CAPITOLUL 5 “CUVANTUL SCRIS”(LITERATURA CA MIJLOC DE COMUNICARE) 5.

1 LITERATURA UNIVERSALĂ
Definită ca termen abia la începutul secolului al XIX-lea – Goethe a pronunţat pentru întîia oară termenul de Weltliteratur în 1827 (consemnat în Convorbirile cu Eckermann), care avea să constituie nucleul viitorului concept – literatura universală apăruse în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, urmare a expansiunii economice, ca o nevoie ca literatura să însemne mai mult decât valorile fiecărui popor în parte. Traducerile au însemnat însă, debutul carierei universale a marilor opere naţionale iar romanticii germani au fost cei care au instaurat cu adevărat climatul propice studiului literaturilor lumii. Valori indiscutabile ale literaturii universale – filoane inepuizabile de învăţătură şi de inspiraţie – enumerate pe scurt, au fost şi rămân: • LITERATURA ORIENTALA

Epopeea lui Ghilgameş – una din cele mai vechi opere literare ale omenirii, creaţie a literaturii sumero-babiloniene – datează din mileniul al III-lea î.e.n., textul definitiv fiind fixat în scriere cuneiformă in secolele al XVI-lea – al XII-lea î.e.n. în Mesopotamia, pe 12 tăbliţe de argilă. Inspirată de două teme fundamentale ale omenirii dintotdeauna, prietenia şi căutarea nemuririi, epopeea povesteşte faptele despoticului rege din Uruk, Ghilgameş.

Figura 5.1 Ziguratul din Ur

1

Figura 5.2

Mă ascultaţi, voi, căpetenii din Uruk, Deplîng azi pe Enkidu, prietenul meu scump, Amarnic mă jelesc precum o bocitoare, Îl plîng pe frăţiorul meu! ..................................................................... Ci degetul ce te binecuvîntă Ridică-se în semn de doliu ... Enkidu, frăţiorul meu, Erai securea ce-mi stăteai de-a dreapta, Mi-erai tăria mîinii şi sabia din teacă, Ca pavăza-mi stăteai în faţă, Veşmîntul meu de slavă, podoaba mea cea scumpă! ....................................................................... Amarnic Ghilgameş mi-l plînse pe Enkidu; El străbătu pustiul precum un vînător, Pe cîmp, în lung şi-n lat, strigă cu jale-n glas: „Cum pot să-mi aflu tihna, cum pot cunoaşte pacea? În inima-mi domneşte deznădejdea! Ce-i frăţiorul meu acum, voi fi şi eu cînd voi muri!” Epopeea lui Ghilgameş

2

Capodoperă a literaturii ebraice, Biblia este formată din două parţi: Vechiul Testament, datând dinaintea erei noastre şi care conţine cărţile: Geneza, Exodul, Judith, Esthera, Cartea lui Iov, Psalmii, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul etc. şi Noul Testament, scris între anii 45 – 100 e.n. conţinând: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele şi Apocalipsul. Vechiul Testament este scris în cea mai mare parte în limba ebraică iar Noul Testament, deşi operă a scriitorilor evrei, este scris în limba greacă veche.

Figura 5.3 Biblia editie Erasmus, Cele zece porunci, Manuscrisele de la Marea Moarta

Cântarea Cântărilor – poem cu valoare simbolică, de un profund lirism scris în limba ebraică şi atribuit regelui Solomon – este valoros atât din punct de vedere literar şi uman – celebrează sentimentul iubirii – cât şi din punct de vedere istoric şi documentar – evocă tradiţii şi obiceiuri.

3

Figura 5.4 Cantarea Cantarilor, Harta lumii cunoscute de evrei in perioada Manuscriselor de la Marea Moarta

Eu sînt un trandafirdin Saron, un crin din văi. Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete. Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. El m-a dus in casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine. Întăriţi-mă cu turte de struguri, îvioraţi-mă cu mere, căci sînt bolnavă de dragoste. Cîntarea Cîntărilor Rig – Veda – Veda imnurilor de laudă adresate zeilor – este cea mai veche operă din literatura indiană (în limba sanscrită) fiind compusă între anii 2000 şi 1500 î.e.n. din 1028 de imnuri. Rig – Veda constituie prima din cele patru culegeri care compun Vedele (Cunoaşterea), celelalte fiind: Atharva – Veda (Veda descântecelor şi formulelor magice), Sama – Veda (Veda cântecelor de ritual) şi Yajur – Veda (Veda formulelor de sacrificiu).

4

Figura 5.5

Atuncea nefiinţa, fiinţă nu erau A cerului mare, boltitul cort din ceriu Ce–acoperea, atuncea?... Şi-n ce se ascudeau Acele-acoperite ... Au în noianul apei Au în genune ... Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină Nu era despărţită Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi Ne mai numitul Unul ... Şi-afară de aceste Nimic n-a fost pe-atuncea Ş-atît de întuneric era, ca un okëan Neluminat, şi totul era adînc ascuns În început. Şi unul, învăluit în coaja-I Uscată, prinde viaţă din tainica căldură Ce sigur el o are. Rig – Veda, Imnul Creaţiunii O mie si una de nopţi – sinteză a culturii arabe din perioada sa de maximă înflorire – s-a cristalizat prin secolul al X-lea e.n. la Bagdad, capitala „califilor” dar are la bază modele persane şi mai vechi izvoare indiene, utilizând motive folclorice de largă circulaţie nu numai în spaţiul oriental ci şi în cel european. Este o creaţie specifică pentru genul de povestire în „ramă”: o poveste-cadru reprezintă pretextul istorisirii tuturor celorlalte poveşti; pentru a ţine

5

trează atenţia ascultătorului este folosită tehnica numită „a tiroirs” care constă în integrarea povestilor una în alta.

Figura 5.6

... După care mai rosti o dată numele lui Alah şi îşi aruncă năvodul în mare, şi aşteptă pînă ce năvodul se aşternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să tragă afară năvodul, care se agăţa şi mai straşnic de stîncile de la fund. Atunci pescarul strigă: „Nu este tărie şi putere decît întru Alah!”Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului şi începu să-l descîlcească, pînă ce ăl desprinse şi îl scoase la mal. Îl desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin şi nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb în care era apăsată urma pecetei stăpînului nostru Soleiman ben Daud.[...] ....................................................................................................................................................... ─ Află că eu sunt un ginn răzvrătit! [...]” Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!” [...] Atunci pescarul îşi zise în sine-şi: „Eu nu sînt decît un om, iar el este un ginn: da Allah mi-a dăruit o minte bine chibzuită; încât am să ticluiesc o teşmecherie spre a-l pierde, un tertip de isteciune de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă şi el, la rîndu-i va putea să încherbe ceva din nemernicia şi din viclenia lui.” ....................................................................................................................................................... Ci tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngaduite. O mie şi una de nopţi, Povestea cu pescarul şi cu efritul

6

LITERATURA GRECIEI ANTICE

Homer a fost, după părerea cercetătorilor moderni, un rapsod din Ionia care a trăit în a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.e.n. şi care a preluat în epopeile sale Iliada şi Odiseea tradiţtii, fragmente şi motive din vechi cântece populare şi mituri.

Figura 5.6 Elena din Troia si Poarta principata de intrare in Micene

Iliada – epopeea care povesteşte războiul dus de aheii conduşi de Agamemnon şi Menelau pentru cucerirea cetăţii Troia sau Ilion pentru a pedepsi răpirea Elenei, soţia lui Menelau, de către Paris, fiul regelui Priam – nu relatează evenimentele în ordine cronologică (nu este o lucrare istorică) ci se concentrează asupra câtorva episoade din ultimul an (din cei zece, cât a durat războiul).

Figura 5.7 Masca lui Priam si Vas ritual din cetatea Micene

Cîntul XVIII

7

La început făureşte pămîntul şi cerul şi marea, Soarele-n veci călător şi luna rotată şi plină, Stelele toate, ale cerului zodii şi mîndra-i cunună, Cloşca cu puii, Hiadele şi Orionul Cel luminos, ba şi Ursul, ce-i zice şi Carul cel Mare, Care, ochind Orionul, pe loc în văzduh se roteşte, Singurul care nu scapătă în apele lui Ocheanos. Face şi două frumoase cetăţi locuite de oameni, Unde se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe, Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri Şi sînt pornite-n oraş. Şi cîntec de nuntă răsună Tare, la horă se prind jucăuşii şi-acolo-ntre dînşii Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite Stau în picioare la porţi şi alaiul privesc cu mirare. Homer, Iliada • LITERATURA ROMEI ANTICE

Publius Ovidiu Naso – poet originar din Sulmona – este înmormântat în oraşul Tomis (Constanţa de azi), unde a fost exilat de împăratul Octavian Augustus. A scris poezie lirică, erotică şi de observaţie a moravurilor Romei din timpul lui Augustus: Amores, Heroides (poeme erotice, scrisori atribuite eroinelor din mitologie) şi Ars amandi (Arta iubirii). În timpul exilului a scris Tristele şi Ponticele, scrisori adresate soţiei, prietenilor lui Augustus sau „cititorilor binevoitori”.

8

Figura 5.8 Interpretari renascentiste ale Metamorfozelor

Metamofozele – amplu poem epic – reprezintă o „istorie” mitologică a genezei lumii, a metamorfozei fiinţelor şi lucrurilor. Prima metamorfoză cuprinde explicaţia genezei, fiind putenic influenţată de lucrările lui Hesiod, Lucretius şi ale filozofilor materialişti greci.

Cartea I Invocaţie; Universul înainte de creţia lumii. [...] Înainte de mare, de pămînt şi de cerul care acoperă toate, în întreg univers era o singură înfăţişare a naturii, pe care oamenii o numeau haos, o masă fără formă şi fără închegare. Nu era altceva, decît o îngrămădire primitivă, o adunătură fără rînduială de semiţte ale lucrurilor, ce nu aveau bună legătură între ele. Pînă atunci nici un Titan nu dădea lumină lumii, nici Phoebe răsărind, în creştere, nu-şi umplea golul coarnelor. Pămîntul nu atîrna cumpănit prin greutatea sa în aerul înconjurător. Nici Amphitrite nu-şi întisese braţele de-a lungul ţărmurilor pămîntului şi unde era uscatul acolo erau şi apa şi aerul. Astfel, pămîntul n-avea stabilitate, în apă nu se putea înota, aerul era fără lumină. Nimic nu avea o formă anumită şi unele se împotriveau altora; într-un singur corp frigul lupta cu căldura, umezeala cu uscăciunea, elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele uşoare. Ovidiu, Metamorfozele • LITERATURA EVULUI MEDIU

Poemele epice ale Evului Mediu timpuriu provin din „prelucrarea” numeroaselor legende care au circulat pe seama unor eroi ai acelor timpuri atât de zbuciumate. Cântecul Nibelungilor, pentru spaţiul locuit în prezent de germani şi austrieci dar şi Scandinavia, Islanda şi Groenlanda, Cântecul lui Roland, poem al evului mediu francez sau Cântecul Cidului, pentru cel spaniol sunt doar câteva exemple care oglindesc fapte de vitejie dar şi viaţa oamenilor din acea perioadă.

9

Cântecul Cidului (Cantar de Mio Cid) – compus în jurul anului 1140 – evocă faptele eroului spaniol intrat în legendă Rodrigo sau Ruy Diaz de Bivar, numit Cid Campeador (din cuvântul arab „sayyid” sau „sidi”, care înseamna conducător).

Figura 5.9 Alhambra Cordoba

Cînd terminară ruga, sfîrşită fu şi slujba, Sfîtul lăcaş lăsară; cu gîndul de-a porni Se îndreaptă Mio Cid să-şi bunul rămas De la Himena care, vînd să-i sărute mîna, Plîngea în disperare nemaiştiind ce face. Mio Cid privi din nou acum înspre copile: „Vă las lui Dumnezeu, Cerescu vostru tată, Plecăm şi nu se ştie de ne-om mai întîlni!” Plîngea amar, cum poate nicicînd n-o mai făcuse, Nu se puteau desparte, ca unghia de carne, Mio Cid cu ai săi vasali plecarea hotărîră, Toţi stau în aşteptare privind la cel din urmă. Cântecul Cidului, Versurile 366 - 377

Dante Alighieri – cel mai mare poet al Italiei şi una din cele mai mari personalităţi ale literaturii universale – s-a născut la Florenţa dar şi-a petrecut cea mai mare
10

parte a vieţii departe de aceasta, deşi o iubise cu patimă, pribegind „prin mai toate ţinuturile cu grai italienesc” şi a murit la Ravenna. Iubirea sa celebră pentru Beatrice Portinari, imortalizată în Vita Nuova, tratate filozofice, literare şi politice, scrisori dar mai ales Divina Comedie l-au făcut nemuritor.

Figura 5.10 Beatrice Portinari

Divina Comedie (Divina Commedia) prezintă călătoria lui Dante prin Infern (locul în care, potrivit credinţei creştine, sunt pedepsiţi păcătoşii după moarte), Purgatoriu (unde, conform dogmei catolice, se purifică sufletele ce vor intra în Paradis) şi Paradis.

Infernul Cîntul XXXII În cercul al nouălea, al trădătorilor, Dante îl întîlneşte pe contele Ugolino Pornisem cale cînd în puţ văzui doi strînşi atare, ´ncît un cap rozîndu-l pe celălalt, părea că-i cuşma lui. Şi cum îmbucă din dărab flămîndul , la fel cu dinţii-l înşfăca năprasnic, în dreptul cefii, pîn´la os muşcîndu-l, de nici Tideu nu se vădi mai vajnic cînd se-nfrupta din ţeasta retezată, de cum acesta-nfuleca din praznic. „O, tu ce ura ţi-o reverşi spurcată ca fiara, am zis, în codru hămesită să-mi spui de ce; şi eu mă prind drept plată, de-o fi să-ţi aflu jalea-ndreptăţită şi ura ta cu vina pe-o măsură, să-ţi dau pe lume plata cuvenită, de nu va fi să-mi sece limba-n gură. ”

11

Dante Alighieri, Divina Comedie • RENAŞTEREA

Mişcare deosebit de complexă, Renaşterea a apărut în condiţiile istorice specifice continentului european: înflorirea oraşelor, dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, marile descoperiri geografice, inventarea tiparului, Reforma, s-a desfăşurat cu strălucire pe o durată de peste două secole şi a avut următoarele trăsături definitorii: umanismul (libertatea, demnitatea şi perfectibilitatea fiinţei umane, încrederea în raţiune, omul universal – multilateral, armonia dintre om şi natură, admiraţia faţă de antichitate), natura ca model al artei şi anticlericalismul. Pornind din centrul pe care l-a constituit Italia şi extinzându-se treptat în celelalte ţări europene, Renaşterea a însemnat totodată şi despărţirea de o perioadă anterioară de cultură, de un sistem filozofic cosiderat insuficient şi depăşit, acela al scolasticii.

Giovanni Boccaccio – cel mai mare prozator al Renaşterii italiene – a fost un umanist, cunoscător al antichităţii, autor de opere în limba latină şi primul comentator al operei lui Dante.

Figura 5.11 Alessandro Botticelli. Povestirea “Nastagio degli Onesti”. The Encounter with the Damned in the Pine Forest. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado, Madrid The Infernal Hunt. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado, Madrid The Banquet in the Pine Forest. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado, Madrid

12

The Wedding Banquet. 1482-1483. Tempera on panel. Private collection, Florence

Decameronul (Il Decamerone) – provine din termenul grecesc „decamerone” care înseamnă „zece zile” – şi conţine cele o sută de povestiri spuse în acest interval de timp de către zece tineri (şapte femei şi trei bărbaţi) refugiaţi într-o vilă din apropierea Florenţei de frica ciumei care a decimat acest oraş în anul 1348.

Ziua întîia Povestea a şasea Un om de treabă mi-ţi atinge cu o vorbă de duh scîrnava făţărnicie popească [...] Trăia dar, dragele mele, în oraşul nostru – şi nu-i prea mult de-atunci – un călugăr din tagma sfîntului Francisc, iscoditor de strîmbe erezii şi care, deşi se străduia din răsputeri să pară sfînt şi iubitor cucernic al legilor creştine, ca toţi ceilalţi de altfel, nu se lăsa mai prejos nici în iscodirea pungilor, şi nici în iscodirea celor ce dovedeau ştirbire de credinţă. Şi dintratîta zel, ajunse să dea o dată peste un om de treabă, mult mai avut la pungă decît la minte bietul, car, nu că i-ar fi lipsit credinţa, ci doar aşa prosteşte, fiind încăzit de vin şi chef, se apucă să spună în gura mare ca are un vin, de si Cristos ar bea din el cu poftă. Dar, prin iscoadele sale, auzind călugărul una ca asta, şi aflînd pe deasupra c-avea şi moşioare întinse, şi bănuţi grei în pungă, se năpusti „cum gladiis et fustibus” să-l vîre într-un proces cu vîlvă mare, socotind, vezi bine, nu să-l aducă pe calea cea dreaptă, ci să-şi umple de galbeni cuvioasele sale mîini, cum a şi făcut. [...] Giovani Boccaccio, Decameronul François Rabelais a fost în tinereţe călugăr dar a renunţat la aceasta pentru studiul medicinei pe care a practicat-o până la sfârşitul vieţii. Călătoriile efectuate în Italia, în calitate de medic al ambasadorului francez, l-au familiarizat cu viaţa culturală din această ţară, opera sa rămânând însă impregnată de spiritul francez. Opera sa, Gargantua şi Pantagruel, inspirată din cărţi populare anonime, povesteşte întâmplările comice şi fantastice ale eroilor, doi uraşi cumsecade, tată şi fiu.

Cap. VIII – Scrisoarea pe care a primit-o Pantagruel la Paris de la tatăl său Gargantua [...] Am trăit acei ani tulburi, cînd simţeam din greu nenorocirea pe care o aduseseră asupra noastră goţii, nimicind duhul cel adevărat al limbii noastre. Dar acum, din mila cerului, risipitu-s-au negurile, scrisului i s–a dat cinstirea cuvenită, iar stările într-atîta s-au

13

schimbat, încît eu, care în anii bărbăţiei eram socotit, pe drept cuvînt, cel mai mare învăţat al veacului, astăzi anevoie aş fi primit în rîndul pruncilor din cel dintîi an de şcoală. ....................................................................................................................................................... Acum s-a făcut rînduială întru toate, ca şi în privinţa limbilor: greaca, fără de care nici un om cu obraz nu se poate socoti învăţat, apoi caldeiana, ebraica şi latina. Cuvintele frumoase şi potrivite, pe care le folosim astăzi, s-au desăvîrşit în anii vieţii mele, cu har de la Dumnezeu, după cum bătaia tunurilor o născocire a diavolului este. Lumea e plină de cărturari şi de dascăli învăţaţi, te întîmpină pretutindeni dughenile cu cărţi de tot felul, încît sînt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon, Cicero sau Papinian învăţătura nu era mai la îndemînă oamenilor decît astăzi. [...] François Rabelais, Gargantua şi Pantagruel

William Shakespeare – cel mai mare autor dramatic al tuturor timpurilor – s-a născut la Stratford-on-Avon şi s-a afirmat destul de repede în mediile teatrale londoneze, ca actor, dramaturg şi coproprietar al teatrelor Blackfriars şi Globe. Piesele sale, în număr de 37, sunt: drame istorice inspirate din cronicile Angliei (Richard al II-lea, Henric IV-lea, Henric al V-lea, Richard al III-lea) sau de antichitatea romană (Titus Andronicus, Iulius Caesar, Antoniu şi Cleopatra, Coriolan), tragedii (Romeo şi Julieta, Hamlet, Othello, Regele Lear, Macbeth), comedii (Comedia erorilor, Îmblânzirea scorpiei), unele dintre ele feerice (Visul unei nopţi de vară, Cum vă place, A douăsprezecea noapte), altele amare (Neguţătorul din Veneţia, Troilus şi Cresida, Timon din Atena) şi ca ultime creaţii, Poveste de iarnă şi Furtuna. Alături de piese stau cele 154 de sonete si câteva poeme .

Figura 5.12 Eugène Delacroix. Hamlet si Horatio in cimitir,1839.ulei pe panza. Muzeul Luvru
14

Eugène Delacroix. Moartea Ofeliei. 1843. Littografie Muzeul Luvru, Paris

Figura 5.13 Regina Elisabeta

Sonetele shakespear-iene reprezintă o culme a poeziei engleze şi universale prin adânca vibraţie emoţională a sentimentelor care le animă (dragoste, prietenie, iertare, revoltă împotriva unei lumi nedrepte, conştiinţa propriului geniu) şi prin perfecţiune versurilor.

LV Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele Nu vor trăi cît mîndrele-mi poeme, Iar tu vei străluci mai viu în ele Decît într-un granit mîncat de vreme, Războaiele vor zvîrli statui deoparte, Statui şi ziduri dezrădăcinînd, Dar nici pîrjol, nici sabia lui Marte N-or şterge-n inimi chipul tău nicicînd. Tu, biruind şi Moarte şi Uitare, Vei dăinui, iar slava ta curată Vor mai privi-o vremuri viitoare. Şi-atunci cînd lumii ceasul o să-i bată, Iar pînă-n ziua trîmbiţei cereşti În versul meu şi-n ochi duioşi trăieşti. Wiliam Shakespeare, Sonete

15

Miguel de Cervantes – cel mai mare scriitor spaniol – s-a născut într-o familie de origine nobilă dar săracă, fapt ce i-a influenţat întreaga viaţă şi operă. Creaţia sa literară cuprinde tragedii (Numancia), comedii, romanul pastoral Galateea, volumul Nuvele exemplare, dar mai ales Don Quijote.

Figura 5.14 Interpretari ale temei Don Quijote

Roman capodoperă a literaturii universale, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha), povesteşte întâmplările eroului, hidalgo Alonso Quijano, care influenţat de lectura romanelor cavalereşti, ia numele de Don Quijote şi porneşte în căutarea Dulcineii de Toboso, personificarea idealului său feminin.

Capitolul LXXIV Despre felul cum a căzut Don Quijote la pat, despre testamentul pe care l-a făcut şi despre moartea lui Deoarece lucrurile omeneşti nu dăinuie veşnic, ci coboară necurmat de la obîrşii pînă ce ajung la capătul lor cel din urmă – şi asta se întîmplă îndeosebi cu vieţile oamenilor – şi deoarece viaţa lui Don Quijote n-avea nici un înscris din partea cerului ca să-şi oprească

16

curgerea, îi sosi şi lui sorocul şi veleatul tocmai cînd nici cu gîndul nu gîndea, pentru că, fie din aleanul pe care i-l pricinuia faptul de-a se vedea biruit, fie din lucrarea cerului, căruia aşa îi era voia, prinse nişte friguri ce-l ţinură şase zile la pat, în care timp veniră de mai multe ori să-l vadă prietenii: preotul, bacalaureatul şi bărbierul; iar Sancho Panza, bunul lui scutier, nici că i se mai urni de la căpătîi. Toţi aceştia, crezînd că-l ţinea în acea stare numai amărăciunea de-a se vedea biruit şi de-a nu-şi vedea împlinit gîndul îndreptat către slobozirea şi dezlegarea Dulcineii, încercau în fel şi chip să-l înveselească, spunîndu-i bacalaureatul să prindă curaj şi să se scoale pentru a-şi începe îndeletnicirea păstorească, că el îi şi turnase o eglogă, care le lasă de căruţă pe toate cîte le alcătuise Sanazaro, şi că şi cumpărase cu banii lui doi cîini straşnici ca să le păzească turma, un anume Barcino, iar celălalt Butrón, pe care i-l vînduse un neguţător de oi din Quintanar. Dar cu toate astea, pe Don Quijote nu-l slăbea aleanul. Miguel de Cervantes, Don Quijote • CLASICISMUL

Apărut în Franţa şi dezvoltat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, clasicismul este curentul literar-artistic caracterizat de respectul pentru antichitate şi ale cărui principii generale estetice au fost: raţionalismul, aşezarea în centrul creaţiei a fiinţei umane, tendinţa spre ordine şi rigoare, afirmarea sensului moral şi estetic al artei, sobrietatea (neamestecul genurilor), conformarea cu regulile clasice.

Pierre Corneille – dramaturg francez – a fost creatorul tragediei clasice franceze (Cidul, Horaţiu, Oedip etc.), dar a scris şi discursuri în care şi-a expus principiile estetice dramatice: tragedia cere pentru subiectul ei o acţiune „măreaţă, extraordinară, serioasă” şi izvorul ei trebuie căutat în istorie sau legendă. Cidul (Le Cid) este capodopera lui Corneille şi se inspiră din legenda Cidului.

Actul III Scena IV

17

Chimène: Rodrigue, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmăşia Nu pot blama pe-acela ce-şi face datoria, Şi-n chinurile mele ce-asupră-ţi se răsfrîng Eu nu te-acuz pe tine; pe mine mă deplîng; Ştiu ce se cheamă cinste şi cum înflăcărează Asemenea insultă o inimă vitează. ...................................................................... Rodrigue: Nu pregeta atuncea să faci ce eşti datoare Spre-a împlini o jertfă atît de-nălţătoare! Mîndria ta îmi cere viaţa – vin΄şi-o ia! Osînda-mi va fi dulce şi dulce moartea mea! Corneille, Cidul

Moliere (Jean-Baptiste Poquelin) – dramaturg francez – şi-a dedicat întreaga viaţă teatrului, fiind în acelaşi timp autor, actor, regizor şi conducător de companii teatrale. A abordat forme diferite ale comediei: farsa (Zăpăcitul, Sganarelle sau încoronatul inchipuit, Doctor fără voie, Vicleniile lui Scapin), comedia muzicală, tragicomedia, epuizând gama bogată a comicului. Opera sa cuprinde 30 de piese, de la Preţioasele ridicole până la Bolnavul închipuit, ultima sa piesă. Natura umană, cu toate formele sale de manifestare, este tema principală a comediilor lui Moliere care aduc în prim plan o varietate tipologică deosebit de bogată: nobili, burghezi, ţărani, medici, pseudosavanţi etc. Avarul (L΄avare) – pornind de la Aulularia lui Plautus a cărei idee centrală este a unui zgârcit care îşi ascunde comoara, obsedat de pierderea ei – prin personajul său principal, Harpagon, realizează tipul avarului de pretutindeni şi de totdeauna, surprinzând şi aspecte esenţiale ale veacului în care Moliere a trăit.

Dacă ţineţi cu orice preţ, poftim – începe jupîn Jacques. Mai întîi toţi îşi bat joc de dumneavoastră cum le vine la gură ...Unii spun că tipăriţi pe socoteala dumneavoastră calendare unde zilele de post sînt trecute în număr îndoit şi că vă siliţi oamenii să le ţină, că băgaţi în buzunar ce v-ar costa mîncarea de dulce. Alţii, că de cum se apropie sărbătorile,
18

sau cînd vor să plece de la dumneavoastră, le căutaţi din senin nod în papură servitorilor – ba că sînt leneşi, ba că răspund obraznic – ca să nu le plătiţi simbria. Altul povesteşte că aţi dat în judecată pisica vecinului, fiindcă v-a mîncat ce-a mai rămas dintr-o friptură de berbec. Altul, că aţi fost prins într-o noapte furînd cu mîna dumneavoastră ovăzul cailor, aşa că vizitiul – cel dinaintea mea – v-a croit straşnic cu reteveiul, iar dumneavoastră nici n-ati crîcnit. [...] Sînteţi rîsul şi batjocura tuturor, nu vă spun decît zgîrcitul care-şi mănîncă de sub unghie, scîrbosul şi cămătarul. Moliere, Avarul

ILUMINISMUL

Dezvoltarea burgheziei şi a ştiinţei, apariţia materialismului mecanicist precum şi crearea premiselor şi izbucnirea Revoluţiei Franceze (1789) sunt pe scurt condiţiile istorice, socialpolitice şi culturale care au determinat apariţia iluminismului – curent ideologic şi cultural, cu un caracter laic, antireligios şi anticlerical – caracterizat prin: promovarea raţionalismului, combaterea fanatismului şi dogmelor, concepţia „contractului social” şi a „monarhului luminat”, ideea emancipării poporului prin cultură şi raspândirea culturii în popor, o literatură preocupată de probleme sociale şi morale.

Voltaire (François-Marie Arouet) – gânditor şi creator francez deosebit de fecund, spirit strălucit al vremii sale – s-a afirmat prin atitudinea sa polemică, împotriva feudalităţii şi obscurantismului, prin creaţiile sale în domenii diverse: epopee (Henriada), tragedie (Zaïre, Alzire, Mérope), istorie (Secolul lui Ludovic al XIV-lea), filozofie (Scrisori filozofice), povestiri (Zadig sau destinul, Micromegas, Naivul). Candid sau optimismul (Candide ou l΄optimisme) este un roman filozofic în care Voltaire polemizează cu doctrina optimistă a lui Christian Wolff, discipolul lui Leibiniz, care afirma că „totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

19

Capitolul XVIII Ce-au văzut în Eldorado ─ Am o sută şaptezeci şi doi de ani şi am auzit de la tata, scutier al regelui, despre următoarele revoluţii care s-au întîmplat în Peru şi la care a fost şi el martor. Ţara în care sîntem este vechea patrie a incaşişor care au avut neprevederea să iasă din ţinuturile lor şi să supună o parte din lume, dar care au fost doborîţi de spanioli. Regii din familia lor care au rămas în ţara de baştină au fost mai înţelepţi: au poruncit, cu consimţămîntul naţiunii, ca nici un locuitor să nu mai iasă niciodată din ţărişoara noastră; în acest chip am putut să ne păstrăm inocenţa şi fericirea. Spaniolii n-au ştiut niciodată prea bine ce-i cu ţara asta şi i-au zis Eldorado, şi un englez pe care îl chema Raleigh chiar şi a ajuns, acum vreo sută de ani, pînă pe aproape; dar cum sîntem înconjuraţi de stînci şi de prăpăstii greu de trecut, am scăpat pînă azi de lăcomia naţiunilor Europei care sînt, nu ştiu de ce, foarte ahtiate după pietrele şi după tina pămîntului nostru, în aşa hal încît ar fi în stare să ne ucidă pe toţi. Voltaire, Candid sau optimismul

Jean-Jaques Rousseau – filozof şi prozator francez, născut la Geneva – a fost unul din iluminiştii ale căror idei au influenţat Revoluţia de 1789 (Discurs asupra originii şi cauzelor inegalităţii dintre oameni, Contractul social). Romanul pedagogic Emil susţine ideea unei educaţii naturale. Romanul epistolar Julie sau noua Eloiză, precum şi Visările unui hoinar singuratic fac din Rousseau un precursor al sentimentalismului preromantic. Confesiuni (Confessions) – publicate postum – prezintă viaţa sa, de la naştere până în 1766, tratând atât pe sine cât şi pe ceilalţi cu toată sinceritatea, fără nici un menajamnet.

Cartea întîi

20

Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel şi a cărei înfăptuire nu va avea imitator. Vreau să înfăţişez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui şi omul acesta voi fi eu. ....................................................................................................................................................... Simţeam, înainte de a gîndi: asta e soarta comună a oamenilor. Am încercat-o mai mult ca oricare altul. Nu ştiu ce-am făcut pînă la cinci sau şase ani; nu-mi dau seama cum am învăţat să citesc; nu-mi amintesc decît de primele lecturi şi de efectul pe care l-au avut asupra mea: e perioada cînd am căpătat fără întrerupere conştiinţa despre mine însumi. Mama lăsase cîteva romane. Ne apucam să le citim după cină, tata şi eu. La început, nu era vorba decît să mă deprindă cu lectura graţie unor cărţi plăcute; dar în curînd, interesul deveni atît de mare, încît citeam rînd pe rînd, fără încetare, şi ne petreceam nopţile cu această îndeletnicire. Nu ne puteam niciodată despărţi decît la sfîrşitul volumului. Uneori tata, auzind dimineţa rîndunelele, spunea ruşinat: „Haide la culcare; sunt mai copil decît tine.” În puţină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare uşurinţă de a citi şi de a mă înţelege, dar şi o cunoaştere a pasiunilor, unică la vîrsta mea. Jean-Jacques Rousseau, Confesiuni

Daniel Defoe – prozator şi publicist englez – a fost autor de scrieri polemice (Imn pentru stîlpul infamiei), romane (Viaţa şi ciudatele aventuri ale lui Robinson Crusoe din York, marinar, scrise de el însuşi – cunoscut sub titlul prescurtat de Robinson Crusoe, Succesele şi nenorocirile celebrei Moll Flanders) şi memorialistică (Jurnal din anul ciumei)

Figura 5.15 Interpretari posibile ale temei Robinson Crusoe

21

Robinson Crusoe – roman inspirat dintr-un fapt real – aduce un elogiu omului optimist, întreprinzător, care ştie să pună stăpânire pe natură folosind-o în propriul său interes şi să supravieţuiască în condiţii dificile.

Capitolul opt Calendarul lui Robinson. Robinson îşi amenajează locuinţa Mă copleşea uneori o deznădejde şi o amărăciune de moarte. Pentru a-mi învinge aceste stări sufleteşti am luat condeiul şi-am început să-mi dovedesc că situaţia mea nenorocită are şi părţile ei bune. Am împarţit pagina în două şi, scriind în stînga „rău” iar în dreapta „bine”, iată ce-am notat: RĂU BINE 1 1 Am fost aruncat pe o insulă tristă şi pustie şi Dar am rămas în viaţă, deşi aş fi putut să mă n-am nici o speranţă de salvare. înec, aşa cum s-a întîmplat cu toţi tovarăşii mei de drum. 2 2 Sînt izolat de întreaga lume, un pustnic Nu m-am prăpădit de foame, nici n-am pierit alungat pentru totdeauna dintre oameni. în această pustietate. 3 3 Am puţină îmbrăcăminte şi în curînd nu voi Dar aici clima-i caldă şi te poţi lipsi de avea cu ce să-mi acopăr goliciunea trupului. haine. 4 4 Nu mă voi putea apăra dacă voi fi atacat de Dar pe insulă nu se află nici oameni, nici oamnei răi sau de fiare sălbatice. fiare şi mă pot socoti fericit că n-am fost aruncat pe coastele Africei, unde mişună cu duiumul. 5 5 N-am cu cine schimba o vorbă. N-are cine Dar am izbutit să-mi fac proviziide toate cele să-mi dea puţin curaj şi să mă mîngîie. necesare pentru existenţă şi să-mi asigur hrana pînă la sfîrşitul zilelor. Aceste raţionamente mi-au fost de un mare sprijin. Am înţeles că nu trebuie să-mi pierd curajul şi nici să mă las în voia desnădejdii. În momentele cele mai grele poţi şi trebuie să găseşti mîngîiere. Daniel Defoe, Robinson Crusoe

22

Jonathan Swift – scriitor irlandez de limbă engleză – a fost unul dintre marii satirici ai tuturor timpurilor. Satira sa dezvoltată în pamflete ca Povestea unui poloboc, sau Bătălia cărţilor este neiertătoare, mergând adesea până la sarcasm.

Figura 5.16 Prima editie a “Calatoriilor”

Călătoriile lui Lemuel Gulliver în mai multe ţări ale lumii (Travels into several remote nations of the world bz Lemuel Gulliver) – roman de aventuri – este de fapt, o satiră deghizată sub aparenţe fantastice şi exotice la adresa societăţii contemporane lui.

În legătură cu ce te-am auzit afirmînd, cum că pe lume ar mai fi şi alte împărăţii şi state locuite de fiinţe omeneşti tot atît de mari ca dumneata, filozofii noştri se îndoiesc foarte şi presupun mai curînd că ai picat din lună sau dintr-o steaş pentru că e sigur că o sută de

23

muritori de mărimea dumitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele şi vitele de pe moşiile Maiestăţii sale; şi-apoi de şase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ţinuturi în afară de cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu. Care două mari împărăţii sînt de treizeci şi şase de luni încăierate – după cum voiam să-ţi spun – într-un război înverşunat. Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver

Johann Wolfgang Goethe – cel mai mare scriitor german şi unul dintre spiritele strălucite ale umanităţii – a fost o personalitate multilaterală, preocupată de literatură, artă şi ştiinţă, excelând în toate domeniile pe care le-a abordat. Cea mai importantă rămâne însă opera sa literară, care cuprinde lirică (Ucenicul vrăjitor sau Craiul ielelor, Elegii romane sau Divanul occidental – oriental), romane (Suferinţele tânărului Werthe, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister), drame (Egmont) şi tragedii (Ifigenia în Taurida).

Figura 5.17 Atmosfera “Faust”

Faust – capodopera lui Goethe – este o creaţie a cărei elaborare a durat aproape 30 de ani (prima parte a apărut în 1808, iar cea de-a doua, postum, în 1833), complexă, greu de încadrat într-o specie literară anumită; autorul său a subintitulat-o tragedie dar poate fi considerată cu aceeaşi îndreptăţire, poem dramatic sau dramă filozofică.

24

Motivul omului care şi-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă medievală şi sub forma doctorului Faust în cărţi populare ale Renaşterii, Goethe utilizând aceste izvoare de inspiraţie într-un mod original şi subordonate unei teme fundamentale: sensul existenţei umane.

Partea întîi Noapte O încăpere înaltă, boltită, cu înfăţişare gotică, Faust, neliniştit, stă pe scaun la masa de scris. Faust Am studiat cu rîvnă, ah, filozofia Din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina, Şi din păcate chiar teologia, Arzînd de zel. Şi iată-mă acum un biet nebun, Cuminte ca şi mai-nainte. În faţa semenilor sînt magistru sau chiar doctor. De-atîţia ani înţelepciunea o încerc, Îmi port de nas discipolii De-a curmezişul sau în cerc. Şi văd că nu putem să ştim nimic. Amărăciunea-mi arde inima în piept. Goethe, Faust • ROMANTISMUL

Apărută în Europa, ca o reacţie faţă de clasicismul rigid şi dezvoltată în primele decenii ale secolului al XIX-lea în întreaga lume, romantismul este mişcarea artistică şi literară caracterizată de următoarele principii estetice generale: cultivarea sensibilităţii şi fanteziei creatoare, expansiunea eului individual, reabilitarea personalităţii umane în complexitatea sa, evaziunea în trecut, istorie, tradiţie, vis, contemplarea naturii (culoarea locală), interesul pentru folclor, libertatea totală în creaţie, lărgirea şi îmbogăţirea limbii literare. Personajele provin din toate mediile sociale iar eroii sunt persoane de excepţie acţionând în condiţii excepţionale.

25

Victor Hugo – simbolul poetului militant pentru ideea de libertate al poporului francez – a fost teoreticianul şi principalul reprezentant al şcolii romantice, prin Prefaţa la drama Cromwell. Poet, dramaturg, romancier a abordat şi revoluţionat genurile literare fundamentale, cuprinzând în creaţiile sale variate ipostaze ale existenţei umane. Volumele de poeme care l-au consacrat „cronicarul liric” al vremii sale sunt: Orientalele, Frunzele de toamnă, Cântecele crepusculului, Vocile interioare, Contemplaţii şi Legenda secolelor. Dramaturgia, prin Hernani – teatru în versuri – marchează victoria romanticilor asupra clasicilor, cunoscute fiind şi: Ruy Blas, Regele petrece, Burgravii – în versuri – şi Lucreţia Borgia – în proză. Romanele – ample, panoramice, interferând fantezia, lirismul cu detaliul istoric autentic – cele care s-au impus în întreaga lume prin valoarea lor artistică sunt: Notre Dame de Paris şi Mizerabilii.

Figura 5.18 Jean Valjean

Mizerabilii (Les misérables) – roman de structură epopeică, construit pe planuri multiple, cu tablouri variate – constituie o amplă viziune asupra epocii, ale cărei dimensiuni le dau lupta de la Waterloo şi cele de pe baricadele Parisului din 1830. El apare ca o epopee a Parisului şi a poporului francez în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

CARTEA A PAISPREZECEA, DRAPELUL, PRIMUL ACT

26

[...] Se duse drept la Enjolras şi, în vreme ce răzvrătiţii, cu o tainică teamă, se dădeau la o parte din faţa lui, îi smulse drapelul din mînă, Enjolras, încremenit, dăduse un pas înapoi. Apoi, fără ca cineva să îndrăznească a-l opri sau a-l ajuta, bătrînul de optzeci de ani, cu capul tremurînd, cu mersul sigur, începu să urce încet scara de pietre ridicată în baricadă. Era ceva aşa de întunecat şi de înălţător, încît toţi cei din jurul lui strigară: „Descoperiţivă!” Cu fiecare treaptă pe care o urca era mai înspăimîntător: părul lui alb, faţa zbîrcită, fruntea largă, pleşuvă şi plină de creţuri, ochii adînciţi în orbite, gura deschisă, parcă de uimire, braţele lui slabe ridicînd drapelul roşu se iveau din umbră, mărite de lumina însîngerată a torţei: părea spectrul marii revoluţii de la ΄93 ieşind din pămînt, cu steagul Teroarei în mînă. Iar cînd ajunse sus, pe ulrima treaptă, cînd această cumplită fantomă se înălţă, clătinîndu-se, pe maldărul de dărîmături, în faţa celor o mie două sute de puşti din umbră, în faţa îsăşi a morţii, ca şi cînd el ar fi fost mai tare decît ea, întreaga baricadă luă, în întuneric, o înfăţişare supranaturală şi măreaţă. Victor Hugo, Mizerabilii

George Gordon Byron – poetul cel mai reprezentativ al romantismului englez – a fost simpatizantul mişcărilor de eliberare naţională din Italia şi Grecia. Detaşat de clasa sa socială, lordul Byron, a aderat la idealurile revoluţionare ale popoarelor care luptau pentru eliberare şi a murit la Missolonghi, alături de grecii care-şi apărau libertatea. A scris poeme romantice de mari dimensiuni: Peregrinările lui Childe Harold, Ghiaurul, Corsarul, Don Juan, şi poemele dramatice Manfred şi Cain.

27

Figura 5.19 Eugène Delacroix. Naufragiul lui Don Juan. 1840 Ulei pe panza Muzeul Luvru, Paris

Cain abordează mitul biblic căruia poetul îi dă o interpretare nouă, prin accentele umanistrevoluţionare: Adam şi Eva, izgoniţi din Rai, continuă să-l preamărească pe Dumnezeu; Cain, fiul lor, nu înţelege atitudinea părinţilor şi a fratelui său, Abel.

Lucifer Un muritor! Cain O, spirit! cine eşti?

Lucifer Mai mare peste duhuri. Cain De-i aşa De ce cobori lîngă pămînt? Lucifer Ţărînii Îi ştiu durerea. Cain

28

Gîndul mi-l cunoşti? Lucifer Da, ţi-l cunosc. Se zbate nemurirea Într-nsul. Cain Nemurirea? O, nu cred. Noi n-am aflat-o. Pomul vieţii-a fost Pierdut pe totdeauna din greşeala Tatălui meu, iar pomul cunostinţei, Din graba mamei mele, prea din timp S-a scuturat şi fructul lui e moartea. Lord Byron, Cain

Heinrich Heine – poet şi prozator, reprezentant al liricii romantice germane – a creat o operă caracterizată de fantezie şi reflexivitate, uneori cu elemente de ironie, umor şi sarcasm. A abordat o tematică variată: iubirea, motive istorico-baladeşti, mituri, poezie socială. Operele care îl situează în lirica romantică universală sunt: Cartea cântecelor şi Icoane de călătorie. Germania.Un basm de iarnă (Deutschland. Ein Wintermärchen) este o operă satirică în care este criticată reacţiunea ce se înrădăcina în Germania şi exprimată încrederea într-un viitor luminos.

Era-ntr-un noiembrie trist – şi în jur Frunzişul da să moară; Mai sură, mai tulbure ziua era Cînd eu mă-ndreptam spre ţară. La graniţă, parcă simţit-am în piept Că inima-mi bate mai tare, Ba chiar şi o lacrimă, de nu mă-nşel, Din ochii mei da să coboare.

29

Şi cînd auzit-am nemţescul grai, Mă prinse o stare ciudată, Căci inima îmi sîngera Cumplit şi plăcut totodată. Heinrich Heine, Germania. Un basm de iarnă

Aleksandr Sergheevici Puşkin – poet, dramaturg şi prozator rus – a fost un deschizător de drumuri în literatura rusă, reînnoind-o în toate genurile. A fost creatorul liricii moderne ruse, al poeziei de meditaţie filozofică, iniţiatorul romanului istoric (Fata căpitanului), al nuvelei sociale (Dama de pică); a pus bazele dramei istorice prin Boris Godunov şi a realizat, prin romanul în versuri Evgheni Oneghin, o frescă a societaţii ruse din vremea sa. Evgheni Oneghin cuprinde numeroase elemente autobiografice, de ficţiune şi aspecte din viaţa şi istoria poporului rus iar prin eroul său principal, blazat, dezgustat de oameni şi retras la ţară, aduce un elogiu vieţii rustice.

Am fost născut pentru o viaţă Tăcută, paşnică, de ţară! Aici răsună mai semeaţă, Mai vie, lira-mi solitară ... Aici, după plăcuta muncă, Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă. Şi „far niente”-i a mea lege – Din zori de ziuă, se-nţelege, Mă scald în dulcea libertate: Citesc puţin, dorm cît îmi place, Iar gloria mă lasă-n pace; Nu tot aşa-n vremi depărtate, Visînd la umbră de molifţi, Trăit-am anii fericiţi?! Aleksandr Puşkin, Evgheni Oneghin

30

Edgar Alan Poe – poet, prozator şi critic literar american – a deschis prin opera sa calea simbolismului şi suprarealismului. A scris lirică romantică cu accente elegiace şi viziuni halucinante, de o desăvârşită rigoare formală: Tamerlan şi alte poeme, Corbul şi alte poeme, Ulalume, Anabell Lee, Clopotele etc. Proza sa fantastică, aşa-numitele „povestiri extraordinare” au fost reunite în volumul Povestiri ale grotescului şi arabescului.

Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe cînd ascultam truditele şoapte Ale unortomuri vechi şi uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător, Pe cînd picoteam aproape dormind, deodată mă îndreptai auzind O foarte înceată bătaie lovind în uşa camerei mele uşor, „E vreun călător”, zisei bombănind, „poate că el se trezi ciocănind în uşa camerei mele uşor. E numai atît, un călător.” ............................................................................................................................ „Profetule!” strigai, crainic posac, totuşi profet, de eşti pasăre sau drac, Pe cerul ce peste-amîndoi se-ncovoaie, pe Domnul pe care-l iubim amîndoi, te implor, Spune-mi dacă, în Edenul depărtat, sufletul meu de tristeţi încărcat Va mai îmbrăţişa pe sfînta fată pe care îngerii o numesc Leonore, Va mai îmbrăţişa zglobia fată pe care îngerii o numesc Leonore? Răspunde Corbul: „Nevermore”. Edgar Alan Poe, Corbul • REALISMUL

31

Curent literar reunind scriitori cu principii de creaţie comune, a apărut în secolul al XIX-lea în conditii istorice şi social-economice specifice: revoluţia burgheză (de la începutul secolului al XIX-lea), consolidarea burgheziei care cucereşte puterea economică şi politică, dezvoltarea proletariatului, apariţia materialismului dialectic (Karl Marx şi Friederich Engels) şi dezvoltarea ştiinţelor naturii (Charles Darwin).

Trăsăturile definitorii ale acestui curent, contemporan – în prima jumătate a secolului al XIXlea – cu perioada de înflorire a romantismului, continuând şi în prezent, sunt: reprezentarea veridică a realităţii, obiectivitatea scriitorului, existenţa unor personaje tipice în împrejurări tipice, preocuparea pentru social şi atitudinea critică faţă de societate, lipsa de idealizare, stilul sobru şi impersonal.

Honoré de Balzac s-a născut la Tours într-o familie burgheză şi a renunţat la cariera juridică pe care o începuse în urma studiilor de drept, pentru a se consacra literaturii. Biografia sa se confundă cu opera, un număr de aproximativ 2000 de personaje animându-i romanele grupate în ciclul Comedia umană, care conţine trei părţi: Studii de moravuri, Studii filozofice şi Studii analitice. Cea mai importantă dintre aceste părţi este Studii de moravuri, Balzac dorindu-se istoricul moravurilor, pictorul societăţii contemporane lui.

Figura 5.20 Episod semnificativ “Balzac in parc”

32

Moş Goriot (Le père Goriot) reprezintă cheia de boltă a ciclului Comedia umană, deoarece o dată cu scrierea lui, Balzac a avut ideea circulaţiei personajelor prin romanele ciclului.

Două lacrimi se rostogoliră din ochii bătrînului, oprindu-se pe pleoapele roşietice, fără a luneca mai jos. ─ Ah, dacă aş fi bogat, dacă mi-aş fi păstrat averea, dacă nu le-aş fi dat-o lor, amîndouă ar fi aici şi mi-ar linge obrajii cu sărutările lor! Aş fi locuit într-un palat, aş fi avut odăi frumoase, servitori, foc în sobă, iar ele ar fi plîns în hohote cu bărbaţii şi copiii lor! Aş fi avut toate bucuriile astea. Dar nu mai am nimic. Banul îţi dă tot. Îţi dă chiar şi pe propriile tale fete. Oh, banii mei unde sînt acuma? Dacă aş avea comori de lăsat, m-ar obloji, m-ar îngriji; le-aş auzi, le-aş vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc şi mai mult părăsirea şi mizeria în care mă aflu! Cînd un nenorocit e iubit, el ştie cel puţin că e iubit cu adevărat. Nu, aş vrea să fiu bogat, pentru că atunci le-aş putea vedea. Dar, zău, cine poate şti? Amîndouă au inimi de piatră. Le-am iubit prea mult ca să mă mai poată iubi şi ele pe mine. Un tată trebuie să fie totdeauna bogat, trebuie să-şi ţină copiii în frîu, ca pe nişte cai nărăvaşi. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor. Honoré de Balzac, Moş Goriot Charles Dickens, prin bogata sa operă, a creat o imagine vie a societăţii engleze din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Printre temele romanelor sale se numără soarta grea a copiilor – Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield – goana dezumanizantă după profit – Timpuri grele, Martin Chuzzlewit, Dombey şi fiul – formarea personalităţii unor tineri – Nicholas Nickelby, Marile speranţe. Prin descrieri realiste de mare forţă artistică, cititorul este familiarizat cu cele mai diferite medii ale societăţii engleze: cocioabe mizere şi palate opulente, ateliere şi prăvălii, şcoli şi hanuri, case de ţară, chiar şi închisoarea datornicilor. Viaţa lui David Copperfield (The Personal History of David Copperfield) este un roman de inspiraţie în mare parte autobiografică, scris la persoana întîi, care urmăreşte destinul unui băieţel din momentul în care a rămas orfan de mamă, până la maturitate.

33

Figura 5.21 Atmosfera tipica dichensiana si portretul lui Charles Dickens

Capitolul XIII Urmările hotărîrii mele [...] Sînt David Copperfield din Blunderstone, comitatul Suffolk, unde ai venit în noaptea cînd m-am născut şi ai făcut cunoştinţă cu scumpa mea mamă. De cînd s-a prăpădit, sînt foarte nenorocit. Am suferit înjosiri, n-am fost dat la învăţătură, m-au lăsat în voia soartei şi m-au silit să fac o muncă cu totul nepotrivită. De aceea am fugit şi am venit la matale. Am fost jefuit de cum am pornit şi m-am văzut nevoit să fac tot drumul pe jos, şi din clipa plecării nam dormit nici o singură noapte în pat. Brusc, nu m-am mai putut stăpîni; şi făcînd un gest cu mîna, spre a-i arăta în ce hal ajunsesem şi spre a învedera tot ce îndurasem, am izbucnit în hohote de plîns, acumulate de o săptămînă întreagă. Aşezată pe pietrişul aleii, mătuşa, pe chipul căreia nu se putea vedea nici un alt sentiment decît uimirea, s-a holbat la mine fără nici o întrerupere pînă în clipa cînd am început să plîng; atunci s-a sculat în mare grabă, m-a luat de guler şi m-a dus în casă. Prima ei grijă a fost să descuie dulapul înalt din perete şi să scoată cîteva sticle şi să-mi toarne pe gît cîte puţin din fiecare. Charles Dickens, Viaţa lui David Copperfield

Fiodor Mihailovici Dostoievski – scriitor care a influenţat puternic o parte însemnată din literatura secolului al XX-lea prin profunzimea analizei psihologice şi prin zguduitoarea problematică morală a operelor sale – prezintă figuri de oameni necăjiţi (Oameni sărmani, Umiliţi şi obidiţi) sau de indivizi ajunşi pe ultima treaptă a degradării, cum sunt ocnaşii (Amintiri din casa morţilor), cu o mare compasiune şi o adâncă înţelegere, evidenţiind scânteia de omenie existentă în sufletele cele mai pervertite. Caractere complexe şi contradictorii, personajele sale sunt capabile de crime dar şi de gesturi generoase. Printre capodoperele rămase în memoria umanităţii sunt: Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Fraţii Karamazov.

34

Crimă şi pedeapsă (Prestuplenie i nakazanie) – primul mare roman al lui Dostoievski – prezintă profunda dramă interioară a lui Rodion Raskolnikov care ucide din cauza sărăciei, marturiseşte crima datorită mustrărilor de conştinţă şi se purifică prin dragoste.

Partea întîi IV Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital cum s-ar spune, nu şovăise nici o clipă. Chiar în timpul cît citise scrisoarea, luase hotărîrea şi hotărîrea era decisivă: „Cît voi fi eu în viaţă, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu cu domnul Lujin!” „Situaţia e clară, mormăi el rînjind răutăcios şi sărbătorind dinainte izbînda hotărîrii lui. Nu măicuţo, nu Dunia, nu mă puteţi înşela! ... Se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul, că au luat hotărîrea fără mine! Fireşte! Credeţi că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă se poate sau nu! Auzi dumneata, ce argument invocă – Piotr Petrovici este atît de ocupat, atît de ocupat, că nu se poate însura altfel decît din goana cailor, ca să nu zic din goana trenului. Nu, Dunicika, ştiu şi-mi dau seama ce sînt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; ştiu şi la ce te-ai gîndit o noapte întreagă, umblînd prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat în faţa icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se află în iatacul măicuţei. E greu să urci Golgota. Hm ...” F. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă

Henrik Ibsen – dramaturg norvegian – este fondatorul teatrului modern, un deschizător de drumuri în dramaturgia universală. Poemele dramatice, Brand şi Peer Gynt reţin prin densitatea gândirii, intensitatea dramatică şi aspiraţiile eroului spre un ideal moral superior, prin integritatea caracterului şi voinţei sale iar piesele Stâlpii societăţii, O casă de păpuşi, Strigoii, Un duşman al poporului reprezintă realizări importante pe linia teatrului realist şi îl impun pe Ibsen ca pe unul dintre cei mai valoroşi autori dramatici în plan universal.

35

Raţa sălbatică, Femeia mării, Hedda Gabler, Rosmersholm, Constructorul Solness sunt drame ibseniene care relevă prin simboluri, profunde semnificaţii umane. O casă de păpuşi (Et lukkehjem) – cunoscută şi sub numele de Nora – îşi dezvoltă acţiunea în jurul personajului central, Nora şi abordează tema emancipării femeii.

ACTUL III Helmer: N-ai fost, n-ai fost fericită? Nora: Nu, am fost veselă ... atît. Şi tu erai foarte drăguţ. Dar căminul nostru n-a fost altceva decît o casă cu păpuşi. Ţi-am fost soţia păpuşă, aşa cum acasă, la tata, eram copilul păpuşă. Şi copiii mi-au fost la rîndul lor păpuşi. Cînd apucai să te joci cu mine, petreceam cum petreceau copiii cînd îi luam eu şi mă jucam cu ei. Aşa a fost căsnicia noastră, Torvald. Helmer: În vorbele tale e un grăunte de adevăr ... oricît ar fi de exagerate ca proporţii şi sens. Dar începînd de acum va fi altfel. Au trecut zilele de joacă; e vremea să începem educaţia. Nora: Educaţia cui? A mea sau a copiilor? Helmer: Atît a ta cît şi a copiilor, dragă Nora. Nora: Ah, Torvald, tu nu eşti omul care să mă educe făcînd din mine femeia pe care ţi-o doreşti tu. Helmer: Şi asta mi-o spui aşa de-a dreptul? Nora: Şi eu ... sînt eu oare în stare să-mi educ copiii? Helmer: Nora! Nora: N-ai spus chiar tu, mai înainte ... că nu ţi-e îngăduit să-mi încredinţezi o asemenea menire? Helmer: Într-un moment de surescitare! Cum poţi să ţii seama de asta? Nora: Totuşi, ai avut dreptate. Nu sînt aptă pentru asemenea menire. Am o altă dorinţă pe care trebuie mai înainte s-o îndeplinesc. Trebuie să-mi fac mai întîi propria mea educaţie. Şi tu nu eşti omul în stare să mă ajute la aşa ceva. Eu singură trebuie să mi-o fac. Iată de ce te părăsesc chiar acum. Henrik Ibsen, O casă de păpuşi • LITERATURA SECOLULUI AL XX-LEA

Complexitatea vieţii sociale şi spirituale din secolul pe care tocmai l-am încheiat, precum şi evoluţia tehnicilor scriitoriceşti au influenţat profund literatura acestei epoci.

36

Poezia modernă îşi are rădăcinile în romantism, care a reprezentat o eliberare de orice constrângeri a inspiraţiei poetice şi în simbolism, care a marcat o interiorizare a lirismului şi un refuz al retorismului şi anecdoticului. Proza tinde să devină un instrument tot mai perfecţionat de expresie literară atât a realităţilor istorice, sociale, individuale, cât şi a domeniilor invizibilului (viaţa psihică în literatura de analiză sau lumile încă neexplorate din literatura ştiinţifico-fantastică). Dramaturgia, cu o mare diversitate de teme şi forme, face dificil de găsit un criteriu de clasificare, de ordonare a operelor sau personalităţilor creatoare. Totuşi, se pot distinge, sub raport tematic, trei direcţii principale: socială, psihologică şi a sensului existenţei iar sub raportul formei, cele mai importante curente şi orientări: expresionismul, existenţialismul, avangarda, drama poetică şi teatrul absurdului. Ultimul secol a marcat şi o deosebită dezvoltare a criticii literare, care pe măsura apariţei şi dezvoltării altor domenii, cum ar fi: critica filologică, lingvistica, sociologia, psihologia, matematica şi-a diversificat modalităţile de abordare a fenomenului literar.

Federico Garcia Lorca, cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne, reprezintă şi o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului al XX-lea, care s-a impus atât prin creaţia sa poetică şi dramatică închinată omului şi complexităţii sale existenţiale, creaţie originală, desprinsă de orice teorii şi norme estetice rigide, cât şi prin eseurile sale, consacrate unor probleme ale poeticii moderne. A fost asasinat de franchişti în timpul războiului civil din Spania. Romanţă somnambulă (Romance sonámbulo) – inclusă în volumul Romancero ţigan (Romancero gitano) – îşi are izvorul în mitologia lumii andaluze proiectată într-un plan misterios şi magic şi are ca motive fundamentale iubirea şi moartea, ca şi întreaga poezie a lui Federico Garcia Lorca.

Verde, cît de drag mi-eşti verde. Verde vînt. Şi ramuri verzi. Barca peste valul mării
37

şi calul în munte, sus. Ea cu umbra-n cingătoare în balconul său visează, părul verde, verde faţa, cu ochi de argint, ca ghiaţa. Verde, cît de drag mi-eşti verdePe sub luna mea ţigancă lucrurile stau privind-o şi ea nu le vede. Federico Garcia Lorca, Romanţă somnambulă

Paul Valery – poet francez – a lăsat o operă de mare adâncime şi originalitate a gândirii, impresionantă şi prin varietatea şi întinderea ei. Scrierile sale cuprind, alături de lucrări beletristice (poezii, pagini de proză, opere dramatice), eseuri literare sau filozofice, comentarii asupra artelor plastice, arhitecturii, muzicii şi dansului, prelegeri de poetică, memorii, scrisori şi însemnările zilnice din vestitele sale Caiete. Cimitirul marin şi Tânăra Ursitoare constituie opere capitale ale poetului, creaţii de referinţă pentru toţi exegeţii liricii lui Paul Valery, cum au rămas şi Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci sau O seară cu domnul Teste.

Fig 5.22 Copera si schita de Paul Valery

38

Cimitirul marin (Le Cimetière marin) este un „monolog al eului” general, abstract. Într-o mişcare dramatică, eul abstract pendulează între existenţă şi nonexistenţă, între viaţa cu infinitele-i frumuseţi şi tărâmurile imaginate ale nefiinţei.

„Nu năzui, o, suflete, către viaţa nemuritoare, ci culege tot ce stă-n putinţa pămînteştii tale alcătuiri”. Pindar – Pythice III Acest prea calm Acoperiş, pe care Trec porumbei, sub pini şi morţi tresare; Aci-n amiaza dreaptă, mari scîntei Fac marea, marea pururea pornită. O, după-atîtea gînduri – ce ispită. Să-ţi pierzi privirea-n linişti largi de zei! Ce pur efort de vagi sclipiri consumă Orice minuscul diamant de spumă, Ce pace – pare că se naşte-aci! Cînd peste-abis un soare se aşterne, Odrasle pure din lucrări eterne, Scînteie timpul, Visu-nseamnă-a şti. Paul Valery, Cimitirul marin

Rainer Maria Rilke – poet austriac, născut la Praga – a aşezat la temelia actului creativ adâncimea şi complexitatea gândirii. Existenţa sa se confundă cu creaţia privită ca mijloc de cunoaştere a lumii şi nebănuitelor ei frumuseţi. Elegii duineze şi Sonetele către Orfeu alcătuiesc operele capitale a lui Rainer Maria Rilke. Amintire (Erinnerung) – inclusă în volumul Cartea imaginilor – evocă procesul psihic complex care presupune apropierea şi depărtarea de lucrul contemplat, apoi redescoperit, adus într-o lumină difuză a coştiiţei care nu mai păstrează liniile lui reale, apăsate ci numai ceea ce formează esenţa lui intuită.

39

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit. Aştepţi ce de altă tărie ţine, ce-i unic, puternic din cale-afară, trezirea pietrelor, adîncimi întoarse spre tine. Rainer Maria Rilke, Amintire

Thomas Stearns Eliot (T. S. Eliot ) – american de origine – s-a stabilit în Anglia, unde a şi publicat operele considerate capitale pentru creaţia sa: Tărâmul pustiu şi Patru cvartete. Majoritatea poemelor anterioare Tărâmului pustiu reflectă de pe poziţii critice realităţi ale lumii occidentale contemporane autorului, fiind dominate de tonul ironic, de multe ori sarcastic. Unele din aceste creaţii (Portretul unei doamne, Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, Preludii) anunţă prin conţinutul şi forma lor problematica şi tehnica artistică din Tărâmul pustiu.

Figura 5.23 Taramul pustiu

Tărâmul pustiu (The waste land) face în permanenţă apel la tradiţie, la o serie de valori ale lumii occidentale, proiectând adesea contemporaneitatea poetului în lumina acestora.

40

III. Predica focului (The Fire Sermon) Cortul rîului s-a spart; ultimele degete ale frunzei Se agaţă şi se îngroapă în malul umed. Vîntul Străbate pămîntul negru, neauzit. Nimfele s-au spulberat Tamisă dulce, goneşte domol, pînă-mi închei acest cînt. Rîul nu duce nici o sticlă goală, nici o hîrtie de sandwich, Batiste de mătase, cutii de carton, mucuri de ţigări Sau alte mărturii ale nopţilor de vară. Nimfele s-au spulberat. Iar prietenii lor, erezii pierde-vară ai directorilor din City, Plecaţi, n-au nici o adresă. Lîngă apele Lemanului şezui şi plînsei ... T. S. Eliot, Tărâmul pustiu

John Galsworthy – prozator şi dramaturg englez – continuă în secolul al XX-lea tradiţia veacului anterior. Vastul său ciclu de romane Forsyte Saga şi O comedie modernă îmbină observaţia socială cu cea psihologică într-o manieră realistă, nuanţată de accente lirice. Printre creaţiile lui Galsworthy se mai numără romanele Insula fariseilor, Conacul, Frăţie, Sfârşit de capitol şi dramele Lupta şi Dreptate.

Forsyte Saga – al cărei personaj central este unul colectiv, familia Forsyte (caracteristică pentru marea burghezie engleză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea) – este formată din romanele Proprietarul, Încătuşaţi de lege, De închiriat şi cele două nuvele care fac legătura între romane Vara târzie a unui Forsyte şi Deşteptarea.

41

Partea a II-a Capitolul X Diagnosticul unui Forsyte − Un Forsyte, răspunse tînărul Jolyon, nu este un animal rar. Sînt sute printre membrii acestui club. Cu sutele sînt şi afară, pe străzi: îi întîlneşti oriunde te-ai duce! − Dă-mi voie să te întreb: după ce ăi recunoşti? spuse Bosinney. − După simţul lor de proprietate. Un Forsyte priveşte lucrurile prin prisma spiritului practic – s-ar putea spune cu bun-simţ – iar un punct de vedere practic se întemeiază pe instinctul de proprietate. Un Forsyte, după cum vei vedea, nu se dă de gol niciodată. − Glumesti? − Nu prea. Fiind eu însumi un Forsyte, n-am dreptul să vorbesc. John Galsworthy, Forsyte saga – Proprietarul

Marcel Proust – unul dintre ctitorii romanului modern – după studii de drept şi filozofie, şi-a împărţit tinereţea între scris (Plăcerile şi zilele) şi viaţa mondenă. Capodopera sa, În căutarea timpului pierdut, a fost scrisă în ultimii cincisprezece ani de viaţă, când autorul se lupta cu o boală chinuitoare şi este formată din: Swann, La umbra fetelor în floare, Guermantes, Sodoma şi Gomora, Captiva, Fugara şi Timpul regăsit, ultimele trei apărute postum. În căutarea timpului pierdut (À la recherche du temps perdu) – roman de profundă analiză psihologică, scris la persoana întâi – are în centrul atenţiei problema timpului, văzut ca durată şi posibilitatea de a face să retrăiască, prin intermediul memoriei involuntare, un moment trecut în toată bogăţia lui de senzaţii.

Şi, pe neaşteptate, amintirea mi-a apărut. Gustul acesta era acela al bucăţii de madlenă pe care mătuşa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai de tei, cînd mă duceam la ea în odaie, duminica dimineaţa, la Combray (în acea zi nu ieşeam înainte să se fi făcut ora de liturghie), să-i spun bună ziua.

42

Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, înainte de a o fi gustat; poate pentru că zărindu-le deseori de atunci, fără să le mănînc, pe mesele cofetarilor, imaginea lor părăsise aceste zile petrecute la Combray ca să se lege cu altele mai recente; poate pentru că, din aceste amintiri ieşite din de atît de multă vreme din memoria mea, nimic nu mai supravieţuia, totul se dezagregase; formele – şi acelea ale micii scoici de patiserie, atît de generos senzuală, în cutele ei severe şi cucernice – dispăruseră sau, adormite, îşi pierduseră puterea de expansiune care le-ar fi îngăduit să ajungă pînă la conştiinţă. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut – Swann

Franz Kafka – prozator de limbă germană – a dus o existenţă modestă şi apăsătoare de funcţionar în oraşul său natal, Praga, însă opera sa a avut o mare influenţă asupra literaturii contemporane prin caracterul ei de parabolă a absurdului unei lumi în care omul este strivit de o societate ostilă lui. Printre cele mai importante creaţii ale sale, în care realul se îmbină cu fantasticul şi logicul cu absurdul, într-o atmosferă de coşmar, se numără nuvele Verdictul, Metamorfoza, Colonia penitenciară şi romanele Procesul, Castelul, America.

Capitolul întîi Arestarea. Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara Bürstner Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat. În dimineaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai întîmplase niciodată pînă atunci. K.. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrîna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămînd şi mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în camerăintră un bărbat pe care pînă atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. ....................................................................................................................................................... − Nu, spuse omul de la fereastră, aruncînd cartea pe o măsuţă şi ridicîndu-se. N-ai dreptul să ieşi, eşti arestat.

43

− Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog? întrebă el apoi. − Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale şi aşteaptă. Ancheta e începută şi ai să afli totul la momentul oportun. Franz Kafka, Procesul

Ernest Hemingway – om de acţiune şi de atitudine, martor sau participant la cele mai importante evenimente ale timpului său – s-a inspirat din ele în romanele sale Adio, arme (primul război mondial), Pentru cine bat clopotele (războiul civil din Spania). Alte scrieri prezintă aventura ca mod de confruntare a omului cu sine însuşi, de afirmare a demnităţii sale (Bătrânul şi marea, Moarte în după-amiază, Zăpezile de pe Kilimanjaro, Scurta viaţă fericită a lui Francisc Macomber). Experienţa de ziarist a influenţat stilul literaturii sale: concis, obiectiv, refuzând să creeze emoţia în mod artificial, exemple în acest sens fiind schiţele şi povestirile Ucigaşi, Sat indian, Soldatul s-a întors acasă, O pisică în ploaie.

Capitolul 2 În anul următor fură cîştigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea şi de povîrnişul pe care creşteau castanii şi fură cîteva bătălii dincolo de cîmpie, pe podişul dinspre sud. În august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm la Gorizia, într-o casă cu zidul îmbrăcat în glicină mov-purpurie şi cu grădină cu gard de piatră, în care se aflau o fîntînă şi mulţi copaci cu umbră deasă. Luptele se dădeau acum în munţii din apropiere, la o distanţă de mai puţin de o milă. Atît oraşul, cît şi casa în care stăteam erau foarte frumoase. Fluviul curgea în spatele casei, iar oraşul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu şi munţii de dincolo de el, şi mă bucuram foarte mult că austriecii păreau să dorească a reveni în oraş cînd războiul avea să ia sfîrşit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă, ci căutau numai obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc. Ernest Hemingway, Adio, arme

44

Anton Pavlovici Cehov – medic de profesie – s-a afirmat în literatura rusă şi universală prin proza scurtă, în care tristeţea se îmbină cu umorul şi cu ironia amară în satirizarea societăţii timpului şi în relevarea dramatismului unor existenţe mediocre (Cameleonul, Masca, Salonul nr. 6, Omul în carapace, Doamna cu căţelul) şi prin opera sa dramatică. Piesele Pescăruşul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vişini au influenţat dramaturgia secolului al XX-lea, creând un teatru de atmosferă care oglindeşte mentalitatea unei lumi pe cale de dispariţie.

ACTUL AL DOILEA VERŞININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul ... Să facem şi noi atunci puţină filozofie. TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim? VERŞININ: Despre ce? Hai să visăm ... bunăoară ... la viaţa de peste două-trei sute de ani! ... TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatele! Hainele îşi vor schimba croiala ... Se va descoperi poate un al şaselea simţ, care va fi dezvoltat ... Viaţa însă va rămîne aceeaşi! Grea, plină de taine şi fericire ... Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o să se tînguiască, zicînd: „Vai, ce grea e viaţa!” Şi tot aşa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o să vrea să moară. VERŞININ: (stă pe gînduri): Cum să-ţi spun? Mie mi se pare că totul va trebui să se schimbe încetul cu încetul şi că a şi început să se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-trei sute sau o mie de ani ... căci anii nu înseamnă mai nimic ... o să înceapă o viaţă fericită, o viaţă nouă! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi suferim. Noi o înfăptuim ... şi ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune, fericirea noastră. A. P. Cehov, Trei surori

45

Luigi Pirandello – prozator italian de profundă observaţie socială şi psihologică (volumul Nuvele pentru un an, romanele Răposatul Mattia Pascal, Unul, nici unul, o sută de mii) – este mai presus de toate un dramaturg de o excepţională originalitate, unul din întemeietorii teatrului modern. În dramele sale cu o bogată problematică filozofică – Este aşa cum vi se pare, Şase personaje în căutarea unui autor, Henric al IV-lea, Să-i îmbrăcăm pe cei goi, Astă-seară se improvizează, Uriaşii munţilor – scriitorul se arată preocupat de relativitatea personalităţii umane, de aspectele ei contradictorii, de raportul dintre persoană şi masca pe care o adoptă, de relaţia dintre realitate şi ficţiunea artei.

ACTUL AL III-LEA HENRIC AL IV-LEA: Uită-te la părul meu. (Îi arată părul încărunţit de pe ceafă.) BELCREDI: Şi al meu e sur! HENRIC AL IV-LEA: Da, cu deosebire că eu am încărunţit aici, ca Henric al IV-lea! Înţelegi? Şi nici măcar nu mi-am dat seama că îmbătrînesc. Am prins de veste într-o bună zi, cînd am deschis din nou ochii, şi m-a cuprins groaza ... pentru că am priceput într-o cliptă că nu numai părul: tot trebuie să fi încărunţit aşa, şi totul s-a prăbuşit, totul s-a terminat! Ar fi însemnat să năvălesc mînat de o foame de lup, la un ospăţ, unde ceilalţi comeseni, sătui de mult, s-au împrăştiat, şi mesele-s întoarse cu picioarele în sus ... BELCREDI: Ei, şi ce vrei? Nu te supăra: dar ceilalţi ... HENRIC AL IV-LEA (brusc): Ştiu! ştiu! Nu puteau să m-aştepte pe mine, pînă mă vindec! Nici măcar cei care mi-au împuns pe la spate calul meu înzorzonat ... cu spada, pînă la sînge!... DI NOLLI (impresionat): Cum? Cum? HENRIC AL IV-LEA: Da, mişeleşte, pe la spate, ca să-l facă să azvîrle din copite şi să mă buşească de pămînt! Luigi Pirandello, Henric al IV-lea

46

Eugene Gladstone O′Neill – funcţionar, marinar, ziarist şi actor, consacrându-se în cele din urmă dramaturgiei – a înnoit teatrul american, aducând pe scenă personaje complexe, frământate, în piese cu influenţe naturaliste şi psihanalitice – Dincolo de zare, Anna Christie, Maimuţa păroasă – ori înrâurite de expresionism – Patima de sub ulmi, Marele zeu Brown. Miturile antice sunt transpuse în cadrul epocilor moderne - Din jale se întrupeză Electra – iar destinul este urmărit în determinările sale psihice, ereditare şi patologice - Staniul interludiu, Lungul drum al zilei către noapte.

ACTUL VII [...] NINA (privind la cer – stranie): Dorinţa de a avea un fiu a fost şi ea un eşec, nu? El nu mi-a adus nici o fericire. Fiii sînt asemenea taţilor. Ei trec prin mamă ca să devină iarăşi taţii lor. Toţi fiii tatălui au fost totdeauna iluzii neîmplinite! Ei dau greş murind pentru noi, zburînd către alte vieţi, neputînd rămîne cu noi, neputînd să ne aducă fericirea. MARSDEN (părinteşte – cu glasul tatălui ei): Trebuie să uiţi toate legăturile tale cu Gordonii, Nina. La urma urmelor, dragă Nina, a fost ceva ireal în tot ce ţi s-a întîmplat de cînd l-ai întîlnit pe Gordon Shaw, ceva absurd şi fantastic, un lucru ce nu s-a întîmplat niciodată ziua, în amiaza mare, în după-amiezile noastre. E mai bine să uităm amîndoi acest episod sfîşietor şi să-l privim ca un interludiu de încercare şi pregătire – un interludiu în care sufletele noastre s-au purificat de toată stricăciunea cărnii şi s-au făcut vrednice de acea cufundare în albul păcii. NINA (cu un surîs ciudat): Straniu interludiu! Da, vieţile noastre sînt doar nişte stranii şi negre interludii ... (odihnindu-şi capul pe umărul lui) [...] Eugene O′Neill, Straniul interludiu

47

Eugène Ionesco – dramaturg şi eseist francez de origine română – şi-a făcut studiile universitare la Bucureşti, unde şi-a început şi activitatea publicistică, afirmându-se cu pamfletul Nu. Stabilit în Franţa, a devenit unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului Cântăreaţa cheală, Scaunele, Lecţia, Ucigaş fără simbrie, Setea şi foamea, Regele moare. A fost membru al Academiei Franceze. Rinocerii (Rhinocéros) reprezintă o alegorie a isteriilor colective, a fanatismului care dezumanizează.

ACTUL AL DOILEA TABLOUL 2 JEAN: Dumneata vezi răul peste tot. Dacă-i face omului plăcere să devină rinocer, dacă-i face plăcere! Nu e nimic extraordinar în asta. BÉRENGER: Evident, nu e nimic exttraordinar în asta. Totuşi, mă îndoiesc că i-ar face chiar atîta plăcere. JEAN: Şi de ce mă rog? BÉRENGER: Mi-e greu sş-ţi spun de ce. Se înţelege de la sine. JEAN: Îţi spun că nu e chiar aşa de rău! La urma urmei, rinocerii sînt nişte vietăţi ca şi noi, care au acelaşi drept la viaţă ca şi noi! BÉRENGER: Cu condiţia să nu o distrugă pe a noastră. Îţi dai seama ce deosebire de mentalitate? JEAN (umblînd încolo şi încoace prin încăpere, tot intrînd şi ieşind din camera de baie): Crezi că a noastră e preferabilă? BÉRENGER: Oricum, noi avem morala noastră, pe care o consider incompatibilă cu a acestor animale. JEAN: Morala! Mare lucru morala, m-am săturat de morală, e frumoasă morala! Trebuie să depăşim morala. BÉRENGER: Şi ce vrei să pui în loc? JEAN (acelaşi joc): Natura. Eugène Ionesco, Rinocerii

48

Scurta trecere în revistă a aproape cinci milenii de literatură universală se încheie aici. Fără a se dori completă sau exclusivă selecţia de faţă a dorit să prezinte figuri emblematice, deschizători de drumuri într-un domeniu atât de sensibil şi complex dar peren.

Figura 5. 24 Posibila coperta

5.2 LITEARTURA ROMÂNĂ
Formă deosebit de pregnantă de exprimare şi comunicare interumană, la un moment dat şi dea lungul timpului totodată, literatura reprezintă o mărturie a trecerii oamenilor prin istorie, a oamenilor obişnuiţi, cu percepţii diferite asupra evenimentelor trăite.

49

Figura 5.25 Latinitatea si originile poporului roman

Existenţa unei literaturi orale populare – exprimare viguroasă a spiritului românesc prin snoave, poveşti, zicători şi proverbe – a determinat relativ târziu, în istorie, apariţia şi a unei literaturi române culte. În „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” – într-un fel sinteză a lucrărilor de acest gen de pâna atunci, inegalată până azi – George Călinescu urmăreşte evoluţia literaturii române, delimitând următoarele perioade de creaţie (în ordine cronologică), adoptate si ulterior: • EPOCA VECHE

Primele tipărituri in limba română: Primul document scris in limba română – Scrisoarea lui Neacşu – datează din anul 1521. Claritatea şi siguranţa cu care este scris, adaptarea destul de bună a semnelor alfabetului chirilic la redarea sunetelor limbii române presupun o experienţă anterioară, care duce la concluzia că încă de la sfârşitul secolului al XV–lea corespondenţa particulară se scria in limba română.

Mudromu i plemenitomu i cistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot Braşov, mnog [o] zdravie ot Neacşul ot Dlăgopole. I pak dau de ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împaratul au eşit din Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domnia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domnia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele cîte 50 de omin să fie in ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter din Ţ[a]rigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strîmtul ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lu
50

Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sînt megiiaş şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Rumânească iară el să treacă. I pak să ştii domnia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vîrtos de domniele voastre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata ta eşti înţelept, şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domnielevostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. Primul document în limba română (1521) Scrisoarea lui Neacşu, din Cîmpulung, către Hans Benker, judele Braşovului

Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile [popoarele] au cuvîntul lui Dumnezeu în limba [lor] numai noi rumânii n-avăm, şi Hristos zise, Matei 109, cine cetéşte să înţeleagă; şi Pavel Apostolul încă scrie la Corinthu 155, că întru beserică mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesulu mieu să grăescu ca şi alalţi să învăţu, decîtu întunerecu de cuvinte neînţelese într-alte limbi; începutu-s-au a se scrie aceste sfinte psaltiri în luna lui fevruarie 6 zile şi s-éu sfîrşit în luna lui mai 27 în cetate în Braşovu. Vă leato 7078 (1570). Epilogul Psaltirii românesti, tipărită de Coresi în 1570

Deşi vedzi cîndva sămn groaznic, să nu te miri cînd să arată puternic, Că putearnicul puterea-l închipuiaşte şi slăvitul podoaba-l schizmeaşte. Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti ca puteria aceii hieri să o socoteşti. De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale, deacolo şi Vasilie Vodă au ceput lucrurile sale. Cu învăţături ce în ţara sa temeliuiaşte nemuritoriu nume pre lume şie zideaşte. Prima poezie în limba română, publicată în fruntea Cazaniei lui Varlam (1643)

Cînd petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului doru-l ochii şi orbăsc; iară deaca iase la văzduh curat şi la vreame cu senin, de să prinblă pre lîngă izvoară

51

de ape curătoare, atunce sîmtu mai veseli ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobîndesc din văzduh curat ... . Cumu-s iarna vicole şi vînturi răci şi vremi geroase, de carile să îngreuiadză oamenii şi sîmtu supăraţi în vremea ernei, iară deaca vine primăvara ei să iuşureadză de acealea de toate şi să veselesc, căce, c-au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul, aşea şi în vremea de demult au fost vicole şi vînturi de scîrbe şi de dosădzi pre oameni ca şi într-o vreme de iarnă. În care vreame împăraţii cei necredincioşi, carii strica sventele icoane şi le lepăda din besearică, în multe chipuri dosădiia şi munciia pre creştini pentru să nu se închine sventelor icoane. Fragment din Carte românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam (1643)

Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele care compun această imagine sunt numeroase. S-au scris cronici în toate „ţările” române, dar cele mai valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni şi munteni. În seria celor moldoveneşti intră Letopiseţul Ţării Moldovei, scris în ordine de Grigore Ureche, de la 1359 la 1594, Miron Costin, de la 1595 la 1661, Ion Neculce, de la 1661 la 1743 şi continuat de alţi câţiva cronicari de mai mică valoare. În seria muntenească intră Letopiseţul cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor, cu autori necunoscuţi, cuprinzând intervalul 1390 – 1688, continuate de Radu Greceanu, de la 1688 la 1716, apoi de un anonim şi de Radu Popescu, până în 1729.

Logofete, noi cu toţi pohtim să ne fii domn. El zise: „Dar ce aş vrea eu cu domnia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu.” Iar ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!”Şi-l luară de mîini şi-l împingea de spate. [...] „Boieri dumneavoastră, bine ştiţi toţi că eu am fost la casa mea ca un domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domniea aceasta eu nu o pohtesc ca să numi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voea mea m-aţi pus domn în vremi ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar întreb: estevă cu voea tuturor?” Acieaşi toţi răspunseră: „Toţi vom, toţi pohtim!” Radu Popescu, Istoria Ţării Româneşti de la anul 1689

52

Cronicarii moldoveni

Figura 5.27 Cronicarii moldoveni

De moartea lui Ştefan vodă cel Bun, vă leato 7012 Nu multă vreme, deaca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său la Suceava, fiind bolnav şi slab de ani, ca un om ce era într-atîtea războaie, şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani, [...] cu mare laudă au murit, marţi, iulie 2 zile. Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare la stat, mînios şi de grabă a vărsa sînge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorîia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gîndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vîrîia, ca văzîndu-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut gios, să rădica de-asupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luase, de lucruri vitejăşti, cum să tîmplă: den pom bun, roadă bună op să iase. Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire în Putna, carea era de dînsul zidită. Atîta jale era, de plîngea toti, ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui pînă astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce iaşte în mana lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti, carele nimea din domni, nici mai înainte, nici după aceia l-au agiunsu. Fost-au mai înainte de moartea lui Ştefan vodă, întru acelaşi anu, iarnă grea si geroasă, cît n-au fost aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fost ploi grele şi povoase de ape, şi multă înecare de ape s-au făcut. Au domnit Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi 3 săptămîni şi au făcut 44 de mănăstiri, şi singur ţiitoriu preste toată ţara. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei
53

PREDOSLOVIE [...] Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescu şi muntenescu şi cîti sînt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi pînă astăzi, de unde sîntǔ şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, dupa atîta véci de la discălecatul ţărilor cel dintîi de Traian, împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gîndul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gîndul să mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntu lăcuitorii ţării noastre [....]. Îndemnatu-m-au mai multŭ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintîi, toate alte ţări ştiindŭ inceputurile sale. Laud osîrdiia răposatului Urechie – vornicul, carile au făcut de dragostea ţării letopiseţul său, însă acela de la Dragoş – vodă, de discălicatul cel al doilea al ţării aceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintîi cu români, adecă cu rîmléni, nimica nu pomeneşte, numai ameliţă la un loc, cum că au mai fostǔ ţara o dată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fostǔ destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dînsul şi atîta, cîtu poate să zică fieştecinecă numai lui de această ţară i-au fostu milă, să nu rămîie întru întunerecul neştiinţei, ca celelalte ce mai sîntǔ scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea, un Misail Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări sîntǔ [...]. De aceste basme să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, ca scrisoarea ieste un lucru vécinicǔ. Cîndǔ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, cîte scriu. Miron Costin, Predoslovie [...] la De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, pré învăţat şi cărturar, şi ştié multe limbi: elineşte, sloveneste, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă – vodă îi era pré drag, şi-l ţiné pré bine, şi tot la masă îl puné, şi să giuca cărţi cu dînsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dînsul. Iar cînd au fost odată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce avé la Ştefăniţă – vodă, ce au şedzut şi au scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un băţǔ sferdelit şi le-au trimis la Constantin – vodă cel Bătrîn

54

Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată pre Ştefăniţă – vodă din domnie. Iar Constantin – vodă n-a vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scrié, ce sau sculat şi au trimis băţul acel sferdelit cu cărţi cu tot înapoi la Ştefăniţă – vodă, de le-au dat. Deci Ştefăniţă – vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au pre mîniet şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cé mică, şi au pus pre călău de i-au tăiat nasul. [...]. Şi n-au vrut să-l lasă pe călău să-i taie nasul cu cuţitul lui [de]călău, ce cu hamgeriul lui Ştefăniţă – vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cîrnul au fugit în Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodzie sîngeli din obraz şi-l boţié la nas, şi aşe din dzi în dzi sîngele să închega, de i-au crescut nasu la locu, de s-au tămăduit. Iară cînd au vinit aice în ţara, la domnia lui Iliieş – vodă, numai de abié s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat Alecsii Mihailovici [...]. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O samă de cuvinte

Dimitrie Cantemir este în cultura română unul dintre cei mai erudiţi umanişti. Prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii. Lucrările sale, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare.

... Din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să varsă, spre apus, şi pre o parte şi pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vîrtos de piatră în patru colţuri cioplită era, carile după ce de la pămînt ca la dzece stînjini să ridica, de ciia stîlpi mari şi groşi de marmură porfiră în sus să înălţa. Fietecare stîlp de cinci stînjeni de înalt şi de 30 de palme în giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi era, iar în sus, de ce mergea, mai subţire şi mai sulegeţi era. Iară fietecare stîlp supt rădăcina patru lei de aramă prea frumoasă şi ca aurul de luminoasă avea, şi tuspatru cu dosurile la un loc împreunîndu-se, cu capetele, doi spre cîmp, iară doi spre apă căuta, deasupra cărora stîlpul să răzima. Aşişderea în vîrvul fietecărui stîlp, de la un loc şi mai în sus, patru zmei începea a să împletici, şi după ce ca la

55

trei coţi în sus să ridica, capetele îşi despărţiia şi puţintel can gios le pleca, şi doi spre un stîlp, iară doi spre alt stîlp, ce le era dimpotrivă căuta ... . - O, fraţilor şi priietinilor, în mare a inimii strîmtoare mă aflu ... atîta cît, precum se dzice dzicătoarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din două răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au ramas, ca fătătoarele la ceas am sosit: să făt, durerile şi chinurile mă înspăimîntează, să nu făt, pîntecele îmi crapă ... . Să stric doai, tocmesc una, să tocmesc doai, stric o mie ... . Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

DESCOPERIREA OCCIDENTULUI

„Ţările române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută feudală.” (George Călinescu) Văcăreştii – Ienăchiţă, Iancu, Alecu si Nicolae – reprezentanţi ai unei vechi familii de boieri, au beneficiat de o educaţie aleasă (Ienăchiţă, de exemplu, cunoştea limbile turcă, greacă, italiană şi franceză), fapt ce i-a ajutat să cunoască şi să se integreze în contextul literar al epocii. De pe peretele bisericii Sf. Spiridon cel Nou, testamentul în versuri al lui Ienăchiţă Văcărescu a străbătut secolele: Urmaşilor mei Văcăreşti, Las vouă moştenire Creşterea limbei româneşti Şi-a patriei cinstire!

Gramatica e meştesug ce-arat-alcătuire, Şi toţi printr-însa pot afla verce povăţuire. S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate, Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşală toate, Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face, Siliţi-vă a o- nvăţa sau faceţi cum vă place. Ienăchiţă Văcărescu, Observaţiuni sau băgări dă seamă

56

asupra regulelor şi orînduielilor gramaticii românesti Începutul secolului al XIX-lea a marcat debutul scrierilor filozofice autohtone. Cu Eufrosin Poteca, Eftimie Murgu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Zalomit a luat avânt gândirea filozofică, determinând apariţia unor lucrări ce ofereau o viziune originală asupra lumii.

Dar întrebîndu-mă ce este filozofia şi scoposul ei, eu metafiziceşte răspunzînd, zic că filozofia este ştiinţa începuturilor în cîtăţime şi în felurime, pre cît încape mintea omenească. Iar scoposul filozofiei este fericirea omenirei pre pămînt, care să naşte din dragoste, fiica dreptăţii, fiica adevărului, fiul filozofiei ... . Eufrosin Poteca, Cuvinte panegirice Prima jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat nu numai în istoria modernă a românilor o perioadă agitată şi poate cea mai bogată în transformări care au pregătit momentul revoluţionar de la 1848. Atunci s-au pus bazele unei adevărate renaşteri culturale românesti, învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunoscănd o dezvoltare fără precedent: au luat fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, a crescut numărul revistelor şi al periodicelor, al cărţilor tipărite în tiraje mari, s-a format un public cititor, s-au organizat biblioteci de literatură beletristică, librării, s-a înfiripat o viaţă artistică specific românească. Acestea au fost condiţiile în care au apărut deci, primele ziare: in 1829, la Bucureşti, „Curierul românesc” sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu şi la Iaşi, „Albina românească” sub conducerea lui Gheorghe Asachi iar in 1838, la Braşov, „Gazeta de Transilvania”, din iniţiativa lui George Bariţiu. Reprezentativi pentru perioada descrisă (dar nu singurii!), sunt: • ROMANTICII – MESIANICI UTOPICI

Ion Heliade Radulescu – una din personalităţile politice şi culturale cele mai proeminente ale epocii – prin numeroasele şi

57

variatele sale iniţiative a devenit cel mai mare ctitor de cultură românească din această perioadă.

Progresul fără conservaţie e o clipă şi ajunge la nimic. Conservaţia fără progres e o stagnaţie şi ajunge la putrezire, şi iar la nimic. Cine conservă are, şi cine are poate progresa mai repede. Progresiştii exclusivi n-au cunoscut înţelesul adevăratului progres. Conservatorii exclusivi n-au cunoscut înţelesul adevăratei conservaţiuni. Căci de l-ar fi cunoscut, un cîmp ar forma, subt acelaşi stindard s-ar pune. Progresistul adevărat e totdeodată şi conservator. Conservatorul adevărat e totdeodată şi progresist. Ion Heliade Radulescu, Biblicele

Grigore Alexandrescu – poet înclinat spre meditaţie profundă şi reflecţie pe teme esenţiale ale existenţei – a adus in literatura epocii o nota de originalitate proprie.

Domnilor alegători, mă rog sa fiu ascultat, Şi după ce m-aţi citi mă rog să fiu deputat. Căci am cuvinte să crez că la Divanul Ad – hoc Bine lumei o să fac, şi rol nobil o să joc, După cum puteţi vedea Din mărturisirea mea. Încă pîn-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare, Şi după ce m-am născut Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare Pînă într-acest minut. Grigore Alexandrescu, O profesiune de credinţă C. A. Rosetti – luptător paşoptist marcant, preocupat de politică – a fost şi un liric ocazional apreciat de contemporani.

... Iau şi eu parte la acest banchet, la această cină, la această agapă [...]. Mi-aţi vorbit de virtute, de iubire; mi-aţi amintit că am luat deviza: „Voeşte şi vei putea. Luminează-te şi vei fi.” Nici aceasta nu e meritul meu: iubirea am învăţat-o de la dînsa

58

(Rosetti arată pe Maria Rosetti) şi deviza de care vorbeaţi el mi-a dat-o (Rosetti arată pe Ion C. Brătianu). C. A. Rosetti, banchetul Românului, 1881

MESIANICI POZITIVI, CONSTITUIREA SPIRITULUI CRITIC

Mihail Kogălniceanu – figură marcantă a culturii române – a rămas însă în istorie prin activitatea politică remarcabilă, numele său fiind legat de marile acte de la 1859, 1864, 1877.

Inima mi se bate cînd auz rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; da, domnilor mei! Şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Annibal, decît Cezar; aceştia sînt eroii lumei, în loc ca cei dintîi sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Răsboeni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sînt cîştigate de către români. Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decît locurile cele mai clasice. Suceava şi Tîrgoviştea sînt pentru mine mai mult decît Sparta şi Atena! Baea, un sat ca toate satele pentru străini, pentru români are mai mult preţ decît Corintul, pentru că în Baea, avarul Rigă a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitezilor, craiul crailor, cum îi zice Sixt IV, rănit de sabia moldovană, fu pus pe fugă şi uită drumul patriei noastre! Mihail Kogălniceanu, Cuvîntul de la Academia Mihăileană

Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primijdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este, mai ales, covîrşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi şi încă acele de ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cît vom pute această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unii literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Mihail Kogălniceanu, Dacia Literară – Introducţie

59

Nicolae Bălcescu a fost, fără îndoială, una din personalităţile de prim plan în procesul de renaştere spirituală şi politică a românilor în secolul al XIX-lea. Rolul pe care l-a jucat în desfăşurarea revoluţiei de la 1848, ca şi lucrările lăsate posterităţii atestă complexitatea spirituală a lui Bălcescu, devenit cu timpul o figură simbolică a aspiraţiilor naţionale.

Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagine din vieaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai 8 ani (1593 – 1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă. Timpuri de credinţă şi de jertfire! cînd părinţii noştri credincioşi, sublimi, îngenunchiau pe cîmpul bătăliilor, cerînd de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor. Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai – Voievod Viteazul

Alecu Russo – scriitor fără ambiţii de notorietate – n-a scris mult (poate şi din cauza dispariţiei premature), numele său fiind legat de obicei de poemul Cântarea României. Ciudat amestec de melancolie şi elanuri progresiste, el şi-a găsit adevărata vocaţie scriitoricească în proza memorialistică.

În zioa aceea frumoasă un lucru însă lipsia pe cîmpul Blajului ... limba! ... inteligenţii, fraţi şi fii ai miilor de români adunaţi de pe tribunele cîmpului libertăţii nu vorbia româneşte, şi
60

vîntul învietor al acelei zile măreţe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte, pe care bieţii români nu le înţelegea nicidecum, deşi le primea ca semne de mîntuire, zicînd: o fi dar ... aşa o fi!

VASILE ALECSANDRI MOMENTUL 1855 – EPOCA DOMNITORULUI CUZA

Cel mai important poet român de până la Eminescu, în literatură Alecsandri este pioner în mai multe genuri şi specii. Teatrul în limba română îi datorează câteva din primele încercări. Împreună cu Alecu Russo, se numără printre cei dintâi scriitori români interesaţi de creaţia populară. Este unul din promotorii publicisticii naţionale, colaborând la multe din revistele vremii iar în 1855 editând el însuşi revista România literară.

Figura 5.28 Poezia vieţii la ţară

Otelul pus la dispoziţia ei de Contele de Farol era un cap-d-operă de arhitectură italiană; mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină de plante exotice şi umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevărat colţ de rai. Acel salon era ornat cu oglinzi înalte şi cu tablouri lucrate de cei dintîi pictori moderni; el comunica prin porţi de cristal cu alte două mici salonuri, unul mobilat în stil persian şi cellalt în stil pompeian.

61

Camera persiană era îmbrăcată pe pereţi cu stofă citarie de Brusa şi pe parchet cu un covor de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic. În unghiurile lui se rotunzeau patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite culori. O lampă de argint, de formă maurească, se cobora din mijlocul tavanului şi răspîndea o lumină misterioasă în acel cuib de visuri orientale. Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer de antichitate şi care deşteptau în minte imaginea traiului casnic de pe timpul împăratului August, pe cînd artele frumoase ajunseră la gradul cel mai înalt de perfecţie. Vasile Alecsandri, Dridri

România literară va priimi numai articole originale de literatură; iar cît priveşte partea ştiinţelor pozitive, ea va deschide coloanele sale celor mai bune traduceri atingătoare de descoperirile folositoare a veacului nostru. Numerele acestei publicări vor cuprinde felurite scrieri interesante, precum: articole din istoria patriei şi de economie politică; romanuri naţionale; descrieri de călătorii; cîntice poporale, poezii alese şi, într-un cuvînt, tot ce este menit a răspîndi lumii, a aduce plăcere cetitorilor, şi a desvolta limba românească cu un chip măsurat şi înţelept. D. Alecsandri face chiemare tuturor literatorilor români ca să vie in agiutor foaiei sale prin scrierile lor, această foaie fiind cîmpul de întîlnire frăţească a tuturor talentelor din ţerile noastre. România literară – articolul – program

„JUNIMEA” –EPOCA DOMNITORULUI CAROL

„În 1863 se întîlnesc în Iaşi cinci tineri înapoiaţi de curînd de la studii.” Astfel descria Tudor Vianu în Istoria literaturii române moderne naşterea şi organizarea societăţii literare, la început, Junimea. Aceasta a fost considerată în epocă dar şi după aceea cel mai de seamă cenaclu şi cea mai importantă societate culturală din istoria literaturii române. În 1867 Junimea edita propria revistă, Convorbiri literare cu o viaţă destul de lungă în peisajul cultural românesc: primul număr apărea la Iaşi, la 1 martie 1867 iar ultimul, în 1944.

62

Junimea şi Convorbiri literare au jucat în literatura română un rol considerabil. Ele au creat un anumit mod de a înţelege cultura care a primit numele de spirit junimist. Trăsăturile definitorii ale acestuia, în opinia aceluiaşi Tudor Vianu, au fost: înclinaţia spre filozofie, spiritul oratoric, clasicismul (în formă academică), ironia şi spiritul critic.

Titu Maiorescu – om politic de valoare recunoscută: ministru al învăţământului, prim-ministru etc. – a fost creatorul criticii literare propriu-zise în literatura româna, formulând principiile teoretice şi metoda; a fost membru fondator şi a condus Junimea de la înfiinţare.

POEZIA Sunt întrebări care in starea normală a unei societăţi nu există, dar care, odată născute, se impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gîndesc la interesele publice. Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcina care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atîta bine omenirii? O parte a răspunsului atîrnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvîntului. [...] Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public pînă la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile ştienţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din „critica poeziei” ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contemporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu pînă la acel an. [...] Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar in fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în
63

„Convorbiri literare”, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lîngă aceste – lucru rar între ai noştri – iubirea şi înţelegerea artei antice. PROZA Nu avem activitate literară şi – lucru caracteristic – romanuri şi novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta ... – cîteva generaţii – şi deşteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simta puternic şi să-şi exprime frumos ceea ce au simţit şi alţii cari să gîndească bine şi să-şi exprime simplu ceea ce au gîndit. Titu Maiorescu, Critice I

MIHAI EMINESCU

Cel mai mare poet român, ultimul romantic european, Eminescu este deopotrivă un miracol şi o sinteză a celor mai vechi tradiţii ale culturii noastre.

Figura 5.29 Prima editie a “Poesii” de Mihail Eminescu

64

La-nceput, pe cînd fiinţa nu era, nici nefiinţă, Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns ... Cînd pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Şi astfel mii de oameni rîvnesc în ţara aceasta să capete avere şi onori pe calea statului sau cel puţin să trăiască de la dînsul. Prin ideea curat negativă a libertăţei care nu însemnează nicăieri alta decît să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mîncare şi încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima iar clasele muncitoare? Pe apa sîmbetei să meargă! După voi potopul. Cît lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cît vom trăi să nu curgă laptele în păsat ... După aceea bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care le sărăcim şi le stoarcem. Acesta e liberalismul la noi în ţară. Mihai Eminescu, Timpul, 18 XII 1877

Cum nu vii tu Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei, Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! Mihai Eminescu, Scrisoarea III

65

Figura 5.30 Ipotesti, casa parinteasca

MARI PROZATORI

Ion Luca Caragiale – provenit dintro celebră familie de oameni de teatru – a trăit şi el o vreme în preajma teatrului, piesele şi schiţele sale alcătuind un univers atât de original şi de românesc încât a pătruns în stratul cel mai profund al conştiinţei noastre artistice. Replici întregi sau situaţii „caragialiene” apar spontan în mintea tuturor, fenomenul curent al citării dovedind extraordinara rezistenţă a spiritului caragialian.

CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hîrtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. – Tăcere completă. Cu glas tremurat) Domnilor!...Onorabili concetăteni!... Fraţilor!... (plînsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare ... suindu-mă la această tribună ... pentru a vă spune şi eu ... (plînsul îl îneacă mai tare.) ... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale ... în aceste momente solemne ... (de abia se mai stăpîneşte) mă gîndesc ... la ţărişoara mea ... (plînsul l-a biruit de tot) la România ... (plînge. Aplauze în grup) ... la fericirea ei! ... (acelaşi

66

joc de amîndouă părţile) ... la progresul ei! (asemenea crescendo) ... la viitorul ei! (plîns cu hohot. Aplauze zguduitoare.) ....................................................................................................................................................... ..... Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mîndru de aceasta! ... O primesc! Mă onorez a zice că o merit! ... (foarte volubil.) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist ... că sunt liber schimbist ... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scînteietoare la adunare. Aplauze prelungite.) Da! (cu putere din ce în ce crescîndă.) Voi progresul şi nimic alt decît progresul: pe calea politică ... (îngraşă vorbele.) ....................................................................................................................................................... ..... Soţietatea noastră are de scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău ... Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire. Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră. I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută

Figura 5.31 Posibili “Mitica”

67

Ion Creangă – scriitorul român cel mai apropiat de spiritul creaţiei folclorice – a fost considerat la început autor „poporal” dar s-a dovedit un artist profund original care a creat pornind de la folclor o operă de clară individualitate, cu elemente caracteristice de neconfundat, rezultat al unei inteligenţe artistice superioare şi al unei înzestrări lingivistice remarcabile.

Nu-i vorba, că noi tot ne făceam felul, aşa, cîteodată; căci din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de badiţa Vasile pentru ficare, am ajuns la trataji, de la trataji la ceaslov, ş-apoi, dă Doamne, bine! În lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece – douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, cînd le vede aşa sîngerate cum erau, îşi pune mîinile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan şi a ne mîngîia cu sfîntul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit. Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Ioan Slavici – spirit insurgent, orgolios şi ferm în convingerile sale, ardelean prin naştere – a fost un junimist fervent, apreciat de Maiorescu drept un exponent al tipului de proză compatibilă cu realităţile româneşti. A pus bazele revistei Tribuna din Sibiu, unde a militat pentru emanciparea românilor ardeleni, o mare parte a prozei sale expunând problematica satului şi a burgheziei ardelene.

68

A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei ... Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vînt, Mara stă ziua sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stînga e coşul cu peşte, iar la dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru „vornovişti”, pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin cînd sunt flămînzi şi iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioşi, mai se bat fie între dînşii, fie cu alţii, – şi ziua trece pe nesimţite. Serile Mara de cele mai multe ori mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adom în vreme ce ea găteşte mîncarea. Mănîncă însă mama, şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîine. [...] − Nu, fata mea, – zise Mara liniştită. Aşa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neştiute şi te miri unde ajungi; te-apucă – aşa din senin – cîteodată ceva, şi te miri la ce te duce. Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ţi-e scris, are neapărat să ţi se întîmple; voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe. Ioan Slavici, Mara • „LITERATORUL” – – POEZIA SOCIALĂ ŞI DECADENTĂ. ROMANUL CICLIC

Literatorul – „revistă ostracizată multă vreme, dar cu mari urmări”, după cum aprecia George Călinescu – a apărut la 20 ianuarie 1880 sub conducerea lui Alexandru Macedonski şi a fost una din revistele în care au publicat adversarii declaraţi ai Junimii, delimitând astfel „un cîmp de luptă teoretic”. Două din obiectivele pe care şi le propunea ambiţios la apariţie revista erau: „a îndeplini marele gol ce a lăsat Curierul de ambe sexe” şi „ a nu fi abonat la Literatorul să devie ceva ridicol şi un semn de burtă-verdism”. A apărut cu întreruperi şi schimbări de titlu până în 1919.

Alexandru Macedonski – poet al „rondelurilor”, crezând în poezie şi în menirea poetului, original dar inegal, adept al noului, precursor al unor importanţi poeţi interbelici (George Bacovia sau Tudor Arghezi), simbolist de o nuanţă aparte şi poet tragic, „prozator estet” (Tudor Vianu) – a fost un creator de şcoală.

Şi el e emirul, şi toate le are ... E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare ...

69

Spre Meca se duce cu gîndul mereu, Şi-n faţa dorinţei – ce este dispare – Iar el e emirul, şi toate le are Al. Macedonski, Noaptea de Duiliu Zamfirescu „care va arunca anatema asupra arendaşilor, stigmatizându-i în persoana lui Tănase Scatiu, şi va exalta aristocraţia de baştină, departe de ce s-ar crede, era fiul unui Tănase Scatiu, însă de treabă, funcţionar la primăria din Focşani şi arendaş prin judeţele Rîmnicu Sărat şi Brăila” (George Călinescu)

Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cîrduri întregi de gîşte, de curci şi claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo pînă colo, – şi seara, cînd vine cireada de la cîmp, cumpăna puţului, scîrţîind neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată. Duiliu Zamfirescu. Viaţa la • ARTA CU TENDINTA – EPIGONII LUI EMINESCU. REFRACTARII. SOCIALIŞTII

Contemporanul – apărută ca reacţie la Junimea şi Convorbiri literare – grupa publicişti şi scriitori cu un punct de vedere deosebit, adesea mai nou decât cel maiorescian şi cu o ideologie ce reflecta afirmarea unei clase sociale nou ivite în societatea românească – muncitorimea. „La 1 iulie 1881, apăru în Iaşi Comtemporanul, revistă literară şi ştiiţifică redactată de Ion Nădejde (Verax, Audax, Mordax). [...] Prin tradiţie, tinerii de familie şi de bani gata adoptau ideile cele mai înaintate şi în aparenţă mai contrare clasei lor. În fond ei nu făceau altceva acum decît să atragă atenţia asupra meritelor lor în cercurile oficiale. Tinerii cultivaţi în spiritul Contemporanului, deveniţi socialişti, trecură apoi în partidul liberal.” (George Călinescu) Alexandru Vlahuţă – epigon al lui Eminescu în poezie, în general cu o bună intuiţie a cuvântului şi prozator cu înclinaţii didactice – este cunoscut mai ales ca autor al jurnalului de călătorie România pitorească. Simpatia pentru cei oropsiţi, în special pentru ţărani, critica la adresa monarhiei ori nostalgia duioasă a copilăriei sunt câteva caracteristici ale creaţiei sale literare.

70

[...] Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi, Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stîncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pînză. Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, care de aci încolo au a purta străjile României, s-a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stînga, de sub curmătura unui deal, vine rîul Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul ţării, cu al cărei pămînt şi destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări scoboară şi cît a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut, şi „Porţile de Fier” s-au deschis în faţa puterii eterne a valurilor ei. Alexandru Vlahuţă, România pitorească

MICUL ROMANTISM PROVINCIAL ŞI RUSTIC. NUVELIŞTII. POEZIA IDILICĂ

Barbu Delavrancea („pe adevăratul nume Barbu Ştefănescu”) – temperament contradictoriu, ardent dar şi baroc – a fost un scriitor (prozator, dramaturg şi ziarist) reprezentativ pentru epoca de întâlnire dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, continuând literatura tradiţională alimentată de romantism dar nuanţată interpretativ şi stilistic original. Colorist vitalist, cu o viziune patetică asupra istoriei, s-a întors adesea cu nostalgie şi căldură spre trecut şi sufletul popular, topind epicul, dramaticul şi liricul într-o sinteză în care converg efluvii romantice, observaţii realiste şi sugestii naturaliste. A fost unul din marii oratori ai timpului. „Apus de soare este o capodoperă a dramaturgiei poetice şi oratorice şi nu mai puţin o dramă de observaţie a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte se unesc armonic.” (George Călinescu)

ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah ... Ce nu e din cîte n-ar trebui să fie? Şi nimic din cîte ar trebui să fie ... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O, prietenii mei cu bărbile pînă în pămînt, nămeţi ne-nvinşi de oameni, albiţti de griji şi de vremuri ...

71

ŞTEFAN: Oh, pădure tînără! ... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi ... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni ... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea Albă, la Cătlăbugi, la Şcheia, la Cosmin, la Lenţeşti ... Unde sunt ... bătrînul Manuil şi Goian, şi Ştibor şi Cînde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai spătarul,şi Ilea Huru comisul, şi Dajboc pîrcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului ... Boldur? ... Pămînt! ... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pămîntul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! ... Barbu Delavrancea, Apus de soare

George Coşbuc – poetul Firelor de tort şi al Baladelor şi idilelor – a fost şi publicist (a editat împreună cu I. L. Caragiale şi Ioan Slavici revista Vatra şi împreună cu Alexandru Vlahuţă, Sămănătorul) şi s-a ocupat şi de îndrumarea activităţilor culturale săteşti prin intermediul Casei Şcoalelor; în 1900 a devenit membru al Academiei Române. Poet ancorat în zona de intersecţie a culturii populare cu cea cultă, a ruralismului cu sensibilitatea rafinată de experienţe citadine, cu un simţ pronunţat al eroicului, Coşbuc a fost şi un traducător de mare valoare recreând în limba română: Sacontala, Odiseea, Eneida, Divina Comedie .

Şi clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor; Şi-adînc din bubuitul frînt Al bulgărilor de pămînt Vorbea un glas,un cîntec sfînt Şi-nălţător: „Nu cerceta aceste legi, Că esti nebun, cînd le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea: Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!” George Coşbuc, Moartea lui Fulger

72

TENDINTA NATIONALA, MOMENTUL 1901. NOUL MESIANISM. ANALIZA FONDULUI ETNIC

Sămănătorul – fondată de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc în 1901 la îndemnul lui Spiru Haret – a fost una din cele mai importante reviste cu caracter naţionalist, care avea să se ocupe cu „vieaţa” şi să „semene” idei în mulţime, de unde şi titlul comentat de Vlahuţă într-o poezie: Păşeşte în ţarină semănătorul Şi-n brazda neagră umedă de rouă Arunc′ într-un noroc vieaţa nouă, Pe care va lega-o viitorul.

Obiectivele programatice declarate ale revistei erau: o literatură proprie, într-o limbă înţeleasă de toate categoriile sociale astfel încât: „să nu mai fim aproape streini la noi acasă”, adâncirea trecutului: „Suflaţi colbul de pe cronici şi faceţi să renască virtuţile bătrînilor de atunci în sufletul tinerimei de azi.” dar mai ales unitatea: „Ce avem de făcut înainte de toate e purificarea, întregirea, înaintarea şi mai ales răspîndirea culturii noastre ... Avem un stat naţtional fără o cultură naţională ci cu o spoială străină; franţuzească. Avem visul de unire naţională în aceeaşi formă politică: îl legănăm în vorbe şi nu-l chemăm la noi prin fapte: hotarele mai sînt încă hotare pentru cultura noastră. Ne dorim uniţi la un loc şi nu ne cunoaştem nicidecum.”

Figura 5.32 Stefan Luchian O posibila varianta a tendintei nationale

73

Octavian Goga – poet naţional şi dramaturg – a pătruns în sufletul poporului prin simplitatea aparentă a liricii sale aducând o sensibilitate originală dar nu diferită de cea a celor pe care îi reprezenta, depăşind momentul istoric şi provincialismul poetic, realizând monografia lirică a satului transilvan. A fost publicist şi traducător; a avut o bogată activitate politică, fiindu-i cunoscută orientarea de dreapta.

La noi sunt codri verzi de brad Şi cîmpuri de mătasă; La noi atîţia fluturi sunt Şi-atîta jale-n casă. Privighetori din alte ţări Vin doina să ne-asculte; La noi sînt cîntece şi flori Şi lacrimi multe, multe ... Octavian Goga, Noi

Nicolae Iorga – istoric de renume mondial, orator, publicist, memorialist, poet, dramaturg, critic şi istoric literar – a fost autorul unei opere ştiinţifice şi literare uriaşe: aproape 1300 de cărţi şi 25.000 de articole în mai multe limbi. Profesor universitar la Bucureşti şi Sorbona, rector al Universităţii Bucureşti, membru corespondent al Academiei, „doctor honoris causa” al mai multor universităţi, membru al Academiei Franceze, Poloneze, Iugoslave etc. a înfiinţat „Fundaţia Iorga”, „Universitatea populară ” de la Vălenii de Munte, „Şcoala română” de la Fontenay-aux-Roses şi „Casa Romena” din Veneţia. A fost senator şi prim-ministru. Colaborator la Contemporanul, Lupta, Convorbiri literare, Epoca, L′Independence Roumaine, director al Sămănătorului al cărui

74

ideolog a fost, a editat el însuşi mai multe publicaţii: Neamul românesc, Floarea darurilor, Cuget clar, Drum drept etc. Bibliografia operei istorice include lucrări monumentale, titluri de referinţă pe plan universal privind istoria poporului român, a Imperiului Otoman şi a Imperiului Bizantin.

Liberal la douăzeci de ani, în faţă cu un liberalism care se speria de orice noutate şi de orice energie. Conservator la patruzeci, în faţă cu un conservatorism care încremenea în cultul boierimii fanariote şi post-fanariote. Democrat la cincizeci, în faţă cu o democraţie care înţelegea doar că gloata să vie la masa politicianismului. Atunci, pe la şaizeci, a rămas singur. Singur, cu ţara singură. Nicolae Iorga, despre Take Ionescu

Mihail Sadoveanu – într-o operă extraordinar de vastă – a practicat aproape toate formulele epicii: schiţa, nuvela (Bordeenii), povestirea (în Hanul Ancuţei), romanul de structură clasică (Locul unde nu s-a întâmplat nimic sau Târg moldovenesc din 1833), romanul-fluviu cu inflexiuni epopeice (Fraţii Jderi), paradoxul său costând în faptul că, peste o asemenea voinţă de cuprindere epică a cosmosului existenţei umane se suprapune o permanentă dispoziţie lirică. Povestitor cu un talent recunoscut, a încântat multe generaţii de copii cu lectura înregistrată a Amintirilor din copilărie de Ion Creangă.

− La ce te gîndeşti, cinstite comise? îl întrebă sfinţitul Amfilohie, tot cu glas moale. − Mă gîndesc la ce i-om fi fşcînd noi trebuinţă măriei-sale ..., îngînă bătrînul. Arhimandritul îl înţepă cu ochii, urmînd a zîmbi: − Nu te gîndeşti la asta, cinstite comise Manole. − Poate mă gîndesc la năcazurile măriei-sale, mărturisi bătrînul. Arhimandritul îl binecuvîntă: − Fericit barbat în gura căruia nu este viclenie, cum spune în psalmi. Cinstite comise Manole, domnia-ta ceteşti bine, deşi nu cunoşti meşteşugul cărţii. S-a dat de mult poruncă

75

voievozilor: că cel ce vrea să fie mai mare peste alţii, să fie sluga tuturor. Prostimea credea la Bizanţ că împăratul său nu face alta decît mînîncă şi doarme. Iar boierii noştri, care sînt destul de ageri, cred că luminăţia-sa îi ceartă cu ură. Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune şi dulceaţa lor e tămăduirea sufletelor; dar stăpînitorului, pe lîngă limba dulce i-a dat şi sabie. Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi • TEORIA SPECIFICULUI NAŢIONAL. POPORANISMUL, GRUPUL „VIEŢII ROMÂNEŞTI”

Viaţa românească a apărut în 1906 avându-i la conducere pe Constantin Stere şi Paul Bujor, redactorul şi animatorul ei fiind Garabet Ibrăileanu. „Există părerea, întărită de colaboratori secundari ai revistei, că Viaţa românească ar fi fost o publicaţie democrată în felul gherist, o promotoare a socialismului internaţional şi umanitarist. Nimic mai fals. Ideea promovării unei culturi naţionale e cuprinsă în chiar programul ei. Ca şi Vatra odinioară, revista constată depărtarea între clasele sociale şi afirmă trebuinţa alăturării de cei mulţi. Iar cei mulţi erau ţăranii. Aceştia, idealizaţi de naţionaliştii mai vechi, se aflau într-o mare înapoiere şi prin ei poporul românesc însuşi păşea în urma civilizaţiei europene. Problema capitală era prin urmare nu numai apropierea de popor ci ridicarea lui, pornindu-se de la o viziune fără romantisme. Acest punct de program constitui poporanismul, care, evident, poate să aibă prin C. Stere o relaţie cu narodnicismul, fiind nu mai puţin un curent ieşit în chip necesar din natura locului ” (George Călinescu)

Figura 5.33 Gheorghe Patrascu Natura moarta

Garabet Ibrăileanu – critic literar, elaborator al doctrinei poporanismului literar şi teoretician al specificului naţional – a avut o activitate care, în funcţie de evoluţia sa ideatică, s-a structurat în trei perioade: prima, de formare şi de orientare, a doua, poporanistă şi cea de a treia, a criticii complete. Nu a acordat prioritate nici unei componente – sociologică, psihologică, estetică – ci a preţuit mai cu seamă umanismul comprehensiv, realismul şi specificul naţional iar critica aplicată nu a afectat preocupările sale teoretice ci le-a presupus.

76

Poezia, şi mai ales cea lirică, cea mai însemnată din speciile genului, exprimînd mai ales afectivitatea unui individ şi concepţia lui de viaţă, e naţională adesea numai întru cît sufletul unui individ poartă pecetea sufletului poporului din care face parte. Dar acest element subiectiv naţional apare şi în proză, chiar şi în cea mai obiectivă. E atitudinea scriitorului faţă de zugrăvite. Acest element se adaugă, deci, şi el, la celelalte, adîncind caracterul specific naţional al prozei. Aşadar, dacă poezia, cînd e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, – proza, cînd e talentată, e şi expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective. Garabet Ibrăileanu, Caracterul specific naţional în literatura română • SIMBOLIŞTII

Vieaţa nouă a apărut la 1 februarie 1905 sub conducerea lui Ovid Densusianu, care „a intuit că, oricîtă importanţă ar avea factorul ţărănesc, nu e cu putinţă a nu încerca îmbogăţirea literaturii prin observaţia şi simţirea omului mai complex de la oraş.” (George Călinescu)

Concepţia noastră despre „frumos” s-a lărgit; nu mai credem că e un singur chip de a simţi, de a reda motivele artistice. Numai pedantismul de şcoală veche mai poate impune scriitorilor, artiştilor, o anumită direcţie, un anumit mod de înţelegere a lucrurilor ... O operă nu e decît oglinda unor stări sufleteşti şi cu cît una este mai nouă, mai intensă, cu atît şi cealaltă este mai caracteristică ... Ovid Densusianu, Vieaţa nouă

Ion Minulescu – poet romancie şi autor dramatic – în poezie, a impus iniţial formula unui original înclinat spre extravaganţă şi comportament ludic atunci când a reconstituit temele simbolismului francez, ca ulterior să parodieze această manieră iar în proză şi teatru, a cultivat o literatură a reducerii personajelor şi situaţiei la schemă, ignorând voluntar tehnica iluziei realiste.

77

Eram aşa de sigur c-am să fac cel mai bun concurs din clasă, că nu mai am răbdare să aştept. Mă ridic dar, după cum este obiceiul în şcoală, cu degetul arătător de la mîna dreaptă în sus şi cer cuvîntul. Profesorul care de pe catedră observase mai dinainte enervarea mea, mă întreabă – mişcînd nedumerit din cap, ce vreau. În jurul meu, cîţiva elevi s-au oprit din scris şi curioşi mă fură cu coada ochiului. Eu nu mai aştept să fiu întrebat a doua oară ce vreau: − Poezia „Umbra lui Mircea. La Cozia” nu este adevărată, domnule profesor ... Ion Minulescu, Corigent la limba română

Nu ştiu ce s-a schimbat în mine, Dar simt că s-a schimbat ceva – Ceva, la fel, ca după-o boală grea, Cînd parcă simţi că-ţi este mult mai bine!... Ion Minulescu, În aşteptare

George Bacovia – extrem de modern prin efectele sincopate ale expresiei poetice şi prin fondul subteran tragic, angoasat al creaţiei, de o modernitate ce nu-şi pierde valenţele deoarece atinge dimensiuni permanente ale umanului – a reprezentat un moment de vârf al simbolismului românesc, depăşind locurile comune ale acestui curent pe care le-a valorificat genial.

De-atîtea nopţi aud plouînd, Aud materia plîngînd ... Sunt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre. Şi parcă dorm pe scînduri ude, În spate mă izbeşte-un val – Tresar prin somn şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal.

78

Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... Şi simt cum de atîta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc. De-atîtea nopţi aud plouînd, Tot tresărind, tot aşteptînd ... Sunt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre ... George Bacovia, Lacustră

Figura 5.34 Plumb

ROMANCIERII

Liviu Rebreanu – romancier, autor dramatic, publicist, director al Teatrului Naţional din Bucureşti (două mandate), membru al Academiei Române – inspirându-se din viaţa ţărănească, preocupat de dialectica real-ideal, a reuşit sa creeze prima capodoperă a romanului românesc, Ion – „acea impunătoare frescă rurală a vieţii transilvănene” (Vladimir Streinu), culminănd cu Răscoala, model de construcţie epică, realizând creaţii majore şi în proza de analiză psihologică (Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra).

− Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbişor din uliţă, oprindu-se o clipă, cu sapa de-a umăr. Te-ai apucat de treburi?
79

− Ce să facem? Pe lîngă casă – răspunse Trifon Guju de pe prispă, ciocănind de zor. − Baţi coasa, Trifoane, ori ...? întrebă Leonte fără mirare. − O bat să fie bătută! zise Trifon fără să ridice capul. − Mi se pare că vrei să coseşti înainte de-a semăna? − Apoi dacă trebuie? ... De! Liviu Rebreanu, Răscoala

Camil Petrescu – prozator, dramaturg, poet, eseist şi gazetar – a fost creatorul unui nou stil narativ, „anticalofil” prin romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, cu personajele lor caracterizate prin spontaneitatea şi mobilitatea reacţiilor, în totală opoziţie cu opacitatea din plan afectiv. Teoretician al dramei de idei, a scris şi publicat numeroase piese, dintre care cele mai cunoscute sunt Jocul ielelor, Act veneţian, Suflete tari şi comedia Mitică Popescu.

Viaţa mi-a devenit curînd o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. Era în toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea nervos, să prind crîmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam ceti nici o carte, părăsisem Universitatea. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Ionel Teodoreanu – cel care a cântat ca nimeni altul vârsta copilăriei, „acea vîrstă a exuberanţei pe care adultul o uită de obicei uşor” (George Călinescu) – a debutat cu Uliţa copilăriei dar momentul culminant al carierei sale scriitoriceşti a fost apariţia trilogiei La Medeleni, roman ciclic care nu respectă canoanele romanului clasic, mai curând un romanpovestire.

− Mamă, tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie.

80

− Ce s-aud? − Ascultă bine, mamă ... − Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. Dănuţ, numai racii se sorb aşa, cînd nu ştii să-i mănînci altfel. Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. Dănuţ le mai încurca, le mai uita. Din care pricină, cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa, frigîndu-se, ori înghiţea friptur,a fără s-o mai mestece, înecîndu-se. Ionel Teodoreanu, La Medeleni

MODERNIŞTII. SBURĂTORUL. FENOMENUL ARGHEZIAN

Eugen Lovinescu – romancier dar mai ales critic literar, autor de monografii, traducător şi comentator de literatură clasică greco-latină, autor de manuale şcolare – a direcţionat prin opera sa critică poezia, proza şi critica interbelică. Începând cu 1919 a editat revista Sburătorul, intemeind totodată şi cenaclul pe care l-a condus până la moarte.

− Uite, Vlaicule, aici e Luvrul, îi spuneam eu, privindu-l pe sub gene. Vlaicu îşi ridică ochii spre Luvru, îl măsură cu metrul lor de preciziune, apoi exclamă, scuipînd: − Mare e, măi ... să-i mama mă-sei ... Trebuie să fi costat mulţi creiţari ... Peste o jumătate de ceas: − Uite, Vlaicule, aici e Opera ... Vlaicu măsură şi Opera cu ochi de zidar, apoi tot scuipînd: − Mare e, măi, şi Opera ... să-i ... mama mamei mă-sei. Şi ea trebuie să fi costat mulţi creiţari! Eugen Lovinescu, Memorii

81

Tudor Arghezi – poet şi prozator, gazetar pasionat, pamfletar liric, dramaturg – a fost creatorul unui limbaj personal inimitabil, cu o mare influenţă asupra straturilor profunde ale liricii româneşti a secolului al XX-lea. Volumele sale de versuri, publicate atât antum, cât şi postum, constituie produsul unui proces creator complex, dezvăluind biografia spirituală a unui mare artist al cuvântului, destinul dramatic al unui eu iscoditor şi voluptos al „primejdiei”.

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decît un nume adunat pe-o carte. În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei pînă la tine Prin rîpi şi gropi adînci, Suite de bătrînii mei pe brînci, Şi care, tînăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Tudor Arghezi, Testament

ORTODOXIŞTII. ICONOGRAFIA MISTICĂ. DOCTRINA MIRACOLULUI.

Lucian Blaga – poet şi dramaturg, publicist, diplomat, profesor, filozof, traducător de mare valoare – şi-a conceput întreaga operă în mod unitar iar imaginile liricii, prin ceea ce el însuşi numea „metafore revelatorii”, au la bază o atitudine filozofică cu largi semnificaţii estetice. Opera sa filozofică, alcătuind un sistem ambiţios atotcuprinzător, în principal formată din patru trilogii – a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi „cosmologică” – şi

82

importante volume de eseuri, antume sau postume, a stârnit cele mai diverse ecouri în conştiinţa filozofică românească.

MOŞNEAGUL Azi Pămîntul întreg e trupul său ... Isus e piatra, Isus e muntele; totdeauna lînga noi – izvor limpede şi mut, totdeauna lîngă noi – nesfîrşire de lut. Fără cuvinte, cum a fost pe cruce, Isus înfloreşte-n cireşi şi rod se face pentru copiii săraci. Din flori îi adie vîntul peste morminte, el pătimeşte în glie şi pom – o răstignire e în fiecare om – şi unde priveşti: Isus moare şi-nvie ... PATRASIA Cu picioarele suntem pe trupul său? MOŞNEAGUL ... Noapte şi zi umblăm prin eucaristie. Lucian Blaga, Tulburarea apelor Gîndirea apăruse şi îşi desfăşura activitatea la Cluj. „Preluînd revista Gîndirea de la Cluj, Nichifor Crainic îi imprimă direcţia ortodoxistă. Pînă atunci problema religioasă nu lipsise scriitorilor făcînd parte din cler, însă ea se afla (cum ar spune specialiştii) în faza teologală. [...] Gîndirea vrea să realizeze faza propriu-zis mistică. Aici spiritul e pasiv şi Dumnezeu activ. Este treapta colocviilor cu duhul sfînt, a Vizitelor, a extazelor, beatitudinilor, stărilor paradisiace, într-un cuvînt a cunoaşterii experimentale.” (George Călinescu)

Un vultur are cuib în mine, Îl simt cum fîlfîie mereu Şi vulturul, precum ştiţi bine, E pasărea lui Dumnezeu ... Deprins în cer cu alte zboruri, Acum el ţine ochiu-nchis: Îi arde sufletul de doruri

83

Şi amintiri din Paradis. Vasile Voiculescu, Pasărea lui Dumnezeu • DADAIŞTI. SUPRAREALIŞTI. HERMETICI

Tristan Tzara – inventatorul curentului literar şi artistic numit dadaism şi cel care i-a stabilit şi metoda – nu a făcut dadaism în limba română, numai în cea franceză. În poeziile sale româneşti, cu tematică simbolistă, presmţind într-un fel dadaismul, a fost „un poet de o incontestabilă uşurinţă lirică, ştiind să radă cu aripile cea mai joasă proză.” (George Călinescu)

Figura 5.35 Manifeste Dada

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru Amintire cu miros de farmacie curată Spune-mi servitoare bătrînă ce era odată ca niciodată, Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia cînd o să cînte cucul. Tristan Tzara

84

Ion Barbu – pe numele său adevărat, Dan Barbilian – a fost matematician, poet şi prozator totodată, reuşind să exceleze atât în matematică – opera sa reprezintă pentru axiomatică şi alte domenii ale acestei ştiinţe o reuşită majoră – cât şi în literatură, unde a desfăşurat o tendinţă simbolic-iniţiatică, hermetică în două registre: al enunţului narativ, al parabolei conţinute la nivelul evenimentului evocat şi al expresiei lirice.

Cum lumea veche, în cleştar, Înoată, în subţire var, Nevinovatul, noul ou, Palat de nuntă şi cavou. Din trei atlazuri e culcuşul În care doarme nins albuşul Atît de galeş, de închis, Ca trupul drag, surpat în vis. Ion Barbu, Oul dogmatic

Figura 5.35 Isarlak

Geo Bogza – poet şi prozator – a ridicat reportajul la nivelul poemului cu accente epopeice şi a scrutat limita fragilă dintre infernul şi sublimul existenţei ocupându-se de problema salvării

85

sau dezumanizării fiinţei umane în condiţii de viaţă adverse, într-o operă literară caracterizată de meditaţia asupra dimensiunilor spirituale ce înscriu specia umană pe fundalul cosmic.

Ştiam pînă acum că oraşul e o aglomerare de case şi de fiinţe omeneşti. Îngrămădire de uliţe. Concentrare. Orizont limitat. Nicăieri ca la Hotin n-am avut mai bine, mai puternic, sentimentul pustiului şi al pustietăţii! De pe oricare din străzile lui, atît de exagerat de largi, ochii cad pe o nesfîrşită desfăşurare de cîmpii, imensităţi geografice, trezind ideea unei infinite pustietăţi. Şi de invazia acestei pustietăţi oraşul nu e apărat cu nimic, cu nici un fel de barieră. El e în aşa fel construit, încît cîmpiile de afară pătrund pînă în inima lui, continuînd prin mijlocul oraşului şi răzbind în partea cealalată tălăzuirea lor infinită. Oamenii care îşi trăiesc viaţa umblînd pe străzile lui, în realitate sunt in contact direct şi plutesc pe tălăzuirea acestor cîmpii, cum ar pluti o barcă pe valurile unei mere care ar fi pătruns între casele oraşului. Geo Bogza, Ţara de piatră • NOUA GENERAŢIE. FILOZOFIA LITERATURA „EXPERIENŢELOR” „NELINIŞTII” ŞI A AVENTURII.

Mircea Eliade – scriitor, filozof, profesor – preocupat de istoria religiilor şi cercetător pasionat în acest domeniu, a predat la Ecole des Hautes Etudes (Sorbona) şi la Universitatea din Chicago, a petrecut trei ani în India, evocând această perioadă în opere memorabile, „a înnoit fantasticul românesc, apropiindu-l de marile mituri ale existenţei moderne.” „Prin trăirea autentică şi spiritualizarea conflictelor, el vrea să schimbe tipologia şi problematica epicii. Prozele indice se deschid spre o lume de mituri şi practici magice îndepărtate de spiritualitatea noastră, naraţiunile mai direct realiste (Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) analizează criza de valori prin care trece tînăra generaţie şi propun soluţii neobişnuite pentru cititorul român; revoltă şi erotism, experienţa tragicului, filozofia disperării ... Eliade este cel dintîi care introduce în literatura română o problematică de tip existenţialist ...” (Eugen Simion)

86

Figura 5.36

În tramvai căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversînd grăbit coridorul, îşi spuse: „Eşti un om cu noroc, Gavrilescule!” Zărise un loc liber, lîngă o fereastră deschisă. La celălalt capăt al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi înfăşură batista pe sub guler, în jurul gîtului, şi începu să-şi facă vînt cu pălăria de paie. Bătrînul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat, parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă. − E teribil de cald! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!... Gavrilescu clătină din cap, continuînd să-şi facă vînt cu pălăria. − E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd e omul cult, le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawrence, bunăoară. Ştiţi ceva de colonelul Lawrence? − Nu. Mircea Eliade, La ţigănci

Constantin Noica – filozoful de la Păltiniş – dacă ar mai fi trăit o perioadă, ar fi realizat o sinteză a întregii sale opere, un „legato” concretizat în două lucrări: Cartea arheilor, în a doua variantă intitulată Cartea marilor întruchipări şi Autobiografia unei idei. Un „jurnal de idei”, filozoful a ţinut încă din 1939, căci „pentru Constantin Noica a avea idei nu însemna nimic dacă ideile nu emanau pînă la urmă dintr-o idee unică, integratoare sau, mai degrabă, din febra căutării unei unice idei.”(*)

87

Figura 5.37 La Paltinis

[346] Întîlnesc cîţiva tineri în jurul a 30 de ani, supăraţi, nu pe ceea ce nu au făcut ei, ci pe ceea ce nu a făcut viaţa pentru ei. Dar cum să le rezerve lozul cel mare viaţa, dacă nu au investit nici o miză? Îi întreb ce au vrut şi-mi răspund cu ce li s-a părut că au vrut. Căci dacă vroiau cu adevărat lucrul acela (frumuseţile artistice ale lumii, împlinirile veacului, cărţile lui mari), atunci s-ar fi pregătit pentru întîlnirea cu ele. Îi văd trşti: „E vreme urîtă afară; totul e urît”, spun ei, fără să ştie că e vreme urîtă în ei înşişi. Cine nu a găsit prilejul în sine nu găseşte nici în jurul său marile prilejuri. Constantin Noica, Jurnal de idei „Noi generaţii” s-au născut şi creat şi după această ultimă perioadă evocată de George Călinescu iar istoria literaturii îi va consemna pe cei care merită un loc în analele sale, aşa cum a făcut cu cei amintiţi în selecţia prezentată. Aceasta a fost pe scurt literatura română până în mileniul al III-lea: cinci secole de literatură în limba română şi cei mai semnificativi exponenţi ai săi, cei care, în opinia autorului, i-au asigurat prin creaţii originale, cu specific naţional, un loc în universalitate.

88