P. 1
48371593 Geotehnica Iacint Manoliu Nicoleta Radulescu

48371593 Geotehnica Iacint Manoliu Nicoleta Radulescu

|Views: 8|Likes:
Published by DINUMARIAN_22

More info:

Published by: DINUMARIAN_22 on Jan 17, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/09/2014

pdf

text

original

Introducere

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

9






INTRODUCERE


1. NOŢIUNI PRELIMINARE

Fundaţia - reprezintă partea din construcţie care preia încărcările aduse de suprastructură şi
le transmite la terenul de fundare.
Terenul de fundare - este acea parte a scoarţei terestre în cuprinsul căreia se manifestă
influenţa încărcărilor transmise de fundaţii.
Straturile care alcătuiesc terenul de fundare pot fi formate din roci compacte sau pământuri.
a) Rocile compacte (roci stâncoase sau semi-stâncoase) sunt caracterizate prin rezistenţe
mecanice mari, de acelaşi ordin de mărime sau chiar mai mari decât ale materialelor de construcţii
artificiale (zidărie de cărămidă, beton simplu, beton armat).
De aceea, fundarea construcţiilor obişnuite pe asemenea roci nu ridică probleme deosebite.
La construcţiile speciale (baraje, tuneluri hidrotehnice etc.) la care eforturile transmise de
construcţie la teren sunt foarte mari, trebuiesc cunoscute amănunţit proprietăţile rocilor compacte
din terenul respectiv.
− Roci stâncoase:
rezistenţe mecanice foarte mari, R
c
> 50 daN/cm
2
;
stabile la acţiunea apei.
− Roci semistâncoase:
rezistenţe mecanice reduse, R
c
< 50 daN/cm
2
;
influenţate de prezenţa apei (contracţie - umflare).
„Mecanica rocilor” este disciplina constituită în a doua jumătate a sec. XX care se ocupă cu
studiul rocilor compacte.
b) Rocile dezagregate (pământurile) sunt roci sedimentare provenite din dezintegrarea pe
cale chimică a rocilor compacte în bucăţi, de la dimensiunile blocurilor de piatră (> 20 cm), până la
dimensiunile particulelor de argilă (dimensiuni coloidale de ordinul micronilor).
Pământurile, medii disperse alcătuite din particule cu sau fără legătură între ele, sunt sisteme
trifazice:
− faza gazoasă (aer, alte gaze);
− faza lichidă (în general apă);
− faza solidă (particule de roci care formează scheletul solid sau mineral).
Între cele trei faze componente se stabilesc legături care se modifică neîncetat sub acţiunea
unor factori externi, între care încărcările transmise de construcţii. Raportul între cele trei faze
variază în timp din cauza unor factori naturali (temperatură, umiditate) şi a încărcărilor transmise de
construcţii.
Rezistenţele mecanice fiind mult mai mici decât rezistenţele materialelor artificiale de
construcţii, între elementele portante ale structurii (ziduri, stâlpi, diafragme etc.) şi teren trebuie
interpus un element de repartizare: fundaţia.
Introducere



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

10
De studiul proprietăţilor pământurilor se ocupă „Mecanica pământurilor” (Geotehnica).

Locul geotehnicii în rândul disciplinelor tehnice
Geotehnica face parte din familia largă a „Mecanicii construcţiilor”, dar în acelaşi timp face
apel şi se întrepătrunde cu numeroase alte discipline (Fig. 1).

1. Pământul ca suport al construcţiilor (teren de fundare).
Fie o structură de beton armat sau metal în cadre, având ca fundaţie o placă extinsă pe
întreaga suprafaţă a construcţiei, numită radier general.
Să admitem că încărcarea transmisă de structură radierului este centrică, iar presiunea la
contactul radierului cu terenul este uniformă, p.
Presiunea p determină în teren apariţia unor eforturi unitare verticale σ
z
care se suprapun
peste eforturile unitare σ
gz
date de greutatea proprie a pământului. Influenţa lui p se stinge la o
adâncime mare faţă de talpa fundaţiei.
Dar eforturile σ
z
care prezintă interes practic se exercită pe o adâncime limitată. De
exemplu, izobara (curba de egal efort) a lui 0, 2
z
p σ = se extinde pe o adâncime de cca. 3 B, iar
izobara lui 0,1
z
p σ = pe adâncimea de cca. 6 B, B fiind lăţimea fundaţiei (Fig. 2). Examinând
influenţa presiunii p asupra terenului de fundare se pun două probleme:



Figura 1. Principalele aspecte în legătură cu pământurile la lucrările de construcţii

a) Problema de deformaţii (tasări) (Fig. 3)
Notăm cu s tasarea - care este deformaţia pe verticală a terenului de fundare într-un punct
dat. Interesează mărimea tasărilor, modul de evoluţie al acestora în timp etc. σ
gz
este efortul unitar
vertical dat de greutatea proprie a pământului. Zona activă este zona de sub talpa fundaţiei în
cuprinsul căreia efortul suplimentar σ
z
este suficient de mare pentru a fi luat în consideraţie la
calculul deformaţiilor probabile.
Un criteriu uzual de definire a zonei active este:
0, 2
z gz
σ σ =
Introducere



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

11
Sunt pământuri la care tasarea este un proces de lungă durată, uneori de ordinul sutelor de
ani (pământuri argiloase); la altele este un proces de scurtă durată (pământuri prăfoase), iar la altele
se produce practic odată cu aplicarea încărcărilor (pământuri nisipoase).



Figura 2




Figura 3

Problema de deformaţii constă din comportarea deformaţiei calculate cu deformaţia
acceptabilă atât pentru structura de rezistenţă cât şi pentru exploatarea normală a construcţiei.

Introducere



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

12
b) Problema capacităţii portante
Atunci când presiunea pe talpa fundaţiei atinge o valoare critică, p
er
, se produce pierderea
capacităţii portante în urma formării în teren a unei suprafeţe de cedare, însoţită de răsturnarea
structurii (Fig. 4).
Suprafaţa de fundare trebuie să fie astfel dimensionată încât să nu existe riscul de a se pierde
capacitatea portantă a terenului de fundare.



Figura 4

2. Pământul ca acţiune (solicitare) asupra construcţiilor
Sunt construcţii care trebuie dimensionate la acţiunea pământului, ca de exemplu lucrările de
susţinere.
În figura 5 sunt date două exemple


Figura 5. Lucrări de susţinere: a - zid de sprijin; b – sprijinirea pereţilor unei săpături

3. Pământul ca material pentru construcţii de pământ.
În figura 6 se dau două exemple:


Figura 6 - Construcţii de pământ:
a - rambleu pentru calea ferată (are rolul atât de suport pentru structura căii ferate cât şi
de construcţie de pământ); b - dig
Introducere



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

13
4. Lucrări de excavaţii şi modificări ale taluzurilor naturale

Se execută o lucrare subterană prin excavare deschisă (debleu) (Fig. 7).



Figura 7

Se cere alegerea unei pante 1:m a taluzului astfel încât stabilitatea acestuia să fie asigurată.
Dar o suprasarcină q, modificarea stării de umiditate a pământului sau alte cauze pot determina
pierderea de stabilitate a taluzului, în lungul unei suprafeţe de alunecare şi atingerea unei noi forme
de echilibru a terenului.

Înscrierea unei lucrări într-un versant poate impune modificarea versantului prin decopertare
la partea superioară şi rambleiere la partea inferioară (Fig. 8). Se pune problema asigurării
stabilităţii în aceste condiţii.

Aşadar, iată câteva probleme la care trebuie să răspundă Geotehnica:

− tasarea construcţiilor;
− capacitatea portantă a terenului de fundare;
− împingerea pământului;
− asigurarea calităţii şi verificarea lucrărilor de pământ;
− stabilitatea taluzurilor şi versanţilor.


Figura 8


2. SCURT ISTORIC

Până spre sfârşitul secolului XVIII, problemele pe care le ridica fundarea construcţiilor au
fost rezolvate empiric.

Introducere



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

14
În anul 1773 savantul francez Coulomb a elaborat o teorie privind împingerea pământurilor
asupra zidurilor de sprijin, valabilă şi astăzi. Coulomb a formulat şi o relaţie între rezistenţa la
forfecare a pământului (τ
f
) şi efortul normal σ din masivul de pământ:

tg
f
c τ σ = ⋅ ϕ+ ⇒ dreapta lui Coulomb
unde: ϕ - unghi de frecare interioară;
c - coeziune.

În 1853, inginerul englez Rankine a studiat starea de echilibru limită în pământurile fără
coeziune (medii pulverulente), cu aplicare la calculul stabilităţii fundaţiilor şi al împingerii
pământurilor.

Teoriile lui Coulomb şi Rankine constituie mecanica pământurilor clasică.
În 1885 matematicianul francez Boussinesq a formulat soluţia unei probleme de bază a
Teoriei Elasticităţii, cea referitoare la distribuţia eforturilor într-un mediu elastic semi infinit,
acţionat de o forţă concentrată aplicată la suprafaţa mediului. Această soluţie a fost şi este folosită şi
în prezent la studiul stării de tensiuni în terenul de fundare asimilat cu un mediu elastic.

Între 1918 şi 1922 suedezul Fellenius, analizând cauzele unor alunecări de teren catastrofale
pentru căile ferate, a elaborat o metodă pentru verificarea stabilităţii taluzurilor în masivele de
pământ omogene şi stratificate.

În anul 1925, inginerul de origine austriacă Karl Terzaghi a publicat tratatul
„Erdbaumechanik” (Mecanica pământurilor), lucrare se sinteză care îl consacră drept întemeietorul
Mecanicii pământurilor moderne. Dintre contribuţiile lui Terzaghi, Teoria consolidării argilelor
explică mecanismul deformării în timp, sub solicitare constantă, a pământurilor argiloase.

Lui Terzaghi îi aparţine şi introducerea noţiunilor de presiune efectivă şi presiune neutrală şi
enunţarea principiului efortului efectiv.

Efortul unitar din interiorul masivului este preluat de scheletul mineral (efortul efectiv p
ef
) şi
de apa din pori (presiunea neutrală sau presiunea apei din pori).

ef w
p p σ = +

Principiul efortului efectiv: comportarea pământului sub solicitare depinde de mărimea
efortului efectiv.

În secolul XX, prin contribuţiile lui Karl Terzaghi şi ale altor numeroşi ingineri din întreaga
lume, Geotehnica s-a constituit şi s-a afirmat ca o ramură ştinţifică de bază, a cărei aplicare este
indispensabilă pentru realizarea tuturor categoriilor de construcţii.

În 1935 s-a înfiinţat Societatea Internaţională de Mecanica Pământurilor şi Geotehnică,
având drept prim preşedinte pe Karl Terzaghi, care a organizat în 1936 la Cambridge,
Masachussetts (S.U.A.) primul Congres Mondial de Mecanica Pământurilor şi Fundaţii. Cel de al 2-
lea Congres s-a desfăşurat în 1948 la Rotterdam, iar din 1953 aceste congrese se organizează cu
Introducere



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

15
regularitate din 4 în 4 ani. Cea de a XVII-a ediţie a avut loc în octombrie 2009 la Alexandria, iar
următoarea ediţie va avea loc în 2013 la Şanghai.


Geotehnica în România

În 1939 s-a înfiinţat primul laborator geotehnic în cadrul Administraţiei Porturilor şi Căilor
de Comunicaţii pe Apă (P.C.A.). Până atunci, totul se rezuma la examinarea vizuală a pământurilor,
iar pentru lucrările mai importante se trimiteau probe de pământ la laboratoare din străinătate.

În 1949 a luat fiinţă în cadrul Institutului de Construcţii Bucureşti, în prezent Universitatea
Tehnică de Construcţii Bucureşti, Catedra de Geotehnică şi Fundaţii, singura de acest profil din ţară.
Cu începere din 1950 s-au înfiinţat unităţi geotehnice în institutele de proiectare, secţii şi
laboratoare de geotehnică şi fundaţii în institutele de cercetări din domeniul construcţiilor.

În anul 1967 s-a desfăşurat la Bucureşti prima Conferinţă Naţională de Geotehnică şi
Fundaţii, urmată la intervale de patru ani de conferinţe la Bucureşti (1971), Timişoara (1975), Iaşi
(1979), Cluj-Napoca (1983) şi Galaţi (1987).

La 12 ianuarie 1990 s-a întemeiat la Bucureşti Societatea Română de Geotehnică şi Fundaţii,
cea dintâi asociaţie profesională din domeniul construcţiilor fondată după Revoluţia din decembrie
1989. Primul Preşedinte al Societăţii a fost prof. Ioan Botea, urmat între 1990 şi 1996 de prof. Ion
Stănculescu iar din 1996 de prof. Iacint Manoliu.

Din 1991, Societatea Română de Geotehnică şi Fundaţii a devenit membră a Societăţii
Internaţionale.

S.R.G.F. a organizat Conferinţele naţionale de după 1990 (1992 – Timişoara, 1996 – Iaşi,
2000 – Cluj-Napoca, 2004 – Bucureşti, 2008 – Timişoara) precum şi conferinţe internaţionale puse
sub egida Societăţii Internaţionale: 1995 – a X-a Conferinţă Dunăreană – Europeană; 2001 – prima
Conferinţă Internaţională pentru Învăţământul de Geotehnică; 2003 – a doua Conferinţă Mondială a
Tinerilor geotehnicieni; 2008 – prima Conferinţă Internaţională privind Învăţământul în Ştiinţele
Inginereşti ale Pământului – Geotehnica, Mecanica Rocilor, Geologia Inginerească.





Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

16






Capitolul 1

NATURA I COMPOZIŢIA PĂMÂNTURILOR



1.1. ORIGINEA I TIPURILE DEPOZITELOR DE PĂMÂNT

Din punct de vedere ingineresc, pământurile reprezintă acumulări de particule minerale
necimentate sau slab cimentate.
Toate pământurile îşi au originea, direct sau indirect, din rocile compacte care, potrivit
genezei lor, se clasifică după cum urmează:
– roci eruptive, formate prin răcirea materialului fierbinte topit numit magmă, produsă
în interiorul sau la suprafaţa scoarţei terestre; exemple de roci eruptive: granit, bazalt,
andezit, gabbro, sienit, porfir, etc.;
– roci sedimentare, formate prin depunerea de sedimente în bazine de apă, ca de pildă
lacuri, mări, oceane; exemple: calcare, gresii, marne, conglomerate, breccii, etc.;
– roci metamorfice, formate prin alterarea rocilor existente sub efectul temperaturilor
extreme (marmoră, cuarţit) sau presiunilor extreme (şisturi).
Procesele prin care rocile compacte sunt transformate în pământuri au loc la suprafaţa sau în
apropiere de suprafaţa scoarţei terestre, sunt complexe şi ciclice prin natura lor şi se caracterizează
prin trei faze: eroziune, transportul şi sedimentarea.
Eroziunea defineşte drept dezintegrarea pe cale fizică şi chimică a rocilor din scoarţa terestră
Procese de natură fizică sunt eroziunea prin acţiunea vântului, apelor, gheţarilor sau
dezintegrarea ca urmarea îngheţului şi dezgheţului succesiv al apei din fisurile şi crăpăturile rocilor.
Particulele de pământ care rezultă au aceiaşi compoziţie ca a rocii-mamă, dar se înscrie într-o gamă
largă de dimensiuni, de la blocurile de rocă până la făina de rocă formată prin acţiunea de şlefuire a
gheţarilor.
Câteva exemple de procese fizice:

– acţiunea îngheţului, în care apa din fisurile rocii se umflă prin îngheţ, provocând
desprinderea unor fulgi din rocă, cu forme acuţite şi tăioase;
– acţiunea vântului, care conduce la rotunjirea particulelor;
– furtunile şi torenţii care rezultă, provocând mişcarea unor mari cantităţi de
sfărămături de rocă;
– acţiunea mării asupra ţărmurilor.
Procesele chimice conduc la modificări ale compoziţiei rocii-mamă, ca urmare a acţiunii
apei (îndeosebi dacă sunt prezente urme de acizi sau baze), a oxigenului şi a bioxidului de carbon.
Alterarea chimică produce grupări de particule cristaline de dimensiuni coloidale
(< 0,002 mm), denumite minerale argiloase.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

17
Câteva exemple de alterare chimică:

– bioxidul de carbon dizolvat în apa din precipitaţii formează o soluţie slabă de acid
carbonic care atacă multe minerale din alcătuirea rocilor;
– oxigenul din atmosferă şi din apa de ploaie produce oxidarea, în special a rocilor care
conţin Fe;
– apa de ploaie drenându-se prin pătura de pământ vegetal se poate îmbogăţi cu acid
carbonic şi oxigen din materiile vegetale în descompunere sau humus.

De regulă, noile minerale formate prin alterare chimică au proprietăţi chimice şi fizice total
diferite de ale materialelor din care provin.
Depozitele de pământ realizate pe cale naturală se clasifică în pământuri reziduale şi
pământuri transportate.
Se numesc pământuri reziduale cele care nu sunt transportate, ci rămân pe locul de formare.
Se întâlnesc acolo unde procesele chimice de alterare predomină asupra celor fizice, ca de pildă pe
teritoriile plate din zonele tropicale. Un exemplu tipic îl constituie lateritele, materiale bogate în
oxizi de fier şi de aluminiu, care acoperă teritorii vaste în Africa şi America de Sud. O varietate de
laterite este bauxita, întâlnită şi în România.
Cea mai răspândită varietate de pământ rezidual, o constituie solul sau pământul vegetal,
aflat la suprafaţa terenului. Este un pământ puternic alterat, bogat în humus, având în mod obişnuit o
grosime între 0,5 şi 2,5 m, a cărui trăsătură distinctivă o constituie fertilitatea, capacitatea de a
permite creşterea vegetaţiei. Solul este important pentru agricultură (Pedologia sau Ştiinţa solului
este o disciplină de bază pentru formarea inginerilor agronomi). Solul este îndepărtat de pe
amplasamentul construcţiilor, deoarece este total nefavorabil ca teren de fundare.
Pământurile transportate sunt cele care au fost deplasate de pe locaţia originară şi depozitate
în altă parte. Principalii agenţi de transport sunt apa, gheaţa şi vântul. Dimensiunile şi forma
particulelor într-un depozit de pământ transportat sunt puternic influenţate de agentul de transport şi
de modul de depunere.
Principalul efect al transportului îl constituie sortarea, separarea după dimensiuni a
componentelor, influenţată atât de natura cât şi de dimensiunile rocii sau particulelor minerale
originare. În zone de climat arid, de exemplu, un praf fin poate fi transportat de vânt la mari
distanţe, formând prin depozitare pământul denumit loess, a cărui principală caracteristică o
reprezintă sensibilitatea la umezire. Pământurile loessoide ocupă 17% din teritoriul României.
Pământurile formate prin acţiunea de transport a apei acoperă mari suprafeţe. Prin curgere,
unele minerale pot fi dizolvate, unele particule sunt transportate în suspensie, altele se depun şi se
rostogolesc. Volumul de părţi solide depinde în mare măsură de viteza de curgere. În cursul superior
viteza e mare şi chiar blocurile mari pot fi mişcate. Pe măsură ce râurile se aproprie de vărsarea în
mare, are loc procesul de sedimentare: la început se depun particulele de pietriş, apoi cele de nisip
mare şi mijlociu în zona luncilor inundabile iar în final, în zonele de estuar şi deltă, nisipurile fine şi
prafurile. Particulele de argilă, ca urmare a dimensiunilor foarte mici şi a formei de foiţă, tind să fie
transportate mai departe în mări şi lacuri.
Pământurile depozitate în urma acţiunii de transport a râurilor, numite pământuri aluvionare,
sunt de obicei uniforme. În procesul de transport, particulele vin în contact cu fundul râului sau
unele cu altele, iar abraziunea care are loc le rotunjeşte. La descărcarea râului într-un bazin cu apă
relativ liniştită, viteza de curgere se anulează iar materialul fin aflat încă în suspensie se depune
treptat. Pământurile astfel formate se numesc în funcţie de mediul în care are loc sedimentarea: în
lacurile cu apă dulce depozite lacustre, în estuare depozite de estuar, în deltă depozite deltaice.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

18
Marea este de asemenea un agent important în ciclul de eroziune, transport şi sedimentare.
Valurile care lovesc neîncetat coasta erodează ţărmul prin propriul lor impact dar şi prin acţiunea
particulelor pe care le cară. Fragmentele de roci sparte şi rotunjite se acumulează spre a forma
depozite de plajă. Materialul fin produs prin această continuă abraziune, împreună cu cel adus de
râuri poate rămâne în suspensie şi cărat de curenţii marini spre a forma prin depunere depozite
marine.
În concluzie, transportul şi sedimentarea de către apă produce particule cu formă rotunjită şi
depozite de pământ care pot fi uniforme, adică avânt toate particulele cu aproximativ aceiaşi
dimensiune sau stratificate, cu o sortare pe verticală a particulelor de diferite mărimi, cu cele mai
mari la bază.
Gheaţa reprezentată de gheţarii care au acoperit până cu circa 10000 ani în urmă mari
porţiuni din Europa şi America de Nord a fost un agent foarte activ atât de eroziune cât şi de
transport. Pătura de gheaţă în expansiune a nivelat crestele dealurilor, a dislocat roci şi a amestecat
materialele pe măsură ce erau împinse spre sud. Un gheţar acţionează ca o bandă transportoare în
mişcare lentă, cărând uneori blocuri foarte mari la distanţe considerabile. Datorită greutăţii, blocul
se scufundă în pătura de gheaţă, iar când atinge talpa gheţarului se freacă de roca de bază putându-se
transforma într-o făină de rocă fină. Materialul depus direct de gheţar este numit argilă cu blocuri.
Materialul depus pe măsură ce gheţarul începe să se topească şi să se retragă este numit morenă.
Activitatea geologică asociată cu perioadele de glaciaţiune influenţează comportarea în
prezent a pământurilor. Grosimea mare a gheţarului generează presiuni foarte mari, de ordinul 900
kN/m
2
pentru fiecare 100 m de gheaţă, obligând particulele să se apropie una de alta pe măsura
reducerii volumului porilor. Topirea ulterioară a gheţii a înlăturat aceste presiuni, de aceea este
posibil să se întâlnească pământuri care au fost supuse pentru un timp în trecut la presiuni mult mai
mari decât cele la care sunt supuse în prezent. Acestea se numesc pământuri supraconsolidate.
Depozitele de argilă şi praf formate prin sedimentarea în lacuri, estuare şi lunci inundabile şi
care conţin cantităţi importante de material organic, sub forma de materii de origine minerală sau
vegetală în descompunere, se numesc pământuri organice. Materialul organic a putut fi cărat de râu
sau adus de vânt sau poate proveni din vegetaţia care a crescut în zonele respective în ciclurile
periodice cu şi fără depuneri. Prezenţa materiilor organice este de regulă semnalată prin culoarea de
la cenuşiu închis la negru, prin mirosul specific asociat cu vegetaţia putrezită. Când materialul
organic este în exces, în timp ce partea minerală est mult redusă, se obţine turba. Asemenea
depozite apar în mod frecvent deasupra unor argile şi prafuri organice şi se formează deseori prin
umplerea treptată a unui lac. Prezenţa turbei în cuprinsul terenului de fundare este asociată cu riscul
unor tasări foarte mari, dacă nu sunt luate măsuri speciale.

O categorie specială de depozite de pământuri o reprezintă umpluturile. Acestea sunt
formate din materiale depuse în legătură cu diverse lucrări inginereşti, de obicei pământuri şi roci
excavate dar şi sfărâmături din cariere, deşeuri de construcţii, cenuşi sau chiar resturi menajere.
Umpluturile se folosesc la terasamentele de drumuri, căi ferate, diguri, baraje din materiale locale,
la teritorii câştigate pe seama mării, la umplerea carierelor vechi şi a minelor abandonate etc.

Realizarea unei umpluturi în mod neorganizat, prin aruncarea la întâmplare a materialului,
conduce la formarea unui depozit afânat, instabil şi foarte compresibil, care va impune o foarte
atentă examinare dacă se intenţionează utilizarea ca teren de fundare. Dimpotrivă, dacă umplutura
este realizată în condiţii controlate şi compactată corespunzător, se poate obţine un material stabil, a
cărui comportare sub încărcări poate fi estimată.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

19
1.2. PARTICULELE DE PĂMÂNT

Orice masă de pământ constă dintr-un ansamblu de particule solide şi golurile dintre ele sunt
denumite pori. Particulele solide, alcătuite din diferite minerale, formează faza solidă. Apa din pori
formează faza lichidă iar aerul din porii neocupaţi de apă sau sub formă de bule în apa din pori – aer
oclus - formează faza gazoasă. Într-o secţiune printr-o probă de pământ parţial saturat
(Fig. 1.1) se disting cele trei faze.



Figura 1.1. a – particulă solidă; b – apă; c – aer

În paragrafele următoare se examinează caracteristici ale fazei solide.


1.2.1. COMPOZIŢIA GRANULOMETRICĂ SAU GRANULOZITATEA

Compoziţia granulometrică reprezintă conţinutul în fracţiuni granulare exprimat în procente
din greutatea totală a materialului uscat.
Fracţiunea granulară partea unui pământ care poate fi distinsă pe baza dimensiunilor
definite ale particulelor.
În scopul clasificării pământurilor, SR EN ISO 14688-1:2004 defineşte fracţiunile granulare
date în tabelul 1.1:


1.2.1.1. EFECTUAREA ANALIZEI GRANULOMETRICE

Operaţia de laborator prin care se determină granulozitatea unui pământ se numeşte analiza
granulometrică.
În funcţie de mărimea particulelor, analiza granulometrică se poate efectua:
– prin cernere
– prin sedimentare
– prin cernere şi sedimentare.

Analiza prin cernere
– cernere pe ciururi pentru granule > 2 mm
– cernere pe site pentru granule 2 ÷ 0,63 mm.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

20
Se foloseşte o baterie de site cu ochiuri din ce în ce mai mici, pornind de sus în jos.
Raporturile dintre dimensiunile ochiurilor a două site consecutive trebuie să fie mai mic
de 2.
Se supune cernerii o cantitate de cca. 200 grame material în stare uscată. Se cântăresc
cantităţile rămase pe fiecare sită şi se raportează la cantitatea totală.
Analiza prin sedimentare (cu areometrul sau cu pipeta) pentru se utilizează pentru particule
mai mici ca 0,063 mm. O cantitate de 30-50 g de pământ uscat prin amestecare cu apă pentru a
forma o suspensie cu volum de 1.000 cm
3
.

Tabelul 1.1 – Fracţiuni granulare

Fracţiuni ale
pământului
Subdiviziuni Simboluri Mărimea particulelor (mm)
Pământ foarte grosier
Blocuri mari LBo (large boulders) > 630
Blocuri Bo (boulders) > 200 la 630
Bolovăniş Co (cobbles) > 63 la 200
Pământ grosier
Pietriş Gr (gravel) > 2,0 la 63
Pietriş mare CGr (Coarse gravel) > 20 la 63
Pietriş mijlociu MGr (Medium gravel) > 6,3 la 20
Pietriş mic FGr (Fine gravel) > 2,0 la 6,3
Nisip Sa (sand) > 0,063 la 2,0
Nisip mare CSa (Coarse sand) > 0,63 la 2,0
Nisip mijlociu MSa (Medium sand) > 0,2 la 0,63
Nisip fin FSa (Fine sand) > 0,063 la 0,2
Pământ fin
Praf Si (silt) > 0,002 la 0,063
Praf mare CSi (Coarse silt) > 0,02 la 0,063
Praf mijlociu MSi (Medium silt) > 0,0063 la 0,02
Praf fin FSi (Fine silt) > 0,002 la 0,0063
Argilă Cl (clay) ≤ 0,002

NOTĂ: Simbolurile au la bază denumirile în limba engleză ale fracţiunilor respective, date în
paranteză.

După omogenizare, cilindrul cu suspensia se aşează pe o suprafaţă orizontală. Metoda se
bazează pe două fenomene fizice:
– sedimentarea particulelor se face cu viteză variabilă în funcţie de diametru;
– în timp, pe măsura sedimentării, densitatea suspensiei se micşorează.
Parametrii de determinat sunt:
– diametrul particulelor
– procente (cât la sută din material este în suspensie la un moment dat).

Aflarea diametrelor
Legea care guvernează căderea particulelor în apă este legea lui Stokes.
Ipoteze:
– particulele se presupun a fi sfere;
– în momentul iniţial suspensia se consideră uniformă, omogenă.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

21

( ) 6
s w
r v V g π η γ γ = − ⋅

unde: η - coeficientul de vâscozitate al suspensiei
γ
s
- greutatea specifică a particulelor solide
γ
w
- greutatea specifică a apei.

( )
3
4
6
3
s w
r
r v g
π
π η γ γ

= − ⋅
2 2
2
9
s w
v g r v A d
γ γ
η
| | −
= ⋅ → = ⋅
|
\ ¹
(1.1)
v - viteza particulelor
( ) , , ,
s w
A f g γ γ η =

Se consideră că în cădere particulele sunt în mişcare uniformă:

r
H
v
t
= (1.2)
în care: H
r
- distanţa de la suprafaţa lichidului la planul de referinţă;
t - intervalul de timp de la momentul iniţial la momentul măsurătorii.

Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă:

r
H
d
A t
=



Interpretare: la timpul t de la începutul sedimentării, toate particulele cu diametrul > d
s-au depus în raport cu un plan de referinţă aflat la distanţa H
r
de la suprafaţa suspensiei; particulele
cu diametrul < d sunt în suspensie, se află deasupra planului de referinţă.
Determinarea cantităţii de material aflat în suspensie
Pot fi utilizate două tehnici de laborator:
− cu pipeta
− cu areometrul.
Prima metodă constă în extragerea cu pipeta, de la o adâncime H
r
determinată a unui volum
dat de suspensie. După evaporarea apei, se determină cantitatea de material solid aflat în suspensie
în momentul recoltării probei.

Exemplu: - volumul probei extrase cu pipeta = 10 cm
3

- volumul suspensiei = 1.000 cm
3

- cantitatea de material solid aflat în proba extrasă cu pipeta = 0,1 g
- cantitatea totală de material solid 40 g
10 cm
3
................................... 0,1 g
1.000 cm
3
................................... x
⇒ x = 10 g

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

22
Cantitatea procentuală de material solid aflat în suspensie în momentul recoltării probei:

10
100 25%
40
⋅ =

În felul acesta, la fiecare recoltare a unei probe cu pipeta de la aceeaşi adâncime H
r
, la
diferiţi timpi t, se stabileşte cantitatea de material solid aflat în suspensie.
Cea de a doua metodă se bazează pe determinarea pe cale indirectă a cantităţii de material
solid în suspensie, cunoscându-se densitatea suspensiei stabilită cu areometrul. Pe măsură ce se
depun particulele, densitatea suspensiei scade.


Figura 1.2
Densitatea măsurată cu areometrul (Fig. 1.2) se
exprimă sub forma
1
1.000
R
ρ = +
unde: R - citire redusă pe areometru.
Exemplu:
3
22
1, 022 g/cm 1
1.000
ρ ρ = → = +
Trebuie determinată cantitatea de material din suspensie
x = ?
1 1.000 1.000 1 1
1.000
s
R x
x
γ
| |
+ ⋅ = ⋅ − ⋅ +
|
\ ¹

Greutatea volumului de apă dislocuit de cele x grame de
material în suspensie
1
1.000 1.000 1
100
% 100 ;
1 1
s
s s
t t s s
R x
R x
d R x
G G
γ
γ γ
γ γ
+ = + −

= ⋅ = ⋅ ⋅ =
− −
| |
|
\ ¹

unde G
t
este greutatea totală a materialului analizat
(30 ÷ 50 g).

Citirile pe areometru sunt afectate de două corecţii:
– corecţia de temperatură
– corecţia de menisc.
În cazul metodei cu areometrul, adâncimea planului de referinţă H
r
nu mai este constantă ca
la metoda cu pipeta, ci se modifică odată cu scăderea în timp a densităţii suspensiei. Pentru aflarea
lui H
r
se utilizează diagrame de etalonare pentru fiecare areometru în parte.


1.2.1.2. REPREZENTAREA GRAFICĂ A COMPOZIŢIEI GRANULOMETRICE

Curba granulometrică este cea mai uzuală formă de reprezentare a compoziţiei
granulometrice.
Pe axa orizontală se reprezintă diametrele granulelor la scară logaritmică iar pe axa verticală
sunt reprezentate procentele.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

23
Un punct M de pe curbă arată că a % din material are diametrul < d (Fig. 1.3).
De exemplu, punctul M de pe curba din figura 1.3: 45% din material are diametrul mai mic
decât 0,3 mm.
Curba se construieşte prin puncte, numărul lor fiind egal cu numărul de ciururi sau site în
cazul cernerii, şi cu numărul de prelevări cu pipeta sau de citiri cu areometrul în cazul analizei prin
sedimentare.



Figura 1.3

Histograma (diagrama în trepte)
Fiecare treaptă corespunde fracţiunii granulometrice definită de cele două diametre între care
este cuprinsă treapta (Fig. 1.4).


Figura 1.4

Înălţimea treptei exprimă procentul aferent fracţiunii respective. Dacă intervalele dintre
diametre sunt mici, trecerea nu se face în salturi, ci continuu. Unind cu o linie continuă mijloacele
treptelor se obţine curba frecvenţelor (Fig. 1.5).

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

24


Figura 1.5

Un punct N de pe curba frecvenţelor arată că a % din material are diametrul d.
Diagrama ternară (Fig. 1.6) utilizează proprietăţile triunghiului echilateral. Cele trei laturi
sunt gradate de la 0 la 100 (procente) şi sunt atribuite fiecare unei anumite fracţiuni granulometrice
(de obicei celor trei fracţiuni principale: nisip, praf, argilă).


Figura 1.6

Pe diagrama ternară compoziţia granulometrică a unui pământ se reprezintă printr-un punct.
Exemplu: fie un pământ cu următoarea compoziţie granulometrică:
50 % N (nisip)
30 % P (praf)
20 % A (argilă)

Se procedează astfel:
– În dreptul procentului 50% pe scara (N) se duce o paralelă cu scara procentuală
precedentă (A), iar în dreptul procentului 30% pe scara (P), o paralelă la scara (N).
Cele două paralele se intersectează în B, care defineşte compoziţia granulometrică
a pământului respectiv.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

25
O utilizare în practică a diagramei ternare apare la realizarea amestecurilor de pământuri,
pentru modificarea în sensul dorit a proprietăţilor pământurilor folosite la terasamente.
Dându-se două pământuri, cărora le corespund în diagrama ternară două puncte B şi C, un
pământ obţinut prin amestecarea în orice proporţii a pământurilor B şi C este reprezentat printr-un
punct D aflat pe dreapta BC (Fig. 1.7).
În diagrama ternară din Fig. 1.7 sunt date pământurile B şi C. Se cere aflarea fracţiunilor
granulare ale unui pământ D obţinut din amestecul a 20% pământ B şi 80% pământ C.

Pentru aflarea pământului D se procedează astfel:
– se împarte dreapta BC în 100 de diviziuni, care se marchează începând din B, în
dreptul procentului 80 se obţine punctul căutat D;
– se duc paralele din D la cele 3 laturi ale triunghiului şi se obţine astfel compoziţia
granulometrică a pământului D (în procente din fracţiunile principale N, P, A).



Figura 1.7


1.2.1.3. UTILIZAREA CUNOATERII GRANULOZITĂŢII.
CLASIFICAREA PĂMÂNTURILOR PE BAZA GRANULOZITĂŢII

În vederea clasificării, trebuie stabilite procentele din diferitele fracţiuni granulare definite în
tabelul 1.1.
Cele mai multe pământuri sunt compozite, alcătuite dintr-o fracţiune granulară principală şi
din fracţiuni granulare secundare. Pământurile compozite sunt denumite cu un termen principal,
care corespunde fracţiunii principale, şi cu unul sau mai multe adjective sau termeni de calificare,
care descriu fracţiunile secundare. De exemplu: pietriş nisipos sa Gr, argilă nisipoasă sa Cl, nisip
prăfos argilos (ca în exemplul din Fig. 1.6) şi cl Sa. Simbolurile termenilor de calificare ale
fracţiunilor granulare secundare se scriu cu litere mici.
Fracţiunea granulară masică principală determină proprietăţile geotehnice ale pământului.
Simbolul acesteia se scrie cu majuscule.
În cazul pământurilor foarte grosiere, fracţiunea granulară principală, care este fracţiunea
masică predominantă, este indicat să fie separată din probă înainte de a se proceda la identificarea şi
descrierea fracţiunilor grosiere şi fine ale pământului.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

26
Fracţiunile granulare secundare şi cele următoare nu determină dar influenţează proprietăţile
geotehnice ale pământului.
Fracţiunile granulare secundare trebuie plasate, în ordinea lor de importanţă, înaintea
termenului care descrie fracţiunea principală. Iată câteva exemple:

− pietriş nisipos (sa Gr),
− pietriş fin cu nisip mare (c sa F Gr),
− praf cu nisip mijlociu (m sa Si),
− nisip mare cu pietriş fin (f gr C Sa),
− nisip fin prăfos (si F Sa),
− praf cu pietriş fin şi nisip mare (f gr c sa Si),
− argilă cu nisip mijlociu (m sa Cl).

Determinarea coeficientului de uniformitate granulometrică C
u


Forma curbei de granulozitate arată dacă un pământ conţine o gamă largă sau restrânsă de
particule. În figura 1.8 sunt arătate câteva curbe granulometrice tipice. La pământul neuniform,
dimensiunile particulelor se înscriu într-o gamă largă, iar curba de granulozitate este lină şi în
general cu concavitatea în sus, ca în cazul pământului A din figura 1.8. Atunci când o mare parte din
particule se situează într-o gamă îngustă de dimensiuni, pământul este caracterizat drept uniform, iar
curba de granulozitate se apropie de verticală, ca în cazul pământului B din figura 1.8. Un pământ
care conţine atât particule grosiere cât şi fine dar îi lipsesc particule într-o zonă intermediară, cum
este cazul pământului C din figura 1.8 se spune că are o granulozitate discontinuă.



Figura 1.8

Forma curbei de granulozitate permite definirea coeficientului de uniformitate
granulometrică C
u
, definit prin:
C
u
60
10
d
d
=
unde d
60
şi d
10
reprezintă diametrele corespunzătoare procentelor de 10% şi 60% de pe curba de
granulozitate.
În funcţie de C
u
, pământurile se clasifică astfel:
C
u
< 6 pământ uniform
6 < C
u
< 15 pământuri de uniformitate mijlocie
C
u
> 15 pământ neuniform
Pământurile cu granulozitate discontinuă au în general C
u
ridicat.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

27
1.3. COMPOZIŢIA MINERALOGICĂ A PĂMÂNTURILOR

Compoziţia mineralogică depinde de modul de formare a pământurilor.
a) Pământurile formate prin dezagregare fizică (modificarea dimensiunilor fragmentelor de
rocă, cu menţinerea compoziţiei chimice) sunt compuse din aceleaşi minerale ca şi roca de bază,
numite minerale primare.
b) Atunci când dezagregarea fizică este însoţită de alterare chimică, unele minerale primare
se transformă în minerale secundare sau minerale argiloase.
Deşi sunt cunoscute în jur de 2000 minerale, cele mai multe roci comune pot fi descrise în
termenii câtorva zeci de minerale. Unele dintre acestea, care intră şi în alcătuirea pământurilor, vor
fi pe scurt prezentate în cele ce urmează.


1.3.1. MINERALE PRIMARE

Principalele minerale primare sunt:
Cuarţul, din punct de vedere chimic SiO
2
în stare aproape pură, este mineralul cel mai
răspândit în natură, formând aproape 60% din scoarţa terestră. Se întâlneşte atât în stare cristalină
cât şi amorfă şi reprezintă principalul mineral al pământurilor necoezive (nisipuri, pietrişuri etc.)
precum şi al multor roci (granit, gresie etc.). Are rezistenţe mecanice mari, densitate mare.
Aproape inert din punct de vedere chimic, rămâne ca un reziduu al alterării chimice a tuturor
rocilor care conţin silice (SiO
2
). Combinat cu unul sau mai mulţi oxizi formează silicaţi.
Feldspaţii sunt silicaţi dubli de Al şi un metal alcalin. Apar în două varietăţi:
- ortoclazi, un compus de KalSi
3
O
8
şi NaAlSi
3
O
8
. Principala caracteristică este
clivajul după seturi de plane ortogonale;
- plagioclazi, având compoziţia chimică NaAlSi
3
O
8
, clivează după două seturi de
plane oblice.
Spre deosebire de cuarţ, feldspaţii sunt instabili chimic şi relativ uşor solubili în apă,
îndeosebi când aceasta conţine CO
2
. În zone de climat moderat, produc prin alterare unele minerale
argiloase, proces numit caolinizare; în zone de climat uscat tropical (toată silicea este îndepărtată
prin alterare iar bauxita (Al
2
O
3
H
2
O + Al
2
O
3
3H
2
O) rămâne ca reziduu, proces numit laterizare.
Micele sunt silicaţi hidrataţi complecşi de Na, Al, Mg şi Fe. Principalele varietăţi sunt: mica
albă (muscovit) şi mica neagră (biotit).
Micele se caracterizează prin clivaj aproape perfect, conducând la plăcuţe cu luciu
caracteristic. Muscovitul este stabil chimic, prin alterare mecanică produce mici foiţe uşor de
recunoscut în nisipuri. Biotitul este alterat lent de către apa conţinând CO
2
, lăsând ca părţi insolubile
anumite minerale argiloase, în timp ce oxizii de Fe şi K sunt dizolvaţi şi îndepărtaţi.
Mineralele fero-magnetice formează un grup de silicaţi bogaţi în Mg şi oxizi de Fe. Având o
densitate mare (3,5 g/cm3) sunt caracteristice pentru rocile cele mai grele din scoarţă, dar apar în
cantintate limitată în majoritatea pământurilor. Sunt uşor alterate, conducând la formarea de
minerale argiloase.
Carbonaţii sunt componenţi importanţi ai rocilor sedimentare şi a multor pământuri.
Reprezentaţi tipici sunt calcitul, dolomitul, magnezitul şi sideritul.

Calcitul (CaCO
3
) este mineral predominant al calcarelor. În stare pură este incolor sau
alb, deseori însă diverşi oxizi îl colorează în galben, cenuşiu, maro. Se recunoaşte uşor
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

28
prin reacţia cu acizi. Solubil în apa care conţine CO2 este îndepăratat ca bicarbonat şi
depozitat altundeva, deseori prin precipitare.
Dolomitul (MgCO
3
) este foarte asemănător calcitului, dar ceva mai dur. Nu este la fel de
sensibil la acizi şi nici la fel de solubil în apă.
Magnezitul (MgCO
3
) este un mineral alb, sticlos, întâlnit în multe roci şi pământuri,
uneori ca produs de alterare al mineralelor fero-magnetice.
Sideritul (FeCO
3
) este un important minereu de fier, de culoare maronie-gălbuie,
prezent în majoritatea pământurilor ca agent de colorare.
Oxizii de fier sunt principalii ingredienţi de colorare ai pământului. O concentraţie de 1% a
unui oxid de fier este suficientă pentru a colora intens pământul. Oxidul fieros (FeO), caracterizat
prin culoare albăstruie-verzuie, se formează într-un mediu cu deficit de oxigen; oxidul feric (Fe
2
O
3
)
se formează într-un mediu bogat în oxigen, este de culoare roşu închis (de unde şi numele de
hematit). Aceşti oxizi nu sunt stabili, în contact intens cu aerul şi apa se transformă: oxidul feros în
oxid feric, oxidul feric în siderit. Oxizii feros şi feric sunt întâlniţi, de asemenea, într-un mineral de
culoare închisă, numit magnetit, un minereu de fier important, care este un oxid feros-feric (Fe
3
O
4
).


1.3.2. MINERALE ARGILOASE

Se formează în principal prin alterarea chimică a feldspaţilor şi micelor şi reprezintă
constituenţii de bază ai argilelor sau, într-un sens mai general, ai clasei de pământuri coezive.
Prezenţa mineralelor argiloase, chiar şi în cantităţi mici, conferă pământurilor coezive proprietăţile
specifice şi anume plasticitatea, coeziunea şi contracţia – umflarea. Particulele formate de aceste
minerale sunt extrem de mici, cu dimensiuni coloidale (< 0,002 mm) şi având forma de foiţe sau
plăcuţe, cu o suprafaţă specifică mare (valori mari ale raportului între suprafaţa laterală şi masă).

Din punct de vedere chimic, mineralele argiloase sunt silicaţi complecşi hidrataţi de
aluminiu, magneziu şi fier. Întrucât toate derivă esenţial din aceleaşi minerale de bază, se consideră
că factorii de mediu, în special pH-ul soluţiei ambientale, determină tipul de mineral format.

Structura cristalină a mineralelor argiloase a fost recunoscută în anii '20 ai secolului XX prin
analiza spectografică folosindu-se razele X. S-a evidenţiat astfel că în reţeaua cristalină a
mineralelor argiloase se întâlnesc două unităţi structurale de bază.

- Unitatea de tip tetraedru (Fig. 1.9) cu atomi de siliciu în centru şi atomi de oxigen în
colţuri.
Asocierea de tetraedri formează un orizont la care atomii de oxigen de la bază aparţin
concomitent la doi tetraedri.
Orizontul de tip tetraedru se reprezintă simbolic printr-un trapez.
- Unitatea de tip octaedru (Fig. 1.10) cu atomii de aluminiu (Al) în centrul şi
gruparea OH în colţuri. Asocierea de octaedri formează un orizont care se
reprezintă simbolic printr-un dreptunghi.
Diferenţa între minerale este dată de:
− felul cum se asociază între ele orizonturile tetraedric şi octaedric pentru a forma lamelele
structurale;
− felul cum se asociază lamelele pentru a forma particulele de minerale argiloase.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

29



Figura 1.9. Unitate de tip tetraedru



Figura 1.10. Unitate de tip octaedru

CAOLINITUL este un mineral bistrat provenit din degradarea feldspaţilor într-un mediu
predominant acid. Lamela bistrat (Fig. 1.11) rezultă prin asocierea unui strat tetraedric cu unul
octaedric. Două lamele succesive pun faţă în faţă atomii de oxigen (O) ai tetraedrilor cu atomii de
(OH) de la gruparea octaedrică; cu toate că au aceiaşi sarcină electrică O
2-
, (OH)
-
ei au naturi
diferite; se realizează o legătură hidrogenică între atomii de (O) şi cei de (OH), o legătură puternică
între pachetele succesive (Fig. 1. 12). De aceea, reţeaua cristalină a caolinitului este rigidă, toate
proprietăţile legate de prezenţa apei în pământ sunt mai reduse la pământurile caolinitice (de
exemplu contracţia şi umflarea). Pachete de circa 100 lamele bistrat formează o particulă cu grosime
de 500 -1000 Å (fig. 1.12 a), raportul între diametru-grosime fiind de 10 – 20.

MONTMORILLONITUL este un mineral tristrat format într-un mediu alcalin, îndeosebi
când e bogat în Mg prin alterarea unor minerale fero-magnetice. Şirurile de atomi ale lamelelor
aflate faţă în faţă sunt identice, (atomi de O
2-
) ceea ce face ca legătura dintre lamele să fie foarte
slabă şi instabilă iar montmorillonitul să se desfacă lesne în particule foarte mici, cu grosime de
10-30 Å şi un raport diametru/grosime de ordinul 200-400. (Fig. 1.13). La montmorillonit, cca 15%
din atomii de Si

ai unităţilor tetraedrice sunt înlocuiţi cu ioni de Al
3+
, iar unii ioni de Al
3+
ai
unităţilor octoedrice sunt înlocuiţi cu ioni de Mg
2+
şi Fe
2+
. Aceste substituţii au drept rezultat o
sarcină electrică negativă, astfel încât moleculele de apă sunt atrase şi pătrund între lamele, tinzând
să le îndepărteze. De aceea, reţeaua cristalină a montmorillonitului este extensibilă, iar toate
proprietăţile legate de prezenţa apei sunt foarte pronunţate (plasticitate, contracţie şi umflare).
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

30


Figura 1.11. Lamela bistrat a caolinitului



Figura 1.12. Lamelă tristrat

ILLITUL este tot un mineral tristrat, format prin degradarea micelor în condiţii marine, dar
la care înlocuirea atomilor de Si
4+
cu atomii de Al
3+
este mai intensă conducând la o sarcină
negativă compensată în cea mai mare parte de ioni de K
+
neînlocuibili şi care asigură o legătură mai
puternică între lamele (Fig. 1.14).
Din punct de vedere al proprietăţilor în raport cu apa, illitul se află între caolinit şi
montmorillonit. Moleculele de apă pătrund mai greu între lamele decât în cazul montmorillonitului.
Grosimea particulelor de illit de 200-300 H iar raportul diametru grosime este de ordinul 20-50 (Fig.
1.14).



Figura 1.13. Montmorillonit


Figura 1.14. Illit

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

31
1.4. SARCINA ELECTRICĂ I CAPACITATEA DE SCHIMB
A MINERALELOR ARGILOASE

Particulele de argilă sunt foarte mici şi au formă de foiţă. Cu cât o particulă este mai mică şi
mai aplatisată, cu atât mai mare îi este suprafaţa. Raportul dintre suprafaţă şi masă se defineşte drept
suprafaţa specifică (S
s
) a pământului.
Fie un cub de material solid cu latura d, mm, şi o greutate specifică γ
s
.

Suprafaţa = 6d
2
mm
2

Masa = d
3
γ
s
10
-3
g
Suprafaţa specifică S
s
= 6x10
3
/d γ
s
, mm
2
/g = 6x10
-2
/d γ
s
,

m
2
/g (1.3)

O expresie similară este valabilă şi în cazul sferelor.
Aplicând relaţia (1.3) la diferite pământuri pentru care se admite aceiaşi valoare a lui
γ
s
= 2,65 g/cm
3
, se obţin următoarele rezultate:
- o granulă de nisip cu diametrul de 1 mm: S
sp
= 2,3· 10
-3
m
2
/g
Pentru o foiţă ipotetică de argilă, cu masa de 1g şi grosimea de 0,002 mm, suprafaţa
specifică este:
- montmorillonit 800 m
2
/g
- illit 80 m
3
/g
- caolinit 20 m
3
/g
Suprafaţa specifică este invers proporţională cu mărimea particulelor pământului. O masă de
pământ formate din multe particule mici va avea o suprafaţă specifică mai mare decât aceiaşi masă
formată din particule mai mari. De asemenea, sunt de aşteptat umidităţi mai mari la pământurile fine
decât la pământurile grosiere, celelalte caracteristice precum porozitatea sau structura fiind identice.
Mineralele argiloase au o sarcină electrică negativă, care poate fi atribuită următorilor
factori:
- siliciul din orizontul tetraedric este înlocuit cu aluminiu sau alţi ioni de valenţă
inferioară; magneziul şi fierul pot înlocui aluminiul din orizontul octaedric; acest
proces este denumit substituţie izomorfă;
- în cristalele ideale, sarcinile pozitive şi negative se echilibrează. Totuşi, la muchiile
orizonturilor, continuitatea structurii este ruptă, conducând la sarcini neechilibrate.
De regulă, aceste legături rupte produc o sarcină netă negativă pentru particula de
argilă, dar în lungul muchiilor rupte apar deseori concentraţii locale de sarcini
pozitive;
- disocierea hidrogenului din hidroxili expuşi în lungul muchiilor rupte, dacă argila
se află într-o soluţie alcalină.
Plăcuţele de argilă încărcate negativ creează în jurul lor un câmp electric. Sarcinile negative
ale argilei sunt echilibrate prin cationi, cum sunt Na
+
şi Ca
2+
. Aceştia sunt reţinuţi (adsorbiţi) de
argilă prin atracţie electrostatică. Dacă particula de argilă este înconjurată de apă, cationii vor avea o
mobilitate considerabilă la distanţe mari de argilă, dar vor fi puternic reţinuţi la distanţe mici.
Plăcuţa de argilă încărcată negativ şi norul de cationi încărcaţi pozitiv sunt numite dublul strat difuz,
sau mai pe scurt, dublul strat (Fig. 1.15). Concentraţia de cationi descreşte cu distanţa faţă de
particule, în timp ce concentraţia de anioni creşte (Fig. 1.16). La o anumită distanţă, potenţialul
electric ψ al particulelor este complet satisfăcut de cationii din dublul strat (Fig. 1.17).

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

32



Figura 1.15 Figura 1.16 Figura 1.17

Pentru o particulă dată, cu un potenţial electric dat, grosimea stratului de cationi depinde în
principal de valenţa şi de concentraţia cationilor: o creştere a valenţei (Fig. 1.18 a) sau o creştere a
concentraţiei (Fig. 1.18 b), va conduce la o reducere a grosimii stratului. De asemenea, o creştere a
temperaturii va conduce la o diminuare a grosimii stratului. Dimpotrivă, o creştere a constantei
dielectrice a soluţiei, va conduce la o creştere a grosimii stratului (Fig. 1.18 c).
Ionii cei mai frecvenţi întâlniţi în pământurile argiloase din regiunile temperate sunt Ca
++
,
Mg
++
, K
+
, Na
+
şi H
+
. Întrucât natura ionilor adsorbiţi influenţează proprietăţile unui anumit pământ,
argilele sunt uneori clasificate în concordanţă cu ionul lor predominant: argile calcice, argile
magnezice, argile potasice, argile sodice, etc.
Argilele calcice şi magnezice sunt în mod normal întâlnite ca sedimente de apă dulce.
Argilele potasice şi sodice sunt produsele depunerii în apa mării sau unei saturări ulterioare cu
asemenea apă.
Argilele hidrogenice sunt de obicei rezultatul unei spălări prelungite cu apă pură.
Abilitatea unor minerale argiloase de a adsorbi ioni este denumită capacitate de schimb. Se
măsoară în mili echivalenţi pentru 100 g de material uscat (meq/100g), unde 1 meq = 10
-3
eq iar 1eq
= 6x10
23
este numărul lui Avogadro (numărul de sarcini electronice în mod echivalent la 1 gram de
hidrogen).

Capacitatea de schimb a mineralelor argiloase depinde în principal de compoziţia chimică a
mineralului. Totuşi, ea este afectată de pH-ul soluţiei ambientale.
Mărimea particulelor influenţează capacitatea de schimb deoarece afectează suprafaţa
specifică şi numărul de legături rupte ale cristalelor individuale. Cu cât particulele sunt mai fine, cu
atât capacitatea de schimb este mai mare.
Capacitatea tipică de schimb de cationi a principalelor tipuri de minerale argiloase la pH = 7
(în meq/100 gr) este:
Caolinit 5 -10
Illinit 30 – 40
Montmarillonit 50 – 150
Există o diferenţă în privinţa fermităţii cu care diferiţi ioni de schimb sunt reţinuţi de diferite
minerale. În general, ionii hidrataţi polivalenţi şi mai mici sunt reţinuţi mai puternic decât ionii
hidrataţi monovalenţi. Cationii pot fi dispuşi în ordinea aproximativă a abilităţii de înlocuire.
Ordinea specifică depinde de tipul de argilă, de ionul care este înlocuit şi de concentraţia diferiţilor
ioni în apă.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

33


a) b)

c)

Figura 1.18

În ordinea creşterii puterii de înlocuire ionii se dispun:
Li
+
< Na
+
< H
+
< K
+
< Mg
++
< Ca
++
< Al
+++

Rezultă că ionii hidrataţi mai mici ajung mai aproape de particulă, formează straturi mai
dense şi, astfel, sunt mai eficienţi în reducerea potenţialului creat de sarcina electrică a particulelor.
Aceasta explică efectul important pe care natura ionilor adsorbiţi îl poate avea asupra
proprietăţilor argilelor. Pe acest fapt se bazează principiul stabilizării chimice a pământurilor
argiloase prin schimbul de cationi.
Efectuarea schimbului de cationi este ilustrat prin reacţiunea simbolică arătată în fig.1.19.
Adăugarea clorurii de calciu la o argilă sodică duce la înlocuirea sodiului prin calciu.


Figura 1.19

Un exemplu de tratament prin înlocuirea Na de către Ca pentru a reduce în mod semnificativ
capacitatea unei argile sodice montmorillonitică, se adaugă var (CaOH).
Schimbul de baze poate avea loc şi în condiţii naturale. Astfel, o argilă marină sodică supusă
percolării cu apă dulce se poate transforma treptat într-o argilă hidrogenică. Un proces opus poate
avea loc.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

34
1.5. INTERACŢIUNEA DINTRE APĂ I MINERALELE ARGILOASE

Pământurile argiloase sunt puternic influenţate de prezenţa apei. Particulele de argilă sunt
aproape întotdeauna hidratate în natură, există strate de apă care înconjoară fiecare particulă.
Această apă este denumită apă adsorbită.
Sunt mai mulţi factori care explică modul în care apa este adsorbită de particula de argilă. În
primul rând, cu toate că molecula de apă este neutră din punct de vedere electric, centrele celor două
sarcini electrice nu coincid. Molecula de apă formează astfel un dipol (Fig.1.20) care este atrasă
electrostatic de suprafaţa particulei de argilă. În al doilea rând, apa este atrasă de particula de argilă
prin legătura hidrogenică: hidrogenul din apă este atras de oxigenii sau de hidroxilii de la suprafaţa
particulei. Cel de al treilea factor: suprafaţa încărcată negativ a particulei de argilă atrage de
asemenea cationii din apă. Întrucât toţi cationii sunt într-o anumită măsură hidrataţi, în funcţie de
ion, cationii contribuie de asemenea la atragerea apei de către suprafaţa argilei
(Fig. 1.21).



Figura 1.20 Figura 1.21

Atracţia apei de către particula de argilă este foarte puternică în apropiere de suprafaţă şi se
diminuează cu distanţa de la suprafaţă. Moleculele de apă aflate nemijlocit la suprafaţa apei sunt
foarte puternic reţinute şi orientate. Date experimentale arată că proprietăţile şi comportarea apei
adsorbite diferă de cele ale apei obişnuite, astfel:
- vâscozitatea apei adsorbite creşte cu apropierea de suprafaţa particulei încărcată
electric, ajungând să fie de 100 ori mai mari decât a apei;
- densitatea creşte până la1,40 g/cm
3
;
- constanta dielectrică se reduce până la o zecime din cea a apei obişnuite;
- temperatura de îngheţ coboară la – 40° ... – 50° C.
- nu fierbe la 100 C dar poate, în cazuri extreme, să se transforme în vapori ai apei
normale la temperaturi de 650° ... 700° C.
Studii recente arată că apa adsorbită ar putea fi privită ca o apă polimerizată cu aparenţa şi
consistenţa unei vaseline. Apa adsorbită poate fi astfel vizualizată ca o substanţă care înconjoară
particulele de argilă şi care se extinde până la limita de anulare a câmpului electric generat de
particule. Întrucât moleculele de apă înconjoară permanent particulele, acestea nu ajung niciodată în
contact direct una cu cealaltă, ci interacţionează doar prin intermediul forţelor de atracţie şi de
respingere de natură fizică-chimică.
Grosimea stratului de apă adsorbită depinde de aceiaşi factori ca şi grosimea stratului de
cationi. O reducere a grosimii stratului de apă adsorbită se obţine prin schimbarea ionilor din soluţie
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

35
cu ioni de valenţă superioară sau prin creşterea concentraţiei de ioni sau prin creşterea temperaturii.
Un efect similar se obţine prin reducerea valorii pH (creşterea acidităţii soluţiei).
În figura 1.22 sunt arătate dimensiunile relative ale straturilor de apă adsorbită ale unui
montmorillonit sodic (fig. 1.22 a) şi ale unui caolinit sodic (fig. 1.22 b).


a) b)
Figura 1.22

Grosimea apei adsorbite este aproximativ aceiaşi, dar din cauza diferenţelor de mărime
montmorillonitul are o activitate mult mai mare, o mai mare plasticitate şi mai mare capacitate de
contracţie – umflare.


1.6. PLASTICITATEA I COEZIUNEA. CONSISTENŢA

Plasticitatea se defineşte în mod obişnuit drept capacitatea unei substanţe de a suferi
modificări de formă sub acţiunea forţelor exterioare fără a se rupe sau a manifesta modificări
importante ale volumului.
Coeziunea denotă acea componentă a rezistenţei substanţei care nu se datorează forţelor
exterioare aplicate.
Două experienţe simple dovedesc că atât plasticitatea cât şi coeziunea pe care le manifestă
pământurile argiloase se datorează prezenţei în structura lor a apei adsorbite:
– se usucă o probă de argilă şi se transformă în pudră prin mojarare; prin amestecare cu
apă pudra se transformă într-o pastă care manifestă atât plasticitate cât şi coeziune
(există atât particulele de argilă încărcate electric cât dipolii de apă); amestecând pudra
cu un lichid nepolar, ca de exemplu tetraclorura de carbon (CCl
4
), se obţine doar o
suspensie, plasticitatea şi coeziunea nu se manifestă (există particule de argilă încărcate
electric, dar lipsesc dipolii de apă).
– se aduce o probă de cuarţ la gradul de fineţe al particulelor de argilă; indiferent cât de
fine ar fi particulele, prin amestecare cu apă nu se obţine pastă care să manifeste
plasticitate şi coeziune (există dipolii de apă, dar lipsesc particulele încărcate electric).
În concluzie, doar mineralele argiloase active în raport cu apa pot conferi pământurile
plasticitate şi coeziune. În funcţie de prezenţa acestor proprietăţi, pământurile se clasifică în două
mari categorii:
– pământurile coezive, care sunt şi pământuri plastice
– pământuri necoezive, care sunt şi pământuri neplastice.
Limitele de plasticitate ale pământurilor coezive
O masă de nisip îşi schimbă puţin modul cum se prezintă şi cum răspunde la încărcări, dacă
îşi schimbă umiditatea. Dimpotrivă, variaţiile de umiditate ale unui pământ coeziv, de pildă o argilă
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

36
coloidală, conduc la modificări profunde ale comportării. La umidităţi mari, o argilă tipică formează
un noroi care, practic, nu are rezistenţă la forfecare şi se comportă ca un lichid vâscos. Lăsat să se
usuce, materialul devine plastic, adică se poate modela în orice formă fără să crape. Când uscarea
continuă, aceiaşi argilă se va modela tot mai greu, iar la o anumită umiditate modelarea devine
imposibilă, fără să apară crăpături. În acel punct, pământul încetează de a mai fi plastic şi devine
semi-solid, având rezistenţă la forfecare mare dar continuând să manifeste contracţie prin uscare. În
final, procesul de uscare va duce pământul la punctul în care contracţia încetează, iar comportarea
substanţei este a unui adevărat solid, cu volum stabil şi o rezistenţă mare. În figura 1.23 este arătată
diagrama de corelare între umiditatea w şi volumul V, care defineşte diferitele stări ale pământului
argilos, de la starea de lichid vâscos la starea de corp solid, pe măsura reducerii umidităţii.
Diferitele stări prin care trece pământul se definesc drept stări de consistenţă. Tranzaţia de la
stare de lichid la starea plastică şi apoi la starea de semi-solid şi solid se produce la anumite
umidităţi caracteristice, numite limite de plasticitate sau limitele lui Atterberg.



Figura 1.23

Limita de lichiditate, w
L
, care face trecerea de la starea curgătoare la starea plastică, este
umiditatea minimă de la care pământul curge sub propria-i greutate (o pastă de pământ având
w ≥ w
L
ia forma vasului în care este aşezată).
Limita de plasticitate, w
P
, care face trecerea de la starea plastică la starea de corp semi-solid,
este umiditatea minimă la care pământul se mai comportă cu un corp plastic.
Sub limita de plasticitate se situează limita de contracţie, care face trecerea de la starea de
corp semi-solid la cea de corp solid şi este umiditatea sub care nu se mai produce micşorarea
volumului odată cu reducerea umidităţii.
Limitele de plasticitate se determină în laborator pe paste confecţionate din pământul de
analizat. De aceea, determinarea lor nu comportă folosirea unei probe netulburate de pământ, sunt
suficiente probe tulburate sau remaniate.
Determinarea limitelor de plasticitate
− metoda cilindrilor de pământ;
− metoda mediilor absorbante.
Metoda cilindrilor de pământ: Se determină umiditatea minimă la care un pământ poate fi
modelat sub formă de cilindri de 3 ... 4 mm diametru şi 40 ... 50 mm lungime prin rulare cu palma
pe suprafaţa plană a unor plăci de sticlă mată sau de marmură (Fig. 1.24).

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

37


Figura 1.24. Formarea prin rulare a cilindrilor de pământ

Din pământul supus analizei se pregăteşte o pastă bine omogenizată, consistentă, din care,
prin rulare se formează cilindri de pământ. Dacă la grosimea de 3 ... 4 mm cilindrii rămân bine
legaţi şi nu crapă, operaţia se repetă; materialul se reamestecă şi se rulează din nou până când, prin
pierdere de apă, cilindrii se fisurează şi se separă în bucăţi. În acest moment se determină
umiditatea, rezultatul obţinut reprezentând limita inferioară de plasticitate. Pentru fiecare probă de
pământ se fac trei determinări paralele pe câte 5 cilindri (cca. 10 - 15 g material pentru fiecare
determinare) luându-se ca limită inferioară de plasticitate media aritmetică a rezultatelor obţinute.

Metoda mediilor absorbante. Într-un inel metalic, cu diametrul interior de 50 mm şi
grosimea de 2 mm, se aşează o pastă omogenă din pământul analizat. Se confecţionează astfel trei
discuri de pastă. Fiecare disc este pus între două benzi de tifon şi apoi între 20 hârtii de filtru.
Pachetul format din cele trei discuri cu hârtiile de filtru (mediile absorbante) se aşează într-o presă
sub o sarcină de 1.300 daN, echivalentă unei presiuni de 65,5 daN/cm
2
, timp de 30 minute.
Se consideră că timpul de eliminare a apei a fost suficient dacă, punând discul de pământ pe
o sticlă de ceas şi apăsând cu mâna, discul crapă. În acest caz, se determină umiditatea discului care
se ia drept limită de plasticitate. În caz contrar, operaţia de presare continuă până când, la apăsare,
se produce crăparea discurilor.
Pentru fiecare pământ se fac trei determinări paralele pe câte trei discuri, luându-se ca limită
de plasticitate media aritmetică a rezultatelor.

Determinarea limitei de lichiditate:
Metoda cu cupa: Metoda constă în determinarea umidităţii la care o tăietură făcută în
pământul adus în stare de pastă omogenă, în cupa unui aparat special, se închide pe 12 mm lungime
după 25 de căderi ale cupei de la înălţimea de 10 mm.
Aparatul (Fig. 1.25) constă dintr-o cupă de alamă care, cu ajutorul unei manivele, poate fi
ridicată şi lăsată să cadă de la o înălţime de 10 mm pe un postament de ebonită, cu o frecvenţă de
120 căderi pe minut.
Din proba de pământ adusă prin amestecare cu apă sub formă de pastă plastic moale se
umplu cca. 2/3 din cupă, nivelându-se cu un cuţit. Apoi, cu o spatulă standardizată se efectuează în
material o tăietură adâncă până la fundul cupei. Se consideră că pasta are o umiditate egală cu limita
de lichiditate când dâra se închide pe 12 mm după 25 de căderi ale cupei. Pentru a evita un număr
mare de încercări, se are în vedere faptul că într-o reprezentare semilogaritmică relaţia dintre
umiditatea pastei şi numărul de căderi, N, ale cupei, necesare pentru închiderea dârei pe 12 mm, este
liniară.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

38


Figura 1.25. Aparat pentru determinarea limitei superioare de plasticitate

În consecinţă, sunt suficiente două încercări asupra a două probe de consistenţe diferite,
determinându-se la fiecare încercare umiditatea probei şi numărul de căderi. Umiditatea
corespunzătoare la 25 de căderi, limita superioară de plasticitate, se determină prin interpolare
grafică (Fig. 1.26).
Pentru fiecare probă de pământ se fac două determinări paralele, luând ca rezultat media lor
aritmetică, cu condiţia ca diferenţa între cele două determinări să nu depăşească următoarele valori:
la argile 3%, la argile nisipoase 2,5 % şi la nisipuri argiloase 2 %.
Metoda cu conul: Se foloseşte un con din oţel inoxidabil, cu unghiul la vârf de 30
o
şi
înălţimea de 25 mm având, împreună cu contragreutăţile care-i asigură stabilitatea, o masă de 76
grame (Fig. 1.27).



Figura 1.26. Determinarea prin interpolare a
limitei superioare de plasticitate


Figura 1.27. Con standardizat pentru aflarea
limitei superioare de plasticitate

Proba de pământ, adusă sub formă de pastă plastic moale, se introduce într-un pahar care se
umple fără a se lăsa goluri, nivelându-se cu un cuţit. Se aşează conul la suprafaţa probei şi se lasă să
pătrundă prin greutate proprie. Se consideră că pasta are o umiditate egală cu limita de lichiditate
atunci când conul pătrunde pe 10 mm.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

39
Limita de plasticitate pentru cele mai multe pământuri se situează într-un interval relativ
restrâns de umidităţi, între 20 şi 40%, deşi ocazional poate fi chiar 100%. Valori mari ale limitei de
plasticitate indică prezenţa unor carbonaţi sau materii organice în pământ.
Limita de lichiditate variază mult în funcţie de tipul de pământ, domeniul uzual fiind între
30 şi 60% dar uneori poate atinge chiar 900 %. Valori mari ale limitei de lichiditate pot fi de regulă
atribuite prezentei.

Indicele de plasticitate, I
P

P L P
I w w = −
I
P
exprimă cantitativ plasticitatea pământului.
Mărimea lui I
P
este o caracteristică importantă pentru recunoaşterea şi clasificarea
pământurilor argiloase (criteriul granulometric este imprecis pentru aceste pământuri, mai ales când
procentul de părţi fine coloidale, sub 0,002 mm, este mare).
Factorii de care depinde I
P
sunt:
− compoziţia mineralogică a pământurilor (pământurile bogate în montmorillonit
au I
P
mai mare decât cele bogate în caolinit);
− compoziţia granulometrică - cu cât un pământ este mai bogat în părţi fine, cu atât
I
P
este mai mare.
Variaţia limitelor de plasticitate cu procentul a de părţi fine (sub 0,002 mm) (Fig. 1.28)
Pământurile cu I
P
sub 10 indică o foarte redusă plasticitate. Un I
P
mai mare de 50 indică o
plasticitate mare.
I
P
depinde de conţinutul de fracţiune argilă (sub 0,002 mm) şi tipul pământului acesteia.
Dacă se stabileşte relaţia între limita de lichiditate şi indicele de plasticitate, diferenţele ce apar între
pământuri se datorează diferenţei între tipurile de argile. În acest scop se foloseşte diagrama lui
Casagrande (Fig. 1.29).



Figura 1.28
Diagrama este împărţită în 4 zone de linia A având ecuaţia I
P
= 0,73 (w
L
– 20%) şi de
verticala dusă în dreptul lui w
L
= 50%. S-a observat că punctele reprezentând valorile w
L
şi I
P
pentru
pământuri de aceeaşi origine şi din acelaşi loc determină în diagramă o linie dreaptă aproximativ
paralelă cu dreapta A.
Activitatea argilelor a fost definită de Skempton prin indicele de activitate A care are
expresia
P
I
A
d
=
unde: I
P
este indicele de plasticitate, iar d procentul de particule cu d < 2 µ.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

40


Figura 1.29. Diagrama lui Casagrande

Indicii de activitate pentru diferite minerale argiloase sunt:
- Caolinit 0,3 la 0,5
- Illit 0,8 la 1,0
- Ca – montmorillonit 1,5
- Na – montmorillonit 7,2
În funcţie de A, argilele se clasifică în:
− inactive A < 0,75
− normale 0,75 < A < 1,25
− active A > 1,25.
Consistenţa pământurilor argiloase

Consistenţa exprimă starea fizică a pământurilor coezive şi depinde de conţinutul de apă.
Starea de consistenţă se exprimă cantitativ cu ajutorul indicelui de consistenţă I
C
:

L L
C
L P P
w w w w
I
w w I
− −
= =



Mărimea lui I
C
este funcţie de poziţia relativă a umidităţii pământului analizat, faţă de
limitele de plasticitate.
Se definesc trei stări de consistenţă:
− stare tare pentru I
C
≥ 1
− stare plastică pentru 0 < I
C
< 1
− stare curgătoare pentru I
C
< 0

Pentru un pământ dat, w
P
şi w
L
pot fi privite drept nişte constante. În schimb, w şi deci
consistenţa pot varia în limite largi (Tab. 1.2). Deoarece majoritatea pământurilor sunt în stare
plastică, intervalul w
L
- w
P
se împarte în patru sub-intervale.
Se definesc următoarele stări de consistenţă în funcţie de poziţia relativă a lui w faţă de w
L
şi
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

41
w
P
.
I
C

0 ÷ 0,25 pământ foarte moale
0,25 ÷ 0,50 pământ moale
0,50 ÷ 0,75 pământ consistent
0,75 ÷ 1,00 pământ vârtos

Tabelul 1.2



Cunoaşterea lui I
C
este importantă deoarece în tabelele de presiuni convenţionale de calcul
pentru pământuri argiloase şi prăfoase valorile sunt date în funcţie de n % şi de I
C
.
Uneori, pot apare erori la aprecierea stării de consistenţă pe baza lui I
C
. Limitele de
plasticitate w
L
şi w
P
, faţă de care se determină poziţia lui w natural şi I
C
, se determină pe probe
remaniate. La determinarea lui I
C
pe baza limitelor de plasticitate cu expresia
L
C
P
w w
I
I

= nu se
ţine seama de influenţa legăturilor structurale, de felul legăturilor de cimentare, care sunt distruse
prin remanierea probei. La pământurile la care legăturile structurale sunt importante, umidităţile pot
fi mari, apropiate de w
L
, fără ca starea de consistenţă să fie redusă (deoarece în stare naturală există
legături care, la determinarea lui w
L
au

fost distruse). I
C
astfel calculat exprimă consistenţa unei
paste fără legături structurale, de umiditate egală cu umiditatea naturală a pământului. De aceea, este
necesar ca starea de consistenţă să se aprecieze şi pe alte căi, care să nu altereze structura
pământurilor, cum sunt încercările in situ (pe teren) sau încercările de laborator pe probe
netulburate.
Aprecierea consistenţei pe baza încercărilor pe teren
Se pot utiliza datele obţinute prin penetrare statică.
Penetrarea statică se efectuează cu aparate de teren numite penetrometre statice. Un
penetrometru static (Fig. 1.30) constă dintr-o tijă centrală terminată cu un vârf conic şi dintr-o ţeavă
exterioară. Acestea se înfig în pământ simultan sau succesiv printr-un efort continuu de apăsare
exercitat prin intermediul unor prese hidraulice. De regulă, se înfige de obicei tija centrală,
înregistrându-se rezistenţa opusă de pământ la înaintarea conului, notată R
pc
; se înfige apoi ţeava
exterioară, înregistrându-se mărimea totală a forţei de frecare pe manta (suprafaţa laterală), notată
F
M
.
Se obţine o diagramă de penetrare statică, care exprimă variaţia cu adâncimea a celor două
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

42
mărimi, R
pc
şi F
M
. (Fig. 1.31). Pusă în corelare cu coloana stratigrafică recunoscută printr-un foraj
apropiat, diagrama de penetrare statică permite detectarea imediată a zonelor mai slabe sau,
dimpotrivă, a stratelor tari, compacte. În vederea aprecierii stării de consistenţă, se utilizează
valorile rezistenţei pe con, R
pc
.


Figura 1.30. Schema penetrometrului static



Figura 1.31. Diagrama de penetrare statică

Aprecierea stării de consistenţă pe baza încercărilor de laborator pe probe netulburate

O încercare se poate face cu acelaşi con care a servit la determinarea limitei de lichiditate, cu
deosebirea că se lasă conul să se înfigă prin greutate proprie nu în pastă ci într-o probă cilindrică din
pământul cu structura naturală. În funcţie de adâncimea de înfigere a conului, se apreciază starea de
consistenţă.
Un alt tip de încercare îl constituie încercarea la compresiune monoaxială (compresiune cu
deformare laterală liberă) (Fig. 1.32). Se confecţionează din pământ netulburat probe cilindrice care
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

43
se supun comprimării pe direcţie verticală. În funcţie de valoarea presiunii q
max
la care se produce
ruperea, se apreciază starea de consistenţă.
Valorile caracteristice referitoare la diferitele încercări de teren şi de laborator pentru
aprecierea stării de consistenţă sunt sintetizate în tabelul 1.3.



Figura 1.32. Încercarea monoaxială pentru determinarea stării de consistenţă a pământurilor


Tabelul 1.3

Starea de
consistenţă
Tipul încercării
Pe teren În laborator
Penetrare statică R
pc

[daN/cm
2
]
Înfigerea conului
de 76 g [mm]
Rezistenţa la compresiune
monoaxială q
max
[daN/cm
2
]
Tare > 100 < 2 > 2,00
Vârtos 50 .... 100 2 .... 3 1,00 .... 2,00
Consistent 20 .... 50 3 .... 7 0,50 .... 1,00
Moale 10 .... 20 7 .... 9 0,23 .... 0,50
Foarte moale 2 .... 10 9 .... 10 < 0,25
Curgător < 2 > 10 -


Aprecierea rapidă a consistenţei printr-o încercare manuală (în conformitate cu SR EN ISO
14688-1:2004)

a. un pământ este identificat ca foarte moale dacă iese printre degete atunci când este stors
în mână;

b. un pământ este identificat ca moale dacă poate fi modelat printr-o apăsare uşoară cu
degetul;

c. un pământ este identificat ca fiind consistent dacă nu poate fi modelat cu degetele, dar
poate fi rulat cu palma pentru a forma cilindraşi cu grosimea de 3 mm fără a se rupe sau
sfărâmiţa;

d. un pământ este identificat ca tare dacă se rupe şi fărâmiţează când este rulat pentru a
forma cilindraşi cu grosimea de 3 mm, dar este suficient de umed pentru a fi din nou
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

44
modelat ca un bulgăre;
e. un pământ este identificat ca foarte tare dacă este uscat şi are cu preponderenţă o culoare
deschisă. Nu mai poate fi modelat, dar se fărâmiţează sub apăsare. Poate fi zgâriat cu
unghia degetului mare.


1.7. STRUCTURA PĂMÂNTURILOR

Prin structura unui pământ se înţelege felul în care sunt distribuite şi orientate, în cuprinsul
masei pământului, cele trei faze-solidă, lichidă şi gazoasă.
Structura pământurilor este rezultatul modului de formare şi al sistemului de forţe de
interacţiune dintre particule care se manifestă în cursul formării. Aceste forţe includ forţele
gravitaţionale, cele exercitate de acţiunea apei şi aerului, tensiunea superficială, precum şi forţele
electromagnetice de atracţie şi respingere dintre particule.


1.7.1. STRUCTURA PĂMÂNTURILOR NECOEZIVE

În pământuri necoezive forţele predominante care acţionează asupra unei particule sunt
propria greutate şi forţele transmise direct de particulele vecine. Urmează forţele de tensiune
superficială, a căror importanţă creşte pe măsură ce se micşorează dimensiunile particulelor, pentru
a deveni dominante la pământurile necoezive foarte fine.

În cursul procesului de sedimentare particulele se depun individual şi intră în contact cu cele
anterior depuse. Structura astfel rezultată se numeşte structură granulară şi este caracteristică
pietrişurilor, nisipurilor precum şi prafurilor neplastice, necoezive. În funcţie de condiţiile în care s-
a format depozitul, granulele acestor pământuri se pot dispune în moduri foarte diferite, conducând
la densităţi diferite ale masei pământului. Dacă într-un vas se toarnă încet, de la gura vasului, o
masă de nisip uscat se obţine o dispunere relativ afânată. În absenţa forţelor de tensiune superficială,
structurile afânate pot fi instabile. Prin vibrare sau batere pot fi aduse într-o stare îndesată.

După cum se va arăta la 1.8, o proprietate de bază a pământurilor este indicele porilor

v
s
V
e =
V

unde V
v
este volumul porilor iar V
s
este volumul părţii solide.

Fie e
max
indicele porilor pentru starea cea mai afânată, e
min
indicele porilor pentru starea cea
mai îndesată şi e indicele porilor pentru o stare intermediară. În funcţie de e
max
, e
min
şi e se defineşte
gradul de îndesare I
D
.

max
D
max min
e - e
I =
e - e
(1.4)

Gradul de îndesare este caracteristica de bază care defineşte starea pământurilor necoezive.
În funcţie de I
D,
exprimat în procente, pământurile necoezive se clasifică după cum se arată
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

45
în Tabelul 1.4
Tabelul 1.4

Termen calificativ Grad de îndesare, I
D
[%]
Foarte afânat de la 0 până la 15
Afânat de la 16 până la 35
Îndesare medie de la 36 până la 65
Îndesat de la 66 până la 85
Foarte îndesat de la 86 până la 100

Aplicarea relaţiei (1.4) pentru aprecierea stării de îndesare a unui strat de pământ presupune
cunoaşterea indicelui porilor în stare naturală e, care trebuie obţinut pe baza unei probe netulburate
de pământ. Asemenea probe pot fi recoltate din sondaje deschise de mică adâncime (gropi, şanţuri)
dar sunt, practic, imposibil de obţinut din foraje. De aceea, aprecierea stării de îndesare a straturilor
de pământ necoezive se face pe baza rezultatelor încercărilor pe teren.
Încercarea de penetrare standard (Standard Penetration Test – SPT) este o încercare de teren
curent utilizată pentru aprecierea stării de îndesare a pământurilor necoezive.
Încercarea constă din înfigerea în pământ în interiorul găurii de foraj a unei ţevi φ 51 mm,
L = 76 cm, cu loviturile date de un berbec care are greutatea G = 63,5 daN şi cade de la h = 75 cm.
Se lasă să pătrundă ţeava pe 15 cm (pentru a se depăşi zona în care pământul ar putea fi deranjat)
apoi se numără loviturile (N) care se aplică pentru pătrunderea ţevii pe 30 cm.
În funcţie de N, se apreciază starea de îndesare:
N < 5 pământ foarte afânat
5< N < 15 pământ afânat
15< N < 30 pământ de îndesare medie
30< N < 50 pământ de îndesat
N > 50 pământ foarte îndesat

O particularitate a nisipurilor afânate este trecerea lor, în anumite condiţii în stare de plutire.
Fenomenul poartă numele de lichefiere şi poate fi evidenţiat prin următoarea încercare:
Se ia un vas cu nisip saturat (acoperit cu apă) (Fig. 1.33). Se aşează o bilă pe suprafaţa
nisipului. Dacă se produce un şoc, de exemplu introducând brusc o vergea în apropierea bilei, bila
se scufundă în masa de nisip.



Figura 1.33
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

46

Dacă înainte de a se face încercarea, se introduce în vas un tub piezometric, se constată că în
momentul în care s-a produs şocul, nivelul apei în tub creşte. Înseamnă că în masa de nisip s-a
dezvoltat o presiune hidrodinamică:
w
p h γ = ⋅
Sensul ei este de jos în sus (în direcţia de minimă rezistenţă - suprafaţa pământului). Se
anulează temporar contactele între particule (p > presiunea dată de greutatea proprie), pământul
trece în starea de plutire, se comportă ca un lichid. Pe această bază s-a explicat lichefierea
nisipurilor produsă în timpul unor cutremure.


1.7.2. STRUCTURA PĂMÂNTURILOR COEZIVE

Asocierea particulelor de argilă şi a straturilor lor de apă adsorbită reprezintă baza fizică de
formare a structurii pământurilor coezive.
Fie două particule de argilă aflate în suspensie (fig. 1.34). Forţele care le acţionează sunt:
forţa gravitaţională G, forţele de respingere R şi de atracţie A şi forţele de tensiune superficială T.
Întrucât forţa gravitaţională G este neglijabilă, formarea unei structuri granulare nu este posibilă dar,
în funcţie de condiţiile generale fizico – chimice şi de semnul forţei rezultante dintre R şi A, pot
rezulta o varietate de structuri specifice.
Forţa de respingere R este o forţă de natură electrostatică (Coulomb), datorată faptului că
ambele particule au sarcini electrice de acelaşi semn, negativ.

Caracteristici:
− descreşte exponenţial cu distanţa d de la particulă;
− este variabilă, fiind influenţată de toţi factorii care determină variaţia cu distanţa faţă de
particulă a potenţialului electric (temperatură, valenţă, concentraţie, constantă
dielectrică);
− depinde de natura mediului în care are loc sedimentarea, deci de natura stratului difuz de
cationi.
A este o forţă de atracţie de tip Van der Waals, forţă de natură electromoleculară.

Caracteristici:
− se anulează mai repede cu distanţa,
− este independentă de natura mediului;
− depinde de structura cristalină a particulelor.
Pentru acelaşi pământ, există o infinitate de curbe R. Fie două curbe extreme:
corespunde unei concentraţii minime de ioni în soluţie (forţă de respingere mare)
corespunde unei concentraţii maxime de ioni în soluţie (forţă de respingere mică)
Pentru un pământ există o singură curbă A, definită de expresia
3
1
K
d
.
Forţa rezultantă netă - pentru un d dat, suma celor două forţe dă o valoare care determină
modul cum se va produce sedimentarea.
Curbelor şi Α le corespunde curba rezultantă 1'. Forţa netă este forţă de respingere;
particulele distanţate între ele, deoarece învelişul de apă legată este mare, se depun în mod
individual în straturi succesive paralele. Predomină aşezarea „faţă în faţă” a particulelor. Se
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

47
formează o structură de tip dispers.

Figura 1.34

Învelişul mare de apă legată presupune o concentraţie scăzută de săruri. Structura de tip
dispers este caracteristică apelor dulci. În momentul iniţial, stratul de pământ este foarte poros şi
compresibil; cu timpul, datorită straturilor depuse deasupra, învelişul de apă legată se subţiază, se
produce o compactare a pământului.

Curbelor şi Α le corespunde curba rezultantă '. Forţa netă este forţă de atracţie iar
structura formată se numeşte structura de tip flocural. Se deosebesc două tipuri de asemenea
structură. Flocularea faţă-pe-faţă, caracteristică depunerilor în ape sărate, se caracterizează prin
agregate de particule (fig. 1.34). Un alt tip de floculare poate avea loc într-un mediu cu concentraţie
redusă de săruri dar unde prezenţa unor urme de acizi organici în apă produce o concentraţie de …
şi o valoare scăzută pH. Se formează o structură muchie-pe-faţă.
Structura pământurilor influenţează comportarea pământurilor sub solicitări. Astfel, la un
volum egal de goluri, pământul cu structuri de tip dispers are rezistenţă mai mică la forfecare pe
direcţie paralelă cu particulele mai mică decât pământul cu structură de tip flocular cu dispunere
muchie-pe-faţă (fig. 1.34).

Structuri compozite

Majoritatea pământurilor sunt amestecuri de granule mari, inactive, de nisip sau praf şi
fracţiuni active constând din particule de dimensiuni coloidale. De aceea, majoritatea pământurilor
au structuri compozite.
Dacă procentajul de particule grosiere este relativ redus, astfel încât acestea plutesc în masa
de natură coloidală, pământul păstrează cele mai multe din proprietăţile argilelor coloidale
(plasticitate, coeziune etc.) deşi la un grad mai redus. Atunci când procentajul de granule mari este
atât de mare încât ele ajung în contact una cu cealaltă, comportarea masei devine în esenţă cea a
unui pământ necoeziv (fig. 1.35). Aceasta se întâmplă, în mod normal, la procentaje relativ mari, de
peste 70%. Pământurile având asemenea structură, care au şi o granulozitate neuniformă, tind să fie
foarte îndesate, întrucât particulele mai fine umplu porii dintre particulele mari.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

48

a) b)
Figura 1.35

Microstructura şi macrostructura

Dispunerea structurală a particulelor individuale la scară microscopică, putând fi
recunoscută doar cu microscopul electronic, este denumită microstructură.
Particularităţile structurale mai mari, de regulă vizibile cu ochiul liber, definesc
macrostructura.
Un depozit de argilă care nu prezintă variaţii vizibile în structură, deci fără o macrostructură
evidentă, se denumeşte uniform. Totuşi, multe pământuri argiloase sunt stratificate, interfaţa dintre
fiecare strat fiind definită printr-un plan de depunere. Atunci când straturile individuale sunt relativ
subţiri, cu grosime nu mai mare de 25 mm, şi paralele unul cu celălalt, argila se consideră a fi
laminată.
În stare naturală, multe argile vârtoase prezintă o reţea cu microfisuri, rosturi, fisuri.
Asemenea depozite argiloase se denumesc fisurate. Prezenţa fisurării se datorează unor eforturi mari
preexistente, unor mişcări anterioare ale pământurilor sau variaţilor de volum prin uscare. Uneori,
aceste discontinuităţi au feţele lucioase ca urmare a mişcării relative, numite oglinzi de fricţiune.
Depozitele de argilă în care nu e prezentă fisurarea sunt numite intacte.
Alte aspecte de macrostructură sunt găurile sau canalele de rădăcini, lentilele de nisip sau
praf, incluziunile organice.
Prezenţa unei macrostructuri bine definite poate avea o puternică influenţă asupra
comportării inginereşti a depozitelor de argilă. Fisurile prezente în masa argilei vor constitui plane
de slăbire, drept urmare o argilă fisurată va avea aproape sigur o rezistenţă mai scăzută decât a unei
argile similare în stare intactă. Straturile de praf sau nisip într-un depozit de argilă sau fisurile
umplute cu praf vor acţiona ca trasee preferenţiale de drenare. Permeabilitatea unei argile laminate
va fi mai mare decât a unei argile similare intacte; în particular permeabilitatea în direcţie
orizontală, unde curgerea se va produce relativ liber în lungul laminelor de praf şi nisip va fi de
multe ori mai mare decât cea în direcţie verticală.
Coeziunea argilelor (Fig. 1.36) reprezintă principala caracteristică structurală a argilelor.
Atracţia simultană a moleculelor de apă din învelişul de apă adsorbită de către particulele de argilă
generează coeziunea primară, specifică tuturor pământurilor coezive, unele pământuri pot beneficia
şi de coeziune structurală datorată legăturilor de cimentare sau cristalizare care se formează prin
depunerea treptată a unor săruri sau altor compuşi din soluţiile concentrate de carbonaţi, sulfaţi sau
prin îmbătrânirea gelului de acid silicic SiO
2
n H
2
O (instabil), care prin pierderea apei de cristalizare
devine stabil. Este reprezentată prin legături rigide care nu se mai refac dacă sunt distruse. Nu
caracterizează numai pământurile argiloase ci şi alte roci, ca de pildă gresiile formate prin
cimentarea nisipurilor.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

49


Figura 1.36

Modificările structurale la pământurile coezive

Modificările structurale la pământurile coezive pot apare fie ca urmare a unor efecte
mecanice, cum sunt presiunea consolidarea) sau forfecarea (remanierea), sau a unor efecte fizico-
chimice ca schimbul de bază sau cimentarea particulelor prin agenţi aflaţi în apa din pori precum
carbonaţii, silicaţii, hidroxizii de aluminiu şi fier.
Efectul global asupra structurii a unei presiuni aplicate îl reprezintă paralelismul crescut al
particulelor, care tind să se orienteze normal pe direcţia presiunii, precum şi micşorarea porozităţii
şi creşterea densităţii. Presiunea favorizează de asemenea formarea legăturilor chimice între
particule în prezenţa agenţilor de cimentare.
Remanierea pământurilor coezive produce importante modificări structurale. În orice zonă
de forfecare, apare o reorientare a particulei paralelă cu direcţia de forfecare. O argilă la care
turburarea s-a produs astfel încât structura originară e distrusă se numeşte argilă remaniată.
Pierderea de rezistenţă prin remaniere defineşte sensitivitatea argilei, exprimată prin indicele
de sensitivitate S
t
:

S
t
= rezistenţa în stare netulburată / rezistenţa remaniată (1.5)

În tabelul 1.5 este dată o clasificare a sensitivităţii argilelor în funcţie de indicele de
sensitivitate.

Tabelul 1.5

Indicele de
sensitivitate
Sensitivitatea
< 8 slabă
8 – 30 medie
30 – 50 ridicată
> 50 foarte ridicată

Cauzele sensitivităţii sunt foarte complexe. Ele includ pierderea efectelor prin presiunea
straturilor de pământ şi, îndeosebi, pierderea efectelor cimentării.
La argilele cu sensitivitate foarte ridicată, numite şi argile „quick”, deoarece trec brusc în
stare de curgere, întâlnite în ţările Scandinave şi în Canada, sensitivitatea se datorează modificărilor
fizico-chimice în structura şi compoziţia straturilor de apă adsorbită, ca urmare a modificărilor în
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

50
mediul ambiant intervenite după formarea argilei. Acestea sunt argile marine post-glaciale care au
ajuns deasupra nivelului mării prin ridicarea treptată a scoarţei, suferind apoi infiltrarea de către
apele dulci care a condus la spălarea treptată a sărurilor. Prin îndepărtarea ionilor de sodiu s-a
produs o slăbire pronunţată a legăturilor dintre particule şi o sporire a proporţiei straturilor
adsorbite, în timp ce dispunerea structurală a particulelor a rămas în esenţă neschimbată. Aceste
sedimente spălate există în prezent ca depozite extrem de instabile şi sensitive care prin remaniere
sau tulburarea sub acţiunea unui şoc sau unor vibraţii sunt susceptibile de a se transforma într-un
lichid vâscos, capabil să se deplaseze cu viteze mari chiar la pante foarte mici.

Tixotropia argilelor

În chimia fizică tixotropia se defineşte drept proprietatea unui sistem coloidal de a trece din
stare de gel în stare curgătoare, atunci când este supus unei acţiuni mecanice, şi de reveni la starea
de gel când acţiunea încetează.
Argilele manifestă şi ele proprietatea de tixotropie. Explicaţia: chiar când suspensia este
foarte diluată, între particule există nişte forţe electrice care se manifestă la distanţă şi determină
particulele să-şi modifice treptat poziţia şi să formeze cu timpul o reţea structurală foarte afânată, în
care vin în contact unele cu altele. Aceasta este structura de gel, caracterizată prin legături slabe care
conferă totuşi o mică rezistenţă la forfecare. Printr-o acţiune mecanică, legăturile se distrug,
pământul se comportă ca un lichid vâscos.
La pământurile argiloase, tixotropia înseamnă şi proprietatea de modificare a rezistenţei în
timp fără a se modifica şi compoziţia. Dacă se iau mai multe probe remaniate de argilă şi se
depozitează astfel încât să-şi menţină nemodificate umiditatea şi volumul iar apoi se supun la
încercări de compresiune monoaxială la diferiţi timpi, se constată că rezistenţa lor creşte logaritmic
în timp. Aceasta se explică prin faptul că energia internă a sistemului argilă – apă nu se află la un
minim după remaniere. Pe măsură ce particulele de pământ, ionii şi moleculele de apă trec gradat la
poziţii de echilibru, se dezvoltă o structură mai ordonată, de rezistenţă sporită (fig. 1.37). După un
timp mai îndelungat, rezistenţa remaniată atinge o valoare maximă numită rezistenţa la îmbătrânire
q
a
. Procesul de remaniere şi îmbătrânire se poate repeta, conducând la rezistenţe identice la
remaniere q
r
şi la îmbătrânire q
a
.


Figura 1.37

Tixotropia se manifestă şi la baterea piloţilor în pământurile argiloase. La suprafaţa de
contact dintre pământ şi pilot are loc o remaniere a structurii pământului (ruperea legăturilor de
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

51
cimentare şi o aşezare preferenţială a particulelor) rezistenţa pământului fiind astfel micşorată, ceea
ce favorizează pătrunderea mai uşoară a pilotului (Fig. 1.38). După baterea pilotului trebuie să
treacă un „timp de odihnă” de cel puţin 2 săptămâni pentru refacerea legăturilor, înainte de a se trece
la încărcarea de probă.


Figura 1.38


1.8. PROPRIETĂŢI FIZICE DE BAZĂ ALE PĂMÂNTURILOR

Proprietăţile fizice de bază ale pământurilor sunt proprietăţi care caracterizează relaţiile
dintre fazele constituente ale pământurilor.


1.8.1. POROZITATEA, INDICELE PORILOR, UMIDITATEA

Porozitatea (n %)

Fie un volum V compus din:

V
s
volumul părţii solide
V
w
volumul ocupat de apa din pori
V
g
volumul ocupat de aerul şi gazele din pori
V
w
+ V
g
formează volumul porilor, V
p

G
s
, G
w
, G
g
reprezintă greutăţile care corespund celor trei volume
G este greutatea totală

Se consideră că volumele aferente celor trei faze s-ar fi separat pe înălţimea unei probe
având secţiunea unitară şi volumul V (Fig. 1.39).
Prin definiţie:
% 100
p
V
n
V
= ⋅ (1.6)
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

52


Figura 1.39
Indicele porilor (e) este raportul dintre volumul porilor V
p
şi volumul scheletului:
p
s
V
e
V
=
Relaţiile de legătură între n % şi e:
%
100 1
p
p p
s
p
s p s
s s
V
V V
V n e
V
V V V V e
V V
= = = =
+ +
+

%
100 1
n e
e
=
+
(1.7)
%
100
%
1
100
p
p p
p
s p
V
n
V V
V
e
V n
V V V V
V V
= = = =




%
100
%
1
100
n
e
n
=

(1.8)
În mod obişnuit, volumul de goluri se exprimă cu ajutorul porozităţii. Care sunt valorile
uzuale ale lui n % pentru diferite categorii de pământuri ?
La pământuri granulare se pot aprecia ordinul de mărime şi limitele de variaţie a porozităţii
dacă se face o analogie între structura reală şi un model la care particulele de pământ ar avea forma
unor bile. Se demonstrează că volumul maxim de goluri se obţine atunci când centrele sferelor sunt
în colţurile unor cuburi (Fig. 1.40).




Figura 1.40

Volumul minim de goluri rezultă atunci când centrele sferelor se găsesc în colţurile unor
tetraedri (Fig. 1.41).
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

53


Figura 1.41

La nisip, granulele nu sunt egale şi nu au formă sferică. Totuşi analogia cu sferele este utilă,
deoarece limitele de variaţie ale porozităţii nu diferă cu mult de cele de mai sus, fiind în mod
obişnuit între 23 ÷ 50%.

Mărimea porozităţii este influenţată de forma şi mărimea particulelor, de gradul de
uniformitate, de compoziţia mineralogică a unui pământ. Astfel nisipurile care conţin mică peste
40% pot avea porozităţi de 90%.

La pământurile argiloase, gama de variaţie a porozităţilor este mare, depinzând de starea de
consistenţă a pământului:
n %
− argilele recent depuse (mâlurile) 70 ÷ 90 %
− argilele moi 50 ÷ 70 %
− argilele consistente şi vârtoase 30 ÷ 50 %
− argile tari 15 ÷ 30 %

Pământurile loessoide se caracterizează prin porozităţi mari, între 40 ÷ 60 %, valoarea medie
pentru loessurile din ţara noastră fiind de 50 ÷ 52 %.
n şi e nu se determină în laborator ci se calculează în funcţie de γ, γ
s
şi w.

Umiditatea (w)
Umiditatea pământurilor este raportul dintre masa apei M
w
conţinută în porii unui volum dat
de pământ şi masa particulelor solide M
s
:

%
w
s
M
w
M
=

Umiditatea se determină în laborator prin uscarea probei de pământ în etuvă timp de 4-6 ore
la o temperatură de 105
o
C. Diferenţa între masa probei înainte şi după uscare reprezintă masa apei,
M
w
, iar masa particulelor solide se obţine prin cântărirea probei uscate.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

54
1.8.2. GREUTĂŢI UNITARE ALE PĂMÂNTURILOR

Greutatea specifică γ
s
este greutatea unităţii de volum a scheletului. Determinarea greutăţii
specifice se face cu ajutorul picnometrului (Fig. 1.42). Metoda se bazează pe măsurarea indirectă a
volumului scheletului prin cântăriri succesive ale probei de pământ, la început în stare uscată şi apoi
imersată în apa din picnometru.


Figura 1.42
1 2
s s
s
s
s
w
G G
G G G
V
γ
γ
= =
+ −
(1.9)
unde:
G
s
- greutatea pământului uscat în etuvă (105
o
C)
G
1
- greutatea picnometrului umplut cu lichid până
la reper
G
2
- greutatea picnometrului + apă + probă.

Se cântăreşte picnometrul cu apă, apoi picnometrul cu apă şi pământ (a cărui greutate în stare
uscată G
s
a fost măsurată).
Volumul particulelor este volumul de apă pe care acestea îl dislocuiesc.
Greutatea specifică a pământului depinde de greutatea specifică (densitatea) mineralelor
componente. Densitatea fiind constantă pentru un mineral dat iar mineralele care alcătuiesc
pământul fiind bine precizate, greutatea specifică a pământurilor variază în limite relativ restrânse:

2,6 < γ
s
< 2,8 g/cm
3


Greutatea volumică γ este greutatea unităţii de volum a pământului în stare naturală
(inclusiv golurile).

G
V
γ = (1.10)

În funcţie de starea de umiditate a pământului, se deosebesc patru situaţii cărora le
corespund relaţii diferite între γ şi alţi indici geotehnici (γ
s
, n %, w %). Pentru a deduce aceste
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

55
relaţii, se consideră un cub de latură 1, la care porii se concentrează pe o înălţime egală chiar cu
%
100
n

%
deoarece
100 1
p p
V V
n
V
| |
= =
|
\ ¹
iar partea solidă pe o înălţime
%
1
100
n | |

|
\ ¹
.


Pentru o stare dată, greutatea volumică este greutatea cubului unitar.


a) Greutatea volumică a pământului uscat, γ
d
(Fig. 1.43)



Figura 1.43
0;
%
% 100; 1 :1
1 100
p s
p
s
d s
G G G
V
G n
n
V
γ γ
= =
( | |
= ⋅ = = −
| (
\ ¹ ¸ ¸

γ
s
- greutatea specifică a pământului
%
1
100
d s
n
γ γ
| |
= − ⋅
|
\ ¹
(1.11)


b) Greutatea volumică a pământului saturat (porii plini cu apă), γ
sat
(Fig. 1.44)



Figura 1.44
sat
sat
;
% %
1 :1
100 100
% %
1
100 100
p w s w
s w
s w
s w
G G G G G
G G n n
V
n n
γ γ γ
γ γ γ
= = +
+ ( | |
= = − ⋅ + ⋅
| (
\ ¹ ¸ ¸
| |
= − ⋅ + ⋅
|
\ ¹
(1.12)


c) Greutatea volumică a pământului umed (parţial saturat), γ (Fig. 1.45)



Figura 1.45
Doar o parte din pori sunt umpluţi cu apă:
%
% 100;
100
%
1
100
%
1
% % 100
1 1
1 100 100
w
s w s s
s
s
s
s w
s
G w
w G G G G G
G
w
G G
w
G
G G n w
V
γ γ
= ⋅ = + = + ⋅
| |
= +
|
\ ¹
| |
+
|
+
| || |
\ ¹
= = = + +
| |
\ ¹\ ¹
(1.13)

Aceasta este cea mai generală relaţie între indicii geotehnici γ, γ
s
, n, w; oricare dintre aceştia
poate fi calculat dacă se cunosc ceilalţi trei. În diferite manuale se dau abace sau tabele ajutătoare.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

56
d) Greutatea volumică a pământului în stare submersată, γ ' (Fig. 1.46)


Figura 1.46
Cubul unitar înconjurat de apă este supus forţei
de subpresiune egală cu greutatea G' a volumului de
apă dislocuit.
( )
( )
w
%
'; ' 1
100
' ' %
' 1
1 100
% %
1 1
100 100
%
' 1
100
s
s s
s
w s w
s w
n
G G G G
G G G G n
V
n n
n
γ
γ γ
γ γ γ
γ γ γ
| |
= − = −
|
\ ¹
− −
| |
= = = − ⋅ −
|
\ ¹
| | | |
− − ⋅ = − ⋅ −
| |
\ ¹ \ ¹
| |
= − ⋅ −
|
\ ¹
(1.14)

Ţinând seama de (1.14) γ = γ
sat
- γ
w
(1.15)
γ, γ
s
, w se determină în laborator, iar n se calculează în funcţie de aceştia, pornind de obicei
de la greutatea volumică în stare uscată.
Greutatea volumică depinde de porozitatea şi umiditatea pământului. Pentru valori uzuale
ale lui γ
s
şi n %, cea mai mare valoare corespunde pământului saturat γ
sat
≈ 2 g/cm
3
, iar cea mai mică
pământului submersat γ ' ≈ 1 g/cm
3
.

Determinarea greutăţii volumice a pământurilor

Metoda de laborator
Metoda uzuală de laborator pentru determinarea greutăţii volumice este metoda cu ştanţa. Se
utilizează o ştanţă cilindrică de metal prevăzută cu un guler prelungitor şi ascuţită la vârf care se
înfige în pământ astfel încât pământul să depăşească nivelul gulerului. După scoaterea ştanţei de
îndepărtează gulerul, pământul în exces este eliminat, nivelându-se cele două feţe ale ştanţei, astfel
încât volumul probei de pământ să fie egal cu cel al ştanţei.
Se cântăreşte ştanţa cu proba de pământ, din care, scăzându-se greutatea cunoscută a ştanţei
goale, se află greutatea G a probei. Greutatea volumică se află cu relaţia:
1 2
,
G G G
V V
γ

= = (1.16)
în care: G
1
- greutatea ştanţei cu pământ, în grame;
G
2
- greutatea ştanţei goale, în grame;
V - volumul ştanţei, în centimetri cubi.
Pentru fiecare probă de pământ se fac două determinări; dacă diferenţa greutăţii volumice
este mai mică de 1%, greutatea volumică a pământurilor este media aritmetică a celor două valori.
Metode de teren
Acestea por fi:
− metode directe
− metode care folosesc izotopii radioactivi
Metode directe: Pentru determinarea pe teren a greutăţii volumice se poate folosi metoda
cu ştanţa. În funcţie de mărimea particulelor pământului studiat, se utilizează ştanţa de laborator sau
o ştanţă specială, cu capacitatea de 1.000 cm
3
.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

57
Standardul 1913/15-75 prescrie trei metode care se deosebesc prin modul de stabilire a
volumului unei gropi săpate în terenul de fundare sau în terasamente.
Determinarea volumului cu nisip afânat uscat (Fig. 1.47). Se nivelează prin săpare o
suprafaţă circulară orizontală cu diametrul minim de 60 cm. Pe suprafaţa nivelată se aşează un
şablon cu diametrul interior de 20 cm, iar în interiorul acestuia se sapă o groapă de 35 cm adâncime.
Se cântăreşte imediat materialul rezultat din săparea gropii, înainte ca acesta să îşi modifice
umiditatea naturală, determinându-i-se greutatea. Pe şablon se montează un vas tronconic de volum
C, cu şuber închis, peste care se fixează un rezervor pentru nisip. Se toarnă nisip afânat uscat în
rezervor, până la ultima gradaţie superioară a acestuia, înregistrându-se volumul A de nisip. Prin
deschiderea şuberului, nisipul din rezervor umple atât groapa săpată cât şi vasul tronconic de volum
C. Se înregistrează volumul B al nisipului rămas în rezervor, încheindu-se astfel determinarea.

Pentru fiecare încercare, volumul gropii este:
( )
3
dm V A B C ( = − +
¸ ¸


Pentru fiecare încercare greutatea volumică se determină cu relaţia:
G
V
γ =

Metoda este indicată în cazul pământurilor coezive.



Figura 1.47

Aceste operaţiuni se repetă de cel puţin două ori în puncte diferite, apropiate.
Determinarea volumului cu apă şi folie de material plastic (Fig. 1.48)
Se nivelează prin săpare o suprafaţă circulară orizontală cu diametrul minim de 150 cm,
corectându-i-se orizontalitatea şi planeitatea cu lata şi nivela. Pe suprafaţa astfel pregătită se aşează
un inel sau o ramă pătrată din lemn fasonat, cu înălţimea de 10 cm şi grosimea de 5 cm. În interiorul
inelului (ramei) se sapă o groapă cu o adâncime de 40-60 cm. Materialul rezultat din săpătură se
cântăreşte imediat determinându-i-se greutatea G. Pentru aflarea volumului gropii, pe suprafaţa
interioară a acesteia se aşează o folie de material plastic ale cărei margini se petrec peste faţa
superioară a inelului (ramei). Se toarnă în groapă un volum de apă V
1
la nivelul feţei superioare a
inelului.
Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

58


Figura 1.48

Volumul gropii se determină cu relaţia:
3
1 2
dm V V V ( = −
¸ ¸

în care V
2
este volumul interior al inelului.
Pentru fiecare încercare se determină γ cu relaţia:
G
V
γ =
Metoda este indicată în cazul pământurilor necoezive cu dimensiunea maximă a particulei
100 mm.

Determinarea volumului pe cale topografică
Se nivelează o suprafaţă circulară orizontală cu diametrul minim de 400 cm pe care, după
trasare şi marcare prin dulapi de lemn, se sapă o groapă cu dimensiunile în plan de 200 x 300 cm şi
adâncimea de 100 ... 250 cm.
Dacă după evacuarea materialului, în pereţii gropii rămân părţi de blocuri proeminente,
acestea se înlătură împreună cu materialul rezultat din săpătură. Se află greutatea G a materialului
săpat. Determinarea volumului V al gropii se face cu mijloace topografice, executând cu nivela şi
mira profiluri transversale din 10 în 10 cm. Golurile rămase în pereţii gropii se măsoară separat.
Metoda este aplicată la terasamente din anrocamente (blocuri de rocă) şi balast, cu
dimensiunea maximă peste 100 mm (la diguri, baraje).

Metode cu izotopi radioactivi:
Pentru determinarea operativă a greutăţii volumice pe teren se utilizează densimetre cu
izotopi radioactivi. Acestea conţin o sursă de radiaţii gama emise de Cesiu 137 şi un contor Geiger
(Fig. 1.49).

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

59

Figura 1.49

La trecerea prin pământ, intensitatea radiaţiilor scade. Pierderea de energie depinde de starea
de îndesare, deci de greutatea volumică a mediului străbătut. Densimetrele se etalonează în
laborator, stabilindu-se pentru tipul de pământ dat relaţia între greutatea volumică şi numărul de
radiaţii pe minut. În figura 1.49 se arată schema unui densimetru sondă, pentru măsurători în
adâncimea stratului şi a unui densimetru placă pentru măsurarea greutăţii volumice la suprafaţa
stratului.


1.8.3. GRADUL DE SATURAŢIE

Se defineşte ca raport între volumul apei conţinute în porii pământului şi volumul total al
porilor din acel pământ.
Se consideră cubul cu latura 1 (Fig. 1.50).


Figura 1.50
w
r
p
V
S
V
= (1.17)
%
100
w
w w s s
r
s s w w
G
G w
S
e V G e e
γ γ γ
γ γ
= = ⋅ = ⋅
⋅ ⋅ ⋅

%
100
s
r
w
w
S
e
γ
γ
= ⋅

(1.18)


Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

60
sat
100
%
1
100
w
s
w
w
s
s
G
w
G
n
e
w
n
γ
γ
γ
γ
=


= =
| |
− ⋅
|
\ ¹


Rezultă ca S
r
mai poate fi definit şi sub forma:
sat
%
%
r
w
S
w
= (1.19)
Clasificarea pământurilor în funcţie de gradul de saturaţie:

S
r
< 0,4 pământ uscat
0,4 < S
r
< 0,8 pământ umed
0,8 < S
r
< 1 pământ foarte umed
S
r
= 1 pământ saturat

În cazul pământului saturat (S
r
= 1) există o relaţie directă între indicele porilor şi umiditate:

%
100
s
w
w
e
γ
γ
= ⋅ (1.20)
Deci, cu cât pământul are porozitate mare, cu atât umiditatea este mai mare.
Pentru micşorarea volumului de goluri trebuie evacuată apa din pori.


1.9. IDENTIFICAREA, CLASIFICAREA I DESCRIEREA PĂMÂNTURILOR

Noţiunile prezentate în acest capitol formează baza pentru identificarea, clasificarea şi
descrierea pământurilor, care reprezintă un obiectiv major al investigării terenului de fundare.
Pentru identificarea naturii pământurilor, criteriile utilizate sunt granulozitatea (la toate
pământurile) şi plasticitatea (la pământurile fine, care conţin particule sub 0,063 mm). Se pot
adăuga, după caz, şi alte criterii de identificare ca de exemplu conţinutul de materii organice.
Pentru identificarea stării pământurilor, criteriile de bază sunt starea de îndesare la
pământurile necoezive şi consistenţa la pământurile coezive.
Principiile pentru clasificarea pământurilor sunt date în SR EN 14688-2:2005.
Pentru descrierea pământurilor, alături de principalele caracteristici ale materialului cum
sunt granulozitatea şi plasticitatea, care dau numele pământului, se adaugă caracteristici secundare,
ca de pildă culoarea pământului, forma particulelor. Descrierea poate cuprinde, de asemenea,
elemente de caracterizare a masei de pământ, de exemplu consistenţa recunoscută in situ precum şi
detalii geologice de macrostructură, cum ar fi prezenţa unor straturi fine de nisip sau praf într-o
argilă, fisuri umplute cu praf la argilă, mici lentile de argilă într-un nisip, incluziuni organice sau
găuri de rădăcini.
Un exemplu de descriere a unui pământ:
Praf argilos; gălbui; plasticitate redusă, procent scăzut de nisip fin; numeroase găuri verticale
de rădăcini; vârtos; loess.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

61






Capitolul 2

APA ÎN PĂMÂNT

Principalele varietăţi de apă în pământ, care influenţează comportarea pământurilor ca teren
de fundare sau ca material de construcţie pentru lucrări de pământ, sunt: apa capilară, apa
adsorbită şi apa liberă.
Apa capilară şi apa adsorbită reprezintă apa reţinută.
În anumite condiţii, în pământ apa se poate găsi şi sub formă solidă.


2.1. APA REŢINUTĂ

2.1.1. APA CAPILARĂ

Întrucât pământurile reprezintă medii discrete formate din particule, spaţiile dintre particule
– porii – sunt interconectate astfel încât apa poate trece de la zonele cu presiune mare la cele cu
presiune mică. Nivelul la care presiunea apei din pori este egală cu presiunea atmosferică se
numeşte nivelul apei subterane sau nivel freatic. Este locul geometric al nivelelor la care se ridică
apa în puţurile de observaţie forate în teren. Dacă toată apa cuprinsă în pământ ar fi supusă doar
forţelor gravitaţionale, pământul aflat deasupra nivelului freatic ar fi perfect uscat. În realitate, orice
pământ este complet saturat pe o anumită distanţă h
c
deasupra nivelului apei subterane. (Fig. 2.1)


Figura 2.1

Fenomenul se datorează existenţei unor forţe de tensiune superficială, care atrag de
particulele minerale apa numită apă capilară. În mod simplificat, porii pământului pot fi imaginaţi
ca nişte tuburi capilare de dimensiuni variabile, în care apa se ridică la o înălţime numită înălţimea
de ridicare capilară h
c
. În zona de saturare capilară toţi porii sunt plini cu apă. Deasupra acesteia se

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

62
mai disting două zone: zona de saturare capilară parţială şi zona discontinuă, în care există în
diferite puncte apă capilară de contact unind particulele.
Orice variaţie a nivelului apei subterane este însoţită de mişcări ale zonelor capilare.

Ridicarea teoretică şi ridicarea observată a apei capilare în pământuri

Este cunoscut fenomenul de capilaritate, de ridicare a apei în tuburile subţiri numite tuburi
capilare (Fig. 2.2). Dacă se introduce într-un vas cu apă un astfel de tub, tensiunea superficială va
susţine apa la o înălţime h
c
deasupra nivelului apei din vas. La partea superioară apa astfel susţinută
are forma unei cupe, meniscul capilar, care întâlneşte pereţii tubului sub un unghi α.
«
Figura 2.2

Se consideră echilibrul coloanei de apă capilară:

( )
2
c w
d / 4 h dcos T π γ =π α (2.1)
unde T este tensiunea superficială la interfaţa apă-aer, acţionând pe circumferinţa tubului. Pentru
apa la 20°C, T este de circa 73 dyne/cm sau 0,074 N/m.
Admiţând un tub de sticlă curat şi apa pură α = 0, cos α =1, iar h
c
devine:
( ) ( ) 4 / 2
c w w m
h T d T r γ γ = = (2.2)
Ridicarea capilară este invers proporţională cu diametrul tubului capilar.
Pentru T = 0.074 N/m şi
4 3
10 N/ m
w
γ =

( ) ( ) [ ] ( )
5
3 10 m in m 0, 03m in mm
c
h d d

(
= = ( (
¸ ¸ ¸ ¸
¸ ¸
(2.3)
Analogia dintre porii pământului şi tuburile capilare permite explicarea fenomenelor de
capilaritate observate în pământuri.
Pentru aplicarea relaţiei (2.3) este necesar să se precizeze diametrul tuburilor capilare pe
care le reprezintă porii.
Se admite că la pământuri diametrul mediu al porilor este de cca. 1/5 din diametrul d
10
al
pământului.
Fie
10
2 d µ = = 0,002 mm

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

63
d
c
= 0,2 d
10
= 0.2 x 2 x 10
-3
mm
Aplicând relaţia (2.3) se obţine ridicarea capilară:
h
c
= 0,03 m/(0.2 x 2 x 10
-3
mm) = 75 m

Asemenea înălţimi nu sunt niciodată întâlnite în natură. Aceasta se explică prin faptul că în
pământurile foarte fine forţele de adsorbţie dintre particulele active de pământ şi apă şi forţele
osmotice proprii fazei lichide sunt mult mai mari decât forţele de tensiune superficială. Pe de altă
parte, straturile de apă adsorbită din jurul particulelor obturează porii şi împiedică ridicarea apei
capilare.
Totuşi în pământurile fine (prafuri, argile) înălţimile de ridicare capilară sunt mari, după cum
se constată din tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Înălţimea aproximativă de ridicare capilară în diferite pământuri, în m
Starea
pământului
Tipul de pământ
Afânat Îndesat
Nisip mare 0,03 – 0.12 0,04 – 0,15
Nisip mediu 0,12 – 0.50 0,35 – 1,10
Nisip fin 0,30 – 2.00 0,40 – 3,50
Praf 1,50 – 10,0 2,50 – 12,0
Argile 10 ≥

Coeziunea aparentă datorată apei capilare

Tensiunea din apa capilară trage particulele de pământ una faţă de cealaltă (Fig. 2.3),
generând ceea ce se numeşte coeziune aparentă. I se spune astfel deoarece dispare la uscarea sau
inundarea pământului.
O altă manifestare a coeziunii aparente survine la descărcarea nisipului umed dintr-o
basculantă. Se formează o structură în fagure (Fig. 2.3) în care particulele sunt ţinute împreună de
meniscurile capilare. Deşi foarte afânată, structura este destul de stabilă atât timp cât sunt prezente
meniscurile capilare. Prin inundare, care duce la ruperea meniscurilor capilare, se produce o
micşorare considerabilă a volumului.



Figura 2.3

O regulă practică: se va evita întotdeauna procurarea nisipului umed la volum, deoarece
materialul are porozitate mare, şi se va cumpăra la greutate.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

64
Existenţa apei de saturare capilară şi, implicit, a coeziunii aparente, explică de ce părţi ale
plajelor de nisip constituie piste excelente pentru maşini, chiar maşini de curse (Fig. 2.4).


Figura 2.4


2.1.1. APA ADSORBITĂ

În Capitolul 1 au fost arătaţi factorii care determină formarea stratului de apă adsorbită care
înconjoară particulele de argilă. S-a arătat, de asemenea, că proprietăţile apei adsorbite sunt net
diferite de cele ale ape libere. Apa adsorbită este puternic reţinută de particula minerală, iar
îndepărtarea ei se poate obţine doar prin uscare la 105°C. Moleculele de apă adsorbită se pot mişca
relativ uşor paralel cu suprafaţa particulei, dar mişcarea lor normal faţă de suprafaţă este limitată.
Prezenţa apei adsorbite conferă pământurilor argiloase proprietăţile caracteristice, în primul rând
plasticitatea şi coeziunea.
Mărimea şi natura particulelor de argilă împreună cu natura stratului de apă adsorbită
determină şi influenţează plasticitatea. Pentru ca un pământ să se afle în stare plastică, acea stare în
care îşi poate păstra noua formă atunci când este presat sau modelat, forţele nete de inter-acţiune
trebuie să permită particulelor să se mişte una în raport cu cealaltă, menţinându-şi totodată
coeziunea. Rolul apei adsorbite este asemănător cu al unui lubrifiant. Reducerea umidităţii conduce
la o diminuare a grosimii stratului de cationi şi la o creştere a forţelor nete de atracţie dintre
particule, iar la un anumit moment atracţia este atât de puternică încât particulele nu mai pot luneca
uan prin raport cu cealaltă. S-a atins limita de plasticitate, pământul trece în stare tare. Dimpotrivă,
atunci când umiditatea creşte în asemenea măsură încât dispare coeziunea, amestecul se comportă
ca un lichid vâscos, care curge sub propria greutate. S-a atins limita de lichiditate.
Coeziunea este atribuită atracţiei dintre particule rezultată din forţele Van der Wasls,
afinităţii pentru unii cationi de schimb din apa din pori şi legăturilor muchie-pe-faţă produse de
sarcinile pozitive la muchiile unor particule şi de sarcinile negative de pe feţele altor particule. În
unele lucrări, coeziunea datorată apei adsorbite este denumită coeziunea moleculară sau sticţiune.
După cum s-a arătat în Capitolul 1, unele pământuri pot avea şi o coeziune datorată
legăturilor de cimentare dintre particule, denumită coeziune structurală.


2.1.3. DEPLASAREA APEI REŢINUTE ÎN PĂMÂNT

Înainte de a examina deplasarea în pământ a apei reţinute, care încorporează apa capilară şi
apa adsorbită, este necesar de a introduce conceptul de potenţial de umiditate al pământului, numit
şi sucţiune.
Potenţialul de umiditate se exprimă drept tracţiunea maximă H, în cm de apă, pe care o
exercită scheletul pământului asupra apei şi care corespunde diferenţelor de presiune în lungul

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

65
interfeţei aer/apă la meniscuri. Valoarea lui H se exprimă uneori prin logaritmul său zecimal, numit
pF. De pildă, un pF = 4 la un pământ înseamnă că tracţiunea maximă exercitată de faza solidă a
acelui pământ asupra apei este echivalentă cu 10 000 m de apă sau cu circa 1 MN/m
2
. Ţinând seama
că rezistenţa la tracţiune a apei este de ordinul 2 000 MN/m
2
, rezultă că valoarea maximă absolută a
lui pF este de circa 7.
Potenţialul de umiditate depinde de tipul pământului, mai precis de mărimea particulelor, de
compoziţia mineralogică, de densitate şi structură, precum şi de umiditate, gradul de saturaţie şi
concentraţia de ioni. Potenţialul de umiditate variază, de asemenea, cu presiunea şi temperatura,
incluzând în natura lui forţele de tensiune superficială, forţele osmotice datorate concentraţiei de
ioni precum şi forţele de adsorbţie (când sunt prezente minerale active).
Potenţialul de umiditate sau sucţiune se determină în laborator cu aparate numite
capilarimetre sau sucţiometre.


Figura 2.5
1 – proba de pământ; 2 – apă; 3 – manometru cu mercur

Un model simplu este arătat în figura 2.5. Proba de pământ plasată într-o cupă este adusă în
contact direct cu apa dintr-un tub flexibil, care la celălalt capăt este legat cu un manometru cu
mercur prin care se măsoară tracţiunea maximă sau sucţiunea, în cm de mercur, pe care proba o
exercită asupra apei. Se iau probe succesive din acelaşi pământ la diferite umidităţi, obţinându-se
curbe de sucţiune. În figura 2.10 sunt reprezentate asemenea curbe de sucţiune pentru patru
pământuri, în sistemul de coordonate w% - pF.
Diferenţa potenţialului de sucţiune a două straturi adiacente de pământuri sau a două zone
din acelaşi strat produce curgerea apei. În general, apa circulă de la regiunile de sucţiune mică spre
regiunile de sucţiune mare până când ambele regiuni ating aceiaşi valoare pF. Dacă cele două
regiuni considerate au elevaţii diferite, deci un potenţial gravitaţional diferit, curgerea va avea loc
până când diferenţa în sucţiune egalează diferenţa în elevaţie între punctele considerate. Dacă, de
exemplu, argila plastică B este vecină cu nisipul argilos A la acelaşi nivel (Fig. 2.6) şi ambele au o
umiditate iniţială de 20 %, apa va curge de la nisip la argilă pănâ când ambele pământuri vor atinge
aceeaşi valoare pF. Aşa se explică de ce lentilele de nisip într-un strat de argilă au întotdeauna
umidităţi mult mai mici decât argila care le înconjoară sau de ce, în general, sunt de aşteptat variaţii
de umiditate într-un strat de pământ aflat deasupra unei baze cu un potenţial de umiditate diferit.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

66
Asemenea fenomene sunt avute în vedere la proiectarea îmbrăcăminţilor de şosele şi piste aviatice,
care pot suferi creşteri mari de umiditate dacă potenţialul lor de umiditate este mai mare decât cel al
pământului din jur. Un alt exemplu îl reprezintă barajele de pământ cu sâmbure impermeabil
(Fig. 2.7) unde se poate manifesta sifonarea capilară prin migrarea apei de la zona de sucţiune mică
spre zona de sucţiune mare, avânt drept consecinţă pierderi mari ale apei din lacul de acumulare.


Figura 2.6
A – nisip argilos; B – argilă nisipoasă; C – argilă cu plasticitate redusă;
D – argilă cu plasticitate mare

Sucţiunea plantelor este mare, putând depăşi 3 MN/m
2
, provocând mişcări importante ale
apei din pământurile adiacente, care se vor contracta producând fisurarea şi crăparea pereţilor
clădirilor adiacente. Trebuie ca fundaţiile clădirilor să rămână în afara zonei de pătrundere a
rădăcinilor diferiţilor copaci.
Două tipuri particulare de deplasare a apei reţinute sunt termo-osmoza şi electro-osmoza.
Termo-osmoza este un fenomen analog curgerii prin convenţie a lichidelor: apa migrează de
la zona mai caldă a unui masiv de pământ spre zona mai rece. Mişcări de acest fel ale apei au, după
cum se va arăta, un rol important în mecanismul de îngheţ al pământului.
Electro-osmoza este fenomenul de deplasare a apei între doi electrozi înfipţi în pământ şi
conectaţi la bornele unei surse de curent continuu. Cationii hidrataţi aflaţi în apa din pământ se
deplasează spre catod, determinând o creştere importantă a umidităţii în acea zonă.


Figura 2.7
1 – baraj de pământ (partea amonte); 2 – baraj de pământ (partea aval);
3 – zona de sucţiune mică; 4 – zona de sucţiune mare

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

67
2.1.4. FENOMENE HIGRO-TERMICE ÎN PĂMÂNTURI

Contracţia, micşorarea volumului pământurilor coezive odată cu reducerea umidităţii, poate
fi explicată atât pe seama apei capilare cât şi pe seama apei adsorbite. Pentru a explica modul în care
presiunile capilare pot produce contracţia pământurilor argiloase, Terzaghi a propus analogia cu un
tub orizontal având pereţi elastici compresibili (Fig. 2.8). Iniţial, tubul este umplut cu apă iar razele
meniscurilor sunt foarte mari. Pe măsura evaporării, curbura meniscurilor creşte şi, drept consecinţă,
cresc atât presiunea în apă cât şi presiunea capilară în tub, raza tubului se micşorează iar
comprimarea pereţilor elastici ai tubului duce la contracţia acestuia atât longitudinală cât şi
transversală. Situaţia limită se produce atunci când raza meniscului devine egală cu raza tubului,
presiunea negativă în tubul capilar fiind egală cu valoarea corespunzătoare razei tubului iar pereţii
tubului comprimaţi corespunzător condiţiei de echilibru între rigiditatea pereţilor şi forţele capilare.
Prin imersarea tubului în apă, meniscurile capilare se rup iar tubul se dilată în absenţa forţelor
capilare.

Figura 2.8

Există o asemănare între fenomenele de uscare într-un tub şi cele care au loc într-o probă
saturată de pământ. Supusă lent uscării, proba va forma meniscuri capilare între particule, care vor
creşte eforturile dintre particule şi vor reduce volumul probei. Pe măsură ce contracţia continuă,
meniscurile devin mai mici iar presiunile capilare cresc, determinând micşorarea în continuare a
volumului. Procesul continuă până când se atinge o presiune capilară limită determinată de
potenţialul de umiditate al pământului. Dincolo de acest punct, meniscurile încep să se retragă spre
interiorul probei, provocând o schimbare caracteristică a culorii la faţa probei. Nu mai are loc o
creştere în continuare a presiunii capilare şi nici o reducere a volumului. Punctul în care încetează
reducerea volumului, la care pământul are încă un grad de saturaţie de 100%, se numeşte, după cum
s-a arătat, limită de contracţie w
s
. Pentru majoritatea pământurilor, limita de contracţie variază într-
o gamă restrânsă de valori, între 7% şi 14%, putând creşte la pământurile supuse unor cicluri
numeroase de umezire-uscare până la valori apropiate de limita de plasticitate.
Mecanismul contracţiei poate fi explicat şi prin intermediul apei adsorbite. Fie o probă de
argilă saturată (Fig. 2.9). Straturile de apă adsorbită care înconjoară particulele de argilă sunt ţinute
de forţele de adsorbţie. Când apa de la suprafaţa probei începe să se evaporeze, are loc o reducere a
grosimii stratului de apă adsorbită al particulelor în contact cu atmosfera şi o creştere a atracţiei apei
de către aceste particule. Se produce o migrare a apei adsorbite de la următorul şir de particule, în
virtutea diferenţei de potenţial de umiditate, şi apoi în continuare, ca un fel de reacţie în lanţ care se
opreşte la atingerea unui nou echilibru, atunci când umiditatea pământului devine egală cu limita de
contracţie w
s
.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

68
Umflarea este fenomenul invers contracţiei şi care poate fi de asemenea explicat prin
intermediul apei capilare sau al apei adsorbite. La o probă uscată, umiditatea va creşte prin
îmbibarea apei condensată la meniscurile capilare. Aceasta se va întâmpla doar în parte datorită
diminuării presiunii capilare şi revenirii elastice şi scheletului pământului. Cea mai mare parte a
umflării se va datora în mod normal refacerii straturilor de apă adsorbită din jurul particulelor de
pământ (Fig. 2.13 b), fenomen invers celui ilustrat în fig. 2.13 a. În cazul argilelor
montmorillonitice, umflarea se datorează în principal adsorbţiei de apă între lamelele individuale.


Figura 2.9

Umflarea este un fenomen strâns legat de activitatea mineralelor din care sunt alcătuite
pământurile. Între factorii care influenţează umflarea, cel mai important este potenţialul de
umiditate al pământului în stare uscată şi presiunile care se exercită asupra stratului sau probei. Cu
cât o probă este mai uscată iar presiunea la care este supusă este mai redusă, cu atât este de aşteptat
să se producă o umflare mai mare.

Atât umflarea cât şi contracţia sunt exprimate convenţional în procente din volumul iniţial al
probei. Potenţialul de umflare se determină de obicei în laborator prin încercarea de umflare liberă,
în care o probă introdusă într-un inel care împiedică deformarea laterală este aşezată pe o piatră
poroasă aflată în contact cu apa, măsurându-se creşterea de volum datorată creşterii umidităţii.
Aplicându-se o presiune asupra probei, umflarea se reduce. Presiunea necesară a fi aplicată pentru a
anula umflarea se numeşte presiune de umflare.

Când o probă de pământ uscată dincolo de limita de contracţie, este inundată sau submersată,
umflarea nu se mai produce. Coborârea sub limita de contracţie înseamnă prezenţa de aer în porii
pământului. Apa care pătrunde în probă comprimă aerul din pori, provocând desfacerea completă a
probei în mici bulgări. Fenomenul poartă marele de desfacere în apă şi este curent întâlnit în natură,
stând la originea ruperii şi lichefierii pământurilor uscate, lipsite de vegetaţie, din zonele aride, în
cursul sezonului de ploi, atunci când pământul aflat la suprafaţă este o argilă. Desfacerea în apă
reprezintă un mijloc simplu de a distinge între un pământ şi o rocă. Rocile nu se desfac în apă, spre
deosebire de pământuri, întrucât într-o bucată de rocă coeziunea internă este suficient de puternică
pentru a rezista forţelor capilare.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

69
2.2. APA LIBERĂ

2.2.1. CURGEREA APEI ÎN PĂMÂNTURI

Apa liberă este apa care se deplasează în pământ sub influenţa gravitaţiei. Se numeşte apă
liberă deoarece spre deosebire de apa adsorbită care este reţinută de particulele de pământ la
suprafaţa lor prin forţe de natură electromoleculară şi de apa capilară care este reţinută de particule
prin forţe de natură fizică (forţe de tensiune superficială), apa gravitaţională este liberă faţă de
scheletul mineral, fiind prezentă în special în porii pământurilor necoezive.
O parte din apa care cade în condiţii naturale pe suprafaţa terenului se infiltrează în pământ
şi poate forma deasupra unui strat impermeabil o pânză de apă subterană. Prima pânză de apă
subterană se numeşte pânză freatică.
Pentru determinarea caracteristicii pânzei de apă se urmăreşte nivelul la care se ridică apa în
ţevi introduse în pământ care îndeplinesc rolul unor tuburi piezometrice (Fig. 2.10).



Figura 2.10

În funcţie de natura terenului şi de condiţiile de formare, pe un amplasament se pot întâlni
una sau mai multe pânze de apă subterană. Se deosebesc:

− pânze de apă cu nivel liber
− pânze de apă sub presiune.

La pânza cu nivel liber, nivelul apei în tubul piezometric nu depăşeşte nivelul la care s-a
întâlnit apa.
După cum s-a arătat la 2.1.1, deasupra nivelului apei subterane există apă care se ridică prin
capilaritate.
Pânza de apă liberă sub presiune se recunoaşte atunci când apa se ridică mai sus de nivelul
la care a fost interceptată (Fig. 2.11).
Stratul artezian reprezintă un caz particular al straturilor de apă sub presiune, când apa
interceptată se ridică deasupra nivelului terenului.
Nivelul apelor freatice are variaţii mari determinate de precipitaţii, temperatură, evaporare,
drenaj, puţuri, lucrări hidrotehnice, legătura cu cursul apelor curgătoare. Se urmăreşte, pe cât
posibil, ca fundarea construcţiilor să se facă deasupra nivelului apelor subterane, pentru a se evita

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

70
dificultăţile de execuţie şi exploatare care pot apărea atunci când se fundează sub nivelul apei.
În pământuri, apa liberă curge de la zonele cu presiune mai mare spre zonele cu presiune mai
mică, în virtutea forţelor gravitaţionale.


a) b)
Figura 2.11

Când se abordează problema curgerii apei în pământ se obişnuieşte să se exprime presiunea
printr-o înălţime de presiune echivalentă, în metri coloană de apă. Potrivit relaţiei stabilită de
Bernoulli, înălţimea de presiune totală, h, care produce curgerea apei, are trei componente:
2
w
2
el
u v
h h
g
= + +
γ
(2.4)
unde h
el
este elevaţia, care defineşte poziţia punctului considerat faţă de un plan de referinţă
arbitrar;
u/γ
w
= h
p
este înălţimea datorată presiunii u a apei din pori (h
el
şi h
p
reflectă energia
potenţială în apă).
v
2
/2g = h
v
este înălţimea de presiune datorată vitezei de curgere v a apei.
În majoritatea problemelor de curgere a apei în pământuri, v este suficient de mică pentru a fi
neglijată. De exemplu, la o viteză de curgere de 0,1 m/s, care este o viteză mare pentru pământuri,
înălţimea de presiune h
v
este de numai 0,5 mm.
Prin neglijarea lui hs, relaţia (2.4) devine
h = h
el
+ h
p
(2.5)
întrucât suma elevaţiei şi a înălţimii de presiune este nivelul piezometric, la curgerea apei în
pământ nivelul piezometric şi înălţimea totală h sunt echivalente. Pentru ca apa să curgă între două
puncte, este necesar ca între acestea să existe o diferenţă de nivel piezometric.
Fie capul considerat în fig. 2.10, în care prin tuburi piezometrice se măsoară nivelul
piezometric în punctele A şi B.
Apa se deplasează între A şi B doar dacă h
A
≠ h
B
. În acest caz există un regim hidrodinamic.
Dacă h
A
=h
B
există un regim hidrostatic.
Experienţe efectuate de Reynolds spre sfârşitul sec. XIX au evidenţiat două tipuri distincte
de curgere a apei, denumite curgere laminară şi curgere turbulentă.
Curgerea laminară este o curgere ordonată, în straturi, fiecare particulă de apă deplasându-
se în lungul unor linii care nu se interacţioneză niciodată cu liniile urmate de alte particule. Există o
anumită viteză critică, definită printr-un număr Reynolds de aproximativ 2000, dincolo de care
curgerea încetează a mai fi laminară. La curgerea apei prin pământuri, vitezele apei sunt atât de

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

71
mici, încât curgerea este aproape întotdeauna laminară. Apariţia curgerii turbulente este posibilă
doar în pământuri grosiere mari de tipul blocurilor, bolovănişurile, în umpluturi din anrocamente
sau în roci cu caverne cum sunt calcarele.
O altă ipoteză curent admisă este aceea că la pământuri curgerea se face în regim permanent,
adică intensitatea vitezei apei în orice punct este independentă de timp.
Traseele pe care le descriu moleculele de apă într-o curgere laminară în regim permanent se
numesc linii de curent.
Câmpul liniilor de curent poate avea diferite forme.
Curgerea este lineară dacă liniile de curent sunt paralele (Fig. 2.12 a), şi bi-demensională
dacă liniile de curent sunt curbe în planuri paralele (Fig. 2.12.b).
Majoritatea problemelor de curgere a apei în pământuri sunt tri-dimensionale, totuşi ele sunt
reduse în mod frecvent la probleme bi-dimensionale. Două cazuri particulare de curgere tri-
dimensionale sunt curgerea radială (Fig. 2.12 c) şi curgerea sferic-simetrică (Fig. 2.12 d).



a) b) c) d)
Figura 2.12


2.2.2. PERMEABILITATEA PĂMÂNTURILOR

Pentru studiul mişcării apei prin medii poroase se utilizează un dispozitiv experimental
(Fig. 2.13) alcătuit dintr-un vas cilindric cu o probă de pământ, aflat între două vase cu apă.




Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

72
Figura 2.13
Atât timp cât se menţine o diferenţă de nivel între cele două vase, apa circulă. Se exprimă h
e

şi h
p
pentru patru puncte caracteristice pe traseul dintre cele două vase: punctele de intrare şi ieşire a
apei din dispozitivul experimental (A,B) şi punctele de intrare şi ieşire a apei din probă (C,D).

Punct A C D B
h
e
H
A
H
C
H
D
H
B

h
p
0 H
A
– H
C
H
B
- H
D
0
h
t
H
A
H
A
H
B
H
B


Se constată că circulaţia apei se produce fără pierdere de energie de la A la C şi de la D la B.
Pierderea de energie are loc pe porţiunea CD şi se datorează frecării dintre apă şi particulele de
pământ, fiind egală cu diferenţa de nivel piezometric h.
Experimentul pune în evidenţă faptul că debitul q de apă care trece în unitatea de timp de la
A la B este direct proporţional cu diferenţa de nivel h şi cu aria secţiunii probei şi invers
proporţional cu lungimea l a probei. Pe baza unor încercări în diapozitive de acest fel, Darcy a
stabilit legea care-i poartă numele:

v k i = ⋅ (2.6)


unde: v - viteza medie de curgere a apei prin pământ,
k - coeficient de permeabilitate al pământului [k] = cm/s,
i - gradientul hidraulic sau panta hidraulică; se defineşte ca raportul
dintre diferenţa de nivel piezometric h între două puncte şi
drumul l străbătut de apă între cele două puncte.
h
i =
l
(2.7)
0 i ≠ atunci când există diferenţă de nivel.
Legea lui Darcy este valabilă în cazul unei curgeri laminare
Debitul unitar, în unitatea de timp:
q A v A k i = ⋅ − ⋅ ⋅ (2.8)

Debitul total, corespunzător unui timp t:
Q q t A k i t = ⋅ = ⋅ ⋅ ⋅ (2.9)
Dacă 1 A i t Q k = = = =
Coeficientul de permeabilitate k poate fi definit drept cantitatea de apă care se scurge printr-
o secţiune unitară, normală pe linia de curent, în unitatea de timp, sub un gradient hidraulic unitar.
În expresia de mai sus v este viteza aparentă deoarece s-a considerat că apa circulă prin toată
secţiunea A. În realitate, apa circulă doar prin porii pământului, astfel încât viteza reală v
r
are
expresia:

%
100
r
v
v
n
= unde n % este porozitatea probei.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

73
Pentru mişcarea turbulentă nu se poate aplica legea lui Darcy.
Determinarea coeficientului de permeabilitate se poate face prin:
− încercări de laborator
− încercări pe teren
− calcul cu relaţii empirice.

Încercările în laborator se efectuează în aparate numite permeametre.

Permeametrul cu gradient constant
Prin probă trece un curent de apă sub gradient constant (diferenţa de nivel piezometric este
constantă).
Acest tip de permeametru poate fi:

− fără sucţiune (utilizat la pământuri necoezive)
− cu sucţiune (utilizat la pământuri coezive).

Schema permeametrului cu nivel constant cu sucţiune este prezentată în figura 2.14.
Prin deschiderea robinetului de la baza vasului în care se află proba, apa este lăsată să
filtreze prin probă. Se măsoară debitul Q filtrat în timpul t:
Q A k i t = ⋅ ⋅ ⋅ (2.9)
în care:
A - secţiunea probei

1
h
i =
l
- la permeametrul fără sucţiune
1 2
h h
i
+
=
l
- la permeametrul cu sucţiune
l - lungimea probei.
Din relaţia (2.9) se obţine k.



Figura 2.14

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

74

Permeametrul cu nivel (gradient) variabil (Fig. 2.15)


Figura 2.15

h
0
- nivel iniţial al apei
h
f
- nivel final al apei
i = h/L - panta hidraulică (gradientul variabil).
Denivelarea dh se produce într-un timp dt .
Q A dh A k i dt = ⋅ = − ⋅ ⋅ ⋅ (2.10)
dh k i dt = − ⋅ ⋅
h
dh k dt = − ⋅ ⋅
l

dh k
dt
h
= − ⋅
l

[ ]
f
0
h
h
k
lnh t = ⋅
l
(2.11)

Determinarea constă în înregistrarea timpului t necesar pentru producerea unei denivelări de
la h
0
la h
f
. Metoda este utilizată la pământuri mai puţin permeabile.
k depinde de natura lichidului care trece prin proba de pământ (de vâscozitatea şi greutatea
specifică).
În funcţie de temperatura la care se face determinarea, se defineşte coeficientul de
permeabilitate la o temperatură etalon de 20
o
C, cu relaţia:
20
20
t
t
k k = ⋅
o o
o
o
(2.12)

Determinarea coeficientului de permeabilitate k prin încercări pe teren
Pomparea de probă
Se execută un puţ filtru care, dacă ajunge la stratul impermeabil, poartă numele de puţ
perfect. La baza puţului se introduce sorbul unei pompe. În urma pompării din puţ a unui debit de

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

75
regim, se produce o coborâre a nivelului pânzei freatice.
Pentru a deduce ecuaţia suprafeţei denivelate a apei se consideră un cilindru imaginar de
rază x şi înălţime z. Cantitatea de apă care se infiltrează în puţ în unitatea de timp este egală cu
cantitatea de apă care se infiltrează prin suprafaţa laterală a cilindrului imaginar:

q a k i 2 x z k i π = ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ (2.13)
dz
i sin
d
α = =
l


dar fiind mic sin tg α α α ≅
deci
dz
i
dx
=
2
dz
q x z k
dx
π = ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ (2.14)
2
q dx
z dz
k x π
⋅ = ⋅


2
ln
2 2
z q
x C
k π
= +

(2.15)

Pentru aflarea constantei de integrare se pune condiţia pe contur:

- pentru x = r; z = h

2
ln
2 2
h q
r C
k π
= + (2.16)

Se scade (2.16) din (2.15) pentru se elimina C, rezultând ecuaţia suprafeţei denivelate a apei
subterane:
2 2
ln
q x
z h
k r π
− = (2.17)

Pentru aflarea lui k este necesară determinarea prin măsurători a coordonatelor unui punct al
suprafeţei apei.

În acest scop, după începerea pompării se măsoară într-un puţ, numit puţ de observaţie,
(Fig. 2.16) amplasat la distanţa x
1
, denivelarea s
1
a suprafeţei apei.

Se calculează

1 1
z H s = −
2 2 1
1
ln
x q
z h
k r π
− =

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

76
( )
1
2 2
1
ln
x q
k
r z h π
=

(2.18)

Figura 2.16

Calculul coeficientului de permeabilitate pe baze empirice
Pentru nisipuri, Hazen a propus relaţia:
2 2
10
10 k d

= , în m/s
Unde d
10
este numit diametrul efectiv (cel care corespunde procentului 10% de pe curba de
granulozitate), în mm.
k nu este o constantă pentru un anumit pământ, ci depinde de mărimea porilor pământului, şi
de natura pereţilor lor, de mărimea, forma şi rugozitatea particulelor, de gradul particulelor de
uniformitate, de gradul de îndesare al pământului. Pământurile cu particule colţuroase au
permeabilitate mai redusă decât cele cu particule rotunjite.
În pământuri stratificate, permeabilitatea la curgerea paralelă cu direcţia de stratificaţie este
mai mare decât la curgerea perpendiculară pe această direcţie. Caracteristicile de macrostructură
influenţează de asemenea. Astfel, coeficientul de permeabilitate al unei argile fisurate este mult mai
mare decât al argilei nefisurate.
În tabelul 2.2 sunt date limitele de variaţie ale lui k, în m/s, pentru diferite pământuri.

Tabelul 2.2

Coeficientul de permeabilitate (m/s)

1 10
-1
10
-2
10
-3
10
-4
10
-5
10
-6
10
-7
10
-8
10
-9
10
-10

Pietrişuri curate
Nisipuri curate şi
amestecuri de
nisip-pietriş
Nisipuri fine,
nisipuri prăfoase,
prafuri nisipoase
Prafuri,
Prafuri argiloase
Argile prăfoase
(argilă 20%) şi
argile nefisurate
Argile uscate şi fisurate

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

77


2.2.3. ECUAŢIILE MICĂRII APEI PRIN PĂMÂNT
SPECTRUL HIDRODINAMIC

Se examinează mişcarea apei prin pământ în următoarele ipoteze:

− mediu omogen
− este valabilă legea lui Darcy
− lichidul se consideră omogen şi incompresibil
− nu se produc modificări de volum ale mediului poros în timpul curgerii.
Fie problema plană de curgere a apei.
Se consideră un element de laturi dx, dy (Fig. 2.17)
Se exprimă condiţia de continuitate pentru curgerea în regim permanent: cantitatea de apă
care intră în volumul de pământ este egală cu cantitatea de apă care iese din volumul de pământ.
1 1 1 1
y
x
x y x y
v
v
v dy v dx v dx dy v dy dx
x y
∂ | | ∂ | |
⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ = + ⋅ + + ⋅
| |

\ ¹
\ ¹
(2.19)
Ecuaţia de continuitate devine
0
y
x
v
v
x y


+ =
∂ ∂
(2.20)
Dar, după legea lui Darcy
(gradientul pozitiv corespunde unei scăderi a vitezei)
y y
h
v k
y

= − ⋅

(2.21)
x x
h
v k
x

= − ⋅




Figura 2.17

Înlocuind (2.21) în (2.20):
2 2
2 2
0
x y
h h
k k
x y
∂ ∂
+ =
∂ ∂
(2.22)
Dacă mediul este izotrop k
x
= k
y
= k. (coeficientul de permeabilitate identic în ambele

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

78
direcţii):
2 2
2 2
0
h h
x y
∂ ∂
+ =
∂ ∂
(2.23)
Mişcarea apei (sau a oricărui lichid incompresibil) prin pământ este descrisă de ecuaţia
(2.23) care este o ecuaţie de tip Laplace.
h este o funcţie armonică.
Pentru cazuri simple, integrarea ecuaţiei Laplace se face direct.
Fie cazul curgerii apei într-o singură direcţie (Fig. 2.18).



Figura 2.18
2
1 2 2
0; ;
h h
c h c x c
x x
∂ ∂
= = = ⋅ +
∂ ∂


Condiţii pe contur
x = 0 h = H
x = L h = 0
c
2
= H
1
h c x H = ⋅ +
1
0 c L H = ⋅ +
1
H
c
L
= −
H
h x H
L
= − + (2.24)
S-a obţinut ecuaţia unei drepte care exprimă variaţia înălţimii piezometrice h între punctele
C şi D.
Pentru cazul general, trebuie găsite două funcţii φ şi ψ care să îndeplinească condiţiile:
x y y x
v v v v
x y x y
φ φ ψ ψ ∂ ∂ ∂ ∂
= = − = =
∂ ∂ ∂ ∂
(2.25)
Care este semnificaţia curbelor φ ?
x
h
k
x x
φ ∂ ∂
= −
∂ ∂
(2.26)
Soluţia ecuaţiei Laplace:

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

79
( ) ,
x
k h x y c φ = − + (2.27)
Există o familie de curbe φ, curbe echipotenţiale, numite astfel deoarece toate punctele unei
curbe au aceeaşi înălţime piezometrică, acelaşi potenţial. φ este funcţia de potenţial.
Fie ( )
1 1
,
x
k h x y c φ = − + - o curbă a familiei
( )
1 1
, = constant
x
c
h x y
k
φ −
= (2.28)
Pentru a stabili semnificaţia curbelor ψ, se exprimă diferenţiala totală a lui ψ:
y x
d dx dy v dx v dy
x y
ψ ψ
ψ
∂ ∂
= + = − +
∂ ∂
(2.29)
Pentru ψ = constant, 0; 0
y x
d v dx v dy ψ = − + = (2.30)
− panta curbelor ψ
y
x
d
v
dy
dx
d
dx v
dy
ψ
ψ
ψ
| |
= =
|
\ ¹
(2.31)

Aşadar, curbele ψ descriu chiar traiectoriile particulelor de apă, numite linii de curent.
Şi curbele ψ formează o familie.
Pentru a stabili în ce raport se află cele două familii de curbe, se exprimă diferenţiala totală a
lui φ.
Relaţia ce există între cele două familii de curbe:

x y
d dx dy v dx v dy
x y
φ φ
φ
∂ ∂
= + = +
∂ ∂
, pentru ct; 0 d φ φ = =

− panta curbelor φ
x
y
v dy
dx v
ψ
| |
=
|
\ ¹
(2.32)

Din compararea lui (2.31) cu (2.32) rezultă că φ şi ψ se întâlnesc sub un unghi drept, sunt
deci curbe ortogonale.
Ansamblul acestor familii de curbe ortogonale constituie spectrul hidrodinamic al curgerii,
pe scurt spectrul hidrodinamic.
Cunoaşterea spectrului hidrodinamic este necesară în numeroase cazuri pentru determinarea
debitului ce se scurge pe sub o construcţie, a subpresiunii apei de-a lungul construcţiei şi a forţei
curentului în diferite puncte.
Pentru o problemă dată, rezolvarea problemei de mişcare constă în aflarea celor două familii
de curbe (Fig. 2.19).
În figura 2.20 sunt prezentate două cazuri particulare de spectre hidrodinamice pentru care
soluţiile s-au obţinut pe cale analitică prin integrarea ecuaţiei Laplace.

Metode pentru determinarea spectrului hidrodinamic
Metoda grafică de construire a spectrului se foloseşte când nu se pot afla expresiile analitice

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

80
ale curbelor şi când condiţiile de contur sunt simple şi cunoscute.

Figura 2.19

Pornind de la condiţiile de contur şi de la tipul de reţinere a apei se presupun nişte linii de
curent posibile şi se construiesc apoi liniile echipotenţiale, ortogonale pe primele (Fig. 2.21).




Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

81
Figura 2.20


Figura 2.21

Metoda modelării hidraulice (modelare fizică)
Se execută modelul la scară redusă, în canal vitrat, al construcţiei de pământ prin care are loc
scurgerea apei şi se determină direct înălţimea piezometrică prin tuburi piezometrice plasate în
nodurile unui caroiaj. După reprezentarea rezultatelor se construiesc prin interpolare liniile
echipotenţiale şi apoi liniile de curent.
Rezultatele sunt puternic influenţate de calitatea etanşării racordurilor dintre tuburile
piezometrice şi construcţia de pământ, de aceea metoda este utilizată mai ales în scopuri
demonstrative.
Metoda modelării prin analogie electro - hidro - dinamică (Fig. 2.22)
Este o modelare analogică. Ecuaţia Laplace caracterizează şi alte fenomene fizice, ca de
exemplu curgerea curentului electric printr-o placă de grosime uniformă. Pe baza analogiei cu acest
fenomen se confecţionează un model al lucrării de pământ din hârtie bună conducătoare de
electricitate. În puncte de potenţial cunoscut (pe contur, de exemplu) hârtia se vopseşte cu un lac
care menţine potenţialul electric la o anumită valoare.
Lăsând să treacă curentul, cu instalaţii speciale se măsoară potenţialul în anumite puncte
(nodurile unui caroiaj). Se obţin linii echipotenţiale care se consideră identice cu cele de la curgerea
apei.




Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

82
Figura 2.22
Metode numerice de calcul pentru integrarea ecuaţiei Laplace

Utilizarea spectrului hidrodinamic la determinarea debitului de apă care trece prin pământ
în condiţiile unei lucrări date
Se izolează un element din reţea (Fig. 2.23)


Figura 2.23

∆ h - înălţimea coloanei de apă care corespunde pierderii de presiune de la o linie
echipotenţială la alta.
i
h a
q A k i a i k k h
b b

= ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ ∆
Dar
h
h
N
φ
∆ =
în care N
φ
- numărul de trepte de pierdere de sarcină corespunzătoare
spectrului respectiv
Debitul total :
i C
a h
q q N k
b N
φ
= = ⋅ ⋅ ⋅

(2.33)
unde N
C
- numărul de canale (intervale dintre liniile de curent).
Dacă 1
C
N a
q k h
b N
φ
≈ = ⋅ ⋅ (2.34)


2.2.4. ACŢIUNEA MECANICĂ A APEI ASUPRA PĂMÂNTULUI

Apa în mişcare acţionează asupra scheletului printr-o forţă, denumită forţă hidrodinamică,
datorată frecării dintre particulele de apă şi pământ.
Se consideră un volum prismatic de pământ cu baza un pătrat de latură b şi înălţime h = 1,
străbătut de un curent de apă şi delimitat prin liniile de curent şi echipotenţiale (Fig. 2.24).
Forţa corespunzătoare feţei AB :
1
1
w
h b γ ⋅ ⋅ ⋅ în care
1 w
h γ ⋅ reprezintă presiunea în apă pe faţa
AB.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

83
Forţa corespunzătoare feţei CD : ( )
2
1
sin 1
w
h
h b h b α γ + ⋅ − ∆ ⋅ ⋅
144424443
.


Figura 2.24

Se exprimă condiţia de echilibru, scriind ecuaţia de proiecţie a forţelor în lungul axei x:

( )
2
1 1 sat
sin 1 sin 0
x w w
F h b h b h b b P γ α γ γ α = ⋅ ⋅ − + −∆ ⋅ + ⋅ ⋅ ⋅ −∆ =

(2.35)
( )
2
sat
sin
w w
b h b P α γ γ γ ⋅ − +∆ ⋅ ⋅ = ∆
14243 144424443

forţă datorată forţă datorată
greutăţii proprii acţiunii apei în
a pământului mişcare

2
' sin
w
J
b h b P γ α γ ⋅ ⋅ + ∆ ⋅ ⋅ = ∆
14243
(2.36)

Forţa
w
J h b γ = ∆ ⋅ ⋅ este forţa hidrodinamică rezultată din presiunea transmisă de apă
scheletului pe lungimea b a liniei de curent în cuprinsul volumului considerat.

Dacă se raportează forţa totală J la volumul de pământ
( )
2
1 b ⋅ se obţine forţa curentului j:
2
w w
h b h J
j
V b b
γ γ ∆ ⋅ ⋅ ∆ ⋅
= = =
Dar
h
i
b

= , gradientul hidraulic al curentului pe porţiunea respectivă.
Deci:
w
j i γ = ⋅ (2.37)

Deoarece i nu are dimensiuni, rezultă că forţa curentului, forţa hidrodinamică acţionând
asupra unui volum unitar de pământ, este o forţă de natură masică, se exprimă, ca şi γ, în g/cm
3
sau
kN/m
3
, având direcţia în fiecare punct după tangenta la linia de curent, iar ca sens, sensul
curentului.

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

84
Efectul forţei curentului asupra stabilităţii masivului de pământ poate fi favorabil sau
nefavorabil.

Antrenarea hidrodinamică (sufozia)
Fie A,B două vase comunicante, dintre care B conţine o probă de pământ. Se consideră un
volum unitar de pământ în condiţiile curentului ascendent prin pământ (Fig. 2.25). Examinând
condiţia de echilibru a unui volum unitar de pământ aflat la faţa probei, se observă că acesta este
acţionat de două forţe: forţa curentului şi greutatea volumică a pământului submersat.


Figura 2.25

Ridicând vasul A deasupra vasului B, se creează un regim hidrodinamic. Apa străbate proba
de nisip de jos în sus. Mărind progresiv diferenţa de nivel h, există un moment critic, când cele două
forţe sunt egale '
w
i γ γ ⋅ = ; acest moment critic corespunde unui gradient critic i
cr
, când pământul
trece în stare de plutire (dacă se pune pe nisip o greutate, aceasta se scufundă brusc când i = i
cr
).
Acesta este fenomenul de antrenare hidrodinamică sau sufozie.

cr
'
w
i
γ
γ
= (2.38)
cr
cr
h
i =
l
(2.39)
( )
cr
%
1
' 100
s w
w w
n
i
γ γ
γ
γ γ
| |
− −
|
\ ¹
= = (2.40)

Pentru a stabili ordinul de mărime al lui i
cr
, se dă lui n % o valoare uzuală.
Fie n % = 35 %; γ
s
= 2,65 g/cm
3
.
Rezultă γ ' ≅ 1 g/cm
3
. Întrucât γ
w
= 1, rezultă:
i
cr
≅ 1
Fenomenul de antrenare hidrodinamică se produce în special în pământuri necoezive sau
slab coezive (nisipuri fine sau mijlocii, nisipuri fine prăfoase, prafuri nisipoase).

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

85
Fie cazul unei excavaţii deschise sub nivelul apei subterane, la adăpostul unui perete realizat
etanş, de exemplu din palplanşe (Fig. 2.26). Apa este evacuată din incintă prin amenajarea unuia sau
mai multor puţuri în care se coboară sorbul unei pompe.
Se pune problema determinării fişei t a peretelui, pentru a nu se produce antrenarea
hidrodinamică.


Figura 2.26

Condiţia de evitare a antrenării:

ef cr
i i <

cr
ef
s
i
i
F
= unde F
s
este coeficient de siguranţă.
ef
2
h
i
h t
=
+
(drumul cel mai scurt străbătut de o particulă de apă, pentru a ajunge dintr-o
parte în alta a peretelui este h + 2 t).

cr
ef
'
2
s w s
i h
i
F F h t
γ
γ
= = =
⋅ +
(2.41)

Din (2.41) se obţine mărimea fişei t corespunzătoare unui coeficient de siguranţă F
s
.
Se poate pune şi problema inversă (de verificare): fiind dată fişa t, să se determine
coeficientul de siguranţă F
s
.
Dacă nu se poate mări fişa t, se recurge la coborârea generală a nivelului apei subterane. Se
pompează apa din puţuri sau filtre aciculare amplasate în jurul săpăturii; se exclude astfel riscul
antrenării hidrodinamice, deoarece sensul de mişcare al apei către punctul de colectare este în jos
ceea ce asigură stabilitatea pământului din zona de excavaţie. Într-adevăr, dacă în experienţa cu

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

86
vasele A şi B, vasul A este coborât faţă de vasul B, sensul de curgere a apei prin probă este de sus în
jos.
Forţa curentului având acelaşi sens cu greutatea proprie, are efect de îndesare asupra
pământului (Fig. 2.27 şi 2.28).


Figura 2.27



Figura 2.28

O altă manifestare a acţiunii hidrodinamice o constituie fenomenul de eroziune internă care
se poate produce la partea din aval a barajelor în care se concentrează linii de curent şi
echipotenţiale iar gradientul hidraulic este mai mare. Eroziunea se manifestă prin formarea unei
cavităţi la piciorul barajului (Fig. 2.29).

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

87
Fenomenul de eroziune devine din ce în ce mai intens pe măsura adâncirii cavităţii, deoarece
liniile de curent se scurtează iar gradientul creşte.



Figura 2.29

Filtre inverse
Mijlocul de protecţie faţă de antrenarea hidrodinamică îl constituie filtrele inverse.
Protecţia constă din aşezarea pe stratul de pământ ce trebuie protejat a unuia sau mai multor
straturi de material granular (nisip, pietriş), mărimea particulelor crescând pe măsură ce se
îndepărtează de stratul protejat, cel care riscă să fie antrenat de apă.
Denumirea de filtru invers se datorează faptului că straturile sunt aşezate, în cazul curentului
de apă ascendent, în ordinea inversă celei ce se realizează prin sedimentare naturală.
Ca regulă generală, dimensiunile particulelor trebuie să fie crescătoare în sensul de curgere
al apei. Astfel, în cazul unui dren, straturile filtrului invers ce protejază drenul sunt dispuse în raport
cu direcţia de curgere a apei, evitându-se antrenarea particulelor fine către dren (Fig. 2.30).



Figura 2.30


Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

88
Materialul de aşezat în primul strat al filtrului invers trebuie să îndeplinească două condiţii:
− granulele trebuie să fie suficient de mari, astfel încât să permită o micşorare
corespunzătoare a forţei curentului;
− granulele nu trebuie să depăşească o anumită mărime, pentru că atunci şi golurile
dintre ele ar fi mari, existând riscul antrenării particulelor mici printre particulele
mari.
Celor două condiţii le corespund următoarele relaţii stabilite pe cale experimentală:
a) d
15

filtru
≥ (4 ÷ 5) d
15

material de protejat

b) d
15

filtru
≤ (4 ÷ 5) d
15

material de protejat
.
Dacă filtrul invers are mai multe straturi (Fig. 2.31), se aplică succesiv relaţiile (a) şi (b)
luându-se ca referinţă stratul aflat imediat sub stratul considerat.



Figura 2.31. Dren cu filtru invers

Se mai urmăreşte ca uniformitatea filtrului şi a pământului de protejat să fie asemănătoare,
ceea ce înseamnă înclinări apropiate ale curbelor de granulozitate. Grosimea minimă a unui filtru
invers este de 30 cm.
În figura 2.32 este figurată curba granulometrică a materialului de protejat () precum şi
zona pământurilor bune pentru realizarea filtrului invers ().



Figura 2.32

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

89
Eficacitatea filtrului se exprimă prin reducerea forţei curentului. Se porneşte de la condiţia
de continuitate: viteza cu care curge apa prin pământul protejat şi prin filtru (deci debitul) este
constantă. Se compară gradientul prin filtru cu gradientul în pământ:

filtru filtru
v k i k i = ⋅ = ⋅
unde: k - coeficient de permeabilitate; se poate exprima cu relaţia empirică
2 2
10
10 k d = sau,
în mod aproximativ, cu relaţia
2 2
15
10 k d ≅
( )
2 2
15 15
filtru 2 2
filtru 15 filtru
15
100 1
100 25
5
d d k
i i i i i
k d
d
= = = =
filtru
25
i
i i = (2.42)
Filtrul asigură o reducere a forţei curentului de 25 de ori.


2.3. APA SUB FORMĂ SOLIDĂ ÎN PĂMÂNTURI

Supusă la temperaturi de 0°C apa din pământ îngheaţă. Îngheţarea pământului este însoţită
de o creştere a volumului, care se observă prin ridicarea suprafeţei terenului, numită umflarea prin
îngheţ.
Creşterea volumului prin îngheţ la un pământ care îngheaţă poate atinge chiar 30% din
grosimea iniţială, ceea ce este mult mai mult decât dacă s-ar datora doar îngheţării apei din porii
pământului. Se ştie că apa îşi măreşte volumul prin îngheţ cu 9%, astfel încât la un pământ care ar
avea o porozitate de 40%, îngheţarea apei din pori ar putea explica o mărire de volum de numai
3,6%. Rezultă că unele pământuri atrag din zonele învecinate cantităţi suplimentare de apă către
zonele îngheţate (Fig. 2.32). Primele cristale de gheaţă, formate în porii mari, acţionează ca nişte
magneţi faţă de moleculele de apă din jur, producând o sucţiune mare în apa neîngheţată şi o curgere
spre cristale care se transformă în lentile, dirijate de obicei paralel cu suprafaţa terenului. Acestea se
dezvoltă până viteza de eliminare a căldurii devine mai mare decât sursa potenţială de apă. În acel
moment, creşterea lentilelor este oprită şi o nouă locaţie pentru lentile se stabileşte mai jos. În urma
unui asemenea proces ciclic se formează benzi de gheaţă. Având în vedere distribuţia neregulată a
porilor fini în pământ, umflarea prin îngheţ care este întotdeauna egală cu grosimea totală a
lentilelor de gheaţă în direcţia îngheţării, este de asemenea neregulată făcând ca suprafaţa
pământului îngheţat să apară bombată.
Umflarea prin îngheţ este influenţată de intensitatea îngheţului. În cazul unui îngheţ brusc,
intens, are loc o răcire rapidă iar frontul de îngheţ poate avansa relativ rapid prin pământ. Întrucât
timpul pentru creşterea cristalelor este limitat, umflarea totală prin îngheţ poate fi mult mai mică
decât în cazul în care are loc o răcire foarte lentă, fiind permis un timp corespunzător pentru
creşterea continuă a cristalelor.
Umflarea prin îngheţ se produce pe zone extinse ale suprafeţei pământului expus la
temperaturi negative. Poate fi indusă şi prin acţiunea omului, de pildă prin răcirea sub depozite
frigorifere. Efectele sunt în parte similare cu cele ale pământurilor expansive, umflarea fiind
neuniformă şi de natură sezonieră, producând ridicarea şi deteriorarea pavajelor şi pardoselilor,
crăparea zidurilor. Apare însă şi un efect care lipseşte în cazul umflării pământului, şi anume
dezgheţul. Întrucât pământul se dezgheaţă de la suprafaţa terenului în jos, apa topită nu poate fi uşor

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

90
drenată datorită prezenţei pământului îngheţat aflat mai jos, care este practic impermeabil. Rezultă
că pământul proaspăt dezgheţat, a cărui structură a fost într-un fel distrusă în procesul de îngheţare,
are pori mari şi un exces de apă care conduce la o consistenţă şi o rezistenţă mai reduse în
comparaţie cu pământul înainte de a îngheţa. Slăbirea stratelor sistemelor rutiere în perioada de
dezgheţ, primăvara, este principala cauză a degradării îmbrăcăminţilor rutiere.

Figura 2.33
1 – apa subterană; 2 – ridicare capilară; 3 – zonă inferioară de lentile de gheaţă;
4 – zone de pământ îngheţat; 5 – zona superioară de lentile de gheaţă

Pentru măsurarea potenţialului de îngheţ al pământurilor se efectuează în laborator
încercarea de îngheţ asupra unei probe confinate lateral, plasată pe fundul unei cutii frigorifice
izolate, având baza în contact cu o sursă de apă la temperatura de + 4° (Fig .2.34). Celălalt capăt al
probei este expus aerului rece la o temperatură negativă care poate fi menţinută constantă pentru o
perioadă determinată, de exemplu 12 zile. Susceptibilitatea la îngheţ a pământului se estimează pe
baza umflării totale a probei.

Figura 2.34

Trebuie îndeplinite simultan trei condiţii pentru producerea umflării prin îngheţ: un pământ
susceptibil de îngheţ, o perioadă prelungită de temperaturi negative şi existenţa apei care să
alimenteze frontul de îngheţ. Care sunt pământurile susceptibile de îngheţ, numite şi pământuri
gelive? Prezenţa unor particule mai mici de 0,02 mm afectează susceptibilitatea la îngheţ a
pământurilor. Pentru o compoziţie mineralogică dată, există o legătură între viteza îngheţării şi
procentul de particule fine. Un criteriu propus de A. Casagrande stipulează că pământurile
neuniforme (C
u
> 5) pot fi susceptibile la îngheţ dacă particulele mai mici de 0,02 mm depăşesc 3%,

Capitolul 2. Apa în pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

91
în timp ce pentru pământurile uniforme (C
u
< 5) acest procent trebuie să fie de 10%. Rezultă că
nisipurile şi pietrişurile curate, uniforme, care nu au părţi fine şi au pori mari nu sunt susceptibile la
îngheţ. Dacă are loc o umflare, este limitată la cca. 10% sporire a volumului porilor. O prezenţă
semnificativă a fracţiunilor praf şi argilă duce la creşterea suceptibilităţii la îngheţ. Prafurile şi
prafurile argiloase sunt foarte susceptibile la îngheţ, întrucât asociază prezenţa unor pori fini cu o
permeabilitate suficient de mare care să permită influxul de apă necesar pentru formarea lentilelor
de gheaţă. Atunci când porii sunt atât de fini încât permeabilitatea se reduce mult, împiedicând
accesul apei spre frontul de îngheţ, gelivitatea se micşorează drastic. Deci şi argilele coloidale cu
plasticitate mare, conţinând procente reduse ale fracţiunilor praf şi nisip, sunt practic negelive.
Adâncimea de îngheţ este adâncimea sub suprafaţa terenului până la care pătrunde
temperatura de 0°C şi depinde de capacitatea pământului de a conduce căldura. Cu cât temperatura
este mai scăzută şi rămâne mai mult timp sub 0°C şi cu cât conductivitatea termică a pământului
este mai mare, cu atât adâncimea de îngheţ este mai mare.
Harta adâncimilor de îngheţ trebuie consultată în vederea stabilizării adâncimii de fundare.
O asemenea hartă este dată în STAS 6054-77.
Pământul veşnic îngheţat sau permafrost ocupă arii întinse în Arctica şi Antartatica,
acoperind cca 20% din suprafaţa terestră a pământului. În unele zone, permafrostul se extinde la
adâncimi foarte mari, de exemplu în Alaska de Nord 650 m, în unele părţi ale Siberiei 1500 m.
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

60







Capitolul 3

EVACUAREA APEI DIN EXCAVAŢII (EPUISMENTE)

Prezenţa apei subterane pe amplasament reprezintă o problemă dintre cele mai dificile care
apare la executarea excavaţiilor. Metodele pentru soluţionarea acestei probleme pot fi grupate în
două categorii:
• îndepărtarea apei prin pompare
• împiedicarea pătrunderii apei în excavaţie
În prezentul capitol sunt abordate metodele din prima categorie, cunoscute sub denumirea
generică de epuismente.


3.1. EPUISMENTUL DIRECT

Apa acumulată în excavaţie este colectată într-un şanţ perimetral şi îndepărtată prin
pompare. În cazul unei excavaţii nesprijinite sau sprijinită cu un perete permeabil (Fig. 3.1) accesul
apei este permis atât prin pereţii laterali cât şi prin fundul excavaţiei. Atunci când excavaţia se face
sub protecţia unui perete etanş, accesul apei se face doar prin baza excavaţiei care se amenajează cu
uşoare înclinări pentru a conduce apa spre şanţul de colectare şi spre una sau mai multe pompe
(Fig. 3.2). Pentru prevenirea antrenării pământului, puţul de colectare se protejează cu un filtru
invers (Fig. 3.3).



Figura 3.1

Cel mai mare risc legat de execuţia epuismentului direct îl reprezintă antrenarea
hidrodinamică a pământului, care în cazul excavaţiei sprijinită cu un perete etanş se manifestă prin
umflarea fundului săpăturii şi trecerea pământului în stare de plutire (Fig. 3.4). Dacă se produce
antrenarea hidrodinamică, pomparea trebuie imediat oprită, adaptându-se apoi una din următoarele
soluţii:
− umplerea excavaţiei cu apă până la nivelul iniţial şi continuarea lucrărilor prin excavare
şi betonare sub apă;
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

61
− prelungirea fişei (părţii îngropate a peretelui) printr-o batere suplimentară a elementelor
care alcătuiesc peretele;
− trecerea la epuismentul prin coborârea generală a nivelului apei subterane (vezi p. 3.2).


Figura 3.2
1 – palplanşe; 2 – punct de colectare; 3 - pompă



Figura 3.3. Puţ de colectare a apei
1 – sorbul pompei; 2 – filtru invers


Figura 3.4

Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

62
Atât argilele prăfoase şi argilele nisipoase, datorită permeabilităţii reduse, cât şi nisipurile
mari şi pietrişurile, datorită dimensiunilor mari ale particulelor şi porilor, nu sunt susceptibile de a fi
antrenate.
Pământurile care prezintă acest risc sunt pământurile necoezive sau cu coeziune redusă dar
cu particule fine şi totodată suficient de permeabile: nisipurile fine, nisipurile fine prăfoase,
prafurile nisipoase.
Dacă adâncimea săpăturii nu este mare, pompele se amplasează la suprafaţa terenului, ca în
figura 3.2. Înălţimea de aspiraţie nu depăşeşte 6...7 m.
Pentru determinarea debitului de pompat, se poate utiliza relaţia:
Q q A = ⋅ (m
3
/h) (3.1)
unde A este suprafaţa săpăturii, iar q un debit specific pentru care se recomandă valorile 0,16 la
nisipuri fine 0,24 la nisipuri mijlocii, 2,00 la nisipuri mari.
La epuismentul direct dintr-o săpătură cu pereţi de palplanşe (v. Fig. 3.1), se poate folosi
relaţia:
Q q H k U = ⋅ ⋅ ⋅ (m
3
/h) (3.2)

Tabelul 3.1

Valorile debitului specific q

H
H t +

H t
i
+

0,10 0,20 0,30 0,40 0,50 0,60 0,70 0,80 0,90 0,95
1,00 1,39 1,13 0,98 0,88 0,78 0,70 0,61 0,52 0,42 0,36
0,75 1,20 0,95 0,81 0,70 0,61 0,53 0,46 0,39 0,30 0,23
0,50 1,12 0,89 0,74 0,64 0,56 0,48 0,41 0,34 0,27 0,22
0,25 1,08 0,84 0,70 0,60 0,52 0,45 0,39 0,32 0,25 0,21
0,00 1,02 0,80 0,67 0,58 0,50 0,42 0,38 0,31 0,24 0,20

unde
H este înălţimea de presiune, în m;
k - coeficient de permeabilitate, în m/h;
L' - perimetrul peretelui;
q - debitul specific dat în tabelul 3.1 în funcţie de rapoartele (H+t)/l şi H(H+t), unde H este
înălţimea stratului de apă, iar t fişa palplanşei.


3.2. COBORÂREA GENERALĂ A NIVELULUI APEI SUBTERANE
(EPUISMENTE INDIRECTE)
Principalele mijloace pentru coborârea generală a nivelului apei subterane sunt instalaţiile
cu puţuri-filtre şi filtre aciculare.
Principiul de funcţionare al unei instalaţii de coborâre artificială a nivelului apei subterane
este arătat in figura 3.5. De jur împrejurul gropii de fundaţie se execută prin forare puţuri-filtre
sau se înfig filtre aciculare, către care se drenează apa, evacuată prin pompare. Prin coborârea
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

63
generală a nivelului apei subterane, cu circa 0,50 m sub cota săpăturii, atât excavaţia cât şi lucrările de
fundaţii se pot executa în uscat.


Fig. 3.5. Schema instalaţiei pentru coborârea generală a nivelului apei subterane:
1 – puţ-filtru sau filtru acicular; 2 – strat impermeabil


Figura 3.6. Coborârea generală a nivelului apei subterane pentru a preveni ruperea hidraulica a fundului
săpăturii: 1 – excavaţie; 2 – strat impermeabil; 3 – strat permeabil

Sunt situaţii în care coborârea generală a nivelului apei subterane se utilizează nu pentru
evacuarea apei din săpătură, ci pentru a preveni fenomenul numit ruperea hidraulică a fundului
săpăturii (Fig. 3.6). Stratificaţia se caracterizează prin prezenţa a două pânze de apă dintre care prima
cu nivel liber, iar cea de-a doua sub presiune, separate printr-un strat argilos practic impermeabil.
Prin deschiderea excavaţiei, stratul de argilă este supus presiunii H, corespunzătoare diferenţei de
nivel dintre cele două pânze de apă (Fig. 3.6, a). Grosimea h a stratului de argilă la baza
excavaţiei poate fi insuficientă, astfel încât se va produce ridicarea (cedarea) fundului
săpăturii sub acţiunea presiunii p = γ
w
H (Fig. 3.6, b). Pentru prevenirea acestui fenomen, se
recurge la coborârea generală a nivelului apei subterane (Fig. 3.6, c).
Puţurile filtre se execută în felul următor (Fig. 3.7): se forează o gaură eu diametrul de
40 ... 60 cm, până la stratul impermeabil sau, dacă acest lucru nu este posibil, până la o adâncime
suficient de mare sub cota săpăturii. În interiorul găurii forate se introduce un tub de 15 ... 30 cm
diametru, perforat, în care este coborâtă conducta de aspiraţie a apei. Înainte de extragerea
coloanei de foraj din pământ, în spaţiul dintre coloană şi tubul perforat se introduc unul sau mai
multe straturi de material filtrant (pietriş, nisip mare). care funcţionează ca un filtru invers între
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

64
pământ şi tubul-filtru. Pe măsura realizării filtrului invers. coloana de foraj este ridicată; în
tubul-filtru, în care se acumulează apa, se introduce sorbul unei pompe aflate la suprafaţa
terenului sau se introduc una sau două pompe submersibile.


Figura 3.7. Puţ-filtru: 1 – vană; 2 – mufă; 3 – conductă de colectare; 4 – conductă de aspiraţie
(Φ 75…100 mm); 5 – tub-filtru (Φ 150…300 mm); 6 – dop din lemn; 7 – strat filtrant I (0,5…2 mm) ;
8 – strat filtrant II (2…10 mm)

Filtrele aciculare sunt ţevi cu diametrul exterior de 5 ... 7,5 cm, cu partea inferioară
perforată pe 1 ... 2 m şi înfăşurată într-o pânză de sârmă de cupru. Vârful filtrului are o alcătuire
caracteristică, fiind prevăzut în interior cu un ventil sferic. Filtrele se înfig în pământ cu
ajutorul unui jet de apă sub o presiune de 5…6 daN/cm
2
, care desface pământul de sub vârf şi,
ridicându-se de-a lungul ţevii, antrenează părţile fine din pământ creând astfel un filtru natural
pe o distanţă de 15…25 cm de jur-împrejur.
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

65
Sub efectul jetului de apă, filtrele aciculare pătrund prin propria greutate în pământ,
trebuind doar să fie ghidate de muncitor. În pământuri tari, înfigerea se poate realiza prin batere
sau vibrare.
În figura 3.8 se arată principalele faze ale introducerii unui filtre acicular, iar in figura 3.9
detaliul vârfului filtrului in cursul înfigerii şi al pompării apei. Drenarea apei către filtrele aciculare se
poate face sub acţiunea gravitaţiei ca la puţurile-filtre. La nisipurile fine şi la pământurile prăfoase,
drenarea gravitaţională se poate dovedi ineficace, datorită permeabilităţii mai scăzute a acestor
pământuri care cedează mai greu apa. În aceste condiţii în instalaţia de filtre aciculare se introduce şi o
pompă (de vacuum, care creează în filtre o presiune negativă de 0,7...0,8 daN/cm
2
. Apa subte-
rană aflată la presiunea atmosferică este drenată forţat spre filtrele aciculare unde presiunea este
mai scăzută. În cazul utilizării vacuumului, filtrele se protejează la suprafaţă cu un dop etanş de
argilă. În figura 3.10 este reprezentată suprafaţa denivelată a apei in jurul filtrului, corespunzătoare
drenării gravitaţionale şi drenării forţate cu vacuum.

Figura 3.8. Fazele înfigerii în pământ a unui filtru acicular:
1 – jet de apă; 2 – dop de argilă; 3 – conductă de colectare.


Figura 3.9. Detalii ale vârfului unui filtru acicular: a – în cursul înfigerii; b – în cursul pompării;
1 – ţeava de injectare a apei sub presiune sau ţeava de absorbţie; 2 – filtru; 3 – ventil sferic deschis;
4 – ventil sferic închis; 5 – filtru natural.
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

66



Figura 3.10. Filtru acicular vacuumat: 1 – coborârea nivelului apei în urma drenării gravitaţionale; 2 –
coborârea nivelului apei în urma drenării cu vacuum; 3 – dop de argilă; 4 – filtru acicular

Eficacitatea instalaţiei în pământuri prăfoase şi argiloase poate fi mărită, dacă pe lângă
filtrele aciculare vacuumate se utilizează şi drenarea electro-osmotică, astfel: alternativ cu filtrele
aciculare se introduc ţevi metalice care se leagă la polul pozitiv al unei surse de curent de 30…60 V,
devenind anozi, în timp ce conducta colectoare a instalaţiei de filtre aciculare se leagă la polul pozitiv;
la trecerea curentului electric, apa se duce la filtrele aciculare (catozi) de unde este pompată
(Fig. 3.11).


Figura 3.11. Instalaţie de drenare electroosmotică cu filtre aciculare: 1 – filtru acicular (catod); 2 – bară de
oţel (anod); 3 – staţie de pompare; 4 – generator de curent

Din figura 3.12 rezultă un alt efect favorabil pe care îl prezintă drenarea electro-
osmotică: prin dirijarea curentului de apă dinspre taluz (unde sunt dispuşi anozii) spre interior
(unde sunt dispuşi catozii reprezentanţii de puţuri-filtre sau de filtre aciculare) se îmbunătăţesc
condiţiile de stabilitate ale taluzului.

Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

67


Figura 3.12. Modificarea direcţiei de curgere a apei într-un taluz prin drenare electro-osmotică
1 – catod (puţ-filtru sau filtru acicular legat de instalaţia de pompare); 2 – anod (bară de oţel);
3 – linii de curent

Puţurile-filtre şi filtrele aciculare, la care apa este evacuată cu pompe amplasate la
suprafaţa terenului, pot asigura coborârea nivelului apei pe cel mult 5...6 m. Când cota finală a
excavaţiei este aflată la o adâncime mai mare faţă de nivelul apei subterane, trebuie să se
utilizeze mai multe trepte de coborâre. Este recomandabil ca prima platformă a instalaţiei de
coborâre să fie situată chiar la nivelul iniţial al apei subterane. În figura 3.13 este arătată o
coborâre realizată din două trepte.


Figura 3.13. Coborârea generală a nivelului apei în trepte

Calculul unei instalaţii de coborâre artificială a nivelului apei subterane se bazează pe
formule din hidraulica subterană de tipul celei deduse în capitolul 2 în legătura cu determinarea
coeficientului de permeabilitate k prin pompare de probă pe teren.
După cum s-a arătat, în cazul puţului perfect, coborât până la stratul impermeabil
(v. Fig. 3.5) ecuaţia suprafeţei denivelate a pânzei de apă subterane este:
πk
2 2
q x
z h ln
r
− = (3.3)
La o distanţă r de axa puţului denumită, rază de influenţă, efectul pompării încetează a
se mai resimţi, pânza de apă găsindu-se la nivelul iniţial; deci, înlocuind x = R, z = H în relaţia
(3.3) rezultă:
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

68
π
2 2
k
q ( H h )
R
ln
r
= − (3.4)
Se notează s
0
denivelarea produsă în dreptul puţului (v. fig. 3.5):
0
0
h H s ;
s H h.
= −
= −
(3.5)
Se înlocuieşte relaţia (3.5) în relaţia (3.4):
0 0
πk
q ( 2H s )s
R
ln
r
= − (3.6)
Relaţia (3.6) exprimă relaţia dintre debitul q pompat din puţ şi denivelarea s
0
rezultată.
Distanţa R se stabileşte cu următoarea relaţie determinată experimental:
0
R 3000s k = (3.7)
în care s
0
se exprimă în m, iar k în m/s. Tot experimental s-a dovedit că pomparea se poate
efectua doar dacă gradientul hidraulic ce se realizează la intrarea apei în puţ (şi care creşte
odată cu creşterea debitului) nu întrece valoarea:
max
1
i
15 k
=
Înlocuind această valoare a gradientului în legea lui Darcy q = aki, se obţinea
următoarea expresie pentru debitul maxim ce se poate extrage dintr-un puţ:
max
k
q 2 rh
15 k
π =
3
m / s
 
 
(3.8)
Relaţia (3.6) stabilită pentru pomparea dintr-un puţ a fost extinsă şi pentru cazul pompării
din mai multe puţuri, admiţând că acestea s-ar dispune pe perimetrul unui cerc de rază R
1
şi că
efectul lor cumulat este egal cu cel al unui puţ fictiv de rază R
1
şi având aceeaşi rază de influenţă R
ca puţul izolat (Fig. 3.14). În acest fel se obţine debitul total Q necesar pentru obţinerea denivelării
s
0
:
0 0
1
πk
Q ( 2H s )s
R
ln
R
= −

Figura 3.14. Schemă pentru calculul debitul Q pompat din mai multe puţuri simultan
Numărul de puţuri rezultă din relaţia:
max
Q
n
q
= (3.9)
Puterea instalaţiei de pompare:
Capitolul 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente)




Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

69
a r
Q( h h )
N
75η

= , [CP] (3.10)
unde:
h
a
este înălţimea de aspiraţie, în m;
h
r
– este înălţimea de refulare, în m;
η – coeficientul de randament care se ia egal cu 0,33.
Cunoscându-se din cataloage, debitul şi puterea instalaţiei de pompare se alege tipul de
pompă adecvat.
În mod obişnuit, puţurile-filtre se amplasează la distanţe de 5…6 m, unul de altul.
Instalaţiile de filtre aciculare se livrează în garnituri complete, cuprinzând atât filtrele cât şi
conductele, pompele de vacuum şi de absorbţie-refulare, motorul electric etc. Pe baza datelor de
catalog urmează a se stabili, în funcţie de coeficientul de permeabilitate k, doar distanţa la care se
înfig filtrele unul faţă de celălalt. De obicei, această distanţă este 1,5 ... 2 m. Filtrele se racordează la
care se înfig filtrele unul la conducte de colectare care sunt în legătură cu staţia de pompare
(v. Fig. 3.11).
Exemplul din figura 3.15 ilustrează avantajele pe care le prezintă coborârea generală a
nivelului apei subterane faţă de epuismentul direct. Se arată o excavaţie sprijinită în interiorul
căreia, spre a se putea lucra în uscat, se aplică două metode de evacuare a apei. În cazul
epuismentului direct (Fig. 3.15, a), sprijinirea trebuie să reziste atât la împingerea pământului, cât şi
la cea a apei şi trebuie să fie etanşe; există riscul de sufozie, mai ales dacă pământul este prăfos-
nisipos. În cazul coborârii nivelului apei (Fig. 3.15, b), sprijinirea este solicitată doar de împingerea
pământului, iar condiţia de etanşeitate nu mai este obligatorie. Riscul de sufozie este exclus, datorită
faptului că, spre deosebire de epuismentul direct, curentul de apă către punctul de colectare este
descendent, contribuind la îndesarea pământului.



Figura 3.15. Comparaţie între epuismentul direct (a) şi coborârea generală a apei subterane (b)
Alegerea mijloacelor de evacuare a apei din săpături depinde în primul rând de mărimea
coeficientului de permeabilitate k. Experienţa multor lucrări a definit în mod general domeniul de
aplicabilitate al diferitelor mijloace, după cum urmează:
k = 10
-9
m/s, evacuarea cu mijloace manuale (găleţi etc.);
k = 10
-9
…10
-7
m/s, pompare intermitentă;
k = 10
-7
…10
-4
m/s, filtre aciculare vacuumate, drenare electro-osmotică;
k = 10
-4
…10
-1
m/s, puţuri filtre;
k = 10
-1
…10 m/s, epuismentul direct posibil pentru înălţimi de apă sub 3 m;
k >10 m/s, epuizarea apei nu este posibilă.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

92






Capitolul 4

TENSIUNI I DEFORMAŢII ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT


4.1. EFORTURI UNITARE (TENSIUNI) I DEFORMAŢII SPECIFICE
ÎNTR-UN PUNCT DIN MASIV

Fie un masiv de pământ la suprafaţa căruia se aplică o încărcare, de exemplu cea transmisă
la teren de fundaţia unui stâlp solicitat centric, reprezentată de presiune q uniform repartizată pe o
suprafaţă dreptunghiulară. Se consideră un element de volum într-un punct din masiv (Fig. 4.1).


Figura 4.1

Efortul unitar total în punctul considerat este definit prin tensorul tensiunilor (Fig. 4.2) care,
în sistemul de coordonate rectangulare x, y, z se exprimă:

( ) , , x y z
x yz zx
xy y zy
xz yz z
T
σ
σ τ τ
τ σ τ
τ τ σ
= (4.1)

Convenţie de semne
Întrucât pământurile sunt materiale care nu au rezistenţă la întindere sau au o rezistenţă la
întindere foarte mică, în Mecanica pământurilor eforturile unitare normale de compresiune se
consideră cu semnul +.
Tensorului de tensiuni prin punctul considerat îi corespund 3 direcţii perpendiculare în
lungul cărora acţionează numai tensiuni normale, numite direcţii principale. Eforturile respective
sunt tensiuni principale iar planele perpendiculare pe direcţiile tensiunilor principale, plane
caracterizate prin τ = 0, sunt plane principale (Fig. 4.3).

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

93

Figura 4.2

Figura 4.3

Tensorul tensiunilor principale (Fig. 4.3):

( ) 1,2,3
1
2
3
0 0
0 0
0 0
T
σ
σ
σ
σ
= (4.2)

Invarianţii tensiunilor
( )
1 2 3 0 1
3
x y z
I σ σ σ σ σ σ σ σ + + = + + = = (4.3)
σ
0
= σ
mediu
= efort unitar normal octaedric = σ
oct.
( )
2 2 2
1 2 1 3 2 3 2 x y y z x z xy yz xz
I σ σ σ σ σ σ τ τ τ σ σ σ σ σ σ σ + + − − − = − − = (4.4)
( ) ( ) ( ) ( ) ( )
2 2 2 2 2
2 2
0 1 2 2 3 3 1 1 2 oct
2 2
3
9 9
I I τ σ σ σ σ σ σ σ σ τ
( (
= − + − + − = − =
¸ ¸ ¸ ¸
(4.5)
oct
τ = efort unitar tangenţial octaedric.

σ
oct
, τ
oct
, acţionează pe planul octaedric, plan normal pe dreapta trisectoare (diagonala
spaţiului), dreaptă egal înclinată faţă de oricare din axele principale de tensiune (Fig. 4.4).



Figura 4.4

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

94
Tensorul tensiunilor poate fi exprimat sub forma:
( ) , ,
o
x y z
T D
σ σ σ
σ = + (4.6)
în care:
o
σ
σ - tensor sferic, producând modificări de volum, fără modificarea formei;
D
σ
- tensor deviatoric, producând modificarea formei, fără modificarea volumului.

0
o
0
0
0 0
0 0
0 0
T
σ
σ
σ
σ
= (4.7)
0
0
0
x yz zx
yz y zy
xz yz z
D
σ
σ σ τ τ
τ σ σ τ
τ τ σ σ

= −

(4.8)
În termenii tensiunilor principale:
( ) 1,2,3
0 1 0 1
o
2 0 2 0
3 0 2 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
T T D
σ σ σ
σ σ σ σ
σ σ σ σ
σ σ σ σ

= + = = + −

(4.9)
Numeroase probleme de mecanica pământurilor pot fi tratate ca probleme plane şi anume ca
stare plană de deformaţii.
Aşa este, de pildă, cazul fundaţiilor continui sub ziduri, al digurilor, al zidurilor de sprijin
etc. la care lungimea suprafeţei prin care se transmite încărcarea la teren este cu mult mai mare
decât lăţimea, iar încărcarea nu variază în lungul axei paralelă cu latura lungă. Starea de tensiune
este identică în orice secţiune normală pe această axă (Fig. 4.5, Fig. 4.6).
0, 0
y yx
σ τ ≠ =

Figura 4.5


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

95

Figura 4.6

Fie un punct în planul xOz şi un element de suprafaţă (Fig. 4.6).
Unui punct dat de eforturi unitare, σ
z
, σ
x
, τ
zx
, îi corespund două direcţii principale, două
plane principale şi două tensiuni principale (Fig. 4.7).




Figura 4.7

Variaţia tensiunilor în jurul unui punct. Cercul lui Mohr

Starea bi-dimensională de tensiuni a unui element de pământ este arătată în figura 4.8 a.
Pentru a analiza condiţiile de eforturi în element, se consideră echilibrul unei prisme abd în
figura 4.8 b. Fie σ şi τ componentele normală şi tangenţială ale efortului total q care acţionează pe
planul ab, fie l lungimea laturii ab.


Figura 4.8


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

96
Se scrie echilibrul forţelor normale pe ab:

sin sin cos cos sin cos sin cos
x z xz zx
σ l σ l α α+σ l α α - τ 2α α - τ l α α ⋅ = ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅

Dar τ
xz
= τ
zx


2 2
sin cos sin 2
x z xz
σ =σ α+σ α - τ α (4.10)
1 cos 2 1 cos 2
sin 2
2 2
x z xz
α α
σ =σ +σ - τ α
− + | | | |
| |
\ ¹ \ ¹

cos 2 sin 2
2 2
x z x z
x
σ σ σ +σ
σ = + α - τ α
− | | | |
| |
\ ¹ \ ¹

2
cos 2 sin 2
2 2
2
x z x z
x z
σ +σ σ σ
σ - = α - τ α
( − ( | | | |
| | ( (
\ ¹ \ ¹ ¸ ¸ ¸ ¸


Se scrie echilibrul forţelor paralele cu ab:

sin cos cos sin sin cos cos cos
x z xz zx
τ l σ l α α - σ l α α+τ l α α - τ l α α ⋅ = ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
sin 2 cos 2
x z
xz
σ - σ
τ = α - τ α
2
| |
|
\ ¹
(4.11)
2
sin 2 cos 2
2
2 x z
xz
σ - σ
τ α - τ α
( | |
=
| (
\ ¹ ¸ ¸
(4.12)
Se însumează relaţiile 4.11 şi 4.12
2 2
2 2 x z x z
xz
σ +σ σ - σ
σ - τ τ
2 2
( | | | |
+ = +
| | (
\ ¹ \ ¹ ¸ ¸



Figura 4.9

S-a obţinut ecuaţia unui cerc de rază
2
2 x z
xz
σ - σ
R τ
2
| |
= +
|
\ ¹
care în sistemul de coordonate σ
0
τ
are centrul pe axa σ, la
2
x z
σ - σ
σ =

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

97
Acest cerc, reprezentat în figura 4.1 se numeşte cercul lui Mohr al eforturilor se adoptă
următoarea convenţie de semne: eforturile normale de compresiune şi eforturile tangenţiale
acţionând în sensul anti-orar sunt pozitive.
Unghiul α poate fi astfel ales încât τ să devină 0.
( )sin2 cos 2
x z xz
1
τ = σ - σ α - τ α =0
2

xz
z
2 sin 2
tg 2
cos 2
x
α
α
τ
α
σ σ
= =


Aceiaşi expresie se obţine şi pentru. Există deci două direcţii perpendiculare pentru care
τ = 0 şi σ este maxim. Acestea sunt numite direcţii principale, iar în lungul cărora acţionează
tensiunile principale normale pe planele pentru care τ = 0.
Facând în ecuţia 4... α = 0, şi notând tensiunea principală maximă cu σ
1
şi tensiunea
principală minimă cu σ
3
se obţine:
1 3 1 3
cos 2
2 2
α
σ σ σ σ
σ
+ −
= +
Din ecuaţia 4..., pentru α = 0, se obţine
1 3
sin 2
2
α
σ σ
τ

=
În concluzie, pentru a construi cercul lui Mohr, apar două căi:
a. Se cunosc tensiunile σ
x
, σ
y
şi τ
xy
acţionând asupra planelor vertical şi orizontale care trece
printr-un punct. Se reprezintă punctele H(σ
y
, τ
xy
) şi K(σ
x
, τ
xy
) în diagrama (σ-τ). Intersecţia dreptei
KH cu axa σ determină centrul cercului (Fig. 4.10).
b. Se cunosc tensiunile σ
1
şi σ
3
pe două plane principale. Centrul cercului este situat la
distanţa (σ
1
+ σ
3
)/2.
Construindu-se unghiul la centru 2α, se obţine punctul N ale cărui coordonate sunt
componentele σ şi τ ale efortului total p acţionând asupra planului care face cu planul de efort
principal minim unghiul α (Fig. 4.11).


Figura 4.10

Există un punct particular pe cercul lui Mohr, numit pol, care are următoarea proprietate:
O linie dusă din pol paralelă cu un plan din masivul de pământ trecând prin punctul din
masivul de pământ pentru care cercul descrie variaţia stării de efort, această paralelă intersectează

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

98
cercul într-un punct ale cărui coordonate reprezintă componentele normală şi tangenţială ale
efortului total pe acel plan. Pentru aflarea polului, se porneşte de la reciproca acestei proprietăţi. Se
identifică în cercul lui Mohr un punct care reprezintă efortul unitar total pe un plan de direcţii
cunoscut. Ducând din acel punct o paralelă cu direcţia cunoscută a planului, se obţine la intersecţia
pe cercul polul.


Figura 4.11

Există, deci, o corelare între:
− eforturile pe orice plan din masiv;
− direcţia planului;
− poziţia punctului.
Dacă se cunosc două din cele trei elemente, prin construirea cercului lui Mohr, se va obţine
cel de al treilea. De exemplu, în figura 4.10, punctul H are coordonatele (σ
z
, τ
zx
) care exprimă
tensiunile pe planul cb din elementul de pământ, iar punctul K are coordonatele (σ
x
, τ
xz
) care
exprimă tensiunile pe planul ac. Polul P se află ducând din H o dreaptă paralelă cu cb sau din K o
linie paralelă cu ac, care intersectează cercul în P. Starea de tensiune pe planele principale, plane de
efort tangenţial zero, este reprezentată de punctele în care cercul intersectează axa 0σ.
Cercul lui Mohr al tensiunilor este foarte util în studiul stării bi-dimensionale de tensiuni.
Admiţând în elementul de pământ din figura 4.9 este extrem de mic şi se reduce la un punct, cercul
lui Mohr exprimă variaţia stării de tensiuni pe diferitele plane care trec prin acel punct.

Deformaţii specifice
Componentele deplasării unui punct din spaţiu în direcţiile x, y, z sunt u, v, w.
Se definesc drept deformaţii specifice:

; ;
x y z
u v w
x y z
ε ε ε
∂ ∂ ∂
= = =
∂ ∂ ∂

(4.16)
; ;
xy xz yz
u v u w v w
y x z x z y
γ γ γ
∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂
= + = + = +
∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂
(4.17)
Invarianţii deformaţiilor specifice
( )
0 1 2 3
1
3
ε ε ε ε = + + (4.18)
( ) ( ) ( )
1
2 2 2
2
0 1 2 2 3 3 1
2
3
γ ε ε ε ε ε ε
(
= − + − + −
¸ ¸
(4.19)

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

99
ε
0
, γ
0
se numesc deformaţii specifice octaedrice axială axială şi respectiv unghiulară.
Tensorul de deformaţii

1 1
2 2
1 1
2 2
1 1
2 2
x yx zx
xy y zy
xz yz z
T
ε
ε γ γ
γ ε γ
γ γ ε
| |
|
|
|
=
|
|
|
|
\ ¹
(4.20)

În condiţiile problemei plane, cunoscându-se deformaţiile specifice ε
z
, ε
x
şi γ
xz
se pot obţine
deformaţiile specifice pe un plan înclinat cu unghiul α faţă de axa 0x cu relaţiile:

1
cos 2 sin 2
2 2 2
z x z x
xz α
ε ε ε ε
ε α γ α
+ −
= + + (4.21)
1
sin 2 cos 2
2 2
z x
a xz
ε ε
γ α γ α

= + (4.22)

Noţiunile şi relaţiile reamintite în acest capitol fac parte din aparatul de calcul al Rezistenţei
materialelor. Pentru deducerea lor nu a fost necesară nici o ipoteză privind comportarea
materialului, exceptând ipoteza micilor deformaţii introdusă la definirea tensorului de deformaţii.
Întrucât în cele mai multe probleme practice ale mecanicii pământurilor această ipoteză
poate fi acceptată, noţiunile şi relaţiile date se utilizează ca atare şi în această disciplină.
Totuşi, având în vedere natura particulară a materialului pământ, noţiunea de tensiune (efort
unitar) în mecanica pământurilor are altă semnificaţie decât în mecanica solidului deformabil.


4.2. SEMNIFICAŢIA NOŢIUNII DE EFORT UNITAR ÎN PĂMÂNTURI

În Rezistenţa materialelor efortul unitar se defineşte printr-o operaţie de trecere la limită. De
exemplu, efortul unitar normal pe secţiunea unei bare:

( ) lim 0
N
A
A
σ

= ∆ →

(4.23)

În pământuri, care sunt medii disperse alcătuite din două sau trei faze, nu se mai poate aplica
aceeaşi definiţie.
Noţiunea de efort unitar (tensiune) în pământuri are înţeles statistic şi trebuie luată în sens
macroscopic.
Fie un punct din masivul de pământ prin care se duce un plan orizontal în care se consideră o
secţiune a
2
(Fig. 4.12). Planul secţionează atât particulele solide cât şi porii; totodată, este posibil ca
el să treacă prin unul sau mai multe de contact între particule. În fiecare punct în care planul trece
prin partea solidă, forţele care sunt transmise prin scheletul mineral pot fi descompuse într-o
componentă normală la plan, N şi o componentă tangenţială, T faţă de plan. Componenta T se
descompune după direcţiile x şi y în T
x
şi T
y
.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

100


Figura 4.12

Se defineşte drept efort unitar normal σ, acţionând asupra planului considerat, raportul
dintre suma componentelor normale ale tuturor forţelor şi aria totală, a
2
.
În mod similar se definesc eforturile unitare tangenţiale τ
x
şi τ
y
:

2 2 2
; ;
y x
x y
T N T
a a a
σ τ τ = = =
∑ ∑ ∑
(4.24)

Aria a
2
trebuie să fie suficient de mare în raport cu dimensiunile particulelor dar suficient de
mică faţă de masivul de pământ pentru ca efortul unitar astfel definit să reprezinte ca valoare
statistică, tensiunea din punctul şi de pe planul considerat din interiorul pământului.

Efortul unitar într-un punct din masiv poate fi definit şi prin considerarea unei suprafeţe
vălurite, S care trece numai prin punctele de contact, fără a intersecta nici o particulă solidă. Efortul
unitar care se exercită în punctul considerat din masiv este egal cu suma forţelor de contact
împărţită la mărimea întregii suprafeţe vălurite S (Fig. 4.13).



Figura 4.13

Aşadar în ambele definiţii, aria la care se face raportarea eforturilor este aria totală şi nu
suma suprafeţelor de contact dintre particulele minerale care nu depăşesc 1% din aria totală. Efortul
unitar în pământ definit în acest mod trebuie luat deci în sens macroscopic şi nu trebuie confundat
cu efortul unitar la contactul dintre particule; între ele există o diferenţă de ordin de mărime. În timp
ce, în mod obişnuit, în majoritatea problemelor întâlnite în practică, eforturile unitare normale, de
exemplu, în cuprinsul terenului de fundare, variază între 0,1 şi 100 daN/cm
2
presiunile de contact
dintre particulele minerale pot atinge 7.000 daN/cm
2
.


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

101
4.3. PRESIUNI EFECTIVE I PRESIUNI ÎN PORII PĂMÂNTULUI

Pământ saturat
Fie un element de secţiune A dintr-un masiv de pământ saturat, asupra căruia se exercită un
efort unitar normal σ.
O suprafaţă vălurită trecând prin element întâlneşte un număr de puncte de contact între
particulele solide, de arie totală A
s
, şi pori umpluţi cu apă, de arie A
w
(Fig. 4.14). Punând condiţia de
echilibru a elementului, se consideră că aria însumată a punctelor de contact A
s
se concentrează în
mijlocul secţiunii considerate.



Figura 4.14

Fie p
s
presiunea de contact între particulele solide şi p
w
presiunea în apa din pori.

( )
s
s w w s s w s
A p
A p A p A p A A
σ =
+ = + −
(4.25)
3
(1 ) '
s w
s w s w ef w
A A
p p p a p a p p σ u
A A
σ = + = ⋅ + − = + = + (4.26)
p
s
este foarte mare iar a este foarte mic, dar produsul lor este o mărime finită.
Întrucât raportul
s
A
a
A
= este foarte mic, în loc de (1 - a) se poate lua 1.
p
ef
- efortul unitar preluat de scheletul mineral (faza solidă) numit efort unitar
efectiv sau presiunea efectivă; se notează cu σ'.
u - presiune în pori; în cazul pământurilor saturate reprezintă presiunea apei din
pori sau presiunea neutrală.

Pământ parţial saturat
Presiunea în pori u reprezintă efectul combinat al presiunii apei, p
w
, şi al presiunii aerului
din pori, p
a
:

( )
w a
u x p 1 x p = + − (4.27)
în care x este un coeficient care exprimă mărimea relativă a presiunilor în aerul şi apa din pori.
Evident, la pământul saturat x = 1, u = p
w
iar la pământul uscat x = 0, u = p
a
.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

102
Exprimând, ca mai înainte, condiţia de echilibru a elementului:

( ) 1
s w w a w
p a p a p a a T σ = ⋅ + ⋅ + − − − (4.28)

unde
w
w
A
a
A
= , iar T reprezintă rezultanta tensiunii superficiale în cuprinsul secţiunii considerate.
Neglijând a:

( ) 1 (1 )
ef w w a w ef w a
p p a p a T p x p x p σ = + ⋅ + − − = + ⋅ + − ⋅ (4.29)

Din cele două formulări ale lui σ, se constată că x exprimă influenţa lui a
w
şi T.


4.4. PRINCIPIUL PRESIUNII EFECTIVE

Presiunea u din pori este o presiune hidrostatică, are aceeaşi intensitate în toate direcţiile. Ca
urmare a faptului că modulul de deformaţie al particulelor solide este foarte mare, deformaţiile
acestora sub presiune hidrostatică sunt extrem de mici şi pot fi neglijate.
Deformarea pământurilor sub solicitări este posibilă numai dacă se produce o modificare în
mărimea presiunii efective, a efortului unitar normal preluat de scheletul mineral. Acest concept
fundamental al mecanicii pământurilor, enunţat de Terzaghi în 1925, poartă numele de principiul
presiunii efective.
O verificare experimentală simplă a principiului presiunii efective, propusă de Terzaghi este
următoarea:
Într-un vas se realizează un strat de nisip saturat de înălţime H, asupra căruia se aplică, prin
intermediul unui piston perforat, o presiune p (pistonul trebuie să fie perforat, altminteri s-ar crea un
sistem închis în care apa n-ar putea fi evacuată, ceea ce ar împiedica deformarea probei de pământ)
(Fig. 4.15). Presiunea p poate fi realizată şi prin aşternerea unui strat de alice de o anumită grosime.



Figura 4.15.

Sub efectul presiunii p se înregistrează o deformaţie ∆H a probei de nisip.

Se repetă încercarea, dar în locul presiunii p transmisă prin intermediul pistonului sau
stratului de alice se aşază deasupra probei o coloană de apă de înălţime
w
p
h
γ
= , care echivalează cu
presiunea p.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

103
De data aceasta, proba nu se mai deformează.

Explicaţia comportării diferite a pământului în cele două cazuri:
– În primul caz, îndată după aplicarea încărcării, presiunea p este transmisă scheletului. Ca
urmare a modificării eforturilor unitare efective, proba se deformează.
– În cel de-al doilea caz greutatea coloanei de apă de înălţime h determină creşterea presiunii
apei din porii probei. Presiunea efectivă rămâne neschimbată, ceea ce explică faptul că
proba nu se deformează.

Se exprimă presiunea totală la baza vasului:

sat w
H h σ γ γ = ⋅ + ⋅ (4.30)

Presiunea din pori la baza vasului

( )
w
u h H γ = + (4.31)

Dar: ' u σ σ = +

( ) ( )
'
sat sat
'
wh w w
u H h h H H H σ σ γ γ γ γ γ γ = − = + ⋅ − + = − =
' ' H σ γ = (4.32)

Aşadar, presiunea efectivă este dată de greutatea coloanei de pământ, ţinând cont de
subpresiune, şi este independentă de înălţimea coloanei de apă.

Relaţia (4.32) caracterizează un regim hidrostatic.

Pentru a pune în evidenţă influenţa mişcării apei (regimului hidrodinamic) asupra mărimii
presiunii efective, un vas cu nisip este pus în legătură, prin intermediul unui tub flexibil, cu un vas
cu apă.
Se exprimă presiunea neutrală şi presiunea efectivă la baza probei de nisip, în secţiunea 1-1
(Fig. 4.16):

a) regim hidrostatic (Fig. 4.16 a)

( )
w
u L H γ = +
' ' L σ γ = (4.33)

b) curent descendent (Fig. 4.16 b)

( )
w
u L H h γ = + −
sat w
H L σ γ γ = ⋅ + ⋅
( )
sat sat
' '
w w w w w w w
u H L L H h L h L h σ σ γ γ γ γ γ γ γ γ γ γ = − = + − − + = − + = + (4.34)


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

104


Figura 4.16.

Deci, presiunea efectivă în secţiunea 1-1 a crescut cu aceeaşi cantitate cu care s-a micşorat
presiunea neutrală.

c) curent ascendent (Fig. 4.16 c)
( )
w
u L H h γ = + +
' '
w
L h σ γ γ = − (4.35)

Momentul critic corespunde situaţiei în care presiunea apei în secţiunea 1-1 devine egală cu
presiunea corespunzătoare greutăţii pământului şi apei de deasupra:
( )
sat w w
L H h H L γ γ γ + + = + (4.36)
sau u = σ

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

105
adică: σ ' = 0
' 0
w
L h γ γ − =
'
w
h
L
γ γ =
cr
'
w
i γ γ = ⋅ (4.37)
S-a regăsit condiţia formulată pentru antrenarea hidrodinamică.
Antrenarea hidrodinamică poate fi deci definită şi ca fenomenul care conduce la anularea de
către curentul de apă a presiunii efective.


4.5. PRESIUNI SUPLIMENTARE ÎN PORI
PENTRU DIFERITE CONDIŢII DE SOLICITARE

Fie un masiv de pământ şi un punct M aflat la adâncimea h
w
sub nivelul apei subterane
(Fig. 4.17). Presiunea în apa din pori la adâncimea respectivă:
w w
u h γ = ⋅



Figura 4.17


Figura 4.18

Se aplică la suprafaţa terenului o presiune q (Fig. 4.18).
Dacă în punctul M se înfige un tub piezometric, se consideră că aplicarea presiunii q este
însoţită de o creştere a nivelului apei în tubul piezometric, pe o înălţime:
w
u
h
γ

∆ =
În timp, nivelul scade pentru a reveni în cele din urmă la poziţia iniţială (∆ h = 0).
Rezultă că încărcarea q generează în pământ o presiune suplimentară care este iniţial
preluată integral de apa din pori. În timp, această presiune excedentară a apei din pori se disipează,
nivelul apei în tubul piezometric revenind la poziţia iniţială.
Pentru determinarea comportării pământurilor sub solicitare este importantă stabilirea
mărimii presiunilor excedentare în porii pământului în funcţie de mărimea efortului total, în diferite
condiţii de solicitare.

a) Solicitarea hidrostatică în condiţii nedrenate (solicitare egală pe cele trei direcţii)
Fie un volum elementar de pământ în echilibru sub eforturile iniţiale σ
1
, σ
2
, σ
3
care
acţionează pe direcţiile 1, 2 şi respectiv 3 (Fig. 4.19).
Presiunea iniţială în pori este u
0
.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

106



Figura 4.19

Se aplică brusc asupra volumului un efort suplimentar hidrostatic (egal pe cele trei direcţii),
∆ σ
3
. Ca urmare, presiunea în pori creşte cu ∆ u
b
. Se caută stabilirea relaţiei între ∆ u
b
şi ∆ σ
3
.
În condiţiile aplicării bruşte, în interval foarte scurt de timp, a efortului ∆ σ
3
, nu are loc
drenarea apei din element imediat după aplicarea efortului; umiditatea rămâne neschimbată,
solicitarea se produce în condiţii nedrenate.
Creşterea presiunii în pori ∆ u
b
determină o comprimare a volumului porilor ∆ V
n
:

n v b
V C n V u ∆ = ⋅ ⋅ ⋅ ∆
unde C
v
este compresibilitatea fluidului din pori sub o creştere isotropică a presiunii

Creşterea efortului efectiv pe fiecare din cele trei direcţii este ∆ σ
3
- ∆ u
b
şi produce o
comprimare a volumului scheletului ∆ V
s
:

( )
3
3
s s b
V C V u σ ∆ = ∆ − ∆
unde C
s
este compresibilitatea scheletului pământului sub o creştere isotropică a presiunii

Admiţând că particulele solide sunt incompresibile şi că solicitarea se face în condiţii
nedrenate, cele două variaţii de volum trebuie să fie egale:

n s
V V ∆ = ∆
( )
3
3
v b s b
C nV u C V u σ ∆ = ∆ − ∆
3 3
1
1
b
v
s
u B
C
C
σ σ ∆ = ∆ = ∆ ⋅
+
(4.38)
1
1 ( )
v
s
B
C
n
C
=
+


Pământ saturat
Compresibilitatea fluidului din pori (apă) este neglijabilă în raport cu cea a scheletului
pământului, deci C
v
/C
s
→ 0 iar B → 1.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

107
v
s
C
0
C
≅ B 1 =
Deci, în condiţii nedrenate întreaga presiune suplimentară este preluată de apa din pori.

Pământ uscat
; ; 0
v
v s
s
C
C C B
C
>>> →∞ →

Pământ parţial saturat
Compresibilitatea fluidului din pori este mare datorită prezenţei aerului din pori, deci
C
v
/C
s
> 0 iar B < 1.
Variaţia lui B cu gradul de saturaţie este arătată în figura 4.20.
Valoarea lui B poate fi măsurată în aparatul triaxial. Proba este supusă unei presiuni
hidrostatice şi se măsoară presiunea µ
0
a apei din pori. Presiunea hidrostatică este apoi sporită, în
condiţii nedrenate, cu ∆σ
3
şi se măsoară creşterea presiunii apei din pori ∆ µ
b
prin raport cu valoarea
iniţială. Valoarea lui B se calculează din relaţia:

∆ µ
b
=B∆σ
3




Figura 4.20

b) Solicitare monoaxială (pe o singură direcţie) în condiţii nedrenate
Se consideră din nou volumul elementar de pământ cu σ
1
, σ
2
, σ
3
şi u
0
în stare iniţială; se
aplică un efort suplimentar ∆ σ
1
pe o singură direcţie, direcţia 1 (Fig. 4.21) căruia îi corespunde o
modificare a presiunii în pori ∆ u
a
.
Condiţiile de solicitare sunt nedrenate.


Figura 4.21


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

108
Variaţiile presiunilor efective sunt:
'
1 1 a
u σ σ ∆ = ∆ − ∆
' '
3 2 a
u σ σ ∆ = ∆ = −∆
Dacă pământul s-ar comporta ca un material elastic, reducerea de volum a scheletului
pământului ar fi:
1
1
( 3 )
3
s a
C V u σ ∆ − ∆
Reducerea de volum a porilor este:
v a
C nV u ∆
În condiţii nedrenate, cele două variaţii de volum trebuie să fie egale.
1
1
( 3 )
3
s a v a
C V u C nV u σ ∆ − ∆ = ∆
Rezultă:
1 1
1 1 1
3 1 ( ) 3
a
v s
u B
n C C
σ σ
(
∆ = ∆ = ∆
(
+ +
¸ ¸

Întrucât pământurile nu sunt elastice, expresia generală a lui ∆ u
a
se scrie:
∆ u
a
= AB ∆ σ
1

unde A este un coeficientul presiunii în pori care se determină pe cale experimentală. În cazul
pământurilor saturate (B = 1), ∆ u
a
= A ∆ σ
1

Pentru pământurile saturate, A se determină prin măsurarea presiunii apei din pori în cursul
aplicării unei diferenţe între tensiunile principale, în condiţii nedrenate.
Pentru pământurile foarte compresibile cum sunt argilele normal consolidate, A are valori
cuprinse între 0,5 şi 1,0. La argilele cu sensitivitate ridicată, creşterea tensiunii principale maxime
poate produce prăbuşirea structurii pământului, conducând la presiuni foarte mari ale apei din pori
şi la valori ale lui A mai mari de 1. La pământurile cu compresibilitate scăzută, cum sunt argilele
uşor supraconsolidate, valoarea lui A se situează între 0 şi 0,5. În cazul argilelor puternic
supraconsolidate, se manifestă o tendinţă a pământului de a se dilata odată cu creşterea tensiunii
principale maxime, dar întrucât în condiţii scadente apa nu poate pătrunde în element, se dezvoltă
presiuni negative în apa din pori.
Valorile lui A pentru argile puternic supraconsolidate se situează între - 0,5 şi 0. În fig. 6...
este dată o relaţie între A la rupere (A
f
) şi gradul de supraconsolidare (UCR) pentru argila saturată.
Efortul efectiv creşte pe direcţia 1 cu ∆ σ
1
- ∆ u
a
şi descreşte pe direcţiile 2 şi 3 cu ∆ u
a
.
Creşterea de efort efectiv ∆ σ
1
- ∆ u
a
produce o micşorare a volumului egală cu m
c
(∆ σ
1
- ∆ u
a
).
Micşorarea efortului efectiv pe direcţiile 2 şi 3 tinde să producă p umflare a pământului egală cu 2
m
e
∆ u
a
unde m
e
este umflarea unităţii de volum corespunzătoare unei micşorări unitare a efortului
efectiv de-a lungul uneia din cele trei axe.

Pământ saturat
În condiţii nedrenate modificarea de volum este nulă, comprimarea pe o direcţie trebuie să
fie egală cu umflarea pe celelalte două direcţii:

( )
1
2
c a e
m u m σ ∆ − ∆ =

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

109
1 1
1
2
1
1
2
1
a
e
c
e
c
u A
m
m
A
m
m
σ σ ∆ = ∆ = ∆
+
=
+


Rezultă că o modificare a stării de eforturi este întotdeauna însoţită de o schimbare în
presiunea apei din pori, a cărei mărime depinde de caracteristicile de compresibilitate, m
c
şi de
umflare m
e
ale pământului.
Pentru pământuri foarte compresibile, ca de exemplu argilele moi, compresibilitatea este
mare în comparaţie cu umflarea, A tinde către 1.
Pentru pământurile puţin compresibile, ca de exemplu argilele tari sau nisipurile îndesate, A
este de obicei foarte mic. În cazul în care umflarea pământului pe direcţiile 2 şi 3 ar fi împiedicată,
A devine 1,0.

Pământ nesaturat
Se produce o modificare de volum datorată comprimării volumului porilor, egală cu:

n n a
V m u ∆ = ∆

Comprimarea scheletului pe direcţia 1 trebuie să fie egală cu umflarea pe direcţiile 2 şi 3
plus reducerea volumului de pori: ( )
1
2
c a e a n a
m u m u m u σ ∆ −∆ = ⋅ ∆ + ∆ .

1
1
2
1
a
n e
c c
u
m m
m m
σ ∆ = ∆
+ +


Se calculează produsul A B ⋅ :

1
2 2
1
3
n c e e
c c c
A B
m m m m
m m m
⋅ =
+
+ ⋅ +


Întrucât termenul
2
1
3
c e
c
m m
m
+
, se poate scrie:

1 a
u A B σ ∆ = ⋅ ⋅ ∆

c) Solicitate pe toate direcţiile
Cazul general rezultă din suprapunerea celor două cazuri precedente:
Fie elementul de volum supus unui efort suplimentar ∆ σ
1
pe direcţia 1 şi un efort
suplimentar ∆ σ
3
pe direcţiile 2 şi 3 (Fig. 4.22).


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

110


Figura 4.22

Solicitarea suplimentară ∆ σ
1
, ∆ σ
2
şi ∆ σ
3
poate fi privită ca sumă a două solicitări
(Fig. 4.23).


Figura 4.23

( ) ( )
3 1 3 3 1 3 a b
u u u B A B B A σ σ σ σ σ σ ∆ = ∆ = ∆ = ∆ + ⋅ ∆ − ∆ = ∆ + ∆ −∆ (
¸ ¸



4.6. CALCULUL I DISTRIBUŢIA TENSIUNILOR ÎN PĂMÂNT

O problemă practică de maximă importanţă pe care trebuie să o rezolve mecanica
pământurilor este cea a determinării deformaţiilor probabile ale terenului de fundare, ca urmare a
încărcărilor transmise de construcţii. În acest scop, trebuie să se cunoască mărimea eforturilor
unitare care se dezvoltă în cuprinsul masivului de pământ sub efectul presiunilor ce se dezvoltă pe
talpa fundaţiei şi sub efectul greutăţii proprii a pământului.


4.6.1 TENSIUNI DATORATE ÎNCĂRCĂRILOR EXTERIOARE

În stadiul actual al cunoştinţelor şi tehnicilor de calcul disponibile, repartizarea eforturilor în
masivele de pământ se calculează folosindu-se modelul corpului continuu, elastic, omogen, izotrop,
modelul Hooke, studiat în Teoria Elasticităţii.
Evident, pământul ca sistem dispers, trifazic, eterogen, este departe de a corespunde
modelului Hooke din Teoria Elasticităţii. Totuşi faptul că încercările de teren sau de laborator arată
că în prima fază a procesului de deformare sub solicitare pământurile se comportă ca medii liniar -
deformabile, precum şi concordanţa destul de bună între eforturile măsurate şi cele calculate pe
această bază, justifică utilizarea soluţiilor cunoscute din Teoria Elasticităţii pentru calculul
tensiunilor în interiorul masivelor de pământ.


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

111
4.6.1.1 SOLUŢII ALE TEORIEI ELASTICITĂŢII UTILIZATE PENTRU CALCULUL
REPARTIZĂRII EFORTURILOR ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT

a) Problema spaţială (Boussinesq)
Sarcina concentrat Q aplicată la suprafaţa semispaţiului
5
2
2 2
2 1
2
1
z
Q
z
r
z
σ
π
¦ ¹
¦ ¦
¦ ¦
=
´ `
(
| | ¦ ¦
+
(
|
¦ ¦
\ ¹
(
¸ ¸ ¹ )


Relaţia (4…) poate fi pusă sub forma:
2 z
Q
K
z
σ = ⋅
unde K este un coeficient intabulat în funcţie de r/z.
Mai multe forţe concentrate la suprafaţa semispaţiului (Fig. 4.24)


Figura 4.24
2
1
1
n
z i i
i
K Q
z
σ
=
=



Încărcare distribuită după o lege oarecare pe o suprafaţă de formă oarecare.
Se împarte suprafaţa de încărcare în suprafeţe elementare, iar sarcina repartizată pe fiecare
suprafaţă elementară se înlocuieşte cu o sarcină concentrată (Fig. 4.25).

Încărcare uniform distribuită pe o suprafaţă dreptunghiulară (Fig. 4.26).
Acesta este un caz particular al problemei precedente. Suma dublă din expresia (….) devine
o integrală dublă care a fost rezolvată, rezultatul fiind dat sub forma:

z
K q σ = ⋅

unde K este coeficientul de repartizare care este dat în tabele în funcţie de raportul l/b şi z/b

Sunt întocmite tabele ale coeficienţilor K pentru eforturile din centrul suprafeţei de încărcare
şi din colţul suprafeţei. Cu ajutorul acestora din urmă se pot calcula eforturile în orice punct al
semispaţiului cu metoda punctelor de colţ.

2
1
z i i
Q K
z
σ =
∑∑
(….)

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

112



Figura 4.25




Figura 4.26

Regula este următoarea: punctul pe a cărui verticală se cere aflarea efortului σ
z
trebuie luat
ca punct de colţ comun la 4 (sau 2) dreptunghiuri.
Efortul σ
z
apare prin însumarea eforturilor în colţurile dreptunghiurilor ce se întâlnesc în
punctul considerat.
Apar patru situaţii distincte (Fig. 4.27)


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

113

a) b) c) d)

Figura 4.27

a) Verticala punctului M în care se cere aflarea efortului se găseşte pe conturul suprafeţei de
încărcare:

[ ]
z Meba Mecd
q K K σ = +
b) Verticala punctului M se găseşte în interiorul suprafeţei de încărcare:

z Mgah Mhbc Mecf Mfdg
q K K K K σ ( = + + +
¸ ¸


c) Verticala punctului M se găseşte în afara suprafeţei de încărcare prin raport cu una din
laturile acesteia:

z Mhbe Mecf Mhag Mgaf
q K K K K σ ( = + − −
¸ ¸


Verticala punctului M se găseşte în afara suprafeţei de încărcare prin raport cu ambele laturi
ale acesteia.
z Mhce Mhbf Mgae Mgaf
q K K K K σ ( = − − +
¸ ¸


b) Problema plană (Flamant)

Sarcină concentrată q liniar repartizată (Fig. 4.28) (încărcarea este dispusă după o linie de
lungime infinită


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

114


Figura 4.28
( )
( )
4
2 2
3
2
cos
2
cos sin
2
cos sin
z
x
xz
q
z
q
z
q
z
σ θ
π
σ θ θ
π
τ θ θ
π
=
=
=
(a)

Încărcare uniform distribuită pe o fâşie de lăţime constantă B (Fig. 4.29):

Pentru ( ) q x q = , relaţiile (b) devin:
( ) ( )
( ) ( )
( )
1 1 2 2
1 1 2 2
2 1
1 1
sin 2 sin 2
2 2
1 1
sin 2 sin 2
2 2
cos 2 cos 2
2
z
x
q
q
q
σ θ θ θ θ
π
σ θ θ θ θ
π
τ θ θ
π
(
= − + − ± − ±
(
¸ ¸
(
= − − − ± + ±
(
¸ ¸
= −
(…)



Figura 4.29


θ
2
se ia cu (+) când punctul M se află în afara planurilor verticale duse prin extremităţile
încărcării.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

115
În cazul problemei plane, σ
z
se poate calcula cu relaţia (....) pusă sub forma:

1 z
K q σ = ⋅
unde K
1
este un coeficient intabulat în funcţie de z/B şi x/B.

Diagrame de variaţie a eforturilor unitare în interiorul masivului
Fie o fâşie continuă cu o sarcină uniform repartizată q.
Se consideră un plan la adâncimea z = 0,25 B şi se fixează pe acest plan câteva puncte, atât
în limitele fâşiei încărcate, cât şi în afara fâşiei, puncte în care se calculează efortul σ
z
. Se reprezintă
la scară eforturile astfel calculate. Unind extremităţile eforturilor σ
z
se obţine o curbă sub formă de
clopot, având ordonata maximă pe verticala axului fâşiei de încărcare (Fig. 4.30).
La o anumită depărtare de ax, eforturile σ
z
devin practic nule.
Se consideră un alt plan, la o adâncime z = 1,0 B şi se procedează în mod similar. Alura
curbei de variaţie a lui σ
z
în lungul planului este asemănătoare. Ordonata pe axa fâşiei este mai mică
decât în cazul anterior, în schimb punctul în care efortul σ
z
devine neglijabil se găseşte la distanţa
mai mare de ax.
Aceasta se datorează faptului că suprafaţa de eforturi delimitată de fiecare din cele două
curbe trebuie să fie egală cu suma presiunilor aplicate asupra fâşiei de lăţime B.



Figura 4.30

Variaţia pe verticală a efortului σ
z

Dacă se calculează efortul σ
z
pe verticala ce trece prin axul fâşiei încărcate, la diferite
adâncimi z şi se reprezintă eforturile la scară luând o axă de referinţă verticală se obţine prin unirea
extremităţilor vectorilor σ
z
pe o curbă care arată atenuarea cu adâncimea a tensiunii normale σ
z
.


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

116
Izobare
Se împarte suprafaţa masivului într-un caroiaj cu ochiuri dese (Fig. 4.31). Se calculează
pentru fiecare nod al caroiajului efortul unitar σ
z
.



Figura 4.31

Dacă se unesc punctele de egal efort, se obţin curbe denumite izobare.

Suprafaţa delimitată de fâşia de încărcare şi izobară poartă numele de bulb de presiune.
Punctele situate în bulbul de presiune au efortul mai mare decât cel corespunzător izobarei, iar cele
situate în afara bulbului au un efort mai mic.

Studiul izobarelor efortului σ
z
este important, deoarece permite să se aprecieze adâncimea
până la care se resimte efectul încărcărilor exterioare. Este evident că această adâncime depinde de
lăţimea fâşiei de încărcare.

Izobara efortului σ
z
= 0,2 p, de exemplu, se extinde până la adâncimea egală cu aproximativ
3 B.
Fie un teren neomogen caracterizat prin prezenţa la o anumită adâncime a unui strat de
pământ foarte compresibil (de exemplu praf argilos în stare plastic curgătoare) (Fig. 4.32).

La suprafaţa terenului se aplică două fâşii de încărcare, având aceeaşi sarcină p, dar lăţimi
diferire.

Se consideră limita inferioară a izobarei σ
z
= 0,2 p drept limită a zonei în care eforturile
provenite din încărcarea exterioară sunt susceptibile de a produce deformaţii semnificative ale
terenului. După cum rezultă, izobara σ
z
= 0,2 p a fâşiei înguste se opreşte deasupra stratului moale,
aceeaşi izobară, dar a fâşiei late, interceptează din plin stratul moale.

Fundaţia lată va avea tasări sensibil mai mari decât fundaţia îngustă.


Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

117


Figura 4.32.

Aşadar, mărimea tasărilor nu depinde numai de mărimea încărcărilor, ci şi de dimensiunile
suprafeţelor de transmitere a acestor încărcări.
În mod similar se procedează pentru construirea izobarelor σ
x
şi τ
xz
.

Din examinarea izobarelor efortului unitar normal σ
x
rezultă că acestea scad mult mai repede
cu adâncimea (de aceea majoritatea metodelor pentru calculul tasărilor neglijează influenţa
tensiunilor σ
x
şi σ
y
) dar se dezvoltă mult pe orizontală (Fig. 4.33).


Izobarele tensiunii σ
x


Izobarele tensiunii τ−z
Figura 4.33 Figura 4.34

De acest lucru trebuie să se ţină seama la stabilirea dimensiunilor pernelor de material
granular utilizate pentru înlocuirea parţială a pământului foarte compresibil de sub talpa fundaţiilor
de suprafaţă (de regulă, perna trebuie să se extindă lateral cel puţin cât izobara
σ
x
= 0,2 q) (Fig. 4.34).

Este greşită realizarea unei perne având lăţimea egală cu cea a fundaţiei deoarece presiunile
orizontale σ
x
mari la contactul cu pământul moale din jur produc refularea materialului din pernă.

Izobarele tensiunii τxz sunt arătate în Fig. 4.36. Ele arată cum se dezvoltă sub muchiile
suprafeţei de încărcare zonele pe conturul şi în interiorul cărora se îndeplineşte condiţia de rupere
(τ = τ
f
), numite zone plastice.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

118



Figura 4.35



Figura 4.36. Izobarele tensiunii τ
max



7.1.3. METODE APROXIMATIVE PENTRU CALCULUL REPARTIZĂRII
EFORTURILOR ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT

În lipsa tabelelor cu coeficienţi de influenţă, se pot folosi diferite metode aproximative
pentru determinarea mărimii eforturilor unitare normale σ
z
la o anumită adâncime z.

Încărcare uniform repartizată pe suprafaţă dreptunghiulară (problema spaţială)

Se consideră că tensiunile normale σ
z
generate de presiunea uniform repartizată q se
difuzează în interiorul unui trunchi de piramidă cu muchiile de înclinare 2:1 (Fig. 4.37).

( ) ( )
z
q L B
L z B z
σ =
+ +



Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

119


Figura 4.37

Încărcare uniform repartizată pe o fâşie de lăţime constantă (problema plană)
Se consideră că tensiunile σ
z
se difuzează în interiorul a două plane duse cu înclinarea de 55
o

faţă de verticala ce trece prin muchiile fâşiei de lăţime B (Fig. 4.38).


Figura 4.38

Scriind condiţia de echilibru:

( )
1
1 1 2 tg55 tg55
2
1 tg55
z z z
z
q B B z B z
q
z
B
σ σ σ
σ
⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ + ⋅ = +
=
+
o o
o



4.1.4. CALCULUL EFORTURILOR UNITARE DIN
GREUTATEA PROPRIE A PĂMÂNTULUI

Fie un masiv omogen (greutatea volumică are aceeaşi valoare în toate punctele masivului).
Efortul unitar pe direcţie verticală la adâncimea z dat de greutatea proprie a pământului se notează
σ
gz
(Fig. 4.39) şi se calculează cu relaţia:
gz
z σ γ = ⋅ (1)
Relaţia (1) indică o variaţie liniară cu adâncimea a efortului σ
gz
. Efortul σ
gz
se mai numeşte
şi sarcină geologică sau presiune litologică.

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

120
În cazul masivului alcătuit din mai multe strate, având greutăţi volumice diferite , sarcina
geologică la baza stratului n se calculează cu relaţia:
1
n
gz i i
i
h σ γ
=
= ⋅


unde γ
i
h
i
reprezintă greutatea volumică şi, respectiv grosimea stratelor de deasupra planului de
referinţă.
Variaţia lui σ
gz
este liniară în cuprinsul fiecărui strat, diagrama respectivă prezentând
schimbări de pantă la orice modificare a lui γ (Fig. 4.40).



Figura 4.39



Figura 4.40

În cazul în care în cuprinsul unui strat se află cantonată pânza de apă subterană, la calculul
lui σ
gz
sub nivelul acestei pânze, se va lua greutatea volumică submersată γ '. La calculul sarcinii
geologice în cuprinsul stratului impermeabil deasupra căruia este aşezat stratul purtător de apă
freatică, se ia în considerare şi presiunea dată de coloana de apă de deasupra stratului impermeabil.
La baza stratului 1, în care se află pânza freatică:

' '
1 1 1 1 gz
h h σ γ γ = +

Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

121
La partea superioară a stratului 2, impermeabil, la sarcina geologică calculată pentru baza
stratului 1, se adaugă presiunea apei.

Diagrama de sarcină geologică (Fig. 4.41) marchează astfel un salt:

1
' ' '
1 1 1 1 1 gz w
h h h σ γ γ γ = + +




Figura 4.41

La baza stratului 2:

2
' ' '
1 1 1 1 1 2 2 gz w
h h h h σ γ γ γ γ = + + +




Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

115







Capitolul 5

COMPRESIBILITATEA I TASAREA PĂMÂNTURILOR


5.1. FAZELE PROCESULUI DE DEFORMARE SUB SOLICITARE LA
PĂMÂNTURI


În capitolul precedent s-au definit tensorii de tensiuni şi de deformaţii dintr-un punct al
masivului de pământ; s-a explicat semnificaţia noţiunii de efort unitar în pământuri; s-a arătat că
tensiunile normale ce transmit atât scheletului mineral cât şi porilor; s-a evidenţiat că diferitele
condiţii de solicitare induc în porii pământului presiuni suplimentare; s-au prezentat soluţii preluate
din Teoria Elasticităţii pentru calculul tensiunilor în masivele de pământ.
Cunoştinţele acestea sunt necesare pentru înţelegerea comportării pământurilor sub solicitări,
dar nu şi suficiente. Este nevoie să se definească şi relaţiile între tensiuni şi deformaţii în
pământuri.
În mai mare măsură decât la alte materiale, aceste relaţii sunt foarte complexe, depind de un
număr mare de factori.
Înainte de abordarea propriu-zisă a problemei relaţiilor tensiuni - deformaţii la pământuri
este instructiv să se examineze, pornind de la exemplul unei încărcări cu o placă (sau fundaţie) de
probă, aşezată la suprafaţa terenului, principalele faze ale procesului de deformare sub solicitare la
pământuri.
În cazul cel mai general pe diagrama de încărcare - tasare (Fig. 5.1), obţinută printr-o
asemenea încărcare pe teren se pot distinge trei zone, care corespund unor faze distincte ale
procesului de deformare sub încărcare.



Figura 5.1. Diagrama încărcare - tasare

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

116
relaţia între presiunea p şi tasarea s este cvasi-liniară; dacă s-ar examina două volume de
pământ situate, de pildă, pe verticalele duse prin muchiile suprafeţei de încărcare, înainte şi după
deformare, s-ar constata că se produce o modificare de volum, nu şi de formă, pe seama îndesării,
micşorării porozităţii.
Sectorul corespunde aşadar unei faze în care predomină deformaţiile de îndesare, numită
din acest motiv faza de îndesare. Deformarea pământului este produsă în principal de acţiunea
tensorului sferic. Proprietatea care guvernează comportarea pământului în această fază este
compresibilitatea.

dacă presiunea depăşeşte o anumită valoare p
1
, relaţia p - s devine în mod vădit neliniară,
creşterea tasărilor este mai accentuată decât creşterea presiunilor. Modificările de volum sunt
însoţite şi de modificări de formă, ceea ce denotă apariţia unor deformaţii de lunecare, determinate
de creşterea tensiunii tangenţiale.
Ca urmare, la început, în punctele situate sub muchiile plăcii, iar apoi în zone numite zone
plastice, este întrecută rezistenţa la forfecare a pământului (capacitatea pământului de a prelua
solicitări tangenţiale) (Fig. 5.2 şi 5.3).
Sectorul corespunde fazei de dezvoltare a zonelor plastice sau fazei lunecărilor
progresive.


Figura 5.2. Deformaţiile pământului în diferite stadii de încărcare:
a - faza de îndesare; b - faza dezvoltării zonelor plastice



Figura 5.3. Dezvoltarea zonelor plastice sub fundaţie

dincolo de o anumită valoare p
2
a presiunii deformaţiile devin neamortizate şi se poate
produce chiar ruperea sau cedarea prin desprinderea unei părţi din masivul de pământ de restul
masivului, ca urmare a depăşirii rezistenţei la forfecare de-a lungul unei suprafeţe numită suprafaţă
de alunecare. Această fază este de rupere sau fază de cedare (Fig. 5.4).

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

117



Figura 5.4. Cedarea terenului de fundare

În fazele şi predomină deformaţiile specifice de lunecare ca urmare a acţiunii tensorului
deviatoric.
Proprietatea care guvernează comprimarea pământului în aceste faze este rezistenţa la
forfecare.
Caracteristică este şi evoluţia în timp a deformaţiilor (Fig. 5.5).


Figura 5.5

Cu cât pământul este mai puţin permeabil, cu atât timpul necesar pentru amortizarea
deformaţiilor sub o încărcare constantă este mai îndelungat. La descărcarea plăcii (fundaţiei) se
produce o revenire care evoluează de asemenea în timp, dar deformaţiile nu se anulează ci se
înregistrează o tasare remanentă, s
r
.


5.2. MODELE REOLOGICE PENTRU SIMULAREA
COMPORTĂRII PĂMÂNTURILOR SUB SOLICITĂRI

Caracterul complex al pământurilor, ilustrat de diagramele din paragraful precedent, face
dificilă o formulare exactă a relaţiilor tensiuni - deformaţii - timp pentru diferite tipuri de pământuri
şi diferite condiţii de solicitare. În stadiul actual al cunoştinţelor este inevitabil să se recurgă pentru

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

118
simularea comportării pământurilor sub solicitări la simplificări, substituind pământului real, într-o
anumită fază a procesului de deformare, un material ideal.
Se reamintesc câteva modele reologice care descriu comportarea unor materiale ideale,
modele care îşi găsesc aplicare în mecanica pământurilor.

O Modelul Hooke, al corpului ideal elastic, reprezentat printr-un resort elastic
(Fig. 5.6)

E σ ε = ⋅ (5.1)


Figura 5.6

Asimilând prima porţiune a diagramei încărcare – tasare, p – s, cu o dreaptă, rezultă că
pentru simularea comportării pământului în această fază a procesului de deformare se poate utiliza
modelul Hooke.
Pentru un volum de pământ supus tensiunilor σ
1
, σ
2
, σ
3
, deformaţiile specifice
corespunzătoare sunt date de Legea lui Hooke generalizată:

( )
( )
( )
( ) ( )
1 1 2 3
2 2 1 3
3 3 2 1
1 2 3 0
0 1 2 3 1 2 3
1
1
1
1
2 1 2
3
g
v
E
E
E
E E E
ε σ ν σ σ
ε σ ν σ σ
ε σ ν σ σ
σ
ε ε ε σ
ε σ σ σ ν σ σ σ ν
= − + (
¸ ¸
= − + (
¸ ¸
= − + (
¸ ¸
+ +
= = + + − + + = − = (
¸ ¸

unde
1 2
v
E
E
ν
=

modulul de elasticitate volumic
( )
0 0
0
2
1
E G
τ τ
γ ν = + = , (5.2)
în care G este modulul de elasticitate transversal.

Modelul Hooke este caracterizat prin doi parametri: E şi ν (la pământuri coeficientul lui
Poisson se notează ν).


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

119
O Modelul Newton, al corpului ideal vâscos, reprezentat printr-un amortizor format dintr-
un piston şi un lichid incompresibil (Fig. 5.7):



Figura 5.7
, σ η ε = ⋅ & (5.3)

unde:

d
dt
ε
ε = &
η - vâscozitatea lichidului.

O Modelul corpului în stare de curgere plastică, reprezentat printr-un bloc aşezat pe o
suprafaţă cu frecare (Fig. 5.8).



Figura 5.8

Poate fi utilizat pentru a simula comportarea pământului în ultima fază a procesului de
deformare sub încărcare, faza de rupere.

O Modelul Voigt - Kelvin, al corpului vâsco - elastic, rezultat prin legarea în paralel a
resortului H cu amortizorul N (Fig. 5.9).
Presiunea exterioară σ este iniţial preluată de fluidul din amortizor. Fluidul fiind
incompresibil, deformaţiile se produc pe măsură ce acesta trece pe lângă piston; coborârea
pistonului se face odată cu comprimarea resortului.
Modelul Voigt - Kelvin poate simula deformarea în timp, sub încărcare constantă, a
pământurilor, denumită consolidare.


Figura 5.9


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

120
O Modelul Maxwell rezultă prin legarea în serie a resortului H cu amortizorul N
(Fig. 5.10).


Figura 5.10
Resortul este încărcat rapid
până la un anumit ε căruia îi
corespunde o presiune

E σ ε = ⋅ .

În timp, fluidul trece pe lângă
piston, resortul începe să se destindă.

Modelul simulează fenomenul de
micşorare în timp a eforturilor sau de
relaxare.

O Modelul Saint – Venant, al corpului elasto - plastic, reprezentat prin resortul H, cuplat în
serie cu corpul aşezat pe o suprafaţă cu frecare (Fig. 5.11).




Figura 5.11


5.3. COMPORTAREA FAZELOR COMPONENTE ALE PĂMÂNTURILOR
SUB ACŢIUNEA SOLICITĂRILOR DE COMPRESIUNE

Compresibilitatea reprezintă proprietatea pământurilor de a se deforma sub acţiunea unor
solicitări de compresiune, devenind mai îndesate, mai compacte.

După cum s-a arătat, compresibilitatea guvernează comportarea pământurilor în prima fază a
procesului de deformare sub încărcare, faţă de care relaţia încărcare - tasare poate fi considerată
liniară. Se spune că pământul se comportă în această fază ca un mediu liniar - deformabil şi nu
elastic, deoarece în cazul ridicării încărcării tasarea nu se anulează ci se înregistrează o tasare
remanentă, s
r
(Fig. 5.12).

Pentru a înţelege bazele fizice ale compresibilităţii, se va examina succesiv comportarea
fazelor componente ale pământurilor sub acţiunea solicitărilor de compresiune.

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

121

Figura 5.12

Faza solidă. Ca urmare a aplicării încărcărilor exterioare, cresc presiunile la contactul dintre
particule, ceea ce produce comprimarea acestora. Deşi presiunile de contact sunt mari, rezistenţele
mecanice ale particulelor solide sunt de asemenea mari, astfel încât comprimarea acestora este
foarte mică şi nu poate explica deformaţiile mari ale stratului de pământ. Această comprimare are în
general un caracter reversibil, particulele revenindu-şi elastic la ridicarea încărcării. În unele puncte
de contact se pot produce şi striviri locale, al căror efect global asupra deformaţiei este de asemenea
neglijabil. În schimb, strivirile locale constituie o explicaţie a deformaţiilor remanente.
Legăturile dintre particule fiind mult mai slabe decât rezistenţele particulelor, sub acţiunea
solicitărilor de compresiune, se produce o rearanjare a particulelor, însoţită de o micşorare a
volumului de goluri.

Apa din pori. Presiunile suplimentare care se dezvoltă în pământ sunt în primul moment
preluate de apa din pori. Apa fiind practic incompresibilă, creşterea presiunii apei din pori nu poate
explica deformaţiile pământului.
Pe măsura drenării apei din pori, presiunea excedentară în apă se diminuează iar pe seama
porilor care rămân neocupaţi de apă se poate produce rearanjarea particulelor. În cazul pământurilor
coezive, sub efectul presiunilor suplimentare se produce trecerea unei părţi din apa legată în apă
liberă, subţiindu-se astfel învelişul de apă legată. La descărcare, fenomenul se produce în sens
invers, existând tendinţa de refacere a grosimii iniţiale a învelişului de apă legată. Este ceea ce se
numeşte efectul de pană al apei legate (Fig. 5.13).



Figura 5.13.

Aerul şi gazele din pori - sunt comprimate la creşterea presiunii. Totodată, gazele pot fi
dizolvate în apa din pori. Ambele fenomene au un caracter reversibil.
În concluzie, principala explicaţie a deformaţiilor sub solicitare de compresiune rezidă în
rearanjarea particulelor.

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

122
În cadrul pământurilor saturate, rearanjarea particulelor este posibilă numai după evacuarea
apei din pori.
Ritmul de deformare este, astfel, dictat de permeabilitatea pământului.


5.4. DETERMINAREA COMPRESIBILITĂŢII ÎN LABORATOR

Pentru studiul compresibilităţii în laborator se utilizează aparatul denumit edometru (Fig.
5.14). Principalele caracteristici ale încercării:
– deformarea laterală a probei este împiedicată; în acest scop, proba cu diametrul
de 2-3 cm este introdusă într-un inel de oţel;
– trebuie asigurată posibilitatea evacuării apei din pori; proba este aşezată între
două pietre poroase.



Figura 5.14

Încărcarea se aplică în trepte, prin intermediul unui sistem de pârghii. Sub fiecare încărcare
se fac citiri la microcomparator, la diverse intervale de timp, până când se constată amortizarea
deformaţiilor sub încărcarea dată (trei citiri succesive la interval de o oră să nu difere cu mai mult de
0,01 mm).

Pentru fiecare încărcare N, căreia îi corespunde o presiune
N
p
A
= , unde A este aria inelului,
se înregistrează tasări ∆ h la diverşi timpi t:


( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( )
1 2 final
1 2 final
1 2 final
1
2
,
,
,
t t t
t t t
n
t t t
p H H H
p H H H
p H H H
→ ∆ ∆ ∆
→ ∆ ∆ ∆
→ ∆ ∆ ∆
K
K
M
K



Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

123
Înregistrarea şi prelucrarea rezultatelor

1. Curba de compresiune - tasare (Fig. 5.15)


a) b)

Figura 5.15 Curba de compresiune - tasare:
a - reprezentare simplă; b - reprezentare semilogaritmică, recomandată în STAS 6842/1-09


Caracteristici de compresibilitate - obţinute din curba de compresiune - tasare:
O modulul de deformaţie edometric, M

p
M
h
h

=
∆ | |

|
\ ¹
, daN/cm
2


Pentru clasificarea pământurilor după criteriul compresibilităţii se defineşte modulul
edometric corespunzător intervalului de presiuni 2-3 daN/cm
2
:

( )
2 3
3 2
3 2 100
% %
p p
M
h h
h h

= =
− ⋅
=
∆ ∆ | | | |

| |
\ ¹ \ ¹


Valori uzuale pentru M
2-3
, daN/cm
2
:
- argilă plastic moale: 15 ... 50
- argilă plastic consistentă: 50 ... 100
- argilă plastic vârtoasă: 100 ... 200
- nisipuri afânate: 100 ... 200
- nisipuri de îndesare medie: 200 ... 500
- nisipuri îndesate, argile tari: > 500

O tasarea specifică pentru o anumită presiune, p
% %
p
p
h
h
ε
∆ | |
=
|
\ ¹


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

124
Un alt criteriu de clasificare:
2
2
% %
p
p
h
h
ε
=
=
∆ | |
=
|
\ ¹


2
%
p
ε
=
¦
¦
´
¦
¹

< 2% - pământ puţin compresibil
2 - 6% - pământuri compresibile
> 6% - pământ foarte compresibil

O modulul de deformaţie liniară, E
- Se obţine în funcţie de M.


Figura 5.16
În condiţiile solicitării edometrice:

( )
0
1
x y
x y
x y x y z
E
ε ε
σ σ
ε ε σ ν σ σ
= =
=
(
= = − +
¸ ¸

x y z
σ ν σ ν σ − =

( )
0
1
1
x z
x y z z
K
σ ν ν σ
ν
σ σ σ σ
ν
− =
= = =


K
0
=
1
ν
ν −

K
o
- coeficient de împingere laterală în stare de repaus.
Relaţia între tensiunile normale în stadiul comportării pământului ca un mediu liniar -
deformabil este:

0 x y z
K σ σ σ = =
( )
2 2
1 1
2 1
1 1
z z
z z x y z z
E E E E
σ σ ν ν
ε σ ν σ σ σ σ β
ν ν
( (
(
= − + = − = − =
( (
¸ ¸
− −
¸ ¸ ¸ ¸

unde
υ
υ
β

− =
1
1
2

dar: ,
z z
h
p
h
ε σ

= = ∆
p
E M
h
h
β β

= ⋅ = ⋅


E M β = ⋅


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

125
- Întrucât β < 1, rezultă că teoretic E < M.
- Totuşi în practică se utilizează relaţia:

0
E M M = ⋅

unde M
0
este un coeficient de corecţie pentru trecerea de la modulul de deformaţie edometric la
modulul de deformaţie liniară, care la nisipuri este 1,0 iar la pământuri argiloase variază între 1,0
şi 2,3.
Valorile supraunitare ale lui M
0
, stabilite pe cale empirică prin compararea valorilor
modulului E, obţinute prin încercări pe teren, cu cele obţinute în funcţie de modulul edometric, se
explică prin efectul de deranjare a structurii pământurilor coezive produs prin operaţiile de recoltare
a probelor pe teren, de transport la laborator etc.

2. Curba de compresiune - porozitate, pune în evidenţă micşorarea porozităţii odată cu
creşterea presiunii.
Cum se obţine ∆ e ?
În condiţiile încercării edometrice (cu deformare laterală împiedicată) (Fig. 5.17):



Figura 5.17

( )
0
0 0 0
0
0 0 0 0 0
0
1 1
1
1
g gf
s g s gf f f
s s
g
s g
s
V A h h
V A h h
V V
V V V V V V e e
V V V e
V
V V V V e e
V
h e
h e
∆ ⋅ ∆ ∆
= =


+ − + − −
∆ ∆
= = = = =
+ + +
+
∆ ∆
=
+

0
V A h h
V A h h
∆ ⋅ ∆ ∆
= =



Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

126
( )
0 0 0
0
0 0 0 0 0
0
1 1
1
1
g gf
s g s gf f f
s s
g
s g
s
V V
V V V V V V e e
V V V e
V
V V V V e e
V
h e
h e

+ − + − −
∆ ∆
= = = = =
+ + +
+
∆ ∆
=
+


Pentru a construi prin puncte curba de compresiune – porozitate, trebuie cunoscute valorile
tasărilor ∆h, pentru diferite trepte de încărcare p
i
, precum şi valoarea indicelui porilor iniţial e
0
.

Caracteristici de compresibilitate obţinute din curba de compresiune - porozitate:

¤ coeficientul de compresibilitate, a
v
:
,
v
e
a
p

=

[cm
2
/daN]

¤ coeficientul de compresibilitate volumică, m
v
:
0 0
1 1
v
v
a p h e
m p
h e e
⋅ ∆ ∆ ∆
= = = ⋅ ∆
+ +

0
,
1
v
v
a
m
e
=
+
[cm
2
/daN]

¤ legătura între m
v
şi M:
v
v
p 1
M
h
m
h
1
m
M


= =
=



5.5. DETERMINAREA COMPRESIBILITĂŢII
PRIN ÎNCERCĂRI PE TEREN

Se pot utiliza mai multe căi:
a) pe cale directă
– încercări cu placa:
· la suprafaţă
· în adâncime (în gaura de foraj),
– încercări cu presiometre:
· cu presiometrul Ménard
· cu presiometrul cu autoforare,

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

127
b) pe cale indirectă, pe baza probelor de penetrare:
– penetrare dinamică
– penetrare statică

Încercări cu placa pentru determinarea lui E (Fig. 5.18 şi 5.19)

Se procedează la încărcarea unei plăci rigide pătrate sau circulare, cu aria minimă de 2.500
cm
2
, de regulă 5 ... 10.000 cm
2
, la încercarea în sondaj deschis şi de minimum 600 cm
2
la încercarea
în gaura de foraj.
Înainte de începerea încărcării propriu-zise, placa se preîncarcă cu o presiune p
g

corespunzătoare coloanei de pământ de deasupra nivelului plăcii. Încărcarea se face în trepte,
măsurându-se tasarea plăcii direct pe suprafaţa plăcii, la încărcările în sondaje deschise sau pe
prelungitorul metalic solidarizat cu placa, la încărcări în foraje.



Figura 5.18


a) b)
Figura 5.19

b) Pământuri argiloase
Fie curba de compresiune - porozitate a unei probe confecţionată în laborator, având iniţial
consistenţa unei paste moi, asemănătoare celei pe care o are un strat de argilă în primul stadiu al
formării (Fig. 5.13.a). În sistemul de coordonate e - log p (Fig. 3.13.b) curba de încărcare (curba
primară) devine o dreaptă. Dacă la o anumită încărcare p proba se descarcă iar apoi se reîncarcă,
curbele de descărcare şi reîncărcare formează o buclă de hysteresis după care curba de încărcare
continuă curba primară.
În cazul unei probe cu structură naturală recoltată dintr-un foraj de la o anumită adâncime, se
constată o porţiune iniţială orizontală a curbei e - log p. Explicaţia este următoarea:

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

128
Porţiunea orizontală reprezintă de fapt o curbă de reîncărcare, deoarece prin recoltarea
probei de la o anumită adâncime ea a fost descărcată de presiunea corespunzătoare greutăţii coloanei
de pământ. Proba se va deforma în edometru abia după ce presiunea aplicată va întrece presiunea
maximă la care a fost anterior supusă.
Se defineşte drept presiune de consolidare, p
c
, presiunea maximă la care a fost supus în
istoria sa un strat de pământ argilos (Fig. 5.20).



Figura 5.20

Se defineşte drept presiune geologică, p
g
, presiunea corespunzătoare greutăţii stratelor de
pământ aflate în prezent deasupra pământului considerat.
În funcţie de raportul între p
c
şi p
g
, se deosebesc:
– argile normal consolidate, la care p
c
= p
g
, pământuri care nu au fost supuse unei
încărcări mai mari decât sarcina geologică actuală;
– argile supraconsolidate, la care p
c
> p
g
, pământuri care au fost supuse în trecut
unor presiuni mai mari decât actuala sarcină geologică, ca de exemplu cele date
de greutatea unor gheţari sau a unor strate de pământ ulterior erodate sau supuse
mişcărilor tectonice etc.

Determinarea presiunii de consolidare p
c

Se poate folosi următoarea metodă empirică propusă de Casagrande (Fig. 5.21):



Figura 5.21
– Se stabileşte punctul C de curbură maximă de pe diagrama e - log p;


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

129
– Din acest punct se duc două linii, una tangentă la curbă iar cealaltă paralelă cu
axa absciselor;
– Se construieşte bisectoarea unghiului α definit de cele două linii;
– Intersecţia bisectoarei cu prelungirea porţiunii liniare a diagramelor e - log p se
notează cu A;
– Abscisa punctului A reprezintă presiunea de consolidare.
Se compară p
c
cu p
g
şi se stabileşte tipul de argilă.
Având în vedere particularităţile diagramelor e - log p obţinute în laborator pe probe
netulburate se pun în legătură cu interpretarea lor două probleme:
– care este curba e - log p după care s-a produs tasarea în teren a stratului de argilă
din care s-a recoltat proba ?
– ce relaţie există între creşterea presiunii efective p ∆ şi reducerea volumului de
goluri ∆ e ?

Argila normal consolidată
Presiunea de consolidare, egală cu presiunea geologică, şi indicele iniţial al porilor e
0

determină un punct a, corespunzător situaţiei argilei din teren. O linie dreaptă dusă din acelaşi
punct, foarte apropiată de porţiunea dreaptă a curbei din laborator (diferenţa dintre ele exprimă
deranjarea structurii pământului) defineşte curba de compresiune - porozitate în teren. Panta acestei
curbe, C
c
se numeşte indice de compresiune şi serveşte pentru calculul reducerii volumului de goluri
∆ e la creşterea presiunii de la p
g
la p
g
+ ∆ p (Fig. 5.22).



Figura 5.22

( )
log log log
g
c c g g
g
p p
e C p p p C
p
+ ∆
(
∆ = + ∆ − =
¸ ¸


Argila supraconsolidată
Presiunea geologică şi porozitatea iniţială definesc un punct b. Consolidării în teren îi
corespunde un punct a, a cărui abscisă p
c
se determină cu metoda arătată mai înainte. După
consolidarea în teren sub presiunea p
c
s-a produs o descărcare până în punctul b, corespunzător
sarcinii geologice actuale, de exemplu ca urmare a eroziunii unei părţi din stratele aflate deasupra
stratului considerat.

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

130
Studiul curbelor e - log p arată că ramura de reîncărcare b a are aproximativ aceeaşi pantă cu
ramura de descărcare c d. Pentru aflarea punctului a se duce din b o paralelă la c d până la întâlnirea
verticalei dusă prin p
c
. Din a se duce o dreaptă apropiată de porţiunea dreaptă finală a curbei e - log
p. Curba de compresiune - tasare în teren este b a c. În cazul în care
g
p p + ∆ nu depăşeşte p
c
, ∆ e
depinde de panta lui cd care se notează C
e
, numit indice de expansiune (Fig. 5.23).



Figura 5.23




Figura 5.24

log
g
e
g
p p
e C
p
+ ∆
∆ =

Dacă
g
p p + ∆ > p
c
, ∆ e depinde atât de C
c
cât şi de C
e


log log
g
c
e c
g c
p p
p
e C C
p p
+ ∆
∆ = +

O curbă e - log p caracteristică se obţine în cazul argilelor foarte sensitive. La o presiune
apropiată de
c
p , panta curbei devine aproape verticală (Fig. 5.24). Explicaţia acestei comportări se
obţine dacă se încearcă o altă probă din acelaşi pământ, dar care este în prealabil remaniată. Curba e
- log p a probei remaniate este o linie dreaptă. Se constată că la presiuni >
c
p , cele două curbe
practic se confundă.
Deci tasarea bruscă a probei cu structura naturală la p = p
c
denotă o prăbuşire a structurii
prin ruperea legăturilor structurale dintre particule.

c) Pământuri loessoide
Aceste pământuri ocupa cca. 17% din teritoriul României şi suprafeţe întinse în Europa,
Asia, America.
Trăsătura distinctă a pământurilor loessoide o constituie sensibilitatea la umezire. Trecerea
pământului de la umiditatea naturală la umiditatea de saturaţie produce o prăbuşire a structurii

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

131
pământului, manifestată prin tasări bruşte, suplimentare, fără să crească şi presiunea aplicată asupra
probei.
Evidenţierea sensibilităţii la umezire în laborator se face prin încercări în edometru.
Proba cu umiditate naturală se încarcă în mod obişnuit până la o presiune de 3 daN/cm
2
;
după consumarea tasării sub această presiune, se inundă proba.
Tasarea bruscă prin umezire se exprimă printr-un salt în diagrama de compresiune - tasare, a
cărei mărime se defineşte drept tasare specifică prin umezire (Fig. 5.25).


Figura 5.25

Un criteriu de recunoaştere a sensibilităţii la umezire:

i
m3
< 2 % pământul nu este sensibil la umezire
i
m3
> 2 % pământul este sensibil la umezire


5.6. CONSOLIDAREA ARGILELOR

Consolidarea reprezintă tasarea în timp, sub încărcare constantă, a pământurilor.
Consolidarea este caracteristică pământurilor argiloase la care drenarea apei din pori se face lent. În
cazul nisipurilor nu se poate vorbi, practic, de consolidare, deoarece datorită permeabilităţii lor
mari, apa este expulzată din pori imediat după aplicarea încărcării, dând posibilitatea particulelor să
ocupe poziţia corespunzătoare noii stări de îndesare.


5.6.1. MODELUL MECANIC AL CONSOLIDĂRII

Pentru înţelegerea procesului de consolidare se poate folosi un model mecanic de felul celui
de mai jos.
Fie un vas cu apă închis la partea superioară cu un piston prevăzut cu un orificiu şi legat de
fundul vasului cu un arc.
Un tub piezometric la partea inferioară a vasului permite măsurarea presiunii apei din vas
(Fig. 5.26, a).
Asupra pistonului se aplică o presiune p. La timpul t = 0, când apa nu a început să fie

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

132
evacuată din vas deoarece orificiul din piston este închis, întreaga presiune p este preluată de apă.
În tubul piezometric apa se ridică la înălţimea H = p/γ
w
(Fig. 5.26, b).
În timp, după deschiderea orificiului, apa începe să fie evacuată prin orificiu. O parte din
presiune se transmite arcului, iar cealaltă parte este preluată de apă.
Procesul este încheiat atunci când întreaga presiune p este transmisă arcului (Fig. 5.26, c). În
acest model, arcul simulează scheletul solid al pământului, iar apa din vas, apa din pori. Notând
presiunea în scheletul solid (în arcul modelului) cu p
ef
, iar presiunea în apa din pori cu u, se pot scrie
pentru cele trei momente caracteristice ale procesului de transfer al presiunii p următoarei relaţii:
– momentul iniţial, t = 0; p = u
i
; p
ef
= 0
– momentul intermediar, t = t
1
; p = p
ef
+ u
1

– momentul final, t = t
final
; p = p
ef
; u = 0.

Consolidarea poate fi privită ca un proces de transfer al presiunii de la apă către scheletul
solid.



Figura 5.26


5.6.2. TEORIA CONSOLIDĂRII

Se examinează problema consolidării unidimensionale, rezolvată de Terzaghi. Se urmăreşte
deducerea legii de variaţie a presiunii neutrale u în timp şi pe grosimea unui strat de argilă de
grosime 2H, supus unei presiuni suplimentare ∆ p (Fig. 5.27). Drenarea apei se face numai pe
direcţie verticală, către stratul sau straturile permeabile (nisipoase) între care se găseşte stratul de
argilă.
Ipoteze de bază:
– pământul se consideră saturat, omogen, izotrop;
– apa din porii pământului se consideră incompresibilă;

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

133
– se admite valabilitatea legii lui Darcy;
– se admite o relaţie liniară între deformaţia pământului şi presiunea efectivă.
Fie un element de volum situat la cota z (Fig. 5.28).

Variaţia de viteză (de debit) pe înălţimea elementului este

2
2
w
k u
dz
z γ

− ⋅



Pământul fiind saturat, variaţia de debit înseamnă variaţie de volum în timp dt. Ecuaţia de
continuitate în cazul curgerii unidimensionale se scrie:

2
2
w
k u dV
dz
z dt γ

− ⋅ =

(5.4)

Dar:
v
dV m d dz σ =
( )
v
dV
m dz
dt dt
σ ∂
= .

Se ştie însă că:

p u σ ∆ = ∆ +
0
p u
t t t
σ ∂ ∂ ∂
= + =
∂ ∂ ∂

(presiunea totală ∆p este constantă în timpul consolidării)



Figura 5.27


Figura 5.28


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

134
v
dV u
m dz
dt t

= −

(5.5)

Egalând (1) cu (2)
2
2
2 2
2 2
v
w
v
v w
u k u
m
t z
u k u u
c
t m z z
γ
γ
∂ ∂
− = − ⋅
∂ ∂
∂ ∂ ∂
= ⋅ =
∂ ∂ ∂


Ecuaţia consolidării unidimensionale:

2
2 v
u u
c
t z
∂ ∂
=
∂ ∂
(5.6)
v
v v
k
c
m γ
se numeşte coeficient de consolidare şi este o proprietate a pământului care
depinde de coeficientul de permeabilitate k şi de coeficientul de compresibilitate volumică m
v
.

Ecuaţia (5.6) se integrează pentru condiţii iniţiale şi pe contur date, de exemplu:

Condiţii iniţiale lat = 0; u = u
i
= p

Condiţii de contur z = H; u = 0
z = - H u = 0

Soluţia ecuaţiei consolidării se obţine cu ajutorul seriilor Fourier şi este de forma:

2
0
2
sin
m
M T i z
m
u M
u e
M H
=∞

=
| |
=
|
\ ¹

(5.7)

în care ( ) 2 1
2
M m
π
= + , m fiind un număr întreg,

2
v
c t
T
H
= factor de timp, adimensional.


5.6.3. REPREZENTĂRI GRAFICE ALE SOLUŢIEI ECUAŢIEI CONSOLIDĂRII

Se defineşte grad de consolidare:
z
t
V
U
V
=∞

=

(5.8)

La § 5.2 s-a arătat că


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

135
v v
h V
m m u
h V
σ
∆ ∆
= = ∆ = − ∆

Admiţând m
v
constant pentru creşterea de efort unitar efectiv σ ∆ , expresia (5.8) devine:
i
z
t t i
u u V u
U
V u u
=∞ =∞
− ∆ ∆
= = =
∆ ∆
(5.9)
în care u
i
este presiunea neutrală imediat după aplicarea presiunii ∆ p şi u - presiunea neutrală la
timpul t.
Înlocuind (5.7) în (5.9):

2
0
2
1 sin
m
M T z
z
m
M
U e
M H
=∞

=
| |
= −
|
\ ¹

(5.10)

Gradul de consolidare la un timp oarecare t variază cu adâncimea conform expresiei (5.10)
(Fig. 5.29).


Figura 5.29


Gradul mediu de consolidare al stratului de argilă se defineşte:

2
2
0
2
0
1
2 2
1
H
i
m
M T
H
m
i
u u dz
H
U e
u M
=∞

=
| |

|
\ ¹
= = − ⋅


(5.11)

Se construieşte U
H
= f (T) (Fig. 5.30).
Faptul că soluţia ecuaţiei consolidării, pentru o problemă dată, se exprimă în funcţie de o
mărime adimensională T, permite utilizarea aceleiaşi soluţii la orice altă problemă având aceleaşi
condiţii iniţiale şi pe contur, indiferent de mărimile geometrice (H) şi fizice (k, m
v
) care intervin.

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

136
Utilizări ale curbei U
H
= f (T)

- Se dă U
H
%, Se cere timpul t.
Se intră în ordonată cu U
H
, se duce orizontala până la intersectarea curbei, se citeşte abscisa
T, se calculează t din relaţia
2
v
c t
T
H
= .
- Se dă t, se cere U
H
. Se procedează invers.




Figura 5.30
Piezograf
Reprezentarea grafică a soluţiei ecuaţiei consolidării U = f (z,t) pentru diferite valori atribuite
timpului t şi deci factorului de timp T conduce la un set de curbe denumite izochrone care alcătuiesc
un piezograf (Fig. 5.31).


Figura 5.31

Izochrona este curba care exprimă, la un timp t dat, variaţia presiunii neutrale pe înălţimea
stratului de argilă. Astfel pentru un z dat şi un t dat, izochrona permite precizarea presiunii neutrale
u şi a presiunii efective σ.
Teoria consolidării a fost extinsă şi la cazul drenării radiale sau a drenării bi- şi
tridimensionale. Totodată, au fost elaborate şi soluţii care asimilează pământul cu un material
vâscoelastic.

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

137
5.6.4. STUDIUL CONSOLIDĂRII ÎN LABORATOR

Pentru obţinerea pe cale experimentală a caracteristicilor de consolidare se efectuează
încercări de compresiune - consolidare pe probe saturate şi imersate (STAS 8942/1).
Sub fiecare treaptă de încărcare se fac citiri la intervale de timp precise până and se obţine
consolidarea sub treapta respectivă (între două citiri succesive, diferenţa este mai mică de 0,01 mm).
Rezultatele se transpun într-un sistem de coordonate ∆ h (sau ∆ h/h %) - log t. Se obţine,
pentru fiecare treaptă de încărcare, o curbă de compresiune - consolidare (Fig. 5.32).



Figura 5.32


Comparând această curbă cu cea obţinută teoretic U
N
- log T, se constată că ele au o alură
asemănătoare până la un grad de consolidare de cca. 90%. Dincolo de acest punct, curba teoretică
admite o asimptotă orizontală în timp ce în curba experimentală deformaţiile continuă un timp
îndelungat. Aceste deformaţii care nu mai sunt controlate de drenarea apei din pori reprezintă
consolidarea secundară. Variaţiile de volum explicate prin teoria consolidării reprezintă
consolidarea primară.
Datorită consolidării secundare, este dificil să se facă o legătură directă între curbele
teoretice şi cele experimentale, în vederea obţinerii din acestea din urmă caracteristici de
consolidare, de exemplu c
v
.
Se aplică diferite metode empirice, cum este de pildă cea a lui Casagrande, recomandată şi
în STAS 8942/1-79.
Pornind de la constatarea că în curba teoretică asimptota la curbă intersectează tangenta la
partea înclinată din dreptul procentului de consolidare 100, Casagrande propune ca punctul
corespunzător procentului de consolidare 100 pe curba experimentală să se găsească de asemenea la
intersecţia asimptotei la partea frântă cu tangenta la partea înclinată (Fig. 5.32).
Punctul de consolidare zero se obţine presupunând că în reprezentarea normală curba
experimentală este o parabolă.
Se aleg două puncte a şi b pe curbă, corespunzând la timpi care sunt în raportul 1:4, de
exemplu 100 şi 400 (Fig. 5.33). În acest caz, distanţa verticală y dintre punctul de zero consolidare
şi a este egală cu distanţa y dintre punctele a şi b.


Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

138

Figura 5.33

Cunoscându-se punctele care corespund pe curba experimentală procentelor 0 şi 100,
punctul corespunzător procentului 50 este situat la jumătatea distanţei verticale dintre acestea. Se
obţine astfel t
50%
. Factorul de timp T
50%
se ia de pe curba teoretică şi este egal cu 0,197.
Coeficientul de consolidare c
v
se calculează cu relaţia:
2
2 50% 50%
50%
cm / s
v
T H
c
t

( =
¸ ¸

în care: t
50%
- timpul corespunzător unei consolidări primare de 50% [în sec.];
T
50%
- factor de timp corespunzător unei consolidări de 50%, egal cu 0,197;
H
50%
- drumul străbătut de apa drenată între planul median al probei şi piatra
poroasă, corespunzător consolidării primare de 50%

50%
50%
1
2
t
h h
H
h
(
∆ | |
= −
(
|
\ ¹
(
¸ ¸

unde: h - înălţimea iniţială a probei;

50%
t
h
h
∆ | |
|
\ ¹
- tasarea specifică la o consolidare primară de 50%
determinată pe curba de compresiune - consoli-
dare:
50%
log
t
h
t
h
(
∆ | |

(
|
\ ¹
(
¸ ¸
.
Informaţiile obţinute asupra consolidării primare din curba de compresiune - consolidare pot
fi extrapolate din laborator pe teren cu condiţia ca încercarea edometrică să fi simulat corect
condiţiile de drenare ale stratului din natură şi, desigur, ca pământul să fie acelaşi.
De exemplu, timpul necesar atingerii unei consolidări primare de 70% în laborator, pentru o
probă de grosime h
1
este t
1
.
Se cere timpul t
2
, necesar atingerii aceluiaşi grad de consolidare a unui strat din acelaşi
pământ având grosimea h
2
.

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

139
Condiţiile de drenare fiind identice, factorul de timp T este acelaşi în ambele cazuri. De
asemenea, c
v
este acelaşi:

1 2
2 2
1 2
2
2
2 1
1
v v
c t c t
h h
h
t t
h
⋅ ⋅
=
| |
=
|
\ ¹



5.7. CALCULUL TASĂRILOR

5.7.1. COMPONENTELE TASĂRII


Tasările se definesc drept deformaţii pe verticală ale terenului care pot fi produse de
încărcările transmise de fundaţii sau chiar de eforturile din greutatea proprie a pământurilor.
Tasarea totală s are trei componente:
s = s
0
+ s
c
+ s
s
unde s
0
= tasarea imediată;
s
c
= tasarea consolidare;
s
s
= tasarea secundară.
Tasarea imediată, numită uneori şi tasarea de distorsiune, este tasrea unui pământ saturat
produsă condiţii nedrenate şi datorată deformaţiilor de forfecare (distorsiuni) la volum constant.
Apare sub acţiunea unor încercări de scurtă durată, care se manifestă într-o perioadă în care drenarea
apei din porii pământului poate fi neglijată. În fig. 5.34 este arătat un exemplu de tasare imediată a
unei argile saturate. Primul pământ aflat nemijlocit sub încărcarea unifromă, flexibilă, se comprimă
şi se burduşeşte lateral. Aria de încărcare şi suprafaţa adiacentă fromează prin deformare un profil
de covată.
Tasarea de consolidare este specifică pământurilor fine au un coeficient de permeabilitate
redus. Viteza de tasare depinde de viteza cu care se drenează apa din pori.
Tasarea secundară sau tasarea de curgere lentă se produce sub efort efectiv constant, şi nu
implică modificări ale presiunii apei din pori. împingere laterală



Figura 5.34

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

140
5.7.2. ESTIMAREA TASĂRII TOTALE

Metoda însumării tasărilor elementare
Este o metodă grafo-analitică recomandată în normele din ţara noastră.
Se consideră o fundaţie de suprafaţă (Fig. 5.35). Se admite că deformaţia este
unidimensională (deformaţia laterală împiedicată) şi se datorează exclusiv tensiunii lor verticale σ
z
.

Fundaţia având lăţimea B şi adâncimea D este acţionată de o încărcare verticală N = P + G, unde P
este încărcarea transmisă fundaţiei de structură, iar G este greutatea proprie a fundaţiei şi
pământului aflat deasupra fundaţiei.


Figura 5.35

Presiunea efectivă pe talpa fundaţiei este:
ef
N ( P G)
p
A A
+
= =
unde A este suprafaţa tălpii fundaţiei.
Presiunea netă pe talpa fundaţiei este:

p
net
=p
ef
– σ
gD

unde σ
gD
este presiunea geologică la adâncimea D.
Compresibilitatea diferitelor strate de pământ este definită prin modulul de deformaţie
liniară E.
Etapele de calcul sunt următoarele:

a) Se reprezintă o secţiune transversală prin fundaţie şi prin teren, cu indicarea limitelor
între stratele geologice. Terenul de sub fundaţie se împarte în strate elementare. Limitele
dintre stratele geologice, inclusiv nivelul apei subterane, reprezintă limite obligate între
stratele elementare. Grosimea h
i
a unui strat elementar nu trebuie să depăşească 0,413 şi
poate varia de la un strat la altul.

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

141
b) Se calculează tensiunile σ
z
generate la diferite adâncimi de presiunea p
net
şi tensiunile
geologice σ
gz,
iar variaţia cu adâncimea a acestora se obţine reprezentând tensiunile, de o
parte şi de alta a axei z, normal fată de axă.
Diagrama de variaţie cu adâncimea a tensiunii σ
g
începe de la nivelul tălpii fundaţiei, în
timp ce diagrama de variaţie cu adâncimea a lui σ
gz
începe la nivelul teenului.
c) Pe baza diagramei lui σ
gz
se defineşte zona activă, acea zonă din teren în care tensiunile
σ
z
sunt destul de mari pentru a fi luate în considerare la evaluarea tasărilor. După cum se
constată, cele două tensiuni σ
z
şi σ
gz
au tendinţe contrarii: în timp ce σ
z
descreşte cu
adâncimea, σ
gz
creşte cu adâncimea. Pe de altă parte, în mod obişnuit modulul de
deformaţie E creşte cu adâncimea, ca urmare a compactării pământului sub presiunea
stratelor aflate deasupra. Rezultă, deci, că la o anumită adâncime tensiunile σ
z
devin atât
de mici în comparaţie cu σ
gz
încât tasările pe care le induc sunt neglijabile.

În conformitate cu normele româneşti, zona activă este limitată de adâncimea z
0
sub talpa
fundaţiei la care se îndeplineşte condiţia (Fig. 5.36):
0 0
0, 2
z gz
σ σ =


Figura 5.36

Când limita inferioară a zonei active definită prin (5. ...) se află într-un strat având E < 5000
KPa (Fig. 5.37), z
0
se extinde pentru a include acel strat sau până la îndeplinirea condiţiei:

0 0
z gz
0,1 σ σ =
Dimpotrivă, dacă în cuprinsul zonei active definită prin (….) se întâlneşte un strat practic
incompresibil (E > 100.000 KPa) iar prezenţa în cuprinsul acestui strat a unor incluziuni
compresibile este exclusă, zona activă se extinde doar până la limita superioară a stratului tare
(Fig. 5.38).
d) Se consideră tasarea s
i
a stratului elementar i.
Se consideră că σ
z
este constant în cuprinsul stratului elementar i şi are valoarea:
med 1
( ) / 2
i i
i
z z z
σ σ σ

= + (5.12)
Această aproximaţie duce la înlocuirea diagramei teoretice de variaţie cu adâncimea a lui σ
z
cu o diagramă în trepte. Se înţelege de ce grosimea stratului elementar a trebuit limitată (h
i
≤0,4 B).

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

142
Eroarea indusă prin considerarea unor strate elementare cu grosime mai mare, ca în figura
5.39, ar fi inacceptabilă.




Figura 5.37 Figura 5.38


Figura 5.39

Se aplică legea lui Hooke:
E σ ε =
Pentru stratul „i” se va lua:
med
i
z
σ σ = ; E=E
i
;
i i
s / h ε =
unde s
i
este tasarea stratului „i” indusă de tensiunea constantă
med
i
z
σ
med
i
z
σ = E
i
(s
i
/h
i
)
s
i
= (
med
) /
i
z i i
h E σ ⋅ (5.13)
Tasarea s se obţine însumând tasările s
i
ale tuturor stratelor elementare aflate în cuprinsul
zonei active.
S = 0,8
med
0, 8 ) /
i
i z i i
s h E σ = ⋅
∑ ∑
(5.14)

Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

143
În relaţia (5.14) 0,8 este un factor empiric de corecţie urmărind să reducă diferenţa dintre
tasările calculate cu acestă metodă şi tasările observate.

Metode bazate pe utilizarea directă a unor soluţii din Teoria Elasticităţii

Tasarea totală a unei fundaţii de suprafaţă poate fi evaluată folosind o relaţie stabilită în
Teoria Elasticităţii, ca de exemplu:

s = (p
net
Bf)/ E (5.15)
unde:
p este presiunea netă medie pe talpa fundaţiei;
E este modulul de deformaţie liniară al terenului;
f este un coeficient a cărui valoare depinde de forma şi dimensiunile tălpii fundaţiei,
de variaţia cu adâncimea a rigidităţii pământului, de grosimea stratului compresibil,
de coeficientul lui Poisson;
B este lăţimea fundaţiei.

Utilizarea relaţiei (5.15) este indicată doar în cazul unui teren omogen. De asemenea, poate fi
folosită la punerea în valoare a unei tasări măsurate s pentru calculul pe aceeaşi bază < un modul de
deformaţie echivalent al terenului.

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

135






Capitolul 6

REZISTENŢA LA FORFECARE A PĂMÂNTURILOR


6.1. CONDIŢIA DE RUPERE LA PĂMÂNTURI

Condiţia de cedare sau rupere a unui material poate fi exprimată în diferite moduri, de
exemplu în funcţie de tensiuni sau de deformaţii specifice, în termeni energetici etc. Valabilitatea
unei teorii de rupere pentru un material supus unui anumit tip de solicitări se stabileşte prin
verificări experimentale.
La pământuri, criteriul de rupere cu cea mai largă aplicabilitate îl constituie criteriul Mohr -
Coulomb, rezultat din asocierea a două teorii clasice de rezistenţă, datorate lui Mohr şi lui Coulomb.
Teoria de rezistenţă a lui Mohr arată că ruperea se produce atunci când pe un anumit plan,
numit plan de rupere sau de alunecare, între tensiunea normală şi cea tangenţială există o relaţie
funcţională:
( )
f
f τ σ = (6.1)
unde: τ
f
- tensiunea tangenţială pe planul de rupere;
σ - tensiunea normală pe planul de rupere.
Fie un masiv supus unei anumite încărcări , fie un punct în interiorul masivului (Fig. 6.1).




Figura 6.1. Figura 6.2

Admitem că prin acest punct trece un plan pentru care se îndeplineşte condiţia (6.1). În
sistemul de coordonate (τ, σ), tensiunilor τ şi σ astfel definite le corespunde un punct care unit cu
originea determină efortul unitar total p pe planul de rupere (Fig. 6.2). Unei alte stări de solicitare îi
corespunde alt plan de rupere care trece prin acelaşi punct, alt vector p etc.

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

136
Locul geometric al extremităţilor vectorilor p
ur
reprezintă o curbă simetrică faţă de axa 0σ
numită înfăşurătoarea lui Mohr.
Fiecare stare de solicitare este caracterizată în momentul ruperii prin 3 tensiuni principale -
σ
1
, σ
2
, σ
3
- cu care se pot constitui 3 cercuri ale eforturilor (Fig. 6.3). Se reprezintă cercul
corespunzător tensiunilor principale extreme σ
1
şi σ
3
. Unei alte stări de solicitare îi corespunde un
alt cerc etc. Înfăşurătoarea lui Mohr poate fi definită şi drept înfăşurătoarea cercurilor tensiunilor
corespunzătoare stării de rupere. Ea apare ca o proprietate a materialului independentă de tensiunile
aplicate asupra acestuia.



Figura 6.3


O relaţie între σ şi τ corespunzătoare ruperii a fost definită de Coulomb sub forma
tg
f
c τ σ φ = + (6.2)
Ecuaţia (6.2) reprezintă o dreaptă a cărei înclinare faţă de orizontală ϕ se defineşte drept
unghi de frecare interioară iar ordonata la origine drept coeziune. Această dreaptă este numită
dreapta lui Coulomb sau dreapta intrinsecă sau dreapta caracteristică.
Criteriul Mohr - Coulomb înseamnă adoptarea ca înfăşurătoare a cercului lui Mohr a
dreptei lui Coulomb.
Potrivit acestui criteriu, rezistenţa pământului este independentă de tensiunea principală
intermediară σ
2
.
Cum se apreciază dacă, pentru o stare de solicitare dată, într-un punct din masiv este
îndeplinită condiţia de rupere ?

Figura 6.4
− se reprezintă dreapta lui Coulomb (Fig. 6.4);
− se calculează tensiunile normale σ şi tangenţiale τ pe un
plan care trece prin punctul considerat;
− se reprezintă punctul M de coordonate (σ, τ);
− dacă punctul se găseşte sub dreapta intrinsecă, planul pe
care acţionează σ şi τ nu este plan de rupere; s-ar putea
însă să existe un alt plan care să treacă prin acelaşi
punct şi pentru care condiţia de rupere să fie
îndeplinită; ar trebui deci să se considere succesiv alte
planuri trecând prin acelaşi punct, aplicându-se
procedeul arătat mai înainte.

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

137


Figura 6.5

Utilizarea cercului lui Mohr apare în această situaţie mai avantajoasă deoarece permite să se
verifice dintr-o dată dacă prin punctul din masiv, a cărei variaţie de stare de tensiune este descrisă
de cerc, trece vreun plan pentru care se îndeplineşte condiţia de rupere.
Pentru starea dată de solicitare se calculează direcţiile principale şi tensiunile principale
corespunzătoare punctului considerat din masiv şi se construieşte cercul lui Mohr.
Dacă cercul lui Mohr se află sub dreapta intrinsecă (Fig. 6.5), se poate afirma că nu există
nici un plan pentru care condiţia de rupere să fie îndeplinită.
Condiţia de rupere este îndeplinită dacă punctul M (σ, τ) aparţine dreptei intrinseci sau dacă
cercul lui Mohr este tangent la dreapta intrinsecă (Fig. 6.6).


Figura 6.6


Întrucât dreapta intrinsecă exprimă condiţia de rupere, situaţii în care efectul unitar total să
se găsească deasupra dreptei intrinseci sau în care cercul tensiunilor să fie secant cu dreapta
intrinsecă, nu au suport fizic (Fig. 6.7).


Figura 6.7

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

138



Figura 6.8

Condiţia de rupere poate fi formulată în două moduri:
− cu relaţia între tensiunile σ şi τ şi parametrii dreptei intrinseci ϕ, c (ecuaţia
dreptei lui Coulomb) care poate avea trei forme (Fig. 6.8);
− cu relaţii între tensiunile principale σ
1
, σ
3
şi parametrii ϕ, c (din condiţia de
tangenţă a cercului tensiunilor la dreapta intrinsecă).

Pământuri necoezive

tg
f
τ σ φ = ⋅

Se cere relaţia între σ
1
şi σ
3
şi direcţia planelor de rupere:

În triunghiul OCT (Fig. 6.9):

1 3
1 3
1 3
1 3
2
sin
2
CT
OC
σ σ
σ σ
φ
σ σ
σ σ


= = =
+
+

3 1 1
1
1
2 2
1 1
1 sin sin90 sin
1 sin sin90 sin
90 90
2cos sin
2 2
90 90
2sin cos
2 2
90 90
ctg tg
2 2
90
tg tg 45
2 2
φ φ
φ φ
φ φ
φ φ
φ φ
φ φ
σ σ σ
σ
σ
σ σ
− −
= = =
+ +
+ −
= =
+ −
| | | | + −
= =
| |
\ ¹ \ ¹
| | − | |
= = −
| |
\ ¹
\ ¹
o
o
o o
o o
o o
o
o

2
3 1
tg 45
2
φ
σ σ
| |
= −
|
\ ¹
o


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

139

Figura 6.9

Fie P polul cercului. Punctele T şi T' fiind punctele de pe cerc pentru care este îndeplinită
condiţia de rupere, unind polul cu aceste puncte se obţin direcţiile a două plane care sunt planele de
alunecare.
Unind polul cu punctele de intersecţie a cercului cu axa Oσ se obţin direcţiile planelor
principale
90
45
2 2 2
TCB φ φ
TPB
+
= = = +
o
o
Ë
Ë
Planul de alunecare face cu planul pe care acţionează tensiunea principală maximă unghiul:
0
45
2
φ
α = +
o

Fie un punct oarecare N pe cerc. Unind polul cu N se obţine direcţia planului pe care
acţionează efortul unitar total ON
uuur
de componente σ, τ.
Unghiul θ pe care îl face cu orizontala direcţia efortului unitar
total în cercul lui Mohr, poartă numele de unghi de deviere.
În cazul pământurilor necoezive, valoarea maximă a unghiului de
deviere este chiar unghiul de frecare internă. Condiţia de rupere se
poate formula deci şi:
max
φ θ =


Pământuri coezive
( ) ( )
c
tg tg +
tg
tg cotg tg
f
e
φ c φ
φ
φ c φ φ H
τ σ σ
σ σ
| |
= ⋅ + = =
|
\ ¹
= + ⋅ = +


Exprimarea sub această formă a ecuaţiei dreptei intrinseci a sugerat lui Caquot următoarea
formulare a principiului stărilor corespondente, prin care se face trecerea de la mediul necoeziv la
un mediu coeziv:

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

140
Un mediu coeziv este în echilibru dacă se poate face să-i corespundă un mediu necoeziv de
aceiaşi formă şi frecare interioară în echilibru sub acţiunea încărcărilor exterioare ce acţionează
asupra mediului coeziv completate de o presiune hidrostatică H
ε
= c ctg ϕ.


Figura 6.10

Expresiei lui Caquot îi corespunde, de fapt, o translaţie de axe prin mutarea originii în O
1
,
punctul de intersecţie al dreptei intrinseci cu axa Oσ (Fig. 6.10).

În triunghiul O
1
CT:

1 3
1 3
1 3
1 1 1 3
2
sin
2 cotg
cotg
2
CT CT
φ
OC OC OO c φ
c φ
σ σ
σ σ
σ σ
σ σ


= = = =
+
+ + + ⋅
+ ⋅

1 3 1 3
cos
sin sin 2 sin
sin
φ
φ φ c φ
φ
σ σ σ σ ⋅ + ⋅ + = −
( ) ( )
1 3
1 sin 1 sin 2 cos φ φ c φ σ σ − = + + ⋅
( )
2
2
3 1 1
2
2
1
1 sin 1 sin cos
2 tg 45 2
1 sin 1 sin 2
1 sin
tg 45 2 tg 45
2 2
φ φ φ φ
c c
φ φ
φ
φ φ
c
σ σ σ
σ
− − | |
= − = ⋅ − − =
|
+ +
\ ¹
+
| | | |
= ⋅ − − ⋅ −
| |
\ ¹ \ ¹
o
o o

2
1
tg 45 2 tg 45
2 2
e
φ φ
c σ σ
| | | |
= ⋅ − − ⋅ −
| |
\ ¹ \ ¹
o o


Direcţiile planelor de alunecare nu se schimbă:
0
45
2
φ
α = +
o

În cazul pământului coeziv θ
max
> θ.
Pentru punctul T care îndeplineşte condiţia de rupere:

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

141
tg c φ τ σ = ⋅ +
tg
c
φ
τ
σ σ
= +
dar:
max
tg φ
τ
σ
=
deci:
max
tg tg
c
φ φ
σ
= +

Condiţia de rupere în sistemul de coordonate p, q
Un alt mod de exprimare a criteriului de rupere Mohr-Coloumb se obţine prin utilizarea
sistemului de coordonate p şi q, unde:
1 3
1 3
σ σ
p
2
σ - σ
q
2
+
=
=

În acest sistem, orice stare de tensiuni poate fi reprezentată printr-un punct (Fig. 6.11).


Figura 6.11

Se va defini criteriul de rupere în acest sistem de coordonate.

Pământuri necoezive
Din fig. 6.12a, rezultă:

( )
( )
1 3
1 3
2
sin
2
OC q
φ
CT p
σ σ
σ σ
− (
(
¸ ¸
= = =
+ (
(
¸ ¸



Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

142


a) b)
Figura 6.12

În sistemul de coordonate (p,q), figura 6.12b:
tg
tg sin
q
p
α
α ϕ
=
=


Pământuri coezive

Din figura 6.13a:
( ) ( ) ( )
( )
( )
1 1 1 2 1 3
sin / / / 2 / / 2
cot / cot
sin cos / sin
CT OC CT OC OO
c g q p c g
p c q
ϕ σ σ σ σ
ϕ ϕ
ϕ φ ϕ
= = + = − + + ( (
¸ ¸ ¸ ¸
+ = +
+ = (
¸ ¸

sin cos p c q ϕ ϕ + = (6.3)



a) b)
Figura 6.13

Ecuaţia înfăşurătoarei la rupere în noul sistem de coordonate (fig. 6.13b) poate fi scrisă:


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

143
sin
f f f
q a p tg a p ϕ ϕ = + = + (6.4)

Combinând (6.3) cu (6.4):

sin cos sin
f f
p c a p ϕ ϕ ϕ + = +

cos c a ϕ =
cos
a
c
ϕ
=

Astfel se obţin parametrii ϕ şi c ai rezistenţei la forfecare pe baza unei diagrame p-q.


6.2. METODICA DETERMINĂRII REZISTENŢEI LA FORFECARE

Rezistenţa la forfecare a pământurilor este exprimată prin dreapta lui Coulomb.
Determinarea rezistenţei la forfecare a pământurilor înseamnă, aşadar, determinarea parametrilor ϕ
şi c ai dreptei intrinseci. Condiţiile de solicitare a probei de pământ în cursul încercării pentru
obţinerea dreptei intrinseci influenţează în măsură însemnată valorile lui ϕ şi c. De aici rezultă două
concluzii:
− ϕ şi c nu trebuie privite ca nişte constante fizice ale pământului şi trebuie întotdeauna
corelate cu modul în care au fost obţinute;
− trebuie aleasă acea metodică de determinare a dreptei lui Coulomb care să apropie cât
mai mult condiţiile de solicitare din laborator cu cele din teren.

Prin metodică se înţelege ansamblul de reguli şi procedee folosite într-o anumită
determinare.
După cum s-a arătat în Capitolul 4, rezistenţa la forfecare guvernează comportarea
pământurilor în stadiile de deformare sub solicitare în care domină tensorul deviatoric al tensiunilor.
Dar creşterea tensorului deviatoric apare după ce, în prealabil, pământul s-a îndesat sub acţiunea
tensorului sferic al tensiunii.
Principalele metode de laborator pentru determinarea rezistenţei la forfecare sunt: forfecarea
directă şi comprimarea triaxială. Fiecare din ele cuprind câte două faze care corespund tocmai
acţiunii tensorului sferic şi, apoi, al celui deviatoric.
Metodicile determinării rezistenţei la forfecare se diferenţiază după mai multe criterii, dintre
care cele mai importante sunt:

a) Criteriul posibilităţilor de drenare a apei din porii pământului în diferitele faze ale
încercării.

Încercări neconsolidate - nedrenate (unconsolidated - undrained) - UU sau încercări
rapide pe probe neconsolidate.
Atât în prima cât şi în cea de-a doua fază a încercării, drenarea apei este împiedicată.


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

144
Încercări consolidate - drenate - CU, sau încercări rapide pe probe consolidate.
În prima fază a încercării, la aplicarea tensiunilor normale, drenarea apei este permisă,
producându-se consolidarea probei sub tensiunile aplicate.
În faza solicitării deviatorice, drenarea apei este împiedicată (ritmul de solicitare este atât
de rapid încât apa nu are timpul necesar pentru a se drena).
Încercări consolidate - drenate - CD sau D sau încercări lente pe probe consolidate.
În faza solicitării deviatorice ritmul de solicitare este atât de lent încât este posibilă
drenarea apei din pori.

b) Criteriul tipului de solicitare

Încercări cu solicitări statice
Încercări cu solicitări ciclice
Încercări cu solicitări dinamice

c) Criteriul raportului între eforturi şi deformaţii

Încercări cu efort impus (şi deformaţii măsurate), adică aplicarea solicitării deviatorice se
face în trepte, cu măsurarea deformaţiilor sub fiecare treaptă.
Încercări cu deformaţii impuse (şi eforturi măsurate) adică impunerea unui anumit ritm de
deformare sub solicitare deviatorică şi măsurarea în mod continuu a efortului care se
aplică.


6.3. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE
ÎN LABORATOR PRIN FORFECARE DIRECTĂ

Încercarea de forfecare directă se efectuează în aparatul de forfecare directă alcătuit din
două casete care se pot deplasa una faţă de cealaltă determinând forfecarea probei aflată în interior
după planul de separaţie dintre casete (Fig. 6.14). Încercarea se mai cheamă, de aceea, şi forfecare
cu plan obligat.



Figura 6.14

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

145
Încercarea comportă două faze:



a)


b)
Figura 6.15

I. proba este supusă unui efort normal N, căruia îi corespunde o tensiune normală

N
A
σ = (Fig. 6.15 a.).

II. prin deplasarea unei casete în raport cu cealaltă, se aplică asupra probei un efort tangenţial
T care creşte până la o valoare T
max
care corespunde forfecării probei:

max
f
T
A
τ = (Fig. 6.15 b.)

Încercarea este de tipul deformaţie impusă, efort măsurat.

În cazul încercărilor de tip UU sau CU, viteza impusă de forfecare este de 1 ... 1,5 mm/minut
(forfecare rapidă) în timp ce la încercări de tip CD, la pământuri argiloase, viteza de forfecare este
de 0,05 mm/minut sau mai mică (forfecare lentă).

Definirea lui τ
max
pentru fiecare încărcare se face pe baza diagramei care leagă tensiunea
tangenţială τ de deformate δ (egală cu deplasarea relativă dintre casete).

Se disting trei situaţii:

diagrama τ – δ pune în evidenţă cu claritate o valoare de vârf a lui τ, care se defineşte
drept τ
max
(fig. 6.16a)
diagrama τ – δ pune în evidenţă un τ pentru care deformaţia δ este neamortizată; τ
max

corespunde deformaţiei neamortizate (fig. 6.13b)
diagrama pune în evidenţă o creştere continuă a lui la creşterea lui τ; în acest caz τ
max

trebuie definit pentru o anumită deformaţie care, de regulă, se ia δ = 125mm (fig.
6.16c)


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

146


a) b) c)

Figura 6.16

Perechile de valori (σ, τ
max
) se reprezintă în sistemul de coordonate σ 0τ. Pentru un pământ
se fac cel puţin 3 încercări, diferite între ele prin mărimea efortului normal N aplicat în faza I
(Fig. 6.17).



Figura 6.17

Prin prelucrarea statistică (cu metoda celor mai mici pătrate) sau pe cale geometrică se
construieşte dreapta medie care trece prin cele 3 sau mai multe puncte. Se măsoară înclinarea
dreptei faţă de orizontală pentru aflarea unghiului de frecare interioară ϕ şi ordonata la origine
pentru aflarea coeziunii c.

Cercul lui Mohr nu poate fi obţinut pe baza valorilor experimentale (se cunosc σ şi τ pe
planul de forfecare dar nu se cunosc tensiunile principale σ
1
, σ
3
). După construirea dreptei intrinseci
se poate afla şi cercul lui Mohr corespunzător uneia din încărcări. Din extremitatea vectorului care
reprezintă efortul unitar total pe planul de rupere, de coordonate σ, τ
max
, se duce o normală la
dreapta intrinsecă definindu-se centrul cercului. Se construieşte cercul ducând din acelaşi punct o
orizontală (paralelă cu planul obligat de forfecare) se obţine polul cercului.


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

147

Figura 6.18.

Se defineşte drept drum de efort (stress path) traiectoria pe care o descrie modificarea stării
de tensiuni în cursul încercării. În cazul încercării de forfecare directă drumul de efort este
reprezentat de linia ODT. După aplicarea tensiunii normale σ = 0D, proba este dusă la rupere prin
creşterea continuă a tensiunii tangenţiale între punctele D şi T (Fig. 6.18).


6.4. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE ÎN
LABORATOR PRIN COMPRIMARE TRIAXIALĂ

6.4.1. EFECTUAREA ÎNCERCĂRII I PRELUCRAREA REZULTATELOR

Încercarea de comprimare triaxială se efectuează în aparatul triaxial (Fig. 6.19), a cărui
piesă de bază o constituie o celulă cu pereţi rezistenţi în interiorul căreia se introduce o probă
cilindrică de pământ, având în mod obişnuit înălţimea de 8 cm şi diametrul de 3 cm. Proba este
învelită cu o membrană subţire spre a fi protejată de fluidul din celulă.



Figura 6.19


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

148
Proba poate fi legată prin intermediul pietrei poroase de o biuretă în care se măsoară
volumul de apă evacuat din probă în cursul încercării (egal cu variaţia de volum a probei saturate)
precum şi de un dispozitiv pentru măsurarea presiunii apei din pori. Acesta funcţionează pe
principiul aducerii la coincidenţă. Se închid robinetele A şi C, robinetul B este deschis, iar conducta
de legătură cu proba este plină. În acest mod, orice creştere a presiunii apei din pori este însoţită de
o denivelare în manometrul cu mercur.
Pentru readucerea la nivel a mercurului se învârte pistonul cu şurub din dreapta, realizând o
presiune a cărei intensitate se măsoară la manometrul racordat la dispozitiv.
Presiunea necesară pentru aducerea la nivel a manometrului cu mercur coincide cu presiunea
neutrală.

Cele două faze ale încercării sunt:

I. În celulă se introduce un fluid (apă, ulei, aer comprimat). Aplicând o presiune σ
0
asupra
fluidului, proba este supusă unei solicitări hidrostatice. Dacă drenarea apei din probă este
permisă, modificarea de volum a probei saturate se face măsurându-se variaţia nivelului
apei în biureta legată cu celula.
Cercul tensiunilor corespunzător fazei I se reduce la un punct (σ
1
= σ
3
= σ
0
). Pentru a
duce proba la rupere trebuie aplicată o solicitare deviatorică.
II. Prin intermediul unui piston, proba este supusă unei presiuni verticale suplimentare
∆σ care se măreşte treptat până la valoarea ∆σ
f
care duce la ruperea probei.



Figura 6.20.

Tensiunile principale corespunzătoare ruperii (Fig. 6.20):

1 0
3 2 0
1 3
f
f
deviatorul de tensiuni
σ σ σ
σ σ σ
σ σ σ
= + ∆
= =
∆ = − −


Ca şi în cazul încercării de forfecare directă, mărimea lui ∆σ
f
se precizează pe baza
diagramei care leagă ( )
1 3
σ σ σ − = ∆ de deformaţia specifică axială ε
1
.

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

149
Dacă, analog cu diagrama din fig. 6.16 a, este pus clar în evidenţă o valoare de vârf a
deviatorului în corelare cu ε, aceasta se va lua ∆σ
f
. Totodată, ruperea va fi însoţită de formarea unui
plan de rupere în probă.
În cazul unor probe de consistenţă redusă, ruperea nu este distinct măreaţă iar deformaţiile
cresc continuu odată cu creşterea deviatorului. Ca şi în cazul ilustrat prin diagrama din fig. 6.13 c,
ruperea trebuie definită în funcţie de o anumită deformaţie.
În acest caz , ∆σ
f
, corespunde lui ε
1
= 20% (fig. 6.21).
Curba ∆σ - ε prezintă interes şi pentru partea ei iniţială, la fel ca orice curbă efort -
deformaţie. Unind originea cu un punct a al curbei se defineşte modulul secant E.
În cazul în care deviatorul este exprimat în eforturi efective, modulul secant este
1
E
σ
ε

=
Odată definit ∆σ
f
se construieşte cercul tensiunilor având ca diametru ∆σ
f
.
Pentru determinarea dreptei intrinseci, se repetă încercarea cu o altă probă din acelaşi
pământ, care se supune de asemenea comprimării triaxiale, cu diferenţa că în faza I se aplică o altă
presiune hidrostatică. Proba este dusă până la rupere construindu-se un nou cerc al lui Mohr cu noile
tensiuni principale. În mod obişnuit, se fac trei încercări.


Figura 6.21

Dreapta intrinsecă reprezintă tangenta comună la cercurile lui Mohr (Fig. 6.22)


Figura 6.22

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

150
Drumul de efort în cazul comprimării triaxiale

Se reprezintă succesiv cercurile tensiunilor corespunzătoare diferitelor valori ale lui ∆σ, de
la ( )
1 2 3 0
0 σ σ σ σ σ ∆ = = = = şi până la ∆σ
f
. Punctele de tensiune tangenţială maximă, având
coordonatele
1 3 1 3
,
2 2
σ σ σ σ
σ τ
+ − | |
= =
|
\ ¹
se găsesc pe o dreaptă care reprezintă drumul de efort
(Fig. 6.23).

Figura 6.23

O reprezentare mai convenabilă a drumului de efort, care evită construirea cercurilor Mohr
corespunzătoare diferitelor stări de solicitare, este cea care utilizează sistemul de axe de coordonate
1 3 1 3
,
2 2
p q
σ σ σ σ + − | |
= =
|
\ ¹
(Fig. 6.24).


Figura 6.24

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

151
6.4.2. DIAGRAME CARACTERISTICE
PENTRU ÎNCERCĂRI DE COMPRESIUNE TRIAXIALĂ

Încercări de tip UU

Probe de pământ saturat. Se supun succesiv mai multe probe din acelaşi pământ, la
încercări în condiţii neconsolidate - nedrenate.
Se constată că deviatorul necesar pentru a duce probele la rupere este constant, adică toate
cercurile Mohr corespunzătoare stări limită au acelaşi diametru. Tangenta comună la aceste cercuri,
dreapta lui Coulomb, este orizontală, caracterizată printr-un singur parametru care se notează c
u

(coeziune în condiţii nedrenate) (Fig. 6.25). Explicaţia acestei comportări este următoarea:
Probele fiind saturate iar încercarea efectuându-se în condiţii nedrenate, presiunea
hidrostatică este integral preluată de apa din pori (coeficientul B = 1). De la o probă la alta se
modifică doar presiunea neutrală prin creşterea lui σ
3
, dar presiunea efectivă σ' rămâne
neschimbată. Aşadar, din punctul de vedere al presiunilor efective (cele care conform principiului
lui Terzaghi definesc răspunsul pământului sub solicitare) probele sunt identice. De aceea, rezistenţa
lor la forfecare, exprimată prin mărimea deviatorului la rupere, este aceiaşi. Validitatea acestei
explicaţii este confirmată prin măsurarea presiunii apei din pori în cursul încercărilor. Scăzând
presiunea neutrală din presiunea totală se obţin presiunile efective:

'
1 1
'
3 3
u
u
σ σ
σ σ
= −
= −




Figura 6.25

Se constată că, în termenii tensiunilor efective, toate încercările sunt reprezentate de un
singur cerc.
Necunoscându-se punctul de tangenţă al dreptei intrinseci la acest cerc, nu se pot obţine
parametrii
'
u
ϕ şi
'
u
c .


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

152
Pământ parţial saturat. În acest caz (Fig. 6.26), pe seama volumului de pori neocupat de
apă, probele se consolidează treptat, odată cu creşterea presiunii hidrostatice. Ca urmare, deviatorul
tensiunilor la rupere este diferit de la o probă la alta. Totuşi, de la o anumită probă deviatorul începe
să fie constant, independent de mărimea presiunii hidrostatice. Înseamnă că la acea probă s-a atins
starea de saturaţie, prin eliminarea porilor neocupaţi de apă.



Figura 6.26

Încercări de tip CU

Argilă normal consolidată. Se încearcă succesiv mai multe grupe de probe saturate din
acelaşi pământ.

Prima probă a primei grupe este supusă unei presiuni hidrostatice p
1
sub care este lăsată să
se consolideze iar apoi este dusă la rupere în condiţii nedrenate. Cea de a doua probă este
consolidată de asemenea sub o presiune p
1
, dar apoi, înainte de aplicarea deviatorului, presiunea
hidrostatică este majorată, fără a permite însă drenarea apei.

La proba următoare, presiunea hidrostatică este şi mai mult majorată şi aşa mai departe.

Toate cercurile lui Mohr corespunzătoare încercărilor din această grupă admit o tangentă
comună orizontală, care defineşte o valoare
1
CU
c .

Probele grupei a doua sunt supuse unei presiuni de consolidare p
2
> p
1
. Se obţin valori mai
mari ale deviatorului tensiunilor la rupere prin comparaţie cu prima grupă, deoarece probele s-au
consolidat sub o presiune mai mare, deci au un volum de pori mai redus:
2 1
CU CU
c c > .

Probele grupei a treia sunt supuse unei presiuni de consolidare p
3
, iar
3 2
CU CU
c c > şi aşa mai
departe.
Reprezentând relaţia dintre coeziunea în condiţii consolidate - nedrenate c
CU
şi presiunea de
consolidare p se obţine o dreaptă care trece prin origine (Fig. 6.27).

Rezultatul este plauzibil. Într-adevăr, la un pământ argilos în primul stadiu de formare, când
presiunea de consolidare dată de sarcina geologică este nulă, iar pământul are consistenţa unui lichid
vâscos, este firesc ca rezistenţa la forfecare să fie nulă; pe măsură ce creşte presiunea de
consolidare, particulele de pământ se apropie una de cealaltă, rezistenţa la forfecare creşte.


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

153

Figura 6.27


Argilă supraconsolidată. Pentru a pune în evidenţă diferenţa dintre rezistenţa la forfecare a
argilei normal consolidată şi cea a aceleiaşi argile, dar adusă la condiţia de supraconsolidare, se
efectuează o serie de încercări în aparatul de forfecare directă. Se pregăteşte o pastă moale de argilă,
corespunzătoare unui pământ recent depus, din care se confecţionează o probă a, lăsată să se
consolideze sub o presiune p
1
şi apoi supusă la forfecare.

Din aceeaşi pastă se formează apoi proba b, lăsată să se consolideze sub o presiune p
2
>p
1
, iar
apoi proba c, cu p
3
>p
2
.

Probele a, b, c, sunt probe de argilă normal consolidate, care corespund unor puncte de pe
curba primară de consolidare.

Încercarea de forfecare de tip CU pe cele 3 probe argiloase normal consolidate conduce la
valori ale rezistenţei la forfecare situate pe o dreaptă care trece prin origine?

Se confecţionează apoi, din aceiaşi pastă o probă d care este lăsată succesiv să se
consolideze sub presiunile p
1
, p
2
, p
3
, dar apoi este descărcată până la p
2
. Supusă la forfecare sub
presiunea p
2
se obţine o valoare a rezistenţei la forfecare mai mare decât a probei b. Altă probă e,
este consolidată succesiv la p
1
, p
2
, p
3
iar apoi descărcată la p
1
. Rezultă o rezistenţă la forfecare mai
mare decât în cazul probei a (Fig. 6.28). Dreapta care trece prin rezistenţele la forfecare ale probelor
c, d şi e are o ordonată la origine c
co
.

Explicaţia rezistenţelor superioare pe care le manifestă probele d şi e, faţă de probele b şi
respectiv a, supuse la forfecare sub aceleaşi tensiuni normale, este următoarea: probele d şi e sunt
probe de argilă supraconsolidată. Fiecare din ele fusese supusă unei presiuni mai mari decât cea
care acţiona în momentul forfecării.



Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

154


Figura 6.28
Încercarea de tip CD


Figura 6.29

G text???


6.4.3. EXPRIMAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE
ÎN TERMENII TENSIUNILOR TOTALE SAU TENSIUNILOR EFECTIVE

În cazul în care se măsoară presiunea apei din pori, cercurile tensiunilor corespunzătoare
ruperii probei pot fi reprezentate în termenii tensiunilor efective, obţinându-se astfel alţi parametri ai
dreptei intrinseci.
Problema se pune, practic, numai în cazul încercărilor de tip CU. Dacă se măsoară presiunea
neutrală, tensiunile efective sunt:

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

155

'
1 1
'
3 3
u
u
σ σ
σ σ
= −
= −


Cercul tensiunilor efective are acelaşi diametru ca şi cercul tensiunilor totale dar este
deplasat spre stânga cu u. Rezultă
CU CU
' ϕ ϕ > (Fig. 6.30).

La încercările de tip CD tensiunile principale corespunzătoare ruperii probei sunt tensiuni
efective (drenarea apei din pori fiind permisă în ambele faze ale încercării). La acest tip de încercări
nu există, deci, două seturi de parametri ci:

' '
;
d d d d
c c ϕ ϕ = =

La încercările de tip UU, parametrii dreptei intrinseci se obţin numai pentru reprezentarea în
tensiuni totale.

Figura 6.30

În concluzie, parametrii care pot fi obţinuţi prin încercări pe diferite probe de pământ, în
funcţie de tipul de încercare şi de modul de construcţie a cercurilor tensiunilor sunt:

' '
d d d d
; c c ϕ ϕ = = - încercări CD
CU CU
, c ϕ - încercări CU, tensiuni totale
' '
CU CU
; c ϕ - încercări CU, tensiuni efective
U U
, c ϕ - încercări UU, tensiuni totale.

În ce condiţii se utilizează aceşti parametri ?

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

156
Dacă în problema practică de rezolvat - împingerea pământului, stabilitatea terenului de
fundare, stabilitatea taluzului etc. - se lucrează cu tensiuni totale, atunci se vor utiliza parametrii
obţinuţi în termenii tensiunilor totale; dacă se lucrează cu tensiuni efective, se utilizează parametrii
' '
d d
, c ϕ sau
' '
CU CU
, c ϕ .


6.5. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE PRIN
COMPRIMARE CU DEFORMARE LATERALĂ LIBERĂ
(COMPRIMARE MONOAXIALĂ)

Se aplică în cazul pământurilor coezive, din care se confecţionează probe cilindrice, supuse
comprimării pe direcţia verticală, fie într-un aparat de laborator destinat încercării, fie într-un aparat
triaxial (fără a se mai introduce presiune în celulă), fie chiar în condiţii improvizate pe şantier,
urmărindu-se cu stricteţe paralelismul celor două feţe de capăt (Fig. 6.31).



Figura 6.31

Cercul tensiunilor este tangent la origine:
1 max
2
0
q σ
σ
=
=

Fiind o încercare rapidă pe probă saturată, cercul tensiunilor la rupere admite o tangentă
orizontală.
Se obţine astfel:
max
u
2
q
c =


6.6. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE
PRIN ÎNCERCĂRI PE TEREN

Se utilizează aparatul cu palete sau scizometrul.
Determinarea este denumită şi vane - test. Aparatul constă dintr-o tijă prevăzută la partea
inferioară cu două lame metalice (palete) dispuse în cruce (Fig. 6.32).

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

157
Se măsoară momentul de torsiune M
t
aplicat tijei pentru a se produce o rotire completă
(360
o
) a paletelor în pământ. Trebuie învinsă în acest scop rezistenţa la forfecare a pământului pe
suprafaţa laterală a unui cilindru de diametru D şi înălţime H şi pe cele două suprafeţe circulare de
capăt.
În legătură cu τ
f
se fac următoarele ipoteze:

− τ
f
- este constant pe H;
− în cele două suprafeţe de capăt, τ
f
variază liniar de la valoarea zero în centru, la τ
f
pe
circumferinţă:

2 3
1 2
2
2 2 2 3 2 2 6
t f f f f
D D D HD D
M H D H HD H τ τ τ τ
(
= ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ = ⋅ + →
(
¸ ¸




Figura 6.32

Încercarea se aplică în pământuri argiloase de consistenţă medie sau redusă.


6.7. CARACTERIZAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE
PENTRU DIFERITE TIPURI DE PĂMÂNTURI

6.7.1. REZISTENŢA LA FORFECARE A NISIPURILOR

Se exprimă:
tg
f
τ σ ϕ = ⋅ - în termenii tensiunilor totale
( ) ' tg ' tg '
f
u τ σ ϕ σ ϕ = ⋅ = − - în termenii tensiunilor efective.

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

158
Rezistenţa la forfecare a nisipurilor este caracterizată prin mărimea unghiului de frecare
interioară ϕ, care depinde atât de natura şi starea fizică a pământului cât şi de condiţiile de încercare.

Influenţa naturii şi stării fizice a pământului

Starea de îndesare
Fie o probă de nisip îndesat supusă la forfecare directă şi o secţiune în dreptul planului
obligat de forfecare. Planul obligat intersectează atât porii cât şi particulele solide (Fig. 6.33).



Fig. 6.33

Este evident că rezistenţa legăturilor dintre particule, reprezentată prin forţe de frecare ce se
dezvoltă sub efort normal dat, este mult mai mică decât rezistenţa particulelor înseşi. Ca urmare,
forfecarea în lungul planului obligat este precedată de o umflare a pământului, adică o despănare
care face ca toate particulele să se găsească numai de o parte sau de alta a planului de forfecare. O
componentă, a rezistenţei la forfecare a nisipurilor se datorează deci încleştării sau împănării între
particule, cu atât mai pronunţată cu cât îndesarea este mai puternică. Cealaltă componentă este dată
de frecarea de alunecare (frecare propriu-zisă), particulă pe particulă.
La nisipul afânat, forfecare este însoţită de o comprimare a pământului, iar curba τ - δ
(Fig. 6.34) pune în evidenţă o valoare de regim a lui τ
f
. Diferenţa dintre τ
f max
şi τ
regim
exprimă
efectul de încleştare prezent la nisipul îndesat.


Figura 6.34

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

159
Există o valoare a porozităţii, numită porozitate critică, la care o probă saturată de nisip
supusă la forfecare în condiţii drenate nu manifestă nici umflare, nici comprimare.
Dacă porozitatea pământului depăşeşte porozitatea critică, tendinţa de micşorare a volumului
produce o creştere a presiunii neutrale ceea ce, dacă viteza de drenare a apei este mai mică decât
viteza de micşorare a volumului, conduce la reducerea presiunii efective σ ' şi poate chiar la
anularea acesteia, adică la instabilitate.


Figura 6.35

Influenţa stării de îndesare şi a efectului de încleştare explică de ce unghiul de taluz natural
al nisipului în umplutură este mai mic decât cel al nisipului în săpătură (Fig. 6.35).

sin
cos
cos tg
T G
N G
F G
β
β
β ϕ
= ⋅
= ⋅
= ⋅ ⋅


Condiţia de echilibru a granulei aflată la suprafaţa taluzului

sin cos tg
T F
G G β β ϕ
β ϕ

≤ ⋅



Deci o cale de aflare a lui ϕ o poate constitui şi realizarea pe teren sau în laborator, a unei
umpluturi din nisip şi măsurarea unghiului de taluz natural (Fig. 6.36). Această valoare a lui ϕ
corespunde însă nisipului afânat, întrucât rezultă din condiţia de stabilitate la suprafaţa masivului,
unde eforturile normale sunt practic nule.

Ca valoare medie pentru toate particulele mari de pământ ϕ > β, deoarece particulele din
interior beneficiază şi de efectul de încleştare.

Din acelaşi motiv, β ' > β.




Figura 6.36
Rezultă practic:

ϕ β = - nisip afânat
4 ϕ β = +
o
- nisip îndesare medie
6 ϕ β = +
o
- nisip îndesat

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

160
Alţi factori, mai puţin importanţi decât starea de îndesare sunt:
− mărime particulelor: ϕ este cu atât mai mare cu cât particulele sunt mai mari;
− forma şi rugozitatea particulelor: ϕ este mai mare la particulele colţuroase decât
la cele cu muchii rotunjite;
− gradul de uniformitate: cu cât pământul este mai neuniform, ϕ este mai mare
deoarece volumul porilor este mai mic, iar efectul de încleştare creşte;
− compoziţia mineralogică: prezenţa micei alături de cuarţul predominant
micşorează unghiul de frecare interioară;
− starea de umiditate: nu influenţează practic rezistenţa la forfecare a nisipului; ϕ
este acelaşi pentru nisipul saturat sau nisipul uscat; se evită încercările pe nisip
parţial saturat, la care se poate manifesta coeziunea aparentă dată de meniscurile
capilare.

Influenţa condiţiilor de încercare

− viteza de încărcare - nu influenţează rezultatele încercărilor;
− natura solicitărilor (statice, ciclice, dinamice) - influenţează în mod sensibil
valoarea unghiului de frecare interioară
Valorile uzuale ale lui ϕ , obţinute prin încercări drenate, în condiţii statice:
− nisipuri afânate 28
o
.... 34
o
;
− nisipuri de îndesare medie: 32
o
.... 40
o
;
− nisipuri îndesate: 35
o
.... 45
o
.
Pentru calcule uzuale şi în lipsa unor date privind starea de îndesare a nisipului se poate lua:
ϕ = 30
o
.


6.7.2. REZISTENŢA LA FORFECARE A PĂMÂNTURILOR COEZIVE

Se exprimă prin relaţii de tipul:

tg
f
c τ σ ϕ = ⋅ +
care pot avea diferite forma în funcţie de metodica de determinare şi de modul de exprimare în
termenii tensiunilor totale sau ai tensiunilor efective.

Principalii factori de care depinde rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive:

Structura pământurilor. O solicitare de forfecare a unui pământ argilos provoacă o
reorientare a particulelor solide care tind să se aşeze după direcţia forfecării.

Fie două probe de argilă, de egală porozitate şi umiditate, dar cu structuri diferite, supuse la
forfecare directă. Proba cu structura de tip flocular va manifesta o rezistenţă la forfecare mai mare
decât proba cu structura de tip dispers (Fig. 6.37), deoarece este necesar să se depună un lucru
mecanic mai mare până când particulele se reorientează spre a ajunge paralele cu planul de
forfecare.

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

161


Figura 6.37

Panta dreptei care exprimă relaţia dintre coeziunea în încercarea CU, c
CU
şi presiunea de
consolidare este mai mare la argila cu structura de tip flocular.
Rezistenţa la forfecare depinde de natura şi numărul contactelor care se stabilesc între
particulele de pământ, număr care creşte odată cu micşorarea particulelor.
Un indice uşor de determinat (pentru că necesită probe tulburate), care depinde de asemenea
de numărul de contacte şi creşte cu conţinutul de părţi fine, îl constituie indicele de plasticitate:

P L P
I w w = −


Figura 6.38

Skempton a stabilit următoarea relaţie empirică pentru argile normal consolidate
(Fig. 6.38):

CU
0,11 0, 037 %
P
g
c
I
p
= + - în care p
g
este presiunea geologică

Într-un masiv omogen
g
p z γ = ⋅ , γ fiind greutatea volumică iar z adimensional.
Rezultă că la argile normal consolidate, rezistenţa la forfecare creşte liniar cu adâncimea.
Relaţia de mai sus este importantă în practică, atunci când se cunosc caracteristicile de
identificare ale stratului de argilă (γ, w
L
, w
P
), dar nu s-au efectuat încercări pe probe netulburate
pentru determinarea rezistenţei la forfecare.
Se intră în diagrama din figura 6.33, pe axa absciselor, cu valoarea cunoscută I
P
, se duce o
verticală şi se citeşte ordonata punctului de intersecţie cu dreapta lui Skempton.


Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

162
Fie a raportul
CU
g
c
p
. Se obţine
CU g
c a p = ⋅ .

Starea de umiditate influenţează puternic rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive.
Cu cât pământul are umiditate mai mare (ceea ce în cazul pământului saturat înseamnă şi
porozitate mai mare) cu atât rezistenţa la forfecare este mai redusă.
Încercări făcute pe mai multe seturi de probe, din acelaşi pământ, având umidităţi iniţiale
diferite, pun în evidenţă dependenţa parametrilor φ şi c de umiditate (Fig. 6.39).


Figura 6.39

Astfel, pentru o anumită valoare a umidităţii unghiul de frecare interioară devine zero,
pământul comportându-se ca un lichid vâscos.
Urmărind variaţia coeziunii cu umiditatea, se constată că la unele pământuri coeziunea nu se
anulează atunci când pământul are o umiditate egală cu limita de curgere. Este cazul pământurilor
care posedă rezistenţă structurală. După Maslov coeziunea pământurilor argiloase poate fi privită
ca sumă a doi termeni (Fig. 6.40):


Figura 6.40

a s
c c c = +
unde:
c
a
- coeziune primară sau moleculară, datorată forţelor de atracţie dintre particulele de
pământ, care se exercită prin intermediul învelişurilor de apă adsorbită;
c
s
- coeziune structurală datorată legăturilor de cimentare care se stabilesc
între particule în procesul de diageneză; această coeziune dispare dacă
proba este tulburată.

Capitolul 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

163
Starea anterioară de eforturi: este un factor esenţial pentru rezistenţa la forfecare a argilelor.
Argilele normal consolidate au rezistenţă la forfecare mai mică decât argilele
supraconsolidate (Fig. 6.41).
Rezistenţa la forfecarea de regim care se manifestă la deplasări tangenţiale δ mari, poartă în
cazul pământurilor argiloase numele de rezistenţă reziduală şi depinde în primul rând de compoziţia
mineralogică (este independentă de starea de eforturi).


Figura 6.41

Căutând o formulare mai exactă a rezistenţei la forfecare a pământurilor coezive în care să se
poată atribui componentelor τ
f
un sens fizic direct, Hvorslev a propus relaţia:

( ) ' tg e
f e
c e τ σ ϕ = +

unde:
e
ϕ - unghi de frecare interioară
e c - coeziune

Termenul ' tg
e
σ ϕ este independent de umiditatea pământului. Frecarea interioară la
pământurile argiloase exprimă rezistenţa mecanică la alunecarea şi rostogolirea unei particule peste
cealaltă.
Termenul ( ) e c e este funcţie de volumul porilor, deci de umiditate.
În această constă, de altfel, diferenţa între relaţia lui Hvorslev şi relaţia cunoscută:

' ' tg ' ' c τ σ ϕ = ⋅ +

unde c ' apare constant. Coeziunea este, după Hvorslev, rezultatul forţelor de legătură de natură
fizico - chimică dintre particule, forţe care depind de mărimea spaţiului dintre particule, adică de
indicele porilor, e.



Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

165






Capitolul 7

ECHILIBRUL LIMITĂ ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT


7.1 ECHILIBRUL LIMITĂ ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT

Aşa cum s-a arătat în Capitolul 5, pentru o anumită mărime a presiunii ce se dezvoltă pe
talpa unei plăci (fundaţii) de probă se poate produce pierderea de stabilitate a fundaţiei împreună cu
o parte din masivul de pământ (Fig. 7.1,a). Şi un mal taluzat de pământ îşi poate pierde stabilitatea,
dacă suprasarcina p aplicată la suprafaţa terenului depăşeşte o anumită valoare sau dacă înclinarea
(panta) taluzului este prea mare sau sub acţiunea unui curent de apă etc. (Fig. 7.1,b).



Figura 7.1

În urma unei uşoare rotiri sau deplasări a unui zid de sprijin în sensul îndepărtării de masivul
de pământ din spate, o parte din masiv se desprinde de rest şi urmăreşte mişcarea zidului.
(Fig. 7.1.c)

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

166
Cele trei probleme de bază ale mecanicii pământurilor ilustrate de aceste exemple:
capacitatea portantă, stabilitatea taluzurilor şi împingerea pământului reprezintă o manifestare a
echilibrului limită în masivul de pământ.
Într-adevăr, suprafaţa după care se produce desprinderea unei părţi din masiv în fiecare din
exemplele date, este o suprafaţă în lungul căreia este îndeplinită condiţia de rupere, deci este atinsă
starea de echilibru limită.
Determinarea stării de tensiuni într-un masiv de pământ aflat în echilibru limită impune
rezolvarea sistemului de ecuaţii format, pe de o parte, din condiţia de echilibru, iar pe de altă parte
din condiţia de rupere.
De exemplu, în cazul unei probleme plane sistemul devine:
( )
zx z
x xz
f
Z
z x
X
x z
f
τ σ
σ τ
τ σ
∂ ∂ ¹
+ =
¦
∂ ∂
¦
∂ ∂ ¦
+ =
`
∂ ∂
¦
¦ =
¦
)
(7.1)
Soluţii riguroase ale sistemului de ecuaţii (7.1) sunt obţinute în Teoria plasticităţii pentru un
număr relativ mic de probleme. Pot fi amintite soluţiile care aparţin lui Sokolovski.
În continuare se va examina o problemă particulară de echilibru limită, ale cărei soluţii,
riguroase din punct de vedere teoretic, au fost date de Rankine (1820-1872), şi anume echilibrul
limită într-un masiv semi - infinit limitat de o suprafaţă orizontală sau înclinată. Aceste soluţii pot
fi utilizate direct, în anumite condiţii, în probleme de echilibru limită, cum sunt împingerea
pământului, capacitatea portantă, stabilitatea taluzurilor.


7.1.1. STAREA DE ECHILIBRU LIMITĂ ÎN MASIVUL DE PĂMÂNT
LIMITAT DE O SUPRAFAŢĂ ORIZONTALĂ

Fie un masiv de pământ necoeziv (Fig. 7.2). Într-un punct M situat la adâncimea z, tensiunile
σ
z
şi σ
x
sunt, după cum s-a arătat:



Figura 7.2
z
z σ γ = ⋅
0 0 x z
K K z σ σ γ = = ⋅ ⋅

unde K
0
reprezintă coeficientul de împingere laterală
în stare de repaus.
Verticala prin punctul M fiind ax de simetrie,
este evident că σ
z
şi σ
x
sunt tensiuni principale,
2 1 2 3
,
x
σ σ σ σ σ = = = .
Relaţia
3 0 1
K σ σ = corespunde stadiului de
comportare liniară a pământului, echilibrului elastic.
Ca urmare, cercul tensiunilor corespunzător acestei
stări se află sub dreapta intrinsecă.

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

167
Există două căi prin care în punctul considerat din masiv se poate ajunge la starea de
echilibru limită (Fig.7.3):
a) prin micşorarea progresivă a tensiunii principale pe direcţia orizontală σ
3
; starea de
rupere la care se ajunge poartă denumirea de stare activă de echilibru limită;
b) prin mărirea progresivă a tensiunii principale pe direcţia orizontală σ
3
; starea de rupere
la care se ajunge poartă denumirea de stare pasivă de echilibru limită.


Figura 7.3

Pentru a face trecerea de la starea de repaus la una din cele două stări de echilibru limită,
Rankine imaginează introducerea în masivul de pământ a unui perete subţire, infinit de lung, fără
frecare (perfect lucios).
Jumătatea din masiv aflată la stânga peretelui poate fi îndepărtată, dar starea de tensiuni din
masiv nu se modifică dacă asupra peretelui se exercită o presiune care creşte liniar cu adâncimea
conform relaţiei
3 0 1
K σ σ = . (Fig. 7.4.a)



Figura 7.4

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

168
a) Starea activă de tensiuni
Deplasarea peretelui fictiv, în sensul îndepărtării de masivul de pământ aflat în spate,
posibilă prin reducerea presiunilor orizontale asupra peretelui, produce o destindere (relaxare) în
acest masiv.
Pentru o anumită mărime a deplasării δ
a
a peretelui tensiunea principală σ
3
atinge o valoare
pentru care se îndeplineşte condiţia de rupere (Fig. 7.4.b).

Relaţia între σ
3
şi σ
1
corespunzătoare stării active de tensiuni este, după cum s-a arătat în
Capitolul 5, pentru pământ necoeziv:
2
3 1
tg 45
2
φ
σ σ
| |
= −
|
\ ¹
o


Direcţiile planelor de alunecare se obţin unind polul cu punctele de tangenţă ale cercului
tensiunilor la rupere la dreapta intrinsecă. (Fig. 7.5)



Figura 7.5

Pentru a afla polul trebuie cunoscut atât un efort total în cercul lui Mohr cât şi direcţia
planului pe care acesta acţionează. Fie σ
1
efort unitar total pe planul orizontal. Paralela dusă prin
extremitatea vectorului σ
1
cu orizontala (care se confundă cu axa 0σ ) întâlneşte cercul în P, polul
cercului.
Adâncimea z a fost aleasă arbitrar. Unei alte adâncimi z îi corespund alt cerc şi alte două
plane de alunecare, care fac de asemenea cu orizontala 45
2
ϕ | |
+
|
\ ¹
o
.
Stării active în spatele peretelui îi corespund deci două familii de plane de alunecare care
fac cu orizontala (planul de tensiune principală maximă) unghiul 45
2
ϕ | |
+
|
\ ¹
o
, iar între ele 90
o
- ϕ
(Fig. 7.4.b)

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

169
În cazul pământurilor coezive, se modifică mărimea lui σ
3
dar direcţiile planurilor de
alunecare sunt neschimbate.
2
3 1
tg 45 2 tg 45
2 2
c
ϕ ϕ
σ σ
| | | |
= − − ⋅ −
| |
\ ¹ \ ¹
o o



Figura 7.6

Teoria expusă, care poartă numele de teoria lui Rankine, poate fi direct aplicată la calculul
împingerii active asupra unui perete vertical, limitat de o suprafaţă orizontală.
Fie un perete de înălţime H. (Fig. 7.7).


Figura 7.7

Exprimând tensiunile principale la baza peretelui:
1
H σ γ = ⋅
2
3
tg 45
2
H
a
p H
ϕ
σ γ
| |
= = ⋅ −
|
\ ¹
o

în care p
a
- presiunea activă a pământului care variază liniar cu adâncimea.
Rezultanta diagramei de presiune activă (Fig. 7.7)
2 2
1 1
tg 45
2 2 2
H
a a
P p H H
ϕ
γ
| |
= = −
|
\ ¹
o


Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

170
În cazul pământului coeziv
1
H σ γ = ⋅
2
3
tg 45 2 tg 45
2 2
H
a
p H c
ϕ ϕ
σ γ
| | | |
= = ⋅ − − ⋅ −
| |
\ ¹ \ ¹
o o

Diagrama de presiuni active apare din suprapunerea a două diagrame (Fig. 7.8). Punctul de
anulare a diagramei de presiuni se află la adâncimea z
0
:
2
0
tg 45 2 tg 45 0
2 2
o
az
P z c
φ φ
γ
| | | |
= − − ⋅ − =
| |
\ ¹ \ ¹
o o

0
2
tg 45
2 2 2
tg 45
2
tg 45
2
c c
z
φ
φ
φ γ γ
| |

|
| |
\ ¹
= ⋅ = ⋅ −
|
| |
\ ¹

|
\ ¹
o
o
o




Figura 7.8

Pe o adâncime egală cu 2 z
0
= H
cr
, împingerea totală este nulă (triunghiul cu ordonate
negative abc din diagrama rezultantă anulează un triunghi egal de ordonate pozitive cde). Înălţimea
critică H
cr
reprezintă înălţimea teoretică pe care un mal de pământ s-ar putea menţine nesprijinit la
verticală.
Împingerea totală se obţine prin însumarea presiunilor pe înălţimea peretelui. Apar două
variante:
− în cazul în care s-ar lua în considerare capacitatea pământului coeziv de a prelua eforturi
de întindere, împingerea totală este egală cu aria trapezului de presiuni defg:
2 2
1
tg 45 2 tg 45
2 2 2
a
P H c H
φ φ
γ
| | | |
= − − −
| |
\ ¹ \ ¹
o o


Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

171
− în mod normal, pământul nu poate prelua în timp eforturi de întindere; în acest caz se
ignoră diagrama de eforturi de întindere abc iar împingerea totală se consideră ca arie a
întregii diagrame de compresiuni cfg având valoarea:

2
2 2
1 2
tg 45 2 tg 45
2 2 2
a
c
P H c H
φ φ
γ
γ
| | | |
= − − − +
| |
\ ¹ \ ¹
o o


În acest caz se admite că înălţimea pe care nu se exercită împingerea este z
0
.

b) Starea pasivă de tensiuni
Deplasarea peretelui fictiv spre masivul de pământ din spate, posibilă prin creşterea
presiunilor orizontale asupra peretelui, produce o compresiune a masivului.
Pământul, după cum este ştiut, rezistă mult mai bine la solicitări de compresiune decât la
cele de tracţiune.
De aceea deplasarea δ
p
a peretelui necesară pentru atingerea stării limită pasive este cu mult
mai mare decât δ
a
. Pentru valoarea δ
p
a deplasării, tensiunea principală σ
3
atinge valoarea pentru
care se îndeplineşte condiţia de rupere.
Relaţia dintre σ
3
şi σ
1
corespunzătoare stării pasive de echilibru limită este (Fig. 7.33):

− pământ necoeziv
2
3 1
tg 45
2
ϕ
σ σ
| |
= +
|
\ ¹
o

− pământ coeziv
2
3 1
tg 45 2 tg 45
2 2
c
φ ϕ
σ σ
| | | |
= − + ⋅ +
| |
\ ¹ \ ¹
o o



Figura 7.9

Stării pasive îi corespund de asemenea două familii de alunecare care fac cu orizontala
unghiul 45
2
ϕ

o
(Fig. 7.10).

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

172


Figura 7.10.

Aplicarea teoriei lui Rankine la calculul rezistenţei pasive a pământului din spatele unui
perete vertical, fără fricţiune, de înălţime H, limitat de o suprafaţă orizontală.

Expresiile tensiunilor principale la baza peretelui
1
H σ γ = ⋅
2
3
tg 45
2
H
p
P H
ϕ
σ γ
| |
= = ⋅ +
|
\ ¹
o

P
p
- rezistenţa pasivă a pământului care variază liniar cu adâncimea (Fig. 7.11).


Figura 7.11

Rezultanta diagramei de rezistenţă pasivă:

2 2
1
tg 45
2 2
p
P H
φ
γ
| |
= +
|
\ ¹
o


În cazul pământului coeziv (Fig. 7.12):
1
H σ γ = ⋅

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

173
2
3
tg 45 2 tg 45
2 2
H
p
p H c
φ φ
σ γ
| | | |
= = ⋅ + + ⋅ +
| |
\ ¹ \ ¹
o o

2 2
1
tg 45 2 tg 45
2 2 2
p
P H c H
φ φ
γ
| | | |
= ⋅ + + ⋅ ⋅ +
| |
\ ¹ \ ¹
o o





Figura 7.12


7.1.2. STAREA DE ECHILIBRU LIMITĂ ÎN CAZUL MASIVULUI DE PĂMÂNT
LIMITAT DE O SUPRAFAŢĂ ÎNCLINATĂ (TALUZUL INFINIT LUNG
DE PANTĂ CONSTANTĂ)

În practică, taluzurile nu sunt niciodată infinit de lungi. Totuşi, studiul stării de echilibru
limită în acest caz este util pentru soluţionarea altor probleme.
Fie un masiv de pământ omogen, necoeziv, limitat de o suprafaţă înclinată. Dat fiind că
taluzul este infinit, tensiunile acţionând pe un plan vertical care trece prin masiv vor fi aceleaşi ca pe
oricare alt plan vertical, iar efortul unitar total într-un punct al unui plan paralel cu suprafaţa
terenului este acelaşi ca pentru orice alt punct al planului respectiv.
Fie un prism de pământ de lăţime 1, lungime 1 (problema plană) şi înălţime z (Fig. 7.13).
Asupra prismului de pământ acţionează greutatea G, reacţiunea R pe faţa cd, paralelă cu suprafaţa
terenului, şi forţele laterale F pe cele două plane verticale.


Figura 7.13

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

174
Exprimând condiţiile de echilibru, rezultă:
− din proiecţia pe direcţia paralelă cu suprafaţa terenului: S = 0
− din proiecţia pe direcţia verticală: V = G
− din condiţia de moment: T = 0.
Rezultă, aşadar, că efortul E pe planul vertical este paralel cu suprafaţa terenului, iar efortul
total V pe planul paralel cu suprafaţa terenului este vertical.
În orice punct al masivului, planul vertical şi planul paralel cu suprafaţa terenului, sunt plane
conjugate iar eforturile acţionând pe aceste plane sunt eforturi conjugate.
Tensiunea totală într-un punct la adâncimea z este (Fig. 7.14):
cos
1
cos
V V
p z i
A
i
γ = = = ⋅ ⋅
Componentele tensiunii p:
cos z i σ γ = ⋅ ⋅ sin cos z i i τ γ = ⋅ ⋅ ⋅
sin cos
tg
cos
z i i
i
z i
τ γ
σ γ
⋅ ⋅ ⋅
= =
⋅ ⋅



Figura 7.14

Pe planul paralel cu suprafaţa terenului, unghiul de deviere al efortului unitar total într-un
punct (înclinarea faţă de normala la plan) este egal cu unghiul i de înclinare a suprafeţei terenului.
Presiunile laterale pe feţele verticale ale prismului considerat sunt direct proporţionale cu
presiunile verticale p, variind între două valori extreme, corespunzătoare stării active sau stării
pasive de echilibru limită.
Acest lucru este pus în evidenţă de construirea cercurilor lui Mohr (Fig. 7.15).
În sistemul de coordonate (σ O τ) efortul unitar total vertical într-un punct de cotă z, este
reprezentat prin vectorul p , înclinat faţă de orizontală cu i (deoarece θ = i).
Se cunoaşte dreapta intrinsecă. Se pune problema determinării cercurilor tensiunilor
corespunzătoare echilibrului limită, care trebuie să îndeplinească trei condiţii:
− să aibă centrul pe axa O σ ;
− să treacă prin punctul N, extremitatea vectorului p;
− să fie tangente la dreapta intrinsecă.

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

175
Sunt două cercuri care îndeplinesc aceste condiţii, ele corespund celor două stări limită:
activă şi pasivă.


Figura 7.15

Figura 7.16


a) Starea activă

Ducând din punctul N, care exprimă în cercul tensiunilor efortul unitar total într-un punct al
planului de înclinare i, o paralelă cu direcţia acestui plan se obţine, la intersecţia paralelei cu cercul,
polul P (paralela se confundă cu direcţia lui p ) (Fig. 7.16).

Pentru aflarea efortului unitar total în punctul de adâncimea z pe planul vertical, se duce din
pol o verticală care întâlneşte cercul în N '. Vectorul ON ' este efortul unitar p
a
căutat.

' , deci
a
ON OP OP p = =

Se cere aflarea raportului între p
a
şi p. Din C
1
se duce o normală pe coarda PN, care împarte
coarda în două părţi egale PB = PN (Fig. 7.17.)

a
p ON OB BP
p OP OB BN

= =
+

1
cos OB OC i =

2 2 2 2 2
1 1
sin BP BN r BC r BC i = = − = −

2 2 2 2 2 2 2 2
1 1 1
2 2 2 2 2 2 2 2
1 1 1
cos sin sin cos sin sin cos cos cos
cos sin sin cos sin sin cos cos cos
a
OC i OC OC i i i i i p
p
OC i OC OC i i i i i
φ φ φ
φ φ φ
− − − − − −
= = =
+ − + − + −



Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

176


Figura 7.17


Figura 7.18

1
sin r OC φ =
2 2
2 2
cos cos cos
cos
cos cos cos
a
i i
p z i
i i
φ
γ
φ
− −
= ⋅ ⋅
+ −

Verificare
Pentru i = 0
2
1 sin
tg 45
1 sin 2
a
p z z
φ φ
γ γ
φ
− | |
= ⋅ = ⋅ −
|
+
\ ¹
o

Pentru aflarea direcţiilor planelor de alunecare se uneşte polul cu punctele de tangenţă ale
cercului la dreapta intrinsecă. Pentru aflarea direcţiilor principale se uneşte polul cu punctele A şi B
de intersecţie a cercului cu axa O σ (extremităţile vectorilor care exprimă tensiunile principale)
(Fig. 7.18).

Figura 7.19

Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

177
Fie MK şi ML cele două plane de alunecare prin punctul considerat M şi R
1
şi R
2
reacţiunile
pe cele două plane. (Fig. 7.19.)
MK şi ML fiind plane de alunecare în lungul cărora este îndeplinită, în fiecare punct, condiţia
de rupere tg
f
τ σ ϕ = ⋅ , reacţiunea este înclinată faţă de normală cu unghiul ϕ. Dar din cercul lui
Mohr rezultă că ∠ este 90 KML φ −
o
. Rezultă că direcţia lui R
1
este paralelă cu ML iar direcţia lui
R
2
este paralelă cu MK. Planele de alunecare sunt deci plane conjugate.
Cele arătate sunt valabile pentru orice punct din masiv. Stării active de tensiuni în întregul
masiv îi corespund, deci, două familii de plane de alunecare.( Fig. 7.20.)



Figura 7.20

Rezultatele obţinute pot fi aplicate direct la calculul împingerii active pe un perete vertical
având în spate un taluz cu pantă i (Fig. 7.21). Pentru a respecta condiţia că planul vertical şi planul
de înclinare i sunt plane conjugate, rezultă că presiunea activă a pământului trebuie considerată ca
având o înclinare i faţă de orizontală, adică faţă de normala la perete (deci unghiul de frecare dintre
pământ şi perete este impus şi egal cu i, δ = i).



Figura 7.21


2 2
2 2
cos cos cos
cos
cos cos cos
a
i i
p H i
i i
φ
γ
φ
− −
= ⋅ ⋅
+ −



Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

178
b) Starea pasivă (Fig. 7.22)

Polul în P.

ON p =
'
p
ON p OP = =
2 2
2 2
cos cos cos
cos cos cos
p
p
i i
p
i i
φ
φ
+ −
=
− −


Pentru i = 0

2
1 sin
tg 45
1 sin 2
p
p z z
φ φ
γ γ
φ
+ | |
= ⋅ = ⋅ +
|

\ ¹
o


'
, PT PT - direcţiile planelor de alunecare
PB, PD - direcţiile planelor principale
MC, ML - plane de alunecare
Direcţia
'
1
R ML
Direcţia
'
2
R MK
Planele de alunecare sunt plane conjugate.



Figura 7.22


Capitolul 7. Echilibrul masivelor de pământ



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

179
Aplicare la calculul rezistenţei pasive la forfecare a masivului de pământ necoeziv, de pantă
i, în spatele unui perete vertical (Fig. 7.23)

Figura 7.23

2 2
2 2
cos cos cos
cos
cos cos cos
p
i i
p H i
i i
ϕ
γ
ϕ
+ −
= ⋅
− −


Pentru a putea aplica teoria lui Rankine în acest caz trebuie admis că unghiul de frecare
pământ - perete este i (δ = i).


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

188








Capitolul 8

ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI

Există trei moduri de manifestare a acţiunii pe care o exercită pământul asupra unei
construcţii de susţinere în funcţie de posibilităţile de deplasare şi de deformare ale construcţiei
supusă acestei acţiuni.
a) Împingerea în stare de repaus este se denumeşte împingerea pe care o exercită masivul de
pământ aflat în stadiul de comportare liniară (echilibru elastic). S-a arătat că în acest stadiu între
tensiunile normale din greutatea proprie a pământului, pe direcţie orizontală şi verticală există
relaţia:

0 0 x z
K K z σ σ γ = ⋅ = ⋅ ⋅

unde K
0
reprezintă coeficientul de împingere laterală în stare de repaus.

Această împingere se produce atunci când elementul supus acţiunii pământului este rigid, nu
se deplasează şi nu se roteşte sub această acţiune.

De exemplu: pereţii diferitelor construcţii îngropate, ziduri de subsol etc. (Fig. 8.1).




Figura 8.1


b) Împingerea activă corespunde dezvoltării unei stări active de tensiuni limită în masivul
de pământ aflat în spatele elementului de susţinere. Pentru dezvoltarea împingerii active trebuie ca
elementul de susţinere să admită deplasări sau rotiri în sensul îndepărtării de pământul pe care-l
susţine, provocând destinderea acestuia. De exemplu, un zid de sprijin (Fig. 8.2).


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

189


Figura 8.2

c) Rezistenţa pasivă corespunde dezvoltării unei stări pasive de tensiuni limită în masivul de
pământ aflat în spatele elementului de susţinere.
Pentru dezvoltarea rezistenţei pasive trebuie ca elementul de susţinere să admită deplasări
sau rotiri către masa de pământ, provocând comprimarea acesteia. De exemplu, fundaţia unui arc
(Fig. 8.3).


Figura 8.3

Mărimea deplasării δ
a
necesară pentru ca în spatele elementului de susţinere să se dezvolte o
suprafaţă de cedare corespunzătoare stării active de echilibru limită este foarte mică, de ordinul:
(0,05 % .... 0,1 %) H, ceea ce este de înţeles deoarece în masa de pământ supusă destinderii apar
eforturi de tracţiune, ori pământul nu poate prelua, practic, asemenea eforturi.

În schimb, deplasarea
'
p
δ necesară pentru mobilizarea rezistenţei pasive este mult mai mare,
de alt ordin de mărime (1 % H), ca urmare a faptului că pământul este capabil să o preia.

Determinarea experimentală a relaţiei dintre mărimea împingerii şi deplasarea δ a
elementului de susţinere a condus la diagrame de felul celor din figura 8.4.


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

190


Figura 8.4

În condiţii identice în ceea ce priveşte înălţimea elementului de susţinere şi caracteristicile ϕ
şi c ale rezistenţei la forfecare ale pământului, cele trei acţiuni pe care pământul le poate exercita
asupra elementului de susţinere se află în următorul raport:

0 a p
P P P < <


8.1. ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN IPOTEZA
SUPRAFEŢEI PLANE DE ALUNECARE

8.1.1. CALCULUL ÎMPINGERII ACTIVE DUPĂ COULOMB

Savantul francez Coulomb a elaborat o teorie asupra împingerii active a pământului, care se
poate aplica în cazul cel mai general, pentru orice înclinare θ a peretelui şi orice formă a suprafeţei
masivului de pământ.

Se consideră că în spatele peretelui se află o masă de pământ omogen, necoeziv. Ca urmare a
unei mici deplasări a peretelui, în masa de pământ se formează o suprafaţă de alunecare care se
consideră plană. Rezistenţa la forfecare a pământului, exprimată prin relaţia: tg
f
τ σ ϕ = ⋅ , este
integral mobilizată în lungul suprafeţei plane.

Dintre toate suprafeţele plane care trec prin piciorul peretelui trebuie găsită acea suprafaţă
căreia îi corespunde împingerea maximă, împingere pentru care sunt îndeplinite condiţiile de
rezistenţă şi de stabilitate ale peretelui (Fig. 8.5).


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

191


Figura 8.5

Fie α înclinarea faţă de orizontală a suprafeţei de alunecare BC. Se examinează echilibrul
prismei de pământ ABC delimitată de suprafaţa AB a peretelui, suprafaţa de alunecare BC şi
suprafaţa terenului. Prisma ABC trebuie să fie în echilibru sub acţiunea următoarelor forţe:

− greutatea proprie, G ;
− împingerea P la contactul dintre perete şi pământ, egală şi de semn contrar cu împingerea
pe care pământul o exercită asupra peretelui; împingerea este înclinată cu unghiul δ faţă
de normala la perete, δ fiind unghiul de frecare dintre perete şi pământ;
− reacţiunea R pe suprafaţa de alunecare BC.

Dacă N este forţa normală pe planul BC, în momentul desprinderii masei de pământ se
dezvoltă în lungul planului BC o forţă tangenţială N tg ϕ, unde δ este unghiul de frecare interioară al
pământului. Reacţiunea R este aşadar înclinată cu ϕ faţă de normala la suprafaţa BC.
Forţa G este cunoscută ca mărime şi ca direcţie, forţele P şi R numai ca direcţie. Problema
este static determinată şi revine la a descompune o forţă după două direcţii cunoscute. În triunghiul
format de cele trei forţe se aplică teorema sinusurilor:
( ) ( ) ( ) sin sin sin 180
P G G
α ϕ ψ α ϕ ψ α ϕ
= =
− + − ( − + −
¸ ¸
o

( )
( )
sin
sin
P G
α ϕ
ψ α ϕ

=
+ −

S-a notat ψ θ δ = −
Calculul se consideră efectuat pe un metru liniar de perete (normal pe planul desenului).
Greutatea G se exprimă:

( ) , , ,
ABC
G S f H γ γ θ α β = ⋅ = ⋅ (8.1)

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

192
( )
1
, , , , , P f H γ θ α β ϕ δ = ⋅ (8.2)
După Coulomb, împingerea activă corespunde acelui plan de înclinare α
0
care dă valoarea
maximă a lui P. Din (8.2) rezultă că pentru γ, H, θ, β, ϕ şi δ date, împingerea P depinde de o
singură variabilă, α.
Calculând derivata
P
α


şi egalând-o cu zero se obţine valoarea α
0
.
Lui α
0
îi corespunde P
max
= P
a
.
Se obişnuieşte să se exprime împingerea P
a
sub forma:
2
1
2
a a
P H K γ = ⋅ ⋅
unde K
a
este coeficientul de împingere activă, întabulat în funcţie de φ, δ, θ şi β.
Metoda lui Coulomb a fost transpusă grafic de Culmann (Fig. 8.6).



Figura 8.6

Se construieşte dreapta BD înclinată cu unghiul ϕ faţă de orizontală. Suprafaţa de alunecare
nu se poate găsi decât în interiorul prismei ABD, deoarece linia BD reprezintă taluzul stabil al
materialului cu unghi de frecare interioară ϕ. Se construieşte de asemenea dreapta BE, numită
dreaptă de orientare, înclinată cu unghiul ψ faţă de BD.
Se propun succesiv diferite suprafeţe de alunecare posibile BC
1
; BC
2
; BC
3
...., cărora le
corespund prismele ABC
1
, ABC
2
, ABC
3
..... etc.
Fie greutatea G
1
a prismului ABC
1
. Din extremităţile vectorului G
1
se duce o paralelă cu
dreapta de orientare care întâlneşte linia BC
1
în punctul P
1
. Vectorul G
1
P
1
reprezintă împingerea
aferentă prismei ABC
1
obţinându-se astfel triunghiul forţelor GPR din fig. 8.5, dar rotit în sus cu
(90°+ϕ).
Într-adevăr, din examinarea construcţiei grafice, rezultă că unghiul
1 1 1
PBG α φ ∠ = − , iar
unghiul
1 1
BG P ψ ∠ = . Se repetă aceiaşi construcţie pentru prismele ABC
2
, ABC
3
....., obţinându-se

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

193
grafic împingerile P
2
, P
3
......, aferente.
Se unesc printr-o curbă continuă extremităţile vectorilor ce reprezintă împingerile P
1
, P
2
, P
3

.....
Se duce o tangentă la curbă, paralelă cu dreapta BD. Punctul de tangenţă P corespunde
împingerii maxime P
max
= P
a
.
Planul de alunecare se obţine unind B cu P.
Direcţia împingerii depinde de valoarea adoptată pentru unghiul δ care caracterizează
frecarea între pământ şi perete.


Figura 8.7

În mod obişnuit:

1 2
2 3
δ ϕ
| |
=
|
\ ¹
LL

Calculul analitic sau grafic al împingerii pământului prin metoda lui Coulomb conduce la
determinarea mărimii împingerii totale. Dacă pentru verificările de stabilitate la alunecare pe talpă
sau la răsturnare sau pentru determinarea presiunilor pe talpa zidului cunoaşterea doar a împingerii
totale P
a
este suficientă, pentru verificarea secţiunilor zidului este necesară şi cunoaşterea
distribuţiei presiunilor active în lungul zidului.
Fie un zid având în spate un masiv de pământ limitat de o suprafaţă neregulată. Se împarte
zidul în tronsoane de înălţime ∆ H şi se calculează succesiv, pe cale grafică, împingerile aferente
porţiunilor AB
1
, AB
2
.... ale peretelui.
Se obţine:

2 1
a a a
P P P ∆ = −

Se admite că pe înălţimea ∆ H a unui tronson presiunea activă a pământului este constantă:
1
1 1
,
a a
a a
P p
p p
H H

= ∆ =
∆ ∆


Se obţine o diagramă de presiuni în trepte (Fig. 8.8) care aproximează diagrama reală,
necunoscută.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

194
La limită luând ∆ H foarte mic, diagrama în trepte devine o curbă.

Figura 8.8


Dacă suprafaţa terenului este plană, variaţia împingerii este liniară. Cunoscând P
a
se poate
determina ordonata
H
a
p egalând suprafaţa triunghiulară de presiune (ABD) cu P
a
:

1
2
H
a a
p AE P ⋅ =

cos
cos
sin
AE AB H
δ
δ
θ
= =

1 cos
2 sin
H
a a
p H P
δ
θ
⋅ =

2 sin
cos
H
a
a
P
p
H
θ
δ
= ⋅

Pentru: 0 δ = şi 90 θ =
o


2
H
a
a
P
p
H
=

În cazul particular al peretelui vertical (θ = 90
o
) limitat de o suprafaţă orizontală (β = 0) dacă
se neglijează frecarea pământ - perete (δ = 0), aplicarea teoriei lui Coulomb conduce la:
2
0
2 2
45 ; tg 45
2 2
1
tg 45
2 2
a
p
K
P H
φ φ
α
φ
γ
| |
= − = −
|
\ ¹
| |
= ⋅ ⋅ ⋅ +
|
\ ¹
o o
o



Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

195
Se regăsesc astfel soluţiile obţinute pentru acelaşi caz prin aplicarea teoriei lui Rankine.
8.1.2. CALCULUL REZISTENŢEI PASIVE DUPĂ COULOMB

Se păstrează ipotezele formulate în legătură cu împingerea activă. Ca urmare a unei deplasări
a peretelui către masivul de pământ, în sensul arătat în figura 8.9, se produce desprinderea unei
mase de pământ după o suprafaţă plană, în lungul căreia rezistenţa la forfecare este integral
mobilizată.

Figura 8.9

Dintre toate suprafeţele plane care trec prin piciorul peretelui trebuie găsită acea suprafaţă
căreia îi corespunde rezistenţa minimă (cu această rezistenţă denumită rezistenţă pasivă se compară
orice solicitare care tinde să deplaseze peretele). Calculul urmăreşte aceleaşi etape ca şi în cazul
împingerii active.

Fie ABC prisma de pământ corespunzătoare unei suprafeţe de alunecare înclinată cu un
unghi α ales arbitrar. Presiunea totală P pe faţa AB şi reacţiunea R pe suprafaţa BC au faţă de
normală înclinări dictate de forţele de frecare ce se dezvoltă pe suprafeţele respective, spre a se
opune tendinţei de refulare a prismei ABC.

( ) ( ) ( ) sin sin sin 180
P G G
α ϕ ψ α ϕ ψ α ϕ
= =
+ + + ⋅ + + (
¸ ¸


( ) , , , , , P f H γ α θ β δ ϕ = ⋅

0
P
α

=



Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

196

Se obţine α
0
care introdus în expresia lui P conduce la P
min
= P
p
.

În general:

2
1
2
p p
P H K γ = ⋅ ⋅
unde K
p
reprezintă coeficientul de rezistenţă pasivă, întabulat în manuale în funcţie de ϕ, δ, θ, β .

Metoda grafică Culmann

În figura 8.10 se duce dreapta BD înclinată cu unghiul ϕ măsurat în jos faţă de orizontală. Se
construieşte dreapta de orientare BE care face unghiul ψ cu dreapta BD.


Figura 8.10

Se propun succesiv diferite suprafeţe de alunecare posibile, BC
1
, BC
2
, BC
3
.... etc. cărora le
corespund prismele ABC
1
, ABC
2
, ABC
3
..... etc.
Pe dreapta BD se reprezintă la o anumită scară greutatea G
1
a prismei ABC
1
. Din
extremitatea vectorului G
1
se duce o paralelă cu dreapta de orientare care întâlneşte linia BC
1
în
punctul P
1
. Vectorul G
1
P
1
reprezintă rezistenţa P
1
corespunzătoare prismei ABC
1
(unghiul
1 1
; PPG α φ ∠ = + unghiul
1 1
BG P ψ ∠ = ), s-a reconstituit triunghiul forţelor GRP, rotit cu
( )
90 φ −
o
.
Se repetă aceeaşi construcţie pentru prismele ABC
2
, ABC
3
.... etc., obţinându-se grafic forţele
P
2
, P
3
.... etc., iar extremităţile vectorilor respectivi se unesc printr-o curbă.
Ducându-se tangenta la curbă paralelă cu dreapta de referinţă BD se obţine P
min
= P
p
. Unind

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

197
B cu punctul de tangenţă se obţine direcţia BP a suprafeţei de alunecare.
În cazul particular al peretelui vertical
( )
90 θ =
o
limitat de o suprafaţă orizontală ( ) 0 β = ,
dacă se neglijează frecarea pământ - perete ( ) 0 δ = aplicarea teoremei lui Coulomb conduce la:

2
0
2 2
tg 45
2
45
2
1
tg 45
2 2
p
p
K
P H
φ
φ
α
φ
γ
| |
= +
|
\ ¹
= −
| |
= ⋅ ⋅ +
|
\ ¹
o
o
o

Se regăsesc astfel soluţiile obţinute pentru acelaşi caz prin aplicarea teoriei lui Rankine.


8.1.3. ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN CAZUL UNEI SUPRASARCINI
UNIFORM REPARTIZATE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

Se va ilustra influenţa suprasarcinii q uniform repartizate asupra împingerii active
(Fig. 8.11). Pentru a nu încărca figura, se reprezintă suprasarcina q deasupra suprafeţei pe care se
exercită. Se consideră o suprafaţă arbitrară de alunecare, de înclinare α



Figura 8.11
total
1
'
2
G AB CC q AC γ = ⋅ ⋅ + ⋅
( ) ' sin CC AC θ β = +
sin
H
AB
θ
=
( )
( )
( )
t
sin
1
2 sin
sin 1 2 sin
1
2 sin sin
G H AC q AC
q
H AC
H
θ β
γ
θ
θ β θ
γ
θ γ θ β
+
= ⋅ ⋅ + ⋅ =
( +
= ⋅ ⋅ +
(
⋅ ⋅ +
¸ ¸

( )
t
sin
1
1 2
2 sin
e
H
G H AC
H
θ β
γ
θ
+
| |
= ⋅ ⋅ +
|
\ ¹



S-a notat
( )
sin
sin
e
q
H
θ
γ θ β
⋅ =
+
, unde H
e
se denumeşte înălţime echivalentă.
Sensul fizic al lui H
e
rezultă astfel: suprasarcina q este înlocuită fictiv cu un strat de pământ,
de greutate volumică γ şi înălţime H
e
; deci şi peretele are o înălţime mai mare, fictivă H+H
e
(Fig.
8.12). Pentru a se construi H
e
se începe prin a duce o paralelă cu suprafaţa terenului la o distanţă h =
q
γ
, care întâlneşte prelungirea feţei AB a zidului în A’.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

198



Figura 8.12
( ) sin
q
A A h
A A A A
γ
θ β
¦
′ ′′ = =
¦
´
¦
′ ′′ ′ = +
¹


( )
1
sin
q
A A
γ θ β
′ =
+


( )
sin
sin
sin
e
e
H A A A A
q
H
θ
θ
γ θ β
′ ′′′ ′ = =
=
+




Termenul 1 2
e
H
H
| |
+
|
\ ¹
nu depinde de α. Se alcătuieşte acelaşi triunghi de forţe ca şi în cazul
fără suprasarcină (Fig. 8.13). La derivare, 0
P
α

=

, termenul 1 2
e
H
H
| |
+
|
\ ¹
este o constantă
(în raport cu α) şi le păstrează.
1 2
e
aq a
H
P P
H
| |
= +
|
\ ¹






Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

199
Figura 8.13
Caz particular: 90 ; 0; 0 θ β δ = = =
o
(Fig. 8.14)
e
q
H h
γ
= =


Figura 8.14


Figura 8.15

2 2 2
2 2
1
tg 45 tg 45
2 2 2
2 1
tg 45 1
2 2
aq a a e
e
P P P H H H
H
H
H
ϕ ϕ
γ γ
φ
γ
| | | |
= + ∆ = ⋅ ⋅ ⋅ − + ⋅ ⋅ − =
| |
\ ¹ \ ¹
( | |
= ⋅ ⋅ ⋅ − +
|
(
\ ¹ ¸ ¸
o o
o


Problema se abordează în mod similar în cazul rezistenţei pasive. De exemplu pentru cazul
particular θ = 90
o
, β = 0, δ = 0 (Fig. 8.15)
2 2 2
1
tg 45 tg 45
2 2 2
pq p p e
P P P H H H
φ φ
γ γ
| | | |
= + ∆ = ⋅ ⋅ ⋅ + + ⋅ ⋅ −
| |
\ ¹ \ ¹
o o



8.1.4. ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN CAZUL UNEI SUPRASARCINI
CONCENTRATE LINIAR REPARTIZATE

Încărcarea Q se consideră a fi o încărcare liniară repartizată pe unitatea de lungime a
peretelui şi situată la o anumită distanţă de acesta.
Pentru determinarea mărimii împingerii active a pământului se aplică metoda Culmann,
considerându-se succesiv o serie de linii de alunecare AC
1
, AC
2
.... etc., şi descompunându-se
greutatea prismelor respective (inclusiv Q atunci când intervine) după direcţiile P şi R
corespunzătoare (Fig. 8.16).

Curba lui Culmann prezintă un salt în dreptul suprafeţei de alunecare ce trece prin piciorul
forţei Q şi acesteia îi corespunde de cele mai multe ori valoarea maximă a împingerii.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

200
aQ a a
P P P = + ∆
Sunt însă şi situaţii în care planul de alunecare nu trece prin piciorul forţei sau când forţa
calcă atât de departe de coronamentul A încât nu mai influenţează mărimea împingerii.



Figura 8.16


Influenţa poziţiei forţei Q asupra mărimii împingerii
Se construiesc două curbe ale lui Culmann, cu şi fără suprasarcină (Fig. 8.17). Se duc
tangentele în punctele de maxim ale acestor curbe obţinându-se P
a
, P
aQ
.

Apar trei zone în care se poate afla forţa Q.

Zona I.
1
AC → P
aQ
este împingerea maximă. Oriunde ar călca Q în această zonă,
suplimentul de împingere din suprasarcină
a aQ a
P P P ∆ = − , este constant.
Tangenta la curba împingerilor date numai de greutatea pământului taie curba împingerilor
date de greutatea pământului şi suprasarcină în M. Se duce BMC
2
. Planul BC
2
limitează a doua
zonă.

Zona II.
1 2 a
C C P → ∆ variază de la valoarea maximă, corespunzătoare zonei I, la zero.

Zona III.
2
C C →la dreapta lui C
2
suprasarcina Q nu mai influenţează împingerea

∆P =0.

Pentru un plan de alunecare dat BC ' se observă că împingerea P
a
’ obţinută la intersecţia
planului cu curba este mai mică decât împingerea P
a
fără suprasarcină
Variaţia lui ∆ P
a
în cuprinsul celor trei zone este ilustrată în figura 8.18.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

201


Figura 8.17


Figura 8.18

Modificarea diagramei de presiuni asupra zidului
ţinând cont de suprasarcina liniar repartizată

a) Forţa calcă în zona I
Se duc prin piciorul forţei Q o paralelă la linia de taluz natural şi o paralelă la linia BC
1
(Fig.
8.19), obţinându-se punctele M şi N pe parametrul zidului de operat în diagrama de presiuni se
situiază în zona MN. Se admite că ∆ P
a
este rezultanta unui triunghi de presiuni aflat între M şi N.
Se determină astfel ordonatele suplimentare.


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

202
Figura 8.19

Figura 8.20

b) Forţa calcă în zona II
Planul de alunecare trece prin piciorul forţei.
Se duce o paralelă la linia de taluz natural, prin piciorul forţei Q (Fig. 8.20). Triunghiul
suplimentar de presiuni va avea vârful la piciorul zidului şi aria ∆ P
a
.


8.1.5. INFLUENŢA COEZIUNII ASUPRA ÎMPINGERII PĂMÂNTULUI

În paragraful 8.1.2 s-au dedus formulele pentru calculul împingerii active şi rezistenţei
pasive pentru peretele vertical limitat de o suprafaţă orizontală în cazul pământului coeziv.

Când înclinarea peretelui este oarecare iar suprafaţa terenului este înclinată, calculul
împingerii active a pământului coeziv se poate face cu teoria lui Coulomb. După Coulomb,
rezistenţa la forfecare pe suprafaţa de alunecare este:

tg
f
c τ σ φ = +

La pământurile necoezive ruperea se produce atunci când rezultanta eforturilor pe suprafaţa
de alunecare face unghiul ϕ cu normala la suprafaţă. În cazul pământurilor coezive, prezenţa unei
forţe de coeziune pe suprafaţa de alunecare, face ca reacţiunea Q să aibă faţă de normală o înclinare
mai mare decât ϕ.

Totuşi, se poate închipui o descompunere a forţei rezultante Q, astfel încât o componentă să
fie după direcţia suprafeţei de alunecare şi să aibă mărimea:

C c BC = ⋅ ( 1 BC⋅ −suprafaţa de alunecare)

iar cealaltă, R, să facă unghiul ϕ cu normala la suprafaţa de alunecare (Fig. 8.21).


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

203


Figura 8.21

N şi N tg φ sunt componentele lui R după suprafaţa de alunecare şi după normala la această
suprafaţă.
Componenta tangenţială totală este:
tg BC c BC BC τ σ φ ⋅ = ⋅ + ⋅



Figura 8.22
Forţa C este cunoscută ca mărime şi direcţie pentru un anumit plan de
alunecare, astfel încât împingerea P
a
pe peretele AB poate fi determinată prin
descompunerea forţelor G şi C după direcţiile cunoscute ale lui P şi R.
Prin încercări, luându-se în consideraţie diferite suprafeţe de alunecare
posibile, se găseşte valoarea maximă P
a
care reprezintă împingerea activă a
pământului cu coeziune.
Într-un calcul mai exact se ia în consideraţie şi influenţa aderenţei ce se
manifestă de-a lungul peretelui AB, sub forma unei forţe totale de coeziune
(aderenţă) între perete şi pământ, C
a
(Fig. 8.23).


Figura 8.23


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

204
În schimb liniile de alunecare sunt duse până la o paralelă AC' la suprafaţa terenului, aflată la
adâncimea:
0
2
tg 45
2
c
z
φ
γ
| |
= +
|
\ ¹
o
,
corespunzătoare zonei pe care, ca urmare a eforturilor de întindere se produc fisuri care anulează
rezistenţa pământului.
O situaţie mai defavorabilă o constituie luarea în considerare a unei presiuni w dată de apa ce
s-ar asimila în fisură.
Poligonul de forţe în acest caz este cel din figura 8.23. Se fac mai multe încercări
corespunzătoare suprafeţelor de alunecare BC
1
, BC
2
, BC
3
etc., aflându-se suprafaţa căreia îi
corespunde:
max a
P P =


8.1.6. CALCULUL ÎMPINGERII PĂMÂNTULUI
ÎN CAZUL MASIVULUI STRATIFICAT

Fie un perete vertical în spatele căruia se află un masiv alcătuit din două strate. La suprafaţa
terenului este aplicată o suprasarcină q (Fig. 8.24).



Figura 8.24

Se utilizează următorul procedeu aproximativ de calcul al diagramei de împingeri:
− se începe cu stratul 1, de la suprafaţă; se transformă suprasarcina într-o înălţime de
pământ echivalentă h
e
având greutatea volumică a stratului 1, γ
1
şi se calculează
ordonatele la feţele de sus şi de jos ale stratului 1:

( )
1
1
sus 2 1
1
jos 2 1
1 1
tg 45
2
tg 45
2
a e
a e
p h
p h h
ϕ
γ
ϕ
γ
¦ | |
= ⋅ −
| ¦
¦ \ ¹
´
| |
¦
= ⋅ + −
|
¦
\ ¹ ¹
o
o


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

205
− se trece la stratul 2, considerându-se greutatea primului strat, inclusiv a stratului de
înălţime h
e
(suprasarcina), drept suprasarcină pentru stratul 2; conform regulii cunoscute,
această suprafaţă urmează a se transforma într-o înălţime de pământ cu greutatea
volumică γ
2
, care să i se substituie:
( )
2
1 1
2
e
a
h h
h
γ
γ
+
=
( )
2
2
sus 2 2
2
jos 2 2
2 2
tg 45
2
tg 45
2
a e
a e
p h
p h h
φ
γ
φ
γ
¦ | |
= ⋅ −
| ¦
¦ \ ¹
´
| |
¦
= ⋅ + −
|
¦
\ ¹ ¹
o
o


− se procedează în mod similar pentru celelalte straturi.

Diagrama de presiune prezintă salturi în dreptul planelor de separaţie dintre straturi.
Salturile se datorează faptului că s-a presupus că fiecare strat are alte caracteristici, γ şi ϕ.
Dacă s-ar modifica numai γ, ϕ rămânând constant, diagrama ar prezenta numai schimbări de pantă
la trecerea de la un strat la celălalt.
În cazul general (perete înclinat, suprafaţa terenului înclinată) se utilizează metoda lui
Coulomb, pornind de la stratul cel mai de sus, considerat apoi ca suprasarcină pentru stratul următor
şi aşa mai departe.


8.1.7. CAZURI PARTICULARE LA CALCULUL ÎMPINGERII PĂMÂNTULUI;
PARAMENT FRÂNT; SUPRAFAŢA TERENULUI CU DOUĂ PANTE

Parament frânt (Fig. 8.25)


Figura 8.25


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

206
Împingerea totală rezultă din compunerea celor două împingeri
1
a
P şi
2
a
P corespunzătoare
celor două suprafeţe AB
1
şi B
1
B
2
. Se determină întâi
1
a
P considerând ca perete numai AB
1
. Se
determină apoi
2
a
P pe porţiunea B
1
B
2
care se consideră că face parte din peretele A'B
2
(din diagrama
totală de presiuni corespunzătoare paramentului de calcul A'B
2
se reţine trapezul aferent feţei B
1
B
2
a
cărui arie este
2
a
P căutat).

Suprafaţa terenului cu două pante (Fig. 8.26)


Figura 8.26

Mărimea împingerii se poarte calcula înlocuind peretele AB cu un perete ideal de calcul BA',
ales astfel încât greutatea prismei de alunecare să rămână aceeaşi. Acest lucru se poate obţine unind
B cu C (punctul de frângere a pantei) şi apoi ducând din A o paralelă AA' la BC până când A'B
intersectează prelungirea pantei CD a terenului.
A'B îndeplineşte condiţia cerută, întrucât triunghiurile ABC şi A’BC sunt egale deoarece au
aceiaşi bază (BC) şi înălţimi egale (h = distanţa între paralelele la AA' şi BC).
Determinarea împingerii P
a
se poate face cu ajutorul metodei Culmann faţă de peretele de
calcul A'B cu observaţia că dreapta de orientare trebuie luată ţinând cont de înclinarea θ a zidului
AB.
Pentru determinarea diagramei de repartizare a împingerii şi a punctului ei de aplicaţie, se
consideră întâi că suprafaţa terenului este ACM şi se face construcţia lui Culmann, determi-nându-se
linia de rupere BC
1
şi triunghiul de împingere abc.
Dacă mărimea împingerii astfel determinată este
1
a
P , baza triunghiului de repartizare este:
1
2
a
P
bc
h
=
1
a
P astfel determinat este mai mare decât P
a
, determinat anterior, deoarece prizma de cedare
include şi volumul de pământ CC
1
C’.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

207
Se duce CN║C
1
B. Mai jos de punctul N, frângerea suprafeţei terenului produce o reducere a
împingerii.
Diagrama finală a împingerii se poate obţine scăzând din ∆ abc un ∆ npc astfel încât
suprafaţa lui să fie egală cu
1
a a
P P −
( )
1
2
a a
P P
pc
d

=

Diagrama de distribuţie a împingerii este deci abpn.
Împingerea P
a
se aplică în centrul de greutate al acestei suprafeţe.


8.2. ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN IPOTEZA
SUPRAFEŢELOR CURBE DE ALUNECARE

8.2.1. ÎMPINGEREA ACTIVĂ

Fie un zid de sprijin cu paramentul vertical limitat de o suprafaţă orizontală. Coronamentul
zidului admite o deplasare care determină atingerea stării active de tensiuni în masivul granular din
spate.
Luarea în considerare a frecării între pământ şi zid introduce tensiuni tangenţiale τ în lungul
peretelui. Ca urmare, direcţia zidului nu mai este direcţie principală ca în cazul problemei Rankine.

Figura 8.27

Ultimul plan de alunecare înclinat cu unghiul 45
2
ϕ
+
o
faţă de orizontală, corespunzător
zonei active Rankine este cel care trece prin coronamentul zidului. Între acest plan şi perete se
înscriu suprafeţe de alunecare curbate ca urmare a influenţei tensiunilor τ care acţionează de-a
lungul peretelui (Fig. 8.27). Determinarea acestor suprafeţe se poate face prin integrarea sistemului
format din ecuaţiile de echilibru şi condiţia de rupere.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

208
Deci suprafaţa de alunecare este alcătuită dintr-o porţiune curbă racordată apoi la planul din
zona Rankine.
În cazul împingerii active, diferenţa dintre ipoteza suprafeţei plane a lui Coulomb şi cea a
suprafeţei curbe este neînsemnată, după cum rezultă din următoarea comparaţie:



Figura 8.28

Mărimea împingerii calculată în cele două ipoteze diferă cu mai puţin de 5%, ceea ce este
acceptabil.
În consecinţă nu se justifică practic în cazul împingerii active efectuarea unor calcule bazate
pe ipoteza suprafeţelor curbe de alunecare.


8.2.2. REZISTENŢA PASIVĂ

Ultimul plan corespunzător zonei Rankine trece prin coronamentul peretelui şi este înclinat
cu 45
2
φ

o
faţă de orizontală. Pana de pământ perturbată de prezenţa eforturilor tangenţiale în
lungul peretelui este mult mai dezvoltată decât în cazul împingerii active
(Fig. 8.29).
Între ipoteza suprafeţei plane (Coulomb) şi cea a suprafeţei curbe stabilită pe baza Teoriei
plasticităţii apar diferenţe mari atât în ceea ce priveşte forma suprafeţei de alunecare cât şi în ceea ce
priveşte mărimea rezistenţei pasive (40 % sau chiar mai mult).
În cele ce urmează se prezintă o metodă aproximativă pentru calculul rezistenţei pasive în
care se admite că în cuprinsul penei dintre perete şi zona Rankine suprafaţa de alunecare este un arc
de cerc (o altă ipoteză curent admisă este cea a arcului de spirală logaritmică).
În cazul în care pământul aflat în spatele peretelui posedă atât frecare internă cât şi coeziune,
calculul se efectuează în două etape.



Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

209




Figura 8.29

a) Pământ cu frecare interioară şi greutate 0, 0, 0 c φ γ ≠ ≠ =
Se construieşte planul de alunecare prin A, de înclinare 45
2
φ | |

|
\ ¹
o
faţă de orizontală, care
delimitează zona Rankine şi se alege un punct oarecare D pe acest plan (Fig. 8.30). Se consideră o
suprafaţă de alunecare BDC compusă din arcul de cerc BD şi planul DC.



Figura 8.30

Centrul O se determină la intersecţia normalei în punctul D la DC cu perpendiculara ridicată
la jumătatea coardei BD. Se cere aflarea forţei P pentru care se va produce desprinderea prismului
de pământ ABDC în lungul suprafeţei BDC, la deplasarea zidului către masivul de pământ.
Ducându-se un plan fictiv vertical prin punctul D, acesta împarte prismul de pământ a cărei
rezistenţă pasivă se cere a fi calculată în două prisme DEC şi ABDEA.
În spatele planului fictiv DEC se găseşte un masiv de pământ limitat de o suprafaţă
orizontală şi aflat în stare limită pasivă. Rezistenţa pasivă corespunzătoare peretelui vertical DE
este:

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

210
2
2
1
tg 45
2 2
p
E DE
φ
γ
| |
= +
|
\ ¹
o


Condiţiile de echilibru ale prismului ABDE nu se schimbă dacă în locul prismului DE se
introduce forţa E
p
, rezistenţa pasivă corespunzătoare acestui prism.
Prismul ABDEA trebuie să fie în echilibru sub acţiunea următoarelor forţe:
E
p
- rezistenţa pasivă corespunzătoare prismului DEC, cunoscută ca
mărime, direcţie, punct de aplicaţie;
G - greutatea prismului ABDEA, cunoscută ca mărime, direcţie, punct de aplicaţie;
P - forţa cu care împinge peretele, asupra prismului ABCA egală şi de semn contrar
cu rezistenţa prismului admiţând o variaţie liniară a presiunilor pasive de-a
lungul paramentului AB; P se aplică la 1/3 din înălţime, pornind de la bază şi
face cu normala unghiul δ de frecare pământ - perete; P este cunoscută, deci, ca
direcţie şi necunoscută ca mărime;
Q - reacţiunea pământului pe suprafaţa de alunecare BD, făcând unghiul φ ' cu raza
în punctul de aplicaţie.
Pentru determinarea direcţiei şi punctului de aplicaţie a reacţiunii Q se împarte arcul BD într-
o serie de elemente de arc de lungime ds şi se consideră reacţiunea elementară qds, aplicată în
centrul unui element (Fig. 8.31).



Figura 8.31

Fie reacţiunea elementară qds, înclinată cu ϕ faţă de rază în punctul de aplicare.
Din centrul O al cercului se duce o normală OT pe dreapta suport a reacţiunii qds:
sin OT R φ =
Se construieşte cercul de rază sin r R φ = , care este tangent la dreapta suport a reacţiunii qds.
Dacă se consideră un alt element ds, este evident că şi dreapta suport a reacţiunii qds
aferentă este tangentă la acelaşi cerc.
Cercul de rază r sin φ la care sunt tangente toate direcţiile reacţiunilor elementare se numeşte
cerc de fricţiune.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

211
Cercul de fricţiune este tangent la planul AD care delimitează zona Rankine.
Se observă că şi AD este dreaptă suport a unei reacţiuni elementare AD şi DC sunt planuri de
alunecare în zona de tip Rankine şi deci ele se intersectează sub unghiul de 90
o
- φ.
Din modul în care s-a determinat centrul O şi anume OD DC ⊥ rezultă că unghiul
TDO φ ∠ = şi deci distanţa OT de la centrul cercului O la dreapta AD este R sin φ. Unui alt qds îi
corespunde un alt punct de tangentă T
1
(Fig. 8.32).
Fie Q rezultanta reacţiunilor elementare qds.
Pentru a afla direcţia forţei Q se exprimă momentul ei faţă de centrul cercului de fricţiune:

sin Q d qds R φ ⋅ = ⋅



R şi ϕ fiind constante în raport cu ds:

sin Q d R q ds φ ⋅ = ⋅





Figura 8.32


Figura 8.33.

Dar qds Q >

pentru că un contur poligonal (poligonul forţelor qds) este mai mare decât
dreapta care uneşte extremităţile conturului (rezultanta Q) (Fig. 8.32):
Deci:
sin d R φ >
şi anume
sin
qds
d R
Q
φ =


În mod aproximativ se consideră
1
qds
Q
=

.


Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

212
Aceasta înseamnă că dreapta suport a reacţiunii Q a pământului se ia de asemenea tangentă
la cercul de fricţiune. Această aproximaţie făcută nu aduce erori mari în calcule pentru că raportul
qds
Q

, este foarte apropiat de 1.
Pentru aflarea lui P
p
se procedează astfel: (Fig. 8.33)
− Se compun forţele E
p
şi G, cunoscute atât ca mărime cât şi ca direcţie, obţinându-se o
rezultantă S. Masivul ABDEA este în echilibru sub acţiunea a trei forţe: S, Q, P.
− Din condiţia de concurenţă a celor trei forţe se află direcţia lui Q. În acest scop, pentru
aflarea mărimii rezistenţei pasive se determină intersecţia dintre dreptele suport ale
forţelor P şi S. Ducând din punctul de intersecţie o tangentă la cercul de fricţiune se află
direcţia forţei Q.
− Aflarea lui P revine la a descompune o forţă de mărime şi direcţie cunoscute (S) după
două direcţii cunoscute (ale lui Q şi P)
S-a aflat în acest mod, rezistenţa P corespunzătoare unei suprafeţe de alunecare aleasă
arbitrar (s-a considerat un punct oarecare D pe dreapta AD).
Pentru a determina suprafaţa reală de alunecare se face calculul expus pentru o serie de
suprafeţe de alunecare posibile, determinate prin punctele D
1
, D
2
, D
3
etc. (Fig. 8.34).
Suprafaţa de alunecare reală va fi cea care corespunde rezistenţei minime, care este
rezistenţa pasivă.
Pentru a o afla se raportează mărimile P pe dreapta AC obţinându-se curba de variaţie a lui
P. Ducând o tangentă paralelă cu AC la această curbă se obţine punctul de rezistenţă pasivă, căruia îi
corespunde suprafaţa de alunecare căutată.



Figura 8.34

b) Pământ având numai coeziune
Se procedează prin suprapunere de efecte (Fig. 8.35):

0
'
p p p
P P P = + (8.1)
unde:
0
p
P - rezistenţa pasivă a pământului fără coeziune;

'
p
P - aportul coeziunii la rezistenţa pasivă.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

213



Figura 8.35

S-a determinat cu metoda expusă anterior rezistenţa pasivă a pământului considerat necoeziv
(
0
p
P ).
Pentru a afla pentru acelaşi pământ care este aportul coeziunii se va considera masivul
ABCD lipsit de greutate. Forţele care acţionează asupra masivului ABDE şi îşi fac echilibru la limită
sunt:
C
a
- rezultanta forţelor de adeziune dintre perete şi pământ
C - rezultanta forţelor de coeziune pe porţiunea curbă BD a suprafeţei de alunecare
'
p
E - rezultanta efectului coeziunii corespunzătoare unui perete ipotetic ED şi a
prismului de cedare EDC;
Q ' - rezultanta reacţiunilor elementare ale pământului pe suprafaţa BD de alunecare;
este tangentă la cercul de fricţiune;
'
p
P - forţă necunoscută ca mărime, aportul coeziunii la rezistenţa pasivă a pământului;
se aplică la ½ H (diagrama presiunilor pasive date de coeziune este un paralelo-
gram) şi este înclinată faţă de normala pe suprafaţa zidului cu unghiul δ (unghi
de frecare perete - pământ).
În cele ce urmează se vor face câteva observaţii asupra acestor forţe urmărindu-se stabilirea
direcţiei şi mărimii lor.
'
p
E - este cunoscută ca mărime şi direcţie fiind egal cu aria unei diagrame drept -
unghiulare de presiuni:

'
2 tg 45
2
p
E c
φ | |
= +
|
\ ¹
o
DE (8.2)
C
a
- sunt forţele elementare de aderenţă pământ - perete; această aderenţă este ca
mărime mai mică, cel mult egală, cu coeziunea pământului respectiv; forţele
elementare sunt reacţiuni care se opun tendinţei de mişcare relativă dintre
pământ şi perete în planul de separaţie între ele.
Pe această bază se stabilesc sensul şi direcţia acestor forţe elementare.

Capitolul 8. Împingerea pământului



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

214
Rezultanta C
a
a forţelor elementare de aderenţă este:

a a
C P AB = =
Uzual se consideră că:
0, 5
a
C c AB = ⋅ ⋅ (8.3)
unde c este coeziune pământului considerat.
Se împarte arcul BD în elemente ds pe care acţionează forţe elementare c ds ⋅ tangente la
aceste arce elementare şi dirijate în sens contrar alunecării (Fig. 8.36).
Fie două elemente ds simetrice faţă de mediana corzii BD



Figura 8.36

Curba BD fiind un arc de cerc, iar cele două elemente fiind situate simetric, rezultă că cele
două forţe elementare de coeziune c ds ⋅ fac cu direcţia corzii BD
suur
acelaşi unghi ω. Proiectând
aceste forţe pe direcţia corzii BD
suur
şi cea a normalei la coardă şi utilizând convenţia de semne
indicată se obţine:
− pentru elementul (1)
proiecţie pe coardă: cos c ds ω ⋅ ⋅
proiecţie pe normală sin c ds ω ⋅ ⋅




Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

218








Capitolul 9

STABILITATEA TALUZURILOR

Taluzul se defineşte ca legătura dintre două cote ale unei săpături sau umpluturi nesprijinite
(Fig. 9.1).

Terasamentele executate pentru lucrări de drumuri şi căi ferate, diguri, baraje din materiale
locale (pământ, anrocamente) sunt mărginite prin taluzuri. Excavaţiile pentru realizarea fundaţiilor
sau a construcţiilor subterane pot fi de asemenea racordate cu suprafaţa terenului prin taluzuri.




Figura 9.1

Atunci când suprafaţa înclinată a terenului este rezultatul proceselor geologice naturale se
numeşte versant.

Principala problemă care se pune la proiectare şi execuţie este asigurarea stabilităţii
taluzurilor sau versanţilor. Dintre factorii care pot provoca pierderea de stabilitate a unui taluz sau
versant sunt de amintit:

− diminuarea rezistenţei la forfecare a pământurilor coezive ca urmare a sporirii umidităţii
acestora;
− efectul hidrodinamic al unui curent de apă;
− supraîncărcarea la partea superioară a taluzului;
− decaparea neraţională la piciorul taluzului;
− acţiuni seismice sau alte acţiuni dinamice.

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

219
Cunoaşterea forţelor care asigură stabilitatea şi a celor care se opun stabilităţii, a factorilor
care modifică raportul dintre aceste forţe reprezintă o premisă obligatorie pentru înţelegerea
fenomenelor naturale denumite în Geologia inginerească alunecări de teren, pentru adoptarea
măsurilor de prevenire sau combatere a acestora.


9.1. STABILITATEA TALUZURILOR ÎN
MASIVE OMOGENE DE PĂMÂNT NECOEZIV

9.1.1. CAZUL PĂMÂNTULUI USCAT SAU SATURAT

După cum s-a arătat la § 6.7.1, din exprimarea condiţiei de echilibru limită a unei particule
aflată la suprafaţa unui taluz în material în stare uscată sau saturată, rezultă că unghiul de taluz
natural β este egal cu unghiul de frecare interioară, ϕ:

β ϕ = (9.1)

Condiţia (9.1) arată că taluzul este stabil cât timp unghiul pe care-l face cu orizontala este
mai mic sau, la limită, egal cu unghiul de frecare interioară.
O concluzie importantă care se desprinde din condiţia (9.1): la pământuri necoezive panta
de taluz stabil nu depinde de înălţimea taluzului ci doar de rezistenţa la forfecare a pământului.


9.1.2. INFLUENŢA UNEI PÂNZE DE APĂ ASUPRA STABILITĂŢII TALUZULUI

Se exemplifică prin cazul particular al pânzei care debuşează tangent la suprafaţa taluzului
(Fig. 9.2). Se examinează echilibrul unui volum unitar de pământ aflat pe taluz, sub punctul de
tangenţă al liniei de curent la taluz.

După cum se ştie, în fiecare punct al liniei de curent acţionează o forţă a curentului tangentă
la linia de curent, dirijată în sensul curgerii care, raportată la un volum unitar de pământ, are
valoarea:

w
j i γ = ⋅



Figura 9.2


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

220
Considerând două puncte în cuprinsul liniei de curent, în lungul taluzului, se observă că

sin
h
i β

= =
∆l


Deci sin
w
j γ β =

Condiţia de stabilitate se exprimă:

T j F + ≤
sin sin T G β γ β = =
cos tg = cos tg F G β φ γ β φ =
' '
sin sin cos tg
w
γ β γ β γ β φ + ≤
'
'
tg tg
w
γ
β φ
γ γ
≤ ⋅
+
(9.2)
Pentru valori uzuale ale lui γ
s
şi n %, γ ' la nisipuri este cca. 10 kN/m
3
.
Luând γ
w
= 10 kN/m
3
, expresia (9.2) devine la limită:
1
tg = tg
2
β φ (9.3)
Comparând (9.1) cu (9.3) rezultă că, în cazul curentului care debuşează după tangenta la
taluz, acţiunea hidrodinamică micşorează la jumătate panta taluzului stabil.

Pierderea de stabilitate prin lichefiere
O problemă specială o pune stabilitatea depozitelor formate din nisipuri afânate saturate.
Porozitatea acestor pământuri depăşeşte porozitatea critică, adică solicitările de tip deviatoric sunt
însoţite de tendinţa de micşorare a volumului pământului, deci de o creştere a presiunii apei din pori
(parametrul A al lui Skempton - vezi § 4.5 - poate atinge valoarea 2). Presiunea mare a apei din pori
micşorează practic până la anulare rezistenţa la forfecare a nisipului şi se produce lichefierea
acestuia. Alunecarea produsă ca rezultat al lichefierii are caracterul unei curgeri care antrenează
mase mari de pământ şi apă. Asemenea alunecări au fost semnalate în depozite saturate, uniforme,
afânate de nisipuri fine, nisipuri fine prăfoase şi prafuri nisipoase.


9.2. STABILITATEA TALUZURILOR
ÎN MASIVE OMOGENE DE PĂMÂNT COEZIV

9.2.1. IPOTEZA SUPRAFEŢEI PLANE DE ALUNECARE

Fie un masiv omogen de pământ coeziv, limitat de un taluz de înălţime H şi înclinare β,
căruia se cere să i se verifice stabilitatea.
Pentru înţelegerea jocului de forţe se adoptă ca ipoteză de lucru ipoteza pierderii de
stabilitate în lungul unei suprafeţe plane de înclinare α .


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

221
Fie G greutatea prismei de pământ ABC care tinde să alunece (Fig. 9.3), ale cărei
componente normală pe suprafaţa de alunecare, N, şi în lungul acesteia, T, sunt:

cos
sin
N G
T G
α
α
=
=


În fiecare punct al suprafeţei BC se îndeplineşte condiţia de rupere:

tg +c
f
τ σ ϕ =

Integrând tensiunile τ şi σ în lungul ariei 1 1 BC L ⋅ = ⋅ (problema plană) se obţine rezistenţa
pe care o opune pământul pe suprafaţa BC la tendinţa de alunecare a prismei ABC:

Figura 9.3

cos tg +c L=F+C S G α ϕ =

Condiţia de stabilitate se exprimă:

T S ≤

sin cos tg +c L G G α α ϕ ≤ (9.4)

Dar
( ) sin
1
2 sin
G H L
β α
γ
β

= (9.5)
deoarece prin aplicarea teoremei sinusurilor în ∆ ABC,
( ) sin
sin
AC L
β α
β

= .
Se înlocuieşte (9.5) în (9.4) şi se obţine:

( ) ( ) sin sin cos sin
1 1
2 sin 2 sin cos
HL HL cL
β α β α α ϕ
γ γ
β β ϕ
− −
≤ +

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

222
( ) ( ) sin sin sin cos sin 1
2 sin sin cos
H c
β α α β α α φ
γ
β β φ
− − (
− ≤
(
¸ ¸

( ) ( ) sin sin cos sin cos 1
2 sin cos
H c
β α α ϕ ϕ α
γ
β ϕ
− − (

(
¸ ¸

( ) ( ) sin sin 1
2 sin cos
H c
β α α φ
γ
β ϕ
− − (

(
¸ ¸
(9.6)

Pentru o înălţime H dată, taluzul de înclinare β este stabil dacă inegalitatea (9.6) este
satisfăcută pentru orice valori ale unghiului α cuprinse între φ şi β.
Situaţia cea mai periculoasă corespunde acelei valori a lui α pentru care primul membru al
inegalităţii (9.6) devine maxim.
Se notează: ( ) ( ) sin sin A β α α φ − − =
Trebuie deci ca 0
dA

= .
( ) ( ) ( ) ( ) cos sin sin cos 0 β α α ϕ β α α ϕ − − − + − − =
( ) sin 0 β α α ϕ − − − = (
¸ ¸

0
2
β ϕ
α
+
= (9.7)

Ţinând seama de (9.7), expresia (9.6) devine:

2
sin
1
2
2 sin cos
H c
β ϕ
γ
β ϕ

≤ (9.8)

Condiţia de stabilitate (9.8) arată că, spre deosebire de pământurile necoezive, în cazul
pământurilor coezive panta taluzului stabil depinde de înălţimea taluzului.
La limită, egalând cei doi termeni ai expresiei (9.8) se deduce înălţimea maximă pe care
taluzul cu înclinarea β faţă de orizontală se poate menţine stabil, denumită înălţime critică, H
cr
:

cr
2
2 sin cos
sin
2
c
H
β φ
β φ
γ
=

(9.9)

Cu cât înclinarea β este mai redusă, cu atât înălţimea H
cr
este mai mare (Fig. 9.4).


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

223


Figura 9.4

Din examinarea expresiei (9.8), rezultă că în condiţia de stabilitate a unui taluz din material
coeziv intervin cinci parametri:
− caracteristicile rezistenţei la forfecare ϕ şi c;
− greutatea volumică γ;
− caracteristicile geometrice ale taluzului H, β
La limită, expresia (9.8) se mai poate pune sub forma:

2
2sin cos
sin
2
s
H
N
c
γ β ϕ
β φ
= =

(9.10)
N
s
reprezintă un număr (fără dimensiuni) denumit număr de stabilitate. Pentru β şi φ date şi
pentru o anumită formă a suprafeţei de alunecare, N
s
are o valoare bine precizată.
Pentru cazul particular al taluzului vertical, 90 β =
o

4 tg 45
2
s
N
φ | |
= +
|
\ ¹
o


cr
4
tg 45
2
c
H
φ
γ
| |
= +
|
\ ¹
o
(9.11)
iar dacă

0
4
s
N
φ =
=
o

cr
4c
H
γ
= (9.12)

Relaţiile (9.11) şi (9.12) au fost deduse şi la aplicarea teoriei lui Rankine privind echilibrul
limită în masivul limitat de o suprafaţă orizontală. S-a arătat la § 7.1 că în cazul pământului coeziv
adâncimea la care se anulează presiunea activă a pământului, z
0
este:
0
2
tg 45
2
c
z
φ
γ
| |
= +
|
\ ¹
o

iar adâncimea critică H
cr
, adică înălţimea pe care peretele vertical poate sta nesprijinit este:
cr 0
4
2 tg 45
2
c
H z
φ
γ
| |
= = +
|
\ ¹
o


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

224
9.2.2. IPOTEZA SUPRAFEŢEI CIRCULARE DE ALUNECARE.
GRAFICUL LUI TAYLOR

Studiul alunecărilor de teren produse în masive omogene a arătat că ipoteza suprafeţei
circulare de alunecare aproximează destul de bine forma suprafeţelor reale.
Pentru suprafaţa circulară de alunecare, Taylor a calculat valorile numărului de stabilitate N
s

în funcţie de β şi φ , prezentându-le într-un grafic. Se constată că pentru cazul particular
β = 90
o
, N
s
= 3,85 (faţă de N
s
= 4 în cazul ipotezei suprafeţei plane) (Fig. 9.5).



Figura 9.5

La utilizarea practică a graficului lui Taylor apar mai multe situaţii:

Se dau ϕ, c, γ, β. Se cere înălţimea de taluz stabil corespunzătoare unui anumit coeficient
de siguranţă F
s
.
Se fixează pe abscisă unghiul β, se ridică o verticală până la întâlnirea curbei care
corespunde lui ϕ dat.
Se determină ordonata punctului de intersecţie N
s
.
Din expresia
cr
c
s
H
N
γ
= , cunoscându-se γ şi c se determină H
cr
, înălţimea critică (maximă)
a taluzului de pământ β. Înălţimea admisibilă corespunzătoare coeficientului de siguranţă F
s
prescris
se obţine cu relaţia

cr
adm
s
H
H
F
=

Se dau ϕ, c, γ, H
adm
. Se cere stabilirea înclinării β care să corespundă unui coeficient de
siguranţă F
s
.


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

225
Se calculează
cr
cr adm
,
s s
H
H F H N
c
γ
= ⋅ = care se fixează pe axa ordonatelor de unde se duce
orizontala până la intersecţia curbei corespunzătoare unghiului ϕ dat.
Se citeşte abscisa β a punctului de intersecţie.

Se dau ϕ, c, H, β. Se cere mărimea coeficientului de siguranţă (problemă de verificare).
Pentru β şi φ date se obţine
cr
s
H
N
c
γ
= .
Coeficientul de siguranţă
cr
s
H
F
H
= .
Coeficientul de siguranţă poate avea însă şi alte semnificaţii. De exemplu, raport între
rezistenţa la forfecare s (sau τ
f
) şi efortul unitar tangenţial τ pe suprafaţa potenţială de alunecare:

s
s
F
τ
=

Pentru un taluz de pantă dată, se determină în funcţie de β şi ϕ numărul N
s
. Cunoscându-se
c şi H se calculează γ necesar pentru a se atinge condiţia de rupere γ
nec
.
Coeficientul de siguranţă se exprimă:

nec
s
F
γ
γ
γ
=
unde γ este greutatea volumică dată a pământului.

În mod similar, dacă se dau γ şi H se calculează c necesar la rupere, se defineşte
nec
s
c
F
c
=


9.2.3. METODA CERCULUI DE FRICŢIUNE

Pentru a obţine mărimea coeficientului de siguranţă F
s
în lipsa graficelor Taylor, se poate
folosi metoda cercului de fricţiune.
Se face ipoteza pierderii stabilităţii în lungul unei suprafeţe circulare BC (Fig. 9.6). Forţele
care trebuie să-şi facă echilibru sunt:

− greutatea G a prismei de pământ ABC,
− rezultanta c a coeziunii mobilizată în lungul suprafeţei de alunecare egală cu
C c BC = ⋅ dirijată paralel cu coarda BC , la o distanţă
BC
d R
BD
= ⋅ de centrul
cercului,
− reacţiunea totală Q pe suprafaţa de alunecare, tangentă la cercul de rază
sin r R φ = , numit cerc de fricţiune.


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

226


Figura 9.6

Pentru o suprafaţă de alunecare dată, coeficientul de siguranţă se poate defini în mai multe
moduri:

prin raport cu coeziunea
Pentru φ dat se construieşte cercul de fricţiune de rază Rsin φ, iar din punctul de intersecţie al
dreptelor suport ale forţelor G şi C se duce tangenta la cerc care defineşte direcţia lui Q. Triunghiul
de forţe se construieşte descompunând G după direcţiile cunoscute ale lui C şi Q. Se obţine astfel
forţa totală de coeziune necesară echilibrului limită, C
nec
, care prin împărţire la aria BC 1 dă c
nec
.
Coeficientul de siguranţă
nec
c
s
c
F
c
= .

prin raport cu unghiul de frecare interioară
Pentru c dat se construieşte poligonul de forţe, cu valori cunoscute ale lui G şi C, rezultând
valoarea şi direcţia forţei Q. Din punctul de intersecţie al forţelor G şi C se duce o paralelă la
direcţia lui Q.
Se determină ϕ
nec
pentru echilibrul limită
nec
tg
tg
s
F
φ
ϕ
ϕ
=
Se caută aflarea unui coeficient de siguranţă unic:
nec nec
tg
tg
c
s s s
c
F F F
c
ϕ
ϕ
ϕ
= = = =
Unui φ dat îi corespunde un c
nec
pentru echilibru limită, unui c dat îi corespunde un tg ϕ
nec

pentru echilibru limită.
Există o infinitate de perechi de valori tg ϕ
nec
, c
nec
care, în sistemul de coordonate tg ϕ, c,
descriu o curbă.
Fie M punctul care corespunde parametrilor ϕ şi c ai rezistenţei la forfecare a pământului. Se
uneşte M cu originea; fie P intersecţia dreptei OM cu curba (tg ϕ
nec
, c
nec
) (Fig. 9.7).

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

227


Fig. 9.7

Coeficientul unic de stabilitate se defineşte:

s
OM
F
OP
=
Coeficientul de siguranţă în raport cu coeziunea:

( )
''
nec
1
sc s
ML c
F F
P L c
ϕ
= = =

Coeficientul de siguranţă în raport cu frecarea interioară

( )
'
nec
tg
1
tg
s sc
MK
F F
P K
ϕ
ϕ
ϕ
= = =


9.2.4. CALCULUL PANTEI DE TALUZ STABIL CU METODA MASLOV

Se porneşte de la ecuaţia lui Coulomb:

tg
f
c τ σ ϕ = + (9.13)

Se împart ambii termeni cu σ

tg tg
f
c
τ
ϕ ψ
σ σ
= = (9.14)

Unghiul ψ se numeşte unghi de tăiere.
Expresia tg
f
τ σ ψ = este analogă cu expresia tg
f
τ σ ϕ = , cu deosebirea că unghiul de
tăiere depinde atât de ϕ cât şi de c. Condiţia de stabilitate se va exprima:

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

228
tg tg β ψ ≤

tg
tg
s
F
ψ
β = (9.15)
unde 1,1 1, 3
s
F = ÷ .

Maslov consideră că, în condiţiile echilibrului limită, tensiunile normale σ sunt hidrostatice
(egale pe toate direcţiile) şi sunt date de greutatea coloanei de pământ z σ γ = .
Expresia (9.13) devine:

tg tg
z
c
ψ ϕ
γ
= + (9.16)

Pentru aplicarea expresiei (9.16), masivul în care urmează să se înscrie taluzul se împarte
prin plane orizontale într-un număr de straturi elementare (Fig. 9.8). Aplicarea expresiei (9.16) se
face pornind de la stratul cel mai de jos. Într-un strat i:

tg tg
i
i i
c
H
ψ ϕ
γ
= +

(9.17)

Întrucât termenul
i i
c
H γ

creşte pe măsura apropierii de suprafaţa masivului, panta ψ creşte
de asemenea.

La limită micşorându-se foarte mult grosimea stratului elementar H
i
, suprafaţa stabilă devine
o curbă. La un rezultat asemănător se ajunge şi prin aplicarea unor metode de calcul riguroase
bazate pe Teoria plasticităţii.



Figura 9.8

Ca metodă aproximativă, metoda Maslov se poate utiliza şi pentru stabilirea pantei taluzului
stabil în masive stratificate, în care caz la aplicarea relaţiei (9.17) se iau în considerare valorile ϕ şi
c ale stratului pentru care se determină panta.

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

229
9.3. STABILITATEA TALUZURILOR
ÎN MASIVE DE PĂMÂNT STRATIFICATE

9.3.1. METODA FÂIILOR

Se cere verificarea stabilităţii unui taluz într-un masiv stratificat. Se face ipoteza că suprafaţa
de alunecare este un arc de cerc, cu centrul într-un punct O, şi care trece prin piciorul taluzului.
Prismul de pământ aflat deasupra suprafeţei de alunecare se împarte prin plane verticale în
fâşii, urmărindu-se ca baza fiecărei fâşii să se afle într-un singur strat geologic (Fig. 9.9).


Figura 9.9

În cazul cel mai general, asupra unei fâşii i, delimitată de planele verticale CE şi DF pot
acţiona următoarele forţe (Fig. 9.10):



Figura 9.10
− greutatea fâşiei G
i
(în care se include şi eventuala
− încărcare exterioară Q
i
);
− componentele normală N
i
şi tangenţială Si ale
− reacţiunii pe suprafaţa de alunecare;
− forţele normale E
i
şi E
i+1
şi tangenţiale T
i
, T
i+1
pe
− feţele verticale CE şi DF.
Sistemul este static nedeterminat. Pe lângă
ecuaţiile de echilibru ar trebui introduse condiţii
suplimentare privind mărimea şi punctul de aplicare al
forţelor E şi T de interacţiune dintre fâşii.

O metodă curent utilizată în practică, cunoscută şi sub numele de metoda suedeză este cea în
care se admite că rezultantele E
i
, T
i
şi E
i+1
şi T
i+1
sunt egale şi acţionează pe aceiaşi dreaptă suport,
ceea ce revine la exprima echilibrul fâşiei fără a mai introduce forţe de interacţiune.
În aceste condiţii, fâşiile pot fi privite ca nişte discuri rigide separate prin plane verticale
perfect lucioase, care se deplasează independent de-a lungul arcului.
Scriind ecuaţiile de proiecţie pe direcţiile normalei la arcul de cerc l
i
şi tangentei, rezultă:


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

230
cos
sin
i i i
i i i
N G
S G
α
α
=
=
(9.18)


Figura 9.11

Tensiunile normală şi tangenţială în lungul arcului de cerc l
i
aferent fâşiei i:
1
cos
1
sin
i i i
i
i i i
i
G
G
σ α
τ α
=
=
l
l
(9.19)
Forţa G
i
sin α
i
în sensul alunecării tinde să producă desprinderea prismului de pământ
de-a lungul arcului AB.
Întrucât s-a admis că AB este suprafaţa posibilă de alunecare rezultă că în fiecare punct al
acestei suprafeţe se îndeplineşte condiţia tg
f
s c τ σ φ = = + .
Forţa S
i
care se opune alunecării este dată de integrala rezistenţei la forfecare
( )
f
s τ a
pământului pe arcul de cerc considerat:

( ) tg cos tg
i i i i i i i i
S s c G c σ ϕ α ϕ = = + = + l l l

Deci, în cazul pământului coeziv, forţa S
i
are două componente:

cos tg
i i
G α φ datorată frecării interioare

i
cl datorată coeziunii

Echilibrul fâşiei se exprimă luând momentul forţelor faţă de centrul O al suprafeţei de
alunecare.
Coeficientul de siguranţă se defineşte ca raport între momentul M
s
al forţelor care asigură
stabilitatea (numit moment de stabilitate) către momentul M
r
al forţelor care produc alunecarea
(numit moment de răsturnare):


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

231
st
dr
cos tg sin
sin
i i i i i i
s
s
r i i
R G G c
M
F
M RG
α ϕ α
α
( + +
¸ ¸
= =


l
(9.20)

Se consideră că pentru fâşiile aflate la stânga verticalei ce trece prin centrul suprafeţei de
alunecare, componenta după tangentă a greutăţii fâşiei
st
sin
i i
G α este dirijată în sens contrar
alunecării şi deci se include între forţele care dau moment de stabilitate.
La utilizarea relaţiei (9.20) ϕ şi c reprezintă caracteristicile stratului în care se află baza
fâşiei considerate.
La calculul greutăţilor G
i
se ţine seama de greutăţile volumice γ
I
, γ
II
... etc., ale straturilor
străbătute de fâşie.
Coeficientul de siguranţă se poate exprima în termenii eforturilor totale sau în termenii
eforturilor efective introducându-se în relaţia (9.20) parametrii ϕ şi c adevăraţi.
De exemplu, în cazul utilizării eforturilor efective rezistenţa la forfecare totală mobilizată pe
arcul l
i
este:
( ) ( ) tg ' ' cos tg ' ' '
i i i i i i i
S s u c G u c σ ϕ α ϕ = = − + = − + (
¸ ¸
l l l l
Coeficientul de siguranţă se exprimă (Fig. 9.12):

( ) { }
st
dr
cos tg ' ' sin
sin
i i i i i i
s
i i
G u c G
F
G
α ϕ α
α
− + + (
¸ ¸
=


l l
(9.21)


Figura 9.12

F
s
trebuie să fie mai mare decât o anumită valoare F
s adm
care se prescrie în diferite norme în
funcţie de clasa de importanţă a lucrării (de obicei 1,3):

F
s
≥ F
s adm
(9.22)

Trebuie să se verifice însă că pentru orice suprafaţă trecând prin piciorul taluzului
inegalitatea (5) este satisfăcută, deoarece poziţia centrului σ a fost arbitrară.
Ar trebui deci efectuate încercări luând şi alte centre pentru a verifica relaţia (9.22).

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

232


Figura 9.13

Pentru a se reduce numărul de încercări se poate folosi următoarea metodă aproximativă: se
consideră că centrele suprafeţelor circulare de alunecare cele mai periculoase, deci susceptibile de a
conduce la coeficienţii de siguranţă cei mai mici, se găsesc situate pe o treaptă definită prin punctele
O
1
şi M. Punctul O
1
se află la intersecţia unor drepte (Fig. 9.13) care fac unghiurile ε
1
şi ε
2
cu linia
taluzului şi, respectiv, cu orizontala prin creasta taluzului (Tab. 9.1).

Tabelul 9.1

tg α 1,73:1 1:1 1:1,5 1:2 1:3 1:5
α 60
o
45
o
33
o
45' 26
o
34' 18
o
25' 11
o
19'
ε
1
29
o
28
o
26
o
25
o
25
o
25
o

ε
2
40
o
37
o
35
o
35
o
35
o
37
o


Punctul M are coordonatele 4,5 H şi H, raportate la piciorul taluzului. Pe dreapta O
1
M se
aleg mai multe puncte drept centre ale unor suprafeţe posibile de alunecare.
Se calculează cu metoda fâşiilor coeficientul de siguranţă aferent fiecărui centru şi se
reprezintă la o scară convenabilă, luând dreapta O
1
M ca axă de referinţă.
Se construieşte curba de variaţie a coeficienţilor de siguranţă.
Tangenta la curbă paralelă cu O
1
M defineşte F
s min
. Dacă F
s min
> F
s adm
, taluzul este stabil, iar
verificarea se consideră încheiată. Dacă F
s min
< F
s adm
, urmează a se adopta măsuri pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de stabilitate ale taluzului.
Examinarea formulelor (3) sau (4) explică împrejurările care pot conduce la modificarea
condiţiilor de stabilitate ale taluzului. Astfel, o suprasarcină aplicată la partea superioară sau o
decapare la bază înrăutăţesc condiţiile de stabilitate (Fig. 9.14), conducând la majorarea forţelor ce
tind să provoace alunecarea şi la diminuarea celor ce se opun alunecării. Dimpotrivă, o decapare la
partea superioară sau o suprasarcină la picior, sub forma unei contrabanchete, contribuie la sporirea
lui F
s
.
O mare influenţă asupra condiţiilor de stabilitate o are variaţia rezistenţei la forfecare,
datorată în special modificării umidităţii pământurilor fără coeziune prezenţa unui curent de apă
modifică condiţiile de stabilitate.


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

233


Figura 9.14


9.3.2. VERIFICAREA STABILITĂŢII VERSANŢILOR ÎN CONDIŢIILE
SUPRAFEŢELOR DE ALUNECARE PREDETERMINATE

Uneori, particularităţi ale condiţiilor geologice pe amplasament determină o anumită
suprafaţă de alunecare, de formă oarecare. Problema se pune în a cunoaşte, pentru suprafaţa de
alunecare predeterminată, rezerva de stabilitate şi împrejurările în care această rezervă se poate
epuiza prin activitatea de construcţii (supraîncărcări, decapări etc.), prin reducerea rezistenţei la
forfecare a pământului în urma unei umeziri intense etc.
O situaţie de acest fel, frecvent întâlnită, este aceea a versanţilor la care roca de bază mai
rezistentă este acoperită cu un pachet de material acumulat, denumit deluviu.
Suprafaţa de contact între roca de bază şi deluviu se poate transforma, în anumite condiţii, în
suprafaţă de alunecare. Forma suprafeţei de alunecare se determină prin sondaje. De obicei această
suprafaţă de contact rocă - deluviu este însă neregulată, în care caz se utilizează următoarea metodă
grafoanalitică (Fig. 9.15).
Se împarte masa deluvială într-un număr de sectoare delimitate prin plane verticale, ce trec
prin punctele de schimbare de pantă ale suprafeţei de alunecare predeterminate.



Figura 9.15

Spre deosebire de metoda fâşiilor expusă anterior, la această metodă sunt luate în
considerare forţele de împingere reciprocă E dintre fâşii, presupunând direcţia acestora orizontală.

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

234
Calculul începe cu sectorul cel mai de sus. Greutatea G
1
, cunoscută ca mărime şi direcţie,
trebuie să-şi facă echilibru cu reacţiunea R
1
şi forţa de coeziune C
1
de pe suprafaţa de alunecare şi
împingerea E
2-1
dintre sectoarele 1 şi 2.
Coeficientul de frecare între deluviu şi roca de bază este egal cu tg ϕ, unde ϕ este unghiul de
frecare interioară al deluviului. Aceasta înseamnă că, pe lângă forţa N, normală la suprafaţa de
separaţie, se dezvoltă în momentul alunecării şi o forţă tangenţială tg F N ϕ = . Reacţiunea R este
rezultanta forţelor N şi F, prin urmare face unghiul ϕ cu normala la suprafaţa de alunecare, iar
mărimea rezultă din poligonul de forţe.
Forţa de coeziune
1 1 1
C c = l este dirijată paralel cu suprafaţa de alunecare aferentă secto-
rului 1.
Împingerea E
2-1
este necunoscută ca mărime, dar are direcţia cunoscută (orizontală).
Problema revine, deci, la a compune două forţe cunoscute ca mărime şi direcţie G
1
şi C
1
şi
apoi a descompune rezultanta lor după două direcţii cunoscute, pentru a se afla mărimile lui E
2-1
şi
R
1
. E
2-1
determinat din poligonul de forţe se ia cu semn schimbat ca împingere cunoscută la studiul
echilibrului sectorului 2. Se compun E
1-2
, G
2
, C
2
iar rezultanta lor se descompune după direcţiile lui
R
2
şi E
3-2
.
În acelaşi mod, transmiţând de la o fâşie la alta împingerea E, se ajunge din aproape în
aproape la sectorul final n, asupra căruia acţionează: împingerea E
(n-1)-n
de la sectorul (n-1),
greutatea G
n
, forţa de coeziune C
n
, toate cunoscute atât ca mărime cât şi ca direcţie, R
n
cunoscut
numai ca direcţie. Se construieşte poligonul celor patru forţe.
Pot să apară trei situaţii (Fig. 9.16):


Figura 9.16

a) Poligonul se închide. În acest caz versantul este în echilibru limită, nu are nici
deficit, nici rezervă de stabilitate

b) Poligonul nu se închide, iar pentru închiderea lui este necesară o forţă E dirijată în
sensul alunecării. Versantul prezintă stabilitate, faptul că pentru închiderea
poligonului este necesară o forţă E dirijată în sensul alunecării arată o rezervă de
stabilitate.

c) Poligonul nu se închide, iar pentru închiderea lui este necesară o forţă E dirijată în
sens opus alunecării. Versantul nu este stabil, iar deficitul de stabilitate corespunde
unei împingeri E neechilibrate. În acest caz se pot lua unele măsuri de îmbunătăţire
(decapare la partea superioară, executarea unei banchete la picior) sau se prevăd

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

235
lucrări de drenare care să ducă prin reducerea umidităţi la creşterea rezistenţei la
forfecare a masei deluviale. De asemenea stabilitatea poate fi asigurată prin
amplasarea la baza versantului a unui zid de sprijin capabil să preia împingerea
neechilibrată. (Fig. 9.17)




Figura 9.17


9.4. INFLUENŢA APEI SUBTERANE ASUPRA
STABILITĂŢII TALUZURILOR DIN PĂMÂNTURI COEZIVE

Prezenţa apei subterane poate modifica substanţial condiţiile de stabilitate ale unui taluz. Să
consideră, pentru exemplificare, un masiv omogen din pământ coeziv. În funcţie de nivelul apei în
corpul şi în faţa masivului apar trei situaţii distincte:
a) Taluz complet inundat, pământul submersat (Fig. 9.18)
Se poate ţine seama de prezenţa apei în două moduri:
− La calculul greutăţii G a prismului de alunecare se consideră greutatea volumică saturată
a pământului, γ
sat
. Se compune apoi G cu rezultanta W
1
a presiunii apei pe faţa AB şi cu
rezultanta W
2
a presiunii apei pe suprafaţa de alunecare. Se obţine greutatea G' care se
descompune, după cum s-a arătat la § 9.2.3, după direcţiile lui C şi R.
− Se calculează greutatea G' a prismului de alunecare ţinând seama de subpresiune
(considerând greutatea subnersată γ ' ). Apoi se procedează ca în cazul 1.


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

236

Figura 9.18

b) Coborârea bruscă a nivelului apei în faţa taluzului (Fig. 9.19)
Se admite că se produce o coborâre bruscă a nivelului apei de pe taluz, cum se întâmplă de
exemplu la golirea accidentală a rezervorului din spatele unui baraj sau dig de pământ. Golirea fiind
bruscă, nu este însoţită imediat şi de coborârea nivelului apei din masiv, ca urmare a permeabilităţii
scăzute a pământului. Greutatea totală G a pământului în stare saturată este aceiaşi ca în primul caz,
dispărând însă rezultanta apei pe taluz, W
1
, iar rezultanta presiunii apei în lungul suprafeţei de
alunecare
'
1
W este mai mică decât W
1
datorită coborârii apei din faţa taluzului.
Se compun G şi
'
1
W , iar rezultanta B se descompune după direcţiile lui R şi C.
În acest caz, condiţiile de solicitare sunt mult mai severe decât în cazul examinat anterior.



Figura 9.19

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

237
c) Taluz supus acţiunii apei în mişcare (Fig. 9.20)



Figura 9.20

După trecerea unui timp suficient de îndelungat pentru a se produce consolidarea (anularea
presiunilor suplimentare ∆ u în apa din pori produse de coborârea bruscă a nivelului apei din faţa
taluzului), se creează un regim permanent de mişcare a apei în corpul masivului spre piciorul
taluzului, însoţită de o coborâre a nivelului apei. Ca urmare, rezultanta presiunilor apei în lungul
suprafeţei de alunecare W "
1
este şi mai mică decât în cazul precedent, iar condiţiile de solicitare
sunt mai severe decât în primul caz dar mai puţin severe decât în al doilea.
Dacă verificarea stabilităţii se face cu metoda fâşiilor, pentru luarea în considerare a acţiunii
apei în mişcare se procedează astfel:

− se construieşte spectrul hidrodinamic corespunzător condiţiilor de curgere a apei
date (Fig. 9.21);
− cunoscându-se spectrul se determină presiunea apei din pori la baza fiecărei fâşii;
− se exprimă coeficientul de siguranţă în funcţie de eforturile efective şi de
parametrii ϕ şi c stabiliţi în termenii eforturilor efective, cu relaţia arătată la
paragraful 9.3.1:

( )
st
dr
cos tg ' sin
sin
i i i i i i
s
i i
G u G
F
G
α φ α
α
− + (
¸ ¸
=


l
(9.23)



Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

238


Figura 9.21

În lipsa spectrului hidrodinamic, se poate utiliza următoarea metodă pentru luarea în
considerare a acţiunii hidrodinamice:
Fie masivul de pământ coeziv mărginit de taluzul AB, străbătut de un curent de apă, a cărei
suprafaţă liberă este AD (Fig. 9.22). Suprafaţa de alunecare este arcul unui cerc de rază R, AEDC.


Figura 9.22

Volumul prismei de alunecare este împărţit de curentul de apă în două părţi: V
1
, deasupra
apei, şi V
2
, sub nivelul apei.
Se consideră prisma de apă AEDA, aflată în echilibru sub acţiunea următoarelor forţe:

− greutatea proprie,
2 w
V γ ⋅ ;
− reacţiunea q a apei pe suprafaţa de alunecare (normală la suprafaţă);
− rezistenţa J opusă de scheletul solid la curgerea apei prin pori, aplicată în centrul
de greutate al volumului V
2
, egală şi de sens contrar cu forţa curentului.

Momentul acestor forţe faţă de punctul O este:
2 w
J d V u γ ⋅ = ⋅ ⋅ (9.23)
Coeficientul de siguranţă are expresia:


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

239
( )
( )
( )
( )
1 2 2 1 2
tg tg
'
w w
s
s
r w
N c R N c R
M
F
M V V a V a J d V V a
ϕ ϕ
γ γ γ
⋅ + ⋅ ⋅ + ⋅
= = =
+ ⋅ − ⋅ ⋅ + ⋅ + ⋅
∑ ∑
l l
(9.25)
în care:
N
w
- componenta normală a greutăţii fâşiei ţinând seama de efectul subpresiunii
pentru partea aflată sub nivelul apei,
γ - greutatea volumică a pământului aflat deasupra nivelului apei.

Comparând expresiile (1) şi (3) se disting următoarele particularităţi ale calculului stabilităţii
taluzului din pământ coeziv, omogen sau neomogen, supus acţiunii hidrodinamice:
− momentul de răsturnare M
r
se calculează luând greutatea integrală a penei ce
alunecă, fără a ţine seama de efectul de subpresiune a apei;
− momentul de stabilitate M
s
se calculează luând în considerare la greutatea
masivului care alunecă (la calculul forţelor N
w
) efectul de subpresiune a apei.


9.5. ALEGEREA PARAMETRILOR REZISTENŢEI
LA FORFECARE DE UTILIZAT ÎN CALCULELE DE
STABILITATE ÎN FUNCŢIE DE CONDIŢIILE DE SOLICITARE

În paragrafele precedente s-au examinat diferite metode de verificare a stabilităţii taluzurilor
şi versanţilor, evidenţiindu-se forţele care trebuie să-şi facă echilibrul. Acesta reprezintă doar
aspectul mecanic al problemei.
Se cer apoi a fi utilizate cunoştinţe de geotehnică pentru precizarea condiţiilor de solicitare
sub care trebuie făcută verificarea, şi a parametrilor ϕ şi c de introdus în calcul, corespunzători
acestor condiţii.
În continuare se vor da câteva exemple.

a) Stabilitatea unui dig de pământ aşezat pe un strat argilos saturat
Chiar dacă taluzul digului este stabil, se poate produce pierderea de stabilitate prin
amorsarea unei suprafeţe de alunecare în cuprinsul stratului argilos saturat.
Fie un punct M în cuprinsul suprafeţei posibile de alunecare. Se construiesc diagrame de
variaţii cu timpul a încărcării aplicate asupra stratului argilos, a tensiunii tangenţiale τ pe un plan ce
trece prin punctul M, a rezistenţei la forfecare s a pământului şi a coeficientului de siguranţă F
s

definit ca raport între s şi τ.
Presiunea iniţială a apei din pori
0 0 w
u h γ = ⋅
în care h
0
este adâncimea punctului considerat sub nivelul pânzei freatice.
Ca urmare a permeabilităţii foarte reduse a argilei şi a ritmului rapid de aplicare a încărcării,
se poate admite că în timpul execuţiei digului nu se produce drenarea apei şi deci nu are loc o
disipare a presiunii suplimentare indusă în pori. Argila este solicitată în condiţii nedrenate,
răspunzând acestei solicitări cu rezistenţa la forfecare în condiţii nedrenate care, în lipsa drenării,
rămâne neschimbată în cursul perioadei t
1
de construcţie.
După terminarea construcţiei, tensiunile totale în punctul considerat rămân constante dar
presiunea suplimentară în apa din pori se disipează treptat, până la anulare la un timp t
2
. Micşorarea

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

240
presiunii neutrale în cursul consolidării este însoţită de o reducere a porozităţii pământului, o
creştere a tensiunilor efective şi a rezistenţei la forfecare.
Verificările de stabilitate trebuie făcute, deci, pentru două momente caracteristice din viaţa
lucrării:

1. Stabilitatea la terminarea construcţiei după timpul t
1

− Verificarea se face utilizând eforturile totale şi parametrul c
u
obţinut prin
încercare nedrenată - neconsolidată pe probe saturate.
2. Stabilitatea după un timp îndelungat, t
2

− Verificarea se face utilizând eforturile efective şi parametrii rezistenţei la
forfecare obţinuţi în condiţii drenate, ϕ ' şi c'.

Examinând diagrama de variaţie în timp a coeficientului de siguranţă (Fig. 9.23):
s
s
F
τ
=
se constată că pentru exemplul ales momentul cel mai periculos îl reprezintă t
1
, la terminarea
construcţiei (Fig. 9.24). În continuare condiţiile de stabilitate se îmbunătăţesc.



Figura 9.23

b) Stabilitatea unui taluz realizat prin excavare
Se realizează un taluz prin excavarea într-un masiv de pământ coeziv. Excavarea este
însoţită şi de o coborâre a nivelului pânzei freatice.
Fie o suprafaţă potenţială de alunecare şi un punct M pe această suprafaţă.(Fig. 9.25)
Ca şi în cazul anterior, se admite că excavarea se produce relativ rapid astfel încât în
perioada de construcţie argila este solicitată în condiţii nedrenate. Pe măsura excavării, tensiunea τ
în punctul considerat creşte.
Micşorarea presiunii geologice în punctul M determină o micşorare a presiunii în pori
(presiunea suplimentară în pori negativă).
Anterior, în capitolul 4 s-a arătat că solicitarea deviatorică hidrostatică asociată cu solicitarea
deviatorică conduce la o presiune suplimentară în pori, ∆ u:
( )
3 1 3
u B AB σ σ σ ∆ = ⋅ ∆ + ∆ −∆
În pământ saturat şi în condiţii nedrenate:

1 B =
( )
3 1 3
u A σ σ σ ∆ = ∆ + ∆ − ∆

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

241



Figura 9.24

În cazul unei săpături taluzate tensiunea principală minimă σ
3
descreşte mai mult decât
tensiunea principală maximă σ
1
, astfel ∆ σ
3
este negativ ( )
1 3
σ σ ∆ −∆ pozitiv iar ∆ u este negativ
cu o valoare care depinde de A.

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

242
În timp, presiunea suplimentară din pori se disipează, producând o umflare a argilei şi o
reducere a rezistenţei la forfecare.

Apoi, după un timp t
2
, presiunea suplimentară se anulează.
Condiţii de stabilitate pentru două momente caracteristice din viaţa lucrării:

1. Stabilitatea la terminarea excavării, la timpul t
1

− Verificarea se face ca şi cazul precedent, utilizând eforturi totale şi parametrul c
u


2. Stabilitatea după un timp îndelungat
− Verificarea se face utilizând eforturile efective (prin cunoaşterea presiunii în pori
corespunzătoare poziţiei finale a pânzei freatice) şi parametrii rezistenţei la
forfecare ϕ ' şi c'.

Spre deosebire de cazul examinat anterior, se constată că situaţia cea mai defavorabilă apare
după un timp îndelungat t
2
, deoarece rezistenţa la forfecare continuă să scadă până când presiunea
excedentară negativă a apei din pori devine nulă (Fig. 9.26).



Figura 9.25

În concluzie, la alegerea parametrilor de rezistenţă la forfecare se vor avea în vedere
următoarele recomandări:

Verificarea stabilităţii la terminarea procesului de construcţie, fie că acesta
implică încărcarea sau descărcarea pământului argilos saturat susceptibil de a-
şi pierde stabilitatea, în cazul când perioada de construcţie este scurtă în
comparaţie cu timpul necesar disipării presiunii suplimentare în apa din pori
(timpul de consolidare), se utilizează eforturile totale şi parametrul c
u
.

La fel, dar pe pământuri parţial saturate: se poate face calculul fie în eforturi
totale cu parametrii c
u
, ϕ
u,
obţinuţi din încercările UU, fie în eforturi efective
(ceea ce implică stabilirea presiunii în pori) cu parametrii ϕ ' şi c'.


Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor



Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică

243


Figura 9.26


Verificarea stabilităţii după un timp îndelungat: se utilizează eforturile
efective, după stabilirea presiunii în pori corespunzătoare nivelului final al apei
subterane, cu parametrii ϕ ' şi c'.

Verificarea stabilităţii la un timp intermediar: eforturi efective pe baza
estimării presiunii în pori şi parametrii ϕ ' şi c'.



Introducere

De studiul proprietăţilor pământurilor se ocupă „Mecanica pământurilor” (Geotehnica). Locul geotehnicii în rândul disciplinelor tehnice Geotehnica face parte din familia largă a „Mecanicii construcţiilor”, dar în acelaşi timp face apel şi se întrepătrunde cu numeroase alte discipline (Fig. 1). 1. Pământul ca suport al construcţiilor (teren de fundare). Fie o structură de beton armat sau metal în cadre, având ca fundaţie o placă extinsă pe întreaga suprafaţă a construcţiei, numită radier general. Să admitem că încărcarea transmisă de structură radierului este centrică, iar presiunea la contactul radierului cu terenul este uniformă, p. Presiunea p determină în teren apariţia unor eforturi unitare verticale σz care se suprapun peste eforturile unitare σgz date de greutatea proprie a pământului. Influenţa lui p se stinge la o adâncime mare faţă de talpa fundaţiei. Dar eforturile σz care prezintă interes practic se exercită pe o adâncime limitată. De exemplu, izobara (curba de egal efort) a lui σ z = 0, 2 p se extinde pe o adâncime de cca. 3 B, iar izobara lui σ z = 0,1 p pe adâncimea de cca. 6 B, B fiind lăţimea fundaţiei (Fig. 2). Examinând influenţa presiunii p asupra terenului de fundare se pun două probleme:

Figura 1. Principalele aspecte în legătură cu pământurile la lucrările de construcţii

a) Problema de deformaţii (tasări) (Fig. 3) Notăm cu s tasarea - care este deformaţia pe verticală a terenului de fundare într-un punct dat. Interesează mărimea tasărilor, modul de evoluţie al acestora în timp etc. σgz este efortul unitar vertical dat de greutatea proprie a pământului. Zona activă este zona de sub talpa fundaţiei în cuprinsul căreia efortul suplimentar σz este suficient de mare pentru a fi luat în consideraţie la calculul deformaţiilor probabile. Un criteriu uzual de definire a zonei active este: σ z = 0, 2 σ gz
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 10

Introducere

Sunt pământuri la care tasarea este un proces de lungă durată, uneori de ordinul sutelor de ani (pământuri argiloase); la altele este un proces de scurtă durată (pământuri prăfoase), iar la altele se produce practic odată cu aplicarea încărcărilor (pământuri nisipoase).

Figura 2

Figura 3

Problema de deformaţii constă din comportarea deformaţiei calculate cu deformaţia acceptabilă atât pentru structura de rezistenţă cât şi pentru exploatarea normală a construcţiei.
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 11

Introducere

b) Problema capacităţii portante Atunci când presiunea pe talpa fundaţiei atinge o valoare critică, per, se produce pierderea capacităţii portante în urma formării în teren a unei suprafeţe de cedare, însoţită de răsturnarea structurii (Fig. 4). Suprafaţa de fundare trebuie să fie astfel dimensionată încât să nu existe riscul de a se pierde capacitatea portantă a terenului de fundare.

Figura 4

2. Pământul ca acţiune (solicitare) asupra construcţiilor Sunt construcţii care trebuie dimensionate la acţiunea pământului, ca de exemplu lucrările de susţinere. În figura 5 sunt date două exemple

Figura 5. Lucrări de susţinere: a - zid de sprijin; b – sprijinirea pereţilor unei săpături

3. Pământul ca material pentru construcţii de pământ. În figura 6 se dau două exemple:

Figura 6 - Construcţii de pământ: a - rambleu pentru calea ferată (are rolul atât de suport pentru structura căii ferate cât şi de construcţie de pământ); b - dig
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 12

SCURT ISTORIC Până spre sfârşitul secolului XVIII. Înscrierea unei lucrări într-un versant poate impune modificarea versantului prin decopertare la partea superioară şi rambleiere la partea inferioară (Fig. problemele pe care le ridica fundarea construcţiilor au fost rezolvate empiric. împingerea pământului. Dar o suprasarcină q. capacitatea portantă a terenului de fundare. 8). 7). Figura 7 Se cere alegerea unei pante 1:m a taluzului astfel încât stabilitatea acestuia să fie asigurată. Aşadar. modificarea stării de umiditate a pământului sau alte cauze pot determina pierderea de stabilitate a taluzului. în lungul unei suprafeţe de alunecare şi atingerea unei noi forme de echilibru a terenului.Introducere 4. iată câteva probleme la care trebuie să răspundă Geotehnica: − − − − − tasarea construcţiilor. stabilitatea taluzurilor şi versanţilor. asigurarea calităţii şi verificarea lucrărilor de pământ.Geotehnică 13 . Figura 8 2. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Se pune problema asigurării stabilităţii în aceste condiţii. Lucrări de excavaţii şi modificări ale taluzurilor naturale Se execută o lucrare subterană prin excavare deschisă (debleu) (Fig.

Teoriile lui Coulomb şi Rankine constituie mecanica pământurilor clasică. În 1885 matematicianul francez Boussinesq a formulat soluţia unei probleme de bază a Teoriei Elasticităţii. În anul 1925. inginerul englez Rankine a studiat starea de echilibru limită în pământurile fără coeziune (medii pulverulente). Geotehnica s-a constituit şi s-a afirmat ca o ramură ştinţifică de bază. Efortul unitar din interiorul masivului este preluat de scheletul mineral (efortul efectiv pef) şi de apa din pori (presiunea neutrală sau presiunea apei din pori). a elaborat o metodă pentru verificarea stabilităţii taluzurilor în masivele de pământ omogene şi stratificate. acţionat de o forţă concentrată aplicată la suprafaţa mediului. În 1853. având drept prim preşedinte pe Karl Terzaghi. Această soluţie a fost şi este folosită şi în prezent la studiul stării de tensiuni în terenul de fundare asimilat cu un mediu elastic.Geotehnică 14 . care a organizat în 1936 la Cambridge. Teoria consolidării argilelor explică mecanismul deformării în timp. inginerul de origine austriacă Karl Terzaghi a publicat tratatul „Erdbaumechanik” (Mecanica pământurilor). prin contribuţiile lui Karl Terzaghi şi ale altor numeroşi ingineri din întreaga lume.coeziune. unde: ϕ c . lucrare se sinteză care îl consacră drept întemeietorul Mecanicii pământurilor moderne. Între 1918 şi 1922 suedezul Fellenius. analizând cauzele unor alunecări de teren catastrofale pentru căile ferate. Masachussetts (S. iar din 1953 aceste congrese se organizează cu Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Introducere În anul 1773 savantul francez Coulomb a elaborat o teorie privind împingerea pământurilor asupra zidurilor de sprijin. În 1935 s-a înfiinţat Societatea Internaţională de Mecanica Pământurilor şi Geotehnică. cea referitoare la distribuţia eforturilor într-un mediu elastic semi infinit. În secolul XX. sub solicitare constantă. Cel de al 2lea Congres s-a desfăşurat în 1948 la Rotterdam. cu aplicare la calculul stabilităţii fundaţiilor şi al împingerii pământurilor. Lui Terzaghi îi aparţine şi introducerea noţiunilor de presiune efectivă şi presiune neutrală şi enunţarea principiului efortului efectiv.unghi de frecare interioară. Dintre contribuţiile lui Terzaghi. σ = pef + pw Principiul efortului efectiv: comportarea pământului sub solicitare depinde de mărimea efortului efectiv. valabilă şi astăzi. a cărei aplicare este indispensabilă pentru realizarea tuturor categoriilor de construcţii. a pământurilor argiloase.U. Coulomb a formulat şi o relaţie între rezistenţa la forfecare a pământului (τf) şi efortul normal σ din masivul de pământ: τ f = σ ⋅ tg ϕ + c ⇒ dreapta lui Coulomb .) primul Congres Mondial de Mecanica Pământurilor şi Fundaţii.A.

Cu începere din 1950 s-au înfiinţat unităţi geotehnice în institutele de proiectare.Geotehnică 15 . Iaşi (1979).F. în prezent Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti. Geotehnica în România În 1939 s-a înfiinţat primul laborator geotehnic în cadrul Administraţiei Porturilor şi Căilor de Comunicaţii pe Apă (P.). Primul Preşedinte al Societăţii a fost prof. Geologia Inginerească. Catedra de Geotehnică şi Fundaţii. 2003 – a doua Conferinţă Mondială a Tinerilor geotehnicieni. a organizat Conferinţele naţionale de după 1990 (1992 – Timişoara. iar următoarea ediţie va avea loc în 2013 la Şanghai.Introducere regularitate din 4 în 4 ani. 2000 – Cluj-Napoca. Din 1991. iar pentru lucrările mai importante se trimiteau probe de pământ la laboratoare din străinătate. Până atunci. Ioan Botea.A. La 12 ianuarie 1990 s-a întemeiat la Bucureşti Societatea Română de Geotehnică şi Fundaţii.R. În anul 1967 s-a desfăşurat la Bucureşti prima Conferinţă Naţională de Geotehnică şi Fundaţii. 1996 – Iaşi. Mecanica Rocilor. În 1949 a luat fiinţă în cadrul Institutului de Construcţii Bucureşti. totul se rezuma la examinarea vizuală a pământurilor. Cea de a XVII-a ediţie a avut loc în octombrie 2009 la Alexandria. 2008 – prima Conferinţă Internaţională privind Învăţământul în Ştiinţele Inginereşti ale Pământului – Geotehnica. Timişoara (1975). 2008 – Timişoara) precum şi conferinţe internaţionale puse sub egida Societăţii Internaţionale: 1995 – a X-a Conferinţă Dunăreană – Europeană. urmat între 1990 şi 1996 de prof. S.C. 2001 – prima Conferinţă Internaţională pentru Învăţământul de Geotehnică. Cluj-Napoca (1983) şi Galaţi (1987). Ion Stănculescu iar din 1996 de prof. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . singura de acest profil din ţară. cea dintâi asociaţie profesională din domeniul construcţiilor fondată după Revoluţia din decembrie 1989. urmată la intervale de patru ani de conferinţe la Bucureşti (1971). Iacint Manoliu. Societatea Română de Geotehnică şi Fundaţii a devenit membră a Societăţii Internaţionale. 2004 – Bucureşti. secţii şi laboratoare de geotehnică şi fundaţii în institutele de cercetări din domeniul construcţiilor.G.

formate prin alterarea rocilor existente sub efectul temperaturilor extreme (marmoră. Noţiuni generale despre roci Capitolul 1 NATURA I COMPOZIŢIA PĂMÂNTURILOR 1. a oxigenului şi a bioxidului de carbon. Procesele prin care rocile compacte sunt transformate în pământuri au loc la suprafaţa sau în apropiere de suprafaţa scoarţei terestre. etc.002 mm). care conduce la rotunjirea particulelor. ORIGINEA I TIPURILE DEPOZITELOR DE PĂMÂNT Din punct de vedere ingineresc. formate prin depunerea de sedimente în bazine de apă. – acţiunea vântului. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . sunt complexe şi ciclice prin natura lor şi se caracterizează prin trei faze: eroziune. provocând desprinderea unor fulgi din rocă. dar se înscrie într-o gamă largă de dimensiuni. produsă în interiorul sau la suprafaţa scoarţei terestre. denumite minerale argiloase. porfir. gabbro. gresii. de la blocurile de rocă până la făina de rocă formată prin acţiunea de şlefuire a gheţarilor. provocând mişcarea unor mari cantităţi de sfărămături de rocă. – acţiunea mării asupra ţărmurilor. Câteva exemple de procese fizice: acţiunea îngheţului.. Alterarea chimică produce grupări de particule cristaline de dimensiuni coloidale (< 0. ca de pildă lacuri. Eroziunea defineşte drept dezintegrarea pe cale fizică şi chimică a rocilor din scoarţa terestră Procese de natură fizică sunt eroziunea prin acţiunea vântului. sienit.1. gheţarilor sau dezintegrarea ca urmarea îngheţului şi dezgheţului succesiv al apei din fisurile şi crăpăturile rocilor. pământurile reprezintă acumulări de particule minerale necimentate sau slab cimentate. breccii. conglomerate. marne. etc. oceane. ca urmare a acţiunii apei (îndeosebi dacă sunt prezente urme de acizi sau baze). Toate pământurile îşi au originea. se clasifică după cum urmează: – roci eruptive. – furtunile şi torenţii care rezultă. din rocile compacte care. andezit.Geotehnică 16 – . apelor. – roci metamorfice. Particulele de pământ care rezultă au aceiaşi compoziţie ca a rocii-mamă. cuarţit) sau presiunilor extreme (şisturi). mări. formate prin răcirea materialului fierbinte topit numit magmă.Capitolul 1. direct sau indirect. cu forme acuţite şi tăioase. în care apa din fisurile rocii se umflă prin îngheţ. transportul şi sedimentarea. bazalt.. exemple de roci eruptive: granit. exemple: calcare. potrivit genezei lor. – roci sedimentare. Procesele chimice conduc la modificări ale compoziţiei rocii-mamă.

Volumul de părţi solide depinde în mare măsură de viteza de curgere. întâlnită şi în România. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . materiale bogate în oxizi de fier şi de aluminiu. Principalii agenţi de transport sunt apa.Capitolul 1. altele se depun şi se rostogolesc. apoi cele de nisip mare şi mijlociu în zona luncilor inundabile iar în final. sunt de obicei uniforme. Un exemplu tipic îl constituie lateritele. Se întâlnesc acolo unde procesele chimice de alterare predomină asupra celor fizice. a cărui trăsătură distinctivă o constituie fertilitatea. Dimensiunile şi forma particulelor într-un depozit de pământ transportat sunt puternic influenţate de agentul de transport şi de modul de depunere.Geotehnică 17 . Pământurile loessoide ocupă 17% din teritoriul României. care acoperă teritorii vaste în Africa şi America de Sud. Solul este îndepărtat de pe amplasamentul construcţiilor. oxigenul din atmosferă şi din apa de ploaie produce oxidarea. apa de ploaie drenându-se prin pătura de pământ vegetal se poate îmbogăţi cu acid carbonic şi oxigen din materiile vegetale în descompunere sau humus. tind să fie transportate mai departe în mări şi lacuri. în deltă depozite deltaice. Principalul efect al transportului îl constituie sortarea. aflat la suprafaţa terenului. ci rămân pe locul de formare. noile minerale formate prin alterare chimică au proprietăţi chimice şi fizice total diferite de ale materialelor din care provin. având în mod obişnuit o grosime între 0. În procesul de transport. în zonele de estuar şi deltă. Noţiuni generale despre roci Câteva exemple de alterare chimică: – – – bioxidul de carbon dizolvat în apa din precipitaţii formează o soluţie slabă de acid carbonic care atacă multe minerale din alcătuirea rocilor. unele particule sunt transportate în suspensie. De regulă. Pe măsură ce râurile se aproprie de vărsarea în mare. viteza de curgere se anulează iar materialul fin aflat încă în suspensie se depune treptat. bogat în humus. Se numesc pământuri reziduale cele care nu sunt transportate. Depozitele de pământ realizate pe cale naturală se clasifică în pământuri reziduale şi pământuri transportate. Prin curgere. a cărui principală caracteristică o reprezintă sensibilitatea la umezire. Pământurile astfel formate se numesc în funcţie de mediul în care are loc sedimentarea: în lacurile cu apă dulce depozite lacustre. Este un pământ puternic alterat. În zone de climat arid. ca urmare a dimensiunilor foarte mici şi a formei de foiţă. influenţată atât de natura cât şi de dimensiunile rocii sau particulelor minerale originare. unele minerale pot fi dizolvate. are loc procesul de sedimentare: la început se depun particulele de pietriş.5 m. Pământurile transportate sunt cele care au fost deplasate de pe locaţia originară şi depozitate în altă parte. în special a rocilor care conţin Fe. capacitatea de a permite creşterea vegetaţiei. de exemplu. Solul este important pentru agricultură (Pedologia sau Ştiinţa solului este o disciplină de bază pentru formarea inginerilor agronomi). formând prin depozitare pământul denumit loess. gheaţa şi vântul. numite pământuri aluvionare. iar abraziunea care are loc le rotunjeşte. particulele vin în contact cu fundul râului sau unele cu altele. Cea mai răspândită varietate de pământ rezidual. La descărcarea râului într-un bazin cu apă relativ liniştită. Pământurile depozitate în urma acţiunii de transport a râurilor. un praf fin poate fi transportat de vânt la mari distanţe. o constituie solul sau pământul vegetal. Pământurile formate prin acţiunea de transport a apei acoperă mari suprafeţe. În cursul superior viteza e mare şi chiar blocurile mari pot fi mişcate. separarea după dimensiuni a componentelor. ca de pildă pe teritoriile plate din zonele tropicale. în estuare depozite de estuar. Particulele de argilă. nisipurile fine şi prafurile. deoarece este total nefavorabil ca teren de fundare. O varietate de laterite este bauxita.5 şi 2.

împreună cu cel adus de râuri poate rămâne în suspensie şi cărat de curenţii marini spre a forma prin depunere depozite marine. Materialul organic a putut fi cărat de râu sau adus de vânt sau poate proveni din vegetaţia care a crescut în zonele respective în ciclurile periodice cu şi fără depuneri. Acestea se numesc pământuri supraconsolidate. cărând uneori blocuri foarte mari la distanţe considerabile. prin aruncarea la întâmplare a materialului. Prezenţa turbei în cuprinsul terenului de fundare este asociată cu riscul unor tasări foarte mari. Activitatea geologică asociată cu perioadele de glaciaţiune influenţează comportarea în prezent a pământurilor. a dislocat roci şi a amestecat materialele pe măsură ce erau împinse spre sud. dacă nu sunt luate măsuri speciale. diguri. de ordinul 900 kN/m2 pentru fiecare 100 m de gheaţă. se poate obţine un material stabil. sub forma de materii de origine minerală sau vegetală în descompunere. Noţiuni generale despre roci Marea este de asemenea un agent important în ciclul de eroziune. deşeuri de construcţii. Materialul depus pe măsură ce gheţarul începe să se topească şi să se retragă este numit morenă. Gheaţa reprezentată de gheţarii care au acoperit până cu circa 10000 ani în urmă mari porţiuni din Europa şi America de Nord a fost un agent foarte activ atât de eroziune cât şi de transport. care va impune o foarte atentă examinare dacă se intenţionează utilizarea ca teren de fundare. obligând particulele să se apropie una de alta pe măsura reducerii volumului porilor. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . blocul se scufundă în pătura de gheaţă. Când materialul organic este în exces. căi ferate. Un gheţar acţionează ca o bandă transportoare în mişcare lentă. iar când atinge talpa gheţarului se freacă de roca de bază putându-se transforma într-o făină de rocă fină. în timp ce partea minerală est mult redusă. Umpluturile se folosesc la terasamentele de drumuri.Capitolul 1. În concluzie. Topirea ulterioară a gheţii a înlăturat aceste presiuni. O categorie specială de depozite de pământuri o reprezintă umpluturile. Grosimea mare a gheţarului generează presiuni foarte mari. se numesc pământuri organice. Depozitele de argilă şi praf formate prin sedimentarea în lacuri. se obţine turba. Realizarea unei umpluturi în mod neorganizat. a cărui comportare sub încărcări poate fi estimată. baraje din materiale locale. adică avânt toate particulele cu aproximativ aceiaşi dimensiune sau stratificate. dacă umplutura este realizată în condiţii controlate şi compactată corespunzător. Valurile care lovesc neîncetat coasta erodează ţărmul prin propriul lor impact dar şi prin acţiunea particulelor pe care le cară. Asemenea depozite apar în mod frecvent deasupra unor argile şi prafuri organice şi se formează deseori prin umplerea treptată a unui lac. cu cele mai mari la bază. de aceea este posibil să se întâlnească pământuri care au fost supuse pentru un timp în trecut la presiuni mult mai mari decât cele la care sunt supuse în prezent. Pătura de gheaţă în expansiune a nivelat crestele dealurilor. Datorită greutăţii. cenuşi sau chiar resturi menajere. la teritorii câştigate pe seama mării. de obicei pământuri şi roci excavate dar şi sfărâmături din cariere. cu o sortare pe verticală a particulelor de diferite mărimi. estuare şi lunci inundabile şi care conţin cantităţi importante de material organic.Geotehnică 18 . Prezenţa materiilor organice este de regulă semnalată prin culoarea de la cenuşiu închis la negru. Materialul fin produs prin această continuă abraziune. Fragmentele de roci sparte şi rotunjite se acumulează spre a forma depozite de plajă. prin mirosul specific asociat cu vegetaţia putrezită. instabil şi foarte compresibil. la umplerea carierelor vechi şi a minelor abandonate etc. Materialul depus direct de gheţar este numit argilă cu blocuri. transport şi sedimentare. Acestea sunt formate din materiale depuse în legătură cu diverse lucrări inginereşti. Dimpotrivă. transportul şi sedimentarea de către apă produce particule cu formă rotunjită şi depozite de pământ care pot fi uniforme. conduce la formarea unui depozit afânat.

2. formează faza solidă. EFECTUAREA ANALIZEI GRANULOMETRICE Operaţia de laborator prin care se determină granulozitatea unui pământ se numeşte analiza granulometrică.1.Capitolul 1.1: 1. În funcţie de mărimea particulelor. alcătuite din diferite minerale.1. Apa din pori formează faza lichidă iar aerul din porii neocupaţi de apă sau sub formă de bule în apa din pori – aer oclus . Într-o secţiune printr-o probă de pământ parţial saturat (Fig. COMPOZIŢIA GRANULOMETRICĂ SAU GRANULOZITATEA Compoziţia granulometrică reprezintă conţinutul în fracţiuni granulare exprimat în procente din greutatea totală a materialului uscat. Noţiuni generale despre roci 1.63 mm. SR EN ISO 14688-1:2004 defineşte fracţiunile granulare date în tabelul 1. 1.1.Geotehnică 19 . 1. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . b – apă. Particulele solide. PARTICULELE DE PĂMÂNT Orice masă de pământ constă dintr-un ansamblu de particule solide şi golurile dintre ele sunt denumite pori. În scopul clasificării pământurilor.2. Figura 1. c – aer În paragrafele următoare se examinează caracteristici ale fazei solide. Analiza prin cernere – cernere pe ciururi pentru granule > 2 mm – cernere pe site pentru granule 2 ÷ 0.formează faza gazoasă.1. analiza granulometrică se poate efectua: – prin cernere – prin sedimentare – prin cernere şi sedimentare.2.1) se disting cele trei faze. a – particulă solidă. Fracţiunea granulară partea unui pământ care poate fi distinsă pe baza dimensiunilor definite ale particulelor.

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .2 la 0.0 la 6.063 > 0.2 > 0.02 > 0.0 > 0. Metoda se bazează pe două fenomene fizice: – sedimentarea particulelor se face cu viteză variabilă în funcţie de diametru.0063 la 0. Raporturile dintre dimensiunile ochiurilor a două site consecutive trebuie să fie mai mic de 2.Capitolul 1. După omogenizare. Parametrii de determinat sunt: – diametrul particulelor – procente (cât la sută din material este în suspensie la un moment dat).1 – Fracţiuni granulare Fracţiuni ale pământului Pământ foarte grosier Subdiviziuni Blocuri mari Blocuri Bolovăniş Pietriş Pietriş mare Pietriş mijlociu Pietriş mic Nisip Nisip mare Nisip mijlociu Nisip fin Praf Praf mare Praf mijlociu Praf fin Argilă Simboluri LBo (large boulders) Bo (boulders) Co (cobbles) Gr (gravel) CGr (Coarse gravel) MGr (Medium gravel) FGr (Fine gravel) Sa (sand) CSa (Coarse sand) MSa (Medium sand) FSa (Fine sand) Si (silt) CSi (Coarse silt) MSi (Medium silt) FSi (Fine silt) Cl (clay) Mărimea particulelor (mm) > 630 > 200 la 630 > 63 la 200 > 2.0 > 0.3 > 0.063 la 2. – în momentul iniţial suspensia se consideră uniformă. date în paranteză.002 Pământ grosier Pământ fin NOTĂ: Simbolurile au la bază denumirile în limba engleză ale fracţiunilor respective. Se supune cernerii o cantitate de cca. omogenă.063 mm. Noţiuni generale despre roci Se foloseşte o baterie de site cu ochiuri din ce în ce mai mici. pornind de sus în jos. Analiza prin sedimentare (cu areometrul sau cu pipeta) pentru se utilizează pentru particule mai mici ca 0. – în timp.002 la 0.0063 ≤ 0.063 la 0.63 la 2.3 la 20 > 2.02 la 0.000 cm3. Se cântăresc cantităţile rămase pe fiecare sită şi se raportează la cantitatea totală. Aflarea diametrelor Legea care guvernează căderea particulelor în apă este legea lui Stokes. cilindrul cu suspensia se aşează pe o suprafaţă orizontală.063 > 0. Tabelul 1. 200 grame material în stare uscată. pe măsura sedimentării. O cantitate de 30-50 g de pământ uscat prin amestecare cu apă pentru a forma o suspensie cu volum de 1.Geotehnică 20 .63 > 0.0 la 63 > 20 la 63 > 6.002 la 0. densitatea suspensiei se micşorează. Ipoteze: – particulele se presupun a fi sfere.

Noţiuni generale despre roci 6π r η v = ( γ s − γ w ) V ⋅ g unde: η γs γw .. După evaporarea apei......cantitatea de material solid aflat în proba extrasă cu pipeta = 0.η ) Se consideră că în cădere particulele sunt în mişcare uniformă: v= Hr t Hr t (1. Prima metodă constă în extragerea cu pipeta.volumul suspensiei = 1.... toate particulele cu diametrul > d s-au depus în raport cu un plan de referinţă aflat la distanţa Hr de la suprafaţa suspensiei...1 g 1....2) rezultă: d= Hr A⋅t Interpretare: la timpul t de la începutul sedimentării... .. γ w .. Determinarea cantităţii de material aflat în suspensie Pot fi utilizate două tehnici de laborator: − cu pipeta − cu areometrul.... se determină cantitatea de material solid aflat în suspensie în momentul recoltării probei.....distanţa de la suprafaţa lichidului la planul de referinţă...cantitatea totală de material solid 40 g 10 cm3 .coeficientul de vâscozitate al suspensiei .... γ s .viteza particulelor A = f ( g ....Geotehnică 21 ..1) şi (1...intervalul de timp de la momentul iniţial la momentul măsurătorii..Capitolul 1.... Exemplu: .greutatea specifică a apei...greutatea specifică a particulelor solide .volumul probei extrase cu pipeta = 10 cm3 . în care: Din relaţiile (1..... 0..2) . de la o adâncime Hr determinată a unui volum dat de suspensie.. 6π r η v = (γ s − γ w ) v= 4π ⋅ r 3 ⋅g 3 (1.000 cm3 .........1 g . particulele cu diametrul < d sunt în suspensie.. se află deasupra planului de referinţă... x ⇒ x = 10 g Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .1) 2  γ s −γ w  2 2 g ⋅ r → v = A⋅ d 9  η  v ..........000 cm3 .

022 g/cm3 → ρ = 1 + 1.2) se exprimă sub forma R ρ = 1+ 1. În cazul metodei cu areometrul. ci se modifică odată cu scăderea în timp a densităţii suspensiei. Pentru aflarea lui Hr se utilizează diagrame de etalonare pentru fiecare areometru în parte.Geotehnică 22 . 1.000 + x  1 −   γs  d% = x Gt Figura 1. la diferiţi timpi t. Exemplu: 22 ρ = 1. cunoscându-se densitatea suspensiei stabilită cu areometrul.000  Greutatea volumului de apă dislocuit de cele x grame de material în suspensie  1 1.2 unde Gt (30 ÷ 50 g).2.citire redusă pe areometru.2. Cea de a doua metodă se bazează pe determinarea pe cale indirectă a cantităţii de material solid în suspensie. Pe măsură ce se depun particulele. la fiecare recoltare a unei probe cu pipeta de la aceeaşi adâncime Hr.000 ⋅1 − ⋅1 + x γs  1.1. Densitatea măsurată cu areometrul (Fig.000 = 1. se stabileşte cantitatea de material solid aflat în suspensie. 1. REPREZENTAREA GRAFICĂ A COMPOZIŢIEI GRANULOMETRICE Curba granulometrică este cea mai uzuală formă de reprezentare a compoziţiei granulometrice. x = R ⋅γ s Citirile pe areometru sunt afectate de două corecţii: – corecţia de temperatură – corecţia de menisc. Pe axa orizontală se reprezintă diametrele granulelor la scară logaritmică iar pe axa verticală sunt reprezentate procentele. adâncimea planului de referinţă Hr nu mai este constantă ca la metoda cu pipeta. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . γ s −1 este greutatea totală a materialului analizat ⋅ 100 = 100 Gt γ s − 1 ⋅ γs ⋅ R.000 Trebuie determinată cantitatea de material din suspensie x=? R  x  1 +  ⋅1. Noţiuni generale despre roci Cantitatea procentuală de material solid aflat în suspensie în momentul recoltării probei: 10 ⋅100 = 25 % 40 În felul acesta. densitatea suspensiei scade.Capitolul 1.000 unde: R .000 + R = 1.

Geotehnică 23 .3 mm. ci continuu.4 Înălţimea treptei exprimă procentul aferent fracţiunii respective. punctul M de pe curba din figura 1. 1. De exemplu.3 Histograma (diagrama în trepte) Fiecare treaptă corespunde fracţiunii granulometrice definită de cele două diametre între care este cuprinsă treapta (Fig. Figura 1. şi cu numărul de prelevări cu pipeta sau de citiri cu areometrul în cazul analizei prin sedimentare. 1. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . numărul lor fiind egal cu numărul de ciururi sau site în cazul cernerii. Figura 1.3). Noţiuni generale despre roci Un punct M de pe curbă arată că a % din material are diametrul < d (Fig.5).Capitolul 1. 1. Unind cu o linie continuă mijloacele treptelor se obţine curba frecvenţelor (Fig. trecerea nu se face în salturi.4). Curba se construieşte prin puncte.3: 45% din material are diametrul mai mic decât 0. Dacă intervalele dintre diametre sunt mici.

5 Un punct N de pe curba frecvenţelor arată că a % din material are diametrul d. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 24 . Cele trei laturi sunt gradate de la 0 la 100 (procente) şi sunt atribuite fiecare unei anumite fracţiuni granulometrice (de obicei celor trei fracţiuni principale: nisip.6) utilizează proprietăţile triunghiului echilateral. o paralelă la scara (N). Diagrama ternară (Fig. iar în dreptul procentului 30% pe scara (P).Capitolul 1. argilă).6 Pe diagrama ternară compoziţia granulometrică a unui pământ se reprezintă printr-un punct. Cele două paralele se intersectează în B. Figura 1. 1. Exemplu: fie un pământ cu următoarea compoziţie granulometrică: 50 % N (nisip) 30 % P (praf) 20 % A (argilă) Se procedează astfel: – În dreptul procentului 50% pe scara (N) se duce o paralelă cu scara procentuală precedentă (A). praf. care defineşte compoziţia granulometrică a pământului respectiv. Noţiuni generale despre roci Figura 1.

alcătuite dintr-o fracţiune granulară principală şi din fracţiuni granulare secundare. 1. care descriu fracţiunile secundare. De exemplu: pietriş nisipos sa Gr. Pământurile compozite sunt denumite cu un termen principal. Dându-se două pământuri. – se duc paralele din D la cele 3 laturi ale triunghiului şi se obţine astfel compoziţia granulometrică a pământului D (în procente din fracţiunile principale N.7). argilă nisipoasă sa Cl.6) şi cl Sa. este indicat să fie separată din probă înainte de a se proceda la identificarea şi descrierea fracţiunilor grosiere şi fine ale pământului. UTILIZAREA CUNOA TERII GRANULOZITĂŢII.7 1. Se cere aflarea fracţiunilor granulare ale unui pământ D obţinut din amestecul a 20% pământ B şi 80% pământ C. 1.1. A). Noţiuni generale despre roci O utilizare în practică a diagramei ternare apare la realizarea amestecurilor de pământuri.Capitolul 1. Simbolul acesteia se scrie cu majuscule.3. nisip prăfos argilos (ca în exemplul din Fig. care este fracţiunea masică predominantă. cărora le corespund în diagrama ternară două puncte B şi C. 1. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . În cazul pământurilor foarte grosiere. CLASIFICAREA PĂMÂNTURILOR PE BAZA GRANULOZITĂŢII În vederea clasificării. Pentru aflarea pământului D se procedează astfel: – se împarte dreapta BC în 100 de diviziuni.2. P.Geotehnică 25 . şi cu unul sau mai multe adjective sau termeni de calificare. care corespunde fracţiunii principale.1. în dreptul procentului 80 se obţine punctul căutat D. Figura 1. Fracţiunea granulară masică principală determină proprietăţile geotehnice ale pământului. Simbolurile termenilor de calificare ale fracţiunilor granulare secundare se scriu cu litere mici. fracţiunea granulară principală. un pământ obţinut prin amestecarea în orice proporţii a pământurilor B şi C este reprezentat printr-un punct D aflat pe dreapta BC (Fig. Cele mai multe pământuri sunt compozite. pentru modificarea în sensul dorit a proprietăţilor pământurilor folosite la terasamente. În diagrama ternară din Fig.7 sunt date pământurile B şi C. trebuie stabilite procentele din diferitele fracţiuni granulare definite în tabelul 1. care se marchează începând din B.

8 Forma curbei de granulozitate permite definirea coeficientului de uniformitate granulometrică Cu. praf cu nisip mijlociu (m sa Si). nisip fin prăfos (si F Sa). Noţiuni generale despre roci Fracţiunile granulare secundare şi cele următoare nu determină dar influenţează proprietăţile geotehnice ale pământului. Fracţiunile granulare secundare trebuie plasate.8.Geotehnică 26 . La pământul neuniform. dimensiunile particulelor se înscriu într-o gamă largă. iar curba de granulozitate este lină şi în general cu concavitatea în sus. În figura 1.8 sunt arătate câteva curbe granulometrice tipice. Determinarea coeficientului de uniformitate granulometrică Cu Forma curbei de granulozitate arată dacă un pământ conţine o gamă largă sau restrânsă de particule. Iată câteva exemple: − − − − − − − pietriş nisipos (sa Gr). Figura 1. cum este cazul pământului C din figura 1. înaintea termenului care descrie fracţiunea principală. Un pământ care conţine atât particule grosiere cât şi fine dar îi lipsesc particule într-o zonă intermediară. ca în cazul pământului A din figura 1. În funcţie de Cu. nisip mare cu pietriş fin (f gr C Sa). praf cu pietriş fin şi nisip mare (f gr c sa Si). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . în ordinea lor de importanţă. pământul este caracterizat drept uniform.8 se spune că are o granulozitate discontinuă. pământurile se clasifică astfel: Cu < 6 pământ uniform 6 < Cu < 15 pământuri de uniformitate mijlocie Cu > 15 pământ neuniform Pământurile cu granulozitate discontinuă au în general Cu ridicat.8. Atunci când o mare parte din particule se situează într-o gamă îngustă de dimensiuni. ca în cazul pământului B din figura 1. pietriş fin cu nisip mare (c sa F Gr).Capitolul 1. definit prin: d Cu = 60 d10 unde d60 şi d10 reprezintă diametrele corespunzătoare procentelor de 10% şi 60% de pe curba de granulozitate. iar curba de granulozitate se apropie de verticală. argilă cu nisip mijlociu (m sa Cl).

în timp ce oxizii de Fe şi K sunt dizolvaţi şi îndepărtaţi. MINERALE PRIMARE Principalele minerale primare sunt: Cuarţul. Micele se caracterizează prin clivaj aproape perfect. COMPOZIŢIA MINERALOGICĂ A PĂMÂNTURILOR Compoziţia mineralogică depinde de modul de formare a pământurilor. b) Atunci când dezagregarea fizică este însoţită de alterare chimică. Calcitul (CaCO3) este mineral predominant al calcarelor. Reprezentaţi tipici sunt calcitul. dolomitul. Sunt uşor alterate. în zone de climat uscat tropical (toată silicea este îndepărtată prin alterare iar bauxita (Al2O3 H2O + Al2O3 3H2O) rămâne ca reziduu. Spre deosebire de cuarţ. din punct de vedere chimic SiO2 în stare aproape pură.ortoclazi.Geotehnică 27 . rămâne ca un reziduu al alterării chimice a tuturor rocilor care conţin silice (SiO2). gresie etc. În stare pură este incolor sau alb.).3. conducând la formarea de minerale argiloase. cu menţinerea compoziţiei chimice) sunt compuse din aceleaşi minerale ca şi roca de bază. Apar în două varietăţi: . a) Pământurile formate prin dezagregare fizică (modificarea dimensiunilor fragmentelor de rocă. îndeosebi când aceasta conţine CO2. În zone de climat moderat. având compoziţia chimică NaAlSi3O8. 1.plagioclazi. Are rezistenţe mecanice mari. este mineralul cel mai răspândit în natură. care intră şi în alcătuirea pământurilor.5 g/cm3) sunt caracteristice pentru rocile cele mai grele din scoarţă. Deşi sunt cunoscute în jur de 2000 minerale. proces numit caolinizare.1. Feldspaţii sunt silicaţi dubli de Al şi un metal alcalin. magnezitul şi sideritul. proces numit laterizare. Unele dintre acestea. maro.3. Se recunoaşte uşor Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Principalele varietăţi sunt: mica albă (muscovit) şi mica neagră (biotit). deseori însă diverşi oxizi îl colorează în galben. Aproape inert din punct de vedere chimic. Principala caracteristică este clivajul după seturi de plane ortogonale. numite minerale primare. Având o densitate mare (3. clivează după două seturi de plane oblice. Carbonaţii sunt componenţi importanţi ai rocilor sedimentare şi a multor pământuri. cele mai multe roci comune pot fi descrise în termenii câtorva zeci de minerale. Muscovitul este stabil chimic. dar apar în cantintate limitată în majoritatea pământurilor. Mg şi Fe. lăsând ca părţi insolubile anumite minerale argiloase.Capitolul 1. Biotitul este alterat lent de către apa conţinând CO2. prin alterare mecanică produce mici foiţe uşor de recunoscut în nisipuri. feldspaţii sunt instabili chimic şi relativ uşor solubili în apă.) precum şi al multor roci (granit. produc prin alterare unele minerale argiloase. pietrişuri etc. cenuşiu. . vor fi pe scurt prezentate în cele ce urmează. Noţiuni generale despre roci 1. conducând la plăcuţe cu luciu caracteristic. unele minerale primare se transformă în minerale secundare sau minerale argiloase. Combinat cu unul sau mai mulţi oxizi formează silicaţi. Se întâlneşte atât în stare cristalină cât şi amorfă şi reprezintă principalul mineral al pământurilor necoezive (nisipuri. Mineralele fero-magnetice formează un grup de silicaţi bogaţi în Mg şi oxizi de Fe. un compus de KalSi3O8 şi NaAlSi3O8. Micele sunt silicaţi hidrataţi complecşi de Na. formând aproape 60% din scoarţa terestră. densitate mare. Al.

Magnezitul (MgCO3) este un mineral alb. Oxidul fieros (FeO). deseori prin precipitare. dar ceva mai dur. sticlos. Particulele formate de aceste minerale sunt extrem de mici. conferă pământurilor coezive proprietăţile specifice şi anume plasticitatea. − felul cum se asociază lamelele pentru a forma particulele de minerale argiloase. Oxizii feros şi feric sunt întâlniţi. Diferenţa între minerale este dată de: − felul cum se asociază între ele orizonturile tetraedric şi octaedric pentru a forma lamelele structurale. Structura cristalină a mineralelor argiloase a fost recunoscută în anii '20 ai secolului XX prin analiza spectografică folosindu-se razele X. un minereu de fier important. întâlnit în multe roci şi pământuri. O concentraţie de 1% a unui oxid de fier este suficientă pentru a colora intens pământul.002 mm) şi având forma de foiţe sau plăcuţe. Asocierea de octaedri formează un orizont care se reprezintă simbolic printr-un dreptunghi. oxidul feric în siderit. oxidul feric (Fe2O3) se formează într-un mediu bogat în oxigen. în special pH-ul soluţiei ambientale. Noţiuni generale despre roci prin reacţia cu acizi. coeziunea şi contracţia – umflarea. 1.3. 1.Capitolul 1. Dolomitul (MgCO3) este foarte asemănător calcitului. Solubil în apa care conţine CO2 este îndepăratat ca bicarbonat şi depozitat altundeva. cu o suprafaţă specifică mare (valori mari ale raportului între suprafaţa laterală şi masă). Sideritul (FeCO3) este un important minereu de fier. uneori ca produs de alterare al mineralelor fero-magnetice. determină tipul de mineral format. . Asocierea de tetraedri formează un orizont la care atomii de oxigen de la bază aparţin concomitent la doi tetraedri. este de culoare roşu închis (de unde şi numele de hematit). cu dimensiuni coloidale (< 0. caracterizat prin culoare albăstruie-verzuie. de culoare maronie-gălbuie. Nu este la fel de sensibil la acizi şi nici la fel de solubil în apă.Geotehnică 28 . S-a evidenţiat astfel că în reţeaua cristalină a mineralelor argiloase se întâlnesc două unităţi structurale de bază. se formează într-un mediu cu deficit de oxigen. în contact intens cu aerul şi apa se transformă: oxidul feros în oxid feric. numit magnetit. într-un sens mai general.2. care este un oxid feros-feric (Fe3O4). Întrucât toate derivă esenţial din aceleaşi minerale de bază. într-un mineral de culoare închisă.9) cu atomi de siliciu în centru şi atomi de oxigen în colţuri. Orizontul de tip tetraedru se reprezintă simbolic printr-un trapez. Aceşti oxizi nu sunt stabili. magneziu şi fier. MINERALE ARGILOASE Se formează în principal prin alterarea chimică a feldspaţilor şi micelor şi reprezintă constituenţii de bază ai argilelor sau. ai clasei de pământuri coezive. mineralele argiloase sunt silicaţi complecşi hidrataţi de aluminiu.Unitatea de tip tetraedru (Fig. de asemenea. prezent în majoritatea pământurilor ca agent de colorare. 1. Din punct de vedere chimic. . se consideră că factorii de mediu. Oxizii de fier sunt principalii ingredienţi de colorare ai pământului. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . chiar şi în cantităţi mici.10) cu atomii de aluminiu (Al) în centrul şi gruparea OH în colţuri.Unitatea de tip octaedru (Fig. Prezenţa mineralelor argiloase.

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

Figura 1.9. Unitate de tip tetraedru

Figura 1.10. Unitate de tip octaedru

CAOLINITUL este un mineral bistrat provenit din degradarea feldspaţilor într-un mediu predominant acid. Lamela bistrat (Fig. 1.11) rezultă prin asocierea unui strat tetraedric cu unul octaedric. Două lamele succesive pun faţă în faţă atomii de oxigen (O) ai tetraedrilor cu atomii de (OH) de la gruparea octaedrică; cu toate că au aceiaşi sarcină electrică O2-, (OH)- ei au naturi diferite; se realizează o legătură hidrogenică între atomii de (O) şi cei de (OH), o legătură puternică între pachetele succesive (Fig. 1. 12). De aceea, reţeaua cristalină a caolinitului este rigidă, toate proprietăţile legate de prezenţa apei în pământ sunt mai reduse la pământurile caolinitice (de exemplu contracţia şi umflarea). Pachete de circa 100 lamele bistrat formează o particulă cu grosime de 500 -1000 Å (fig. 1.12 a), raportul între diametru-grosime fiind de 10 – 20. MONTMORILLONITUL este un mineral tristrat format într-un mediu alcalin, îndeosebi când e bogat în Mg prin alterarea unor minerale fero-magnetice. Şirurile de atomi ale lamelelor aflate faţă în faţă sunt identice, (atomi de O2-) ceea ce face ca legătura dintre lamele să fie foarte slabă şi instabilă iar montmorillonitul să se desfacă lesne în particule foarte mici, cu grosime de 10-30 Å şi un raport diametru/grosime de ordinul 200-400. (Fig. 1.13). La montmorillonit, cca 15% din atomii de Si ai unităţilor tetraedrice sunt înlocuiţi cu ioni de Al 3+, iar unii ioni de Al 3+ ai unităţilor octoedrice sunt înlocuiţi cu ioni de Mg2+ şi Fe2+. Aceste substituţii au drept rezultat o sarcină electrică negativă, astfel încât moleculele de apă sunt atrase şi pătrund între lamele, tinzând să le îndepărteze. De aceea, reţeaua cristalină a montmorillonitului este extensibilă, iar toate proprietăţile legate de prezenţa apei sunt foarte pronunţate (plasticitate, contracţie şi umflare).
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 29

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

Figura 1.11. Lamela bistrat a caolinitului

Figura 1.12. Lamelă tristrat

ILLITUL este tot un mineral tristrat, format prin degradarea micelor în condiţii marine, dar la care înlocuirea atomilor de Si4+ cu atomii de Al3+ este mai intensă conducând la o sarcină negativă compensată în cea mai mare parte de ioni de K+ neînlocuibili şi care asigură o legătură mai puternică între lamele (Fig. 1.14). Din punct de vedere al proprietăţilor în raport cu apa, illitul se află între caolinit şi montmorillonit. Moleculele de apă pătrund mai greu între lamele decât în cazul montmorillonitului. Grosimea particulelor de illit de 200-300 H iar raportul diametru grosime este de ordinul 20-50 (Fig. 1.14).

Figura 1.13. Montmorillonit Figura 1.14. Illit

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 30

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

1.4. SARCINA ELECTRICĂ I CAPACITATEA DE SCHIMB A MINERALELOR ARGILOASE
Particulele de argilă sunt foarte mici şi au formă de foiţă. Cu cât o particulă este mai mică şi mai aplatisată, cu atât mai mare îi este suprafaţa. Raportul dintre suprafaţă şi masă se defineşte drept suprafaţa specifică (Ss) a pământului. Fie un cub de material solid cu latura d, mm, şi o greutate specifică γs . Suprafaţa = 6d2 mm2 Masa = d3 γs 10-3 g Suprafaţa specifică Ss = 6x103/d γs, mm2/g = 6x10-2/d γs, m2/g

(1.3)

O expresie similară este valabilă şi în cazul sferelor. Aplicând relaţia (1.3) la diferite pământuri pentru care se admite aceiaşi valoare a lui γs = 2,65 g/cm3 , se obţin următoarele rezultate: - o granulă de nisip cu diametrul de 1 mm: Ssp = 2,3· 10-3 m2/g Pentru o foiţă ipotetică de argilă, cu masa de 1g şi grosimea de 0,002 mm, suprafaţa specifică este: - montmorillonit 800 m2/g 80 m3/g - illit - caolinit 20 m3/g Suprafaţa specifică este invers proporţională cu mărimea particulelor pământului. O masă de pământ formate din multe particule mici va avea o suprafaţă specifică mai mare decât aceiaşi masă formată din particule mai mari. De asemenea, sunt de aşteptat umidităţi mai mari la pământurile fine decât la pământurile grosiere, celelalte caracteristice precum porozitatea sau structura fiind identice. Mineralele argiloase au o sarcină electrică negativă, care poate fi atribuită următorilor factori: - siliciul din orizontul tetraedric este înlocuit cu aluminiu sau alţi ioni de valenţă inferioară; magneziul şi fierul pot înlocui aluminiul din orizontul octaedric; acest proces este denumit substituţie izomorfă; - în cristalele ideale, sarcinile pozitive şi negative se echilibrează. Totuşi, la muchiile orizonturilor, continuitatea structurii este ruptă, conducând la sarcini neechilibrate. De regulă, aceste legături rupte produc o sarcină netă negativă pentru particula de argilă, dar în lungul muchiilor rupte apar deseori concentraţii locale de sarcini pozitive; - disocierea hidrogenului din hidroxili expuşi în lungul muchiilor rupte, dacă argila se află într-o soluţie alcalină. Plăcuţele de argilă încărcate negativ creează în jurul lor un câmp electric. Sarcinile negative ale argilei sunt echilibrate prin cationi, cum sunt Na+ şi Ca2+. Aceştia sunt reţinuţi (adsorbiţi) de argilă prin atracţie electrostatică. Dacă particula de argilă este înconjurată de apă, cationii vor avea o mobilitate considerabilă la distanţe mari de argilă, dar vor fi puternic reţinuţi la distanţe mici. Plăcuţa de argilă încărcată negativ şi norul de cationi încărcaţi pozitiv sunt numite dublul strat difuz, sau mai pe scurt, dublul strat (Fig. 1.15). Concentraţia de cationi descreşte cu distanţa faţă de particule, în timp ce concentraţia de anioni creşte (Fig. 1.16). La o anumită distanţă, potenţialul electric ψ al particulelor este complet satisfăcut de cationii din dublul strat (Fig. 1.17).

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 31

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

Figura 1.15

Figura 1.16

Figura 1.17

Pentru o particulă dată, cu un potenţial electric dat, grosimea stratului de cationi depinde în principal de valenţa şi de concentraţia cationilor: o creştere a valenţei (Fig. 1.18 a) sau o creştere a concentraţiei (Fig. 1.18 b), va conduce la o reducere a grosimii stratului. De asemenea, o creştere a temperaturii va conduce la o diminuare a grosimii stratului. Dimpotrivă, o creştere a constantei dielectrice a soluţiei, va conduce la o creştere a grosimii stratului (Fig. 1.18 c). Ionii cei mai frecvenţi întâlniţi în pământurile argiloase din regiunile temperate sunt Ca++, Mg++, K+, Na+ şi H+. Întrucât natura ionilor adsorbiţi influenţează proprietăţile unui anumit pământ, argilele sunt uneori clasificate în concordanţă cu ionul lor predominant: argile calcice, argile magnezice, argile potasice, argile sodice, etc. Argilele calcice şi magnezice sunt în mod normal întâlnite ca sedimente de apă dulce. Argilele potasice şi sodice sunt produsele depunerii în apa mării sau unei saturări ulterioare cu asemenea apă. Argilele hidrogenice sunt de obicei rezultatul unei spălări prelungite cu apă pură. Abilitatea unor minerale argiloase de a adsorbi ioni este denumită capacitate de schimb. Se măsoară în mili echivalenţi pentru 100 g de material uscat (meq/100g), unde 1 meq = 10-3eq iar 1eq = 6x1023 este numărul lui Avogadro (numărul de sarcini electronice în mod echivalent la 1 gram de hidrogen). Capacitatea de schimb a mineralelor argiloase depinde în principal de compoziţia chimică a mineralului. Totuşi, ea este afectată de pH-ul soluţiei ambientale. Mărimea particulelor influenţează capacitatea de schimb deoarece afectează suprafaţa specifică şi numărul de legături rupte ale cristalelor individuale. Cu cât particulele sunt mai fine, cu atât capacitatea de schimb este mai mare. Capacitatea tipică de schimb de cationi a principalelor tipuri de minerale argiloase la pH = 7 (în meq/100 gr) este: Caolinit 5 -10 Illinit 30 – 40 Montmarillonit 50 – 150 Există o diferenţă în privinţa fermităţii cu care diferiţi ioni de schimb sunt reţinuţi de diferite minerale. În general, ionii hidrataţi polivalenţi şi mai mici sunt reţinuţi mai puternic decât ionii hidrataţi monovalenţi. Cationii pot fi dispuşi în ordinea aproximativă a abilităţii de înlocuire. Ordinea specifică depinde de tipul de argilă, de ionul care este înlocuit şi de concentraţia diferiţilor ioni în apă.
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 32

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

a)

b)

c) Figura 1.18

În ordinea creşterii puterii de înlocuire ionii se dispun: Li+ < Na+ < H+ < K+ < Mg++ < Ca++ < Al+++ Rezultă că ionii hidrataţi mai mici ajung mai aproape de particulă, formează straturi mai dense şi, astfel, sunt mai eficienţi în reducerea potenţialului creat de sarcina electrică a particulelor. Aceasta explică efectul important pe care natura ionilor adsorbiţi îl poate avea asupra proprietăţilor argilelor. Pe acest fapt se bazează principiul stabilizării chimice a pământurilor argiloase prin schimbul de cationi. Efectuarea schimbului de cationi este ilustrat prin reacţiunea simbolică arătată în fig.1.19. Adăugarea clorurii de calciu la o argilă sodică duce la înlocuirea sodiului prin calciu.

Figura 1.19

Un exemplu de tratament prin înlocuirea Na de către Ca pentru a reduce în mod semnificativ capacitatea unei argile sodice montmorillonitică, se adaugă var (CaOH). Schimbul de baze poate avea loc şi în condiţii naturale. Astfel, o argilă marină sodică supusă percolării cu apă dulce se poate transforma treptat într-o argilă hidrogenică. Un proces opus poate avea loc.
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 33

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

1.5. INTERACŢIUNEA DINTRE APĂ I MINERALELE ARGILOASE
Pământurile argiloase sunt puternic influenţate de prezenţa apei. Particulele de argilă sunt aproape întotdeauna hidratate în natură, există strate de apă care înconjoară fiecare particulă. Această apă este denumită apă adsorbită. Sunt mai mulţi factori care explică modul în care apa este adsorbită de particula de argilă. În primul rând, cu toate că molecula de apă este neutră din punct de vedere electric, centrele celor două sarcini electrice nu coincid. Molecula de apă formează astfel un dipol (Fig.1.20) care este atrasă electrostatic de suprafaţa particulei de argilă. În al doilea rând, apa este atrasă de particula de argilă prin legătura hidrogenică: hidrogenul din apă este atras de oxigenii sau de hidroxilii de la suprafaţa particulei. Cel de al treilea factor: suprafaţa încărcată negativ a particulei de argilă atrage de asemenea cationii din apă. Întrucât toţi cationii sunt într-o anumită măsură hidrataţi, în funcţie de ion, cationii contribuie de asemenea la atragerea apei de către suprafaţa argilei (Fig. 1.21).

Figura 1.20

Figura 1.21

Atracţia apei de către particula de argilă este foarte puternică în apropiere de suprafaţă şi se diminuează cu distanţa de la suprafaţă. Moleculele de apă aflate nemijlocit la suprafaţa apei sunt foarte puternic reţinute şi orientate. Date experimentale arată că proprietăţile şi comportarea apei adsorbite diferă de cele ale apei obişnuite, astfel: - vâscozitatea apei adsorbite creşte cu apropierea de suprafaţa particulei încărcată electric, ajungând să fie de 100 ori mai mari decât a apei; - densitatea creşte până la1,40 g/cm3; - constanta dielectrică se reduce până la o zecime din cea a apei obişnuite; - temperatura de îngheţ coboară la – 40° ... – 50° C. - nu fierbe la 100 C dar poate, în cazuri extreme, să se transforme în vapori ai apei normale la temperaturi de 650° ... 700° C. Studii recente arată că apa adsorbită ar putea fi privită ca o apă polimerizată cu aparenţa şi consistenţa unei vaseline. Apa adsorbită poate fi astfel vizualizată ca o substanţă care înconjoară particulele de argilă şi care se extinde până la limita de anulare a câmpului electric generat de particule. Întrucât moleculele de apă înconjoară permanent particulele, acestea nu ajung niciodată în contact direct una cu cealaltă, ci interacţionează doar prin intermediul forţelor de atracţie şi de respingere de natură fizică-chimică. Grosimea stratului de apă adsorbită depinde de aceiaşi factori ca şi grosimea stratului de cationi. O reducere a grosimii stratului de apă adsorbită se obţine prin schimbarea ionilor din soluţie
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 34

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

cu ioni de valenţă superioară sau prin creşterea concentraţiei de ioni sau prin creşterea temperaturii. Un efect similar se obţine prin reducerea valorii pH (creşterea acidităţii soluţiei). În figura 1.22 sunt arătate dimensiunile relative ale straturilor de apă adsorbită ale unui montmorillonit sodic (fig. 1.22 a) şi ale unui caolinit sodic (fig. 1.22 b).

a)
Figura 1.22

b)

Grosimea apei adsorbite este aproximativ aceiaşi, dar din cauza diferenţelor de mărime montmorillonitul are o activitate mult mai mare, o mai mare plasticitate şi mai mare capacitate de contracţie – umflare.

1.6. PLASTICITATEA I COEZIUNEA. CONSISTENŢA
Plasticitatea se defineşte în mod obişnuit drept capacitatea unei substanţe de a suferi modificări de formă sub acţiunea forţelor exterioare fără a se rupe sau a manifesta modificări importante ale volumului. Coeziunea denotă acea componentă a rezistenţei substanţei care nu se datorează forţelor exterioare aplicate. Două experienţe simple dovedesc că atât plasticitatea cât şi coeziunea pe care le manifestă pământurile argiloase se datorează prezenţei în structura lor a apei adsorbite: – se usucă o probă de argilă şi se transformă în pudră prin mojarare; prin amestecare cu apă pudra se transformă într-o pastă care manifestă atât plasticitate cât şi coeziune (există atât particulele de argilă încărcate electric cât dipolii de apă); amestecând pudra cu un lichid nepolar, ca de exemplu tetraclorura de carbon (CCl4), se obţine doar o suspensie, plasticitatea şi coeziunea nu se manifestă (există particule de argilă încărcate electric, dar lipsesc dipolii de apă). – se aduce o probă de cuarţ la gradul de fineţe al particulelor de argilă; indiferent cât de fine ar fi particulele, prin amestecare cu apă nu se obţine pastă care să manifeste plasticitate şi coeziune (există dipolii de apă, dar lipsesc particulele încărcate electric). În concluzie, doar mineralele argiloase active în raport cu apa pot conferi pământurile plasticitate şi coeziune. În funcţie de prezenţa acestor proprietăţi, pământurile se clasifică în două mari categorii: – pământurile coezive, care sunt şi pământuri plastice – pământuri necoezive, care sunt şi pământuri neplastice. Limitele de plasticitate ale pământurilor coezive O masă de nisip îşi schimbă puţin modul cum se prezintă şi cum răspunde la încărcări, dacă îşi schimbă umiditatea. Dimpotrivă, variaţiile de umiditate ale unui pământ coeziv, de pildă o argilă
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 35

Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci

coloidală, conduc la modificări profunde ale comportării. La umidităţi mari, o argilă tipică formează un noroi care, practic, nu are rezistenţă la forfecare şi se comportă ca un lichid vâscos. Lăsat să se usuce, materialul devine plastic, adică se poate modela în orice formă fără să crape. Când uscarea continuă, aceiaşi argilă se va modela tot mai greu, iar la o anumită umiditate modelarea devine imposibilă, fără să apară crăpături. În acel punct, pământul încetează de a mai fi plastic şi devine semi-solid, având rezistenţă la forfecare mare dar continuând să manifeste contracţie prin uscare. În final, procesul de uscare va duce pământul la punctul în care contracţia încetează, iar comportarea substanţei este a unui adevărat solid, cu volum stabil şi o rezistenţă mare. În figura 1.23 este arătată diagrama de corelare între umiditatea w şi volumul V, care defineşte diferitele stări ale pământului argilos, de la starea de lichid vâscos la starea de corp solid, pe măsura reducerii umidităţii. Diferitele stări prin care trece pământul se definesc drept stări de consistenţă. Tranzaţia de la stare de lichid la starea plastică şi apoi la starea de semi-solid şi solid se produce la anumite umidităţi caracteristice, numite limite de plasticitate sau limitele lui Atterberg.

Figura 1.23

Limita de lichiditate, wL, care face trecerea de la starea curgătoare la starea plastică, este umiditatea minimă de la care pământul curge sub propria-i greutate (o pastă de pământ având w ≥ wL ia forma vasului în care este aşezată). Limita de plasticitate, wP, care face trecerea de la starea plastică la starea de corp semi-solid, este umiditatea minimă la care pământul se mai comportă cu un corp plastic. Sub limita de plasticitate se situează limita de contracţie, care face trecerea de la starea de corp semi-solid la cea de corp solid şi este umiditatea sub care nu se mai produce micşorarea volumului odată cu reducerea umidităţii. Limitele de plasticitate se determină în laborator pe paste confecţionate din pământul de analizat. De aceea, determinarea lor nu comportă folosirea unei probe netulburate de pământ, sunt suficiente probe tulburate sau remaniate. Determinarea limitelor de plasticitate − metoda cilindrilor de pământ; − metoda mediilor absorbante. Metoda cilindrilor de pământ: Se determină umiditatea minimă la care un pământ poate fi modelat sub formă de cilindri de 3 ... 4 mm diametru şi 40 ... 50 mm lungime prin rulare cu palma pe suprafaţa plană a unor plăci de sticlă mată sau de marmură (Fig. 1.24).
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 36

operaţia de presare continuă până când. cu diametrul interior de 50 mm şi grosimea de 2 mm. Fiecare disc este pus între două benzi de tifon şi apoi între 20 hârtii de filtru. Din proba de pământ adusă prin amestecare cu apă sub formă de pastă plastic moale se umplu cca. Apoi. Se confecţionează astfel trei discuri de pastă. cu ajutorul unei manivele.300 daN. punând discul de pământ pe o sticlă de ceas şi apăsând cu mâna. se aşează o pastă omogenă din pământul analizat. Pentru fiecare probă de pământ se fac trei determinări paralele pe câte 5 cilindri (cca. Metoda mediilor absorbante. nivelându-se cu un cuţit. cilindrii se fisurează şi se separă în bucăţi. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . se produce crăparea discurilor. Se consideră că pasta are o umiditate egală cu limita de lichiditate când dâra se închide pe 12 mm după 25 de căderi ale cupei. Într-un inel metalic. se închide pe 12 mm lungime după 25 de căderi ale cupei de la înălţimea de 10 mm. prin pierdere de apă. În caz contrar. Pentru a evita un număr mare de încercări. echivalentă unei presiuni de 65. N. Dacă la grosimea de 3 . materialul se reamestecă şi se rulează din nou până când. cu o frecvenţă de 120 căderi pe minut. Pentru fiecare pământ se fac trei determinări paralele pe câte trei discuri. necesare pentru închiderea dârei pe 12 mm.25) constă dintr-o cupă de alamă care. ale cupei. 1. 4 mm cilindrii rămân bine legaţi şi nu crapă. Noţiuni generale despre roci Figura 1. la apăsare. Formarea prin rulare a cilindrilor de pământ Din pământul supus analizei se pregăteşte o pastă bine omogenizată. 2/3 din cupă. se determină umiditatea discului care se ia drept limită de plasticitate.5 daN/cm2. din care. este liniară. Se consideră că timpul de eliminare a apei a fost suficient dacă. 10 . cu o spatulă standardizată se efectuează în material o tăietură adâncă până la fundul cupei. în cupa unui aparat special.Capitolul 1. Pachetul format din cele trei discuri cu hârtiile de filtru (mediile absorbante) se aşează într-o presă sub o sarcină de 1. discul crapă. În acest caz.Geotehnică 37 .. Determinarea limitei de lichiditate: Metoda cu cupa: Metoda constă în determinarea umidităţii la care o tăietură făcută în pământul adus în stare de pastă omogenă. În acest moment se determină umiditatea.15 g material pentru fiecare determinare) luându-se ca limită inferioară de plasticitate media aritmetică a rezultatelor obţinute.. prin rulare se formează cilindri de pământ. luându-se ca limită de plasticitate media aritmetică a rezultatelor. consistentă. operaţia se repetă. timp de 30 minute. se are în vedere faptul că într-o reprezentare semilogaritmică relaţia dintre umiditatea pastei şi numărul de căderi. Aparatul (Fig. poate fi ridicată şi lăsată să cadă de la o înălţime de 10 mm pe un postament de ebonită.24. rezultatul obţinut reprezentând limita inferioară de plasticitate.

se introduce într-un pahar care se umple fără a se lăsa goluri. Se consideră că pasta are o umiditate egală cu limita de lichiditate atunci când conul pătrunde pe 10 mm. Umiditatea corespunzătoare la 25 de căderi. Pentru fiecare probă de pământ se fac două determinări paralele. Figura 1. cu condiţia ca diferenţa între cele două determinări să nu depăşească următoarele valori: la argile 3%. Se aşează conul la suprafaţa probei şi se lasă să pătrundă prin greutate proprie.Capitolul 1.25. Metoda cu conul: Se foloseşte un con din oţel inoxidabil. luând ca rezultat media lor aritmetică. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . nivelându-se cu un cuţit.27. Aparat pentru determinarea limitei superioare de plasticitate În consecinţă. determinându-se la fiecare încercare umiditatea probei şi numărul de căderi. 1.26. o masă de 76 grame (Fig. limita superioară de plasticitate.26). Con standardizat pentru aflarea limitei superioare de plasticitate Proba de pământ. Noţiuni generale despre roci Figura 1. împreună cu contragreutăţile care-i asigură stabilitatea.27). cu unghiul la vârf de 30o şi înălţimea de 25 mm având. se determină prin interpolare grafică (Fig. Determinarea prin interpolare a limitei superioare de plasticitate Figura 1.5 % şi la nisipuri argiloase 2 %. la argile nisipoase 2. 1. adusă sub formă de pastă plastic moale.Geotehnică 38 . sunt suficiente două încercări asupra a două probe de consistenţe diferite.

Capitolul 1. Mărimea lui IP este o caracteristică importantă pentru recunoaşterea şi clasificarea pământurilor argiloase (criteriul granulometric este imprecis pentru aceste pământuri. între 20 şi 40%. mai ales când procentul de părţi fine coloidale. Indicele de plasticitate. Dacă se stabileşte relaţia între limita de lichiditate şi indicele de plasticitate. deşi ocazional poate fi chiar 100%. Activitatea argilelor a fost definită de Skempton prin indicele de activitate A care are expresia I A= P d unde: IP este indicele de plasticitate. IP depinde de conţinutul de fracţiune argilă (sub 0.002 mm) şi tipul pământului acesteia. 1. Un IP mai mare de 50 indică o plasticitate mare. este mare).002 mm) (Fig. Factorii de care depinde IP sunt: − compoziţia mineralogică a pământurilor (pământurile bogate în montmorillonit au IP mai mare decât cele bogate în caolinit).002 mm.28) Pământurile cu IP sub 10 indică o foarte redusă plasticitate. Valori mari ale limitei de lichiditate pot fi de regulă atribuite prezentei. Figura 1.29). cu atât IP este mai mare. domeniul uzual fiind între 30 şi 60% dar uneori poate atinge chiar 900 %.28 Diagrama este împărţită în 4 zone de linia A având ecuaţia IP = 0. Noţiuni generale despre roci Limita de plasticitate pentru cele mai multe pământuri se situează într-un interval relativ restrâns de umidităţi. În acest scop se foloseşte diagrama lui Casagrande (Fig. Valori mari ale limitei de plasticitate indică prezenţa unor carbonaţi sau materii organice în pământ.73 (wL – 20%) şi de verticala dusă în dreptul lui wL = 50%. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 39 . − compoziţia granulometrică . iar d procentul de particule cu d < 2 µ. sub 0. Limita de lichiditate variază mult în funcţie de tipul de pământ. S-a observat că punctele reprezentând valorile wL şi IP pentru pământuri de aceeaşi origine şi din acelaşi loc determină în diagramă o linie dreaptă aproximativ paralelă cu dreapta A. Variaţia limitelor de plasticitate cu procentul a de părţi fine (sub 0. 1. diferenţele ce apar între pământuri se datorează diferenţei între tipurile de argile. IP I P = wL − wP IP exprimă cantitativ plasticitatea pământului.cu cât un pământ este mai bogat în părţi fine.

25 − active A > 1.75 − normale 0.Caolinit 0.8 la 1.Capitolul 1. Se definesc trei stări de consistenţă: − stare tare pentru IC ≥ 1 − stare plastică pentru 0 < IC < 1 − stare curgătoare pentru IC < 0 Pentru un pământ dat. În schimb.wP se împarte în patru sub-intervale. intervalul wL .2 În funcţie de A. 1.5 . Deoarece majoritatea pământurilor sunt în stare plastică. faţă de limitele de plasticitate. argilele se clasifică în: − inactive A < 0.75 < A < 1.25.Na – montmorillonit 7. w şi deci consistenţa pot varia în limite largi (Tab. wP şi wL pot fi privite drept nişte constante.Illit 0.Geotehnică 40 .5 . Consistenţa pământurilor argiloase Consistenţa exprimă starea fizică a pământurilor coezive şi depinde de conţinutul de apă.3 la 0. Noţiuni generale despre roci Figura 1. Starea de consistenţă se exprimă cantitativ cu ajutorul indicelui de consistenţă IC: IC = wL − w wL − w = wL − wP IP Mărimea lui IC este funcţie de poziţia relativă a umidităţii pământului analizat.29.2).0 .Ca – montmorillonit 1. Se definesc următoarele stări de consistenţă în funcţie de poziţia relativă a lui w faţă de wL şi Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Diagrama lui Casagrande Indicii de activitate pentru diferite minerale argiloase sunt: .

se determină pe probe w −w remaniate. pot apare erori la aprecierea stării de consistenţă pe baza lui IC. este necesar ca starea de consistenţă să se aprecieze şi pe alte căi.30) constă dintr-o tijă centrală terminată cu un vârf conic şi dintr-o ţeavă exterioară. notată Rpc. De aceea. Limitele de plasticitate wL şi wP. care sunt distruse prin remanierea probei. se înfige apoi ţeava exterioară. apropiate de wL. De regulă. de felul legăturilor de cimentare. La determinarea lui IC pe baza limitelor de plasticitate cu expresia I C = L nu se IP ţine seama de influenţa legăturilor structurale. care să nu altereze structura pământurilor. fără ca starea de consistenţă să fie redusă (deoarece în stare naturală există legături care. IC astfel calculat exprimă consistenţa unei paste fără legături structurale. Se obţine o diagramă de penetrare statică.50 ÷ 0. Un penetrometru static (Fig. IC 0 ÷ 0. faţă de care se determină poziţia lui w natural şi IC. Penetrarea statică se efectuează cu aparate de teren numite penetrometre statice. umidităţile pot fi mari.25 0. se înfige de obicei tija centrală.75 ÷ 1.75 0. Aprecierea consistenţei pe baza încercărilor pe teren Se pot utiliza datele obţinute prin penetrare statică. care exprimă variaţia cu adâncimea a celor două Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 1.25 ÷ 0. cum sunt încercările in situ (pe teren) sau încercările de laborator pe probe netulburate.50 0. 1. înregistrându-se mărimea totală a forţei de frecare pe manta (suprafaţa laterală). Acestea se înfig în pământ simultan sau succesiv printr-un efort continuu de apăsare exercitat prin intermediul unor prese hidraulice. Noţiuni generale despre roci w P.00 pământ foarte moale pământ moale pământ consistent pământ vârtos Tabelul 1. de umiditate egală cu umiditatea naturală a pământului.Geotehnică 41 . La pământurile la care legăturile structurale sunt importante. Uneori. la determinarea lui wL au fost distruse). înregistrându-se rezistenţa opusă de pământ la înaintarea conului.2 Cunoaşterea lui IC este importantă deoarece în tabelele de presiuni convenţionale de calcul pentru pământuri argiloase şi prăfoase valorile sunt date în funcţie de n % şi de IC. notată FM .

În funcţie de adâncimea de înfigere a conului. Noţiuni generale despre roci mărimi.31). Pusă în corelare cu coloana stratigrafică recunoscută printr-un foraj apropiat. Schema penetrometrului static Figura 1. Rpc şi FM.Geotehnică 42 . Un alt tip de încercare îl constituie încercarea la compresiune monoaxială (compresiune cu deformare laterală liberă) (Fig. Rpc. Se confecţionează din pământ netulburat probe cilindrice care Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 1. se apreciază starea de consistenţă. Diagrama de penetrare statică Aprecierea stării de consistenţă pe baza încercărilor de laborator pe probe netulburate O încercare se poate face cu acelaşi con care a servit la determinarea limitei de lichiditate.30. În vederea aprecierii stării de consistenţă. Figura 1. (Fig. compacte. diagrama de penetrare statică permite detectarea imediată a zonelor mai slabe sau. 1.32). 1. cu deosebirea că se lasă conul să se înfigă prin greutate proprie nu în pastă ci într-o probă cilindrică din pământul cu structura naturală. dimpotrivă. se utilizează valorile rezistenţei pe con. a stratelor tari.31.

00 3 ...... 3 1. un pământ este identificat ca moale dacă poate fi modelat printr-o apăsare uşoară cu degetul. .00 7 . dar este suficient de umed pentru a fi din nou Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .23 . 100 20 . Noţiuni generale despre roci se supun comprimării pe direcţie verticală.Geotehnică 43 b... 9 0. 1..00 . d.Capitolul 1.... dar poate fi rulat cu palma pentru a forma cilindraşi cu grosimea de 3 mm fără a se rupe sau sfărâmiţa.3... un pământ este identificat ca foarte moale dacă iese printre degete atunci când este stors în mână.... un pământ este identificat ca fiind consistent dacă nu poate fi modelat cu degetele..25 > 10 - Starea de consistenţă Tare Vârtos Consistent Moale Foarte moale Curgător Pe teren Penetrare statică Rpc [daN/cm2] > 100 50 ...50 .. un pământ este identificat ca tare dacă se rupe şi fărâmiţează când este rulat pentru a forma cilindraşi cu grosimea de 3 mm. 20 2 .. În funcţie de valoarea presiunii qmax la care se produce ruperea. se apreciază starea de consistenţă... 0.. 10 < 0.00 2 .3 Tipul încercării În laborator Înfigerea conului Rezistenţa la compresiune de 76 g [mm] monoaxială qmax [daN/cm2] <2 > 2.. 7 0.....50 9 . Figura 1. c.32... 10 <2 Aprecierea rapidă a consistenţei printr-o încercare manuală (în conformitate cu SR EN ISO 14688-1:2004) a. Valorile caracteristice referitoare la diferitele încercări de teren şi de laborator pentru aprecierea stării de consistenţă sunt sintetizate în tabelul 1.. Încercarea monoaxială pentru determinarea stării de consistenţă a pământurilor Tabelul 1.. 2. 50 10 .

precum şi forţele electromagnetice de atracţie şi respingere dintre particule. granulele acestor pământuri se pot dispune în moduri foarte diferite. de la gura vasului.1.8.4) Gradul de îndesare este caracteristica de bază care defineşte starea pământurilor necoezive.Capitolul 1. pentru a deveni dominante la pământurile necoezive foarte fine. în cuprinsul masei pământului. cele exercitate de acţiunea apei şi aerului. În absenţa forţelor de tensiune superficială.e e max . ID = e max . Structura pământurilor este rezultatul modului de formare şi al sistemului de forţe de interacţiune dintre particule care se manifestă în cursul formării. un pământ este identificat ca foarte tare dacă este uscat şi are cu preponderenţă o culoare deschisă. Aceste forţe includ forţele gravitaţionale. dar se fărâmiţează sub apăsare. STRUCTURA PĂMÂNTURILOR Prin structura unui pământ se înţelege felul în care sunt distribuite şi orientate. STRUCTURA PĂMÂNTURILOR NECOEZIVE În pământuri necoezive forţele predominante care acţionează asupra unei particule sunt propria greutate şi forţele transmise direct de particulele vecine. cele trei faze-solidă. structurile afânate pot fi instabile. a căror importanţă creşte pe măsură ce se micşorează dimensiunile particulelor.7. În cursul procesului de sedimentare particulele se depun individual şi intră în contact cu cele anterior depuse. Dacă într-un vas se toarnă încet. lichidă şi gazoasă.7. Prin vibrare sau batere pot fi aduse într-o stare îndesată. emin şi e se defineşte gradul de îndesare ID. 1. e= Fie emax indicele porilor pentru starea cea mai afânată. pământurile necoezive se clasifică după cum se arată Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . o proprietate de bază a pământurilor este indicele porilor Vv Vs unde Vv este volumul porilor iar Vs este volumul părţii solide. exprimat în procente. După cum se va arăta la 1. Structura astfel rezultată se numeşte structură granulară şi este caracteristică pietrişurilor. În funcţie de condiţiile în care sa format depozitul. emin indicele porilor pentru starea cea mai îndesată şi e indicele porilor pentru o stare intermediară. modelat ca un bulgăre. conducând la densităţi diferite ale masei pământului. În funcţie de emax. o masă de nisip uscat se obţine o dispunere relativ afânată. Poate fi zgâriat cu unghia degetului mare. 1. necoezive. tensiunea superficială. nisipurilor precum şi prafurilor neplastice. Noţiuni generale despre roci e. În funcţie de ID.Geotehnică 44 . Nu mai poate fi modelat.e min (1. Urmează forţele de tensiune superficială.

Se lasă să pătrundă ţeava pe 15 cm (pentru a se depăşi zona în care pământul ar putea fi deranjat) apoi se numără loviturile (N) care se aplică pentru pătrunderea ţevii pe 30 cm. bila se scufundă în masa de nisip.33 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Figura 1. Noţiuni generale despre roci în Tabelul 1. care trebuie obţinut pe baza unei probe netulburate de pământ. 1. în anumite condiţii în stare de plutire.5 daN şi cade de la h = 75 cm. de exemplu introducând brusc o vergea în apropierea bilei.33). Dacă se produce un şoc. ID [%] de la 0 până la 15 de la 16 până la 35 de la 36 până la 65 de la 66 până la 85 de la 86 până la 100 Aplicarea relaţiei (1. Se aşează o bilă pe suprafaţa nisipului. imposibil de obţinut din foraje. practic. De aceea. Încercarea constă din înfigerea în pământ în interiorul găurii de foraj a unei ţevi φ 51 mm. În funcţie de N.4) pentru aprecierea stării de îndesare a unui strat de pământ presupune cunoaşterea indicelui porilor în stare naturală e. cu loviturile date de un berbec care are greutatea G = 63. se apreciază starea de îndesare: N<5 pământ foarte afânat 5< N < 15 pământ afânat 15< N < 30 pământ de îndesare medie 30< N < 50 pământ de îndesat N > 50 pământ foarte îndesat O particularitate a nisipurilor afânate este trecerea lor. Asemenea probe pot fi recoltate din sondaje deschise de mică adâncime (gropi.4 Tabelul 1. L = 76 cm.Capitolul 1. şanţuri) dar sunt. Fenomenul poartă numele de lichefiere şi poate fi evidenţiat prin următoarea încercare: Se ia un vas cu nisip saturat (acoperit cu apă) (Fig.4 Termen calificativ Foarte afânat Afânat Îndesare medie Îndesat Foarte îndesat Grad de îndesare. aprecierea stării de îndesare a straturilor de pământ necoezive se face pe baza rezultatelor încercărilor pe teren. Încercarea de penetrare standard (Standard Penetration Test – SPT) este o încercare de teren curent utilizată pentru aprecierea stării de îndesare a pământurilor necoezive.Geotehnică 45 .

34). valenţă. formarea unei structuri granulare nu este posibilă dar. există o infinitate de curbe R. − este independentă de natura mediului. definită de expresia K 3 . nivelul apei în tub creşte. Curbelor şi Α le corespunde curba rezultantă 1'. constantă dielectrică). − depinde de natura mediului în care are loc sedimentarea. Se anulează temporar contactele între particule (p > presiunea dată de greutatea proprie). negativ.Geotehnică 46 . STRUCTURA PĂMÂNTURILOR COEZIVE Asocierea particulelor de argilă şi a straturilor lor de apă adsorbită reprezintă baza fizică de formare a structurii pământurilor coezive. deoarece învelişul de apă legată este mare. d Forţa rezultantă netă . Forţa de respingere R este o forţă de natură electrostatică (Coulomb). Fie două particule de argilă aflate în suspensie (fig.suprafaţa pământului).2.pentru un d dat. − depinde de structura cristalină a particulelor. Caracteristici: − se anulează mai repede cu distanţa. deci de natura stratului difuz de cationi.7. − este variabilă. Înseamnă că în masa de nisip s-a dezvoltat o presiune hidrodinamică: p = γw ⋅h Sensul ei este de jos în sus (în direcţia de minimă rezistenţă . 1. forţă de natură electromoleculară. particulele distanţate între ele. A este o forţă de atracţie de tip Van der Waals. Noţiuni generale despre roci Dacă înainte de a se face încercarea. concentraţie. se introduce în vas un tub piezometric. datorată faptului că ambele particule au sarcini electrice de acelaşi semn. Predomină aşezarea „faţă în faţă” a particulelor. Caracteristici: − descreşte exponenţial cu distanţa d de la particulă. fiind influenţată de toţi factorii care determină variaţia cu distanţa faţă de particulă a potenţialului electric (temperatură. suma celor două forţe dă o valoare care determină modul cum se va produce sedimentarea. se depun în mod individual în straturi succesive paralele. 1. Întrucât forţa gravitaţională G este neglijabilă. Pentru acelaşi pământ. se constată că în momentul în care s-a produs şocul. Se Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 1. Forţa netă este forţă de respingere. Fie două curbe extreme: corespunde unei concentraţii minime de ioni în soluţie (forţă de respingere mare) corespunde unei concentraţii maxime de ioni în soluţie (forţă de respingere mică) 1 Pentru un pământ există o singură curbă A. pot rezulta o varietate de structuri specifice. forţele de respingere R şi de atracţie A şi forţele de tensiune superficială T. Forţele care le acţionează sunt: forţa gravitaţională G. pământul trece în starea de plutire. se comportă ca un lichid. Pe această bază s-a explicat lichefierea nisipurilor produsă în timpul unor cutremure. în funcţie de condiţiile generale fizico – chimice şi de semnul forţei rezultante dintre R şi A.

astfel încât acestea plutesc în masa de natură coloidală. Structura pământurilor influenţează comportarea pământurilor sub solicitări. se produce o compactare a pământului. tind să fie foarte îndesate. Figura 1. coeziune etc. Aceasta se întâmplă. caracteristică depunerilor în ape sărate.34 Învelişul mare de apă legată presupune o concentraţie scăzută de săruri. Atunci când procentajul de granule mari este atât de mare încât ele ajung în contact una cu cealaltă. Forţa netă este forţă de atracţie iar structura formată se numeşte structura de tip flocural. se caracterizează prin agregate de particule (fig. majoritatea pământurilor au structuri compozite. Structura de tip dispers este caracteristică apelor dulci. Se deosebesc două tipuri de asemenea structură. De aceea. la procentaje relativ mari. Un alt tip de floculare poate avea loc într-un mediu cu concentraţie redusă de săruri dar unde prezenţa unor urme de acizi organici în apă produce o concentraţie de … şi o valoare scăzută pH. datorită straturilor depuse deasupra. Se formează o structură muchie-pe-faţă. întrucât particulele mai fine umplu porii dintre particulele mari. 1. care au şi o granulozitate neuniformă.Geotehnică 47 . 1.34). comportarea masei devine în esenţă cea a unui pământ necoeziv (fig. Dacă procentajul de particule grosiere este relativ redus. de peste 70%. inactive. cu timpul. învelişul de apă legată se subţiază.35). pământul păstrează cele mai multe din proprietăţile argilelor coloidale (plasticitate. în mod normal. la un volum egal de goluri. stratul de pământ este foarte poros şi compresibil. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 1.Capitolul 1. Noţiuni generale despre roci formează o structură de tip dispers. Astfel.34). Pământurile având asemenea structură. Curbelor şi Α le corespunde curba rezultantă '. Flocularea faţă-pe-faţă. În momentul iniţial. pământul cu structuri de tip dispers are rezistenţă mai mică la forfecare pe direcţie paralelă cu particulele mai mică decât pământul cu structură de tip flocular cu dispunere muchie-pe-faţă (fig. de nisip sau praf şi fracţiuni active constând din particule de dimensiuni coloidale.) deşi la un grad mai redus. Structuri compozite Majoritatea pământurilor sunt amestecuri de granule mari.

specifică tuturor pământurilor coezive. Noţiuni generale despre roci a) Figura 1. definesc macrostructura. Prezenţa fisurării se datorează unor eforturi mari preexistente. Straturile de praf sau nisip într-un depozit de argilă sau fisurile umplute cu praf vor acţiona ca trasee preferenţiale de drenare. putând fi recunoscută doar cu microscopul electronic. fisuri. unele pământuri pot beneficia şi de coeziune structurală datorată legăturilor de cimentare sau cristalizare care se formează prin depunerea treptată a unor săruri sau altor compuşi din soluţiile concentrate de carbonaţi. Coeziunea argilelor (Fig.Capitolul 1. Este reprezentată prin legături rigide care nu se mai refac dacă sunt distruse. numite oglinzi de fricţiune. drept urmare o argilă fisurată va avea aproape sigur o rezistenţă mai scăzută decât a unei argile similare în stare intactă. incluziunile organice. este denumită microstructură. aceste discontinuităţi au feţele lucioase ca urmare a mişcării relative. unor mişcări anterioare ale pământurilor sau variaţilor de volum prin uscare. lentilele de nisip sau praf. interfaţa dintre fiecare strat fiind definită printr-un plan de depunere. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Fisurile prezente în masa argilei vor constitui plane de slăbire. Atracţia simultană a moleculelor de apă din învelişul de apă adsorbită de către particulele de argilă generează coeziunea primară. Nu caracterizează numai pământurile argiloase ci şi alte roci. de regulă vizibile cu ochiul liber. şi paralele unul cu celălalt. multe pământuri argiloase sunt stratificate. în particular permeabilitatea în direcţie orizontală. Prezenţa unei macrostructuri bine definite poate avea o puternică influenţă asupra comportării inginereşti a depozitelor de argilă. Uneori. În stare naturală.35 b) Microstructura şi macrostructura Dispunerea structurală a particulelor individuale la scară microscopică. ca de pildă gresiile formate prin cimentarea nisipurilor. unde curgerea se va produce relativ liber în lungul laminelor de praf şi nisip va fi de multe ori mai mare decât cea în direcţie verticală. Depozitele de argilă în care nu e prezentă fisurarea sunt numite intacte. Alte aspecte de macrostructură sunt găurile sau canalele de rădăcini. se denumeşte uniform. argila se consideră a fi laminată. rosturi. cu grosime nu mai mare de 25 mm. sulfaţi sau prin îmbătrânirea gelului de acid silicic SiO2 n H2O (instabil). deci fără o macrostructură evidentă. multe argile vârtoase prezintă o reţea cu microfisuri. Asemenea depozite argiloase se denumesc fisurate. Atunci când straturile individuale sunt relativ subţiri. Un depozit de argilă care nu prezintă variaţii vizibile în structură. Permeabilitatea unei argile laminate va fi mai mare decât a unei argile similare intacte. 1.36) reprezintă principala caracteristică structurală a argilelor. care prin pierderea apei de cristalizare devine stabil. Totuşi.Geotehnică 48 . Particularităţile structurale mai mari.

îndeosebi.5) În tabelul 1. sau a unor efecte fizicochimice ca schimbul de bază sau cimentarea particulelor prin agenţi aflaţi în apa din pori precum carbonaţii. apare o reorientare a particulei paralelă cu direcţia de forfecare. silicaţii. Efectul global asupra structurii a unei presiuni aplicate îl reprezintă paralelismul crescut al particulelor. cum sunt presiunea consolidarea) sau forfecarea (remanierea). La argilele cu sensitivitate foarte ridicată. Pierderea de rezistenţă prin remaniere defineşte sensitivitatea argilei. hidroxizii de aluminiu şi fier. O argilă la care turburarea s-a produs astfel încât structura originară e distrusă se numeşte argilă remaniată. Noţiuni generale despre roci Figura 1. Presiunea favorizează de asemenea formarea legăturilor chimice între particule în prezenţa agenţilor de cimentare. Ele includ pierderea efectelor prin presiunea straturilor de pământ şi. exprimată prin indicele de sensitivitate St: St = rezistenţa în stare netulburată / rezistenţa remaniată (1.36 Modificările structurale la pământurile coezive Modificările structurale la pământurile coezive pot apare fie ca urmare a unor efecte mecanice. În orice zonă de forfecare. numite şi argile „quick”. precum şi micşorarea porozităţii şi creşterea densităţii.Geotehnică 49 . sensitivitatea se datorează modificărilor fizico-chimice în structura şi compoziţia straturilor de apă adsorbită.Capitolul 1. Tabelul 1.5 Indicele de sensitivitate <8 8 – 30 30 – 50 > 50 Sensitivitatea slabă medie ridicată foarte ridicată Cauzele sensitivităţii sunt foarte complexe. Remanierea pământurilor coezive produce importante modificări structurale.5 este dată o clasificare a sensitivităţii argilelor în funcţie de indicele de sensitivitate. ca urmare a modificărilor în Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . deoarece trec brusc în stare de curgere. pierderea efectelor cimentării. care tind să se orienteze normal pe direcţia presiunii. întâlnite în ţările Scandinave şi în Canada.

în care vin în contact unele cu altele. Prin îndepărtarea ionilor de sodiu s-a produs o slăbire pronunţată a legăturilor dintre particule şi o sporire a proporţiei straturilor adsorbite. se constată că rezistenţa lor creşte logaritmic în timp. rezistenţa remaniată atinge o valoare maximă numită rezistenţa la îmbătrânire qa. suferind apoi infiltrarea de către apele dulci care a condus la spălarea treptată a sărurilor. Procesul de remaniere şi îmbătrânire se poate repeta. Argilele manifestă şi ele proprietatea de tixotropie. Printr-o acţiune mecanică. între particule există nişte forţe electrice care se manifestă la distanţă şi determină particulele să-şi modifice treptat poziţia şi să formeze cu timpul o reţea structurală foarte afânată. capabil să se deplaseze cu viteze mari chiar la pante foarte mici. 1.37 Tixotropia se manifestă şi la baterea piloţilor în pământurile argiloase. tixotropia înseamnă şi proprietatea de modificare a rezistenţei în timp fără a se modifica şi compoziţia. ionii şi moleculele de apă trec gradat la poziţii de echilibru. caracterizată prin legături slabe care conferă totuşi o mică rezistenţă la forfecare. La pământurile argiloase. Explicaţia: chiar când suspensia este foarte diluată. Aceasta este structura de gel. şi de reveni la starea de gel când acţiunea încetează.Capitolul 1. conducând la rezistenţe identice la remaniere qr şi la îmbătrânire qa. se dezvoltă o structură mai ordonată. La suprafaţa de contact dintre pământ şi pilot are loc o remaniere a structurii pământului (ruperea legăturilor de Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 50 . Dacă se iau mai multe probe remaniate de argilă şi se depozitează astfel încât să-şi menţină nemodificate umiditatea şi volumul iar apoi se supun la încercări de compresiune monoaxială la diferiţi timpi. Noţiuni generale despre roci mediul ambiant intervenite după formarea argilei. Acestea sunt argile marine post-glaciale care au ajuns deasupra nivelului mării prin ridicarea treptată a scoarţei. pământul se comportă ca un lichid vâscos. Tixotropia argilelor În chimia fizică tixotropia se defineşte drept proprietatea unui sistem coloidal de a trece din stare de gel în stare curgătoare.37). atunci când este supus unei acţiuni mecanice. Figura 1. legăturile se distrug. de rezistenţă sporită (fig. Aceste sedimente spălate există în prezent ca depozite extrem de instabile şi sensitive care prin remaniere sau tulburarea sub acţiunea unui şoc sau unor vibraţii sunt susceptibile de a se transforma într-un lichid vâscos. După un timp mai îndelungat. Aceasta se explică prin faptul că energia internă a sistemului argilă – apă nu se află la un minim după remaniere. Pe măsură ce particulele de pământ. în timp ce dispunerea structurală a particulelor a rămas în esenţă neschimbată.

PROPRIETĂŢI FIZICE DE BAZĂ ALE PĂMÂNTURILOR Proprietăţile fizice de bază ale pământurilor sunt proprietăţi care caracterizează relaţiile dintre fazele constituente ale pământurilor. Figura 1.Capitolul 1. Vp Gs. înainte de a se trece la încărcarea de probă. Gw. 1. INDICELE PORILOR.38 1. UMIDITATEA Porozitatea (n %) Fie un volum V compus din: volumul părţii solide Vs Vw volumul ocupat de apa din pori volumul ocupat de aerul şi gazele din pori Vg Vw + Vg formează volumul porilor. 1. Noţiuni generale despre roci cimentare şi o aşezare preferenţială a particulelor) rezistenţa pământului fiind astfel micşorată.39). ceea ce favorizează pătrunderea mai uşoară a pilotului (Fig. Prin definiţie: Vp n % = ⋅100 (1.38). POROZITATEA.1. După baterea pilotului trebuie să treacă un „timp de odihnă” de cel puţin 2 săptămâni pentru refacerea legăturilor. 1.Geotehnică 51 .8.8.6) V Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Gg reprezintă greutăţile care corespund celor trei volume G este greutatea totală Se consideră că volumele aferente celor trei faze s-ar fi separat pe înălţimea unei probe având secţiunea unitară şi volumul V (Fig.

volumul de goluri se exprimă cu ajutorul porozităţii.Geotehnică 52 .8) n% Vs V − V p V V p 1 − n % 1− − 100 100 V V În mod obişnuit. 1. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Noţiuni generale despre roci Figura 1.40 Volumul minim de goluri rezultă atunci când centrele sferelor se găsesc în colţurile unor tetraedri (Fig. Care sunt valorile uzuale ale lui n % pentru diferite categorii de pământuri ? La pământuri granulare se pot aprecia ordinul de mărime şi limitele de variaţie a porozităţii dacă se face o analogie între structura reală şi un model la care particulele de pământ ar avea forma unor bile. 1. Se demonstrează că volumul maxim de goluri se obţine atunci când centrele sferelor sunt în colţurile unor cuburi (Fig.7) 100 V V p + Vs V p Vs 1 + e 100 1 + e + Vs Vs Vp n% n% Vp Vp e = 100 e= = = V = 100 (1.39 Indicele porilor (e) este raportul dintre volumul porilor Vp şi volumul scheletului: Vp e= Vs Relaţiile de legătură între n % şi e: Vp Vp Vs n % Vp e n% e = = = = = (1. Figura 1.Capitolul 1.40).41).

deoarece limitele de variaţie ale porozităţii nu diferă cu mult de cele de mai sus.Geotehnică 53 . gama de variaţie a porozităţilor este mare. n şi e nu se determină în laborator ci se calculează în funcţie de γ. depinzând de starea de consistenţă a pământului: n% − argilele recent depuse (mâlurile) 70 ÷ 90 % − argilele moi 50 ÷ 70 % − argilele consistente şi vârtoase 30 ÷ 50 % − argile tari 15 ÷ 30 % Pământurile loessoide se caracterizează prin porozităţi mari. γs şi w. Mărimea porozităţii este influenţată de forma şi mărimea particulelor. iar masa particulelor solide se obţine prin cântărirea probei uscate. Totuşi analogia cu sferele este utilă. La pământurile argiloase. Noţiuni generale despre roci Figura 1. Umiditatea (w) Umiditatea pământurilor este raportul dintre masa apei Mw conţinută în porii unui volum dat de pământ şi masa particulelor solide Ms: w% = Mw Ms Umiditatea se determină în laborator prin uscarea probei de pământ în etuvă timp de 4-6 ore la o temperatură de 105oC. între 40 ÷ 60 %.Capitolul 1. Astfel nisipurile care conţin mică peste 40% pot avea porozităţi de 90%. Mw. Diferenţa între masa probei înainte şi după uscare reprezintă masa apei. de compoziţia mineralogică a unui pământ. fiind în mod obişnuit între 23 ÷ 50%. valoarea medie pentru loessurile din ţara noastră fiind de 50 ÷ 52 %. de gradul de uniformitate.41 La nisip. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . granulele nu sunt egale şi nu au formă sferică.

γ= G V (1. apoi picnometrul cu apă şi pământ (a cărui greutate în stare uscată Gs a fost măsurată). la început în stare uscată şi apoi imersată în apa din picnometru. Pentru a deduce aceste Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .2. Se cântăreşte picnometrul cu apă.8.8 g/cm3 Greutatea volumică γ este greutatea unităţii de volum a pământului în stare naturală (inclusiv golurile).42 γs = unde: Gs Gs = Vs Gs + G1 − G2 (1. w %). Metoda se bazează pe măsurarea indirectă a volumului scheletului prin cântăriri succesive ale probei de pământ. Figura 1.6 < γs < 2. Determinarea greutăţii specifice se face cu ajutorul picnometrului (Fig. n %. 1.10) În funcţie de starea de umiditate a pământului. se deosebesc patru situaţii cărora le corespund relaţii diferite între γ şi alţi indici geotehnici (γs. Densitatea fiind constantă pentru un mineral dat iar mineralele care alcătuiesc pământul fiind bine precizate. greutatea specifică a pământurilor variază în limite relativ restrânse: 2. GREUTĂŢI UNITARE ALE PĂMÂNTURILOR Greutatea specifică γs este greutatea unităţii de volum a scheletului.42).9) γw Gs G1 G2 . Volumul particulelor este volumul de apă pe care acestea îl dislocuiesc.greutatea pământului uscat în etuvă (105oC) . Greutatea specifică a pământului depinde de greutatea specifică (densitatea) mineralelor componente. Noţiuni generale despre roci 1.Capitolul 1.greutatea picnometrului umplut cu lichid până la reper .Geotehnică 54 .greutatea picnometrului + apă + probă.

γsat (Fig.12) c) Greutatea volumică a pământului umed (parţial saturat). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Noţiuni generale despre roci relaţii. la care porii se concentrează pe o înălţime egală chiar cu n % Vp Vp  n%   n%  = =  iar partea solidă pe o înălţime 1 −  deoarece . γd (Fig.Geotehnică 55 . greutatea volumică este greutatea cubului unitar. n.44 Gs + Gw  n %   n% =  1 − ⋅ γ w  :1  ⋅γ s + V 100  100   n%  n%  = 1 − ⋅γ w  ⋅γ s + 100  100  (1. se consideră un cub de latură 1.44) G p = Gw .43) G p = 0. oricare dintre aceştia poate fi calculat dacă se cunosc ceilalţi trei.45 Aceasta este cea mai generală relaţie între indicii geotehnici γ. γs. G = Gs Gs  n %   = 1 −  γ s :1 V  100   1   γs . G = Gs + Gw = Gs + ⋅ Gs Gs 100  w%  G = Gs 1 +   100   w%  Gs 1 +  G + Gw 100   n%  w%  γ= s =  = γ s 1 +  1 +  V 1  100   100  (1.13) Figura 1. 1.Capitolul 1. w. 1. γ (Fig. a) Greutatea volumică a pământului uscat. În diferite manuale se dau abace sau tabele ajutătoare.43 b) Greutatea volumică a pământului saturat (porii plini cu apă). 100  100 V 1   100  Pentru o stare dată.greutatea specifică a pământului  n%  (1.11) γ d = 1 −  ⋅γ s  100  n% = Vp ⋅100. G = Gs + Gw γ sat = γ sat Figura 1. γ d = Figura 1. 1.45) Doar o parte din pori sunt umpluţi cu apă: G w% w % = w ⋅100.

46) Cubul unitar înconjurat de apă este supus forţei de subpresiune egală cu greutatea G' a volumului de apă dislocuit. Metode de teren Acestea por fi: − metode directe − metode care folosesc izotopii radioactivi Metode directe: Pentru determinarea pe teren a greutăţii volumice se poate folosi metoda cu ştanţa. iar cea mai mică pământului submersat γ ' ≈ 1 g/cm3.Capitolul 1.46 Ţinând seama de (1. . nivelându-se cele două feţe ale ştanţei.γw (1. în grame.greutatea ştanţei cu pământ.14)  n%   n%  − 1 −  ⋅ γ w = 1 −  ⋅ (γ s − γ w )  100   100   n%  γ ' = 1 −  ⋅ (γ s − γ w )  100  Figura 1. iar n se calculează în funcţie de aceştia. În funcţie de mărimea particulelor pământului studiat. Noţiuni generale despre roci d) Greutatea volumică a pământului în stare submersată. greutatea volumică a pământurilor este media aritmetică a celor două valori. din care. cea mai mare valoare corespunde pământului saturat γsat ≈ 2 g/cm3. Pentru valori uzuale ale lui γs şi n %.000 cm3. G2 V .  n%  G = Gs − G '. Greutatea volumică se află cu relaţia: G G − G2 γ= = 1 .16) V V în care: G1 . G ' = 1 − γ w  100  G − G ' Gs − G '  n %  γ '= s = = 1 −  ⋅γ s − V 1  100  (1. Pentru fiecare probă de pământ se fac două determinări. γ ' (Fig. Se utilizează o ştanţă cilindrică de metal prevăzută cu un guler prelungitor şi ascuţită la vârf care se înfige în pământ astfel încât pământul să depăşească nivelul gulerului. După scoaterea ştanţei de îndepărtează gulerul. scăzându-se greutatea cunoscută a ştanţei goale. pornind de obicei de la greutatea volumică în stare uscată. 1. (1. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .14) γ = γsat .15) γ. Determinarea greutăţii volumice a pământurilor Metoda de laborator Metoda uzuală de laborator pentru determinarea greutăţii volumice este metoda cu ştanţa.volumul ştanţei. se află greutatea G a probei. Se cântăreşte ştanţa cu proba de pământ. dacă diferenţa greutăţii volumice este mai mică de 1%.greutatea ştanţei goale. Greutatea volumică depinde de porozitatea şi umiditatea pământului. pământul în exces este eliminat. se utilizează ştanţa de laborator sau o ştanţă specială. γs. în centimetri cubi. w se determină în laborator. astfel încât volumul probei de pământ să fie egal cu cel al ştanţei.Geotehnică 56 . în grame. cu capacitatea de 1.

înregistrându-se volumul A de nisip. 1. Pentru aflarea volumului gropii. cu înălţimea de 10 cm şi grosimea de 5 cm. volumul gropii este: V = A − ( B + C ) dm 3    Pentru fiecare încercare greutatea volumică se determină cu relaţia: G γ= V Metoda este indicată în cazul pământurilor coezive. corectându-i-se orizontalitatea şi planeitatea cu lata şi nivela. peste care se fixează un rezervor pentru nisip. pe suprafaţa interioară a acesteia se aşează o folie de material plastic ale cărei margini se petrec peste faţa superioară a inelului (ramei). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . În interiorul inelului (ramei) se sapă o groapă cu o adâncime de 40-60 cm. Se cântăreşte imediat materialul rezultat din săparea gropii. Pe suprafaţa astfel pregătită se aşează un inel sau o ramă pătrată din lemn fasonat. determinându-i-se greutatea. Se nivelează prin săpare o suprafaţă circulară orizontală cu diametrul minim de 60 cm. apropiate. iar în interiorul acestuia se sapă o groapă de 35 cm adâncime.Geotehnică 57 .48) Se nivelează prin săpare o suprafaţă circulară orizontală cu diametrul minim de 150 cm. Materialul rezultat din săpătură se cântăreşte imediat determinându-i-se greutatea G. Se înregistrează volumul B al nisipului rămas în rezervor. Pentru fiecare încercare. nisipul din rezervor umple atât groapa săpată cât şi vasul tronconic de volum C. 1. până la ultima gradaţie superioară a acestuia. încheindu-se astfel determinarea. Pe suprafaţa nivelată se aşează un şablon cu diametrul interior de 20 cm. Pe şablon se montează un vas tronconic de volum C. înainte ca acesta să îşi modifice umiditatea naturală. Se toarnă în groapă un volum de apă V1 la nivelul feţei superioare a inelului.Capitolul 1.47 Aceste operaţiuni se repetă de cel puţin două ori în puncte diferite. Se toarnă nisip afânat uscat în rezervor. Noţiuni generale despre roci Standardul 1913/15-75 prescrie trei metode care se deosebesc prin modul de stabilire a volumului unei gropi săpate în terenul de fundare sau în terasamente. Prin deschiderea şuberului. cu şuber închis. Figura 1. Determinarea volumului cu nisip afânat uscat (Fig.47). Determinarea volumului cu apă şi folie de material plastic (Fig.

executând cu nivela şi mira profiluri transversale din 10 în 10 cm. în pereţii gropii rămân părţi de blocuri proeminente. Noţiuni generale despre roci Figura 1. 250 cm. Acestea conţin o sursă de radiaţii gama emise de Cesiu 137 şi un contor Geiger (Fig.49). Se află greutatea G a materialului săpat. Determinarea volumului V al gropii se face cu mijloace topografice.Capitolul 1..Geotehnică 58 . Metode cu izotopi radioactivi: Pentru determinarea operativă a greutăţii volumice pe teren se utilizează densimetre cu izotopi radioactivi.. Golurile rămase în pereţii gropii se măsoară separat. 1. cu dimensiunea maximă peste 100 mm (la diguri. Pentru fiecare încercare se determină γ cu relaţia: G γ= V Metoda este indicată în cazul pământurilor necoezive cu dimensiunea maximă a particulei 100 mm. acestea se înlătură împreună cu materialul rezultat din săpătură. Metoda este aplicată la terasamente din anrocamente (blocuri de rocă) şi balast. Dacă după evacuarea materialului. Determinarea volumului pe cale topografică Se nivelează o suprafaţă circulară orizontală cu diametrul minim de 400 cm pe care.48 Volumul gropii se determină cu relaţia: V = V1 − V2 dm 3    în care V2 este volumul interior al inelului. se sapă o groapă cu dimensiunile în plan de 200 x 300 cm şi adâncimea de 100 . după trasare şi marcare prin dulapi de lemn. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . baraje).

1.3. GRADUL DE SATURAŢIE Se defineşte ca raport între volumul apei conţinute în porii pământului şi volumul total al porilor din acel pământ.17) Gw γ s w% γ s ⋅ = ⋅ Gs e ⋅ γ w 100 e ⋅ γ w (1. Densimetrele se etalonează în laborator. intensitatea radiaţiilor scade.Capitolul 1.49 La trecerea prin pământ. Sr = Vw Vp Gw (1.49 se arată schema unui densimetru sondă. Noţiuni generale despre roci Figura 1.50). În figura 1. deci de greutatea volumică a mediului străbătut.18) Figura 1. Pierderea de energie depinde de starea de îndesare. pentru măsurători în adâncimea stratului şi a unui densimetru placă pentru măsurarea greutăţii volumice la suprafaţa stratului.8.50 e ⋅ Vs w% γ s Sr = ⋅ 100 e ⋅ γ w Sr = γw = Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . stabilindu-se pentru tipul de pământ dat relaţia între greutatea volumică şi numărul de radiaţii pe minut. Se consideră cubul cu latura 1 (Fig. 1.Geotehnică 59 .

9. clasificarea şi descrierea pământurilor.8 0. procent scăzut de nisip fin. Pentru identificarea naturii pământurilor. Se pot adăuga. cum ar fi prezenţa unor straturi fine de nisip sau praf într-o argilă.063 mm). forma particulelor. vârtos. şi alte criterii de identificare ca de exemplu conţinutul de materii organice. Noţiuni generale despre roci w= Gw Gs n ⋅γ w e ⋅γ w wsat % = 100 = n  γs  1 −  ⋅γ s  100  Rezultă ca Sr mai poate fi definit şi sub forma: w% Sr = (1. alături de principalele caracteristici ale materialului cum sunt granulozitatea şi plasticitatea. Descrierea poate cuprinde.8 < Sr < 1 Sr = 1 pământ uscat pământ umed pământ foarte umed pământ saturat În cazul pământului saturat (Sr = 1) există o relaţie directă între indicele porilor şi umiditate: w% γs ⋅ 100 γ w Deci.4 < Sr < 0. numeroase găuri verticale de rădăcini. mici lentile de argilă într-un nisip.Geotehnică 60 . care dau numele pământului. loess. criteriile utilizate sunt granulozitatea (la toate pământurile) şi plasticitatea (la pământurile fine. plasticitate redusă. de exemplu consistenţa recunoscută in situ precum şi detalii geologice de macrostructură. Un exemplu de descriere a unui pământ: Praf argilos.4 0. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . gălbui. cu cât pământul are porozitate mare. CLASIFICAREA I DESCRIEREA PĂMÂNTURILOR Noţiunile prezentate în acest capitol formează baza pentru identificarea. se adaugă caracteristici secundare. care reprezintă un obiectiv major al investigării terenului de fundare.Capitolul 1.20) 1. incluziuni organice sau găuri de rădăcini. e= (1. criteriile de bază sunt starea de îndesare la pământurile necoezive şi consistenţa la pământurile coezive. Pentru descrierea pământurilor. elemente de caracterizare a masei de pământ. după caz. care conţin particule sub 0. Pentru micşorarea volumului de goluri trebuie evacuată apa din pori.19) wsat % Clasificarea pământurilor în funcţie de gradul de saturaţie: Sr < 0. de asemenea. cu atât umiditatea este mai mare. ca de pildă culoarea pământului. Pentru identificarea stării pământurilor. Principiile pentru clasificarea pământurilor sunt date în SR EN 14688-2:2005. fisuri umplute cu praf la argilă. IDENTIFICAREA.

Geotehnică 61 . porii pământului pot fi imaginaţi ca nişte tuburi capilare de dimensiuni variabile. APA CAPILARĂ Întrucât pământurile reprezintă medii discrete formate din particule. orice pământ este complet saturat pe o anumită distanţă hc deasupra nivelului apei subterane.1) Figura 2.1. în pământ apa se poate găsi şi sub formă solidă. pământul aflat deasupra nivelului freatic ar fi perfect uscat.1.Capitolul 2. În realitate. apa adsorbită şi apa liberă. spaţiile dintre particule – porii – sunt interconectate astfel încât apa poate trece de la zonele cu presiune mare la cele cu presiune mică. 2. Apa în pământ Capitolul 2 APA ÎN PĂMÂNT Principalele varietăţi de apă în pământ. Deasupra acesteia se Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . APA REŢINUTĂ 2. care atrag de particulele minerale apa numită apă capilară. În anumite condiţii. în care apa se ridică la o înălţime numită înălţimea de ridicare capilară hc. Dacă toată apa cuprinsă în pământ ar fi supusă doar forţelor gravitaţionale. În mod simplificat. Este locul geometric al nivelelor la care se ridică apa în puţurile de observaţie forate în teren.1. 2. sunt: apa capilară. (Fig. În zona de saturare capilară toţi porii sunt plini cu apă.1 Fenomenul se datorează existenţei unor forţe de tensiune superficială. Nivelul la care presiunea apei din pori este egală cu presiunea atmosferică se numeşte nivelul apei subterane sau nivel freatic. care influenţează comportarea pământurilor ca teren de fundare sau ca material de construcţie pentru lucrări de pământ. Apa capilară şi apa adsorbită reprezintă apa reţinută.

3)       Analogia dintre porii pământului şi tuburile capilare permite explicarea fenomenelor de capilaritate observate în pământuri. Apa în pământ mai disting două zone: zona de saturare capilară parţială şi zona discontinuă. 1/5 din diametrul d10 al pământului. care întâlneşte pereţii tubului sub un unghi α.002 mm Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .2). Pentru aplicarea relaţiei (2. Pentru apa la 20°C.Geotehnică 62 unde T este tensiunea superficială la interfaţa apă-aer.2) Ridicarea capilară este invers proporţională cu diametrul tubului capilar. Orice variaţie a nivelului apei subterane este însoţită de mişcări ale zonelor capilare. de ridicare a apei în tuburile subţiri numite tuburi capilare (Fig. cos α =1.1) hc = 3 (10 −5 ) m   d ( in m )  = [ 0. iar hc devine: hc = 4 T / ( γ w d ) = 2 T ( γ w rm ) (2.Capitolul 2. tensiunea superficială va susţine apa la o înălţime hc deasupra nivelului apei din vas. 2.074 N/m. meniscul capilar. « Figura 2. Dacă se introduce într-un vas cu apă un astfel de tub. în care există în diferite puncte apă capilară de contact unind particulele. Admiţând un tub de sticlă curat şi apa pură α = 0.074 N/m şi γ w = 104 N / m3 . acţionând pe circumferinţa tubului. 03m ]  d ( in mm )  (2.3) este necesar să se precizeze diametrul tuburilor capilare pe care le reprezintă porii.2 Se consideră echilibrul coloanei de apă capilară: ( π d / 4) h 2 c γ w = π d cos α T (2. Fie d10 = 2 µ = 0. Pentru T = 0. Se admite că la pământuri diametrul mediu al porilor este de cca. La partea superioară apa astfel susţinută are forma unei cupe. T este de circa 73 dyne/cm sau 0. Ridicarea teoretică şi ridicarea observată a apei capilare în pământuri Este cunoscut fenomenul de capilaritate.

Capitolul 2.50 – 10.3) se obţine ridicarea capilară: hc = 0. şi se va cumpăra la greutate. după cum se constată din tabelul 2. deoarece materialul are porozitate mare.30 – 2. Figura 2. O altă manifestare a coeziunii aparente survine la descărcarea nisipului umed dintr-o basculantă. generând ceea ce se numeşte coeziune aparentă.00 0. Pe de altă parte.2 x 2 x 10-3 mm) = 75 m Asemenea înălţimi nu sunt niciodată întâlnite în natură. se produce o micşorare considerabilă a volumului.12 0. I se spune astfel deoarece dispare la uscarea sau inundarea pământului. 2.04 – 0. Prin inundare. Aceasta se explică prin faptul că în pământurile foarte fine forţele de adsorbţie dintre particulele active de pământ şi apă şi forţele osmotice proprii fazei lichide sunt mult mai mari decât forţele de tensiune superficială. Apa în pământ dc = 0.50 – 12.03 – 0.3). straturile de apă adsorbită din jurul particulelor obturează porii şi împiedică ridicarea apei capilare.12 – 0.40 – 3.10 Nisip fin 0.50 0.1.03 m/(0. Se formează o structură în fagure (Fig. Totuşi în pământurile fine (prafuri.1 Înălţimea aproximativă de ridicare capilară în diferite pământuri.Geotehnică 63 .3 O regulă practică: se va evita întotdeauna procurarea nisipului umed la volum.0 Argile ≥10 Coeziunea aparentă datorată apei capilare Tensiunea din apa capilară trage particulele de pământ una faţă de cealaltă (Fig. structura este destul de stabilă atât timp cât sunt prezente meniscurile capilare. în m Starea pământului Afânat Îndesat Tipul de pământ Nisip mare 0. argile) înălţimile de ridicare capilară sunt mari.2 x 2 x 10-3 mm Aplicând relaţia (2. care duce la ruperea meniscurilor capilare.0 2.50 Praf 1. Deşi foarte afânată. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .3) în care particulele sunt ţinute împreună de meniscurile capilare. 2.2 d10 = 0.15 Nisip mediu 0.35 – 1. Tabelul 2.

dar mişcarea lor normal faţă de suprafaţă este limitată. iar îndepărtarea ei se poate obţine doar prin uscare la 105°C. forţele nete de inter-acţiune trebuie să permită particulelor să se mişte una în raport cu cealaltă. care curge sub propria greutate.1. S-a atins limita de plasticitate. 2. amestecul se comportă ca un lichid vâscos.Geotehnică 64 .4 2.Capitolul 2. atunci când umiditatea creşte în asemenea măsură încât dispare coeziunea. Moleculele de apă adsorbită se pot mişca relativ uşor paralel cu suprafaţa particulei. Prezenţa apei adsorbite conferă pământurilor argiloase proprietăţile caracteristice.1. Coeziunea este atribuită atracţiei dintre particule rezultată din forţele Van der Wasls. care încorporează apa capilară şi apa adsorbită. S-a arătat.3. Apa adsorbită este puternic reţinută de particula minerală. chiar maşini de curse (Fig. După cum s-a arătat în Capitolul 1. Mărimea şi natura particulelor de argilă împreună cu natura stratului de apă adsorbită determină şi influenţează plasticitatea. denumită coeziune structurală. pe care o exercită scheletul pământului asupra apei şi care corespunde diferenţelor de presiune în lungul Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . este necesar de a introduce conceptul de potenţial de umiditate al pământului. pământul trece în stare tare. afinităţii pentru unii cationi de schimb din apa din pori şi legăturilor muchie-pe-faţă produse de sarcinile pozitive la muchiile unor particule şi de sarcinile negative de pe feţele altor particule. Pentru ca un pământ să se afle în stare plastică. Potenţialul de umiditate se exprimă drept tracţiunea maximă H. numit şi sucţiune. În unele lucrări. 2. de asemenea. iar la un anumit moment atracţia este atât de puternică încât particulele nu mai pot luneca uan prin raport cu cealaltă. coeziunea datorată apei adsorbite este denumită coeziunea moleculară sau sticţiune. unele pământuri pot avea şi o coeziune datorată legăturilor de cimentare dintre particule. Dimpotrivă. APA ADSORBITĂ În Capitolul 1 au fost arătaţi factorii care determină formarea stratului de apă adsorbită care înconjoară particulele de argilă. S-a atins limita de lichiditate. acea stare în care îşi poate păstra noua formă atunci când este presat sau modelat. în cm de apă. Apa în pământ Existenţa apei de saturare capilară şi.4). Rolul apei adsorbite este asemănător cu al unui lubrifiant.1. implicit. a coeziunii aparente. explică de ce părţi ale plajelor de nisip constituie piste excelente pentru maşini. Reducerea umidităţii conduce la o diminuare a grosimii stratului de cationi şi la o creştere a forţelor nete de atracţie dintre particule. în primul rând plasticitatea şi coeziunea. menţinându-şi totodată coeziunea. DEPLASAREA APEI REŢINUTE ÎN PĂMÂNT Înainte de a examina deplasarea în pământ a apei reţinute. Figura 2. că proprietăţile apei adsorbite sunt net diferite de cele ale ape libere.

Apa în pământ interfeţei aer/apă la meniscuri. apa va curge de la nisip la argilă pănâ când ambele pământuri vor atinge aceeaşi valoare pF. Proba de pământ plasată într-o cupă este adusă în contact direct cu apa dintr-un tub flexibil. Aşa se explică de ce lentilele de nisip într-un strat de argilă au întotdeauna umidităţi mult mai mici decât argila care le înconjoară sau de ce.5. incluzând în natura lui forţele de tensiune superficială.Capitolul 2. apa circulă de la regiunile de sucţiune mică spre regiunile de sucţiune mare până când ambele regiuni ating aceiaşi valoare pF. un pF = 4 la un pământ înseamnă că tracţiunea maximă exercitată de faza solidă a acelui pământ asupra apei este echivalentă cu 10 000 m de apă sau cu circa 1 MN/m2. de densitate şi structură. În general. Potenţialul de umiditate variază.6) şi ambele au o umiditate iniţială de 20 %.pF. Valoarea lui H se exprimă uneori prin logaritmul său zecimal. sunt de aşteptat variaţii de umiditate într-un strat de pământ aflat deasupra unei baze cu un potenţial de umiditate diferit. argila plastică B este vecină cu nisipul argilos A la acelaşi nivel (Fig. mai precis de mărimea particulelor. de exemplu. numit pF. deci un potenţial gravitaţional diferit. 2.5 1 – proba de pământ. În figura 2. Figura 2. pe care proba o exercită asupra apei.10 sunt reprezentate asemenea curbe de sucţiune pentru patru pământuri. 2 – apă. Dacă cele două regiuni considerate au elevaţii diferite. Diferenţa potenţialului de sucţiune a două straturi adiacente de pământuri sau a două zone din acelaşi strat produce curgerea apei. gradul de saturaţie şi concentraţia de ioni. care la celălalt capăt este legat cu un manometru cu mercur prin care se măsoară tracţiunea maximă sau sucţiunea. Dacă.Geotehnică 65 . Potenţialul de umiditate depinde de tipul pământului. 3 – manometru cu mercur Un model simplu este arătat în figura 2. de asemenea. Ţinând seama că rezistenţa la tracţiune a apei este de ordinul 2 000 MN/m2. Se iau probe succesive din acelaşi pământ la diferite umidităţi. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . de compoziţia mineralogică. în cm de mercur. forţele osmotice datorate concentraţiei de ioni precum şi forţele de adsorbţie (când sunt prezente minerale active). în general. Potenţialul de umiditate sau sucţiune se determină în laborator cu aparate numite capilarimetre sau sucţiometre. cu presiunea şi temperatura. De pildă. în sistemul de coordonate w% . curgerea va avea loc până când diferenţa în sucţiune egalează diferenţa în elevaţie între punctele considerate. rezultă că valoarea maximă absolută a lui pF este de circa 7. precum şi de umiditate. obţinându-se curbe de sucţiune.

B – argilă nisipoasă. C – argilă cu plasticitate redusă.7) unde se poate manifesta sifonarea capilară prin migrarea apei de la zona de sucţiune mică spre zona de sucţiune mare.6 A – nisip argilos. după cum se va arăta. Un alt exemplu îl reprezintă barajele de pământ cu sâmbure impermeabil (Fig. Apa în pământ Asemenea fenomene sunt avute în vedere la proiectarea îmbrăcăminţilor de şosele şi piste aviatice.Geotehnică 66 . 2 – baraj de pământ (partea aval). 4 – zona de sucţiune mare Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .7 1 – baraj de pământ (partea amonte). 3 – zona de sucţiune mică. Mişcări de acest fel ale apei au. Figura 2. Trebuie ca fundaţiile clădirilor să rămână în afara zonei de pătrundere a rădăcinilor diferiţilor copaci. 2. D – argilă cu plasticitate mare Sucţiunea plantelor este mare. care se vor contracta producând fisurarea şi crăparea pereţilor clădirilor adiacente. Figura 2. un rol important în mecanismul de îngheţ al pământului. care pot suferi creşteri mari de umiditate dacă potenţialul lor de umiditate este mai mare decât cel al pământului din jur. Electro-osmoza este fenomenul de deplasare a apei între doi electrozi înfipţi în pământ şi conectaţi la bornele unei surse de curent continuu.Capitolul 2. Cationii hidrataţi aflaţi în apa din pământ se deplasează spre catod. Două tipuri particulare de deplasare a apei reţinute sunt termo-osmoza şi electro-osmoza. putând depăşi 3 MN/m2. Termo-osmoza este un fenomen analog curgerii prin convenţie a lichidelor: apa migrează de la zona mai caldă a unui masiv de pământ spre zona mai rece. determinând o creştere importantă a umidităţii în acea zonă. avânt drept consecinţă pierderi mari ale apei din lacul de acumulare. provocând mişcări importante ale apei din pământurile adiacente.

limita de contracţie variază întro gamă restrânsă de valori. Pentru a explica modul în care presiunile capilare pot produce contracţia pământurilor argiloase. are loc o reducere a grosimii stratului de apă adsorbită al particulelor în contact cu atmosfera şi o creştere a atracţiei apei de către aceste particule. Dincolo de acest punct.4. între 7% şi 14%. micşorarea volumului pământurilor coezive odată cu reducerea umidităţii. Mecanismul contracţiei poate fi explicat şi prin intermediul apei adsorbite. Procesul continuă până când se atinge o presiune capilară limită determinată de potenţialul de umiditate al pământului. în virtutea diferenţei de potenţial de umiditate. meniscurile capilare se rup iar tubul se dilată în absenţa forţelor capilare. Când apa de la suprafaţa probei începe să se evaporeze. meniscurile devin mai mici iar presiunile capilare cresc. se numeşte.8 Există o asemănare între fenomenele de uscare într-un tub şi cele care au loc într-o probă saturată de pământ. Apa în pământ 2. Terzaghi a propus analogia cu un tub orizontal având pereţi elastici compresibili (Fig. tubul este umplut cu apă iar razele meniscurilor sunt foarte mari. Pe măsura evaporării. poate fi explicată atât pe seama apei capilare cât şi pe seama apei adsorbite. Pentru majoritatea pământurilor. presiunea negativă în tubul capilar fiind egală cu valoarea corespunzătoare razei tubului iar pereţii tubului comprimaţi corespunzător condiţiei de echilibru între rigiditatea pereţilor şi forţele capilare.8). Straturile de apă adsorbită care înconjoară particulele de argilă sunt ţinute de forţele de adsorbţie.Capitolul 2. curbura meniscurilor creşte şi. 2. cresc atât presiunea în apă cât şi presiunea capilară în tub. proba va forma meniscuri capilare între particule. Punctul în care încetează reducerea volumului. Iniţial. Fie o probă de argilă saturată (Fig. după cum s-a arătat.Geotehnică 67 . drept consecinţă. Se produce o migrare a apei adsorbite de la următorul şir de particule. putând creşte la pământurile supuse unor cicluri numeroase de umezire-uscare până la valori apropiate de limita de plasticitate. Nu mai are loc o creştere în continuare a presiunii capilare şi nici o reducere a volumului. şi apoi în continuare. provocând o schimbare caracteristică a culorii la faţa probei. Supusă lent uscării.9). determinând micşorarea în continuare a volumului. care vor creşte eforturile dintre particule şi vor reduce volumul probei. meniscurile încep să se retragă spre interiorul probei.1. Figura 2. Prin imersarea tubului în apă. limită de contracţie ws. ca un fel de reacţie în lanţ care se opreşte la atingerea unui nou echilibru. 2. la care pământul are încă un grad de saturaţie de 100%. atunci când umiditatea pământului devine egală cu limita de contracţie ws. raza tubului se micşorează iar comprimarea pereţilor elastici ai tubului duce la contracţia acestuia atât longitudinală cât şi transversală. Pe măsură ce contracţia continuă. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Situaţia limită se produce atunci când raza meniscului devine egală cu raza tubului. FENOMENE HIGRO-TERMICE ÎN PĂMÂNTURI Contracţia.

atunci când pământul aflat la suprafaţă este o argilă.Geotehnică 68 . În cazul argilelor montmorillonitice. Rocile nu se desfac în apă. umflarea nu se mai produce. măsurându-se creşterea de volum datorată creşterii umidităţii. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . stând la originea ruperii şi lichefierii pământurilor uscate.Capitolul 2. cu atât este de aşteptat să se producă o umflare mai mare. Aplicându-se o presiune asupra probei.9 Umflarea este un fenomen strâns legat de activitatea mineralelor din care sunt alcătuite pământurile. cel mai important este potenţialul de umiditate al pământului în stare uscată şi presiunile care se exercită asupra stratului sau probei.13 b). 2. lipsite de vegetaţie.13 a. spre deosebire de pământuri. Figura 2. La o probă uscată. provocând desfacerea completă a probei în mici bulgări. Apa în pământ Umflarea este fenomenul invers contracţiei şi care poate fi de asemenea explicat prin intermediul apei capilare sau al apei adsorbite. Cu cât o probă este mai uscată iar presiunea la care este supusă este mai redusă. este inundată sau submersată. Presiunea necesară a fi aplicată pentru a anula umflarea se numeşte presiune de umflare. Atât umflarea cât şi contracţia sunt exprimate convenţional în procente din volumul iniţial al probei. umiditatea va creşte prin îmbibarea apei condensată la meniscurile capilare. fenomen invers celui ilustrat în fig. întrucât într-o bucată de rocă coeziunea internă este suficient de puternică pentru a rezista forţelor capilare. Apa care pătrunde în probă comprimă aerul din pori. umflarea se reduce. în care o probă introdusă într-un inel care împiedică deformarea laterală este aşezată pe o piatră poroasă aflată în contact cu apa. Când o probă de pământ uscată dincolo de limita de contracţie. umflarea se datorează în principal adsorbţiei de apă între lamelele individuale. Desfacerea în apă reprezintă un mijloc simplu de a distinge între un pământ şi o rocă. din zonele aride. Coborârea sub limita de contracţie înseamnă prezenţa de aer în porii pământului. Aceasta se va întâmpla doar în parte datorită diminuării presiunii capilare şi revenirii elastice şi scheletului pământului. 2. Cea mai mare parte a umflării se va datora în mod normal refacerii straturilor de apă adsorbită din jurul particulelor de pământ (Fig. Potenţialul de umflare se determină de obicei în laborator prin încercarea de umflare liberă. Fenomenul poartă marele de desfacere în apă şi este curent întâlnit în natură. în cursul sezonului de ploi. Între factorii care influenţează umflarea.

2. Pânza de apă liberă sub presiune se recunoaşte atunci când apa se ridică mai sus de nivelul la care a fost interceptată (Fig. ca fundarea construcţiilor să se facă deasupra nivelului apelor subterane.2.10). nivelul apei în tubul piezometric nu depăşeşte nivelul la care s-a întâlnit apa. Figura 2. 2. pentru a se evita Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . lucrări hidrotehnice. deasupra nivelului apei subterane există apă care se ridică prin capilaritate.Capitolul 2.1. pe cât posibil.11). Se deosebesc: − pânze de apă cu nivel liber − pânze de apă sub presiune. apa gravitaţională este liberă faţă de scheletul mineral. Stratul artezian reprezintă un caz particular al straturilor de apă sub presiune. pe un amplasament se pot întâlni una sau mai multe pânze de apă subterană. legătura cu cursul apelor curgătoare. APA LIBERĂ 2.1. Prima pânză de apă subterană se numeşte pânză freatică. CURGEREA APEI ÎN PĂMÂNTURI Apa liberă este apa care se deplasează în pământ sub influenţa gravitaţiei. După cum s-a arătat la 2. când apa interceptată se ridică deasupra nivelului terenului. Se numeşte apă liberă deoarece spre deosebire de apa adsorbită care este reţinută de particulele de pământ la suprafaţa lor prin forţe de natură electromoleculară şi de apa capilară care este reţinută de particule prin forţe de natură fizică (forţe de tensiune superficială). drenaj. Apa în pământ 2. La pânza cu nivel liber. Se urmăreşte. evaporare.1. O parte din apa care cade în condiţii naturale pe suprafaţa terenului se infiltrează în pământ şi poate forma deasupra unui strat impermeabil o pânză de apă subterană.10 În funcţie de natura terenului şi de condiţiile de formare. temperatură. fiind prezentă în special în porii pământurilor necoezive. Pentru determinarea caracteristicii pânzei de apă se urmăreşte nivelul la care se ridică apa în ţevi introduse în pământ care îndeplinesc rolul unor tuburi piezometrice (Fig. puţuri. 2. Nivelul apelor freatice are variaţii mari determinate de precipitaţii.Geotehnică 69 .

Există o anumită viteză critică. Potrivit relaţiei stabilită de Bernoulli. denumite curgere laminară şi curgere turbulentă. în virtutea forţelor gravitaţionale. Apa în pământ dificultăţile de execuţie şi exploatare care pot apărea atunci când se fundează sub nivelul apei. vitezele apei sunt atât de Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .4) γw 2g hel este elevaţia. a) Figura 2. În acest caz există un regim hidrodinamic. La curgerea apei prin pământuri.10. la curgerea apei în pământ nivelul piezometric şi înălţimea totală h sunt echivalente. are trei componente: h = hel + unde arbitrar. în care prin tuburi piezometrice se măsoară nivelul piezometric în punctele A şi B. care defineşte poziţia punctului considerat faţă de un plan de referinţă . Apa se deplasează între A şi B doar dacă hA ≠ hB. relaţia (2.Geotehnică 70 u v2 + (2. Curgerea laminară este o curgere ordonată. v2/2g = hv este înălţimea de presiune datorată vitezei de curgere v a apei. în metri coloană de apă. Prin neglijarea lui hs.11 b) Când se abordează problema curgerii apei în pământ se obişnuieşte să se exprime presiunea printr-o înălţime de presiune echivalentă. dincolo de care curgerea încetează a mai fi laminară. definită printr-un număr Reynolds de aproximativ 2000. În pământuri. înălţimea de presiune hv este de numai 0. 2. v este suficient de mică pentru a fi neglijată. la o viteză de curgere de 0. u/γw = hp este înălţimea datorată presiunii u a apei din pori (hel şi hp reflectă energia potenţială în apă). De exemplu. fiecare particulă de apă deplasânduse în lungul unor linii care nu se interacţioneză niciodată cu liniile urmate de alte particule. este necesar ca între acestea să existe o diferenţă de nivel piezometric. Pentru ca apa să curgă între două puncte. în straturi. În majoritatea problemelor de curgere a apei în pământuri. XIX au evidenţiat două tipuri distincte de curgere a apei. h. apa liberă curge de la zonele cu presiune mai mare spre zonele cu presiune mai mică. Dacă hA=hB există un regim hidrostatic. Experienţe efectuate de Reynolds spre sfârşitul sec.5 mm. înălţimea de presiune totală. care produce curgerea apei.5) întrucât suma elevaţiei şi a înălţimii de presiune este nivelul piezometric.1 m/s.Capitolul 2. care este o viteză mare pentru pământuri. Fie capul considerat în fig.4) devine h = hel + hp (2.

Capitolul 2. Majoritatea problemelor de curgere a apei în pământuri sunt tri-dimensionale.12.Geotehnică 71 . aflat între două vase cu apă.12 d). 2. totuşi ele sunt reduse în mod frecvent la probleme bi-dimensionale.13) alcătuit dintr-un vas cilindric cu o probă de pământ.2. Apa în pământ mici. 2. şi bi-demensională dacă liniile de curent sunt curbe în planuri paralele (Fig.12 c) şi curgerea sferic-simetrică (Fig. PERMEABILITATEA PĂMÂNTURILOR Pentru studiul mişcării apei prin medii poroase se utilizează un dispozitiv experimental (Fig.12 a). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 2.2. în umpluturi din anrocamente sau în roci cu caverne cum sunt calcarele. O altă ipoteză curent admisă este aceea că la pământuri curgerea se face în regim permanent.b). 2. bolovănişurile. Traseele pe care le descriu moleculele de apă într-o curgere laminară în regim permanent se numesc linii de curent. 2. Câmpul liniilor de curent poate avea diferite forme. adică intensitatea vitezei apei în orice punct este independentă de timp. a) b) Figura 2. Apariţia curgerii turbulente este posibilă doar în pământuri grosiere mari de tipul blocurilor. Două cazuri particulare de curgere tridimensionale sunt curgerea radială (Fig. încât curgerea este aproape întotdeauna laminară. Curgerea este lineară dacă liniile de curent sunt paralele (Fig.12 c) d) 2.

gradientul hidraulic sau panta hidraulică. se defineşte ca raportul dintre diferenţa de nivel piezometric h între două puncte şi drumul l străbătut de apă între cele două puncte. În expresia de mai sus v este viteza aparentă deoarece s-a considerat că apa circulă prin toată secţiunea A.6) unde: v k i . (2. .D).13 Atât timp cât se menţine o diferenţă de nivel între cele două vase. Experimentul pune în evidenţă faptul că debitul q de apă care trece în unitatea de timp de la A la B este direct proporţional cu diferenţa de nivel h şi cu aria secţiunii probei şi invers proporţional cu lungimea l a probei.B) şi punctele de intrare şi ieşire a apei din probă (C. în unitatea de timp: q = A⋅v − A⋅ k ⋅i i= (2. corespunzător unui timp t: Q = q ⋅t = A⋅ k ⋅i ⋅t (2.7) h l i ≠ 0 atunci când există diferenţă de nivel.Geotehnică 72 . Apa în pământ Figura 2. . Darcy a stabilit legea care-i poartă numele: v = k ⋅i (2.viteza medie de curgere a apei prin pământ. normală pe linia de curent. În realitate. Legea lui Darcy este valabilă în cazul unei curgeri laminare Debitul unitar.9) Dacă A = i = t = 1 Q=k Coeficientul de permeabilitate k poate fi definit drept cantitatea de apă care se scurge printro secţiune unitară. apa circulă doar prin porii pământului.coeficient de permeabilitate al pământului [k] = cm/s. sub un gradient hidraulic unitar. în unitatea de timp. fiind egală cu diferenţa de nivel piezometric h. Se exprimă he şi hp pentru patru puncte caracteristice pe traseul dintre cele două vase: punctele de intrare şi ieşire a apei din dispozitivul experimental (A. Pe baza unor încercări în diapozitive de acest fel.8) Debitul total. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . apa circulă.HD HB B HB 0 HB Se constată că circulaţia apei se produce fără pierdere de energie de la A la C şi de la D la B.Capitolul 2. Punct he hp ht A HA 0 HA C HC HA – HC HA D HD HB . Pierderea de energie are loc pe porţiunea CD şi se datorează frecării dintre apă şi particulele de pământ. astfel încât viteza reală vr are expresia: vr = v n% 100 unde n % este porozitatea probei.

9) în care: A . Se măsoară debitul Q filtrat în timpul t: Q = A⋅ k ⋅i ⋅t (2.14 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .9) se obţine k.Capitolul 2.Geotehnică 73 . Prin deschiderea robinetului de la baza vasului în care se află proba. Schema permeametrului cu nivel constant cu sucţiune este prezentată în figura 2.la permeametrul fără sucţiune l h +h i= 1 2 .secţiunea probei h i= 1 .14. Încercările în laborator se efectuează în aparate numite permeametre. Figura 2. apa este lăsată să filtreze prin probă.la permeametrul cu sucţiune l l . Apa în pământ Pentru mişcarea turbulentă nu se poate aplica legea lui Darcy. Permeametrul cu gradient constant Prin probă trece un curent de apă sub gradient constant (diferenţa de nivel piezometric este constantă). Determinarea coeficientului de permeabilitate se poate face prin: − încercări de laborator − încercări pe teren − calcul cu relaţii empirice. Acest tip de permeametru poate fi: − fără sucţiune (utilizat la pământuri necoezive) − cu sucţiune (utilizat la pământuri coezive).lungimea probei. Din relaţia (2.

15) Figura 2. dacă ajunge la stratul impermeabil. Q = A ⋅ dh = − A ⋅ k ⋅ i ⋅ dt dh = − k ⋅ i ⋅ dt h dh = − k ⋅ ⋅ dt (2. În funcţie de temperatura la care se face determinarea.panta hidraulică (gradientul variabil). În urma pompării din puţ a unui debit de Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .nivel iniţial al apei .nivel final al apei hf i = h/L . poartă numele de puţ perfect. 2.12) 20 Determinarea coeficientului de permeabilitate k prin încercări pe teren Pomparea de probă Se execută un puţ filtru care. Metoda este utilizată la pământuri mai puţin permeabile.15 h0 . Apa în pământ Permeametrul cu nivel (gradient) variabil (Fig.10) l dh k = − ⋅ dt h l k h [ln h ]h f = ⋅ t 0 l (2. Denivelarea dh se produce într-un timp dt . cu relaţia: to k20o = kto ⋅ o (2.11) Determinarea constă în înregistrarea timpului t necesar pentru producerea unei denivelări de la h0 la hf. k depinde de natura lichidului care trece prin proba de pământ (de vâscozitatea şi greutatea specifică). La baza puţului se introduce sorbul unei pompe.Capitolul 2.Geotehnică 74 . se defineşte coeficientul de permeabilitate la o temperatură etalon de 20oC.

2.Capitolul 2. Cantitatea de apă care se infiltrează în puţ în unitatea de timp este egală cu cantitatea de apă care se infiltrează prin suprafaţa laterală a cilindrului imaginar: q = a ⋅ k ⋅ i = 2π ⋅ x ⋅ z ⋅ k ⋅ i dz i= = sin α dl dar α fiind mic sinα ≅ tgα dz deci i = dx dz q = 2π ⋅ x ⋅ z ⋅ k ⋅ dx q dx z ⋅ dz = ⋅ 2π ⋅ k x z2 q = ln x + C 2 2π ⋅ k Pentru aflarea constantei de integrare se pune condiţia pe contur: . (Fig.16) Se scade (2. În acest scop.15) pentru se elimina C.17) πk r Pentru aflarea lui k este necesară determinarea prin măsurători a coordonatelor unui punct al suprafeţei apei. se produce o coborâre a nivelului pânzei freatice.13) (2. z = h (2. numit puţ de observaţie.15) h2 q = ln r + C 2 2π k (2.16) amplasat la distanţa x1.Geotehnică 75 . denivelarea s1 a suprafeţei apei.pentru x = r. Pentru a deduce ecuaţia suprafeţei denivelate a apei se consideră un cilindru imaginar de rază x şi înălţime z.16) din (2. Apa în pământ regim. rezultând ecuaţia suprafeţei denivelate a apei subterane: q x z 2 − h2 = ln (2.14) (2. Se calculează z1 = H − s1 z12 − h 2 = q x ln 1 πk r Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . după începerea pompării se măsoară într-un puţ.

de gradul de îndesare al pământului. coeficientul de permeabilitate al unei argile fisurate este mult mai mare decât al argilei nefisurate.16 Calculul coeficientului de permeabilitate pe baze empirice Pentru nisipuri. Tabelul 2. de mărimea. ci depinde de mărimea porilor pământului. pentru diferite pământuri. Prafuri. Caracteristicile de macrostructură influenţează de asemenea. În pământuri stratificate.18) Figura 2. permeabilitatea la curgerea paralelă cu direcţia de stratificaţie este mai mare decât la curgerea perpendiculară pe această direcţie. de gradul particulelor de uniformitate.Capitolul 2. în m/s.2 sunt date limitele de variaţie ale lui k. Hazen a propus relaţia: 2 k = 10 −2 d10 . În tabelul 2. k nu este o constantă pentru un anumit pământ.2 Coeficientul de permeabilitate (m/s) 1 10-1 10-2 10-3 10-4 10-5 10-6 10-7 10-8 Nisipuri curate şi Nisipuri fine. în mm. Prafuri argiloase nisip-pietriş prafuri nisipoase Argile uscate şi fisurate Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . în m/s Unde d10 este numit diametrul efectiv (cel care corespunde procentului 10% de pe curba de granulozitate). Astfel. forma şi rugozitatea particulelor.Geotehnică 76 Pietrişuri curate 10-9 10-10 Argile prăfoase (argilă 20%) şi argile nefisurate . amestecuri de nisipuri prăfoase. Pământurile cu particule colţuroase au permeabilitate mai redusă decât cele cu particule rotunjite. şi de natura pereţilor lor. Apa în pământ k= q x ln 1 ( z12 − h2 )π r (2.

Capitolul 2.20) ∂x ∂y Dar. ∂v   ∂v   vx ⋅ dy ⋅1 + v y ⋅ dx ⋅1 =  vx + x dx  dy ⋅1 +  v y + y dy  dx ⋅1 (2.3.21) în (2. după legea lui Darcy (gradientul pozitiv corespunde unei scăderi a vitezei) ∂h v y = −k y ⋅ (2.19) ∂x  y    Ecuaţia de continuitate devine ∂vx ∂v y + =0 (2.21) ∂y ∂h vx = − k x ⋅ ∂x Figura 2.20): ∂2h ∂2h kx + 2 k y = 0 (2. Apa în pământ 2.17 Înlocuind (2. Se consideră un element de laturi dx.2. ECUAŢIILE MI CĂRII APEI PRIN PĂMÂNT SPECTRUL HIDRODINAMIC Se examinează mişcarea apei prin pământ în următoarele ipoteze: − mediu omogen − este valabilă legea lui Darcy − lichidul se consideră omogen şi incompresibil − nu se produc modificări de volum ale mediului poros în timpul curgerii. Fie problema plană de curgere a apei. dy (Fig.22) ∂x 2 ∂y Dacă mediul este izotrop kx = ky = k. (coeficientul de permeabilitate identic în ambele Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 2.17) Se exprimă condiţia de continuitate pentru curgerea în regim permanent: cantitatea de apă care intră în volumul de pământ este egală cu cantitatea de apă care iese din volumul de pământ.Geotehnică 77 .

2. trebuie găsite două funcţii φ şi ψ care să îndeplinească condiţiile: ∂φ ∂φ ∂ψ ∂ψ = vx = vy − = vy = vx (2.23) care este o ecuaţie de tip Laplace.25) ∂x ∂y ∂x ∂y Care este semnificaţia curbelor φ ? ∂φ ∂h = −k x (2. h = c1 ⋅ x + c2 ∂x Condiţii pe contur x=0 h=H x=L h=0 c2 = H h = c1 ⋅ x + H 0 = c1 ⋅ L + H H c1 = − L H h=− x+H (2. integrarea ecuaţiei Laplace se face direct.23) ∂x 2 ∂y 2 Mişcarea apei (sau a oricărui lichid incompresibil) prin pământ este descrisă de ecuaţia (2. Figura 2.24) L S-a obţinut ecuaţia unei drepte care exprimă variaţia înălţimii piezometrice h între punctele C şi D. Pentru cazuri simple.18).Geotehnică 78 . ∂x 2 2 ∂h = c. Apa în pământ direcţii): ∂2h ∂2h + =0 (2.26) ∂x ∂x Soluţia ecuaţiei Laplace: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .18 ∂ h = 0.Capitolul 2. h este o funcţie armonică. Fie cazul curgerii apei într-o singură direcţie (Fig. Pentru cazul general.

În figura 2.30) − panta curbelor ψ dψ dy   dx v y   = dψ = vx  dx ψ dy (2.32) rezultă că φ şi ψ se întâlnesc sub un unghi drept. Cunoaşterea spectrului hidrodinamic este necesară în numeroase cazuri pentru determinarea debitului ce se scurge pe sub o construcţie. sunt deci curbe ortogonale. Metode pentru determinarea spectrului hidrodinamic Metoda grafică de construire a spectrului se foloseşte când nu se pot afla expresiile analitice Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .28) (2. se exprimă diferenţiala totală a Relaţia ce există între cele două familii de curbe: dφ = ∂φ ∂φ dx + dy = vx dx + v y dy . dφ = 0 ∂x ∂y − panta curbelor φ vx  dy    =  dx ψ v y (2.31) cu (2. y ) + c (2.31) lui φ.19). curbe echipotenţiale. numite linii de curent.20 sunt prezentate două cazuri particulare de spectre hidrodinamice pentru care soluţiile s-au obţinut pe cale analitică prin integrarea ecuaţiei Laplace. φ este funcţia de potenţial. y ) = (2.Geotehnică 79 . − v y dx + vx dy = 0 h ( x. a subpresiunii apei de-a lungul construcţiei şi a forţei curentului în diferite puncte. Pentru o problemă dată. Pentru a stabili în ce raport se află cele două familii de curbe.Capitolul 2. Fie φ1 = −k x h ( x. curbele ψ descriu chiar traiectoriile particulelor de apă. se exprimă diferenţiala totală a lui ψ: ∂ψ ∂ψ dψ = dx + dy = −v y dx + vx dy ∂x ∂y Pentru ψ = constant. dψ = 0.32) Din compararea lui (2. Aşadar.o curbă a familiei c1 − φ1 = constant kx Pentru a stabili semnificaţia curbelor ψ.29) (2. 2. rezolvarea problemei de mişcare constă în aflarea celor două familii de curbe (Fig. y ) + c1 . Şi curbele ψ formează o familie. pe scurt spectrul hidrodinamic. Ansamblul acestor familii de curbe ortogonale constituie spectrul hidrodinamic al curgerii. acelaşi potenţial.27) Există o familie de curbe φ. numite astfel deoarece toate punctele unei curbe au aceeaşi înălţime piezometrică. pentru φ = ct. Apa în pământ φ = − k x h ( x.

Capitolul 2. ortogonale pe primele (Fig.21).Geotehnică 80 . 2. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Figura 2.19 Pornind de la condiţiile de contur şi de la tipul de reţinere a apei se presupun nişte linii de curent posibile şi se construiesc apoi liniile echipotenţiale. Apa în pământ ale curbelor şi când condiţiile de contur sunt simple şi cunoscute.

Pe baza analogiei cu acest fenomen se confecţionează un model al lucrării de pământ din hârtie bună conducătoare de electricitate.21 Metoda modelării hidraulice (modelare fizică) Se execută modelul la scară redusă. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .20 Figura 2.Capitolul 2. Rezultatele sunt puternic influenţate de calitatea etanşării racordurilor dintre tuburile piezometrice şi construcţia de pământ. După reprezentarea rezultatelor se construiesc prin interpolare liniile echipotenţiale şi apoi liniile de curent. 2. Se obţin linii echipotenţiale care se consideră identice cu cele de la curgerea apei. ca de exemplu curgerea curentului electric printr-o placă de grosime uniformă. Lăsând să treacă curentul. de aceea metoda este utilizată mai ales în scopuri demonstrative. Ecuaţia Laplace caracterizează şi alte fenomene fizice. în canal vitrat. În puncte de potenţial cunoscut (pe contur. cu instalaţii speciale se măsoară potenţialul în anumite puncte (nodurile unui caroiaj).dinamică (Fig.hidro .Geotehnică 81 . Metoda modelării prin analogie electro . al construcţiei de pământ prin care are loc scurgerea apei şi se determină direct înălţimea piezometrică prin tuburi piezometrice plasate în nodurile unui caroiaj.22) Este o modelare analogică. Apa în pământ Figura 2. de exemplu) hârtia se vopseşte cu un lac care menţine potenţialul electric la o anumită valoare.

Geotehnică 82 . străbătut de un curent de apă şi delimitat prin liniile de curent şi echipotenţiale (Fig.24).23) Figura 2.înălţimea coloanei de apă care corespunde pierderii de presiune de la o linie echipotenţială la alta.Capitolul 2. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . N a Dacă ≈ 1 q = k ⋅ h ⋅ C b Nφ (2. Forţa corespunzătoare feţei AB : h1 ⋅ γ w ⋅ b ⋅1 în care h1 ⋅ γ w reprezintă presiunea în apă pe faţa AB. ACŢIUNEA MECANICĂ A APEI ASUPRA PĂMÂNTULUI Apa în mişcare acţionează asupra scheletului printr-o forţă. Se consideră un volum prismatic de pământ cu baza un pătrat de latură b şi înălţime h = 1. 2. datorată frecării dintre particulele de apă şi pământ.4. ∆h a qi = A ⋅ k ⋅ i = a ⋅ i ⋅ k ⋅ = ⋅ k ⋅ ∆h b b h Dar ∆h = Nφ în care Nφ .22 Metode numerice de calcul pentru integrarea ecuaţiei Laplace Utilizarea spectrului hidrodinamic la determinarea debitului de apă care trece prin pământ în condiţiile unei lucrări date Se izolează un element din reţea (Fig.23 ∆ h .numărul de canale (intervale dintre liniile de curent).33) unde (2.2. 2.numărul de trepte de pierdere de sarcină corespunzătoare spectrului respectiv Debitul total : a h q = ∑ qi = N C ⋅ ⋅ k ⋅ b Nφ NC . Apa în pământ Figura 2. denumită forţă hidrodinamică.34) 2.

Dacă se raportează forţa totală J la volumul de pământ ( b 2 ⋅1) se obţine forţa curentului j: J ∆h ⋅ γ w ⋅ b ∆h ⋅ γ w = = V b2 b ∆h Dar = i . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .37) Deoarece i nu are dimensiuni. în g/cm3 sau kN/m3. Apa în pământ Forţa corespunzătoare feţei CD : ( h1 + b ⋅ sin α − ∆h ) γ w ⋅ b ⋅1 .35) γ '⋅ b 2 ⋅ sin α + ∆h ⋅ γ w ⋅ b = ∆P 1 24 4 3 J (2. este o forţă de natură masică. forţa hidrodinamică acţionând asupra unui volum unitar de pământ.36) Forţa J = ∆h ⋅ γ w ⋅ b este forţa hidrodinamică rezultată din presiunea transmisă de apă scheletului pe lungimea b a liniei de curent în cuprinsul volumului considerat.Capitolul 2. având direcţia în fiecare punct după tangenta la linia de curent. 144 2444 4 3 h2 Figura 2. b Deci: j = γ w ⋅ i j= (2. iar ca sens. se exprimă.Geotehnică 83 . scriind ecuaţia de proiecţie a forţelor în lungul axei x: ∑F 2 x b ⋅ sin α (γ sat − γ w ) + ∆h ⋅ γ w ⋅ b = ∆P 144 2444 1 24 4 3 4 3 forţă datorată greutăţii proprii a pământului forţă datorată acţiunii apei în mişcare = h1 ⋅ γ w ⋅ b − ( h1 + b sin α − ∆h ) γ w ⋅ b + γ sat ⋅ b 2 ⋅1⋅ sin α − ∆P = 0 (2. rezultă că forţa curentului.24 Se exprimă condiţia de echilibru. ca şi γ. sensul curentului. gradientul hidraulic al curentului pe porţiunea respectivă.

Fie n % = 35 %. când pământul trece în stare de plutire (dacă se pune pe nisip o greutate. Apa în pământ Efectul forţei curentului asupra stabilităţii masivului de pământ poate fi favorabil sau nefavorabil. se observă că acesta este acţionat de două forţe: forţa curentului şi greutatea volumică a pământului submersat.25 Ridicând vasul A deasupra vasului B.40) Pentru a stabili ordinul de mărime al lui icr.25).65 g/cm3. se dă lui n % o valoare uzuală. Acesta este fenomenul de antrenare hidrodinamică sau sufozie.Capitolul 2. rezultă: icr ≅ 1 Fenomenul de antrenare hidrodinamică se produce în special în pământuri necoezive sau slab coezive (nisipuri fine sau mijlocii. când cele două forţe sunt egale γ w ⋅ i = γ ' . nisipuri fine prăfoase. Figura 2.Geotehnică 84 .39)  n%  1−  (γ − γ ) γ '  100  s w  icr = = γw γw (2. Rezultă γ ' ≅ 1 g/cm3. dintre care B conţine o probă de pământ.B două vase comunicante. aceasta se scufundă brusc când i = icr). icr = icr = γ' γw hcr l (2. acest moment critic corespunde unui gradient critic icr. Se consideră un volum unitar de pământ în condiţiile curentului ascendent prin pământ (Fig. γs = 2.38) (2. 2. există un moment critic. Mărind progresiv diferenţa de nivel h. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Întrucât γw = 1. prafuri nisipoase). Apa străbate proba de nisip de jos în sus. Examinând condiţia de echilibru a unui volum unitar de pământ aflat la faţa probei. se creează un regim hidrodinamic. Antrenarea hidrodinamică (sufozia) Fie A.

la adăpostul unui perete realizat etanş. dacă în experienţa cu Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . pentru a nu se produce antrenarea hidrodinamică. Fs h ief = (drumul cel mai scurt străbătut de o particulă de apă.41) Din (2.26 Condiţia de evitare a antrenării: ief < icr icr unde Fs este coeficient de siguranţă. se exclude astfel riscul antrenării hidrodinamice. 2. să se determine coeficientul de siguranţă Fs.41) se obţine mărimea fişei t corespunzătoare unui coeficient de siguranţă Fs. Într-adevăr. Apa este evacuată din incintă prin amenajarea unuia sau mai multor puţuri în care se coboară sorbul unei pompe. deoarece sensul de mişcare al apei către punctul de colectare este în jos ceea ce asigură stabilitatea pământului din zona de excavaţie.Geotehnică 85 . Figura 2. pentru a ajunge dintr-o h + 2t parte în alta a peretelui este h + 2 t). Se pompează apa din puţuri sau filtre aciculare amplasate în jurul săpăturii.26). Apa în pământ Fie cazul unei excavaţii deschise sub nivelul apei subterane. Se pune problema determinării fişei t a peretelui. ief = ief = icr γ' h = = Fs γ w ⋅ Fs h + 2 t (2. Dacă nu se poate mări fişa t. de exemplu din palplanşe (Fig. se recurge la coborârea generală a nivelului apei subterane. Se poate pune şi problema inversă (de verificare): fiind dată fişa t.Capitolul 2.

2. are efect de îndesare asupra pământului (Fig. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 86 . sensul de curgere a apei prin probă este de sus în jos.27 Figura 2.28 O altă manifestare a acţiunii hidrodinamice o constituie fenomenul de eroziune internă care se poate produce la partea din aval a barajelor în care se concentrează linii de curent şi echipotenţiale iar gradientul hidraulic este mai mare. 2. Apa în pământ vasele A şi B.27 şi 2.29).28). Eroziunea se manifestă prin formarea unei cavităţi la piciorul barajului (Fig. Figura 2. vasul A este coborât faţă de vasul B.Capitolul 2. Forţa curentului având acelaşi sens cu greutatea proprie.

Capitolul 2.Geotehnică 87 . cel care riscă să fie antrenat de apă. în ordinea inversă celei ce se realizează prin sedimentare naturală. dimensiunile particulelor trebuie să fie crescătoare în sensul de curgere al apei. Figura 2. Apa în pământ Fenomenul de eroziune devine din ce în ce mai intens pe măsura adâncirii cavităţii. în cazul unui dren. mărimea particulelor crescând pe măsură ce se îndepărtează de stratul protejat. Astfel. Denumirea de filtru invers se datorează faptului că straturile sunt aşezate. Figura 2.30 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Protecţia constă din aşezarea pe stratul de pământ ce trebuie protejat a unuia sau mai multor straturi de material granular (nisip.30). straturile filtrului invers ce protejază drenul sunt dispuse în raport cu direcţia de curgere a apei.29 Filtre inverse Mijlocul de protecţie faţă de antrenarea hidrodinamică îl constituie filtrele inverse. pietriş). în cazul curentului de apă ascendent. deoarece liniile de curent se scurtează iar gradientul creşte. 2. Ca regulă generală. evitându-se antrenarea particulelor fine către dren (Fig.

Apa în pământ Materialul de aşezat în primul strat al filtrului invers trebuie să îndeplinească două condiţii: − granulele trebuie să fie suficient de mari.Capitolul 2. Grosimea minimă a unui filtru invers este de 30 cm. Figura 2. Dren cu filtru invers Se mai urmăreşte ca uniformitatea filtrului şi a pământului de protejat să fie asemănătoare.31). Celor două condiţii le corespund următoarele relaţii stabilite pe cale experimentală: a) d15 filtru ≥ (4 ÷ 5) d15 material de protejat b) d15 filtru ≤ (4 ÷ 5) d15 material de protejat. se aplică succesiv relaţiile (a) şi (b) luându-se ca referinţă stratul aflat imediat sub stratul considerat. astfel încât să permită o micşorare corespunzătoare a forţei curentului. În figura 2. − granulele nu trebuie să depăşească o anumită mărime. ceea ce înseamnă înclinări apropiate ale curbelor de granulozitate. pentru că atunci şi golurile dintre ele ar fi mari.32 este figurată curba granulometrică a materialului de protejat ( ) precum şi zona pământurilor bune pentru realizarea filtrului invers ( ).31. Figura 2.32 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 88 . 2. existând riscul antrenării particulelor mici printre particulele mari. Dacă filtrul invers are mai multe straturi (Fig.

În cazul unui îngheţ brusc. apa topită nu poate fi uşor Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . numită umflarea prin îngheţ. crăparea zidurilor. îngheţarea apei din pori ar putea explica o mărire de volum de numai 3. Efectele sunt în parte similare cu cele ale pământurilor expansive. Primele cristale de gheaţă. astfel încât la un pământ care ar avea o porozitate de 40%. se poate exprima cu relaţia empirică k = 102 d10 sau. 2. ceea ce este mult mai mult decât dacă s-ar datora doar îngheţării apei din porii pământului.3. Se compară gradientul prin filtru cu gradientul în pământ: v = k ⋅ i = kfiltru ⋅ ifiltru unde: k 2 . producând ridicarea şi deteriorarea pavajelor şi pardoselilor. (2. creşterea lentilelor este oprită şi o nouă locaţie pentru lentile se stabileşte mai jos. şi anume dezgheţul. Se ştie că apa îşi măreşte volumul prin îngheţ cu 9%. Rezultă că unele pământuri atrag din zonele învecinate cantităţi suplimentare de apă către zonele îngheţate (Fig. de pildă prin răcirea sub depozite frigorifere. În urma unui asemenea proces ciclic se formează benzi de gheaţă. are loc o răcire rapidă iar frontul de îngheţ poate avansa relativ rapid prin pământ. Apa în pământ Eficacitatea filtrului se exprimă prin reducerea forţei curentului.Capitolul 2. Având în vedere distribuţia neregulată a porilor fini în pământ. acţionează ca nişte magneţi faţă de moleculele de apă din jur.42) 2. Poate fi indusă şi prin acţiunea omului.coeficient de permeabilitate. Întrucât timpul pentru creşterea cristalelor este limitat. 2 în mod aproximativ. cu relaţia k ≅ 102 d15 ifiltru = i ifiltru = i k kfiltru =i 2 2 100 d15 d15 1 =i =i 2 2 100 d15 filtru 25 ( 5 d15 ) i 25 Filtrul asigură o reducere a forţei curentului de 25 de ori. umflarea prin îngheţ care este întotdeauna egală cu grosimea totală a lentilelor de gheaţă în direcţia îngheţării. umflarea fiind neuniformă şi de natură sezonieră. În acel moment. Întrucât pământul se dezgheaţă de la suprafaţa terenului în jos. umflarea totală prin îngheţ poate fi mult mai mică decât în cazul în care are loc o răcire foarte lentă. dirijate de obicei paralel cu suprafaţa terenului. APA SUB FORMĂ SOLIDĂ ÎN PĂMÂNTURI Supusă la temperaturi de 0°C apa din pământ îngheaţă. Îngheţarea pământului este însoţită de o creştere a volumului. Acestea se dezvoltă până viteza de eliminare a căldurii devine mai mare decât sursa potenţială de apă. Apare însă şi un efect care lipseşte în cazul umflării pământului. Umflarea prin îngheţ este influenţată de intensitatea îngheţului. intens. fiind permis un timp corespunzător pentru creşterea continuă a cristalelor.32). Se porneşte de la condiţia de continuitate: viteza cu care curge apa prin pământul protejat şi prin filtru (deci debitul) este constantă. Creşterea volumului prin îngheţ la un pământ care îngheaţă poate atinge chiar 30% din grosimea iniţială. care se observă prin ridicarea suprafeţei terenului. este de asemenea neregulată făcând ca suprafaţa pământului îngheţat să apară bombată.Geotehnică 89 . formate în porii mari. Umflarea prin îngheţ se produce pe zone extinse ale suprafeţei pământului expus la temperaturi negative.6%. producând o sucţiune mare în apa neîngheţată şi o curgere spre cristale care se transformă în lentile.

5 – zona superioară de lentile de gheaţă Pentru măsurarea potenţialului de îngheţ al pământurilor se efectuează în laborator încercarea de îngheţ asupra unei probe confinate lateral. numite şi pământuri gelive? Prezenţa unor particule mai mici de 0. Celălalt capăt al probei este expus aerului rece la o temperatură negativă care poate fi menţinută constantă pentru o perioadă determinată. având baza în contact cu o sursă de apă la temperatura de + 4° (Fig . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . are pori mari şi un exces de apă care conduce la o consistenţă şi o rezistenţă mai reduse în comparaţie cu pământul înainte de a îngheţa. Pentru o compoziţie mineralogică dată. este principala cauză a degradării îmbrăcăminţilor rutiere. de exemplu 12 zile.02 mm depăşesc 3%. Slăbirea stratelor sistemelor rutiere în perioada de dezgheţ.Geotehnică 90 . Rezultă că pământul proaspăt dezgheţat. primăvara. a cărui structură a fost într-un fel distrusă în procesul de îngheţare. Figura 2. 4 – zone de pământ îngheţat.34). Un criteriu propus de A.34 Trebuie îndeplinite simultan trei condiţii pentru producerea umflării prin îngheţ: un pământ susceptibil de îngheţ. Figura 2. care este practic impermeabil. Care sunt pământurile susceptibile de îngheţ. 2 – ridicare capilară.02 mm afectează susceptibilitatea la îngheţ a pământurilor. Apa în pământ drenată datorită prezenţei pământului îngheţat aflat mai jos.Capitolul 2.33 1 – apa subterană. 3 – zonă inferioară de lentile de gheaţă. Casagrande stipulează că pământurile neuniforme (Cu > 5) pot fi susceptibile la îngheţ dacă particulele mai mici de 0. plasată pe fundul unei cutii frigorifice izolate.2. Susceptibilitatea la îngheţ a pământului se estimează pe baza umflării totale a probei. există o legătură între viteza îngheţării şi procentul de particule fine. o perioadă prelungită de temperaturi negative şi existenţa apei care să alimenteze frontul de îngheţ.

împiedicând accesul apei spre frontul de îngheţ. întrucât asociază prezenţa unor pori fini cu o permeabilitate suficient de mare care să permită influxul de apă necesar pentru formarea lentilelor de gheaţă. gelivitatea se micşorează drastic. Harta adâncimilor de îngheţ trebuie consultată în vederea stabilizării adâncimii de fundare. uniforme. este limitată la cca. 10% sporire a volumului porilor. sunt practic negelive. care nu au părţi fine şi au pori mari nu sunt susceptibile la îngheţ. Apa în pământ în timp ce pentru pământurile uniforme (Cu < 5) acest procent trebuie să fie de 10%. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Deci şi argilele coloidale cu plasticitate mare. În unele zone. Pământul veşnic îngheţat sau permafrost ocupă arii întinse în Arctica şi Antartatica.Capitolul 2. O prezenţă semnificativă a fracţiunilor praf şi argilă duce la creşterea suceptibilităţii la îngheţ. conţinând procente reduse ale fracţiunilor praf şi nisip. Atunci când porii sunt atât de fini încât permeabilitatea se reduce mult. acoperind cca 20% din suprafaţa terestră a pământului. cu atât adâncimea de îngheţ este mai mare. permafrostul se extinde la adâncimi foarte mari. O asemenea hartă este dată în STAS 6054-77. Dacă are loc o umflare. în unele părţi ale Siberiei 1500 m. Rezultă că nisipurile şi pietrişurile curate. Cu cât temperatura este mai scăzută şi rămâne mai mult timp sub 0°C şi cu cât conductivitatea termică a pământului este mai mare. Prafurile şi prafurile argiloase sunt foarte susceptibile la îngheţ.Geotehnică 91 . Adâncimea de îngheţ este adâncimea sub suprafaţa terenului până la care pătrunde temperatura de 0°C şi depinde de capacitatea pământului de a conduce căldura. de exemplu în Alaska de Nord 650 m.

care în cazul excavaţiei sprijinită cu un perete etanş se manifestă prin umflarea fundului săpăturii şi trecerea pământului în stare de plutire (Fig. În cazul unei excavaţii nesprijinite sau sprijinită cu un perete permeabil (Fig. accesul apei se face doar prin baza excavaţiei care se amenajează cu uşoare înclinări pentru a conduce apa spre şanţul de colectare şi spre una sau mai multe pompe (Fig.2). Dacă se produce antrenarea hidrodinamică. Figura 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) Capitolul 3 EVACUAREA APEI DIN EXCAVAŢII (EPUISMENTE) Prezenţa apei subterane pe amplasament reprezintă o problemă dintre cele mai dificile care apare la executarea excavaţiilor.Geotehnică 60 . adaptându-se apoi una din următoarele soluţii: − umplerea excavaţiei cu apă până la nivelul iniţial şi continuarea lucrărilor prin excavare şi betonare sub apă. 3.1) accesul apei este permis atât prin pereţii laterali cât şi prin fundul excavaţiei.1. Pentru prevenirea antrenării pământului. Metodele pentru soluţionarea acestei probleme pot fi grupate în două categorii: • îndepărtarea apei prin pompare • împiedicarea pătrunderii apei în excavaţie În prezentul capitol sunt abordate metodele din prima categorie.3). EPUISMENTUL DIRECT Apa acumulată în excavaţie este colectată într-un şanţ perimetral şi îndepărtată prin pompare.1 Cel mai mare risc legat de execuţia epuismentului direct îl reprezintă antrenarea hidrodinamică a pământului. 3. 3. Atunci când excavaţia se face sub protecţia unui perete etanş.Capitolul 3. 3. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . cunoscute sub denumirea generică de epuismente. pomparea trebuie imediat oprită.4). 3. puţul de colectare se protejează cu un filtru invers (Fig.

2 – filtru invers Figura 3. 2 – punct de colectare.pompă Figura 3. 3 . − trecerea la epuismentul prin coborârea generală a nivelului apei subterane (vezi p. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) − prelungirea fişei (părţii îngropate a peretelui) printr-o batere suplimentară a elementelor care alcătuiesc peretele.2 1 – palplanşe.2).Geotehnică 61 .4 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 3. Puţ de colectare a apei 1 – sorbul pompei.Capitolul 3. Figura 3.3.

24 0. 3.30 0.70 0. pompele se amplasează la suprafaţa terenului.Capitolul 3.48 0.20 unde H este înălţimea de presiune.50 0. nu sunt susceptibile de a fi antrenate.Geotehnică 62 . în m.80 0.00 0.16 la nisipuri fine 0.08 1. La epuismentul direct dintr-o săpătură cu pereţi de palplanşe (v.56 0.50 0.46 0. Principiul de funcţionare al unei instalaţii de coborâre artificială a nivelului apei subterane este arătat in figura 3..2. De jur împrejurul gropii de fundaţie se execută prin forare puţuri-filtre sau se înfig filtre aciculare.45 0. prafurile nisipoase.95 0. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) Atât argilele prăfoase şi argilele nisipoase.30 0. datorită dimensiunilor mari ale particulelor şi porilor. Fig.31 0.12 1. iar q un debit specific pentru care se recomandă valorile 0.24 la nisipuri mijlocii.25 0.95 0. unde H este înălţimea stratului de apă.2) Tabelul 3.39 1.20 1.60 0.debitul specific dat în tabelul 3.20 1.10 1.67 0. k .70 0. COBORÂREA GENERALĂ A NIVELULUI APEI SUBTERANE (EPUISMENTE INDIRECTE) Principalele mijloace pentru coborârea generală a nivelului apei subterane sunt instalaţiile cu pu ţ uri-filtre ş i filtre aciculare. în m/h. q . Pământurile care prezintă acest risc sunt pământurile necoezive sau cu coeziune redusă dar cu particule fine şi totodată suficient de permeabile: nisipurile fine.88 0. se poate folosi relaţia: Q = q ⋅ H ⋅ k ⋅U (m3/h) (3.81 0.1 Valorile debitului specific q H+t i H H+t 1. Dacă adâncimea săpăturii nu este mare.22 0.58 0. iar t fişa palplanşei.80 0.98 0.00 0.1) unde A este suprafaţa săpăturii.90 0.74 0.34 0.13 0.61 0. Pentru determinarea debitului de pompat. către care se drenează apa.42 0.36 0.02 0.84 0.64 0.coeficient de permeabilitate.1).25 0. se poate utiliza relaţia: Q = q⋅ A (m3/h) (3.61 0.39 0.2.52 0.27 0.21 0. Prin coborârea Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .. 2.40 0.42 0. nisipurile fine prăfoase. ca în figura 3.70 0.39 0.5.89 0.7 m.1 în funcţie de rapoartele (H+t)/l şi H(H+t).perimetrul peretelui.78 0.50 0.38 0.00 la nisipuri mari.75 0. datorită permeabilităţii reduse.53 0.23 0.70 0.32 0.41 0. evacuată prin pompare. cât şi nisipurile mari şi pietrişurile. Înălţimea de aspiraţie nu depăşeşte 6. 3.52 0.60 0. L' .

7): se forează o gaură eu diametrul de 40 . 3. astfel încât se va produce ridicarea (cedarea) fundului săpăturii sub acţiunea presiunii p = γwH (Fig. în care este coborâtă conducta de aspiraţie a apei. până la stratul impermeabil sau.. c). atât excavaţia cât şi lucrările de fundaţii se pot executa în uscat.5.. Coborârea generală a nivelului apei subterane pentru a preveni ruperea hidraulica a fundului săpăturii: 1 – excavaţie.6.. Grosimea h a stratului de argilă la baza excavaţiei poate fi insuficientă. 2 – strat impermeabil Figura 3. care funcţionează ca un filtru invers între Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 3. a). corespunzătoare diferenţei de nivel dintre cele două pânze de apă (Fig.6). 3 – strat permeabil Sunt situaţii în care coborârea generală a nivelului apei subterane se utilizează nu pentru evacuarea apei din săpătură. separate printr-un strat argilos practic impermeabil. stratul de argilă este supus presiunii H. cu circa 0. Înainte de extragerea coloanei de foraj din pământ. Schema instalaţiei pentru coborârea generală a nivelului apei subterane: 1 – puţ-filtru sau filtru acicular. b). În interiorul găurii forate se introduce un tub de 15 . 3.Geotehnică 63 . 30 cm diametru. Puţurile filtre se execută în felul următor (Fig. perforat. în spaţiul dintre coloană şi tubul perforat se introduc unul sau mai multe straturi de material filtrant (pietriş. Fig.6. Pentru prevenirea acestui fenomen. până la o adâncime suficient de mare sub cota săpăturii. ci pentru a preveni fenomenul numit ruperea hidraulică a fundului săpăturii (Fig. nisip mare).6. 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) generală a nivelului apei subterane.50 m sub cota săpăturii. dacă acest lucru nu este posibil. se recurge la coborârea generală a nivelului apei subterane (Fig. Prin deschiderea excavaţiei. iar cea de-a doua sub presiune. 3. Stratificaţia se caracterizează prin prezenţa a două pânze de apă dintre care prima cu nivel liber. 3.6.. 60 cm.Capitolul 3. 2 – strat impermeabil.

antrenează părţile fine din pământ creând astfel un filtru natural pe o distanţă de 15…25 cm de jur-împrejur.Capitolul 3. Puţ-filtru: 1 – vană. ridicându-se de-a lungul ţevii.5…2 mm) ... coloana de foraj este ridicată.Geotehnică 64 . Filtrele se înfig în pământ cu ajutorul unui jet de apă sub o presiune de 5…6 daN/cm2. 2 – mufă. 7. Figura 3. 5 – tub-filtru (Φ 150…300 mm). 6 – dop din lemn. fiind prevăzut în interior cu un ventil sferic. Vârful filtrului are o alcătuire caracteristică... 7 – strat filtrant I (0. 8 – strat filtrant II (2…10 mm) Filtrele aciculare sunt ţevi cu diametrul exterior de 5 . care desface pământul de sub vârf şi. 2 m şi înfăşurată într-o pânză de sârmă de cupru. cu partea inferioară perforată pe 1 .7. 4 – conductă de aspiraţie (Φ 75…100 mm).5 cm. 3 – conductă de colectare. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) pământ şi tubul-filtru. în tubul-filtru. în care se acumulează apa. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Pe măsura realizării filtrului invers. se introduce sorbul unei pompe aflate la suprafaţa terenului sau se introduc una sau două pompe submersibile.

În aceste condiţii în instalaţia de filtre aciculare se introduce şi o pompă (de vacuum.7. Drenarea apei către filtrele aciculare se poate face sub acţiunea gravitaţiei ca la puţurile-filtre. În pământuri tari. 2 – dop de argilă.. iar in figura 3. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Figura 3. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) Sub efectul jetului de apă. 1 – ţeava de injectare a apei sub presiune sau ţeava de absorbţie. 3 – ventil sferic deschis. În figura 3. drenarea gravitaţională se poate dovedi ineficace. Detalii ale vârfului unui filtru acicular: a – în cursul înfigerii. care creează în filtre o presiune negativă de 0. filtrele aciculare pătrund prin propria greutate în pământ. În figura 3. înfigerea se poate realiza prin batere sau vibrare. trebuind doar să fie ghidate de muncitor..10 este reprezentată suprafaţa denivelată a apei in jurul filtrului. corespunzătoare drenării gravitaţionale şi drenării forţate cu vacuum.Capitolul 3.Geotehnică 65 . datorită permeabilităţii mai scăzute a acestor pământuri care cedează mai greu apa. Apa subterană aflată la presiunea atmosferică este drenată forţat spre filtrele aciculare unde presiunea este mai scăzută. Fazele înfigerii în pământ a unui filtru acicular: 1 – jet de apă. 3 – conductă de colectare.8 daN/cm2. În cazul utilizării vacuumului. La nisipurile fine şi la pământurile prăfoase.9. 5 – filtru natural. Figura 3. 2 – filtru. b – în cursul pompării.9 detaliul vârfului filtrului in cursul înfigerii şi al pompării apei.0.8. 4 – ventil sferic închis.8 se arată principalele faze ale introducerii unui filtre acicular. filtrele se protejează la suprafaţă cu un dop etanş de argilă.

4 – filtru acicular Eficacitatea instalaţiei în pământuri prăfoase şi argiloase poate fi mărită. astfel: alternativ cu filtrele aciculare se introduc ţevi metalice care se leagă la polul pozitiv al unei surse de curent de 30…60 V. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 2 – bară de oţel (anod). 2 – coborârea nivelului apei în urma drenării cu vacuum. în timp ce conducta colectoare a instalaţiei de filtre aciculare se leagă la polul pozitiv. 4 – generator de curent Din figura 3.Geotehnică 66 . 3. la trecerea curentului electric. 3 – dop de argilă. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) Figura 3. 3 – staţie de pompare. apa se duce la filtrele aciculare (catozi) de unde este pompată (Fig.Capitolul 3. dacă pe lângă filtrele aciculare vacuumate se utilizează şi drenarea electro-osmotică. Instalaţie de drenare electroosmotică cu filtre aciculare: 1 – filtru acicular (catod).12 rezultă un alt efect favorabil pe care îl prezintă drenarea electroosmotică: prin dirijarea curentului de apă dinspre taluz (unde sunt dispuşi anozii) spre interior (unde sunt dispuşi catozii reprezentanţii de puţuri-filtre sau de filtre aciculare) se îmbunătăţesc condiţiile de stabilitate ale taluzului. devenind anozi. Filtru acicular vacuumat: 1 – coborârea nivelului apei în urma drenării gravitaţionale.11.10. Figura 3.11).

. Figura 3. z = H în relaţia (3. Modificarea direcţiei de curgere a apei într-un taluz prin drenare electro-osmotică 1 – catod (puţ-filtru sau filtru acicular legat de instalaţia de pompare). la care apa este evacuată cu pompe amplasate la suprafaţa terenului. rază de influenţă.12.3) rezultă: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 67 . coborât până la stratul impermeabil (v. După cum s-a arătat. Coborârea generală a nivelului apei în trepte Calculul unei instalaţii de coborâre artificială a nivelului apei subterane se bazează pe formule din hidraulica subterană de tipul celei deduse în capitolul 2 în legătura cu determinarea coeficientului de permeabilitate k prin pompare de probă pe teren. trebuie să se utilizeze mai multe trepte de coborâre.6 m. efectul pompării încetează a se mai resimţi. pot asigura coborârea nivelului apei pe cel mult 5. pânza de apă găsindu-se la nivelul iniţial.13. deci. 3 – linii de curent Puţurile-filtre şi filtrele aciculare.Capitolul 3. Este recomandabil ca prima platformă a instalaţiei de coborâre să fie situată chiar la nivelul iniţial al apei subterane. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) Figura 3. Fig.3) πk r La o distanţă r de axa puţului denumită.13 este arătată o coborâre realizată din două trepte. În figura 3.. Când cota finală a excavaţiei este aflată la o adâncime mai mare faţă de nivelul apei subterane. în cazul puţului perfect. înlocuind x = R.5) ecuaţia suprafeţei denivelate a pânzei de apă subterane este: q x z 2 − h2 = ln (3. 3. 2 – anod (bară de oţel).

Tot experimental s-a dovedit că pomparea se poate efectua doar dacă gradientul hidraulic ce se realizează la intrarea apei în puţ (şi care creşte odată cu creşterea debitului) nu întrece valoarea: 1 imax = 15 k Înlocuind această valoare a gradientului în legea lui Darcy q = aki. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) (3.5): h = H − s0 .9) .Capitolul 3. fig. admiţând că acestea s-ar dispune pe perimetrul unui cerc de rază R1 şi că efectul lor cumulat este egal cu cel al unui puţ fictiv de rază R1 şi având aceeaşi rază de influenţă R ca puţul izolat (Fig. În acest fel se obţine debitul total Q necesar pentru obţinerea denivelării s0 : πk Q= ( 2H − s0 )s0 R ln R1 πk ( H 2 − h2 ) R ln r Se notează s0 denivelarea produsă în dreptul puţului (v.4) Figura 3.14. iar k în m/s.14).5) s0 = H − h.Geotehnică 68 (3. se obţinea următoarea expresie pentru debitul maxim ce se poate extrage dintr-un puţ: k m3 / s  qmax = 2π rh (3. Distanţa R se stabileşte cu următoarea relaţie determinată experimental: R = 3000s0 k (3.6) exprimă relaţia dintre debitul q pompat din puţ şi denivelarea s0 rezultată.4): πk q= ( 2H − s0 )s0 (3.8)   15 k Relaţia (3. q= (3.5) în relaţia (3. Se înlocuieşte relaţia (3. 3.7) în care s0 se exprimă în m. Schemă pentru calculul debitul Q pompat din mai multe puţuri simultan Numărul de puţuri rezultă din relaţia: Q n= qmax Puterea instalaţiei de pompare: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 3.6) R ln r Relaţia (3.6) stabilită pentru pomparea dintr-un puţ a fost extinsă şi pentru cazul pompării din mai multe puţuri.

evacuarea cu mijloace manuale (găleţi etc. 3. unul de altul. puţurile-filtre se amplasează la distanţe de 5…6 m. Exemplul din figura 3. în m. epuizarea apei nu este posibilă. a). În cazul coborârii nivelului apei (Fig. 3.33. Experienţa multor lucrări a definit în mod general domeniul de aplicabilitate al diferitelor mijloace. În mod obişnuit.. η – coeficientul de randament care se ia egal cu 0. se aplică două metode de evacuare a apei. [CP] 75 η (3.15. mai ales dacă pământul este prăfosnisipos. k >10 m/s. Pe baza datelor de catalog urmează a se stabili.).11). pompele de vacuum şi de absorbţie-refulare. debitul şi puterea instalaţiei de pompare se alege tipul de pompă adecvat. Comparaţie între epuismentul direct (a) şi coborârea generală a apei subterane (b) Alegerea mijloacelor de evacuare a apei din săpături depinde în primul rând de mărimea coeficientului de permeabilitate k. doar distanţa la care se înfig filtrele unul faţă de celălalt.10) ha este înălţimea de aspiraţie. Figura 3. Riscul de sufozie este exclus.5 . contribuind la îndesarea pământului. epuismentul direct posibil pentru înălţimi de apă sub 3 m. k = 10-9…10-7 m/s.15 ilustrează avantajele pe care le prezintă coborârea generală a nivelului apei subterane faţă de epuismentul direct. pompare intermitentă. k = 10-7…10-4 m/s. în funcţie de coeficientul de permeabilitate k. hr – este înălţimea de refulare. puţuri filtre. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . În cazul epuismentului direct (Fig. k = 10-4…10-1 m/s. filtre aciculare vacuumate. sprijinirea trebuie să reziste atât la împingerea pământului. spre deosebire de epuismentul direct. 2 m.15. Filtrele se racordează la care se înfig filtrele unul la conducte de colectare care sunt în legătură cu staţia de pompare (v. motorul electric etc. Cunoscându-se din cataloage. cât şi la cea a apei şi trebuie să fie etanşe. spre a se putea lucra în uscat. 3. b)..15.Capitolul 3. cuprinzând atât filtrele cât şi conductele. De obicei. sprijinirea este solicitată doar de împingerea pământului. Instalaţiile de filtre aciculare se livrează în garnituri complete. Fig. după cum urmează: k = 10-9 m/s. Se arată o excavaţie sprijinită în interiorul căreia.Geotehnică 69 . curentul de apă către punctul de colectare este descendent. drenare electro-osmotică. în m. această distanţă este 1. Evacuarea apei din excavaţii (epuismente) N= unde: Q( ha − hr ) . datorită faptului că. există riscul de sufozie. iar condiţia de etanşeitate nu mai este obligatorie. k = 10-1…10 m/s.

plane caracterizate prin τ = 0.2) care. Se consideră un element de volum într-un punct din masiv (Fig.1).Capitolul 4. în sistemul de coordonate rectangulare x.z ) = τ xy σ y τ zy (4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Capitolul 4 TENSIUNI I DEFORMAŢII ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT 4. în Mecanica pământurilor eforturile unitare normale de compresiune se consideră cu semnul +. 4.3). EFORTURI UNITARE (TENSIUNI) I DEFORMAŢII SPECIFICE ÎNTR-UN PUNCT DIN MASIV Fie un masiv de pământ la suprafaţa căruia se aplică o încărcare. Tensorului de tensiuni prin punctul considerat îi corespund 3 direcţii perpendiculare în lungul cărora acţionează numai tensiuni normale. 4. Figura 4. z se exprimă: σ x τ yz τ zx Tσ ( x . sunt plane principale (Fig. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . de exemplu cea transmisă la teren de fundaţia unui stâlp solicitat centric. numite direcţii principale.1. y.1) τ xz τ yz σ z Convenţie de semne Întrucât pământurile sunt materiale care nu au rezistenţă la întindere sau au o rezistenţă la întindere foarte mică. 4. y . reprezentată de presiune q uniform repartizată pe o suprafaţă dreptunghiulară.1 Efortul unitar total în punctul considerat este definit prin tensorul tensiunilor (Fig. Eforturile respective sunt tensiuni principale iar planele perpendiculare pe direcţiile tensiunilor principale.Geotehnică 92 .

3 Figura 4.3): Tσ (1.3) (4. 2 2 2 σ xσ y + σ yσ z + σ xσ z − τ xy − τ yz − τ xz = σ 1σ 2 − σ 1σ 3 − σ 2σ 3 = I 2 (σ ) 2 2 2 2 2 2 2 2 τ 02 = (σ 1 − σ 2 ) + (σ 2 − σ 3 ) + (σ 3 − σ 1 )  =  I1 (σ ) − 3 I 2 (σ )  = τ oct 9 τ oct = efort unitar tangenţial octaedric. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4.5) σ0 = σmediu = efort unitar normal octaedric = σoct.  9 σoct.2.4 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .3) σ1 0 0 = 0 σ2 0 0 0 σ3 (4.Capitolul 4. dreaptă egal înclinată faţă de oricare din axele principale de tensiune (Fig. plan normal pe dreapta trisectoare (diagonala spaţiului).2 Tensorul tensiunilor principale (Fig.4). 4. 4.2) Invarianţii tensiunilor σ x + σ y + σ z = σ 1 + σ 2 + σ 3 = 3σ 0 = I1 (σ ) (4. Figura 4.4)  (4. acţionează pe planul octaedric. τoct.Geotehnică 93 .

y . 4. Starea de tensiune este identică în orice secţiune normală pe această axă (Fig. σ y ≠ 0. al digurilor. Fig. (4.tensor deviatoric. la care lungimea suprafeţei prin care se transmite încărcarea la teren este cu mult mai mare decât lăţimea.9) Figura 4.z ) = σ σ + Dσ în care: o σ σ .7) τ zx (4. fără modificarea formei. σ0 0 0 Tσo = 0 σ 0 0 0 0 σ0 σ x − σ 0 τ yz Dσ = τ yz (4. Aşa este. al zidurilor de sprijin etc.5 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . τ yx = 0 σ2 0 = 0 0 σ3 0 (4. cazul fundaţiilor continui sub ziduri.6). 4.6) Dσ . fără modificarea volumului.8) σ y − σ 0 τ zy τ yz σ z −σ0 σ1 − σ 0 0 0 σ0 0 + 0 σ2 −σ0 0 0 σ0 0 0 σ2 −σ0 0 τ xz În termenii tensiunilor principale: σ0 0 σ1 0 0 Tσ (1. producând modificări de volum. producând modificarea formei. de pildă. iar încărcarea nu variază în lungul axei paralelă cu latura lungă.5.3) = Tσo + Dσ = 0 0 Numeroase probleme de mecanica pământurilor pot fi tratate ca probleme plane şi anume ca stare plană de deformaţii.2.Geotehnică 94 .Capitolul 4.tensor sferic. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Tensorul tensiunilor poate fi exprimat sub forma: o Tσ ( x .

Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4. Figura 4.Geotehnică 95 . Pentru a analiza condiţiile de eforturi în element. τzx. Unui punct dat de eforturi unitare. fie l lungimea laturii ab.8 a. 4. σz.8 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . σx. Fie σ şi τ componentele normală şi tangenţială ale efortului total q care acţionează pe planul ab. se consideră echilibrul unei prisme abd în figura 4. Cercul lui Mohr Starea bi-dimensională de tensiuni a unui element de pământ este arătată în figura 4.8 b.6). două plane principale şi două tensiuni principale (Fig. Figura 4. 4. îi corespund două direcţii principale.7 Variaţia tensiunilor în jurul unui punct.6 Fie un punct în planul xOz şi un element de suprafaţă (Fig.Capitolul 4.7).

σ   τ =  x z  sin 2α .τ xz sin 2α (4.σ z ⋅ l ⋅ cos α ⋅ sin α + τ xz ⋅ l ⋅ sin α ⋅ cos α .9  σ -σ  2 S-a obţinut ecuaţia unui cerc de rază R =  x z  + τ xz care în sistemul de coordonate σ0τ  2  σ -σ are centrul pe axa σ. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Se scrie echilibrul forţelor normale pe ab: σ ⋅ l = σ x ⋅ l ⋅ sin α ⋅ sin α + σ z ⋅ l ⋅ cos α ⋅ cos α . la σ = x z 2 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .τ x sin 2α  2   2    σ x + σ z   σ x − σ z  σ .τ xz ⋅ sin 2α ⋅ cos α .Geotehnică 96 2 .10)  1 − cos 2α   1 + cos 2α  σ = σx  + σz   .τ zx ⋅ l ⋅ cos α ⋅ cos α  σ -σ τ= x z  2 2   sin 2α .11 şi 4.12   σx + σz σ .τ x z sin 2α    2 Se scrie echilibrul forţelor paralele cu ab: τ ⋅ l = σ x ⋅ l ⋅ sin α ⋅ cos α .τ xz cos 2α   2   Se însumează relaţiile 4.τ zx ⋅ l ⋅ sin α ⋅ cos α Dar τxz = τzx σ = σ x sin 2 α + σ z cos 2 α .11) (4.Capitolul 4.τ xz sin 2α 2 2      σ − σz   σx + σz  σ= x +  cos 2α .σz  2 2   + τ =  2  + τ xz    Figura 4.12)  σ . 2   =  2     2    cos 2α .τ xz cos 2α  2 (4. 2   2 2   σx .

. Acestea sunt numite direcţii principale. Există deci două direcţii perpendiculare pentru care τ = 0 şi σ este maxim.1 se numeşte cercul lui Mohr al eforturilor se adoptă următoarea convenţie de semne: eforturile normale de compresiune şi eforturile tangenţiale acţionând în sensul anti-orar sunt pozitive. care are următoarea proprietate: O linie dusă din pol paralelă cu un plan din masivul de pământ trecând prin punctul din masivul de pământ pentru care cercul descrie variaţia stării de efort.10 Există un punct particular pe cercul lui Mohr.Capitolul 4.10).. 4. Se cunosc tensiunile σx. σy şi τxy acţionând asupra planelor vertical şi orizontale care trece printr-un punct. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Acest cerc. 1 τ = ( σ x .11).Geotehnică 97 . numit pol. τxy) în diagrama (σ-τ). Se cunosc tensiunile σ1 şi σ3 pe două plane principale. τxy) şi K(σx. se obţine punctul N ale cărui coordonate sunt componentele σ şi τ ale efortului total p acţionând asupra planului care face cu planul de efort principal minim unghiul α (Fig.σ z ) sin2α . se obţine σ −σ τ = 1 3 sin 2α 2 În concluzie.. reprezentat în figura 4. Unghiul α poate fi astfel ales încât τ să devină 0. pentru α = 0.. Centrul cercului este situat la distanţa (σ1 + σ3)/2. şi notând tensiunea principală maximă cu σ1 şi tensiunea principală minimă cu σ3 se obţine: σ +σ σ −σ σ = 1 3 + 1 3 cos 2α 2 2 Din ecuaţia 4. apar două căi: a. 4. pentru a construi cercul lui Mohr.. Se reprezintă punctele H(σy.τ xz cos 2α = 0 2 2τ xz sin 2α = = tg 2α σ z − σ x cos 2α Aceiaşi expresie se obţine şi pentru. iar în lungul cărora acţionează tensiunile principale normale pe planele pentru care τ = 0. b. această paralelă intersectează Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Facând în ecuţia 4. Intersecţia dreptei KH cu axa σ determină centrul cercului (Fig. α = 0. Figura 4. Construindu-se unghiul la centru 2α.

Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ cercul într-un punct ale cărui coordonate reprezintă componentele normală şi tangenţială ale efortului total pe acel plan. iar punctul K are coordonatele (σx. în figura 4. − direcţia planului.11 Există. De exemplu. Cercul lui Mohr al tensiunilor este foarte util în studiul stării bi-dimensionale de tensiuni. Se definesc drept deformaţii specifice: ∂u ∂v ∂w .18) (4.Geotehnică 98 1 .19) 2 2 2 2 γ 0 =  ( ε 1 − ε 2 ) + ( ε 2 − ε 3 ) + ( ε 3 − ε1 )  2  3 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . εy = . − poziţia punctului. este reprezentată de punctele în care cercul intersectează axa 0σ. Starea de tensiune pe planele principale. se porneşte de la reciproca acestei proprietăţi. se va obţine cel de al treilea. prin construirea cercului lui Mohr. τzx) care exprimă tensiunile pe planul cb din elementul de pământ. Ducând din acel punct o paralelă cu direcţia cunoscută a planului.Capitolul 4. w. o corelare între: − eforturile pe orice plan din masiv.17) (4. τxz) care exprimă tensiunile pe planul ac.9 este extrem de mic şi se reduce la un punct. cercul lui Mohr exprimă variaţia stării de tensiuni pe diferitele plane care trec prin acel punct. γ xz = + .16) ∂u ∂v ∂u ∂w ∂v ∂w γ xy = + . εz = ∂x ∂y ∂z (4. z sunt u. deci. Admiţând în elementul de pământ din figura 4. Polul P se află ducând din H o dreaptă paralelă cu cb sau din K o linie paralelă cu ac.10. se obţine la intersecţia pe cercul polul. Dacă se cunosc două din cele trei elemente. γ yz = + ∂y ∂x ∂z ∂x ∂z ∂y Invarianţii deformaţiilor specifice 1 ε 0 = ( ε1 + ε 2 + ε 3 ) 3 εx = (4. Figura 4. Deformaţii specifice Componentele deplasării unui punct din spaţiu în direcţiile x. care intersectează cercul în P. Pentru aflarea polului. v. Se identifică în cercul lui Mohr un punct care reprezintă efortul unitar total pe un plan de direcţii cunoscut. punctul H are coordonatele (σz. y. plane de efort tangenţial zero.

Geotehnică 99 . SEMNIFICAŢIA NOŢIUNII DE EFORT UNITAR ÎN PĂMÂNTURI În Rezistenţa materialelor efortul unitar se defineşte printr-o operaţie de trecere la limită. este posibil ca el să treacă prin unul sau mai multe de contact între particule. care sunt medii disperse alcătuite din două sau trei faze.21) (4. γ 0 se numesc deformaţii specifice octaedrice axială axială şi respectiv unghiulară. având în vedere natura particulară a materialului pământ.20) În condiţiile problemei plane. T faţă de plan.12). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . cunoscându-se deformaţiile specifice εz.Capitolul 4. Planul secţionează atât particulele solide cât şi porii. nu se mai poate aplica aceeaşi definiţie. Totuşi.22) Noţiunile şi relaţiile reamintite în acest capitol fac parte din aparatul de calcul al Rezistenţei materialelor. N şi o componentă tangenţială. efortul unitar normal pe secţiunea unei bare: σ = lim ∆N ∆A ( ∆A → 0 ) (4. noţiunile şi relaţiile date se utilizează ca atare şi în această disciplină. Noţiunea de efort unitar (tensiune) în pământuri are înţeles statistic şi trebuie luată în sens macroscopic. noţiunea de tensiune (efort unitar) în mecanica pământurilor are altă semnificaţie decât în mecanica solidului deformabil. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ ε 0. 4. 4.2. Întrucât în cele mai multe probleme practice ale mecanicii pământurilor această ipoteză poate fi acceptată. εx şi γxz se pot obţine deformaţiile specifice pe un plan înclinat cu unghiul α faţă de axa 0x cu relaţiile: 1 cos 2α + γ xz sin 2α 2 2 2 εz − εx 1 γa = sin 2α + γ xz cos 2α 2 2 εα = εz + εx + εz − εx (4. Fie un punct din masivul de pământ prin care se duce un plan orizontal în care se consideră o secţiune a2 (Fig. Pentru deducerea lor nu a fost necesară nici o ipoteză privind comportarea materialului. Componenta T se descompune după direcţiile x şi y în Tx şi Ty. În fiecare punct în care planul trece prin partea solidă.23) În pământuri. exceptând ipoteza micilor deformaţii introdusă la definirea tensorului de deformaţii. totodată. forţele care sunt transmise prin scheletul mineral pot fi descompuse într-o componentă normală la plan. De exemplu. Tensorul de deformaţii   εx  1 Tε =  γ xy 2   1 γ xz  2 1 γ yx 2 1  γ zx 2   1  γ zy 2   εz    εy 1 γ yz 2 (4.

1 şi 100 daN/cm2 presiunile de contact dintre particulele minerale pot atinge 7. τ x = ∑ 2 x . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Efortul unitar într-un punct din masiv poate fi definit şi prin considerarea unei suprafeţe vălurite. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4. eforturile unitare normale. aria la care se face raportarea eforturilor este aria totală şi nu suma suprafeţelor de contact dintre particulele minerale care nu depăşesc 1% din aria totală.Capitolul 4. Efortul unitar în pământ definit în acest mod trebuie luat deci în sens macroscopic şi nu trebuie confundat cu efortul unitar la contactul dintre particule. raportul dintre suma componentelor normale ale tuturor forţelor şi aria totală. de exemplu.13). 4. acţionând asupra planului considerat.24) Aria a2 trebuie să fie suficient de mare în raport cu dimensiunile particulelor dar suficient de mică faţă de masivul de pământ pentru ca efortul unitar astfel definit să reprezinte ca valoare statistică. S care trece numai prin punctele de contact. a2. Figura 4.13 Aşadar în ambele definiţii. Efortul unitar care se exercită în punctul considerat din masiv este egal cu suma forţelor de contact împărţită la mărimea întregii suprafeţe vălurite S (Fig.000 daN/cm2. în mod obişnuit. tensiunea din punctul şi de pe planul considerat din interiorul pământului. între ele există o diferenţă de ordin de mărime. variază între 0. În timp ce.Geotehnică 100 . în cuprinsul terenului de fundare. τ y = N T a a ∑T a 2 y (4.12 Se defineşte drept efort unitar normal σ. în majoritatea problemelor întâlnite în practică. fără a intersecta nici o particulă solidă. În mod similar se definesc eforturile unitare tangenţiale τx şi τy: σ = ∑2 .

Figura 4. u . A Întrucât raportul a = s este foarte mic. şi al presiunii aerului din pori. A pef . σ A = ps σ = ps As + pw Aw = ps As + pw ( A − As ) (4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ 4. u = pw iar la pământul uscat x = 0. Punând condiţia de echilibru a elementului.14). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . asupra căruia se exercită un efort unitar normal σ. PRESIUNI EFECTIVE I PRESIUNI ÎN PORII PĂMÂNTULUI Pământ saturat Fie un element de secţiune A dintr-un masiv de pământ saturat. Evident. dar produsul lor este o mărime finită. se notează cu σ'. la pământul saturat x = 1. O suprafaţă vălurită trecând prin element întâlneşte un număr de puncte de contact între particulele solide. se consideră că aria însumată a punctelor de contact As se concentrează în mijlocul secţiunii considerate. u = pa.Geotehnică 101 .a) se poate lua 1.25) As A + pw w = ps ⋅ a + pw (1 − a ) = pef + pw = σ '+ u3 (4. în cazul pământurilor saturate reprezintă presiunea apei din pori sau presiunea neutrală.efortul unitar preluat de scheletul mineral (faza solidă) numit efort unitar efectiv sau presiunea efectivă. pa: u = x pw + ( 1 − x ) pa (4.26) A A ps este foarte mare iar a este foarte mic. şi pori umpluţi cu apă.3.Capitolul 4. în loc de (1 . Pământ parţial saturat Presiunea în pori u reprezintă efectul combinat al presiunii apei. de arie totală As.14 Fie ps presiunea de contact între particulele solide şi pw presiunea în apa din pori.presiune în pori.27) în care x este un coeficient care exprimă mărimea relativă a presiunilor în aerul şi apa din pori. de arie Aw (Fig. 4. pw.

Figura 4. Se repetă încercarea.15. o presiune p (pistonul trebuie să fie perforat. Sub efectul presiunii p se înregistrează o deformaţie ∆H a probei de nisip. (4.15). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . iar T reprezintă rezultanta tensiunii superficiale în cuprinsul secţiunii considerate. poartă numele de principiul presiunii efective.Geotehnică 102 p γw . Ca urmare a faptului că modulul de deformaţie al particulelor solide este foarte mare. asupra căruia se aplică.28) Aw .Capitolul 4. Deformarea pământurilor sub solicitări este posibilă numai dacă se produce o modificare în mărimea presiunii efective.4. prin intermediul unui piston perforat. ca mai înainte. se constată că x exprimă influenţa lui aw şi T. care echivalează cu . enunţat de Terzaghi în 1925. 4. Presiunea p poate fi realizată şi prin aşternerea unui strat de alice de o anumită grosime. condiţia de echilibru a elementului: σ = ps ⋅ a + pw ⋅ aw + pa (1 − a − aw ) − T unde aw = (4. a efortului unitar normal preluat de scheletul mineral. Acest concept fundamental al mecanicii pământurilor. A Neglijând a: σ = pef + pw ⋅ aw + pa (1 − aw ) − T = pef + x ⋅ pw + (1 − x) ⋅ pa Din cele două formulări ale lui σ. are aceeaşi intensitate în toate direcţiile. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Exprimând. PRINCIPIUL PRESIUNII EFECTIVE Presiunea u din pori este o presiune hidrostatică. O verificare experimentală simplă a principiului presiunii efective. dar în locul presiunii p transmisă prin intermediul pistonului sau stratului de alice se aşază deasupra probei o coloană de apă de înălţime h = presiunea p.29) 4. propusă de Terzaghi este următoarea: Într-un vas se realizează un strat de nisip saturat de înălţime H. altminteri s-ar crea un sistem închis în care apa n-ar putea fi evacuată. deformaţiile acestora sub presiune hidrostatică sunt extrem de mici şi pot fi neglijate. ceea ce ar împiedica deformarea probei de pământ) (Fig.

34) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Presiunea efectivă rămâne neschimbată.33) u = ( L + H − h)γ w σ = H ⋅ γ w + L ⋅ γ sat σ ' = σ − u = H γ w + L γ sat − L γ w − H γ w + h γ w = (γ sat − γ w ) L + h γ w = γ ' L + γ w h (4.31) σ = σ '+ u σ ' = σ − u = γ sat H + γ wh ⋅ h − γ w ( h + H ) = (γ sat − γ w ) H = γ ' H σ ' = γ 'H (4. Relaţia (4.16): a) regim hidrostatic (Fig. presiunea efectivă este dată de greutatea coloanei de pământ. Se exprimă presiunea neutrală şi presiunea efectivă la baza probei de nisip. presiunea p este transmisă scheletului. în secţiunea 1-1 (Fig. ţinând cont de subpresiune. îndată după aplicarea încărcării. Explicaţia comportării diferite a pământului în cele două cazuri: – În primul caz.Capitolul 4. Se exprimă presiunea totală la baza vasului: σ = γ sat ⋅ H + γ w ⋅ h Presiunea din pori la baza vasului (4. Pentru a pune în evidenţă influenţa mişcării apei (regimului hidrodinamic) asupra mărimii presiunii efective. cu un vas cu apă. ceea ce explică faptul că proba nu se deformează. proba nu se mai deformează. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ De data aceasta. 4. şi este independentă de înălţimea coloanei de apă.32) caracterizează un regim hidrostatic.16 b) (4. un vas cu nisip este pus în legătură. prin intermediul unui tub flexibil. 4.32) Aşadar.16 a) u = γ w (L + H ) σ ' =γ 'L b) curent descendent (Fig. Ca urmare a modificării eforturilor unitare efective.Geotehnică 103 . – În cel de-al doilea caz greutatea coloanei de apă de înălţime h determină creşterea presiunii apei din porii probei. proba se deformează.30) u = γ w (h + H ) Dar: (4. 4.

36) ( L + H + h ) γ w = H γ w + Lγ sat sau u=σ Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 4. presiunea efectivă în secţiunea 1-1 a crescut cu aceeaşi cantitate cu care s-a micşorat presiunea neutrală.16 c) u = ( L + H + h)γ w σ ' = γ ' L − γ wh (4.35) Momentul critic corespunde situaţiei în care presiunea apei în secţiunea 1-1 devine egală cu presiunea corespunzătoare greutăţii pământului şi apei de deasupra: (4.16.Geotehnică 104 .Capitolul 4. Deci. c) curent ascendent (Fig. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4.

4.37) S-a regăsit condiţia formulată pentru antrenarea hidrodinamică. Antrenarea hidrodinamică poate fi deci definită şi ca fenomenul care conduce la anularea de către curentul de apă a presiunii efective.Geotehnică 105 . 2 şi respectiv 3 (Fig. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ adică: σ ' = 0 γ ' L − γ wh = 0 h γw =γ ' L γ ' = γ w ⋅ icr (4. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . în diferite condiţii de solicitare.18). Pentru determinarea comportării pământurilor sub solicitare este importantă stabilirea mărimii presiunilor excedentare în porii pământului în funcţie de mărimea efortului total.18 Se aplică la suprafaţa terenului o presiune q (Fig.Capitolul 4. σ2. a) Solicitarea hidrostatică în condiţii nedrenate (solicitare egală pe cele trei direcţii) Fie un volum elementar de pământ în echilibru sub eforturile iniţiale σ1. pe o înălţime: ∆u ∆h = γw În timp. nivelul apei în tubul piezometric revenind la poziţia iniţială. nivelul scade pentru a reveni în cele din urmă la poziţia iniţială (∆ h = 0). Dacă în punctul M se înfige un tub piezometric.17 Figura 4. 4. se consideră că aplicarea presiunii q este însoţită de o creştere a nivelului apei în tubul piezometric.5. Presiunea în apa din pori la adâncimea respectivă: u = γ w ⋅ hw Figura 4. σ3 care acţionează pe direcţiile 1. În timp.19). Presiunea iniţială în pori este u0. 4. această presiune excedentară a apei din pori se disipează. Rezultă că încărcarea q generează în pământ o presiune suplimentară care este iniţial preluată integral de apa din pori.17). PRESIUNI SUPLIMENTARE ÎN PORI PENTRU DIFERITE CONDIŢII DE SOLICITARE Fie un masiv de pământ şi un punct M aflat la adâncimea hw sub nivelul apei subterane (Fig. 4.

19 ∆ σ3. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4. În condiţiile aplicării bruşte. solicitarea se produce în condiţii nedrenate.38) B= Pământ saturat Compresibilitatea fluidului din pori (apă) este neglijabilă în raport cu cea a scheletului pământului. Creşterea presiunii în pori ∆ ub determină o comprimare a volumului porilor ∆ Vn: ∆ Vn = Cv ⋅ n ⋅ V ⋅ ∆ ub unde Cv este compresibilitatea fluidului din pori sub o creştere isotropică a presiunii Creşterea efortului efectiv pe fiecare din cele trei direcţii este ∆ σ3 . cele două variaţii de volum trebuie să fie egale: ∆ Vn = ∆ Vs Cv nV ∆ ub = 3 CsV ( ∆σ 3 − ∆ub ) ∆ub = ∆σ 3 1 1 + n( Cv ) Cs 1 = ∆σ 3 ⋅ B C 1+ v Cs (4. Se caută stabilirea relaţiei între ∆ ub şi ∆ σ3. Ca urmare. umiditatea rămâne neschimbată.∆ ub şi produce o comprimare a volumului scheletului ∆ Vs: Se aplică brusc asupra volumului un efort suplimentar hidrostatic (egal pe cele trei direcţii).Geotehnică 106 . deci Cv/Cs → 0 iar B → 1. presiunea în pori creşte cu ∆ ub. ∆ Vs = 3 CsV ( ∆ σ 3 − ∆ ub ) unde Cs este compresibilitatea scheletului pământului sub o creştere isotropică a presiunii Admiţând că particulele solide sunt incompresibile şi că solicitarea se face în condiţii nedrenate. în interval foarte scurt de timp. nu are loc drenarea apei din element imediat după aplicarea efortului.Capitolul 4. a efortului ∆ σ3.

Condiţiile de solicitare sunt nedrenate.20. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Cv ≅0 B =1 Cs Deci. cu ∆σ3 şi se măsoară creşterea presiunii apei din pori ∆ µb prin raport cu valoarea iniţială. se aplică un efort suplimentar ∆ σ1 pe o singură direcţie. Pământ uscat Cv Cv >>> Cs . Figura 4. B → 0 Cs Pământ parţial saturat Compresibilitatea fluidului din pori este mare datorită prezenţei aerului din pori. deci Cv/Cs > 0 iar B < 1.21) căruia îi corespunde o modificare a presiunii în pori ∆ ua. Presiunea hidrostatică este apoi sporită. 4.21 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Variaţia lui B cu gradul de saturaţie este arătată în figura 4. în condiţii nedrenate întreaga presiune suplimentară este preluată de apa din pori. Valoarea lui B poate fi măsurată în aparatul triaxial. în condiţii nedrenate. direcţia 1 (Fig. Valoarea lui B se calculează din relaţia: ∆ µb =B∆σ3 Figura 4. Proba este supusă unei presiuni hidrostatice şi se măsoară presiunea µ0 a apei din pori. → ∞.20 b) Solicitare monoaxială (pe o singură direcţie) în condiţii nedrenate Se consideră din nou volumul elementar de pământ cu σ1. σ2.Capitolul 4.Geotehnică 107 . σ3 şi u0 în stare iniţială.

În cazul argilelor puternic supraconsolidate. expresia generală a lui ∆ ua se scrie: ∆ ua = AB ∆ σ1 unde A este un coeficientul presiunii în pori care se determină pe cale experimentală. Pentru pământurile foarte compresibile cum sunt argilele normal consolidate. Valorile lui A pentru argile puternic supraconsolidate se situează între . La pământurile cu compresibilitate scăzută. În cazul pământurilor saturate (B = 1). 6. este dată o relaţie între A la rupere (Af) şi gradul de supraconsolidare (UCR) pentru argila saturată.∆ ua ). comprimarea pe o direcţie trebuie să fie egală cu umflarea pe celelalte două direcţii: mc ( ∆ σ 1 − ∆ ua ) = 2 me Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .5 şi 1. cum sunt argilele uşor supraconsolidate. Pământ saturat În condiţii nedrenate modificarea de volum este nulă.. A are valori cuprinse între 0. reducerea de volum a scheletului pământului ar fi: 1 CsV (∆ σ 1 − 3∆ ua ) 3 Reducerea de volum a porilor este: Cv nV ∆ ua În condiţii nedrenate.0.. se manifestă o tendinţă a pământului de a se dilata odată cu creşterea tensiunii principale maxime. La argilele cu sensitivitate ridicată. cele două variaţii de volum trebuie să fie egale.0. Efortul efectiv creşte pe direcţia 1 cu ∆ σ1 . Creşterea de efort efectiv ∆ σ1 .5. A se determină prin măsurarea presiunii apei din pori în cursul aplicării unei diferenţe între tensiunile principale. conducând la presiuni foarte mari ale apei din pori şi la valori ale lui A mai mari de 1. creşterea tensiunii principale maxime poate produce prăbuşirea structurii pământului. valoarea lui A se situează între 0 şi 0. Micşorarea efortului efectiv pe direcţiile 2 şi 3 tinde să producă p umflare a pământului egală cu 2 me ∆ ua unde me este umflarea unităţii de volum corespunzătoare unei micşorări unitare a efortului efectiv de-a lungul uneia din cele trei axe.∆ ua şi descreşte pe direcţiile 2 şi 3 cu ∆ ua. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Variaţiile presiunilor efective sunt: ∆ σ 1' = ∆ σ 1 − ∆ ua ' ∆ σ 3' = ∆ σ 2 = −∆ ua Dacă pământul s-ar comporta ca un material elastic. ∆ ua = A ∆ σ1 Pentru pământurile saturate.5 şi 0. În fig. 1 CsV (∆ σ 1 − 3∆ ua ) = Cv nV ∆ ua 3 Rezultă:  1 1 1 ∆ ua =   ∆ σ 1 = B∆ σ 1 3 1 + n(Cv + Cs )  3 Întrucât pământurile nu sunt elastice.∆ ua produce o micşorare a volumului egală cu mc (∆ σ1 . dar întrucât în condiţii scadente apa nu poate pătrunde în element. se dezvoltă presiuni negative în apa din pori. în condiţii nedrenate.Capitolul 4.Geotehnică 108 .

Pământ nesaturat Se produce o modificare de volum datorată comprimării volumului porilor. A tinde către 1.Capitolul 4.22). În cazul în care umflarea pământului pe direcţiile 2 şi 3 ar fi împiedicată. a cărei mărime depinde de caracteristicile de compresibilitate. 4.Geotehnică 109 . A este de obicei foarte mic. mc şi de umflare me ale pământului.0. ∆ ua = 1 m 2 me 1+ n + mc mc ∆σ 1 Se calculează produsul A ⋅ B : A⋅ B = 1 m m + 2me 2 me 1+ n ⋅ c + mc 3mc mc mc + 2me 3mc 1 . Pentru pământurile puţin compresibile. A devine 1. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ ∆ ua = 1 ∆ σ 1 = A∆ σ 1 2me 1+ mc A= 1 2m 1+ e mc Rezultă că o modificare a stării de eforturi este întotdeauna însoţită de o schimbare în presiunea apei din pori. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . se poate scrie: Întrucât termenul ∆ua = A ⋅ B ⋅ ∆σ 1 c) Solicitate pe toate direcţiile Cazul general rezultă din suprapunerea celor două cazuri precedente: Fie elementul de volum supus unui efort suplimentar ∆ σ1 pe direcţia 1 şi un efort suplimentar ∆ σ3 pe direcţiile 2 şi 3 (Fig. egală cu: ∆Vn = mn ∆ua Comprimarea scheletului pe direcţia 1 trebuie să fie egală cu umflarea pe direcţiile 2 şi 3 plus reducerea volumului de pori: mc ( ∆σ 1 − ∆ua ) = 2me ⋅ ∆ua + mn ∆ua . ca de exemplu argilele tari sau nisipurile îndesate. Pentru pământuri foarte compresibile. compresibilitatea este mare în comparaţie cu umflarea. ca de exemplu argilele moi.

6. Evident. Totuşi faptul că încercările de teren sau de laborator arată că în prima fază a procesului de deformare sub solicitare pământurile se comportă ca medii liniar deformabile. modelul Hooke. ca urmare a încărcărilor transmise de construcţii.23 ∆u = ∆ua = ∆ub = B ∆σ 3 + A ⋅ B ( ∆σ 1 − ∆σ 3 ) = B  ∆σ 3 + A ( ∆σ 1 − ∆σ 3 )    4. pământul ca sistem dispers.Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4.6.22 Solicitarea suplimentară ∆ σ1. În acest scop. trifazic. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . izotrop. justifică utilizarea soluţiilor cunoscute din Teoria Elasticităţii pentru calculul tensiunilor în interiorul masivelor de pământ. studiat în Teoria Elasticităţii. trebuie să se cunoască mărimea eforturilor unitare care se dezvoltă în cuprinsul masivului de pământ sub efectul presiunilor ce se dezvoltă pe talpa fundaţiei şi sub efectul greutăţii proprii a pământului.1 TENSIUNI DATORATE ÎNCĂRCĂRILOR EXTERIOARE În stadiul actual al cunoştinţelor şi tehnicilor de calcul disponibile. repartizarea eforturilor în masivele de pământ se calculează folosindu-se modelul corpului continuu. eterogen. elastic. 4. precum şi concordanţa destul de bună între eforturile măsurate şi cele calculate pe această bază.23). Figura 4. CALCULUL I DISTRIBUŢIA TENSIUNILOR ÎN PĂMÂNT O problemă practică de maximă importanţă pe care trebuie să o rezolve mecanica pământurilor este cea a determinării deformaţiilor probabile ale terenului de fundare. 4.Geotehnică 110 . ∆ σ2 şi ∆ σ3 poate fi privită ca sumă a două solicitări (Fig. este departe de a corespunde modelului Hooke din Teoria Elasticităţii. omogen.

iar sarcina repartizată pe fiecare suprafaţă elementară se înlocuieşte cu o sarcină concentrată (Fig.Capitolul 4.26).24 Încărcare distribuită după o lege oarecare pe o suprafaţă de formă oarecare. Încărcare uniform distribuită pe o suprafaţă dreptunghiulară (Fig.6. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ 4. Mai multe forţe concentrate la suprafaţa semispaţiului (Fig. Suma dublă din expresia (….1. 4.25).) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Se împarte suprafaţa de încărcare în suprafeţe elementare. rezultatul fiind dat sub forma: σz = K ⋅q unde K este coeficientul de repartizare care este dat în tabele în funcţie de raportul l/b şi z/b Sunt întocmite tabele ale coeficienţilor K pentru eforturile din centrul suprafeţei de încărcare şi din colţul suprafeţei.24) 1 σz = 2 z ∑K Q i =1 i n i Figura 4. Acesta este un caz particular al problemei precedente. 4. σz = 1 z2 ∑∑ Q K i i (….) devine o integrală dublă care a fost rezolvată.Geotehnică 111 .1 SOLUŢII ALE TEORIEI ELASTICITĂŢII UTILIZATE PENTRU CALCULUL REPARTIZĂRII EFORTURILOR ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT a) Problema spaţială (Boussinesq) Sarcina concentrat Q aplicată la suprafaţa semispaţiului    5 2Q  1 2 σz = 2  2  2π z    r      1 +  z         Relaţia (4…) poate fi pusă sub forma: Q σz = K ⋅ 2 z unde K este un coeficient intabulat în funcţie de r/z. Cu ajutorul acestora din urmă se pot calcula eforturile în orice punct al semispaţiului cu metoda punctelor de colţ. 4.

26 Regula este următoarea: punctul pe a cărui verticală se cere aflarea efortului σz trebuie luat ca punct de colţ comun la 4 (sau 2) dreptunghiuri. Efortul σz apare prin însumarea eforturilor în colţurile dreptunghiurilor ce se întâlnesc în punctul considerat. 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4. Apar patru situaţii distincte (Fig.Capitolul 4.27) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .25 Figura 4.Geotehnică 112 .

27 c) d) a) Verticala punctului M în care se cere aflarea efortului se găseşte pe conturul suprafeţei de încărcare: σ z = q [ K Meba + K Mecd ] b) Verticala punctului M se găseşte în interiorul suprafeţei de încărcare: σ z = q  K Mgah + K Mhbc + K Mecf + K Mfdg    c) Verticala punctului M se găseşte în afara suprafeţei de încărcare prin raport cu una din laturile acesteia: σ z = q  K Mhbe + K Mecf − K Mhag − K Mgaf    Verticala punctului M se găseşte în afara suprafeţei de încărcare prin raport cu ambele laturi ale acesteia.28) (încărcarea este dispusă după o linie de lungime infinită Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . σ z = q  K Mhce − K Mhbf − K Mgae + K Mgaf    b) Problema plană (Flamant) Sarcină concentrată q liniar repartizată (Fig. 4.Capitolul 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ a) b) Figura 4.Geotehnică 113 .

28 Încărcare uniform distribuită pe o fâşie de lăţime constantă B (Fig. relaţiile (b) devin: σz = − σx = − τ= q 1 1  θ1 + 2 sin 2θ1 − ( ±θ 2 ) − 2 sin ( ±2θ 2 )  π  q 1 1  θ1 − 2 sin 2θ1 − ( ±θ 2 ) + 2 sin ( ±2θ 2 )  π  (…) q ( cos 2θ 2 − cos 2θ1 ) 2π Figura 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ 2q cos 4 θ πz 2q σ x = ( cos 2 θ sin 2 θ ) πz σz = (a) τ xz = 2q ( cos3 θ sin θ ) πz Figura 4. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 4.29 θ2 se ia cu (+) când punctul M se află în afara planurilor verticale duse prin extremităţile încărcării.29): Pentru q ( x ) = q .Capitolul 4.Geotehnică 114 .

Se consideră un alt plan. Diagrame de variaţie a eforturilor unitare în interiorul masivului Fie o fâşie continuă cu o sarcină uniform repartizată q. având ordonata maximă pe verticala axului fâşiei de încărcare (Fig.) pusă sub forma: σ z = K1 ⋅ q unde K1 este un coeficient intabulat în funcţie de z/B şi x/B. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Se consideră un plan la adâncimea z = 0. Unind extremităţile eforturilor σz se obţine o curbă sub formă de clopot. la o adâncime z = 1. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ În cazul problemei plane.30 Variaţia pe verticală a efortului σz Dacă se calculează efortul σz pe verticala ce trece prin axul fâşiei încărcate.25 B şi se fixează pe acest plan câteva puncte. eforturile σz devin practic nule.30). La o anumită depărtare de ax.Geotehnică 115 . σz se poate calcula cu relaţia (.. Aceasta se datorează faptului că suprafaţa de eforturi delimitată de fiecare din cele două curbe trebuie să fie egală cu suma presiunilor aplicate asupra fâşiei de lăţime B..0 B şi se procedează în mod similar. 4. atât în limitele fâşiei încărcate.Capitolul 4. la diferite adâncimi z şi se reprezintă eforturile la scară luând o axă de referinţă verticală se obţine prin unirea extremităţilor vectorilor σz pe o curbă care arată atenuarea cu adâncimea a tensiunii normale σz. Alura curbei de variaţie a lui σz în lungul planului este asemănătoare. cât şi în afara fâşiei. Figura 4.. în schimb punctul în care efortul σz devine neglijabil se găseşte la distanţa mai mare de ax. Ordonata pe axa fâşiei este mai mică decât în cazul anterior. puncte în care se calculează efortul σz. Se reprezintă la scară eforturile astfel calculate.

Izobara efortului σz = 0. Se calculează pentru fiecare nod al caroiajului efortul unitar σz.Geotehnică 116 .Capitolul 4. izobara σz = 0. Suprafaţa delimitată de fâşia de încărcare şi izobară poartă numele de bulb de presiune. Punctele situate în bulbul de presiune au efortul mai mare decât cel corespunzător izobarei.31). La suprafaţa terenului se aplică două fâşii de încărcare. aceeaşi izobară. iar cele situate în afara bulbului au un efort mai mic.31 Dacă se unesc punctele de egal efort. Figura 4. dar a fâşiei late.32). se obţin curbe denumite izobare. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Fundaţia lată va avea tasări sensibil mai mari decât fundaţia îngustă.2 p a fâşiei înguste se opreşte deasupra stratului moale. Este evident că această adâncime depinde de lăţimea fâşiei de încărcare. Studiul izobarelor efortului σz este important. de exemplu. Fie un teren neomogen caracterizat prin prezenţa la o anumită adâncime a unui strat de pământ foarte compresibil (de exemplu praf argilos în stare plastic curgătoare) (Fig. se extinde până la adâncimea egală cu aproximativ 3 B.2 p. 4.2 p drept limită a zonei în care eforturile provenite din încărcarea exterioară sunt susceptibile de a produce deformaţii semnificative ale terenului. După cum rezultă. deoarece permite să se aprecieze adâncimea până la care se resimte efectul încărcărilor exterioare. având aceeaşi sarcină p. Se consideră limita inferioară a izobarei σz = 0. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Izobare Se împarte suprafaţa masivului într-un caroiaj cu ochiuri dese (Fig. interceptează din plin stratul moale. dar lăţimi diferire. 4.

36. 4. În mod similar se procedează pentru construirea izobarelor σx şi τxz. Izobarele tensiunii σx Figura 4.Geotehnică 117 . Din examinarea izobarelor efortului unitar normal σx rezultă că acestea scad mult mai repede cu adâncimea (de aceea majoritatea metodelor pentru calculul tasărilor neglijează influenţa tensiunilor σx şi σy) dar se dezvoltă mult pe orizontală (Fig.33 Izobarele tensiunii τ−z Figura 4.34).32. 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4.33). 4. mărimea tasărilor nu depinde numai de mărimea încărcărilor. Este greşită realizarea unei perne având lăţimea egală cu cea a fundaţiei deoarece presiunile orizontale σx mari la contactul cu pământul moale din jur produc refularea materialului din pernă. Aşadar.2 q) (Fig. ci şi de dimensiunile suprafeţelor de transmitere a acestor încărcări.34 De acest lucru trebuie să se ţină seama la stabilirea dimensiunilor pernelor de material granular utilizate pentru înlocuirea parţială a pământului foarte compresibil de sub talpa fundaţiilor de suprafaţă (de regulă.Capitolul 4. numite zone plastice. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Ele arată cum se dezvoltă sub muchiile suprafeţei de încărcare zonele pe conturul şi în interiorul cărora se îndeplineşte condiţia de rupere (τ = τf). perna trebuie să se extindă lateral cel puţin cât izobara σx = 0. Izobarele tensiunii τxz sunt arătate în Fig.

3. σz = qLB ( L + z )( B + z ) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .37). Izobarele tensiunii τmax 7. METODE APROXIMATIVE PENTRU CALCULUL REPARTIZĂRII EFORTURILOR ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT În lipsa tabelelor cu coeficienţi de influenţă.Geotehnică 118 . 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4.35 Figura 4. se pot folosi diferite metode aproximative pentru determinarea mărimii eforturilor unitare normale σz la o anumită adâncime z.36. Încărcare uniform repartizată pe suprafaţă dreptunghiulară (problema spaţială) Se consideră că tensiunile normale σz generate de presiunea uniform repartizată q se difuzează în interiorul unui trunchi de piramidă cu muchiile de înclinare 2:1 (Fig.Capitolul 4.1.

Geotehnică 119 . 4.38 Scriind condiţia de echilibru: 1 q ⋅ B ⋅1 = σ z ⋅ B ⋅1 + 2 ⋅ z tg 55o σ z = σ z ( B + z tg 55o ) 2 σz = q 1+ z tg 55o B 4.Capitolul 4. Efortul unitar pe direcţie verticală la adâncimea z dat de greutatea proprie a pământului se notează σgz (Fig. 4. Efortul σgz se mai numeşte şi sarcină geologică sau presiune litologică.39) şi se calculează cu relaţia: σ gz = γ ⋅ z (1) Relaţia (1) indică o variaţie liniară cu adâncimea a efortului σgz.1.37 Încărcare uniform repartizată pe o fâşie de lăţime constantă (problema plană) Se consideră că tensiunile σz se difuzează în interiorul a două plane duse cu înclinarea de 55o faţă de verticala ce trece prin muchiile fâşiei de lăţime B (Fig. CALCULUL EFORTURILOR UNITARE DIN GREUTATEA PROPRIE A PĂMÂNTULUI Fie un masiv omogen (greutatea volumică are aceeaşi valoare în toate punctele masivului).38). Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Figura 4.4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ Figura 4.

Geotehnică 120 . i =1 n Figura 4. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ În cazul masivului alcătuit din mai multe strate. se ia în considerare şi presiunea dată de coloana de apă de deasupra stratului impermeabil. 4. La calculul sarcinii geologice în cuprinsul stratului impermeabil deasupra căruia este aşezat stratul purtător de apă freatică. Variaţia lui σgz este liniară în cuprinsul fiecărui strat. sarcina geologică la baza stratului n se calculează cu relaţia: σ gz = ∑ γ i ⋅ hi unde γi hi reprezintă greutatea volumică şi. se va lua greutatea volumică submersată γ '. având greutăţi volumice diferite .39 Figura 4. în care se află pânza freatică: σ gz = γ 1h1 + γ 1' h1' Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . diagrama respectivă prezentând schimbări de pantă la orice modificare a lui γ (Fig.Capitolul 4. La baza stratului 1. respectiv grosimea stratelor de deasupra planului de referinţă. la calculul lui σgz sub nivelul acestei pânze.40).40 În cazul în care în cuprinsul unui strat se află cantonată pânza de apă subterană.

41) marchează astfel un salt: σ gz = γ 1h1 + γ 1' h1' + γ w h1' 1 Figura 4. Diagrama de sarcină geologică (Fig.41 La baza stratului 2: σ gz = γ 1h1 + γ 1' h1' + γ w h1' + γ 2 h2 2 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . se adaugă presiunea apei. Tensiuni şi deformaţii în masivele de pământ La partea superioară a stratului 2.Capitolul 4. 4. impermeabil.Geotehnică 121 . la sarcina geologică calculată pentru baza stratului 1.

Înainte de abordarea propriu-zisă a problemei relaţiilor tensiuni . principalele faze ale procesului de deformare sub solicitare la pământuri.Capitolul 5. depind de un număr mare de factori. Figura 5. Compresibilitatea pământurilor Capitolul 5 COMPRESIBILITATEA I TASAREA PĂMÂNTURILOR 5. s-a evidenţiat că diferitele condiţii de solicitare induc în porii pământului presiuni suplimentare. aceste relaţii sunt foarte complexe. pornind de la exemplul unei încărcări cu o placă (sau fundaţie) de probă. În mai mare măsură decât la alte materiale. obţinută printr-o asemenea încărcare pe teren se pot distinge trei zone. s-au prezentat soluţii preluate din Teoria Elasticităţii pentru calculul tensiunilor în masivele de pământ. care corespund unor faze distincte ale procesului de deformare sub încărcare. s-a arătat că tensiunile normale ce transmit atât scheletului mineral cât şi porilor. Diagrama încărcare .1.deformaţii la pământuri este instructiv să se examineze.1.1). Cunoştinţele acestea sunt necesare pentru înţelegerea comportării pământurilor sub solicitări. dar nu şi suficiente. s-a explicat semnificaţia noţiunii de efort unitar în pământuri. În cazul cel mai general pe diagrama de încărcare . aşezată la suprafaţa terenului. 5. Este nevoie să se definească şi relaţiile între tensiuni şi deformaţii în pământuri.Geotehnică 115 .tasare Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .tasare (Fig. FAZELE PROCESULUI DE DEFORMARE SUB SOLICITARE LA PĂMÂNTURI În capitolul precedent s-au definit tensorii de tensiuni şi de deformaţii dintr-un punct al masivului de pământ.

b . la început. de pildă. pe seama îndesării.Geotehnică 116 . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .3. ca urmare a depăşirii rezistenţei la forfecare de-a lungul unei suprafeţe numită suprafaţă de alunecare. în punctele situate sub muchiile plăcii.3). Dezvoltarea zonelor plastice sub fundaţie dincolo de o anumită valoare p2 a presiunii deformaţiile devin neamortizate şi se poate produce chiar ruperea sau cedarea prin desprinderea unei părţi din masivul de pământ de restul masivului. Modificările de volum sunt însoţite şi de modificări de formă. este întrecută rezistenţa la forfecare a pământului (capacitatea pământului de a prelua solicitări tangenţiale) (Fig. relaţia p . determinate de creşterea tensiunii tangenţiale. 5. pe verticalele duse prin muchiile suprafeţei de încărcare. Sectorul corespunde fazei de dezvoltare a zonelor plastice sau fazei lunecărilor progresive. 5. Această fază este de rupere sau fază de cedare (Fig.faza dezvoltării zonelor plastice Figura 5.4). dacă s-ar examina două volume de pământ situate.2. ceea ce denotă apariţia unor deformaţii de lunecare. Deformarea pământului este produsă în principal de acţiunea tensorului sferic. nu şi de formă. corespunde aşadar unei faze în care predomină deformaţiile de îndesare. Ca urmare. Compresibilitatea pământurilor relaţia între presiunea p şi tasarea s este cvasi-liniară. înainte şi după deformare.2 şi 5. dacă presiunea depăşeşte o anumită valoare p1.Capitolul 5.faza de îndesare. micşorării porozităţii. creşterea tasărilor este mai accentuată decât creşterea presiunilor. Proprietatea care guvernează comportarea pământului în această fază este compresibilitatea. Figura 5. Deformaţiile pământului în diferite stadii de încărcare: a . numită Sectorul din acest motiv faza de îndesare.s devine în mod vădit neliniară. iar apoi în zone numite zone plastice. s-ar constata că se produce o modificare de volum.

5 Cu cât pământul este mai puţin permeabil. sr. La descărcarea plăcii (fundaţiei) se produce o revenire care evoluează de asemenea în timp. face dificilă o formulare exactă a relaţiilor tensiuni . Figura 5.2. 5.timp pentru diferite tipuri de pământuri şi diferite condiţii de solicitare.4. ilustrat de diagramele din paragraful precedent. dar deformaţiile nu se anulează ci se înregistrează o tasare remanentă. Cedarea terenului de fundare În fazele şi predomină deformaţiile specifice de lunecare ca urmare a acţiunii tensorului deviatoric. Compresibilitatea pământurilor Figura 5. Caracteristică este şi evoluţia în timp a deformaţiilor (Fig. Proprietatea care guvernează comprimarea pământului în aceste faze este rezistenţa la forfecare. 5.5). MODELE REOLOGICE PENTRU SIMULAREA COMPORTĂRII PĂMÂNTURILOR SUB SOLICITĂRI Caracterul complex al pământurilor. cu atât timpul necesar pentru amortizarea deformaţiilor sub o încărcare constantă este mai îndelungat.Geotehnică 117 .deformaţii . În stadiul actual al cunoştinţelor este inevitabil să se recurgă pentru Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 5.

p – s. E G în care G este modulul de elasticitate transversal. un material ideal.2) Modelul Hooke este caracterizat prin doi parametri: E şi ν (la pământuri coeficientul lui Poisson se notează ν). 5. modele care îşi găsesc aplicare în mecanica pământurilor.6 Asimilând prima porţiune a diagramei încărcare – tasare.1) Figura 5.Capitolul 5. rezultă că pentru simularea comportării pământului în această fază a procesului de deformare se poate utiliza modelul Hooke. Se reamintesc câteva modele reologice care descriu comportarea unor materiale ideale. cu o dreaptă.6) σ = E ⋅ε (5. substituind pământului real. Modelul Hooke. Compresibilitatea pământurilor simularea comportării pământurilor sub solicitări la simplificări. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . într-o anumită fază a procesului de deformare. reprezentat printr-un resort elastic (Fig. Pentru un volum de pământ supus tensiunilor σ1. al corpului ideal elastic. σ2. deformaţiile specifice corespunzătoare sunt date de Legea lui Hooke generalizată: 1 σ 1 −ν (σ 2 + σ 3 )   E 1 ε 2 = σ 2 −ν (σ 1 + σ 3 )   E 1 ε 3 = σ 3 −ν (σ 2 + σ 1 )   E σ ε +ε +ε σ 1 ε 0 = 1 2 3 = σ 1 + σ 2 + σ 3 − 2ν (σ 1 + σ 2 + σ 3 )  = g (1 − 2ν ) = 0   E 3 E Ev E unde Ev = modulul de elasticitate volumic 1 − 2ν 2τ τ γ 0 = 0 (1 + ν ) = 0 . ε1 = (5. σ3.Geotehnică 118 .

7): & σ = η ⋅ε . & ε= Modelul corpului în stare de curgere plastică.Geotehnică 119 .elastic. Presiunea exterioară σ este iniţial preluată de fluidul din amortizor. 5.9 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .8 Poate fi utilizat pentru a simula comportarea pământului în ultima fază a procesului de deformare sub încărcare. al corpului vâsco . faza de rupere. Figura 5.vâscozitatea lichidului. a pământurilor.3) unde: Figura 5. al corpului ideal vâscos. Modelul Voigt .9). rezultat prin legarea în paralel a resortului H cu amortizorul N (Fig. (5.7 dε dt η .8). Compresibilitatea pământurilor Modelul Newton. deformaţiile se produc pe măsură ce acesta trece pe lângă piston. 5. Fluidul fiind incompresibil. denumită consolidare. 5.Kelvin. reprezentat printr-un amortizor format dintrun piston şi un lichid incompresibil (Fig. Modelul Voigt . sub încărcare constantă. reprezentat printr-un bloc aşezat pe o suprafaţă cu frecare (Fig.Capitolul 5. coborârea pistonului se face odată cu comprimarea resortului. Figura 5.Kelvin poate simula deformarea în timp.

se va examina succesiv comportarea fazelor componente ale pământurilor sub acţiunea solicitărilor de compresiune. reprezentat prin resortul H. Pentru a înţelege bazele fizice ale compresibilităţii. 5. compresibilitatea guvernează comportarea pământurilor în prima fază a procesului de deformare sub încărcare. 5. 5. al corpului elasto . sr (Fig. resortul începe să se destindă. Figura 5.10 Modelul Saint – Venant. Modelul simulează fenomenul de micşorare în timp a eforturilor sau de relaxare. Resortul este încărcat rapid până la un anumit ε căruia îi corespunde o presiune σ = E ⋅ε .plastic. cuplat în serie cu corpul aşezat pe o suprafaţă cu frecare (Fig.Geotehnică 120 .tasare poate fi considerată liniară. COMPORTAREA FAZELOR COMPONENTE ALE PĂMÂNTURILOR SUB ACŢIUNEA SOLICITĂRILOR DE COMPRESIUNE Compresibilitatea reprezintă proprietatea pământurilor de a se deforma sub acţiunea unor solicitări de compresiune.12).Capitolul 5.3. Compresibilitatea pământurilor Modelul Maxwell rezultă prin legarea în serie a resortului H cu amortizorul N (Fig. faţă de care relaţia încărcare . Se spune că pământul se comportă în această fază ca un mediu liniar . Figura 5.11 5. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .10). deoarece în cazul ridicării încărcării tasarea nu se anulează ci se înregistrează o tasare remanentă. După cum s-a arătat.deformabil şi nu elastic. fluidul trece pe lângă piston. În timp. devenind mai îndesate.11). mai compacte.

ceea ce produce comprimarea acestora. Această comprimare are în general un caracter reversibil. În unele puncte de contact se pot produce şi striviri locale. cresc presiunile la contactul dintre particule. Deşi presiunile de contact sunt mari. sub efectul presiunilor suplimentare se produce trecerea unei părţi din apa legată în apă liberă. Pe măsura drenării apei din pori. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . al căror efect global asupra deformaţiei este de asemenea neglijabil. subţiindu-se astfel învelişul de apă legată. existând tendinţa de refacere a grosimii iniţiale a învelişului de apă legată. gazele pot fi dizolvate în apa din pori. Ambele fenomene au un caracter reversibil. Compresibilitatea pământurilor Figura 5. Presiunile suplimentare care se dezvoltă în pământ sunt în primul moment preluate de apa din pori. 5. Apa din pori. strivirile locale constituie o explicaţie a deformaţiilor remanente. sub acţiunea solicitărilor de compresiune. Este ceea ce se numeşte efectul de pană al apei legate (Fig. presiunea excedentară în apă se diminuează iar pe seama porilor care rămân neocupaţi de apă se poate produce rearanjarea particulelor.Geotehnică 121 . Legăturile dintre particule fiind mult mai slabe decât rezistenţele particulelor. Aerul şi gazele din pori . particulele revenindu-şi elastic la ridicarea încărcării. se produce o rearanjare a particulelor. La descărcare.13).13.12 Faza solidă.Capitolul 5.sunt comprimate la creşterea presiunii. Totodată. În schimb. Apa fiind practic incompresibilă. Ca urmare a aplicării încărcărilor exterioare. Figura 5. În concluzie. astfel încât comprimarea acestora este foarte mică şi nu poate explica deformaţiile mari ale stratului de pământ. fenomenul se produce în sens invers. rezistenţele mecanice ale particulelor solide sunt de asemenea mari. însoţită de o micşorare a volumului de goluri. creşterea presiunii apei din pori nu poate explica deformaţiile pământului. În cazul pământurilor coezive. principala explicaţie a deformaţiilor sub solicitare de compresiune rezidă în rearanjarea particulelor.

Sub fiecare încărcare se fac citiri la microcomparator.Capitolul 5.Geotehnică 122 . Figura 5. astfel.01 mm). 5. ( ∆H )t K ( ∆H )t final final M pn → ( ∆H )t . proba cu diametrul de 2-3 cm este introdusă într-un inel de oţel.14). 5. A p1 → ( ∆H )t . Ritmul de deformare este.14 Încărcarea se aplică în trepte.4. prin intermediul unui sistem de pârghii. unde A este aria inelului. – trebuie asigurată posibilitatea evacuării apei din pori. dictat de permeabilitatea pământului. Principalele caracteristici ale încercării: – deformarea laterală a probei este împiedicată. în acest scop. ( ∆H )t K ( ∆H )t 1 2 1 2 p2 → ( ∆H )t . DETERMINAREA COMPRESIBILITĂŢII ÎN LABORATOR Pentru studiul compresibilităţii în laborator se utilizează aparatul denumit edometru (Fig. rearanjarea particulelor este posibilă numai după evacuarea apei din pori. Pentru fiecare încărcare N. Compresibilitatea pământurilor În cadrul pământurilor saturate. căreia îi corespunde o presiune p = se înregistrează tasări ∆ h la diverşi timpi t: N . proba este aşezată între două pietre poroase. ( ∆H )t K ( ∆H )t 1 2 final Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . până când se constată amortizarea deformaţiilor sub încărcarea dată (trei citiri succesive la interval de o oră să nu difere cu mai mult de 0. la diverse intervale de timp.

reprezentare simplă.obţinute din curba de compresiune .. Compresibilitatea pământurilor Înregistrarea şi prelucrarea rezultatelor 1. argile tari: 15 . b ..15 Curba de compresiune .argilă plastic moale: .Geotehnică 123 .reprezentare semilogaritmică..tasare: modulul de deformaţie edometric..tasare: a . Curba de compresiune .. p  ∆h  εp% =   %  h p Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu ..15) a) b) Figura 5. M M= ∆p . 200 100 . 100 100 .  ∆h ∆   h  daN/cm2 Pentru clasificarea pământurilor după criteriul compresibilităţii se defineşte modulul edometric corespunzător intervalului de presiuni 2-3 daN/cm2: M 2 −3 =  ∆h   ∆h    %−  %  h  p =3  h  p=2 ( 3 − 2 ) ⋅100 Valori uzuale pentru M2-3. recomandată în STAS 6842/1-09 Caracteristici de compresibilitate ..nisipuri îndesate..tasare (Fig.Capitolul 5.nisipuri afânate: . 200 200 .argilă plastic consistentă: . 500 > 500 tasarea specifică pentru o anumită presiune.nisipuri de îndesare medie: . 50 50 . 5.argilă plastic vârtoasă: .. daN/cm2: ..

σz = ∆ p h ∆p E= ⋅β = M ⋅β ∆h h E = M ⋅β υ2 1−υ Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Se obţine în funcţie de M.pământ puţin compresibil 2 .pământuri compresibile > 6% . Compresibilitatea pământurilor Un alt criteriu de clasificare:  ∆h  ε p=2 % =   %  h  p=2   ε p=2 %    < 2% . În condiţiile solicitării edometrice: εx = εy = 0 σx =σy 1 σ x − ν (σ y + σ z )   E σ x −ν σ y = ν σ z εx = εy = Figura 5.6% .Capitolul 5.coeficient de împingere laterală în stare de repaus. Relaţia între tensiunile normale în stadiul comportării pământului ca un mediu liniar deformabil este: σ x = σ y = K 0σ z εz = unde β = 1 − dar:  σ 1 1 ν2 σ z − ν (σ x + σ y )  = σ z − 2 σz = z   E E 1 −ν  E   ν2  σz 1− β  =  1 −ν  E εz = ∆h .pământ foarte compresibil modulul de deformaţie liniară. E .Geotehnică 124 .16 σ x (1 − ν ) = ν σ z σx =σy = K0 = ν 1 −ν σ z = K 0σ z ν 1 −ν Ko .

stabilite pe cale empirică prin compararea valorilor modulului E.3.17): Figura 5. 2. 5.Întrucât β < 1.17 ∆V A ⋅ ∆h ∆h = = V0 A⋅h h e0 − e f ∆V V0 − V f Vs + Vg 0 − (Vs + Vgf ) Vs Vs ∆e = = = = = V V0 V0 Vs + Vg 0 1 + e0 1 + e0 1+ g0 Vs ∆h ∆e = h 1 + e0 ∆V A ⋅ ∆h ∆h = = V0 A⋅ h h Vg − Vgf Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Compresibilitatea pământurilor .Capitolul 5.Totuşi în practică se utilizează relaţia: E = M0 ⋅ M unde M0 este un coeficient de corecţie pentru trecerea de la modulul de deformaţie edometric la modulul de deformaţie liniară. Curba de compresiune .0 iar la pământuri argiloase variază între 1. .porozitate. de transport la laborator etc. cu cele obţinute în funcţie de modulul edometric. care la nisipuri este 1.0 şi 2. rezultă că teoretic E < M. Cum se obţine ∆ e ? În condiţiile încercării edometrice (cu deformare laterală împiedicată) (Fig. pune în evidenţă micşorarea porozităţii odată cu creşterea presiunii. Valorile supraunitare ale lui M0. obţinute prin încercări pe teren.Geotehnică 125 . se explică prin efectul de deranjare a structurii pământurilor coezive produs prin operaţiile de recoltare a probelor pe teren.

mv: a ⋅∆ p ∆h ∆e = = v = mv ⋅ ∆ p h 1 + e0 1 + e0 a mv = v . – încercări cu presiometre: cu presiometrul Ménard cu presiometrul cu autoforare. [cm2/daN] ∆p coeficientul de compresibilitate volumică. pentru diferite trepte de încărcare pi. Compresibilitatea pământurilor e0 − e f ∆V V0 − V f Vs + Vg 0 − (Vs + Vgf ) Vs Vs ∆e = = = = = V V0 V0 Vs + Vg 0 1 + e0 1 + e0 1+ g0 Vs ∆h ∆e = h 1 + e0 Pentru a construi prin puncte curba de compresiune – porozitate.5. trebuie cunoscute valorile tasărilor ∆h. av: ∆e av = . Caracteristici de compresibilitate obţinute din curba de compresiune .Geotehnică 126 . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .porozitate: coeficientul de compresibilitate.Capitolul 5. precum şi valoarea indicelui porilor iniţial e0. [cm2/daN] 1 + e0 Vg − Vgf ∆p 1 =M = ∆h mv h mv = 1 M legătura între mv şi M: 5. DETERMINAREA COMPRESIBILITĂŢII PRIN ÎNCERCĂRI PE TEREN Se pot utiliza mai multe căi: a) pe cale directă – încercări cu placa: la suprafaţă în adâncime (în gaura de foraj).

a). la încercarea în sondaj deschis şi de minimum 600 cm2 la încercarea în gaura de foraj. În sistemul de coordonate e . 5. măsurându-se tasarea plăcii direct pe suprafaţa plăcii. Înainte de începerea încărcării propriu-zise.19 b) b) Pământuri argiloase Fie curba de compresiune . asemănătoare celei pe care o are un strat de argilă în primul stadiu al formării (Fig. Dacă la o anumită încărcare p proba se descarcă iar apoi se reîncarcă. la încărcări în foraje. pe baza probelor de penetrare: – penetrare dinamică penetrare statică – Încercări cu placa pentru determinarea lui E (Fig. 5. se constată o porţiune iniţială orizontală a curbei e .Capitolul 5.13.500 cm .19) Se procedează la încărcarea unei plăci rigide pătrate sau circulare. curbele de descărcare şi reîncărcare formează o buclă de hysteresis după care curba de încărcare continuă curba primară. placa se preîncarcă cu o presiune pg corespunzătoare coloanei de pământ de deasupra nivelului plăcii. la încărcările în sondaje deschise sau pe prelungitorul metalic solidarizat cu placa. Încărcarea se face în trepte.Geotehnică 127 . de regulă 5 . Explicaţia este următoarea: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .log p.porozitate a unei probe confecţionată în laborator.000 cm2. 2 Figura 5.b) curba de încărcare (curba primară) devine o dreaptă. Compresibilitatea pământurilor b) pe cale indirectă.13.. cu aria minimă de 2.18 şi 5. În cazul unei probe cu structură naturală recoltată dintr-un foraj de la o anumită adâncime..18 a) Figura 5. 3. 10.log p (Fig. având iniţial consistenţa unei paste moi.

ca de exemplu cele date de greutatea unor gheţari sau a unor strate de pământ ulterior erodate sau supuse mişcărilor tectonice etc. Determinarea presiunii de consolidare pc Se poate folosi următoarea metodă empirică propusă de Casagrande (Fig. Proba se va deforma în edometru abia după ce presiunea aplicată va întrece presiunea maximă la care a fost anterior supusă. presiunea maximă la care a fost supus în istoria sa un strat de pământ argilos (Fig. Figura 5. se deosebesc: – argile normal consolidate. Compresibilitatea pământurilor Porţiunea orizontală reprezintă de fapt o curbă de reîncărcare.20).log p. deoarece prin recoltarea probei de la o anumită adâncime ea a fost descărcată de presiunea corespunzătoare greutăţii coloanei de pământ. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .21): Figura 5.Capitolul 5. – argile supraconsolidate.Geotehnică 128 . la care pc = pg. 5. pc. pământuri care nu au fost supuse unei încărcări mai mari decât sarcina geologică actuală. pământuri care au fost supuse în trecut unor presiuni mai mari decât actuala sarcină geologică.21 – Se stabileşte punctul C de curbură maximă de pe diagrama e . 5. În funcţie de raportul între pc şi pg. presiunea corespunzătoare greutăţii stratelor de pământ aflate în prezent deasupra pământului considerat. la care pc > pg. pg.20 Se defineşte drept presiune geologică. Se defineşte drept presiune de consolidare.

corespunzător sarcinii geologice actuale. Având în vedere particularităţile diagramelor e . – Intersecţia bisectoarei cu prelungirea porţiunii liniare a diagramelor e . Panta acestei curbe.log p se notează cu A. O linie dreaptă dusă din acelaşi punct. corespunzător situaţiei argilei din teren. egală cu presiunea geologică.log p după care s-a produs tasarea în teren a stratului de argilă din care s-a recoltat proba ? – ce relaţie există între creşterea presiunii efective ∆ p şi reducerea volumului de goluri ∆ e ? Argila normal consolidată Presiunea de consolidare. şi indicele iniţial al porilor e0 determină un punct a. Figura 5. Se compară pc cu pg şi se stabileşte tipul de argilă. Compresibilitatea pământurilor – Din acest punct se duc două linii. Consolidării în teren îi corespunde un punct a. – Se construieşte bisectoarea unghiului α definit de cele două linii.22 ∆ e = Cc log p g + ∆ p − log p g  = Cc log   ( ) pg + ∆ p pg Argila supraconsolidată Presiunea geologică şi porozitatea iniţială definesc un punct b.log p obţinute în laborator pe probe netulburate se pun în legătură cu interpretarea lor două probleme: – care este curba e . – Abscisa punctului A reprezintă presiunea de consolidare. Cc se numeşte indice de compresiune şi serveşte pentru calculul reducerii volumului de goluri ∆ e la creşterea presiunii de la pg la pg + ∆ p (Fig. una tangentă la curbă iar cealaltă paralelă cu axa absciselor. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . După consolidarea în teren sub presiunea pc s-a produs o descărcare până în punctul b.Capitolul 5.Geotehnică 129 . de exemplu ca urmare a eroziunii unei părţi din stratele aflate deasupra stratului considerat.22). foarte apropiată de porţiunea dreaptă a curbei din laborator (diferenţa dintre ele exprimă deranjarea structurii pământului) defineşte curba de compresiune .porozitate în teren. a cărui abscisă pc se determină cu metoda arătată mai înainte. 5.

Geotehnică 130 .24 Figura 5. În cazul în care p g + ∆ p nu depăşeşte pc.tasare în teren este b a c. c) Pământuri loessoide Aceste pământuri ocupa cca. 5. Asia. ∆ e depinde de panta lui cd care se notează Ce. La o presiune apropiată de p c . dar care este în prealabil remaniată. Curba e . Pentru aflarea punctului a se duce din b o paralelă la c d până la întâlnirea verticalei dusă prin pc.log p a probei remaniate este o linie dreaptă.log p.24). Trăsătura distinctă a pământurilor loessoide o constituie sensibilitatea la umezire.23 ∆ e = Ce log pg + ∆ p pg Dacă p g + ∆ p > pc. 5.Capitolul 5. 17% din teritoriul României şi suprafeţe întinse în Europa. Curba de compresiune . panta curbei devine aproape verticală (Fig. Din a se duce o dreaptă apropiată de porţiunea dreaptă finală a curbei e . Deci tasarea bruscă a probei cu structura naturală la p = pc denotă o prăbuşire a structurii prin ruperea legăturilor structurale dintre particule.23). Explicaţia acestei comportări se obţine dacă se încearcă o altă probă din acelaşi pământ. America. ∆ e depinde atât de Cc cât şi de Ce ∆ e = Ce log pg + ∆ p pc + Cc log pg pc O curbă e . cele două curbe practic se confundă. Se constată că la presiuni > p c . Compresibilitatea pământurilor Studiul curbelor e .log p caracteristică se obţine în cazul argilelor foarte sensitive. numit indice de expansiune (Fig. Trecerea pământului de la umiditatea naturală la umiditatea de saturaţie produce o prăbuşire a structurii Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .log p arată că ramura de reîncărcare b a are aproximativ aceeaşi pantă cu ramura de descărcare c d. Figura 5.

5. Fie un vas cu apă închis la partea superioară cu un piston prevăzut cu un orificiu şi legat de fundul vasului cu un arc. a pământurilor. La timpul t = 0.Capitolul 5.1.26.25 Un criteriu de recunoaştere a sensibilităţii la umezire: im3 < 2 % im3 > 2 % pământul nu este sensibil la umezire pământul este sensibil la umezire 5. Figura 5. Compresibilitatea pământurilor pământului. 5. se inundă proba. În cazul nisipurilor nu se poate vorbi. fără să crească şi presiunea aplicată asupra probei. de consolidare. a). MODELUL MECANIC AL CONSOLIDĂRII Pentru înţelegerea procesului de consolidare se poate folosi un model mecanic de felul celui de mai jos. Evidenţierea sensibilităţii la umezire în laborator se face prin încercări în edometru. manifestată prin tasări bruşte.6. CONSOLIDAREA ARGILELOR Consolidarea reprezintă tasarea în timp. Proba cu umiditate naturală se încarcă în mod obişnuit până la o presiune de 3 daN/cm2.25). Consolidarea este caracteristică pământurilor argiloase la care drenarea apei din pori se face lent. Tasarea bruscă prin umezire se exprimă printr-un salt în diagrama de compresiune . apa este expulzată din pori imediat după aplicarea încărcării.tasare. Un tub piezometric la partea inferioară a vasului permite măsurarea presiunii apei din vas (Fig. sub încărcare constantă. 5. când apa nu a început să fie Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .6. practic. după consumarea tasării sub această presiune. suplimentare. Asupra pistonului se aplică o presiune p. a cărei mărime se defineşte drept tasare specifică prin umezire (Fig. dând posibilitatea particulelor să ocupe poziţia corespunzătoare noii stări de îndesare.Geotehnică 131 . deoarece datorită permeabilităţii lor mari.

p = pef. se pot scrie pentru cele trei momente caracteristice ale procesului de transfer al presiunii p următoarei relaţii: – momentul iniţial. Ipoteze de bază: – pământul se consideră saturat. u = 0. În tubul piezometric apa se ridică la înălţimea H = p/γw (Fig. către stratul sau straturile permeabile (nisipoase) între care se găseşte stratul de argilă. Notând presiunea în scheletul solid (în arcul modelului) cu pef.2. În timp. apa din pori. Consolidarea poate fi privită ca un proces de transfer al presiunii de la apă către scheletul solid. izotrop. 5.26. pef = 0 – momentul intermediar. omogen. arcul simulează scheletul solid al pământului.Capitolul 5. – apa din porii pământului se consideră incompresibilă. O parte din presiune se transmite arcului. rezolvată de Terzaghi. iar presiunea în apa din pori cu u. Compresibilitatea pământurilor evacuată din vas deoarece orificiul din piston este închis.Geotehnică 132 . t = 0. p = pef + u1 t = tfinal. supus unei presiuni suplimentare ∆ p (Fig. b). În acest model.26. TEORIA CONSOLIDĂRII Se examinează problema consolidării unidimensionale. c). Se urmăreşte deducerea legii de variaţie a presiunii neutrale u în timp şi pe grosimea unui strat de argilă de grosime 2H. Procesul este încheiat atunci când întreaga presiune p este transmisă arcului (Fig. Figura 5. apa începe să fie evacuată prin orificiu. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .27). întreaga presiune p este preluată de apă. iar apa din vas. iar cealaltă parte este preluată de apă.6.26 5. – momentul final. Drenarea apei se face numai pe direcţie verticală. 5. t = t1 . p = ui . 5. după deschiderea orificiului.

Variaţia de viteză (de debit) pe înălţimea elementului este − k ∂ 2u ⋅ dz γ w ∂z 2 Pământul fiind saturat. = mv dt dt Se ştie însă că: ∆ p = ∆σ + u ∂p ∂σ ∂u = + =0 ∂t ∂t ∂t (presiunea totală ∆p este constantă în timpul consolidării) ( ) Figura 5. variaţia de debit înseamnă variaţie de volum în timp dt. – se admite o relaţie liniară între deformaţia pământului şi presiunea efectivă.Capitolul 5. 5. Fie un element de volum situat la cota z (Fig.4) Dar: dV = mv d σ dz ∂ σ dV dz .Geotehnică 133 .28 Figura 5. Ecuaţia de continuitate în cazul curgerii unidimensionale se scrie: − k ∂ 2u dV ⋅ 2 dz = γ w ∂z dt (5.28).27 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Compresibilitatea pământurilor – se admite valabilitatea legii lui Darcy.

z = H.2 s-a arătat că Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . adimensional. H 5.5) ∂u ∂ 2u = cv 2 (5. 2 ct T = v 2 factor de timp.8) . m fiind un număr întreg.7) în care M = ( 2m + 1) . REPREZENTĂRI GRAFICE ALE SOLUŢIEI ECUAŢIEI CONSOLIDĂRII Se defineşte grad de consolidare: ∆V Uz = ∆Vt =∞ La § 5. Compresibilitatea pământurilor dV ∂u = − mv dz dt ∂t Egalând (1) cu (2) ∂u k ∂ 2u − mv =− ⋅ 2 ∂t γ w ∂z ∂u k ∂ 2u ∂ 2u = ⋅ 2 = cv 2 ∂t mvγ w ∂z ∂z Ecuaţia consolidării unidimensionale: (5. Ecuaţia (5.Capitolul 5. z=-H u = ui = p u=0 u=0 Soluţia ecuaţiei consolidării se obţine cu ajutorul seriilor Fourier şi este de forma: u= m =∞ m=0 ∑ M  π  2 ui sin Mz H  − M 2T e  (5.Geotehnică 134 (5.6) se integrează pentru condiţii iniţiale şi pe contur date.6) ∂t ∂z k cv se numeşte coeficient de consolidare şi este o proprietate a pământului care mv γ v depinde de coeficientul de permeabilitate k şi de coeficientul de compresibilitate volumică mv.3.6. de exemplu: Condiţii iniţiale Condiţii de contur lat = 0.

mv) care intervin. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 5.29 Gradul mediu de consolidare al stratului de argilă se defineşte:  1  ui −    2H  UH = ui 2H ∫ u dz 0 = 1− ∑ m =∞ m=0 2 − M 2T ⋅e M2 (5.9): Uz = 1− ∑ m =∞ m =0 M z  − M 2T 2   sin e M H  (5. se exprimă în funcţie de o mărime adimensională T.10) (Fig. Faptul că soluţia ecuaţiei consolidării. Înlocuind (5.29).8) devine: u −u ∆V ∆u Uz = = = i (5.7) în (5.presiunea neutrală la timpul t. Figura 5.Capitolul 5.11) Se construieşte UH = f (T) (Fig. indiferent de mărimile geometrice (H) şi fizice (k.10) Gradul de consolidare la un timp oarecare t variază cu adâncimea conform expresiei (5. permite utilizarea aceleiaşi soluţii la orice altă problemă având aceleaşi condiţii iniţiale şi pe contur.30).9) ∆Vt =∞ ∆ut =∞ ui în care ui este presiunea neutrală imediat după aplicarea presiunii ∆ p şi u . Compresibilitatea pământurilor ∆h ∆V = = mv ∆σ = −mv ∆u h V Admiţând mv constant pentru creşterea de efort unitar efectiv ∆σ . 5. pentru o problemă dată. expresia (5.Geotehnică 135 .

şi tridimensionale. Se cere timpul t. Teoria consolidării a fost extinsă şi la cazul drenării radiale sau a drenării bi.31 Izochrona este curba care exprimă. H . Compresibilitatea pământurilor Utilizări ale curbei UH = f (T) .t) pentru diferite valori atribuite timpului t şi deci factorului de timp T conduce la un set de curbe denumite izochrone care alcătuiesc un piezograf (Fig. au fost elaborate şi soluţii care asimilează pământul cu un material vâscoelastic.Geotehnică 136 . la un timp t dat. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . izochrona permite precizarea presiunii neutrale u şi a presiunii efective σ. Figura 5. Figura 5. 5.31). Totodată.30 Piezograf Reprezentarea grafică a soluţiei ecuaţiei consolidării U = f (z. se duce orizontala până la intersectarea curbei. se cere UH. se calculează t din relaţia T = v 2 . Astfel pentru un z dat şi un t dat. se citeşte abscisa ct T. Se intră în ordonată cu UH.Se dă t.Se dă UH %. variaţia presiunii neutrale pe înălţimea stratului de argilă.Capitolul 5. Se procedează invers.

în vederea obţinerii din acestea din urmă caracteristici de consolidare. 5.log t. Se aleg două puncte a şi b pe curbă.33). Rezultatele se transpun într-un sistem de coordonate ∆ h (sau ∆ h/h %) .32 Comparând această curbă cu cea obţinută teoretic UN . Variaţiile de volum explicate prin teoria consolidării reprezintă consolidarea primară.consolidare pe probe saturate şi imersate (STAS 8942/1). pentru fiecare treaptă de încărcare. STUDIUL CONSOLIDĂRII ÎN LABORATOR Pentru obţinerea pe cale experimentală a caracteristicilor de consolidare se efectuează încercări de compresiune . de exemplu cv.log T. Aceste deformaţii care nu mai sunt controlate de drenarea apei din pori reprezintă consolidarea secundară.6. Casagrande propune ca punctul corespunzător procentului de consolidare 100 pe curba experimentală să se găsească de asemenea la intersecţia asimptotei la partea frântă cu tangenta la partea înclinată (Fig. o curbă de compresiune .4.Capitolul 5.32).32). Dincolo de acest punct. Sub fiecare treaptă de încărcare se fac citiri la intervale de timp precise până and se obţine consolidarea sub treapta respectivă (între două citiri succesive. cum este de pildă cea a lui Casagrande.01 mm).consolidare (Fig. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . corespunzând la timpi care sunt în raportul 1:4. curba teoretică admite o asimptotă orizontală în timp ce în curba experimentală deformaţiile continuă un timp îndelungat. 90%. de exemplu 100 şi 400 (Fig. Se obţine. Punctul de consolidare zero se obţine presupunând că în reprezentarea normală curba experimentală este o parabolă. se constată că ele au o alură asemănătoare până la un grad de consolidare de cca. Se aplică diferite metode empirice. 5. Figura 5. este dificil să se facă o legătură directă între curbele teoretice şi cele experimentale. Datorită consolidării secundare. Pornind de la constatarea că în curba teoretică asimptota la curbă intersectează tangenta la partea înclinată din dreptul procentului de consolidare 100. În acest caz. distanţa verticală y dintre punctul de zero consolidare şi a este egală cu distanţa y dintre punctele a şi b. Compresibilitatea pământurilor 5. diferenţa este mai mică de 0.Geotehnică 137 . 5. recomandată şi în STAS 8942/1-79.

197. Factorul de timp T50% se ia de pe curba teoretică şi este egal cu 0. pentru o probă de grosime h1 este t1. Coeficientul de consolidare cv se calculează cu relaţia: cv = în care: 2 T50% ⋅ H 50% t50% cm 2 / s    t50% T50% H50% . punctul corespunzător procentului 50 este situat la jumătatea distanţei verticale dintre acestea.înălţimea iniţială a probei.Geotehnică 138 .  h t50%    Informaţiile obţinute asupra consolidării primare din curba de compresiune .33 Cunoscându-se punctele care corespund pe curba experimentală procentelor 0 şi 100.consolidare pot fi extrapolate din laborator pe teren cu condiţia ca încercarea edometrică să fi simulat corect condiţiile de drenare ale stratului din natură şi. ca pământul să fie acelaşi.].  ∆h    . egal cu 0. Se obţine astfel t50%.consoli ∆h   dare:   − log t  . . De exemplu.timpul corespunzător unei consolidări primare de 50% [în sec.drumul străbătut de apa drenată între planul median al probei şi piatra poroasă. timpul necesar atingerii unei consolidări primare de 70% în laborator.tasarea specifică la o consolidare primară de 50%  h t50% determinată pe curba de compresiune .factor de timp corespunzător unei consolidări de 50%. necesar atingerii aceluiaşi grad de consolidare a unui strat din acelaşi pământ având grosimea h2. . desigur. Se cere timpul t2.Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor Figura 5.197. corespunzător consolidării primare de 50% H 50% = unde: h   ∆h   1 −    2   h t50%    h . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .

5.7. numită uneori şi tasarea de distorsiune. ss = tasarea secundară. care se manifestă într-o perioadă în care drenarea apei din porii pământului poate fi neglijată. factorul de timp T este acelaşi în ambele cazuri. împingere laterală Figura 5. Compresibilitatea pământurilor Condiţiile de drenare fiind identice. COMPONENTELE TASĂRII Tasările se definesc drept deformaţii pe verticală ale terenului care pot fi produse de încărcările transmise de fundaţii sau chiar de eforturile din greutatea proprie a pământurilor. CALCULUL TASĂRILOR 5. Aria de încărcare şi suprafaţa adiacentă fromează prin deformare un profil de covată.1. cv este acelaşi: cv ⋅ t1 cv ⋅ t2 = 2 h12 h2 h  t2 = t1  2   h1  2 5. Primul pământ aflat nemijlocit sub încărcarea unifromă. În fig.Geotehnică 139 . Tasarea secundară sau tasarea de curgere lentă se produce sub efort efectiv constant. Viteza de tasare depinde de viteza cu care se drenează apa din pori. este tasrea unui pământ saturat produsă condiţii nedrenate şi datorată deformaţiilor de forfecare (distorsiuni) la volum constant.Capitolul 5. De asemenea. sc = tasarea consolidare. şi nu implică modificări ale presiunii apei din pori. Tasarea de consolidare este specifică pământurilor fine au un coeficient de permeabilitate redus.7. Apare sub acţiunea unor încercări de scurtă durată. flexibilă. Tasarea imediată.34 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .34 este arătat un exemplu de tasare imediată a unei argile saturate. se comprimă şi se burduşeşte lateral. Tasarea totală s are trei componente: s = s0 + sc + ss unde s0 = tasarea imediată.

reprezintă limite obligate între stratele elementare.7.Capitolul 5. Etapele de calcul sunt următoarele: a) Se reprezintă o secţiune transversală prin fundaţie şi prin teren.2. cu indicarea limitelor între stratele geologice. Compresibilitatea pământurilor 5. Figura 5. ESTIMAREA TASĂRII TOTALE Metoda însumării tasărilor elementare Este o metodă grafo-analitică recomandată în normele din ţara noastră. Compresibilitatea diferitelor strate de pământ este definită prin modulul de deformaţie liniară E. Se consideră o fundaţie de suprafaţă (Fig. Se admite că deformaţia este unidimensională (deformaţia laterală împiedicată) şi se datorează exclusiv tensiunii lor verticale σz. Grosimea hi a unui strat elementar nu trebuie să depăşească 0. Terenul de sub fundaţie se împarte în strate elementare. Limitele dintre stratele geologice. iar G este greutatea proprie a fundaţiei şi pământului aflat deasupra fundaţiei. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . inclusiv nivelul apei subterane.35). 5.Geotehnică 140 .413 şi poate varia de la un strat la altul. unde P este încărcarea transmisă fundaţiei de structură.35 Presiunea efectivă pe talpa fundaţiei este: N (P+G) pef = = A A unde A este suprafaţa tălpii fundaţiei. Fundaţia având lăţimea B şi adâncimea D este acţionată de o încărcare verticală N = P + G. Presiunea netă pe talpa fundaţiei este: pnet=pef – σgD unde σgD este presiunea geologică la adâncimea D.

Diagrama de variaţie cu adâncimea a tensiunii σg începe de la nivelul tălpii fundaţiei.Geotehnică 141 .. în mod obişnuit modulul de deformaţie E creşte cu adâncimea. zona activă se extinde doar până la limita superioară a stratului tare (Fig. în timp ce diagrama de variaţie cu adâncimea a lui σgz începe la nivelul teenului. Rezultă.000 KPa) iar prezenţa în cuprinsul acestui strat a unor incluziuni compresibile este exclusă..) se află într-un strat având E < 5000 KPa (Fig.4 B). normal fată de axă. dacă în cuprinsul zonei active definită prin (…. σgz creşte cu adâncimea. Compresibilitatea pământurilor b) Se calculează tensiunile σz generate la diferite adâncimi de presiunea pnet şi tensiunile geologice σgz.37). ca urmare a compactării pământului sub presiunea stratelor aflate deasupra. deci. Pe de altă parte. 5. c) Pe baza diagramei lui σgz se defineşte zona activă. . că la o anumită adâncime tensiunile σz devin atât de mici în comparaţie cu σgz încât tasările pe care le induc sunt neglijabile. cele două tensiuni σz şi σgz au tendinţe contrarii: în timp ce σz descreşte cu adâncimea. 2σ gz0 Figura 5.38). zona activă este limitată de adâncimea z0 sub talpa fundaţiei la care se îndeplineşte condiţia (Fig.36): σ z0 = 0. În conformitate cu normele româneşti. După cum se constată.1σ gz0 Dimpotrivă.12) i Această aproximaţie duce la înlocuirea diagramei teoretice de variaţie cu adâncimea a lui σz cu o diagramă în trepte. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 5. iar variaţia cu adâncimea a acestora se obţine reprezentând tensiunile.) se întâlneşte un strat practic incompresibil (E > 100. z0 se extinde pentru a include acel strat sau până la îndeplinirea condiţiei: σ z0 = 0.Capitolul 5. Se înţelege de ce grosimea stratului elementar a trebuit limitată (hi ≤0. 5. Se consideră că σz este constant în cuprinsul stratului elementar i şi are valoarea: σ zmed = (σ zi + σ zi−1 ) / 2 (5. de o parte şi de alta a axei z. d) Se consideră tasarea si a stratului elementar i. acea zonă din teren în care tensiunile σz sunt destul de mari pentru a fi luate în considerare la evaluarea tasărilor.36 Când limita inferioară a zonei active definită prin (5.

37 Figura 5.Capitolul 5. S = 0. ca în figura 5. Figura 5.8 ∑ si = 0. Compresibilitatea pământurilor Eroarea indusă prin considerarea unor strate elementare cu grosime mai mare.38 Figura 5. E=Ei.8∑ σ zmed ⋅ hi ) / Ei (5. ε = si / hi i unde si este tasarea stratului „i” indusă de tensiunea constantă σ zmed i σz medi = Ei (si/hi) (5.Geotehnică 142 .39. ar fi inacceptabilă.13) i si = ( σ zmed ⋅ hi ) / Ei Tasarea s se obţine însumând tasările si ale tuturor stratelor elementare aflate în cuprinsul zonei active.39 Se aplică legea lui Hooke: σ = Eε Pentru stratul „i” se va lua: σ = σ zmed .14) i Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .

ca de exemplu: s = (pnet Bf)/ E unde: p E f este presiunea netă medie pe talpa fundaţiei.14) 0. este un coeficient a cărui valoare depinde de forma şi dimensiunile tălpii fundaţiei.8 este un factor empiric de corecţie urmărind să reducă diferenţa dintre tasările calculate cu acestă metodă şi tasările observate. este lăţimea fundaţiei. este modulul de deformaţie liniară al terenului. de grosimea stratului compresibil. (5. de variaţia cu adâncimea a rigidităţii pământului. Metode bazate pe utilizarea directă a unor soluţii din Teoria Elasticităţii Tasarea totală a unei fundaţii de suprafaţă poate fi evaluată folosind o relaţie stabilită în Teoria Elasticităţii.15) este indicată doar în cazul unui teren omogen. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .15) B Utilizarea relaţiei (5. Compresibilitatea pământurilor În relaţia (5.Geotehnică 143 . de coeficientul lui Poisson.Capitolul 5. poate fi folosită la punerea în valoare a unei tasări măsurate s pentru calculul pe aceeaşi bază < un modul de deformaţie echivalent al terenului. De asemenea.

Rezistenţa la forfecare a pământurilor Capitolul 6 REZISTENŢA LA FORFECARE A PĂMÂNTURILOR 6. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . σ . Teoria de rezistenţă a lui Mohr arată că ruperea se produce atunci când pe un anumit plan. În sistemul de coordonate (τ.1).Geotehnică 135 . Fie un masiv supus unei anumite încărcări . tensiunilor τ şi σ astfel definite le corespunde un punct care unit cu originea determină efortul unitar total p pe planul de rupere (Fig.1).1. în termeni energetici etc. datorate lui Mohr şi lui Coulomb. σ). Valabilitatea unei teorii de rupere pentru un material supus unui anumit tip de solicitări se stabileşte prin verificări experimentale.1) unde: τf . Unei alte stări de solicitare îi corespunde alt plan de rupere care trece prin acelaşi punct.2 Admitem că prin acest punct trece un plan pentru care se îndeplineşte condiţia (6.2). 6. La pământuri.tensiunea normală pe planul de rupere. alt vector p etc. fie un punct în interiorul masivului (Fig.Capitolul 6. criteriul de rupere cu cea mai largă aplicabilitate îl constituie criteriul Mohr Coulomb.tensiunea tangenţială pe planul de rupere. între tensiunea normală şi cea tangenţială există o relaţie funcţională: τ f = f (σ ) (6. Figura 6. CONDIŢIA DE RUPERE LA PĂMÂNTURI Condiţia de cedare sau rupere a unui material poate fi exprimată în diferite moduri.1. Figura 6. rezultat din asocierea a două teorii clasice de rezistenţă. numit plan de rupere sau de alunecare. de exemplu în funcţie de tensiuni sau de deformaţii specifice. 6.

σ2.3).Coulomb înseamnă adoptarea ca înfăşurătoare a cercului lui Mohr a dreptei lui Coulomb. pentru o stare de solicitare dată.4 procedeul arătat mai înainte. planul pe care acţionează σ şi τ nu este plan de rupere.2) Ecuaţia (6. Cum se apreciază dacă. τ). Această dreaptă este numită dreapta lui Coulomb sau dreapta intrinsecă sau dreapta caracteristică. 6. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .2) reprezintă o dreaptă a cărei înclinare faţă de orizontală ϕ se defineşte drept unghi de frecare interioară iar ordonata la origine drept coeziune. Potrivit acestui criteriu. − se calculează tensiunile normale σ şi tangenţiale τ pe un plan care trece prin punctul considerat. Fiecare stare de solicitare este caracterizată în momentul ruperii prin 3 tensiuni principale σ1. Înfăşurătoarea lui Mohr poate fi definită şi drept înfăşurătoarea cercurilor tensiunilor corespunzătoare stării de rupere. − se reprezintă punctul M de coordonate (σ.Capitolul 6.4). ar trebui deci să se considere succesiv alte planuri trecând prin acelaşi punct. Criteriul Mohr . aplicându-se Figura 6. într-un punct din masiv este îndeplinită condiţia de rupere ? − se reprezintă dreapta lui Coulomb (Fig.cu care se pot constitui 3 cercuri ale eforturilor (Fig. − dacă punctul se găseşte sub dreapta intrinsecă. Ea apare ca o proprietate a materialului independentă de tensiunile aplicate asupra acestuia. 6. Unei alte stări de solicitare îi corespunde un alt cerc etc.Geotehnică 136 . rezistenţa pământului este independentă de tensiunea principală intermediară σ2. Se reprezintă cercul corespunzător tensiunilor principale extreme σ1 şi σ3. Rezistenţa la forfecare a pământurilor u r Locul geometric al extremităţilor vectorilor p reprezintă o curbă simetrică faţă de axa 0σ numită înfăşurătoarea lui Mohr.3 O relaţie între σ şi τ corespunzătoare ruperii a fost definită de Coulomb sub forma τ f = σ tg φ + c (6. s-ar putea însă să existe un alt plan care să treacă prin acelaşi punct şi pentru care condiţia de rupere să fie îndeplinită. σ3 . Figura 6.

6.7). a cărei variaţie de stare de tensiune este descrisă de cerc. 6. Figura 6.6 Întrucât dreapta intrinsecă exprimă condiţia de rupere. se poate afirma că nu există nici un plan pentru care condiţia de rupere să fie îndeplinită.Capitolul 6. situaţii în care efectul unitar total să se găsească deasupra dreptei intrinseci sau în care cercul tensiunilor să fie secant cu dreapta intrinsecă. Pentru starea dată de solicitare se calculează direcţiile principale şi tensiunile principale corespunzătoare punctului considerat din masiv şi se construieşte cercul lui Mohr. trece vreun plan pentru care se îndeplineşte condiţia de rupere. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Figura 6.Geotehnică 137 . nu au suport fizic (Fig.6). Condiţia de rupere este îndeplinită dacă punctul M (σ. τ) aparţine dreptei intrinseci sau dacă cercul lui Mohr este tangent la dreapta intrinsecă (Fig.5). Figura 6. 6.7 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .5 Utilizarea cercului lui Mohr apare în această situaţie mai avantajoasă deoarece permite să se verifice dintr-o dată dacă prin punctul din masiv. Dacă cercul lui Mohr se află sub dreapta intrinsecă (Fig.

6. 6.8 Condiţia de rupere poate fi formulată în două moduri: − cu relaţia între tensiunile σ şi τ şi parametrii dreptei intrinseci ϕ. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Figura 6. − cu relaţii între tensiunile principale σ1.9): σ −σ3 CT 2 = = 1 σ1 + σ 3 σ1 + σ 3 OC 2 1 − sin φ sin 90o − sin φ σ 3 = σ1 = σ1 = 1 + sin φ sin 90o + sin φ sin φ = σ1 − σ 3 90o + φ 90o − φ 2 cos sin 2 2 = σ1 = 90o + φ 90o − φ 2sin cos 2 2 o  90 + φ   90o − φ  = σ 1ctg   tg  =  2   2   90o − φ  φ 2 o = σ 1tg 2   = σ 1tg  45 −  2   2  φ  σ 3 = σ 1tg 2  45o −  2  Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . c (ecuaţia dreptei lui Coulomb) care poate avea trei forme (Fig.8).Geotehnică 138 . Pământuri necoezive τ f = σ ⋅ tg φ Se cere relaţia între σ1 şi σ3 şi direcţia planelor de rupere: În triunghiul OCT (Fig. σ3 şi parametrii ϕ. c (din condiţia de tangenţă a cercului tensiunilor la dreapta intrinsecă).Capitolul 6.

τ. valoarea maximă a unghiului de deviere este chiar unghiul de frecare internă. În cazul pământurilor necoezive. poartă numele de unghi de deviere. Unghiul θ pe care îl face cu orizontala direcţia efortului unitar total în cercul lui Mohr. prin care se face trecerea de la mediul necoeziv la un mediu coeziv: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Rezistenţa la forfecare a pământurilor Figura 6. Punctele T şi T' fiind punctele de pe cerc pentru care este îndeplinită condiţia de rupere. Unind polul cu N se obţine direcţia planului pe care uuur acţionează efortul unitar total ON de componente σ. unind polul cu aceste puncte se obţin direcţiile a două plane care sunt planele de alunecare.9 Fie P polul cercului. Condiţia de rupere se poate formula deci şi: θ max = φ Pământuri coezive τ f = σ ⋅ tg φ + c = tgφ  σ +   = tgφ (σ + c ⋅ cotgφ ) = tgφ (σ + H e ) c  = tgφ  Exprimarea sub această formă a ecuaţiei dreptei intrinseci a sugerat lui Caquot următoarea formulare a principiului stărilor corespondente.Geotehnică 139 .Capitolul 6. Unind polul cu punctele de intersecţie a cercului cu axa Oσ se obţin direcţiile planelor principale Ë TCB 90o + φ φ Ë TPB = = = 45o + 2 2 2 Planul de alunecare face cu planul pe care acţionează tensiunea principală maximă unghiul: φ α 0 = 45o + 2 Fie un punct oarecare N pe cerc.

Figura 6. În triunghiul O1CT: σ1 − σ 3 CT CT 2 = = = O1C OC + O1O σ 1 + σ 3 + c ⋅ cotg φ σ 1 + σ 3 + 2c ⋅ cotg φ 2 cos φ σ 1 ⋅ sin φ + σ 3 ⋅ sin φ + 2c sin φ = σ 1 − σ 3 sin φ σ 1 (1 − sin φ ) = σ 3 (1 + sin φ ) + 2c ⋅ cos φ sin φ = σ1 − σ 3 1 − sin φ cos φ φ  σ 3 = σ1 − 2c = σ 1 ⋅ tg 2  45o −  − 2c 1 + sin φ 1 + sin φ 2  φ φ   = σ 1 ⋅ tg 2  45o −  − 2c ⋅ tg  45o −  2 2   φ φ   σ e = σ 1 ⋅ tg 2  45o −  − 2c ⋅ tg  45o −  2 2   Direcţiile planelor de alunecare nu se schimbă: φ α 0 = 45o + 2 În cazul pământului coeziv θmax > θ.Geotehnică 140 .10 Expresiei lui Caquot îi corespunde.10).Capitolul 6. de fapt. o translaţie de axe prin mutarea originii în O1. punctul de intersecţie al dreptei intrinseci cu axa Oσ (Fig. 6. Pentru punctul T care îndeplineşte condiţia de rupere: 1 − sin 2 φ (1 + sin φ) 2 = Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Rezistenţa la forfecare a pământurilor Un mediu coeziv este în echilibru dacă se poate face să-i corespundă un mediu necoeziv de aceiaşi formă şi frecare interioară în echilibru sub acţiunea încărcărilor exterioare ce acţionează asupra mediului coeziv completate de o presiune hidrostatică Hε = c ctg ϕ.

σ 3 q= 2 În acest sistem. q Un alt mod de exprimare a criteriului de rupere Mohr-Coloumb se obţine prin utilizarea sistemului de coordonate p şi q. unde: σ +σ p= 1 3 2 σ1 . rezultă:  (σ 1 − σ 3 )    2 OC  =q sin φ = = CT  (σ 1 + σ 3 )  p   2   Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .12a. Pământuri necoezive Din fig. Rezistenţa la forfecare a pământurilor dar: deci: τ = σ ⋅ tg φ + c τ c = tg φ + σ σ τ = tg φmax σ tg φmax = tg φ + c σ Condiţia de rupere în sistemul de coordonate p.11). 6. 6.11 Se va defini criteriul de rupere în acest sistem de coordonate. Figura 6.Capitolul 6.Geotehnică 141 . orice stare de tensiuni poate fi reprezentată printr-un punct (Fig.

12 b) În sistemul de coordonate (p. Rezistenţa la forfecare a pământurilor a) Figura 6. 6.12b: q = tgα p tgα = sin ϕ Pământuri coezive Din figura 6.13b) poate fi scrisă: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .13 b) Ecuaţia înfăşurătoarei la rupere în noul sistem de coordonate (fig.3) a) Figura 6. figura 6.Geotehnică 142 .13a: sin ϕ = CT / O1C = CT / ( OC + O1O ) = (σ 1 − σ 2 ) / 2  / (σ 1 + σ 3 ) / 2  +     + c cot g ϕ = q / ( p + c cot g ϕ ) sin ϕ  p + c ( cos φ / sin ϕ )  = q   p sin ϕ + c cos ϕ = q (6.Capitolul 6.q).

De aici rezultă două concluzii: − ϕ şi c nu trebuie privite ca nişte constante fizice ale pământului şi trebuie întotdeauna corelate cu modul în care au fost obţinute. Rezistenţa la forfecare a pământurilor q f = a + p f tg ϕ = a + p f sin ϕ Combinând (6. După cum s-a arătat în Capitolul 4.undrained) .3) cu (6. rezistenţa la forfecare guvernează comportarea pământurilor în stadiile de deformare sub solicitare în care domină tensorul deviatoric al tensiunilor.UU sau încercări rapide pe probe neconsolidate. Prin metodică se înţelege ansamblul de reguli şi procedee folosite într-o anumită determinare.Geotehnică 143 .Capitolul 6.4) 6. Condiţiile de solicitare a probei de pământ în cursul încercării pentru obţinerea dreptei intrinseci influenţează în măsură însemnată valorile lui ϕ şi c.4): p f sin ϕ + c cos ϕ = a + p f sin ϕ c cos ϕ = a a c= cos ϕ Astfel se obţin parametrii ϕ şi c ai rezistenţei la forfecare pe baza unei diagrame p-q. determinarea parametrilor ϕ şi c ai dreptei intrinseci. METODICA DETERMINĂRII REZISTENŢEI LA FORFECARE Rezistenţa la forfecare a pământurilor este exprimată prin dreapta lui Coulomb. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Atât în prima cât şi în cea de-a doua fază a încercării. (6. dintre care cele mai importante sunt: a) Criteriul posibilităţilor de drenare a apei din porii pământului în diferitele faze ale încercării. aşadar. Fiecare din ele cuprind câte două faze care corespund tocmai acţiunii tensorului sferic şi. Principalele metode de laborator pentru determinarea rezistenţei la forfecare sunt: forfecarea directă şi comprimarea triaxială. pământul s-a îndesat sub acţiunea tensorului sferic al tensiunii. Determinarea rezistenţei la forfecare a pământurilor înseamnă. − trebuie aleasă acea metodică de determinare a dreptei lui Coulomb care să apropie cât mai mult condiţiile de solicitare din laborator cu cele din teren. apoi. în prealabil. drenarea apei este împiedicată.2. Dar creşterea tensorului deviatoric apare după ce. Metodicile determinării rezistenţei la forfecare se diferenţiază după mai multe criterii.nedrenate (unconsolidated . al celui deviatoric. Încercări neconsolidate .

Capitolul 6.14). sau încercări rapide pe probe consolidate.3. Încercări consolidate . de aceea. În faza solicitării deviatorice. 6. 6. producându-se consolidarea probei sub tensiunile aplicate. drenarea apei este permisă. Figura 6. adică aplicarea solicitării deviatorice se face în trepte. şi forfecare cu plan obligat. Încercarea se mai cheamă. cu măsurarea deformaţiilor sub fiecare treaptă. drenarea apei este împiedicată (ritmul de solicitare este atât de rapid încât apa nu are timpul necesar pentru a se drena). Rezistenţa la forfecare a pământurilor Încercări consolidate .drenate .CU. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE ÎN LABORATOR PRIN FORFECARE DIRECTĂ Încercarea de forfecare directă se efectuează în aparatul de forfecare directă alcătuit din două casete care se pot deplasa una faţă de cealaltă determinând forfecarea probei aflată în interior după planul de separaţie dintre casete (Fig.14 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Încercări cu deformaţii impuse (şi eforturi măsurate) adică impunerea unui anumit ritm de deformare sub solicitare deviatorică şi măsurarea în mod continuu a efortului care se aplică.Geotehnică 144 . la aplicarea tensiunilor normale.CD sau D sau încercări lente pe probe consolidate. b) Criteriul tipului de solicitare Încercări cu solicitări statice Încercări cu solicitări ciclice Încercări cu solicitări dinamice c) Criteriul raportului între eforturi şi deformaţii Încercări cu efort impus (şi deformaţii măsurate).drenate . În prima fază a încercării. În faza solicitării deviatorice ritmul de solicitare este atât de lent încât este posibilă drenarea apei din pori.

viteza impusă de forfecare este de 1 ..15 b. Definirea lui τmax pentru fiecare încărcare se face pe baza diagramei care leagă tensiunea tangenţială τ de deformate δ (egală cu deplasarea relativă dintre casete).) A Încercarea este de tipul deformaţie impusă.Geotehnică 145 . 6. se aplică asupra probei un efort tangenţial T care creşte până la o valoare Tmax care corespunde forfecării probei: τf = Tmax (Fig. căruia îi corespunde o tensiune normală σ= N (Fig.. la pământuri argiloase.Capitolul 6.15 b) I. în acest caz τmax trebuie definit pentru o anumită deformaţie care. 6.).05 mm/minut sau mai mică (forfecare lentă). 6. viteza de forfecare este de 0. de regulă. efort măsurat. A II. proba este supusă unui efort normal N. τmax corespunde deformaţiei neamortizate (fig.16a) diagrama τ – δ pune în evidenţă un τ pentru care deformaţia δ este neamortizată. 6. prin deplasarea unei casete în raport cu cealaltă. Se disting trei situaţii: diagrama τ – δ pune în evidenţă cu claritate o valoare de vârf a lui τ. În cazul încercărilor de tip UU sau CU.5 mm/minut (forfecare rapidă) în timp ce la încercări de tip CD. se ia δ = 125mm (fig. 1.15 a.16c) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .13b) diagrama pune în evidenţă o creştere continuă a lui la creşterea lui τ. 6. care se defineşte drept τmax (fig. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Încercarea comportă două faze: a) Figura 6.

Rezistenţa la forfecare a pământurilor a) b) Figura 6. diferite între ele prin mărimea efortului normal N aplicat în faza I (Fig. Din extremitatea vectorului care reprezintă efortul unitar total pe planul de rupere.Capitolul 6.16 c) Perechile de valori (σ. τmax) se reprezintă în sistemul de coordonate σ 0τ. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Cercul lui Mohr nu poate fi obţinut pe baza valorilor experimentale (se cunosc σ şi τ pe planul de forfecare dar nu se cunosc tensiunile principale σ1. 6. Se măsoară înclinarea dreptei faţă de orizontală pentru aflarea unghiului de frecare interioară ϕ şi ordonata la origine pentru aflarea coeziunii c. se duce o normală la dreapta intrinsecă definindu-se centrul cercului. σ3).17).17 Prin prelucrarea statistică (cu metoda celor mai mici pătrate) sau pe cale geometrică se construieşte dreapta medie care trece prin cele 3 sau mai multe puncte. Pentru un pământ se fac cel puţin 3 încercări. După construirea dreptei intrinseci se poate afla şi cercul lui Mohr corespunzător uneia din încărcări.Geotehnică 146 . de coordonate σ. Se construieşte cercul ducând din acelaşi punct o orizontală (paralelă cu planul obligat de forfecare) se obţine polul cercului. Figura 6. τmax.

EFECTUAREA ÎNCERCĂRII I PRELUCRAREA REZULTATELOR Încercarea de comprimare triaxială se efectuează în aparatul triaxial (Fig.1. Figura 6.18.19 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . După aplicarea tensiunii normale σ = 0D. Se defineşte drept drum de efort (stress path) traiectoria pe care o descrie modificarea stării de tensiuni în cursul încercării. proba este dusă la rupere prin creşterea continuă a tensiunii tangenţiale între punctele D şi T (Fig.4. Proba este învelită cu o membrană subţire spre a fi protejată de fluidul din celulă. 6. având în mod obişnuit înălţimea de 8 cm şi diametrul de 3 cm.4. 6. a cărui piesă de bază o constituie o celulă cu pereţi rezistenţi în interiorul căreia se introduce o probă cilindrică de pământ.18).Geotehnică 147 . În cazul încercării de forfecare directă drumul de efort este reprezentat de linia ODT. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE ÎN LABORATOR PRIN COMPRIMARE TRIAXIALĂ 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Figura 6.Capitolul 6. 6.19).

Geotehnică 148 . iar conducta de legătură cu proba este plină. orice creştere a presiunii apei din pori este însoţită de o denivelare în manometrul cu mercur. Tensiunile principale corespunzătoare ruperii (Fig. 6. ulei. Prin intermediul unui piston. modificarea de volum a probei saturate se face măsurându-se variaţia nivelului apei în biureta legată cu celula. Dacă drenarea apei din probă este permisă. Presiunea necesară pentru aducerea la nivel a manometrului cu mercur coincide cu presiunea neutrală. Figura 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Proba poate fi legată prin intermediul pietrei poroase de o biuretă în care se măsoară volumul de apă evacuat din probă în cursul încercării (egal cu variaţia de volum a probei saturate) precum şi de un dispozitiv pentru măsurarea presiunii apei din pori. În celulă se introduce un fluid (apă.20): σ 1 = σ 0 + ∆σ f σ3 = σ2 = σ0 ∆σ f = σ 1 − σ 3 − deviatorul de tensiuni Ca şi în cazul încercării de forfecare directă. mărimea lui ∆σf se precizează pe baza diagramei care leagă (σ 1 − σ 3 ) = ∆σ de deformaţia specifică axială ε1. Pentru readucerea la nivel a mercurului se învârte pistonul cu şurub din dreapta. Cercul tensiunilor corespunzător fazei I se reduce la un punct (σ1 = σ3 = σ0). proba este supusă unei solicitări hidrostatice. Se închid robinetele A şi C. În acest mod. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . proba este supusă unei presiuni verticale suplimentare ∆σ care se măreşte treptat până la valoarea ∆σf care duce la ruperea probei. Pentru a duce proba la rupere trebuie aplicată o solicitare deviatorică. Aplicând o presiune σ0 asupra fluidului. Acesta funcţionează pe principiul aducerii la coincidenţă.Capitolul 6.20. II. robinetul B este deschis. aer comprimat). realizând o presiune a cărei intensitate se măsoară la manometrul racordat la dispozitiv. Cele două faze ale încercării sunt: I.

la fel ca orice curbă efort deformaţie.16 a.Capitolul 6. Figura 6.ε prezintă interes şi pentru partea ei iniţială. analog cu diagrama din fig. se fac trei încercări. În mod obişnuit. În cazul unor probe de consistenţă redusă. 6.Geotehnică 149 . 6. modulul secant este ∆σ E= ε1 Odată definit ∆σf se construieşte cercul tensiunilor având ca diametru ∆σf. 6. Ca şi în cazul ilustrat prin diagrama din fig.22 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . se repetă încercarea cu o altă probă din acelaşi pământ. Totodată. ruperea trebuie definită în funcţie de o anumită deformaţie. 6. cu diferenţa că în faza I se aplică o altă presiune hidrostatică. ruperea va fi însoţită de formarea unui plan de rupere în probă. care se supune de asemenea comprimării triaxiale. Proba este dusă până la rupere construindu-se un nou cerc al lui Mohr cu noile tensiuni principale. ruperea nu este distinct măreaţă iar deformaţiile cresc continuu odată cu creşterea deviatorului.22) Figura 6. corespunde lui ε1 = 20% (fig.13 c. Unind originea cu un punct a al curbei se defineşte modulul secant E. ∆σf . Curba ∆σ . este pus clar în evidenţă o valoare de vârf a deviatorului în corelare cu ε. aceasta se va lua ∆σf . Rezistenţa la forfecare a pământurilor Dacă.21). Pentru determinarea dreptei intrinseci. În cazul în care deviatorul este exprimat în eforturi efective. În acest caz .21 Dreapta intrinsecă reprezintă tangenta comună la cercurile lui Mohr (Fig.

Punctele de tensiune tangenţială maximă. este cea care utilizează sistemul de axe de coordonate σ1 + σ 3 σ −σ3   .τ = 1  se găsesc pe o dreaptă care reprezintă drumul de efort 2 2   (Fig. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Drumul de efort în cazul comprimării triaxiale Se reprezintă succesiv cercurile tensiunilor corespunzătoare diferitelor valori ale lui ∆σ. de la ∆σ = 0 (σ 1 = σ 2 = σ 3 = σ 0 ) şi până la ∆σf . 6.23 O reprezentare mai convenabilă a drumului de efort.q= 1 p=  (Fig. 6. 2 2   Figura 6. care evită construirea cercurilor Mohr corespunzătoare diferitelor stări de solicitare.Capitolul 6.23).Geotehnică 150 .24).24 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . având σ +σ3 σ −σ3   coordonatele  σ = 1 . Figura 6.

din punctul de vedere al presiunilor efective (cele care conform principiului lui Terzaghi definesc răspunsul pământului sub solicitare) probele sunt identice. Necunoscându-se punctul de tangenţă al dreptei intrinseci la acest cerc. caracterizată printr-un singur parametru care se notează cu (coeziune în condiţii nedrenate) (Fig. presiunea hidrostatică este integral preluată de apa din pori (coeficientul B = 1).2. rezistenţa lor la forfecare. nu se pot obţine ' parametrii ϕu' şi cu . Aşadar. este orizontală. adică toate cercurile Mohr corespunzătoare stări limită au acelaşi diametru. în termenii tensiunilor efective. Validitatea acestei explicaţii este confirmată prin măsurarea presiunii apei din pori în cursul încercărilor. Se constată că deviatorul necesar pentru a duce probele la rupere este constant.25). De aceea. dreapta lui Coulomb.Geotehnică 151 . De la o probă la alta se modifică doar presiunea neutrală prin creşterea lui σ3. exprimată prin mărimea deviatorului la rupere.25 Se constată că. Tangenta comună la aceste cercuri. Rezistenţa la forfecare a pământurilor 6. toate încercările sunt reprezentate de un singur cerc. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 6. DIAGRAME CARACTERISTICE PENTRU ÎNCERCĂRI DE COMPRESIUNE TRIAXIALĂ Încercări de tip UU Probe de pământ saturat.4. Se supun succesiv mai multe probe din acelaşi pământ.nedrenate. la încercări în condiţii neconsolidate . este aceiaşi.Capitolul 6. Explicaţia acestei comportări este următoarea: Probele fiind saturate iar încercarea efectuându-se în condiţii nedrenate. dar presiunea efectivă σ' rămâne neschimbată. Scăzând presiunea neutrală din presiunea totală se obţin presiunile efective: σ 1' = σ 1 − u ' σ3 = σ3 − u Figura 6.

care defineşte o valoare cCU1 . La proba următoare. particulele de pământ se apropie una de cealaltă.Geotehnică 152 . În acest caz (Fig. Se obţin valori mai mari ale deviatorului tensiunilor la rupere prin comparaţie cu prima grupă.26). odată cu creşterea presiunii hidrostatice. pe măsură ce creşte presiunea de consolidare.26 Încercări de tip CU Argilă normal consolidată. Într-adevăr. iar cCU3 > cCU 2 şi aşa mai departe. independent de mărimea presiunii hidrostatice. Prima probă a primei grupe este supusă unei presiuni hidrostatice p1 sub care este lăsată să se consolideze iar apoi este dusă la rupere în condiţii nedrenate. Înseamnă că la acea probă s-a atins starea de saturaţie. Ca urmare. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Pământ parţial saturat. Toate cercurile lui Mohr corespunzătoare încercărilor din această grupă admit o tangentă comună orizontală.nedrenate cCU şi presiunea de consolidare p se obţine o dreaptă care trece prin origine (Fig. 6. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . iar pământul are consistenţa unui lichid vâscos. rezistenţa la forfecare creşte. presiunea hidrostatică este şi mai mult majorată şi aşa mai departe. fără a permite însă drenarea apei. Totuşi. deci au un volum de pori mai redus: cCU 2 > cCU1 . dar apoi. la un pământ argilos în primul stadiu de formare. înainte de aplicarea deviatorului.Capitolul 6. Reprezentând relaţia dintre coeziunea în condiţii consolidate . Rezultatul este plauzibil. pe seama volumului de pori neocupat de apă. când presiunea de consolidare dată de sarcina geologică este nulă.27). 6. Probele grupei a treia sunt supuse unei presiuni de consolidare p3. Se încearcă succesiv mai multe grupe de probe saturate din acelaşi pământ. deviatorul tensiunilor la rupere este diferit de la o probă la alta. este firesc ca rezistenţa la forfecare să fie nulă. prin eliminarea porilor neocupaţi de apă. presiunea hidrostatică este majorată. Cea de a doua probă este consolidată de asemenea sub o presiune p1. Figura 6. de la o anumită probă deviatorul începe să fie constant. Probele grupei a doua sunt supuse unei presiuni de consolidare p2 > p1. deoarece probele s-au consolidat sub o presiune mai mare. probele se consolidează treptat.

Supusă la forfecare sub presiunea p2 se obţine o valoare a rezistenţei la forfecare mai mare decât a probei b. c. Dreapta care trece prin rezistenţele la forfecare ale probelor c. din aceiaşi pastă o probă d care este lăsată succesiv să se consolideze sub presiunile p1. p2. care corespund unor puncte de pe curba primară de consolidare. din care se confecţionează o probă a. dar adusă la condiţia de supraconsolidare. se efectuează o serie de încercări în aparatul de forfecare directă. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Figura 6. este consolidată succesiv la p1. supuse la forfecare sub aceleaşi tensiuni normale. 6.Capitolul 6. d şi e are o ordonată la origine cco. sunt probe de argilă normal consolidate. Explicaţia rezistenţelor superioare pe care le manifestă probele d şi e. iar apoi proba c. b. p2. corespunzătoare unui pământ recent depus. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Pentru a pune în evidenţă diferenţa dintre rezistenţa la forfecare a argilei normal consolidată şi cea a aceleiaşi argile. Altă probă e. lăsată să se consolideze sub o presiune p1 şi apoi supusă la forfecare. p3 iar apoi descărcată la p1. p3. Se pregăteşte o pastă moale de argilă. Încercarea de forfecare de tip CU pe cele 3 probe argiloase normal consolidate conduce la valori ale rezistenţei la forfecare situate pe o dreaptă care trece prin origine? Se confecţionează apoi.Geotehnică 153 . cu p3>p2. Rezultă o rezistenţă la forfecare mai mare decât în cazul probei a (Fig. dar apoi este descărcată până la p2. lăsată să se consolideze sub o presiune p2>p1. Probele a. este următoarea: probele d şi e sunt probe de argilă supraconsolidată.27 Argilă supraconsolidată.28). Fiecare din ele fusese supusă unei presiuni mai mari decât cea care acţiona în momentul forfecării. Din aceeaşi pastă se formează apoi proba b. faţă de probele b şi respectiv a.

obţinându-se astfel alţi parametri ai dreptei intrinseci. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Figura 6.28 Încercarea de tip CD Figura 6.Capitolul 6. practic. Problema se pune. tensiunile efective sunt: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .3.29 G text??? 6.Geotehnică 154 .4. cercurile tensiunilor corespunzătoare ruperii probei pot fi reprezentate în termenii tensiunilor efective. EXPRIMAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE ÎN TERMENII TENSIUNILOR TOTALE SAU TENSIUNILOR EFECTIVE În cazul în care se măsoară presiunea apei din pori. numai în cazul încercărilor de tip CU. Dacă se măsoară presiunea neutrală.

cd = cd ϕ CU . parametrii dreptei intrinseci se obţin numai pentru reprezentarea în tensiuni totale. tensiuni totale .încercări CD . parametrii care pot fi obţinuţi prin încercări pe diferite probe de pământ. La încercările de tip CD tensiunile principale corespunzătoare ruperii probei sunt tensiuni efective (drenarea apei din pori fiind permisă în ambele faze ale încercării). cCU ' ' ϕ CU . 6. în funcţie de tipul de încercare şi de modul de construcţie a cercurilor tensiunilor sunt: ' ' ϕ d = ϕ d . La acest tip de încercări nu există.încercări CU. Rezistenţa la forfecare a pământurilor σ 1' = σ 1 − u ' σ3 = σ3 − u Cercul tensiunilor efective are acelaşi diametru ca şi cercul tensiunilor totale dar este deplasat spre stânga cu u.30 În concluzie. tensiuni efective . tensiuni totale.încercări UU.30). deci.încercări CU. ' cd = cd La încercările de tip UU. În ce condiţii se utilizează aceşti parametri ? Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . două seturi de parametri ci: ' ϕd = ϕd . Rezultă ϕ 'CU > ϕ CU (Fig. cCU ϕ U .Geotehnică 155 .Capitolul 6. cU . Figura 6.

Rezistenţa la forfecare a pământurilor Dacă în problema practică de rezolvat . 6. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE PRIN ÎNCERCĂRI PE TEREN Se utilizează aparatul cu palete sau scizometrul. stabilitatea taluzului etc. Se obţine astfel: q cu = max 2 6. stabilitatea terenului de fundare. 6. din care se confecţionează probe cilindrice.împingerea pământului. Determinarea este denumită şi vane .5. cd sau ϕ CU . supuse comprimării pe direcţia verticală. Figura 6. fie într-un aparat de laborator destinat încercării. DETERMINAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE PRIN COMPRIMARE CU DEFORMARE LATERALĂ LIBERĂ (COMPRIMARE MONOAXIALĂ) Se aplică în cazul pământurilor coezive. se utilizează parametrii ' ' ' ' ϕ d . .6. 6. Aparatul constă dintr-o tijă prevăzută la partea inferioară cu două lame metalice (palete) dispuse în cruce (Fig. atunci se vor utiliza parametrii obţinuţi în termenii tensiunilor totale.Geotehnică 156 . fie într-un aparat triaxial (fără a se mai introduce presiune în celulă).se lucrează cu tensiuni totale. fie chiar în condiţii improvizate pe şantier. cCU .Capitolul 6.32).31).test. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .31 Cercul tensiunilor este tangent la origine: σ 1 = qmax σ2 = 0 Fiind o încercare rapidă pe probă saturată. urmărindu-se cu stricteţe paralelismul celor două feţe de capăt (Fig. cercul tensiunilor la rupere admite o tangentă orizontală. dacă se lucrează cu tensiuni efective.

CARACTERIZAREA REZISTENŢEI LA FORFECARE PENTRU DIFERITE TIPURI DE PĂMÂNTURI 6. τf variază liniar de la valoarea zero în centru.în termenii tensiunilor efective.Geotehnică 157 . În legătură cu τf se fac următoarele ipoteze: o − τf . − în cele două suprafeţe de capăt.7.Capitolul 6.7.în termenii tensiunilor totale τ f = σ '⋅ tgϕ ' = (σ − u ) tgϕ ' . REZISTENŢA LA FORFECARE A NISIPURILOR Se exprimă: τ f = σ ⋅ tgϕ . la τf pe circumferinţă: Mt = τ f ⋅ H ⋅ D ⋅ H ⋅  HD 2 D 3  D 1 D 2 D + 2 ⋅ ⋅τ f ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ HD = τ f ⋅ H  + →τ f 2 2 2 3 2 6   2  Figura 6.este constant pe H. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Se măsoară momentul de torsiune Mt aplicat tijei pentru a se produce o rotire completă (360 ) a paletelor în pământ. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .32 Încercarea se aplică în pământuri argiloase de consistenţă medie sau redusă.1. 6. Trebuie învinsă în acest scop rezistenţa la forfecare a pământului pe suprafaţa laterală a unui cilindru de diametru D şi înălţime H şi pe cele două suprafeţe circulare de capăt.

Fig.Capitolul 6. Diferenţa dintre τf max şi τregim exprimă efectul de încleştare prezent la nisipul îndesat.34 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . forfecarea în lungul planului obligat este precedată de o umflare a pământului. adică o despănare care face ca toate particulele să se găsească numai de o parte sau de alta a planului de forfecare. 6. care depinde atât de natura şi starea fizică a pământului cât şi de condiţiile de încercare. este mult mai mică decât rezistenţa particulelor înseşi. reprezentată prin forţe de frecare ce se dezvoltă sub efort normal dat. La nisipul afânat. a rezistenţei la forfecare a nisipurilor se datorează deci încleştării sau împănării între particule. Influenţa naturii şi stării fizice a pământului Starea de îndesare Fie o probă de nisip îndesat supusă la forfecare directă şi o secţiune în dreptul planului obligat de forfecare. 6. iar curba τ .Geotehnică 158 . 6. Ca urmare.δ (Fig. Figura 6. Planul obligat intersectează atât porii cât şi particulele solide (Fig.33). forfecare este însoţită de o comprimare a pământului.34) pune în evidenţă o valoare de regim a lui τf. particulă pe particulă.33 Este evident că rezistenţa legăturilor dintre particule. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Rezistenţa la forfecare a nisipurilor este caracterizată prin mărimea unghiului de frecare interioară ϕ. Cealaltă componentă este dată de frecarea de alunecare (frecare propriu-zisă). cu atât mai pronunţată cu cât îndesarea este mai puternică. O componentă.

Din acelaşi motiv. tendinţa de micşorare a volumului produce o creştere a presiunii neutrale ceea ce. Rezultă practic: ϕ=β ϕ = β + 4o ϕ = β + 6o Figura 6.35). Rezistenţa la forfecare a pământurilor Există o valoare a porozităţii. Dacă porozitatea pământului depăşeşte porozitatea critică.36).nisip îndesare medie . T = G ⋅ sin β N = G ⋅ cos β F = G ⋅ cos β ⋅ tgϕ Condiţia de echilibru a granulei aflată la suprafaţa taluzului T≤F G sin β ≤ G ⋅ cos β tgϕ β ≤ϕ Deci o cale de aflare a lui ϕ o poate constitui şi realizarea pe teren sau în laborator.nisip îndesat . Figura 6. 6. nici comprimare.Capitolul 6. 6. conduce la reducerea presiunii efective σ ' şi poate chiar la anularea acesteia.nisip afânat . unde eforturile normale sunt practic nule. deoarece particulele din interior beneficiază şi de efectul de încleştare. la care o probă saturată de nisip supusă la forfecare în condiţii drenate nu manifestă nici umflare. Ca valoare medie pentru toate particulele mari de pământ ϕ > β. Această valoare a lui ϕ corespunde însă nisipului afânat. numită porozitate critică. întrucât rezultă din condiţia de stabilitate la suprafaţa masivului.35 Influenţa stării de îndesare şi a efectului de încleştare explică de ce unghiul de taluz natural al nisipului în umplutură este mai mic decât cel al nisipului în săpătură (Fig. adică la instabilitate. a unei umpluturi din nisip şi măsurarea unghiului de taluz natural (Fig.Geotehnică 159 . dacă viteza de drenare a apei este mai mică decât viteza de micşorare a volumului.36 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . β ' > β.

ciclice. 6..7.. dar cu structuri diferite. − nisipuri îndesate: 35o . Proba cu structura de tip flocular va manifesta o rezistenţă la forfecare mai mare decât proba cu structura de tip dispers (Fig. − gradul de uniformitate: cu cât pământul este mai neuniform. de egală porozitate şi umiditate. iar efectul de încleştare creşte. − nisipuri afânate − nisipuri de îndesare medie: 32o .. 34o. ϕ este mai mare deoarece volumul porilor este mai mic.. Pentru calcule uzuale şi în lipsa unor date privind starea de îndesare a nisipului se poate lua: o ϕ = 30 . 40o.Capitolul 6. Influenţa condiţiilor de încercare − viteza de încărcare .influenţează în mod sensibil valoarea unghiului de frecare interioară Valorile uzuale ale lui ϕ . − starea de umiditate: nu influenţează practic rezistenţa la forfecare a nisipului. 6.2.. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Alţi factori.37). 45o. dinamice) .nu influenţează rezultatele încercărilor.Geotehnică 160 .. ϕ este acelaşi pentru nisipul saturat sau nisipul uscat. deoarece este necesar să se depună un lucru mecanic mai mare până când particulele se reorientează spre a ajunge paralele cu planul de forfecare. în condiţii statice: 28o . Fie două probe de argilă. se evită încercările pe nisip parţial saturat. mai puţin importanţi decât starea de îndesare sunt: − mărime particulelor: ϕ este cu atât mai mare cu cât particulele sunt mai mari. obţinute prin încercări drenate.. − natura solicitărilor (statice. la care se poate manifesta coeziunea aparentă dată de meniscurile capilare. REZISTENŢA LA FORFECARE A PĂMÂNTURILOR COEZIVE Se exprimă prin relaţii de tipul: τ f = σ ⋅ tgϕ + c care pot avea diferite forma în funcţie de metodica de determinare şi de modul de exprimare în termenii tensiunilor totale sau ai tensiunilor efective.. Principalii factori de care depinde rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive: Structura pământurilor.. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . supuse la forfecare directă. O solicitare de forfecare a unui pământ argilos provoacă o reorientare a particulelor solide care tind să se aşeze după direcţia forfecării. − compoziţia mineralogică: prezenţa micei alături de cuarţul predominant micşorează unghiul de frecare interioară. − forma şi rugozitatea particulelor: ϕ este mai mare la particulele colţuroase decât la cele cu muchii rotunjite.

Un indice uşor de determinat (pentru că necesită probe tulburate). wP). se duce o verticală şi se citeşte ordonata punctului de intersecţie cu dreapta lui Skempton. îl constituie indicele de plasticitate: I P = wL − wP Figura 6.Geotehnică 161 . wL. Rezistenţa la forfecare depinde de natura şi numărul contactelor care se stabilesc între particulele de pământ. rezistenţa la forfecare creşte liniar cu adâncimea.38 Skempton a stabilit următoarea relaţie empirică pentru argile normal consolidate (Fig. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .11 + 0.33. Relaţia de mai sus este importantă în practică. număr care creşte odată cu micşorarea particulelor. cu valoarea cunoscută IP. γ fiind greutatea volumică iar z adimensional. care depinde de asemenea de numărul de contacte şi creşte cu conţinutul de părţi fine.37 Panta dreptei care exprimă relaţia dintre coeziunea în încercarea CU. 037 I P % .Capitolul 6. cCU şi presiunea de consolidare este mai mare la argila cu structura de tip flocular. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Figura 6. dar nu s-au efectuat încercări pe probe netulburate pentru determinarea rezistenţei la forfecare. pe axa absciselor. Se intră în diagrama din figura 6. Rezultă că la argile normal consolidate.38): cCU = 0. 6.în care pg este presiunea geologică pg Într-un masiv omogen pg = γ ⋅ z . atunci când se cunosc caracteristicile de identificare ale stratului de argilă (γ.

6.39 Astfel. cs . pg Starea de umiditate influenţează puternic rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive. Încercări făcute pe mai multe seturi de probe.coeziune primară sau moleculară. Figura 6.Capitolul 6. această coeziune dispare dacă proba este tulburată. datorată forţelor de atracţie dintre particulele de pământ.40 c = ca + cs unde: ca . Cu cât pământul are umiditate mai mare (ceea ce în cazul pământului saturat înseamnă şi porozitate mai mare) cu atât rezistenţa la forfecare este mai redusă. care se exercită prin intermediul învelişurilor de apă adsorbită. se constată că la unele pământuri coeziunea nu se anulează atunci când pământul are o umiditate egală cu limita de curgere. având umidităţi iniţiale diferite. Se obţine cCU = a ⋅ pg .coeziune structurală datorată legăturilor de cimentare care se stabilesc între particule în procesul de diageneză. din acelaşi pământ. pun în evidenţă dependenţa parametrilor φ şi c de umiditate (Fig. pământul comportându-se ca un lichid vâscos.39). Urmărind variaţia coeziunii cu umiditatea. pentru o anumită valoare a umidităţii unghiul de frecare interioară devine zero. Este cazul pământurilor care posedă rezistenţă structurală.Geotehnică 162 . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . După Maslov coeziunea pământurilor argiloase poate fi privită ca sumă a doi termeni (Fig.40): Figura 6. Rezistenţa la forfecare a pământurilor Fie a raportul cCU . 6.

Coeziunea este. rezultatul forţelor de legătură de natură fizico . Rezistenţa la forfecare a pământurilor Starea anterioară de eforturi: este un factor esenţial pentru rezistenţa la forfecare a argilelor.Capitolul 6. În această constă.chimică dintre particule. diferenţa între relaţia lui Hvorslev şi relaţia cunoscută: τ ' = σ '⋅ tgϕ '+ c ' unde c ' apare constant. Hvorslev a propus relaţia: τ f = σ ' tg ϕ e + c e ( e ) unde: ϕ e . e. Argilele normal consolidate au rezistenţă la forfecare mai mică decât argilele supraconsolidate (Fig. adică de indicele porilor.coeziune ce Termenul σ ' tg ϕ e este independent de umiditatea pământului. 6.41 Căutând o formulare mai exactă a rezistenţei la forfecare a pământurilor coezive în care să se poată atribui componentelor τf un sens fizic direct. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Figura 6.41). Rezistenţa la forfecarea de regim care se manifestă la deplasări tangenţiale δ mari. forţe care depind de mărimea spaţiului dintre particule. Termenul c e ( e ) este funcţie de volumul porilor. deci de umiditate.Geotehnică 163 . după Hvorslev.unghi de frecare interioară . de altfel. Frecarea interioară la pământurile argiloase exprimă rezistenţa mecanică la alunecarea şi rostogolirea unei particule peste cealaltă. poartă în cazul pământurilor argiloase numele de rezistenţă reziduală şi depinde în primul rând de compoziţia mineralogică (este independentă de starea de eforturi).

1 În urma unei uşoare rotiri sau deplasări a unui zid de sprijin în sensul îndepărtării de masivul de pământ din spate.a). Echilibrul masivelor de pământ Capitolul 7 ECHILIBRUL LIMITĂ ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT 7. dacă suprasarcina p aplicată la suprafaţa terenului depăşeşte o anumită valoare sau dacă înclinarea (panta) taluzului este prea mare sau sub acţiunea unui curent de apă etc.1 ECHILIBRUL LIMITĂ ÎN MASIVELE DE PĂMÂNT Aşa cum s-a arătat în Capitolul 5. pentru o anumită mărime a presiunii ce se dezvoltă pe talpa unei plăci (fundaţii) de probă se poate produce pierderea de stabilitate a fundaţiei împreună cu o parte din masivul de pământ (Fig.Geotehnică 165 .c) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Figura 7. (Fig.b). 7. 7.1.1. (Fig. 7. Şi un mal taluzat de pământ îşi poate pierde stabilitatea.1.Capitolul 7. o parte din masiv se desprinde de rest şi urmăreşte mişcarea zidului.

Ca urmare. Pot fi amintite soluţiile care aparţin lui Sokolovski. În continuare se va examina o problemă particulară de echilibru limită. σ 2 = σ1 .1) + = X ∂x ∂z   τ f = f (σ )   Soluţii riguroase ale sistemului de ecuaţii (7. şi anume echilibrul limită într-un masiv semi . Într-un punct M situat la adâncimea z. iar pe de altă parte din condiţia de rupere.Geotehnică 166 Figura 7. Aceste soluţii pot fi utilizate direct. au fost date de Rankine (1820-1872). STAREA DE ECHILIBRU LIMITĂ ÎN MASIVUL DE PĂMÂNT LIMITAT DE O SUPRAFAŢĂ ORIZONTALĂ Fie un masiv de pământ necoeziv (Fig.Capitolul 7. este o suprafaţă în lungul căreia este îndeplinită condiţia de rupere. stabilitatea taluzurilor. tensiunile σz şi σx sunt. Echilibrul masivelor de pământ Cele trei probleme de bază ale mecanicii pământurilor ilustrate de aceste exemple: capacitatea portantă. capacitatea portantă.1. Verticala prin punctul M fiind ax de simetrie. din condiţia de echilibru. stabilitatea taluzurilor şi împingerea pământului reprezintă o manifestare a echilibrului limită în masivul de pământ. este evident că σz şi σx sunt tensiuni principale. cum sunt împingerea pământului. în cazul unei probleme plane sistemul devine: ∂σ z ∂τ zx  + =Z  ∂z ∂x  ∂σ x ∂τ xz  (7. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .2). ale cărei soluţii. pe de o parte. în probleme de echilibru limită. Determinarea stării de tensiuni într-un masiv de pământ aflat în echilibru limită impune rezolvarea sistemului de ecuaţii format. după cum s-a arătat: σz =γ ⋅z σ x = K 0σ z = K 0 ⋅ γ ⋅ z unde K0 reprezintă coeficientul de împingere laterală în stare de repaus.infinit limitat de o suprafaţă orizontală sau înclinată. Relaţia σ 3 = K 0σ 1 corespunde stadiului de comportare liniară a pământului.2 .1) sunt obţinute în Teoria plasticităţii pentru un număr relativ mic de probleme. 7. Într-adevăr. 7. deci este atinsă starea de echilibru limită.1.σ x = σ 2 = σ 3 . riguroase din punct de vedere teoretic. cercul tensiunilor corespunzător acestei stări se află sub dreapta intrinsecă. suprafaţa după care se produce desprinderea unei părţi din masiv în fiecare din exemplele date. De exemplu. în anumite condiţii. echilibrului elastic.

4 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . b) prin mărirea progresivă a tensiunii principale pe direcţia orizontală σ 3. Echilibrul masivelor de pământ Există două căi prin care în punctul considerat din masiv se poate ajunge la starea de echilibru limită (Fig. Rankine imaginează introducerea în masivul de pământ a unui perete subţire.3 Pentru a face trecerea de la starea de repaus la una din cele două stări de echilibru limită. infinit de lung. (Fig.3): a) prin micşorarea progresivă a tensiunii principale pe direcţia orizontală σ 3. 7.Geotehnică 167 . Jumătatea din masiv aflată la stânga peretelui poate fi îndepărtată.Capitolul 7. starea de rupere la care se ajunge poartă denumirea de stare activă de echilibru limită. Figura 7. fără frecare (perfect lucios).7.a) Figura 7. dar starea de tensiuni din masiv nu se modifică dacă asupra peretelui se exercită o presiune care creşte liniar cu adâncimea conform relaţiei σ 3 = K 0σ 1 . starea de rupere la care se ajunge poartă denumirea de stare pasivă de echilibru limită.4.

7. Echilibrul masivelor de pământ a) Starea activă de tensiuni Deplasarea peretelui fictiv. Relaţia între σ 3 şi σ 1 corespunzătoare stării active de tensiuni este.Geotehnică 168 . posibilă prin reducerea presiunilor orizontale asupra peretelui.5) Figura 7. Unei alte adâncimi z îi corespund alt cerc şi alte două ϕ  plane de alunecare. pentru pământ necoeziv: φ  σ 3 = σ 1tg 2  45o −  2  Direcţiile planelor de alunecare se obţin unind polul cu punctele de tangenţă ale cercului tensiunilor la rupere la dreapta intrinsecă. Adâncimea z a fost aleasă arbitrar. iar între ele 90o .b). în sensul îndepărtării de masivul de pământ aflat în spate. (Fig. 2  Stării active în spatele peretelui îi corespund deci două familii de plane de alunecare care ϕ  fac cu orizontala (planul de tensiune principală maximă) unghiul  45o +  . Pentru o anumită mărime a deplasării δa a peretelui tensiunea principală σ 3 atinge o valoare pentru care se îndeplineşte condiţia de rupere (Fig. 7. după cum s-a arătat în Capitolul 5. produce o destindere (relaxare) în acest masiv. Paralela dusă prin extremitatea vectorului σ 1 cu orizontala (care se confundă cu axa 0σ ) întâlneşte cercul în P.5 Pentru a afla polul trebuie cunoscut atât un efort total în cercul lui Mohr cât şi direcţia planului pe care acesta acţionează.ϕ 2  (Fig. 7. polul cercului.4. Fie σ 1 efort unitar total pe planul orizontal. care fac de asemenea cu orizontala  45o +  .Capitolul 7.b) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .4.

care poartă numele de teoria lui Rankine.7) 1 1 ϕ  Pa = paH H = γ H 2 tg 2  45o −  2 2 2  H ϕ  σ 3 = pa = γ ⋅ H tg 2  45o −  2 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Rezultanta diagramei de presiune activă (Fig.6 Teoria expusă. 7. Figura 7.Capitolul 7. (Fig.7). Echilibrul masivelor de pământ În cazul pământurilor coezive.presiunea activă a pământului care variază liniar cu adâncimea. se modifică mărimea lui σ 3 dar direcţiile planurilor de alunecare sunt neschimbate. ϕ ϕ   σ 3 = σ 1 tg 2  45o −  − 2c ⋅ tg  45o −  2 2   Figura 7.Geotehnică 169 . 7. Fie un perete de înălţime H.7 Exprimând tensiunile principale la baza peretelui: σ1 = γ ⋅ H   în care pa . poate fi direct aplicată la calculul împingerii active asupra unui perete vertical. limitat de o suprafaţă orizontală.

împingerea totală este nulă (triunghiul cu ordonate negative abc din diagrama rezultantă anulează un triunghi egal de ordonate pozitive cde).Capitolul 7. Împingerea totală se obţine prin însumarea presiunilor pe înălţimea peretelui.8).Geotehnică 170 . Echilibrul masivelor de pământ În cazul pământului coeziv σ1 = γ ⋅ H     Diagrama de presiuni active apare din suprapunerea a două diagrame (Fig. împingerea totală este egală cu aria trapezului de presiuni defg: 1 φ φ   Pa = γ H 2 tg 2  45o −  − 2c Htg  45o −  2 2 2   Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Înălţimea critică Hcr reprezintă înălţimea teoretică pe care un mal de pământ s-ar putea menţine nesprijinit la verticală.8 Pe o adâncime egală cu 2 z0 = Hcr. Punctul de anulare a diagramei de presiuni se află la adâncimea z0: φ φ   Pazo = γ z0 tg 2  45o −  − 2c ⋅ tg  45o −  = 0 2 2   φ  tg  45o −  2c φ 2  2c  z0 = ⋅  = ⋅ tg  45o −  φ γ 2 γ   tg 2  45o −  2  H ϕ ϕ   σ 3 = pa = γ ⋅ H tg 2  45o −  − 2c ⋅ tg  45o −  2 2 Figura 7. Apar două variante: − în cazul în care s-ar lua în considerare capacitatea pământului coeziv de a prelua eforturi de întindere. 7.

7. De aceea deplasarea δp a peretelui necesară pentru atingerea stării limită pasive este cu mult mai mare decât δa. în acest caz se ignoră diagrama de eforturi de întindere abc iar împingerea totală se consideră ca arie a întregii diagrame de compresiuni cfg având valoarea: 1 φ φ  2c 2   Pa = γ H 2 tg 2  45o −  − 2c Htg  45o −  + 2 2 2 γ   În acest caz se admite că înălţimea pe care nu se exercită împingerea este z0. Echilibrul masivelor de pământ − în mod normal. Relaţia dintre σ 3 şi σ 1 corespunzătoare stării pasive de echilibru limită este (Fig. Pentru valoarea δp a deplasării. rezistă mult mai bine la solicitări de compresiune decât la cele de tracţiune.33): − pământ necoeziv ϕ  σ 3 = σ 1tg 2  45o +  2  − pământ coeziv φ ϕ   σ 3 = σ 1tg 2  45o −  + 2c ⋅ tg  45o +  2 2   Figura 7. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .10). 7. Pământul. după cum este ştiut. tensiunea principală σ 3 atinge valoarea pentru care se îndeplineşte condiţia de rupere.9 Stării pasive îi corespund de asemenea două familii de alunecare care fac cu orizontala unghiul 45o − ϕ 2 (Fig.Capitolul 7. produce o compresiune a masivului. pământul nu poate prelua în timp eforturi de întindere. posibilă prin creşterea presiunilor orizontale asupra peretelui.Geotehnică 171 . b) Starea pasivă de tensiuni Deplasarea peretelui fictiv spre masivul de pământ din spate.

7. limitat de o suprafaţă orizontală. fără fricţiune.11 Rezultanta diagramei de rezistenţă pasivă: 1 φ  Pp = γ H 2 tg 2  45o +  2 2  În cazul pământului coeziv (Fig.12): σ1 = γ ⋅ H Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Echilibrul masivelor de pământ Figura 7. Aplicarea teoriei lui Rankine la calculul rezistenţei pasive a pământului din spatele unui perete vertical. Expresiile tensiunilor principale la baza peretelui σ1 = γ ⋅ H   Pp . de înălţime H.Geotehnică 172 .10. H ϕ  σ 3 = Pp = γ ⋅ H tg 2  45o +  2 Figura 7.rezistenţa pasivă a pământului care variază liniar cu adâncimea (Fig.Capitolul 7. 7.11).

2. lungime 1 (problema plană) şi înălţime z (Fig. Figura 7. limitat de o suprafaţă înclinată. Totuşi.12 7.13 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Dat fiind că taluzul este infinit. şi forţele laterale F pe cele două plane verticale. taluzurile nu sunt niciodată infinit de lungi. studiul stării de echilibru limită în acest caz este util pentru soluţionarea altor probleme. iar efortul unitar total într-un punct al unui plan paralel cu suprafaţa terenului este acelaşi ca pentru orice alt punct al planului respectiv. necoeziv. 7. paralelă cu suprafaţa terenului.Geotehnică 173 .13). Echilibrul masivelor de pământ φ φ   σ 3 = p p = γ ⋅ H tg 2  45o +  + 2c ⋅ tg  45o +  2 2 H   1 φ φ   Pp = γ ⋅ H 2 tg 2  45o +  + 2c ⋅ H ⋅ tg  45o +  2 2 2     Figura 7. reacţiunea R pe faţa cd. Asupra prismului de pământ acţionează greutatea G. STAREA DE ECHILIBRU LIMITĂ ÎN CAZUL MASIVULUI DE PĂMÂNT LIMITAT DE O SUPRAFAŢĂ ÎNCLINATĂ (TALUZUL INFINIT LUNG DE PANTĂ CONSTANTĂ) În practică. Fie un masiv de pământ omogen.Capitolul 7. tensiunile acţionând pe un plan vertical care trece prin masiv vor fi aceleaşi ca pe oricare alt plan vertical. Fie un prism de pământ de lăţime 1.1.

că efortul E pe planul vertical este paralel cu suprafaţa terenului. corespunzătoare stării active sau stării pasive de echilibru limită.14 Pe planul paralel cu suprafaţa terenului. 7. Echilibrul masivelor de pământ Exprimând condiţiile de echilibru. planul vertical şi planul paralel cu suprafaţa terenului. − să treacă prin punctul N. Se pune problema determinării cercurilor tensiunilor corespunzătoare echilibrului limită.15). înclinat faţă de orizontală cu i (deoarece θ = i). extremitatea vectorului p. variind între două valori extreme. Tensiunea totală într-un punct la adâncimea z este (Fig. Rezultă. În sistemul de coordonate (σ O τ) efortul unitar total vertical într-un punct de cotă z. Acest lucru este pus în evidenţă de construirea cercurilor lui Mohr (Fig. aşadar. 7. sunt plane conjugate iar eforturile acţionând pe aceste plane sunt eforturi conjugate. care trebuie să îndeplinească trei condiţii: − să aibă centrul pe axa O σ . − să fie tangente la dreapta intrinsecă. Se cunoaşte dreapta intrinsecă. este reprezentat prin vectorul p .Geotehnică 174 . Presiunile laterale pe feţele verticale ale prismului considerat sunt direct proporţionale cu presiunile verticale p. În orice punct al masivului. iar efortul total V pe planul paralel cu suprafaţa terenului este vertical. rezultă: − din proiecţia pe direcţia paralelă cu suprafaţa terenului: S = 0 − din proiecţia pe direcţia verticală: V = G − din condiţia de moment: T = 0. unghiul de deviere al efortului unitar total într-un punct (înclinarea faţă de normala la plan) este egal cu unghiul i de înclinare a suprafeţei terenului.14): V V p= = = γ ⋅ z ⋅ cos i 1 A cos i Componentele tensiunii p: τ γ ⋅ z ⋅ sin i ⋅ cos i σ = γ ⋅ z ⋅ cos i τ = γ ⋅ z ⋅ sin i ⋅ cos i = = tgi σ γ ⋅ z ⋅ cos i Figura 7.Capitolul 7. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .

7. o paralelă cu direcţia acestui plan se obţine.17. ON ' = OP. ele corespund celor două stări limită: activă şi pasivă. care împarte coarda în două părţi egale PB = PN (Fig. Echilibrul masivelor de pământ Sunt două cercuri care îndeplinesc aceste condiţii.) pa ON OB − BP = = p OP OB + BN OB = OC1 cos i BP = BN = r 2 − BC12 = r 2 − BC12 sin 2 i 2 2 2 2 pa OC1 cos i − OC1 sin φ − OC1 sin i cos i − sin 2 φ − sin 2 i cos i − cos 2 i − cos 2 φ = = = p OC1 cos i + OC12 sin 2 φ − OC12 sin 2 i cos i + sin 2 φ − sin 2 i cos i + cos 2 i − cos 2 φ Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . se duce din pol o verticală care întâlneşte cercul în N '.16 a) Starea activă Ducând din punctul N. Pentru aflarea efortului unitar total în punctul de adâncimea z pe planul vertical. Vectorul ON ' este efortul unitar pa căutat. care exprimă în cercul tensiunilor efortul unitar total într-un punct al planului de înclinare i.15 Figura 7. deci OP = pa Se cere aflarea raportului între pa şi p. Figura 7.Capitolul 7. Din C1 se duce o normală pe coarda PN.Geotehnică 175 . polul P (paralela se confundă cu direcţia lui p ) (Fig.16). 7. la intersecţia paralelei cu cercul.

Geotehnică 176 .Capitolul 7.18 r = OC1 sin φ pa = γ ⋅ z ⋅ cos i cos i − cos 2 i − cos 2 φ cos i + cos 2 i − cos 2 φ Verificare Pentru i = 0 1 − sin φ φ  pa = γ ⋅ z = γ ⋅ z tg 2  45o −  1 + sin φ 2  Pentru aflarea direcţiilor planelor de alunecare se uneşte polul cu punctele de tangenţă ale cercului la dreapta intrinsecă.17 Figura 7.19 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Pentru aflarea direcţiilor principale se uneşte polul cu punctele A şi B de intersecţie a cercului cu axa O σ (extremităţile vectorilor care exprimă tensiunile principale) (Fig. 7. Figura 7.18). Echilibrul masivelor de pământ Figura 7.

20.21). Dar din cercul lui Mohr rezultă că ∠ KML este 90o − φ . Stării active de tensiuni în întregul masiv îi corespund.) Figura 7.( Fig.19. rezultă că presiunea activă a pământului trebuie considerată ca având o înclinare i faţă de orizontală. 7.Capitolul 7. condiţia de rupere τ f = σ ⋅ tg ϕ . deci. în fiecare punct. δ = i).Geotehnică 177 . Echilibrul masivelor de pământ Fie MK şi ML cele două plane de alunecare prin punctul considerat M şi R1 şi R2 reacţiunile pe cele două plane. Pentru a respecta condiţia că planul vertical şi planul de înclinare i sunt plane conjugate. Figura 7. Cele arătate sunt valabile pentru orice punct din masiv.20 Rezultatele obţinute pot fi aplicate direct la calculul împingerii active pe un perete vertical având în spate un taluz cu pantă i (Fig. 7.21 pa = γ ⋅ H ⋅ cos i cos i − cos 2 i − cos 2 φ cos i + cos 2 i − cos 2 φ Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Planele de alunecare sunt deci plane conjugate. 7. (Fig.) MK şi ML fiind plane de alunecare în lungul cărora este îndeplinită. două familii de plane de alunecare. Rezultă că direcţia lui R1 este paralelă cu ML iar direcţia lui R2 este paralelă cu MK. adică faţă de normala la perete (deci unghiul de frecare dintre pământ şi perete este impus şi egal cu i. reacţiunea este înclinată faţă de normală cu unghiul ϕ.

7. PT ' .direcţiile planelor de alunecare PB. Echilibrul masivelor de pământ b) Starea pasivă (Fig. Figura 7.22 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . ML . ON = p ON ' = p p = OP pp p = cos i + cos 2 i − cos 2 φ cos i − cos 2 i − cos 2 φ Pentru i = 0 pp = γ ⋅ z 1 + sin φ φ  = γ ⋅ z tg 2  45o +  1 − sin φ 2  PT .22) Polul în P.Capitolul 7.direcţiile planelor principale MC.Geotehnică 178 . PD .plane de alunecare Direcţia R1' ML ' Direcţia R2 MK Planele de alunecare sunt plane conjugate.

23) Figura 7.Geotehnică 179 . Echilibrul masivelor de pământ Aplicare la calculul rezistenţei pasive la forfecare a masivului de pământ necoeziv. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 7. de pantă i.23 p p = γ ⋅ H cos i cos i + cos 2 i − cos 2 ϕ cos i − cos 2 i − cos 2 ϕ Pentru a putea aplica teoria lui Rankine în acest caz trebuie admis că unghiul de frecare pământ .perete este i (δ = i). în spatele unui perete vertical (Fig.Capitolul 7.

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .1). De exemplu: pereţii diferitelor construcţii îngropate. ziduri de subsol etc. Figura 8. nu se deplasează şi nu se roteşte sub această acţiune. a) Împingerea în stare de repaus este se denumeşte împingerea pe care o exercită masivul de pământ aflat în stadiul de comportare liniară (echilibru elastic). (Fig. pe direcţie orizontală şi verticală există relaţia: σ x = K0 ⋅σ z = K0 ⋅ γ ⋅ z unde K0 reprezintă coeficientul de împingere laterală în stare de repaus. Pentru dezvoltarea împingerii active trebuie ca elementul de susţinere să admită deplasări sau rotiri în sensul îndepărtării de pământul pe care-l susţine. S-a arătat că în acest stadiu între tensiunile normale din greutatea proprie a pământului. un zid de sprijin (Fig.Geotehnică 188 . De exemplu. 8.Capitolul 8. 8. Această împingere se produce atunci când elementul supus acţiunii pământului este rigid.1 b) Împingerea activă corespunde dezvoltării unei stări active de tensiuni limită în masivul de pământ aflat în spatele elementului de susţinere.2). Împingerea pământului Capitolul 8 ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI Există trei moduri de manifestare a acţiunii pe care o exercită pământul asupra unei construcţii de susţinere în funcţie de posibilităţile de deplasare şi de deformare ale construcţiei supusă acestei acţiuni. provocând destinderea acestuia.

de ordinul: (0. ca urmare a faptului că pământul este capabil să o preia. Figura 8. asemenea eforturi. 8.3). 0.4.2 c) Rezistenţa pasivă corespunde dezvoltării unei stări pasive de tensiuni limită în masivul de pământ aflat în spatele elementului de susţinere..Geotehnică 189 .. deplasarea δ p necesară pentru mobilizarea rezistenţei pasive este mult mai mare..05 % . fundaţia unui arc (Fig.1 %) H. provocând comprimarea acesteia. de alt ordin de mărime (1 % H).3 Mărimea deplasării δa necesară pentru ca în spatele elementului de susţinere să se dezvolte o suprafaţă de cedare corespunzătoare stării active de echilibru limită este foarte mică. ' În schimb. Împingerea pământului Figura 8. ori pământul nu poate prelua.Capitolul 8. Determinarea experimentală a relaţiei dintre mărimea împingerii şi deplasarea δ a elementului de susţinere a condus la diagrame de felul celor din figura 8. De exemplu. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Pentru dezvoltarea rezistenţei pasive trebuie ca elementul de susţinere să admită deplasări sau rotiri către masa de pământ. ceea ce este de înţeles deoarece în masa de pământ supusă destinderii apar eforturi de tracţiune. practic.

necoeziv. CALCULUL ÎMPINGERII ACTIVE DUPĂ COULOMB Savantul francez Coulomb a elaborat o teorie asupra împingerii active a pământului.Capitolul 8. exprimată prin relaţia: τ f = σ ⋅ tg ϕ . Dintre toate suprafeţele plane care trec prin piciorul peretelui trebuie găsită acea suprafaţă căreia îi corespunde împingerea maximă. pentru orice înclinare θ a peretelui şi orice formă a suprafeţei masivului de pământ.1. care se poate aplica în cazul cel mai general. Se consideră că în spatele peretelui se află o masă de pământ omogen. Rezistenţa la forfecare a pământului. cele trei acţiuni pe care pământul le poate exercita asupra elementului de susţinere se află în următorul raport: Pa < P0 < Pp 8.1. 8. este integral mobilizată în lungul suprafeţei plane. Ca urmare a unei mici deplasări a peretelui.5). ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN IPOTEZA SUPRAFEŢEI PLANE DE ALUNECARE 8. Împingerea pământului Figura 8.4 În condiţii identice în ceea ce priveşte înălţimea elementului de susţinere şi caracteristicile ϕ şi c ale rezistenţei la forfecare ale pământului. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 190 . în masa de pământ se formează o suprafaţă de alunecare care se consideră plană. împingere pentru care sunt îndeplinite condiţiile de rezistenţă şi de stabilitate ale peretelui (Fig.1.

θ . δ fiind unghiul de frecare dintre perete şi pământ.Capitolul 8. egală şi de semn contrar cu împingerea pe care pământul o exercită asupra peretelui. Împingerea pământului Figura 8. împingerea este înclinată cu unghiul δ faţă de normala la perete. G . forţele P şi R numai ca direcţie. Greutatea G se exprimă: P=G sin (α − ϕ ) G = S ABC ⋅ γ = γ ⋅ f ( H . Forţa G este cunoscută ca mărime şi ca direcţie.Geotehnică 191 . unde δ este unghiul de frecare interioară al pământului. Dacă N este forţa normală pe planul BC.α . Reacţiunea R este aşadar înclinată cu ϕ faţă de normala la suprafaţa BC. în momentul desprinderii masei de pământ se dezvoltă în lungul planului BC o forţă tangenţială N tg ϕ. β ) (8.5 Fie α înclinarea faţă de orizontală a suprafeţei de alunecare BC. Problema este static determinată şi revine la a descompune o forţă după două direcţii cunoscute. − reacţiunea R pe suprafaţa de alunecare BC. suprafaţa de alunecare BC şi suprafaţa terenului. − împingerea P la contactul dintre perete şi pământ. Prisma ABC trebuie să fie în echilibru sub acţiunea următoarelor forţe: − greutatea proprie.1) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Se examinează echilibrul prismei de pământ ABC delimitată de suprafaţa AB a peretelui. În triunghiul format de cele trei forţe se aplică teorema sinusurilor: P G G = = o sin (α − ϕ ) sin 180 − (ψ + α − ϕ )  sin (ψ + α − ϕ )   sin (ψ + α − ϕ ) S-a notat ψ = θ − δ Calculul se consideră efectuat pe un metru liniar de perete (normal pe planul desenului).

înclinată cu unghiul ψ faţă de BD..6). ϕ şi δ date. δ. Figura 8. împingerea P depinde de o singură variabilă. deoarece linia BD reprezintă taluzul stabil al materialului cu unghi de frecare interioară ϕ. Suprafaţa de alunecare nu se poate găsi decât în interiorul prismei ABD..Geotehnică 192 . ABC2.. ∂α Lui α 0 îi corespunde Pmax = Pa. Vectorul G1P1 reprezintă împingerea aferentă prismei ABC1 obţinându-se astfel triunghiul forţelor GPR din fig. Se propun succesiv diferite suprafeţe de alunecare posibile BC1. rezultă că unghiul ∠P BG1 = α1 − φ .2) După Coulomb. ∂P Calculând derivata şi egalând-o cu zero se obţine valoarea α 0. Se repetă aceiaşi construcţie pentru prismele ABC2. dar rotit în sus cu (90°+ϕ). β. Metoda lui Coulomb a fost transpusă grafic de Culmann (Fig. β . Fie greutatea G1 a prismului ABC1. δ ) (8.6 Se construieşte dreapta BD înclinată cu unghiul ϕ faţă de orizontală. Din (8. obţinându-se 1 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . numită dreaptă de orientare. H. Într-adevăr. θ şi β. etc... iar 1 unghiul ∠BG1 P = ψ . cărora le corespund prismele ABC1. BC3 . 8. Se construieşte de asemenea dreapta BE. BC2. împingerea activă corespunde acelui plan de înclinare α 0 care dă valoarea maximă a lui P.. din examinarea construcţiei grafice. ϕ ...θ .Capitolul 8. θ.2) rezultă că pentru γ.. Din extremităţile vectorului G1 se duce o paralelă cu dreapta de orientare care întâlneşte linia BC1 în punctul P1.5. 8. α... Împingerea pământului P = γ ⋅ f1 ( H . α . Se obişnuieşte să se exprime împingerea Pa sub forma: 1 Pa = γ ⋅ H 2 ⋅ K a 2 unde Ka este coeficientul de împingere activă.. ABC3 . întabulat în funcţie de φ. ABC3 ..

8. pentru verificarea secţiunilor zidului este necesară şi cunoaşterea distribuţiei presiunilor active în lungul zidului.8) care aproximează diagrama reală. Se unesc printr-o curbă continuă extremităţile vectorilor ce reprezintă împingerile P1.. P3 . Fie un zid având în spate un masiv de pământ limitat de o suprafaţă neregulată. Punctul de tangenţă P corespunde împingerii maxime Pmax = Pa..Geotehnică 193 1 2 . Se obţine: ∆ Pa = Pa2 − Pa1 Se admite că pe înălţimea ∆ H a unui tronson presiunea activă a pământului este constantă: Pa ∆ pa pa1 = 1 . Figura 8... Direcţia împingerii depinde de valoarea adoptată pentru unghiul δ care caracterizează frecarea între pământ şi perete. ∆ pa1 = ∆H ∆H Se obţine o diagramă de presiuni în trepte (Fig. Dacă pentru verificările de stabilitate la alunecare pe talpă sau la răsturnare sau pentru determinarea presiunilor pe talpa zidului cunoaşterea doar a împingerii totale Pa este suficientă. paralelă cu dreapta BD. împingerile aferente porţiunilor AB1. Împingerea pământului grafic împingerile P2. necunoscută..Capitolul 8.7 În mod obişnuit: δ =  LL  ϕ 3 2 Calculul analitic sau grafic al împingerii pământului prin metoda lui Coulomb conduce la determinarea mărimii împingerii totale. ale peretelui.. aferente.. Se împarte zidul în tronsoane de înălţime ∆ H şi se calculează succesiv... P3 . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Se duce o tangentă la curbă.... AB2 . Planul de alunecare se obţine unind B cu P. P2. pe cale grafică..

variaţia împingerii este liniară. diagrama în trepte devine o curbă. Împingerea pământului La limită luând ∆ H foarte mic.Geotehnică 194 . Cunoscând Pa se poate determina ordonata paH egalând suprafaţa triunghiulară de presiune (ABD) cu Pa: 1 pa ⋅ AE = Pa 2 H AE = AB cos δ = H 1 cos δ paH ⋅ H = Pa 2 sin θ paH = 2 Pa sin θ ⋅ H cos δ cos δ sin θ Pentru: δ = 0 şi θ = 90o paH = 2 Pa H În cazul particular al peretelui vertical (θ = 90o) limitat de o suprafaţă orizontală (β = 0) dacă se neglijează frecarea pământ . Figura 8.8 Dacă suprafaţa terenului este plană.Capitolul 8. K a = tg 2  45o −  2 2  φ 1  Pp = ⋅ γ ⋅ H 2 ⋅ tg 2  45o +  2 2  Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .perete (δ = 0). aplicarea teoriei lui Coulomb conduce la: φ φ  α 0 = 45o − .

Presiunea totală P pe faţa AB şi reacţiunea R pe suprafaţa BC au faţă de normală înclinări dictate de forţele de frecare ce se dezvoltă pe suprafeţele respective. Figura 8. β . Împingerea pământului Se regăsesc astfel soluţiile obţinute pentru acelaşi caz prin aplicarea teoriei lui Rankine. ϕ ) ∂P =0 ∂α Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 8. în sensul arătat în figura 8. spre a se opune tendinţei de refulare a prismei ABC. Fie ABC prisma de pământ corespunzătoare unei suprafeţe de alunecare înclinată cu un unghi α ales arbitrar.2.9.θ . Ca urmare a unei deplasări a peretelui către masivul de pământ.Geotehnică 195 . în lungul căreia rezistenţa la forfecare este integral mobilizată. CALCULUL REZISTENŢEI PASIVE DUPĂ COULOMB Se păstrează ipotezele formulate în legătură cu împingerea activă. δ . Calculul urmăreşte aceleaşi etape ca şi în cazul împingerii active.9 Dintre toate suprafeţele plane care trec prin piciorul peretelui trebuie găsită acea suprafaţă căreia îi corespunde rezistenţa minimă (cu această rezistenţă denumită rezistenţă pasivă se compară orice solicitare care tinde să deplaseze peretele). se produce desprinderea unei mase de pământ după o suprafaţă plană. sin (α + ϕ ) P = sin 180 ⋅ (ψ + α + ϕ )    G = G sin (ψ + α + ϕ ) P = γ ⋅ f ( H . α .1. 8.

. unghiul ∠BG1 P = ψ ). BC2.10 Se propun succesiv diferite suprafeţe de alunecare posibile. 1 1 Se repetă aceeaşi construcţie pentru prismele ABC2. În general: 1 Pp = γ ⋅ H 2 ⋅ K p 2 unde Kp reprezintă coeficientul de rezistenţă pasivă. Ducându-se tangenta la curbă paralelă cu dreapta de referinţă BD se obţine Pmin = Pp.. s-a reconstituit triunghiul forţelor GRP. Se construieşte dreapta de orientare BE care face unghiul ψ cu dreapta BD.. θ. obţinându-se grafic forţele P2.. Unind Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu ....Capitolul 8. Împingerea pământului Se obţine α 0 care introdus în expresia lui P conduce la Pmin = Pp. Vectorul G1P1 reprezintă rezistenţa P1 corespunzătoare prismei ABC1 (unghiul ∠P PG1 = α + φ . BC3 . Pe dreapta BD se reprezintă la o anumită scară greutatea G1 a prismei ABC1... Figura 8. etc. P3 . etc... β . etc. rotit cu ( 90o − φ ) . iar extremităţile vectorilor respectivi se unesc printr-o curbă. cărora le corespund prismele ABC1. BC1. ABC3 .. ABC2. etc. Metoda grafică Culmann În figura 8...10 se duce dreapta BD înclinată cu unghiul ϕ măsurat în jos faţă de orizontală. Din extremitatea vectorului G1 se duce o paralelă cu dreapta de orientare care întâlneşte linia BC1 în punctul P1.. întabulat în manuale în funcţie de ϕ. ABC3 .Geotehnică 196 . δ.

Se consideră o suprafaţă arbitrară de alunecare. 8. deci şi peretele are o înălţime mai mare. Pentru a nu încărca figura.Geotehnică 197 . 8. se reprezintă suprasarcina q deasupra suprafeţei pe care se exercită. Împingerea pământului B cu punctul de tangenţă se obţine direcţia BP a suprafeţei de alunecare. de greutate volumică γ şi înălţime He. fictivă H+He (Fig. S-a notat q ⋅ Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .1.11). unde He se denumeşte înălţime echivalentă. Pentru a se construi He se începe prin a duce o paralelă cu suprafaţa terenului la o distanţă h = qγ. În cazul particular al peretelui vertical (θ = 90o ) limitat de o suprafaţă orizontală ( β = 0 ) .11 sin θ = H e .12). dacă se neglijează frecarea pământ . de înclinare α 1 Gtotal = γ ⋅ AB ⋅ CC '+ q ⋅ AC 2 CC ' = AC sin (θ + β ) AB = sin (θ + β ) 1 Gt = γ ⋅ H ⋅ AC + q ⋅ AC = 2 sin θ  sin (θ + β )  1 2q sin θ = γ ⋅ H ⋅ AC 1 +  2 sin θ  γ ⋅ H ⋅ sin (θ + β )  H sin θ sin (θ + β )  He  1 Gt = γ ⋅ H ⋅ AC 1 + 2  2 sin θ H   Figura 8.3. ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN CAZUL UNEI SUPRASARCINI UNIFORM REPARTIZATE LA SUPRAFAŢA TERENULUI Se va ilustra influenţa suprasarcinii q uniform repartizate asupra împingerii active (Fig.Capitolul 8. γ sin (θ + β ) Sensul fizic al lui He rezultă astfel: suprasarcina q este înlocuită fictiv cu un strat de pământ. 8.perete (δ = 0 ) aplicarea teoremei lui Coulomb conduce la: φ  K p = tg 2  45o +  2  α 0 = 45o − φ 2 1 φ  Pp = γ ⋅ H 2 ⋅ tg 2  45o +  2 2  Se regăsesc astfel soluţiile obţinute pentru acelaşi caz prin aplicarea teoriei lui Rankine. care întâlneşte prelungirea feţei AB a zidului în A’.

termenul ∂α (în raport cu α) şi le păstrează. Împingerea pământului q   A′A′′ = h = γ    A′A′′ = A′A sin (θ + β ) A′A = γ sin (θ + β ) q 1 H e = A′A′′′ = A′A sin θ He = sin θ γ sin (θ + β ) q Figura 8.Geotehnică 198 . Se alcătuieşte acelaşi H   ∂P fără suprasarcină (Fig.Capitolul 8. La derivare. H   Paq = Pa 1 + 2 e  H   triunghi de forţe ca şi în cazul He   1 + 2  este o constantă H   Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .12 H   Termenul 1 + 2 e  nu depinde de α.13). 8. = 0 .

Geotehnică 199 . β = 0.. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 8.4.15 Paq = Pa + ∆Pa = = 1 ϕ ϕ   ⋅ γ ⋅ H 2 ⋅ tg 2  45o −  + γ ⋅ H H e ⋅ tg 2  45o −  = 2 2 2   φ   2He  1  ⋅ γ ⋅ H 2 ⋅ tg 2  45o −  1 + H  2 2   Problema se abordează în mod similar în cazul rezistenţei pasive. δ = 0 (Fig. AC2 . Curba lui Culmann prezintă un salt în dreptul suprafeţei de alunecare ce trece prin piciorul forţei Q şi acesteia îi corespunde de cele mai multe ori valoarea maximă a împingerii. considerându-se succesiv o serie de linii de alunecare AC1. δ = 0 q He = = h o (Fig. 8. etc.15) 1 φ φ   Ppq = Pp + ∆Pp = ⋅ γ ⋅ H 2 ⋅ tg 2  45o +  + γ ⋅ H H e ⋅ tg 2  45o −  2 2 2   8. şi descompunându-se greutatea prismelor respective (inclusiv Q atunci când intervine) după direcţiile P şi R corespunzătoare (Fig. β = 0..13 Caz particular: θ = 90 .. 8..1.14) γ Figura 8. ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN CAZUL UNEI SUPRASARCINI CONCENTRATE LINIAR REPARTIZATE Încărcarea Q se consideră a fi o încărcare liniară repartizată pe unitatea de lungime a peretelui şi situată la o anumită distanţă de acesta. De exemplu pentru cazul particular θ = 90o.16). 8. Pentru determinarea mărimii împingerii active a pământului se aplică metoda Culmann. Împingerea pământului Figura 8.14 Figura 8.

la zero. suplimentul de împingere din suprasarcină ∆ Pa = PaQ − Pa . este constant. Apar trei zone în care se poate afla forţa Q. cu şi fără suprasarcină (Fig.Geotehnică 200 .18. Zona III. Zona I. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . C2C → la dreapta lui C2 suprasarcina Q nu mai influenţează împingerea ∆P =0. Se duce BMC2.16 Influenţa poziţiei forţei Q asupra mărimii împingerii Se construiesc două curbe ale lui Culmann. corespunzătoare zonei I.17). Planul BC2 limitează a doua zonă. Pentru un plan de alunecare dat BC ' se observă că împingerea Pa’ obţinută la intersecţia planului cu curba este mai mică decât împingerea Pa fără suprasarcină Variaţia lui ∆ Pa în cuprinsul celor trei zone este ilustrată în figura 8. Tangenta la curba împingerilor date numai de greutatea pământului taie curba împingerilor date de greutatea pământului şi suprasarcină în M. PaQ. Împingerea pământului PaQ = Pa + ∆ Pa Sunt însă şi situaţii în care planul de alunecare nu trece prin piciorul forţei sau când forţa calcă atât de departe de coronamentul A încât nu mai influenţează mărimea împingerii. Se duc tangentele în punctele de maxim ale acestor curbe obţinându-se Pa. AC1 → PaQ este împingerea maximă. Zona II. 8. C1C2 → ∆ Pa variază de la valoarea maximă.Capitolul 8. Figura 8. Oriunde ar călca Q în această zonă.

obţinându-se punctele M şi N pe parametrul zidului de operat în diagrama de presiuni se situiază în zona MN. Împingerea pământului Figura 8.18 Modificarea diagramei de presiuni asupra zidului ţinând cont de suprasarcina liniar repartizată a) Forţa calcă în zona I Se duc prin piciorul forţei Q o paralelă la linia de taluz natural şi o paralelă la linia BC1 (Fig. Se determină astfel ordonatele suplimentare. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .17 Figura 8.Geotehnică 201 . 8.19).Capitolul 8. Se admite că ∆ Pa este rezultanta unui triunghi de presiuni aflat între M şi N.

R. După Coulomb. prin piciorul forţei Q (Fig. să facă unghiul ϕ cu normala la suprafaţa de alunecare (Fig. Când înclinarea peretelui este oarecare iar suprafaţa terenului este înclinată. 8. 8.1. se poate închipui o descompunere a forţei rezultante Q.2 s-au dedus formulele pentru calculul împingerii active şi rezistenţei pasive pentru peretele vertical limitat de o suprafaţă orizontală în cazul pământului coeziv.21). rezistenţa la forfecare pe suprafaţa de alunecare este: τ f = σ tg φ + c La pământurile necoezive ruperea se produce atunci când rezultanta eforturilor pe suprafaţa de alunecare face unghiul ϕ cu normala la suprafaţă. astfel încât o componentă să fie după direcţia suprafeţei de alunecare şi să aibă mărimea: C = c ⋅ BC ( BC ⋅1 − suprafaţa de alunecare) iar cealaltă. Totuşi.1. 8.20 b) Forţa calcă în zona II Planul de alunecare trece prin piciorul forţei. face ca reacţiunea Q să aibă faţă de normală o înclinare mai mare decât ϕ. prezenţa unei forţe de coeziune pe suprafaţa de alunecare.19 Figura 8. INFLUENŢA COEZIUNII ASUPRA ÎMPINGERII PĂMÂNTULUI În paragraful 8. calculul împingerii active a pământului coeziv se poate face cu teoria lui Coulomb.Geotehnică 202 . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Împingerea pământului Figura 8. În cazul pământurilor coezive.20). Se duce o paralelă la linia de taluz natural. Triunghiul suplimentar de presiuni va avea vârful la piciorul zidului şi aria ∆ Pa.5.Capitolul 8.

astfel încât împingerea Pa pe peretele AB poate fi determinată prin descompunerea forţelor G şi C după direcţiile cunoscute ale lui P şi R. luându-se în consideraţie diferite suprafeţe de alunecare posibile. Într-un calcul mai exact se ia în consideraţie şi influenţa aderenţei ce se manifestă de-a lungul peretelui AB. se găseşte valoarea maximă Pa care reprezintă împingerea activă a pământului cu coeziune.22 Figura 8. Figura 8.23).23 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 8. Împingerea pământului Figura 8. sub forma unei forţe totale de coeziune (aderenţă) între perete şi pământ.Capitolul 8.21 N şi N tg φ sunt componentele lui R după suprafaţa de alunecare şi după normala la această suprafaţă. Prin încercări.Geotehnică 203 . Ca (Fig. Componenta tangenţială totală este: τ ⋅ BC = c ⋅ BC + σ ⋅ BC tg φ Forţa C este cunoscută ca mărime şi direcţie pentru un anumit plan de alunecare.

Împingerea pământului În schimb liniile de alunecare sunt duse până la o paralelă AC' la suprafaţa terenului. Se fac mai multe încercări corespunzătoare suprafeţelor de alunecare BC1. La suprafaţa terenului este aplicată o suprasarcină q (Fig.24 Se utilizează următorul procedeu aproximativ de calcul al diagramei de împingeri: − se începe cu stratul 1. Poligonul de forţe în acest caz este cel din figura 8.6. Figura 8. γ  2 corespunzătoare zonei pe care. aflată la adâncimea: 2c  φ z0 = tg  45o +  . de la suprafaţă. 8.1. aflându-se suprafaţa căreia îi corespunde: Pmax = Pa 8. BC3 etc.23. O situaţie mai defavorabilă o constituie luarea în considerare a unei presiuni w dată de apa ce s-ar asimila în fisură.Geotehnică 204 .24).Capitolul 8. BC2. ca urmare a eforturilor de întindere se produc fisuri care anulează rezistenţa pământului.. se transformă suprasarcina într-o înălţime de pământ echivalentă he având greutatea volumică a stratului 1. CALCULUL ÎMPINGERII PĂMÂNTULUI ÎN CAZUL MASIVULUI STRATIFICAT Fie un perete vertical în spatele căruia se află un masiv alcătuit din două strate. γ 1 şi se calculează ordonatele la feţele de sus şi de jos ale stratului 1: −  sus ϕ1  2 o  pa1 = γ 1 ⋅ he tg  45 − 2       p jos = γ ⋅ ( h + h ) tg 2  45o − ϕ1  1 e 1    a1 2   Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .

considerându-se greutatea primului strat.25 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . drept suprasarcină pentru stratul 2. PARAMENT FRÂNT. SUPRAFAŢA TERENULUI CU DOUĂ PANTE Parament frânt (Fig.Capitolul 8. diagrama ar prezenta numai schimbări de pantă la trecerea de la un strat la celălalt. CAZURI PARTICULARE LA CALCULUL ÎMPINGERII PĂMÂNTULUI. inclusiv a stratului de înălţime he (suprasarcina). În cazul general (perete înclinat. 8. Salturile se datorează faptului că s-a presupus că fiecare strat are alte caracteristici. suprafaţa terenului înclinată) se utilizează metoda lui Coulomb. γ şi ϕ. considerat apoi ca suprasarcină pentru stratul următor şi aşa mai departe. pornind de la stratul cel mai de sus. care să i se substituie: γ (h + h ) ha2 = 1 e 1 γ2  sus φ2  2 o  pa2 = γ 2 ⋅ he tg  45 − 2       p jos = γ ⋅ ( h + h ) tg 2  45o − φ2  2 e 2    a2 2   − se procedează în mod similar pentru celelalte straturi. Diagrama de presiune prezintă salturi în dreptul planelor de separaţie dintre straturi. această suprafaţă urmează a se transforma într-o înălţime de pământ cu greutatea volumică γ 2.Geotehnică 205 . ϕ rămânând constant. Împingerea pământului − se trece la stratul 2. conform regulii cunoscute. 8.1.7.25) Figura 8. Dacă s-ar modifica numai γ.

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Dacă mărimea împingerii astfel determinată este Pa 1 . 8. Pentru determinarea diagramei de repartizare a împingerii şi a punctului ei de aplicaţie. ales astfel încât greutatea prismei de alunecare să rămână aceeaşi.Capitolul 8.26) Figura 8.Geotehnică 206 .26 Mărimea împingerii se poarte calcula înlocuind peretele AB cu un perete ideal de calcul BA'. Se determină întâi Pa 1 considerând ca perete numai AB1. A'B îndeplineşte condiţia cerută. întrucât triunghiurile ABC şi A’BC sunt egale deoarece au aceiaşi bază (BC) şi înălţimi egale (h = distanţa între paralelele la AA' şi BC). Se determină apoi Pa 2 pe porţiunea B1B2 care se consideră că face parte din peretele A'B2 (din diagrama totală de presiuni corespunzătoare paramentului de calcul A'B2 se reţine trapezul aferent feţei B1B2 a cărui arie este Pa 2 căutat). se consideră întâi că suprafaţa terenului este ACM şi se face construcţia lui Culmann. determinat anterior. Împingerea pământului Împingerea totală rezultă din compunerea celor două împingeri Pa 1 şi Pa 2 corespunzătoare celor două suprafeţe AB1 şi B1B2. Acest lucru se poate obţine unind B cu C (punctul de frângere a pantei) şi apoi ducând din A o paralelă AA' la BC până când A'B intersectează prelungirea pantei CD a terenului. Suprafaţa terenului cu două pante (Fig. baza triunghiului de repartizare este: bc = 2 Pa 1 h Pa 1 astfel determinat este mai mare decât Pa. determi-nându-se linia de rupere BC1 şi triunghiul de împingere abc. Determinarea împingerii Pa se poate face cu ajutorul metodei Culmann faţă de peretele de calcul A'B cu observaţia că dreapta de orientare trebuie luată ţinând cont de înclinarea θ a zidului AB. deoarece prizma de cedare include şi volumul de pământ CC1C’.

Figura 8. 8. corespunzător 2 zonei active Rankine este cel care trece prin coronamentul zidului.1. Ca urmare.27). Diagrama finală a împingerii se poate obţine scăzând din ∆ abc un ∆ npc astfel încât suprafaţa lui să fie egală cu Pa 1 − Pa pc = 2 Pa 1 − Pa d ( ) Diagrama de distribuţie a împingerii este deci abpn.Geotehnică 207 Ultimul plan de alunecare înclinat cu unghiul 45o + ϕ .2.27 faţă de orizontală. ÎMPINGEREA ACTIVĂ Fie un zid de sprijin cu paramentul vertical limitat de o suprafaţă orizontală.2. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 8. Determinarea acestor suprafeţe se poate face prin integrarea sistemului format din ecuaţiile de echilibru şi condiţia de rupere. Între acest plan şi perete se înscriu suprafeţe de alunecare curbate ca urmare a influenţei tensiunilor τ care acţionează de-a lungul peretelui (Fig. Luarea în considerare a frecării între pământ şi zid introduce tensiuni tangenţiale τ în lungul peretelui. direcţia zidului nu mai este direcţie principală ca în cazul problemei Rankine. 8. Coronamentul zidului admite o deplasare care determină atingerea stării active de tensiuni în masivul granular din spate. Împingerea pământului Se duce CN║C1B. ÎMPINGEREA PĂMÂNTULUI ÎN IPOTEZA SUPRAFEŢELOR CURBE DE ALUNECARE 8. Mai jos de punctul N. frângerea suprafeţei terenului produce o reducere a împingerii. Împingerea Pa se aplică în centrul de greutate al acestei suprafeţe.

REZISTENŢA PASIVĂ Ultimul plan corespunzător zonei Rankine trece prin coronamentul peretelui şi este înclinat cu 45o − φ 2 faţă de orizontală. În cazul împingerii active. Împingerea pământului Deci suprafaţa de alunecare este alcătuită dintr-o porţiune curbă racordată apoi la planul din zona Rankine.Capitolul 8.28 Mărimea împingerii calculată în cele două ipoteze diferă cu mai puţin de 5%. 8. după cum rezultă din următoarea comparaţie: Figura 8. În cele ce urmează se prezintă o metodă aproximativă pentru calculul rezistenţei pasive în care se admite că în cuprinsul penei dintre perete şi zona Rankine suprafaţa de alunecare este un arc de cerc (o altă ipoteză curent admisă este cea a arcului de spirală logaritmică). În cazul în care pământul aflat în spatele peretelui posedă atât frecare internă cât şi coeziune. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . În consecinţă nu se justifică practic în cazul împingerii active efectuarea unor calcule bazate pe ipoteza suprafeţelor curbe de alunecare. diferenţa dintre ipoteza suprafeţei plane a lui Coulomb şi cea a suprafeţei curbe este neînsemnată.2. Pana de pământ perturbată de prezenţa eforturilor tangenţiale în lungul peretelui este mult mai dezvoltată decât în cazul împingerii active (Fig.2.29). 8. Între ipoteza suprafeţei plane (Coulomb) şi cea a suprafeţei curbe stabilită pe baza Teoriei plasticităţii apar diferenţe mari atât în ceea ce priveşte forma suprafeţei de alunecare cât şi în ceea ce priveşte mărimea rezistenţei pasive (40 % sau chiar mai mult). calculul se efectuează în două etape. ceea ce este acceptabil.Geotehnică 208 .

În spatele planului fictiv DEC se găseşte un masiv de pământ limitat de o suprafaţă orizontală şi aflat în stare limită pasivă. acesta împarte prismul de pământ a cărei rezistenţă pasivă se cere a fi calculată în două prisme DEC şi ABDEA.29 a) Pământ cu frecare interioară şi greutate φ ≠ 0.Capitolul 8. Ducându-se un plan fictiv vertical prin punctul D.Geotehnică 209 . la deplasarea zidului către masivul de pământ. c = 0 φ  Se construieşte planul de alunecare prin A.30 Centrul O se determină la intersecţia normalei în punctul D la DC cu perpendiculara ridicată la jumătatea coardei BD. 8. Rezistenţa pasivă corespunzătoare peretelui vertical DE este: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Împingerea pământului Figura 8. de înclinare  45o −  faţă de orizontală. Figura 8. Se cere aflarea forţei P pentru care se va produce desprinderea prismului de pământ ABDC în lungul suprafeţei BDC. γ ≠ 0. care 2  delimitează zona Rankine şi se alege un punct oarecare D pe acest plan (Fig. Se consideră o suprafaţă de alunecare BDC compusă din arcul de cerc BD şi planul DC.30).

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .perete. Pentru determinarea direcţiei şi punctului de aplicaţie a reacţiunii Q se împarte arcul BD întro serie de elemente de arc de lungime ds şi se consideră reacţiunea elementară qds. Împingerea pământului 2 1 φ  E p = γ DE tg 2  45o +  2 2  Condiţiile de echilibru ale prismului ABDE nu se schimbă dacă în locul prismului DE se introduce forţa Ep. asupra prismului ABCA egală şi de semn contrar cu rezistenţa prismului admiţând o variaţie liniară a presiunilor pasive de-a lungul paramentului AB. punct de aplicaţie. Q . Figura 8. Prismul ABDEA trebuie să fie în echilibru sub acţiunea următoarelor forţe: Ep . rezistenţa pasivă corespunzătoare acestui prism. pornind de la bază şi face cu normala unghiul δ de frecare pământ .rezistenţa pasivă corespunzătoare prismului DEC. P este cunoscută. direcţie. 8. făcând unghiul φ ' cu raza în punctul de aplicaţie. deci.reacţiunea pământului pe suprafaţa de alunecare BD. direcţie.Capitolul 8.Geotehnică 210 . aplicată în centrul unui element (Fig. ca direcţie şi necunoscută ca mărime. înclinată cu ϕ faţă de rază în punctul de aplicare. cunoscută ca mărime. G . cunoscută ca mărime. Dacă se consideră un alt element ds. Cercul de rază r sin φ la care sunt tangente toate direcţiile reacţiunilor elementare se numeşte cerc de fricţiune. este evident că şi dreapta suport a reacţiunii qds aferentă este tangentă la acelaşi cerc.forţa cu care împinge peretele. punct de aplicaţie. Din centrul O al cercului se duce o normală OT pe dreapta suport a reacţiunii qds: OT = R sin φ Se construieşte cercul de rază r = R sin φ .greutatea prismului ABDEA.31). P se aplică la 1/3 din înălţime. care este tangent la dreapta suport a reacţiunii qds. P .31 Fie reacţiunea elementară qds.

Unui alt qds îi corespunde un alt punct de tangentă T1 (Fig.φ. Pentru a afla direcţia forţei Q se exprimă momentul ei faţă de centrul cercului de fricţiune: Q ⋅ d = ∫ qds ⋅ R sin φ R şi ϕ fiind constante în raport cu ds: Q ⋅ d = R sin φ ∫ q ⋅ ds Figura 8. Din modul în care s-a determinat centrul O şi anume OD ⊥ DC rezultă că unghiul ∠TDO = φ şi deci distanţa OT de la centrul cercului O la dreapta AD este R sin φ.32): Deci: d > R sin φ şi anume ∫ qds d = R sin φ Q În mod aproximativ se consideră ∫ qds = 1.32 Figura 8. Împingerea pământului Cercul de fricţiune este tangent la planul AD care delimitează zona Rankine.Capitolul 8. Dar ∫ qds > Q pentru că un contur poligonal (poligonul forţelor qds) este mai mare decât dreapta care uneşte extremităţile conturului (rezultanta Q) (Fig.Geotehnică 211 . 8. Q Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Se observă că şi AD este dreaptă suport a unei reacţiuni elementare AD şi DC sunt planuri de alunecare în zona de tip Rankine şi deci ele se intersectează sub unghiul de 90o . 8.33. Fie Q rezultanta reacţiunilor elementare qds.32).

Ducând o tangentă paralelă cu AC la această curbă se obţine punctul de rezistenţă pasivă. Pentru a determina suprafaţa reală de alunecare se face calculul expus pentru o serie de suprafeţe de alunecare posibile.34). P. Masivul ABDEA este în echilibru sub acţiunea a trei forţe: S. 8.34 b) Pământ având numai coeziune Se procedează prin suprapunere de efecte (Fig.35): Pp = Pp 0 + Pp' unde: Pp 0 . rezistenţa P corespunzătoare unei suprafeţe de alunecare aleasă arbitrar (s-a considerat un punct oarecare D pe dreapta AD). Q Pentru aflarea lui Pp se procedează astfel: (Fig. cunoscute atât ca mărime cât şi ca direcţie. În acest scop. D3 etc. obţinându-se o rezultantă S. determinate prin punctele D1. D2. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Împingerea pământului Aceasta înseamnă că dreapta suport a reacţiunii Q a pământului se ia de asemenea tangentă la cercul de fricţiune. 8. Ducând din punctul de intersecţie o tangentă la cercul de fricţiune se află direcţia forţei Q.rezistenţa pasivă a pământului fără coeziune.33) − Se compun forţele Ep şi G. Pentru a o afla se raportează mărimile P pe dreapta AC obţinându-se curba de variaţie a lui P. Această aproximaţie făcută nu aduce erori mari în calcule pentru că raportul ∫ qds .Geotehnică 212 (8. pentru aflarea mărimii rezistenţei pasive se determină intersecţia dintre dreptele suport ale forţelor P şi S. Figura 8. Suprafaţa de alunecare reală va fi cea care corespunde rezistenţei minime.aportul coeziunii la rezistenţa pasivă. este foarte apropiat de 1. Q. (Fig.Capitolul 8. 8. .1) P ' p . care este rezistenţa pasivă. căruia îi corespunde suprafaţa de alunecare căutată. − Din condiţia de concurenţă a celor trei forţe se află direcţia lui Q. − Aflarea lui P revine la a descompune o forţă de mărime şi direcţie cunoscute (S) după două direcţii cunoscute (ale lui Q şi P) S-a aflat în acest mod.

. În cele ce urmează se vor face câteva observaţii asupra acestor forţe urmărindu-se stabilirea direcţiei şi mărimii lor. Pentru a afla pentru acelaşi pământ care este aportul coeziunii se va considera masivul ABCD lipsit de greutate.rezultanta reacţiunilor elementare ale pământului pe suprafaţa BD de alunecare.forţă necunoscută ca mărime. Împingerea pământului Figura 8.rezultanta forţelor de adeziune dintre perete şi pământ C . cu coeziunea pământului respectiv.perete. aportul coeziunii la rezistenţa pasivă a pământului. Forţele care acţionează asupra masivului ABDE şi îşi fac echilibru la limită sunt: Ca . cel mult egală.35 S-a determinat cu metoda expusă anterior rezistenţa pasivă a pământului considerat necoeziv ( Pp 0 ).pământ). . este tangentă la cercul de fricţiune.Capitolul 8.sunt forţele elementare de aderenţă pământ . această aderenţă este ca mărime mai mică. forţele elementare sunt reacţiuni care se opun tendinţei de mişcare relativă dintre pământ şi perete în planul de separaţie între ele. se aplică la ½ H (diagrama presiunilor pasive date de coeziune este un paralelogram) şi este înclinată faţă de normala pe suprafaţa zidului cu unghiul δ (unghi de frecare perete .este cunoscută ca mărime şi direcţie fiind egal cu aria unei diagrame drept unghiulare de presiuni: φ  ' (8. Pe această bază se stabilesc sensul şi direcţia acestor forţe elementare.rezultanta forţelor de coeziune pe porţiunea curbă BD a suprafeţei de alunecare ' Ep . Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .2) E p = 2 c tg  45o +  DE 2  . ' Ep .Geotehnică 213 Ca .rezultanta efectului coeziunii corespunzătoare unui perete ipotetic ED şi a Q' Pp' prismului de cedare EDC.

Proiectând suu r aceste forţe pe direcţia corzii BD şi cea a normalei la coardă şi utilizând convenţia de semne indicată se obţine: − pentru elementul (1) proiecţie pe coardă: c ⋅ ds ⋅ cos ω proiecţie pe normală c ⋅ ds ⋅ sin ω Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 5 ⋅ c ⋅ AB (8.Capitolul 8.3) unde c este coeziune pământului considerat. Împingerea pământului Rezultanta Ca a forţelor elementare de aderenţă este: Ca = Pa = AB Uzual se consideră că: Ca = 0.36). iar cele două elemente fiind situate simetric. Se împarte arcul BD în elemente ds pe care acţionează forţe elementare c ⋅ ds tangente la aceste arce elementare şi dirijate în sens contrar alunecării (Fig.Geotehnică 214 . Fie două elemente ds simetrice faţă de mediana corzii BD Figura 8. 8. rezultă că cele suu r două forţe elementare de coeziune c ⋅ ds fac cu direcţia corzii BD acelaşi unghi ω.36 Curba BD fiind un arc de cerc.

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

Capitolul 9

STABILITATEA TALUZURILOR
Taluzul se defineşte ca legătura dintre două cote ale unei săpături sau umpluturi nesprijinite (Fig. 9.1). Terasamentele executate pentru lucrări de drumuri şi căi ferate, diguri, baraje din materiale locale (pământ, anrocamente) sunt mărginite prin taluzuri. Excavaţiile pentru realizarea fundaţiilor sau a construcţiilor subterane pot fi de asemenea racordate cu suprafaţa terenului prin taluzuri.

Figura 9.1

Atunci când suprafaţa înclinată a terenului este rezultatul proceselor geologice naturale se numeşte versant. Principala problemă care se pune la proiectare şi execuţie este asigurarea stabilităţii taluzurilor sau versanţilor. Dintre factorii care pot provoca pierderea de stabilitate a unui taluz sau versant sunt de amintit: − diminuarea rezistenţei la forfecare a pământurilor coezive ca urmare a sporirii umidităţii acestora; − efectul hidrodinamic al unui curent de apă; − supraîncărcarea la partea superioară a taluzului; − decaparea neraţională la piciorul taluzului; − acţiuni seismice sau alte acţiuni dinamice.
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 218

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

Cunoaşterea forţelor care asigură stabilitatea şi a celor care se opun stabilităţii, a factorilor care modifică raportul dintre aceste forţe reprezintă o premisă obligatorie pentru înţelegerea fenomenelor naturale denumite în Geologia inginerească alunecări de teren, pentru adoptarea măsurilor de prevenire sau combatere a acestora.

9.1. STABILITATEA TALUZURILOR ÎN MASIVE OMOGENE DE PĂMÂNT NECOEZIV
9.1.1. CAZUL PĂMÂNTULUI USCAT SAU SATURAT După cum s-a arătat la § 6.7.1, din exprimarea condiţiei de echilibru limită a unei particule aflată la suprafaţa unui taluz în material în stare uscată sau saturată, rezultă că unghiul de taluz natural β este egal cu unghiul de frecare interioară, ϕ:

β =ϕ

(9.1)

Condiţia (9.1) arată că taluzul este stabil cât timp unghiul pe care-l face cu orizontala este mai mic sau, la limită, egal cu unghiul de frecare interioară. O concluzie importantă care se desprinde din condiţia (9.1): la pământuri necoezive panta de taluz stabil nu depinde de înălţimea taluzului ci doar de rezistenţa la forfecare a pământului.

9.1.2. INFLUENŢA UNEI PÂNZE DE APĂ ASUPRA STABILITĂŢII TALUZULUI Se exemplifică prin cazul particular al pânzei care debuşează tangent la suprafaţa taluzului (Fig. 9.2). Se examinează echilibrul unui volum unitar de pământ aflat pe taluz, sub punctul de tangenţă al liniei de curent la taluz. După cum se ştie, în fiecare punct al liniei de curent acţionează o forţă a curentului tangentă la linia de curent, dirijată în sensul curgerii care, raportată la un volum unitar de pământ, are valoarea: j = γ w ⋅i

Figura 9.2
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 219

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

Considerând două puncte în cuprinsul liniei de curent, în lungul taluzului, se observă că
i= Deci ∆h = sin β ∆l

j = γ w sin β Condiţia de stabilitate se exprimă:
T+ j≤F T = G sin β = γ sin β F = G cos β tg φ =γ cos β tg φ

γ ' sin β + γ w sin β ≤ γ ' cos β tg φ
tg β ≤

γ' ⋅ tg φ γ ' +γ w

(9.2)

Pentru valori uzuale ale lui γs şi n %, γ ' la nisipuri este cca. 10 kN/m3. Luând γw = 10 kN/m3, expresia (9.2) devine la limită: 1 tg β = tg φ (9.3) 2 Comparând (9.1) cu (9.3) rezultă că, în cazul curentului care debuşează după tangenta la taluz, acţiunea hidrodinamică micşorează la jumătate panta taluzului stabil.
Pierderea de stabilitate prin lichefiere O problemă specială o pune stabilitatea depozitelor formate din nisipuri afânate saturate. Porozitatea acestor pământuri depăşeşte porozitatea critică, adică solicitările de tip deviatoric sunt însoţite de tendinţa de micşorare a volumului pământului, deci de o creştere a presiunii apei din pori (parametrul A al lui Skempton - vezi § 4.5 - poate atinge valoarea 2). Presiunea mare a apei din pori micşorează practic până la anulare rezistenţa la forfecare a nisipului şi se produce lichefierea acestuia. Alunecarea produsă ca rezultat al lichefierii are caracterul unei curgeri care antrenează mase mari de pământ şi apă. Asemenea alunecări au fost semnalate în depozite saturate, uniforme, afânate de nisipuri fine, nisipuri fine prăfoase şi prafuri nisipoase.

9.2. STABILITATEA TALUZURILOR ÎN MASIVE OMOGENE DE PĂMÂNT COEZIV
9.2.1. IPOTEZA SUPRAFEŢEI PLANE DE ALUNECARE
Fie un masiv omogen de pământ coeziv, limitat de un taluz de înălţime H şi înclinare β, căruia se cere să i se verifice stabilitatea. Pentru înţelegerea jocului de forţe se adoptă ca ipoteză de lucru ipoteza pierderii de stabilitate în lungul unei suprafeţe plane de înclinare α .

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 220

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

Fie G greutatea prismei de pământ ABC care tinde să alunece (Fig. 9.3), ale cărei componente normală pe suprafaţa de alunecare, N, şi în lungul acesteia, T, sunt:
N = G cos α T = G sin α

În fiecare punct al suprafeţei BC se îndeplineşte condiţia de rupere:

τ f = σ tg ϕ +c
Integrând tensiunile τ şi σ în lungul ariei BC ⋅1 = L ⋅1 (problema plană) se obţine rezistenţa pe care o opune pământul pe suprafaţa BC la tendinţa de alunecare a prismei ABC:

Figura 9.3

S = G cos α tg ϕ +c L=F+C Condiţia de stabilitate se exprimă: T ≤S G sin α ≤ G cos α tg ϕ +c L Dar sin ( β − α ) 1 G= γ HL 2 sin β (9.4) (9.5) sin ( β − α ) sin β .

deoarece prin aplicarea teoremei sinusurilor în ∆ ABC, AC = L Se înlocuieşte (9.5) în (9.4) şi se obţine: sin ( β − α ) 1 sin ( β − α ) cos α sin ϕ 1 γ HL ≤ γ HL + cL 2 sin β 2 sin β cos ϕ

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 221

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

 sin ( β − α ) sin α sin ( β − α ) cos α sin φ  1 γH − ≤c 2 sin β sin β cos φ    sin ( β − α )( sin α cos ϕ − sin ϕ cos α )  1 γH  ≤c 2 sin β cos ϕ    sin ( β − α ) sin (α − φ )  1 γH ≤c 2 sin β cos ϕ  
(9.6)

Pentru o înălţime H dată, taluzul de înclinare β este stabil dacă inegalitatea (9.6) este satisfăcută pentru orice valori ale unghiului α cuprinse între φ şi β. Situaţia cea mai periculoasă corespunde acelei valori a lui α pentru care primul membru al inegalităţii (9.6) devine maxim. Se notează: sin ( β − α ) sin (α − φ ) = A Trebuie deci ca

dA = 0. dα − cos ( β − α ) sin (α − ϕ ) + sin ( β − α ) cos (α − ϕ ) = 0

sin  β − α − (α − ϕ )  = 0  

α0 =

β +ϕ
2

(9.7)

Ţinând seama de (9.7), expresia (9.6) devine:

β −ϕ sin 2 1 2 ≤c γH 2 sin β cos ϕ

(9.8)

Condiţia de stabilitate (9.8) arată că, spre deosebire de pământurile necoezive, în cazul pământurilor coezive panta taluzului stabil depinde de înălţimea taluzului. La limită, egalând cei doi termeni ai expresiei (9.8) se deduce înălţimea maximă pe care taluzul cu înclinarea β faţă de orizontală se poate menţine stabil, denumită înălţime critică, Hcr:

H cr =

2c sin β cos φ β −φ γ sin 2 2

(9.9)

Cu cât înclinarea β este mai redusă, cu atât înălţimea Hcr este mai mare (Fig. 9.4).

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 222

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

Figura 9.4

Din examinarea expresiei (9.8), rezultă că în condiţia de stabilitate a unui taluz din material coeziv intervin cinci parametri: − caracteristicile rezistenţei la forfecare ϕ şi c; − greutatea volumică γ; − caracteristicile geometrice ale taluzului H, β La limită, expresia (9.8) se mai poate pune sub forma: 2sin β cos ϕ = Ns (9.10) β −φ c sin 2 2 Ns reprezintă un număr (fără dimensiuni) denumit număr de stabilitate. Pentru β şi φ date şi pentru o anumită formă a suprafeţei de alunecare, Ns are o valoare bine precizată. Pentru cazul particular al taluzului vertical, β = 90o =

γH

φ  N s = 4 tg  45o +  2 
H cr = iar dacă 4c

φ  tg  45o +  γ 2 

(9.11)

φ = 0o
Ns = 4 4c H cr = (9.12)

γ

Relaţiile (9.11) şi (9.12) au fost deduse şi la aplicarea teoriei lui Rankine privind echilibrul limită în masivul limitat de o suprafaţă orizontală. S-a arătat la § 7.1 că în cazul pământului coeziv adâncimea la care se anulează presiunea activă a pământului, z0 este: 2c φ  z0 = tg  45o +  γ 2  iar adâncimea critică Hcr, adică înălţimea pe care peretele vertical poate sta nesprijinit este: 4c φ  H cr = 2 z0 = tg  45o +  γ 2 
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 223

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

9.2.2. IPOTEZA SUPRAFEŢEI CIRCULARE DE ALUNECARE. GRAFICUL LUI TAYLOR
Studiul alunecărilor de teren produse în masive omogene a arătat că ipoteza suprafeţei circulare de alunecare aproximează destul de bine forma suprafeţelor reale. Pentru suprafaţa circulară de alunecare, Taylor a calculat valorile numărului de stabilitate Ns în funcţie de β şi φ , prezentându-le într-un grafic. Se constată că pentru cazul particular β = 90o, Ns = 3,85 (faţă de Ns = 4 în cazul ipotezei suprafeţei plane) (Fig. 9.5).

Figura 9.5

La utilizarea practică a graficului lui Taylor apar mai multe situaţii: Se dau ϕ, c, γ, β. Se cere înălţimea de taluz stabil corespunzătoare unui anumit coeficient de siguranţă Fs. Se fixează pe abscisă unghiul β, se ridică o verticală până la întâlnirea curbei care corespunde lui ϕ dat. Se determină ordonata punctului de intersecţie Ns. γ H cr Din expresia N s = , cunoscându-se γ şi c se determină Hcr, înălţimea critică (maximă) c a taluzului de pământ β. Înălţimea admisibilă corespunzătoare coeficientului de siguranţă Fs prescris se obţine cu relaţia H adm = H cr Fs

Se dau ϕ, c, γ, Hadm. Se cere stabilirea înclinării β care să corespundă unui coeficient de siguranţă Fs.

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 224

Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor

care se fixează pe axa ordonatelor de unde se duce c orizontala până la intersecţia curbei corespunzătoare unghiului ϕ dat. Se citeşte abscisa β a punctului de intersecţie. Se dau ϕ, c, H, β. Se cere mărimea coeficientului de siguranţă (problemă de verificare). γ H cr Pentru β şi φ date se obţine N s = . c H Coeficientul de siguranţă Fs = cr . H Coeficientul de siguranţă poate avea însă şi alte semnificaţii. De exemplu, raport între rezistenţa la forfecare s (sau τf) şi efortul unitar tangenţial τ pe suprafaţa potenţială de alunecare: Fs = s

Se calculează H cr = Fs ⋅ H adm , N s =

γ H cr

τ

Pentru un taluz de pantă dată, se determină în funcţie de β şi ϕ numărul Ns. Cunoscându-se c şi H se calculează γ necesar pentru a se atinge condiţia de rupere γnec. Coeficientul de siguranţă se exprimă: Fsγ =

γ nec γ

unde γ este greutatea volumică dată a pământului. În mod similar, dacă se dau γ şi H se calculează c necesar la rupere, se defineşte Fs = c cnec

9.2.3. METODA CERCULUI DE FRICŢIUNE
Pentru a obţine mărimea coeficientului de siguranţă Fs în lipsa graficelor Taylor, se poate folosi metoda cercului de fricţiune. Se face ipoteza pierderii stabilităţii în lungul unei suprafeţe circulare BC (Fig. 9.6). Forţele care trebuie să-şi facă echilibru sunt: − greutatea G a prismei de pământ ABC, − rezultanta c a coeziunii mobilizată în lungul suprafeţei de alunecare egală cu BC C = c ⋅ BC dirijată paralel cu coarda BC , la o distanţă d = R ⋅ de centrul BD cercului, − reacţiunea totală Q pe suprafaţa de alunecare, tangentă la cercul de rază r = R sin φ , numit cerc de fricţiune.

Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică 225

cnec) (Fig. care prin împărţire la aria BC 1 dă cnec. coeficientul de siguranţă se poate defini în mai multe moduri: prin raport cu coeziunea Pentru φ dat se construieşte cercul de fricţiune de rază Rsin φ. iar din punctul de intersecţie al dreptelor suport ale forţelor G şi C se duce tangenta la cerc care defineşte direcţia lui Q. fie P intersecţia dreptei OM cu curba (tg ϕnec. Fie M punctul care corespunde parametrilor ϕ şi c ai rezistenţei la forfecare a pământului. Există o infinitate de perechi de valori tg ϕnec. Triunghiul de forţe se construieşte descompunând G după direcţiile cunoscute ale lui C şi Q. unui c dat îi corespunde un tg ϕnec pentru echilibru limită. rezultând valoarea şi direcţia forţei Q.Geotehnică 226 . Se determină ϕnec pentru echilibrul limită tg ϕ Fsφ = tg ϕ nec Se caută aflarea unui coeficient de siguranţă unic: c tg ϕ Fs = Fsc = Fsϕ = = cnec tg ϕ nec Unui φ dat îi corespunde un cnec pentru echilibru limită.Capitolul 9. cnec prin raport cu unghiul de frecare interioară Pentru c dat se construieşte poligonul de forţe. Se obţine astfel forţa totală de coeziune necesară echilibrului limită. cu valori cunoscute ale lui G şi C. Stabilitatea taluzurilor Figura 9.7). descriu o curbă.6 Pentru o suprafaţă de alunecare dată. 9. Din punctul de intersecţie al forţelor G şi C se duce o paralelă la direcţia lui Q. c. Se uneşte M cu originea. c Coeficientul de siguranţă Fs c = . în sistemul de coordonate tg ϕ. Cnec. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . cnec care.

Capitolul 9. Condiţia de stabilitate se va exprima: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 227 .4.7 Coeficientul unic de stabilitate se defineşte: OM OP Coeficientul de siguranţă în raport cu coeziunea: Fs = Fsc = ML c = '' P L cnec (F sϕ = 1) Coeficientul de siguranţă în raport cu frecarea interioară Fsϕ = MK tg ϕ = ' P K tg ϕ nec ( Fsc = 1) 9.13) τf c = tg ϕ = tg ψ σ σ (9.2. 9. Stabilitatea taluzurilor Fig. Expresia τ f = σ tg ψ este analogă cu expresia τ f = σ tg ϕ . cu deosebirea că unghiul de tăiere depinde atât de ϕ cât şi de c.14) Unghiul ψ se numeşte unghi de tăiere. CALCULUL PANTEI DE TALUZ STABIL CU METODA MASLOV Se porneşte de la ecuaţia lui Coulomb: τ f = σ tg ϕ + c Se împart ambii termeni cu σ (9.

suprafaţa stabilă devine o curbă. metoda Maslov se poate utiliza şi pentru stabilirea pantei taluzului stabil în masive stratificate. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .15) Maslov consideră că. în care caz la aplicarea relaţiei (9. Expresia (9.1 ÷ 1. masivul în care urmează să se înscrie taluzul se împarte prin plane orizontale într-un număr de straturi elementare (Fig.16).17) i Întrucât termenul de asemenea.Capitolul 9. tensiunile normale σ sunt hidrostatice (egale pe toate direcţiile) şi sunt date de greutatea coloanei de pământ σ = γ z .17) se iau în considerare valorile ϕ şi c ale stratului pentru care se determină panta.16) Pentru aplicarea expresiei (9.8 Ca metodă aproximativă. panta ψ creşte La limită micşorându-se foarte mult grosimea stratului elementar Hi. La un rezultat asemănător se ajunge şi prin aplicarea unor metode de calcul riguroase bazate pe Teoria plasticităţii. c ∑γ i Hi creşte pe măsura apropierii de suprafaţa masivului. (9.16) se face pornind de la stratul cel mai de jos. Într-un strat i: tg ψ i = tg ϕ + c ∑γ H i (9. în condiţiile echilibrului limită. 9. 3 . Figura 9.Geotehnică 228 . Stabilitatea taluzurilor tg β ≤ tg ψ tg β = unde tg ψ Fs Fs = 1.13) devine: tg ψ = tg ϕ + c γz (9.8). Aplicarea expresiei (9.

care se deplasează independent de-a lungul arcului. Stabilitatea taluzurilor 9. forţele normale Ei şi Ei+1 şi tangenţiale Ti. asupra unei fâşii i. cunoscută şi sub numele de metoda suedeză este cea în care se admite că rezultantele Ei. ceea ce revine la exprima echilibrul fâşiei fără a mai introduce forţe de interacţiune. cu centrul într-un punct O.10): greutatea fâşiei Gi (în care se include şi eventuala încărcare exterioară Qi). fâşiile pot fi privite ca nişte discuri rigide separate prin plane verticale perfect lucioase. Scriind ecuaţiile de proiecţie pe direcţiile normalei la arcul de cerc li şi tangentei. Pe lângă ecuaţiile de echilibru ar trebui introduse condiţii suplimentare privind mărimea şi punctul de aplicare al forţelor E şi T de interacţiune dintre fâşii. delimitată de planele verticale CE şi DF pot acţiona următoarele forţe (Fig.3.Geotehnică 229 .9).Capitolul 9. În aceste condiţii.3. − − − − − − Figura 9. 9. componentele normală Ni şi tangenţială Si ale reacţiunii pe suprafaţa de alunecare. STABILITATEA TALUZURILOR ÎN MASIVE DE PĂMÂNT STRATIFICATE 9.10 O metodă curent utilizată în practică. 9. Ti+1 pe feţele verticale CE şi DF. Figura 9.9 În cazul cel mai general.1. şi care trece prin piciorul taluzului. Ti şi Ei+1 şi Ti+1 sunt egale şi acţionează pe aceiaşi dreaptă suport. Prismul de pământ aflat deasupra suprafeţei de alunecare se împarte prin plane verticale în fâşii. METODA FÂ IILOR Se cere verificarea stabilităţii unui taluz într-un masiv stratificat. Se face ipoteza că suprafaţa de alunecare este un arc de cerc. Sistemul este static nedeterminat. rezultă: Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . urmărindu-se ca baza fiecărei fâşii să se afle într-un singur strat geologic (Fig.

Geotehnică 230 .19) 1 τ i = Gi sin α i li Forţa Gi sin αi în sensul alunecării tinde să producă desprinderea prismului de pământ de-a lungul arcului AB. Coeficientul de siguranţă se defineşte ca raport între momentul Ms al forţelor care asigură stabilitatea (numit moment de stabilitate) către momentul Mr al forţelor care produc alunecarea (numit moment de răsturnare): Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . forţa Si are două componente: Gi cos α i tg φ c li datorată frecării interioare datorată coeziunii Echilibrul fâşiei se exprimă luând momentul forţelor faţă de centrul O al suprafeţei de alunecare. Stabilitatea taluzurilor N i = Gi cos α i Si = Gi sin α i (9. Întrucât s-a admis că AB este suprafaţa posibilă de alunecare rezultă că în fiecare punct al acestei suprafeţe se îndeplineşte condiţia τ f = s = σ tg φ + c . în cazul pământului coeziv.Capitolul 9. pământului pe arcul de cerc considerat: Tensiunile normală şi tangenţială în lungul arcului de cerc li aferent fâşiei i: 1 σ i = Gi cos α i li Forţa Si care se opune alunecării este dată de integrala rezistenţei la forfecare s (τ f ) a Si = si l i = (σ i tg ϕ + c ) l i = Gi cos α i tg ϕ + c l i Deci.18) Figura 9.11 (9.

în cazul utilizării eforturilor efective rezistenţa la forfecare totală mobilizată pe arcul li este: Si = si l i = (σ − u ) tg ϕ '+ c ' l i = ( Gi cos α i − u l i ) tg ϕ '+ c ' l '   Coeficientul de siguranţă se exprimă (Fig.Capitolul 9..20) parametrii ϕ şi c adevăraţi.12): Fs = ∑ {( G cosα  i i − u l i ) tg ϕ ' + c ' l i + Gi sin α ist  ∑ G sin α i } (9. Ar trebui deci efectuate încercări luând şi alte centre pentru a verifica relaţia (9.. La utilizarea relaţiei (9.21) idr Figura 9. Stabilitatea taluzurilor Fs = Ms = Mr ∑ R G cosα tg ϕ + G sin α  ∑ R G sin α i i i i idr ist + ci l i   (9. De exemplu.12 Fs trebuie să fie mai mare decât o anumită valoare Fs adm care se prescrie în diferite norme în funcţie de clasa de importanţă a lucrării (de obicei 1. Coeficientul de siguranţă se poate exprima în termenii eforturilor totale sau în termenii eforturilor efective introducându-se în relaţia (9.22) Trebuie să se verifice însă că pentru orice suprafaţă trecând prin piciorul taluzului inegalitatea (5) este satisfăcută.20) ϕ şi c reprezintă caracteristicile stratului în care se află baza fâşiei considerate.Geotehnică 231 . γII . La calculul greutăţilor Gi se ţine seama de greutăţile volumice γI. 9. deoarece poziţia centrului σ a fost arbitrară.. componenta după tangentă a greutăţii fâşiei Gi sin α ist este dirijată în sens contrar alunecării şi deci se include între forţele care dau moment de stabilitate. etc. ale straturilor străbătute de fâşie.22).3): Fs ≥ Fs adm (9. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .20) Se consideră că pentru fâşiile aflate la stânga verticalei ce trece prin centrul suprafeţei de alunecare.

Tabelul 9. se găsesc situate pe o treaptă definită prin punctele O1 şi M. 9.Geotehnică 232 . 9. datorată în special modificării umidităţii pământurilor fără coeziune prezenţa unui curent de apă modifică condiţiile de stabilitate.Capitolul 9. deci susceptibile de a conduce la coeficienţii de siguranţă cei mai mici. Astfel. iar verificarea se consideră încheiată. cu orizontala prin creasta taluzului (Tab. contribuie la sporirea lui Fs. respectiv. conducând la majorarea forţelor ce tind să provoace alunecarea şi la diminuarea celor ce se opun alunecării. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .5 H şi H. sub forma unei contrabanchete. Dacă Fs min < Fs adm.73:1 60o 29o 40o 1:1 45o 28o 37o 1:1. Examinarea formulelor (3) sau (4) explică împrejurările care pot conduce la modificarea condiţiilor de stabilitate ale taluzului. 9.1 tg α α ε1 ε2 1. raportate la piciorul taluzului. o suprasarcină aplicată la partea superioară sau o decapare la bază înrăutăţesc condiţiile de stabilitate (Fig. luând dreapta O1M ca axă de referinţă. taluzul este stabil. Stabilitatea taluzurilor Figura 9. O mare influenţă asupra condiţiilor de stabilitate o are variaţia rezistenţei la forfecare.13) care fac unghiurile ε1 şi ε2 cu linia taluzului şi. Se construieşte curba de variaţie a coeficienţilor de siguranţă. Dimpotrivă.5 33o45' 26o 35o 1:2 26o34' 25o 35o 1:3 18o25' 25o 35o 1:5 11o19' 25o 37o Punctul M are coordonatele 4. Punctul O1 se află la intersecţia unor drepte (Fig. urmează a se adopta măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de stabilitate ale taluzului.14).13 Pentru a se reduce numărul de încercări se poate folosi următoarea metodă aproximativă: se consideră că centrele suprafeţelor circulare de alunecare cele mai periculoase. o decapare la partea superioară sau o suprasarcină la picior. Pe dreapta O1M se aleg mai multe puncte drept centre ale unor suprafeţe posibile de alunecare. Dacă Fs min > Fs adm.1). Tangenta la curbă paralelă cu O1M defineşte Fs min. Se calculează cu metoda fâşiilor coeficientul de siguranţă aferent fiecărui centru şi se reprezintă la o scară convenabilă.

2. particularităţi ale condiţiilor geologice pe amplasament determină o anumită suprafaţă de alunecare. 9. rezerva de stabilitate şi împrejurările în care această rezervă se poate epuiza prin activitatea de construcţii (supraîncărcări.15 Spre deosebire de metoda fâşiilor expusă anterior. Stabilitatea taluzurilor Figura 9. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . este aceea a versanţilor la care roca de bază mai rezistentă este acoperită cu un pachet de material acumulat. Figura 9. De obicei această suprafaţă de contact rocă . de formă oarecare. în care caz se utilizează următoarea metodă grafoanalitică (Fig. Problema se pune în a cunoaşte.14 9. în suprafaţă de alunecare.). presupunând direcţia acestora orizontală. Se împarte masa deluvială într-un număr de sectoare delimitate prin plane verticale. în anumite condiţii.Geotehnică 233 . denumit deluviu. VERIFICAREA STABILITĂŢII VERSANŢILOR ÎN CONDIŢIILE SUPRAFEŢELOR DE ALUNECARE PREDETERMINATE Uneori. pentru suprafaţa de alunecare predeterminată.15). frecvent întâlnită. O situaţie de acest fel. decapări etc. la această metodă sunt luate în considerare forţele de împingere reciprocă E dintre fâşii. Forma suprafeţei de alunecare se determină prin sondaje. prin reducerea rezistenţei la forfecare a pământului în urma unei umeziri intense etc.Capitolul 9. Suprafaţa de contact între roca de bază şi deluviu se poate transforma. ce trec prin punctele de schimbare de pantă ale suprafeţei de alunecare predeterminate.deluviu este însă neregulată.3.

Se construieşte poligonul celor patru forţe. Versantul nu este stabil. pentru a se afla mărimile lui E2-1 şi R1. nu are nici deficit. Se compun E1-2. C2 iar rezultanta lor se descompune după direcţiile lui R2 şi E3-2. greutatea Gn. Împingerea E2-1 este necunoscută ca mărime. În acest caz versantul este în echilibru limită. se ajunge din aproape în aproape la sectorul final n. E2-1 determinat din poligonul de forţe se ia cu semn schimbat ca împingere cunoscută la studiul echilibrului sectorului 2.Capitolul 9. cunoscută ca mărime şi direcţie. iar pentru închiderea lui este necesară o forţă E dirijată în sensul alunecării. Rn cunoscut numai ca direcţie. transmiţând de la o fâşie la alta împingerea E. Greutatea G1. Reacţiunea R este rezultanta forţelor N şi F. c) Poligonul nu se închide. Pot să apară trei situaţii (Fig. asupra căruia acţionează: împingerea E(n-1)-n de la sectorul (n-1). Forţa de coeziune C1 = c1l1 este dirijată paralel cu suprafaţa de alunecare aferentă sectorului 1. Problema revine. iar mărimea rezultă din poligonul de forţe. iar deficitul de stabilitate corespunde unei împingeri E neechilibrate. executarea unei banchete la picior) sau se prevăd Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . iar pentru închiderea lui este necesară o forţă E dirijată în sens opus alunecării. forţa de coeziune Cn. pe lângă forţa N.16 a) Poligonul se închide. Versantul prezintă stabilitate. normală la suprafaţa de separaţie. În acest caz se pot lua unele măsuri de îmbunătăţire (decapare la partea superioară. trebuie să-şi facă echilibru cu reacţiunea R1 şi forţa de coeziune C1 de pe suprafaţa de alunecare şi împingerea E2-1 dintre sectoarele 1 şi 2. prin urmare face unghiul ϕ cu normala la suprafaţa de alunecare. G2. Stabilitatea taluzurilor Calculul începe cu sectorul cel mai de sus. toate cunoscute atât ca mărime cât şi ca direcţie. nici rezervă de stabilitate b) Poligonul nu se închide. În acelaşi mod. 9.16): Figura 9. deci. dar are direcţia cunoscută (orizontală).Geotehnică 234 . Coeficientul de frecare între deluviu şi roca de bază este egal cu tg ϕ. la a compune două forţe cunoscute ca mărime şi direcţie G1 şi C1 şi apoi a descompune rezultanta lor după două direcţii cunoscute. faptul că pentru închiderea poligonului este necesară o forţă E dirijată în sensul alunecării arată o rezervă de stabilitate. Aceasta înseamnă că. unde ϕ este unghiul de frecare interioară al deluviului. se dezvoltă în momentul alunecării şi o forţă tangenţială F = N tg ϕ .

4. De asemenea stabilitatea poate fi asigurată prin amplasarea la baza versantului a unui zid de sprijin capabil să preia împingerea neechilibrată.17) Figura 9. INFLUENŢA APEI SUBTERANE ASUPRA STABILITĂŢII TALUZURILOR DIN PĂMÂNTURI COEZIVE Prezenţa apei subterane poate modifica substanţial condiţiile de stabilitate ale unui taluz. 9.17 9. (Fig. Apoi se procedează ca în cazul 1. În funcţie de nivelul apei în corpul şi în faţa masivului apar trei situaţii distincte: a) Taluz complet inundat.Geotehnică 235 . − Se calculează greutatea G' a prismului de alunecare ţinând seama de subpresiune (considerând greutatea subnersată γ ' ). 9. pământul submersat (Fig.2.Capitolul 9. γsat. un masiv omogen din pământ coeziv. Se obţine greutatea G' care se descompune. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . după direcţiile lui C şi R. Stabilitatea taluzurilor lucrări de drenare care să ducă prin reducerea umidităţi la creşterea rezistenţei la forfecare a masei deluviale.3. Se compune apoi G cu rezultanta W1 a presiunii apei pe faţa AB şi cu rezultanta W2 a presiunii apei pe suprafaţa de alunecare.18) Se poate ţine seama de prezenţa apei în două moduri: − La calculul greutăţii G a prismului de alunecare se consideră greutatea volumică saturată a pământului. după cum s-a arătat la § 9. pentru exemplificare. Să consideră.

dispărând însă rezultanta apei pe taluz. nu este însoţită imediat şi de coborârea nivelului apei din masiv. Greutatea totală G a pământului în stare saturată este aceiaşi ca în primul caz. iar rezultanta B se descompune după direcţiile lui R şi C. W1. cum se întâmplă de exemplu la golirea accidentală a rezervorului din spatele unui baraj sau dig de pământ.Geotehnică 236 . Golirea fiind bruscă. Se compun G şi W1' .18 b) Coborârea bruscă a nivelului apei în faţa taluzului (Fig.19 Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 9. În acest caz.19) Se admite că se produce o coborâre bruscă a nivelului apei de pe taluz. iar rezultanta presiunii apei în lungul suprafeţei de alunecare W1' este mai mică decât W1 datorită coborârii apei din faţa taluzului. Stabilitatea taluzurilor Figura 9. ca urmare a permeabilităţii scăzute a pământului. condiţiile de solicitare sunt mult mai severe decât în cazul examinat anterior. Figura 9. 9.

9. pentru luarea în considerare a acţiunii apei în mişcare se procedează astfel: − se construieşte spectrul hidrodinamic corespunzător condiţiilor de curgere a apei date (Fig. Dacă verificarea stabilităţii se face cu metoda fâşiilor. se creează un regim permanent de mişcare a apei în corpul masivului spre piciorul taluzului.1: Fs = ∑ ( G cosα − u l ) tg φ '+ G sin α  ∑ G sin α i i i i i i i dr i st   (9. iar condiţiile de solicitare sunt mai severe decât în primul caz dar mai puţin severe decât în al doilea. însoţită de o coborâre a nivelului apei.21). cu relaţia arătată la paragraful 9. Ca urmare.Geotehnică 237 .20) Figura 9. 9. − cunoscându-se spectrul se determină presiunea apei din pori la baza fiecărei fâşii. Stabilitatea taluzurilor c) Taluz supus acţiunii apei în mişcare (Fig.23) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . rezultanta presiunilor apei în lungul suprafeţei de alunecare W "1 este şi mai mică decât în cazul precedent. − se exprimă coeficientul de siguranţă în funcţie de eforturile efective şi de parametrii ϕ şi c stabiliţi în termenii eforturilor efective.Capitolul 9.20 După trecerea unui timp suficient de îndelungat pentru a se produce consolidarea (anularea presiunilor suplimentare ∆ u în apa din pori produse de coborârea bruscă a nivelului apei din faţa taluzului).3.

9. a cărei suprafaţă liberă este AD (Fig. aplicată în centrul de greutate al volumului V2. se poate utiliza următoarea metodă pentru luarea în considerare a acţiunii hidrodinamice: Fie masivul de pământ coeziv mărginit de taluzul AB.Capitolul 9. − rezistenţa J opusă de scheletul solid la curgerea apei prin pori. aflată în echilibru sub acţiunea următoarelor forţe: − greutatea proprie. deasupra apei. sub nivelul apei.22).23) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . Suprafaţa de alunecare este arcul unui cerc de rază R. egală şi de sens contrar cu forţa curentului. AEDC. Momentul acestor forţe faţă de punctul O este: J ⋅ d = γ w ⋅ V2 ⋅ u Coeficientul de siguranţă are expresia: (9. şi V2. Figura 9. Stabilitatea taluzurilor Figura 9.22 Volumul prismei de alunecare este împărţit de curentul de apă în două părţi: V1. γ w ⋅ V2 . − reacţiunea q a apei pe suprafaţa de alunecare (normală la suprafaţă). Se consideră prisma de apă AEDA.21 În lipsa spectrului hidrodinamic. străbătut de un curent de apă.Geotehnică 238 .

Comparând expresiile (1) şi (3) se disting următoarele particularităţi ale calculului stabilităţii taluzului din pământ coeziv. În continuare se vor da câteva exemple. se poate produce pierderea de stabilitate prin amorsarea unei suprafeţe de alunecare în cuprinsul stratului argilos saturat. ALEGEREA PARAMETRILOR REZISTENŢEI LA FORFECARE DE UTILIZAT ÎN CALCULELE DE STABILITATE ÎN FUNCŢIE DE CONDIŢIILE DE SOLICITARE În paragrafele precedente s-au examinat diferite metode de verificare a stabilităţii taluzurilor şi versanţilor. în lipsa drenării. şi a parametrilor ϕ şi c de introdus în calcul.5. a) Stabilitatea unui dig de pământ aşezat pe un strat argilos saturat Chiar dacă taluzul digului este stabil. fără a ţine seama de efectul de subpresiune a apei. corespunzători acestor condiţii.componenta normală a greutăţii fâşiei ţinând seama de efectul subpresiunii pentru partea aflată sub nivelul apei. Micşorarea Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . supus acţiunii hidrodinamice: − momentul de răsturnare Mr se calculează luând greutatea integrală a penei ce alunecă.Geotehnică 239 . Se construiesc diagrame de variaţii cu timpul a încărcării aplicate asupra stratului argilos. Ca urmare a permeabilităţii foarte reduse a argilei şi a ritmului rapid de aplicare a încărcării. Acesta reprezintă doar aspectul mecanic al problemei. răspunzând acestei solicitări cu rezistenţa la forfecare în condiţii nedrenate care. omogen sau neomogen.greutatea volumică a pământului aflat deasupra nivelului apei.Capitolul 9. Se cer apoi a fi utilizate cunoştinţe de geotehnică pentru precizarea condiţiilor de solicitare sub care trebuie făcută verificarea. Presiunea iniţială a apei din pori u0 = h0 ⋅ γ w în care h0 este adâncimea punctului considerat sub nivelul pânzei freatice. 9. a tensiunii tangenţiale τ pe un plan ce trece prin punctul M. − momentul de stabilitate Ms se calculează luând în considerare la greutatea masivului care alunecă (la calculul forţelor Nw) efectul de subpresiune a apei. a rezistenţei la forfecare s a pământului şi a coeficientului de siguranţă Fs definit ca raport între s şi τ. Stabilitatea taluzurilor Fs = în care: Nw Ms ∑ ( N w ⋅ tg ϕ + c ⋅ l ) R = = M r (V1 + V2 ) γ ⋅ a − V2 ⋅ γ w ⋅ a '+ J ⋅ d ∑(N (V1 + V2 ) γ ⋅ a w ⋅ tg ϕ + c ⋅ l ) R (9. După terminarea construcţiei. evidenţiindu-se forţele care trebuie să-şi facă echilibrul. se poate admite că în timpul execuţiei digului nu se produce drenarea apei şi deci nu are loc o disipare a presiunii suplimentare indusă în pori. până la anulare la un timp t2. tensiunile totale în punctul considerat rămân constante dar presiunea suplimentară în apa din pori se disipează treptat. . Argila este solicitată în condiţii nedrenate.25) γ . Fie un punct M în cuprinsul suprafeţei posibile de alunecare. rămâne neschimbată în cursul perioadei t1 de construcţie.

23 b) Stabilitatea unui taluz realizat prin excavare Se realizează un taluz prin excavarea într-un masiv de pământ coeziv. Stabilitatea la terminarea construcţiei după timpul t1 − Verificarea se face utilizând eforturile totale şi parametrul cu obţinut prin încercare nedrenată .25) Ca şi în cazul anterior. Anterior. Micşorarea presiunii geologice în punctul M determină o micşorare a presiunii în pori (presiunea suplimentară în pori negativă). ϕ ' şi c'.Capitolul 9. se admite că excavarea se produce relativ rapid astfel încât în perioada de construcţie argila este solicitată în condiţii nedrenate. Examinând diagrama de variaţie în timp a coeficientului de siguranţă (Fig. 9. la terminarea construcţiei (Fig. 9.(Fig. Excavarea este însoţită şi de o coborâre a nivelului pânzei freatice. Figura 9. Stabilitatea taluzurilor presiunii neutrale în cursul consolidării este însoţită de o reducere a porozităţii pământului.neconsolidată pe probe saturate. t2 − Verificarea se face utilizând eforturile efective şi parametrii rezistenţei la forfecare obţinuţi în condiţii drenate. Fie o suprafaţă potenţială de alunecare şi un punct M pe această suprafaţă. în capitolul 4 s-a arătat că solicitarea deviatorică hidrostatică asociată cu solicitarea deviatorică conduce la o presiune suplimentară în pori. Stabilitatea după un timp îndelungat. o creştere a tensiunilor efective şi a rezistenţei la forfecare.23): s Fs = τ se constată că pentru exemplul ales momentul cel mai periculos îl reprezintă t1. Verificările de stabilitate trebuie făcute. deci.Geotehnică 240 . În continuare condiţiile de stabilitate se îmbunătăţesc. 9. Pe măsura excavării. ∆ u: ∆u = B ⋅ ∆σ 3 + AB ( ∆σ 1 − ∆σ 3 ) În pământ saturat şi în condiţii nedrenate: B =1 ∆u = ∆σ 3 + A ( ∆σ 1 − ∆σ 3 ) Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . 2. pentru două momente caracteristice din viaţa lucrării: 1. tensiunea τ în punctul considerat creşte.24).

24 În cazul unei săpături taluzate tensiunea principală minimă σ 3 descreşte mai mult decât tensiunea principală maximă σ1.Capitolul 9. Stabilitatea taluzurilor Figura 9. astfel ∆ σ 3 este negativ ( ∆σ 1 − ∆σ 3 ) pozitiv iar ∆ u este negativ cu o valoare care depinde de A. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Geotehnică 241 .

La fel. 9. se utilizează eforturile totale şi parametrul cu. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu . la alegerea parametrilor de rezistenţă la forfecare se vor avea în vedere următoarele recomandări: Verificarea stabilităţii la terminarea procesului de construcţie. deoarece rezistenţa la forfecare continuă să scadă până când presiunea excedentară negativă a apei din pori devine nulă (Fig. presiunea suplimentară se anulează. Spre deosebire de cazul examinat anterior. Condiţii de stabilitate pentru două momente caracteristice din viaţa lucrării: 1. fie că acesta implică încărcarea sau descărcarea pământului argilos saturat susceptibil de aşi pierde stabilitatea. Stabilitatea la terminarea excavării. la timpul t1 − Verificarea se face ca şi cazul precedent. în cazul când perioada de construcţie este scurtă în comparaţie cu timpul necesar disipării presiunii suplimentare în apa din pori (timpul de consolidare).25 În concluzie.26). Apoi. după un timp t2. Stabilitatea taluzurilor În timp. fie în eforturi efective (ceea ce implică stabilirea presiunii în pori) cu parametrii ϕ ' şi c'. se constată că situaţia cea mai defavorabilă apare după un timp îndelungat t2. ϕu. dar pe pământuri parţial saturate: se poate face calculul fie în eforturi totale cu parametrii cu. obţinuţi din încercările UU.Geotehnică 242 .Capitolul 9. producând o umflare a argilei şi o reducere a rezistenţei la forfecare. Figura 9. presiunea suplimentară din pori se disipează. Stabilitatea după un timp îndelungat − Verificarea se face utilizând eforturile efective (prin cunoaşterea presiunii în pori corespunzătoare poziţiei finale a pânzei freatice) şi parametrii rezistenţei la forfecare ϕ ' şi c'. utilizând eforturi totale şi parametrul cu 2.

Geotehnică 243 . Verificarea stabilităţii la un timp intermediar: eforturi efective pe baza estimării presiunii în pori şi parametrii ϕ ' şi c'. Stabilitatea taluzurilor Figura 9.26 Verificarea stabilităţii după un timp îndelungat: se utilizează eforturile efective. Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu .Capitolul 9. după stabilirea presiunii în pori corespunzătoare nivelului final al apei subterane. cu parametrii ϕ ' şi c'.