MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

În literatura exista numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influentă semnificativă pentru literatură şi în general arta secolului 19. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori, dar în acest eseu, eu voi analiza doar „Faust” de Goethe. Lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de una dintre cele mai cunoscute, răspândite şi interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile modernităţii, chiar până în zilele noastre. Faust a încetat demult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic Faust de Goethe este una din operele cele, mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dinţii ale secolului următor, întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie & lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare.

iar în căutarea să. deoarece Goethe a transpus prin diavol răutatea. pactul faustian pare a fi calea cea mai uşoară. sufletul. dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi. frumosul clasic cu fantasticul şi cu grotescul medieval. dar amândoi au aceeaşi sete de cunoaştere. o figuraţie mai numeroasă. Pe parcursul operei pare că Mefistofel este mai uman decât Faust. Autorul german foloseşte o mulţime de alegorii şi motive. reuşind să-şi salveze sufletul. un drum iniţiatic. Faust reprezintă omenirea. Poemul lui Goethe înlănţuie şi târăşte pe cititorii lui. mai multă artă şi mai multă ştiinţă. alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o experienţă esenţială a vieţii. o limbă la fel de bogată. îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi. dorinţa de ceartă şi spiritul negativ al omului. e bine să pornim tocmai de la acest aspect formal: al naraţiunii faustice văzute ca mit. De asemenea. aşadar de la ce ar putea denota sau conota noţiunea de “mit”. aceeaşi curiozitate. până când realizam ca sufletul ne ajuta să supravieţuim în o lume rece. cei doi eroi având multe de învăţat de pe urma călătoriilor.Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie"se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist. cu scopul de a aduce în prim-plan semnificaţiile tuturor întâmplărilor. dorind să se facă utile cititorilor. Asemenea lui Ulise. el fiind toată lumea. este nevoit să treacă anumite probe. având toate calităţile dar şi defectele ei. Faust porneşte într-o călătorie plină de aventuri şi obstacole. căci în schimb diavolul primeşte ceea ce pentru noi nu semnifică mult. atâtea imagini şi atâtea idei. Dacă Faust a devenit un arhetip al condiţiei umane. îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-l relua şi de a-l gândi din nou. însă doar în operă lui Goethe şi a lui Lessing. ritmuri atât de variate. de tonuri. lirismul cu umorul. un fundament al demersului nostru. Sau cel puţin nu are importanţă. Pentru a ajunge la împlinire sau cunoaştere absolută. Faust şi-a dat seama de acest lucru. El are o dorinţa înnăscută de a afla cât mai mult despre lumea materială şi cea spirituală. iar interpretările şi nenumăratele abordări care l-au însoţit au tins spre o înţelegere de tip mitologic a problemei. nimeni fiind ca el. dar de obicei oamenii îşi dau seama de acest lucru când este prea târziu. care uneori coincid cu limitele umane. Înainte de a pătrunde efectiv în universal polisemantic al mitului faustic. Paginile de faţă. . Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. Puţine sunt operele literaturii care să fi introdus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive. se cuvine să stabilim un cadru general.

lui historia. dar şi faptul că sfera sa de cuprindere şi înţelegere se lasă greu de încadrat într-o simplă definiţie schematică. În fond. mai târziu. “mitul povesteşte o istorie sacră: el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial. Dacă i s-au retractat înţelesuri ori i s-au adăugat altele noi. cât şi existenţei omeneşti”. o garanţie de bunătate. Istoricul religiilor concluzionează: “Mitul nu este. filozofi. Eliade stabileşte mitului şi o funcţie precisă: aceea “de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative”. prin intermediul lui. el însuşi instituie un model cultural perpetuat până în zilele noastre la unele grupări etnice.). omul “construieşte imaginar explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial. Victor Kernbach vede în mit “o naraţiune tradiţională complexă. În Aspecte ale mitului. Opus atât lui logos cât şi. “mitul se referă întotdeauna la o creaţie”. În viziunea lui Eliade. mai mult. un etalon axiologic în toate domeniile în care omul a gândit şi acţionat. “iudeo-creştinismul consideră de domeniul <<minciunii>> şi al <<iluziei>> tot ce nu era justificat sau validat de unul din cele două Testamente”. Miturile revelează aşadar activitatea lor creatoare (a personajelor mitologice. “Mitul” este termenul proteic care a avut capacitatea organică de a se adapta mereu diferitelor cicluri evolutive ale culturii. lingvişti. Funcţia lui e de a revela modele şi de a oferi astfel o semnificaţie atât lumii. nici de moralitate. de substanţă metafizică a mythos-ului o dată cu vechii greci. el “e întotdeauna povestea unei <<faceri>>. născându-se în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman (. El remarcă golirea de semnificaţie.Se cunoaşte foarte bine natura prolifică a termenului. monolitică.. timpul fabulos al <<începuturilor>>”. istorici ai culturii sau ai religiilor au încercat să-i fixeze cadrele şi să-i delimiteze locul pe care l-a ocupat de-a lungul întregii istorii a umanităţii. aceasta nu a afectat prea mult structura sa viguroasă. Romulus Vulcănescu îşi reprezenta mitul ca pe “un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”. În plus. supranaturale) şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul supranatural) operelor lor”. pornind de la lucrarea lui. mitul este o paradigmă. Pe de altă parte. mythos a sfârşit prin a indica “tot ce nu poate exista cu adevărat”.. fie temporal în natura ambiantă sau în universul vizibil sau nevăzut”. el este o istorie “absolut adevărată (pentru că ea se referă la nişte realităţi) şi sacră (pentru că ea este opera fiinţelor supranaturale)”. sociologi. relevarea accepţiunilor ce vizează mitul. antropologi. La rândul său. Există aproximativ 500 de formulări asupra naturii şi problematicii mitului. iar James George Frazer considera mitul ca fiind interior evoluţiei spirituale omeneşti în trei mari etape: . în sine. Eliade oferă o bază suficient de solidă pentru a demara.

metafizice şi compacte. legate de creatorii lor. Acesta. Philippe Sellier face tocmai această distincţie între miturile etno-religioase şi cele literare. Claude Lévi-Strauss asemăna mitologia cu un cod cu ajutorul căruia “gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi”. Dimensiunile sale şi amprenta de neşters pe care a lăsat-o în cultura europeană. mitul nu este o simplă istorie povestită. Abordarea semiotică modernă. resuscitat.). Există totuşi o diferenţă semnificativă: mitul despre care noi vom vorbi nu deţine elementele evidenţiate mai sus.magie. natura lui nu e nici pe departe una sacră şi. celelalte sunt. descinzând de la izvoarele etimologice originare. aluzivă şi lipsită de centralitate a mitului. După Jung. semnificativă şi exemplară pentru întreaga specie umană. un mit de o mare anvergură. cu toate acestea.. în timp. Teogonice ori cosmogonice. re-creat. nu doar literară. o realitate vie. se datorează nu omului primitiv şi nici manifestărilor primordiale. ci şi profund umană. percepute ca fiind adevărate. ştiinţă. . asemenea corpului uman. impactul marcant asupra conştiinţei umane. dă o definiţie fragmentară. Istoria lui e mai mult verosimilă decât veridică. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Faust: potenţat. ci o realitate trăită (. Exploatând din plin metoda psihanalitică. Simbolice. originară. limbaj. textelor literare care l-au introdus în circuitul mitologic şi care i-au sporit din plin valoarea şi semnificaţiile latente. Multe perspective şi numeroşi afluenţi vin să-şi aducă aportul la decelarea sensurilor profunde ale mitului. reprezentări supranaturale şi reificări ale fantasticului.. despre care se crede că s-a petrecut în timpuri străvechi şi că influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor”. de natură. se presupunea a avea mai mult sau mai puţin aceeaşi structură pentru toţi oamenii. mitul semiotic modern se identifică mai bine cu termeni precum: vorbire. Faust însumează valoare arhetipală. cosmos. generică şi vădit umanistă. acest fapt ar explica asemănările excepţionale între mituri şi motive mitice din cele mai variate culturi. ele pierd funcţia fondatoare şi veridică. El face parte dintr-o altă categorie. prin vocea lui Roland Barthes. În ciuda patinei literare evidente. Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconştientului colectiv al umanităţii. ci literaturii. religie. discurs. sunt anonime şi colective. miturile nu şi-au pierdut. mai mult sau mai puţin. Dacă primele au un caracter fondator. totemuri. el rămâne totuşi un mit. mitul faustic nu-şi va pierde nici un moment statutul de model exemplar pentru toate generaţiile care vor mai sta sub semnul implicaţiilor sale profunde. mesaj. Bronislaw Malinowski considera că “într-o comunitate arhaică. adică în forma să vie. Aşadar. În majoritatea dintre ele se vorbeşte de omul arhaic şi de concepţiile lui sacralizate. filonul faustic a penetrat veacurile prin chiar dimensiunea să reprezentativă.

spre găsirea. Operă reprezentativă a iluminismului german. Diavolul fiind o parte din acest univers. Mefistofel nu se poate atinge de sufletul luiFaust. Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfăşura conflictul sufletesc. Tragedia faustică se prefigurează aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. Opera este în acelaşi timp şi tragică dar şi comică. Pariul cu Mefistofel nu este pierdut deoarece până la urmă Faust nu a fost satisfăcut nici emoţional. care sunt elemente esenţiale în viaţa lui Faust dar în acelaşi timp au o urmă de comic în acel univers. creaturile din noaptea valpurgica. nici intelectual. s-a străduit mereu să fie mai bun. ci mai ales un poem al deveniri cosmice. deoarece acolo nu a existat iubire adevărată. a mijloacelor sau a telurilor mântuirii. Faust aduce pe scena literară o nouă dramă a cunoaşterii. străduindu-se fără oprire de a ajunge mai sus. Deasemenea căsătoria din partea a doua cu Elena nu l-a putut elibera pe Faust în pact. exemplu fiind fiul lor. în tonul epocii.Tema principală în Faust o reprezintă viaţa omului şi dorinţa sa de cunoaştere respectiv de putere. distilate pe parcursul a peste şaizeci de ani de viaţă. întocmai ca un raţionalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieţii. dar asta este datoria să şi spre deosebire de alte opere în care mitul apare. Elementele comicului sunt îndeosebi cele ale fantasticului: Mefistofel. În viziunea lui Goethe la baza concepţiei . se observa viziunea lui Goethe faţă de Dumnezeu. în ultimă instantă. de universalitate. a omului. spre divinitate. Eforion. În operă întâlnim motivul mântuirii prin străduinţa. care este tolerant. În drumul său spre rai. nici spiritual. în care totul este perfect. dând formă şi instituind prin forţa-i creatoare. Este sugerată perpetua alternantă a luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care. Faust evoluând pe parcursul operei. şi setea de viaţă. care nu s-a oprit niciodată din lucrul său. Goethe se afirmă. prin rotirea să înaintea soarelui. carnavalul de la curtea regelui. dar tot ce este născut din aceasta este şi pe un timp scurt. conferindu-i valenţele unui eveniment cosmic. un element esenţial. a aspiraţiei umane orientate spre universalitate. cauzează aceste schimbări. a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate şi scop perindării omului pe acest pământ. îngerii îl primesc deoarece un om ce se străduie fără oprire este demn de a fi primit în ceruri. omul fiind trimis pe drumul cel bun. La originea lui „Faust” ca elemente structurante ale concepţiei artistice. ca voinţă de a se afirma în individualitatea să în raport cu haosul lumii. Homunculus sau Wagner. sunt titanismul. Faust nu rămâne peste veacuri doar creaţia capitală a unei vieţi artistice. La fel ca personajul său. neputând fi deviat. Astfel sufletul faustic poate fi definit ca fiind în o continuă căutare. ci doar o nuntă a imaginaţiei. Acesta reprezintă calitatea cea mai de preţ a eroului. Deşi opera nu are mesaje creştine. Răul este mereu înfrânt.

. pe măsura conturării substanţei poemului numit tragedie. Speranţa şi dorinţa care-şi caută împlinirea în fiinţa iubită sunt prea nelimitate ca să fie satisfăcute de aceasta. şi impulsul de a-şi pune imediat în acţiune simţămintele şi instinctele. Vina tragică apare însă ca urmare a conflictului dintre dragoste şi titanism. prea vaste. Acest conflict sintetizează esenţa năzuinţei faustiene şi. depăşită prin suferinţă de Faust. ca să-şi afle odihna în ea. nereuşind să capteze în formulele sale marile taine ale fiinţării. ştiinţa este părăsită ca orgoliu van al umanităţii. Ştiinţa este părăsită.sale artistice ar sta conflictul între impulsul său către adoraţie. spre veneraţie în genere. într-o formă de exprimare pe cât posibil păgân senzorială. de a-şi transforma impulsurile în expresie senzorială. dintre lume şi făptură. când Faust. Conflictul faustic se construieşte pornind de la insatisfacţie şi vină. în mişcarea lui spre universul nelimitat. suportă o concretizare din ce în ce mai mare. dintre veşnicie şi clipă. iar mai apoi ca fiind atât de departe de fapta adevărată. Războiul dintre setea de universalitate şi dorinţa de individualitate poate lua forma conflictului între voinţa de a trăi clipa ireversibilă şi aceea de a fi propulsat în veşnicie. întâlneşte frumosul limitat sub chipul unei fiinţe omeneşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful