„Atmosfera bacoviană" „Există, în adevăr, o atmosferă bacoviană: o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitată

într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţele chichiţe în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melancolia caterincilor şi cu bucuria panoramelor în care «prinţese oftează mecanic în racle de sticlă»; şi în această atmosferă de plumb, o stare sufletească identică: o abrutizare de alcool, o deplină dezorganizare sufletească prin obsesia morţii şi a neantului, un vag sentimentalism banal. în tonul caterincilor, şi macabru, în tonul păpuşilor de ceară ce se topesc, o descompunere a fiinţei organice la mişcări silnice şi halucinante, într-un cuvânt, o nimicire a vieţii nu numai în formele ei spirituale, ci şi animale". (E. Lovinescu - „Istoria literaturii contemporane", voi. 2, p. 404) Bacovia - poet simbolist „Dacă oricărui lirism îi repugnă să fie descris, acest procedeu ameninţând să distrugă un mecanism ce, înăuntrul cuvintelor, e cu atâta pudoare enigmatic, poeziei bacoviene îi convine şi mai puţin, chiar dacă esenţa sa e decorativă. E drept că acestui peisaj putred, acestor profiluri supte de culoare. într-o urbanitate de periferie, le corespund artificiile decorative ce umplu până la saturaţie minimul spaţiu al poemului. Dar e tot atât de drept că, descriind-o, îi răpeşti poeziei lui Bacovia inefabilul ce emană din zonele obscure, atmosfera bacoviană, atât de pregnantă în mizeria ei, şi - ca după o ardere pe veci pierdută - analiza criticului nu mai păstrează decât zgure grafice. Căci poezia bacoviană aparţine expresiilor celor mai specifice ale simbolismului. Şi tehnica sa se rezolvă exclusiv cu mijloacele pe care şcoala simbolistă i le-a oferit, acea sumă a sugestiilor care vin din muzică, din culoarea irizată în jocul luminii, din atmosfera confuză a inconştientului, toate consecinţele marii picturi impresioniste, cărora apoi temperamentul poetului le-a adăugat aura fanată a destinului său, sarcasmul şi mantia decrepită, funebrul aer damnat. Impresia care se desprinde din poezia lui Bacovia poate fi deopotrivă a unor simple combinări, născând efervescenţe ce predispun la melancolie, a unei vieţi în descompunere, ce îşi consumă ultima picătură de dezgust". (I. Negoiţescu - „Scriitori moderni", p. 132) Relaţia om-univers „în cea mai gravă, mai dramatică latură a sa, jocul poetic bacovian ar fi deci înscenarea unui spectacol suigeneris. astfel construit încât să sugereze acel mod de a fi jucat al omului alienat până şi de propria individualitate, într-un univers a cărui dinamică e asimilată mişcării unui mecanism. Lirica lui Bacovia ar fi, până la un punct, o poezie despre «jocul lumii» - şi, în acest sens, partea de libertate a celui jucat este ca şi nulă. Câteva dintre trăsăturile acestui spectacol le-am putut deja degaja. - şi ele ţin, cum am văzut, de apelul la specifice elemente de decor, insistent reluate, de o mişcare scenică ce comportă, la rândul ei, atribute relativ constante, de reducere a gesturilor subiectului liric la câteva, sugerând inerţia, automatismul, dezarticularea marionetei -toate convergând în realizarea acelei configuraţii, pentru noi fundamentală, a mecanicii opresive, alienante a universului. (...) «Monodrama mimică» - cum în mod fericit a fost numit spectacolul oferit de «personajul» lui Bacovia, apare astfel ca mod al schematizării şi esenţializării lumii poetului la nivelul reprezentării eului liric în spaţiul său «scenic» specific". (Ion Pop - „Recapitulări", p. 17-18) Lexicul bacovian .,(...) Majoritatea orientărilor, cheilor. temelor sale sunt scrise pe aceşti piloni: râsul şi plânsul, starea planului închinat, neîntrerupta agitaţie, obsesia morţii, frica dc viaţă, abulia, veşnicul du-te-vino. ponderea senzaţiilor sonore şi optice, caseta cu tremure, vibraţii, tresăriri, dârdâieli şi alarme. încărcatul deviz al buletinelor meteorologice, statismul. împietrirea, dar şi trepădarea sterilă, zăpăcitoare, absurdă, autismul dar şi turuiala în vid. aşteptarea şi neaşteptarea, sarcasmul, renunţu!. mizantropia, nebunia, in sfârşit artele şi îndeosebi muzica («Acorduri, arpegii, armonii..:/ Orice din mine au făcut»), recursul la cântec - supapă adeseori salvatoare şi încă una dintre formele de contrapunct ale acestei poezii adesea

oamenii se târăsc ca reptilele. flori de plumb. «cafeneaua goală». însăşi desfăşurarea anotimpurilor capătă aici sensul unei mişcări de închidere. 14) Lacustră „Bacovia a fost un astfel de disperat.„Sfârşitul continuu". (I.„Istoria literaturii române". a unor acţiuni mereu destructive («Şi plouă şi ninge. ca şi cum fiecare ar fi ecoul aproape irosit al celui deja spus. şi-o bâlbâie cu deznădejde". ameninţat şi ademenit dc . «Cetatea blestemată» . purtate de suprafeţe concentrice. Caraion . Poezia lui Bacovia nu are nici măcar răgazul să-şi contemple nevroza. de disparitate. p.„Recapitulări". Amorul are aripi de plumb: «Dormea întors amorul meu de plumb»".. p. agravând sentimentul prizonieratului fiinţei umane în imensul şi oprimantul angrenaj al evenimentelor cosmice (. (N. 268) „Realitatea cea mai frapantă rămâne desigur (. tremurând sub teroarea ei. unde unica mişcare e aceea a recilor. Precum se ştie. murdară». monotone şi arse definitiv în focarul care preschimbă muzica într-o stare chinestezică. discerne riscul de a-şi sacrifica propria artă ţi fructificarea estetică a propriei drame. Manolescu . 21) „(.". care «înspăimântă». inerţia morţii. p. p. căderea. şi cu ele şi cu sine. prin sugestia reluării ritmice. «potop e-napoi şi-nainte» etc). Aşezat ca pe o ambarcaţiune improvizată.) comportamentul personajului sui generis în care se ipostaziazâ subiectul liric situat în specifice raporturi cu lumea obiectelor. (I. suferinde.oraşul — se conturează ea însăşi ca o imensă incintă funerară («vastul cavou»). fie de îndepărtatul «han» solitar. . mecanice. foarte fragilă.şi am putea vedea în el o propoziţie chei pentru definirea relaţiei eu-univers. nu s-a decis. o gravitaţiei colosală trage totul în jos.. ci. a poetului. şi plouă». «Singur» în «cavou»: fiinţa solitară în spaţiul mort. Sunt puţine imaginile de zbor. teritoriul bacovian se va înscrie sub semnul limitei şi al închiderii. de dispariţie . frunzele cad... asocieri care epuizează şi chinuie imaginaţia. mişcarea se face numai de sus în jos. Plumb „E o adevărată obsesie a teluricului. multiplicare halucinantă de spaţii închise: «case de fier în case de zid/ şi porţile grele se-nchid». târâte de sunete. supravieţuind aproape nu~se ştie cum 76 de ani(ceea ce e uluitor). la suprafaţa unei ape negre. «muzeul pustiu» cu figuri de ceară gesticulând mecanic. de «liceul . Aproape un sfert din întregul celor 250 de poezii cercetate încep din primul vers cu caii-putere ai verbului.„Metamorfozele poeziei". ştie că are. «crâşma umedă. el a prelungit o existenţă precară. damnate. pentru ca în cele din urmă.de luptat şi cu ei.fie că va fi vorba de «odaia cu brâie negre zugrăvite». aripe de plumb. de insuportabil. ce da şi cerului culoarea ticăloşiei sale. astfel că a plutit între două nopţi. în arierplanul conştiinţei sale cineva bătea mereu la geam. le înăbuşă această muzică sub lespezi de plumb. coroane de plumb.. că tehnica se rebsoarbe. înecăcioasă. El îşi cunoaşte agenţii eroziunilor interne. «pivniţa adâncă» a ultimului refugiu în faţa ameninţărilor apocaliptice etc. bâjbâind întro beznă groasă. care va împrăştia oţel în toate celulele lirice.şi descoperă acest artificiu în virulenţele verbului. cadavrele se descompun») i se asociază «provincia pustie». De aici încolo. (Ion Pop . cu atât mai nefericit cu cât avea luciditatea stării lui irezolvabile.) Tristeţea bacoviană e atât de totală şi amprenta dezordinii existenţiale atât de profundă. de cele mai multe ori folosit la prezent şi de altminteri masiv în restul organizat al poeziei ce lasă impresia. Negoiţescu .deznădăjduite. «Stam singur în cavou şi era vânt» — sună un vers din poezia inaugurală a volumului Plumb ./ Şi ninge. Chiar marile spaime...cimitir cu lungi coridoare». 51) (II. nesfârşite.)". aventura şi noaptea. Un «cer de plumb» domneşte de-a pururi. in schimb. toposul morţii să se extindă la scară cosmică: «întreg pământul pare un mormânt».. întunecatelor «coroane de plumb». dacă nu va descoperi artificiul prin care să le apere de monotonie. să-l întrebe dacă n-ar fi mai bine să curme agonia. Oraşuluicavou («pe catafalc. amor de plumb. lăsând doar exclamaţia acestei vieţi sufleteşti în plin proces de dezorganizare: sicrie de plumb. de căldură-n oraş/ încet. sugerând apăsarea.

. ne-au atras atenţia asupra «complexului Ofeliei» la Bacovia./Sunt singur. el «aşteaptă» aici o catastrofă iminentă. au existat. sfârşitul. amândouă repugnându-i sau ameninţându-l. Şi într-o incomparabilă stare de singurătate. în care cosmosul întreg se lichefiază. ca intre tentaculele a doi polipi care nu-l mâncau dintr-o dată. pe cât precizam. insecurităţi. re-curge spre haos. în «Lacustră».. Exemplul maxim al «nenorocirii» dizolvate în această apă-neant îl reprezintă desigur Lacustră. frică. şi mă duce-un gând/Spre locuinţele lacustre». reintră în întunericul nebulos al primordialităţii şi inexprimabilului. această Nevroză şi nu numai ea.. ipoteze. însă mâncau din el pe rând şi mereu.amândouă. aude) şi aşteaptă dârdâind.)". 244-245) . Ca şi mai târziu. Pletele resfirate aici dc poet. Ce? Ca arabii lui Exupery din faţa cascadei.. parcă nici n-ar mai fi în viaţă (şi am arătat cum în diferite poeme ulterioare ba e consternat că încă n-a murit./Tot tresărind. bucată născută şi ea între 17 şi 25 de ani. ameninţare. Caraion . tot aşteptând. poetul aude plouând (nu vede. Ca dovadă. Parcă s-ar afla în centrul unei morţi amânate. Dar preludii la apariţia Lacustrei. p. (I. devine ireparabilitate.. ba doarme de când lumea în cimitirul violet) (. sfârşitul probabil: «De-atâtea nopţi aud plouând.„Sfârşitul continuu".

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful