, trebuie rezolvat jocul din apropierea co şului. Atacan ţii trebuie s ă încerce s ă se demarce de adversarii lor, creând şi folosind spaţiile libere din apropierea co şului, precum şi cele dintre planurile şi culoarele apărării. Când mingea este introdusă în interiorul dispozitivului defensiv, ap ărătorii din primul plan sunt dep ăş iţi prin pozi ţia mingii şi singura solu ţie de a reac ţiona constă într-o aglomerare colectiv ă a ap ărătorilor. Dac ă aceast ă recupe rare se face lent, juc ătorul cu mingea are posibilitatea de a juca „1 contra 1” în apropierea coşului; dac ă regruparea ac ţioneaz ă prompt, atunci mingea

trebuie „scoas ă” imediat în afara dispozitivului defensiv advers. Această alternan ţă echilibrat ă între jocul desfăş urat „în afar ă” şi cel „în interior” (în apropierea co şului) caracterizează evolu ţia raportului de forţe dintre cele două echipe. • Dominarea suprafe ţei de restric ţie şi a liniei de fund a terenului Aici lupta dintre atac şi ap ărare atinge intensitatea sa cea mai crescut ă. Suprafa ţa din preajma liniei de aruncări libere, precum şi cea din apropierea coşului vor trebui s ă fie ocupate, în mod permanent, fie „fixând” aici unul sau mai mulţi juc ători, fie asigurând aici o derulare de juc ători. • Jocul f ără minge Pentru a juca f ără minge, atacantul trebuie educat în aşa fel încât s ă se simt ă r ăspunzător faţă de activitatea căreia el trebuie s ă-i cunoasc ă atât

46 scopul, cât şi limitele. Este vorba de a se deplasa în teren, ştiind încotro şi de ce, aceast ă circula ţie fiind exprimat ă prin: a) Încrucişă ri cu direcţie de coş Americanii le numesc „cuts” (t ăieturi), ele fiind considerate de aceştia drept cheie a succesului. Sunt ini ţiate de la distan ţă de co ş, pe direc ţia acestuia, de către juc ătorii fundaşi sau de c ătre juc ătorii extrem ă, folosind o deplasare în unghi de 45 0 fa ţă de panou. b) Preocupare pentru obţinerea „alinierii” apărătorilor Reprezint ă o dorinţă deliberat ă a atacan ţilor de a-i determina pe ap ărători s ă „acopere” o cât mai mic ă suprafaţă de teren, plasându-i unul înapoia celuilalt şi de a „rupe” brusc aceast ă situaţie. Ca urmare a obţine-rii unei „ali a apărătorilor pe partea mingii, apare o situa ţie de superioritate numerică. Atacul supranumeric poate fi: – strategic: prin plasarea mai multor juc ători în anumite zone din teren; – „tehnic”: „aliniere” pe partea mingii (blocaj la juc ătorul cu minge); „aliniere” pe partea opus ă mingii (blocaj la jucătorul f ără minge), acţiune care conduce la apari ţia unei relaţii de joc 1 contra 1 (atacant-ap ărător). c) Angajare într-o combinaţie în trei atacan ţi Reprezint ă o ac ţiune elaborată spontan sau preg ătit ă prin circula ţie de jucători, la care iau parte, de obicei, în afara jucătorului care o ini ţiază, jucătorul centru şi juc ătorul pivot. • Jocul cu minge Prin acesta sunt eviden ţiate tehnicile de execu ţie privind: – aruncarea la co ş: care difer ă în raport cu locul din teren de pe care ac ţioneaz ă atacantul; – driblingul: efectuat pentru ca atacantul să se apropie de co ş sau să se depărteze de un coechipier prea apropiat („spacing” = interval); – pasa : perfec ţionările şi corectările trebuie s ă fie prev ăzute, plecând de la acele situa ţii de joc care dau posibilitatea execu ţiei celei mai bune pase raportat la pozi ţia celui care o efectueaz ă, la coechipierul c ăruia i-o adreseaz ă, precum şi la pozi ţia bra ţelor adversarului său direct. CUM TREBUIE GÂNDITĂ CONSTRUC ŢIA UNUI ATAC 1) UNELE PROBLEME DE ORDIN GENERAL Definit ă de către speciali şti drept microgrup social, complex şi dinamic, ECHIPA de baschet este preg ătit ă de antrenor pentru o parti-cipare cât mai optimă în vederea ob ţinerii de performan ţe în competi ţii. 47 El este specialistul calificat pe ntru instruirea atât individuală a

jucătorilor de care dispune, dar şi colectiv ă a echipei. În ansamblul obiec-tivelor, a tribuţiilor şi problemelor implicate în exercitarea profesiunii sale cu privire la preg ătirea echipei – asupra c ărora nu ne vom mai opri, întru-cât acestea a u constituit obiectul prezent ărilor făcute în cadrul Cursului de Specializare din anii III şi IV – prezent ăm şi unele aspecte mai pu ţin dezb ătute în lucr ările teoretice ale speciali ştilor domeniului referitoare la modul cum trebuie gândit ă construc ţia unui atac în jocul de baschet. a) Afirmarea cât mai completă a jucătorului Pentru a putea îndeplini acest obiectiv, antrenorul va trebui s ă cunoască principalele elemente de manifestare motrică a jucătorilor s ăi. Ca urmare, în teren, jucătorul trebuie: – să ştie care-i ţelul pe care-l urm ăre şte, care sunt limitele terenului de joc, cum sunt amplasate co şurile, regulile jocului; – să judece ac ţiunile de opozi ţie ale adversarului s ău, în paralel cu comportamentul şi posibilit ăţ ile sale; – să ştie s ă-şi inte greze ac ţiunile sale în ansamblul ac ţiunilor coechipierilor s ăi; – să în ţeleagă diferitele situa ţii de joc; – să-şi cunoasc ă propriile posibilităţ i de reac ţie fa ţă de situa ţiile enumerate mai sus. Pentru a g ăsi solu ţiile convenabile, juc ătorul trebuie s ă se refere la: – perceperea semnalelor care-i parvin: • din exterior: aspectul s ălii – terenului de joc, distan ţe, viteza de deplasare a coechipierilor, a adversarilor, a mingii etc. • din sine însu şi: pozi ţiile mereu schimb ătoare ale corpului său, propria viziune asupra jocului, senzaţiile pe care le resimte într-un anumit moment etc. Ţinând cont de aceste semnale, juc ătorul va avea posibilitatea de a şti exact ceea ce se petrece şi s ă claseze în ordinea importan ţei răspunsurile ce urmeaz ă s ă le dea. Ca urmare, el va iniţia şi va realiza o ac ţiune, singura vizibilă, care este rezultanta calit ăţ ilor sale fizice, motrice, nervoase, dar şi a preg ătirii efectuate în cadrul organizat al antrenamentului sportiv. Referitor la acest aspect, trebuie menţionat c ă respectiva ac ţiune pe care o iniţiază şi realizează juc ătorul nu este numai o rezultant ă a amplitudinii câmpului său vizual şi al calculelor optico-motorii – deloc de neglijat în perceperea situa ţiilor de joc –, ci şi procese mentale specifice activităţ ii, cunoştinţelor şi experienţei sale. F.Mahlo 1 , referindu-se la 1 Mahlo Friedrich, L’acte tactique en jeu, Editura Vigot, Paris, 1969.

48 această problematic ă, arat ă c ă „nu este vorba numai de a vedea o seam ă de lucruri, ci şi de a extrage esen ţialul tuturor celor percepute, de a face abstrac ţie de ceea ce este secundar şi de a o face (ac ţiunea – n.n.) într-un timp cât mai scurt”. Întreg acest ansamblu de faze, pe care l-am prezentat succesiv aici, se desf ăş oară simultan; fazele sunt dependente unele de altele şi se modifică constant în func ţie de desf ăş urarea jocului. b) Expresia de ansamblu a echipei Referindu-ne la o altă defini ţie a echipei, prin care aceasta reprezint ă „un sistem psihosocial organizat, ierarhizat şi înzestrat cu mecanisme de autoreglare care îi permit adaptarea continuă la sarcinile specifice” 2 şi pentru ca echipierii acesteia s ă poată acţiona colectiv şi eficace, ace ştia trebuie:

– să vad ă cât mai repede acelea şi semnale (situaţia de joc), pe care să le interpreteze identic. În derularea jocului este normal s ă apar ă anumite schimbări, care trebuie sesizate imediat de toţi partenerii, ei trebuind s ă acţioneze în consecin ţă . Aceste schimb ări ap ărute inoportun vor trebui astfel înţelese de toţi coechipierii pentru ca la imediata reacţie de modificare a atacului, fiecare s ă-şi poată grefa contribuţia sa personală; – tema de baz ă (forma atacului) să fie astfel preg ătit ă pentru a oferi variante. Ca urmare, orice sistem ofensiv trebuie să r ăspundă la trei imperative: – întreaga echip ă s ă cunoasc ă foarte bine tactica ofensivă, încât după orice eventuală perturbare ini ţiat ă de adversar, să poată reveni la ea oricând este necesar; – fiecare jucător s ă-şi cunoasc ă în totalitate rolul: locul de unde pleacă, cel unde va ajunge, ce are de efectuat pe parcurs, variante ce pot ap ărea pe parcursul deplas ării lui în teren; – posesorul mingii trebuie s ă devin ă periculos cât mai repede posibil. 2) DISPOZITIVE DE ATAC Dispozitivul oricărui sistem de atac reprezint ă o prim ă activitate în ofensiva organizată a echipei şi r ăspunde uneia dintre cerin ţele acestuia, şi anume „fixarea” adversarilor. Vom face o prezentare a celor mai frecvente dispozitive întâlnite, în conformitate cu urm ătorul criteriu (Fig. 14): 2 Epuran Mihai, Horn Egon, Mecanisme de influenţare a compor-tamentului în fotbal, Ed itura Sport-Turism, Bucureşti, 1985. 49 Fig. 14 FIGURA 15 – Dispozitivul de plasare a juc ătorilor în semicerc („potcoav ă”)

FIGURA 17 – Dispozitivul de plasare a juc ătorilor 2-2-1- (cu juc ător pivot şi extreme intermediari). F – zona de plasament a juc ătorilor funda ş I – zona de plasament a juc ătorilor extremă – intermediar E – zona de plasament a juc ătorilor extrem ă – de colţ C – zona de plasament a jucătorilor centru (post) P – zona de plasament a jucătorilor pivot.

FIGURA 16 – Dispozitivul de pla-sare a jucătorilor 2-1-2 (cu juc ător centru).

FIGURA 18 – Dispozitivul de plasare a jucătorilor 2-3 (cu jucător pivot şi extreme de col ţ ).

50 FIGURA 20 – Dispozitivul de plasare a juc ătorilor 1-3-1 (cu juc ător centru şi pivot).

FIGURA 22 – Dispozitivul de plasare a juc ătorilor 2-1-2 (cu juc ător centru şi doi jucători pivot).

FIGURA 24 – Dispozitivul de plecare a jucătorilor în „dublu tandem”. FIGURA 19 – Dispozitivul de plasare a jucătorilor 1-2-2 (cu doi jucători pivot).

FIGURA 21 – Dispozitivul de plasare a jucătorilor 1- 4 (cu doi ju-cători centru şi dou ă extreme intermediari).

FIGURA 23 – Dispozitivul de plasare a juc ătorilor pivoţi în „tandem” simplu.

51 FIGURA 25 – Dispozitivul de plasare a juc ătorilor 1-2-2 (în „dublu tandem” dep ărtat. 3) SARCINILE JUC ĂTORILOR PE POSTURI Jocul modern de baschet a impus specializarea juc ătorilor pe posturi unde biotipul somatic (statur ă, gabarit) şi calit ăţ ile lor motrice (detent ă, vitez ă), precum şi abilitatea tehnic ă (îndemânarea) reprezint ă factori definitorii. În jocul act ual nu se mai poate vorbi de poziţii fixe, ci

de posturi interschimbabile de pe care jucătorul care ac ţioneaz ă trebuie s ă îndeplineasc ă anumite sarcini. Aceste sarcini ale juc ătorilor pe posturi pot fi caracterizate astfel: a) FUNDAŞII – Raportat la sistemul ofensiv adoptat de echip ă, acest post poate fi ocupat de unul sau doi atacan ţi, dintre care unul are rol de „CONDUC ĂTOR DE JOC”. Atunci când sistemul ofensiv prevede doi funda şi, ca not ă definitorie de actualitate, ei î şi împart sarcinile de „distribuitor”, de „pătrunz ător” (cu sau fără minge) sau de iniţiere (eventual de reluare) a preg ătirii atacului organizat. Ei sunt cei care trebuie s ă asigure „fixarea” adversarilor ce ac ţioneaz ă în prim planul ap ărării adverse, s ă asigure „echilibrul” dispozitivului sistemului sau, când este cazul, „dezechilibrarea” acestuia, pentru a elibera o suprafa ţă de teren cât mai mare, în vederea unor ac ţiuni sau combina ţii de finalizare desf ăş urate în cadrul unor rela ţii atacant-ap ărăto r. Ca indica ţie general ă, conduc ătorul de joc trebuie să evite de a- şi permanentiza o pozi ţie axat ă pe mediana terenului, căutând permanent un plasam ent în dreapta sau în stânga acestei mediane. Deplasările lui succesive cu mingea pe lăţ imea terenului determină definirea drept parte puternică (cea pe care se afl ă mingea) şi parte slabă a terenului de atac. b) EXTREMELE – Principala sarcin ă a jucătorilor care ac ţioneaz ă pe aceste posturi din echipă const ă în efectuarea de pătrunderi cu direc ţie de coş; deplasările lor permanente, asociate cu schimbarea locurilor cu jucătorii pivot sau centru, provoac ă scăderi ale potenţialului de ap ărare ale sistemului defensiv advers. Semnal ăm, totodată, rolul acestor juc ători în „echilibrarea” dispozitivului ofensiv şi marea importan ţă pe care o au în jocul modern, materializată prin participarea lor la recuperările ofensive. Ei asigură „mobilitatea” circula ţiilor în cadrul ansamblului dispozitivului ofensiv şi „acoperirea” terenului de atac. 52 c) PIVOŢII – Sunt jucătorii care trebuie s ă controleze jocul din apropierea coşului, din suprafaţa şi culoarul de restric ţie, reprezentând un permanent pericol, atunci când au posesia mingii. Ieşirea lor din acest perimetru specific de ac ţionare poate reprezenta semnalul faptului c ă ap ărarea îi domin ă sau că sistemul îi folose şte ca falşi pivoţi. Ei trebuie să asigure „fixarea” adversarilor ce acţioneaz ă pe linia de fund a apărării adverse, precum şi controlul mingii ori de câte ori aceasta le parvine (din „angaj ări”, recuper ări etc.). 4) ÎNV ĂŢAREA ATACULUI ORGANIZAT Schematic, sunt trei modalit ăţ i de a preda învăţ area unui sistem de joc la o echipă: • Prima, pare a se bucura de mai puţine aprecieri, dar este deosebit de pragmatic ă. Este vorba de a pleca de la ideea că antrenorul este singurul constructor al sistemului de joc: el este creatorul, iar jucătorii executan ţi sârguincioşi în aceast ă împ ărţire. „Mecanismul” de desfăş urare a acestuia – în sensul literar al termenului, va trebui „să intre în capul şi picioarele” jucătorilor, ca urmare a exers ărilor lui repetate şi sistematice. Reprezint ă o modalitate directivă şi foarte sigur ă cu care se pot obţine rezultate excelente, dar care are dezavantajul capital de a forma jucători stereotipi. • O altă modalitate const ă pentru antrenor, de a considera că juc ătorii (c ărora le-a evaluat, în prealabil, calit ăţ ile, respectiv deprinderile tehnice) trebuie s ă poată s ă se înscrie în cadrul unui sistem în care fiecare are posibilitatea de a-şi etala capacit ăţ ile tehnico-tactice dobândite („funda-mentalele ind ividuale”). Sprijinindu-se pe acestea, antrenorul încearc ă s ă îi încadreze pe juc ători într-un sistem pe care el l-a conceput anume, raportat la aceste calit ăţ i şi capacităţ i pe care le dovedesc juc ătorii de care dispune. Reprezintă o modalitate ceva mai suplă, situat ă între dresaj şi în ţelegere; ea este eficientă, atunci când este pu ţin timp pentru a realiza o coeziune de echip ă (situa ţiile form ării şi preg ătirii echipelor repre-zentative), fol

osirea acestei modalităţ i solicitând din partea antrenorului calit ăţ i pedagogice şi metodice deosebite. • Cea de-a treia modalitate este cea care, de obicei, este folosită înc ă din înv ăţ are, prin care juc ătorul este considerat drept o persoan ă dotată cu inteligen ţă şi imagina ţie, adic ă capabil de creativitate, a c ărei manifestare trebuie circumscris ă într-un sistem colectiv. Greşit aplicat ă, ea revine la modalitatea expusă anterior; spre a fi bine aplicată, ea necesit ă un timp îndelungat de pregătire, care presupune: – un timp ce trebuie l ăsat juc ătorilor pentru „a descoperi” diferitele op ţiuni sau variante în realizarea scopului propus; – apoi vor trebui întărite „descoperirile”, printr-o repetare asidu ă a „fundamentalelor colective” (circula ţii, combina ţii, acţiuni), ce fac obiectul sistemului ofensiv preconizat.

53 Această modalitate – pe care o vom prezenta în continuare – poate fi asem ănată a şa-numitului sistem „passing game”; ea se izbeşte însă, la noi, de două mari piedici: – lipsurile evidente manifestate încă din perioada junioratului în formarea motrică complex ă a jucătorilor de baschet (penuria unei preg ătiri atletice multilaterale şi a practicării sporturilor complementare la vârstele copil ăriei şi adolescen ţei) cât şi cu-no ştinţele şi deprind ehnico-tactice („fundamentalele in-dividuale şi colective”) sunt gre şit predate şi însuş de c ătre tineri; – activismul majorit ăţ ii celor investiţi cu pregătirea atât a juniorilor, cât şi a juc ătorilor consacra ţi, care nu mai accept ă diferitele tatonări (încerc ări), dorind o eficacitate ob ţinut ă într-un termen cât mai scurt. a) Dintr-un dispozitiv de atac – acesta fiind cel pe care antrenorul îl consideră adecvat calităţ ilor, deprinderilor şi cuno ştinţelor juc ătorilor s ăi: – li se arat ă acestora , l ăsându-i şi pe ei s ă „descopere”, direc ţiile posibile de deplasare ce le pot efectua raportat la locul (postul) ocupat de fiecare în dispozitivul ini ţial; De exemplu, dintr-un dispozitiv 1-2-2 (cu doi jucători pivoţi şi doi centri – FIGURA 26: - P 1 şi P 2 pot să se deplaseze spre zona liniei de arunc ări libere (postul juc ătorului centru), spre zonele extremelor (de colţ, intermediari) sau spre co ş; - C 1 şi C 2 se pot deplasa spre funda ş, extreme, co ş sau juc ătorii pivot; - F poate să se deplaseze spre coş sau în lateral dreapta, stânga (spre zona intermediarilor). – fiecare jucător va sesiza, în func ţie de postul ocupat în dispozitiv, raportul pe care-l poate av ea în eventualitatea particip ării sale în „jocul direct”. b) Se va da deplină autoritate juc ătorului cu mingea care va putea ac ţiona conform principiului: el este ini ţiator al ac ţiunii pe care o promovează, iar după ce va pasa, se va pune la dispozi ţia partenerilor săi, optând pentru una din următoarele posibilit ăţ i: – circulă deplasându-se pe direc ţie de co ş (pătrundere); – circulă deplasându-se, urmând direcţia mingii (blocaj la

ap ărătorul jucătorului cu mingea); – circulă deplasându-se pe direcţie opus ă mingii (blocaj la ap ărătorul jucătorului fără minge sau pentru a ocupa o zon ă liberă din teren). Aceste opţiuni diferite (pe care el le va „descoperi”) corespund posibilităţ ilor prezentate mai înainte. 54 c) Introducerea conceptului că juc ătorii f ără minge trebuie să ac ţioneze în sprijinul echi pei: în acest sens, ei se pot afla în circula ţie sau ... static (întrucât deplas ările lor nu sunt ob ligator de a se desfăş ura simultan); important este ca ei să sta ţioneze numai în amplasamentele dispozitivului ofensiv adoptat. d) Statornicia unei reguli: nu trebuie a şteptat ca echipierii s ă întreprind ă o deplasare; aceasta trebuie f ăcută din ini ţiativa fiec ăruia, fără a fi preocupat de op ţiunile partenerilor. e) Aceste deplas ări provoacă situaţii tipice; dac ă ele apar frecvent, ca noi, ele trebuie deta şate spre a fi îmbunătăţ ite. De exemplu, referindu-ne la dispozi tivul propus mai sus, pot fi întâlnite situa ţii ca cele din diagramele următoare: FIGURA 27 – Se prezint ă o modalitate de circula ţie ...

FIGURA 29 – sau aceasta, în urma c ăreia ...

FIGURA 28 – ... în urma căreia dispozitivul ofensiv apare sub această distribuire FIGURA 30 – ... dispozitivul ofensiv va ar ăta astfel Jucătorii marca ţ i astfel pot – ca în anumite momente – să r ă mână statici. Ei vor servi drept repere pentru ceilalţ i. Ei au posibilitatea de a circula numai schimbând locurile între ei: în aceast ă situaţie ei devin juc ători „de interior” (de ac ţionare în apropierea co şului sau din preajma zonei de restricţie). 55 Libertatea de evoluţie determin ă un interes crescut din partea fiec ărui juc ător şi echipa îşi va construi un sistem perfect integrat personalit ăţ ii ei. În sprijinul unei atare construc ţii, vom prezenta unele principii directoare care pot fi introduse în studiul de perfec ţionare a sistemului. Desigur, în funcţie de filosofia concep ţiei fiec ărui antrenor, aceste principii pot di feri; ele reprezint ă tr ăsătura specific ă concepţiei lui despre joc. Num ărul lor mic şi precizia lor reprezint ă garan ţia reu şitei. Multiplicarea lor reprezintă întoarcerea la instruirea dirijată prin care se îndepărteaz ă aspectul de libertate al iniţiativei juc ătorilor. • Pentru juc ătorii care ac ţioneaz ă de la distan ţă de co ş („de afar ă”). a) După 3 sau 4 pase, jucătorul de pe postul de centru trebuie s ă pri-mească mingea. b) Blocajele vor fi făcute pe partea opusă mingii (se va „c ăuta” o acţiune de joc în cadrul unei rela ţii de 1 contra 1) sau o deplasare urmând direc ţia mingii (pentru o ac ţiune de superioritate numeric ă); aceste ac ţiuni vor avea întotdeauna direc ţie de co ş (în „adâncime”).

c) Când mingea este pasat ă juc ătorului centru, se va face blocaj la ap ărătorul atacantului cel mai apropiat de minge sau se va pătrunde pe linia de fund a terenului, prin înapoierea ap ărării (back-door”). • Pentru juc ătorii care ac ţioneaz ă în apropierea co şului („interiori”): a) Juc ătorul aflat pe post de centru se va plasa pe partea mingii, în timp ce jucătorul pivot, pe partea opusă mingii (sau invers). b) Juc ătorul aflat pe post de centru, când intr ă în posesia mingii trebuie să priveasc ă spre juc ătorul pivot şi apoi spre „partea slab ă” a dispo-zitivului de atac c) Juc ătorul pivot, când are mingea trebuie, în primul rând, s ă acţioneze pentru a finaliza, apoi îl „caut ă” pe jucătorul centru şi, în fine, în cazul nereuşitei primelor dou ă acţiuni, va „scoate” mingea unuia dintre juc ătorii care ac ţioneaz ă „în afară”. d) Când mingea „ajunge” la unul dintre jucătorii extrem ă aflat pe postul de intermediar, jucătorul centru sau pivot fac reciproc blocaje la ap ărătorul celuilalt sau blocheaz ă apărătorul unuia dintre juc ătorii care ac ţioneaz ă la distan ţă de co ş („în afar ă”). 5) ATACUL APĂRĂRILOR ORGANIZATE De-a lungul mai multor ani, antrenorii au considerat că fiec ărei forme de ap ărare îi corespunde un anumit sistem de atac. Aceast ă gândire asociativă a corespuns, într-un fel, necesităţ ilor de moment: fie atunci când a fost vorba de ordonarea unui joc dezlânat al echipei, fie atunci când a trebuit s ă fie g ăsit antidotul adecvat fiecărui tip de ap ărare colectivă. Bineînţeles că şi tehnica a urmat aceste tendin ţe şi, de exemplu, până nu demult, a fost considerată drept o abera ţie faptul de a ataca zona, folosind blocajele. Or, o dat ă cu evolu ţia ap ărării care a „amestecat” prin56 cipiile fundamentale ce caracterizau opozanţa celor dou ă mari forme de ap ărare: om la om şi zona, speciali ştii au descoperit că şi atacul poate fi abordat ca un întreg, c ă aceast ă totalitate are o serie de acţiuni şi activit ăţ i comune, iar c ă acestea dau posibilitatea conceperii şi „montării” unor sisteme ofensive eficace – desigur, ţinând seama de unele am ănunte specifice – adapt ările împotriva tuturor ap ărărilor a şa-zise clasice. Acest efort, condus de unul dintre aspectele ce caracterizeaz ă baschetul modern, cel al simplicit ăţ ii, confer ă posibilitatea antrenorilor de a lucra, ca timp în plus, pentru perfecţionarea tehnicii şi tacticii individuale, concomitent cu dezvoltarea unor valen ţe superioare ale „gândirii tactice” a juc ătorilor. Iat ă câteva dintre no ţiunile cheie, valabile în construcţia oric ărei forme de atac: – no ţiunea de „joc direct” şi de „joc indirect”; – no ţiunea de ocupare ra ţional ă a suprafe ţei terenului; – în ţelegerea responsabilit ăţ ilor atacantului posesor de minge (de exemplu, efectuarea dr ib lingului cu direc ţie de co ş pentru a diviza ap ărarea, sau în lateral, pentru a o răsfira; – în ţelegerea responsabilităţ ilor atacanţilor f ără minge (de exemplu, determinarea „alinierii” ap ărătorilor sau înl ănţuirea unor acţiuni în efectuarea blocajului , în efectuarea unei p ătrunderi etc.). a) SISTEMUL DE ATAC „SPERACLU” („PASSE-PARTOUT”) Acest sistem reprezintă concretizarea unei creaţii colective ale c ărui elemente au fost cizelate pu ţin câte pu ţin. Ele apar ţin, deci, celor care l-au „inventat”; în consecin ţă , nu este exclus ca el să nu convină, aşa cum a fost conceput, tuturor. FIGURA 31: Structura de plecare este 1-2-2 (cu trei jucători „interiori”): NOTA: 1. Împotriva unei apărări în zon ă nu este întotdeauna nevoie de a se face blocaje. 2. Este posibil de a se juca direct cu

jucătorul centru, îns ă nu sf ătuim abordarea acestei maniere, pe motivul că apărarea este ceva mai vigilent ă la începutul fiec ărui atac. FIGURA 32: Fundaşul 1 paseaz ă extremei 2 şi declan şează plecarea centrului 3. 2 are mingea: el poate juca cu pivotul 4; dacă 2 nu poate juca cu pivotul 4, el pasează centrului 3 deplasat în poziţie de extrem ă col ţ. Între timp, pivotul 4 pleac ă pentru a-i face blocaj apără-torului lui 5. Atacantul 3 poate juca c u pivotul 5 sau cu fundaşul 1, care poate profita de blocajul lui 2. 57 FIGURA 33: Funda şul 1 reprime şte mingea; el va permuta jocul spre extrema 2 care a schimbat partea. Între timp, pivotul 5 îi face blocaj ap ărătorului lui 3 pe col ţul terenului. 2 primeşte mingea de la 1, având posibilitatea de a-l „angaja” pe 3, care p ătrunde cu direc ţie de co ş, profitând de blocajul efectuat de 5, sau de pivotul 4. În aceast ă variant ă, 4 poate finaliza sau s ă-l „angajeze” pe 3 care, cel mai adesea, se va g ăsi într-o situa ţie privilegiat ă. b) ATACAREA APĂRĂRILOR COMBINATE Situa ţia când unul (sau mai mul ţi) dintre atacan ţi de mare pericu-.lozitate pentru apăr area advers ă, „vedeta” echipei, este marcat „strâns” om la om, nu trebuie s ă reprezinte dificult ăţ i de ordin tehnic majore pentru o stare psihic ă nefast ă. Ca urmare, dacă respectivul jucător, care este astfel marcat, se enervează şi for ţează diferitele sale ac ţiuni (din motive care pot decurge din dorin ţa de a fi util, în nota sa obişnuit ă, echipei şi pân ă la dorinţa de a „străluci” cu tot marcajul care i se aplică), ap ărarea are toate şansele de a- şi atinge scopul. Pentru a reu şi s ă se scape de o astfel de ap ărare, exist ă trei solu ţii: • întreaga echip ă se pune în „serviciul” jucătorului astfel marcat, efectuând o serie de blocaje apărătorului acestuia, în urma cărora acesta să poat ă evolua în nota obişnuit ă; FIGURA 34: Funda şul 1 pasează mingea juc ătorului extrem ă 2 şi se deplaseaz ă pentru a-l bloca pe apărătorul lui 3 (atacant marcat om la om). Extrema 3 pătrunde prin mijlocul ap ărării în zon ă, atent s ă primeasc ă o eventuală pas ă de la 2. Jucătorul pivot 5 „urc ă” pe post de jucător centru, dup ă trecerea lui 3. Extrema 2 îl „angajeaz ă” pe pivotul 4 şi se deplaseaz ă spre acesta pentru a forma un „tandem” („stack”). Extrema 3 îşi continu ă circulaţia, trecând pe lâng ă acest dublu blocaj şi prime şte mingea de la pivotul 4. Funda şul 1 revine în pozi ţia iniţial ă, în timp ce extrema 2 traverseaz ă zona de restric ţie spre cealalt ă parte, în cazul în care extrema 3 nu a putut să arunce la coş – (FIGURA 35). Fig. 34. Fig. 35. 58 • juc ătorul marcat „strâns” joac ă pentru ceilalţi coechipieri. În acest caz, una dintre cele mai bune solu ţii const ă în plasarea sa în mijlocul ap ărării adverse ca juc ător centru; în acest mod, zona combinat ă se va transforma într-o zon ă clasic ă ce va putea fi atacat ă prin mijloacele obi şnuite; • jucătorul marcat „strâns” nu particip ă la acţiune şi se mulţume şte de a

forma un „tandem” („stack simplu”) cu jucătorul pivot în apropierea co şului, „fixându- şi” în acest fel adversarul; partenerii s ăi au posibilitatea de a juca mult mai liber de partea opus ă. În situa ţia unei ap ărări combinate „triunghiul + doi, se recomand ă: • plasarea celor doi juc ători ce sunt marca ţi „strâns” om la om lâng ă juc ătorii pivo ţi (va apare astfel un dispozitiv de „dublu tandem” („double stack”); • dacă unul dintre juc ătorii marcaţi om la om este conduc ătorul de joc al echipei, acesta va trebui l ăsat s ă rezolve situaţiile de joc în cadrul rela ţiei de 1 contra 1 (atacant – apărător) ... sau, eventual, sarcinile acestuia s ă fie preluate de un alt jucător; • o alt ă posibilitate const ă în adaptarea a şez ării dispozitivului de atac la structura pe care o prezintă apărarea advers ă şi s ă se foloseasc ă un sistem de atac ce corespunde jocului specific împotriva ap ărării om la om. c) ATACUL APĂRĂRILOR „MATCH-UP” În general, acestea sunt ap ărări care determin ă serioase perturb ări ale sistemelor de atac, pentru c ă ele urmăresc izolarea jocului advers pe o singur ă parte a terenului. Pentru a dep ăş i asemenea sisteme defensive, tehnicienii propun: • asigurarea unor deplasări (p ătrunderi, depăş iri, traversări) pe partea opus ă mingii; • permanentizarea jocului în planul liniei de fund a terenului prin înapoia adversarilor („back-door” ), chiar din primele momente ale desf ăş ur ării atacului; • de a ini ţia imediat dup ă o deplasare a unui coechipier o ac ţiune de joc (de exemplu, în urma deplas ării juc ătorului pivot sau centru, ocuparea imediat ă a pozi ţiei l ăsate liber de acesta). Una dintre cele mai bune soluţii pentru a atinge aceste obiective constă în adoptarea unui dispozitiv de „dublu tandem” (doi juc ători pivo ţi cărora li se adaug ă momentan doi jucători extremă). Ca principiu, „dublul tandem” urmăre şte „presarea” ap ărătorilor către zona de restricţie, dup ă care îi atrage către marginile terenului. Acest sistem ofensiv prezintă excelente ocazii de rezolvar e a atacului, întrucât p ătrunderile cu direc ţie de co ş se pot succeda necontenit. Pentru a fi eficace, „dublu tandem” – a c ărui dezvoltare o vom prezenta în continuare (dar care dispune de suficient de multe variante) – trebuie să se sprijine pe o perfect ă măiestrie a juc ătorului aflat în posesia mingii pentru a-şi „fixa” adversarul direct; astfel, mobilitatea acestui atac se va transforma într-o simplă agitaţie. 59 FIGURA 36: Dintr-un dispozitiv în care jucă-torul pivot 5 şi juc ătorul centru 4 ocupă un plasa-ment mai îndepărtat de coş - „dublu tandem” fiind asigurat prin pozi ţia apropiat ă de co ş a jucătorilor extremă (3 şi 2) - atacul este declan şat de fundaşul conduc ător de joc 1 care, în dribling, schimb ă partea. În timpul execu ţiei acestui dribling nu este exclus ă posibilitatea ca, în cazul în care i se deschide un culoar spre co ş , acesta s ă iniţieze o dep ăş ire cu direc ţie de co ş prin acest culoar. Schimbând partea prin efectuarea acestui dribling în lateral, conduc ătorul de joc declanşează atacul în cadrul „dublului tandem”. 1 va avea trei posibilit ăţ i de pasare: juc ătorului pivot 5; juc ătorului centru 4 care, o dat ă cu pasa lui 1 către 3„schimbă” partea; sau jucătorului extrem ă ieşit din „tandem” spre marginea terenului; ca în desen, şi care-i întoarce mingea (priorit ăţ ile se succed chiar în aceast ă ordine). Între timp, şi juc ătorul extrem ă 2 p ărăse şte „tandemul” o dată cu deplasarea lui 4, ieşind „în afară” pentru echilibrarea dispozitivului. Fun-da şul 1, reprimind mingea de la 3, sch imbă partea pasându-i extremei 2. FIGURA 37: După pas ă, extrema 3 pătrunde spre co ş, profitând de blocajul efectuat de centrul 4 ...

apoi, traversând zona de restricţie, de cel efectuat de c ătre pivotul 5, urmând s ă primeasc ă mingea de la extrema 2. Atacul a fost inversat, schimbându-se partea. Juc ătorul extremă 3 are, la rândul lui, posibilitatea de a juca cu extrema 2, care p ătrunde spre co ş; cu pivotul 5 şi chia r cu jucătorul centru 4. d) ATACUL ÎMPOTRIVA „PRESSINGULUI” ŞI A „ZONELOR PRESSING” Deşi unii specialişti trateaz ă distinct problematica acestor forme de ap ărare, al ţii le consider ă ca fiind foarte apropiate, datorită principiilor generale care le guvernează. O „zon ă pressing” sau un „pressing om la om” devin eficace ca urmare a momentului de surpriz ă pe care îl provoacă atacan ţilor, dar mai ales atunci când asemenea apărări reuşesc o inhibare, ca urmare a panicii provocate adversarilor. Aceast ă panic ă se instaleaz ă, cel mai adesea, la jucătorii acelor echipe care, nepreg ăti ţi din acest punct de vedere, sunt surprin şi de ardoarea apărărilor care, aplicând un marcaj „strâns”, agresiv şi la intercep ţie, închid culoarele de trecere în trenul de atac şi acoperă prin jocul lor defensiv o suprafaţă mare de teren. Opus acestora, jucătorii 60 cu o bun ă pregătire tehnico-tactic ă ofensivă „scap ă” mult mai uşor de aceste ap ărări supraagresive, cunoscând c ă principala slăbiciune a acestor ap ărări const ă în asumarea unor riscuri defensive. Întări ţi cu această convingere, atacan ţii unei ap ărări „presing” vor trebui să fie, în primul rând, calmi, total indiferen ţi fa ţă de agita ţia adversarilor lor. Pe de altă parte, această atitudine psihic ă nu poate fi ob ţinut ă decât printr-o preg ătire corespunz ătoare, în care juc ătorii s ă fie confrunta ţi asiduu cu asemenea ap ărări combative. Din punct de vedere tehnico-tactic, conjugând o serie de principii şi reguli elaborate de speciali ştii din domeniul, considerăm util ca în atacul acestor forme de ap ărare să facem urm ătoarele recomand ări: 1. Pentru repunerea mingii în joc din afara liniei de fund a terenului, jucătorul s ă nu se plaseze sub co ş. 2. Să se evite driblingul spre marginile terenului, întrucât apare cel mai frecvent situa ţia ca respectivul juc ător s ă fie „încol ţit” de doi ap ărători care pot profita şi de avantajul conferit de regula celor 5 secunde. 3. Atacan ţii s ă r ămână, cât de cât, apropia ţi între ei, ocupând acele suprafeţe de teren lăsate libere de adversari (se vor evita pasele efectuate spre înapoi). 4. Pasa, pe cât posibil, trebuie efectuat ă spre înainte şi urmat ă permanent de deplasarea atacantului care a pasat pe direcţie de co ş. Se vor evita pasele lungi. 5. Cel pu ţin unul dintre atacan ţi să ocupe un plasament în mijlocul terenului – aceasta conferind posibilitatea efectuării unor blocaje – sau, cel mai bine, ca cele trei cercuri trasate pe teren s ă fie ocupate de câte un atacant. 6. Împotriva unei ap ărări „zon ă pressing” s ă fie permanent c ăutat jucătorul demarcat (în general, el se află pe partea opus ă ac ţiunii de joc sau pe axa minge-co ş). 7. Împotriva unei apărări „pressing om la om”, cel mai bun dribleur trebuie lăsat să „aduc ă” mingea (el trebuie să depăş easc ă prima linie de ap ărare, f ără îns ă a se angaja pe culoarele laterale ale terenului). 8. În general, succesiunea a dou ă, maximum trei pase scurte şi rapide provoac ă bre şe în aceste forme de ap ărare. Prezent ăm, schematic, câteva dintre soluţiile posibile pe care le

recomand ăm privitor la atacarea acestor forme de ap ărare. 61 FIGURA 38: La repunerea mingii în joc din afara liniei de fund a terenului se va evita „alinierea” juc ătorilor 2 şi 4, respectiv 3 şi 5. Jucătorul 2 este primul primitor al pasei de repunere a mingii în joc. 3 – se duce spre minge şi schimb ă direcţia spre extrem ă. 5 – se duce spre minge şi schimb ă direcţia c ătre mediana terenului. 4 – ini ţial cel mai depărtat de minge, apare în mijloc pentru a doua pasă. 1 – după pasa către 2 se poate deplasa spre marginea terenului („dublând” pasa) sau spre mediana acestuia. FIGURA 39: Dispozitivul identic celui din diagrama anterioar ă bazat îns ă pe blocaje: 2 – face blocaj lateral apărătorului 3 care, după o schimbare de direcţie, prime şte mingea de la 1. 4 – face un blocaj lateral apărătorului lui 5. 5 – schimbând direc ţia, iese la mingea pe care o primeşte de la 3. 1 – dup ă pas ă, se poate deplasa fie c ătre o parte, fie c ătre cealalt ă a terenului. FIGURA 40: Dispozitiv pe baz ă de aliniamente, cu ocuparea celor trei cercuri înscrise prin marcajul terenului de către atacan ţii echipei care face repunerea mingii în joc din afara liniei de fund a terenului. Acţiunea juc ătorului 1 trebuie s ă se coordoneze cu deplas ările succesive de „ieşire la minge” ale juc ătorilor 2, 3 şi 4. La fiecare pas ă, juc ătorul intrat în posesia mingii trebuie să poată alege direc ţia de pasare c ătre coechipierul care „iese” din aliniament sau c ătre 1 care „dublează” întreg aliniamentul, deplasându-se către coş.

62 e) SISTEMUL DE ATAC „REVERSIBIL” Sistemul pe care-l propunem spre exemplificare, cel al unui atac „reversibil”, este o form ă care prezint ă universalismul atac ării fie a unei ap ărări om la om, fie a uneia în zonă, bazat fiind pe o circula ţie permanentă a jucătorilor. Dispozitivul iniţial (FIGURA 41) este al unui atac 1-2-2, în care 1 este funda şul conduc ător de joc, cel care determină variantele ce vor fi jucate. 2 – este juc ătorul extrem ă ce evoluează pe „partea slabă” a atacului, fiind un juc ător perspicace, cu o bună precizie în aruncările la co ş, juc ător ce poate prelua sarcinile conduc ă-torului de joc în anumite situa ţii, cu deosebire în pasa decisiv ă. 3 – reprezint ă juc ătorul extrem ă de pe „partea puternic ă” a atacului, el fiind cel mai bun juc ător al echipei, de obicei marcat de cel mai bun ap ărător advers. 4 – este tot un jucător extremă, foarte înalt, care îns ă va juca de cele mai multe ori în „tandem” cu juc ătorul pivot 5. FIGURA 42: Atacul pe „partea slab ă” începe

prin demarcajul individual efectuat de extrema 2, în scopul primirii mingii de la funda şul 1. Dup ă pasă, 1 se deplaseaz ă spre interiorul zonei de restric ţie pentru a bloca ap ărătorii atacanţilor 4 şi 5 din „tandem”. Între timp, extrema 3 foloseşte pozi ţia static ă a „tandemului”, ducându-şi ap ărătorul direct în blocajul acestora şi pătrunde paralel cu linia de fund a terenului. Pivotul 5 profită de blocajul lui 1 pentru o eventual ă intrare în posesia mingii în interiorul zonei de restricţie pe care o traverseaz ă. 4 urmează plecarea lui 5, determinând posibilitatea de a primi mingea la linia de arunc ări libere. Fundaşul 1, dup ă blocaj, pivotează şi „iese în afară”. PRINCIPII : Conduc ătorul de joc pasează spre o parte a terenului şi face blocaj pe cealalt ă, adică pentru atacan ţii din „tandem”. Din momentul când mingea ajunge pe o parte a terenului, extrema de pe partea opusă p ătrunde şi, ducându- şi ap ărătorul în blocajul format de „tandemul” din apropierea co şului, trece paralel cu linia de fund pe cealaltă parte a zonei de restric ţie. „Tandemul” se resfiră o dată cu trecerea extremei paralel cu linia de fund, juc ătorul pivot traversând zona de restric ţie pe partea mingii, iar celălalt pentru a deveni juc ător centru. 63 POSIBILIT ĂŢI DE FINALIZARE: • FIGURA 43 – Pentru extrema 2 (declan şarea unui joc în „rela ţia 1 contra 1): - înainte de a primi mingea, p ătrundere prin înapoia propriului ap ărător („back-door”); - primind mingea, finalizare cu aruncare din săritur ă sau acţiune de dep ăş ire cu finalizare din s ăritur ă.

• FIGURA 44 – Pentru extrema 3 (de pe partea „tandemului”): - primirea mingii sub co ş de la 2, dacă adver-sarul s ău a fost blocat în „tandemul” forma de 4 şi 5 şi nu a avut loc o „schimbare de adversari („switch”) între cei doi ap ărători; - primirea mingii de la 2 la marginea zonei de restric ţie (pe post de juc ător pivot), dac ă apără-torul a fost întârziat de blocajul „ta lui”. • Pentru pivotul 5 care părăse şte „tandemul” dup ă trecerea lui 3, profitând de blocajul efectuat de 1, spre a primi o pasă „de angajare” de la 2 în interiorul zonei de restric ţie. • Pentru extrema 4 (din „tandem”), care îl urmeaz ă în deplasare pe pivotul 5, profitând şi el de acelaşi blocaj efectuat de funda şul 1, „ieşind” la nivelul liniei de aruncări libere. • Pentru fundaşul 1 (conduc ător de joc) care, dup ă efectuarea blocajului la adversarii lui 5 şi 4, p ăr ăse şte respectiva pozi ţie, „ie şind” pe partea opus ă mingii . Dacă adversarul funda şului 1 ajută la continuarea marcajului efectuat de ap ărători la 5 şi 4, extrema 2 are posibilitatea ca printr-o pas ă lung ă, executat ă pe deasupra ap ărării („skip pass”), s ă-l „angajeze” pe 1 care poate finaliza. FIGURA 45 – Continuitatea circula ţiilor jucăto-rilor îi aduce pe aceştia în situaţia ca, p d, 1, 2, 3 şi 4 s ă preia fiecare un alt plasament în

dispozitiv (reversibil), pivotul 5 fiind singurul care lucreaz ă permanent ca jucător „de interior” (în zona apropiat ă de co ş).

64 FIGURA 46 – Atacul pe „partea puternică” începe prin pasa dat ă de conduc ătorul de joc 1, jucătorului extrem ă 3. În respectivul moment, „tandemul” se desface prin plecarea lui 4 spre colţul terenului, pivotul 5 „urcând” la nivelul liniei de aruncări libere. Extrema 3 paseaz ă mingea lui 4 pe colţul terenului şi pătrunde spre co ş. Conduc ătorul de joc pătrunde şi el pe lâng ă jucătorul pivot 5, ducându- şi propriul adversar în blocajul acestuia („încruci şare simplă” pe juc ător static). Jucătorul extremă 2 asigur ă echilibrul defensiv, preluându-i postul lui 1, îndată ce acesta „încruci şează” pe pivotul 5. POSIBILIT ĂŢI DE FINALIZARE

FIGURA 47: • „Dă şi du-te” între extrema 3 şi 4: după pasa către 4, la col ţul terenului, 3 pătrunde spre co ş, urmând s ă primeasc ă mingea de la acesta („dă şi du-te”) fie mai departe de co ş (1), pentru a finaliza printr-o aruncare la coş din dribling („lay-up”), fie în apropierea co şului (2), pentru a finaliza printr-o aruncare la co ş din săritur ă. • Conduc ătorul de joc care „încrucişează” pe jucătorul pivot 5 poate primi mingea de la 4 (3), în situa ţia când combinaţia cu 3 nu are loc. • FIGURA 48 – Dacă ambele combinaţii anterioare nu au loc, pivotul 5 îl urmeaz ă pe 1, având posibilitatea de a primi mingea. Dacă nu poate primi mingea, împreună cu 1 alcătuiesc din nou „tandemul” pe aceea şi parte a zonei de restric ţie. • FIGURA 49 – Dac ă extrema de col ţ 4 nu-i poate pasa mingea jucătorului pivot 5, el driblează spre postul de extrem ă intermediar, pasându-i apoi lui 2 care a preluat locul conduc ătorului de joc, atacul putând fi reluat pe „partea slab ă”.

65 VARIANTE ALE SISTEMULUI „REVERSIBIL” DE ATAC Fig. 50 Fig. 51 • Conducătorul de joc 1 nu face blocaj juc ătorilor din „tandem”. El îi paseaz ă mingea extremei 2 şi rămâne iniţial pe loc. Între timp, extrema 3

pătrunde pe lâng ă „tandem” care, dup ă trecerea lui, se dispersează: 5 traversează zona de restric ţie, iar 4 „urcă” la linia de aruncări libere, blocându-i adversarul lui 1 („back screen”), care p ătrunde demarcat pe lâng ă zona de restricţie, în perspectiva primirii unei pase de la 3. Dacă nu poate primi mingea, el iese în lateral, în timp ce 4 preia postul de conduc ător de joc, atacul putând fi reluat fie pe o parte, fie pe cealaltă a terenului (FIGURILE 50 – 51) FIGURILE 52 – 55: Fig. 52 Fig. 53 • Conduc ătorul de joc p ăstrează controlul mingii, determinat fiind de dou ă motive: a) Situaţiile de joc nu-i dau posibilitatea de a pasa nici unuia dintre jucătorii extrem ă, întrucât ace ştia sunt marca ţi la intercep ţie („overplay”), el fiind nevoit s ă men ţin ă controlul mingii driblând; b) El începe combina ţia pe „partea puternic ă” şi reprime şte mingea de la jucătorul extrem ă 3: – jucătorii de pe „partea puternic ă” îşi desf ăş oară deplas ările obi şnuite atâta timp cât mingea se află în posesia funda şului 1; – 3 pătrunde paralel cu linia de fund a terenului, folosindu-se de blocajul static al „tandemului”, dup ă care acesta se disociază: pivotul 5 traverseaz ă zona de restricţie, iar 4 execut ă un blocaj apărătorului lui 1 („back screen”), desfăş urând cu acesta un joc de rela ţie 2 contra 2 („blocaj – ie şire din blocaj”); 66 – din momentul în care jocul de rela ţie 2 contra 2 este declan şat, „partea puternică” î şi reia combina ţiile, adic ă 2 p ătrunde paralel cu linia de fund a terenului, folosindu-se de blocajul static al „tandemului”; pivotul 5 „urc ă” fie la linia de arunc ări libere, fie „ieşind în afară”, în func ţie de ceea ce face 4, după blocarea ap ărătorului lui 1. POSIBILIT ĂŢI DE FINALIZARE: a) Din combinaţia de „blocaj-ie şire din blocaj”: – aruncare la coş din săritur ă, efectuat ă de funda şul 1 (1); – aruncare la co ş de la linia de aruncări libere, efectuat ă de 4 în urma pasei primite de la funda şul 1 (2). b) De pe „partea puternic ă”: – aruncare la coş, efectuat ă de 2, ca urmare a „angaj ării” lui sub co ş (3); – aruncarea la coş, efectuat ă de pivotul 5, ca urmare a primirii mingii la traversarea zonei de restric ţie (4). CONTINUITATEA: FIGURA 56: Dacă 1 nu a putut beneficia de posibilităţ ile amintite, el continu ă jocul prin dri-bling efectuat spre marginea ter enului de unde paseaz ă mingea lui 3, devenind înlocuitorul lui în conducerea jocului, iar atacu l este reluat în funcţie de toate posibilităţ ile enumerate mai înainte. • Conducătorul de joc paseaz ă mingea pe „partea puternic ă” şi se deplasează pe cealalt ă parte spre a efectua un blocaj la ap ărătorul extremei. FIGURA 57: Dacă apărarea r ăspunde perfect ac ţiunilor de pe „partea puternic ă”, 1 poate pasa

pe aceast ă parte lui 3 şi se duce s ă execute un blocaj la apărătorul lui 2. 67 • FIGURA 59 – Dacă apărătorul pivotului 5 nu face un marcaj la intercepţie: Pivotul 5 are posibilitatea să p ătrundă în interiorul zonei de restricţie de unde, dup ă ce prime şte mingea de la fundaşul 1, să finalizeze.

• FIGURA 61 – Dac ă apăr ătorul conduc ătorului de joc „închide partea puternică”: 1 paseaz ă lui 2 şi p ătrunzând cu direc ţie de co ş declan şează o combina ţie de „d ă şi du-te”. Dac ă nu reprime şte mingea, el „iese” pe cealalt ă parte, trecând prin apropierea liniei de fund a terenului, folosindu-se de pozi ţia statică a „tandemului”. După trecere, FIGURA 58 – Dacă extrema 2 nu primeşte mingea la linia de arunc ări libere, el va continua deplasarea „ieşind” pe postul de conducător de joc unde prime şte mingea de la 3, iar prin „reversibilitate a” atacului, reia jocul pe „partea slab ă”.

• FIGURA 60 – Dac ă apărătorul lui 4 face un marcaj cu „flotare” pentru a închide eventualele pătrunderi ale extremelor: 4 „urcă” pe lâng ă pivotul 5 spre linia de arunc ări libere unde, primind mingea de la fundaşul 1, are posibilitatea de a finaliza sau pasa lui 5, dacă apărătorul acestuia îl preia în marcaj. 5 traversează zona de restric ţie, iar 4 „iese” să-i ia locul lui 1 pe post de conduc ător de joc, timp în care 3 traversează şi el, intrând în „tandemul” ce se formează pe cealalt ă parte, iar 1 devine juc ător extrem ă. 68 • FIGURILE 62 şi 63 – Conduc ătorul de joc face o „încruci şare simpl ă” cu extrema de pe „partea slabă”:

– apare o situa ţie de rela ţie 2 contra 2 pe „partea slab ă” între 1 şi 2; – dacă 1 nu reprime şte mingea, el îşi continu ă deplasarea spre colţul terenului, ceilal ţi atacan ţi circulând în baza sistemului stabilit; – dacă 2 nu a putut pasa mingea, 1 revine cerând primirea acesteia într-o nouă „încruci şare” efectuată cu 2 care, după pas ă, pătrunde spre co ş ducându- şi propriul ap ărător în blocajul static, reprezentat de „tandemul” format de 3 şi 5, urmând să primeasc ă mingea printr-o pas ă „lobat ă” în apropierea coşului (1); – dacă 1 nu a putut pasa mingea, el o va transmite lui 4, devenit conduc ător de joc, iar atacul „reversibil” poate fi reluat (2). „MASCAREA” SISTEMULUI „REVERSIBIL” DE ATAC Dispozitivul 1-2-2 (FIGURILE 64 şi 65): a) Fundaşul 1 pasează mingea extremei 2, iar pivotul 5, de pe partea opus ă, traverseaz ă zona de restric ţie cu posibilit ăţ i de primire a mingii (1). Dac ă 2 nu a putut pasa mingea, i-o transmite lui 1 (2), 5 urmând ca prin aşezarea lângă 4 s ă formeze „tandemul”, iar atacul „reversibil” să înceap ă fie pe o parte, fie pe cealalt ă a terenului. b) Fundaşul 1 pasează mingea extremei 2, timp în care extrema 3 pătrunde în zona de restric ţie fie direct, fie paralel cu linia de fund a terenului în funcţie d e plasamentul ap ărătorului s ău direct. Dacă nu primeşte mingea, el se va plasa al ături de pivotul 5. 4 va lua locul extremei, iar atacul „reversibil” va putea fi declan şat. 69 Dispozitivul 1-3-1

(FIGURILE 66 şi 67):

a) „Partea puternică”. Juc ătorul fundaş 1 paseaz ă mingea lui 3, timp în care jucătorul centru 4 „coboar ă” pentru a se plasa al ături de pivotul 5 cu care va forma „tandemul”, moment în care atacul „reversibil” poate fi declan şat fie pe o parte, fie pe alta a terenului. b) „ Partea slabă”. După o fent ă de p ătrundere, extrema 2 primeşte pasa de la 1, care se duce în blocajul apărătorului lui 3, pe partea opus ă pasei, timp în care juc ătorul centru 4 „coboar ă”, iar pivotul 5 „urc ă” la linia de aruncări libere. Dacă nu pot primi mingea, 4 şi 5 formeaz ă „tandemul”, iar 2 paseaz ă mingea lui 3, deplasat pe post de conduc ător de joc. Dispozitivul 2-2-1 (FIGURA 68): Fundaşul 1 pasează mingea extremei 4 de pe „partea puternică”, deplasându-se pe partea opus ă pasei într-un blocaj la ap ărătorul lui 2. Între timp, extrema 3 p ătrunde prin înapoia ap ărătorului s ău pentru a primi mingea. Dac ă acest lucru nu are loc, el îşi continu ă deplasarea, plasându-se lâng ă pivotul 5, formând „tande-mul”. Pasa lui 4 determin ă declan şarea atacului „reversibil”.

70 4. FORMAREA ŞI PERFEC ŢIONAREA TEHNICO-TACTIC Ă A JUC ĂTORULUI DE BASCHET - JUC ĂTORUL ATACANT UNELE ASPECTE PRIVITOARE LA FORMAREA JUC ĂTORILOR DE BASCHET Formarea şi perfecţionarea juc ătorului de baschet în perspectiva practic ării unui joc cotat ca nivel de mare performanţă se adreseaz ă acelor tineri care se eviden ţiază şi se desprind din marea masă a practi-canţilor ca urm are a unui evident talent manifestat la cote de excep ţie. Totodată – şi acest lucru reprezint ă paradoxul acestei problematici – antrenorii angrena ţi în aceast ă perfec ţionare a tinerelor talente omit, de cele mai multe ori, esen ţialul: ace şti jucători nu trebuie s ă fie lipsi ţi, în cadrul preg ătirii lor eşalonate, de con ţinutul, principiile şi metodele fundamentale ale fiec ărei etape de instruire, pe care o parcurge marea masă de tineri şi care este specific ă nivelului tehnico-tactic al jocului practicat de eşalonul fiecărei categorii de vârstă (copii, cade ţi, juniori). Creşterea nivelului de joc al unor jucători este în strâns ă rela ţie şi dependent ă de exigenţele mereu crescânde ce trebuie a le fi impuse în cadrul procesului de preg ătire. Capacit ăţ ile lor tehnice, tactice, fizice şi de combativitate reprezint ă componentele esen ţiale ale nivelului de joc pe care ei îl practică. Posibilit ăţ ile lor de progres şi de împliniri depind de nivelul la care sunt utilizate aceste capacităţ i. Progresul (sau stagnarea) unui juc ător este în raport direct cu influenţa prioritar ă a uneia sau alteia dintre ele asupra celorlalte. Desigur, jucătorii se prezint ă sub profiluri diferen ţiate, în care anumite capacit ăţ i se pot manifesta la un nivel deosebit de ridicat, în timp ce altele nu ating un nivel corespunz ător celorlalte. Exemplele cele mai evidente sunt cele pe care le oferă juc ătorii de mare gabarit (greutate şi statură). O disimetrie important ă între aceste diferite componente constituie un serios handicap în realizarea unui progres important. Ca urmare, aceste capacităţ i nu sunt independente unele de celelalte, ele interacţioneaz ă şi se condiţioneaz ă reciproc şi simultan. Orice proces de antrenament care se vrea a avea efecte pe termen lung trebuie s ă se reflecte în desf ăş urarea lui armonioas ă. Desigur c ă specializarea juc ătorilor pe posturi nu trebuie implicat ă spre a fi abordat acest principiu fundamental. 71 În sfâr şit, cu cât procesul de antrenament este orientat c ătre o evoluţie ulterioară ce vizeaz ă un nivel superior de pregătire şi joc, cu atât mai mult trebuie, înainte de toate, să se dezvolte calităţ ile motrice generale (multilaterale), nespecifice jocului de baschet. De aceea, în etapa de iniţiere, calit ăţ ile de coordonare general ă trebuie prelucrate şi dezvol-tate pentr u a u şura ulterioara însu şire a tehnicilor jocului. Gre şeala de a se eluda aceast ă activitate de baz ă la timpul potrivit va conduce, cel mai ade-sea, l a încetinirea sau stoparea (stagnarea tehnică) progresului în pregă-tirea jucătorului, iar atunci când va fi sesizat acest lucru, va fi prea târziu. Privitor la aspectele pe care le prezintă raportul dintre pregătirea tehnic ă şi cea tactic ă, speciali ştii domeniului eviden ţiază manifestarea a două principale tendin ţe: Prima, se sprijin ă esen ţialmente pe formarea deprinderilor tehnice şi limiteaz ă tactica la învăţ area unor scheme, determinant fixate dinainte, ce se referă la unele combinaţii ce sunt învăţ ate în prealabil. Însuşirea şi st ăpânirea eventualelor ac ţiuni de opozi ţie ale adversarului nu sunt

abordate şi chiar se afirm ă c ă acestea nu trebuie înv ăţ ate. Adep ţii acestei tendin ţe pretind, pe de altă parte, c ă în situa ţie de oboseal ă, această metodă rezist ă în plus stres-ului determinat de activitatea competiţional ă de mare performanţă . Cea de-a doua tendinţă se sprijin ă, în special, pe formarea capa-cit ăţ ii de a putea ua decizii în situa ţiile concrete ale jocului, de a şti să alegi metodele şi mijloacele de opunere şi de cooperare într-un anumit moment al jocului, în func ţie de caracteristicile situa ţiilor şi de evolu ţia lor posibil ă. Aceste tendinţe sunt destul de des prost în ţelese şi, ca atare, şi utilizate de cele mai multe ori într-un mod categoric, în a şa fel încât: PRIMII repro şează celorlalţi că intelectualizează excesiv situaţiile concrete de joc, precum şi dorin ţa respectivilor de a complica totul şi c ă, de cele mai multe ori, se ajunge pân ă la a nu face nimic, f ără a perfec ţiona tehnicile elementare. O asemenea argumentaţie omite dou ă lucruri esen ţiale: – că tactica este prezent ă din momentul în care apare opozi ţia unui adversar, chiar dac ă gestica tehnică folosit ă este cea mai elementar ă; – că dim ensiunile tacticii dau o direc ţie ac ţiunii şi că întreaga sa finalitate este orientată c ătre eficacitate. SECUNZII impută primilor că stârnesc o veritabil ă mecanizare a gesticii tehnice a jucătorilor pentru ca, în final, s ă-i justifice. Aceast ă subestimare a aportului intelectual în rezolvarea problemelor tactice limitează posibilit ăţ ile ulterioare ale juc ătorului. Această critică se pare c ă omite un aspect important: faptul c ă este neap ărat necesar ca exersarea să reînceap ă de fiecare dat ă şi, mai ales,

72 atunci când începe s ă apară o reu şit ă. Ca urmare, este deosebit de important ca prin antrenament s ă fie orientat ă într-o manier ă pozitivă şi gândirea juc ătorilor, în loc de a se r ămâne permanent la necesitatea de a corecta ceea ce nu merge bine. Repetarea situa ţiilor cunoscute şi standardizate permit însă de a se proceda în acest sens. NECESITATEA EVITĂRII UNOR ERORI 1) SUBESTIMAREA ROLULUI TACTICII Adic ă, a se uita c ă tactica este cea care asigur ă administrarea energiei fizice, a cuno ştinţelor tehnice şi a calit ăţ ilor morale. 2) SUPRAESTIMAREA TACTICII Adic ă, a se crede că ea poate înlocui şi acoperi principalele lipsuri de ordin tehnic, fizic şi moral. 3) CĂUTAREA DE A IMITA, în mod riguros, tacticile şi tehnicile unor jucători consacra ţi. 4) DORINŢA DE A DEZVOLTA CAPACITĂŢILE JUC ĂTORILOR printr-un verbalism fără con ţinut, f ără a folosi exerci ţiile specifice pentru învăţ are (de exemplu: bate-te…; concentreaz ă-te…) sau chiar dimi-nuându-le spiritul de co tivitate. UNELE REGULI CE TREBUIE RESPECTATE 1) ÎNSUŞIREA ŞI EVOLU ŢIA SIMULTANĂ A TEHNICII ŞI TACTICII Exerciţiile de mânuire a mingii, cele pentru exersarea arunc ărilor la co ş etc. reprezint ă o necesitate în sensul în care ele influen ţează favorabil în procesul perfec ţionării jucătorilor pentru ca ace ştia s ă poat ă dobândi un mod „economic” de execuţie a ac ţiunilor de joc, mai ales în etapa de iniţiere, când ace ştia fac un exces de energie, manifestat printr-o mare rigiditate a execu ţiilor. F ăcându-i însă pe juc ători să se dedice execu ţiei unor exerci ţii „de jonglerie”, ei vor progresa pe planul perfec ţionării abilit ăţ ii, f ără îns ă ca aceasta să se implice în perfecţionarea abilităţ ilor tactice; se pune aici problema integr ării anumitor automatisme, care s ă fie puse în serviciul uno r decizii tactice. De fapt, pentru ca juc ătorul s ă poată estima reu şita a ceea ce el trebuie s ă întreprindă, va trebui ca din educa ţia sa s ă fac ă parte şi acele

aspecte lega te de integritatea execu ţiilor tehnice în ac ţiunile tactice de joc. 2) FIXAREA OBIECTIVELOR PRIORITARE ce urm ăresc a fi îndeplinite în vederea unei mai bune perfec ţionări a ac ţiunilor de joc. Spre exemplu, pentru efectuarea unei arunc ări la co ş, nu complexitatea acţiunii de joc îi d ă posibilitate juc ătorului cu minge de a g ăsi o poziţie convenabilă înaintea execu ţiei propriu-zis ă a finaliz ării, dar nici faptul c ă jucătorul, având o pozi ţie bine echilibrat ă, va dispune de mijloacele de a hotărî dacă trebuie sau nu s ă finalizeze. Acestea îi vor permite îns ă de a crea condi ţiile în vederea unei informări mai bune şi mai exacte. 73 3) PE CÂT POSIBIL, ÎNCEPEREA PREGĂTIRII TACTICE, bazat ă pe unele exerciţii cu o mai pu ţin pronun ţat ă exigen ţă în planul realiz ărilor gestuale. Abordând problematica form ării şi perfecţionării juc ătorului de baschet, trebuie să subliniem faptul c ă, în mod deliberat, am ţinut s ă diferen ţiem juc ătorul atacant de juc ătorul apărător întrucât consider ăm că ac ţiunile desfăş urate atunci când ai posesia mingii sau atunci când cau ţi să o iei de la adversar, nu se sprijin ă pe acela şi proces. În legătură cu fiecare fază fundamental ă de joc pe care o vom lua astfel în considera ţie (atac – ap ărare), dar şi cu situa ţiile concrete de joc ce apar cel mai frecvent în cadrul respectivelor faze fundamentale, vom ţine cont de observa ţiile efectuate asupra juc ătorilor afla ţi în diferitele stadii ale preg ătirii: - juc ătorul începător; - juc ăto rul aflat în stadiul de avansat şi - juc ătorul de performanţă ( şi eventual, de mare performan ţă ). Acestea, pentru a prezenta un anume punct de vedere cu privire la crearea condiţiilor unei progresivit ăţ i accelerate în ob ţinerea m ăiestriei lor de joc care să-i conduc ă la o mai rapid ă trecere de la un nivel de joc la altul, trecere pe care am gândit-o ca fiind ceva mai complex ă. De la început să încerc ăm a disemina unele neînţelegeri: Când vorbim de „încep ători”, pe ace ştia îi consider ăm a fi acei copii sau juniori care de la debutul lor în înv ăţ area jocului de baschet au de parcurs 3-5 ani, de instruire. Privind a şa-zisul „jucător avansat” aceştia – adolescen ţi sau adul ţi – sunt acei jucători care evolueaz ă în turneul final al Campionatului na ţional al juniorilor I, în Divizia de tineret sau în Divizia na ţional ă „A”. „Juc ătorul de performanţă ” ( şi de mare performan ţă ) îl consider ăm pe acel baschetbalist selecţionat în loturile naţionale ce evolu-eaz ă pe plan interna ţional, dar şi pe cel a c ărui echip ă abordează per-forman ţa clasific ării pe primele 4 locuri în Campionatul divizionar „A”. UNELE OBSERVAŢII REIEŞITE DIN JOCUL PRACTICAT ÎN ATAC DE JUC ĂTORII AFLA ŢI ÎN DIFERITELE STADII DE PREG ĂTIRE JUC ĂTORUL ÎNCEPĂTOR 1. CÂND MINGEA NU A AJUNS ÎNCĂ LA O DISTANŢĂ DE UNDE S Ă POAT Ă FI ARUNCATĂ LA COŞ. Jucătorul cu minge Raportul atacant (posesor de minge) – apărător se desf ăş oară, de cele mai multe ori, în avantajul apărătorului (oprirea din dribling). În unele 74 cazuri, driblerul reu şeşte s ă-şi dep ăş easc ă adversarul direct, dar, în acela şi timp, el se îndep ărteaz ă destul de mult de pe direc ţia co şului. În aceast ă situa ţie, avantajul dobândit ini ţial de el nu mai are eficien ţă în jocul său (îndep ărtarea de culoarul strategic) şi, în plus, în asemenea circumstan ţe, cel mai adesea, mingea este cea care-l conduce pe jucător şi nu invers. Grija protejării mingii determin ă orientarea bustului; acest fapt determină, la rândul lui, direc ţia pe care o ia driblerul (persisten ţa încep ătorului de a

dribla determin ă, în aceste circumstanţe, orientarea sa spre col ţul terenului). Jucătorii fără minge Ei se comportă asemănător apărătorilor, înaintând, în general, o dată cu mingea ceea ce, de altfel, uşurează jocul defensiv al adversarilor lor. 2) CÂND MINGEA A AJUNS LA O DISTANŢĂ DE UNDE SE POATE ARUNCA LA COŞ. Jucătorul cu minge - Nu caut ă decât foarte rar să se infiltreze în ap ărare, iar mingea risc ă s ă circule spre periferia ap ărării, f ără ca respectivul posesor al mingii să-şi asume decizia de a arunca la co ş. - Nu ţine cont de adversarul s ău direct decât atunci când acesta îi închide drumul spre co ş. Jucătorii fără minge - Rămân imobili sau se îndreaptă spre posesorul mingii. În cel de-al doilea caz, adesea vedem o serie de jucători încep ători care-i împiedic ă înaintarea celui care driblează, apropiind prin această ac ţiune ap ărătorii de axa minge-coş. Pentru a concluziona, reproducem expresia unui specialist al domeniului privitoare la programul pedagogic ce trebuie aplicat în activitatea cu încep ătorii: „Încep ătorul nu poate percepe la început decât ca urmare a unor excitanţi puternici” (F. Mahlo). În plus, încep ătorii suport ă un anume dezechilibru ce este provo cat de elementele tehnice ale jocului precum ţinerea, controlul şi protecţia mingii sau înapoierea mingii, fapt ce, în majoritatea cazurilor, determin ă „suspendarea” activităţ ii lor de analiz ă. Ca urmare, nu trebuie s ă ne mir ăm dacă juc ătorii începători fac adesea totul pe dos fa ţă de ceea ce ar trebui s ă încerce, în mod logic, pentru a găsi o continuare favorabilă a ac ţiunii întreprinse. JUC ĂTORUL AFLAT ÎN STADIUL DE AVANSAT 1) CÂND MINGEA NU A AJUNS LA O DISTAN ŢĂ DE UNDE SĂ POAT Ă FI ARUNCATĂ LA COŞ. Jucătorul cu minge Folose şte preponderent ac ţiunea tactic ă individuală „depăş irea” ca mijloc individual de ac ţiune ofensiv ă. Atunci când intr ă în posesia mingii, 75 cu riscul pierderii c ontrolului acesteia în acţiunea de intercep ţie iniţial ă, caut ă s ă o treac ă cât mai repede în terenul de atac pentru a dep ăş i repliajul defensiv al adversarului. În plus, el este determinat s ă acţioneze în acest fel, pentru ca s ă poat ă realiza atacul în superioritate numeric ă. Jucătorii fără minge Aceştia î şi determin ă, de cele mai multe ori, ac ţiunile în funcţie de modul cum reacţioneaz ă adversarii lor direc ţi şi mai puţin de modul cum evoluează raportul de forţe dintre atacantul cu minge şi ap ărătorul direct al acestuia. 2) CÂND MINGEA A AJUNS LA O DISTANŢĂ DE UNDE SE POATE ARUNCA LA CO Ş. În general, juc ătorii f ără minge p ătrund în interiorul ap ărărilor pe partea opus ă mingii, ajungând deseori s ă fie „angaja ţi” printr-o pas ă în interiorul suprafe ţei de restric ţie. Dac ă nu are loc nici o ac ţiune sau com-bina ţie t actică ofensivă în sensul celor ar ătate mai sus, finalizarea poate fi făcută de la distan ţă , în pofida unui mai slab procentaj care o înso ţeşte de obicei (mai ales în situaţia unei execuţii precipitate a arunc ării la co ş). La acest nivel de joc, totul pare a se organiza în funcţie de axele ce unesc juc ătorii cu co şul. Aceast ă focalizare a aten ţiei asupra a ceea ce este în profunzime (pe direcţie de coş) sau, pe de alt ă parte, în apropierea lor (a juc ătorilor), se manifest ă printr-o multitudine de ac ţiuni individuale necoordonate între ele. Pentru ce această incoeren ţă ? Pentru c ă juc ătorii: – nu au încă obi şnu in ţa de a „controla” suficient, cu privirea,

întreaga l ăţ ime a suprafe ţei de joc, nefiind în stare s ă raporteze elementele percepute la ansamblul evolu ţiei jocului; – nu au puterea de a realiza o concentrare a aten ţiei: ei văd multe lucruri pe care îns ă le pierd din vedere, ne ştiind ce atitudine s ă adopte. În aceste condi ţii, rolul vederii centrale este mai puternic decât al celei periferice. JUC ĂTORUL DE PERFORMANŢĂ ( ŞI DE MARE PERFORMAN ŢĂ) CÂND MINGEA NU A AJUNS LA O DISTAN ŢĂ DE UNDE SĂ POAT Ă FI ARUNCATĂ LA COŞ. Căutarea drumului cel mai scurt pe care s ă-l parcurgă mingea determină plasamentul juc ătorilor, iar rolul celui care aruncă la co ş se înscrie deja în forma de contraatac aleas ă; juc ătorul cel mai avansat („vârful” de contraatac) va primi mingea numai în momentul când acest lucru coincide cu posibilitatea efectuării aruncării la co ş. 1) 76 2)

CÂND MINGEA A AJUNS LA O DISTANŢĂ DE UNDE SE POATE ARUNCA LA CO Ş. Atacan ţii se plasează radial fa ţă de minge şi în a şa fel încât să realizeze fie: – gruparea ap ărătorilor în apropierea liniei minge-coş („alinierea” ap ărătorilor), cu încerc ări de a realiza ac ţiuni individuale de pă-trundere sau de explo tare a jocului ofensiv, f ără minge, în cadrul rela ţiei de „1 contra 1” pe partea opus ă pozi ţiei iniţiale a mingii; – dispersarea ap ărătorilor de linia minge-co ş (blocaj blocaje efectuate între atacanţii fără minge de pe parte opusă acesteia). Când atacan ţii nu reu şesc s ă g ăsească o bre şă în apărarea advers ă, se efectueaz ă, de obicei, o altă distribuire a sarcinilo r ofensive, ca urmare a unor permutări realizate printr-o circulaţie a atacanţilor în vederea relan-sării atacul ui. La acest nivel de joc, informaţiile sunt grupate în func ţie de utilitatea pe care ele o prezint ă, iar organizarea atacului se face în raport de bazele tactice (ac ţiuni, combina ţii, sistem), cunoscute de to ţi juc ătorii. Aici vom aminti de polemicile (încă nefundamentate corespunz ător) ce sunt vehiculate în lumea specialiştilor cu privire la folosirea sau nu în organizarea atacului a circulaţiilor de jucători şi minge prestabilite. Or, dacă vrem să depăş im cu bine justificările tehniciste ale acestora, se pare că r ăspunsurile avansate de antrenorii celor dou ă opinii, pot fi caracterizate printr-o alternativă: fie a prevedea, fie a alege. Previziunea atenueaz ă incertitudinea şi creează condi ţiile pentru o mai bună informare, sfâr şind prin posibilitatea de a anticipa. Însă dorind a prevedea totul , jucătorul sfâr şeşte prin a nu mai şti s ă discearnă: apare un fel de „ îmbulzeală” ce împiedic ă alegerea celei mai potrivite soluţii. Speciali ştii domeniului psiho-fiziologic sus ţin c ă este vorba de o rela ţie între probabilitatea apari ţiei unui eveniment, preg ătirea actului motor şi semnalul ce declan şează un automatism. Aşteptarea poate fi reglată în mod voluntar sau automat; în acest al doilea caz, calitatea răspunsului va fi în func ţie de preg ătirea efectuată prin antrenament, precum şi de alte evenimente date. Ni se pare deci, mai judicios, de a stabili un model rela ţional între a prevedea şi a alege, prin a spune c ă este bine s ă prevezi ceea ce trebuie, pentru a alege atunci când este necesar. Încercând unele concluzii asupra aspectelor prezentate până acum, ar ătăm că la juc ătorii încă puţin familiarizaţi cu baschetul, ca şi cei intra ţi deja într-un anumit nivel performan ţial, juc ătorii fără minge disting adesea avantajele create de atacantul care driblează; se ajunge chiar ca ace ştia s ă se „ciocnească” între ei pentru c ă s-au angajat simultan în aceea şi ac ţiune.

77 Aceste relaţii nefavorabile pot apărea ca urmare a faptului că fiecare jucător nu ţine cont de elementele cele mai îndep ărtate din teren şi mai ales de reperele situate periferic. Gre şind prin a nu avea proiecte strâns legate între ele, juc ătorii nu angajeaz ă decât ac ţiuni izolate, ca urmare a unor informa ţii discontinue. La juc ătorii de mare performan ţă deplasările ofensive sunt coordonate astfel ca ele s ă poată constitui un stimul de previziune, solicitându-i pe ap ărători şi angajându-i pe atacan ţi într-o veritabil ă succesiune de alternative. La ace şti juc ători cu o mare experienţă compe-ti ţional ă, ci cula ţiile ofensive merg ca de la sine, putând lua forme complexe. O cunoa ştere foarte precis ă a sarcinilor pe care trebuie să şi le asume fiecare jucător creează o veritabil ă condi ţionare tactic ă, având efecte pozitive asupra calităţ ii percep ţiilor. PERFEC ŢIONAREA TEHNICO-TACTIC Ă A ATACANTULUI PRINCIPII DIRECTOARE 1) ESTE DETERMINANT DE A PUNE PROBLEMA RELAŢIEI DINTRE JUCĂTOR ŞI MINGE, f ără a disocia acţiunea juc ătorului cu minge de cea a celorlalţi juc ători. În consecin ţă , recomand ăm de a pleca de la acele situaţii de joc ce sunt localizabile. Orice intervenţie la minge nu are semnifica ţie decât dac ă aceasta este raportat ă la scopul urm ărit. De exemplu: deplasarea juc ătorului în posesia mingii de c ătre juc ător dribling urm ăre şte ca el: îi d ă posibilitatea: - s ă se apropie de co ş; - s ă atragă un ap ărător; - s ă „alinieze” mai mulţi ap ărători - s ă poat ă arunca la co ş; - s ă poat ă pleca în dribling; - s ă poat ă pasa. etc. Aceste diverse modalităţ i de a acţiona, solicită juc ătorilor calit ăţ i diferite de manifestare, întrucât ele nu se execut ă în acelaşi ritm şi, în plus, ele nu se sprijină pe acelea şi repere de vizualizare (mai apropiate sau mai îndep ărtate). Un jucător al c ărui dribling este marcat printr-un ritm deosebit de agresiv nu desf ăş oară, oricum, aceia şi activitate ca cea a unui „pasator”; unul subordonează activit ăţ ii sale ofensive de p ătrundere elementele îndepărtate de el, în timp ce cel ălalt î şi subordoneaz ă acţiunea sa în vederea unei eventuale pase. Cu cât ac ţiunea are loc într-o faz ă mai incipient ă a atacului, cu atât jucătorul cu minge poate ţine cont de elementele de joc mai îndep ărtate de el; şi, din contr ă, în faza final ă a atacului, atunci când jocul se accelerează o dată cu apropierea mingii de co ş, cu atât mai mult jucătorul se concentreaz ă asupra ac ţiunii sale. 78 2) NU TO ŢI JUC ĂTORII EXCELEAZĂ ÎN ACŢIUNILE DE JOC pe care au posibilitatea s ă le întreprind ă; fiecare juc ător dispune de o „gamă” relativ restrâns ă de răspunsuri, în care alte rnativa între posesia (ţinerea) mingii şi a „sc ăpa” de ea (prin aruncare la coş sau pasă) este solu ţionat ă, folosind modalit ăţ i preferen ţiale. Dacă vom lua exemplul conduc ătorilor de joc, suntem nevoi ţi a constata c ă ei nu au un mod identic de comportament fa ţă de aceleaşi sarcini pe care le îndeplinesc, folosind acele forme şi ac ţiuni ce le sunt fiec ăruia la dispozi ţie. Cele două principii enun ţate mai sus relativ la sarcinile de îndeplinit şi la stilul propriu fiecărui juc ător determin ă dou ă aspecte:

SĂ EVOLUEZE ÎN SUPRAFE ŢELE AGLOMERATE: În mod obi şnuit, jucătorilor li se dă posibilitatea, în antrenamente, de a- şi perfec ţiona tehnica driblingului şi a arunc ărilor la co ş (lucrând câte doi la un panou), beneficiind de o suprafaţă destul de mare şi de o slabă densitate de parteneri pe respectiva suprafa ţă . Prefer ăm recomandarea ca, în cadrul acestor antrenamente, s ă fie grupaţi mai mul ţi juc ători pe suprafe ţe restrânse, impunându-le tuturor o mai mare mobilitate pentru a-i obişnui să dribleze şi să finalizeze în condi ţiile unui joc desf ăş urat pe suprafe ţe restrânse de teren şi spa ţii aglomerate. Acest lucru ne va apropia de condiţiile şi situa ţiile reale de joc desf ăş urate în ipostazele de mai sus, dar şi de cele de scurt ă durată ale atacului din jocul de baschet. SĂ-ŞI GRADEZE ŞI DOZEZE ÎN MOD ECONOMIC EFORTUL . Manifestarea unei mari concentrări asupra execu ţiei propriilor ac ţiuni, dorinţa de a le efectua cât mai bine, precum şi faptul de a răspunde corect la sarcinile (consemnele) privind antrenamentul, provoc ă, în general, mult ă rigiditate, fapt care solicit ă organismul la o serie de cheltuieli atât energetice, cât şi nervoase excesive. Tehnicile de protec ţie a mingii, pivotarea, driblingul, arunc ările la co ş, s ăriturile pentru recuper ări (defensive şi ofensive), fentele de privire constituie ac ţiuni susceptibile de a pune pr obleme serioase de echilibru jucătorilor, mobilizându-le întreaga lor energie. Scopul pe care antrenamentul va trebui să-l urm ăreasc ă, în sensul celor eviden ţiate mai sus, este deci simplu: să se ajung ă în aşa fel ca aten ţia jucătorilor să fie cât mai pu ţin solicitată de modul de execu ţie a gesturilor (procedeelor şi ac ţiunilor) lor tehnico-tactice (automatizând anumite ac ţiuni), pentru ca juc ătorului s ă-i r ămână cât mai multe disponibilităţ i de consum energetic. Atacantul cu minge 1) EXECUŢIA DRIBLINGULUI Perfecţionarea capacităţ ii de control a mingii în timpul execu ţiei driblingului prin interpunerea corpului atacantului (elemente de protecţie)

79 între adversar şi minge şi modificarea permanent ă, în func ţie de situa ţiile de joc, a distanţei „minge-corpul jucătorului”, reducând sau m ărind dis-tanţa dintre acest EXERCIŢII : Driblarea mingii pe o linie a terenului, p ăstrând corpul de o parte sau cealalt ă a liniei. Deplasarea jucătorului pe o linie, iar dribli ngul efectuându-se în afara acesteia, mingea trebuind a fi trecut ă de pe o parte pe cealaltă a liniei. Dribling evitând o împotrivire ce ar veni din toate p ărţile; în fiecare din cercurile marcate pe suprafa ţa terenului de baschet se amplaseaz ă câte un dribleur şi alţi 3 juc ători în afara acestuia. Fiecare juc ător poate interveni pe rând pentru a încerca scoaterea mingii driblerului şi va ie şi imediat din cerc, dup ă tentativa lui (câte o singur ă interven ţie o dat ă). Driblerul apropie sau îndep ărteaz ă mingea de el pentru a evita pierderea ei. Dribling ce precede aruncarea la co ş; driblerul, dup ă prinderea mingii, va modifica distanţa dintre minge şi corp, înainte de a efectua aruncarea la co ş, folosind diferite manevre execu tate cu mingea (ducerea acesteia în lateral, deasupra capului, la spate, în jurul bustului, printre picioare. Se va solicita ca în timpul diferitelor execuţii, privirea s ă nu piard ă ţinta co şului. După ce juc ătorii au fost solicita ţi în a- şi diferen ţia intervenţiile pe care le-au exercitat asupra mingii, se vor introduce exerciţii care combin ă aceste variante. Simultan, corpul se va duce spre minge şi mingea spre corp. Măiestria de a controla mingea în timpul efectu ării driblingului va fi îmbun ătăţ it ă numai dup ă parcurgerea şi a acestei etape de perfec ţionare. Perfecţionarea capacit ăţ ii de control a mingii prin schimbarea pozi ţiei acesteia, raportat la spaţiul apropiat juc ătorului care dribleaz ă. Pentru un

jucător dreptaci de nivel mediu, pozi ţiile ocupate de minge sunt cele ar ătate în FIGURA 69. EXERCIŢII: Dribling, s ăritur ă peste banc ă, aşezare pe cealaltă parte a b ăncii, mingea rămânând în dribling înapoia băncii (FIGURA 70); – acela şi lucru, dar după aşezarea pe banc ă şi execuţia, în continuare, a mai multor driblinguri, schimbarea sensului şi plecarea în dribling cu cealaltă mân ă; 80 – idem, îns ă cu pasarea mingii spre înapoi; – acela şi lucru sub formă de ştafet ă. 3 juc ători, fiecare cu minge, driblează în interiorul cercului marcat pe suprafa ţa de joc unde se află şi 1,2 sau 3 jucători fără minge, care au sarcina intercept ării mingii. Dribleurii vor c ăuta s ă-şi protejeze mingea, orientându-se cu faţa spre centrul cercului. Dribling cu m ănu şi, cu ochelari negri, cu mingi de diferite mărimi. mingea, este driblat ă destul de departe de acesta. Această mic şorare maxim ă a distan ţ ei fa ţă de ap ărător constituie o condi ţ ie obligatorie pentru a încerca şi reu şi o astfel de execuţ ie a piruetei în dribling. Pirueta în dribling poate fi folosită şi ca ac ţiune tactică individuală de dep ăş ire. Învăţ area acestei manevre (tehnici) ofensive necesită, în primul rând, o bună protec ţie a mingii, efectuat ă ca urmare a unui joc al picioarelor prin care se face o schimbare a greutăţ ii corpului pe piciorul plasat cât mai aproape de ap ărător. În continuare, driblingul va c ăuta s ă se menţin ă cât mai mult posibil în faţa ap ărătorului, pentru a-l determina pe Perfecţionarea execu ţiei driblingului. Modul de acţionare asupra mingii în timpul execuţiei driblingului nu trebuie să influen ţeze lucrul trenului inferior, implicit capacitatea juc ătorului de a deplasa cât mai repede greutatea corpului de pe un picior pe altul. Aceast ă problem ă este abordat ă o dată cu înv ăţ area piruetei în dribling. For ţa jucătorului care dribleaz ă va consta din a- şi aşeza unul dintre picioare cât mai aproape de ap ărător, în timp ce mingea este driblat ă destul de departe de acesta. O atare problemă este abordat ă o dat ă cu înv ăţ area piruetei în dribling. Forţa ju-cătorului care dribleaz ă va consta din a- şi aşeza unul dintre picioare cât mai aproape de ap ă-rător, în timp ce Fig. 71. Pirueta în dribling (dup ă G. Bosc şi B. Grosgeorge 81 acesta să încerce scoaterea mingii din dribling; orice moment de dezechilibru al ap ărătorului trebuie să-i servească atacantului care, printr-o întoarcere brusc ă (pirueta efectuându-se pe piciorul dinspre apărător),s ă „ţâşnească”, driblând spre noua direcţie, dep ăş indu-şi propriul adversar. EXERCIŢII : Dribling, folosind tehnica de execu ţie a „hockey-driblingului”, în cadrul

rela ţiei atacant-apărător. Atacantul Apărătorul Încearc ă să scoată mingea din aliniamentul adversar-co ş Încearc ă s ă alinieze cotul braţului driblerului cu pieptul s ău şi cu co şul. De fiecare dată când o asemenea acţiune reuşeşte, va fi urmat ă de execuţia piruetei (cu schimbarea mâinii de dribling) şi a acţiunii tactice de depăş ire. Acela şi exerci ţiu în prezen ţa mai multor adversari. Pe un culoar din teren, dribleurul este întâmpinat succesiv de mai mul ţi ap ărători care-l oblig ă s ă efectueze cât mai frecvent schimb ări de direc ţie şi s ă-i dep ăş easc ă, folosind pirueta în dribling (FIGURA 72). (Ap ărătorii pot primi drept tem ă de a-şi baza ap ărarea pe jocul de picioare şi mai pu ţin pe lucrul bra ţelor). Perfecţionarea execut ării varia ţiilor de ritm şi a în ălţimii driblingului. Distanţa minge-corp va fi p ăstrat ă constant, insistând asupra varia ţiilor de în ălţime şi de ritm în execu ţia driblingului. EXERCIŢII: Pentru modificarea înălţimii de efectuare a driblingului: - pe trepte; - peste obstacole; - pe deasupra obstacolelor; - în poziţie a şezat, culcat; - trecând de la o poziţie la alta (pe spate culcat – pe faţă culcat…). Pentru modificarea ritmului de execu ţie a driblingului în func ţie de modul de deplasare: – acceler ări şi încetiniri pân ă la alergare pe loc a deplas ării jucătorului, fără a modifica ritmul de execuţie a driblingului şi viceversa; – creşterea frecvenţei driblingului, alergând pentru a arunca la co ş (ultimul dribling trebuie s ă fie foarte puternic şi s ă nu influenţeze echilibrul celui care arunc ă la coş). 82 Raportat la ac ţiunile tactice angajate, rolul de starter în iniţierea acestora este asumat fie de trenul superior, fie de cel inferior. Pentru a se adapta la jocul adversarului: – un apărător cu braţele la spate având în fa ţă un atacant care driblează cu o mare frecvenţă . În func ţie de direc ţia din care avansează apărătorul, atacantul va ac ţiona fie: – sprintând în dribling spre co ş (rolul picioarelor); – schimbând poziţia mingii înainte de a se îndrepta în dribling spre co ş (rolul bra ţelor). Rezumând cele expuse până în acest moment, putem ar ăta c ă jucătorii cei mai abili în execu ţia driblingului dispun de o foarte mare autonomie a diferitelor lor segmente fa ţă de bust şi de o foarte mare independen ţă între braţe şi picioare (impulsurile exercitate de mână asupra mingii se fac independent de jocul şi sprijinul picioarelor pe sol). 2) INI ŢIEREA PLEC ĂRII ÎN DRIBLING Jucătorul încep ător aflat în posesia mingii apeleaz ă de cele mai multe ori în deplasările lui, la dribling. Îns ă, în majoritatea situa ţiilor, obiectivul c ăutat nu este atins. Aceasta întrucât: – folose şte braţului opus (şi nu corpul) pentru a proteja mingea pe

care o îndep ărteaz ă foarte mult de corp; – impulsionează prea departe de el mingea, în timp ce driblează, încercând ocolirea adversarului; – îşi orientează atât privirea, cât şi bustul spre minge. Preocuparea pentru a proteja mingea determină o orientare deficitară a bustului, orientare care influen ţează negativ direc ţia pe care o ia juc ătorul în dribling. Cu cât atacantul nu- şi poate exercita intenţia iniţierii plec ării sale în dribling şi se îndep ărteaz ă de direc ţia co şului, cu atât ap ărătorul s ău direct îl va domina. Iniţierea plec ării în dribling pe cel mai scurt drum în vederea efec-tu ării unei ac ţiuni de depăş ire a adversarului trebuie îmbunătăţ it ă prin: – o mai bună cunoa ştere a regulamentului de joc (regula paşilor, a piciorului pivot); – asumarea de c ătre atacant a dificult ăţ ii de a se angaja s ă evolueze într-un culoar a c ărui l ăţ ime este de 1,50 m. (juc ătorul slab, din punct de vedere al pregătirii tehnice, nu are abilitatea de a evolua decât în spa ţii largi); – o mai bun ă folosire a pivotării (transferul greutăţ ii corpului).

83 EXERCIŢII: 1 contra 1 pentru înv ăţ area protecţiei de minge: atacant cu mingea care st ă în poziţie fundamental ă, cu greutatea corpului repartizat ă egal pe ambele picioare; în func ţie de direc ţia din care este atacat, va efectua protecţia mingii, folosind: schimbarea pozi ţiei de ţinere a mingii, trecerea greut ăţ ii corpului de pe un picior pe altul, interpunerea corpului între minge şi adversar, precum şi pivotarea. Joc în rela ţia 1 contra 1, în care atacantul cu minge, înainte de a iniţia depăş irea cu direcţia de co ş, efectueaz ă timp de 5-10 secunde diferite mişcări de protec ţie a mingii şi fente, pentru a-l determina pe ap ărător s ă se deplaseze pentru a încerca smulgerea mingii. Rezumând această acţiune tactic ă, trebuie sesizat ă rela ţia existent ă între: – varia ţiile distan ţei dintre atacant şi ap ărător şi, – pozi ţia de ţinere a mingii. Schimbarea pozi ţiei ofensive a atacantului cu minge trebuie s ă fie determinată de urm ătoarele repere: Apărător apropiat – atacantul trebuie să adopte o ţinere joas ă a mingii. Apar următoarele alternative: – dacă apărătorul nu reacţioneaz ă, atacantul ini ţiază o dep ăş ire în dribling; – dacă apărătorul reac ţioneaz ă printr-o retragere, atacantul finalizeaz ă printr-o aruncare la co ş din săritur ă. Apărător îndep ărtat – atacantul trebuie s ă adopte o ţinere înalt ă a mingii şi, în aceast ă situa ţie, nu poate urma decât o aruncare la co ş sau o pas ă. 3) PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII Prinderea mingii. În aceast ă acţiune nu este vorba numai de a „ieşi” spre minge, ci şi de a intra în posesia ei, fie că juc ătorul se află pe sol, fie c ă este angajat într-o s ăritur ă. Pentru aceasta: – privirea trebuie s ă anticipeze traiectoria mingii; – din momentul stabilirii contac-tului cu mingea, aceasta va trebui „amortizată” printr-o tragere (mi şcare de cedare) spre piept (axa corporală), f ără ca respec-tiva mi şcare s ă fie urm ărit ă cu privirea (care va trebui să anti-cipeze urm ătoarea acţiune – FIGURA 73).

84 Intrarea în posesia mingii prin prinderea acesteia dintr-o pas ă de la un partener d ă posibilitatea înlănţuirii rapide a execuţiei pasei următoare, f ără ca adversarul s ă aib ă timpul necesar de a interveni eficient asupra acesteia. Pasarea mingii Oricare ar fi nivelul jocului, cel care pasează trebuie s ă-l determine pe propriul adversar s ă se apropie cât mai mult de el înainte de execu ţia pasei; idealul const ă în a nu da drumul mingii pentru pas ă decât atunci când adversarul îl atac ă decisiv. Juc ătorii conduc ători de joc de bun nivel tehnic au capacitatea să efectueze pase excelente cu pământul: aceasta presupune un bun control al echilibrului corpului pentru a nu pierde sprijinul pe sol în timp ce braţul ac ţioneaz ă asupra mingii; aceast ă acţiune de impulsie a mingii este direc ţionat ă c ătre un alt plan decât cel pe care-l urm ăre şte privirea juc ătorului. Deşi execu ţia unei astfel de pase este mai lent ă decât cea a unei pase directe, aceasta ac ţiune îi surprinde adesea pe ap ărători. Ca urmare, o astfel de execu ţie deschide calea c ătre perfec-ţionare aşa-zisel r pase speciale, cum ar fi pasa pe la spate, pasa din dribling (din „drop”) etc. În rezumat, în toate acţ iunile ce presupun fie prinderea, fie pasarea mingii se va c ăuta întotdeauna: – accelerarea ac ţiunii exercitate asupra mingii (prinderea foarte activ ă efectuat ă în fa ţa planului frontal al corpului); – schimbarea orient ării mingii (prin modificarea pozi ţiei ante-braţului şi a mâinii pe inge). Considerăm că înc ă de la vârsta debutului în jocul de baschet exerciţiile a şa-zise de „jonglerie” cu mingea trebuie a fi folosite în mod sistematic, insistând pe faptul că „mâna activă” (când dreapta, când stânga – pentru dezvoltarea îndemânării ambidextre) trebuie să lucreze în timp ce cealalt ă joacă un rol de protec ţie şi de echilibru în ansamblul biomecanic de execuţie a acestor tehnici. 4) FINALIZ ĂRILE DE LA DISTAN ŢĂ Reprezint ă acele aruncări la coş care, din punctul de vedere al execuţiei lor tehnice, sunt clasificate drept „clasice”, fiind efectuate, în general, din săritur ă sau cu o u şoară desprindere de pe sol, diferenţierea lor constând în condiţiile de execu ţie diferite fa ţă de cele efectuate atât din apropierea coşului, cât şi de la semidistan ţă . În aceste finaliz ări: – incertitudinea asociat ă cu „presiunea” exercitat ă de apărare asupra atacantului cu minge nu trebuie să-i modifice stabilitatea stereotipului tehnicii de execu ţie a celui care finalizează; 85 – în ălţimea s ăriturii celui care efectuează finalizarea, traiectoria şi ritmul de execu ţie a arunc ării trebuie să fie sensibil identice oricare ar fi situa ţiile de joc (aruncarea este „declan şat ă” cu pu ţin înaintea în ălţimii maxime a s ăriturii ori de câte ori opozi ţia adversarului nu-l oblig ă pe atacant s ă întârzie respectiva aruncare la co ş). Vom insista însă asupra urm ătoarelor probleme legate de precizarea factorilor favorizan ţi în execu ţie: a. Orientarea privirii centrale asupra coşului, a şezând simultan picioarelor pe direcţia coşului finalizarea începe, în primul rând, cu impulsia picioarelor). Plecând de la aceast ă „fixare” a coşului, capul şi bustul jucătorului se vor orienta, la rândul lor, c ătre coş. Capul şi bustul astfel orientate constituie o „veritabil ă platform ă de lansare”: o asemenea postur ă anticipativă presupune ca ochii să se poată desprinde de pe minge cu suficient timp înainte de declan şarea aruncării propriu-zise. Ac east ă focalizare a aten ţiei către coş înso ţit ă de orientarea ochilor şi a capului c ătre acestea vor avea efecte imediate asupra factorilor ce vor urma (dezechilibrare sau nu…).

Estimăm că rolul privirii este important şi preponderent, îns ă nu trebuie subestimate posibilit ăţ ile rela ţiilor interfunc ţionale dintre vedere şi kinestezie şi limitarea la consideraţia c ă numai informaţia vizual ă ar fi singurul factor susceptibil de a îmbun ătăţ i reu şita finaliz ării. b) Asigurarea unei verticalit ăţ i a bustului şi o priză stabil ă pe minge în timpul săriturii. Pentru a dezvolta capacitatea celui care aruncă la coş de a se orienta în raport de verticala s ăriturii, trebuie examinate două situaţii contrare: Plecând din situa ţii în care atitudinea vertical ă este câştigat ă şi aceasta trebuie păstrat ă: EXERCIŢII : – desprindere în săritur ă din oprire; – din a şezat pe un scaun; – din a şezat pe sol; – sărind de pe o masă sau o bancă… aruncare la coş numai din bra ţe. Plecând din situa ţii în care juc ătorul care aruncă la coş este deze-chilibrat şi este s citat s ă-şi reg ăseasc ă echilibrul înainte de a arunca la co ş: – sărind în întâmpinarea unei mingi pe care, prinzând-o, să o arunce la co ş. – prinzând o minge care se rostogoleşte şi pe care s ă o arunce la co ş. Este necesar ca jucătorii s ă fie antrena ţi, pentru ca să nu- şi piard ă echilibrul în timpul săriturii, dar, la fel de important este, ca ei să exerseze posibilităţ ile de a şi-l restabili cât mai repede plecând de la situa ţii foarte diferite. 86 c) Imprimarea unui impuls continuu asupra mingii (lucrul braţului de aruncare) printr-o ac ţiune diferen ţiată a mâinilor. – una, joacă un rol direc ţional, de sus ţinere; – cealalt ă asigur ă acţiunea dinamic ă ce este imprimată mingii în timpul execu ţiei arunc ării propriu-zise şi a finalului arunc ării printr-o mişcare de „biciuire” din articulaţia pumnului. O ac ţiune diferen ţiat ă a braţelor asupra mingii, din punct de vedere biomecanic, nu poate avea loc decât plecând de la o bun ă „fixare” a centurilor scapulare şi pelviene (realizată în mod reflex). Pentru a se ajunge la o diferenţiere treptată a acţiunilor motrice a braţelor, se va solicita, la început, celui care aruncă la coş, s ă-şi exerseze execuţia, aruncând f ără sprijinul celui de-al doilea braţ (mingea în echilibru pe palm ă), de la mic ă distan ţă , folosind întinderea complet ă a braţul ui de aruncare, f ără a-şi balansa bustul spre înainte şi fără a-şi coborî braţul dup ă aruncare. Se va insista, în mod deosebit, pe mi şcarea final ă de „biciuire” din articula ţia pumnului. d) Alegerea unei bune traiectorii în execu ţia arunc ării la coş. Mărind unghiul de cădere a mingii spre co ş se va realiza o mai mare suprafaţă de penetrare a mingii. Dac ă unghiul este de 60 0 , aruncarea beneficiaz ă de 86% din suprafaţa cercului; la un unghi de 45 0 , suprafa ţa de penetrare a mingii prin inel se reduce la 70%. H. Sharpe 1 , în urma unor studii întreprinse în acest scop, arată c ă unghiul minim de pătrundere a mingii în coş este cel de 30 0 . O serie de indici ne oferă posibilitatea de a ne face o idee cu privire la calitatea tr aiectoriei unei arunc ări la co ş:

– dacă mingea este ţinut ă prea în faţă sau prea apropiată de bust, mingea va căpăta o traiectorie prea întins ă sau prea înalt ă; – pozi ţia mâinii de aruncare pe minge în momentul când aceasta părăse şte mâna; – „efectul” de rotire spre înapoi imprimat mingii în momentul final al execuţiei arunc ării datorat mişcării de „biciuire” din articula ţia pumnului (o aruncare cu o traiectorie întins ă nu va putea imprima mingii acest „efect”). e) Predaţi înv ăţ area arunc ării la co ş, concomitent cu factorii care o condi ţioneaz ă: distan ţa de aruncare, în ălţimea co şului şi greutatea mingii. Folosirea unor mingi prea uşoare sau prea grele solicită receptorii articulari şi musculari în mod diferit. Pe de alt ă parte, varia ţia sistematic ă 1 Sharpe H., în rev. „ Athletic Journal”, vol. 56, nr. 1/1975.

87 a distanţelor şi unghiurilor de execu ţie a arunc ărilor la co ş d ă posibilitate începătorilor de a progresa mult mai repede. În consecin ţă , privitor la arunc ările la co ş efectuate de la distan ţă , recomand ăm: a) Ambian ţa în care se execut ă o aruncare la coş joacă un rol relativ redus şi, ca urmare, nu este absolut necesar de a se lucra permanent în prezen ţa unui adversar. O serie de speciali şti, printre care şi reputatul antrenor român, Al. Popescu, consider ă c ă, în antrenament, aruncarea la co ş de la distanţă trebuie exersată, chiar şi f ără prezen ţa adversarului pentru că în joc aceast ă finalizare nu trebuie s ă aib ă loc decât numai în situa ţia lipsei prezenţei adversarului. Dac ă se finalizează de la distanţă în prezen ţa unui marcaj efectuat de aproape de către un ap ărător, acesta este urmare a faptului c ă respectivul atacant nu ştie s ă se demarce, finalizând în contratimp faţă de situaţia concret ă de joc 1 . b) Dacă este vorba numai de a consolida acele automatisme a c ă-ror instalare a fo st deja f ăcută, numărul de mijloace folosite va fi restrâns, iar arunc ările vor fi executate numai sub form ă global ă, folosind unele corectări analitice (priza pe minge, pozi ţia coatelor…). c) Dacă este vorba de înv ăţ are, juc ătorii trebuie obi şnuiţi ca, ori de câte ori repetă, s ă înceap ă exersarea de la mic ă distan ţă şi s ă fac ă serii cu un număr mic de arunc ări (apariţia oboselii va întârzia apari ţia unor noi componente aferente în instalarea şi consolidarea deprinderii). 5. FINALIZ ĂRILE DE LA SEMIDISTANŢĂ Ele se diferenţiază de cele precedente prin faptul că verticalitatea bustului nu mai reprezint ă un factor c ăutat spre a fi realizat de cel care finalizeaz ă; din contr ă, juc ătorul încearcă, mai de grab ă, să folosească acea u şoară dezechilibrare în func ţie de acţiunea defensivei exercitat ă de ap ărători (jocul „în contact” şi mobilitatea acestora). Atacantul, folosindu-se de o înclinare înainte, înapoi sau laterală a bustului, va avea posib ilitatea de a declan şa foarte rapid execu ţia finaliz ării ale c ărei traiectorii pot fi deosebit de variate (înaltă sau întins ă, directă sau folosind panoul). Aceste arunc ări la coş, de şi par asem ă-nătoare celor de la distan ţă , privilegiaz ă mult mobilitatea de manevrare a mingii în timpul fazei aeriene a execu ţiei finaliz ării (putem vorbi aici de aşa-zisul „demarcaj al mingii”). Cu toat ă aceast ă mobilitate în manevra-rea mingii ca ele ent de protec ţie a acesteia în faza de s ăritur ă, menţionăm că finalul e xecu ţiei readuce poziţia mingii cât mai aproape de axa corporal ă a atacantului.

1

Popescu Alexandru, Les tirs au panier, în rev. „Rebound” nr. 19/ 1988, BBCA Belginque. 88 Ca urmare, privitor la aceste aruncări efectuate de la semi-distanţă , va trebui a plicat un demers diferit celui adoptat anterior. Dat fiind pozi ţiile (locurile) de unde sunt efectuate aceste arunc ări la co ş, în exersarea lor, ele vor fi înto tdeauna precedate de deplas ări şi efectuate cu o mare vitez ă de execu ţie şi în condi ţii diferite de adversitate: – opoziţie venind din toate p ărţile (mobilitatea opoziţiei percep ţiilor celui care finalizează are incidenţe directe asupra senzaţiilor kinestezice şi se manifest ă prin efecte postulare); – opoziţie venind din partea juc ătorilor foarte apropia ţi (Fig. 74); – opoziţie declan şat ă foarte rapid sau întârziat; – opoziţie f ăcută de jucători de statur ă diferit ă (în apropierea co şului sunt întotdeauna jucători foarte înal ţi). FIGURA 74 – P pasează lui A sau B. Dacă A prime şte mingea, B îl atacă pe A şi invers.

6) FINALIZ ĂRILE DIN APROPIEREA CO ŞULUI Ca şi cele precedente, ele solicită din partea atacantului care fina-lizează posibilit atea de a putea s ă-şi modifice acţiunea în raport de cerin-ţele situaţiei date. Ele se dif ren ţiază, totu şi, prin următoarele aspecte: – mingea este scoas ă în mod voit din axa corporală de c ătre juc ător; – folosirea s ăriturii maxime (astfel a ap ărut şi se folose şte, din ce în ce mai mult, aruncarea de sus - „slam dunck-ul”), înso ţit ă de multe ori de rota ţii ale mingii (schimbarea poziţiei de ţinere a acesteia) care modifică mult raportul „bust-minge-co ş”; – declan şarea finalizării este foarte rapid ă în momentul considerat drept oportun. Aici este vorba ca respectivul juc ător s ă-şi poat ă disimula cât mai mult intenţia sa. În general, aceste arunc ări la co ş sunt considerate şi incluse în categoria celor acrobatice; dificultăţ ii de coordonare motrică i se mai adaugă nece-sitatea găsirii unui răspuns care s ă constituie un element neprevăzut pentru adversar. Exploatarea fazei aeriene a finalizării cap ătă aici o importan ţă considerabil ă (a şa-numitul „demarcaj al mingii” din timpul săriturii). 89 În consecin ţă , aliniamentul „corp – minge – coş” fiind aproape întotdeauna dereglat, activitatea de pregătire sistematic ă presupune: – efectuarea unor mi şcări de schimbare a pozi ţiilor de ţinere a mingii în timpul s ăriturii pentru finalizare; – disocierea lucrului braţului de aruncare faţă de eventualele răsuciri ale bustului; – permanenta vizualizare a coşului care s ă dea posibilitatea unei l ărgiri a rezervei de abilit ăţ i motrice a juc ătorilor, în paralel cu g ăsirea celor mai eficiente răspunsuri la situa ţiile de joc şi de finalizare. – Ca atare, se va urm ări ca în preg ătire juc ătorii s ă r ăspundă prin diferite alternative la anumite situaţii ce le vor fi propuse, adică: – să arunce la co ş, plecând din diferite situa ţii; – să arunce la co ş cât mai repede sau cât mai întârziat; – să arunce la co ş, precedat sau nu, de mişcări de schimbare a pozi ţiilor de ţinere a mingii în timpul s ăriturii; – să arunce la co ş, precedat de scoaterea sau nu a mingii din

traiectul privirii centrale; – să arunce la co ş, folosind sau nu panoul; o bună parte dintre speciali şti recomandă folosirea panoului în aceste aruncări, întrucât cercet ările efectuate în acest scop indic ă obţinerea unui mai bun procentaj, folosind panoul. Rezumând cele prezentate în subcapitolele referitoare la finaliz ări, trebuie să arătăm că prin clasificarea pe care am făcut-o am putea distinge o diferen ţiere a anumitor calit ăţ i specifice fiecăreia raportat la juc ător şi condiţiile proprii efectu ării aruncărilor la co ş. Aceasta ne dă posibilitatea de a în ţelege de ce unii jucători nu au aceea şi îndemânare decât numai în anumite condiţii bine determinate. Antrenarea arunc ărilor la co ş va trebui, deci, s ă se facă independent de sarcinile pe care juc ătorii trebuie s ă le asigure în timpul joculu i şi aceasta, cu atât mai mult cu cât o ap ărare bună îi poate determina pe aceşti juc ători s ă finalizeze din locuri şi poziţii din care ei nu sunt obi şnuiţi s ă finalizeze. Activitatea perceptiv-motrică a celui care finalizeaz ă va fi raportat ă la situa ţiile de joc pe care acesta le va întâlni. Atitudinea pedagogic ă a antrenorului va consta, deci, în a-l ajuta şi pregăti corespunz ător pe juc ător pentru ca acesta să poat ă face fa ţă oric ăror eventualit ăţ i. În concluzie, toate ac ţiunile întreprinse pentru îmbun ătăţ irea solu ţiilor de r ăspuns ale juc ătorului cu minge trebuie s ă-l solicite pentru: – a păstra sau restabili orizontalitatea privirii sale; – a folosi drept elemente de echilibrare acele p ărţi ale corpului ce nu sunt implicate în ac ţiunile dinamice imprimate asupra mingii; 90 – a găsi răspunsuri corespunz ătoare oric ăror schimbări de situaţii (rapiditate şi adaptabilitate a r ăspunsurilor). Această disponibilitate perceptiv-motorie se între ţine şi se dezvolt ă; pentru aceasta trebuie: – să fie alternate procedeele tehnice; – să se modifice situa ţiile de execu ţie a finalizărilor; – să fie create situa ţii neobi şnuite; – să li se opun ă diferite variante de spa ţiu şi de timp; – să fie lărgit spectrul deprinderilor motrice prin complexitatea mereu crescândă a acestora. Numai aşa educabilitatea şi plasticitatea juc ătorilor poate progresa, fără ca s ă apar ă riscul plafonării perceptiv-motrice manifestat în jocul lor. Atacantul fără minge 1. RESPECTAREA REGULILOR SPECIFICE JOCULUI PENTRU A DIFERENŢIA SARCINILE JUCĂTORILOR F ĂRĂ MINGE Liniile trasate pe teren (marcajul acestuia) sunt mult utilizate atât de jucători – care le dau posibilitatea s ă se plaseze şi orienteze mai u şor în teren, cât şi de antrenori – care-şi organizeaz ă unele exerci ţii preg ătitoare raportat la acestea („hash-mark”). Ca urmare, vom distinge urm ătoarele: a) Existenţa suprafeţei de restricţie îi oblig ă pe atacanţi să-şi continue deplasările (prin existen ţa regulii de 3 secunde) în afara acesteia, fapt ce determină o permutare continuă a sarcinilor ce trebuie asumate de jucătorii care evolueaz ă în apropierea co şului (exemplificând, eviden ţiem mai ales permutările pe posturi între juc ătorii extrem ă, pivot şi centru). b) Tuşele de delimitare a terenului determină „liniile de for ţă ”. CÂND MINGEA SE G ĂSEŞTE ÎN SECTORUL a, atacul nu se poate desfăş ura decât pe o singură parte. Nu este nevoie de a plasa un coechipier lâng ă linia ce delimitează suprafa ţa de restricţie, în schimb, îns ă, jucătorul cu minge va avea nevoie de doi parteneri pentru a da continuitate jocului. FIGURA 75 - Se va evita plasarea unui jucător fix (pe post de pivot) în acest sector. În schimb,

apari ţia unui partener poate fi foarte util ă. CÂND MINGEA SE G ĂSEŞTE ÎN SECTORUL b (FIGURA 76), iar circula ţia acesteia este oprit ă: – doi coechipieri (1 şi 3) vor încerca s ă foloseasc ă jocul „direct”: primul angajându-se într-o pătrundere cu direc ţie de coş, cel ălalt circulând spre a-i dubla acţiunea; doi parteneri vor asigura echilibrul defensiv. 91 Dacă mingea circul ă ofensiv: – un coechipier va putea u şura această circula ţie, efectuând un blocaj sau depărtându-se de dribler pentru a înlesni un joc de rela ţie „1 contra 1”; – doi parteneri se preg ătesc să intre în posesia mingii în situaţia în care posesorul acesteia îi atrage spre el pe adversarii direc ţi ai acestora; – un alt juc ător va r ămâne retras faţă de acţiunea ofensiv ă pentru eventualitatea relansării atacului. CÂND MINGEA SE G ĂSEŞTE ÎN SECTORUL c (FIGURA 77). Dacă circulaţia mingii este stagnat ă, jucătorii fără minge vor trebui s ă iniţieze ac ţiuni succesive de p ătrundere cu direc ţie de coş, iar în situa ţia când nu pot fi „angajaţi” (s ă primeasc ă mingea), ei vor trebui să succead ă aceste pătrunderi cu blocaje efectuate pentru unul dintre ceilalţi coechipieri fără minge. Dacă circula ţia mingii este continuat ă, atacan ţii fără minge vor trebui s ă acţioneze, astfel încât s ă-i determine pe proprii ap ărători la un marcaj cât mai strict pentru ca ace ştia s ă nu poată veni în întrajutorarea ap ărătorului atacantului cu minge, preg ătindu-se, totodat ă, de posibilitatea de a primi mingea, în cazul în care atacantul cu mingea în dribling nu poate ajunge sub coş. Rezumând respectivele situaţii, putem ar ăta c ă: – sectorul a este pu ţin favorabil atacan ţilor, însă î şi p ăstrează calitatea unei importan ţe strategice deosebite; – sectorul c, în schimb, este deosebit de favorabil atacan ţilor, fapt pentru care aten ţia apărătorilor trebuie s ă devin ă deosebit de concentrată; – sectorul b este cel mai folosit… în lipsă de altceva. 2. DEMARCAJUL Pentru a se elibera de presiunea defensiv ă exercitat ă asupra lor, atacan ţii trebuie să înve ţe să se îndep ărtez e par ţial de minge, acţionând în raport de un nou reper: co şul. În general, demarcajul este abordat o dat ă cu exerci ţiile în rela ţia de 1 contra 1 cu ajutorul care paseaz ă. Acestea: – limitează posibilit ăţ ile de schimbare a adversarului, juc ătorul care paseaz ă fiind, cel mai adesea, un figurant; 92 – îl favorizeaz ă pe apărător: el poate preveni deplas ările atacantului, precum şi direc ţ ia mingii; – cuprind o parte din realitatea jocului. Deşi aceast ă formă de exerciţiu confer ă o bună condi ţie în preg ătirea atacantului, mul ţi specialişti opineaz ă şi propun în perfecţionarea jucătorului atacant exerciţiile desfăş urate sub forma jocului din teren. de rela ţie 2 contra 2 cu juc ător care paseaz ă, desfăş urat pe Acestea: – ofer ă mai multe posibilit ăţ i privitoare la schimbarea posesorului

 

de – în a) ca

minge între cei doi atacanţi; se integrează în ansamblul mai general al rela ţiilor concrete existente joc dintre parteneri (atacan ţi), adversari (ap ărători) şi co ş. Acţiunea de demarcaj individual „ie şirea la minge”, folosind procedeu tehnic schimbarea de direcţie.

FIGURA 78 : Trebuie evitată apropierea de minge. Pentru aceasta: va fi schimbată permanent distanţa atacant-apărător printr-un joc de deplasări sacadate, scurte şi inversate (întâi spre înainte, apoi spre înapoi). b) Acţiunea de demarcaj individual „ie şirea la minge”, folosind ca procedeu tehnic pirueta defensiv ă presupune o sincronizare a mi ş-

cărilor atacantului fără minge: schim-barea orientării direc ţ iei prin înde-p ărtarea de a rsar (FIGURA 79).

93 FIGURA 80: Acţiunea de demarcaj individual „ieşirea la minge”, folosind ca procedeu tehnic schimbarea de direcţie. 94 FIGURA 81: Acţiunea de demarcaj individual „ieşirea la minge”, folosind ca procedeu tehnic pirueta defensiv ă. 95 c. Acţiunea de demarcaj specifică juc ătorului pivot care ac ţio-neaz ă într-o suprafa ţă tat ă şi sub un marcaj la intercepţie. FIGURA 82 – „Ieşirea la minge” este urmarea unei fente executate spre direc ţia mingii, dup ă care, atacantul, printr-o piruetă ofensivă execut ă deosebit de rapid (schimbând ritmul de execuţie), „ia” prim-planul adversarului s ău direct. În consecin ţă , aceste ac ţiuni nu urmăresc de a-i imobiliza pe jucători în apropierea suprafe ţei de restric ţie, ci de a le eficientiza jocul fără minge prin obţinerea unei perfecte m ăiestrii în execuţia tuturor ac ţiunilor de demarcaj („ie şire la minge”), efectuate în scopul primirii mingii. Cele trei situaţii de tactic ă individuală prezentate au ca scop producerea unui dezechilibru în cadrul rela ţiei atacant-apărător, lucru ce favorizează, cu o bun ă coordonare a execuţiei pasei, demarcajul atacantului şi intrarea acestuia în posesia mingii.

96 3. PLASAMENTUL ÎN FUNCŢIE DE CULOARUL MINGE-COŞ În subcapitolul anterior am insi stat asupra unor tehnici de execu ţie a demarcajului individual „ie şirea la minge” prin integrarea unui reper fix: co şul. Vom încerca aici l ămurirea unui alt aspect tactic ofensiv de colaborare de care atacantul f ără minge trebuie să se folosească în deplasările lui, determinat de culoarul ce se creeaz ă şi se modifică permanent dintre co ş şi locul unde se afl ă mingea. FIGURA 83: În jocul practicat la un nivel superior de măiestrie sportiv ă, nu este necesar ă dublarea defensiv ă a atacantului cu minge, această sarcin ă urmând a fi îndeplinit ă de unul dintre atacan ţii situa ţi lateral de acesta şi gata de a interveni. În timpul desf ăş ur ării jocului, atacantului cu minge îi pot ap ărea urm ătoarele situa ţii: – un atacant în suprafa ţa sa de joc din fa ţă ; – un atacant în suprafa ţa sa de joc dinapoi; – un atacant în suprafa ţa sa de joc din dreapta; – un atacant în suprafa ţa sa de joc din stânga. Exerciţiile ce valorific ă iniţiativele de schimbare a pozi ţiei (raportat la acest culoar minge-co ş) vor constitui o etapă decisivă la formarea unei mai bune structuri spaţio-temporale a juc ătorului. În vederea realizării acestui deziderat, propunem urm ătoarele exerciţii: a. Profunzimea câmpului vizual FIGURA 84 – În cadrul unui exerciţiu desf ăş urat pe tot terenul se oferă posibilitatea ca atacan ţii să evolueze pe suprafeţe mult m ărite şi să efectueze o mai bună activitate de încadrare („dublare”) a atacantului intrat în posesia mingii, ce are ca temă aducerea mingii în culoarul medial al terenului . 97 b)

Amploarea spa ţiului de joc

FIGURA 85 – Folosind întreaga lungime a terenului, dar restrângând însă amploarea suprafe ţei de joc la dimensiunile culoarului median, într-un joc de 3 con tra 3 se determină o „înaintare” defensiv ă foarte rapid ă asupra atacantului cu ming . Ca atare, mingea trebuie să circule foarte rapid pe mediana terenului. Fiecare atacant intrat în posesia mingii nu trebuie s ă o ţin ă prea mult, iar prin deplasări rapide s ă-şi modifice permanent plasamentul. Această modelare pedagogică: – valorifică desf ăş urarea acţiunilor de joc în profunzime; – îi obişnuie şte pe juc ători să evolueze într-o zonă favorabil ă de înfruntare (culoarul median); – accelerează circula ţia mingii. Deşi prin acest exerci ţiu sunt suprimate artificial circula ţiile spre lateral ale atacan ţilor, el determină apariţia mult mai frecvent ă a situa ţiilor de schimbare cu 180 0 a orient ării atacantului cu minge (pivot ări). Ca urmare, posibilit ăţ ile de deplasare în lateral dreapta sau stânga a jucătorilor ce apar, de obicei, în alte împrejur ări ale jocului, sunt integrate

în eventualele solu ţii c ăutate de a fi rezolvate de atacanţi, în execu ţia paselor spre înainte sau înapoi. c) Viteza Folosind ap ărări agresive (pressing), atacanţii vor fi determinaţi s ă dribleze mai pu ţin şi s ă alerge fără minge mai mult. 4. JOCUL ÎN INTERIORUL ŞI ÎN AFARA CULOARULUI Îmbun ătăţ irea transmiterii mingii în culoarul minge-co ş - pasatorul: trebuie să fie capabil de a lansa mingea c ătre prinz ător, în aşa fel de a-l obliga pe acesta s ă iasă la minge; - prinz ătorul: trebuie să acţioneze mai întâi spre a- şi bloca adversarul s ău direct înainte de a intra în posesia mingii. 98 1. Va asigura prinderea mingii. Prinzătorul nu trebuie s ă se îndep ărteze de culoarul de pasare, căci cu cât se va îndepărta mai mult, cu atât mai pu ţine pase î şi vor dovedi utilitatea. 2. Se va demarca în interiorul acestui culoar de pasare . 3. Intrarea în acest culoar . Este forma cea mai complex ă, din punct de vedere motric; trebuie: – ca mingea să fie cerut ă cât mai repede posibil (dificultate în coordonarea prinderii mingii şi execu ţiei finaliz ării, în situa ţia depăş irii axei minge-co ş); – dacă mingea a fost prins ă dup ă ce s-a depăş it mediana terenului, se va renunţa la finalizare sau va urma un plasament pe direcţie co ş. Înlănţuirea mai multor acţiuni de joc direct . (S ă reamintim definirea no ţiunii de „joc direct”: de o parte şi de cealalt ă a axei minge-coş se imagineaz ă formarea unui culoar lat de aproximativ 2,5m., determinând aşa-numita suprafa ţă de „joc direct”). EXEMPLE: - Paravanul în deplasare.

FIGURA 86 – După „angajarea” pivotului 5, extrema 4 se deplaseaz ă ca în desen, efectuând o trecere paravanată pe lângă apărătorul E. Pivotul 5 profită de această acţiune şi pleac ă în dribling pe lâng ă partenerul său 4, care-i serve şte drept „paravan în deplasare”.

99 - Ie şirea din „tandem”

FIGURA 87 – Din aşezarea „în tandem” a celor doi pivoţi, pivotul 4 se întoarce, ducându-se s ă-l blocheze pe ap ărătorul E. Pivotul 5 „iese la mingea” pasat ă, moment în care intervine „ie şirea lui 4 din tandem”, executând o pivotare pe piciorul interior (dreptul), continuat ă cu o deplasare pe direcţie de coş, cerând primirea pasei. De subliniat şi „jocul de picioare” al pivotului 5, care „ie şind la minge” cu spatele spre co ş, dup ă prindere, execut ă o pivotare pentru a se orienta cu fa ţa către co ş şi a efectua „angajarea coechipierului s ău 4 „ie şit din tandem”. Obţinerea „jocului direct” trebuie s ă fie perfecţionat ă prin antrenament, dar asta nu înseamnă c ă în timpul jocului aceast ă formă de

joc va fi întotdeauna posibil ă. Este, deci, neap ărat necesar de a coordona mişcările jucătorilor fără minge, în aşa fel încât pasatorul să poată răspunde, în mod eficace, alternativei: „joc direct” sau „joc indirect”.

100 - Ie şirea din blocaj FIGURA 88: Pentru realizarea acestei combinaţii de „ie şire din blocaj” sunt folosite două tehnici de execu ţie: a – După efectuarea blocajului la ap ărătorul D al atacantului 4 cu minge, atacantul 3 efectuează „ie şirea din blocaj”, folosind tehnica pivotării pe piciorul interior (în cazul nostru piciorul drept), ac ţionând în continuare printr-o întoarcere cu spatele spre linia de fund a terenului. FIGURA 89: b – A doua variantă de execu ţie tehnic ă a „ieşirii din blocaj” se refer ă la folosirea unei păş iri efectuate cu piciorul drept pe direc ţia coşului, dup ă care respectivul atacant (3”) se demarc ă, deplasându-se cu fa ţa către linia de fund a terenului. 101

Trecerea de la „jocul direct” către „jocul indirect”. EXERCIŢII : – 2 contra 2 pe jumătate de teren cu un pasator (FIGURA 90). – Cei doi atacan ţi schimb ă permanent partea, încercând s ă-şi domine adversarii lor direcţi. Pasatorul încearcă s ă transmită mingea: – atacantului care, profitând de un blocaj eficient, se demarcă în suprafaţa de restricţie („jocul direct –1): – sau celui care a traversat suprafa ţa de restric ţie, ca urmare a unei simple deplas ări („joc indirect” – 2). Fig. 90. Finaliz ările din afara suprafe ţei de restric ţie vor fi interzise; pentru a înlesni acest lucru, încruci şarea celor doi atacan ţi nu se va face chiar sub co ş. Exerciţiul se poate desf ăş ura şi cu un adversar la atacantul pasator, care poate folosi deplasări în dribling, f ără a p ătrunde pe direc ţia de co ş. – 2 contra 2 cu un pasator, cu din teren. desf ăş urare numai pe Scop: coordonarea jocului în suprafa ţa de restricţie, ca urmare a jocului „indirect”. FIGURA 91 – Dac ă angajarea pivo-tului 3 nu este posibil ă, pivotul 4 va primi pasa pe post de extrem ă… FIGURA 92 – … timp în care pivotul 3 pătrunde în suprafa ţa de restricţie (există şi eventualitatea de a precede aceast ă pătrundere printr-un blocaj efectuat la adversarul lui 5).

 

Jucătorul care intră în „jocul direct” şi care nu poate intra în posesia mingii va efectua un blocaj sau se va îndepărta de atacantul cu minge. În joc se va solicita prelungirea circula ţiilor ofensive, folosind blocaje „inversate”, pentru a nu u şura flotarea ap ărătorilor; în aceast ă situa ţie, atacantul va trebui s ă ias ă cât mai repede posibil fa ţă de minge. 102

Înlănţuirea acţiunilor de „joc indirect”. Evident c ă aceasta reprezint ă solu ţia cea mai pu ţin ofensiv ă. Aceste ac ţiuni sunt foarte frecvente, atunci când ap ărarea domin ă atacul advers. Cu toate acestea, ele pot determina un oare care dezechilibru în raportul de for ţe. Exemple: - Să propunem o situaţie de joc 2 contra 2, cu un atacant pasator suplimentar, în care se exerseaz ă alternativele b sau c, c sau d, sau b, plecându-se de la a şezarea a (Figurile 93 a,b,c,d). Fig. 93 a. Fig. 93 c. Fig. 93 b. Fig. 93 d. FIGURA 93: a) Dispozitivul de bază. b) 4 pleac ă ocolindu-l pe 5, trecând prin înapoia acestuia, dac ă apărătorul încearc ă s ă-l urmeze. c) 4 se îndepărteaz ă spre pozi ţia de extrem ă, în situa ţia când apăr ătorul încearc ă s ă-l urmeze, trecând prin fa ţa lui 5 care, imediat, p ătrunde spre co ş. d) Dacă apărătorii efectueaz ă o schimbare de adversari, 4 se îndep ărteaz ă spre extrem ă, iar 5 „iese” la minge.

103 - 3 contra 3, desf ăş urat pe o suprafaţă redus ă, cu un atacant pasator suplimentar. FIGURA 94: Dacă mingea nu poate fi finalizată, aceasta va trebui s ă fie întotdeauna returnată atacantului pasator (pentru îngreunarea exer-ci ţiului, se poate plasa un apărător în fa ţa pasatorului. Acest cuplu de juc ători va folosi exclusiv numai suprafa ţa de joc, ce este interzisă ac ţiunilor desf ăş urate de partenerii lor în cadrul acestui exerciţiu. 5. DE RE ŢINUT CÂTEVA REGULI UTILE Exersarea trebuie s ă înceap ă prin folosirea unui num ăr redus de atacan ţi mobili şi în situa ţie de atac supranumeric faţă de ap ărători. FIGURA 95 – Dac ă 3, dup ă ce pasează vrea să p ătrundă jucând în „culoarul” lui 1 sau 2, el va fi ajutat de 5 care, ini ţial, se afl ă într-o

pozi ţie static ă… Se va mări mobilitatea atacanţilor aflaţi permanent într-o superioritate numeric ă. FIGURA 96 – … totu şi, ajutorul dat de 5 (în sectorul 1) va fi mult mai eficace dac ă el este mobil (efectuează un blocaj în mi şcare). După care se va trece într-un joc de egalitate numeric ă a juc ătorilor, limitându-se la 1 sau 2 atacanţi deplasarea acestor a. FIGURA 97 – 1 şi 2 sunt marca ţi de doi ap ărători. Ei vor juca în mod normal, f ără îns ă a depăş i linia de arunc ări libere.

104

Se va încerca efectuarea unei continuit ăţ i în situa ţia tactică dat ă de echilibrul numeric dintre atacanţi şi ap ărători.

FIGURA 98 – Dacă 1 sau 2 nu pot conlucra cu 3, acesta va schimba locul cu 5. - Dacă 3 reprimeşte mingea, f ără a putea să efectueze o aruncare la coş, el î şi va continua ac ţiunea pe cealalt ă parte a terenului. Jucătorii trebuie solicita ţi s ă poată s ă r ăspundă la situaţii din ce în ce mai complexe. Orice situaţie de joc ofensiv trebuie s ă aib ă asigurat ă şi o soluţie de repliere (echilibru defensiv). Jocul ofensiv trebuie s ă urm ăreasc ă ca mingea s ă ajung ă în sectoarele stra-tegice a e terenului, şi anume, spre linia de fund şi în zona juc ătorului centru. No ţiunea de „timing” este decisiv ă în realizarea acţiunilor întreprinse. Cel mai mic decalaj dintre circulaţia jucătorilor şi cea a mingii anihilează o ac ţiune de demarcaj. Ca urmare, jucătorii trebuie să fie capacita ţi ca să poat ă repera sau evalua raportul dintre viteza lor de deplasare şi cea imprimat ă mingii. Această remarcă trebuie să-i facă pe antrenori să reflecteze ori de câte ori doresc s ă propun ă noi sisteme de joc care trebuie să fie construite în funcţie de calit ăţ ile şi posibilit ăţ ile juc ătorilor proprii. Exist ă o diferen ţă fundamentală în ceea ce prive şte scopul deplasărilor efectuate de jucătorii fără minge: – pentru a nu intra în posesia mingii (spre minge) şi, – pentru a mobiliza ap ărarea (departe de minge). În primul caz, intrarea în ac ţiune trebuie s ă fie foarte rapid ă şi demarată întotdeauna printr-o activare a adversarului direct (pătrundere precedată de schimbare de direc ţie). În al doilea caz, este important ca deplasările s ă se desf ăş oare prin îna-poia adversaru ui direct, pentru a-l împiedica pe acesta de a efectua ac ţiuni de flotare şi a-i favoriza atacantului cu minge jocul în rela ţia de 1 contra 1. Plecând de la diferitele aşez ări în dispozitivul de bază al echipei, deplasările juc ătorilor, oricare ar fi ele, trebuie s ă se bazeze pe acele elemente constante ce sunt definite terminologic drept „combina ţii tactice fundamentale de 2 şi 3 juc ători”. În baza acestora, antrenorul trebuie s ă ac ţioneze pentru a da o formă practică atât circula ţiilor ofensive (de

105 minge şi de jucători), cât şi ac ţiunilor (fazelor) de joc pe care el le con-cepe. Despri nse din contextul ansamblului jocului în 5, aceste combina ţii dau posibilitatea perfec ţionării secven ţelor de joc (1 contra 1, 2 contra 1, 2 contra 2, 3 contra 2 etc.). Execuţia lor trebuie perfecţionat ă pân ă a se ajunge la un stadiu de automatizare. Reprezentând fondul capacităţ ilor tactice al oric ărui juc ător, orice caren ţă în preg ătirea acestora poate contribui la unele insuccese manifestate în jocul competi ţional. Iat ă, pe scurt, câteva dintre cele mai frecvente combinaţii tactice fundamentale ce trebuie s ă fie cuprinse în orice manifestare a jocului ofensiv: FIGURA 99 – „D ă şi du-te”.

FIGURA 100 – Încruci şarea simplă efectuată pe un juc ător static: A – pe juc ătorul pivot; B – pe juc ătorul centru; C – pe juc ătorul extrem ă. FIGURA 101 – Încruci şarea simplă efectuată între jucători afla ţi în deplasare: a – între funda şi; b – între extremă şi funda ş; c – între jucător pivot şi juc ător centru. De menţionat aici faptul c ă, în urma unei încruci şă ri simple efectuat ă între 2 jucători aflaţi în deplasare, pot ap ărea frecvent situa ţii de „paravan” ori de câte ori jucătorul cu minge se opre şte din deplasare, interpunându-se între partenerul c ărui îi paseaz ă mingea şi ap ărătorul acestuia (FIGURA 102). Subliniem şi faptul c ă o astfel de încruci şare simpl ă (între doi atacan ţi) poate avea loc şi f ără ca vreunul dintre aceştia s ă fie în posesia mingii, respectiva combina ţie determinând un demarcaj cu ajutorul partenerului a unuia dintre cei doi atacan ţi. 106 FIGURA 103 – Blocaj efectuat la apărătorul atacantului cu minge; urmat de ieşirea din blocaj; a – între juc ătorul pivot şi extrem ă; b – între juc ătorii funda şi; c – între juc ătorul extrem ă şi funda ş. FIGURA 105. - efectuat între fundaş, juc ătorul extrem ă şi cel ălalt funda ş … FIGURA 104 – Blocaj efectuat la apărătorul atacantului fără minge,

înlănţuit cu ieşire din blocaj şi „d ă şi du-te”: - efectuat între funda şi şi juc ătorul extrem ă …

FIGURA 106. - efectuat între juc ătorul pivot, extremă şi funda ş.

107 5. APĂRAREA ÎN JOCUL DE BASCHET

Dacă cu mai mul ţi ani în urm ă specialiştii domeniului oscilau între acordarea unor calit ăţ i prioritare uneia sau alteia dintre cele dou ă faze fundamentale ale jocului, respectiv atacului sau ap ărării, în ultimii ani, pe plan interna ţional, ap ărarea prime şte anumite priorit ăţ i, marcate, în special, în plan strategic. Astfel, au apărut o serie de consideraţii privitoare la ap ărare – faz ă fundamental ă a jocului de baschet – considerată drept bază ideală în vederea lans ării oric ărei „opera ţiuni” ofensive. Sintetizând scopul apărării, trebuie s ă spunem că aceasta î şi pro-pune, pe cât posibil ş jloace specifice regulamentare, limitarea num ărului de puncte primite în joc di n partea echipei adverse. Restrân-gând ideea la j ocul din cadrul relaţiei de 1 contra 1, ap ărătorul are sarcina împiedic ării prin marcaj a vis-à-vis – ului s ău de a acţiona liber în joc, fie că este sau nu în poses ia mingii. Fiecare juc ător poate s ă-şi îmbunătă-ţeasc ă tehnica d rintr-un lucru asiduu de pregătire desfăş urat în cadrul antrenamentului, condi ţionat îns ă de o participare activ ă şi voită fa ţă de aceast ă preg ătire defensiv ă care, în paralel cu cea efectuată pentru atac, nu ofer ă satisfacţiile celei din urm ă. FACTORI FAVORIZANŢI ÎN JOCUL DEFENSIV Preg ătirea jucătorului de baschet trebuie s ă se bazeze pe formarea unui concept despre apărare, concept care se va întemeia pe o serie de factori care să-i dea acestuia posibilitatea de a se integra în ansamblul jocului preconizat de antrenor pentru echipa sa. Considerăm c ă ace şti factori, fie ei individuali, fie colectivi, generalizeaz ă activitatea pragmatic ă desfăş urat ă de juc ător şi echip ă în jocul defensiv, indiferent de sistemul sau forma de ap ărare adoptat ă în jocul competiţional. LUPTA PENTRU RECÂ ŞTIGAREA MINGII ŞI FILOSOFIA APĂRĂRII Din punctul de vedere al echipei, ap ărarea se poate organiza în chip diferit, aceasta fiind determinat ă de concep ţia asupra modului în care trebuie recâ ştigat ă mingea de la adversar: cât mai repede posibil sau de a-l provoca pe acesta să gre şeasc ă (să-l determine s ă r ămână static, s ă-l provoace să dribleze sau s ă arunce la coş dintr-o situa ţie neprev ăzută sau incomod ă).

108 Fiecare dintre aceste două strategii defensive prezint ă atât unele avantaje, cât şi dezavantaje. Prima: are unele efecte psihologice puternice, mai ales când apărarea reu şeşte s ă surclaseze atacul advers. De exemplu, o echip ă poate ca, în mod voit, să se apere, folosind un sistem defensiv mai puţin adaptat spre a contra atacul advers, dar care, printr-un angajament deosebit de intens al jucătorilor s ăi în disputa defensivă, în cazul prelu ării conducerii, atacul advers va fi complet dezorientat. Cea de-a doua: presupune baze comune de cuno ştinţe tactice între juc ători, întrucât ea se bazeaz ă pe o preg ătire anterioar ă a ac ţiunilor defensive, raportate la reac ţiile previzibile ale atacului advers. Ea se organizeaz ă mai ales în func ţie de un eveniment ce va urma (de unde şi for ţa sa), mai degrab ă decât în raport cu ceea ce este imediat reperabil. Ea se bazează, deci, mai ales pe adaptabilitatea jucătorilor. Exemplificând, putem arăta: = determinarea pas ării mingii, urmat ă imediat de o încercare de interceptare a mingii, sau = o apărare mai puţin activă pentru a simula un moment de neaten ţie din partea ap ărătorului. APĂRAREA ÎMPOTRIVA UNUI ADVERSAR NU ÎNSEAMNĂ NUMAI JOCUL DE PICIOARE Foarte adesea, în preg ătire, antrenorii „îndoap ă” juc ătorii cu jocul de picioare, pretinzând că „trebuie trecut cât mai bi ne prin acesta pentru a progresa”. Desigur, întărirea musculaturii trenului inferior, controlul greut ăţ ii corpului, precum şi rezisten ţa periferică a masei musculare respective joac ă un rol determinant, îns ă nu trebuie uitat că ceea ce dă consisten ţă oricărei ac ţiuni defensive const ă în semnifica ţia pe care aceasta o prime şte atât din punct de vedere individual, cât şi colectiv. Ca urmare, ritmul, intensitatea şi reperele folosite nu sunt acelea şi, dacă vrem s ă ne ap ărăm în situa ţiile: – păstr ării unui plasament favorabil; – efectuării unei retrageri nejustificate; – orientării adversarului cu minge; – determinării adversarului s ă gre şeasc ă. Aceste inten ţii diferite trebuie permanent s ă fie referite la suprafa ţa din teren unde ele se vor derula. 109 În general, pregătirea defensivă care se face în antrenament nu se bazeaz ă, de cele mai multe ori, decât pe reac ţiile individuale ale apărătorului fa ţă de un adversar cu sau fără minge: exerci ţiile folosite corespund jocului de rela ţie „1 contra 1” şi de „1 contra 1 cu jucător pasator”, desf ăş urate pe tot terenul sau pe jum ătate de teren. Trebuie men ţionat aici faptul c ă, de-a lungul unui joc, situaţia de „1 contra 1” nu se va întâlni decât arareori, iar atunci când apare o atare situa ţie, ea trebuie exploatat ă pe o suprafaţă restrânsă de teren – fapt neconcordant cu condi ţiile în care ea a fost antrenat ă. Şi dac ă am mai adăuga şi faptul c ă în antrenament nu se ţine cont sau nu sunt stabilite diferitele comportamente defensive pe care ap ărătorul trebuie s ă şi le însu şeasc ă, comportamente dependente, în mod deosebit, de analizele perceptive a periculozit ăţ ii pe care o prezint ă adversarul s ău şi care trebuie, la rândul lor, raportate la: locul mingii, plasamentul atacan ţilor, plasamentul coechipierilor … totul angajat în func ţie de co ş, vom avea o imagine a rupturii ev idente dintre preg ătire şi jocul propriu-zis. Dacă se doreşte o îmbunătăţ ire a calit ăţ ilor defensive ale jucătorilor, antrenamentul efectuat în acest scop va trebui să se realizeze pe suprafe ţe

reduse, în care mai mul ţi juc ători să se g ăsească în situaţii reale de joc. Considerăm că numai în această alternativ ă apărătorii: vor fi mobiliza ţi de a rezolva o întreag ă suit ă de acţiuni tehnicotactice (întrajutor şi preluare, evitarea blocajului etc.); nu- şi vor concentra exclusiv aten ţia asupra adversarului lor direct, ci, în mod simultan, şi asupra unor elemente înconjurătoare. În consecin ţă , ei îşi vor dezvolta capacit ăţ ile informa ţionale şi- şi vor perfecţiona atât deprinderile motrice, cât şi aptitudinile mentale specifice acestei activit ăţ i. APĂRĂTORII ÎŞI EXPRIMĂ AGRESIVITATEA ŞI COMBATIVITATEA PRIN FORME CE LE SUNT PERSONALE Deşi filosofia jocului defensiv este determinant ă, nu trebuie însă uitat că juc ătorii pot excela în ac ţiuni defensive foarte diferite. Jucătorul care va fi îns ărcinat cu anihilarea celui mai bun atacant din echipa advers ă trebuie s ă fie unul dintre cei mai redutabili apărători. De mare înc ărc ătură emo ţional ă, „lupta” desfăş urat ă în cadrul rela ţiei de „1 contra 1” solicită o aten ţie deosebit de sus ţinut ă. Imaginea pe care şi-o face fiecare jucător despre sine, precum şi statutul fiec ăruia în cadrul echipei pot fi modificate pe parcurs. Un altul poate excela în acţiunile de întrajutorare sau prin „şiretlicurile” utilizate pentru a- şi domina adversarul. Primul jucător î şi va organiza acţiunile, bazându-se pe o reducere a distanţei de marcaj şi va exploata la maximum reac ţiile sale defensive 110 desf ăş urate împotriva ac ţiunilor ofensive ale atacantului pe care-l marcheaz ă. Cel de-al doilea îşi va organiza acţiunile pentru a evolua la o distanţă mai mare de marcaj fa ţă de adversarul s ău direct. Aceast ă asumare de riscuri va fi luată în funcţie de ambianţa general ă a raportului de for ţe ce opun cele două echipe şi-i va solicita atenţia jucătorului asupra respectivelor repere, determinându-l la o analiz ă anticipativă a ac ţiunilor ce vor urma. IMPORTANŢA VEDERII ŞI A VORBIRII ÎN AP ĂRARE În scopul desf ăş ur ării unui joc defensiv eficace, juc ătorii trebuie să dispun ă permanent de o serie de informaţii asupra evoluţiei jocului, informaţii raportate la ac ţiunile partenerilor lor, precum şi la cele ale adversarilor. Aceasta, întrucât un ap ărător, ca urmare a pozi ţionării sale în teren, nu poate vedea simultan: – co şul pe care-l apără (atacantul, în general); – pe to ţi coechipierii s ăi; – pe to ţi adversarii s ăi. Obţinerea informa ţiilor va trebui s ă se fac ă f ără ca ap ărătorul s ă fie nevoit să se întoarcă – fiind preocupat de execu ţia marcajului asupra propriului s ău adversar. În acest sens, vederea periferică, dar mai ales folosirea permanent ă a dialogului purtat între jucătorii afla ţi în ap ărare, reprez intă un factor definitoriu al ajutorului informa ţional pe care trebuie să se bazeze jocul, atât individual, cât şi cel colectiv, practicat în apărare de o echip ă de baschet. CONCEPTE GENERALE CU PRIVIRE LA APĂRARE Aşa cum am mai ar ătat, atacul reprezint ă acea parte a jocului care, prin posesia mingii, trebuie să aibe ini ţiativa în joc. În consecin ţă , ap ărarea, pentru a putea prelua iniţiativa va trebui s ă opună un joc prin care să-i determine pe atacan ţi de a beneficia de o suprafaţă de teren cât mai restrâns ă pe care să-şi desfăş oare jocul. Acest mod de a restrânge posibilităţ ile de joc ale atacanţilor se bazeaz ă pe mai multe activităţ i ce trebuie îndeplinite de orice echip ă care dore şte ca jocul ei defensiv s ă se ridice la cote performante. Ca urmare, au fost conturate o serie de concepte prin care sunt generalizate acele aspecte care trebuie s ă fundamenteze practica oric ărui sistem defensiv.

ORIENTAREA Reprezint ă acţiunea prin care, în primul rând, apărătorul atacan-tului cu minge adopt ă ozi ţie fundamental ă şi un plasament defensive, prin care trebuie să-l determine pe atacant s ă se deplaseze spre o singur ă

111 parte; în al doilea rând, orientarea reprezint ă, totodată, activitatea pe care o desfăş oară întreaga echip ă care trebuie s ă-şi orienteze plasamentul şi deplasările ap ărătorilor atacanţilor f ără minge, raportat la locul din teren unde se g ăse şte mingea. Ca urmare, recomandăm: atacantul cu minge aflat pân ă la o distanţă de aproximativ 4 metri de linia de fund a terenului trebuie orientat spre tu şa laterală a terenului, iar cel aflat sub această distan ţă , spre mediana terenului, închizându-i-se linia de fund. (FIGURA 107). Această manevră nu este împărt ăş it ă de toţi antrenorii, unii din-tre ei considerând tocmai culoarul medi ca fiind necesar de a fi închis şi optând spre deschiderea liniei de fund a terenului, unde se bazeaz ă pe ac ţiunea de întraju-torare efectuată de unul dintre coechipierii ap ărătorului atacantului cu minge; orientarea sistematic ă a jucătorilor fără minge spre marginile terenului (incluzând aici chiar „deschiderea” liniei de fund a terenului). În acest fel, se va putea controla cu loarul median al terenului, fapt care conduce, totodată, la definirea împ ărţirii convenţionale a terenului de joc în „ partea care ajut ă” şi în „ partea mingii”. OPRIREA ATACANTULUI CARE DRIBLEAZĂ După ce atacantul care dribleaz ă a fost „orientat”, înaintarea lui trebuie imediat oprit ă: orice atacant care a luat vitez ă este greu de a mai fi marcat corespunzător. Aceast ă acţiune revine, în general, apărătorilor care-i marchează pe funda şii adver şi. CONTROLUL CULOARULUI MEDIAN AL TERENULUI (FIGURA 108) Cu cât mingea se apropie de coşul ce trebuie ap ărat, cu atât culoarul median al terenului trebuie s ă fie mai bine „controlat”. În suprafaţa înde-părtat ă de coş se poate accepta ca adversarul s ă poată traversa, să sta ţioneze (f ără sau cu minge) sau să intre în dribling în culoarul median. Partea mijlocie a tere-nului face obiectul unei atenţii deosebite: se poate considera c ă de la o distanţă de 7 metri de coş precizia aruncărilor de la distan ţă este diminuat ă şi pu ţine sunt atacurile a 112 căror desfăş urare folose şte marginile terenului (jocul îşi păstrează, în general, o marj ă de circa 1 metru de acestea). M ărirea dimensiunilor tere-nului la 28/15 metri, precum şi crearea co şului cu valoare de 3 puncte (finalizare reu şit ă de dincolo de 6,25 metri) dovedesc preocupările legiui-torului d e a „aerisi” jocul. Partea apropiată coşului este l ărgită: ea cuprinde o zonă de totală interdic ţie şi o alta în care pericolul cu toate c ă este real, este mai pu ţin presant. Există deci între „zona interzisă” (din apropierea co şului) şi cea de unde finalizările nu- şi mai au precizie, o suprafa ţă din terenul de joc asupra căreia fiecare antrenor foloseşte o manieră defensiv ă în func ţie de considerentele sale personale. În consecin ţă , unii antrenori consideră c ă nu

trebuie folosit un marcaj „agresiv” as upra atacantului cu minge care nu a driblat, întrucât acesta are posibilitatea de a determina, cu u şurin ţă , un avantaj asupra adversarului său direct; alţii au o concep ţie opus ă, considerând c ă pericolul vine de la minge, oricare ar fi locul unde se găse şte aceasta; în fine, o alt ă categorie de antrenori consideră c ă juc ătorul cu minge trebuie să fie provocat ca s ă dribleze, pentru ca acesta să poat ă fi „orientat” spre suprafe ţele de unde atacul nu- şi mai are o prea mare eficien ţă . ASUMAREA UNOR RISCURI: INTERCEP ŢIA Reprezint ă o acţiune de joc care se bazează pe anumite calităţ i mentale a căror educare începe încă din stadiul de iniţiere în jocul de baschet. Această acţiune poate fi sus ţinut ă prin ideea că „atunci când mingea circulă ca urmare a unei pase, ea nu aparţine nimănui, deci ea poate apar ţine şi ap ărării”. Acest risc calculat este posibil, întrucât: orice echip ă î şi are un anumit mod de a- şi desfăş ura faza de trecere în atac; fiecare juc ător care intr ă în posesia mingii trebuie s ă determine o cir-cula ţie a acesteia. Ca urmare, ap ărarea poate specula situa ţia, anticipând direc ţia de circula ţie a mingii, cu condi ţia func ţionării spiritului colectiv de joc bazat pe întrajutorarea coechipierului care ini ţiază o asemenea ac ţiune. Astfel, ap ărările care î şi asum ă anumite riscuri sunt definite a fi educative şi, la fel de paradoxal, c ă acestea pot crea un sentiment de securitate. Ele sunt educative, pentru c ă solicit ă exercitarea unei activităţ i inteligente din partea tuturor echipierilor constituiţi în cadrul echipei şi de securitate, pentru c ă fiecare este con ştient asupra responsabilit ăţ ilor pe care le comportă. Să adăug ăm că acestea sunt chiar resim ţite: solicitarea mentală devenind net superioar ă, oboseala juc ătorilor nefiind numai fizic ă, ea fiind mai ales de natură nervoasă. 113

TENTAŢIA Pentru a putea câ ştiga trebuie să ai iniţiativa şi s ă nu „cazi” în jocul adversarului. Activitatea defensivă a ap ărătorului trebuie să fie constant ă şi, totodat ă, tentantă pentru atacantul cu minge care, ca urmare a acesteia, să fie dominat permanent de o stare de incertitudine. În anumite situa ţii, adversarului i se poate acorda un u şor moment de avans, dup ă care inter-venţia defen sivă prin care se ac ţioneaz ă în momentul următor, s ă fie mult mai rapidă şi mai eficientă; modalitatea de r ăspuns a adversarului devine astfel mai previzibil ă şi, ca urmare, în caz de reu şit ă, respectiva ac ţiune defensivă devine mai eficace. ÎMPIEDICAREA CIRCULA ŢIEI MINGII Acest principiu este pus în aplicare, ca urmare a realiz ării a dou ă ac ţiuni ale c ăror efecte se completează unul pe altul: Trebuie menţinut ă o puternică presiune defensivă asupra jucătorului cu minge pentru a nu-i lăsa acestuia deplina posibilitate de a decide asupra momentului şi felului de execu ţie a pasei pe care urmează s ă o execute. Apărătorul, prin acţiunea sa defensiv ă ( lucrul de bra ţe şi jocul de picioa-re), desfăş apropierea jucătorului cu minge, poate s ă-i împiedice acestuia execu ţia paselor „lobate” de angajare a jucătorilor ce ac ţioneaz ă în imediata apropiere a coşului (a şa-numi ţii jucători „interiori”), determi-nându-l s ă f c ă în acest scop pasele cu p ământul, ceva mai lente şi care-i solicit ă, în plus, primitorului un demarcaj f ără minge, ceva mai dificil de realizat în această zon ă din apropierea co şului. Creând o zonă de intercep ţie încă de la plecarea mingii, ap ărătorul poate spera la întreruperea „timing”-ului (ritmului) de circula ţie a mingii între atacan ţi. Totodată, trebuie împiedicat ă şi primirea mingii pasate între adversari. În acest scop, se va folosi un plasament constant al ap ărătorului atacantului

primitor între minge şi adversar. Acest obiectiv este valabil pentru toţi jucătorii, fie ei ap ărători ai juc ătorilor „de afar ă”, fie al jucătorilor „interiori”. Tehnicile uzitate în acest scop pot merge de la un plasament la semi-intercepţie, pân ă la unul direct la intercep ţie, utilizând în acest scop un marcaj fie cu faţa la adversar, fie cu spatele la acesta (a şa-zisul „marcaj din faţă ”). Astfel, vor fi determinate execuţia unor pase „lobate”. Dac ă acestea vor urm ări angajarea atacan ţilor din apropierea co şului, ele trebuie fie deviate, fie interceptate de c ătre juc ătorul care asigură întrajutorarea. Dacă ele sunt executate transversal, apărătorii de pe partea de întrajutorare nu trebuie s ă fie surprinşi de respectivele pase. Dacă aceast ă lupt ă defensiv ă este bine coordonată timp de mai multe secunde, acest timp va fi suficient pentru a-i surprinde pe atacanţi, 114 determinându-i s ă-şi modifice jocul (ie şire lateral ă spre minge, plecare prematură spre linia de fund a terenului: aten ţie la „back-door”!) sau chiar a strategiei acestuia (acesta fiind cazul acelor echipe care-şi bazează jocul pe sisteme bine standardizate al c ăror început se face întotdeauna printr-o pasă c ătre juc ătorul extrem ă!). ÎNTRAJUTORAREA Ca noţiune fundamental ă, întrajutorarea se sprijin ă pe no ţiunile de cooperare şi de anticipare. Noţiunea de anticipare poate fi în ţeleas ă, în mare, drept o intuire a inten ţiei adversarului. Fa ţă de formele de apărare care prev ăd dirijarea mingii către locuri precise, este mai uşor pentru apărători de „a şti” direc ţia unei pase şi chiar destina ţia ei. În acest sens, este important ca ap ărătorii atacan ţilor fără minge s ă-i descurajeze sau s ă le încetineasc ă acestora deplas ările, perturbându-le, totodat ă, posibilitatea de vizualizare periferică prin deplas ări scurte şi repetate c ătre limitele spre care ace ştia ar putea primi mingea. Pentru a dezvolta această argumentare, ne vom referi la unele date actuale furnizate de cercetători din domeniul psiho-fiziologiei, prin care este confirmat faptul că informa ţia vizual ă este cu atât mai rapid ă şi sigur ă cu cât semnalul are o probabilitate mai ridicat ă de apari ţie. În c onsecin ţă , ştiind c ă juc ătorul experimentat este capabil s ă „ghiceasc ă” unde se va desf ăş ura jocul, orice acţiune defensivă eficientă va c ăuta s ă nu fie condus ă, ca urmare a acestei posibilit ăţ i de anticipare pre-perceptivă, astfel încât informaţiile vizuale s ă nu mai fie sub dependen ţa vederii periferice, ci, dimpotrivă, sub cea a vederii centrale (deoarece este bine determinat faptul că timpul de laten ţă al vederii centrale este net superior celui al vederii periferice). Concentrând însă aten ţia jucătorilor asupra elementelor neprev ăzute şi împiedicând vederea periferică s ă controleze informa ţiile, se ajunge la comportamente apro-piate celor a le începătorilor, întrucât capacitatea „trat ării” informa ţiilor subiectului este alterat ă. Actualmente, eforturile jucătorilor plasa ţi pe „partea de întrajutorare” sunt din ce în ce mai importante. Pozi ţiile ocupate de ace şti juc ători sunt mult mai apropiate de jucătorul cu minge, acest fapt contribuind oarecum la restabilirea echilibrului de for ţe dintre acesta şi ap ărătoru l s ău direct. Cu toate acestea, prin eficienţa mijloacelor tehnico-tactice ofensive ale juc ătorilor actuali, ra portul de forţe dintre juc ătorul cu minge şi adversarul s ău direct balanseaz ă, mai întotdeauna, în avantajul primului. Atacan ţii caut ă, deci, în mod constant, s ă determine un joc de rela ţie „1 contra 1”, în timp ce ap ărătorii încearc ă s ă li se opună, apelând 115 la situa ţii care să le dea posibilitatea de a juca câte doi ap ărători împotriva atacantului cu minge. „Întrajutorarea” reprezintă, deci, ac ţiunea ce trebuie

să apară permanent şi efectiv ori de câte ori aceasta se impune. Dimpo-triv ă, cu cât juc rii de pe „partea de întrajutorare” stau mai retra şi, observând mai uşor jucătorul cu minge şi controlându-şi adversarii lor direc ţi, cu atât mai pu ţin ei vor putea interveni împotriva driblingului şi paselor. Fiecare jucător trebuie s ă g ăseasc ă un echilibru între aceste dou ă situa ţii. În situaţiile în care ap ărătorul atacantului cu minge este dep ăş it, „rota ţiile” defensive (de întrajutorare şi eventual ă preluare prin schimbare de adversar) trebuie bine sincronizate; orice acţiune defensivă trebuie s ă aibe repercusiuni imediate privind plasamentul şi r ăspunderile celorlalţi jucători. Un ajutor dat prea târziu se poate transforma în opusul lui, adic ă într-o „fixare” a doi ap ărători de c ătre atacantul cu minge, antrenând înscrierea rapid ă a unui co ş de către atacantul direct al ap ărătorului venit în ac ţiunea de „întrajutorare”. „Întrajutorarea” are, deci, şi un caracter colectiv: dac ă ea se face printr-o deplasare exagerată c ătre juc ătorul cu minge, exist ă riscul unei „răsturn ări” colective a situa ţiei defensive; dac ă ea se face printr-o deplasare insuficient ă a unuia dintre juc ătorii situa ţi

mai dep ărtat de juc ătorul cu minge, exist ă riscul unei acţiuni de depăş ire sau a unei pase de angajare către unul dintre juc ătorii de sub coş („interiori”). Încercând s ă concluzion ăm asupra celor expuse în acest subcapitol, subliniem: Exist ă o rela ţie între acţiunile de asumare a unor riscuri şi cea de „întrajutorare”. Cu cât vor fi mai pu ţine posibilit ăţ i de întrajutorare, cu atât ap ărarea va putea mai puţin s ă-şi asume riscul. Pentru a „domina”, trebuie ca juc ătorii care ac ţioneaz ă în ajutor să-şi concretizeze orientarea („închiderea” culoarului median al terenului) pen-tru a nu fi expu şi unui contraatac desfăş urat pe această suprafaţă din teren. Cu cât juc ătorul cu minge î şi m ăre şte viteza de deplasare, cu atât intervenţiile defensive devin mai riscante; în aceast ă situaţie este periculos de a înainta către minge: trebuie efectuat ă o retragere pentru a „intra în viteza” dribleurului şi relua „orientarea” acestuia. Deplasările ofensive cele mai periculoase sunt pregătite, cel mai ade-sea, pe pa rtea „slab ă” („încrucişă ri”, „blocaje” etc.), ap ărătorii trebuind ca permanent s ă vad ă atât mingea, cât şi adversarul lor direct, c ăutând, tot-odat ă, s ă f ii în ocuparea suprafe ţelor l ăsate libere de partenerii lor. În sfârşit, trebuie men ţionat c ă numeroase circula ţii ofensive încearcă să împiedice ac ţiunile de „întrajutorare”, provocând o ambiguitate în 116 reac ţiile ap ărătorului (s ă intervină, opunându-se primirii mingii sau s ă rămână disponibil, în vederea unei ac ţiuni de „întrajutorare”. În consecin ţă , chiar şi în momentul de declan şare a unei acţiuni de ap ărare împotriva unui eventual primitor, ap ărătorul trebuie s ă aib ă capacitatea de a schimba cât mai repede posibil registrul s ău tactic defensiv, ac ţionând în ajutorul coechipierului s ău care este dep ăş it într-o rela ţie de joc „1 contra 1”. ASPECTE CE CARACTERIZEAZ Ă CALIT ĂŢILE DE BUN APĂRĂTOR În baschet, jucătorii sunt în acela şi timp atacan ţi şi ap ărători, întrucât atât pregătirea individuală, cât şi cea colectiv ă pentru jocul ofensiv şi defensiv trebuie s ă se desf ăş oare într-un raport corespunzător şi echilibrat, procesul de preg ătire trebuind să fie condus cu acelaşi angajament şi cu aceea şi inteligen ţă . După ce am expus conceptele generale care contribuie la funda-mentarea aşa-zisei fil ozofii a jocului defens iv practicat la nivelul marei performanţe baschetbalistice, consider ăm util ca, sintetic, să prezentăm unele aspecte ce caracterizeaz ă calit ăţ ile tipice ce trebuie s ă le prezinte un jucător de baschet, pentru a dezvolta un joc defensiv eficient. Este vorba

de calit ăţ i sau caracteristici de natură fizic ă, tehnic ă şi psihologic ă. PREG ĂTIREA FIZICĂ Ca aspect general, preg ătirea fizică reprezint ă partea indispen-sabil ă practicii ori cărui sport, şi a baschetului de performanţă , în particu-lar. Această preg ătire trebuie ectuat ă atât în partea pregătitoare a ciclului anual de pregătire (în cadrul unui proces de antrenament a c ărui structură trebuie s ă aib ă atât un caracter colectiv – desfăş urat cu întreaga echipă –, cât şi individual), precum şi în perioada competi ţional ă (integrat ă în ciclurile s ăpt ămânale de antrenament). Obţinerea unui nivel corespunzător al preg ătirii fizice din partea jucătorilor presupune, în afara pregătirii specifice propriu-zise, o exigen ţă deosebită privitoare la regimul lor de via ţă , care trebuie s ă respecte, cu mare rigurozitate, atât aspectele sanotrofice, cât şi cele ale unui echilibru perfect între odihnă şi efort. Ca urmare, eficienţa unei bune ap ărări (atât indivi-dual ă, cât ş v ă) nu poate fi ob ţinut ă f ără o preg ătire fizic ă corespun-zător efectuată, bazat ă pe rea unor parametri de efort ce trebuie s ă se identifice celor manifesta ţi în jocul competi ţional de mare performanţă . TEHNICA ŞI TACTICA INDIVIDUAL Ă DEFENSIV Ă În vederea rezolv ării cu succes a diferitelor forme de ap ărare (zon ă, om la om, zona pressing sau pressingul om la om), dar şi pentru

117 eficientizarea acestora, tehnica individuală a apărătorului trebuie s ă fie însu şit ă cât mai bine de to ţi componen ţii echipei. În paralel cu pefec ţio-narea tehnic reg spectrul tacticii individuale defensive (reprezentat prin jocul de rela ţie 1 contra 1 şi 2 contra 2) trebuie abordat în preg ătire, astfel ca proprii jucători s ă poat ă s ă se adapteze, pe de o parte, diferitelor sisteme de atac pe care, în jocul competiţional, adversarii lor le folosesc şi, pe de al-tă par te, spre a putea r ăspunde la specificul individual al juc ătorilor adver şi. UNII FACTORI PSIHOLOGICI SOLICITA ŢI ÎN JOCUL DEFENSIV Prin natura jocului defensiv, realizarea unei bune apărări presupune – în afara preg ătirii fizice, tehnice şi tactice – o susţinere corespunzătoare datorat ă şi psihicului jucătorilor. Iată de ce, în metodologia antrena-mentului sportiv de performanţă este inclus şi factorul psihologic în întregul factorilor ce concur ă la o preg ătire performant ă a jucătorului. Calit ăţ i precum motiva ţia de nivel optim, con ştiinţa clară a scopului propus, dar mai ales capacitatea de autoreglare a st ărilor psihice manifes-tate l a un nivel superior în joc, determin ă aspectele ce diferen ţiază apără-torul obi şnuit de foarte bun. Aceste calităţ i trebuie implementate şi dezvoltate de c ătre antrenor care, prin tactul s ău pedagogic, trebuie s ă-i determine pe juc ători să se „bat ă” în ap ărare, con ştientizându-le interesul pentru a se pregăti în acest sens. Antrenorul are obliga ţia de a-l îndruma şi orienta pe juc ător – chiar de la vârsta debutului s ău competi ţional – de a-l învăţ a cum trebuie s ă-şi corijeze greşelile, cum trebuie s ă joace în diferitele forme de ap ărare pe care le antreneaz ă, dar şi s ă-şi dovedeasc ă loialitatea fa ţă de coechipieri şi adversari. Desigur c ă, oricare juc ător este capacitat de a corespunde şi jocului din apărare, dar dac ă el manifest ă, în plus, calit ăţ i, precum cele conferite printr-un timp rapid de reacţie, experien ţă şi maturitate, viteză de exe-cu ţie, reflexe bune, el va putea ca, printr-o pregătire superioară, s ă devin ă un foarte bun apărător. Jucătorul, cu tehnica şi tactica sa individual ă defensiv ă, va trebui integrat în contextul colectiv al echipei. El va trebui „s ă se apere” împreu-nă cu coechip erii s ăi. Ca urmare, se impune o în ţelegere perfect ă şi o bună cunoa ştere între juc ători, spre a se putea ajunge la o bun ă te hnic ă de execuţie a ap ărării colective. Apărătorul trebuie s ă anticipeze reacţia unui coechipier, s ă ştie care este modul lui obi şnuit de a juca şi reacţiona în diferitele situa ţii ce apar în

joc. Aceasta presupune a se ajunge la un spirit deosebit de cooperare din partea tuturor juc ătorilor.

118 FORMELE DE APĂRARE AP ĂRAREA NORMAL Ă OM LA OM Nu vom analiza această formă de ap ărare, a c ărei tratare a fost făcută în cadrul altor prezent ări 1 . Totu şi, câteva preciz ări se impun. Apărarea normală om la om constă din execu ţia unui marcaj individual materializat prin interpunerea apărătorului între atacant şi co ş, având drept principal scop închiderea culoarului de pătrundere al acestuia cu direcţie de co ş. Reprezintă o form ă cu multiple implica ţii educative prin care fiec ărui ap ărător i se d ă posibilitatea asum ării unor responsabilit ăţ i şi, în paralel, de a descoperi cele mai optime plasamente în urma c ărora să-şi realizeze sarcinile defensive, îngreunând misiunea ofensiv ă a adversarului s ău direct. În acelaşi timp, aceast ă formă de ap ărare – mult timp considerat ă drept ideală în ini ţierea şi înv ăţ area jocului de baschet – lasă prea multă libertate de iniţiativ ă atacan ţilor: juc ătorul cu minge are posibilitatea efectuării de dep ăş iri atât prin dreapta, cât şi prin stânga ap ărătorului (neintervenind aplicarea principiului „orient ării” atacantului cu minge), în timp ce ceilalţi atacan ţi – marca ţi suficient de aproape – pot să se îndrepte cu o relativ ă u şurin ţă spre culoarul median al terenului. Pe de altă parte, no ţiunea de „întrajutorare” este aproape totalmente neglijat ă. FLOTARTEA Prin această noţiune se înţelege execu ţia unui marcaj strâns la jucătorul cu minge, ceilal ţi ap ărători urm ărind întărirea apărării într-o anumit ă suprafaţă din teren, de obicei, în apropierea coşului. Apărătorii atacan ţilor f ără minge se vor îndep ărta de proprii adversari, distan ţa fa ţă de aceştia fiind direct proporţional ă cu distan ţa faţă de minge. Ra ţiunea de la care se pleac ă în folosirea „flot ării” este de dou ă feluri: – să se „acopere” cât mai eficace suprafa ţa de restric ţie (FIGURA 109); în acest sens, se folose şte a şa-zisa flotare „în profun-zime”, în care plasamentul apărătorului rămâne între adversar şi co ş; 1 Facem trimitere la lucrarea BASCHET, Curs de specializare anul III , de T. Predescu şi C.Negulescu, apărută în ANEFS Bucure şti, 1994, lucrare care prezint ă un bogat material privitor la ac ţiunile tactice individuale specifice ap ărăr ii. 119 – să fie marcat mai îndeaproape jucătorul pivot (FIGURA 110) printr-o flotare „lateral ă”, ap ărătorii atacan ţilor fără minge nerespectând plasamentul între atacant şi co ş – a şa cum este arătat în diagram ă. În consecin ţă , se poate afirma c ă flotarea reprezint ă o prim ă încercare de sinteză între ap ărarea om la om şi zon ă, ast ăzi antrenorii descoperind noi forme în acest sens.

Noţiunile de „parte de întrajutorare” şi „parte a mingii” Aceste no ţiuni au fost pentru prima dată lansate de c ătre antrenorul american B.Knight de la Universitatea din Indiana. Sarcinile defensive sunt distribuite, luând ca reper axa median ă a terenului şi mingea. Atacantul cu minge fiind marcat strâns, „întrajutorarea” este realizată de ceilalţi ap ărători, ei putându-se afla în ap ropierea mingii sau mai îndep ăr-ta ţi de ace ei vor fi, deci, fie pe „ partea mingii ”, fie pe „ partea de întrajutorare ”. P ărţile respective sunt întotdeauna raportate la minge, dar şi la poziţia acesteia în func ţie de adversar. Plecând de la aceast ă idee generală, ap ărătorii vor adopta un plasament, în a şa fel ca: – ap ărătorul atacantului cu minge s ă aib ă certitudinea c ă este dublat sau sus ţinut; – să închidă culoarele normale de pasare: s ă nu omită să-i marcheze pe adversarii apropiaţi de minge sau să asi gure un „marcaj dublu”, atunci când mingea ajunge pe col ţul terenului; – să „controleze” culoarul median al terenului. Această concepţie este foarte bine concretizată prin a şa-numitul „triunghi plat”, în care fiecare juc ător apărător face parte dintr-un triunghi în care col ţurile sunt constituite din minge, apărător şi adversarul care trebuie marcat (FIGURA 111). Apărătorul este vârful triughiului, iar linia minge-adversar, baza acestuia. Cu cât baza triunghiului este mai lungă, cu atât ap ărătorul se apropie de minge: el va evita, totu şi, de a dep ăş i axa median ă a terenului. Cu cât ap ărătorul înainteaz ă – deci cu cât închide trunghiul – cu atât el îşi asum ă mai multe riscuri (el poate ajunge, chiar să joace cu spatele la minge şi pe linia pasei sau cu faţ a la minge avându- şi adversarul 120 înapoia lui); ca urmare, plasamentul lui poate fi „ deschis ” sau „ închis ”, conform cu principiile şi concep ţia antrenorului s ău. Cu cât plasamentul lui va fi mai retras, cu atât jocu l lui defensiv va fi mai sigur. Oricum, el trebuie s ă fie atât de aproape de locul mingii, încât s ă-l poat ă ajuta pe ap ărătorul atacantului cu minge, în cazul unei ac ţiuni de depăş ire reu şit ă de acesta, dar, totodat ă, nici s ă nu accepte ca adversarul său direct s ă se g ăsească mai aproape decât el de locul mingii. Din punct de vedere strategic, putem eviden ţia: – necesitatea „acoperirii” aproape permanente, mai ales a zonei cercului suprafeţei de pedeapsă de către un ap ărător, în general, din prima linie de apărare, atunci când atacul advers folose şte un jucător plasat permanent sau pe apari ţie pe post de jucător centru; – împiedicarea efectu ării unor p ătrunderi directe; în situa ţia unor eventuale „infiltr ări” prin culoarul median, acestea pot fi făcute prin înapoia ap ărătorului; – jucătorul care circul ă spre „partea slab ă” a atacului (acolo unde nu se afl ă mingea) nu va trebui urmat, aceasta pentru a întări ap ărarea şi a evita un joc de rela ţie 1 contra 1 periculos; aceast ă indica ţie este confirmată, mai ales în situa ţiile când atacul folose şte blocaje pe partea opus ă mingii (FIGURA 112) sau combinaţia de „d ă şi du-te” (FIGURA 113). PRESSINGUL Aceste forme de apărare trebuie în ţelese ca un mijloc de hărţuire a adversarilor, extinsă pe tot terenul sau pe jum ătate de teren. Se deosebesc: Ap ărare strictă, îns ă, aşa-zis „clasic ă”(FIGURA 114), în care marcajul atacantului se face pr intr-un plasament între atacant şi co ş.

Această formă poate servi pentru ca începătorii s ă „descopere” dificult ăţ ile pe care le ridică o apărare: necesitatea de a se retrage o dat ă cu adversarul care driblează, modul în care trebuie s ă se deplaseze, precum şi toate micile elemente care fac dintr-un ap ărător un individ periculos pentru atacul advers. Fig. 112. Fig. 113. 121 Încercarea de a juca în funcţie de locul mingii şi al adversarului, ca urmare a efectuării unor marcaje diferen ţiate (la intercepţie sau lateral – (FIGURA 115) Această modalitate foarte „ofensiv ă” exprimă dorin ţa de recâştigare a mingii. Aici, grupul defensiv ridică o problem ă colectiv ă referitoare la variantele de pozi ţii şi plasamente ce pot fi adoptate: de exemplu, cele pe care le recomandă azi unii antrenori şi care constau dintr-un marcaj orientat totalmente cu fa ţa la adversarul f ără minge (deci cu spatele la minge). Aceast ă modalitate de a efectua marcajul la atacan ţii fără minge reprezint ă o revenire, din ce în ce mai folosit ă, la unul dintre principiile de abordare a marcajului agresiv din anii ’50 – ’60. Noi recomandăm: – dirijarea adversarilor spre tu şa laterală sau spre col ţurile terenului, unde apar posibilităţ i favorizante de a fi imobilizaţi; – evitarea ca mingea s ă sta ţioneze pe culoarul median al terenului; – posesorul mingii să fie „preluat” între doi ap ărători pentru că, atunci când î şi opreşte driblingul în apropierea tuşei laterale, va fi nevoit să pivoteze pentru a c ăuta un partener căruia să-i paseze. Această variant ă de pressing, care se aseam ănă cu „zona-press” este denumită în terminologia american ă „turn and double man to man defense” (FIGURA 116): ap ărătorul B î şi abandonează adversarul său direct (2) spre a-l bloca, împreun ă cu A, pe atacantul 1, când acesta Fig. 114. Fig. 115.

122 pivotează. Ap ărătorul C, care asigur ă întra-jutorarea, va trebui s ă-i „închid ă” deplasa lui 2, totodat ă, fiind preg ătit s ă revină la atacantul său direct. Se recomandă ca: - atacan ţii mai slabi mânuitori de minge, când intră în posesia acesteia să fie obligaţi de a dribla cu mâna neîndemânatic ă sau să pivoteze pe partea lor slabă; – determinarea juc ătorului cu minge de a efectua pase lungi, lobate sau transversale; – asigurarea de către ap ărători a efectuării unor schimb ări de adversari desf ăş urate pe distanţe mari, realizând un „rulaj” al lor (FIGURILE 117 ŞI 118); aceste întrajutorări trebuie s ă fie momentane: atacan ţii lor direc ţi vor fi preluaţi de îndat ă ce acest lucru este posibil. Apărătorul A fiind dep ăş it, adversarul său va fi preluat de B, ap ărătorul B va fi înlocuit de C, iar A se retrage c ătre atacantul 3, acoperind culoarul median al terenului. AP ĂRĂRILE ÎN ZONELE AŞA-ZIS „CLASICE” În mod tradi ţional, zonele sunt clasific ate prin modul în care juc ătorii

sunt aşezaţi între linia de centru şi panou. Ca urmare, variantele ap ărărilor în zonele aşa-zis „clasice” sunt: zona 2-1-2, 2-3, 3-2, 2-2-1, 1-2-2 şi 1-3-1. Fig. 116. Fig. 117. Fig. 118. 123 Apărarea în zon ă presupune organizarea acesteia pe mai multe „linii” sau „planuri” defensive, prima linie de ap ărare fiind constituit ă din amplasamentul cel mai îndepărtat de co şul ce trebuie ap ărat. Ca urmare, în cadrul acestor linii evolueaz ă unul sau mai mulţi juc ători ale c ăror posturi, prin sarcinile pe care le incumbă, nu beneficiaz ă de acelea şi atribu ţii ce le sunt conferite – prin similitudinea denumirii posturilor – în jocul ofensiv. Ca urmare, prima linie de apărare poate fi ocupată de un singur jucător, în acest caz denumirea postului este cea de „ vârf ”; în situa ţia existen ţei a doi jucători în aceast ă linie, denumirea postul ui lor este cea de „ extrem ă” Apărătorul care ac ţioneaz ă în mijlocul blocului defensiv şi în linia a doua de apărare este juc ătorul „ centru ”, în timp ce cei al c ăror plasament este situat în ultima linie sunt juc ătorii „funda şi”. Aceste denumiri nu respectă pe cele din cadrul sistemelor ofensive. Astfel, un jucător vârf în apărare poate fi funda ş în atac, un fundaş din ap ărare poate fi plasat ca juc ător extrem ă în atac etc. Şi nu trebuie uitat că oricare ar fi varianta de ap ărare în zonă, aici, mai mult ca oriunde, un rol deosebit în coordonarea acţiunilor defensive, precum şi a circula ţiilor de acoperire sau întrajutorare a ap ărătorilor trebuie s ă revină unuia dintre juc ătorii din forma ţia din teren, care s ă-şi conduc ă verbal şi prin gestic ă întregul grupaj defensiv de juc ători. a) Zona 2-1-2 (FIGURA 119) Reprezint ă varianta de ap ărare în zonă care este puternic ă sub panou, fapt ce d ă posibilitatea unui bun control asupra recuper ărilor defensive, în paralel cu o bună supraveghere atât a jucătorului pivot, cât şi a centrului advers. Prin plasamentul jucătorilor în cadrul zonei distingem posturile de jucători extrem ă, jucător centru şi jucători funda ş. Reprezint ă o apărare din care, intrând în posesia mingii, se poate lansa cu u şurin ţă contraatacul, unul dintre cei doi jucători din prima linie de apărare putând anticipa plecarea pe contraatac încă din momentul în care adversarul încearc ă finalizarea. Principalele suprafe ţe vulnerabile se g ăsesc la nivelul cercului exterior zonei de restricţie („c ăciula”), de-a lungul liniei de fund a terenului, precum şi în intervalele dintre funda şi şi extreme.

124 b) Zona 2-3 (FIGURA 120) În cadrul acestei zone, plasamentul jucătorilor, dispu şi pe dou ă linii de apărare, presupune amplasarea a doi juc ători extre-mă în prima linie de ap ărare, iar în linia a doua, între cei doi funda şi ac ţioneaz ă, apro-ximativ pe acela şi amplasament cu ace ştia şi juc ătorul centru. Este o ap ă rare care are un potenţ ial deosebit cu privire la recuperarea defensivă; pe de alt ă parte, ea permite declanşarea unor contraatacuri deosebit de

„t ăioase”, în cazul în care pe posturile din prima linie de ap ărare joac ă doi jucători rapizi şi deosebit de agili. Totodat ă, juc ătorilor din prima linie de ap ărare li se cere un „lucru” defensiv considerabil. Părţile slabe ale acestei zone reies din desenul al ăturat. Această zon ă poate căpăta un caracter aşa-zis „pasiv”, atunci când respectiva echipă conduce la scor sau atunci când componen ţii echipei au acumulat mai multe greşeli personale. Această zonă este suficient de impenetrabil ă pătrunderilor, ea putând căpăta un caracter „activ”, atunci când juc ătorii din prima linie de ap ărare primesc sarcina asigur ării unui „marcaj dublu” ori de câte ori mingea ajunge a fi jucată c ătre linia de fund a terenului. De altfel, această zonă prezintă o mai mare vulnerabilitate fa ţă de precizia finaliz ărilor efectuate de adversari de pe părţile ei laterale. c) Zona 1 -2-2 (FIGURA 121)

Reprezint ă zona aşa-zis „la mod ă”, extinsă prin practicarea ei de către cele mai bune echipe. Recomandată echipelor cu o medie mare de în ălţime, ea presupune ca pe postul de „vârf” s ă evolueze un foarte bun ap ărător (echipele bune folosind pe acest post chiar un jucător cu o statură înalt ă: 190 – 195 cm sau 175 – 180 cm la fete), cu o u şurin ţă deosebit ă şi bine coordonat ă în deplas ările sale care, practic, se desf ăş oară în toate direc-ţiile din ju ercului suprafeţei de restric ţie. Principalele sarcini ale celor doi juc ători extremă constau în marca-rea atacantului centru advers, în blocarea arunc ărilor la co ş efectuate de adversari de pe laturile terenului, precum şi opunerea lor faţă de încerc ările

125 de penetrare pe această parte a zonei a adversar ilor, în vederea particip ării lor la recuperarea ofensivă a finaliz ărilor nereuşite (de aceea este reco-mandat ă ampl asarea pe aceste posturi a unor jucători înal ţi). Sarcinile juc ătorilor funda şi sunt suficient de multiple, ei trebuind să acopere, în acela şi timp, o suprafa ţă suficient de mare din ultimul plan de apărare în care ac ţioneaz ă unul sau chiar doi juc ători pivot adver şi care trebuie marca ţi îndeaproape printr-o foarte bun ă coordonare a circu-la ţiilor defensiv e atât ale funda şilor, cât şi ale extremelor. În general, aceast ă zon ă este vulnerabil ă faţă de pasele transversale şi, mai ales, dac ă funda şii asigură o acoperire mai depărtată de co ş, las ă culoare de p ătrundere sub coş. Ori de câte ori o echipă atac ă pe culoarele laterale şi plaseaz ă juc ători mobili sub co ş, zona 1-2-2 se dovede şte ineficace. De aceea, unii antrenori „grefeaz ă” acestei zone c ombina ţia tactică defensiv ă „capcana”, efectuat ă, în special, la col ţurile terenului de către juc ătorul extrem ă şi funda ş de pe aceea şi parte, timp în care „vârful” asigură culoarul de pasare spre înapoi. d) Zona 3 -2 (FIGURA 122) Amplasează aproximativ în aceea şi prim ă linie de ap ărare trei juc ători: dou ă extreme şi un „vârf” ( deosebit de rapid şi mobil în deplasări), a căror sarcină – determinată de pozi ţia avansată a lor, precum şi un mai mare grad de agre-sivitate – constă în a-i provoca pe adver-sari să gre şe sc ă.

Ca urmare, ea reprezintă o zonă care facilitează desfăş urarea contraatacului în urma reintr ării în posesia mingii. O altă sarcin ă a acestor ap ărători const ă în asigurarea permanentă a dublajului („double tea-ming”), dar şi partic

a unuia dintre extreme la recuperarea defensiv ă. Cei doi fundaşi au o sarcin ă destul de grea prin suprafa ţa mare de teren pe care trebuie s ă o acopere, în paralel cu marcarea juc ătorului pivot advers. Ca urmare, juc ătorul „vârf” capătă sarcini de dublaj a întregului culoar median în care el trebuie să acţioneze ca un „cursor” pe traiectul dintre coş şi vârful ap ărării. Principala carenţă a acestei variante de ap ărare în zon ă const ă în ap ărarea împotriva juc ătorului pivot, precum şi în faptul c ă ea devine deosebit de vulnerabil ă ori de câte ori mingea depăş eşte prima linie de ap ărare şi juc ătorii acesteia nu se repliaz ă în dublajul defensiv.

126 e) Zona 2 -2-1

(FIGURA 123)

Reprezint ă o excelent ă variantă de ap ărare în zonă, care favorizeaz ă folosirea pe p ărţile laterale ale terenului a combi-na ţiei de dublu marcaj („capcana”). Ea presupune trei planuri de apărare. În primul plan ac ţioneaz ă doi juc ători extrem ă, în cel de-al doilea, doi funda şi iar în ultimul plan, juc ătorul centru. Reprezint ă o zon ă în care circula ţiile de întrajutorare ale ap ărătorilor trebuie să se desfăş oare bine coordonat impunând acestora o mobilitate şi vitez ă deosebite. Este zona folosit ă de echipe cu o medie ceva mai sc ăzută a în ălţimii jucătorilor dar care presu-pune şi prezenţ el pu ţin 2 – 3 juc ători înalţi, capabili s ă acopere postul jucătorului centru, care trebuie s ă fie şi coordonatorul întregii apărări. f) Zona 1 -3-1 (FIGURA 124)

Reprezint ă varianta de ap ărare în zonă, care are o extindere din ce în ce mai mare în baschetul contemporan prin modernitatea ei, deşi Clair Bee – marele teoretician american al anilor ’50 – a fost cel care a ridicat-o la rang de glorie. Ea beneficiază de puternicul avantaj determinat prin posibilitatea p ăstr ării aproape permanente a 3 ap ă r ă tori între minge şi co ş, indiferent de locul unde s-ar afla mingea în teren. Această axă mobil ă asociat ă prezen ţei unui jucător vârf („vân ător” fiind denumirea dat ă de C.Bee), dar şi unui funda ş ale cărui calităţ i de excelent ap ărător, înalt şi cu o bună s ăritur ă în asigurarea recuper ărilor defensive, face dificil ă apropierea de coş. În contrast, dacă juc ătorii extrem ă nu- şi acoperă prin deplas ări efectuate oportun colţurile terenului, aceste părţi rămân deosebit de vulnerabile faţă de finaliz ările de la semidistanţă şi distan ţă . Mijlocul blocului defensiv trebuie s ă fie perma-nent dominat de jucătorul centru care este, totodată, şi coordonatorul defensiv al acţiunilor coechipierilor s ăi. De notat faptul că suprafaţa din teren ce trebuie acoperit ă de jucătorii extrem ă şi funda ş (ei ajung în deplas ările lor până în apropierea liniilor laterale), precum şi vulnerabilitatea sistemului pe colţurile terenului determin ă apariţia unor posibilităţ i de efectuare a unor pătrunderi ofensive pe linia de fund a terenului. 127 a)

AP ĂRĂRILE AŞA-ZIS MODERNE Zonele pressing

Reprezint ă o formă de apărare organizat ă a cărei desfăş urare comportă dou ă momente distincte. În primul moment, ap ărarea în zon ă-press folose şte sup a ţa întregului teren, ea acţionând în fazele de intrare în posesia mingii, de trecere în terenul de atac şi în cea de ocupare a dispozitivului ofensiv de către adversari, cu scopul de a întârzia cât mai mult succesiunea derul ării acestor faze de organizare a atacului advers şi chiar de a reintra în posesia mingii. Cel de-al doilea moment este reprezentat de ap ărarea propriu-zis ă (care poate adopta orice variant ă de apărare în zon ă) şi care este desf ăş urat ă în propria jum ătate de teren. Zona pressing este o ap ărare care combin ă principiile ap ărării în zonă (poziţia mingii în teren) cu cele ale marcajului agresiv (specific ap ărării individuale). Puse la punct aceste principii şi încadrate în diferitele variante sub care este practicat ă zona-press, ele au ca principal obiectiv determinarea adversarului ca să greşeasc ă şi ca proprii coechipieri s ă poat ă reintra în posesia m ingii. Folosirea regulilor celor 5 şi 8 secunde prin „blocarea” juc ătorului cu minge, precum şi modalitatea retragerii convergente în ap ărare a jucătorilor spre culoarul median (asemănător celei folosite în organizarea zonei) confirm ă caracteristicile acestei forme de ap ărare ce a fost folosită pentru prima dată cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Tokio (1964). Tactica individuală este cea care dă calitate acestei forme de ap ărare, ea constând din modalitatea de execu ţie a dublajului („duble teaming”) în efectuarea marcajului. În consecinţă , este vorba de efec-tuarea unui marcaj î doi asupra purtătorului mingii din momentul în care acesta termină driblingul. Desigur, zona-press comportă riscul şi pericolul determinate de superioritatea numărului de atacan ţi în momentul efectuării marcajului în doi (într-un anumit loc, în teren, se va afla un atacant demarcat); în acel moment se va pune problema unei alegeri (de exemplu, ap ărarea îl va neglija pe atacantul cel mai depărtat de minge). Aceste forme de apărare solicită juc ători cu o foarte bun ă pregătire tehnic ă şi tactic ă individuală, dota ţi cu calit ăţ i atletice şi cu o foarte dezvoltat ă educaţie privind a şa-numita aptitudine de „agresivitate controlată” ( cf. G.Bosc şi G. Grosgeorge). În efectuarea unei ap ărări zon ă-press trebuie ţinut seama de unele principii, dintre care eviden ţiem:

128

Principii generale legate de tehnica şi tactica individual ă a jucătorului Încă din faza incipientă a atacului advers, orice ap ărare zonă-press va trebui s ă-şi plaseze juc ătorii, dup ă cum urmeaz ă: – doi juc ători vor efectua dublul marcaj: unul acoper ă culoarul de pasare spre înainte, cel ălalt, culoarul lateral; – un jucător astfel plasat, încât să acopere axa mingii (întotdeauna va apărea o „fantă” între cei doi apărători); – un jucător plasat pe axa co şului; – un jucător plasat, astfel încât să acopere pasele spre vârfurile atacului. Atunci când mingea trece pe deasupra unui ap ărător, acesta o va urma pentru a asigura următorul dublu marcaj asupra primitorului. Atunci când mingea depăş eşte prin dreapta sau stânga un ap ărător, acesta se va replia spre culoarul median şi centrul terenului pentru a asigura „acoperirea”. Principii strategice Din punct de vedere al strategiei desf ăş ur ării acestor forme de ap ărare, se impun: – evitarea posibilit ăţ ii ca atacul să poat ă fi schimbat de pe o parte

pe cealalt ă a terenului, posesoru l mingii trebuind s ă fie izolat într-un colţ al terenului; – culoarul median s ă fie permanent acoperit de c ătre apărători; – ap ărătorii s ă aib ă permanent o dispunere în teren, în aşa fel ca să-şi poat ă reg ăsi cu u şurin ţă – din momentul trecerii mingii în propria jum ătate de teren – locul în cadrul unei zone clasice. Mai trebuie să facem şi următoarele prreciz ări asupra modalit ăţ ilor de acţionare a juc ătorilor în cadrul unei apărări zon ă-press (de altfel valabile pentru toate formele de apărare cu caracter activ-agresiv): – adversarul cu minge care s-a oprit din dribling nu are decât dou ă alternative: s ă paseze sau s ă arunce la co ş… – … dacă el se află departe de co ş, nu va putea s ă arunce la co ş: el va fi deci obligat să paseze … – … această pas ă nu o va putea face decât: – unui partener pe care-l vede ; de aici posibilitatea imediat ă de execu ţie a dublului marcaj; – unui partener pe care-l presupune a fi într-un anume loc; în general, acesta este departe de el şi presu-pune execuţia unei pase lung i care este interceptabilă. În vederea execut ării unei pase lungi, jucătorul cu minge efectuează o anumit ă mişcare preliminar ă de elan. Ap ărătorii cei mai depărta ţi de minge trebuie să foloseasc ă acest „semnal” pentru a se preg ăti de intercep ţie. 129 a) 1

Zona pressing 1-2-1-1 (pe tot terenul)

Deşi exist ă concepţii diferite privind desfăş urarea şi modul de ac ţionare în cadrul acestei variante de zonă-press, considerăm că întreaga activitate defensivă trebuie s ă urm ăreasc ă determinarea adversarului ca acesta să intre în „cursa” ap ărării. Pentru aceasta se va cere „vârfului” ap ărării ca s ă acţioneze în aşa fel ca să-l orienteze de dribleur spre una din tu şele laterale şi linia de centru ale terenului unde se afl ă plasat ini ţial un alt apărător. Alte concep ţii solicită ca ap ărătorii s ă avanseze c ătre atacantul cu minge, deci să-şi părăsească pozi ţiile lor din cadrul dispozitivului defen-siv. O alt ă ca orie solicit ă ca adversarul să fie „ademenit” în efectuarea trecerii în terenul de atac (vom vedea aceast ă manier ă privitoare la rolul ap ărăto rului D, în cele ce vor urma). FIGURILE 125 – 129 demonstrează modalitatea de a proceda în situa ţia unei ap ărări în zonă-press 1-2-1-1. Aşezarea ini ţial ă în dispozitiv. A trebuie s ă-l „orienteze” pe dribleur spre B sau C (mai degrabă spre B, pentru a-i da impresia acestuia, care este dreptaci, c ă va putea pasa). Sarcina lui C este de a împiedica o pas ă spre partea dreaptă şi de a se plasa pe axa mingii. 1 A se vedea şi alte variante de zonă pressing, în lucrarea Curs de baschet specializare anul III, M.I/ ANEFS, Bucure şti, 1994. 130

Sarcina lui D constă în acoperirea spatelui dublului marcaj, în timp ce

sarcina lui E este cea de a face „acoperirea general ă”. Gruparea dispozitivului defensiv într-o zon ă clasic ă (2-1-2 sau oricare alta). b) Zona pressing 2 -2-1 (pe tot terenul) Vom prezenta succint sarcinile pe care apărătorii trebuie s ă le rezolve într-o asemenea apărare (FIGURA 130). În cadrul dispozitivului iniţial: Ap ărătorii A şi B: – înainte de a ataca adversarul, s ă aib ă certitudinea că mingea „vine” spre ei; – să „atace” mingea, forţându-l pe dribleur spre tu şa laterală, pentru a evita o eventuală „întoarcere” a mingii spre cealalt ă parte a terenului; – când jucătorul cu minge este dirijat spre tu şe şi ajunge în apropierea acesteia, tre-buie să fie oprit din dribling şi, împreu-nă B, s ă fie luat într-un marcaj dublu; Ap ărătorii C şi D: – să previn ă şi eventual s ă intercepteze o eventuală pas ă lobată; 131 – să asigure închiderea frontală a culoarului lateral în eventualitatea în care atacantul cu minge reu şeşte, pe acest culoar, s ă scape din marcajul dublu efectuat de A şi B; – să acopere zona co şului, dublându-l pe E, în situaţia în care acesta este nevoit s ă o p ărăsească. Ap ărătorul E: – să intercepteze orice pasă care-i dep ăş eşte pe C şi D, şi în mod deosebit, orice pas ă lobată care se îndreaptă spre partea opusă dublului marcaj; – să intervină pe partea mingii pentru a-i ajuta pe C şi D. În continuare, vom prezenta modul în care o asemenea apărare urmeaz ă s ă evolueze împotriva unui atac advers, ini ţiat prin repunerea mingii în joc din afara liniei de fund a terenului (FIGURILE 131 – 134). Fig. 131. Fig. 133. Fig. 132. Fig. 134. Mingea este repusă în joc din afara terenului de la linia de fund. A îl preia în marcaj pe adversarul cu minge, timp în care B vine să-l ajute şi, după oprirea driblingului acestuia, s ă-l preia într-un marcaj dublu. Dacă atacantul va încerca efectuarea dep ăş irii spre culoarul median, ap ărătorul B va acţiona, în a şa fel încât s ă-l oblige pe atacant să-i paseze mingea partenerului său. Acţiunea lui B presupune o subtilitate în execuţie, el netrebuind să se precipite; o simpl ă fent ă de interven ţie asupra atacantului care dribleaz ă 132 îl va determina pe acesta s ă paseze, ap ărătorul B având posibilitatea de deplasare către noul posesor de minge. În respectivul moment, efectuarea dublului marcaj urmeaz ă a fi făcută pe cealalt ă parte a terenului. Când atacantul este marcat de doi apărători (FIGURA 134) şi nu va mai putea să dribleze, el va încerca fie o pas ă spre centrul terenului, fie o

pasă pe lungimea culoarului lateral al terenului. Aceste pase pot fi interceptate de ap ărătorii C şi D. Zona central ă a terenului este deosebit de periculoasă. Dacă apar aici doi adversari, apărătorul C se va plasa înaintea şi între ei (punând în aplicare activitatea de anticipare). Sarcina lui D const ă din folosirea unei fente împotriva atacantului cu minge, simulând ie şirea în întâmpinarea acestuia şi revenind în pozi ţia lui iniţial ă pentru a-l determina să execute o pas ă lobată. Dacă aceast ă situaţie nu are loc, el îl va ataca pe posesorul mingii. FIGURA 135: Ca urmare a reuşitei ac ţiunii ofensive, mingea fiind trecută peste ap ărătorul B şi ajungând în zona de supraveghere a lui D, acesta, ajutat de B, vor efectua dublul marcaj asupra atacantului posesor al mingii. Între timp, A va sprinta, repliindu-se şi ocu-pând un plasament în mijlocul terenului, iar E care, la rândul lui, se repliaz ă, se va plasa pe culoarul lateral de pe partea mingii, dublând defensiv ac ţiunile coechipierilor D şi B, timp în care şi C se repliază pe culoarul median, ocupând o poziţie în interiorul cercului suprafeţei de restric ţie din terenul propriu. FIGURA 136: Când nu se reuşeşte reintrarea în posesia mingii, ca urmare a acţiunilor defensive desfăş urate în cadrul acestei prime faze a apărării în zonă pressing, ap ărarea î şi continu ă acţiunile defensive, organizându-se într-o zon ă „clasic ă” 2-2-1.

133 Tot în cadrul acestei forme de ap ărare în zonă-press poate fi inclusă şi varianta 1-3-1 care, îns ă, se organizeaz ă în jum ătatea proprie de teren. FIGURILE 137 şi 138: Jucătorii, opus zonei aşa-zis clasice 1-3-1, acoper ă o mult mai mare suprafa ţă din teren în prima faz ă a acestei ap ărări, ei adoptând ac ţiuni de h ărţuire şi de dublu marcaj efectuate asupra atacantului cu minge. Apărătorul A, care ocupă prima linie a ap ărării, este cel care trebuie să-l opreasc ă din ac ţiunea iniţiat ă pe culoarul median al terenului pe atacantul cu minge, fiind, totodată, şi cel care asigură dublajul în marcajul efectuat asupra purtătorului mingii ori de câte ori aceasta este deplasată pe unul dintre culoarele laterale. Ap ărătorul C reprezintă centrul acestei ap ărări, el acoperind permanent zona central ă a apărării, plasându-se pe axa mingii; în jurul lui „pivoteaz ă” toţi ceilal ţi ap ărători în circula ţiile lor defensive. Ori de câte ori mingea este „blocată”, ca urmare a efectuării dublului marcaj la nivelul primei linii a apărării, sarcina jucătorului extrem ă de pe partea opusă mingii (B sau D – a se vedea FIGURA 138) este de a asigura, prin circula ţia lui defensiv ă, un plasament pe axa co şului „acoperind” zona din faţa panoului p ărăsit ă de ap ărăto rul E care dublează defensiv culoarul lateral. FIGURA 139: Când mingea depăş eşte prima linie de apărare pe culoarul lateral, respectiv pe extrema D, circulaţia defensivă a ap ărătorilor

urm ăre şte, în continuare, efectuarea dublului marcaj şi la nivelul celei de-a doua linii de ap ărare.

134 Dublul marcaj este asigurat de extrema D şi fundaşul E care părăse şte zona din apropierea coşului, care va fi preluat ă de extrema B aflat în repliaj defensiv. În acela şi timp, atât centrul C, cât şi vârful A se repliaz ă, conform Figurii 139, asigurând permanenta echilibrare a sistemului defensiv. FIGURA 140: Chiar şi atunci când mingea ajunge pe col ţul terenului, de şi în ultima linie de ap ărare (pe culoarul la teral al terenului), depăş indu-l deci şi pe funda şul E, sistemul defensiv asigurat prin aceast ă variant ă de zon ă-press dă posibilitate de a se ac ţiona împotriva atacantului cu minge prin efectuarea dublului marcaj. Oprirea atacantului cu minge va fi asigurat ă prin deplasarea centrului C care va fi ajutat de fundaşul E în efectuarea marcajului dublu, ceilalţi ap ărători echilibrând sistemul defensiv prin deplas ări asemănătoare celor din diagramă. E şi C fiind, în genere, juc ători înalţi, au posibilitatea execuţiei unei „capcane” eficace. Ap ărătorul D se află pe culoarul mingii, A pe axa mingii, iar B pe cea a coşului. FIGURA 141 – După aceast ă primă faz ă de activitate defensivă, organizată în confor-mitate cu principiile execuţiei marcajului dublu asupra atacantului posesor de min-ge, zona este refăcută într-o nouă structură determinată, în primul rând, de plasamen-tul diferit al jucătorilor fa ţă de dispozitivul iniţial, dar trecând şi la adoptarea princi-piilor defensive ale zonei „clasice” 1-3-1. APĂRĂRILE COMBINATE Aceste forme de ap ărare s-au născut din neputinţa zonelor conven ţionale (a şa-zise „clasice”) de a se opune unor echipe ai c ăror jucători au o eficienţă deosebit ă în finaliz ările de la distanţă , precum şi a jucătorilor pivo ţi care „ies” din zona lor specifică de finalizare din apropierea co şului. La început, aceste apărări combinate au ac ţionat, totu şi, în perimetrele obi şnuite ale zonelor „clasice”apoi, încet, încet, au fost extinse, ac ţionând pe aproape întreaga suprafa ţă a terenului în mod deosebit de agresiv. a) De la cutie…la „Triunghiul plus doi” Aceste variante folosesc apărătorii în mod diferit: unii dintre ei ac ţionând om la om, iar ceilalţi în zon ă. Este vorba fie: de a-l însărcina pe unul dintre juc ători s ă efectueze o ap ărare strict ă om la om asupra celui mai periculos atacant advers, în timp ce ceilal ţi coechipieri se dispun într-o zonă formând: 135 – un p ătrat (doi ap ărători la nivelul liniei de aruncări libere şi doi pe post de fundaşi: aceasta fiind zona a şa-numit ă „cutia” – FIGURA 142; – sub forma unui romb (un juc ător este plasat la nivelul cercului exterior suprafeţei de restricţie, alţi doi sub nivelul liniei de aruncări libere şi, în fine, ultimul ac ţionând sub co ş: aceasta fiind zona denumită „diamantul” – FIGURA 143; – sub forma unui „T” inversat (în care cei doi juc ători din fa ţă sunt plasa ţ i unul înapoia celuilalt la nivelul liniei de arunc ări libere şi ceilal ţ i doi, ca jucători funda şi, pe o linie paralel ă cu panoul, formând orizontala „T”-ului

– FIGURA 144. de a juca om la om cu doi apărători, în timp ce ceilalţi trei formează o zonă în triunghi pentru a ap ăra suprafaţa de restric ţie (este vorba de ap ărarea combinat ă, denumit ă „triunghiul plus doi”). Literatura de specialitate evidenţiază şi o variant ă a acestei forme de ap ărare în care patru ap ărători ap ără om la om, iar cel ălalt, un fel de „paznic” („home man” – în terminologia american ă), ap ără zona din apropierea coşului. Scopul tuturor acestor ap ărări const ă în mic şorarea eficacităţ ii unuia sau a doi atacan ţi excelen ţi în împiedicarea execu ţiei arunc ărilor la co ş din apropierea panoului, tentându-i, totodat ă, pe ceilal ţi adversari să încerce finaliz ări din poziţii care le sunt mai pu ţin favorabile, asigurând, în acela şi timp, ap ărătorilor plasamente corespunz ătoare, în vederea reintrării în posesia mingii, ca urmare a recuper ărilor defensive, cu v ădite şanse de lansare a contraatacului. Deplasările ap ărătorilor sunt f ăcute în func ţie de opţiunile antrenorului – ca principiu – şi de cele ale jucătorilor, care se raporteaz ă 136 la diferitele situa ţii pe care jocul le creeaz ă. Mai mult, sunt antrenori care, perfecţionând acest sistem defensiv, şi-au specializat juc ătorii de a folosi aceste diferite variante şi combina ţii defensive, trecând de la una la alta, chiar de-a lungul aceleiaşi faze de joc. b) „Triunghiul plus doi ” Vom încerca o sugestivă prezentare a unui model de elaborare a acestei variante de apărare combinată. FIGURA 145: Plasamentul ini ţial al dispozitivului defensiv: C – Jucătorul vârf din zonă, bun mânuitor de minge (capacitat în lansarea contraatacului); D şi E – jucătorii înalţi din forma ţia de baz ă, ocupând posturile de fundaşi din zon ă; A şi B – juc ători „liberi” ce acţioneaz ă, în pricipiu, ca apărători individuali. Ca regulă de baz ă, zona „în triunghi” trebuie s ă fie permanent păstrat ă, chiar dacă în anumite faze de joc se pot face schimb ări de jucători între cei cu sarcini de ap ărare individual ă şi cei care formeaz ă zona „în triunghi”. FIGURA 146: Întreaga ap ărare „alunec ă” spre minge: A poate s ă-l ajute pe C în „acoperirea” juc ătorului centru advers, pentru ca acesta s ă nu poată primi mingea sau s ă r ămână într-un marcaj la intercepţie la adversarul lui direct. FIGURA 147: Când mingea ajunge pe col ţul terenului, unul dintre jucătorii din „triunghi” (D) iese la atac antul cu minge, preluându-l într-un marcaj om la om. Consecinţă a acestei ac ţiuni, zona „în triunghi”, ca urmare a deplasărilor jucătorilor în cadrul dispoz itivului defensiv, cunoa şte o suplinire a posturilor: apărătorul E îi preia locul lu i D din triunghi, C preia locul lui D din triunghi, C preia locul lu i E, iar A pe cel al lui C. Fostul ap ărător al lui 2 concur ă în efectuarea unui dublu marcaj asupra lui 2, 137 împreună cu E, având şi sarcina de a intercepta o eventual ă pas ă de „întoarcere” a mingii spre liniile dinapoi ale atacului. „Vârful” A va supra-veghea foarte tent jocul centrului 3 şi eventuala pas ă de angajare a acestuia. FIGURA 148: La întoarcerea mingii spre liniile

dinapoi ale atacului (pas ă care ar fi trebuit să fie interceptat ă de C), întregul „triunghi” revine la forma lui ini ţial ă, ap ărătorii A şi B trebuind s ă „urce” rapid.

c) Apărările „match-up” Conceperea acestui gen de apărare este urmare a unei strategii defensive ce a fost adoptată de unii antrenori care au cerut juc ătorilor lor ca, de-a lungul unor perioa de sau a întregului joc, s ă schimbe permanent forma de ap ărare: se trecea de la un sistem la altul ori de câte ori echipa proprie înscria un co ş. Idealul în materie se pare s ă fi fost atins prin acest gen de apărare „match-up” (care într-o traducere mot à mot înseamnă „împerechere”, „potrivire”), întrucât el permite o trecere de la om la om la zonă (sau invers), de-a lungul aceleia şi faze de joc. Aceste apărări care „schimb ă aparenţele” pot să perturbe jocul acelor echipe care î şi au sisteme ofensive foarte bine construite. În plus, ele elimină combina ţiile defensive de „schimbare a adversarilor” la efectuarea blocajelor ofensive şi „închid”, de cele mai multe ori, culoarele de pasare către juc ătorii pivo ţi. Se remarc ă dou ă posibilit ăţ i în efectuarea acestui gen de apărare: Trecerea dintr-o apărare în zon ă într-una individuală Pentru aceasta vor trebui respectate unele reguli de bază ce guverneaz ă acest sistem defensiv: – atacantul cu minge s ă fie permanent marcat; – efectuarea unui marcaj la semiintercep ţie la juc ătorii cei mai apropia ţi de minge; – închiderea (chiar în doi) culoarelor de pătrundere spre coş de care încearc ă s ă beneficieze atacan ţii adver şi; – ap ărătorul plasat în centrul dispozitivului nu trebuie s ă ias ă niciodată la minge.

138 FIGURA 149: Dispozitivul ini ţial este cel al zonei 2-1-2. A – iese la marcajul atacantului cu minge, pe care-l determină s ă fac ă o pas ă spre 2; B – îl preia pe atacantul 2 care primeşte mingea; C – se deplasează pentru a se plasa, conform regulii de baz ă anterior enun ţate, de a nu „ie şi” la minge; D – se apropie de atacantul 4; E – aflat pe partea de întrajutorare a ap ărării, acoper ă suprafaţa de mare periculozitate din apropierea co şului. FIGURA 150: To ţi ap ărătorii au trecut într-o apărare om la om, cu plasamente raportate la pozi ţia mingii. A, C şi E – asigur ă „acoperirea” zonei centrale a ap ărării, „controlându-i” pe atacanţii 1, 3 şi 5; B – îl marchează pe purt ătorul mingii; D – execută un marcaj de semiintercep ţie asupra lui 4. FIGURA 151: Atacantul 2 paseaz ă mingea lui 4. D – apără adversarul cu minge şi închide pătrunderea spre tu şa de fund a terenului; C – îl marchează pe centrul 3;

A – se îndep ărteaz ă de 1 acoperind suprafa ţa din apropierea liniei de arunc ări libere; E – asigur ă permanen ţa „acoperirii” zonei centrale a suprafeţei de restricţie; B – îl înso ţeşte pe 2 în pătrunderea acestuia spre co ş şi-l abandoneaz ă din momentul când acesta nu mai reprezint ă un pericol. 139 FIGURA 152: Atacantul 4 a pasat mingea centrului 3. C – închide pătrunderea acestuia spre co ş. Activitatea lui B este deosebit de interesantă: el se va întoarce spre jucătorul centru, dup ă ce l-a p ărăsit pe 2, deplasat pe partea slabă a atacului. El îşi va relua marcajul asupra atacantului 2, când acesta va reveni spre minge. Trecerea de la o ap ărare om la om la una în zonă Pentru aceasta, regulile ce trebuie respectate atunci când se adopt ă o asemenea ap ărare, comportă: – adoptarea unui dispozitiv defensiv similar structurii atacului (aşezare în 2-1-2, dac ă atacan ţii joac ă cu doi jucători extremă); – se va juca om la om în suprafa ţa unde se va afla mingea; – atunci când un atacant iniţiază o pătrundere cu direcţie de co ş, ap ărătorul îl va marca la semiintercep ţie pân ă în momentul când el nu mai poate primi o pasă periculoasă (în general, pân ă în momentul când atacantul care pătrunde depăş eşte linia minge – coş). FIGURA 153 : Reprezint ă dispozitivul defensiv al unei apărări individuale om la om. FIGURA 154: Atacantul 1 paseaz ă lui 2. Se poate constata: – că va urma o „alunecare” a apărătorilor spre direc ţia mingii (A trece şi-l marcheaz ă pe 2, B la 3); – că va avea loc o schimbare de responsabilit ăţ i (1, dup ă tecerea lui prin zona de restricţie, va fi preluat în marcaj de E). Dac ă mingea î şi continu ă circula ţia spre această parte a terenului şi ajunge la 1… FIGURA 155: …B şi E vor asigura un marcaj dublu la atacantul 1. B – l-a părăsit pe 3 care a p ătruns spre coş (acelaşi principiu ca la „m atch-up”-ul prece-dent); D – are sarcina de prevenire a pătrunderii lui 4 spre panou; C – asigură „acoperirea” (A poate asigura eventual un marcaj „strâns” la atacantul 2).

140 d) „Conul” Denumirea acestei forme de ap ărare apar ţine lui G. Bosc şi se refer ă la forma suprafe ţei din teren ce trebuie acoperit ă. Această formă de ap ă-rare, relativ nouă, s-a n ăscut din tentativele reputatului specialist francez făcute în vederea combin ării diferitelor tipuri de ap ărare. Ideea a fost de a realiza o ap ărare pe tot terenul care s ă dea aparen ţa unei zone-press, f ără însă a folosi dublul marcaj şi păstrând, totodat ă, posibilit ăţ ile de regrupare a ap ărătorilor în apropierea coşului, fie în zonă, fie în om la om. De şi original ă, aceast ă formă de ap ărare nu este revoluţionar ă. Ea îns ă sistema-tizează con generale ale unor ac ţiuni fundamentale defensive, ce caracterizează majoritatea sistemelor şi variantelor de ap ărare. „Conul” – ca sistem defensiv – a fost gândit şi construit, plecând de la dou ă observaţii : 1) atacan ţii se dispun întotdeauna în acela şi fel, pentru a depăş i o ap ărare care este efectuat ă pe tot terenul: funda şii „duc” mingea, pivo ţii

se deplaseaz ă spre linia de fund a terenului şi un jucător, „bun la toate”, ocup ă centrul; 2) cel mai adesea, în deplasările lor, atacanţii încearc ă de a converge spre mijlocul terenului. Ca urmare, ar fi de ajuns a se decide o formă de plasament a ap ărării care s ă ţin ă cont de aceste constatări, astfel ca ap ărătorii s ă-şi regăsească cu uşurin ţă adversarii direc ţi şi să prevadă situaţia din care atacantul cu minge va reuşi s ă revină spre centru, adunând ap ărătorii în acest sector. Această formă de ap ărare este posibilă, ca urmare a urm ătoarelor condiţii: fiecare jucător are desemnat un anumit adversar asem ănător ap ărării om la om; dar se plasează în sistemul defensiv, f ără a ţine cont de aceasta; rămâne în acest plasament atâta timp cât mingea nu-i dep ăş eşte pozi ţia pe care se afl ă; după care se străduie să revină întotdeauna în dreptul mingii. 1. PRINCIPII Deoarece o bună apărare se str ăduie de a stăpâni centrul, se va cere jucătorilor de a ocupa culoarul median al terenului; idealul (utopic) ar fi, deci, de a plasa cinci apărători, unul înapoia celuilalt, pe acest culoar median. De fapt, „conul” se apropie de aceast ă solu ţie, plasând ap ărătorii într-un diapozitiv 1-1-2-1.

141 FIGURA 156: Iniţial, juc ătorii sunt plasa ţi în „con”. Ei vor ieşi spre sectoarele lor în momentul necesar. Urm ătoarea recomandare const ă în repartizarea a câte unui sector fiec ărui ap ărător (a se vedea Figurile 157 – 159), pe care s ă-l apere în afara adversarului său. Respectivul sector î şi diminueaz ă suprafa ţa, pe m ăsură ce mingea avanseaz ă, el situându-se îns ă pe aceleaşi axe ale terenului (în lungime – Figura 160). A treia idee, corolar al primelor două, este cea a întrajutor ării ap ărătorilor, acţiune care se stabileşte aici pe baza a dou ă prinicipii: în interiorul „conului” trebuie s ă se afle un num ăr maxim de juc ători, având drept sarcină controlul asupra culoarului median şi a centrului terenului, în timp ce un apărător marcheaz ă adversarul cu minge; ap ărătorul din fiecare sector este susţinut de c ătre partenerii situaţi în sectoarele apropiate: el se sprijin ă pe dublajul şi ajutorul pe care-l poate primi atât din lateral, cât şi din adâncime (Figura 161), putând astfel ac ţiona şi prin combina ţia defensiv ă de schimbare a adversarilor. Acest sistem defensiv permite: – împ ărţirea terenului în s ectoare în cadrul c ărora se joacă om la om; – controlarea şi blocarea culoarului median şi a mijlocului terenului în orice moment al jocului; – prezentarea unui „front” de ap ărători care sunt orienta ţi întotdeauna cu fa ţa către minge; aceast ă „cortin ă” se poate orienta în orice sens. Figurile 157 şi 158: Sectoarele pot neglija sau include în interiorul

lor perimetrul zonei de restric ţie din terenul advers. În prima situa ţie (FIGURA 157), nu se va împiedica repunerea mingii în joc. În cea de-a doua situa ţie (FIGURA 158), se va dirija (orienta) repunerea mingii în joc; aici, jucătorul plasat în poziţia secund ă a dispozitivului este cel care îl va prelua pe adversarul cu minge ori care ar fi partea spre care a fost repus ă mingea în joc. Aceast ă mică modificare determină avansarea dispozitivului defensiv spre panoul advers. 142 Fig. 157. Fig. 158. Fig. 159. Fig. 160. FIGURA 159: În cazul când adversarul se obi şnuie şte cu aliniamentul 1-1--2-1, se va ce re juc ătorilor din fa ţă de a se plasa unul lângă altul la nivelul liniei de aruncări libere. Dispozitivul ne va reaminti de o aşezare 2-2-1. FIGURA 160: Sectoarele sunt „deplasate” pe aceiaşi ax ă (culoar). Dac ă posesorul mingii evoluează pe acela şi culoar, el va fi marcat de acela şi ap ărător. Dacă el va fi depăş it, va fi suplinit de urm ătorul coechipier, această situaţie nefiind decât momentană. FIGURA 161: Întrajutorarea va fi exercitată în mod reciproc, fiind asigurată atât din lateral, cât şi în profunzime. Jucătorii din sectoarele 1 şi 2, precum şi cei din 3 şi 4 pot să-şi schimbe între ei adversarii, ca şi sectoarele. 2. MODUL DE ACŢIONARE ÎN CADRUL SISTEMULUI Diagramele care vor fi expuse în continuare vor încerca s ă exemplifice modul de acţionare în cadrul sistemului defensiv, denumit conven ţional „conul” de către cel care l-a elaborat, plecând de la dispozitivul 2-2-1.

143 FIGURA 162: Primul primitor al mingii, după repunerea aces-teia în joc din afara liniei de fund a tere-nului, este atacat de ap ărătorul responsabil din sectorul 1. Apare o ac ţiune de joc într-o rela ţie 1 contra 1 în acest sector, în urma căreia ap ărătorul A este depăş it… FIGURA 163 …şi-i va ceda marcajul atacan-tului dribleur ap ărăto-rului C (din sectorul 3)

venit în întrajutorare. Fig. 162. Fig. 163. Intervenţia lui C nu va avea loc decât la semnalul lui A care, depăş it fiind se va replia spre culoarul median şi centrul terenului. La aceast ă permutare va particip a şi D care, schimbând sectorul, îl va dubla în profunzime de C. Fig. 164. Fig. 165. FIGURA 164: C l-a preluat pe atacantul 1 care încearc ă o intrare în culoarul median şi spre centrul terenului. A se repliaz ă rapid în interiorul „conului”, timp în care B a şi ocupat un plasament în centrul terenului. Apă-rătorii D şi B preiau în marcaj eventualii ata-canţi fără minge, care vin pentru a-l ajuta pe purt ătorul de mingii şi intr ă în noile lor sec-toare ale sistemului defensiv. Şi o alt ă situaţie de joc din care mingea repus ă în joc ajunge la primul primitor af lat în sectorul 2. 144 FIGURA 165: Dispozitivul defensiv include dispunerea în interiorul „conului” a trei apărători şi unul la marginea acestuia (ap ărătorul D, responsabil de sectorul 4). Fig. 166. Fig. 167. FIGURA 166: În înain-tarea sa, atacantul 1 îl depăş eşte pe B (ap ă-rătorul s ău ini ţial) şi este preluat de D în marcaj. B revine în „con”, C se repliaz ă în profunzime, înlocuindu-l pe D, iar A pe C. Atacantul cu min-ge nu va încerca o intra-re spre culoarul median al terenului, el conti-nuându-şi înaintarea pe aceia şi direc ţie. FIGURA 167: La pasa lui 1 c ătre coechipierul s ău, efectuată tot în lungul terenului, apărătorul E este cel care asigur ă dublajul şi eventuala oprire a atacantului cu minge. „Cortina” tras ă în cazul precedent în axul median se va g ăsi oarecum paralel cu linia de fund, pentru că toţi ap ărătorii în repliajul lor revin la nivelul mingii într-un sector în care „conul” este evazat. De remarcat c ă, o dat ă cu replierea c ătre minge, jucătorul D revine la nivelul mingii, pentru a întrajutora şi a anticipa o combinaţie de „d ă şi du-te” din partea adversarului s ău direct.

145 6. PREG ĂTIREA TEHNICO-TACTICĂ A APĂRĂTORULUI Având drept baz ă a activit ăţ ii practice ce vizează perfec ţionarea jocului defensiv în baschetul de performanţă ( şi pe care urmeaz ă s ă o descriem în acest capitol de curs) problematica factorilor favorizanţi, precum şi conceptele generale cu privire la ap ărare (pe care le-am expus în capitolul anterior), vom încerca, în cele ce urmeaz ă, o prezentare a principalelor elemente practice, specifice jocului defensiv practicat astăzi pe plan internaţional, ce trebuie adoptate în preg ătirea juc ătorului de baschet care este preg ătit în perspectiva abordării baschetului de performanţă şi de mare performan ţă . Subliniem faptul că pentru a avea o imagine completă şi sugestiv ă asupra respectivelor elemente, lucrarea noastr ă reia şi unele aspecte esen ţiale ce trebuie preponderent vizate încă din activitatea practică desf ăş urat ă la nivelul jucătorului începător (problematic ă ce a fost complet tratată în cursurile de specializare din anii III şi IV din Facultatea de Educa ţie Fizic ă şi Sport din Universitatea Spiru Haret ). ÎNCHIDEREA CULOARULUI DE PASARE LA REPUNEREA MINGII ÎN JOC DIN AFARA TERENULUI Repunerea mingii în joc din afara terenului de către adversari reprezint ă o secven ţă frecvent ă a jocului fa ţă de care ap ărarea trebuie s ă reac ţioneze corespunz ător. Ajutorat ă prin regula celor 5 secunde, apărarea are posibilitatea de a reac ţiona, în vederea reintr ării în posesia mingii. JUC ĂTORUL ÎNCEPĂTOR Apărătorul are obliga ţia de a reuşi s ă cuprindă în câmpul s ău vizual (direct şi periferic) atât mingea, cât şi adversarul său direct. Acest fapt va trebui s ă devin ă o consecin ţă a unui plasament defensiv care s ă-i permit ă această vizualizare, f ără ca juc ătorul respectiv să-şi întoarcă capul fa ţă de pozi ţia corpului s ău. Ca urmare, preg ătirea în acest sens va trebui f ăcută, astfel ca jucătorul s ă adopte o poziţie fundamentală cu un plasament aşa-zis „deschis”, în care unul dintre bra ţele sale s ă fie îndreptat spre minge, iar celălalt spre adversarul s ău direct (FIGURA 168).

146

Cu cât ap ărătorul se retrage, cu atât poate fi mai puţin dep ăş it (prin aşa-numitul „back door”), îns ă posibilit ăţ ile lui de a realiza o intercepţie scad evident. Până unde poate el s ă avanseze sau să se retrag ă? … răspunsul îi revine în urma experienţei pe care o dobândeşte drept consecinţă a preg ătirii şi jocurilor oficiale la care particip ă. JUC ĂTORUL DE PERFORMANŢĂ Din momentul în care apărătorii ajung s ă „controleze” atât adver-sarii lor, cât şi mingea important de a-i face să practice o apărare cât mai combativă. Pentru aceasta, situarea

ap ărătorului într-un plasament aşa-zis „închis” („over play”) devine o necesitate (FIGURA 169). Din această poziţie, ap ărătorul nu are posibilitatea de a controla simultan mingea şi adversarul, f ără s ă-şi întoarc ă capul. Pentru a supraveghea corespunzător faza respectiv ă, apărătorul trebuie s ă adopte, în marcajul pe care-l efectueaz ă, o pozi ţie cu mâna plasată pe culoarul probabil de primire a mingii de către adversarul s ău direct, iar controlul vizual al mingii şi al adversarului va fi asigurat, folosind vederea periferică. Exersarea eventualei intervenţii a ap ărătorului atacantului primitor asupra pasei va trebui să fie făcută, plecând de la acest plasament „închis”, din care mingea va fi deviat ă printr-o deplasare („ ţâşnire”, săritur ă) efectuat ă spre înainte sau spre înapoi. Măiestria unei atare alternative de deplasare presupune ca: – picioarele să fie permanent pe sol; – greutatea corpului poate fi, fie pe piciorul din faţă (pentru a „ieşi” la minge), fie pe cel din spate (pentru o retragere); – braţul din fa ţă să fie folosit drept „antenă” de contact cu adversarul. Deşi fiecare juc ător î şi are o parte a lui preferată, exerci ţiile se vor desf ăş ura pe ambele părţi ale terenului, ambidextria jocului de picioare defensiv este la fel de importantă ca şi cea a mâinilor pentru atacant (îndeosebi pentru pase şi dribling). 147

JUC ĂTORUL DE MARE PERFORMANŢĂ Raportul de forţe din cadrul rela ţiei atacant-apărător trebuie s ă se exprime în mod diferit la juc ătorii confirma ţi pe plan internaţional. Sarcinile defensive sunt diferen ţiate, în func ţie de distan ţa ap ărătorului raportat ă la minge. a) Apărătorul atacantului care pasează. El joac ă un rol determinant: nu atât prin inten ţia de a-i lua mingea, ci, mai ales, pentru a „acoperi” din câmpul vizual al atacantului o parte din teren (FIGURA 170). b) Doi dintre cei mai apropiaţi ap ă-rători de locul repunerii mingii în joc din afara terenului: Ei vor ocupa un plasament aşa-zis „închis”, astfel încât pot ajunge să joace chiar cu spatele la minge. Fig. 170 c) Ceilalţi doi apărători, cei mai îndep ărtaţi de minge. Ei vor încerca s ă ocupe un plasament la marginea suprafe ţei ha şurate din Figura 171, pentru a provoca execu ţia unei pase lungi, lobate, către unul dintre cei doi atacanţi pe care ace ştia îi marchează, pas ă ce va trebui interceptat ă. Dacă atacan ţii ies mult în afara acestei suprafe ţe ha şurate, ap ărătorii îi vor urma, f ără îns ă a se plasa într-un marcaj la intercep ţie. Pentru a perfecţiona acest tip de intervenţie, este bine ca aceast ă ac ţiune s ă fie antrenat ă, plecând de la un exerci ţiu pretactic de repunere a mingii în joc din afara terenului, în care vor ac ţiona 3 atacan ţi contra 2 ap ărători (FIGURA 17 1), în care: - ap ărătorul A trebuie s ă alerge şi să „ias ă” pentru a intercepta mingea; - atacanţii 2 şi 3 trebuie s ă se plaseze iniţial la marginea suprafeţei ha şurate şi să „ias ă” la minge;

- de fiecare dat ă când interceptarea mingii este ratată de A, se continuă exer-ci ţiul prin declan şarea unui contraatac de 2 contra 1 spre celălalt panou. Prin urmare, apărătorul A va trebui s ă se antreneze pentru a face fa ţă acestor deplas ări specifice înainte şi înapoi spre minge. Viteza acestor deplasări depinde de: – o poziţie stabil ă înainte de a ac ţiona pe direc ţia mingii determinat ă printr-o repartizare egal ă a greut ăţ ii corpului pe ambele picioare; 148 – posibilitatea de a efectua o p ăş ire care s ă preceadă „ ţâşnirea” spre minge. În aceast ă situaţie este deosebit de interesant de a vedea care sunt limitele posibile (fizice şi mentale) ale fiecărui juc ător de a interveni în interceptarea mingii o dat ă cu îndep ărtarea progresivă a celor doi atacan ţi. Din punct de vedere pedagogic, repunerea mingii în joc din afara limitelor terenului poate fi extins ă şi la o altă faz ă, analoag ă, des întâlnit ă în joc, şi anume aceea când dribleurul este oprit din dribling. Şi aici se poate solicita juc ătorilor de a ac ţiona dup ă acelea şi principii în „lupta” lor pentru câ ştigarea mingii. ÎNDEPĂRTAREA APĂRĂTORULUI ATACANTULUI FĂRĂ MINGE DE ADVERSARUL SĂU DIRECT PENTRU A AJUTA LA „ÎNCHIDEREA” DRIBLEURULUI JUC ĂTORUL ÎNCEPĂTOR Recomandăm pentru această etapă a form ării juc ătorului în perspectiva abord ării ulterioare a baschetului de performanţă , folosirea presingului om la om pe tot terenul (pentru a se prevala şi de avantajele pe care le oferă regulile de 5 şi 8 secunde). Ca urmare, apărătorii vor ajunge foarte repede: – să-l oblige pe atacantul cu mingea s ă se întoarc ă; – să impun ă efectuarea unei pase scurte (la mân ă) între atacan ţi; – să-l provoace pe dribleur s ă se deplaseze în sectoare din teren în care acesta devine vulnerabil. a) Apărarea împotriva atacantului cu minge EXERCIŢIU: orientarea ata cantului care driblează (FIGURA 172). Dac ă dribleurul se afl ă în culoarul median al terenului: El trebuie să-l stânjeneasc ă, provo-cându-l pe acesta ca s ă folosească mâna neîndemânatic ă la dribling (apărătorul plasându-se pe partea opusă). Dacă dribleurul se află pe unul dintre culoarele laterale ale trecutului: În pozi ţ ia fundamental ă adoptată de ap ărător în marcaj, piciorul interior al acestuia (cel apropiat de culoarul median) va trebui să fie înainte, iar cel exterior înapoi. Dacă dribleurul se g ăse şte în apropierea liniei laterale a terenului: Apărătorul se va plasa între atacant şi mediana terenului, pentru a-i întinde o cursă dribleurului, l ăsând o „poartă deschisă”. 149 În acest exerci ţiu trebuie interzis de c ătre ap ărător orice intrare în dribling în culoarul median al terenului. Nu reprezint ă o gravitate faptul că apărătorul ar fi dep ăş it pe partea pe care atacantul este neîndemânatic, întrucât înscrierea coşului de pe această parte nu este cert ă. Decât a încerca oprirea imediată a atacantului care dribleaz ă, mai ales atunci când acesta se îndreapt ă spre una din liniile laterale ale

terenului, este mai bine de a se asigura p ăstrarea unei pozi ţii defensive avantajoase (aceasta reprezentând o mai bună acţiune defensivă). În general, în situa ţia unei dep ăş iri în apropierea tu şei laterale, dribleurul accelerează şi- şi împinge mingea mult înaintea lui; acesta este momentul pentru a încerca scoaterea mingii din dribling de către apărător cu mâna interioar ă (pentru a nu- şi pierde echilibrul şi pentru a nu comite o gre şeală personal ă). Dacă apărătorul nu poate interveni decât cu mâna exterioar ă, acest fapt înseamnă că apărătorul este învins. Atunci când atacantul care driblează se sim te amenin ţat, el va încetini ritmul (atât al alergării, cât şi al driblingului), aceasta repr ezentând momentul în care ap ărătorul trebuie să-l „fixeze” în apropierea tuşei. b) Apărarea împotriva atacan ţilor f ără minge EXERCIŢIU: 3 contra 2 pe jumătate de teren. Adversarul direct trebuie împiedicat ca să primeasc ă mingea. El nu trebuie marcat prea aproape, dac ă mingea este departe. În acest caz, apărătorul trebuie s ă efectueze o u şoară retragere, p ăstrând o distanţă fa ţă de atacant care s ă-i dea posibilitatea: – de a nu fi surprins de o eventuală acţiune a adversarului şi, – de a „întări” mijlocul terenului. JUC ĂTORUL DE PERFORMANŢĂ Evoluţia jocului de baschet la acest nivel impune ca ap ărătorii s ă treac ă de la marcajul normal la o formă superioar ă, şi anume, realizarea dublului marcaj asupra atacantului care driblează. a) Apărarea împotriva jucătorului cu minge Pentru o exemplificare practic ă, vom prezenta urm ătorul exerci ţiu pretactic (FIGURA 173): Joc 2 × 2 pe tot terenul 1 - evolueaz ă în culoarul median; 2 - evolueaz ă pe culoarele latera-le; prin deplas ările sale laterale el încearc ă s ă anihileze orice posi-bilitate de întrajutorare defensivă.

150 A - nu trebui s ă-l lase s ă înainteze pe dribleur decât pe partea unde se afl ă coechipierul său care trebuie să acţioneze în întrajutorare defensivă. În acest sens, apărătorul B trebuie s ă-l informeze verbal pe A asupra deplasărilor ce se fac prin înapoia lui, ştiind c ă vorbirea alerteaz ă ap ărătorul care reac ţioneaz ă mult mai repede la semnalele auditive decât la cele gesticulative. De fiecare dată când 2 primeşte mingea, acesta o paseaz ă jucătorului 1 care trebuie s ă r ămână permanent în culoarul s ău. Un alt exerci ţiu preg ătitor const ă dintr-un joc 1 contra 1 desf ăş urat pe toată lungimea terenului, folosind numai culoarul lateral. Dribleurul va fi orientat de către ap ărător spre culoarul lateral, anihilându-i acestuia încercările de a intra în culoarul median. Dac ă atacantul reuşeşte, el va ataca coşul; dac ă reu şeşte s ă-l dep ăş easc ă pe ap ărător pe culoarul lateral, el se va opri, a şteptându-l pe acesta spre a relua în acelaşi sens exerci ţiul. În acest exerci ţiu, se impun urm ătoarele reguli: – menţinerea unei pozi ţii de marcaj în care pieptul ap ărătorului (sternul) să se afle la înălţimea bra ţului cu care driblează adversarul (întredeschiderea tu şei laterale); – retragere cât mai dep ărtată de adversarul care s-a angajat în dep ăş ire; – dacă apărătorul este depăş it el va trebui s ă sprinteze spre mijlocul terenului. b) Întrajutorarea partenerului care-l marchează pe juc ătorul cu minge.

Un prim exerci ţiu pe care-l prezent ăm se adreseaz ă înv ăţării combi-na ţiei defensive de „dublu marcaj”, denu-mită şi GURA 174). Atacantul cu minge în dribling este orientat spre culoarul lateral de propriul ap ărător. Când va ajunge în apropierea li-niei de centru, primul apărător de la şir (B) iese în întâmpinarea acestora pentru un eventual „dublu marcaj”, încercând efec-tuarea „capcanei”. At acantul cu minge va încerca execu ţia pasei c ătre F (atacant fix plasat pe post de jucător centru), urmând să-şi continue acţiunea ofensiv ă în rela ţia sa cu apărătorul A. Ap ărătorul B va trece la marcajul direct al urm ătorului atacant (2). 151 În cadrul acestei combina ţii defensive, cei doi ap ărători vor trebui: – să-şi coordoneze deplasarea, astfel încât momentul „dublului marcaj” să coincidă cu prinderea atacantului în apropierea intersectării liniei laterale cu cea de centru; – jocul de picioare şi lucrul bra ţelor trebuie astfel efectuat, încât atacantul să fie „închis” ca într-o cutie, asupra mingii neac ţionând în mod direct; – în aceast ă „încle ştare”, adversarul nu trebuie împiedicat ca s ă pivoteze (acesta putând comite abaterea de „teren”); – dacă reu şesc să-i împiedice execu ţia pasei timp de 5 secunde, înseamnă c ă acţiunea a reuşit. Un alt exerci ţiu (FIGURA 175) tot cu desf ăş urare pe tot terenul angrenează 5 perechi de atacanţi (fiecare cu minge) şi ap ărători. Atacan ţii, fiecare ac ţionând pe culoarul s ău, încearc ă s ă se apropie de co ş pentru a finaliza din apropiere. Apărătorii vor adopta în ac ţiunile lor principiul de a menţine permanent un marcaj corespunz ător fa ţă de propriul ap ărător, ţinând îns ă cont şi de acţiunile celorlal ţi coechipieri ai lor (s ă nu se permit ă o avansare exagerată a unuia dintre atacanţi, c ăutând să „închidă în acela şi timp spa ţiile l ăsate libere).

JUC ĂTORUL DE MARE PERFORMANŢĂ Atacantul aflat în dr ibling este mai dificil de a putea fi atras într-o situa ţie de „capcan ă”. Ca urmare, la acest nivel se recomandă o apărare strict ă asupra atacantului cu minge, f ără a se persista asupra efectuării „dublului marcaj”, ap ărătorii colaborând în aşa fel, încât să-i dea posi-bilitate coechipi r de a- şi „controla” adve rsarul direct. Acţiunea lor de întrajutorare se aplic ă îns ă, în mod sistematic şi se materializeaz ă prin: – apropierea unui partener către atacantul cu minge spre a-i încetini driblingul; – împiedicarea dribleurului de a intr a în culoarul median al terenului. a) Atacant cu minge aflat în culoarul median Apărătorul acestuia va căuta s ă nu cedeze deloc teren dribleurului şi, eventual, va încerca s ă-i scoat ă mingea din dribling adversarului s ău. 152 b)

Atacant cu minge aflat în culoarul lateral

Apărătorul nu trebuie s ă-l aştepte pe loc pe dribleur, ci s ă „ias ă” la acesta cu vădită intenţie de a-l presa în lateral spre tuşe, însă, va trebui s ă facă faţă unei eventuale continuări a driblingului de către adversarul s ău, care va încerca o depăş ire precedat ă de o piruet ă în dribling. c) Atacant cu minge în apropierea liniei de fund a terenului Apărătorul va ac ţiona pentru „închiderea” trecerii atacantului în dribling pe culoarul liniei de fund a terenului printr-o retragere ini ţial ă pe direc ţia coşului efectuată cu piciorul interior, după care, cu piciorul exterior, va închide linia de fund a terenului. INTERVEN ŢIA AP ĂRĂTORULUI ASUPRA ATACANTULUI CARE ÎNCEARC Ă ARUNCAREA LA CO Ş Dacă distan ţa la care se află atacantul cu minge faţă de co ş îi permite acestuia să încerce o finalizare, ap ărătorul trebuie neapărat s ă ac ţioneze în aşa fel ca s ă poat ă interveni cât mai eficient. Aceasta, cu atât mai mult cu cât atacantul respectiv se află într-o pozi ţie favorabil ă lui şi de unde, în principiu, el dovedeşte un bun procentaj în finalizări. JUC ĂTORUL ÎNCEPĂTOR Psihologia atacantului începător este exprimat ă prin faptul c ă el, fiind în posesia mingii încearcă s ă se apropie de coş, dar, de cele mai multe ori, datorită lipsurilor evidente din pregătirea lui, renun ţă repede, finalizând de la distan ţă de co ş. Faza de recuperare ofensivă este folosit ă de el pentru a se apropia de co ş şi a finaliza din nou. Apărătorii, şi ei, preferă acţiunea de recuperare defensivă a mingii, ca urmare a unei finaliz ări efectuate de adversari decât ini ţierea unei ac ţiuni defensive de intrare în posesia mingii desf ăş urate în teren. Pentru a lupta împotriva acestei tergivers ări (bine calculate), trebuie create situaţii prin care s ă fie valorificate ap ărările pressing. De exemplu: Dac ă sunt dep ăş ite 10 secunde pentru ca mingea s ă ajung ă într-o zon ă normal ă de finalizare, ap ărarea va primi un punct; Dac ă situaţia este asem ănătoare dup ă 20 secunde, ap ărarea mai prime şte un punct suplimentar; Dac ă dup ă 24 de secunde atacul înc ă nu a finalizat, ap ărarea câştigă mingea şi prime şte 3 puncte. Dat fiind slaba eficien ţă a finaliz ărilor efectuate de începători nu trebuie încurajate apărările pasive. Antrenorilor le revine sarcina găsirii unor exerciţii care s ă valorifice ac ţiuni defensive combative.

153

JUC ĂTORUL DE PERFORMANŢĂ Această etap ă a instruirii sportive reprezint ă momentul ini ţierii ju-cătorilor în efectu rea unor ap ărări activ-agresive în zon ă. Acestea creează posibilitatea optimă însuşirii şi perfecţionării acţiunilor de întrajutorare desf ăş urate organizat, ca urmare a unor circulaţii coordonate a ap ărătorilor. DEMERSUL PEDAGOGIC PENTRU ÎNV ĂŢAREA APĂRĂRILOR ÎN ZON Ă Cu toate opţiunile majorităţ ii speciali ştilor cu privire la necesitatea şi avantajul deosebit pe care-l conferă st ăpânirea fundamentalelor apără-rilor individuale de către echipele ai căror juc ători se găsesc încă în sta-diul de neconfirmaţi (copii, cade ţi, juniori), o dat ă cu abordarea nivelului de jucător de performanţă se impune abordarea şi a altor forme de apărare, de altfel suficient de mult folosite, începând cu acest nivel de preg ătire. Aceste forme de ap ărare se bazeaz ă pe principii care încearcă s ă determine: - acoperirea centrului terenului; - atacul permanent asupra juc ătorului cu minge. Pentru aceasta ele se constituie în excelente mijloace care conduc la

învăţ area ap ărărilor mai complexe, p ăstrându-şi îns ă anumite limite întru-cât ele, totu titui obiective terminale în formarea ap ărătorului. Ca urmare, în sensul celor arătate mai sus, consider ăm că exerci ţiile desf ăş urate în acest scop vor trebui s ă urm ăreasc ă: a) „Acoperirea” cât mai eficient ă a c uloarului de restricţie. Antrenorul se va deplasa cu mingea în jurul culoarului de restricţie, în timp ce ap ărătorii plasa ţi în interiorul acestui culoar, prin mijloacele specifice jocului ap ărătorului, vor trebui s ă-l „închid ă” complet. Numai jucătorul cel mai apropiat de antrenor va ieşi pentru a face marcaj la posesorul mingii. b) „Descoperirea” de către juc ători a diferitelor structuri ale ap ă-rării în zon ă sub c e „mulează” grupul de ap ărători, ca urmare a efec-tu ării respectivelor deplas ări. Aceste nstat ări vor trebui consolidate, ast-fel ca ele să poat ă fi manevrate corespunzător şi î timpul jocului oficial. c) „Constatarea” punctelor slabe ale fiecărei forme de apărare în zonă şi a „căuta” ac ţiunile prin care s ă se închid ă culoarele vulnerabile. Plecând de la oricare dintre formele de zonă, se va constata c ă există anumite culoare sau suprafe ţe vulnerabile: antrenorul va plasa, unul câte unul, pe alţi juc ători ca atacanţi în aceste intervale, ap ărătorii învăţ ând ast-fel cum acoperirea acestora, utilizând principiul întrajutor ării. d) „Adaptarea” calit ăţ ilor individuale ale fiecărui ap ărător în vederea obţinerii unui efect colectiv. 154 În acest sens, propunem: Studierea mijloacelor specifice jocului ap ărătorului (jocul de picioare şi lucrul de bra ţe, deplas ările specifice), potrivit cu postul pe care-l ocup ă fiecare în sistemul defensiv (adesea fiind vorba de mici detalii precum: braţul stâng mai ridicat decât cel drept, piciorul drept mult avansat etc., aceste observa ţii având o mare importanţă în eficientizarea ap ărărilor în zonă). De altfel, nu trebuie uitat faptul că la valori egale ale jucătorilor atacul este şi r ămâne superior apărării. Ap ărarea însă poate s ă beneficieze de unele „resurse” ce pot fi luate din modul în care este aplicat principiul întrajutor ării, prin care marcatorul atacantu lui cu minge este ajutat de cei-lal ţi membri ai grupului defensiv. Aceste observa ţii capătă total ă semnifi-ca ţie, atunci când ste folosită o zon ă clasic ă care, de şi aceasta dă impre-sia de a fi compactă, ea este o eritabilă „strecur ătoare”, dacă este static ă. Dezvoltarea aptitudinii jucătorului de a aprecia plasamentul şi pozi ţia sa în cadrul sistemului adoptat (sunt plasamente şi poziţii tipice pe care fiecare jucător trebuie s ă le realizeze în raport de cele tipice ale celorlal ţi coechipieri ai s ăi). Dezvoltarea gândirii pentru a judeca şi aprecia plasamentul şi pozi ţia adversarilor, în vederea anticip ării ac ţiunilor acestora. Preocuparea primordială a ap ărătorilor trebuie s ă se centreze asupra mingii, precum şi fa ţă de protecţia coşului, constituite drept obiective indispensabile de atins pentru a aborda de pe pozi ţii favorabile învăţ area ap ărărilor individuale „agresive şi cu flotare”, sprijinindu-se pe conceptul „partea mingii – partea de întrajutorare”. EXERCIŢII (FIGURILE 176 şi 177): Fig. 176. Fig. 177. Mingea circulă de la 1 la 4. Ap ărătorul lui 1 îşi modific ă plasamentul (poziţiile a-b-c-d) în funcţie de distan ţa care-l separ ă pe atacantul 1 de minge: se va căuta limita maximă de flotare pentru o revenire corespunz ătoare în marcaj, în situa ţia c ă mingea revine spre atacantul 1.

155

2 contra 2 pe o parte lateral ă a terenului. Doi pasatori mobili (P1 şi P2) evolueaz ă pe cealaltă parte laterală (ei putând să dribleze sau s ă paseze mingea). Ap ărătorii din cele dou ă cupluri încearcă s ă-şi adapteze flotarea în func ţie de locul mingii (necesitatea perfecţionării p ăstr ării con-trolului v zual direct asupra adversarului său şi periferic asupra mingii). Tot în cadrul acestei etape, vor trebui conturate dou ă noţiuni fundamentale: 1) Necesitatea de a evita schimbările de adversari, mai ales în partea mediană a terenului. La acest nivel de măiestrie tactic ă întâlnim o serie de echipe care în repertoriul lor defensiv au însu şit ă practica aplic ării combina ţiei tactice defensive „capcana”. În vederea respect ării noţiunii enun ţate mai sus, în acest stadiu de instruire, apărătorii trebuie s ă fie obligaţi de a- şi păstra adversarii lor direcţi (FIGURA 178). - Pe pasa lui 1 c ătre 3, apărătorii A şi B se apropie de posesorul mingii (3). - Ap ărătorul A al atacantului care a pasat trebuie să beneficieze de prioritatea de trecere. - Cu toat ă combina ţia de încruci şare efectuată de atacanţi, ap ărătorii – în deplasarea lor – şi-au p ăstrat adversarii lor direc ţi în marcaj. 2) Responsabilit ăţ ile defensive în efectuarea marcajului diferă în func ţie de distan ţa la care se afl ă atacantul fa ţă de co ş. DEPARTE DE COŞ nu se va exercita o opozi ţie fa ţă de o eventuală pas ă dat ă spre înapoi şi nu se va flota mai jos de linia de aruncări libere. Esenţial ă r ămâne sarcina apărătorilor de a închide culoarele ofensive. În figurile 179 şi 180 se demonstreaz ă acest lucru şi modalitatea aplic ării acestei no ţiuni. FIGURA 179: „Acoperirea” defectuoas ă a juc ăto-rului centru. Apărătorul lasă un culoar de pătrundere, ca urmare a unui plasament greşit pentru atacantul cu minge.

156 FIGURA 180: O „acoperire” bun ă… ca urmare a flot ării ap ărătorilor de pe partea de întrajutorare. Apărătorul jucătorului centru î şi părăse şte adversarul direct pentru a închide atacantului cu minge culoarul de p ătrundere spre co ş. De subliniat modalitatea de flotare de la atacanţii extrem ă şi fundaş de pe partea de întrajutorare. ÎN APROPIEREA CO ŞULUI, apărătorul încearc ă s ă-şi păstreze avantajul de plasament. EXERCIŢII: 1) Apărarea împotriva unui juc ător pivot: 1 contra 1 cu unul sau mai mulţi juc ători care paseaz ă.

(În figurile pe care le prezent ăm, expunem mai multe modalităţ i solicitate de c ătre antrenori în marcajul efectuat împotriva juc ătorului pivot, atunci când mingea se g ăse şte mai departe de co ş).

157

158 2) Ap ărarea împotriva unui juc ător centru: 1 contra 1 cu unul sau mai mulţi pasatori. În aceast ă situaţie, marcajul trebuie executat din spate, pentru a evita pasele lobate. Prin ambele exerciţii se urm ăre şte antrenarea apărătorului pentru a „ieşi” s ă intercepteze mingea. 3) Apărarea împotriva unui juc ător pivot care încearc ă s ă „ias ă” la minge:

159 4) Ap ărarea împotriva unui juc ător care traverseaz ă zona de restric ţie. Subliniem c ă se practică dou ă modalităţ i de efectuare a marcajului respectivului atacant:

160 FIGURA 189: 3 contra 3 care joac ă în zona ha şurată cu un pasator plasat în apropierea coşului. Când mingea este la E, ap ărătorii trebuie: - să se apropie de E pentru a-i limita acestuia deplasările; - prin deplas ările pe care le efectueaz ă s ă se plaseze pe eventualul FIGURA 188: 2 contra 2 cu 3 juc ători care paseaz ă, plasa ţi în afara suprafe ţei ha şurate: - atacanţii joac ă în suprafa ţa ha şurată din apropierea co şului;

- ap ărătorii efectuând marcaj caut ă s ă împiedice primirea pasei prin plasamentul efectuat. culoar de pasare, în perspectiva intercept ării mingii; - s ă se apropie de adversarii lor, atunci când mingea pleac ă de la E. În cadrul acestor exerci ţii schimb ările de atac de pe o parte a terenului pe cealalt ă se impun a fi efectuate, dup ă un num ăr de repet ări, de c ătre antrenor. Acest lucru îi obligă pe ap ărători ca să-şi perfec ţioneze atât poziţia în apărare, cât şi plasamentul raportate la partea din teren pe care se desf ăş oară atacul. Includerea în exerci ţiu şi a unor deplas ări de schimbare a p ărţii de atac, ca urmare a unor circula ţii ofensive, determin ă complexităţ i specifice jocului competi ţional în perfec ţionarea jocului defensiv. JUC ĂTORUL DE MARE PERFORMANŢĂ Colaborarea defensivă se organizeaz ă în func ţie de circula ţia mingii şi de pozi ţia acesteia în teren. FIGURA 190: În diagramă trebuie observat modul în care este efectuat marcajul atacan ţilor în situa ţia când mingea se afl ă departe de coş într-o zonă lateral ă a terenului: marcajul juc ătorului cu minge îl orienteaz ă pe acesta spre linia lateral ă a terenului; 161 marcajul juc ătorului centru – aflat pe partea mingii – se face printr-o pozi ţie şi un plasament al ap ărătorului la semiintercep ţie; pozi ţia şi plasamentul ap ărătorilor care efectuează marcaj asupra atacan ţilor aflaţi pe partea de întrajutorare: ei acoper ă culoarul median al terenului. FIGURA 191: Posesorul mingii traversează în dribling culoarul median al terenului: apărătorul jucătorului pivot î şi disput ă cu acesta obţinerea primplanului faţă de minge; de remarcat poziţiile şi plasamentul corespunz ător al apărătorilor de pe partea de întrajutorare; 162

marcajul atacantului cu minge nu-i d ă posibilitate acestuia de a efectua o pasă de angajare. FIGURA 192: Posesorul mingii ini ţiază o deplasare către culoarul median: el este astfel marcat, încât, în deplasarea lui s ă fie orientat către culoarul median al terenului de joc; acţiunea de întrajutorare pe care o efectuează apărătorul celuilalt fundaş asupra jucătorului centru; ceilal ţi ap ărători au un plasament care s ă le permit ă o participare la ac ţiunea de întrajutorare. FIGURA 193:

163

Plasamentul ap ărătorilor fa ţă de circulaţia de sub co ş efectuat ă de jucătorul extrem ă de pe partea opus ă mingii: corecte pozi ţia şi plasamentul ap ărătorului direct al juc ătorului extrem ă în timpul efectu ării circula ţiei lui pe sub coş; incorect marcajul efectuat de ap ărătorul atacantului aflat pe me-diana terenulu i care are posibilitatea efectuării unei p ătrunderi periculoase pe acest culoar. FIGURA 194:

Plasamentul apărătorilor în situaţia când mingea se g ăse şte pe culoarul lateral al terenului de joc şi juc ătorul pivot ini ţiază o ac ţiune de blocaj la apărătorul jucătorului centru: ac ţiunea de întrajutorare efectuat ă de ap ărătorul atacantului fun-da ş aflat pe part a mingii prin „flotarea” acestuia către juc ătorul centru; pozi ţia şi plasamentul corecte în marcajul celor doi atacanţi pivot şi centru; corectarea poziţiei necorespunz ătoare a ap ărătorului care-l marchează pe fundaşul de pe partea opus ă mingii, prin tendinţa de închidere a culoarului median al terenului. „ÎNCHIDEREA” ORICĂREI INIŢIATIVE OFENSIVE Această sarcină defensivă reprezintă o acţiune individual ă exercitată de ap ărătorul care trebuie să efectueze ac ţiunea de întrajutorare. În baschetul de mare performanţă ea se concretizeaz ă prin mai multe modalităţ i de ac ţionare: 164 – acordarea „ajutorului” şi revenire în marcajul propriului atacant (Figura 195); – interceptarea mingii (Figura 196); – „înăbu şirea” atacantului cu minge (Figura 197). În sensul celor de mai sus, propunem pentru perfecţionarea acestor ac ţiuni urm ătoarele exerciţii:

FIGURA 195: Două perechi de juc ători atacant-ap ărător cu minge. Atacanţii execut ă pase între doi, cel care paseaz ă schimbând permanent locul pentru a se demarca în vederea primirii mingii. La primirea acesteia, mingea va fi re ţinut ă pentru un moment, respectivul atacant executând fentă de aruncare la co ş, de iniţiere a unei depăş iri, de pasă sau se deplasează în dribling pe o alt ă pozi ţie. Ap ărătorul atacantului fără minge dup ă ce acesta a pasat, folosind mijloacele specifice de deplasare în ap ărare, caut ă s ă vin ă în „ajutorul” partenerului s ău pentru un eventual „marcaj dublu” asupra atacantului cu minge. FIGURA 196: Trei atacan ţi cu minge împotriva unui ap ărător care încearc ă s ă intercepteze mingea. Atacan ţii ocup ă poziţii relativ fixe cu posibilitatea unor deplas ări de câţiva pa şi dreapta-stânga sau efectuarea unui dribling, când intr ă în posesia mingii. Ei execut ă pase precedate de fente (de finalizare, de pasă, de plecare în dribling), în timp ce ap ărătoru l – exersând

mijloacele de deplasare defensivă – încearcă interceptarea mingii. Dup ă un număr de pase sau de secunde (20-30 secunde), jucătorul apărător este schimbat cu un alt atacant. FIGURA 197: Un exerci ţiu cu desf ăş urare pe jum ătate de teren la care iau parte 4 perechi de juc ători. Atacan ţii ocup ă pozi ţii relativ statice (a se vedea sarcinile lor asemănătoare celor din exerci ţiul anterior), cu o aşezare pe două planuri ofensive (se va folosi dispozitivul specific adoptat pentru sistemul ofensiv al echipei). Apărătorii din planul mai depărtat, prin deplas ări speciale „ajută” la ap ărătorul atacantului cu min-ge pentru a-l „înăbu şi” pe acesta, împi să mai poat ă pasa mingea. 165

PREVENIREA ÎNCERC ĂRILOR DE „ALINIERE” A AP ĂRĂTORILOR LA EFECTUAREA BLOCAJULUI OFENSIV Opoziţia apărătorilor la efectuarea blocajului – prin interpunerea ap ărătorului pe drumul atacantului care urmeaz ă s ă fac ă blocajul (Figura 198); – prin interpunerea unui ap ărător în drumul atacantului care driblează (Figura 199). Fig. 198. Fig. 199. FIGURA 199: Se poate remarca lucrul efectuat de ap ărătorul A: el trece înaintea adversarului său direct (poziţia A’) pentru a-l „ajuta” pe coechipierul său B, fără însă a-l pierde de sub control pe acesta care încearc ă o p ătrundere spre linia de fund a terenului („back door”). Această acţiune permite încetinirea deplas ării în dribling şi apoi oprirea atacantului care dribleaz ă. – prin depăş irea aliniamentului care s-ar fi format la blocaj şi trecerea ap ărătorului care urma să fie blocat printre cei doi atacan ţi. FIGURA 200: Apărătorul B „alunecă” printre atacantul cu minge care driblează şi cel care vine la blocaj. Coechipierul s ău A simulează o schimbare de ad-versar spre a-i încetini driblingul at acantului cu min-ge, dup ă care î şi preia prompt adversarul său direct. 166

TEHNICI DEFENSIVE DE ACŢIONARE ÎMPOTRIVA BLOCAJULUI Vom prezenta unele dintre cele mai uzitate tehnici defensive care, folosite eficient de c ătre ap ărători împotriva combina ţiei tactice de „blocaj”, pot dejuca această combina ţie: prin execuţia unei piruete prin înapoia atacantului care blochează (Figura 201). FIGURA 201: Apărătorul c ăruia i se face blocaj poate folosi ca tehnic ă de execuţie evitarea blocajului, executând o piruetă spre înapoi („roll”), înv ăluindu-l prin spate pe atacantul

care efectuează blocajul. prin folosirea cu anticipa ţie a „schimb ării de adversari”; prin atacarea în doi („switch and jump”) a adversarului cu minge (FIGURA 202). Atacantul 2 execut ă blocaj la apărătorul A care-l marchează pe posesorul mingii, atacantul 1. După blocaj, 2 îşi continu ă acţiunea executând „ieşirea din blocaj”, în urma c ăreia el r ămâne nemarcat, întrucât atât apărătorul lui 1 A, cât şi B care şi-a p ărăsit atacantul direct, ac ţioneaz ă direct printr-un marcaj dublu efectuat asupra atacantului 1 cu minge, împiedicându-l să poat ă pasa mingea. Acţiunea presupune mult discernământ din partea ambilor apărători care trebuie s ă fac ă un marcaj deosebit pentru a-i bloca posibilitatea de pasă c ătre atacantul 2 r ămas momentan nemarcat du pă execu ţia ie şirii din bloca j.

167 C O N C L U Z I I În baschetul de mare performan ţă toate aceste ac ţiuni şi combina ţii defensive sunt cunoscute de către juc ătorii unei echipe. Folosirea lor, însă, rămâne a fi efectuat ă în conformitate cu indica ţiile date de c ătre antrenor. Aceste ac ţiuni şi combina ţii au menirea de a încerca inversarea unui raport de for ţe (apărare-atac), aplicarea lor solicitând ap ărătorilor o activitate anticipativ ă. Raportat la locul mingii şi la modul în care atacan ţii reac ţioneaz ă la manevrele defensive este schimbat consensul acestor indica ţii. În acest sens, marele antrenor american Dean Smith recomanda: - folosirea ap ărării om la om stricte (fără schimbarea adversarului), apelând la acţiuni individuale de evitare a blocajului prin „strecurarea” (alunecarea) printre cei doi adversari sau folosind pirueta prin înapoia celui care blocheaz ă, ac ţiuni asociate cu combinaţia de „schimbare a adversarului” („rund and jump”) sau cea de atacare în doi apărători a atacantului cu minge („witch and jump”); - de a aplica sistemul defensiv preconizat pe orice suprafaţă din teren (pe jumătate, pe ¾ sau pe tot terenul). Îmbinarea acestor dou ă combina ţii defensive în cadrul unui sistem defensiv individual de joc (om la om) ofer ă apărătorilor posibilitatea alegerii în cursul aceleiaşi faze de joc a mai multor modalit ăţ i de organizare. De exemplu, dac ă se indic ă de către antrenor folosirea în situa ţia de blocaj ofensiv a combina ţiei de atacare în doi ap ărători a atacantului cu minge („switch and jump”), ap ărarea respectiv ă om la om normal ă se transformă într-o zonă pressing momentan ă. Acest fapt deter-mină o adevărată i itudine atacanţilor privitor la sistemul defensiv folosit de adversari şi la modul cum vor trebui s ă-şi organizeze atacul.

168

7. UN MODEL COMPLEX DE GÂNDIRE TACTICĂ PRIVIND CONSTRUC ŢIA UNUI SISTEM COLECTIV DE ECHIPĂ

Ideea lansat ă de Bruce Drake – antrenor la Universitatea din Oklahoma – pusă în practic ă şi dezvoltată de Joël Eaves, director tehnic la Auburn University – a cunoscut o evoluţie deosebit ă, influen ţând şi modernizând gândirea tactic ă privitoare la construc ţia unui sistem colectiv de echip ă. Valoarea acestui sistem de construcţie tactic ă – pe lâng ă eficacitatea sa dovedit ă – are multiple valen ţe educative, în sensul c ă el solicit ă expri-marea fiec i juc ător de a acţiona corespunz ător şi eficient pe diferitele posturi ocupate ca urmare a „reversibilităţ ii ” şi „ continuit ăţ ii ” sistemului. În prezentarea unui asemenea sistem tactic colectiv, acolo unde nu vom avea corespondent terminologic în limba română, ne vom folosi de o serie de termeni ce apar ţin, prin specificitatea lo r, lumii baschetbalistice americane. Ca urmare, aşa-numitul sistem „shuffle” – care îşi baza întregul atac numai pe o reversibilitate a jucătorilor pe posturile din dispozitivul de baz ă al echipei – va fi perfec ţionat, conferindu-i-se şi o nou ă calitate, cea de continuitate , în urma c ăreia jucătorii, ca urmare a circulaţiilor ofensive, revin pe posturile lor iniţiale. Ambele variante sunt foarte apropiate una de cealaltă; ele încep printr-un atac desf ăş urat pe una dintre părţile terenului, parte – de obicei cea „slab ă” – care devine „puternic ă” ca urmare a circula ţiei juc ătorilor şi a multiplelor posibilit ăţ i de ac ţionare ce apar o dată cu fiecare permutare a mingii. În situa ţia când nici una dintre cele trei posibilit ăţ i de ac ţionare nu a putut fi exploatată, circulaţiile jucătorilor în cadru l sistemelor respective determină: – în cazul sistemului „shuffle”, o schimbare a p ărţii de ac ţionare a jucătorilor; – în cazul „continuit ăţ ii”, juc ătorii se vor reg ăsi pe poziţiile lor iniţiale. Avantajul acestor sisteme ofensive – de altfel, un răspuns la perma-nentele c ăut ări ef ectuate de speciali şti în g ăsirea a şa-ziselor „sisteme unice” – reprezint ă universalismul atac ării fie a unei ap ărări om la om, fie a uneia în zon ă. Ele se bazeaz ă pe o circula ţie permanentă a jucătorilor, dar şi pe o cunoa ştere aprofundat ă a tehnicilor de execu ţie a elementelor şi ac ţiunilor tactice individuale şi colective fundamentale (combina ţiile de 2 şi 3 juc ători), urm ărind:

169 – fixarea adversarului (fie prin pozi ţia de finalizare, fie prin efectuarea driblingului); – pătrunderea cu direc ţie de co ş a atacantului care paseaz ă; – atacul supranumeric (pe una din părţile terenului). Vom lua spre exemplificarea temei noastre un atac al c ărui dispozitiv presupune o a şezare 2-3. Doi jucători funda şi, dou ă extreme (cu calităţ i şi deprinderi motrice ce pot corespunde şi jocului de pivot) şi un juc ător pivot. Pentru o mai plastic ă prezentare a acestui atac, vom adopta ca denumire a lui, cea de „turbion” (vârtej) – denumire împru-mutată, de altfel, din literatura interna ţional ă de specialitate. CARACTERISTICILE ATACULUI „TURBION” Principalele caracteristici ale atacului „turbion” care, de altfel, i-au determinat o bună popularitate, ca urmare a eficacit ăţ ii lui, pot fi prezentate astfel: – o mare simplitate a ac ţiunilor ce sunt bazate pe circula ţiile coordonate precis de c ătre juc ători; – permanenta permutare a atacan ţilor pe posturile dispozitivului

de bază, fapt ce d ă impresia unei mari complexit ăţ i a combina ţiilor; – o mare varietate de op ţiuni de ac ţionare la care pot recurge jucătorii în func ţie de fiecare derulare a atacului. Iniţial, aceste caracteristici par a fi destinate unui atac specific desf ăş urat împotriva variantelor apărărilor om la om: normală, agresiv ă, cu aglomerare, cu flotare. Ele prezint ă îns ă şi acele calit ăţ i necesare unui bun atac al apărării în zonă, ca de exemplu: realizarea unui atac supranumeric, execuţia paselor scurte, circula ţii numeroase şi coordonate de minge şi juc ători. Ca urmare, celor trei caracteristici prezentate mai sus li se adaug ă şi cea de-a patra, deloc neglijabilă: polivalen ţa. De a ltfel, acest atac cores-punde cerin ţelor jocului modern, aceea de a utiliza un sistem ofensiv unic în înfruntarea diferitelor forme defensive adoptate de c ătre adversari. Acest lucru determină un câ ştig deosebit de timp în antrenament, cu implica ţii practice în jocul competi ţional, câştig ce este datorat lipsei unor confuzii a juc ătorilor fa ţă de recunoa şterea cât mai oportun ă a apărării adverse cu care se confruntă, la un moment dat, pe parcursul jocului. Câştigul de timp la care ne referim este determinat şi de uşurin ţa de însu-şire a acestui stem ofensiv de c ătre juc ători, de necesitatea automatizării lui şi de posibilitatea, evident crescută, de perfec ţionare a tehnicii fundamentale a cărei execu ţie des ăvârşit ă r ămâne, în definitiv, esenţa calit ăţ ii jocului şi îns ăş i baza succesului sportiv. 170 Pe de alt ă parte, atacul adus la o schematizare totală nu poate reprezenta un remediu universal împotriva defensivei, un fel de „Sesam deschide-te!”, care s ă confere, în mod miraculos, o trecere liber ă spre coş a jucătorului cu minge, oricare ar fi natura zidului defensiv care i se opune. El confer ă îns ă, o baz ă solidă, cu fa ţete multiple, care s ă permit ă examinarea cu calm a numero aselor obstacole care pot să apar ă. 1 0 DISPOZITIVUL INIŢIAL (DE BAZ Ă) FIGURA 203: A şezarea jucătorilor în dispozi-tivul ofensiv este cea de 2-3, care compo rtă: – doi funda şi (F şi f), pe pozi ţie de conduc ători de joc; – un jucător pivot (P) plasat lateral suprafe ţei de restric ţie şi aproximativ la mijlocul distan ţei dintre coş şi linia de arunc ări libere şi – doi jucători extrem ă (E şi e), ce ocup ă zonele laterale ale terenului pe aliniamentul juc ătorului pivot. Pentru precizarea expunerii noastre şi pentru o bună înţelegere, reamintim faptul că prin „ parte puternic ă” desemn ăm acea parte a tere-nului care cuprin de cel mai mare num ăr de atacanţi (F + E + P), cealaltă devenind automat „ partea slab ă” (f + e). Desf ăş urarea „continuit ăţ ii” va provoca o succesiune de modific ări a plasamentelor juc ătorilor, astfel încât „partea puternică” şi „partea slabă” vor fi permutate, de fapt, în mod permanent. În diagrame, am precizat cu majuscule (F, P, E) posturile jucătorilor aparţinând „p ărţii puternice” ini ţiale. FIGURA 204: Atacul „turbion” se consti-tuie, în realitate, din dou ă circulaţii dis-tinct e şi simultane , de o mare simplitate, pe care le efectueaz ă juc ătorii în teren: 1) Circulaţia extremelor şi a pivotului este efectuat ă de cei trei atacan ţi proximali liniei de fund a terenului. Ea constă dintr-o

circula ţie în form ă de „opt” care antrenea-ză succesiv pe fiecare dintre ace şti juc ător pe postul de jucător pivot („revolving pivot”). Scopul principal al acestei ac ţiuni este de a-i localiza în mod constant, în apropierea co şului, pe cei trei juc ători, cei mai înal ţi şi mai buni recuperatori, angrenându-i într-o continu ă circulaţie, activitate cu implica ţii deosebite asupra ap ărării pe care o mobilizeaz ă permanent. Totodat ă, prin aceast ă circula ţie se obţine şi o concentrare, pu ţin comun ă, a puterii de finalizare a acestora în apropierea coşului.

171 2) Circulaţia funda şilor care se efectuează alternativ şi const ă dintr-o deplasare exterioară de „du-te, vino” pe un traseu asem ănător ce-lui din diagram ă Prin aceast ă deplasare, fiecare dintre ei execută, de fapt, o combinaţie clasică de „încruci şare simpl ă” („guard-around”) cu extrema de pe „partea slabă”, manevră care se dovede şte ca fiind deosebit de eficace şi a c ărei utilitate devine aici multipl ă, întrucât ea ajunge, dintr-o simplă diversiune tactic ă – când p ătrunderea prin centrul terenului pare mult mai uşoară – pân ă la a se concretiza într-un rol mult mai activ, sub forma unor combina ţii ofensive între doi sau chiar trei atacan ţi. Momentan, nu vom arăta decât simplu mecanism al „continuităţ ii”, fără a aprofunda multiplele posibilit ăţ i de valorificare care apar în desf ăş urarea jocului şi care vor face obiectul unui studiu detailat ce va urma s ă-l prezent ăm. Pentru a uşura în ţelegerea sistemului, vom începe prin a izola succesiv fiecare dintre cele două circula ţii pentru a studia separat modul de func ţionare a lor. 2 0 CIRCULAŢIA EXTREMELOR ŞI A PIVOTULUI Vom situa în teren cei trei atacanţi din prima linie de atac (E, P şi e) cărora le vom ad ăuga un al patrulea juc ător pe post de pasator fix; de fapt, acesta nu particip ă în exerci ţiu decât pentru a pasa mingea când spre dreapta, când spre stânga terenulu i, pentru a permite dezvoltarea „continuit ăţ ii” exerci ţiului. PAS Ă PE PARTEA „SLAB Ă” FIGURA 205: Demonstreaz ă FAZA INI ŢIAL Ă DE JOC, care este elementul generator şi caracteristic al „continuit ăţ ii”, căci ea se va repeta tot timpul, o dată spre dreapta, o dată spre stânga terenului. Pasatorul fix transmite mingea lui (e), pe partea „slab ă”. În momentul când (e) intr ă în posesia mingii, extrema (E) se va folosi de pivotul (P) ca paravan, trecând pe lâng ă el. În aceast ă trecere î şi va atrage propriul ap ărător în „capcana” reprezentată de paravanul static constituit pe prezen ţa juc ătorului pivot, continuându-şi ac ţiunea de pătrundere spre partea mingii (el va trece prin stânga sau prin dreapta lui (P), la alegere şi raportat la eventuala activitate a viitorului s ău ap ărător). Acţiunea poate fi finalizat ă de extrema (E), fie p ătruns în interiorul suprafe ţei de restric ţie, ca urmare a pasei primite de la (e), fie printr-o aruncare la co ş de pe loc, din s ăritur ă sau din dribling, din apropierea co şului. 172

PASA SPRE ÎNAPOI FIGURA 206 : S ă l ăsăm pentru mai târziu

posibilităţ ile de continuare a ac ţiunii de c ă-tre extrema (E). Dac ă (e) nu a încercat o ac ţiune individual ă de depăş ire şi nici nu a pasat în interiorul suprafe ţei de restric ţie, va „întoarce” mingea spre înapoi pasatorului timp în care (E) iese din zona de restricţie pe o pozi ţie simetrică celei pe care a avut-o pivotul (P), iar acesta p ărăse şte marginea zonei de restric ţie, îndep ărtându-se spre fosta pozi ţie a extremei (E). În urma acestor manevre, juc ătorul pivot (P) şi (e) devin extreme, iar (E) este noul juc ător pivot. Partea „puternică” a atacului s-a schimbat pe dreapta terenului, în timp ce stânga a devenit partea „slabă”. FIGURA 207: Reg ăsim aici o situa ţie şi o fază identică celei din diagrama 206, cu părţile „puternic ă” şi „slabă” inversate. Mingea este pasată extremei „slabe” (P) care se demarcă pentru a primi mingea. Extrema „puternică” (e) se va folosi de paravanul lui (E) şi pătrunde în interiorul suprafe ţei de pedeapsă. FIGURA 208: Urm ărind „continuitatea”, (P) având mingea, o va pasa înapoi; (e) ia pozi ţie de juc ător pivot pe partea stâng ă a terenului; (E) iese pe partea opusă pentru a primi mingea, timp în care (P) îşi duce adversarul în paravanul lui (e) şi pătrunde, la rândul lui, în suprafa ţa de restricţie. CIRCULAŢIA EXTREMELOR ŞI A PIVOTULUI poate fi rezumată astfel: mingea circulă c ătre extrema „slab ă”; jucătorul pivot serveşte drept paravan pentru extrema „puternic ă”; extrema „puternic ă” pătrunde spre co ş îndată ce mingea ajunge la extrema „slabă”; 173

jucătorii extrem ă schimbând locurile, sunt inversate p ărţile „slabă” şi „puternic ă”: – extrema care p ătrunde devine juc ător pivot; – jucătorul pivot ia locul liber de pe extremă; – fără a schimba locul, vechea extremă „slabă” devine noua extrem ă „puternic ă”; – mingea revine funda şului şi faza este reluată pe partea opus ă. 3 0 CIRCULAŢIA FUNDA ŞILOR Cei doi fundaşi (F şi f) vor fi situa ţi pe posturile lor ini ţiale, flancaţi de dou ă extreme – ajutătoare care nu iau parte în exerci ţiu decât ca pasatori. FIGURA 209: Fundaşul (f) pasează min-gea extremei de pe partea sa care execută o ac ţiune de demarcaj pentru a u şura intrarea în posesia mingii. Dup ă pas ă, (f) precedat de o fentă (schimbare de direc-ţie), pătrunde spre dreapta, prin „afara” extremei, până spre col ţul terenului, timp în care (F) se deplaseaz ă spre dreapta, „acoperind” mediana terenului. FIGURA 210: Funda şul (f) ajunge la colţul

terenului, timp în care nu se va desf ăş ura nici o faz ă de joc. Extrema de pe partea dreaptă întoarce mingea pasându-i-o fundaşului (F).

FIGURA 211 : Funda şul (F) intrat în posesia mingii, repetă acţiunea anterioar ă, însă pe partea opusă, combinând cu extrema şi pătrunde prin „exterior” în timp ce (f) revine la echilibrul defensiv.

174 FIGURA 212 : Circula ţia de „balansare” alternativ ă a fundaşilor continu ă. Funda şul (f) reprimeşte mingea dup ă care combină cu extrema de pe partea lui căruia îi paseaz ă mingea, după care p ătrunde spre colţul terenului, timp în care (F) revine la echilibrul defensiv. Astfel, alternativ, cei doi funda şi (f şi F) execută o circula ţie de „du-te, vino”, fiecare pe partea lui. Rezumând CIRCULA ŢIA FUNDA ŞILOR remarcăm: fundaşul cu mingea paseaz ă extremei de pe partea lui şi pătrunde prin „exteriorul” acestuia spre colţul terenului; el revine înapoi, la echilibrul defensiv, în momentul în care coechi-pierul s ău plea c ă spre cealalt ă parte a terenului. 4 0 ATACUL „TURBION” În continuarea expunerii noastre, vom prezenta modalitatea asambl ării celor dou ă forme de circula ţie a juc ătorilor: cea a extremelor şi pivotului cu cea a fundaşilor. FIGURA 213 : Atacul se declan şează de pe partea „slabă”: (f) paseaz ă lui (e) şi pătrunde prin „exteriorul” acestuia. Concomitent (E) pătrunde în suprafa ţa de restricţie, folosindu-l pe pivotul (P) drept para-van. Fundaşul (F) se deplasează spre partea mingii (mediana terenului). FIGURA 214: Pentru a putea asigura „continuitatea” circula ţiilor, nu se va iniţia nici o ac ţiune de finalizare. Ca urmare, (e) îi întoarce mingea fundaşului (F), timp în care (E), în deplasare, va ocupa postul de pivot iar pivotul (P) „iese” spre col ţul terenului, ca jucător extrem ă. FIGURA 215: (F) paseaz ă pe partea „slab ă” jucătorului (P) şi ur-mează pasa. Extrema (e) unde în suprafa ţa de restricţie şi (f) revine pe post de fundaş la echilibrul defensiv. Fiecare pasă c ătre juc ătorul extrem ă declan şează deplas ările simultane a trei juc ători spre partea mingii. Fig. 213. Fig. 214. 175 Fig. 215.

Fig. 216. FIGURA 216 – În desfăş urarea exerciţiului nu se va iniţia nici o ac ţiune de finalizare; circulaţiile de bază sunt continuate: mingea pleacă spre extrema dreapta, provocând cele trei deplasări (ale lui f, F şi P) de care am amintit, spre partea mingii. Ceea ce ofer ă în mod deosebit „continuitatea” noastră este faptul c ă fiecare pas ă către extremă declanşează cu regularitate trei deplas ări simultane ale juc ătorilor, toate trei orientate c ătre partea mingii, îns ă în trei direc ţii diferite. Pe de alt ă parte, în caz de nereu şit ă pe o parte, circula ţia jucătorilor se poate inversa imediat printr-o brusc ă schimbare a juc ătorilor de pe extrem ă, deplasare care provoacă trei noi deplas ări în sens opus. Cei cinci jucători pot fi consideraţi ca atacan ţi cu participare egal ă şi colectiv ă în acest sistem ofensiv: to ţi, pe rând, manevreaz ă min-gea, pasează und sau pot s ă finalizeze. Nu numai şansele de finalizare sunt prac tic acelea şi pentru fiecare, ci, după finalizarea reu şit ă a atacului, fiecare jucător va resim ţi mulţumirea de a fi participat la ac ţiune, intima satisfac ţie de a-şi asuma o parte din responsabilitatea celor dou ă puncte ob ţinute de echip ă. Acest sistem de atac este însăş i expresia jocului colectiv de echip ă aflat la apogeul lui, el oferind juc ătorilor, dup ă cum vom vedea în continuare, posibilitatea alegerii dintr-un evantai de opţiuni, pe cea care pare a fi cea mai adecvată, fără a periclita caracterul continuităţ ii circula ţiilor jucătorilor. Aten ţie însă! Improvizarea nu este sinonim ă cu „merge şi aşa” sau „asta este”. Din contr ă, nu poate exista o inspira ţie genială, f ără o preg ătire laborioasă. 5 0 OP ŢIUNILE DE FINALIZARE ALE JUC ĂTORILOR Să analiz ăm acum care sunt posibilităţ ile de finalizare ce le sunt oferite juc ătorilor de-a lungul desf ăş ur ării atacului în „continuitate”.

176 Fig. 217. Fig. 218. FIGURA 217: Mingea pasat ă ajunge în posesia extremei „slabe” (e): prima posibilitate: aruncare la coş sau ac ţiune individual ă de dep ăş ire; a doua posibilitate: pasa lui (e) c ătre (E), care pătrunde în suprafa ţa de restric ţie; a treia posibilitate: pasă scurtă, „la mân ă” funda şului (f), care trece pe lâng ă extrema (e); a patra posibilitate: pasarea mingii funda şului (f) ajuns la colţul terenului; a cincia posibilitate: dac ă nici una din ac ţiunile de mai sus nu a putut avea loc sau nu a reu şit, atunci extrema (e) va pasa mingea înapoi funda şului (F), care, prin schimb area brusc ă a p ărţii, va asigura „reversibilitatea” şi „continuitatea” atacului. FIGURA 218: În situa ţia în care mingea este pasat ă juc ătorului (E), ajuns pe post de pivot: prima posibilitate: aruncare la co ş sau ac ţiune individual ă de dep ăş ire ini ţiat ă de (E); a doua posibilitate: pas ă de angajare a juc ătorului pivot (P); a treia posibilitate: pasă funda şului (f) ajuns pe colţul terenului;

a patra posibilitate: întoarcerea mingii la funda şul (F), pentru a schimba atacul pe cealalt ă parte a terenului de joc. FIGURA 219 : Dac ă mingea ajunge la fundaşul (f) pe col ţul terenului fie din pasa lui (e), fie din cea dată de (E): prima posibilitate: aruncare la co ş sau acţiune individual ă de dep ăş ire efectuată de funda şul (f) ajuns pe col ţul terenului; a doua posibilitate: pasă juc ătorului (E) demarcat în interiorul suprafe ţei de restric ţie sau pe post de juc ător pivot; 177

a treia posibilitate: p ătrunderea în dribling spre co ş şi, în situa ţia când dep ăş irea nu poate fi finalizată (prima posibilita te), pasă înapoi unuia dintre juc ătorii interiori (P sau E) demarcaţi. 6 0 RECUPERAREA OFENSIV Ă ŞI ECHILIBRUL DEFENSIV Lupta pentru recuperarea mingii la panou reprezintă una dintre caracteristicile majore ale baschetului modern. Fără a minimaliza cu nimic importanţa staturii şi a detentei jucătorilor, obţinerea unui plasament favorabil constituie, f ără îndoial ă, aspectul cel mai important privitor la reu şita recuperării la panou. Or, în acest „joc” de reintrare în posesia mingii, prin plasamentul lor, ap ărătorii au, cel pu ţin teoretic, un avantaj incontestabil. Ca urmare, numai o mare determinare şi o organizare ofensiv ă superioar ă vor permite atacan ţilor ca aceste încerc ări repetate de recuperare ofensiv ă a mingii la panou s ă fie profitabile. RECUPERAREA DEFENSIV Ă FIGURA 220: prezintă tradiţionalul „triunghi de s ăritur ă defensiv”, cel care se opune, în mod obişnuit, tentativelor de recuperare ofensivă. Pentru a dejuca aceast ă acţiune, îi vom opune o „figur ă” similară, având grija de a orienta diferit „triunghiul nostru ofensiv ”, în a şa fel ca atacan ţii să nu se „ciocneasc ă” de ap ărători, ci, dimpotriv ă, ei vor percuta obstacolul (triunghiul defensiv) în punctele lui slabe ( FIGURA 221). „TANDEMUL” ECHILIBRULUI DEFENSIV În FIGURA 222 se prezint ă plasamentul în „tandem” al celorlal ţi doi juc ători: unul înapoia celuilalt, distan ţaţi la 3-4 metri. Cel mai retras asigură echilibrul defensiv, în timp ce cel mai avansat, situat în interiorul suprafe ţei de restric ţie în apropierea liniei de arunc ări libere, îşi asum ă două funcţiuni: în primul rând, el poate să recupereze eventualele mingi ce ricoşează lung din panou, iar apoi, dac ă este cazul, îşi ajut ă Fig. 220. Fig. 221. 178 coechipierul de la echilibrul defensiv. Putem spune c ă sarcina lui este de semi-recuperare şi semi-echilibru defensiv. Formaţia de recuperare şi de echilibru defensiv ce rezult ă din asamblarea „triunghiului ofensiv” şi a „tandemului” este prezentat ă în FIGURA 223. O vom denumi (pentru o mai u şoară înţelegere) „Săgeata”,

având un dispozitiv cu 3 oameni şi jumătate la recuperare şi cu un om şi jum ătate la echilibrul defensiv! În cadrul acestui dispozitiv, distingem mai multe pozi ţii ce trebuie a fi ocupate de juc ătorii echipei noastre: Pozi ţia 1 – vârful „săge ţii” situat sub co ş; – pozi ţie asumat ă de unul dintre funda şi (f sau F): cel care din circula ţia ofensiv ă p ătrunde prin exterior spre col ţul terenului; – el are ca sarcin ă s ă urm ăreasc ă rico şarea scurt ă a mingii din pa-nou şi va „h ărţ re intră primul în posesia mingii. Pozi ţiile 2 şi 3 – sunt asigurate întotdeauna de cei doi juc ători ajunşi ca pivo ţi (e, P sau E) din circula ţia acestora în sistem; – ei sunt plasa ţi ideal pentru a acoperi cele dou ă zone laterale de recuperare situate la mijlocul suprafeţei de restric ţie; – ei au sarcina de a-şi disputa toate mingiile la recuperare şi, împreună cu vârful „s ăge ţii” (1), aplică un fel de „capcană” asupra primului prinzător advers. Pozi ţia 4 – (E), (P) sau (e): extrema-pasator (=extrema „slab ă”) adic ă acela dintre cei trei „înainta şi” care nu ocupă în faza respectiv ă postul de jucători pivo ţi, asigură aceast ă pozi ţie; – el va ocupa un plasament aproxima tiv la nivelul liniei de arunc ări libere, în interiorul suprafeţei de restric ţie; – asigură rico şă rile lungi ale mingii din panou şi ajută la echilibrul defensiv. Fig. 222. Fig. 223. 179

Pozi ţia 5 – va fi ocupat ă de acel funda ş (F sau f) care se retrage la echilibrul defensiv în faza respectiv ă; – el se plaseaz ă între cele dou ă cercuri (central şi de arunc ări libere); – joac ă exclusiv în asigurarea echilibrului defensiv. În urm ătoarele dou ă diagrame, vom încerca o ilustrare a modului cum trebuie aplicată „săgeata”, în urma pierderii mingii; din dou ă faze de joc diferite. În FIGURA 224 se poate observa modalitatea de asigurare a diferitelor pozi ţii, atunci când finalizarea atacului nostru are loc pe partea dreaptă a terenului (conform Fig. 213), în timp ce în FIGURA 225 este ilustrat ă modalitatea de plasament pe poziţiile „s ăge ţii”, rezultând dintr-o fază de joc desf ăş urat ă pe partea stâng ă a terenului (conform Fig. 215). OPRIREA CONTRAATACULUI ADVERS Cu „un om şi jumătate” la echilibrul defensiv, la prima vedere, „s ăgeata” poate s ă par ă a fi vulnerabil ă într-o oarecare măsură împotriva iniţierii şi lansării contraatacului de către echipa advers ă. Cu toate acestea, nu este a şa. Se va vedea c ă ea este ideală ca dispunere pentru a opri din plecare orice veleitate de ac ţiune rapid ă de atac a adversarilor. Din prezenţa a „trei oameni şi jumătate” la recuperare, acest fapt determină o diminuare serioas ă a şanselor adversarilor de a intra în posesia mingii. Or, fără a fi în posesia obiectului de joc, contraatacul nu este posibil! În continuare, situa ţia în care echipa advers ă a reuşit să-şi asigure recuperarea mingii, apropierea atacan ţilor de adversarii direc ţi determin ă, implicit, o întârziere a lans ării primei pase (despre care ştim că numai o execuţie foarte rapidă poate constitui garanţia indispensabil ă reu şitei contraatacului), eventual o „minge ţinut ă” sau chiar o intercep ţie. FIGURILE 226 şi 227 ilustreaz ă modalitatea de oprire a

contraatacului, atunci când unul dintre fundaţii adver şi a recuperat Fig. 224. Fig. 225. 180 mingea, respectiv pe stânga şi pe dreapta terenului. Ca urmare, ne putem aştepta ca pasa de degajare s ă mearg ă c ătre extrema advers ă situat ă pe partea celui care a f ăcut recuperarea mingii sau pe mediana terenului la nivelul liniei de aruncări libere (aici însă, mult mai rar şi numai în cazul în care pasa de degajare nu poate fi trimis ă spre linia lateral ă a terenului).

FIGURA 229 : Este prezentat un alt gen de manevr ă care, de şi asem ănătoare, este pu ţin cam hazardant ă întrucât, cu tot avantajul pe care-l prezintă faţă de precedenta, prezintă o asigurare ceva mai slabă la echilibrul defensiv. ZONELE DE HĂRŢUIRE A ADVERSARULUI ÎN FAZA DE RETRAGERE ÎN AP ĂRARE În faza de retragere în ap ărare, jucătorilor nu trebuie să li se permit ă ca s ă ignore tacticile de oprire şi hărţuire a adversarilor lor, activitate ce trebuie desf ăş urat ă fie pe toată suprafaţa terenului, fie, eventual, numai pe anumite zone din teren, folosind un marcaj strict şi agresiv om la om sau combinaţia tactic ă „capcana”, aplicată dintr-o ap ărare în zona pressing. Fig. 226. Fig. 227. Jucătorii, în marea lor majoritate, sunt dreptaci. Ca urmare, recuperând la panou mingea în interiorul „triunghiului defensiv”, ei au întotdeauna tendinţa de a lansa contraatacul prin extrema dreapt ă (în stânga desenului nostru) folosind – atunci când sunt cu fa ţa la co şul lor – mâna îndemânatic ă. Aceasta este constatarea care ne-a inspirat „mişcarea” pe care am schematizat-o în FIGURA 228. 181 Formaţia noastr ă de recuperare ofensivă, pe care am numit-o „s ăgeata”, dispune de acest avantaj pre ţios de a putea, în cazul unei finalizări nereuşite a atacului şi a pierderii mingii ca urmare a unei recuper ări efectuate de adversari, ca în faza de retragere în apărare, temporar, s ă aplice instantaneu şi fără nici un fel de confuzie privind repartizarea jucătorilor pe posturi o zonă pressing deosebit de eficace (FIGURA 230), prin caracterul de hărţuire şi de întârziere a trecerii mingii în atac de către adversari. Obiectul organiz ării acestei faze şi a func ţionalit ăţ ii ei va fi dezb ătut ceva mai târziu. 7 0

MODUL DE ORGANIZARE A STRUCTURILOR ÎN CADRUL ATACULUI „TURBION” Perfecţionarea ajunsă la un stadiu de automatizare a unui sistem de atac, precum şi a componentelor de structură ale acestuia (circulaţiile, combinaţiile şi ac ţiunile tactice, tehnica fundamental ă de execu ţie a aces-tora) presu pune o activitate de lung ă durată. Ea se f ăureşte prin folosirea unor exerciţii cu caracter pretactic a căror structur ă reprezint ă un anumit fragment descompus şi izolat din întregul ce-l reprezintă atacul propriu-zis. Aceste exerciţii, reproducând diferitele fragmente ale atacului, pun succesiv în lucru, la început unul, apoi doi, trei şi în fine, patru şi chiar cinci atacan ţi. La început, aceste exerci ţii vor fi efectuate f ără adversar, accentul fiind pus exclusiv pe o cât mai corect ă execu ţie a elementelor şi mi ş-cărilor tehnice c sunt incluse în exerciţii. În etapa imediat urm ătoare, pentru a se des ăvârşi deprinderea motrică şi a fi fixat reflexul de a discerne cea mai favorabilă execu ţie în ac ţiunea respectiv ă, atacului i se va opune o ap ăra re restrâns ă ca număr de adversari şi cu anumite sarcini precise de ac ţionare. Apărătorii introdu şi în execuţie vor fi mai pu ţini ca număr şi mai mult sau mai pu ţin statici (de exemplu, vor acţiona numai ca plasament, deplasându-se cu mâinile la spate etc.). Pe m ăsura în care atacul începe a fi însuşit mai bine, calitatea ap ărării va trebui să evolueze. Ea va trebui accentuat ă în mod progresiv, ajungând să se opună, în mod real şi efectiv. 182 În baza acestor indica ţii metodice, putem distinge patru momente metodice, bine precizate, ale atacului „turbion”, după cum urmeaz ă: • 1 contra 1; • rela ţia de 2 contra 2 (folosind un fundaş + o extrem ă); • rela ţia de 3 contra 3 (în care pe lâng ă funda şul şi extrema din exerciţiul anterior apare cealaltă extremă care acţioneaz ă deplasându-se ca juc ător pivot); • circula ţiile extremelor şi ale jucătorului pivot (3 contra 3 şi apoi 4 contra 4), în care mingea pleacă de la extrema slab ă, timp în care extrema de pe partea puternic ă efectueaz ă o p ătrundere pe lâng ă jucătorul pivot. Aceste patru faze iniţiale le vom examina mai întâi, din punct de vedere strict tactic, decalându-le sche matic. Ca urmare, ne vom referi în mod exclusiv la atât de importantul aspect pe care-l ridică corectitudinea şi acurate ţea tehnicii fundamentale solicitat ă în execu ţia acestora. RELAŢIA DE „1 CONTRA 1” Această faz ă ofensivă primară reprezintă în baschetul modern contemporan fundamentul de finalizare a majorităţ ii ac ţiunilor ofensive, în care unui atacant fără sau cu minge i se opune un ap ărător. De la bun început trebuie s ă preciz ăm faptul că, în afara oric ăror aspecte, jocul în cadrul rela ţiei de „1 contra 1” î şi afl ă des ăvârşirea în „arta” atacantului de a se demarca , c ăci înainte ca el să poat ă acţiona în vreun fel, trebuie s ă fie capabil de a intra în posesia mingii şi, de preferinţă , într-o poziţie cât mai favorabil ă din care s ă poată ini ţia ac ţiunea ulterioar ă pe care o are în vedere. Mobilitatea în deplasări („ieşirea spre minge”) reprezint ă un imperativ riguros nu numai pentru a „sc ăpa” de un adversar jenant, ci mai ales pentru a mic şora traiectul de transmitere a mingii, în cazul unei pase şi a mic şora astfel riscurile unei intercepţii. Juc ătorii lipsi ţi de acea st ă mobilitate, statici în atac, reprezintă un real pericol pentru echipa lor. Prin aceasta, ei nu fac decât o „invita ţie” ap ărătorilor, o încurajare a acestora către o permanentizare a ac ţiunilor de intercep ţie, un ajutor dat adver-sarilor spre a-şi simplifica activitatea defensiv ă.

FIGURA 231: „V”-ul DE DEMAR-CAJ. Atacantul trebuie să poată s ă scape, pentru un moment, de suprave-gherea adversarului său direct. Pentru aceasta, el caut ă s ă-l atrag ă de pe o parte spre mediana terenului sau spre linia de fund, 183 pentru ca apoi „s ă ias ă” la minge ca urmare a unei schimbări bruşte de direc ţie care-i conferă un uşor avantaj momentan (prioritatea pe plan), suficient pentru a primi pasa care-i este destinat ă f ără risc. Rapiditatea şi modul cum va reacţiona ap ărătorul dup ă execu ţia demarcajului şi a pasei vor determina alegerea ac ţiunii ulterioare a atacantului. a) Efectuarea directă a unei arunc ări la co ş (FIGURA 232). La o reac ţie lent ă şi a unui gre şit plasament al ap ărătorului care-i las ă atacantului suficient câmp şi timp de ac ţionare, acesta se întoarce f ără întârziere cu faţa către co ş pentru a efectua o aruncare de pe loc sau din săritur ă lipsită de prezenţa într-un marcaj activ a adversarului. Această acţiune trebuie neapărat s ă fac ă parte din „repertoriul” ofensiv al fiec ărui juc ător, altfel jocul ap ărării devine mult u şurat. Sc ăpat de grija unei atari amenin ţă ri, apărătorul va putea utiliza alte ac ţiuni defensive, precum flotarea sau aglomerarea, acţiuni în urma c ărora el se va integra în apărarea colectivă, m ărindu-i acesteia eficien ţa în suprafa ţa cea mai vulnerabilă – cea din apropierea coşului. b) Plecarea în dribling spre centrul suprafeţei de restric ţie (FIGURA 233). Întotdeauna, ca r ăspuns la o reacţie lent ă a apărătorului şi mai ales la pers-pectiva unei „deschideri” l ăsate spre centrul suprafe ţei de restric ţie, atacantul cu minge va avea posibilitatea ini ţierii şi realizării unei ac ţiuni individuale de dep ă-şire, orientându-şi direc ţ ia driblingului său către respectiva zon ă, de unde şi posibilitatea unei eficiente arunc ări la co ş din săritur ă. c) Plecarea în dribling spre linia de fund a terenului (FIGURA 234). Ori de câte ori ap ărătorul, îngrijorat de a nu fi surprins printr-una din ac ţiunile precedente sau, foarte simplu, tentat de posibilitatea efectu ării unei intercepţii, reac ţioneaz ă precipitat la acţiunile de demarcaj ale atacantului, efectuând un marcaj agresiv şi la intercep ţie.

184 El deschide astfel – greşeală de ap ărare capital ă – drumul c ătre co ş pe direc ţia liniei de fund a terenului. Atacantul trebuie s ă foloseasc ă aceast ă situa ţie favorabil ă, ini ţiind cât mai prompt ac ţiunea sa de dep ăş ire în dribling pe care o poate finaliza dintr-o excelentă pozi ţie printr-o aruncare la co ş din apropierea panoului. d) Serie combinată de fente şi plecări în dribling Atunci când atacantul se găse şte în faţa unui ap ărător care este foarte atent şi reacţioneaz ă corect şi printr-un plasament corespunzător, el

are totuşi posibilitatea ini ţierii unei ac ţiuni individuale cu condi ţia de a reuşi, ca urmare a fentelor, să „rupă” echilibrul unui marcaj corect al ap ărătorului. În acest sens, el dispune de o serie de manevre aşa-zis clasice, specifice în ac ţiunea de „1 contra 1”. Acestea ar fi următoarele: • fent ă de aruncare la co ş şi plecare în dribling („up-and-under”); • fent ă de plecare în dribling, urmat ă de aruncare la coş („fake, drive and shot”); • fent ă spre o parte şi plecare pe cealaltă („fake and go”); • pasul „balansat” („rocker step”) sau fentele duble; • pasul „ezitant” („hesitation step”). e) Pasa către un coechipier În fa ţa unei opoziţii puternice, în care marcajul ap ărătorului este deosebit de corect şi activ şi când prima acţiune ini ţiat ă nu este eficientă, pentru a nu trena şi încetini cursivitatea specific ă a atacului nostru, este preferabil ă execu ţia rapid ă a unei pase către un coechipier. Abilitatea individuală de ac ţionare a fiec ărui juc ător este, fără îndoial ă, o condi ţie indispensabilă în eficienţa sau eşecul unei acţiuni ofensive desfăş urate împotriva propriului apărăto r. Pe de alt ă parte, această disput ă constant reluată, care opune în fiecare moment de-a lungul întregului joc, în oricare col ţ al terenului, doi jucători (atacant-ap ărător) într-un duel f ără menajamente, unde se înfrunt ă aspru calităţ ile motrice, psihice şi intelectuale ale celor doi antagonişti, constituie, totodată, una dintre atracţiile majore pentru juc ători (dar şi pentru spectatori), c ărora le confer ă aceast ă indefinit ă fascinaţie a luptei individuale, asemeni unui veritabil şi captivant regal pentru cunosc ători. Dar, dacă se confirm ă c ă fiecare dintre juc ătorii care iau parte la joc trebuie s ă dispun ă de o varietate larg ă de ac ţiuni individuale pentru a-şi dovedi eficacitatea, nu este mai puţin adevărat c ă baschetul este, prin esen ţa lui, un joc de echip ă. Referindu-ne la aceasta, trebuie să subliniem, totodat ă, faptul c ă ac ţiuni le colective nu trebuie să fie minimalizate fa ţă de cele individuale. Facem această afirma ţie ca urmare a faptului că nu de puţine ori este

185 întâlnit câte un „maniac” al mingii, care în orice situaţie de joc se năpusteşte spre a str ăpunge o apărare strânsă, impenetrabil ă, f ără a ţine cont de eforturile com une ale coechipierilor s ăi. Este, deci, neapărat necesar ca, prin calitatea de profesor-antrenor, acesta să cultive juc ătorilor săi clarviziunea, modalitatea de apreciere rapid ă a situaţiei momentane de joc şi alegerea celei mai convenabile modalit ăţ i de ac ţionare. Aceast ă alegere va trebui f ăcută dintr-un num ăr cât mai mare de procedee tehnice şi ac ţiuni tactice, pe care juc ătorii trebuie s ă şi le însuşeasc ă cât mai bine şi în condi ţii de adversitate. Aceasta este motiva ţia pentru care am extins pu ţin relatarea de mai sus şi a completa „repertoriul” ac ţiunilor prezentate în cadrul rela ţiei „1 contra 1” (atacant-ap ărător) prin această ultim ă manevră pe care am consemnat-o prin „pasa c ătre un coec hipier mai bine plasat ”. În preg ătirea ac ţiunilor din cadrul rela ţiei de „1 contra 1”, atacantul trebuie capacitat de a-i cunoa şte, cât mai repede, calităţ ile şi deficien ţele defensive ale adversarului s ău direct. În acest scop, pentru început, este de preferat ca el s ă p ăstreze ceva mai mult mingea spre a sonda modul de ac ţionare defensivă a apărătorului decât s ă acţioneze haotic, pierzând mingea. Acest lucru conduce la instalarea unui echilibru de ac ţionare prin care atacantul va fi capacitat cu posibilit ăţ ile efective de a analiza concret situa ţia dată şi cu facultatea de a exploata în teren cea mai mic ă sl ăbiciune dovedit ă de ap ărător, concomitent cu integrarea ac ţiunii sale în ac ţiunile colective ale echipei. D esigur, expunerea noastr ă se înscrie în conti-nuitatea de înlănţu re a programului propus, de prezentare în continuare a modului de acţionare în cadrul rela ţiilor de „2 contra 2”, „3 contra 3” etc.,

destinat configur ării sistemului ofensiv propus, dar mai ales form ării a şa-numitulu i „spirit de echip ă”. Rezumând posibilităţ ile de ac ţionare ale atacantului fa ţă în faţă cu ap ărăto rul în cadrul rela ţiei de „1 contra 1”, putem schematiza: ACŢIUNEA AP ĂRĂTORULUI ACŢIUNEA ATACANTULUI întârziat ă – aruncarea la co ş imediată – dribling spre centrul suprafe ţei de restric ţie foarte agresivă – dribling spre linia de fund a terenului echilibrat ă – combinaţii de fente, plec ări în dribling, aruncare la co ş – pasă c ătre un coechipier mai bine plasat. 186

RELAŢIA DE „2 CONTRA 2” (ÎNCRUCI ŞAREA SIMPL Ă) Prin utilizarea sistematic ă a combina ţiei de „încruci şare simpl ă” atacul nostru pe care l-am denumit „turbion” conferă o integrare ofensiv ă fundaşilor, nerestric ţionându-i la un simplu rol de „observatori”, cărora li se autorizeaz ă, din când în când, efectuarea unei arunc ări la co ş de la distan ţă sau o ipotetică p ătrundere. Din contr ă, ei sunt integraţi în atacul nostru în mod permanent şi au numeroase şi avantajoase posibilităţ i de finalizare. Încruci şarea simplă reprezint ă o combina ţie tactică clasic ă, a c ărei utilizare a fost întotdeauna larg r ăspândit ă în jocul de baschet. Progresul prodigios al tehnicilor defensive din ultimii ani nu a alterat cu nimic eficacitatea acestei combinaţii, care însă a cunoscut anumite evolu ţii în tehnica sa de execu ţie. ÎNCRUCI ŞAREA SIMPL Ă (FIGURA 235) Fundaşul (f) paseaz ă mingea extremei (e) care se demarc ă „ie şind” la minge. Fentând o plecare spre centru, (f) schimbă direcţia şi urmându- şi pasa, încruci şează pe (e), pătrunzând prin exterior. Încruci şarea simplă poate fi concretizată în dou ă modalităţ i diferite: 1) PASA ÎNMÂNATĂ (FIGURA 236) La trecerea lui (f), extrema (e) îi cedează mingea printr-o pasă înmânat ă („hand-off pass”); fundaşul (f) î şi continu ă deplasarea în dribling spre coş, putând s ă finalizeze printr-o aruncare la coş din dribling sau din s ăritur ă. 2) PASA ÎNTÂRZIAT Ă (FIGURA 237) Dacă extrema (e) nu-i înmânează mingea fundaşului (f) la trecerea acestuia pe lâng ă el în combinaţia de încrucişare simpl ă, (f) î şi va continua deplasarea spre col ţul terenului sau spre linia de fund unde, demarcat, poate primi pasa de la acesta. Din această combina ţie apar şi situa ţii de finalizare efectuate ca urmare a unor paravane reie şite din combina ţia de încruci şare simpl ă. 187

Fig.238.

Fig. 239. FIGURA 238: În situa ţia când apărătorul direct al funda şului (f), aflat în posesia mingii, îl opreşte pe acesta în înaintarea sa, el îi va face un paravan extremei (e) şi-i va pasa mingea; (e) poate finaliza atacul printr-o aruncare la co ş din s ăritur ă. FIGURA 239: În cazul în care extrema (e) iniţiază o ac ţiune individual ă de depăş ire, dar ap ărarea riposteaz ă corect, oprindu-l din acţiune, el îi va pasa mingea fundaşului (f) şi determin ă un paravan pentru a-i da acestuia posibilitatea să finalizeze printr-o aruncare la co ş din săritur ă. Evocarea situa ţiilor prezentate mai sus nu este limitat ă. Sunt şi alte modalit ăţ i asem ănătoare prin care se poate continua dezvoltarea atacului, cele prezen-tate fiind şi cele mai reprezentative. Aceste combinaţii dintre fundaş şi extrem ă, care se desf ăş oară fie pe dreapta, fie pe stânga ap ărării, preseaz ă flancurile printr-o dublă şi învăluitoare amenin ţare, asemenea unor cleşti (FIGURA 240). COMBINA ŢIA DE ÎNCRUCI ŞARE SIMPLĂ DUBLATĂ DE APARI ŢIA CELUI DE-AL TREILEA ATACANT (RELA ŢIA DE „3 CONTRA 3”). În situa ţia în care, concomitent cu desf ăş urarea combinaţiei noastre de încrucişare simpl ă, extrema puternic ă (E) traversează suprafaţa de restric ţie pe direc ţia mingii şi apare pe post de pivot, acest fapt m ăre şte într-o mare m ăsură eficien ţa combina ţiei. Menţionăm faptul că din diagramele pe care le vom prezenta relativ la aceast ă combina ţie, pentru o mai clară viziune, în mod voit am omis din reprezentările grafice apărătorii. FIGURA 241: Prezent ăm modul de împreunare a combinaţiei de încruci şare simpl ă cu demarcajul extremei puternice apărut pe post de juc ător pivot

188

FIGURA 242: Prezint ă o prim ă posibilitate de desfăş urare a atacului ca urmare a încrucişă rii simple dintre (f) şi (e): pasa lui (e) c ătre funda şul (f) care, la rându-i, paseaz ă mingea extremei (E) – care, conform circulaţiei stabilite, traversează suprafa ţa de restric ţie şi, primind mingea, poate finaliza. FIGURA 243: Menţioneaz ă o opţiune diferit ă, în care extrema (e) îl angajează pe (E) ap ărut pe post de pivot şi care, la rându-i, paseaz ă fun-da şului (f) d marcat pe colţul terenului în urma încruci şă rii simple efec-tuate cu (e) şi care are pos bilitate de finalizare. Toate aceste combinaţii, desf ăş urate fie pe partea dreaptă, fie pe cea stâng ă a terenului (FIGURA 244), oferă posibilitatea desf ăş ur ării unui atac „triunghiular” pe una din părţile laterale ale terenului, atac de o real ă eficacitate atât împotriva apărării om la

om, cât şi în zon ă. Pentru a pune în practic ă aceste manevre de încruci şare simpl ă cu apari ţia extremei pe post de juc ător pivot, va trebui ţinut cont de faptul că în atacul „turbion” propriu-zis, demarcarea extremei puternice este înlesnită de o p ătrundere precedat ă de o schim-bare de direcţie. Aceast ă acţiune presupune prezen ţa unui coechipier, în cazul nostru jucătorul pivot (P), care se constituie drept paravan sau ac ţio-neaz ă b locându-i ap ărătorul extremei puternice (E) în deplasarea efectuată de jucătorul de pe postul de extrem ă. Descrierea posibilit ăţ ilor de ac ţionare o vom prezenta în continuare în cadrul circulaţiei extremelor şi a pivotului. CIRCULAŢIA EXTREMELOR ŞI A PIVOTULUI (RELAŢIILE DE „3 CONTRA 3” şi „4 CONTRA 4”) La începutul acestui studiu, în diagramele 205, 206, 207 şi 208, am prezentat o descriere detaliat ă a acestei circula ţii. În efectuarea exerci ţiilor, dup ă felul de organizare a acestora, putem avea de a face cu o relaţie de „3 la 3” sau în cazul apari ţiei unui pasator, de „4 contra 4”. Fig. 242. Fig. 243. 189 PĂTRUNDEREA PRECEDATĂ DE SCHIMBARE DE DIREC-ŢIE şi ducerea adversarului direct în blocajul juc ătorului pivot. După cum se cunoa şte, principalele mijloace folosite în circula ţia extremelor şi a pivotului din cadrul atacul ui „turbion” sunt ducerea pro-priului ap ărăt or de c ătre juc ătorul extrem ă de pe partea puternică în paravanul constituit de cuplul format de jucătorul pivot şi ap ărătorul acestuia şi schimbarea de direc ţie şi de ritm în alergare, pe care acesta o efectueaz ă în deplasarea lui, p ătrunzând fie prin dreapta, fie prin stânga jucătorului pivot.

FIGURA 245: Ilustreaz ă cele prezentate mai sus, în care extrema puternică (E) p ătrunde spre mediana suprafe ţ ei de restric ţ ie, în timp ce în FIGURA 246 este prezentat ă p ătrunderea efectuată spre linia de fund a terenului. În aceste situa ţii, singura posibilitate de r ăspuns a apărării va fi o eventuală schimbare de adversari („switch”), prin care ap ărătorul juc ă-torului pivot „s mb ă omul” şi-l preia pe atacantul extremă la trecerea acestuia, l ăsându- şi propriul adversar (pivotul – în cazul nostru) în seama coechipierului său. Acesta însă este, pentru moment, blocat de jucătorul pivot. De aici urmează urm ătoarea replic ă a atacului.

FIGURA 247: Juc ătorul pivot (P) – preluat în marcaj de noul s ău ap ărător care îns ă se va afla într-un plasament total necorespun-zător – va folosi acest avantaj şi, la rândul său, va putea pătrunde demarcat în suprafa-ţa de restricţie, dublând ofensiv (sau defen-siv pătrunderea extremei puternice (E). 8 0

ATACUL ZONEI Toate acţiunile şi combina ţiile tactice prezentate şi analizate pân ă în momentul de faţă au fost raportate la opoziţia unei ap ărări adverse om la Fig. 245. Fig. 246. 190 om. Însă, aşa cum am mai arătat, atacul „turbion” î şi dovede şte prin întregul s ău edificiu, caracteristica unui atac polivalent prin adaptarea sa

şi ca atac împotriva unei apărări în zonă. De-a lungul ultimilor ani, ap ărarea a cunoscut o veritabil ă îmbun ătăţ ire şi transformare. Deşi două sunt marile concep ţii defensive clasice ce sunt opuse şi î şi împart sufragiile – ap ărarea individuală şi ap ărarea în zon ă, în care, prima reac ţioneaz ă în funcţie de activitatea desf ăş urat ă de fiecare juc ător, cealaltă concentrându-se totalmente asupra deplasărilor mingii –, de-a lungul evolu ţiei baschetului de mare performanţă , asist ăm la o interpătrundere şi o adaptare a avantajelor reciproce ale clasicului, ajungându-se la multiple forme hibride, precum: – om la om cu schimbarea adversarilor („swutching”); – om la om cu flotare („floating and sagging”); – zone agresive („pressing zone”); – zone de h ărţuire („zone press”); – zone adaptate sau mascate („flexing and spot-up zones”); – ca şi diversele combina ţii de zon ă şi om la om: – zona + unu („boxand-one”, „diamond-and-one”, „strong-side combination”); – zona + doi („triangle + 2”, –tandem + 3” etc.). Aşa după cum tacticile defensive au pr ogresat, la fel, în paralel, şi atacul zonei a evoluat. Vechilor şi simplelor mijloace ale atacului de determinare a unei superiorit ăţ i numerice şi de circula ţie rapid ă a mingiei s-au adăugat o mai mare mobilitate a jucătorilor manifestat ă prin p ătrunderi scurte şi în adân-cime, utiliz rea blocajelor şi paravanelor, precum şi sporita eficacitate a finaliz ărilor de la distan ţă , cu o valoare crescut ă la 3 puncte a co şului înscris. Desigur c ă cel mai bun mijloc de atac împotriva unei ap ărări în zonă r ămâne înc ă CONTRAATACUL, întrucât el acţioneaz ă şi se desf ăş oară înainte ca apărarea s ă se poată regrupa şi organiza. Totuşi, în nici un caz ast ăzi, el nu poate să se erijeze în sistem unic şi integral de atac împotriva zonei, deoarece reu şita sa depinde de un oarecare num ăr de factori care nu se g ăsesc întotdeauna reuni ţi. Când zona este regrupată, va trebui să se dispună de un atac echilibrat, care să r ăspundă diferitelor criterii şi principii pe care le vom enumera în continuare. DEP ĂŞIREA NUMERIC Ă La origine, apărarea în zon ă const ă dintr-o simplă repartiţie teritorial ă a sarcinilor defensive. Fiecare apărător asigura singur apărarea unei zone bine determinat ă. Pentru atac s-a pus ca problemă modalitatea 191 găsirii unor mijloace ofensive, fapt solu ţionat prin opunerea într-una sau mai multe zone din teren a unui num ăr de atacan ţi superior celui al apărătorilor prin care s ă se realizeze o depăş ire numerică a acestora (FIGURA 248). Acest principiu a rămas perma-nent valabil, astăzi fiind concretizat de foarte mulţi antrenori prin opunerea în fa ţa unei ap ărări în zon ă a unui dispozitiv ofensiv care respectă princi-piul „triunghiularit ăţ ii”, concretizat de clasicul atac 1–3–1. (FIGURA 249). CIRCULAŢIA RAPIDĂ A MINGII Este mult prea clar faptul că numai echipierii afla ţi în posesia min-gii pot înscrie pu ncte. Plecând de la aceasta, apărarea în zon ă consacră mingii întreaga sa atenţie şi încearc ă s ă se înt ăreasc ă prin plasarea între minge şi co ş a unui veritabil „zid” de ap ărători. Mobilitatea acestuia este determinată de deplasările la care este supus ă mingea de către atacan ţi

prin serii de pase rapide şi repetate care determin ă antrenarea ap ărării într-o succesiune de deplas ări, implicit de ajust ări continue. Această serie de deplas ări ale juc ătorilor din grupajul defensiv al zonei determin ă, la un moment dat, unele inexactităţ i de răspuns ale ap ărătorilor, consecin ţă a instalării unei st ări de oboseal ă asupra acestora. (FIGURA 250). Ca urmare, este deosebit de important de a obliga apărarea la deplasări cât mai multe şi variate pentru a mări starea de oboseal ă şi riscurile unor dezechilibre în coordonarea deplasărilor ap ărătorilor. Şi nu trebuie uitat c ă una dintre cele mai vulnerabile şi amenin ţă toare pozi ţii pe care trebuie ca mingea să ajung ă într-un atac de zonă este pe colţul terenului sau în apropierea liniei de fund a terenului (FIGURA 251). Fig. 250. Fig. 251. 192

EXPLOATAREA PĂRŢILOR SLABE Toate formele şi variantele ap ărărilor în zon ă prezint ă p ărţi „vulne-rabile”, mai pu ţ ecât altele, de care adversarul trebuie să profite. FIGURA 252: Ne readuce aminte de modalitatea clasică de a a şeza dispozitivul ini ţial al unei variante de zon ă (în cazul nostru, zona 2–1–2). Casetele neocupate relevă suprafeţele vulnerabile. Se poate repro şa acestei maniere grafice că nu ţine seama decât de dispozitivul ini ţial de aşezare al zonei, fără a se ocupa de „alunecările” care au loc raportat la circulaţia mingii sau a realizării dep ăş irii numerice pe o anumit ă zon ă din ap ărare. Este evident, deci, că slăbiciunile unei zone rezultă şi din dificult ăţ ile acesteia de a efectua anumite ajust ări. Dispozitivele majorit ăţ ii zonelor clasice prezintă anumite p ărţi slabe ce apar fie din dispozitivul iniţial, fie ca urmare a anumitor ajust ări ale acestora raportate la ac ţiunile ofensive ale atacului. Acestea sunt mai evidente în suprafa ţa din preajma liniei de arunc ări libere, la colţurile şi suprafe ţele laterale ale terenului şi, uneori, de şi paradoxal, pe locul cel mai bine păzit, în principiu, cel de sub coş (FIGURA 253 – Suprafe ţele haşurate). Ca urmare, trebuie s ă eviden ţiem din nou, imensul succes pe care îl are în continuare atacul 1–3–1, succes rezultat atât din „exploatarea” metodică a sl ăbiciunilor eviden ţiate mai sus, cât mai ales din aplicarea principiului „triunghiularităţ ii” în atacul ce cumuleaz ă atât avantajele supranumericului obţinut ca urmare a realiz ării dep ăş irii numerice, cât şi ale seriilor de pase redublate. INCURSIUNILE ÎN INTERIORUL ZONEI Astăzi nu mai poate fi conceput un atac de zonă f ără circulaţii active atât de minge, cât şi de jucători. Imobilismul manifestat în atacul de zon ă trebuie comb ătut cu toat ă energia, întrucât el determină, în condiţiile unei ap ărări activ-agresive în zon ă, insuccesul. Aspectul de imobilism în atacarea unei zone trebuie în ţeles prin acel atac în care jucătorii îşi asum ă, în mod constant, pozi ţii fixe, imuabile şi exclusive. În consecinţă , această modalitate creează anumite „trasee” inevitabile pe care le parcurge mingea, trasee ce pot fi repede reperate şi închise de o ap ărare experimentat ă. Fig. 252. Fig. 253. 193 Fa ţă de cele arătate, atacul împotriva ap ărării în zon ă are obligaţia de a supune ap ărarea unei presiuni continue care să o „sufoce”, folosind o circula ţie a juc ătorilor bazat ă pe p ătrunderi efectuate atât în interiorul ei cât şi pe direc ţia liniei de fund a terenului. Eficacitatea unor asemenea „incursiuni” se bazeaz ă pe surpriza produs ă prin iniţierea lor nea şteptată

şi prin amenin ţarea permanentă pe care trebuie să o suporte ap ărarea. Atacantul care ini ţiază o asemenea p ătrundere trebuie s ă r ăspundă acestor cerin ţe ofensive pentru a crea un efect de surpriză, a se demarca şi chiar să primeasc ă mingea, determinând astfel o puternică ameninţare prin posibilitatea favorizant ă de a finaliza. FIGURA 254: Prezint ă exemplificarea a dou ă pătrunderi efectuate cu direc ţie de co ş de pe partea mingii. Este cazul tipic al combina ţiei de „d ă şi du-te” („give and go”), combina ţie care nu este suficient de convenabilă pentru atacul împotriva unei zone, întrucât aceasta î şi concentreaz ă întreaga sa aten ţie asupra mingii şi anticipeaz ă cu u şurin ţă respectivele deplas ări ale atacanţilor. Pe de alt ă parte, direcţia de efectuare a acestor deplasări îi îndep ărteaz ă pe pătrunz ători de mingea pe care ei sper ă s ă o primească, întrucât, cu cât ei p ătrund mai în interiorul zonei, cu atât cresc riscurile ca even-tuala pas ă de angajare în respectiv a combina ţie să fie interceptat ă de c ătre apărători. Deplasările indicate în FIGURA 255 par a fi mai eficiente. Iniţiate de pe partea opus ă mingii, de către cei doi atacan ţi ce apar inopinat în spatele ap ărătorilor, sunt mult mai dificil de anticipat, mai ales atunci când direc ţia lor este astfel orientată, încât s ă scurteze traiectoria pasei, fapt ce micşorează posibilităţ ile de interceptare a mingii. Privitor la pătrunderea exemplificat ă în FIGURA 256, în care mingea se g ăse şte în apropierea liniei de fund a terenului, aceasta cumuleaz ă aceleaşi avantaje prezentate anterior, cât şi pe cel al unui mai optim plasament şi orientare a atacantului pătrun-zător, întrucât permite o vedere simultană atâ asupra mingii, cât şi asupra coşului. Fig. 254. Fig. 255. Fig. 256.

194

PARAVANE ŞI BLOCAJE Unor conservatori li s-ar părea suficient de bizar de a prezenta un asemenea factor ca modalitate de a acţiona în atacul împotriva unei ap ărări în zonă. De altfel, sunt destui ani care au trecut de când tehnicile de efectuare a paravanelor şi blocajelor, alt ădată rezervate exclusiv atacului împotriva ap ărărilor individuale, sunt utilizate cu un succes asemănător şi împotriva ap ărărilor în zonă. Folosirea acestor combina ţii tactice împotriva ap ărărilor în zonă înc ă nu şi-au atins apogeul, fiind convinşi că aceste modalit ăţ i vor fi solicitate mai amplu, mai ales în baschetul autohton, dat fiind tendinţa zonelor moderne de a fi activate până la a deveni suficient de agresive, pentru a hărţui atacul advers. Ca exemplificare, vom prezenta trei aspecte de joc în atacarea apărării în zon ă, realizabile prin folosirea acestor combina ţii.

FIGURA 257: La pasa efectuată între cei doi fundaşi (1 către 2), atacantul (4) execută un blocaj urmat de „ie şire din blocaj” la ap ărătorul extrem ă din zon ă. Concomitent, pivotul (5) îl blocheaz ă pe fundaşul din zon ă de pe aceea şi parte, creând ast-fel un culoar între cele dou ă planuri le zonei, cu-loar în care funda şul (2) în dribling se poate infiltra şi finaliza de la o distan ţă convenabil ă de coş. FIGURA 258: Prin dublul blocaj efectuat de pivotul (5) şi centrul (3) asupra ap ărătorului de pe postul de fundaş în zon ă, se creează posibilitatea unei finalizări de la o distanţă convenabil ă pentru extrema (4), care trece în dribling de apărătorul din faţa sa de pe post de extrem ă în zon ă. FIGURA 259: Se demonstreaz ă modalitatea de ac ţionare a funda şului conduc ător de joc care be-neficiază de blocajul efectuat de ex trema de pe partea opus ă mingii (2) la ap ărătorul care iese la acesta o dată cu reprimirea mingii de la atacantul (4). Ini ţierea unei dep ăş iri în dribling pe culoarul central este ajutat ă şi prin p ătrunderea paravanat ă efectuată de centrul (3), care se opune astfel even-tualei interven ţii a ap ărătorului din centrul zonei. 195 Toate acestea ne dovedesc, înc ă o dată, c ă baschetul modern este, în mod obişnuit, caracterizat drept un joc de o deosebit ă mi şcare prin deplasările efectuate de juc ători în cadrul circula ţiilor respective! Atacul 2-3 preconizat de noi şi pe care în mod plastic l-am denumit „turbion” (vârtej), f ără a avea preten ţia de a fi singurul valabil, reune şte, totu şi, o serie de avantaje, dintre care cele mai importante calit ăţ i rezid ă în mobilitatea şi echilibrul pe care le conferă echipei care-l adopt ă. În consecinţă , el r ăspunde principiilor mode rne la care trebuie să fie conceput un atac de zon ă, care, la rândul ei, şi ea a fost modernizat ă: determinarea dep ăş irii numerice, circula ţiile de minge şi de juc ători, pătrunderi succesive cu direc ţie de co ş, „exploatarea” p ărţilor slabe ale ap ărării, eficacitate în folosirea paravanelor şi blocajelor, o mare putere în recuperarea ofensiv ă, un bun echilibru defensiv şi, mai ales, enormul avantaj dat prin continuitate şi reversibilitate a sistemului ofensiv.

196 8. MIJLOACE ŞI ACŢIUNI TEHNICO-TACTICE FOLOSITE ÎN PREGĂTIREA SISTEMULUI DE ATAC 2-3 ÎN CONTINUITATE ŞI CU REVERSIBILITATE

În concepţia oric ărui specialist, baza pregătirii tactice atât a jucătorului, cât şi a echipei, trebuie să constea în pregătirea „fundamentalelor” jocului. A stăpâni cât mai corect elementele constitu-tive ale tehnicii fundamentale, precum şi bazele ac ţiunilor tacticii individuale reprezintă prima condi ţie a succesului în jocul de baschet. Ca urmare, o concep ţie corect ă de antrenament nu poate minimaliza perfec-ţionarea acest or „fundamentale” ale jocului de baschet. Ce este, deci, şi în ce const ă aceste „fundamentale” ale jocului de baschet? Nimic altceva decât un întreg ansamblu de mişcări esen ţiale, cu un vădit caracter tehnic, dar mai ales tactic, ce cuprinde: poziţia fundamen-tal ă, jocu l de picioare, mânuirea mi ngii, pasele, dr iblingul, arunc ările la co ş, la care trebuie ad ăugat şi completul repertoriu al mi şcărilor tehnice defensive, prin care întreg tabloul celor două faze fundamentale ale jocului: atacul şi ap ărarea, la care particip ă în aceea şi m ăsură toţi echi-pierii 5-ul n teren, ofer ă aspectele complete ale derul ării unui joc de baschet. Întreg acest ansamblu de mişcări esen ţia le (de „acte motrice integrate” – cf. L. Teodorescu), a c ărui cunoa ştere şi folosire practic ă este indispensabil juc ătorului spre a se putea „exprima” în cadrul ac ţiunilor de joc, fie ele de colaborare, fie de adversitate. Ca toate jocurile sportive colective, baschetul este înainte de toate, un mijloc de exprimare a individului în contextul integr ării sale în colectivitatea reprezentat ă prin echipă. În acest sens, „fundamentalele” re-prezint ă voca ularul jocului de baschet. Aşa cum bog ăţ ia şi calitatea vocabularului determină valoarea unei prelegeri, dimensiunile „reperto-riului” tehnico -tactic individual al juc ătorului de baschet determin ă calitatea presta ţiei sale în joc, presta ţie care, în mod obligatoriu, trebuie s ă se înscrie într-un ansamblu ce determină, prin rigurozitatea disciplinei lui, jocul echipei. În consecin ţă , aspira ţia c ătre un progres materializat prin perfor-manţă îl determin ă ător s ă se supun ă unei înv ăţări de durat ă şi trudă certe, dar ale c ăror repercusiuni pozitive sunt pentru el recompensatorii şi entuziaste. O dat ă cu fiecare pas făcut, bucuriilor reînnoite permanent, ca

197 urmare a exerci ţiului fizic intens practicat, li se adaug ă satisfacţia profundă a progresului realizat prin treapta urcat ă spre ceea ce i s-a p ărut drept inaccesibil, da r întotdeauna mai aproape de perfec ţiune. Prin aceasta, rolul activit ăţ ii sportive, a sportului în general, dep ă-şeşte cadrul de j ac ă pentru a pătrunde în domeniul constituit prin calitatea şi raportul socio-cultural pe care le abordeaz ă practica sportivă de per-forman ţă şi se dentific ă cu o riguroasă şi benefică şcoal ă a lumii sportive. Ca urmare, prin avantajul conferit de o confirmare mai imediată, modalitatea în care este condus procesul de perfecţionare a „fundamen-talelor” jocului d etermin ă viitoarele succese sau eşecuri ale echipei. Orice tactică, cât de sofisticat ă sau combinativ ă ar fi, nu î şi poate datora eficien ţa dacă executan ţii ei nu reprezint ă un nivel ridicat în execu ţia mijloacelor tehnice care o fundamenteaz ă. Realizarea tacticii este condi-ţionat ă de pregătirea tehnic ă, ambele condi ţionându-se şi influen ţându-se recip roc. L. Teodorescu 1

arat ă c ă „... în lupta sportiv ă, baza succesului o constituie capacitatea de a judeca în timpul disputei. Tehnica oferă mijloace ce trebuie folosite, uzând de raţiune. F ără a nega sau neglija contribuţia preg ătirii fizice şi psihologice, afirm ăm că un joc sportiv se caracterizează şi const ă din tehnic ă, plus gândire tactic ă. Gândirea tactică – denumire convenţional ă – este aceea care d ă con ţinut tactic procedeelor tehnice ... şi se poate concretiza eficace când juc ătorul dispu-ne de un fond bogat de proc edee tehnice, de experien ţă de joc şi de preg ă-tire tactic ă cores punzătoare”. În urma acestei succinte introduceri în tematica pe care ne-am propus să o trat ăm cu privire la mijloacele tehnico-tactice fundamentale specifice folosite în preg ătirea atacului prezentat în capitolul anterior al lucr ării noastre, consider ăm că aducem o contribu ţie relativ ă la modul în care trebuie în ţeleas ă pregătirea complex ă a unei echipe care vizeaz ă perf ormanţa. 1 ° TEHNICA FUNDAMETAL Ă SPECIFIC Ă Făcând unele remarci asupra a ceea ce reprezint ă „fundamentalele” jocului, trebuie s ă arătăm că execu ţia acestora trebuie întotdeauna s ă se bazeze pe raţiune şi logic ă. Ca urmare, în cadrul „fundamentalelor” deosebim procedeele tehnice şi ac ţiunile tactice individuale. Nu departe de realitatea termenului este şi încadrarea în acest con ţinut a unor combinaţii tactice. 1 Teodorescu, Leon, Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism, Bucure şti, 1975.

198 În general, este denumit procedeu tehnic un sistem complex şi stereotip de acte motrice (o succesiune stereotip ă de poziţii şi mi şcări ale segmentelor corpului), structurat cât mai ra ţional, aplicabil într-o fază asemănătoare unei ac ţiuni de atac sau de apărare, executat în condiţii diferite de viteză, for ţă , amplitudine etc., adaptându-se continuu ac ţiunilor adversarului şi condi ţiilor concrete de joc. Acţiunea tactic ă individual ă reprezint ă selecţionarea şi aplicarea conştient ă de către un juc ător, într-o faz ă a jocului, a celui mai indicat complex de procedee tehnico-tactice în disputa sa cu unul sau mai mul ţi adversari şi în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării unei sarcini parţiale a jocului. SCHIMBAREA DE DIREC ŢIE Constituie un element tehnic în cadrul jocului ofensiv fără minge, folosit cu eficien ţă în acţiunea individuală de demaraj împotriva unui ap ă-rător care ex marcaj agresiv. Const ă dintr-o frânare brusc ă – în cazul în care atacantul se g ăse şte în alergare – sau dintr-o p ăş ire pe piciorul exterior deplasării ulterioare a juc ătorului. Acest lucru se execut ă în doi timpi:

FIGURA 260: SCHIMBAREA DE DIREC ŢIE 1 – Simularea plec ării spre stânga printr-o păş ire scurtă terminat ă cu o frânare vioaie pe piciorul stâng, însoţit ă şi de o fentă executat ă cu bra ţul, um ărul, capul şi, mai ales, cu privirea; centrul de greutate este coborât ca urmare a ghemuirii pe acest picior, corpul gata de a „ ţâşni” în sens invers. 2 – Piciorul stâng în flexie, se destinde şi propulseaz ă juc ătorul spre partea opus ă; păş ind pe piciorul drept, atacantul sprinteaz ă în alergare, deter-minând depăş ir ărătorului în şelat prin fenta de plecare spre stânga. Schimbarea de direc ţie din alergare foloseşte aceeaşi tehnic ă, viteza de deplasare creând o dificultate suplimentar ă apărătorului. Ca urmare, atacantul va trebui s ă accentueze flexia pe piciorul de frânare, coborând şi

199 controlând apoi deplasarea centrului de greutate pe noua direcţie de alergare, fiindu-i suficient ă mărirea pasului pe prima păş ire spre dreapta. OPRIREA ÎN DOI TIMPI Reprezint ă modalitatea cea mai naturală şi cea mai sigur ă pentru a efectua o oprire în urma unei deplas ări în dribling sau a unei „ieşiri la minge”, în vederea prinderii acesteia. FIGURA 261: Oprirea stâng-dreptul Primul timp • Oprire din alergare printr-o uşoară săritur ă, urmat ă de o păş ire viguroas ă pe piciorul stâng; • menţinerea centrului de greutate al cor-pului spre înapoi, printr-o flexie mai pronunţat ă a genunchiului piciorului stâng, moment ce coincide cu prinderea mingii; • întreg ansamblul de mi şcări, ca urmare a inerţiei, va proiecta corpul spre înainte, motiv pentru care urmeaz ă: Al doilea timp • O păş ire spre înainte pe piciorul drept, în care flexia genunchiului va amortiza definitiv tendin ţa de înaintare a corpului; • piciorul stâng trebuie să r ămână în contact cu solul: el reprezint ă piciorul de pivotare în jurul c ăruia se vor executa apoi eventualele pivot ări. O oprire DREPT-STÂNGUL folose şte acelaşi lucru biomecanic, rolul picioarelor fiind, desigur, inversat. În urma preg ătirii lor, to ţi jucătorii trebuie să fie capabili de a executa, f ără distinc ţie, oprirea în doi timpi atât prin păş irea stâng-dreptul, cât şi drept-stângul raportat la plasamentul de moment în teren şi faţă de co ş. FIGURA 262: Se precizează poziţia pe care trebuie s ă o adopte un jucător după o oprire drept-stângul. Piciorul stâng este în faţă şi are rol de amortizor; piciorul drept, înapoi, este piciorul de pivotare.

200 REMARCĂM:

O pozi ţie fundamental ă joas ă în care greutatea corpului trebuie repartizat ă spre înapoi, genunchii flexa ţi, iar centrul de greutate al corpului coborât. Mingea va fi protejată în dreptul bazinului. Privirea ridicată pentru a oferi o cât mai bun ă viziune asupra jocului. Pozi ţia jucătorului bine echilibrat ă şi joasă u şurează oricare dintre acţiunile urm ătoare. PRINDEREA MINGII DIN PASĂ Jocul modern presupune un b aschet dinamic, în care jucătorul trebuie s ă fie deosebit de mobil şi întotdeauna capabil s ă „iasă” în întâmpinarea mingii care-i este adresat ă; prin aceasta, el determin ă o scurtare a traiectului ei care nu este controlabil. Privitor la prinderea propriu-zis ă a mingii dintr-o pasă, aceast ă acţiune necesit ă o anumit ă tehnic ă a jocului de picioare în care nu mai stricta ei respectare îi confer ă importan ţa tactic ă de care trebuie s ă se bucure în desf ăş urarea jocului. Spre exemplu, un atacant aflat în culoarul

lateral al terenului şi care efectuează o „ieşire” la mingea pe care o prinde, folosind tehnica opririi în doi timpi, va executa primul timp al opririi pe piciorul interior, adic ă pe piciorul cel mai apropiat de adversarul său direct, în timp ce piciorul din fa ţă (al doilea timp al opririi) va fi întotdeauna piciorul exterior (cel mai apropiat de linia laterală a terenului). Mingea trebuie să-i parvin ă juc ătorului care „iese” în întâmpinarea ei, în dreptul umărului exterior şi pu ţin înainte pentru a-i asigura o protecţie cât mai bun ă. Rezumând, deci, prinderea unei pase trebuie să se facă întotdeauna printr-o „ie şire” (o deplasare mai mult sau mai puţin lungă) în direc ţia din care vine mingea, efectuând simultan o oprire în doi timpi, oprire pe care o putem preciza ca fiind laterală faţă de co ş. Ca urmare, atacantul se va găsi astfel cu spatele c ătre linia lateral ă a terenului, cu fa ţa către joc, protejând mingea şi având o vedere total ă şi permanent ă asupra câmpului de joc. „Ieşirea” la minge şi prinderea ei în condi ţiile păstr ării unei pozi ţii cu fa ţa la joc reprezint ă un principiu de baz ă; execu ţia acestei tehnici are aceea şi eficacitate nu numai pe culoarele laterale ale terenului, ci în oricare loc de pe teren. Fig.263. 201 FIGURA 264: Este ar ătat momentul ime-diat urm ător execu ţiei unei prinderi de minge, ca urmare a „ieşirii” în întâmpinarea acesteia, prindere ce se execut ă simultan cu execuţia unei opriri în doi timpi. Astfel, din momentul în care jucătorul intr ă în posesia mingii, el va trebui să se orienteze cu faţa către co ş, adoptând o pozi ţie echilibrat ă prin aducerea piciorului din fa ţă pe linia celuilalt picior (piciorul de pivotare, care r ămâne în contact cu solul), ca urmare a unei pivot ări printr-o păş ire spre înapoi. Atacantul adoptă astfel o pozi ţie fundamental ă echilibrată care-i va da posibilitatea să poată aprecia şi chiar s ă domine situa ţia imediat următoare pentru a acţiona cât mai eficient. El nu a folosit înc ă driblingul: deci, potenţialul s ău ofensiv rămâne intact. Această situaţie tactic ă, asociat ă cu pozi ţia adoptată reprezint ă a şa-numita tehnică a „ poziţiei triplei amenin ţă ri ”. POZIŢIA TRIPLEI AMENIN ŢĂRI (triple-threat position) Un atacant cu minge aflat în poziţia triplei amenin ţă ri este un jucă-tor al c ărui poten l ofensiv r ămâne intact, potenţial ce poate fi materia-lizat prin posibilit ăţ ile confer ite spre a putea s ă arunce la coş, s ă paseze sau s ă plece în dribling, lucru care, pentru apărare, reprezint ă o ameninţare permanent ă. În consecin ţă , pozi ţia fundamental ă adoptată de atacantul cu minge („ pozi ţia triplei ameninţă ri ”) repre-zintă o pozi ţie echilibrat ă, cu fa ţa către co ş, cu genunchii uşor îndoiţi şi cu mingea ţinut ă la înălţimea pieptului. Fa ţă de un asemenea atacant, ap ărătorul va avea permanent incertitudinea anihil ării conti-nuităţ ii şi cursivit ăţ ii pe care acest a o va putea da ac ţiunii

sale ofensive, respectiv, a ac ţiunii sale defensive pe care el va trebui să o adopte. Fig. 265. 202 Specialiştii domeniului sus ţ in c ă, din punct de vedere tactic, pozi ţ ia triplei amenin ţă ri constituie fundamentul necesar pe care se va putea construi „edificiul” tehnicii individuale ofensive. Dând eficien ţă acestei tehnici, juc ătorul va avea toate atuurile de a ajunge un atacant complet: el va trebui să dobândeasc ă o execu ţ ie cât mai rapid ă, dar şi foarte precisă a aruncării la coş de la distan ţă , s ă-şi dezvolte percep ţ ia vizuală şi siguran ţ a spre a deveni un pasator abil şi, în sfâr şit, s ă-şi perfecţ ioneze tehnica unor plec ări rapide în dribling. La aceasta, vom nota ca fiind important de a-şi dezvolta, pe cât posibil, ambidextria execuţ iei ac ţ iunilor sale spre a putea pleca în dribling cu aceea şi u şurin ţă fie pe stânga, fie spre dreapta. O execuţ ie permanent unilateral ă va fi pentru apărător mult mai u şor de contracarat. Pe de alt ă parte, asist ă m de foarte multe ori la acea obi şnuin ţă ne-fast ă a multor jucători – obi şnuin ţă ce trebuie comb ătută şi înlăturat ă – de a dribla inutil. Este ceea ce antrenorii americani denumesc „high school drible”: driblingul şcolăresc sau al începătorului. Este vorba de acel drib ling executat pe loc, total inutil şi fără nici un conţ inut tactic, veritabil tic, f ăcut mecanic o dat ă cu primirea mingii de mul ţ i juc ători care îşi limiteaz ă astfel orice real ă eficacitate. Pierzând posibilitatea de a-şi sur-prinde adversarul prin execuţ ia unei plecări în dribling, atacantul î şi pier-de o bun ă şansă ofensiv ă. H ă rţ uit prin marcajul ap ăr ă torului care-i închide partea predilect ă de plecare în dribling sau a finaliza printr-o aruncare la co ş, el va abandona orice posibilitate de a fi eficient şi nu va putea recurge decât la o pasă for ţ at executată în condi ţ ii total defavorabile. ACŢIUNI TACTICE SPECIFICE ÎN CADRUL RELAŢIEI ATACANT-APĂRĂTOR Demarcajul S ă revenim la problematica dezb ătută în capitolul anterior privitoare la relaţ ia de „1 contra 1”, în care am denumit aceast ă ac ţ iune drept „arta atacantului de a se demarca” şi care înglobeaz ă tehnicile combinate (structuri de procedee tehnice), deja descrise, de efectuare a schimb ării de direc ţ ie, ale opririi în doi timpi, precedată de prinderea mingii şi ale pozi ţ iei fundamentale a atacantului cu minge – cea a „triplei ameninţă ri”.

203 FIGURA 266 (a, b, c, d): Prezint ă complexul tehnico-tactic de mi şcări executate de-a lungul liniei laterale, pe partea dreapt ă a terenului: b) ... schimbare de direc ţie cu „ie şire” la minge... a) Fent ă spre linia de fund a terenului...

FIGURA 267: Schematizează acelaşi complex tehnico-tactic executat, de data aceasta, pe partea stâng ă a terenului, în care: - urmele albe reprezint ă pozi ţia de plecare; - urmele ha şurate, poziţiile intermediare: 1 – fenta 2 – schimbarea de direcţie + demarcajul - urmele negre: prinderea mingii (3-4), efectuat ă simultan cu oprirea în doi timpi. c) ... oprire în doi timpi conco-mitent cu prinderea mingii ... d) ... intrare în poziţia funda-mentală a „triplei amenin ţă ri”. 204 Desigur c ă în aceast ă structură tehnico-tactic ă pot fi intercalaţi şi pa şi intermediari atât înaintea execut ării fentei urmată de schimbarea direc ţiei de deplasare, cât şi înaintea prinderii mingii efectuat ă simultan cu oprirea în doi timpi. Este de dorit ca, pe cât posibil, acest lucru să fie evitat în scopul eliminării oric ărei mi şcări suplimentare inutile care ar defavoriza momentul atât de important dintre demarcaj şi prinderea mingii. Experienţa practic ă joacă aici un rol esen ţial, iar juc ătorul va învăţ a repede să folosească aproape permanent şi în oricare parte din teren aceast ă structură tehnic ă de intrare în posesia mingii. După intrarea în posesia mingii, poziţia fundamental ă a „triplei amenin ţă ri” confer ă atacantului o situa ţie de eficien ţă deosebit ă şi posi-bilit ăţ izare (aruncare la co ş), transmitere a mingii (pas ă) sau de plecare în dribling, ac ţiuni prin care acesta va putea profita, ac ţionând în func ţie de circumstan ţele jocului. EXECUŢIA IMEDIAT Ă A ARUNC ĂRII LA CO Ş Subliniem faptul că nu intr ă în intenţia noastr ă de a examina aici, în amănunţime, diferitele tehnici de execu ţie a arunc ărilor la co ş, ci, în mod deosebit, de a evidenţia dou ă dintre principalele aspecte tactice – deseori neglijate – în con ţinutul perfec ţionării execu ţiei finaliz ărilor. a) Condiţionarea execu ţiei finaliz ărilor În baschet, de şi talentul reprezint ă un atu important în practica jocului de performan ţă , privitor la elementele şi ac ţiunile fundamentale ale jocului şi, în mod deosebit, finaliz ările, elementele care presupun o mare precizie şi coordonare în execu ţia lor, acestea nu-şi dobândesc un nivel adecvat decât ca urmare a unui proces de preg ătire desfăş urat la cote de intensitate şi volum deosebite. De altfel, relativ la afirmaţia noastr ă, trebuie s ă-l cit ăm pe p ărintele baschetului ştiin ţific american, Clair Bee, care, cu foarte mult timp în urmă, afirma c ă „ şuteurii nu se nasc singuri, ei sunt «fabrica ţi» !” Mai mult, pentru a profita într-adev ăr de acest aforism, preg ătirea trebuie s ă comporte limite superioare. Înţelegem prin aceasta c ă simpla „mecanizare” a tehnicii de execu ţie a arunc ării la co ş r ămâne insuficientă. În timpul unui joc, finalizarea se înscrie într-un anumit context, context din care, în antrenament, nu poate fi izolată. Ca urmare, exerciţiile preg ătitoare vor trebui întotdeauna concepute şi exersate, pe cât posibil, în condiţii cât mai apropiate jocului competi ţional: demarcaj prealabil, similitudine cu pasele, prezenţa adversarului etc. b) Rapiditatea execuţiei finaliz ărilor Marea mobilitate a apărărilor moderne şi tendinţa lor de hărţuire, din ce în ce mai agresivă, fac din rapiditatea de execu ţie a finalizărilor o condiţie indispensabil ă. 205 În mod frecvent, bunii realizator i care au activat într-un campionat de categorie inferioar ă nu- şi regăsesc „mâna” lor, atunci când sunt

promovaţi într-o categorie superioară. Printre al ţi factori care concur ă la această nonconfirmare, evi-denţiem lipsa de preci zie a paselor şi incapacitatea lor de a se demarca corespunz ător la primirea mingii, precum şi lipsa rapidit ăţ ii cu care execut ă finalizarea, factori care, în general, constituie cauza major ă a unei asemenea carenţe. Unii, spre exemplu, efectuează unele mi şcări supli-mentare în momentul pregătirii execuţiei arunc ării propriu-zise, fapt ce determină o pierdere de timp şi implicita diferen ţiere dintre un finalizator lent sau unul rapid, un jucător eficace sau un risipitor de mingii. Maniera preconizată privitor la intrarea în posesia mingii, pe cât posibil, cu fa ţa la joc şi la co ş, r ăspunde în mod deosebit acestui imperativ de rapiditate în execuţie, care aici joac ă un rol determinant, la fel de important ca şi execuţia unei pase bune. EXECUŢIA PASEI Al doilea atu al atacantului cu minge aflat în pozi ţia „triplei amenin ţă ri” este constituit din posibilitatea pe care o are de a putea pasa mingea unui coechipier mai bine plasat şi demarcat în teren. Statisticile privitoare la finaliz ări, precum şi clasamentele co şgeterilor nu trebuie să piardă din vedere că baschetul este un sport de echipă şi că punctele înscrise sunt rezultatul unor acţiuni colective mai mult sau mai puţin, bine concepute. Nu trebuie, totodat ă, uitat c ă un bun finalizator nu se va putea evidenţia decât atunci când are lâng ă el buni pasatori care s ă-i transmit ă mingea în condi ţii optime pentru a finaliza. În aceasta constă „arta” bunurilor pasatori care trebuie s ă sesizeze, în mod judicios, situa ţiile favorabile de pasare în momentul de demarcaj al celui care urmeaz ă s ă primeasc ă mingea şi să finalizeze atacul. Acest lucru presupune coordonarea a trei calităţ i indispensabile: percep ţia vizual ă asupra jocului, un reflex cât mai prompt şi o tehnic ă corespunzătoare. a) Percep ţia vizual ă asupra jocului implică, în afara vederii periferice şi o contribu ţie activ ă a gândirii. Relativ la afirmaţia de mai sus, ni se pare deosebit de sugestiv ă reflexia unuia dintre bunii specialişti, Pierre Hugé, care scoate în evidenţă negativul acestei calităţ i atât de importante de care trebuie s ă dispun ă un bun baschetbalist, pe cea a aşa-zi şilor „ochelari de cal”. Totu şi, prin natura şi anii lungi de ucenicie pe ca re-i presupune practica antrena-mentului şi a jocului de baschet, sunt puţini ace şti jucători. Majoritatea lor, ajun şi la nivelul performan ţei, au deja obi şnuin ţa vizualiz ării unui 206 câmp cât mai larg, privirea lor „m ăturând” permanent întreaga suprafa ţă de joc şi „controlând” întreg ansamblul de derulare a activit ăţ ii celorlal ţi echipieri şi adversari. Pe de altă parte, o alt ă dominant ă a acestei calit ăţ i este legat ă de momentul primirii mingii, moment care trebuie să re-prezinte ceva fo arte normal, mingea trebuind să constituie un instrument docil, u şor de mânuit şi cât mai prompt în mâinile lor îndemânatice. Opus acestui aspect, dorinţa de a domina mingea, concentrarea total ă asupra acesteia, risc ă o inversare a situa ţiei, respectivul jucător riscând, de cele mai multe ori, să se lase dominat de posesia ei, pierzând vizualizarea ansamblului în derularea jocului. b) Reflexul prompt. Marea mobilitate a jocului impune juc ătorului care paseaz ă o mare rapiditate de execuţie. Nu este suficient de a vizualiza ansamblul jocului şi a decide rapid, ci şi ca execu ţia pasei s ă fie prompt ă şi spontan ă pentru a profita de trec ătorul moment ideal. c) Tehnica corespunzătoare va da posibilitatea realizării obiec-tivului, f ără cea mai mică împotrivire, în situaţiile cele mai diferite şi cu ajutorul celei mai precise execu ţii. Imperativului unei execuţii tehnice corecte vine s ă i se adauge cel al alegerii judicioase a celui mai adecvat procedeu tehnic de pasare raportat la situaţie şi momentul fazei respective de joc. Ca exemplu, pasa cu o mân ă din dreptul umărului, atât de util ă în

lansarea contraatacului, nu- şi g ăse şte deosebite justific ări în atacul zonei. Pe de altă parte, pozi ţia fundamental ă a „triplei amenin ţă ri” convine foarte bine în tehnica de manevrare şi de execuţie a pasei cu dou ă mâini de deasupra capului (f ără a exclude îns ă, în mod sistematic şi alte pro-cedee de pasare) ca urmare a numeroaselor sale avantaje. FIGURA 268. a) ea asigur ă o pro-tecţie mai eficientă împo-triva unui marcaj agresiv de hărţuire, favorizând men ţi-nerea integrală a unei pozi-ţii fundamentale ofensive cu faţa către joc. Juc ătorul care întoarce spatele jocului pierde avantajul unei per-cepţii vizuale totale, îşi anihilează posibilitatea plecării în d ibling spre co ş, î şi diminueaz ă posibilitatea de pasare şi- şi for ţează partenerii, în eventualitatea unei pase, la o ieşire mult prea lungă spre minge, depărtându-i de coş; 207 b) ea ofer ă posibilitatea unor fente scurte şi repetate; c) pozi ţia de ţinere a mingii conferă, în mod simultan, posibilitatea efectuării atât a unei pase, cât şi a unei finaliz ări, mai ales din săritur ă; d) ţinerea mingii cu două mâini deasupra capului prezintă avantajul unor execuţii surprinzătoare (atât pregătirea, cât şi execu ţia, ca timp de efectuare, fiind foarte scurte) datorit ă faptului c ă mingea este „expulzat ă” în aceste execu ţii dintr-o priză foarte înalt ă (ceea ce determină riscuri mici de a fi interceptată, dar şi o execu ţie rapidă, f ără un interval de timp marcat între prinderea propriu-zis ă şi finalizare). PLECAREA ÎN DRIBLING A treia situaţie este reprezentat ă de ac ţiunea tactic ă individuală, denumită „ depăş irea ” sau plecarea în dribling cu direcţie de co ş. Ea reprezint ă una dintre cele mai redutabile „arme” folosite de atacantul intrat în posesia mingii împotriva ap ărătorului său direct. „Forţa” acestei ac ţiuni individuale este determinat ă, totodat ă, şi de capacitatea execu-tantului de a deveni, în acelaşi timp, şi un deosebit de eficace şi periculos „şuteur” de la distan ţă . Depăş irea fulgerătoare prin plecarea în dribling necesit ă o tehnic ă de execu ţie deosebit de corect ă, pentru a evita comiterea abaterii de „paşi” la plecare. Reamintim c ă regulamentul jocului arată c ă juc ătorul, atunci când pleac ă în dribling, trebuie s ă dea drumul mingii înainte ca piciorul s ău de pivotare s ă p ărăsească solul. Alegerea piciorului de pivotare Obiectivul nostru principal constând în g ăsirea celei mai favorabile tehnici atât din punct de vedere al u şurinţei de execu ţie, cât şi al eficacit ăţ ii prinderii mingii efectuate simultan cu oprirea, ne trimite, implicit, la respectarea prevederilor regulamentare care precizeaz ă c ă acest moment trebuie să coincidă cu determinarea piciorului de pivotare, picior care este, în mod obligatoriu, piciorul din urmă, şi anume, cel care se execut ă primul timp al opririi (în situaţia descris ă de noi, piciorul interior, situat pe partea jocului). Această acţiune solicit ă, desigur, celor doi echipieri implica ţi în respectiva acţiune de joc, şi anume, cel care paseaz ă şi cel care urmeaz ă să primeasc ă mingea, o anumită măiestrie, o „în ţelegere mutual ă” apro-fundat ă, pe care e conferi d ecât un serios antrenament comun. Ca urmare, avansăm şi recomandarea folosirii opririi într-un singur timp – tehnică cu o eficienţă crescută în contextul jocului modern, în cadrul căreia drept picior de pivotare va fi tot piciorul din urm ă (interior), aceasta pentru a nu crea unele confuzii în arbitrarea regulii „paşilor”, chiar dac ă prinderea mingii s-a f ăcut dup ă efectuarea opririi.

208 Pe de alt ă parte, această tehnic ă ofer ă un avantaj de net ăgăduit: fixarea piciorului de pivotare pe piciorul interior apropie jucătorul de coş, în timp ce, o pivotare executat ă pe piciorul exterior îl îndepărteaz ă. Sunt astfel câ ştiga ţi câ ţiva zeci de centimetri. Fapt neimportant la prima vedere. Suficient îns ă în crearea unor condi ţii u şurate privitor la execu ţia aruncării la co ş. Raportat la cele prezentate mai sus, a şa după cum am mai ar ătat, continuarea acţiunii individuale se realizeaz ă prin iniţierea unei „depăş iri” – a plec ării în dribling cu direcţie de coş. Raportat la pozi ţia sa în teren (ac ţioneaz ă spre linia de fund a terenului sau spre culoarul median al terenului, pe partea dreapt ă sau stângă), jucătorul extrem ă – căci de el ne vom ocupa în descrierea care urmeaz ă – dispune de două variante de ac ţionare pentru a pleca în dribling: folose şte o „păş ire încruci şat ă” sau o „p ăş ire deschisă”. FIGURA 269: Se demonstreaz ă modul prin care poate fi continuat ă ac ţiunea atacantului cu minge, dup ă intrarea acestuia în pozi ţia „triplei amenin ţă ri” prin ini ţierea acţiunii tactice individuale de „depăş ire” pe partea stâng ă a terenului (plecare în dribling cu direc ţie de co ş). a) Pozi ţia „tri-plei amenin ţă ri” adop-tat ă de atacant, dup ă o prindere de minge efec-tuat ă simultan cu o oprire strâng-dreptul (în doi timpi), în care piciorul stâng este pi-cior de pivotare. b) Ini ţierea ac-ţiunii tactice indivi-duale de „depăş ire”, folosind „p ăş irea în-crucişat ă”. Ap ărătorul, având un plasament de marcaj pe mâna înde-mânatică a atacantului, lasă ceva mai liber culoarul de pe partea stângă a acestuia. Profi-tând de aceast ă inexactitate defensiv ă, atacantul ini ţiază o

209 depăş ire în dribling pe acest culoar deschis de ap ărător, folosind în dribling mâna stângă concomitent cu o „păş ire încrucişat ă” cu piciorul drept (interior), protejând astfel mingea şi urmând să finalizeze printr-o aruncare la co ş din săritur ă din apropierea co şului sau, dac ă este cazul, din dribling. De subliniat: • lungimea primei p ăş iri în iniţierea dep ăş irii; • o corect ă protecţie a mingii: umerii şi piciorul drept determină un „paravan” între minge şi adversar, precum şi execuţia driblingului cu mâna stâng ă efectuat la o distanţă convenabilă şi protejat de corp; • menţinerea unei cât mai bune percepţii vizuale asupra jocului . c) Acţiunea tactică individual ă de depăş ire ini ţiată printr-o „păş ire deschis ă”. Îm potriva unui ap ărător care „iese” întârziat la adversarul s ău direct intrat în posesia mingii, acesta are posibilitatea iniţierii unei ac ţiuni de „dep ăş ire”, plecând în dribling cu mâna dreapt ă spre culoarul median al terenului, efectuând o „p ăş ire deschis ă” cu piciorul drept (interior). De subliniat: • protec ţia mingii („paravanul” format prin corpul atacantului, braţul stâng şi piciorul drept), ca urmare a efectu ării driblin-gului în lateral, cu mâna dreapt ă; • menţinerea unei bune percep ţii vizuale asupra jocului (capul

cu b ărbia ridicate). Pe partea dreapt ă a terenului, acţiunea – din punct de vedere al tehnicii de execu ţie – r ămâne identic ă, desigur, îns ă inversat ă: – piciorul drept, picior de pivotare; – „pivotare încruci şat ă” cu piciorul stâng şi dribling cu mâna dreaptă; – „p ăş ire deschisă” cu piciorul stâng şi dribling cu mâna stângă. Rezumând cele expuse până în momentul de faţă , vom încerca printr-o reprezentare grafică, pe care o consider ăm deosebit de sugestiv ă (Fig. 270 – 1, 2, 3, 4), să facem o sintez ă a exerci ţiilor tehnice ce fac parte din jocul individual al atacantului în cadrul rela ţiei atacant-apărător. PE PARTEA STÂNG Ă PE PARTEA DREAPTĂ 1. Execuţia opririi + prinderea simultan ă a mingii oprire stâng-dreptul; oprire drept-stângul; piciorul stâng picior de pivotare; piciorul drept picior de pivotare; prinderea mingii pe mâna dreaptă. prinderea mingii pe mâna stângă. 210 2. Intrarea în pozi ţia „triplei ameninţă ri” + o eventual ă aruncare la coş imediat ă pivotează pe piciorul stâng, ducând în faţă piciorul drept; pivotează pe piciorul drept, ducând înapoi piciorul stâng; pivotează pe piciorul stâng, ducând înapoi piciorul drept. pivotează pe piciorul drept, ducând înainte piciorul stâng. 3. Plecarea în dribling prin „păş ire încrucişat ă” Iniţierea „dep ăş irii” executat ă pe culoarul liniei de fund a terenului, pe care adversarul l-a l ăsat liber întotdeauna piciorul stâng va fi piciorul de pivotare; întotdeauna piciorul drept va fi piciorul de pivotare; „păş ire încrucişat ă” cu piciorul drept; „păş ire încrucişat ă” cu piciorul stâng; dribling cu mâna stâng ă. dribling cu mâna dreapt ă. 4. Plecarea în dribling cu „păş ire deschis ă” Iniţierea „dep ăş irii” spre culoarul median al terenului, pe partea l ăsată liberă de adversarul direct întotdeauna piciorul stâng va fi piciorul de pivotare; întotdeauna piciorul drept va fi piciorul de pivotare; „păş ire deschis ă” cu piciorul drept; „păş ire deschis ă” cu piciorul stâng; dribling cu mâna dreapt ă. dribling cu mâna stâng ă.

211

RELAŢIA DE „2 CONTRA 2” Făcând referiri asupra combina ţiilor preconizate în cadrul jocului de rela ţie „2 contra 2” şi, în mod deosebit, cea de „încrucişare simpl ă”, com-bina ţii pe c fel, le-am prezentat în capitolul anterior şi care sunt reprezentative pentru sistemul de atac preconizat de noi, vom încerca unele precizări de ordin tehnico-tactic ce sunt implicate în execu ţia acestora şi a interesantelor rezolv ări pe care ele le ofer ă în desf ăş urarea jocului: – ac ţiunea individual ă de „depăş ire” în dribling efectuată cu direc ţie de co ş; – finaliz ările, executate ca urmare a unei arunc ări la co ş din săritur ă; – pasele „returnate” coechipierilor de la care s-a primit mingea; – finaliz ările efectuate din „paravanul” partenerului etc. Combinaţiile de „încrucişare simpl ă” constituie o modalitate de ac ţionare deosebit de eficace, mai ales atunci când ele sunt efectuate pe culoarul lateral şi spre col ţul terenului, respectând drept cerin ţă de baz ă acurate ţea tehnicii şi ritmul ridicat în execuţiile tehnico-tactice. Mai amintim faptul c ă aceste combina ţii sunt deosebit de eficiente, mai ales atunci când este „exploatat” culoarul liniei de fund a terenului („back-door play”). Pent ru aceasta, subliniem înc ă o dată faptul că, pentru a se ob ţine o real ă eficacitate în ac ţiuni, rigurozitatea tehnicii de execu ţie şi, mai ales, a jocului de picioare al atacantului, necesitatea unei protecţii maxime a mingii, precum şi determinarea culoarului de p ătrundere, reprezint ă factorii de baz ă în aceste combinaţii tactice specifice jocului în cadrul relaţiei de „2 contra 2”. 212 TEHNICA COMPARATĂ DESCRIEREA MANEVREI pe partea stâng ă a terenului pe partea dreaptă a terenului oprirea : 1. Intrarea în posesia mingii de c ătre juc ătorul extrem ă la pasa dată de fundaş, precedat ă de „ie şire” la minge, oprire în doi timpi, cu piciorul interior – picior de pivotare şi intrare în pozi ţia „triplei amenin ţă ri”. stâng-dreptul piciorul de pivotare: stângul drept-stângul piciorul de pivotare: dreptul

pivotare: 2. Simultan au loc: plecarea fundaşului, iniţiat ă printr-o schimbare de direc ţie (fent ă spre interior + pătrundere prin exterior) şi coordonarea combinaţiei de „încruci şare simplă” cu

jucătorul extremă care, după ce intră în pozi ţia „triplei amenin ţă ri”, execut ă o .. pivotare spre exterior, pe piciorul interior, cu mingea protejată în dreptul abdomenului pe piciorul stâng pe piciorul drept Fig. 270. Fig. 271. 213 mingea în: 3. Pasa „oferit ă” şi protejat ă, executat ă de jucătorul extremă c ătre funda şul care trece foarte aproape pe lâng ă extrema care-i ofer ă mingea cu mâna de pe partea piciorului de pivotare; jucătorul extremă î şi continu ă acţiunea de pivotare, protejând şi „paravanând” literal-mente deplasarea fundaşului. mâna stângă mâna dreaptă dribling cu: 4. Continuarea combinaţiei de „încruci şare simplă” dintre extremă şi funda şul care, sub protecţia „paravanului” constituit din jucătorul extremă, dribleaz ă, schimbându- şi direc ţia de deplasare în dribling spre co ş. mâna stângă mâna dreaptă Fig. 272. Fig. 273. 214

ARGUMENTE ÎN MOTIVAREA TEHNICII DE EXECU ŢIE A „ÎNCRUCIŞĂRII SIMPLE” 1. ALEGEREA PICIORULUI DE PIVOTARE Avantajele pivot ării prin întoarcerea pe piciorul interior: • poate fi efectuată în oricare dintre situa ţiile legate de momentul prinderii mingii: înaintea execuţiei opririi jucătorului sau dup ă ce acesta s-a oprit şi corespunde indica ţiilor date anterior privitor la principiul general adoptat vizând la rela ţia atacant-ap ărător; ob ţinerea unui avantaj de plan şi crearea unui „paravan” pe direcţia coşului (FIGURA 274 A); ac ţiunea jucătorului extremă se

„conjugă” cu cea a funda şului pe care-l propulsează în deplasarea acestuia spre co ş. NOTĂ: Exemplificarea din FIGURA 274 A şi B corespunde combina ţiei de „încruci şare simplă” efectuat ă pe partea stâng ă a terenului. Dezavantajele pivotării prin întoarcere pe piciorul exterior: • nu poate fi executat ă decât atunci când prinderea mingii este efectuată după oprirea jucătorului şi nu se mai înscrie în indica ţiile date anterior; • nu numai că nu se ob ţine un avantaj de plan, dar chiar se pierde avantajul apropierii de co ş ( FIGURA 274 B); • ac ţiunea juc ătorului extrem ă are o orientare în sens contrar a fundaşului, de cele mai multe ori conducând la o nesin-cronizare a acţiunii celor doi. 2. DE CE SE IMPUNE PASA CU MÂNA „INTERIOAR Ă” ? FIGURA 275 : Pasa „oferit ă” executată cu mâna „interioară” în cadrul unei combina ţii de „încruci şare simpl ă” (cea de pe partea piciorului pe care se pivotează) prezintă o serie de avantaje tactice, printre care enumer ăm: • o bună protec ţie a mingii efectuat ă în dreptul abdomenului şi la „adăpostul” braţului opus; • o transmitere cât mai apropiată de co ş; • priza mâinii pe minge a juc ătorului extrem ă se găse şte sub aceasta (pe calota ei inferioară) în momentul prelu ării ei de c ătre fundaş, fapt ce u şurează controlul şi protejarea execu ţiei pasei. 215 FIGURA 276 : Pune în eviden ţă inconvenientele care decurg, ca urmare a execu ţiei unei pase cu mâna „exterioar ă”: • o mai slab ă protec ţie asigurat ă mingii în momentul transmiterii acesteia; • tendin ţa unei transmiteri a mingii ceva mai departe de coş; • riscul ca bra ţul celui care paseaz ă s ă jeneze un control perfect în preluarea mingii de către coechipier. RELAŢIA DE „3 CONTRA 3” Activitatea desfăş urat ă în cadrul rela ţiei de „3 contra 3” se bazează, la rândul ei, pe acţiunea tactic ă de pătrundere precedat ă de schimbare de direc ţie şi „ducerea adversarului di rect în blocajul jucătorului pivot” („pick screen”). În consecin ţă , vom reaminti că pentru juc ătorul extrem ă de pe partea puternic ă – atunci când mingea se găse şte pe partea opus ă – se pune problema de a se demarca de adversarul s ău direct cu ajutorul unui coechipier. Această acţiune presupune din partea acestuia ducerea adver-sarului său di rect într-un „obstacol” constituit de un coechipier (în cazul nostru, jucătorul pivot) şi adversarul acestuia, plasa ţi, în conformitate cu postul respectiv, la marginea exterioar ă a suprafe ţei de restric ţie. Aceast ă ac ţiune de demarcaj a juc ătorului extrem ă de pe partea puternică – efectuată cu scopul vădit de a primi mingea – se poate face fie spre culoarul median al terenulu i (prin interior), fie spre culoarul liniei de fund a terenului (prin exterior). FIGURA 277: Acţiunea aceasta de demarcaj combin ă o schimbare de direcţie cu o schimbare de ritm în alegere. Jucătorul pleac ă len t, aproape la pas, pentru a- şi duce cât mai convingător adversarul direct în „obstacolul” respectiv, moment după care, exploatând literalmente

această situaţie şi precedat de o schimbare de direc ţie, sprinteaz ă pe culoarul de demarcaj creat. Fig. 275. Fig. 276.

216 Şi împotriva ap ărării în zon ă, această acţiune î şi dovede şte o anume eficien ţă , ea repre-zint ă o simpl ă, dar excelentă acţiune de ie şire de pe partea opusă la minge. Rolul „pa-ravanului” î şi pier-de eficacitatea re-cunoscută de folosire a lui împotr va ap ărării individuale (om la om), îns ă prin plasamentul său, jucătorul pivot poate întârzia deplasările de adaptare ale celorlalţi ap ărători din zon ă. Continuitatea acestei acţiuni, prin care atacantul f ără minge sprinteaz ă spre eventualul culoar de demarcaj creat, este materializat de primirea mingii pasate de posesorul acesteia şi prin finalizarea atacului. Această finalizare poate fi efectuată: FIGURA 278: fie printr-o aruncare la coş din alergare („lay-up”), dacă culoarul este complet liber, în care: - primul timp – coincide cu direc ţia de deplasare în întâmpinarea mingii; - al doilea timp – este reprezentat de orientarea sa spre co ş şi efectuarea propriu-zis ă a aruncării la co ş, cu desprindere în s ăritur ă de pe un picior; FIGURA 279: fie printr-o aruncare la coş din săritur ă efectuată în situa ţia când culoarul de pătrundere este închis de către apărători, respectiv: - primul timp – trebuie să coincidă cu prinderea şi controlul mingii efectuate simultan cu prima păş ire de oprire pe piciorul interior, concomitent cu vizualizarea co şului; - al doilea timp – oprirea propriu-zisă, prin aşezarea pe sol şi a celui de-al doilea picior, concomitent cu orientarea paralelă a picioarelor pe direcţia co şului, execuţia „b ătăii” şi a impulsiei corpului pe vertical ă, cu ducerea mingii într-o priz ă înalt ă, deasupra capului. Fig. 277. 217 9. EXERCI ŢII DE BAZ Ă ŞI PRETACTICE SPECIFICE PREGĂTIRII SECVEN ŢELOR SISTEMULUI OFENSIV PRECONIZAT Vom începe acest capitol citând una din recomand ările f ăcute tine-rilor antrenori de c ătre unul dintre cei ce au fo st printre primii antrenori americani de baschet: „… Nu aştepta din partea unui juc ător s ă execute în joc ceea ce el nu a repetat, de cât mai multe ori, în antrenament” (Joël Eaves). Şi el continu ă: „… Baschetul este un joc constituit din deprinderi şi priceperi … Secretul, dac ă aceasta poate fi un secret, constă din „a forja” deprinderi cât mai corecte, cele care conduc spre victorie!”.

Rolul exerci ţiilor de baz ă şi pretactice este deci deosebit, iar modul judicios de concepere sau alegere a lor de c ătre antrenor relevă o importan ţă considerabilă, întrucât ele trebuie s ă satisfacă, pe de o parte, necesit ăţ ile tehnice aferente tacticii, dar şi tactica propriu-zisă, conco-mitent cu realizarea şi ob ţinerea unei preg ătiri atletice, precum şi psihice corespunz ătoare nivelului de instruire a jucătorilor cu care se lucreaz ă. Va trebui să se ţin ă seama de o anumit ă progresie privitoare la com-plexitatea exerciţi ilor de iniţiere, precum şi a celor cu caracter pretactic, progresie reprezentată prin adoptarea principi ilor psiho-pedagogice ale învăţării, introducerea unor tactici necesit ând, în general, folosirea prea-labil ă a unor erci ţii ce urm ăresc, în primul rând, perfec ţionarea tehnicii implicate în acţiunile individuale, în combina ţiile de 2 şi 3 juc ători, precum şi în întreg sistemul tactic adoptat. Folosite într-un num ăr relativ redus, aceste exerci ţii vor trebui să cedeze locul – îndată ce acest lucru se impune – altora, mai specifice – considerate de unii specialişti drept analitice sau de descompunere – denumite de noi ca fiind pretactice şi care constituie adev ărate „secven ţe” decupate din sistemul de atac. În materialul pe care-l prezentăm în continuare, nu vom expune decât exemplificarea unor modele de exerciţii cu privire la modalitatea gândirii acestora, a modului de concepere şi utilitate care trebuie s ă stea la baza folosirii lor de către antrenor. EXERCI ŢII DE BAZ Ă PENTRU PERFEC ŢIONAREA TEHNICII SPECIFICE. „Bombardamentul paselor” NUMĂR DE PARTICIPANŢI: Grupa cu o componen ţă obligatorie de 5 jucători cu câte dou ă mingi. 218 FORMAŢIE: Juc ătorul 1 în fa ţa lui 2, 3, 4 şi 5 a şezaţi în linie, cu cele două mingi la 1 şi 3. DERULAREA EXERCIŢIULUI : 1 paseaz ă lui 4, moment în care 3 îi paseaz ă mingea lui 1 care o trimite lui 2, pentru a putea reprimi mingea de la 4, minge pe care o va trimite lui 5. Prima minge r ămâne rezervată, de exemplu, pentru coechipierii din dreapta lui 1 (respectiv 4 şi 5), pe care o primesc pe rând; a doua minge succesivă c ătre 2 şi 3, întotdeauna prin mijlocirea lui 1. FIGURA 280 (a+b) – „ Bombardamentul paselor”. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA) – Exerci ţiul trebuie s ă se desf ăş oare sub incidenţa unei perioade de timp stabilit de antrenor, dup ă care jucătorul î şi schimb ă locurile, rotindu-se ca în desenul de mai sus (Fig. 280 b). DETALII TEHNICE: – Recomandăm folosirea paselor cu dou ă mâini executate din priză înalt ă (pasa de deasupra capului). – Se va începe întotdeauna execuţia într-un ritm ceva mai lent, pentru a se accelera progresiv, pe m ăsură ce jucătorul 1 r ăspunde corespunz ător „bombardamentului” paselor. – Ritmul optim de execuţie este atins atunci când pasele se încruci şează, mingiile fiind lansate aproape simultan. SCOP: – Perfecţionarea paselor cu dou ă mâini de la piept şi de deasupra capului. – Dezvoltarea vederii periferice şi a ritmului între prinderea şi pasarea mingii („timing”). CARACTER DE ÎNTRECERE: – Întrecere individual ă: num ăr de pase realizate în 30 de secunde sau timpul în care sunt realizate de jucătorul 1, 20, 30 sau 40 de pase.

– Întrecere între grupe: câ ştigă grupa care realizeaz ă prima 5x 20 de pase. VARIANTE: Desigur că acest exerciţiu poate fi executat şi cu un num ăr mai mare sau mai mic de juc ători, îns ă participarea unui num ăr de 5 juc ători conferă, în general, un ritm optim de execu ţie. Fig. 280 a. Fig. 280 b. Schimbarea locurilor. 219 FIGURA 281: „ Pasă şi deplasare”.

NUMĂR DE PARTICI-PAN ŢI: Exerciţiul se va desf ăş ura în grupe alcătuite din câte 3 juc ători, fiecare grupă lucrând cu câte o minge. FORMAŢIE: Juc ătorii 1 şi 2 a şezaţi la o distan ţă de 4 – 5 metri; ju-cătorul 3 aşezat i ţa lui 1 la aproximativ 4 metri, având mingea. DERULAREA EXERCIŢIULUI: Juc ătorul 3 pasează mingea în diagonală lui 2, după care se deplasează pe o direcţie paralelă aliniamentului juc ătorului 1 şi 2. Ajuns în dreptul lui 2 reprime şte mingea de la acesta pe mâna lui dreapt ă, concomitent cu efectuarea unei opriri laterale în doi timpi: stâng-drept. Pivotând pe piciorul interior (stângul), jucătorul 3 paseaz ă din nou în diagonal ă lui 1 şi pleac ă spre locul ini ţial, unde reprimeşte pasa pe mâna stâng ă, executând simultan oprirea în doi timpi: drept-stângul. Exerci ţiul continuă în acelaşi fel. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): Exerci ţiul se desfăş oară într-un timp stabilit anterior, de exemplu, pe durata unui minut; apoi, pe rând, 1 şi 2 iau locul lui 3 în execu ţie. DETALII TEHNICE: - Antrenorul va trebui s ă impun ă tehnica de execu ţie a paselor cu dou ă mâini: de la piept, de deasupra capului, cu pământul, urm ărind res-pectarea unor execu ţi i cât mai corecte. - Se va urm ări execuţia opririi laterale în doi timpi, concomitent cu prinderea mingii în dreptul um ărului exterior şi execu ţia unei pivot ări care să-l aduc ă pe prinz ător cu faţa către cel de la care prime şte mingea. - Pasa în diagonal ă ce urmeaz ă a fi executat ă de 3 este uşurat ă prin această pivotare pe piciorul din spate (interior), care nu poate p ărăsi solul înainte ca mingea s ă-i părăsească mâinile. - Deplasare, prindere-oprire, pivotare, pas ă, plecare trebuie s ă reprezinte ac ţiuni a căror înl ănţuire să se succead ă într-o derulare cât mai lejeră şi „curgătoare”. SCOP: - Automatizarea opririi laterale în doi timpi, simultan cu prinderea mingii şi pivotarea pe piciorul interior. - Formarea reflexului de plecare, dup ă execu ţia pasei. 220 - Execu ţia cât mai corect ă a paselor într-un context de deplasare permanentă a prinz ătorului. - Şi, nu în ultimul rând, prin ritmul, intensitatea şi cantitatea exerci ţiilor, o contribuţie la îmbun ătăţ irea preg ătirii fizice a juc ătorilor. VARIANTE: Introducerea unei fente de aruncare la coş, dup ă momentul prinderii mingii, acţiune urmată apoi de pasa în diagonal ă. CARACTER DE ÎNTRECERE:

- Întrecere între juc ători: cine execută mai multe pase într-un minut. - Întrecere între grupe: care grupă termin ă prima, executând 30 de pase (câte 10 fiecare jucător). FIGURA 282: „Pasa în 4 colţuri”. NUMĂR DE PARTICIPANŢI: Una sau două grupe, alc ătuite din 8 sau 12 jucători; câte dou ă mingii pentru fiecare grup ă. FORMAŢIE: Juc ătorii sunt organizaţi pe jum ătate de teren în şiruri care ocup ă colţurile terenului. 1 şi 3 sunt fa ţă în faţă pe diagonală, fiecare cu câte o minge. DERULAREA EXERCI ŢIULUI: Juc ătorii 1 şi 3 pasează simultan mingiile c ătre 2 şi 4, afla ţi în stânga lor. Ace ştia „ies” spre minge pe care o prind, simultan cu execuţia înl ănţuită a unei opriri în doi timpi şi a unei pivot ări spre şirurile 3 şi respectiv 1, unde urmeaz ă s ă paseze mingea. Jucătorii 1 şi 3, după ce au pasat spre stânga lor, se deplasează la coada şirului unde au pasat. Dup ă un număr oarecare de repetări, exerci ţiul va fi inversat: pas ă şi deplasare spre dreapta. DETALII TEHNICE ŞI SCOP: Acela şi ca şi la exerciţiul anterior „pas ă şi deplasare”. VARIANTE: - Folosirea a patru mingi (câte una la fiecare şir). - FIGURA 283: Cu pas ă urmat ă de „încruci şare simpl ă”; de exemplu: jucătorul 1 paseaz ă lui 2 dup ă care, în deplasarea sa, execut ă o schimbare de direcţie încruci şând prin exteriorul lui 2 de la care reprime şte mingea printr-o pas ă „oferit ă”. El va executa un drib ling, moment care coincide cu plecarea lui 2, care reprimeşte mingea de la 1. Jucătorul 1 se deplaseaz ă la coada şirului 2, iar juc ătorul 2 reia acelea şi ac ţiuni înl ănţuite cu urm ătorul jucător din şirul 3. 221

- FIGURA 284: Cu un num ăr mai mic de jucători (4 – 6): execuţii în cadrul unei forma ţii în triunghi, cu o singur ă minge. CARACTER DE ÎNTRECERE: - Întrecere între dou ă grupe: - care ajunge prima la 10 ture ale mingii; - câte ture complete face mingea în două sau trei minute. - Întrecere în cadrul fiecărei grupe: - care minge o ajunge pe cealaltă din urm ă. SECVEN ŢELE Procedând la un veritabil „decupaj” al atacului „turbion”, am com-pus o serie de exerciţii tandard, pe care le-am denumit „secvenţe” ale sistemului nostru de atac 2 – 3. Fiecare secven ţă eviden ţiază una dintre numeroasele posibilit ăţ i de finalizare, izolat ă în contextul exerciţiului preg ătitor cu caracter pretactic. Pentru o cât mai ridicată dinamic ă şi un num ăr crescut de repet ări, aceste exerci ţii sunt concepute astfel încât ele să poat ă fi executate cu un num ăr mic de juc ători. Participan ţii sunt angrena ţi permanent în execuţie, fără a înregistra timpi morţi. Demarcaj, pase, finaliz ări, recuperări, totul se înlănţuie, f ără discontinuitate. O altă idee în conceperea desf ăş ur ării acestor secven ţe const ă în aşezarea a câte dou ă grupe pe fiecare jum ătate de teren, respectiv fiecare dispunând, pentru execu ţie, de câte un sfert de teren. Unele dintre aceste secven ţe solicită uneori o interpătrundere, fapt care, totuşi, nu va împie-dica desfăş ura

lor. Seria completă sau parţial ă (după caz) a acestor secven ţe va fi întot-deauna dublată; cu e cuvinte, fiecare grup ă va efectua secvenţele atât pe o parte, cât şi pe cealaltă parte a terenului (dreapta şi stânga), timpul de execuţie situându-se între 5 şi 10 minute pentru fiecare parte de execu ţie a secven ţei respective. Fig. 283. Fig. 284. 222 Informativ numai, din experienţa acumulată şi verificat ă la nivelul unor jucători care cunosc exerciţiile şi conferă cursivitate în execuţii, o finalizare comportă practic o durat ă de 5 secunde, ceea ce reprezint ă 720 de aruncări la co ş de o grupă într-o or ă: 240 de finalizări pentru fiecare jucător la care se adaug ă, bineîn ţeles, 240 de recuper ări! Şi câte pase, câte execuţii tehnice specifice, câte ac ţiuni de demarcaj! Toate acestea fiind reflectarea exact ă a ceea ce sper ăm să vedem realizându-se într-un meci, în care interesul este întotdeauna men ţinut prin circula ţia jucătorilor şi a mingii, diversitatea acţiunilor şi marele număr de arunc ări la co ş. Şi iat ă, în continuare, descrierea acestei serii de secvenţe (pe care, în diagramele prezentate am schematizat întotdeauna execu ţia exerci ţiului numai pe partea dreapt ă a panoului, execu ţia pe partea stâng ă fiind, desigur, simetrică). A) FINALIZAREA EFECTUATĂ DE JUC ĂTORUL EXTREM Ă

FIGURA 285 – FORMAŢIA: Se arată aşezarea ini ţial ă pentru execuţia acestei sec-venţe, în care 1 este fundaşul aflat în pos mingii, 2 reprezintă juc ătorul extrem ă iar 3 un alt participant din secven ţă , în a şteptare. FIGURA 286 – DERULAREA EXER-CI ŢIULUI: 1 pasează extremei 2, care se demarc ă şi „iese” la minge. În timp ce 2 aruncă la co ş, funda şul 1 pleacă la recu-perare. Finalizarea se poate efectua direct din s ăritur ă sau precedat de un dribling de degajare (ac ţiune de dep ăş ire efectuat ă fie printr-o p ăş ire încruci şat ă, fie deschis ă). FIGURA 287 – SCHIMBAREA LOCU-RILOR (ROTAREA): Urmează sensul acelor ceasornicului: 1 merge să recupereze, pasând pe postul de fundaş, dup ă care trece în aşteptare; 2 dup ă aruncare, trece pe post de fundaş, timp în care 3 se deplaseaz ă pe post de jucător extrem ă, de unde se reia exerci ţiul. 223 B) FINALIZAREA FUNDAŞULUI DIN COMBINA ŢIA DE „ÎNCRUCI ŞARE SIMPLĂ” Aceeaşi forma ţie ca în secven ţa anterioară. FIGURA 288 – DERULAREA EXERCIŢIULUI : Juc ătorul 1 paseaz ă către 2, care se demarc ă „ie şind” c ătre minge. După pas ă, funda şul 1 execut ă o „încrucişare simpl ă”, precedată de o plecare fals ă, cu schimbare de direcţie, împreun ă cu extrema 2, reprimind de la acesta şi în paravanul

lui mingea printr-o pas ă „oferit ă”. Trei posi-bilit ăţ i de finalizare i se ofer ă lui 1, sibilit ăţ i ce trebuie exersate în mod sistematic: – continuarea deplasării cu o p ătrundere în dribling, finalizat ă printr-o aruncare din dribling din apropierea co şului; – stoparea driblingului pe traseul p ătrun-derii şi aruncare la co ş din săritur ă; – aruncare la co ş din s ăritur ă (sau de pe loc) dinapoia paravanului efectuat de juc ătorul 2 în execuţia combinaţiei de „încruci şare simpl ă”. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): identică celei din exerciţiul anterior. C) FINALIZAREA EFECTUATĂ DE JUC ĂTORUL EXTREM Ă ÎN URMA COMBINAŢIEI REALIZATE CU JUCĂTORUL FUNDAŞ FORMAŢIA: Aceeaşi ca la cele din secven ţele anterioare. FIGURA 289 – DERULAREA EXERCI ŢIULUI: Prima parte – Combinaţia de „încru-ci şare simplă” dintre jucătorul extremă şi fundaş se desf ăş oară în conformitate cu cea din secven ţa anterioară. Dup ă reprimirea mingii, fundaşul 1 p ătrunde în dribling cu direc ţie de co ş, se opre şte, pivoteaz ă şi-i repaseaz ă mingea extremei 2, care-l dublează şi, dinapoia paravanului acestuia, va finaliza printr-o aruncare la co ş din săritur ă. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): Identic ă celei din secven ţele anterioare. NOT Ă: Aceast ă secven ţă din jocul dintre funda ş şi extremă va trebui foarte bine coordonată în cadrul antrenamentului, datorit ă faptului c ă uneori apare un contra-timp în efectua rea celei de-a doua încrucişă ri în apropierea suprafe ţei de restric ţie. Menţionăm că, pentru o mai mare cursivitate a acestui exerci ţiu, recomandăm folosirea şi a celui de-al 4-lea jucător amplasat în dublajul funda şului şi posesor al celei de-a doua mingi. 224 D) FINALIZAREA EFECTUATĂ DE JUC ĂTORUL EXTREMA DE PE PARTEA „PUTERNIC Ă” A ATACULUI FORMAŢIA: Exerci ţiul prin care se antreneaz ă secvenţa aceasta comportă un funda ş 1, o extrem ă „slabă” 2 şi o extremă „puternic ă” 3, jucătorii fiind amplasaţi, conform desenului din FIGURA 290. FIGURA 290 – DERULAREA EXERCIŢIULUI: Pe partea slab ă are loc combinaţia de „încrucişare simplă” dintre fundaş şi extrem ă. 1 reprimeşte mingea printr-o pasă „oferită” şi ini ţiază pătrunderea în dribling cu direc ţie de coş. În timpul acestei execu ţii, extrema „puternic ă” 3 traversează suprafaţa de restric ţie urmând traseul din figur ă. El va primi mingea de la 1 şi va finaliza printr-o aruncare la co ş din s ăritur ă, Jucătorul 1 urm ăre şte şi recupereaz ă mingea pe care o va pasa celui care va ocupa postul de fundaş (2). SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): 3 → 2 → 1 → 3 (3 devine extremă „slabă, 2 – fundaş şi 1 – extrem ă „puternic ă”). VARIANTA: Extrema „puternică” poate să-şi modifice direc ţia deplasării sale, efectuând p ătrunderea pe culoarul liniei de fund a terenului de unde, după primirea mingii poate finaliza din apropierea co şului prin oricare dintre procedeele tehnice specifice juc ătorului pivot (din semicârlig: din fa ţă , lateral sau înapoi; din s ăritur ă; din „slam-dunk”). E) ACEEAŞ I COMBINA ŢIE, DAR CU FINALIZAREA EFEC-TUAT Ă DE JUC Ă TORUL FUNDAŞ

FORMAŢIA: Aceea şi ca cea din exerci ţiul precedent. FIGURA 291 – DERULAREA EXERCI ŢIULUI: Fundaşul 1 intră în combinaţie cu extrema de pe partea „slab ă” a terenului (2), pasându-i mingea şi „încruci şând” pe acesta. El nu va primi mingea care-i va fi pasat ă jucătorului extrem ă de pe partea „puternic ă” (3) ap ărut la col ţul suprafe ţei de restric ţie pe post de juc ător centru şi care, dup ă „încrucişare”, î şi continu ă deplasarea, p ătrun-zând pe direcţia co şului. Finalizarea ac e fi făcută printr-o arun-care la co ş din alergare, din dribling sau din s ăritur ă prece dat ă de oprire. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): Asemănătoare ca în secven ţa anterioară. 225 F) ACEEAŞI COMBINAŢIE DIN CARE VA FINALIZA JUC ĂTORUL DE PE PARTEA „SLAB Ă” A TERENULUI FORMAŢIA: Aceea şi. FIGURA 292 – DERULAREA EXERCI ŢIULUI: Combinaţia de „încruci şare simplă” dintre funda şul 1 şi juc ătorul extrem ă 2 care-i paseaz ă mingea extremei 3, „ap ărut” la col ţul suprafe ţei de restricţie pe post de juc ător centru. Funda şul 1 îşi continu ă p ătrunderea, reprimeşte mingea de la 3, dar neavând posi-bilitatea de a finaliza (conform exerciţiu lui din Figura 291) „întoarce” pasa extremei 2 cu care a f ăcut combinaţia de „încruci şare simplă” care va finaliza. Recuperarea mingii va fi efectuat ă de 1. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): După recuperare, 1 paseaz ă mingea juc ătorului 2, deplasat pe postul de funda ş, după care ia locul extremei 3, iar extrema 3 locul extremei 2. G) FINALIZAREA EFECTUATĂ DE CEL DE-AL DOILEA FUNDA Ş DUPĂ „ÎNCRUCI ŞAREA SIMPLĂ” DINTRE FUNDA ŞUL ŞI EXTREMA DE PE PARTEA „SLABĂ” A TERENULUI FORMAŢIA: Doi juc ători funda ş (1 şi 2) şi un juc ător extremă (3) pe partea „slab ă” a terenului. FIGURA 293 – DERULAREA EXERCI ŢIULUI: Obişnuita combina ţie de „încruci şare simplă”, efectuat ă de funda şul cu extrema de pe partea „slabă” a terenului cu pasă dat ă celuilalt funda ş care p ătrunde, dup ă o plecare fals ă, urmat ă de o schimbare de direc ţie, spre colţul suprafe ţei de restric ţie. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): 3 → 2 → 1 → 3 H) FINALIZĂRI EFECTUATE ÎN URMA COMBINA ŢIILOR REZULTATE DIN CIRCULA ŢIA EXTREMELOR ŞI A JUC ĂTORULUI PIVOT Exersarea combina ţiilor de finalizare efectuate ca urmare a circula ţiilor de baz ă ale sistemului de atac 2–2–1 („turbion”) dintre 226 jucătorii extrem ă şi pivot comportă o FORMAŢIE de 4 juc ători, care vor

ocupa posturile: 1 – jucător extrem ă pe partea „slab ă” a terenului; 2 – juc ător pivot; 3 – un juc ător extrem ă pe partea „puternic ă” a terenului; 4 – idem 3, dar în aşteptare. FIGURA 294 – DERULAREA EXERCIŢIULUI: La col ţul suprafe ţei de restric ţie, juc ătorul 3 primeşte mingea de la extrema 1 într-o poziţie cu

fa ţa către coş. Pivotul 2, după ce a participat la demarcajul extremei 3, p ătrunde în supra-fa ţa de pedeapsă, prime şte mingea de la 3, finalizeaz ă, aruncând la coş din săritur ă, dup ă care urm ăre şte şi recuperează mingea la panou. FIGURA 295 : Dup ă recuperare, 2 pasează mingea lui 4 şi trece în poziţia de a şteptare pe partea opus ă, înapoia lui 1, timp în care 3 ocup ă poziţia de juc ător pivot pe cealaltă parte a terenului. Partea „puternică” şi „slab ă” sunt acum inversate, aceeaşi secvenţă de joc urmând a se desfăş ura pe partea opusă. FIGURA 296: O nouă inversare (a se integra în principiul de „reversibilitate” conferit de atacul nostru) a posturilor, o nou ă schimbare a fazei şi ... „continuitatea” secvenţei ofensive este derulat ă. SCHIMBAREA LOCURILOR (ROTAREA): Pentru o mai precis ă claritate, să încercăm s ă urmărim traiectul parcurs de jucătorul 3 (începând cu prima derulare a exerciţiului): 1) Extrema de pe partea „puternică” se demarc ă, deplasându-se spre colţul suprafe ţei de restricţie de pe partea opus ă, prime şte mingea de la 1 pe care o pasează pivotului 2 de al c ărui blocaj s-a folosit spre a se demarca. 227 2) Dup ă pasa de angajare dat ă pivotului 2, „coboară” pe post de pivot de unde face blocaj pentru ca extrema 1 să se demarce, moment după care, p ătrunzând în interiorul zonei de restric ţie, prime şte mingea de la extrema 4, finalizeaz ă aruncând la co ş din s ăritur ă, urm ăre şte şi recuperează mingea la panou. 3) Dup ă recuperare, paseaz ă mingea extremei de pe partea „slab ă” a terenului (2) şi se deplasează pe poziţia de a şteptare, înapoia extremei 4. În exersarea acestor secven ţe ofensive, înv ăţ area şi perfecţionarea lor urmeaz ă, implicit, trei stadii succesive, conform princi piilor psiho-pedagog ice ale form ării şi consolid ării deprinderilor motrice. Dat fiind c ă exerci ţiile preconizate urm ăresc atât consolidarea tehnicii specifice conţinutului lor tactic, cât şi secvenţele tactice ale aces-tui atac 2-1-2 pe care l-am denumit, în mod conven ţional, cu termenul de „turbion”, vom aborda o alt ă terminologie în defi nirea acestor stadii. Astfel, pentru primul stadiu, am considerat că el trebuie s ă cuprindă o perioadă de ASIMILARE, în care toţi jucătorii vor participa, f ără deosebire, la toate exerci ţiile, indiferent de postul pe care s-au specializat. Fundaşi şi extreme execut ă la fel aceleaşi tehnici, f ără a ţine cont de specializarea postului lor. Acest lucru va contribui, cu siguran ţă , ca în viitorul

apropiat desf ăş urarea atacului să se bucure de o cursivitate, ca urmare a faptului c ă toţi juc ătorii iau astfel cuno ştin ţă de caracteristicile specifice fiec ărui post. Aceasta permite, totodat ă, de a descoperi mai u şor aptitudinile şi preferin ţele individuale, pentru ca antrenorul s ă poat ă efectua o cât mai ra ţional ă şi judicioas ă repartizare a sarcinilor funda şilor şi extremelor. Al doilea stadiu constă dintr-o etap ă de SPECIALIZARE. Rolurile fiind distribuite, se va avea grijă ca, de acum înainte, fiecare jucător s ă se consacre exclusiv asupra exersării ac ţiunilor şi combina ţiilor specifice postului şi părţilor lor de ac ţionare, în a şa fel ca toate finaliz ările exersate în antrenamente să fie riguros asem ănătoare celor posibile să le execute în timpul jocului. În acest scop, jucătorii fundaşi şi extremele vor fi repartizaţi în grupe omogene de câte 3 juc ători, fiecare grup ă executând secvenţele tipice ale atacului preconizat. Secven ţele a) şi h), respectiv, finalizarea efectuată de juc ătorul extrem ă şi cele efectuate în urma combina ţiilor rezultate din circula ţia extremelor şi a juc ătorului pivot, cu eventualele lor variante, vor fi, desigur, rezervate grupelor alcătuite din juc ătorii extrem ă şi pivo ţi, în timp ce funda şii vor lucra secven ţele b) şi g), respectiv finalizarea fundaşului din combina ţia de „încruci şare simpl ă” şi cea efectuată de cel de-al doilea funda ş, dup ă „încrucişar ea simplă” dintre fundaşul şi extrema de pe partea „slab ă” a terenului, precum şi diferitele lor variante.

228 Constituirea grupelor mixte se impune după aceasta, urmând a se omogeniza lucrul în urma antren ării celorlalte patru secven ţe. Secven ţa c) – finalizarea efectuată de juc ătorul extrem ă în urma combina ţiei efectuate cu jucătorul funda ş se pretează şi unui lucru pe perechi: funda ş-extremă, în timp ce celelalte trei secven ţe (d, e şi f) pot fi executate sub forma unor exerciţii „în continuitate”, după cum urmeaz ă: FIGURA 297 – FORMAŢIA: Doi sau trei jucători funda şi la şirul 1; patru sau cinci jucători extrem ă pe două şiruri opuse (2 şi 3); două mingi. DERULAREA EXERCI ŢIULUI: Jucătorii execut ă combina ţiile din cadrul secven ţelor de „încrucişare simpl ă” de pe partea „slab ă” a terenului, cu apari ţia şi a jucătorului extrem ă de pe partea „puternic ă”; sarcinile de finalizare revin, pe rând, funda şului, extremei „slabe” şi extremei „puternice” ap ărute pe post de jucător centru la colţul suprafe ţei de restric ţie. SCHIMBAREA LOCURILOR: Atât extremele, cât şi funda şii îşi păs-treaz ă fiecare sarcinile r tive. Dup ă ce a trecut prin postul de juc ător centru, extrema „puternic ă” se duce la şirul opus (de extrem ă „slabă”), în timp ce, dup ă recuperare, funda şul revine la şirul de unde a plecat. VARIANTE: Toate celelalte opţiuni prezentate în cadrul secvenţelor analizate anterior. Privitor la cel de-al treilea stadiu de exercitare a secvenţelor, acesta prevede apariţia ap ărătorului prin introducerea sarcinilor DEFENSIVE în execuţie. Grupele de jucători vor fi împerecheate, una dintre ele având sarcini ofensive, de exersare a ac ţiunilor şi combina ţiilor din cadrul respectivelor secven ţe de joc, cealaltă, sarcini defensive. Atribu ţiile vor fi cu regularitate inversate, în aşa fel ca fiecare grupă s ă atace – repetând un num ăr de ori sau de minute – şi s ă se apere. Rolul apărătorilor în acest gen de exerciţii este destul de important şi, totodat ă, delicat, ei trebuind s ă primească sarcini de îngreuiere succesivă a acţiunilor desf ăş urate împotriva grupei care exersează jocul ofensiv. Cu alte cuvinte, ap ărarea va trebui să acţioneze în aşa fel încât s ă

ajungă, la un moment dat, s ă acţioneze cât mai veridic şi corect în situa ţiile respective, ignorând îns ă faza imediat urm ătoare şi evitând astfel anticip ările supărătoare şi intercep ţiile pe cât de inoportune, pe atât de gratuite din timpul efectu ării exerci ţiilor cu adversar. Prin aceasta gândim situa ţia exercit ării unei presiuni defensive individuale, a unei „h ărţuiri” 229 permanente asupra atacanţilor pentru a-i deprinde cu aceast ă manieră defensivă. Aceasta va fi făcută, f ără a se încerca „sugrumarea” sistematic ă a mecanismului ofensiv, dar nici în a se transforma într-o figuraţie liber ă sau blazat ă. Atragem aten ţia şi experien ţa confirm ă c ă aceast ă primejdie se dovedeşte, din p ăcate, a fi foarte frecvent ă. Juc ătorul aflat în faza defensivă şi care nu primeşte permanent impulsuri stimulative în acest sens, nu- şi face preocupare din aceast ă activitate spre a-şi perfecţiona tehnica şi tactica individuală a jocului defensiv, asumându- şi, de cele mai multe ori, un rol lipsit de glorie, de figurant. Pe de alt ă parte, exist ă şi opusul acestei stări, în care ap ărătorul trece cu u şurin ţă de la o extrem ă la alta, devenind zelos, intempestiv sau manifestând un diletantism deschis. O atitudine perfect m ăsurat ă, echilibrat ă, din punct de vedere motiva-ţio nal, este înt otdeauna greu de ob ţinut. Ea solicit ă o oarecare doză de maturitate – nu cea pe care o ştim, din punct de vedere func ţional – dar care, de multe ori, lipseşte. Aceast ă formă de maturitate nu este o calitate înnăscut ă, iar un bun antrenor trebuie să ştie şi să o poată suscita jucătorilor s ăi. CONCLUZII GENERALE Încheind aceast ă prezentare – analiz ă asupra complexului model de gândire tactică cu privire la construc ţia unui sistem colectiv de echip ă, dorim să concluzion ăm, în mod cu totul deschis, asupra a trei avantaje primordiale pe care le prezint ă adoptarea, în aceast ă manier ă, a unui sis-tem ofensi v, implicit atacul 2-2-1, pe care l-am evocat spre exemplificare. 1) O mare SIMPLITATE de ac ţionare în ciuda unei aparente complexit ăţ i. O simplitate care se bazeaz ă pe o serie de circulaţii clare şi precise, dominate de un obiectiv permanent: demarcaj în direcţia mingii. Singura dificultate eventual ă, realizarea unui sincronism („timing”) sau coordonarea acţiunilor dintre juc ători, de altfel, aceasta reprezentând o problemă comun ă pentru orice sistem tactic, oricare ar fi el. 2) O real ă EFICACITATE care rezult ă, în acela şi timp, atât din amenin ţarea permanentă pe care o reprezintă toţi atacanţii, f ără nici o distinc ţie, cât şi din exploatarea sistematic ă a poziţiilor de finalizare specifice aptitudinilor solicitate juc ătorilor de pe posturile respective, în condiţiile ob ţinerii unor procentaje superioare de reuşit ă. 3) O POLIVALENŢĂ rezultată din maleabilitatea şi mobilitatea solicitat ă prin circula ţiile ofensive ale „grupelor” de juc ători, calitate care-i dă posibilitatea acestui sistem ofensiv de a înfrunta cu acela şi succes ap ărări dintre cele mai diverse: individuale sau în zon ă. 230 În fine, o ultim ă remarc ă: acest sistem ofensiv r ăspunde celor cinci criterii pe care se bazează orice atac: a) DISPOZITIV OFENSIV ECHILIBRAT („floor balance”). De-a lungul întregii „continuităţ i”, numeroasele deplasări ale juc ătorilor nu stânjenesc cu nimic o repartizare judicioas ă a sarcinilor şi a zonelor din teren. Puncte slabe ale ap ărării sunt permanent ameninţate, recuperarea la panoul ofensiv asigurată întotdeauna, în timp ce securitatea defensivă nu este niciodat ă neglijată. b) PUTERE OFENSIVĂ ŞI DE LA DISTAN ŢĂ („autside strength”). Ea este determinată ca urmare a a şez ării iniţiale în cadrul dispozitivului

de atac, în care jucătorii fundaşi şi extreme „acoper ă” echilibrat suprafaţa de joc, iar forţa ofensiv ă şi de la distan ţă a acestora este materializat ă prin ac ţiunile şi combina ţiile ofensive dintre funda şi şi extreme, asigurate în urma circula ţiei alternative a funda şilor. c) PUTERE DE PENETRA ŢIE („inside strength”). Ea este dat ă prin ac ţiunile şi combinaţiile tactice care sunt incluse şi asigurate în urma desf ăş ur ării celeilalte circula ţii de jucători, şi anume, cea dintre jucătorii extrem ă şi a juc ătorului pivot. De subliniat c ă o dată cu fiecare finalizare ofensiv ă a atacului, ambele circula ţii asigur ă, în cazul rat ării înscrierii co şului, posibilitatea urmăririi şi a eventualei recuper ări ofensive a mingii prin plasamentul asigurat respectivilor juc ători în cadrul ambelor circula ţii integrate în sistemul de atac. d) REVERSIBILITATEA PĂRŢILOR ÎNTRE JUC ĂTORII EXTREM Ă asigură sistemului ofensiv pe care l-am prezentat o foarte ridicată eficien ţă împotriva apărărilor aglomerate (fie ele om la om, cu flotare sau aglomerare, fie zone). e) O PERMANENTĂ CIRCULA ŢIE determinat ă atât de deplasarea permanentă a celor cinci juc ători în teren, dar şi prin fiecare pas ă dat ă către juc ătorul extremă care determină, la rândul ei, trei deplasări simultane a atacanţilor. În încheierea acestei prezentări nu ne r ămâne decât a a ştepta ca cei care vor avea curiozitatea de a încerca adoptarea acestui atac preconizat de noi şi adaptat la cerin ţele unui joc modern, să confirme, prin jocul practicat, eficienţa, spectacolul şi plăcerea unor reu şite competi ţionale.

231 BIBLIOGRAFIE 1. Albulescu Valentin, Baschet. Mică enciclopedie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981. 2. Barrais André, Basket-Ball. Technique. Jeu. Entrainement , Editura Amphora S.A., Paris, 1976. 3. Bosc Gérard, Grosgeorge Bernard, Guide pratique du basket-ball , Edit. Vigot, Paris, 1982. 4. Bosc Gérard, Grosgeorge Bernard, L’entraîneur de basket-ball, Edit. Vigot, Paris, 1985. 5. Colibaba-Evulet Dumitru, Bota Ioan, Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Editura Aldin, Bucure şti, 1998. 6. Cousy Bob, Power G. Frank jr., Basketball. Concepts and Techniques, Allyn and Bacon Inc., Boston 1970. 7. Crevecoeur Guy, Smets André, Jouer au basket. Enseigment et pratique, Edit. Amphora S.A., Paris 1987. 8. Crevecoeur Guy, Lechien Marcel, Redoute Pierre , Basket-Ball, tome 1: Mieux s’entraîner, Edit. Amphora S.A., Paris 1989 9. Crevecoeur Guy, Lechien Marcel, Redoute Pierre, Basket-Ball, tome 2: Exercices , Edit. Amphora S.A., Paris 1990. 10. Dao Pierre, Jordane Francis, Les Jeux Olympiques ’88 , în rev. „E. Ph. et S”, nr. 214, Paris, 1988. 11. Epuran Mihai, Horn Egon, Mecanisme de influenţare a comportamentului în fotbal , Editura Sport-Turism, Bucure şti, 1985. 12. Escamilla Pedro, The Olimpic Basket-Ball history, Edit. Fundacion Pedro Ferandiz, Barcelona 1992.

13. Florescu Corneliu, Sportul de performan ţă , Editura Sport-Turism, Bucureşti, 198 5. 14. F.F.B.B ., 100 ans de basket-ball , Edit. Les Presses, Paris, 1991 15. Hrisca Aristeia, Negulescu Corneliu, Baschet. Tehnica şi tactica individual ă, Editura Sport-Turism, Bucure şti, 1981. 16. Mahlo Friedrich, L’acte tectique en jeu, Edit. Vigot, Paris, 1969. 17. Merand R., L’Éducateur face à la performance olympique în: „Sport en plein air” , FSGT Paris. 232 18. Negulescu Corneliu, Caracteristici şi tendinţe în conţinutul şi structura jocului de baschet competiţional de mare performan ţă , ANEFS Bucure şti, 1992. 19. Negulescu Corneliu, Baschet. Baze generale ale teoriei şi practicii jocului, Editura Funda ţiei România de Mâine, Bucure şti, 2000. 20. Negulescu Corneliu, Baschet. Baze generale ale metodicii pred ării , Editura Funda ţiei România de Mâine, Bucure şti, 2000. 21. Popescu Alexandru, Les tirs au panier, în rev.: „Rebound ” nr. 19/1988, BBCA, Belgique. 22. Predescu Teodora, Negulescu Corneliu, Metodologia elaborării modelului de joc şi de preg ătire în baschet , CSCS/IEFS Bucureşti, 1991. 23. Predescu Teodora, Curs de baschet – Specializare anul III, MI/ANEFS, Bucureşti, 1994. 24. Predescu Teodora, Negulescu Corneliu, Curs de baschet – Specializare anul IV , MEN/ANEFS, Bucureşti, 1998. 25. Predescu Teodora, Ghi ţescu Gabriel, Baschet. Preg ătirea echipelor de performanţă , Editura Semne, Bucureşti, 2001. 26. Ströhar Manfred, Basketball. 60 ans de Règlements FIBA, Edit. FIBA, 1991. 27. Teodorescu Leon, Probleme de teorie metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism, Bucure şti, 1975. 28. Teodorescu Leon, Predescu Teodora, Vasilescu Lucian, Baschet. Teorie. Tactică. Probleme de metodic ă, Editura Sport-Turism, Bucure şti, 1979. 29. Teodorescu Leon, Théorie et méthologie des jeux sportifs, les Éditeurs Français Réunis, Paris, 1982. 30. Vasilescu Lucian, Baschet. Bazele tacticii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucure şti, 1998.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful