ISTORIA LIMBII ROMÂNE DIALECTOLOGIE

*
Lect. univ. drd. MIHAI MUSTĂŢEA Semestrul al II-lea Introducere Prin conţinut şi prin destinaţie, sinteza aceasta este un compendiu, o introducere, într-o formă concentrată, în problemele dialectologiei în general şi ale dialectologiei româneşti în special. Evident, orice sinteză are un caracter subiectiv atât din punct de vedere al selecţiei temelor abordate, cât şi din acela al dimensiunilor acordate fiecăruia în parte; dar lucrarea urmează îndeaproape programa universitară. Cursul cuprinde minimum de noţiuni menite să ofere o imagine completă şi complexă a problemelor teoretice şi metodologice ale disciplinei, ca şi a varietăţii dialectale româneşti. Lucrarea cuprinde, în afară de bibliografie, două părţi. În partea întâi se expun noţiuni de dialectologie generală: obiectul dialectologiei, constituirea şi principalele ei etape de dezvoltare, importanţa studierii variantelor regionale ale limbii; varietatea lingvistică: variante geografice, variante sociale, vorbirea individuală. Partea a doua este consacrată structurii dialectale a limbii române, cu cele patru ipostaze ale ei: dacoromâna, istroromâna, aromâna şi meglenoromâna. Pentru înţelegerea actualei diversificări, am considerat necesar ca descrierea acestor patru subdiviziuni să fie precedată de o expunere sumară asupra fazei anterioare de evoluţie, a acelui trunchi comun denumit româna comună sau protoromâna. Descrierea fiecărui dialect în parte este precedată de o serie de date geografice, demografice, istorice, socio-culturale referitoare la vorbitorii lui şi este urmată de consideraţii asupra diferenţelor regionale manifestate la nivelul dialectului respectiv. Prin natura obiectului considerat (dialectele limbii române şi graiurile lor), prezentarea noastră este, în acelaşi timp, descriptivă şi comparativ istorică.

_______________
*

Completează sinteza disciplinei Istoria limbii române, din volumul Sinteze, anul II, partea I, p. 162-218, LLR, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 3

Este descriptivă, pentru că are în vedere dialectele româneşti vorbite astăzi, privite ca sisteme distincte, funcţionând după reguli proprii. Evident, date fiind dimensiunile lucrării, o descriere a tuturor unităţilor şi subunităţilor sistemelor şi subsistemelor la nivel foneticfonologic, morfo-sintactic şi lexical nu este posibilă. În cazul celorlalte niveluri, s-a procedat selectiv, prin comparaţie interdialectală. Orice lucrare de sinteză beneficiază de experienţa şi rezultatele altor autori. 1. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI 1.1. Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. 1.2. Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică. 1.3. Dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc. Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele geografice (teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa, în 1881). 1.1. Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi date: stabileşte care şi câte sunt unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie fiecare unitate în parte (pune în evidenţă, cu diferite metode – în funcţie de nivelul metodologiei lingvistice în general – particularităţile fonetice, fonologice, morfologice, sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). De asemenea, studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile reciproce dintre limba literară şi variantele regionale ale limbii. Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare, modalităţi specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii, glosare, atlase etc.), principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria limbii (de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi răspândirii inovaţiilor, a graniţelor dialectale etc.), metode de analiză specifice dialectologiei (pentru descrierea unui grai sau a unui grup de graiuri sau de dialecte etc.). 1.2. În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică şi, în acest caz, dialectologul – după ce stabileşte condiţiile istorico-geografice şi
4

cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată – explică, istoric, linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor, a formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul cum s-a constituit şi cum evoluează limba literară, aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia; o dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai multe ori însă, dat fiind că dialectele şi graiurile sunt, în multe privinţe, mai conservatoare decât limba comună – care este de obicei mai inovatoare – descrierea şi, mai ales, explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu, justificarea existenţei sunetului [dş] în moldovenescul dâc faţă de dacoromâna literară zic presupune explicarea lui ca o fază intermediară între latinescul d din dico şi dacoromânescul literar z din zic). Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră, de altfel, că între diacronie şi sincronie există o falsă antinomie, că este vorba numai de o distincţie metodologică, nu de una reală, care ar aparţine obiectului limbă. Limba, spune E. Coşeriu, se constituie diacronic şi funcţionează sincronic, deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a se constitui, de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente, ci unul singur. 1.3. În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor dialectale, vorbim de dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc. De fapt, nu este vorba de „mai multe dialectologii”, ci de diferite moduri – care, de cele mai multe ori, nu se exclud – de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie. Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri şi dialecte, mai ales la nivel fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel, dacă în graiul 1 se pronunţă vérde, în graiul 2, vérģe, în graiul 3, vérde, cum se pronunţă atunci în graiul 4,5? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3,4...? Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dialecte nişte sisteme lingvistice, cu mod de funcţionare propriu; în afara acestei operaţii, efectuate la nivel intralingvistic (care nu se deosebeşte prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei limbi), dialectologia structurală îşi propune şi o analiză interlingvistică (între graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţă atât deose5

birile (acele particularităţi care individualizează fiecare unitate lingvistică), dar şi asemănările dintre ele, ceea ce este comun ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte. Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L. Hjelmslev), organizat în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare. Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unităţi (limbi, dialecte, graiuri), asemănările, ceea ce îi conferă continuitate, se construieşte adică acea schemă structurală abstractă („construct”) care a fost denumită diasistem („sistem al mai multor sisteme”). Dialectologia transformaţională este, într-o măsură mai mare, la începuturile ei şi, ca şi precedenta, pe cale de a-şi contura metodele de cercetare. Ca şi gramatica transformaţională a limbilor, în dialectologia transformaţională, deşi se pleacă de la un „corpus” dat, elaborându-se o serie de ipoteze în formă de „reguli”, se încearcă să se includă toate posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în ultimă instanţă, o descriere care să pună în evidenţă caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca sisteme de posibilităţi. Dat fiind, aşa cum am arătat mai sus, că graiurile şi dialectele au, ca şi limbile înrudite, un număr de reguli specifice, dar şi un nucleu comun, printr-o ierarhizare a lor (aşa-numita „ordonare”) se pot pune în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a unităţilor lingvistice investigate. 2. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ŞI PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE 2.1. Cercetarea dialectală înainte de 1870. 2.2. Momentul Ascoli. 2.3. Contribuţia foneticii experimentale (Rousselot). 2.4. Geografia lingvistică (Gilliéron). 2.5. Lingvistica spaţială (Bartoli). 2.6. Dialectologia contemporană În comparaţie cu alte discipline lingvistice, dialectologia este o ramură relativ nouă. Ea s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 2.1. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau atenţie în primul rând limbilor literare, mai ales în forma lor scrisă,
6

2. mai ales. dominant în lingvistică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea principiului „legilor fonetice”. indo-europenist şi romanist. Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general – pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelor – dar şi pentru evoluţia dialectologiei. mai ales. vii.2. Un prim impuls l-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală.3. pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul – de mare actualitate astăzi – că limba nu este unitară.care se bucura de prestigiu: limbile nescrise şi. Această schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (care au pus în evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea lanţului istoric al limbilor şi cu dorinţa neogramaticilor (adepţi ai curentului neogramatic). Începând cu secolul al XIX-lea însă. ale limbilor. variantele regionale ale limbilor „naţionale” („comune. Trăsătura comună a tuturor acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor. varietatea lingvistică este foarte mare. mergând până la realizarea specific individuală a unui sistem lingvistic (ceea ce lingvistica actuală numeşte idiolect). dimpotrivă. Schizzi franco-provenzali. dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii. VIII. în nr. Rousselot. 1878 şi L'Italia dialettale. ci. Italianul Graziadio Isaia Ascoli. militează pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P. III. 7 . către al 8-lea şi al 9-lea deceniu. în nr. 1891). I. să fie auxiliarul ei. economici şi. este considerat creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista „Arhivio glottologico italiano”. Totuşi deosebirile regionale au fost sesizate încă din secolul al XV-lea (pe plan romanic). koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică). Paralel cu Ascoli. iar în Germania Georg Wenker. Paris. în nr. 2. 1873. ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin celebra sa lucrare Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le patois d’une famille de Cellefrouin <Charente>.I. care începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini (Schiţe reto-romane). culturali. această realizare este determinată de diverşi factori sociali. din secolele XVI – XVII. bineînţeles. în Franţa. lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete. şi. geografici. 1882 – 1885. iar la noi.

) pe arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat. în 1881. aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice. al cărui autor a fost acelaşi J. vizând niveluri lingvistice diferite etc. Paris. 8 . 1909 (abreviat: WLAD). Leipzig. constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mult sau mai puţin restrâns de fapte lingvistice. Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L'Atlas linguistique de la France (apărut între 1902 – 1910. Totodată.und Mitteldeutschland. Începutul l-a făcut germanul Georg Wenker. satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai. se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes. abreviat: ALF). care.2. cercetătorii şi-au dat seama că această modalitate.4. profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893). ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că limba este în continuă mişcare. unei probleme). 1880. 1881). morfologice etc. de către germanul Gustav Weigand. dialect). mai ales aspectele ei nenormate). cu metode diferite. efectuează (mai întâi pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin corespondenţă. ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord. Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialectologie este apariţia geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le prezinte în monografii dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau. ca o posibilitate mai adecvată. Primul atlas lingvistic dus până la capăt aparţine elveţianului Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône). mai rapidă. extinsă.). Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice (a lingvisticii geografice). schimbare. Paralel. operaţia de înregistrare globală şi simultană a varietăţii dialectale de pe un teritoriu presupune o mare cantitate de timp. de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naţionale puteau avea în acelaşi timp monografia lor dialectală. imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători. Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont). încă din 1876. la întreaga Germanie. este insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională. exclusiv. mai cuprinzătoare.

6. au fost elaborate atlase lingvistice ale tuturor limbilor romanice. care încearcă să pună în evidenţă trăsăturile comune ale unor limbi care nu se află în contact direct sau care nu sunt înrudite genetic. nr. Concepute să servească drept material ajutător istoriei limbii şi având în vedere mereu diferenţele. după primul Congres internaţional al lingviştilor. Accentul era pus mai ales pe aspectul fonetic sau lexical al varietăţii regionale. La description phonologique (Paris – Genève. IX. Généalogie des mots qui désignent l'abeille d'après l'Atlas linguistique de la France. alţi autori văd posibilă însă şi o analiză la nivel gramatical şi chiar lexical. pentru monografiile româneşti din aceeaşi perioadă. În anii care au urmat. Tache Papahagi – Graiul şi folclorul Maramureşului. 2. 1915. Densuşianu – Graiul din Ţara Haţegului. 2. 1925). Analisi strutturalistica del dialetto campidanese (în „Orbis”. cele mai reuşite dealtfel la noi (Ov. principiile geografiei lingvistice. au condus la principiile lingvisticii spaţiale. 9 . 1918.S. 2) ş.a. Ca modele. al cărei promotor a fost italianul Matteo Bartoli. ea nu a fost totuşi aplicată decât câteva decenii mai târziu. Gilliéron. când procedeele structurale au fost din ce în ce mai mult folosite în studierea limbilor în general. Bucureşti. Deşi extinderea analizei structurale la varietatea regională a fost propusă încă din 1931 de N.Începând cu anul 1905. mai ales. Activitatea pe acest tărâm a crescut simţitor după primul război mondial şi. şi numeroase monografii dialectale (dintre ele cea mai cunoscută este monografia lui J.5. datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron. care a elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice (unele dintre ele viu comentate în literatura de specialitate). lingvistica spaţială precedă întrucâtva conceptul de tipologie lingvistică formulat de lingvistica contemporană. de la Haga (1928). dialectologia şi geografia lingvistică erau „fundamental opuse spiritului şi metodelor lingvisticii strucurale”. Analiza structurală în dialectologie se efectuează mai ales la nivelul fonologic. La parlata di Moena (în „Studii e ricerche”. Pe plan teoretic. 1962. Paris. În acest fel. Trubetzkoy. sau descrierea lui Luigi Heilmann. extinse la domenii lingvistice mai mari (cuprinzând mai multe limbi). se pot cita cunoscuta lucrare a lui André Matinet. 1955) şi a Mariei Tereza Atzori. Bologna. Bucureşti. 1956).

este greu de demonstrat deocamdată. concomitent cu aceeaşi orientare în domeniul cercetării limbii în general (care reprezintă de fapt o revenire. 3. să descrie raporturile dintre structura lingvistică şi structura sociologică (să descrie.2. tocmai de aceea. ca atare ele sunt obiectul lingvisticii. Le amintim pe cele mai importante: 3. şi pot studiate cu aceleaşi metode. În urma evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor. la principii mai vechi de sociologie a limbajului). 3. ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale.4.1. inegalitate determinată de condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă.Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată.1. IV. care se află la început şi a căror valabilitate. 3. 1967. Pentru istoria limbii. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E.3. p. IMPORTANŢA STUDIERII VARIANTELOR GEOGRAFICE ALE LIMBII 3. Dialectologia sociologică îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea. ele sunt ipostaze locale. Pentru teoria şi metodologia lingvistică generală. O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor încearcă metodele transformaţionale. 253 – 260). CLTA. Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte. diferenţierile de ordin social. dimpotrivă. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare. care nu modifică cu nimic metoda geografică. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică teritorială. concrete ale limbii comune. 3. într-o altă formă. indiferent de specificul fiecăruia. aşa cum sunt şi limbile. Cea mai recentă orientare în dialectologie este de natură sociolingvistică. demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate astăzi „rudele sărace” ale limbii. realizări regionale. Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii. Pentru istoria poporului. Conceptul însuşi de „sociolingvistică” nu a reuşit încă să fie definit satisfăcător. cele două metode – structurală şi geografică – converg. Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie transformationelle des parleurs dacoroumains. adică. deci. acestea prezintă – în comparaţie cu celelalte graiuri şi dialecte ale 10 . nu numai geografic).

Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul slavului banja devenit dacoromân baie.1. aromânescului cl'áįi) dovedeşte că schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l care a devenit palatală şi.limbii date şi cu limba comună – atât inovaţii cât şi arhaisme. Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare exactitate. documente vechi – dacă asemenea izvoare există). aromână ayíńi). În schimb. cantavistis. Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea lanţului istoric al unei limbi.1. elementele arhaice păstrate în graiuri şi dialecte. Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure. Vom ilustra această idee cu câteva exemple din istoria limbii române care ne sunt mai la îndemână: 3. toponimele şi onomastica. deci verigi care ar lipsi din lanţul evolutiv al fenomenelor respective – dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară. datorată iotului următor.în dacoromâna actuală la celelalte două persoane? 11 . În fonetică: Latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe]. sunt folosite şi textele scrise (inscripţii. nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-). Fazele dialectale víńe (ayíńi) şi cl'ái sunt. forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma latinească corespunzătoare (cantaverunt). ci după ce a parcurs etapa vińă>vińe. Se ştie că. dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vińe. cântarăţi) nu se explică satisfăcător din latina (cantavimus.. sintactice şi lexicale îl constituie. în acelaşi scop.2. Încă un exemplu: latinescul clavem a dat dacoromânescul cheie kéįe. pe care o regăsim şi în dialectele sud-dunărene (cf.1. În morfologie: Formele de persoana întâi şi a doua plural ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm. 3. morfologice. cl'ae>dacoromână cheie kéįe). Cum a apărut acest -ră. Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele suddunărene (cf. De aceea. de exemplu. izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice. cum arătam mai sus. şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea lui. mai ales în ce priveşte aspectul sonor al limbii. putem conchide că trecerea de la vinea la vie nu s-a făcut dintr-o dată. în acest fel a palatalizat şi consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem >*română com.

româna comună cunoştea formele apropiate de latină. Geografia lingvistică a demonstrat că. respectiv. aromânescului cântăm. ceea ce este şi mai important. datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală. din necesitatea de a distinge. pe de o parte. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi ea aceste forme fără -ră. deci. Până la venirea slavilor însă. în foarte multe cazuri. de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice. În favoarea acestui argument pledează formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi). În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche. în cursul evoluţiei lingvistice. Nu o dată materialul 12 .Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră.2. ele au apărut prin analogie cu persoana a treia plural. în ciuda tuturor înnoirilor metodologice.3. În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă. cel puţin până la separarea dialectelor. elementul -ră. Aceasta dovedeşte că. dialectologia nu a încetat. „cântat”. în consecinţă. criş. altfel omonime: (eu) am venit/(noi) am venit. atestată sau presupusă. că formele cu – ră-sunt relativ recente. în care elementul -ră. aromână arinî). 3. şedum „şezurăm”). strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”! Fără îndoială că da. al românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale. pe teren. Comparaţiile la nivel interdialectal permit aşadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne. graiurile dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam (cf. aromână neáuî şi.este destinat să deosebească persoana întâi plural de persoana întâi singular. pe de altă parte. Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă. Aşadar. dându-se totodată şi explicaţia schimbării. „cântarăm”. nisip.(cf. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. neá(ųă).a fost simţit ca o marcă a pluralului şi. Este limpede. de origine slavă. persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi persoană a indicativului prezent. în ordinea în care s-au succedat în timp. criş. băn. Dialectele sud-dunărene şi. am venitără (noi). „cântarăţi”. a fost extins la toate persoanele la plural. arínă.(cădum „zurăm”.. 3. şi una actuală. dar cântarî „cântară” ca şi în latină. diferitele forme dialectale se succed în spaţiu.1. pentru persoana a treia plural).

este vorba de regionalisme şi nu de arhaisme. ci au trăit undeva mai la nord. î (accentuate) din celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână. din diferite alte documente sau din 13 . această particularitate. 3. De pildă. de vreme ce regimul feudal era. Philippide): moldovenii aveau mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania. Astfel. în munţii Rodopi. de pildă. la nordul golfului Salonic –. Un alt exemplu din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunţarea vocalelor ă. Această interpretare coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului. mult mai sever acolo decât aici. s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui Mihai Sadoveanu abundă arhaismele. dacă subiectul propriu-zis al cărţilor sale istorice a fost luat din cronici. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. maramureşeni şi ardeleni. adeseori. a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii. decât aveau ardelenii să se refugieze încoace. criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin cunoscute). Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere literare. meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu bulgarii. după cum se ştie. Th. şi nu invers. începând cu secolul al XII-lea. Dat fiind însă că. În urma unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat că. de la care au împrumutat această pronunţare. De altfel. autorul însuşi a mărturisit în repetate rânduri că. aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace. o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decât sporadic în graiurile de peste munţi.3. Aşadar. dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă. se poate trage concluzia că au existat cândva relaţii strânse între moldoveni.dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru. pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin puternice infiltraţii fonetice şi lexicale de origine transilvăneană. în schimb. Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii – câmpia Meglen. Cu alte cuvinte.

faţă de literatură (el) spune/(ei) spun face plauzibilă explicaţia istoricului de limbă pentru alte situaţii asemănătoare. Alteori.tradiţia orală. ĉinĉi. Coşbuc. istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi. care nu au putut fi observate. Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca. din lat. când de fapt ele sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord). ele devin [ŝ. fie într-un cadru mai larg – limbă. atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”. ziĉe]. În sfârşit. observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă sesizarea. caracterul regulat al unei particularităţi ca tratamentul africatelor [ĉ. în consecinţă. sint). cercetată. deci. să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”. ĝ] în graiul moldovenesc. sunt forme curente dialectal (de exemplu. grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) – a îmbogăţit teoria limbii cu 14 . ž ]: [ŝer. excepţiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege ideea de „lege fonetică”.4. Analogia. de pildă: constatarea identităţii care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune = (ei) spune. limba acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei. de exemplu. dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă neogramaticii. cum ar fi. exagerat. verbe ca a vârfui. ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă. explicată de istoricul de limbă ca o analogie după persoana a treia plural (unde sunt este etimologic. cum. explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii. ŝinŝ. De exemplu. în consecinţă. cercetătorii pot ajunge la concluzii teoretice şi metodologice generale. au fost atribuite lui G. Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai sau dialect. în schimb. atât timp cât constatăm că. în urma studierii fenomenelor dialectale. în realitate. într-un număr relativ ridicat de cazuri. confirmându-se astfel existenţa lor. a vremui. în istoria lingvisticii. Nu se poate nega. 3. devenit (-î)s. pe viu. a unui mecanism al limbii. care prezintă la persoana întâi forma sunt (care nu-l continuă pe latinescu sum. a susţinut Gilliéron). care. fiind foarte vechi. ceea ce permite înţelegerea şi. la un moment dat. dîŝi] faţă de literarul [ĉer. Această limbă trebuie însă cunoscută. paradigma indicativului prezent al verbului a fi. de exemplu. a dinamicii ei.

1. VARIETATEA LINGVISTICĂ 4. munte etc. cu timpul. fără referire la alte unităţi corelate. Limbă scrisă ~ limbă orală. în principiu. o constanţă? 15 . 4. un muncitor agricol are un grai relativ diferit de al unui marinar. Limbă literară ~ limbă vorbită. iar acesta. În fine. aviator etc. vârsta. indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc. 4. lingvistica contemporană a creat conceptul de idiolect. sexul. divergenţa este determinată geografic: apropierea mai mică sau mai mare de centrul inovator. În cel de-al doilea caz. divergenţa este determinată social: domeniul de activitate. orice varianţă presupunând o invarianţă.3. rodul încercărilor de a grupa. în mare parte. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare. straturi şi clase sociale legate prin interese materiale comune etc. dată fiind această mare varietate a limbii. 4. grupează indivizii din societate. limbă naţională. ale cui variante sunt ele. de tipul limbă ~ dialect ~ grai). În primele cazuri. să se deosebească unele de altele prin particularităţi de limbă.1. Conceptul însuşi de diasistem este.noi principii privind tipologia lingvistică. limbă standard. într-un sat este.2. este mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. permiţând pătrunderea mai rapidă a inovaţiei. Tot aşa. nu este unitar. koine. un strungar nu se exprimă la fel ca un zootehnist. aceste grupuri ajung. omogen. care duce până la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte. Prin raport cu ce entitate sunt însă aceste unităţi variabile. mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ. de a organiza marea varietate dialectală. într-o regiune. la rândul lui. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute sub numele de dialecte şi graiuri. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi jargoane. cu atât unitatea limbii scade: graiul vorbit într-o familie. o poziţie izolată (pe deal. determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta.) faţă de una mai accesibilă. 4. Limbă comună. Orice idiom (= termenul cel mai general pentru a denumi graiul unei comunităţi lingvistice.

Între limbă însă.2. Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de subdialect. dialectul nu are o existenţă concretă. concretă. realizare concret-istorică (pentru alţi cercetători contemporani ultima subdiviziune. definirea graiului presupune raportarea la dialect). 5. sunt unităţi subordonate. definirea ei nu presupune referirea la unităţile subordonate. aşa cum am arătat. ea are. geografice sau regionale ale limbii comune. ci în graiul său de acasă. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii. limba este termenul supraordonat. grai sunt noţiuni corelative. mai puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită se opune. prin urmare. dialect. 4. este o entitate abstractă. independent. 4. ca realizare individuală. denumite în mod curent dialecte şi graiuri.3. singura şi ultima subdiviziune. şi subgrai. aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai neglijent. În ierarhia limbă ← dialect ← grai. se pot stabili. denumită şi koine (< gr. de obicei. variantele teritoriale. 5. deci. ca unitate subordonată graiului. ca sistem abstract supraordonat. dialect (subdialect). Limbă. VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII 5. Noţiunile limbă. Problema graniţelor dialectale Limba comună prezintă.Acest sistem de elemente constante este limba comună. mult mai puţin îngrijit decât aspectul scris (în forma sa literară sau „vorbită”). limbii literare). deosebiri de la o regiune la alta. definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea dialectului presupune raportarea la limbă. Dialectele şi graiurile sunt. caracter absolut. limbă standard. un „construct”. limbă naţională (acolo unde vorbitorii sunt organizaţi într-un stat naţional). Aspectul oral al limbii comune (în forma sa literară sau „vorbită” este. grai (subgrai). este idiolectul).).2. realizare individual-concretă.1. nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect. Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară. aşadar. Ca şi limba. ca unitate subordonată dialectului. a unui sistem lingvistic. 16 .

sunt considerate dialecte. germană Sprache ~ Dialekt ~ Mundart).teoretic. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul). cele mai răspândite (cf. indiferent câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist. 5. dialect. este dialect sau grai.2. grai. Atât în cazul graiului.1. mai puţin de ordin morfologic şi sintactic. invers. foarte diferite unele de altele. şi fr.3. cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori din afara limbii. definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii. 5. Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)? Se ştie că există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură (fonetică. conversaţie”. dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana. nu este uşor de făcut. care pot determina. 5. Delimitarea noţiunilor de limbă.1. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. gramaticală şi lexicală) sunt considerate limbi şi. în cursul dezvoltării unor idiomuri. mai ales că lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit cărora să se poată spune în ce condiţii un idiom dat este limbă sau dialect. iar mai târziu „varietate dialectală”. iar dialectele limbii germane sau italiene. idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba). arbitrar delimitate (în funcţie de diferite criterii). langue ~ dialecte ~ patois. Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog. în lingvistica tradiţională. Astfel.1. Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost grupate în două: criterii lingvistice şi extralingvistice. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. Primele au în vedere structura limbii. bielorusa. cât şi în cazul dialectului. clasarea lor printre limbi sau printre dialecte. De obicei. deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical. 17 .1. Cele trei trepte: limbă~ dialect ~ grai sunt însă. rusa). Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului.

în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. c) criteriul înţelegerii (al inteligibilităţii). care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură asemănătoare. Să se compare. cu cât deosebirile sunt mai multe. se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct). − aromână: Bati h'erlu pînî-i caldu. Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înţelegerii. de exemplu. aşa cum am mai spus. derivând din aceeaşi limbă. Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că. într-o măsură foarte mare. fază anterioară în evoluţia celor două ipostaze considerate (de exemplu. a structurilor idiomurilor în discuţie.Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural: b) criteriul genetic. Să se raporteze. de exemplu. şi nu unul francez şi altul italian). a căror înţelegere nu pune nici un fel de probleme. cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. permiţând. comunicarea între vorbitorii lor. Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi. formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele româneşti: − dacoromână: Bate fierul până-i cald. Criteriul structural constă în compararea. − istroromână: Båte fl'eru pira-i cåd. sunt dialecte (altfel spus. dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi. formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor romanice: − italiană: Batti il ferro finché è caldo. pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei. dar chiar de către specialişti. − franceză: Bats le fer pendant qu'il este chaud. Cât de multe trebuie să fie deosebirile însă? Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi. adăugând considerente diacronice: nu pot fi dialecte decât două idiomuri înrudite genetic. 18 . Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”. În schimb. sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”. la nivel sincronic. − meglenoromână: Bati ieru pănă-i cald. există situaţii care contrazic preceptele stabilite.

aceeaşi topică. faptul că dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”). în diferite realizări concrete neolatine. foarte important. acelaşi demonstrativ ille care stă la baza articolului romanic. totuşi. politic. c) criteriul funcţiilor idiomului respectiv. Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu (= teritorii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice (de exemplu. limba bască. pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii. care a preluat toate funcţiile limbii naţionale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”. calidum (calens -tis). d) criteriul posibilităţii de contopire. cultural). antepus în limbile romanice occidentale).− Spaniolă: Bate el hierro mientras está caliente. franceza. care nu sunt limbi de stat. pe bună dreptate. al cui dialect? – pentru că nu este limba unui stat). esse. social. cât şi între limbile romanice. ai căror vorbitori nu au o organizaţie de tip statal proprie şi că. totuşi. olandeza. există o mare asemănare structurală: aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale latinei: battuere. în condiţii identice. deci „limbă” numai acel idiom care este limba unui stat. nimeni nu le contestă. aici. nu sunt considerate „alte limbi” (în această situaţie sunt engleza. care. e) criteriul subordonării. vorbite în colonii). Nu este greu de observat că. cazul francezei). locul articolului (postpus în română. vorbită în sudul Franţei. calitatea de) limbi” (potrivit acestui criteriu. a lega existenţa limbii de existenţa statului (ar fi. ferrum. ar trebui să fie considerată un „dialect” – şi. Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte limbi romanice este. − Portugheză: Batta o ferro o tempo que está quente. spaniola. atât între dialectele româneşti. aceeaşi modalitate de a forma predicatul nominal din urmaşul esse + adjectiv cu rol de nume predicativ. Insuficienţa principiilor lingvistice în problema acordării statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale. Tot aşa. Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcţiilor pe care ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba 19 . se încearcă a fi suplinită cu o serie de principii extralingvistice (de ordin istoric. Criteriile extralingvistice sunt: a ) teritoriul: b) apartenenţa la acelaşi stat. aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e>-i în poziţie finală neaccentuată sau chiar amuţit.

) Şi în acest caz însă. Principiul ar putea fi aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie un produs divergent. Din nefericire însă. remarcă acelaşi autor. În aceste cazuri. luată în ansamblu şi privită ca un sistem. aplicabilitatea este limitată. sunt subordonate ei. Criteriul subordonării dialectului faţă de limbă subliniază importanţa momentului în care un dialect. Criteriul posibilităţii de contopire este un principiu de perspectivă: spre deosebire de limbi. Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde ultimelor criterii extralingvistice). tot la raportul de dependenţă stat→ limbă. în ultimă instanţă. Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat. spune A. în celelalte situaţii fiind aprioric. se reunesc într-o limbă comună. în scopuri beletristice şi ştiinţifice.de funcţiile culturale ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului). există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul de diferenţiere. nu se pot reuni într-o singură limbă. problema reducându-se. care. Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice actuale. scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete care determină această „eliberare”. se „varsă” în limba comună. dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul limbii. Martinet. nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă cumva problema nu este de domeniul terminologiei. care nu converg. divergente. constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare. nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate. chiar atunci când sunt foarte înrudite. pe baza structurii ei. ci şi ca instrument al culturii (în şcoală. Există şi dialecte „atipice”. ceea ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale. 20 . dialectul se transformă atunci în limbă. în presă. pentru că funcţia culturală a unui idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat. numărate ca atare. unitate dependentă de limbă. radio şi televiziune etc. în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu.

considerată programul dialectologiei 21 . în conformitate cu concepţia lor despre legile fonetice. riguros delimitată. însuşi Jules Gilliéron. Ea este determinată de cauze diverse. ceva mai târziu. Bringuier. la cererea „Societăţii pentru studierea limbilor romanice”. care nu putea fi o limită geografică. întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. care. După Meyer. Unii cercetători au răspuns afirmativ. după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze istorico-geografice (care determină formarea unor centre de prestigiu. aşa cum am arătat. Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică francezii Ch. având reguli care acţionează întotdeauna la fel. încă de la începutul cercetărilor dialectale. este mai bine să se facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe acelaşi teritoriu (cazurile „tipice”). Diez şi maestru al celor mai de seamă romanişti de mai târziu (şi al lui Gilliéron). fac o anchetă la faţa locului (1873).5. Deşi aveau în vedere un număr redus de fapte. foarte mare. Paul Meyer şi Gaston Paris. iar. Paris. cauze cronologice (aduse în discuţie de G. în condiţii identice. Gröber. de la care iradiază evoluţia). se pot reduce la trei: cauze etnologice (relevate de Ascoli). strălucit elev al lui Fr.2. care. în ultimă instanţă. ei au considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialectele. Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluştrii filologi francezi. De Tourtoulon şi O. susţineau că dialectul este o unitate închisă. s-a pus. În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului (cf. care. noţiunea de „idiolect”). ancheta avea ca scop determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene lingvistice. dat fiind că liniile de demarcaţie ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. În celebra sa conferinţă „Les parlers de France” (1888). alţii negativ. iar alţii au găsit o soluţie intermediară. se pune problema graniţelor dintre aceste unităţi regionale: unde se termină un dialect (grai) şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este. Acest punct de vedere se opune celui al neogramaticilor. totuşi cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită. Ca atare. O concepţie asemănătoare găsim la G.

dar că acestea nu coincid între ele. forme care circulă în toată Moldova. Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi tratament. Negând legile fonetice. căzând însă în exagerarea contrară. confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte inexistenţa dialectelor. Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului: forma pereche a fost adusă pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin sate „perechi” de ciorapi etc. deci. În felul acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa existenţei unor unităţi dialectale distincte unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi. J. independentă de ariile altor cuvinte. I. Gilliéron ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie – formulare rămasă celebră în dialectologie -. cu un fonetism asemănător în prima tranşă. Autorul lui principal. pentru că pereche şi perete sunt mai noi). atunci liniile se numesc isofone. isoglosa care separă teritoriul unde se spune aŝela faţă de ăla este o isomorfă. încă de la începuturile geografiei lingvistice. nici limite dialectale (continuând. isoglose. Iordan arată că sunt numeroase situaţii în graiuri şi dialecte. Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic.) şi era muntenească. se obţin nişte linii demarcative denumite. în raza Tecuci. La un moment dat. părete. în realitate. în privinţa posibilităţii delimitării lor geografice (teritoriale). în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copkil de cokil este o isofonă). Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. Gilliéron. dealtfel. Iată un exemplu furnizat de acelaşi autor: latinescul paricula şi latinescul parietem au dat. nu există decât trăsături dialectale. păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate. autorul. isomorfe (de exemplu. teza predecesorilor săi. iar dacă fenomenul este morfologic. rămânând neschimbat. Concepţia neogramaticilor despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia geografiei lingvistice. După G. care nu pot fi explicate decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte. fiecare cuvânt are propria sa răspândire pe teren. respectiv. dar cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de ALF). arată că. care se pot uneori delimita.franceze. 22 . Nu putea fi vorba deci de o regulă. urmărind repartizarea pe hărţi lingvistice a fenomenelor dialectale. celălalt cuvânt. a demonstrat. se extindea din ce în ce mai mult forma pereche. că nu există dialecte şi. de fapt prin apariţia ALF. studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu ajutorul monografiilor. Paris. de asemenea.

câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă (dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin adânci. prin raport cu alte graiuri. uneori pe distanţe destul de mari. determinate de o mare varietate lingvistică. în graiul moldovenesc. totuşi în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria vecină. poate. de pildă. de trăsătură care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în ŝins „cinci”. ci o fâşie. individualizatoare a unei unităţi teritoriale. acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi.. cum se stabileşte. care prezintă alte tratamente. trăsătură care poate constitui – alături de altele – o notă individualizatoare a acestui grai. ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer „cer”. ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul 23 . morfologice) care au caracter relativ regulat. care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat. deci. apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu este definitorie. învecinate sau nu. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă. dialectologii – pornind de la general la particular – împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularităţi fonetice (dar şi lexicale sau. care apar. instabilităţi şi fluctuaţii. practic. consecvent de pe un teritoriu dat. žumatati „jumătáte”. decât dacă se repetă de mai multe ori: de pildă.Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că. se vorbeşte un grai de tranziţie. deşi acestea nu coincid. probleme speciale. Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiurilor? Altfel spus. Astfel. dacă există. ažunži „ajunge” etc. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură linie isoglosă. dúŝi „duce” etc. un fascicol de linii care se întretaie. stabilirea numărului de unităţi subordonate nu pune. žer „ger”. De obicei. un fenomen cu caracter de „lege” fonetică. fúzi „fuge” apare fenomenul numit fricatizare. descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de făcut. În porţiunea de teren pe care isoglosele se întretaie. cum se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat. fási „face”.

îmi pla „îmi place”. termenii care denumesc noţiunile de „zăpadă”: zăpadă. 6. nongeografice (domeniu de activitate. ţintirim. Sociolectul. omăt. nea sau cei care denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir.1.3.1. Varianta socială imediat subordonată limbii este.maramureşan şi. măi Ioa „măi Ioane” etc. Argoul Varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori divergenţi.a. de care se ocupă sociolingvistica). într-un dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte. grupări politice. morminţ.). fiind prin natura lor „unicate” şi. fie de ordin social (şi în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii. nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu dat. în concepţia sociolingvistică contemporană. 6. vârstă. deşi comparaţia nu este bună. formarea conjunctivului cu şi în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului crişean (şi să baji „şi să bage”). fie de ordin teritorial (şi în acest caz vorbim de variante geografice. graiul unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale. 24 . VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII 6. care constituie obiectul dialectologiei). îl individualizează (oi fa „voi face”. temeteu. aşadar. Sociolectul este. Jargonul. nerepetabile. straturi şi clase sociale între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de interese comune. 6. Totuşi.). atunci când noţiuni importante sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii distincte). Particularităţile lexicale. religioase. şi invers). relaţii de familie etc.2. în ultimă instanţă. sociolectul (care ar corespunde pe plan teritorial dialectului. elementele lexicale pot fi avute în vedere – alături de cele fonetice (de pildă. deci. 6. ceea ce duce. (pentru aspectul teoretic şi practic al problemei delimitării unităţilor lingvistice din punct de vedere teritorial. deci. în măsura în care există. sunt extrem de importante în precizarea configuraţiei dialectale: astfel.) Particularităţile morfologice. ş. la formarea unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice dintre aceste variante sociale ale limbii. sex.

VORBIREA INDIVIDUALĂ ~ (IDIOLECTUL) Dată fiind marea varietate a limbii. engleză – slang.2. determinată de factori istorico-geografici. lingo) este o variantă socială a limbii comune. engleză – jargon. folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a vorbitorilor. numai româna vorbită în nordul Dunării. în Dacia (Dacoromania). de cele mai multe ori. celelalte niveluri (grai ~ dialect ~ limbă. ale studenţilor. sociali. Argoul (franceză – argot. lingviştii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are particularităţile sale proprii de vorbire. De pildă. vorbită. de fapt. fie datorită profesiunii lor. neînţeles de ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte. germană – Rotwelsch. de patru grupuri de români: a) Dacoromânii (românii din Dacia). este un cod artificial creat de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret. jargoane ale medicilor. care vorbesc istroromâna. 7. Modul special în care limba comună să realizează la nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect. sociolect ~ limbă) fiind abstracte. în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivităţi mai mici – sunt jargonul şi argoul. 6. care vorbesc dacoromâna (ceea ce numim în mod curent „limba română”).Tot variante sociale ale limbii comune – care ar putea fi considerate subdiviziuni ale sociolectului.3. în societăţile cu clase antagonice. 6. FORMAREA LIMBII ROMÂNE Ceea ce numim în mod curent „limba română” este. dar şi ale răufăcătorilor etc. care însă. Se vorbeşte de jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante. germană – Sondersprache. b) Istroromânii (românii din Peninsula Istria). „limba română” este ipostaza actuală a latinei dunărene. Jargonul (franceză – jargon. ierarhizări stabilite de lingvist. 25 . la dreapta şi la stânga Dunării. culturali etc. singura ipostază concretă a limbii. ale sportivilor etc. cant) este tot o variantă socială a limbii comune. îşi încarcă limba cu elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulaţie internaţională).. Pentru oamenii de ştiinţă însă. în consecinţă. există argouri ale elevilor. care este.

7. istorici. Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică balcanică)”. explicabile prin aceste contacte îndelungate interbalcanice. limbile populaţiilor autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente lexicale autohtone se păstrează în limba română.). Caracterul „romanic” al limbii române este incontestabil (şi nu-l mai contestă nimeni astăzi). Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru câteva sute de ani (este perioada „tăcerii” în istoria poporului român). italiana etc. Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-şi găsesc locul într-un compendiu lingvistic (dialectologic) concentrat ca cel de faţă. mai ales. câteva date sunt totuşi necesare pentru înţelegerea diversificării dialectale româneşti. limba (la care se adaugă elementele arheologice. Singurele argumente şi documente pe baza cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sunt. Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul. care vorbesc meglenoromâna.c) Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică Macedonia).1. 26 . latina dunăreană se transformă treptat într-o limbă romanică nouă. Formarea celor patru ramificaţii ale limbii române este strâns legată de formarea poporului şi a limbii române. vorbită la nordul şi la sudul Dunării. Limba română nu este altceva decât limba latină dunăreană într-o altă etapă a dezvoltării ei. complicată şi. Două aspecte ale problemei formării poporului şi a limbii române sunt însă în continuare discutate şi discutabile: data când s-au format poporul şi limba română şi locul unde s-au format. etnografi – români şi străini) este de acord că poporul şi limba română sunt rezultatul romanizării treptate a populaţiei autohtone din dreapta şi din stânga Dunării respectiv: geto-dacii şi traco-ilirii). româna reprezintă o serie de trăsături specifice (în raport cu alte limbi romanice). Marea majoritate a cercetătorilor (filologi. lingvişti. problema formării poporului şi a limbii române este mult controversată. deschisă. care vorbesc aromâna.2. 7. în continuare. cu trăsături proprii. căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale slave şi de alte origini.). d) Meglenoromânii (românii din câmpia Meglen). toponomastice etc. româna (diferită de ipostazele occidentale ale latinei: franceza.

Al Philippide şi o serie de savanţi străini ca: Fr.a. Drăganu. Rosetti. Pentru autorii Tratatului de Istorie a limbii române. de unde a emigrat către sud şi vest (susţinută de D. din motive politice. Punctul limită al procesului de devenire a latinei o limbă romanică este secolul al VIII-lea (care coincide cu începutul efectiv al influenţei slave asupra limbii române). Xenopol. Iorga. dar nu există date sigure care să permită reconstruirea lor pentru această perioadă. 2) poporul şi limba română s-au format pe un teritoriu întins la dreapta şi la stânga Dunării (A. Eventualele elemente slave intrate înainte de această dată nu sunt excluse. G. străromână.a). este secolul al V-lea. anterioară separării celor 4 dialecte româneşti – eveniment pus în legătură cu dislocările 27 . la aceştia se adaugă numele unor istorici maghiari care au susţinut. Hasdeu ş. imigraţionistă. istroromânii şi meglenoromânii.a) Cu privire la dată.P. constituirea limbilor este un proces foarte lent şi îndelungat. N. Capidan. Puşcariu.D. F. Densusianu. distanţele largi se explică prin aceea că. IX (sau ceva mai târziu). dată la care latina dunăreană a încetat de a mai fi influenţată de centrul inovator de la Roma şi a început să se diferenţieze de latina occidentală. Sosirea slavilor în regiunile Dunării – începând din secolul al VI-lea şi în secolele următoare – a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistice. Românii au imigrat apoi spre nord. Onciul. tracoromanică) cea mai veche perioadă din istoria limbii române constituite ca atare. Cantemir. potrivit căreia poporul şi limba română) s-ar fi format în exclusivitate în nordul Dunării. vorbite astăzi pe teritorii diferite: dacoromânii. VI – VIII. S.). Procopovici. Miklosich. b) Despre locul unde s-au format poporul şi limba română s-au emis mai multe păreri. care se întinde pe mai multe secole. B. Protoromână (română comună. V. Şişmarev. punctul de plecare pentru evoluţia latinei vorbite în partea răsăriteană a Imperiului roman spre un idiom neolatin. Al. româna. A existat şi o a treia părere. N. C. cercetătorii admit limite care se cuprind între secolele V. spre sud şi spre vest începând din secolele XI-XII (D. Al. Weigand. dintre care două mai importante (care au avut mai mult ecou): 1) poporul şi limba română s-au format în sudul Dunării (în urma părăsirii totale sau parţiale a Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271). în general. romano-balcanică. Daicoviciu ş. ea nu a avut însă niciodată adepţi. că poporul român s-a format la sudul Dunării). Th. O. română primitivă (comună).

Ambele limite în timp ale protoromânei sunt controversate. fosta Iugoslavie. termen propus de I. din care un dialect nord-dunărean. VII sau VIII). unii cercetători (E. limbă de uz familial (vorbitori bilingvi) în mediile alogene.A.n) şi a Daciei (106 – 275). orientală.U. Albania. Limbă oficială în România. Israel. italo-balcanoromanic sau traco-iliroromanic) vorbită în România. America Latină. În protoromână a avut loc începutul influenţei slave asupra limbii române. Ungaria. în orice caz. Moldova. Deşi unitară în esenţă. când s-au separat şi celelalte dialecte sud-dunărene. grupul balcano-romanic (după unii cercetători grupul apenino-balcanic. limbă romanică. Turcia şi diverse alte ţări din Europa. ca urmare a romanizării Peninsulei Balcanice (prezenţă romană din 229 î. delimitate de secolul IX. dar.e. meglenoromân şi istroromân. torna frate. în funcţie de intensificarea acestei influenţe. Sala) disting în protoromână 2 faze. protoromâna permite presupunerea unor diferenţe teritoriale prin care se profilează 2 arii dialectice incipiente. în timp ce pentru unii cercetători (Al. Spania. pentru alţii (G. M. Româna. Ucraina. Circa 26. Reconstrucţia nu este nici integrală (se limitează de obicei la fonetică-fonologie şi la morfologie) şi nici unanim acceptată în toate detaliile. limbă naţională în Moldova (sub denumirea de limba moldovenească). Limba din această perioadă este reconstruită pe baza particularităţilor comune tuturor dialectelor româneşti (prin compararea cel puţin a dialectului dacoromân cu cel aromân). Rosetti) aceasta este limita întregii perioade. Australia. Grecia. Petrovici. în funcţie de separarea dialectului aromân. anterioară desprinderii unei ramuri sud-dunărene. Continuatoare a latinităţii dunărene.000. VI. Are 4 dialecte. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a protoromânei care ar fi durat apoi până prin sec.000 vorbitori. Limita superioară variază de la evenimentul luat ca punct de reper (desprinderea dialectului aromân sau şi a celui istroromân) şi după datarea atribuită acestuia. Italia. numit dacoromân (cu care se identifică limba română în sens restrâns) şi 3 dialecte sud-dunărene: aromân. Coteanu. cu excepţie discutabilă a formulei torna. Bulgaria. XIII-XIV. Canada. Specificul condiţiilor de formare şi dezvoltare a românei îl constituie durata mai mică a stăpânirii romane (în Dacia). părerea cea mai larg acceptată stabileşte o limită în secolul X. 28 . întrucât nu există documente de limbă. Data de început este cea acceptată pentru „formarea” limbii romane (sec V. comunităţi de emigranţi în S.produse de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică – sau.

cu limbi de diferite familii). Densusianu.inexistenţa unor legături cu latina cultă în continuare – deci caracterul esenţial popular al latinei care stă la baza românei şi evoluţia ei înseşi în acelaşi sens în epoca post-romană –. G. Perioada timpurie slab documentată. Viaţă romană continuată după părăsirea oficială a Daciei. superstrat slav şi diverse alte influenţe ulterioare distinctive. VI-VII-VIII (T. Apartenenţa la romanitate (descendenţa latină şi înrudirea cu italiana) observată de timpuriu în cursul evului mediu de umanişti străini. Epoca de „formare” sau de constituire a identităţii romanice e controversată. Amintirea descendenţei latine păstrată în numele etnic comun moştenit din latină: Romanus: dacoromân. dar la nivel rustic. Româna a fost recunoscută ca limbă romanică de la începutul romanisticii ştiinţifice (Fr. Şiadbei. care o recomanda drept criteriu de verificare a elementelor moştenite din latină de limbile romanice occidentale) sau drept cea mai fidelă şi. Macrea). VI (O. Meyer Lübke. rumân/român (ultima variantă refăcută pe cale cultă încă din secolul XVI). poziţia periferică în România şi. Romanitatea şi unitatea celor 4 dialecte române e oglindită şi în numele generic de vlahi dat vorbitorilor lor de popoarele vecine. totodată cea mai infidelă dintre toate limbile romanice (M. Ca punct de reper se admite începutul influenţei efective a limbii slave (contactul cu slavii începe în secolul VI. VII-VIII (Al. de la un timp. intuită şi demonstrată de cărturari români începând din secolul XVII. Coteanu). nu însă un grad mai mic de romanitate. D. istroromân rumer. aromân ar(u)mân/rumăn/rămăn. VI-VIII (I. VII (G. importanţa ei pentru studiile de lingvistică romanică istorico-comarativă a fost exprimată plastic prin comparaţia cu al patrulea picior al unei mese (A. care remarcă pronunţata ei individualitate). Weigand). Ivănescu). Rosetti). VIII (Iorgu Iordan). adesea cu mobil neştiinţific. care o numea valahă şi evoluţia cercetărilor nu a făcut decât să confirme acest statut. Alonso) sau ca unică reprezentantă a unui grup – balcanoromanic – arată poziţia ei aparte în România. Lombard). ceea ce a favorizat apariţia unor ipoteze variate şi a unor controverse. Papahagi. Romanizare rapidă şi intensă. sec. I. Creştinism de dată romană. Româna a fost calificată drept cea mai autentică sau pură limbă romanică (W. G. Weigand) sunt cu totul izolate şi depăşite. Considerarea românei ca limbă negrupabilă (A. izolată (vecini neromanici. dar 29 . anumite legături cu Bizanţul. Substrat traco-dac. Schuchardt. atestată de un număr mare de inscripţii. Diez. dubiile şi încercările de a o prezenta drept limbă mixtă (H. Bartoli.

istorice şi lingvistice este teoria (O. Evoluţia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi nesubordonarea lor faţă de o normă comună au făcut ca unii cercetători (G. datată în secolele X-XIII. *dj din slava comună). Giuglea. Petrovici pentru împrumuturile vechi slave din română care conţin rezultate ale grupului *tj.consecinţele lingvistice sunt ulterioare). dialectele române au avut o evoluţie independentă. datorată condiţiilor diferite. singura fondată din punct de vedere ştiinţific. în cadrul celei din urmă. Graur şi I. stabilită de E. Al. Rosetti. şi la Est de actuala graniţă de stat bulgaro-iugoslavă. admit numai Nordul Dunării (B. o perioadă veche şi una modernă. în orice caz. Scindarea limbii (proto) române (şi formarea celor 4 dialecte a fost provocată de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor sudslave. identificat cu limba română (în sens restrâns). anterioară separării celor 4 dialecte române sau. dat fiind că în împrumuturile slave nu mai acţionează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor moştenite din latină. azi depăşite. exclusiv la istoria dialectului dacoromân. Petrovici. Al. După separarea lor. E. Ivănescu) care recunoaşte ca teritoriu de formare a românei – cu deosebiri de extensiune – atât Nordul Dunării (Dacia) cât şi Sudul Dunării (Moesia. individualitatea română era conturată înainte de această influenţă. desprinderii unei ramuri sud-dunărene. Roesler. Capidan. cu argumente arheologice. pe care numai unele teorii izolate şi depăşite o consideră element constitutiv al românei anterior datei sale de „formare”. care coincide aproximativ cu isoglosa diagnostică St ∞d. perioada veche corespunde celei preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân prin absenţa. eventual şi Iliria. G. Periodizările curente se referă de obicei. la Nord de linia Jireček care separă zonele de influenţă greacă şi romană din Peninsula Balcanică. Puşcariu. încât istoria lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune (numai la dialectul dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o perioadă preliterară de una literară şi. Hasdeu) sau numai Sudul Dunării R. Weigand.P. Coteanu într-o anumită perioadă) să le 30 . Teritoriul de „formare” a limbii (şi poporului) române controversat şi el: 2 teorii exclusiviste şi imigraţioniste. Philippide). regiunea dintre Dunăre şi Balcani. în istoria dialectului meglenoromân şi a celui istroromân. în continuare. practic lipsite de variante culte. G. respectiv numărul redus de atestări. S. Densuşianu. Th. iar perioada modernă începe cu înregistrarea de texte şi cu primele descrieri ale dialectului). Istoria română constituite ca atare începe cu perioada protoromână. Al.

după caz. fervo > dacoromână. meglenoromână cont. ńedz. aromână. aromână. aromână yini. bonus > dacoromână. istroromână cåse. o > u (barbatus > dacoromână. meglenoromână duminică. h'erbu. Recunoaşterea lor ca dialect român implică descrierea şi caracterizarea limbii române în sens larg. meglenoromân. închiderea vocalelor neaccentuate finale a >∂. aromână lână. o) sub influenţa vocalelor următoare a şi e (ligat > dacoromână. istoric sau genealogic. istroromână trei). dente > dacoromână. istroromână åflu). meglenoromână. meglenoromână bun. în privinţa terminologiei. numai prin trăsături comune celor 4 dialecte. canto> dacoromână cânt. aromână. meglenoromână munti). meglenoromână leagă.nege statutul de dialect român şi să le acorde statutul de limbi romanice autonome. confuzia între i şi ē (>e. aromână. închiderea vocalelor pretonice latine a >∂. aromână. dialectul meglenoromân ńez. metafonia vocalelor accentuate e (< ęa. istroromână bărbå. meglenoromână įerb). această recunoaştere implică excluderea termenului dialect(e) pentru subdiviziunile (varietăţile) teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 dialecte. aromână. istro-română căntu. închiderea vocalelor urmate de latinescul -n. aromână. istroromân muske). sunt: confuzia între latinescul ŭ şi ū (>u. aromână bunu. istroromână nopte). aromână. ele urmând să fie numite. istroromână dumireke). aromână. comune şi ele (autumna >daco-română.]) e>i (>t). istroromână lup. ligo dacoromână. aromân. pe acelaşi plan cu româna (= dacoromân). dominica > dacoromână. istroromână vire. fierb. aromână. aromână. meglenoromână leg. trē > dacoromână. meglenoromână. meglenoromână toamnă. lupus > dacoromână. meglenoromână. meglenoromână lónă. monte > dacoromână. ml'ez. istroromână lăre. numeroşi 31 . meglenoromână aflu. muscă. istroromână bur). diftongarea latinescului ĕ accentuat (> je) în silabă deschisă şi închisă (medium > dacoromână.sau de consoane nazale implozive – a>∂ (>t. istroromână lege. istromână tomne). o > u (casa > dacoromână. De asemenea. noapti. afflo > dacoromână. aromână. noctem > dacoromână. istroromână. aromână. comune celor 4 dialecte ale ei. aromână lupi. aromână. noapte. uenit> docoromână vine. Principalele trăsături ale limbii române în sens larg. istroromână dinte. apoi uneori ε) şi o (> oa. subdialecte sau graiuri. aromână. istroromână lup). afonizarea şi chiar dispariţia lui i şi u neaccentuaţi finali (lupi > dacoromână. meglenoromână. meglenoromână bărbat. istroromână munte. cu foarte puţine excepţii. musca > dacoromân. meglenoromână casă. meglenoromână dinti. miez. meglenoromână vini. o>u (lana> dacoromână.

meglenoromână cap. tratamentul latin kw. transformarea latină kw. meglenoromână floari). i identic cu cel al latinei k. aromână săndzi. deveniţi uneori ∞.(*blastemo > dacoromână blestem. aromână. istroromână fåţe. i (k şi t >tf şi ts : caelum > dacoromână cer. istroromână morę). istroromână ţiţe. meglenoromână moară. aromână. istroromână fiţor. fl. meglenoromână uaie. gl (> kλ. păstrarea latinescului bl-. aromână. titia > dacoromână. aromână cale. aromână oaie. meglenoromână. ġ : clamo> dacoromână chem. caput > dacoromână. istroromână cå. istroromână foc(u). aromână. aromână steauă. meglenoromână. aromână capú. meglenoromână casă. meglenoromână cal. meglenoromână sonzi. aromână. păstrarea oclusivelor surde intervocalice şi a lui –s– latin (focus > dacoromână. facia > dacoromână. pl-. meglenoromână jos. respectiv z : ģenerum > dacoromână ginere. casa > dacoromână. aromână ţinţi. g (cinque > dacoromână cinci. meglenoromână fičor. cu excepţia comună a lui –b– din latină habere (> –v–: dacoromână avere. palatalizarea şi africatizarea oclusivelor velare şi dentale latineşti + e. *glemus > dacoromână ghem. meglenoromână apă. g şi d >d∞ şi dz. istroromână cåle). istroromână limbă. aromână 32 . istroromână cl’em. gw+a>p. lingua > dacoromână. rotacizarea latinescului l intervocalic (mola > dacoromână. meglenoromână stenuă. aromână. accent liber cu rol fonologic (cântă indicativ prezent ∼ cîntǻ perfect simplu). istroromână o♥e. aromână dzinire. istroromână ăncl’id. dar palatalizarea latină ki. meglenoromână. aromână fįčoru. aromână. sanguem > dacoromână sânge. k. b (aqua dacoromână. meglenoromână cali. meglenoromână veari. ouis > daco-română. aromână. istroromână ţer. meglenoromână ziniri. aromână. meglenoromână ţoţă. meglenoromână. aromână teru. dar –ll– > w (stella > dacoromână stea(uă). dispariţia latineştilor b şi v intervocalici (caballus > daco-română. istroromână sănze). ingluto> dacoromână înghit. meglenoromână faţă. meglenoromână. meglenoromână ţinţ. istroromână tot(u). aromână. istroromână (a)ve). aromână ţîţă. plenus > dacoromână. totus > dacoromână. istroromână ziner. istroromână stevu) sau l (callis > dacoromână. istroromână plir. deorsum > dacoromână. istroromână ĉinĉ / ţinţ. *fetiolus > dacoromână fecior.diftongi. aromână floare. istroromână gl’em. meglenoromână blastim. istroromână åpe. aromână aveare. flore > dacoromână. aromână. meglenoromână plin. istroromână cåse). aromână. istroromână cåp. gw + e. aromână ģos istroromână zos). meglenoromână limbă. includo > dacoromână închid. meglenoromână ancl’id. aromână. gλ apoi în dacoromână.

Conservarea genului neutru. I singular şi are pers. desinenţă de feminin – n plural –le la pronumele posesiv (mele). aromână lemnu istroromână lemne). desinenţa verbală –i pentru persoana a doua singular la majoritatea timpurilor. reorganizat cu specificul formal al identităţii cu masculinul la singular şi cu femininul la plural. a III-a singular indicativ prezent. cuvinte latine păstrate numai în română : a(d)sterno. aromână. modul de formare a numeralului cardinal (11-19: unitate + spre < latin super +zece – tip doisprezece) şi a celor ordinale (articol posesiv + numeral cardinal articulat – tip al doilea). istroromână trei). meglenoromână. cu excepţia perfectului simplu (şi a mai mult ca perfectului în dacoromână). cuvinte latine panromanice absente numai din română . meglenoromână lapti. subiect (pronominal) inclus. aromână. tener. ordinea cuvintelor şi corespondenţa timpurilor relativ libere. ks>ps (coxa > dacoromână. desinenţe comune cu italianul masculin –i. meglenoromână cuib. meglenoromână (a)ngl’it). meglenoromână. perfect compus cu „a avea” < latinul habere la toate verbele. vocativ singular masculin). comparativ cu mai. kt>pt (lacte > dacoromână lapte. aromână coapsă). metateza lui iot precedat de labială (*cubium > dacoromână. extinderea folosirii conjuncţiei să < latină şi în subordonare. înlocuite de obicei cu acelaşi cuvânt latin sau nelatin. istroromână noi. alternanţe fonetice şi cumul de mărci (hipercaracterizare). reflexiv pasiv. restrângerea folosirii infinitivului. căruia îi corespunde –i în câteva monosilabe (nos > dacoromână. viitorul „a vrea” < latinul volere. conservarea unei flexiuni cazuale (forme de genitiv. indicativ prezent şi conjunctiv prezent cu –ez la conjugarea 1 şi –esc la conjugarea a IV-a. aromână cuibu. istroromână låpte). lingula. dativ singular feminin < dativ latin. articol demonstrativ. transformările grupurilor consonantice latine gn > mn (lignum > dacoromână. formele am pers. modul de formare a pluralului la substantive şi adjective (desinenţă specifică femininului plural –le. conservarea celor patru conjuncţii. *tene) şi dativ posesiv. conjunctiv cu să < latin si. articol posesiv.(a)ngl’it. istroromână cul’b). în toate dialectele – grandis: mare 33 . femininul –e şi neutrul –uri < latina ora). dublarea complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal. aromână. tres > dacoromână. meglenoromână lemn. flexiunea pronumelui personal (de exemplu formele accentuate de acuzativ < latin *mene. sensuri specifice la anima. dispariţia consoanelor finale latine inclusiv a lui –s. înlocuit cu conjunctiv. articol hotărât postpus şi declinare articulată. derivare sufixală bogată.

mai puţin prin împrumuturi şi mai mult prin întărirea unor categorii latine slăbite. moş. sârbocroata explică înca34 . absenţa unei influenţe germanice (controverse cu privire la un număr infim de cuvinte). sută (< slav). cătuń. Ponderea. sîmbure. retoromane (friulane). subdialectele dacoromânei vestice au mai multe particularităţi comune cu dialectele sud-dunărene decât restul dialectelor dacoromâne. Influenţe interdialecticale identificate: influenţa aromână asupra unor graiuri meglenoromâne. copac. pe care o are substratul este şi ea comparabilă cu cea a substratului din franceză. albaneza. ci printre ele există şi inovaţii paralele ulterioare. Unitatea română în sensul larg este dată de asemănările de profunzime din evoluţia fonetică. Prin elementele turceşti de origine arabă se realizează asemănarea cu elementele arabe din limba iberoromanică. substrat trac (dac). cu un fond comun de cuvinte şi afixe lexicale – babă. Pe lângă asemănările generale dintre cele 4 dialecte în ansamblul lor. asemănările sunt evidente şi pentru nespecialişti. iar inovaţiile comune nu datează toate din perioada de dezvoltare comună (protoromâna). În linii mari se aseamănă mai mult între ele cele 3 dialecte sud-dunărene*. Dintre aceste surse superstratul slav. a plăti. iar prin elementele greceşti (vechi şi noi) asemănarea cu unele dialecte italiene. coasă. redusă. distinctiv. de exemplu din dacoromână în aromână şi invers). bulgara. de exemplu desinenţa -m la imperfect 1 singular sau palatalizarea labialelor. slab.(latină). sufixul –iţă-. Trăsăturile comune nu sunt toate moştenite. nevastă. Caracterul romanic al românei în toate variantele ei dialectale este ascuns uneori de împrumuturile lexicale din surse diferite de cele ale limbilor romanice occidentale. influenţa dacoromânei asupra vorbitorilor aromâni şi meglenoromâni din România. centum. ţap. italiene. chiar dacă înţelegerea reciprocă nu e posibilă decât parţial (ceea ce explică fenomenul „traducerilor” moderne dintr-un dialect în altul. ploro : plango (latină). structura gramaticală şi vocabularul fundamental. de exemplu. există unele asemănări între 2 sau 3 dialecte şi diverse asemănări parţiale între graiuri ale unor dialecte diferite. are aproximativ ponderea superstratului germanic din celelalte limbi romanice şi a eliminat adesea aceleaşi cuvinte latine. influenţă (superstrat) slav. Diverse trăsături comune cu neogreaca. cu elemente comune – báci. dar şi dialectul istroromân (şi dialectul meglenoromân) cu cel dacoromân. prefixul ne-. manifestată şi în unele sectoare ale structurii gramaticale. între elementele de substrat – comune sau nu cu ablativ – s-au identificat unele paralele dalmate.

delimitate de anul 1640. Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551-1553. traducerea integrală a Bibliei din 1688) şi istorice (Gr. controverse în legătură cu posibila vechime mai mare a originalelor aşa-numitelor texte rotacizante*. pe baza subdialectului muntean. considerată de unii cercetători a fi în (proto)română. dativ posesiv. chiar asupra dialectului aromân. cu contribuţia în timp a celorlalte subdialecte. Dosoftei. cel mai vechi text transmis este. P. Maior). începând din secolul XVI. Ureche. Istoria limbii române (dacoromâne) literare are 2 subdiviziuni principale. din 1731. Gheţie. I. pentru dialectul istroromân există o listă de cuvinte şi construcţii din 1698 (înregistrări ulterioare abia din secolul XIX). dar în perioada modernă a exercitat şi exercită unele influenţe asupra încercărilor de expresie cultă ale acestora. Limba română literară s-a format în cadrul dialectului dacoromân. urmată în acelaşi secol de alte texte. Roja. În secolele XVII-XVIII scrieri literare predominant religioase (Varlaam. vocala χ. cu participarea şi a dialectelor aromâne (G. probabil. deci care pot fi moştenite sau rezultatul unei evoluţii interne (de exemplu. Adesea s-au atribuit greşit influenţei unor limbi de altă origine fenomene pentru care există modele latine sau / şi paralele romanice. un Catehism luteran tipărit la Sibiu în 1544). cel mai vechi text român continuu cunoscut este în dialectul dacoromân : Scrisoarea lui Neacşu. Cu totul izolat se constată prezenţa unor aromânisme în texte literare dacoromâne vechi (Dosoftei secolul XVII) şi premoderne (P.drarea românei de către unii cercetători în uniunea lingvistică balcanică. lege „religie”). dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât începând cu sfârşitul secolului XIX. după care urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559. 35 . urmată în acelaşi secol de numeroase documente şi alte categorii de texte. Ştefan. Texte literare de la jumătatea secolului XVI (date sigure despre texte anterioare pierdute : o Evanghelie şi un Apostol existente în Moldova la 1532. Eliade Rădulescu). Simeon. Dintre dialectele sud-dunărene. care are o oarecare tradiţie literară. iar pentru dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este inscripţia lui Nectarie Tărpu. La începutul secolului XIX s-au făcut propuneri de creare a unei limbi române literare comune. I. Perioada veche sau medie cuprinde secolele XVI-XVIII. mai ales a celui moldovean. Coteanu) disting două etape. mai precis intervalul 1521-1780. Maior. Exceptând formula torna. în care unii cercetători (I. torna frate. din 1521. Ea nu este supraordonată celorlalte dialecte româneşti (sud-dunărene).

latină dependere). I. Perioada modernă durează din 1780 până astăzi. diurn – zi. între care fricativele Π şi ∞. reromanizarea (S. 1830-1880 (modernă : diversificare stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii 48-işti) şi 1880 – (contemporană. evocă. În perioada modernă româna a suferit o puternică influenţă cultă latino-romanică (în special franceza dar şi latina savantă şi italiana. generali). oculist – ochi. L. Cantemir. sporirea inventarului conjugării 3). I. italiană resistente) sau / şi latina savantă (demn < dignus. Unele comportamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanţe fonetice (grotescă. Momente de evoluţie divergentă a limbii literare în diverse provincii. Flexiune 36 . Neculce. înclina – închina. I.M. începe cu scriitorii clasici M. Cantacuzino. ọ) şi 2 semiconsoane (iot şi w). saluta – săruta. Graur). şi triftongi. rezistent < franceză résistant. lactic – loacto. africatele ts. Aplicarea modelului latin şi a modelului cuvintelor moştenite din latină în adaptarea multor neologisme de origine directă romanică (lizibil < franceză lisible. un curent latinist – iniţiat de Şcoala Ardeleană – şi unul italienizant – I. alternând cu momente de puternică unificare. obiecţie < franceză objection.lapte. d∞ şi ts 2 semivocale (ẹ. Gheţie) să vorbească de existenţa unor dialecte (sau variante regionale) literare. în acest sens se vorbeşte de relatinizarea (Al. care au făcut pe unii cercetători (G. Stolnicul C. lactat. a depinde>franceză dépendre. tacit. primelor 2 etape le sunt caracteristice discuţiile asupra problemelor limbii literare şi a scrierii ei. Absenţa opoziţiei de deschidere la vocale şi a celei de cantitate la consoane. Eliade Rădulescu –). ci şi întărirea unor trăsături gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului şi a pasivului analitic. care a avut ca rezultate nu numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului. 22 consoane. Creangă. Ivănescu. Dublete create prin împrumutarea unor neologisme cu acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit : dens – des. Costin. numeroşi diftongi ascendenţi şi descendenţi. taciturn – tăcea. dar neanalizabile prin acesta : ocular. Eminescu. D. Caragiale). Derivate neologice raportabile semantic la un cuvânt moştenit. I. Varianta literară actuală a limbii române în sens restrâns (= dialectul dacoromân) are un sistem fonematic cu 7 vocale (opoziţie fonologică între vocalele centrale χ şiϖ : văr substantiv ∼ vîr verb). eventual cu etapele 1780-1830 (premodernă sau de modernizare: numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii). Radu Popescu). Puşcariu) sau occidentalizarea românei literare. numeroase grupe consonantice (unele exclusiv în împrumuturi). precum şi a procedeelor de formare a cuvintelor.

în anumite stiluri proporţie mai mare). ale). oficial). ţ/ts/). tendinţă de slăbire a flexiunii cauzale (renunţarea la exprimarea ei redundantă. variabil după gen. Importantă componentă neologică. perfectul compus a mers a III-a singular ∼ au mers a III-a plural faţă de regionalul o mers a III-a singular şi plural). ş/s/. unele admise şi în normă (oscilaţii mai ales în adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice (A. cu mijloace variate: derivare cu numeroase afixe neologice (–ism. La conjugarea activă forme compuse cu participiul perfect invariabil (la masculin –n singular). perfectul simplu cu întrebuinţări specifice. literele e. –iza. Flexiune pronominală bogată. număr. Scrierea actuală a românei literare (= dacoromâne) este cu alfabet latin (31 de litere). –itate. atât la determinat cât şi la determinant. Infinitivul lung substantivizat. cu următoarele particularităţi : 5 litere cu semne diacritice (ă/∂/. Sinonimie bogată (cuvinte populare şi culte. u notează atât vocale cât şi 37 . i ca în scrierea limbii italiene (/k/. â şi î/ ϖ/. derivate concurente cu bază comună). anti–. grupul de litere ch şi gh şi valoarea literelor c. cu forme marcate de persoane şi număr (opoziţia persoanei a III-a singular ∼ a III-a plural marcată mai mult decât în graiurile populare: indicativul prezent merge a III-a singular ∼ merg a III-a plural faţă de reg. conversiune. re). persoană şi caz. Pronumele de întărire. creat prin compunere (însumi). bogate şi productive numai conjugarea 1 şi 4. respectiv /ts/. merge a III-a singular şi plural. derivare regresivă activă şi la neologisme. Articolul posesiv variabil (al. Pronumele de politeţe. prefixul în–). dar şi afixe vechi foarte productive (sufixul –tor. o. Numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz. a ai. g urmate de e. recomandată încă de norme : omului acesta pentru omului acestuia). Articolul hotărât proclitic de genitiv – dativ singular masculin -lui (cu tendinţă de extindere la feminin şi la inanimate). –al. latino – romanică în vocabular (după statistici pe dicţionare medii circa 40%. Numeroase prepoziţii compuse. /ğ/. opoziţia singular ∼ plural marcată mult mai mult decât în majoritatea variantelor neliterare: de exemplu moş singular – moşi plural faţă de regionalul moşi sau moş singular şi plural) şi variată (număr mare de desinenţe şi alternanţe fonetice). i. locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale. Lombard). vechi şi noi. –ist. Formarea cuvintelor activă.nominală relativ bogată (în special prin declinarea cu articolul hotărât enclitic. /d∞/) . cu distincţia dumneata (intim) ∼ dumneavoastră (distant. 4 conjugări cu diverse subtipuri. Flexiune verbală relativ bogată.

Ortografia reglementată de Academia Română după principiul fonetic în 1881. care a înlocuit alfabetul grecesc folosit în trecut. cu limba română şi regiunile limitrofe Moldova. unele elemente de ortografie etimologică (notarea vocalei /ϖ/ prin două litere. respectiv semiconsoanele /j/. mai ales de varianta lui literară. Bulgaria. Pentru dialectul aromân scriere actuală cu alfabet latin. (Cartea de cântece tipărită la Cluj în 1570-1573). Ucraina. Identificat de obicei în mod impropriu.A. z⇓ ) < latin k. d∞ (uneori evoluate spre ŝ. fusese folosit în secolele XVI-XVIII. Israel. până la 1779. era. cu modificări ulterioare mai importante în 1904. este –. compus din 43 de litere. socotit de unii lingvişti ruşi limbă autonomă. sisteme ortografice proprii. g+e. poloneză (Tatăl nostru notat de moldoveanul Luca Stroici. /ọ/. Canada.U. comunităţi izolate în S. scriere actuală cu alfabet chirilic rus. notarea diftongului [j∂] [prin e– în câteva cuvinte – eu. particularităţi: ⊥/δ/ şi mai ales. care avea multe litere superflue. sporadic şi cu ortografie străină : maghiara. 1932. ger < gelum. şi anume etimologice. i: cer < caelum. În secolul XVI şi până la începutul secolului XIX a predominat scrierea cu alfabetul chirilic (preluat de la slavi. /w/. pierderea fonemului λ (> iot: mulierem > muiere) şi a grupurilor consonantice kλ (>∂) şi gλ (> ģ). 1593). Pentru subdialectul moldovean din Moldova. Australia. î şi â. fosta Iugoslavie şi Ungaria. iar ♦ (pentru /d∞/) este preluată din scrierea limbii sârbe.semivocalele /e/. Dacoromân. antroponimul Urĕcle 38 . Între 1830 şi 1860 aşa-numitul alfabet de tranziţie : alfabet chirilic cu unele litere din alfabetul latin. el. diverse simplificări ale acestui alfabet. unele elemente şi în texte scrise de români. italiană (scrieri din secolele XVIIXVIII ale unor misionari italieni. litera i la sfârşitul cuvintelor după consoană notează un i şoptit nesilabic. ρ/d∞/. Ortografie esenţial fonetică. glacia>gheaţă. atestate în faza preliterară (clamo > chem. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii mari din fosta Dacie). accent grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omografelor. între 1797 şi 1828. probabil prin secolul XIII). Africatele ts.. dialectul românesc cu cel mai mare număr de vorbitori (peste 25 milioane) şi cel mai evoluat. 1965 şi 1993. 1953. chiar în secolul XVI) sau germană (documente din secolul XVIII). Alfabetul latin devenit oficial în 1860. din 1779. scrierea multor neologisme). singurul care a devenit limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială. supusă şi unor principii gramaticale.

secolul XV < latinul oricla, azi ureche / Ureche); acuzativ complement direct cu prepoziţia pe; vocativ masculin singular în –e/–ule (băiete / băiatule) şi pluralul în –lor (fraţilor, fetelor); pronume de politeţe, format prin compunere: dumneata; forme sintetice de mai mult ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv): cîntasem, cîntaseşi; 2 timpuri la modul conjunctiv prezent < conjunctiv perfect latin (atestate în dacoromâna veche: (să) avure 1 singular şi 3 plural); mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi, vei (ăi) fi ...+ gerunziu; perfect omonim cu viitor anterior) şi supin (omonim cu participiul perfect masculin neutru singular); infinitiv scurt cu valoare verbală marcat de prepoziţia a. Numeroase sufixe, în special diminutivale. Cuvinte specifice moştenite din latină: ager (<agilis), armăsar (<admissarius), foarte (< forte), frumos (< formosus), nutreţ (< nutricium), a peţi (< petire), sensuri specifice: femeie (< familia), a vătăma (< victimare). Cuvinte specifice din substrat (mai multe decât în celelalte dialecte): droaie, gata, ghimpe, pîrîu, searbăd. Influenţe specifice: slavonă (exercitată pe cale bisericească şi administrativă; conform dublete slave de tipul sfîrşi-săvîrşi), maghiară, germană, ucraineană, polonă, rusă, franceză, engleză; în toponimie urme iranice preromane şi germanice. Sunt deosebiri şi în influenţele comune cu celelalte dialecte româneşti: bulgară, sârbocroată, neogreacă şi turcă. Asemănări generale mai numeroase cu dialectul istroromân, apoi cu cel meglenoromân şi mai puţine cu cel aromân. Asemănări particulare ale unor graiuri dialectale cu dialecte sud-dunărene sau numai cu unele graiuri ale acestora. Continuitate (din epoca romană şi protoromână) contestată fără nici un temei fie pentru tot teritoriul romanizat din nordul Dunării, fie numai pentru o parte a lui (Transilvania); pe lângă importante argumente istorice şi arheologice în favoarea continuităţii, toponime păstrate din epoca preromană (nume de râuri ca Argeş, Buzău, Criş, Mureş, Olt, Siret, Someş, Tisa) atestă continuitatea dacoromână pe teritoriul actual, în mod special în Transilvania, care a fost un centru de iradiere spre alte regiuni. Unitate relativ mare, cu subdiviziuni regionale reciproc inteligibile, de o surprinzătoare omogenitate (K. Jaberg). Configuraţia dialectelor este controversată, distingându-se între 2 şi 20 de unităţi imediat inferioare, numite de obicei subdialecte: 2 subdialecte, grupuri sau tipuri de graiuri – nordic sau moldovean şi sudic sau muntean (Al. Philippide, Iorgu, Iordan, E. Vasiliu); 3 subdialecte – moldovean, muntean şi bănăţean (G. Weigand,
39

S. Puşcariu); 4 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean şi crişean (E. Petrovici, I. Coteanu); 5 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean, crişean şi maramureşean (S. Pop, R. Todoran); la acestea unii cercetători adaugă, ca unităţi de diverse grade, anumite graiuri de obicei de tranziţie, cărora li se susţine autonomia: graiul oltean (Gr. Brâncuş, V. Rusu), graiul oşean (D. Uriţescu) şi graiurile transilvănene (G. Ivănescu). Deşi denumirile subdialectelor pornesc de la provinciile istorice, corespondenţa este numai aproximativă (subdialectul moldovean, de exemplu, se întinde şi în Muntenia – Dobrogea, şi în Transilvania). Numărul maxim de 20 de unităţi regionale, unele cu subîmpărţiri, a fost susţinut de G. Ivănescu. Subdialectele dacoromâne se disting între ele în special prin particularităţi fonetice (atât fenomene cu caracter de lege, cât şi unele accidentale), într-o măsură mai mică prin particularităţi gramaticale (mai ales morfologice, puţine dar importante prin caracterul lor sistematic) şi lexicale (numeroase, dar constituite de cele mai multe ori din cuvinte periferice, ca termenii pentru „a ciupi”, „rujeolă”, „taur”; cf. însă şi prezenţa / absenţa sau ponderea diferită a unor influenţe). Repartiţia în 5 subdialecte – care are cei mai mulţi adepţi – se bazează în primul rând pe rezultatele din latină k, g+e, i (caelum, gelum): africatele ts, d∞ în subdialectul muntean (cer, ger, ca în limba română literară), fricativele ł, ž ,în subdialect moldovean (łer, žer), fricativele ś, ź în subdialectul bănăţean (śer, źer), africatele dure č, ğ în subdialectul maramureşean (čăr, ğăr), africata surdă ts şi fricativa sonoră în subdialectul crişean (cer, jer). Subdialectul de tip nordic (moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean) are o serie de particularităţi comune, între care mai importante sunt: pronunţarea dură a consoanelor s, z ( şi dz), ts, în cele mai multe şi s, ∞, după care e>∂, i>ϖ şi ea>a, iar -i şoptit amuţeşte (săc, sîngur; zăr, zî; ţăs, ţîn; şăd, şî; urş, toţ); existenţa consoanei [dz] în elemente moştenite (< latin d+e, i: ord) şi de substrat (dară); păstrarea lui d∞ (netrecut la ∞) < latin d+e, i în hiat şi i+o, u (g⇓os, g⇓oc); menţinerea lui ϖ fără adaos palatal în câne, pâne, mâne şi pluralul mâni; articolul posesiv invariabil (a); auxiliarul o la perfectul compus 3 singular. În cadrul tipului nordic unele particularităţi grupează între ele numai subdialectele vestice (bănăţean, crişean şi maramureşean); palatalizarea dentalelor, topica lui mai în construcţii cu a fi (nu-i mai bun „nu mai e bun”) sau cu pronume neaccentuat şi grup verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai putut”). Vechimea configuraţiei
40

dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de unii cercetători din protoromână, de alţii din secolele XIV-XV iar de alţii după secolul XV. În secolul XVI se pot distinge cel puţin o arie sudică şi una nordică (I. Gheţie), eventual şi una de tranziţie, reprezentată de subdialectul bănăţean (Al. Rosetti), precum şi una crişeană-maramureşeană (G. Ivănescu). Istoria dacoromânei (după perioada protoromână) începe cu o perioadă preliterară, secolele X/XII-XV, numită dacoromâna comună de cercetătorii (E. Petrovici) care consideră mai recentă formarea subdialectelor; cunoscută parţial din puţinele atestări de cuvinte (mai ales nume proprii, unele provenite din apelative) sau grupuri de cuvinte inserate în texte aloglote – în special slave (slavo-române*) şi latine (latino-române). Dacoromâna din această perioadă este în bună parte reconstruită pornind de la elementele arhaice din textele ulterioare şi de la graiurile populare; limba de cultură din ţările române era în acest timp slavona. Cel mai vechi text continuu scris în dacoromână care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu, din 1521. De la această dată începe perioada literară, în care dacoromâna devină treptat limbă de cultură şi de administraţie. Există o bogată şi variată literatură populară (după notări sporadice, numeroase culegeri începând din primele decenii ale secolului XIX). În ciuda apartenenţei îndelungate (circa 6 secole) la cel puţin 3 organizaţii statale (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania), există unitate de limbă şi de cultură. Faptul că graniţele politice nu au coincis cu cele lingvistice a favorizat apariţia timpurie a conştiinţei unităţii lingvistice şi etnice şi a conferit ulterior limbii un rol important în pregătirea şi realizarea unităţii naţionale (1859 şi 1918). De la sfârşitul secolului XIX, se observă o influenţă crescândă a limbii literare asupra graiurilor locale, active şi azi. Aromân (macedoromân, macedonean), dialect românesc (grup sud-dunărean; cel mai important dialect din acest grup, singurul în care s-a dezvoltat o literatură cultă); al doilea dialect românesc ca număr de vorbitori (circa 500.000). Grecia, Albania, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România; comunităţi izolate în alte ţări europene, în Canada, S.U.A., America Latină, Australia. Statutul de dialect românesc controversat: unii cercetători (G. Giuglea, Al. Graur, I. Coteanu; ultimii doi şi-au retractat opinia) se referă numai la statutul actual, invocând evoluţia separată din ultimul mileniu, în timp ce alţii (A. Lazarou) neagă – împotriva evidenţei – şi legăturile originare, considerând aromâna şi (daco)româna limbi formate independent, în împrejurări, la date şi pe baze diferite (în speţă aromâna ar fi o limbă romanică, dar
41

limba unor greci romanizaţi, deci cu substrat grec). Cel dintâi dialect român care s-a desprins de restul limbii protoromâne, cel mai târziu în secolul X. Controverse referitoare la teritoriul de formare („patria originară” sau „primitivă”); dacă sudul Dunării este general admis astăzi (în trecut s-a susţinut de unii cercetători nordul Dunării), se discută locul anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei, între Dunăre şi Munţii Balcani (deci Moesia, de la care şi denumirea de moesodaci dată vorbitorilor aromânei), de unde s-a produs ulterior migraţia la sud de linia Jireček, sau şi măcar o parte din regiunile sudice (Pind, Tesalia, sudul Albaniei). Majoritatea cercetătorilor (G. Weigand, O. Densusianu, S. Puşcariu, Al. Rosetti) susţin prima ipoteză, nuanţată de alţii ca susţinerea autohtoniei parţiale în Pind (Th. Capidan, pe baza toponimului Băiasa < Vavissa, Lăsun < Elasona, Sărună < Salona) sau în sudul Albaniei (T. Papahagi, mai ales cu argumente etnografice); autohtonia totală este susţinută numai în legătură cu teza originii etnice greceşti a vorbirii aromâne (de cercetători greci: M. Hrisohoou, A. Keramopoullos, A. M. Koltsidas, S. Liakos, A. Lazarou). Ştiri sigure despre existenţa unor vorbitori ai dialectului aromân în sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia) începând de la 976 – cronicarul bizantin Kedrenos. În secolul XI, istoricul bizantin Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind provin din vecinătatea Dunării. Formaţii statale pe teritoriul Greciei actuale în secolele XII-XIII. În secolul XV cronicarul Laonic Chalcocondilas le atestă prezenţa în provincia Acarnania, Etolia, Tesalia, Epir, Macedonia, Tracia, munţii Rodopi şi Balcani şi remarcă înrudirea etnică şi lingvistică a aromânei cu dacoromâna. În Evul Mediu semnalări pentru 2 zone principale: vestul Tesaliei cu Munţii Pindului şi sudul Albaniei cu muntele Gramos; la sfârşitul secolului XVIII migraţii din sudul Albaniei spre nord-est, în vecinătatea altor vorbitori aromâni sau în alte zone lingvistice. Practica transhumanţei a menţinut legătura între grupurile de vorbitori aromâni şi a permis unele contacte chiar între dialectul aromân şi cel dacoromân. Grecizarea unor grupuri de aromâni: cupăceari (în Pind), sărăcăceani. Limba de cult religios (ortodox) greaca, în general, cu perioade în care s-a folosit parţial şi aromâna. În perioada 1864-1945 existenţa unor forme de învăţământ românesc – preponderent în limba româna literară – pentru vorbitorii aromâni din ţările balcanice (în special din Grecia). S-au produs modificări profunde în repartiţia teritorială şi modul de viaţă după cele două războaie mondiale din secolul XX.
42

caftu. iu>t∂ : fetiolus > fičoru). articulare enclitică a numeralelor cardinale şi declinarea lor: doil’i a doilor. i>ts: caelum>ţ∂ru (dar t+io. conservarea numeral latin viginti>γiγinţ / γingiţ. i>dz : gelum>deru (dar d+io>ģ : deorsum> ģos. adăugarea – negeneralizată – a lui δ. proteza vocalei a–: ar(ă)mîn < latină Romanus. ń. γ' (< evoluţie internă). ts. mergând până la 30 de unităţi: conservarea lui dz. folosirea prepoziţiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viţinluį. conservarea diftongului ęa în poziţia e: feate. mai ales în sud. articulat de genitiv-dativ singular (-l’ei) se ataşează la forma nearticulată de nominativ-acuzativ: vaci – genitiv-dativ singular (= plural) nearticulat văţ – articulat vacîl’ei. genitiv-dativ cu articolul proclitic la numele de persoane: alu amiră „(al) împăratului”. u>d∞ : jocus> ģocu). capitli. θ. consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu. sincopa foarte extinsă. x'. ali nveasti. l’u dau a viţinluį. ] ). latina k+e. aproape generală la formele articulate omlu. aplo „simplu. Absenţa deosebirii formale între nominativ şi acuzativ la pronumele personal persoanele I şi a II-a singular: eu/mine 43 . sistem consonantic bogat. latin g +e. comparativul de superioritate cu ma sau cama: (ca) ma mari di noi. ca atare (după grupuri consonantice. construcţia cu di începând de la 11. iar i+a. conform şi –i) sau > ©. dz. o. desinenţe de plural < neogreceşti specifice pentru împrumuturi relativ recente: -ad la substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică accentuată (cafigi – cafiģad î .Sistem de 7 vocale în poziţie accentuată negeneralizat (graiuri cu o singură vocală corespunzătoare lui ∂ şi i sau şi cu ε. eşti/esţî. în unele graiuri (de nord) cu nai (< slav) + adjectivul articulat la comparativ sau pozitiv: nai ma marli / nai marli. extinderea numeralelor colective cu amîn-: amîntreil’i. preftu. naiv” a – plad) şi –ate / -ati la unele substantive feminine (γramă – γramate). palatalizarea labialelor ca fenomen general şi colectiv. Închiderea lui e şi i după ∂. unspridaţi di dîli. superlativul relativ cu aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi . vocale mai puţine în poziţie neaacentuată (neutralizarea unor opoziţii referitoare la gradul de deschidere). acuzativul complementului de loc (direcţie şi stare) fără prepoziţia : mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic”. conservarea lui –u. aspargu < latină spargo. extinderea formaţiilor cu unitate + spre + zece de la 21 la 29 (doispriγiγinţ). λ. reducerea flexiunii cauzale la substantivul feminin: chiar la cele care au o formă nearticulată de genitiv-dativ singular deosebită de nominativ-acuzativ. aungu < latină ungo. absenţa preiotării lui e–: alu. γ (<neogrec sau / şi albanez) şi alui.

condiţional perfect de 3 tipuri. Influenţă albaneză specifică: a) împrumuturi vechi (câteodată corespunzând unor ele-mente de substrat din dacoromână: δallă. oricare”. conjugări specifice: cara „dacă” (< că + era). prezent format cu să + indicativ perfect simplu (s-feču mini ?). perfect cu va invariabil + conjunctiv prezent (ca s-feču). xen „străin”. kęafă): bănedzu „trăiesc”. teaţiri „năut”. vitalitatea pronumelui persoana a III-a nîsu<latin ipse. imperfect. b) împrumuturi mai recente: muşcă „catâr”. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină : băşu „sărut”. perfect egal cu indicativul perfect compus (s-am aflatî). s-cîntarim. mod condiţional – marcat tot prin să– cu 3 timpuri. viitorul cu va invariabil + conjugarea prezentului (cu sau fără să). număr redus de forme neaccentuate ale pronumelui personal : o singură serie de forme la dativ plural şi neutralizarea opoziţiei dativ ∼ acuzativ. imperativ negativ = pozitiv. conjugarea perfectului şi a mai mult ca perfectul. în general cu indicativul prezent. conservarea condiţionalului prezent sintetic. conjunctiv prezent (vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-cîntamu). câteva conjuncţii. feču. uin „de oaie” donene recente: apugudescu „nimeresc”. călivă „colibă”. minduiescu „gândesc. egal. nostim „gustos”. t(r)a să „ca să”. cusurin „văr”. absenţa infinitivului scurt. infini-tivului lung folosit mai ales cu valoare substantiv. gerunziu cu –înd + -alui (aflîndalui). modul conjunctiv marcat de să – cu 4 timpuri: prezent. vitalitatea perfectului simplu. participiul cu -ă/-î la timpurile trecute compuse: indicativ perfect compus (amu aflatî). cred”. caηi „fiecare. perfect şi mai mult ca perfectul. prepoziţii specifice : stră/stri/sti „peste” < latina extra şi tră/tri/ti „pentru” < latin intra sau trans. mai mult ca perfectul (aveam aflatî). dimîndari „poruncă”. împru-muturi neogreceşti: a) vechi şi generale: ariescu „îmi place” asimi „argint”. semi-calcuri ca formaţiile nehotărâte (pronume şi adverb) cu –do. -iu. ab-stracte –atic.ị ineku eu/mine. prezent. formate cu vrea invariabil + condiţional prezent (vrea s-cîntarim). veac”. mai mult ca perfectul (s-aveam aflatî). hoară „sat”.kl’emu . existenţa unui viitor anterior incertă. egal cu indicativul imperfect (s-aflamu). zvercă „ceafă”. etă „timp. în special coordonatoare împrumutate. parmendă „plug”. Sufixele colective – ame. prezumtiv (dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri. di care „de vreme ce”. conservarea desinenţelor –m I plural şi –t II plural (fără -ră) şi a tipul tare la conjugarea 3: singular arşu. absenţa supinului. pîn tu „până în”. –izmă. b) recente şi locale: 44 . cîti tu „înspre”. mai mult ca perfectul cu va + conjunctiv perfect (va s-amu făcutî). lipseaşte „trebuie”.

gopeşean-muloviştean şi graiul din Beala şi un grup de sud-est sau de tip nefăşerot. prezenţa sau absenţa reluării subiectului prin pronumele personale neaccentuate în acuzativ) şi 45 . Capidan. cf. care cuprinde graiurile fărşerot. variantele pronumelor tse / tsi. în litigiu fiind repartizarea graiului grămostean. acestui / aistu. Altă clasificare (Th. eventual şi pe menţinerea ca atare sau monoftongarea diftongilor ę≈a. Saramandu. dialectul aromân are subdiviziuni reciproc inteligibile. indicativ prezent persoana I şi a II-a singular de la „a fi” escu. nk. N. Weigand. care cuprinde graiurile pindean. frecvenţa dativului posesiv adnominal. olimpiot şi grămostean. apropiat de structura protoromânei. în primul loc pe absenţa / prezenţa opoziţiei ∂ ∼ ϖ.muloviştean. în primul rând. pronumele personal de persoana I singular nominativ mine sai eu. Papahagi) identifică un grup de nord. menţinerea sau închiderea lui e posttonic. este cuprins şi graiul grămostean. Considerat dialectul românesc cel mai arhaic. nt). graiuri corespunzătoare unor unităţi etnogeografice de diverse mărimi: fărşerot. menţinerea sau sonorizarea consoanelor surde din grupul mp. olimpiot şi graiul localităţilor Beala de Sus şi de Jos din fosta Iugoslavie. Kramer) distinge un grup de nord-vest sau de tip fărşerot. Acestea sunt. J. După anumite particularităţi graiurile aromâne sunt clasificate în câte 2 grupe (sau subdiviziuni). numai în parte aceleaşi în cele 2 clasificări propuse. flexiunea cazuală (nominală şi pronomială). grămostean. limitat de graiul pindean şi olimpiot. M. gopoşean. menţinerea vocalelor şoptite finale şi numărul vocalelor în poziţie neaccentuată. moscopolean. unele fenomene invocate – impersonale are „există”. mod”. muzăchear. h'iị. pindean şi eventual şi muzăchear. mai mult ca perfectul sintetic. gramaticale (viitor cu sau fără să . în mare parte datorită întrepătrunderii diverselor graiuri.aftokínito „automobil”. o≈a. Configuraţie dialectală complexă şi controversată. După unii cercetători (M. O clasificare (G. moscopolean. împrumuturi turceşti specifice: adeti „obicei”. turlie „fel. articularea prenumelor – interpretate şi altfel (drept grecisme: J. ešti sau h'iụ. tiliórasi „televizor”. ea se bazează pe un număr mai mare de particularităţi fonetice (ponderea cazurilor de sincopă. Kramer). pe lângă toate graiurile de nord-est din clasificarea anterioară. Caragiu Marioţeanu. şi un grup de sud. T. neologisme romanice prin limbi balcanice. Caragiu Marioţeanu) punte de trecere între romanitatea occidentală şi cea orientală. bitisescu „afârşesc”. ea se bazează exclusiv pe particularităţi fonetice. în care. Unitar în esenţă.

g + e. Particularităţi: ĭ [j] şi ú [w]. slave sau turceşti. bulgară. toate cu scriere grecească: inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731 (pe o icoană. între varietăţile aromâne după statele în care sunt vorbite. cu numeroase aspecte controversate. i). vocabularul grecesc aromân-albanez din Protopiria lui Th. citat de Niketas Acominatos Horiatul la 1156 şi interpretat drept tsintsi luќ „5 lupi” (Al. lexiconul de conversaţie tetraglot – neogrec. Constantin Belimace. 1770). ş. inclusiv din dialectul dacoromân – începând din 1864 (scriitori mai însemnaţi: Mihai Nicolescu. cele mai importante de după 1890 (G. de la 1800 până astăzi. albanez şi latin) şi inscripţia nedatată de pe vasul Simota. Zicu Araia. dh pentru δ. 1794 / 1802). G. Roja (Buda. În afara grupurilor menţionate. culegere manuscris de traduceri religioase nedatate (circa 1800). A. γ. originală şi tradusă. publicistică. ambele influenţate şi de dialectul dacoromân şi latinizante. 1813). î. cu text paralel în neogrec. Scriere actuală cu alfabet latin. P. Philippide. al cărei început este marcat de primele scrieri aromâne cu alfabet latin. l' [λ] şi ń [ń]. Ortografie esenţială fonetică. albanez. Nicolae Batzaria. ļ pentru l'). 1809) şi M. cu variante personale sau de grup (de exemplu: Η sau ts pentru ţ. de obicei cu particularităţile celui folosit pentru româna literară (ă. Taşcu Iliescu. 2) o perioadă veche. artistică. dar nereglementată. din care datează primele texte aromâne păstrate. Cavallioti (Veneţia. Boiagi (Viena. toţi mai mult sau mai puţin influenţaţi de dacoromână). se constată existenţa unor deosebiri recente. imixtiunea literelor greceşti θ. macedoneană. 46 . de la aceeaşi dată culegeri de folclor (în manuscris înainte de 1850). valoarea literelor c. Weigand. C. unele provenite din apelative) inserate în texte greceşti.lexicale (ponderea mai mare a influenţei albaneze şi macedonene sau a celei neogreceşti). lucrări filologice ale lui Gh. â. secolul XVIII. literatură cultă – didactică. 1797) şi Codex Dimonie. singurele atestări sunt cuvinte (nume proprii. Tzintzilukis. practic necunoscută. George Murnu. ţ. δ. Nuşi Tulliu. albaneză. Istoria dialectului aromân după perioada protoromână cuprinde: 1) o perioadă preliterară. Capidan). dacoromână etc. Th. 3) perioada modernă. aromân şi bulgar – al lui Daniil Moscopoleanul (Veneţia. Papahagi). datorită influenţei limbii oficiale: neogreceşti. abecedarul Nea paidagogia al lui Constantin Ucuta (Viena. Liturghierul manuscris nedatat şi nelocalizat (probabil sfârşitul secolului XVIII). cea mai veche atestare considerându-se a fi numele propriu de persoane. în special din punct de vedere lexical. secolele X/XII – începutul secolului XVIII.

Cehoslovacia. Axiupolis) fosta Iugoslavie (Macedonia – zona oraşelor Gevgelija şi Skopje şi Voivodina). Puşcariu. de obicei şi originea sud-dunăreană (în nord-estul Peninsulei Balcanice?). pe baza evoluţiei separate din ultimul mileniu limba romanică autonomă în raport cu limba română (Al. alături de sau în loc de limba neogreacă. a cărui istorie este cel mai puţin cunoscută. după dialectul aromân. Ungaria. Controverse referitoare la gruparea genetică şi structurală (tipologică) împreună cu alt(e) dialecte româneşti: unii cercetători susţin asemănarea mai mare cu dialectul dacoromân (şi cu cel istroromân) şi originea nord-dunăreană (O. După perioada protoromână. Se ştie că (în secolul XVII?) meglenoromânii din oraşul Nonti au fost trecuţi la mahomedanism. se presupune că el a fost al doilea dialect sud-dunărean care s-a desprins de restul limbilor protoromâne. cei din sate rămânând creştini (ortodocşi). care a influenţat în special graiul din Ţărnareca şi a asimilat graiul gropeşean-muloviştean. S. G. În ce priveşte formarea dialectului meglenoromân. neavând atestări din faze vechi. Poziţie intermediară între dialectul dacoromân şi dialectul aromân. când strămoşii meglenoromâni s-au stabilit în regiunea Meglen (pe malul drept al râului Vardar / Axios). unele inovaţii paralele cu cele din alte dialecte româneşti. Caragiu Marioţeanu). Ivănescu. M. venind dinspre nord. Coteanu. Coteanu). Graur). cu prime precizări în 1869 (J. Aridea. Al. von Hahn) asupra deosebirii faţă de aromânii din vecinătate şi a asemănării mai mari cu dacoromânii. Dialectul românesc. evoluţie în general independentă. au avut drept consecinţe unele influenţe dacoromâne. În perioada 1862-1912. Capidan. existenţa unor forme de învăţământ în limba română literară (sau / şi în dialect aromâne) şi introducerea acestei limbi ca limbă de cult ortodox. Cele două războaie mondiale 47 . Th. aproximativ prin secolele XII-XIII. Informaţiile despre vorbitori sunt şi ele sărace. Statutul actual de dialect românesc controversat de asemenea uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost considerat (sub)dialectul aromân (I. P. Natura românească a idiomului observată în 1859 (B. iar alţii asemănarea mai mare cu dialectul aromân (Al. Nicolaides). Philippide. Polonia. Circa 5000 de vorbitori (date mai vechi între 12000 şi 26000).Meglenoromân (meglenit). Densusianu. Contacte cu dialectul aromân. I. toţi bilingvi. Grecia (regiunea Meglen şi oraşele Salonic. Atanasov). dialect românesc (grupul sud-dunărean). comunităţi izolate în Bulgaria. Rosetti. ele sunt în mod firesc numeroase la vorbitorii meglenoromânei stabiliţi în România. G. Turcia şi România (comuna Cerna din judeţul Tulcea).

dispariţia lui -k după consoane: sirbes „slujesc”. greu. neutralizarea opoziţiilor e ∼ i şi o ∼ u în poziţie neaccentuată. cu lu şi la pronume. iu şi iot +a. -ş persoana a II-a singular la indicativ prezent (mai ales la unele verbe de conjugarea 1): aflum. prezumtiv format cu auxiliarul „a vrea” + conjunctiv (prezent.au provocat deplasări de populaţie la mari distanţe şi întreruperea contactelor chiar între grupuri vecine. la perfect compus şi mai mult ca perfectul. dico > zik. cuscru. neutralizarea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale. preferinţă pentru topica adjectivală + substantivală. jocum > joc. rare forme cu articol enclitic. absenţa consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă”. şi opoziţia regională a dubletelor rană „hrană pentru vite” ∼ hrană generic).. pilducl'u. tucu „ci dar”. neutralizarea opoziţiei de număr la multe substantive masculine: lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al la toate substantivele. perfect compus cu 2 topici (auxiliar + participiu şi participiu + auxiliar). i>dz (z) iar d+io. de tipul lu + . antrum. veari „a avea”. cu excepţia graiului din Ţărnareca. i>ts (s). la verb categoria aspectului: verbe prefective cu prefixe ca du-. infinitiv scurt în unele expresii. cu participiu variabil. infixe diferite la imperfectiv ((-c)ăį) şi de perfectiv (-n-). mai des situaţii cu dublă marcare. folosirea şi a auxiliarului „a avea” la conjunctiv perfect. lu ampiratului. păstrarea lui ụ în diftongii aụ. de asemenea genitiv + substantiv: luị 48 . 2 tipuri de viitor: a) = conjunctiv prezent (sau cu ăs < va să). respectiv perfect). nă-. ză-. b) „a avea” + conjunctiv. corespunde lui ∂ şi ϖ: rọụ „râu” (în toponimie).. iar t+io. -ura. feminin în -u (-o). eụ: au. gerunziu cu -ănd + -ara. cu valori specializate. latinescul g+e. supin în expresii. folosirea şi a auxiliarului „a fi”. local desinenţele -m persoana I singular. ea apare în împrumuturi recente (macedonene sau neogreceşti) ca hutel „hotel” (cf. imperfect negativ = pozitiv. u >∞: gena > zeană. afereza lui a: lună „alună”. antriş.. dar fetiolus > fičor. -urlea sau cu ęaiќi.. vocale accentuate lungi. vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă. iu>t∂: caelum > ţer. aplicată şi la adjectivul posesiv: meu fičor. vocativ singular masculin în -ule. f > į). repartizate în sate diferite. perfect anterior cu auxiliarul la perfect compus: tu vut-ăi măncat. realizată de obicei ca ]. afliş. Vocala ∂ accentuată. vla „vlah”. păn di „aproape de”. infinitiv lung cu valoare verbală. dar deorsum > jos. latină k + e. -lui. palatalizarea sporadică a unor consoane labiale (b nealterat. prepoziţii şi conjuncţii specifice (formaţii interne şi împrumuturi): măda di „afară de”. acu „dacă”. o.

în general comune cu cele din macedonean: bafčă „grădină”. inclusiv celui din Umă (de exemplu velarizarea consoanei l sau unele influenţe aromâne. Lundziń aparte). ič „deloc”. altele recente şi limitate la meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniţă „spital”. există unele deosebiri de la o localitate la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi localităţi. Berislav. Există însă şi particularităţi după care graiul din Ţărnareca. piră „flacără”). Pe de altă parte. mačkă „pisică”. particularităţile constau în prezenţa / absenţa vocalei accentuate ∂ sau ] şi a diftongilor ęa. de (l) mi „deoarece”. altele după care graiurile din L'uminiţă şi Cupă se opun tuturor celorlalte (prin λ > iot) sau altele care grupează graiul din Umă cu cel din Lundziń (menţinerea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale). ọa (> ε. lipă „tei”. sirbiri „a sluji. a suporta”). aụ-ţarluị fitłor. a munci”. numeroase împrumuturi macedonene. unde se întâlnesc şi influenţe de ordin fonetic (consoanele θ şi ξ şi g. absenţa unei influenţe albaneze (în Ţărnareca prin dialectul aromân). neologisme romanice prin neogreceşti şi macedonene. în special din punct de vedere lexical. ] în Lundziń). Birislav. elemente de substrat numai comune cu alte dialecte româneşti. Oşin.fitłor. trăpiri „a răbda. împrumuturi turceşti numeroase (dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente). voz „tren”). dikeoma „dreptate”. revmă „curent”). Nonti. După câteva dintre aceste deosebiri. există unele deosebiri recente. între care palatalizarea labialelor şi forme articulate de tipul omlu). între vorbitorii din Grecia (influenţă neogrecească). unele vechi şi generale (čičă „unchi”. participiu cu sau fără –ă la timpurile trecute compuse. recente. singur. caracterul perceptibil sau nu al articolului –l genitiv cu al (aụ) sau cu lu. Configuraţia dialectală este complexă. čop „baston”. isap „socoteală”. graiurile diverselor localităţi din Meglen se grupează în 2 unităţi (subdialect): a) graiurile din Umă şi Ţărnareca. cei din fosta Iugoslavie (influenţă macedoneană) şi cei din România 49 . doguvor „contract”. Cupă. menţinerea vocalelor finale u şi i (ă) după orice grup consonantic sau numai după oclusivă + lichidă. Deşi aria de bază a dialectului meglenoromân este relativ mică şi a fost compactă. influenţă macedoneană şi în fonetică şi gramatică. Cupă. se opune tuturor celorlalte. Oşin. altele. Nonti şi Lundziń (eventual cu 3 subgrupe: L'uminiţă. numai în Grecia (fos „lumină”. împrumuturi neogreceşti mai puţine decât în dialectul aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin”. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină: corp. exclusiv în grecisme). dărtoari „secure mică”. b) graiurile din L'uminiţă.

Istroromân (istrian). Flora) grupul de graiuri dacoromâne. Capidan). Câteva culegeri de literatură populară între 1900 şi 1930 (P. mixtă în urma puternicei influenţe sârbocroate. Skok. Al. lipsite de unitatea necesară unui subdialect. Popovici. Weigand). Th. ş. unica excepţie. I. iar de alţii (R. Densusianu. Prima culegere de texte meglenoromâne este din 1892 (G. Candrea. nord-vestul fostei Iugoslavii. precum şi la teritoriul de formare: dacă teza autohtoniei vorbitorilor dialectului istroromân în Istria (I. german) variabile în funcţie de vecinătăţi şi de apartenenţa administrativă. i. în urma cuceririi otomane. cu cel mai mic număr de vorbitori (circa 1500. Puşcariu). Statutul de dialect românesc controversat: pe baza evoluţiei separate din ultimele 7 secole considerat de unii cercetători (P. cu deosebiri de localizare) şi originea lor nord-dunăreană (O. Controverse referitoare la data separării. Coteanu). dialect românesc (grup sud-dunărean). cu ortografie românească: literele ă. Al Graur şi I. se menţine cel mai bine în satul nordic Žeiăn. Onciul) nu mai are adepţi astăzi. conţine multe dacoromânisme. Absenţa scrierilor culte. Salonic. ŭ. a realizat ca å. în câteva sate din Peninsula Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka.(influenţă dacoromână). Până în secolul XIX au existat vorbitori de istroromână şi în insula Krk (italian Veglia). â. 1907 (alfabet latin.-A. î. plasată între secolul X (O. valoarea literelor c. unde sunt semnalaţi anterior. În perioada interbelică existenţa efemeră a unui învăţământ în limba română literară a avut ca rezultat slabe influenţe dacoromâne asupra unor vorbitori de istroromănă: vocale în poziţie accentuată. În curs de dispariţie prin adnotarea limbii croate. părerile rămân împărţite între originea sud-dunăreană sau autohtonia balcanică (S. g + e. lexicale (neologisme) şi fonetice (influenţa limbii române literare explică şi folosirea apostrofului pentru afereze). E. Densusianu) şi XIII (S. ĭ. particularitate: notaţia oa pentru ]). ţ. Puşcariu. I. Petrovici. o broşură cu conţinut de popularizare ştiinţifică (sericicultură): Cum si cată bubele. I. cu fenomene de dezagregare datorate influenţei acestei limbi. Rosetti. din nord-vestul Peninsulei Balcanice – Bosnia şi Croaţia –.Papahagi. activ şi de dată veche. fiind general admis faptul că ei s-au stabilit aici abia la începutul secolului XVI prin imigrare. Ultimul dialect românesc care s-a desprins de restul limbii protoromâne. Coteanu într-o vreme) limba autonomă. date mai vechi între 1600 şi 6000). plurilingvism cu unele componente (italian. Maiorescu. 50 . D. Bilingvism istroromân – sârbocroat general. opoziţia fonologică e ∼ ε (viţe „viţel” – viţę „viţea”).

p. limitat la împrumuturi din sârbocroat. care devin dentale: s. →. sonante silabice (l. ∞. forme şi desinenţe cauzale sârbocroate folosite în anumite construcţii lexicalizate: po svitu „prin lume”. absenţa diftongilor ęa (> є) şi ọa (> o). ts. dar şi egal cu nominativul articulat şi neraticulat. vocale nazalizate. păstrarea numai a numeralelor cardinale pentru 1-7. Reorganizarea genului neutru sub influenţa modelului sârbocroat. slăbirea alternanţelor fonetice în special a celor vocalice. chiar la cele cu baze împrumutate: a desetile „al zecelea”. evoluţia grupului consonantic nv > nm (invitiare > ănmeţă) şi mn > nd (în scamnum > scånd). absenţa lui l în poziţie finală şi preconsonantică: cå „cal”. parţial 8-10. n: rpę / ărpe → ºº º º º → < ripa. preponderent în împrumuturi recente. extinderea desinenţei de plural –ure la substantivele masculine nume de animale: lup – lupure. rotacismul lui -n. r. tåro). g λ şi prin introducerea lui în locul lui iot după f. neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective masculine terminate în consoană: per. dova. z. mev. parţial şi –ule. superlativul absolut cu adverbe sârbocroate. ±. m: fl'er.în cuvinte moştenite din latină: bire. m.cu excepţia împrumuturilor neadaptate (pår „par” – par „pereche”). knd / kănd. vocala nedeterminată â corespunde lui ∂ şi ϖ. variante libere diftongate. prin comportarea ca masculin a unor substantive foste neutre (a nošt''i cråįure „regiunile noastre”. r. mai puţin gramati51 . bur singular şi plural. tendinţă de depalatalizare a consoanelor prepalatale Σ. consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi. italian. pl'erde. multe numerale sârbocroate. avé za ciru / za veceru „a avea de cină” deosebirea dintre comparativ şi superlativul relativ marcată prin neaccentuarea. adjectiv cu desinenţă de singular –o pentru neutru mai ales ca nume predicative (buno. cu consecinţe asupra neutralizării unor opoziţii morfologice (de exemplu grås singular şi plural). åb „alb”. afonizarea sau dispariţia lui -i şi -u. afereza lui a– neaccentuat: (a)flå. clar exprimată la verbe împrumutate. 23 de consoane: conservarea lui λ (frecvenţă mare prin conservarea şi a grupurilor k λ. doį pičore) şi prin împrumutarea unor substantive neutre din sârbocroată (screbo „argint”). 6 vocale în poziţie neaccentuată (neutralizarea opoziţiei e ∼ ε şi å ~ a). existenţa lui d∞. n) ca realizări facultative ale secvenţei ă + l. ml'ere) şi ń. (a)vϑ. existenţa consoanei t”. neγro. vocativ (feminin şi masculin) în –o. respectiv accentuarea adverbului mai. la verb categoria aspectului. łerp(u) – łerpure. sistemul românesc la numeralele ordinale. m. spure. absenţa palatalizării labialelor. vocativ masculin în –e.

Fondul de cuvinte moştenite din latină redus (unele păstrate numai în topică şi expresii). slăbirea şi dispariţia parţială a imperfectului. locuţiunea na mesto de „în loc de”. mod condiţional-optativ (I. puţine cuvinte moştenite specifice: cåibe „colivie”. perfect. Puşcariu. A. sensuri specifice: scånd „masă”. dar în ansamblu cu mare pondere în uz. pâr la nu. po. cu ręł fost + infinitiv (ręł fost cântå). na. M. ţâsta musåtę fętę „această fată frumoasă”. la indicativ absenţa perfectului simplui şi a mai mult ca perfectul. Caragiu-Marioţeanu) sau restrictiv (S. prepoziţii împrumutate din sârbocroată (cu restricţii de întrebuinţare): do. regional şi cu a veni. facur. preferinţă pentru antepunerea adjectivelor calificative şi pronominale (cu excepţia parţială a celor posesive). format cu auxiliarul reł + infinitiv (reł cântå). imperativ negativ diferit de pozitiv la persoana a II-a singular (egal cu infinitiv): nu cântå. duser). adverb în -o (< adjectiv neutru). mâηcå – pojdi). Dialect românesc cu cele mai puternice influenţe străine. sto fįurini „100 de florini”. somăn „somn” şi „vis”. conjuncţii împrumutate din čå ke. Influenţa sârbocroată specifică (mai ales din dialectul 52 . –tor (adjectiv şi substantiv). iz–. s–. –tură (substantiv). do–. viitorul (cu sens şi de viitor anterior (aflår. ţere sluzba „caută slujbă”. număr sporit de conjugări: cele 4 moştenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru împrumuturi şi creaţii noi. gerunziu cu -ănd + -a: cântănda. sufixe iterative (bé – popi. infinitiv numai scurt. absenţa prepoziţiei de în construcţia numeralului cardinal + substantival: dvaiset si påtru ań „24 de ani”. nu zice.calizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn–. indicativ prezent cu desinenţa –u la persoana 1 singular şi 3 plural la toate conjugările neproductive. cu multe valori verbale. na–. înlocuirea prefixului des– cu res–: rescl'ide. topică foarte liberă: de cărbun lemnu įe bur såkile „pentru cărbuni e bun orice lemn”. unele specifice (åflu fętę durmi „[o] găsesc pe fată dormind”). resparti. rezlegå. viitorul cu vre + infinitivul (în ambele topici). a sufixelor –este (adverb). a ţęre „a căuta”. absenţa supinului cu valoarea verbală. forme deiotacizate. Formarea cuvintelor este săracă: absenţa substantivării infinitivului. menţinerea lui a accentuat la 1 plural (–åm). prin folosirea formei articulate şi cu valoare nehotărâtă: furåt-a åcu „a furat un ac”. slăbirea diferenţei dintre substantive cu articol hotărât şi substantive nearticulate. za. rescuţ „desculţ”. Kovačec) cu 3 timpuri: prezent. za–). pasiv analitic cu a fi. Popovici. conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu indicativ prezent precedat de conjuncţia neca (unică excepţie cu forme diferite a fi) absenţa conjugării perfectului.

influenţă germană directă (în timpul stăpânirii austriece) sau prin sârbocroată (şi slovenă ?): fråįar „peţitor”. –eł sau –ełti. I. Flora). reprezentată de graiul din Žeįău. unica încercare 53 . primele înregistrări de cuvinte (substantive) şi construcţii (grupuri nominale şi 2 propoziţii – formula de urare) istroromân. se distinge o arie nordică. consecvenţa sau inconsecvenţa rotacismului. A. în care intră graiurile celorlalte localităţi actuale. pensęį „a gândi”. Belulovici. Cantemir. se găsesc într-o lucrare istorică despre Triest publicată de F. snoavele şi proverbele. vrt „grădină”. sub forma unei liste. –m sau –n. toate uneori prin sârbocroată. Puşcariu. neutralizarea sau menţinerea opoziţiei nearticulat – articulat la substantivul feminin. alterarea sau păstrarea lui t + i) şi mai multe morfologice (pierderea sau conservarea genului neutru de tip românesc şi adoptarea sau nu a neutrului de tip sârbocroat. desinenţele verbale –es sau –escu. la articole şi la adjective pronominale. influenţă italiană directă (dialect veneţian sau limbă literară) sau prin sârbocroată: alora „atunci”. în secolul nostru A. M. conservarea sau pierderea flexiunii cauzale sintetice la singular substantiv feminin. şi una sudică – neomogenă –. zelen „verde”. păstrarea sau pierderea numeralelor cardinale 8. mai puţin din sârbacroată literară. fevoiįa „cale ferată”. influenţă slovacă controversată. misli „a gândi”. italian în sud. Weigand). Irineo della Croce la Veneţia în 1698. Culegeri importante de texte folclorice începând din 1894 (G. puţine poezii populare (culegerea P. 9. dispariţia sau menţinerea – redusă – a imperfectului. Iroaie). următoarele mostre de istroromână datează de la începutul secolului XIX (mici texte izolate). În literatura populară predomină basmele relativ scurte. prezenţa sau absenţa conjunctivului în –ui. situate în valea râului Rała (italiana val d'Arsa). După o tăcere de peste un secol. dativul pronumelui personal accentuat cu sau fără a. bazată pe dialectul čakavian): čåče / ţåţe „tată”. Leca Morariu. Popovici. înmulţindu-se în a doua jumătate. Absenţa scrierilor culte. Tr. ţucăr „zahăr”. general admisă (excepţia R. articolul proclitic lu cu sau fără formă specifică de feminin. circa 300 de unităţi lexicale diferite). 10. Particularităţile sunt mai puţin fonetice (realizarea lui g ca ğ sau păstrarea lui g ca atare.čakavian. prezenţa sau absenţa vocativului în –ule. cu traducere latină sau italiană. Bartoli. formarea pasivului analitic numai cu auxiliarul a fi sau şi cu a veni) şi lexicale (influenţă germană – şi slovenă? – în nord. frustikeį „a lua micul dejun”. råno „devreme”. În configuraţia dialectală a istroromânei. Glavina. S. įardin „grădină” şi įardiner „grădinar”. lumpeį „a chefui”.

inclusiv în grafie. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Caragiu-Marioţeanu. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea. Rosetti. 1928). 1961. Glavina şi C. 1968. cu texte traduse din dacoromână (limba română literară) şi influenţate de acesta. Elemente de dialectologie a limbii române. 1975. Matilda. Boris. 1966. Bucureşti. Libru lu rumeni din Istrie (Suceava.o constituie almanahul Calindaru lu rumeri din Istrie (Bucureşti.. Cazacu. şi unele pasaje redactate în dialectul istroromân de Leca Morariu în antologia sa folclorică Lu frati noştri. Studii de dialectologie română. Compendiu de dialectologie română. 54 . Ion. Bucureşti. Al. Coteanu. Bucureşti. 1905) de A. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Diculescu. cf.

55 .

56 .

Orice lucrare de sinteză beneficiază de experienţa şi rezultatele altor autori. privite ca sisteme distincte. Mihai MUSTĂŢEA Semestrul al II-lea INTRODUCERE Prin conţinut şi prin destinaţie. Numele disciplinei provine la noi din fr. Dialectologia este o ramură a lingvisticii. studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile reciproce dintre limba literară şi variantele regionale ale limbii.ISTORIA LIMBII ROMÂNE Dialectologie Lect. cu cele patru ipostaze ale ei: dacoromâna.1. transformaţională. Pentru înţelegerea actualei diversificări. constituirea şi principalele ei etape de dezvoltare. date fiind dimensiunile lucrării. Prin natura obiectului considerat (dialectele limbii române şi graiurile lor). întro formă concentrată. o descriere a tuturor unităţilor şi subunităţilor sistemelor şi subsistemelor la nivel foneticfonologic. În cazul celorlalte niveluri. care studiază variantele geografice (teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele. Cursul cuprinde minimum de noţiuni menite să ofere o imagine completă şi complexă a problemelor teoretice şi metodologice ale disciplinei. Este descriptivă. funcţionând după reguli proprii. Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi date: stabileşte care şi câte sunt unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie fiecare unitate în parte (pune în evidenţă. I. structurală. cât şi din acela al dimensiunilor acordate fiecăruia în parte. demografice. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI 1. a acelui trunchi comun denumit româna comună sau protoromâna. Lucrarea cuprinde. pentru că are în vedere dialectele româneşti vorbite astăzi. vorbirea individuală. socio-culturale referitoare la vorbitorii lui şi este urmată de consideraţii asupra diferenţelor regionale manifestate la nivelul dialectului respectiv. morfologice. variante sociale. sinteza aceasta este un compendiu. sociologică etc. am considerat necesar ca descrierea acestor patru subdiviziuni să fie precedată de o expunere sumară asupra fazei anterioare de evoluţie. Dialectologie tradiţională. în problemele dialectologiei în general şi ale dialectologiei româneşti în special. istroromâna. În partea întâi se expun noţiuni de dialectologie generală: obiectul dialectologiei. importanţa studierii variantelor regionale ale limbii. în 1881). aromâna şi meglenoromâna. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa. 2. I. orice sinteză are un caracter subiectiv atât din punct de vedere al selecţiei temelor abordate. prin comparaţie interdialectală. sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). morfo-sintactic şi lexical nu este posibilă. dar lucrarea urmează îndeaproape programa universitară. în acelaşi timp. s-a procedat selectiv. Evident. ca şi a varietăţii dialectale româneşti. drd. De asemenea. descriptivă şi comparativ istorică. cu diferite metode – în funcţie de nivelul metodologiei lingvistice în general – particularităţile fonetice. Partea a doua este consacrată structurii dialectale a limbii române. Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. varietatea lingvistică: variante geografice. univ. Descrierea fiecărui dialect în parte este precedată de o serie de date geografice. o introducere. 1 . în afară de bibliografie. prezentarea noastră este. istorice. două părţi. 3. Evident. Dialectologie diacronică şi dialectologie sincronică. fonologice.

ca şi precedenta. ceea ce este comun ansamblului de graiuri. cum se pronunţă atunci în graiul 4. De cele mai multe ori însă. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L. deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a se constitui. 1. vérde. De fapt. se construieşte adică acea schemă structurală abstractă („construct”) care a fost denumită diasistem („sistem al mai multor sisteme”). organizat în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare. asemănările. Dialectologia transformaţională este. a sensului cuvintelor etc. graiuri). a graniţelor dialectale etc. în acest caz. de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente. în 2. în problema legilor fonetice. care îmbogăţesc teoria limbii (de pildă. în multe privinţe. dialectologia structurală îşi propune şi o analiză interlingvistică (între graiuri. dialecte.. care să pună în evidenţă atât deosebirile (acele particularităţi care individualizează fiecare unitate lingvistică). nu de una reală.3. linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor.. sociologică etc. într-o măsură mai mare. vérģe. dar şi asemănările dintre ele. dacă în graiul 1 se pronunţă vérde. glosare. se constituie diacronic şi funcţionează sincronic. pe cale de a-şi contura metodele de cercetare. elaborându-se o serie de ipoteze în formă de „reguli”. respectiv. metode de analiză specifice dialectologiei (pentru descrierea unui grai sau a unui grup de graiuri sau de dialecte etc. Coseriu. o dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat.). vorbim de dialectologie tradiţională. modalităţi specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii. spune E.Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea şi interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare.2. la începuturile ei şi. cu mod de funcţionare propriu. aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia. mai conservatoare decât limba comună – care este de obicei mai inovatoare – descrierea şi. de altfel. dialecte. în graiul 2.? Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dialecte nişte sisteme lingvistice. dar în 3. În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte obiectul investigat. principii teoretice generale. de cele mai multe ori. în afara acestei operaţii. că între diacronie şi sincronie există o falsă antinomie. structurală. ci unul singur. omăt. Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi probleme pe care le pun familiile de limbi.4. Ca şi gramatica trasformaţională a limbilor.). Aşadar. dat fiind că dialectele şi graiurile sunt. Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră. atlase etc. mai ales.). deşi se pleacă de la un „corpus” dat. nu se exclud – de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie. nu este vorba de „mai multe dialectologii”.). se încearcă să se includă toate 2 . la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unităţi (limbi.5? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă. care ar aparţine obiectului limbă. în graiul 3. felul cum s-a constituit şi cum evoluează limba literară. transformaţională. În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor dialectale. că este vorba numai de o distincţie metodologică. Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri şi dialecte. efectuate la nivel intralingvistic (care nu se deosebeşte prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei limbi). în dialectologia transformaţională. istoric. dialectologia poate fi diacronică şi. mai ales la nivel fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel. dialecte). ci de diferite moduri – care. a apariţiei şi răspândirii inovaţiilor. Limba. explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu. dialectologul – după ce stabileşte condiţiile istorico-geografice şi cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată – explică. respectiv. Hjelmslev). a formelor gramaticale. ceea ce îi conferă continuitate. justificarea existenţei sunetului îdş în moldovenescul dâc faţă de dacoromâna literară zic presupune explicarea lui ca o fază intermediară între latinescul d din dico şi dacoromânescul literar z din zic). I.

6. Momentul Ascoli. este considerat creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista „Arhivio glottologico italiano”. bineînţeles. Italianul Graziadio Isaia Ascoli. culturali. dialectologia este o ramură relativ nouă. să fie auxiliarul ei. Această schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (care au pus în evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea lanţului istoric al limbilor şi cu dorinţa neogramaticilor (adepţi ai curentului neogramatic).2. dar şi un nucleu comun. pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul – de mare actualitate astăzi – că limba nu este unitară. economici şi. Ea s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de târziu. aşa cum am arătat mai sus. o descriere care să pună în evidenţă caracterul infinit al limbii. Paralel cu Ascoli. în nr. Un prim impuls l-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală. koine”) au fost multă vreme dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică). Rousselot. mergând până la realizarea specific individuală a unui sistem lingvistic (ceea ce lingvistica actuală numeşte idiolect). lingviştii acordau atenţie în primul rând limbilor literare. I. ci. Dialectologia contemporană În comparaţie cu alte discipline lingvistice. Începând cu secolul al XIX-lea însă.3. 1882 – 1885. în a doua jumătate a secolului al XIXlea. iar la noi. în nr. militează pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston Paris şi Abatele P.1. 3 .2. 2. Totuşi deosebirile regionale au fost sesizate încă din secolul al XV-lea (pe plan romanic). Paris. Până către mijlocul secolului al XIX-lea. ale limbilor. variantele regionale ale limbilor „naţionale” („comune. Contribuţia foneticii experimentale (Rousselot). ca şi limbile înrudite. 1878 şi L'Italia dialettale. concepute ca sisteme de posibilităţi.posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”. I. 5. geografici. mai ales. 4. VIII. Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general – pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelelor – dar şi pentru evoluţia dialectologiei. către al 8-lea şi al 9-lea deceniu. care începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini (Schiţe reto-romane). al dialectului sau al graiului. 1891). dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii. varietatea lingvistică este foarte mare. ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin celebra sa lucrare Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le patois d'une famille de Cellefrouin <Charente> . în nr. mai ales. această realizare este determinată de diverşi factori sociali.2. Lingvistica spaţială (Bartoli). Trăsătura comună a tuturor acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal: în concepţia lor. Cercetarea dialectică înainte de 1870. în ultimă instanţă. dimpotrivă. un număr de reguli specifice. vii. I. care se bucura de prestigiu: limbile nescrise şi. Dat fiind. mai ales în forma lor scrisă. III. că graiurile şi dialectele au. iar în Germania Georg Wenker.I.2. Schizzi franco-provenzali. 3. indo-europenist şi romanist. în Franţa. printr-o ierarhizare a lor (aşa-numita „ordonare”) se pot pune în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie riguroasă a unităţilor lingvistice investigate. Geografia lingvistică (Gilliéron). lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ŞI PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE 1. I. şi. I. din secolele XVI – XVII. să se dea. 1873. dominant în lingvistică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea principiului „legilor fonetice”.

cu metode diferite. încă din 1876. şi numeroase monografii dialectale (dintre ele cea mai cunoscută este monografia lui J. al cărui autor a fost acelaşi J.5. Paris. Activitatea pe acest tărâm a crescut simţitor după primul război mondial şi. Tache Papahagi – Graiul şi folclorul Maramureşului. Primul atlas lingvistic dus până la capăt aparţine elveţianului Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône). după primul Congres internaţional al lingviştilor.2. Totodată. au condus la principiile lingvisticii spaţiale. ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al Germaniei de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord. extinse la domenii lingvistice mai mari (cuprinzând mai multe limbi). dialect). Bucureşti.). care încearcă să pună în evidenţă trăsăturile comune ale unor limbi care nu se află în contact direct sau care nu sunt înrudite genetic. 1880. au fost elaborate atlase lingvistice ale tuturor limbilor romanice. Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L'Atlas linguistique de la France (apărut între 1902 – 1910. Pe plan teoretic. vizând niveluri lingvistice diferite etc. Începutul l-a făcut germanul Georg Wenker. operaţia de înregistrare globală şi simultană a varietăţii dialectale de pe un teritoriu presupune o mare cantitate de timp. aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice.2. principiile geografiei lingvistice. Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice (a lingvisticii geografice). mai ales. profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893). mai cuprinzătoare. imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată şi totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători. datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron. abreviat: ALF). extinsă în 1881 la întreaga Germanie. I. unei probleme). Bucureşti. 1925). al cărei promotor a fost italianul Matteo Bartoli. se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes.und Mitteldeutschland. Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialectologie este apariţia geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le prezinte în monografii dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau. Paris. Concepute să servească drept material ajutător istoriei limbii şi având în vedere mereu diferenţele. este insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă naţională. dialectologia şi geografia lingvistică erau „fundamental opuse spiritului şi 4 . În anii care au urmat. ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că limba este în continuă mişcare. de la Haga (1928).4. exclusiv. 1915. constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mult sau mai puţin restrâns de fapte lingvistice. cercetătorii şi-au dat seama că această modalitate. care a elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice (unele dintre ele viu comentate în literatura de specialitate). Paralel. 2. care. morfologice etc. schimbare. mai ales aspectele ei nenormate).6. Généalogie des mots qui désignent l'abeille d'après l'Atlas linguistique de la France. cele mai reuşite dealtfel la noi (Ov. Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont).) pe arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat. 1909 (abreviat: WLAD). În acest fel. efectuează (mai întâi pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin corespondenţă. I. 1918. ca o posibilitate mai adecvată. Începând cu anul 1905. 1881). Densuşianu – Graiul din Ţara Haţegului. lingvistica spaţială precedă întrucâtva conceptul de tipologie lingvistică formulat de lingvistica contemporană. de către germanul Gustav Weigand. satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai. de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naţionale puteau avea în acelaşi timp monografia lor dialectală. mai rapidă. Gilliéron.I. Leipzig. pentru monografiile româneşti din aceeaşi perioadă.

1962. Deşi extinderea analizei structurale la varietatea regională a fost propusă încă din 1931 de N. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E. mai ales în ce priveşte aspectul sonor al limbii. aşa cum sunt şi limbile.3.1. 1967. Conceptul însuşi de „sociolingvistică” nu a reuşit încă să fie definit satisfăcător.1.metodelor lingvisticii strucurale”. Analiza strucurală în dialectologie trebuie considerată. Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure. în acelaşi scop. Analiza structurală în dialectologie se efectuează mai ales la nivelul fonologic. toponimele şi onomastica. Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea lanţului istoric al unei limbi. Dialectologia sociologică îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea. IV. tocmai de aceea. care se află la început şi a căror valabilitate. 1955) şi a Mariei Tereza Atzori. care nu modifică cu nimic metoda geografică. ele sunt ipostaze locale. 5 . când procedeele structurale au fost din ce în ce mai mult folosite în studierea limbilor în general. să descrie raporturile dintre structura lingvistică şi structura sociologică (să descrie. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare.2. Analisi strutturalistica del dialetto campidanese (în „Orbis”. izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice. sau descrierea lui Luigi Heilmann.S. nu numai geografic). În urma evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor. De aceea. Pentru istoria limbii. CLTA. La parlata di Moena (în „Studii e ricerche”. într-o altă formă. este greu de demonstrat deocamdată. deci. concrete ale limbii comune. diferenţierile de ordin social.3. realizări regionale. ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale. la principii mai vechi de sociologie a limbajului). IMPORTANŢA STUDIERII VARIANTELOR GEOGRAFICE ALE LIMBII 3. 2) ş. Se ştie că. Pentru istoria poporului. concomitent cu aceeaşi orientare în domeniul cercetării limbii în general (care reprezintă de fapt o revenire. 253 – 260).3. demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate astăzi „rudele sărace” ale limbii. I. Ca modele. nr. acestea prezintă – în comparaţie cu celelalte graiuri şi dialecte ale limbii date şi cu limba comună – atât inovaţii cât şi arhaisme. Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică teritorială. 3. Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie transformationelle des parleurs dacoroumains. ea nu a fost totuşi aplicată decât câteva decenii mai târziu. Bologna. sunt folosite şi textele scrise (inscripţii. O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor încearcă metodele transformaţionale. Le amintim pe cele mai importante: I. Trubetzkoy. şi pot studiate cu aceleaşi metode. adică. cele două metode – structurală şi geografică – converg. Cea mai recentă orientare în dialectologie este de natură sociolingvistică. Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte. alţi autori văd posibilă însă şi o analiză la nivel gramatical şi chiar lexical. dimpotrivă. documente vechi – dacă asemenea izvoare există). Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii. Accentul era pus mai ales pe aspectul fonetic sau lexical al varietăţii regionale. IX. ca atare ele sunt obiectul lingvisticii.a. Pentru teoria şi metodologia lingvistică generală. 3. p. inegalitate determinată de condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă. 1956). La description phonologique (Paris – Genève. se pot cita cunoscuta lucrare a lui André Matinet. 3. indiferent de specificul fiecăruia.4.

datorată iotului următor. În morfologie: Formele de persoana întâi şi a doua plural ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm. Vom ilustra această idee cu câteva exemple din istoria limbii române care ne sunt mai la îndemână: I. ele au apărut prin analogie cu persoana a treia plural. Fazele dialectale víńe (ayíńi) şi cl'ái sunt. Comparaţiile la í interdialectal permit aşadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne. strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”! Fără îndoială că da. În fonetică: Latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe]. şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin muierea lui. sintactice şi lexicale îl constituie. a fost extins la toate persoanele la plural. Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul slavului banja devenit dacoromân baie. nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-).. putem conchide că trecerea de la vinea la vie nu sa făcut dintr-o dată. în care elementul -ră.este destinat să deosebească persoana întâi plural de persoana întâi singular. deci verigi care ar lipsi din lanţul elolutiv al fenomenelor respective – dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară. arínă. şedum „şezurăm”).în dacoromâna actuală la celelalte două persoane? Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră. „cântarăţi”. aromână neáuî şi. dialectologia nu a încetat. În favoarea acestui argument pledează formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi). am venitără (noi). „cântat”. româna comună cunoştea formele apropiate de latină. pe care o regăsim şi în dialectele suddunărene (cf. Încă un exemplu: latinescul clavem a dat dacoromânescul cheie îkéįeş. neá(ųă). elementele arhaice păstrate în graiuri şi dialecte.3. Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele sud-dunărene (cf. elementul -ră. Aceasta dovedeşte că. Cum a apărut acest -ră.. pe de altă parte. În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă. 6 .1. respectiv.(cădum „zurăm”. pe de o parte. Aşadar. de origine slavă. ceea ce este şi mai important. aromânescului cl'áįi) dovedeşte că schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l care a devenit palatală şi. criş.1. graiurile dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam (cf. altfel omonime: (eu) am venit/(noi) am venit. dându-se totodată şi explicaţia schimbării. Este limpede. Dialectele sud-dunărene şi. că formele cu – răsunt relativ recente. Geografia lingvistică a demonstrat că. nisip. Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă. în ciuda tuturor înnoirilor metodologice. în acest fel a palatalizat şi consoana oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem >*română com. de exemplu. aromână arinî). I. ci după ce a parcurs etapa vińă>vińe.1. cl'ae>dacoromână cheie îkéįeş). Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare exactitate. persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi persoană a indicativului prezent. dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că în graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vińe. cel puţin până la separarea dialectelor. în foarte multe cazuri. deci. dar cântarî „cântară” ca şi în latină.1. al românei comune (faza anterioară despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale. În schimb. aromânescului cântăm”. cum arătam mai sus.morfologice.3.3. de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice. criş.a fost simţit ca o marcă a pluralului şi. forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma latinească corespunzătoare (cantaverunt).(cf. aromână ayíńi). datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală. I. pentru persoana a treia plural).3.2. băn. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi ea aceste forme fără -ră. „cântarăm”. Până la venirea slavilor însă. cântarăţi) nu se explică satisfăcător din latina (cantavimus. cantavistis. din necesitatea de a distinge. în consecinţă.

când de fapt ele sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord).3. Philippide): moldovenii aveau mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania. De exemplu. de pildă.3. În urma unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat că. adeseori.4. I. Această limbă trebuie însă cunoscută. ci au trăit undeva mai la nord. fiind foarte vechi. î (accentuate) din celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână. se poate trage concluzia că au existat cândva relaţii strânse între moldoveni. Un alt exemplu din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunţarea vocalelor ă. a unui mecanism al limbii. în consecinţă. Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere literare. a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii. este vorba de regionalisme şi nu de arhaisme. cercetată. cercetătorii pot ajunge la concluzii teoretice şi metodologice generale. în schimb. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. Aşadar. s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui Mihai Sadoveanu abundă arhaismele.3.3. cum ar fi. autorul însuşi a mărturisit în repetate rânduri că. şi una actuală. dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă. la nordul golfului Salonic –. I. Alteori. De pildă. ceea ce permite înţelegerea şi. care nu au putut fi observate. Dat fiind însă că. Nu o dată materialul dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru. atestată sau presupusă. Astfel. sunt forme curente dialectal (de exemplu. după cum se ştie.2. şi nu invers. în schimb. de la care au împrumutat această pronunţare. faţă de literatură (el) spune/(ei) spun face plauzibilă explicaţia istoricului de limbă pentru alte situaţii asemănătoare. mult mai sever acolo decât aici. care. în urma studierii fenomenelor dialectale. începând cu secolul al XII-lea. Coşbuc. Această interpretare coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului.diferitele forme dialectale se succed în spaţiu. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. În sfârşit. verbe ca a vârfui. Analogia. pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin puternice infiltraţii fonetice şi lexicale de origine transilvăneană. explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al limbii. observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă sesizarea. meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu bulgarii. de exemplu. atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”. istoricii şi criticii literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi. pe viu. de pildă: constatarea identităţii care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune = (ei) spune. limba acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei. Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii – câmpia Meglen. în realitate. în consecinţă. în cursul evoluţiei lingvistice. o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decât sporadic în graiurile de peste munţi. au fost atribuite lui G. decât aveau ardelenii să se refugieze încoace. în ordinea în care s-au succedat în timp. criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puţin cunoscute). în munţii Rodopi. maramureşeni şi ardeleni. această particularitate. În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche. a dinamicii ei. pe teren. I. Cu alte cuvinte. 7 . De altfel. dacă subiectul propriu-zis al cărţilor sale istorice a fost luat din cronici. aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace. din diferite alte documente sau din tradiţia orală. Th. de vreme ce regimul feudal era. a vremui.

grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) – a îmbogăţit teoria limbii cu noi principii privind tipologia lingvistică. limbă standard. caracterul regulat al unei particularităţi ca tratamentul africatelor îĉĝş în graiul moldovenesc.1.2. într-o regiune. grupează indivizii din societate.). confirmându-se astfel existenţa lor. munte etc.1. aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai neglijent. într-un sat este. limbă naţională (acolo unde vorbitorii sunt organizaţi într-un stat naţional). II. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute sub numele de dialecte şi graiuri. de tipul limbă ~ dialect ~ grai). Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca. sexul. mai puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită se opune. ale cui variante sunt ele.3. ž ş: îŝer. ĉinĉi. II. Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai sau dialect. mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare. În primele cazuri. 1. o constanţă? Acest sistem de elemente constante este limba comună. ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă. iar acesta. dată fiind această mare varietate a limbii. în mare parte.paradigma indicativului prezent al verbului a fi. este mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. Limbă literară ~ limbă vorbită. limbii literare). cum. rodul încercărilor de a grupa. devenit (-î)s. cu atât unitatea limbii scade: graiul vorbit într-o familie. Limbă scrisă ~ limbă orală. indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc. denumită şi koine (< gr. koine. în istoria lingvisticii. limbă standard. ziĉeş . excepţiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege ideea de „lege fonetică”. Orice idiom (= termenul cel mai general pentru a denumi graiul unei comunităţi lingvistice. straturi şi clase sociale legate prin interese materiale comune etc. deci.) faţă de una mai accesibilă. un muncitor agricol are un grai relativ diferit de al unui marinar. din lat. ŝinŝ. dîŝiş faţă de literatură îĉer. divergenţa este determinată social: domeniul de activitate.3. cu timpul. În cel de-al doilea caz. lingvistica contemporană a creat conceptul de idiolect.1. la rândul lui. fie într-un cadru mai larg – limbă. II. care duce până la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte. Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară. Conceptul însuşi de diasistem este. În fine. atât timp cât constatăm că. mult mai puţin îngrijit decât aspectul scris (în forma sa literară sau „vorbită”). de a organiza marea varietate dialectală. a susţinut Gilliéron). Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi jargoane.1. determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta.2. II. în principiu. permiţând pătrunderea mai rapidă a inovaţiei. de exemplu. aceste grupuri ajung. dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă neogramaticii. sint). omogen. fără referire la alte unităţi corelate. orice varianţă presupunând o invarianţă. deci. care prezintă la persoana întâi forma sunt (care nu-l continuă pe latinescu sum. Limbă comună.1. Prin raport cu ce entitate sunt însă aceste unităţi variabile. divergenţa este determinată geografic: apropierea mai mică sau mai mare de centrul inovator. nu este unitar. Nu se poate nega. Aspectul oral al limbii comune (în forma sa literară sau „vorbită” este. să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”. să se deosebească unele de altele prin particularităţi de limbă. Tot aşa. un strungar nu se exprimă la fel ca un zootehnist.1. vârsta. într-un număr relativ ridicat de cazuri. VARIETATEA LINGVISTICĂ 1. 1. exagerat. aviator etc. limbă naţională. la un moment dat. de obicei. 8 . explicată de istoricul de limbă ca o analogie după persoana a treia plural (unde sunt este etimologic. o poziţie izolată (pe deal. ele devin îŝ.

grai. nu este uşor de făcut. nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect.1. Atât în cazul graiului. geografice sau regionale ale limbii comune. Noţiunile limbă. şi subgrai. Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)? Se ştie că există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură (fonetică. Între limbă însă. Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de subdialect. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul). VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII 2. şi fr. Ca şi limba. un „construct”. definirea graiului presupune raportarea la dialect). Problema graniţelor dialectale Limba comună prezintă. mai puţin de ordin morfologic şi sintactic. realizare concret-istorică (pentru alţi cercetători contemporani ultima subdiviziune. mai ales că lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit cărora să se poată spune în ce condiţii un idiom dat este limbă sau dialect. este dialect sau grai.2. ca sistem abstract supraordonat. dialect (subdialect). variantele teritoriale. dialect. grai (subgrai). iar mai târziu „varietate dialectală”. aşadar. care pot determina. II. aşa cum am arătat. Dialectele şi graiurile sunt. cât şi în cazul dialectului. dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana. germană Sprache ~ Dialekt ~ Mundart. prin urmare. concretă. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile limbii. Cele trei trepte: limbă~ dialect ~ grai sunt însă.1. În ierarhia limbă ← dialect ← grai. arbitrar delimitate (în funcţie de diferite criterii). Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost grupate în două: criterii lingvistice şi extralingvistice. foarte diferite unele de altele. în lingvistica tradiţională. Limbă. ea are. grai sunt noţiuni corelative. iar dialectele limbii germane sau italiene.2. independent.2. ca unitate subordonată dialectului. în cursul dezvoltării unor idiomuri. langue ~ dialecte ~ patois. este o entitate abstractă. indiferent câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist. a unui sistem lingvistic. dialect. 2.3.II.2. clasarea lor printre limbi sau printre dialecte. limba este termenul supraordonat. ca unitate subordonată graiului.2. c) criteriul înţelegerii (al inteligibilităţii). caracter absolut. gramaticală şi lexicală) sunt considerate limbi şi. De obicei. ca realizare individuală. definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii. Astfel. idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi. ci în graiul său de acasă. cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori din afara limbii. Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului. realizare individual-concretă. sunt considerate dialecte. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. teoretic.2. Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog. caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite. Delimitarea noţiunilor de limbă.1. este idiolectul). Primele au în vedere structura limbii. deosebiri de la o regiune la alta.1. definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea dialectului presupune raportarea la limbă. sunt unităţi subordonate. rusa). cele mai răspândite (cf. invers. II. II. 9 .1. dialectul nu are o existenţă concretă. deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic şi lexical. denumite în mod curent dialecte şi graiuri. definirea ei nu presupune referirea la unităţile subordonate. Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural: b) criteriul genetic. conversaţie”. situate pe acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba). bielorusa. se pot stabili. singura şi ultima subdiviziune.

− franceză: Bats le fer pendant qu'il este chaud.Criteriul structural constă în compararea. permiţând. cât şi între limbile romanice. de exemplu. Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că. dar chiar de către specialişti. cu cât deosebirile sunt mai multe. Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înţelegerii. c) criteriul funcţiilor idiomului respectiv. aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e>-i în poziţie finală neaccentuată sau chiar amuţit. sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”. sunt dialecte (altfel spus. acelaşi demonstrativ ille care stă la baza articolului romanic. derivând din aceeaşi limbă. la nivel sincronic. cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. esse. Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu (= teritorii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice (de exemplu. Să se compare. a căror înţelegere nu pune nici un fel de probleme. locul articolului (postpus în română. ferrum. e) criteriul subordonării. Criteriile extralingvistice sunt: a ) teritoriul: b) apartenenţa la acelaşi stat. Insuficienţa principiilor lingvistice în problema acordării statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale. − aromână: Bati h'erlu pînî-i caldu. faptul că dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu 10 . social. aceeaşi modalitate de a forma predicatul nominal din urmaşul esse + adjectiv cu rol de nume predicativ. de exemplu. dialectul piemontez şi dialectul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi. atât între dialectele româneşti. calidum (calens -tis). cazul francezei). În schimb. Să se raporteze. politic. există situaţii care contrazic preceptele stabilite. − istroromână: Båte fl'eru pira-i cåd. pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei. există o mare asemănare structurală: aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale latinei: battuere. a structurilor idiomurilor în discuţie. în condiţii identice. − Portugheză: Batta o ferro o tempo que está quente. şi nu unul francez şi altul italian). − meglenoromână: Bati ieru pănă-i cald. Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”. formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele româneşti: − dacoromână: Bate fierul până-i cald. fază anterioară în evoluţia celor două ipostaze considerate (de exemplu. Nu este greu de observat că. aşa cum am mai spus. cultural). Cât de multe trebuie să fie deosebirile însă? Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi. care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură asemănătoare. în diferite realizări concrete neolatine. d) criteriul posibilităţii de contopire. se încearcă a fi suplinită cu o serie de principii extralingvistice (de ordin istoric. aici. aceeaşi topică. antepus în limbile romanice occidentale). − Spaniolă: Bate el hierro mientras está caliente. în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte limbi romanice este. adăugând considerente diacronice: nu pot fi dialecte decât două idiomuri înrudite genetic. într-o măsură foarte mare. formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor romanice: − italiană: Batti il ferro finché è caldo. Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi. comunicarea între vorbitorii lor. se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct).

al cui dialect? – pentru că nu este limba unui stat). luată în ansamblu şi privită ca un sistem. tot la raportul de dependenţă stat→ limbă. vorbite în colonii). după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze istorico-geografice (care determină formarea unor centre de prestigiu. deci „limbă” numai acel idiom care este limba unui stat. vorbită în sudul Franţei. aşa cum am arătat. totuşi. se reunesc într-o limbă comună.este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”).2. care. există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuţie un produs divergent. Ea este determinată de cauze diverse. în ultimă instanţă. în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu. se „varsă” în limba comună. nu se pot reuni într-o singură limbă. scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete care determină această „eliberate”. care. pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii. Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde ultimelor criterii extralingvistice). ceea ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale. pentru că funcţia culturală a unui idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat. se pot reduce la trei: cauze etnologice (relevate de Ascoli). divergente. nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă cumva problema nu este de domeniul terminologiei. Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcţiilor pe care ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcţiile culturale ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului). dialectul se transformă atunci în limbă. Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat. care. în ultimă instanţă. II. care nu converg. Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice actuale. foarte mare. În aceste cazuri. ai căror vorbitori nu au o organizaţie de tip statal proprie şi că. se pune problema graniţelor dintre aceste unităţi regionale: unde se termină un dialect (grai) şi unde începe altul? Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este. numărate ca atare. franceza. dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. nimeni nu le contestă. calitatea de) limbi” (potrivit acestui criteriu. spaniola. limba bască. în scopuri beletristice şi ştiinţifice. Criteriul posibilităţii de contopire este un principiu de perspectivă: spre deosebire de limbi. există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul de diferenţiere. problema reducându-se. nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate. care a preluat toate funcţiile limbii naţionale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”. Din nefericire însă. totuşi. a lega existenţa limbii de existenţa statului (ar fi. spune A. ci şi ca instrument al culturii (în şcoală. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe acelaşi teritoriu (cazurile „tipice”). în celelalte situaţii fiind aprioric. Criteriul subordonării dialectului faţă de limbă subliniază importanţa momentului în care un dialect. ar trebui să fie considerată un „dialect” – şi. sunt subordonate ei. aplicabilitatea este limitată. unitate dependentă de limbă. pe baza structurii ei. chiar atunci când sunt foarte înrudite. Martinet. 11 . foarte important. remarcă acelaşi autor. în presă. Gröber. radio şi televiziune etc. olandeza. de la care iradiază evoluţia). pe bună dreptate. atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul limbii. care nu sunt limbi de stat. Există şi dialecte „atipice”.) Şi în acest caz însă. Principiul ar putea fi aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). cauze cronologice (aduse în discuţie de G.2. constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare. Tot aşa. nu sunt considerate „alte limbi” (în această situaţie sunt engleza.

Gilliéron. Unii cercetători au răspuns afirmativ. Autorul lui principal. O concepţie asemănătoare găsim la G. Negând legile fonetice. se extindea din ce în ce mai mult forma pereche. Gilliéron ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie – formulare rămasă celebră în dialectologie -. Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică francezii Ch. care nu pot fi explicate decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte. Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului: forma pereche a fost adusă pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin sate „perechi” de ciorapi etc. În celebra sa conferinţă „Les parlers de France” (1888). noţiunea de „idiolect”). Acest punct de vedere se opune celui al neogramaticilor. cu un fonetism asemănător în prima tranşă. iar dacă fenomenul este morfologic. care se pot uneori delimita. considerată programul dialectologiei franceze. Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi tratament. respectiv. fiecare cuvânt are propria sa răspândire pe teren. că nu există dialecte şi. dat fiind că liniile de demarcaţie ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. Paris. de fapt prin apariţia ALF. având reguli care acţionează întotdeauna la fel. care. Paris. dar că acestea nu coincid între ele. în realitate. încă de la începuturile geografiei lingvistice.În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului (cf. isoglosa care separă teritoriul unde se spune aŝela faţă 12 . Nu putea fi vorba deci de o regulă. susţineau că dialectul este o unitate închisă. teza predecesorilor săi.) şi era muntenească. Ca atare. isomorfe (de exemplu. ei au considerat că nu se pot delimita graiurile şi dialectele. căzând însă în exagerarea contrară. părete. strălucit elev al lui Fr. însuşi Jules Gilliéron. În felul acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa existenţei unor unităţi dialectale distincte unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi. nu există decât trăsături dialectale. autorul. iar. dealtfel. în privinţa posibilităţii delimitării lor geografice (teritoriale). După Meyer. nici limite dialectale (continuând. Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluştrii filologi francezi. I. confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce priveşte inexistenţa dialectelor. încă de la începutul cercetărilor dialectale. iar alţii au găsit o soluţie intermediară. celălalt cuvânt. care nu puteau fi o limită geografică. Bringuier. dar cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de ALF). deci. se obţin nişte linii demarcative denumite. isoglose. ancheta avea ca scop determinarea limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene lingvistice. Diez şi maestru al celor mai de seamă romanişti de mai târziu (şi al lui Gilliéron). întrebarea dacă există sau nu graniţe dialectale. păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate. la cererea „Societăţii pentru studierea limbilor romanice”. este mai bine să se facă geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor. urmărind repartizarea pe hărţi lingvistice a fenomenelor dialectale. Dacă isoglosa este limita unui fenomen fonetic. în conformitate cu concepţia lor despre legile fonetice. riguros delimitată. independentă de ariile altor cuvinte. ceva mai târziu. Paul Meyer şi Gaston Paris. s-a pus. Deşi aveau în vedere un număr redus de fapte. După G. care. rămânând neschimbat. De Tourtoulon şi O. J. în condiţii identice. studierea varietăţii regionale nu se poate face decât cu ajutorul monografiilor. Iată un exemplu furnizat de acelaşi autor: latinescul paricula şi latinescul parietem au dat. La un moment dat. forme care circulă în toată Moldova. Concepţia neogramaticilor despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia geografiei lingvistice. pentru că pereche şi perete sunt mai noi). alţii negativ. a demonstrat. în raza Tecuci. atunci liniile se numesc isofone. fac o anchetă la faţa locului (1873). arată că. totuşi cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită. Iordan arată că sunt numeroase situaţii în graiuri şi dialecte. de asemenea. Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau.

învecinate sau nu. consecvent de pe un teritoriu dat. Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă. în măsura în care există.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat. 3. care prezintă alte tratamente. probleme speciale. un fascicol de linii care se întretaie. morfologic) care au caracter relativ regulat. ş. Totuşi. îl individualizează (oi fa „voi face”. Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că. de care se ocupă sociolingvistica). măi Ioa „măi Ioane” etc. individualizatoare a unei unităţi teritoriale. descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de făcut. uneori pe distanţe destul de mari. De obicei. formarea conjunctivului cu şi în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului crişean (şi să baji „şi să bage”). Jargonul. sunt extrem de importante în precizarea configuraţiei dialectale: astfel. morminţ. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o singură linie isoglosă.a. cum se stabileşte. fiind prin natura lor „unicate” şi. dúŝi „duce” etc. 13 . nerepetabile. un fenomen cu caracter de „lege” fonetică. stabilirea numărului de unităţi subordonate nu pune. practic. de pildă. apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu este definitorie. Particularităţile lexicale. ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul maramureşan şi.) Particularităţile morfologice. ažunži „ajunge” etc. fási „face”. ţintirim.2. nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu dat. dacă există.de ăla este o isomorfă. deşi acestea nu coincid. temeteu. omăt. acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozităţi. Sociolectul. instabilităţi şi fluctuaţii. se vorbeşte un grai de tranziţie.. determinate de o mare varietate lingvistică. în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copkil de cokil este o isofonă). Astfel. VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII 3.3. žumatati „jumătáte”. termenii care denumesc noţiunile de „zăpadă”: zăpadă.1. prin raport cu alte graiuri. elementele lexicale pot fi avute în vedere – alături de cele fonetice (de pildă. de trăsătură care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în ŝins „cinci”. II. fúzi „fuge” apare fenomenul numit fricatizare.). varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori divergenţi. deci. totuşi în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria vecină. dialectologii – pornind de la general la particular – împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularităţi fonetice (dar şi lexicale sau. cum se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă.3. care constituie obiectul dialectologiei). care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat. decât dacă se repetă de mai multe ori: de pildă. îmi pla „îmi place”. poate. câte dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă (dialect)? În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin adânci. care apar. atunci când noţiuni importante sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii distincte). (pentru aspectul teoretic şi practic al problemei delimitării unităţilor lingvistice din punct de vedere teritorial. în graiul moldovenesc. deci. žer „ger”. În porţiunea de teren pe care isoglosele se întretaie. fie de ordin teritorial (şi în acest caz vorbim de variante geografice. trăsătură care poate constitui – alături de altele – o notă individualizatoare a acestui grai. ci o fâşie. Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiurilor? Altfel spus. nea sau cei care denumesc noţiunea de „cimitir”: cimitir. deci. Argoul Aşa cum se arăta la începutul acestui capitol. 3. fie de ordin social (şi în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii. ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer „cer”.

ale studenţilor. Sociolectul este. problema formării poporului şi a limbii române este mult 14 . cant) este tot o variantă socială a limbii comune. în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivităţi mai mici – sunt jargonul şi argoul. Pentru oamenii de ştiinţă însă. jargoane ale medicilor. engleză – jargon. Modul special în care limba comună să realizează la nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect. VORBIREA INDIVIDUALĂ ~ (IDIOLECTUL) Dată fiind marea varietate a limbii. relaţii de familie etc. FORMAREA LIMBII ROMÂNE Ceea ce numim în mod curent „limba română” este. fie datorită profesiunii lor.3. vorbită. engleză – slang. ierarhizări stabilite de lingvist. sex. ceea ce duce. d) Meglenoromânii (românii din câmpia Meglen). Formarea celor patru ramificaţii ale limbii române este strâns legată de formarea poporului şi a limbii române. care vorbesc istroromâna. graiul unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale. religioase. într-un dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte. de fapt. folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a vorbitorilor. sociali. Se vorbeşte de jargoane de clasă (vârfurile clasei dominante. dar şi ale răufăcătorilor etc. în consecinţă.3. deşi comparaţia nu este bună.. sociolect ~ limbă) fiind abstracte. şi invers). II. neînţeles de ceilalţi vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăieşte.3. Tot variante sociale ale limbii comune – care ar putea fi considerate subdiviziuni ale sociolectului. în Dacia (Dacoromania).1. II. germană – Rotwelsch. în societăţile cu clase antagonice. de patru grupuri de români: a) Dacoromânii (românii din Dacia). îşi încarcă limba cu elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulaţie internaţională). 1. Argoul (franceză – argot. straturi şi clase sociale între care se stabilesc relaţii determinate de o serie de interese comune. II. care însă. Jargonul (franceză – jargon.4. lingo) este o variantă socială a limbii comune. singura ipostază concretă a limbii. de cele mai multe ori. De pildă. Varianta socială imediat subordonată limbii este.II. lingviştii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are particularităţile sale proprii de vorbire. la formarea unui număr relativ ridicat de particularităţi specifice dintre aceste variante sociale ale limbii. Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru câteva sute de ani (este perioada „tăcerii” în istoria poporului român). există argouri ale elevilor.3. Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-şi găsesc locul într-un compendiu lingvistic (dialectologic) concentrat ca cel de faţă. determinată de factori istorico-geografici.). b) Istroromânii (românii din Peninsula Istria). aşadar. „limba română” este ipostaza actuală a latinei dunărene. în ultimă instanţă. care vorbesc dacoromâna (ceea ce numim în mod curent „limba română”).2. c) Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică Macedonia). care vorbesc aromâna. este un cod artificial creat de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret. nongeografice (domeniu de activitate.1. câteva date sunt totuşi necesare pentru înţelegerea diversificării dialectale româneşti. germană – Sondersprache. vârstă. culturali etc. ale sportivilor etc. sociolectul (care ar corespunde pe plan teritorial dialectului. în concepţia sociolingvistică contemporană. care este. celelalte niveluri (grai ~ dialect ~ limbă. grupări politice. numai româna vorbită în nordul Dunării. care vorbesc meglenoromâna. la dreapta şi la stânga Dunării.

C. b) Despre locul unde s-au format poporul şi limba română s-au emis mai multe păreri.2. Densusianu. Weigand. 2) poporul şi limba română s-au format pe un teritoriu întins la dreapta şi la stânga Dunării (A. vorbită la nordul şi la sudul Dunării. de unde a emigrat către sud şi vest (susţinută de D. la aceştia se adaugă numele unor istorici maghiari care au susţinut. Marea majoritate a cercetătorilor (filologi.controversată. Drăganu. cercetătorii admit limite care se cuprind între secolele V. din motive politice. Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul. N. complicată şi. Singurele argumente şi documente pe baza cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sunt. căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale slave şi de alte origini. Sosirea slavilor în regiunile Dunării – începând din secolul al VI-lea şi în secolele următoare – a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistice. anterioară separării celor 4 dialecte româneşti – eveniment pus în legătură cu dislocările 15 . dar nu există date sigure care să permită reconstruirea lor pentru această perioadă. că poporul român s-a format la sudul Dunării). limba (la care se adaugă elementele arheologice. Românii au imigrat apoi spre nord. Limba română nu este altceva decât limba latină dunăreană într-o altă etapă a dezvoltării ei. constituirea limbilor este un proces foarte lent şi îndelungat. A existat şi o a treia părere. 1. IX (sau ceva mai târziu). Xenopol.a. Miklosich. potrivit căreia poporul şi limba română) sar fi format în exclusivitate în nordul Dunării. este secolul al V-lea. toponomastice etc. Procopovici. în continuare. Daicoviciu ş. română primitivă (comună).). Cantemir. G. Rosetti. tracoromanică) cea mai veche perioadă din istoria limbii române constituite ca atare. Eventualele elemente slave intrate înainte de această dată nu sunt excluse. Al. F. Puşcariu.P. explicabile prin aceste contacte îndelungate interbalcanice. romanobalcanică. Şişmarev. Pentru autorii Tratatului de Istorie a limbii române. Th. vorbite astăzi pe teritorii diferite: dacoromânii. străromână. care se întinde pe mai multe secole. spre sud şi spre vest începând din secolele XI-XII (D. Protoromână (română comună. Caracterul „romanic” al limbii române este incontestabil (şi nu-l mai contestă nimeni astăzi). istorici. Iorga. cea mai recentă lucrare de sinteză asupra istoriei limbii române. O. dată la care latina dunăreană a încetat de a mai fi influenţată de centrul inovator de la Roma şi a început să se diferenţieze de latina occidentală. româna (diferită de ipostazele occidentale ale latinei: franceza. Punctul limită al procesului de devenire a latinei o limbă romanică este secolul al VIII-lea (care coincide cu începutul efectiv al influenţei slave asupra limbii române). mai ales. punctul de plecare pentru evoluţia latinei vorbite în partea răsăriteană a Imperiului roman spre un idiom neolatin. Capidan. Hasdeu ş. N. Al Philippide şi o serie de savanţi străini ca: Fr. latina dunăreană se transformă treptat într-o limbă romanică nouă. etnografi – români şi străini) este de acord că poporul şi limba română sunt rezultatul romanizării treptate a populaţiei autohtone din dreapta şi din stânga Dunării respectiv: geto-dacii şi traco-ilirii). deschisă. româna reprezintă o serie de trăsături specifice (în raport cu alte limbi romanice). a) Cu privire la dată. imigraţionistă.). limbile populaţiilor autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente lexicale autohtone se păstrează în limba română. Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică balcanică)”. V. dintre care două mai importante (care au avut mai mult ecou): 1) poporul şi limba română s-au format în sudul Dunării (în urma părăsirii totale sau parţiale a Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271). Două aspecte ale problemei formării poporului şi a limbii române sunt însă în continuare discutate şi discutabile: data când s-au format poporul şi limba română şi locul unde s-au format. italiana etc. româna.). distanţele largi se explică prin aceea că. cu trăsături proprii.D. Onciul.a). S. VI – VIII. istroromânii şi meglenoromânii. ea nu a avut însă niciodată adepţi. Al. B. în general. lingvişti.

de la un timp. inexistenţa unor legături cu latina cultă în continuare – deci caracterul esenţial popular al latinei care stă la baza românei şi evoluţia ei înseşi în acelaşi sens în epoca post-romană –. protoromâna permite presupunerea unor diferenţe teritoriale prin care se profilează 2 arii dialectice incipiente. părerea cea mai larg acceptată stabileşte o limită în secolul X. G. Amintirea descendenţei latine păstrată în numele etnic comun moştenit din latină: Romanus: dacoromân. nu însă un grad mai mic de romanitate. Ambele limite în timp ale protoromânei sunt controversate. Moldova. America Latină. Rosetti) aceasta este limita întregii perioade. Turcia şi diverse alte ţări din Europa. limbă naţională în Moldova (sub denumirea de limba moldovenească). Continuatoare a latinităţii dunărene. grupul balcano-romanic (după unii cercetători grupul apenino-balcanic. Apartenenţa la romanitate (descendenţa latină şi înrudirea cu italiana) observată de timpuriu în cursul evului mediu de umanişti străini. întrucât nu există documente de limbă. Considerarea românei ca limbă negrupabilă (A. orientală. intuită şi demonstrată de cărturari români începând din secolul XVII. Are 4 dialecte. Grecia. adesea cu mobil neştiinţific. În protoromână a avut loc începutul influenţei slave asupra limbii române. anumite legături cu Bizanţul. Deşi unitară în esenţă. Bulgaria. izolată (vecini neromanici.produse de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică – sau. delimitate de secolul IX. meglenoromân şi istroromân. VII sau VIII).A. cu limbi de diferite familii). Weigand) sunt cu totul izolate şi depăşite. Coteanu. Meyer Lübke. Canada.n) şi a Daciei (106 – 275). Româna a fost recunoscută ca limbă romanică de la începutul romanisticii ştiinţifice (Fr. cu excepţie discutabilă a formulei torna. Reconstrucţia nu este nici integrală (se limitează de obicei la fonetică-fonologie şi la morfologie) şi nici unanim acceptată în toate detaliile. VI. dar. Creştinism de dată romană. Circa 26. rumân/român (ultima variantă refăcută pe cale cultă încă din secolul XVI). când s-au separat şi celelalte dialecte suddunărene. Limbă oficială în România. atestată de un număr mare de inscripţii. din care un dialect nord-dunărean. în orice caz. Australia. Romanizare rapidă şi intensă. ca urmare a romanizării Peninsulei Balcanice (prezenţă romană din 229 î. Specificul condiţiilor de formare şi dezvoltare a românei îl constituie durata mai mică a stăpânirii romane (în Dacia).000 vorbitori. aromân ar(u)mân/rumăn/rămăn. Limba din această perioadă este reconstruită pe baza particularităţilor comune tuturor dialectelor româneşti (prin compararea cel puţin a dialectului dacoromân cu cel aromân). dubiile şi încercările de a o prezenta drept limbă mixtă (H. M. Viaţă romană continuată după părăsirea oficială a Daciei. Schuchardt. anterioară desprinderii unei ramuri sud-dunărene. superstrat slav şi diverse alte influenţe ulterioare distinctive. limbă romanică. torna frate. în funcţie de separarea dialectului aromân. termen propus de I. care o numea valahă şi evoluţia cercetărilor nu a făcut decât să confirme acest statut. Româna. Diez. Româna a fost calificată drept cea mai autentică sau pură limbă romanică (W. italo-balcanoromanic sau traco-iliroromanic) vorbită în România. Ucraina. Perioada timpurie slab documentată. ceea ce a favorizat apariţia unor ipoteze variate şi a unor controverse. numit dacoromân (cu care se identifică limba română în sens restrâns) şi 3 dialecte sud-dunărene: aromân. Limita superioară variază de la evenimentul luat ca punct de reper (desprinderea dialectului aromân sau şi a celui istroromân) şi după datarea atribuită acestuia. în timp ce pentru unii cercetători (Al. Petrovici. unii cercetători (E. comunităţi de emigranţi în S. Romanitatea şi unitatea celor 4 dialecte române e oglindită şi în numele generic de vlahi dat vorbitorilor lor de popoarele vecine. Albania. limbă de uz familial (vorbitori bilingvi) în mediile alogene.e. în funcţie de intensificarea acestei influenţe. Ungaria. Alonso) sau ca unică reprezentantă a unui grup – balcanoromanic – arată poziţia ei aparte în România. dar la nivel rustic.000. istroromân rumer.U. Israel. XIII-XIV. fosta Iugoslavie. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a protoromânei care ar fi durat apoi până prin sec. Substrat traco-dac. Sala) disting în protoromână 2 faze. Italia. pentru alţii (G. poziţia periferică în România şi. Spania. Data de început este cea acceptată pentru „formarea” limbii romane (sec V. care o recomanda drept 16 .

VI-VIII (I. aromână. Coteanu). cu foarte puţine excepţii. la Nord de linia Jireček care separă zonele de influenţă greacă şi romană din Peninsula Balcanică. musca > dacoromân. pe acelaşi plan cu româna (= dacoromân). Papahagi. Periodizările curente se referă de obicei. E. VI-VII-VIII (T. meglenoromână toamnă. în cadrul celei din urmă. regiunea dintre Dunăre şi Balcani. istoric sau genealogic. Evoluţia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi nesubordonarea lor faţă de o normă comună au făcut ca unii cercetători (G. I. în istoria dialectului meglenoromân şi a celui istroromân. aromână. meglenoromân. VII-VIII (Al. dat fiind că în împrumuturile slave nu mai acţionează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor moştenite din latină. Densusianu. istromână tomne). sec. diftongarea latinescului ĕ accentuat (> je) în silabă deschisă şi închisă (medium > dacoromână. Al. După separarea lor. singura fondată din punct de vedere ştiinţific. Weigand). Giuglea. încât istoria lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune (numai la dialectul dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o perioadă preliterară de una literară şi. Philippide). individualitatea română era conturată înainte de această influenţă. şi la Est de actuala graniţă de stat bulgaro-iugoslavă. Roesler. Recunoaşterea lor ca dialect român implică descrierea şi caracterizarea limbii române în sens larg. pe care numai unele teorii izolate şi depăşite o consideră element constitutiv al românei anterior datei sale de „formare”. care coincide aproximativ cu isoglosa diagnostică Şt ∞d. sunt: confuzia între latinescul ŭ şi ū (>u. Lombard). stabilită de E. Weigand. azi depăşite. Ivănescu). Th. ele urmând să fie numite. Macrea). subdialecte sau graiuri. datorată condiţiilor diferite. Ca punct de reper se admite începutul influenţei efective a limbii slave ( contactul cu slavii începe în secolul VI. Coteanu într-o anumită perioadă) să le nege statutul de dialect român şi să le acorde statutul de limbi romanice autonome. Teritoriul de „formare” a limbii (şi poporului) române controversat şi el: 2 teorii exclusiviste şi imigraţioniste. Graur şi I. în orice caz. Densuşianu. ligo dacoromână. comune celor 4 dialecte ale ei. Istoria română constituite ca atare începe cu perioada protoromână. De asemenea. ńedz. Petrovici pentru împrumuturile vechi slave din română care conţin rezultate ale grupului *tj. G. respectiv numărul redus de atestări. *dj din slava comună). după caz. istroromân muske). totodată cea mai infidelă dintre toate limbile romanice (M. această recunoaştere implică excluderea termenului dialect(e) pentru subdiviziunile (varietăţile) teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 dialecte. dialectul meglenoromân ńez. VI (O. dar consecinţele lingvistice sunt ulterioare).P. Rosetti. Hasdeu) sau numai Sudul Dunării R. istroromână trei). în continuare. care remarcă pronunţata ei individualitate). aromân. istorice şi lingvistice este teoria (O. muscă. numai prin trăsături comune celor 4 dialecte. datată în secolele X-XIII. G. meglenoromână leg. VIII (Iorgu Iordan). practic lipsite de variante culte. istroromână. trē > dacoromână.criteriu de verificare a elementelor moştenite din latină de limbile romanice occidentale) sau drept cea mai fidelă şi. Epoca de „formare” sau de constituire a identităţii romanice controversată. Scindarea limbii (proto) române (şi formarea celor 4 dialecte a fost provocată de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor sudslave. importanţa ei pentru studiile de lingvistică romanică istorico-comparativă a fost exprimată plastic prin comparaţia cu al patrulea picior al unei mese (A. Al. 17 . cu argumente arheologice. meglenoromână. D. Principalele trăsături ale limbii române în sens larg. perioada veche corespunde celei preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân prin absenţa. Puşcariu. dialectele române au avut o evoluţie independentă. în privinţa terminologiei. iar perioada modernă începe cu înregistrarea de texte şi cu primele descrieri ale dialectului). identificat cu limba română (în sens restrâns). eventual şi Iliria. confuzia între i şi ē (>e. aromână. VII (G. miez. Rosetti). o perioadă veche şi una modernă. admit numai Nordul Dunării (B. Al. Bartoli. Petrovici. aromână. Ivănescu) care recunoaşte ca teritoriu de formare a românei – cu deosebiri de extensiune – atât Nordul Dunării (Dacia) cât şi Sudul Dunării (Moesia. exclusiv la istoria dialectului dacoromân. Şiadbei. S. anterioară separării celor 4 dialecte române sau. desprinderii unei ramuri sud-dunărene. Capidar. G. comune şi ele (autumna >dacoromână.

aromână floare. numeroşi diftongi. canto> dacoromână cânt. tratamentul latin kw. gλ apoi în dacoromână. uenit> docoromână vine. fierb. ingluto> dacoromână înghit. monte > dacoromână. istroromână ăncl’id. aromână. aromână. istroromână vire. meglenoromână floari). aromână. meglenoromână munti). meglenoromână ţinţ. aromână yini. afflo > dacoromână. aromână. meglenoromână cali. lingua > dacoromână. meglenoromână ziniri. istroromână foc(u). păstrarea latinescului bl-. istroromână cåp. aromână. meglenoromână. istroromână nopte). aromână. aromână oaie. dominica > dacoromână. casa > dacoromână. noctem > dacoromână. gw + e. aromână. aromână ţîţă. meglenoromână blastim. istroromână bărbå. palatalizarea şi africatizarea oclusivelor velare şi dentale latineşti + e. aromână. gl (> kλ. aromână lupi. aromână aveare. meglenoromână ancl’id. metafonia vocalelor accentuate e (< ęa. transformările grupurilor consonantice latine gn > mn (lignum > dacoromână. istroromână ţiţe. istroromână plir. caput > dacoromână. aromână teru. istroromână sănze). aromână cale. bonus > dacoromână.(*blastemo > dacoromână blestem. istroromână åflu). titia > dacoromână. ġ : clamo> dacoromână chem. istroromână cåse. istroromână lup. rotacizarea latinescului l intervocalic (mola > dacoromână. ouis > dacoromână. o > u (casa > dacoromână. meglenoromână veari. aromână (a)ngl’it. pl-. aromână lemnu istroromână lemne). meglenoromână įerb). meglenoromână. închiderea vocalelor pretonice latine a >∂. meglenoromână casă. istroromână cl’em. aromână. meglenoromână apă. meglenoromână plin. meglenoromână cont. istroromână dinte. meglenoromână vini. aromână. aromână. h'erbu. meglenoromână cap. aromână bunu. meglenoromână. aromână ţinţi. g (cinque > dacoromână cinci. meglenoromână moară. b (aqua dacoromână. istroromână fåţe. aromână. i (k şi t >tf şi ts : caelum > dacoromână cer.]) e>i (>t). k. totus > dacoromână. meglenoromână uaie. aromână fįčoru. meglenoromână lemn. aromână. aromână. apoi uneori ε) şi o (> oa. dar palatalizarea latină ki. noapte. aromână. facia > dacoromână. meglenoromână. transformarea latină kw. aromână steauă. istroromână dumireke). afonizarea şi chiar dispariţia lui i şi u neaccentuaţi finali (lupi > dacoromână. meglenoromână. meglenoromână cal. dente > dacoromână.sau de consoane nazale implozive – a>∂ (>t. meglenoromână leagă. istroromână ţer. meglenoromână (a)ngl’it). istroromână ĉinĉ / ţinţ. fl.ml'ez. închiderea vocalelor urmate de latinescul -n. aromână. aromână. păstrarea oclusivelor surde intervocalice şi a lui –s– latin (focus > dacoromână. aromână. aromână capú. istroromână căntu. meglenoromână casă. istroromână ziner. o > u (barbatus > dacoromână. istroromână lup). o>u (lana> dacoromână. o) sub influenţa vocalelor următoare a şi e (ligat > dacoromână. istroromână lege. istroromână morę). istroromână stevu) sau l (callis > dacoromână. istroromână cå. aromână. istroromână tot(u). istroromână gl’em. ks>ps (coxa > dacoromână. istroromână fiţor. aromână dzinire. dar –ll– > w (stella > dacoromână stea(uă). dispariţia latineştilor b şi v intervocalici (caballus > dacoromână. fervo > dacoromână. istroromână bur). istroromână åpe. gw+a>p. i identic cu cel al latinei k. istroromână cåle). meglenoromână ţoţă. aromână. noapti. respectiv z : ģenerum > dacoromână ginere. includo > dacoromână închid. aromână. meglenoromână duminică. aromână lână. meglenoromână bărbat. flore > dacoromână. aromână săndzi. închiderea vocalelor neaccentuate finale a >∂. aromână. aromână. istroromână limbă. meglenoromână. meglenoromână limbă. g şi d >d∞ şi dz. *fetiolus > dacoromână fecior. accent liber cu rol fonologic (cântă indicativ prezent ∼ cîntǻ perfect simplu). aromână coapsă). istroromână cåse). deveniţi uneori ∞. meglenoromână bun. meglenoromână dinti. istroromână (a)ve). lupus > dacoromână. meglenoromână jos. meglenoromână. istroromână lăre. kt>pt (lacte > dacoromână 18 . istroromână o♥e. cu excepţia comună a lui –b– din latină habere (> –v–: dacoromână avere. meglenoromână. istroromână munte. meglenoromână faţă. deorsum > dacoromână. meglenoromână fičor. *glemus > dacoromână ghem. aromână ģos istroromână zos). meglenoromână stenuă. meglenoromână sonzi. meglenoromână lónă. aromână. plenus > dacoromână. sanguem > dacoromână sânge. meglenoromână aflu.

are aproximativ ponderea superstratului germanic din celelalte limbi romanice şi a eliminat adesea aceleaşi cuvinte latine. cu excepţia perfectului simplu (şi a mai mult ca perfectului în dacoromână). subdialectele dacoromânei vestice au mai multe particularităţi comune cu dialectele sud-dunărene decât restul dialectelor dacoromâne. pe care 19 . Pe lângă asemănările generale dintre cele 4 dialecte în ansamblul lor. de exemplu din dacoromână în aromână şi invers). modul de formare a numeralului cardinal (11-19: unitate + spre < latin super +zece – tip doisprezece) şi a celor ordinale (articol posesiv + numeral cardinal articulat – tip al doilea). viitorul „a vrea” < latinul volere. aromână. sută (< slav). structura gramaticală şi vocabularul fundamental. modul de formare a pluralului la substantive şi adjective (desinenţă specifică femininului plural –le. dispariţia consoanelor finale latine inclusiv a lui –s. Unitatea română în sensul larg este dată de asemănările de profunzime din evoluţia fonetică. coasă. înlocuite de obicei cu acelaşi cuvânt latin sau nelatin. alternanţe fonetice şi cumul de mărci (hipercaracterizare). meglenoromână. Conservarea genului neutru. metateza lui iot precedat de labială (*cubium > dacoromână. conservarea unei flexiuni cauzale (forme de genitiv. cătuń. ploro : plango (latină). manifestată şi în unele sectoare ale structurii gramaticale. În linii mari se aseamănă mai mult între ele cele 3 dialecte sud-dunărene*. articol demonstrativ. în toate dialectele – grandis : mare (latină). influenţa dacoromânei asupra vorbitorilor aromâni şi meglenoromâni din România. nevastă. ordinea cuvintelor şi corespondenţa timpurilor relativ libere. istroromână trei). comparativ cu mai. sensuri specifice la anima. Ponderea. istroromână noi.lapte. cu elemente comune – báci. articol posesiv. perfect compus cu „a avea” < latinul habere la toate verbele. cu un fond comun de cuvinte şi afixe lexicale – babă. meglenoromână lapti. Trăsăturile comune nu sunt toate moştenite. Influenţe interdialecticale identificate : influenţa aromână asupra unor graiuri meglenoromâne. lingula. reorganizat cu specificul formal al identităţii cu masculinul la singular şi cu femininul la plural. mai puţin prin împrumuturi şi mai mult prin întărirea unor categorii latine slăbite. conjunctiv cu să < latin si. ţap. cuvinte latine panromanice absente numai din română . meglenoromână. înlocuit cu conjunctiv. tener. cuvinte latine păstrate numai în română : a(d)sterno. articol hotărât postpus şi declinare articulată. reflexiv pasiv. chiar dacă înţelegerea reciprocă nu e posibilă decât parţial (ceea ce explică fenomenul „traducerilor” moderne dintr-un dialect în altul. sîmbure. femininul –e şi neutrul –uri < latina -ora). extinderea folosirii conjuncţiei să < latină şi în subordonare. restrângerea folosirii infinitivului. indicativ prezent şi conjunctiv prezent cu –ez la conjugarea 1 şi – esc la conjugarea 4. aromână. conservarea celor patru conjuncţii. a plăti. Dintre aceste surse superstratul slav. iar inovaţiile comune nu datează toate din perioada de dezvoltare comună (protoromâna). căruia îi corespunde –i în câteva monosilabe (nos > dacoromână. distinctiv. dublarea complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal. sufixul –iţă-. istroromână låpte). flexiunea pronumelui personal (de exemplu formele accentuate de acuzatic < latin *mene. Caracterul romanic al românei în toate variantele ei dialectale este ascuns uneori de împrumuturile lexicale din surse diferite de cele ale limbilor romanice occidentale. influenţă (superstrat) slav. desinenţă de feminin – n plural –le la pronumele posesiv (mele). istroromână cul’b). substrat trac (dac). subiect (pronominal) inclus. copac. absenţa unei influenţe germanice (controverse cu privire la un număr infim de cuvinte). aromână. meglenoromână cuib. moş. prefixul ne-. formele am pers. I singular şi are pers. *tene) şi dativ posesiv. aromână cuibu. ci printre ele există şi inovaţii paralele ulterioare. slab. există unele asemănări între 2 sau 3 dialecte şi diverse asemănări parţiale între graiuri ale unor dialecte diferite. a III-a singular indicativ prezent. dativ singular feminin < dativ latin. de exemplu desinenţa -m la imperfect 1 singular sau palatalizarea labialelor. vocativ singular masculin). centum. redusă. tres > dacoromână. desinenţe comune cu italianul masculin –i. dar şi dialectul istroromân (şi dialectul meglenoromân) cu cel dacoromân. derivare sufixală bogată. desinenţa verbală –i pentru persoana a doua singular la majoritatea timpurilor. asemănările sunt evidente şi pentru nespecialişti.

I. D. Diverse trăsături comune cu neogreaca. cu contribuţia în timp a celorlalte subdialecte. Ureche. Graur). I. pe baza subdialectului muntean. Dosoftei. Dintre dialectele sud-dunărene. care are o oarecare tradiţie literară. începând din secolul XVI. iar prin elementele greceşti (vechi şi noi) asemănarea cu unele dialecte italiene. primelor 2 etape le sunt caracteristice discuţiile asupra problemelor limbii literare şi a scrierii ei. Limba română literară s-a format în cadrul dialectului dacoromân. eventual cu etapele 1780-1830 (premodernă sau de modernizare: numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii). I. dar în perioada modernă a exercitat şi exercită unele influenţe asupra încercărilor de expresie cultă ale acestora. Istoria limbii române (dacoromâne) literare are 2 subdiviziuni principale. sporirea inventarului conjugării 3). Maior). care a avut ca rezultate nu numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului. Caragiale). L. În secolele XVIIXVIII scrieri literare predominant religioase (Varlaam. Texte literare de la jumătatea secolului XVI (date sigure despre texte anterioare pierdute : o Evanghelie şi un Apostol existente în Moldova la 1532. Cantacuzino. în care unii cercetători (I. care au făcut pe unii cercetători (G. Momente de evoluţie divergentă a limbii literare în diverse provincii. retoromane (friulane). Ivănescu. ci şi întărirea unor trăsături gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului şi a pasivului analitic. deci care pot fi moştenite sau rezultatul unei evoluţii interne (de exemplu. după care urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559. între elementele de substrat – comune sau nu cu ablativ – s-au identificat unele paralele dalmate. italiene. I. controverse în legătură cu posibila vechime mai mare a originalelor aşa-numitelor texte rotacizante*. traducerea integrală a Bibliei din 1688) şi istorice (Gr. Cu totul izolat se constată prezenţa unor aromânisme în texte literare dacoromâne vechi (Dosoftei secolul XVII) şi premoderne (P. un Catehism luteran tipărit la Sibiu în 1544). Coteanu) disting două etape. Gheţie. cu participarea şi a dialectelor aromâne (G. Roja. Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551-1553. lege „religie”). sârbocroata explică încadrarea românei de către unii cercetători în uniunea lingvistică balcanică. Radu Popescu). Puşcariu) sau occidentalizarea românei literare. Neculce. iar pentru dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este inscripţia lui Nectarie Tărpu. începe cu scriitorii clasici M. urmată în acelaşi secol de alte texte. vocala χ. Costin. mai precis intervalul 1521-1780. Perioada veche sau medie cuprinde secolele XVI-XVIII. torna frate. Ea nu este supraordonată celorlalte dialecte româneşti (sud-dunărene). P. Prin elementele turceşti de origine arabă se realizează asemănarea cu elementele arabe din limba iberoromanică. delimitate de anul 1640. Stolnicul C. dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât începând cu sfârşitul secolului XIX. Simeon. Gheţie) să vorbească de existenţa unor dialecte (sau variante regionale) literare. cel mai vechi text transmis este. probabil. bulgara. Eminescu. albaneza. de exemplu.o are substratul este şi ea comparabilă cu cea a substratului din franceză. mai ales a celui moldovean. I. Adesea s-au atribuit greşit influenţei unor limbi de altă origine fenomene pentru care există modele latine sau / şi paralele romanice. pentru dialectul istroromân există o listă de cuvinte şi construcţii din 1698 (înregistrări ulterioare abia din secolul XIX). 1830-1880 (modernă : diversificare stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii 48işti) şi 1880 – (contemporană. Creangă. Exceptând formula torna. Perioada modernă durează din 1780 până astăzi. Eliade Rădulescu –). Maior. Cantemir. un curent latinist – iniţiat de Şcoala Ardeleană – şi unul italienizant – I. cel mai vechi text român continuu cunoscut este în dialectul dacoromân : Scrisoarea lui Neacşu. considerată de unii cercetători a fi în (proto)română. precum şi a procedeelor de formare a cuvintelor. alternând cu momente de puternică unificare. La începutul secolului XIX s-au făcut propuneri de creare a unei limbi române literare comune. I. Eliade Rădulescu). dativ posesiv. din 1521. Aplicarea 20 . în acest sens se vorbeşte de relatinizarea (Al. În perioada modernă româna a suferit o puternică influenţă cultă latinoromanică (în special franceza dar şi latina savantă şi italiana. M. Ştefan. din 1731. reromanizarea (S. urmată în acelaşi secol de numeroase documente şi alte categorii de texte. chiar asupra dialectului aromân.

variabil după gen. numeroşi diftongi ascendenţi şi descendenţi. –al. conversiune. literele e. atât la determinat cât şi la determinant. evocă. Flexiune verbală relativ bogată. d∞ şi ts 2 semivocale (ẹ. /d∞/) . Articolul posesiv variabil (al. unele admise şi în normă (oscilaţii mai ales în adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice (A. unele elemente de ortografie etimologică (notarea vocalei /ϖ/ prin două litere. este –. cu mijloace variate: derivare cu numeroase afixe neologice (–ism. Derivate neologice raportabile semantic la un cuvânt moştenit. taciturn – tăcea. o. a depinde>franceză dépendre. saluta – săruta. supusă şi unor principii gramaticale. Absenţa opoziţiei de deschidere la vocale şi a celei de cantitate la consoane. â şi î/ ϖ/. creat prin compunere (însumi). el. Dublete create prin împrumutarea unor neologisme cu acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit : dens – des. latino – romanică în vocabular (după statistici pe dicţionare medii circa 40%. Lombard). italiană resistente) sau / şi latina savantă (demn < dignus. perfectul compus a mers a III-a singular ∼ au mers a III-a plural faţă de regionalul o mers a III-a singular şi plural). dar şi afixe vechi foarte productive (sufixul –tor. respectiv /t∂/. a ai. recomandată încă de norme : omului acesta pentru omului acestuia). între care fricativele Π şi ∞. bogate şi productive numai conjugarea 1 şi 4. tacit. re). oculist – ochi. rezistent < franceză résistant. 22 consoane. generali). Formarea cuvintelor activă. opoziţia singular ∼ plural marcată mult mai mult decât în majoritatea variantelor neliterare : de exemplu moş singular – moşi plural faţă de regionalul moşi sau moş singular şi plural) şi variată (număr mare de desinenţe şi alternanţe fonetice).lapte. numeroase grupe consonantice (unele exclusiv în împrumuturi). –ist. Pronumele de politeţe. cu distincţia dumneata (intim) ∼ dumneavoastră (distant. Pronumele de întărire. La conjugarea activă forme compuse cu participiul perfect invariabil (la masculuin –n singular). latină dependere). Flexiune nominală relativ bogată (în special prin declinarea cu articolul hotărât enclitic. africatele t∂. vechi şi noi.modelului latin şi a modelului cuvintelor moştenite din latină în adaptarea multor neologisme de origine directă romanică (lizibil < franceză lisible. –iza. Scrierea actuală a românei literare (= dacoromâne) este cu alfabet latin (31 de litere). Unele comportamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanţe fonetice (grotescă. înclina – închina.ọ) şi 2 semiconsoane (iot şi w). În secolul XVI şi până la 21 . /w/. oficial) . i ca în scrierea limbii italiene (/k/. era. cu următoarele particularităţi : 5 litere cu semne diacritice (ă/∂/. /ọ/. Numeroase prepoziţii compuse. cu forme marcate de persoane şi număr (opoziţia persoanei a III-a singular ∼ a III-a plural marcată mai mult decât în graiurile populare : indicativul prezent merge a III-a singular ∼ merg a III-a plural faţă de reg. Sinonimie bogată (cuvinte populare şi culte. grupul de litere ch şi gh şi valoarea literelor c. derivare regresivă activă şi la neologisme. tendinţă de slăbire a flexiunii cauzale (renunţarea la exprimarea ei redundantă. ţ/ts/). 4 conjugări cu diverse subtipuri. Ortografie esenţial fonetică. diurn – zi. i. şi triftongi. lactic – loacto. –itate. î şi â. Flexiune pronominală bogată. prefixul în–). derivate concurente cu bază comună). scrierea multor neologisme). număr. obiecţie < franceză objection. notarea diftongului [j∂][ prin e– în câteva cuvinte – eu. merge a III-a singular şi plural. g urmate de e. u notează atât vocale cât şi semivocalele /e/. Articolul hotărât proclitic de genitiv – dativ singular masculin lui (cu tendinţă de extindere la feminin şi la inanimate). respectiv semiconsoanele /j/. accent grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omografelor. în anumite stiluri proporţie mai mare). Infinitivul lung substantivizat. ş/∂/. ale). anti–. Varianta literară actuală a limbii române în sens restrâns (= dialectul dacoromân) are un sitem fonematic cu 7 vocale (opoziţie fonologică între vocalele centrale χ şiϖ : văr substantiv ∼ vîr verb). Numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz. /ğ/. litera i la sfârşitul cuvintelor după consoană notează un i şoptit nesilabic. dar neanalizabile prin acesta : ocular. persoană şi caz. lactat. locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale. perfectul simplu cu întrebuinţări specifice. Importantă componentă neologică.

Asemănări particulare ale unor graiuri dialectale cu dialecte sud-dunărene sau numai cu unele graiuri ale acestora. format din compunere: dumneata.. pîrîu. 1932. foarte (< forte). în mod special în Transilvania. conform dublete slave de tipul sfîrşi-săvîrşi). cu subdiviziuni regionale reciproc inteligibile. perfect omonim cu viitor anterior) şi supin (omonim cu participiul perfect masculin neutru singular). dialectul românesc cu cel mai mare număr de vorbitori (peste 25 milioane) şi cel mai evoluat. scriere actuală cu alfabet chirilic rus. socotit de unii lingvişti ruşi limbă autonomă. a vătăma (< victimare). Tisa) atestă continuitatea dacoromână pe teritoriul actual. fosta Iugoslavie şi Ungaria. ghimpe. 1953. searbăd. probabil prin secolul XIII). azi ureche / Ureche). Cuvinte specifice din substrat (mai multe decât în celelalte dialecte): droaie. Australia. pierderea fonemului λ (iot: mulierem > muiere) şi a grupurilor consonantice kλ (>∂) şi gλ (> ģ). din 1779. cîntaseşi. Continuitate (din epoca romană şi protoromână) contestată fără nici un temei fie pentru tot teritoriul romanizat din nordul Dunării.. engleză. Olt. Numeroase sufixe. acuzativ complement direct cu prepoziţia pe. Israel. Între 1830 şi 1860 aşa-numitul alfabet de tranziţie : alfabet chirilic cu unele litere din alfabetul latin. germană. Mureş. fetelor). sisteme ortografice proprii. atestate în faza preliterară (clamo > chem. ger < gelum. Alfabetul latin devenit oficial în 1860. toponime păstrate din epoca preromană (nume de râuri ca Argeş. gata. Buzău. în toponimie urme iranice preromane şi germanice. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii mari din fosta Dacie). maghiară. care a fost un centru de iradiere spre alte regiuni. franceză. polonă. 1965 şi 1993. diverse simplificări ale acestui alfabet. Dacoromân. rusă. Ortografia reglementată de Academia Română după principiul fonetic în 1881. care a întocmit alfabetul grecesc folosit în trecut.U. chiar în secolul XVI) sau germană (documente din secolul XVIII). neogreacă şi turcă. sârbocroată. ρ/d∞/. frumos (< formosus).+ gerunziu.începutul secolului XIX a predominat scrierea cu alfabetul chirilic (preluat de la slavi. forme sintetice de mai mult ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv): cîntasem. unele elemente şi în texte scrise de români. g+e. fusese folosit în secolele XVI-XVIII. Unitate relativ mare. Pentru dialectul aromân scriere actuală cu alfabet latin. Identificat de obicei în mod impropriu. singurul care a devenit limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială. Configuraţia dialectelor este 22 . Ucraina. glacia>gheaţă. mai ales de varianta lui literară. 2 timpuri la modul conjunctiv prezent < conjunctiv perfect latin (atestate în dacoromâna veche: (să) avure 1 singular şi 3 plural). a peţi (< petire). particularităţi: ⊥/δ/ şi mai ales. ucraineană. Criş. Siret. până la 1779. infinitiv scurt cu valoare verbală marcat de prepoziţia a. Bulgaria. sensuri specifice: femeie (< familia). şi anume etimologice. cu modificări ulterioare mai importante în 1904. de o surprinzătoare omogenitate (K. compus din 43 de litere. Asemănări generale mai numeroase cu dialectul istroromân. antroponimul Urĕcle secolul XV < latinul oricla. (Cartea de cântece tipărită la Cluj în 1570-1573). în special diminutivale. ∂) < latin k. nutreţ (< nutricium). Pentru subdialectul moldovean din Moldova.. d∞ (uneori evoluate spre ŝ. 1593). fie numai pentru o parte a lui (Transilvania). Cuvinte specifice moştenite din latină: ager (<agilis). iar ♦ (pentru /d∞/) este preluată din scrierea limbii sârbe.A. pe lângă importante argumente istorice şi arheologice în favoarea continuităţii. Influenţe specifice: slavonă (exercitată pe cale bisericească şi administrativă. între 1797 şi 1828. comunităţi izolate în S. Canada. Someş. poloneză (Tatăl nostru notat de moldoveanul Luca Stroici. mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi. Sunt deosebiri în influenţele comune cu celelalte dialecte româneşti: bulgară. Africatele t∂. Jaberg). armăsar (<admissarius). i: cer < caelum. care avea multe litere superflue. vei (ăi) fi . pronume de politeţe. vocativ masculin singular în –e/–ule (băiete / băiatule) şi pluralul în –lor (fraţilor. sporadic şi cu ortografie străină : maghiara. italiană (scrieri din secolele XVII-XVIII ale unor misionari italieni. apoi cu cel meglenoromân şi mai puţine cu cel aromân. cu limba română şi regiunile limitrofe Moldova.

Deşi denumirile subdialectelor pornesc de la provinciile istorice. ∞. africatele dure č. topica lui mai în construcţii cu a fi (nu-i mai bun „nu mai e bun”)sau cu pronume neaccentuat şi grup verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai putut”). bănăţean. Petrovici) care consideră mai recentă formarea subdialectelor. i (caelum. crişean şi maramureşean (S. jer). bănăţean şi crişean (E. într-o măsură mai mică prin particularităţi gramaticale (mai ales morfologice. corespondenţa este numai aproximativă (subdialectul moldovean. numeroase culegeri începând din primele decenii ale secolului XIX). între care mai importante sunt: pronunţarea dură a consoanelor s. precum şi una crişeanămaramureşeană (G. palatalizarea dentalelor. crişean şi maramureşean).controversată. dar constituite de cele mai multe ori din cuvinte periferice. fricativele ł. muntean. Numărul maxim de 20 de unităţi regionale. Brâncuş. Subdialectele dacoromâne se disting între ele în special prin particularităţi fonetice (atât fenomene cu caracter de lege. g+e. Rosetti). sîngur. însă şi prezenţa / absenţa sau ponderea diferită a unor influenţe). Repartiţia în 5 subdialecte – care are cei mai mulţi adepţi – se bazează în primul rând pe rezultatele din latină k. reprezentată de subdialectul bănăţean (Al. fricativele ś. articolul posesiv invariabil (a). secolele X/XII-XV. auxiliarul o la perfectul compus 3 singular. unele cu subîmpărţiri. muntean şi bănăţean (G. Ivănescu). se întinde şi în Muntenia – Dobrogea. şî. Iorgu. limba de cultură din ţările române era în acest timp slavona. gelum): africatele t∂. numită dacoromâna comună de cercetătorii (E.în subdialect moldovean (łer. Cel mai vechi text continuu scris în dacoromână care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu. menţinerea lui ϖ fără adaos palatal în cîne. de exemplu. toţ). africata surdă t∂ şi fricativa sonoră în subdialectul crişean (cer. urş. 3 subdialecte – moldovean. În secolul XVI se pot distinge cel puţin o arie sudică şi una nordică (I. Philippide. Există o bogată şi variată literatură populară (după notări sporadice. distingându-se între 2 şi 20 de unităţi imediat inferioare. Todoran). ţîn. Weigand. graiul oşean (D. şăd. Istoria dacoromânei (după perioada protoromână) începe cu o perioadă preliterară. puţine dar importante prin caracterul lor sistematic) şi lexicale (numeroase. Subdialectul de tip nordic (moldovean. Vechimea configuraţiei dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de unii cercetători din protoromână. existenţa consoanei [dz] în elemente moştenite (< latin d+e. muntean. 5 subdialecte – moldovean. u (∂os. ğ în subdialectul maramureşean (čăr. grupuri sau tipuri de graiuri – nordic sau moldovean şi sudic sau muntean (Al. Coteanu). i în hiat şi i+o. S. în cele mai multe şi ∂. Uriţescu) şi graiurile transilvănene (G. a fost susţinut de G. cf. I. iar -i şoptit amuţeşte (săc. i: ord) şi de substrat (dară). de alţii din secolele XIV-XV iar de alţii după secolul XV. „rujeolă”. ts. bănăţean. Puşcariu). cărora li se susţine autonomia: graiul oltean (Gr. după care e>∂. Gheţie). ca unităţi de diverse grade. Rusu). ğăr). d∞ în subdialectul muntean (cer. anumite graiuri de obicei de tranziţie. Ivănescu. unele provenite din apelative) sau grupuri de cuvinte inserate în texte aloglote – în special slave (slavo-române*) şi latine (latino-române). ca în limba română literară). ž . R. 4 subdialecte – moldovean. din 1521. cât şi unele accidentale). z ( şi dz). în care dacoromâna devină treptat limbă de cultură şi de administraţie. źer). eventual şi una de tranziţie. ger. păstrarea lui d∞ (netrecut la ∞) < latin d+e. i>ϖ şi ea>a. Vasiliu). cunoscută parţial din puţinele atestări de cuvinte (mai ales nume proprii. žer). E. Iordan. „taur”. Ţara 23 . Dacoromâna din această perioadă este în bună parte reconstruită pornind de la elementele arhaice din textele ulterioare şi de la graiurile populare. zăr. numite de obicei subdialecte: 2 subdialecte. În ciuda apartenenţei îndelungate (circa 6 secole) la cel puţin 3 organizaţii statale (Moldova. zî.Petrovici. pîne. De la această dată începe perioada literară. la acestea unii cercetători adaugă. ∂oc). ź în subdialectul bănăţean (śer. ţăs. Ivănescu). ca termenii pentru „a ciupi”. şi în Transilvania). crişean şi maramureşean) are o serie de particularităţi comune. V. mîne şi pluralul mîni. Pop. În cadrul tipului nordic unele particularităţi grupează între ele numai subdialectele vestice (bănăţean.

America Latină. aspargu < latină spargo. S.U. ca atare (după grupuri consonantice. În secolul XI. România. fosta Iugoslavie. autohtonia totală este susţinută numai în legătură cu teza originii etnice greceşti a vorbirii aromâne (de cercetători greci: M. Cel dintâi dialect român care s-a desprins de restul limbii protoromâne. Epir. se observă o influenţă crescândă a limbii literare asupra graiurilor locale. I. Liakos. Capidan. Hrisohoou. Albania. A. Tesalia. Formaţii statale pe teritoriul Greciei actuale în secolele XII-XIII. Închiderea lui e şi i după ∂. A. eşti/esţî. Bulgaria. considerând aromâna şi (daco)româna limbi formate independent. Lazarou). conservarea lui –u. proteza vocalei a–: ar(ă)mîn < latină Romanus. Lăsun < Elasona. Weigand. de la care şi denumirea de moesodaci dată vorbitorilor aromânei). Grecizarea unor grupuri de aromâni: cupăceari (în Pind). Keramopoullos. În perioada 1864-1945 existenţa unor forme de învăţământ românesc – preponderent în limba româna literară – pentru vorbitorii aromâni din ţările balcanice (în special din Grecia). cel mai târziu în secolul X. În evul mediu semnalări pentru 2 zone principale: vestul Tesaliei cu Munţii Pindului şi sudul Albaniei cu muntele Gramos. dz.. sincopa foarte extinsă. cel mai important dialect din acest grup. sau şi măcar o parte din regiunile sudice (Pind. vocale mai puţine în poziţie neaacentuată (neutralizarea unor opoziţii referitoare la gradul de deschidere). Sărună < Salona) sau în sudul Albaniei (T. la sfârşitul secolului XVIII migraţii din sudul Albaniei spre nord-est. O. S. Papahagi. Tesalia. Tracia. istoricul bizantin Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind provin din vecinătatea Dunării. al doilea dialect românesc ca număr de vorbitori (circa 500. Koltsidas. munţii Rodopi şi Balcani şi remarcă înrudirea etnică şi lingvistică a aromânei cu dacoromâna. De la sfârşitul secolului XIX . se discută locul anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei. de unde s-a produs ulterior migraţia la sud de linia Jireček. 24 . Modificări profunde în repartiţia teritorială şi modul de viaţă după cele două războaie mondiale din secolul XX. Sistem de 7 vocale în poziţie accentuată negeneralizat (graiuri cu o singură vocală corespunzătoare lui ∂ şi i sau şi cu ε. Majoritatea cercetătorilor (G. macedonean). aproape generală la formele articulate omlu. nuanţată de alţii ca susţinerea autohtoniei parţiale în Pind (Th. Ştiri sigure despre existenţa unor vorbitori ai dialectului aromân în sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia) începând de la 976 – cronicarul bizantin Kedrenos.000).Românească şi Transilvania). în Canada. dacă sudul Dunării este general admis astăzi (în trecut s-a susţinut de unii cercetători nordul Dunării). Practica transhumanţei a menţinut legătura între grupurile de vorbitori aromâni şi a permis unele contacte chiar între dialectul aromân şi cel dacoromân. Coteanu. la date şi pe baze diferite (în speţă aromâna ar fi o limbă romanică. Rosetti) susţin prima ipoteză. Macedonia. invocând evoluţia separată din ultimul mileniu. aungu < latină ungo. Limba de cult religios (ortodox) greaca. în vecinătatea altor vorbitori aromâni sau în alte zone lingvistice. Faptul că graniţele politice nu au coincis cu cele lingvistice a favorizat apariţia timpurie a conştiinţei unităţii lingvistice şi etnice şi a conferit ulterior limbii un rol important în pregătirea şi realizarea unităţii naţionale (1859 şi 1918). Puşcariu. active şi azi. cu perioade în care s-a folosit parţial şi aromâna. singurul în care s-a dezvoltat o literatură cultă). Controverse referitoare la teritoriul de formare („patria originară” sau „primitivă”). M. ] ). capitli. mai ales în sud. Aromân (macedoromân. ultimii doi şi-au retractat opinia) se referă numai la statutul actual. ts. în împrejurări. Grecia. deci cu substrat grec). A. Lazarou) neagă – împotriva evidenţei – şi legăturile originare. În secolul XV cronicarul Laonic Chalcocondilas le atestă prezenţa în provincia Acarnania. Densusianu. Al. conform şi –i) sau > ©. Giuglea. pe baza toponimului Băiasa < Vavissa. Etolia. comunităţi izolate în alte ţări europene. în timp ce alţii (A. sărăcăceani. dar limba unor greci romanizaţi. S. mai ales cu argumente etnografice). dialect românesc (grup sud-dunărean. între Dunăre şi Munţii Balcani (deci Moesia. Graur. sudul Albaniei). Statutul de dialect românesc controversat: unii cercetători (G.A. absenţa preiotării lui e–: alu. Al. Australia. în general. există unitate de limbă şi de cultură. conservarea diftongului ęa în poziţia e: feate.

latin g +e. gerunziu cu –înd + -alui (aflîndalui). b) împrumuturi mai recente: muşcă „catâr”. câteva conjuncţii. veac”. o. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină : băşu „sărut″. mod condiţional – marcat tot prin să– cu 3 timpuri. existenţa unui viitor anterior incertă. uin „de oaie” donene recente: apugudescu „nimeresc”. i>dz : gelum>deru (dar d+io>ģ : deorsum> ģos. împrumuturi neogreceşti: a) vechi şi generale: ariescu „îmi place” 25 . x'. Influenţă albaneză specifică: a) împrumuturi vechi (câteodată corespunzând unor elemente de substrat din dacoromână: δallă.aplo „ simplu. extinderea formaţiilor cu unitate + spre + zece de la 21 la 29 (doispriγiγinţ). articulat de genitiv-dativ singular (-l’ei) se ataşează la forma nearticulată de nominativacuzativ : vaci – genitiv-dativ singular (= plural) nearticulat văţ – articulat vacîl’ei. comparativul de superioritate cu ma sau cama : (ca) ma mari di noi. superlativul relativ cu aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi . zvercă „ceafă”. desinenţe de plural < neogreceşti specifice pentru împrumuturi relativ recente : -ad la substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică accentuată (cafigi cafiģad î . s-cîntarim.ị ineku eu/mine. perfect egal cu indicativul perfect compus (s-am aflatî). cusurin „văr″. număr redus de forme neaccentuate ale pronumelui personal : o singură serie de forme la dativ plural şi neutralizarea opoziţiei dativ ∼ acuzativ. mai mult ca perfectul (s-aveam aflatî). egal cu indicativul imperfect (s-aflamu). di care „de vreme ce”. conservarea numeral latin viginti>γiγinţ / γingiţ. γ' (< evoluţie internă). γ (<neogrec sau / şi albanez) şi alui. prezent. vitalitatea pronumelui persoana 3 nîsu<latin ipse. folosirea prepoziţiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viţinluį. conservarea desinenţelor –m 1 plural şi –t 2 plural (fără -ră) şi a tipul tare la conjugarea 3: singular arşu. ń. vitalitatea perfectului simplu. construcţia cu di începând de la 11. formate cu vrea invariabil + condiţional prezent (vrea s-cîntarim). latina k+e. conjunctiv prezent (vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-cîntamu). conservarea condiţionalului prezent sintetic. absenţa infinitivului scurt. preftu. în unele graiuri (de nord) cu nai (< slav) + adjectivul articulat la comparativ sau pozitiv : nai ma marli / nai marli. parmendă „plug”. cîti tu „înspre”. -iu.consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu. reducerea flexiunii cauzale la substantivul feminin : chiar la cele care au o formă nearticulată de genitiv-dativ singular deosebită de nominativ-acuzativ. prezent format cu să + indicativ perfect simplu (s-feču mini ?). acuzativul complementului de loc (direcţie şi stare) fără prepoziţia : mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic”. genitivdativ cu articolul proclitic la numele de persoane : alu amiră „(al) împăratului”. pîn tu „până în”. modul conjunctiv marcat de să – cu 4 timpuri : prezent. imperativ negativ = pozitiv. dimîndari „poruncă”. i>ts: caelum>ţ∂ru (dar t+io. prezumtiv (dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri. l’u dau a viţinluį. Absenţa deosebirii formale între nominativ şi acuzativ la pronumele personal 1 şi 2 singular : eu/mine kl’emu . iu>t∂ : fetiolus > fičoru). infinitivului lung folosit mai ales cu valoare substantiv. kęafă): bănedzu „trăiesc”. λ. conjugarea perfectului şi a mai mult ca perfectul. u>d∞ : jocus> ģocu). mergând până la 30 de unităţi: conservarea lui dz. abstracte –atic. ali nveasti. viitorul cu va invariabil + conjugarea prezentului (cu sau fără să). condiţional perfect de 3 tipuri. naiv” a – plad) şi –ate / -ati la unele substantive feminine (γramă – γramate). palatalizarea labialelor ca fenomen general şi colectiv. mai mult ca perfectul (aveam aflatî). imperfect. absenţa supinului. unspridaţi di dîli. –izmă. mai mult ca perfectul cu va + conjunctiv perfect (va s-amu făcutî). minduiescu „gândesc. t(r)a să „ca să″. cred”. egal. perfect şi mai mult ca perfectul. iar i+a. etă „timp. semicalcuri ca formaţiile nehotărâte (pronume şi adverb) cu –do. perfect cu va invariabil + conjunctiv prezent (ca s-feču). în special coordonatoare împrumutate. extinderea numeralelor colective cu amîn-: amîntreil’i. participiul cu -ă/-î la timpurile trecute compuse : indicativ perfect compus (amu aflatî). articulare enclitică a numeralelor cardinale şi declinarea lor : doil’i a doilor. adăugarea – negeneralizată – a lui δ. conjugări specifice : cara „dacă” (< că + era). teaţiri „năut”. sistem consonantic bogat. Sufixele colective –ame. θ. în general cu indicativul prezent. prepoziţii specifice : stră/stri/sti „peste” < latina extra şi tră/tri/ti „pentru” < latin intra sau trans. feču. caftu.

cu numeroase aspecte controversate. Cavallioti (Veneţia. Acestea sunt. M. se constată existenţa unor deosebiri recente. albane. O clasificare (G. Th. graiuri corespunzătoare unor unităţi etnogeografice de diverse mărimi: fărşerot.asimi „argint”. 1809) şi M. între varietăţile aromâne după statele în care sunt vorbite. bitisescu „afârşesc”. hoară „sat”. Considerat dialectul românesc cel mai arhaic. olimpiot şi graiul localităţilor Beala de Sus şi de Jos din fosta Iugoslavie. tiliórasi „televizor”. nt). macedoneană. indicativ prezent persoana I şi a II-a singular de la „a fi” escu.muloviştean. gopeşean-muloviştean şi graiul din Beala şi un grup de sud-est sau de tip nefăşerot. numai în parte aceleaşi în cele 2 clasificări propuse. Istoria dialectului aromân după perioada protoromână cuprinde: 1) o perioadă preliterară. xen „străin”. După anumite particularităţi graiurile aromâne sunt clasificate în câte 2 grupe (sau subdiviziuni). moscopolean. b) recente şi locale: aftokínito „automobil”. moscopolean. şi un grup de sud. articularea prenumelor – interpretate şi altfel (drept grecisme: J. în primul rând. al cărei început este marcat de primele scrieri aromâne cu alfabet latin. Capidan. menţinerea sau sonorizarea consoanelor surde din grupul mp. este cuprins şi graiul grămostean. gramaticale (viitor cu sau fără să . muzăchear. de la 1800 până astăzi. acestui / aistu. dacoromână etc. slave sau turceşti. albanez şi latin) şi inscripţia nedatată de pe vasul Simota. frecvenţa dativului posesiv adnominal. Kramer). turlie „fel. secolele X/XII – începutul secolului XVIII. Boiagi (Viena. T. După unii cercetători (M. menţinerea sau închiderea lui e posttonic. prezenţa sau absenţa reluării subiectului prin pronumele personale neaccentuate în acuzativ) şi lexicale (ponderea mai mare a influenţei albaneză şi macedoneană sau a celei negrene). care cuprinde graiurile pindean. cu text paralel în neogrec. neologisme romanice prin limbi balcanice. Liturghierul manuscris nedatat şi nelocalizat (probabil sfârşitul secolul XVIII). ∂a. flexiunea cauzală (nominală şi pronomială). variantele pronumelor tse / tsi. În afara grupurilor menţionate. toate cu scriere grecească: inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731 (pe o icoană. care cuprinde graiurile fărşerot. h'iị. în primul loc pe absenţa / prezenţa opoziţiei ∂ ∼ ϖ. vocabularul grecesc aromân-albanez din Protopiria lui Th. dialectul aromân are subdiviziuni reciproc inteligibile. citat de Niketas Acominatos Horiatul la 1156 şi interpretat drept tsintsi luќ „5 lupi” (Al. mod”. bulgară. în care. practic necunoscută. cf. grămostean. 1770). singurele atestări sunt cuvinte (nume proprii. în mare parte datorită întrepătrunderii diverselor graiuri. împrumuturi turceşti specifice: adeti „obicei”. 1813). 1797) şi Codex Dimonie. G. aromân şi bulgar – al lui Daniil Moscopoleanul (Veneţia. datorită influenţei limbii oficiale: neogreceşti. C. apropiat de structura protoromânei. ea se bazează exclusiv pe particularităţi fonetice. 1794 / 1802). pronumele personal de 1 singular nominativ mine sai eu. Saramandu. cea mai veche atestare considerându-se a fi numele propriu de persoane. lexiconul de conversaţie tetraglot – neogrec. olimpiot şi grămostean. 3) perioada modernă. unele fenomene invocate – impersonale are „există”. 2) o perioadă veche. Capidan). oricare”. ambele influenţate 26 . menţinerea vocalelor şoptite finale şi numărul vocalelor în poziţie neaccentuată. Tzintzilukis. Altă clasificare (Th. Papahagi) identifică un grup de nord. caηi „fiecare. lucrări filologice ale lui Gh. ea se bazează pe un număr mai mare de particularităţi fonetice (ponderea cazurilor de sincopă. limitat de graiul pindean şi olimpiot. Kramer) distinge un grup de nord-vest sau de tip fărşerot. Roja (Buda. abecedarul nea paidagogia al lui Constantin Ucuta (Viena. nostim „gustos”. nk. Philippide. gopoşean. lipseaşte „trebuie”. Configuraţie dialectală complexă şi controversată. în litigiu fiind repartizarea graiului grămostean. culegere manuscris de traduceri religioase nedatate (circa 1800). pe lângă toate graiurile de nord-est din clasificarea anterioară. unele provenite din apelative) inserate în texte greceşti. mai mult ca perfectul sintetic. Weigand. J. Caragiu Marioţeanu. pindean şi eventual şi muzăchear. în special din punct de vedere lexical. A. Caragiu Marioţeanu) punte de trecere între romanitatea occidentală şi cea orientală. ešti sau h'iụ. Unitar în esenţă. secolul 18. albaneză. N. din care datează primele texte aromâne păstrate. călivă „colibă”. eventual şi pe menţinerea ca atare sau monoftongarea diftongilor ęa.

Coteanu). Aridea. Caragiu Marioţeanu). După perioada protoromână. g + e. Coteanu. inclusiv din dialectul dacoromân – începând din 1864 (scriitori mai însemnaţi: Mihai Nicolescu. venind dinspre nord. Graur). Statutul actual de dialect românesc controversat de asemenea uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost considerat (sub)dialectul aromân (I. Rosetti. Weigand. Circa 5000 de vorbitori (date mai vechi între 12000 şi 26000). Taşcu Iliescu. Particularităţi: ĭ [j] şi ú [w]. literatură cultă – didactică. absenţa consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă”. cele mai importante de după 1890 (G. valoarea literelor c. aproximativ prin secolele XII-XIII. Scriere actuală cu alfabet latin. a cărui istorie este cel mai puţin cunoscută. existenţa unor forme de învăţământ în limba română literară (sau / şi în dialect aromâne) şi introducerea acestei limbi ca limbă de cult ortodox. Grecia (regiunea Meglen şi oraşele Salonic. neutralizarea opoziţiilor e ∼ i şi o ∼ u în poziţie neaccentuată. Controverse referitoare la gruparea genetică şi structurală (tipologică) împreună cu alt(e) dialecte româneşti: unii cercetători susţin asemănarea mai mare cu dialectul dacoromân (şi cu cel istroromân) şi originea nord-dunăreană (O. comunităţi izolate în Bulgaria. vocale accentuate lungi. Dialectul românesc. M. realizată de obicei ca ]. Constantin Belimace. Natura românească a idiomului observată în 1859 (B. cu excepţia graiului din Ţărnareca. greu. neavând atestări din faze vechi. i). vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă.şi de dialectul dacoromân şi latinizante. Nuşi Tuliu. şi opoziţia regională a dubletelor rană „hrană pentru vite” ∼ hrană generic). În perioada 1862-1912. de obicei cu particularităţile celui folosit pentru româna literară (ă. î. Cele 2 războaie mondiale au provocat deplasări de populaţie la mari distanţe şi întreruperea contactelor chiar între grupuri vecine. Informaţiile despre vorbitori sunt şi ele sărace. iu>t∂: 27 . Ortografie esenţială fonetică. Zicu Araia. când strămoşii meglenoromâni s-au stabilit în regiunea Meglen (pe malul drept al râului Vardar / Axios). de obicei şi originea sud-dunăreană (în nord-estul Peninsului Balcanice ?). au avut drept consecinţe unele influenţe dacoromâne. artistică. Polonia. palatalizarea sporadică a unor consoane labiale (b nealterat. pe baza evoluţiei separate din ultimul mileniu limba romanică autonomă în raport cu limba română (Al. Puşcariu. publicistică. ea apare în împrumuturi recente (macedonene sau neogreceşti) ca hutel „hotel” (cf. S. von Hahn) asupra deosebirii faţă de aromânii din vecinătate şi a asemănării mai mari cu dacoromânii. l' [λ] şi ń [ń]. Th. δ. ele sunt în mod firesc numeroase la vorbitorii meglenoromânei stabiliţi în România. cei din sate rămânând creştini (ortodocşi). G. cu variante personale sau de grup (de exemplu: Η sau ts pentru ţ. Capidan. Axiupolis) fosta Iugoslavie (Macedonia – zona oraşelor Gevgelija şi Skopje şi Voivodina). P. Poziţie intermediară între dialectul dacoromân şi dialectul aromân. care a influenţat în special graiul din Ţărnareca şi a asimilat graiul gropeşeanmuloviştean. imixtiunea literelor greceşti θ. γ. Atanasov). evoluţie în general independentă. Turcia şi România (comuna Cerna din judeţul Tulcea). Se ştie ca (în secolul XVII?) meglenoromânii din oraşul Nonti au fost trecuţi la mahomedanism. se presupune că el a fost al doilea dialect sud-dunărean care s-a desprins de restul limbilor protoromâne. G. În ce priveşte formarea dialectului meglenoromân. iar alţii asemănarea mai mare cu dialectul aromân (Al. Ivănescu. afereza lui a: lună „alună”. pilducl'u. cuscru. â. Philippide. I. Ungaria. Nicolaides). ş. dh pentru δ. i>ts (s). originală şi tradusă. Vocala ∂ accentuată. cu prime precizări în 1869 (J. unele inovaţii paralele cu cele din alte dialecte româneşti. ţ. repartizate în sate diferite. de la aceeaşi dată culegeri de folclor (în manuscris înainte de 1850). Nicolae Batzaria. corespunde lui ∂ şi ϖ: rọụ „râu” (în toponimie). Al. dar nereglementată. P. după dialectul aromân. latină k + e. f > į). eụ: au. alături de sau în loc de limba neogreacă. Meglenoromân (meglenit). ļ pentru l'). vla „vlah”. tot mai mult sau mai puţin influenţaţi de dacoromână). veari „a avea”. dialect românesc (grupul sud-dunărean). George Murnu. Papahagi). toţi bilingvi. Cehoslovacia. iar t+io. Densusianu. Contacte cu dialectul aromân. păstrarea lui ụ în diftongii aụ.

recente. de asemenea genitiv + substantiv: luị fitłor. tucu „ci dar”. în general comune cu cele din macedonean: bafčă „grădină”. isap „socoteală”. voz „tren”). menţinerea vocalelor finale u şi i (ă) după orice grup consonantic sau numai după oclusivă + lichidă. preferinţă pentru topica adjectivală + substantivală. folosirea şi a auxiliarului „a fi”. mai des situaţii cu dublă marcare. altele recente şi limitate la meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniţă „spital”. acu „dacă”. antriş. există unele deosebiri recente. există unele deosebiri de la o localitate la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi localităţi. inclusiv celui din Umă (de exemplu velarizarea consoanei l sau unele influenţe aromâne. perfect anterior cu auxiliarul la perfect compus: tuvrut-ăi măncat. cei din fosta Iugoslavie (influenţă macedoneană) şi cei din România (influenţă dacoromână). între vorbitorii din Grecia (influenţă neogrecească). supin în expresii. čop „baston”. afliş. -urlea sau cu ęaiќi. mačkă „pisică”. Prima culegere de texte meglenoromâne este din 1892 (G. la verb categoria aspectului: verbe prefective cu prefixe ca du-. în special din punct de vedere lexical. păn di „aproape de”. dikeoma „dreptate”. 2 tipuri de viitor: a) = conjunctiv prezent (sau cu ăs < va să). Nonti şi Lundziń (eventual cu 3 subgrupe: L'uminiţă. perfect compus cu 2 topici (auxiliar + participiu şi participiu + auxiliar). respectiv perfect). a suporta”). caracterul perceptibil sau nu al articolului –l genitiv cu al (aụ) sau cu lu. dispariţia lui -k după consoane: sirbes „slujesc”. lipă „tei”. Birislav. ] în Lundziń). Oşin. participiu cu sau fără –ă la timpurile trecute compuse. influenţă macedoneană şi în fonetică şi gramatică. feminin în -u (-o). dărtoari „secure mică”. unele vechi şi generale (čičă „unchi”. numai în Grecia (fos „lumină”. cu valori specializate. ič „deloc”. b) „a avea” + conjunctiv. sirbiri „a sluji. Nonti. numeroase împrumuturi macedonene. neologisme romanice prin neogreceşti şi macedonene. Weigand). Pe de altă parte. Oşin. Cupă. se opune tuturor celorlalte. împrumuturi turceşti numeroase (dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente). piră „flacără”). iu şi iot +a. b) graiurile din L'uminiţă. doguvor „contract”. între care palatalizarea labialelor şi forme articulate de tipul omlu). Berislav. latinescul g+e. altele după care graiurile din L'uminiţă şi Cupă se opun tuturor celorlalte (prin λ > iot) sau altele care grupează graiul din Umă cu cel din Lundziń (menţinerea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale). local disinenţele -m persoana I singular. antrum. particularităţile constau în prezenţa / absenţa vocalei accentuate ∂ sau ] şi a diftongilor ęa. infinitiv lung cu valoare verbală. nă-. la perfect compus şi mai mult ca perfectul. altele. împrumuturi neogreceşti mai puţine decât în dialectul aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin”. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină: corp. singur. gerunziu cu -ănd + -ara. exclusiv în grecisme). Cupă. a munci”. neutralizarea opoziţiei de număr la multe substantive masculine: lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al la toate substantivele.. Lundziń aparte). absenţa unei influenţe albaneze (în Ţărnareca prin dialectul aromân). prepoziţii şi conjuncţii specifice (formaţii interne şi împrumuturi): măda di „afară de “. elemente de substrat numai comune cu alte dialecte româneşti. Deşi aria de bază a dialectului meglenoromân este relativ mică şi a fost compactă. revmă „curent”). Există însă şi particularităţi după care graiul din Ţărnareca. cu participiu variabil. trăpiri „a răbda. neutralizarea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale. -lui. i>dz (z) iar d+io. Câteva culegeri de literatură populară între 1900 28 . dar deorsum > jos.caelum > ţer. imperfect negativ = pozitiv. -ura. de tipul lu + . graiurile diverselor localităţi din Meglen se grupează în 2 unităţi (subdialect): a) graiurile din Umă şi Ţărnareca. aụ-ţarluị fitłor.. folosirea şi a auxiliarului „a avea” la conjunctiv perfect. lu ampiratului. o. de (l) mi „deoarece”. infixe diferite la imperfectiv ((-c)ăį) şi de perfectiv (-n-). După câteva dintre aceste deosebiri. prezumtiv format cu auxiliarul „a vrea” + conjunctiv (prezent. ọa (> ε. vocativ singular masculin în -ule.. jocum > joc.. ză-. -ş persoana a II-a singular la indicativ prezent (mai ales la unele verbe de conjugarea 1): aflum. cu lu şi la pronume. unde se întâlnesc şi influenţe de ordin fonetic (consoanele θ şi ξ şi g. rare forme cu articol enclitic. dico > zik. u >∞: gena > zeană. infinitiv scurt în unele expresii. dar fetiolus > fičor. Configuraţie dialectală e complexă. aplicată şi la adjectivul posesiv: meu fičor.

valoarea literelor c. italian. cu consecinţe asupra neutralizării unor opoziţii morfologice (de exemplu grås singular şi plural). dova. unde sunt semnalaţi anterior. spure. consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi. ∞. tendinţă de depalatalizare a consoanelor prepalatale ∂. dialect românesc (grup sud-dunărean). ts. Rosetti. neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective masculine terminate în consoană: per. cu ortografie românească: literele ă. m. activ şi de dată veche. din nord-vestul Peninsulei Balcanice – Bosnia şi Croaţia -. În perioada interbelică existenţa efemeră a unui învăţământ în limba română literară a avut ca rezultat slabe influenţe dacoromâne asupra unor vorbitori de istroromănă: vocale în poziţie accentuată. ±. î. în urma cuceririi otomane. cu deosebiri de localizare) şi originea lor nord-dunăreană (O. 1907 (alfabet latin. Ultimul dialect românesc care s-a desprins de restul limbii protoromâne. Puşcariu. precum şi la teritoriul de formare: dacă teza autohtoniei vorbitorilor dialectului istroromân în Istria (I. Salonic. knd / kănd. afonizarea sau dispariţia lui -i şi -u. Al Graur şi I. a realizat ca å. m: fl'er. →. existenţa consoanei t”. particularitate: notaţia oa pentru ]). sonante silabice (l. existenţa lui d∞. afereza lui a– neaccentuat: (a)flå. unica excepţie. Densusianu) şi XIII (S.şi 1930 (P. â. p. mixtă în urma puternicei influenţe sârbocroate. Reorganizarea genului neutru sub influenţa modelului sârbocroat. Petrovici. Controverse referitoare la data separării. absenţa diftongilor ęa (> є) şi ọa (> o). german) variabile în funcţie de vecinătăţi şi de apartenenţa administrativă. Skok. în câteva sate din Peninsula Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka. plasată între secolul X (O. Onciul) nu mai are adepţi astăzi. r. I. absenţa lui l în poziţie finală şi preconsonantică: cå „cal”. ŭ.Papahagi. D. extinderea desinenţei de plural –ure la substantivele masculine nume de animale: lup – lupure. ţ. Statutul de dialect românesc controversat: pe baza evoluţiei separate din ultimele 7 secole considerat de unii cercetători (P. fiind general admis faptul că ei s-au stabilit aici abia la începutul secolului XVI prin imigrare. ml'ere) şi ń. I. prin comportarea ca masculin a unor substantive foste neutre (a nošt''i cråįure „regiunile noastre”. I. care devin dentale: s. părerile rămân împărţite între originea sud-dunăreană sau autohtonia balcanică (S. lexicale (neologisme) şi fonetice (influenţa limbii române literare explică şi folosirea apostrofului pentru afereze). m. łerp(u) – łerpure. Bilingvism istroromân – sârbocroat general. Popovici. cu excepţia împrumuturilor neadaptate (pår „par” – par „pereche”). Capidan). Coteanu). E. g + e. plurilingvism cu unele componente (italian. neγro. Istroromân (istrian). Th.-A. variante libere diftongate. absenţa palatalizării labialelor. z. Al. doį pičore) şi prin împrumutarea unor substantive neutre din sârbocroată (screbo „argint”). lipsite de unitatea necesară unui subdialect. r. cu fenomene de dezagregare datorate influenţei acestei limbi. åb „alb”. vocala nedeterminată â corespunde lui ∂ şi ϖ. 6 vocale în poziţie neaccentuată (neutralizarea opoziţiei e ∼ ε şi å ~ a). i. cu cel mai mic număr de vorbitori (circa 1500. 23 de consoane: conservarea lui λ (frecvenţă mare prin conservarea şi a grupurilor k λ. În curs de dispariţie prin adnotarea limbii croate. limitat la împrumuturi din sârbocroat. Densusianu. date mai vechi între 1600 şi 6000). Puşcariu). pl'erde. vocale nazalizate. ş. ĭ. nord-vestul fostei Iugoslavii. tåro). conţine multe dacoromânisme. se menţine cel mai bine în satul nordic Žeiăn. evoluţia grupului consonantic nv > nm (invitiare > ănmeţă) şi mn > nd (în scamnum > scånd). n) ca realizări facultative ale secvenţei ă + l. (a)vϑ. rotacismul lui -nîn cuvinte moştenite din latină: bire. preponderent în împrumuturi recente. opoziţia fonologică e ∼ ε (viţe „viţel” – viţę „viţea”). 29 . Până în secolul XIX au existat vorbitori de istroromână şi în insula Krk (italian Veglia). Coteanu într-o vreme) limba autonomă. Flora) grupul de graiuri dacoromâne. iar de alţii (R. bur singular şi plural. o broşură cu conţinut de popularizare ştiinţifică (sericicultură): Cum si cată bubele. Maiorescu. Absenţa scrierilor culte. g λ şi prin introducerea lui în locul lui iot după f. mev. n: rpę ºº º º º < ripa. adjectiv cu desinenţă de singular –o pentru neutru mai ales ca nume predicative (buno. Candrea.

sistemul românesc la numeralele ordinale. consecvenţa sau inconsecvenţa rotacismului. mâηcå – pojdi). locuţiunea na mesto de „în loc de”. pâr la nu. conjuncţii împrumutate din čå ke. parţial 8-10. în care intră graiurile celorlalte localităţi actuale. prepoziţii împrumutate din sârbocroată (cu restricţii de întrebuinţare): do. Puşcariu. Influenţa sârbocroată specifică (mai ales din dialectul čakavian. lumpeį „a chefui”. frustikeį „a lua micul dejun”. za. pasiv analitic cu a fi. Fondul de cuvinte moştenite din latină redus (unele păstrate numai în topică şi expresii). facur. topică foarte liberă: de cărbun lemnu įe bur såkile „pentru cărbuni e bun orice lemn”. vrt „grădină”. număr sporit de conjugări: cele 4 moştenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru împrumuturi şi creaţii noi. slăbirea şi dispariţia parţială a imperfectului. Caragiu-Marioţeanu) sau restrictiv (S. reprezentată de graiul din Žeįău. sufixe iterative (bé – popi. alterarea sau păstrarea lui t + i) şi mai multe morfologice (pierderea sau conservarea genului neutru de tip românesc şi adoptarea sau nu a 30 . indicativ prezent cu desinenţa –u la persoana 1 singular şi 3 plural la toate conjugările neproductive. puţine cuvinte moştenite specifice: cåibe „colivie”. råno „devreme”. misli „a gândi”. imperativ negativ diferit de pozitiv la persoana a II-a singular (egal cu infinitiv): nu cântå. Particularităţile sunt mai puţin fonetice (realizarea lui g ca ğ sau păstrarea lui g ca atare. regional şi cu a veni. gerunziu cu -ănd + -a: cântănda. cu ręł fost + infinitiv (ręł fost cântå). pensęį „a gândi”. situate în valea râului Rała (italiana val d'Arsa). forme deiotacizate. multe numerale sârbocroate. rescuţ „desculţ”. dar şi egal cu nominativul articulat şi neraticulat. –tor (adjectiv şi substantiv). perfect. viitorul cu vre + infinitivul (în ambele topici). na–. Kovačec) cu 3 timpuri: prezent. rezlegå. dar în ansamblu cu mare pondere în uz. şi una sudică – neomogenă –. vocativ (feminin şi masculin) în –o. Popovici. viitorul (cu sens şi de viitor anterior (aflår. absenţa prepoziţiei de în construcţia numeralului cardinal + substantival: dvaiset si påtru ań „24 de ani”. unele specifice (åflu fętę durmi „[o] găsesc pe fată dormind”). forme şi desinenţe cauzale sârbocroate folosite în anumite construcţii lexicalizate: po svitu „prin lume”. preferinţă pentru antepunerea adjectivelor calificative şi pronominale (cu excepţia parţială a celor posesive). format cu auxiliarul reł + infinitiv (reł cântå). za–). parţial şi –ule. fevoiįa „cale ferată”. vocativ masculin în –e. mod condiţional-optativ (I. clar exprimată la verbe împrumutate. duser). nu zice. adverb în -o (< adjectiv neutru). ţâsta musåtę fętę „această fată frumoasă”. Dialect românesc cu cele mai puternice influenţe străine. somăn „somn” şi „vis”. įardin „grădină” şi įardiner „grădinar”. înlocuirea prefixului des– cu res–: rescl'ide. s–. do–. slăbirea diferenţei dintre substantive cu articol hotărât şi substantive nearticulate. la indicativ absenţa perfectului simplui şi a mai mult ca perfectul. respectiv accentuarea adverbului mai. po. ţucăr „zahăr”. M. conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu indicativ prezent precedat de conjuncţia neca (unică excepţie cu forme diferite a fi) absenţa conjugării perfectului. prin folosirea formei articulate şi cu valoare nehotărâtă: furåt-a åcu „a furat un ac”. iz–. bazată pe dialectul čakavian): čåče / ţåţe „tată”. ţere sluzba „caută slujbă”. influenţă slovacă controversată. influenţă italiană directă (dialect veneţian sau limbă literară) sau prin sârbocroată: alora „atunci”. chiar la cele cu baze împrumutate: a desetile „al zecelea”. mai puţin gramaticalizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn–. influenţă germană directă (în timpul stăpânirii austriece) sau prin sârbocroată (şi slovenă ?): fråįar „peţitor”. În configuraţia dialectală a istroromânei. absenţa supinului cu valoarea verbală. resparti. a ţęre „a căuta”. păstrarea numai a numeralelor cardinale pentru 1-7. la verb categoria aspectului. sensuri specifice: scånd „masă”. menţinerea lui a accentuat la 1 plural (–åm). –tură (substantiv). zelen „verde”. cu multe valori verbale. avé za ciru / za veceru „a avea de cină” deosebirea dintre comparativ şi superlativul relativ marcată prin neaccentuarea. na. a sufixelor –este (adverb). superlativul absolut cu adverbe sârbocroate. A. se distinge o arie nordică. sto fįurini „100 de florini”. Formarea cuvintelor este săracă: absenţa substantivării infinitivului. general admisă (excepţia R. Flora). mai puţin din sârbacroată literară.slăbirea alternanţelor fonetice în special a celor vocalice. infinitiv numai scurt.

Bucureşti. desinenţele verbale –es sau –escu. Coteanu. neutralizarea sau menţinerea opoziţiei nearticulat – articulat la substantivul feminin. Diculescu. articolul proclitic lu cu sau fără formă specifică de feminin. Al. Cazacu. formarea pasivului analitic numai cu auxiliarul a fi sau şi cu a veni) şi lexicale (influenţă germană – şi slovenă? – în nord. Irineo della Croce la Veneţia în 1698. Matilda. Elemente de dialectologie a limbii române. 9. Libru lu rumeni din Istrie (Suceava. Glavina şi C. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea. Belulovici. Glavina. Weigand). la articole şi la adjective pronominale. 1966. Bucureşti. prezenţa sau absenţa conjunctivului în –ui. toate uneori prin sârbocroată. păstrarea sau pierderea numeralelor cardinale 8. cu texte traduse din dacoromână (limba română literară) şi influenţate de acesta. conservarea sau pierderea flexiunii cauzale sintetice la singular substantiv feminin. Puşcariu. Tr. Bartoli. prezenţa sau absenţa vocativului în –ule. 10. A. Leca Morariu. italian în sud. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. următoarele mostre de istroromână datează de la începutul secolului XIX (mici texte izolate). dativul pronumelui personal accentuat cu sau fără a. unica încercare o constituie almanahul Calindaru lu rumeri din Istrie (Bucureşti. în secolul nostru A. 1961. 1928). înmulţindu-se în a doua jumătate. circa 300 de unităţi lexicale diferite). primele înregistrări de cuvinte (substantive) şi construcţii (grupuri nominale şi 2 propoziţii – formula de urare) istroromân. se găsesc într-o lucrare istorică despre Triest publicată de F. snoavele şi proverbele. –m sau –n. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. S. dispariţia sau menţinerea – redusă – a imperfectului. sub forma unei liste. Rosetti.neutrului de tip sârbocroat. Absenţa scrierilor culte. Ion. Iroaie). 4. –eł sau –ełti. Bucureşti. puţine poezii populare (culegerea P. După o tăcere de peste un secol. 1905) de A. 3. M. cf. şi unele pasaje redactate în dialectul istroromân de Leca Morariu în antologia sa folclorică Lu frati noştri. cu traducere latină sau italiană. 31 .. Culegeri importante de texte folclorice începând din 1894 (G. Popovici. Bucureşti. inclusiv în grafie. 2. Cantemir. 1968. Boris. Compendiu de dialectologie română. Caragiu-Marioţeanu. În literatura populară predomină basmele relativ scurte. Studii de dialectologie română. I. 1975.