I. VIRUSOLOGIE GENERAL 1.

DEFINIIE Virusologia sau inframicrobiologia este tiina care se ocup cu studiul virusurilor sau al inframicrobilor i cu afeciunile provocate de acetia. In anul 1892, Ivanovski a descoperit primul virus, agentul cauzal al mozaicului tutunului. In urmtoarele decenii au fost descoperite numeroase alte virusuri care provoac importante mbolnviri la om cum sunt: variola, rabia, poliomielita, hepatita viral, gripa, SIDA etc. Virusurile constituie un grup aparte, VIRA, microorganisme lipsite de organizare celular i care se deosebesc fundamental de organismele eucariote sau procariote. 2. CARACTERELE GENERALE ALE VIRUSURILOR Virusurile sau inframicrobii sunt germeni extrem de mici, puin evoluai, situate pe primele trepte ale vieii. Aceste forme primitive de via au o organizare rudimentar, incomplet, astfel c nu-i pot realiza un metabolism propriu, multiplicarea lor fiind legat de parazitarea obligatorie a celulelor vii. Virusurile au urmtoarele particulariti: Sunt particule de dimensiuni foarte mici (10-300 m). Pentru acest motiv, n marea lor majoritate, nu pot fi puse in evidenta decat cu ajutorul microscopul electronic. Poseda un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN). Sunt filtrabile si ultrafiltrabile. Pe baza acestui caracter virusurile pot fi separate de bacterii. Sunt paraziti intracelulari obligatorii. Virusurile nu pot fi cultivate pe mediile de cultura folosite in mod obisnuit in bacteriologie. Inmultirea virusurilor se face prin replicare; Sunt specifice; fiecare virus provoaca o anumit boal. Produc incluzii in celulele parazitare. Prezenta acestor incluzii nucleare, citoplasmatice, sau concomitent n nucleu i citoplasm, n anumite esuturi, uureaz diagnosticul de laborator al unor viroze deoarece sunt caracteristice. Fiecare virus prezint o structura antigenica specific. Omul i animalele infectate cu un anumit virus produc anticorpi specifici iar imunitatea dobndit este solid i de lung durat. Tehnicile de serologie utilizate n diagnosticul de laborator al virozelor detecteaz aceti anticorpi. Virusurile sunt, n general, insensibile la antibioticile uzuale i la unele substane chimice care distrug bacteriile. 3. CLASIFICAREA VIRUSURILOR I A VIROZELOR Pentru diferenierea principalelor familii, genuri i specii de virusuri trebuie s se in seama de mai multe criterii: acidul nucleic din genomul viral (ADN sau ARN), mrimea particulei virale, prezena sau absena nveliului viral, numrul de capsomere, comportamentul fa de anumii ageni chimici i n primul rnd fa de eter, afinitatea pentru o anumit gazd, organ sau aparat anatomic, aspectul clinic al bolii etc. In interiorul fiecrui grup (gen) subclasificarea speciilor se bazeaz pe diferene antigenice care permit identificarea a numeroase tipuri. In funcie de gazda parazitat virusurile pot fi patogene pentru anumite animale vertebrate sau nevertebrate, virusuri patogene pentru plante i virusuri patogene pentru bacterii (bacteriofagii).
1

Virusurile patogene pentru om i eventual pentru unele animale sunt obiectul de studiu al virusologiei medicale. Dintre familiile de virusuri patogene pentru animale, grupate n funcie de compoziia genomului, menionm cteva care produc viroze umane: virusuri ADN: Papovavirus (negi), Adenovirus (adenoviroze), Herpesvirus (herpesul i zona zoster), Poxvirus (variola i vaccinia). virusuri ARN: Picornavirus (poliomielita, enteroviroze etc.), Togavirus (arbovirozele), Arenavirus (choriomeningita limfocitar, febrile hemoragice sudamericane etc.), Coronavirus (infecii respiratorii), Orthomixovirus (gripa), Retrovirus (SIDA) etc. La acestea se mai adaug o nou categorie de ageni infecioi neconvenionali, prionii, de dimensiuni subvirale care produc boli transmisibile degenerative, cu "evoluie lent", encefalopatii spongiforme subacute (Kuru, Creutzfeld-Jacob, Alzheimer). Prionii denumii anterior protovirine sau virusuri latente sunt o adevrat enigm a biologiei moderne deoarece sunt constituii exclusiv din proteine neavnd n compoziia lor acizi nucleici - suportul ereditar nelipsit pe ntreaga scar biologic. Prionii sunt de fapt alctuii dintr-o "protein infecioas" i sunt foarte rezisteni la mijloacele clasice de sterilizare inclusiv la orice procedeu care degradeaz i inactiveaz acizii nucleici (nucleaze, cldur, radiaii ionizante etc.). Dup aspectul clinic al bolii, virozele se pot ncadra n dou mari categorii: Infecii virotice generalizate. In cursul acestor mbolnviri, virusul se rspndete pe cale sanguin n tot organismul i poate determina erupii caracteristice pe piele i mucoase, n acest grup sunt cuprinse: variola, rujeola, rubeola, varicela. Infecii cu localizare primar n anumite organe pentru care virusul respectiv are afinitate. Rspndirea virusurilor se face pe cale sanguin, pe calea nervilor periferici sau pe amndou cile. Din acest grup fac parte: infecii ale sistemului nervos central: poliomielita, turbarea; infecii ale aparatului respirator: gripa, guturaiul; infecii localizate pe piele i mucoase: herpesul, negii, zona zoster; infecii ale ficatului: hepatita epidemic; infecii ale glandelor salivare: parotidita epidemic, infecii ale ganglionilor limfatici: limfogranulomatoza venerian. 4. MORFOLOGIA, STRUCTURA I COMPOZIIA CHIMIC A VIRUSURILOR Virionii reprezint unitatea virulent, agentul cauzal al unei viroze, tot aa cum o bacterie reprezint agentul cauzal al unei boli bacteriene. Forma virusurilor este variat. Ea a fost determinat cu ajutorul microscopului electronic, n general, corpusculii elementari sau virionii se pot prezenta sub urmtoarele forme: form sferic sau sferoidal: virusul poliomielitic, virusul gripal; form prismatic-patrulater: virusul vaccinai, variolic etc. form de spermatozoid: bacterofagi; form filamentoas sau de bastona: virusurile plantelor (de exemplu, virusul mozaicului tutunului). Structura intern a corpusculului elementar viral La o particul viral se distinge, n general, o poriune central mai dens, opac la fluxul electronic, care a fost denumit nucleoid, i o poriune extern mai puin dens, sub forma unei capsule denumit capsid. Nucleoidul este format dintr-un acid nucleic (acid ribonucleic sau acid dezoxiribonucleic), iar capsid este de natur proteic, n structura capsidei

moleculele de protein se grupeaz n capsomere. Aceasta este schema structurii virusurilor simple, cum sunt: virusul poliomielitic, virusul febrei aftoase etc. Virusurile mai complexe au, n plus, o membran de natur lipoproteic sau glucidolipoproteic. Att acidul nucleic, ct i moleculele de protein din structura capsomerelor, se prezint ntr-un aranjament strict specific fiecrui virus n parte. Bacteriofagii, dei pstreaz n linii generale structura virusurilor, au totui o form caracteristic, n general, un fag are un cap i o coad. Capul de form sferic, alungit sau de prism hexagonal prezint o poriune central mai dens, alctuit din acid dezoxiribonucleic i capsida format din capsomere. Coada este format dintr-un cilindru axial rigid nvelit ntr-un manon contractil i o plac terminal prin care bacteriofagii se fixeaz pe celula-gazd (bacteria).

Compoziia chimic a virusurilor In compoziia chimic a virusurilor se intalnesc, elemente de baz care sunt aproape nelipsite din oricare celul vie: proteine, acizi nucleici, lipide, hidrati de carbon. Virusurile cele mai simple sunt constituite numai din protein i un acid nucleic. Astfel, virusul poliomielitic este constituit din proteina si acid ribonucleic, iar bacteriofagii, din protein si acid dezoxiribonucleic. Virusurile mai complexe, cum este virusul gripal, au genomul viral protejat de un nveli constituit dintr-o ptur intern proteica i o patura externa lipoproteica. Proteinele virale fac parte din structura capsidei dar exist i proteine cu rol enzimatic. 5. CULTIVAREA I MODUL DE MULTIPLICARE A VIRUSURILOR Pentru stabilirea diagnosticului unei viroze sunt necesare izolarea i identificarea agentului patogen n produsele patologice recoltate de la bolnav sau de la cadavru. Cultivarea lor este posibil dac sunt inoculate ntr-o gazd receptiv reprezentat de: culturi de celule oua embrionate animale de laborator.
3

Multiplicarea virusurilor Virusurile se multiplic ntr-un mod cu totul diferit fa de bacterii. Aceste microorganisme se autoreproduc folosind mecanismele celulare din interiorul celulei vii, de unde iau hrana, enzimele i energia necesar multiplicrii. Adsorbia este faza de adeziune i fixare a particulei virale la celula-gazda. Aceast etap este obligatorie pentru a se produce infecia n condiii naturale. Orice factor care mpiedic adsorbia mpiedic n realitate i infecia. Ptrunderea virusului n interiorul celulei-gazd. In celul poate ptrunde virusul n ntregime sau numai acidul nucleic cuplat cu o mic parte din capsul. Faza de eclips este denumit astfel, deoarece virusul ptruns n celul se dezintegreaz n acid nucleic i protein i nu poate fi pus n eviden. Faza de multiplicare activ este aceea n care acidul nucleic i, separat, capsida i alte componente ale virusului adult se multiplic pentru ca, n cele din urm, aceste elemente s se cupleze i s formeze particule virale complexe. Faza de eliberare. Virusul astfel format poate prsi celula treptat, pe msura formrii sale sau se acumuleaz i produce explozia celulei-gazd, eliberndu-se i infectnd alte celule. Metode de cultivare a virusurilor Obinerea unor rezultate optime n diagnosticul de laborator al unei viroze depinde ntr-o mare msur de corectitudinea recoltrii produselor patologice incriminate. Tehnicile de recoltare sunt, n general, similare celor utilizate n diagnosticul bacteriozelor, dar metodele de cultivare ale virusurilor sunt complet diferite. CULTIVAREA VIRUSURILOR PE ANIMALE DE LABORATOR Animalele de laborator utilizate n mod curent n diagnosticul de laborator virusologie sunt: oarecele alb, obolanul, cobaiul, iepurele, hamsterul, cocoul i maimua. CULTIVAREA VIRUSURILOR PE OU EMBRIONATE esuturile i lichidele embrionare constituie medii de cultivare excelente pentru microorganisme. Embrionul de gin este utilizat cel mai frecvent n acest scop. Se folosesc ou fecundate, proaspete, cu coaja alb. Pentru dezvoltarea embrionilor, oule sunt plasate n incubatoare speciale cu temperatur reglabil. Examinarea embrionilor se face la ntuneric, prin transiluminare cu ajutorul ovoscopului. Toate operaiile (crearea de orificii sau de ferestre n cochilie, inocularea, nchiderea orificiilor, recoltarea produselor patologice etc.) sunt efectuate n condiii de perfect sterilitate. Inainte de inoculare oule sunt examinate ovoscopic pentru controlul: viabilitii i al poziiei embrionului, dup care se marcheaz cu un creion limitele camerei de aer i punctele de inoculare. Embrionul este scos ntr-o cutie Petri i examinat pentru depistarea unor eventuale modificri patologice ale organelor i ale esuturilor. CULTIVAREA VIRUSURILOR PE CULTURI DE CELULE Aceast metod se bazeaz pe faptul c unele celule sau esuturi desprinse dintr-un organism pot supravieui i se pot multiplica dac sunt meninute n medii de cultur convenabile. Celulele cultivate n serie pot deveni tulpini celulare (linii celulare) cu caractere particulare bine precizate i care se pot pastra nealterate in pasaje timp de ani de zile. In general culturile de celule pot fi de origine uman sau animal provenind din esuturi normale (embrionare sau adulte) sau neoplazice. Pe o perioad de cteva zile sau sptmni pot fi obinute i utilizate culturi de organ
4

care i menin structura original. Obinerea elementelor celulare necesare cultivrii virusurilor se face prin dispersarea celulelor cu mijloace mecanice sau chimice. Procedeele mecanice nu desfac bine celulele i nu duc la obinerea unor straturi monocelulare uniforme. Cu ajutorul tehnicii culturilor de celule se poate obine izolarea virusurilor din produsele patologice i identificarea acestora cu ajutorul serurilor de referin, determinarea anticorpilor serici din sngele bolnavilor sau a purttorilor, prepararea unor antigene virale necesare preparrii unor vaccinuri, a antigenelor de diagnostic etc. 6. ACIUNEA UNOR AGENI FIZICI I CHIMICI ASUPRA VIRUSURILOR In general, n afara organismului, n condiiile obinuite ale mediului ambiant majoritatea virusurilor sunt inactive n cteva ore. Variaiile de temperatur. Cldura are o aciune nefavorabil asupra virusurilor. Marea lor majoritate sunt inactivate la 60C n decurs de 30 min. Exist ns i virusuri mai rezistente, cum sunt cele hepatitice, fapt ce impune o sterilizare corect a seringilor i instrumentarului utilizate n clinica uman pentru a evita transmiterea bolii de la omul bolnav sau purttor la ali indivizi. Temperatura sczut are o aciune de conservare asupra virusurilor: congelarea la -20 i mai ales la -70 conserv aceste microorganisme luni i chiar ani de zile. Virusurile nu posed forme de rezisten similare sporilor de la bacterii. Uscarea rapid poate conserva virulena virusurilor. Cnd uscarea se face lent se produce de obicei o atenuare a patogenitii acestora. Radiaiile ultraviolete au o aciune nociv asupra virusurilor. Prin acest procedeu se practic sterilizarea boxelor n care se lucreaz cu inframiocrobi. Cnd expunerea virusurilor la radiaiile ultraviolete este de scurt durat, se poate produce o atenuare a virulenei acestora, putndu-se obine vaccinuri cu o bun imunogenitate. Radiaiile infraroii nu par s aib vreo aciune asupra virusurilor. Ultrasunetele inactiveaz unele virusuri cum sunt: virusul vaccinal al turbrii poliomielitei etc. Variaiile pH-ului. pH-ul optim pentru conservarea virusurilor este 7,2. In general virusurile rezist la pH-ul situat ntre 5 i 9. Aciditatea sau alcalinitatea care depete aceste limite inactiveaz i altereaz corpusculii virali. Glicerina are o aciune de distrugere a bacteriilor i a unor virusuri (psitacoz, ornitoz). Totui majoritatea virusurilor (poliomielitic, rabic, vaccinal etc.) pot fi pstrate n soluie de glicerina 50% timp de mai muli ani. In cursul conservrii, patogenitatea virusurilor diminueaz, dar capacitatea antigenic se pstreaz. Eterul inactiveaz i distruge virusurile care au n constituia lor lipide (gripal, herpetic etc.) pe care le dizolv. Alte virusuri (poliomielitic, Coxsakie etc.) sunt nsa rezistente. Cloroformul, dezoxicolatul de sodiu inactiveaz virusul gripal dar nu are aciune asupra enterovirusurilor. Bila i saponina inactiveaz unele virusuri (herpetic, vaccinal, gripal) dar nu acioneaz asupra altora (virusul poliomielitic). Spunul obinuit i detergenii au n general o aciune puternic de inactivare i distrugere a virusurilor. Ionii metalelor grele (de exemplu Ag++) inactiveaz virusul rabic, poliomielitic etc. fr a le altera capacitatea imunogen. S-a ncercat astfel s se obin vaccin antirabic cu o nalt putere imunogen. Coloranii vitali (albastru de toluidin, rou neutru etc.) inactiveaz virusurile prin combinare cu acidul nucleic. Antisepticele. Substane oxidante (apa oxigenat, permanganatul de potasiu,
5

hipocloriii) au o puternic aciune virulicid. Formolul i fenolul, n comparaie cu activitatea bactericid a substanelor oxidante, acioneaz i ele asupra virusurilor, dar mai lent i ntr-o msur mai redus. Formolul este folosit la prepararea vaccinurilor inactivate. Sulfamidele i antibioticele nu acioneaz asupra virusurilor. Fac excepie unele virusuri mari (ornitoz, psitacoz, limfogranulomatoz venerian) care sunt sensibile la tetraciclin. INTERFEREN. INTERFERONI Existena fenomenului de interferen a fost demonstrat att experimental ct i n natur. Prin interferen se nelege fenomenul prin care un virus de suprainfecie este mpiedicat s ptrund sau s se multiplice ntr-o celula care este deja infectata cu alt virus Virusul impiedicat poart numele de virus exclus in timp ce virusul infectat existent se numeste virus interferent. In fenomenul de interferen virusul iniial modific receptorii celulei gazd sau cile metabolice care devin astfel inaccesibile virusului urmtor. De asemenea primul virus stimuleaza celula infectata sa sintetizeze interferoni care impiedica replicarea celui de-al doilea virus. Interferonii constituie o clasa speciala de proteine antivirale, netoxice, acidostabile (pH 2,0) sensibile la tripsina, termorezistente (50-70 grade) i care nu sedimenteaz la numrul de turaii al ultracentrifugarii la care se depun particulele virale. Exist dou tipuri de interferoni, diferii din punct de vedere fzico-chimic, i imunologic: interferonul standard de tip I, citokina, sintetizat de celule altele decat leucocitele si interferon leucocitar, de tip II, limfokina, sintetizat de limfocitele T imune. innd cont de particularitile fizico-chimice i biologice ale virusurilor, n diagnosticul de laborator al virozelor se folosesc metode proprii specifice, adesea complet diferit de cele utilizate n diagnosticul bacteriozelor. II. VIRUSOLOGIE SPECIAL 1. VIRUSURILE GRIPALE Gripa este o boal infectioas acuta caracterizat clinic prin manifestri severe ale aparatului respirator printr-o contagiozitate mare cu producerea de valuri epidemice care periodic, la intervale de 20-40 ani, se extind pe ntreg globul sub form de pandemii. Gripa este produs de virusul gripal (Myxovirus influenzae) cu genomul constituit din ARN, facnd parte din genul Influenza-virus, familia Orthomyoviridae. Virionul gripal are o form sferic, uneori filamentoas, cu diametrul de aprox. 100 m. La suprafata sa se gsesc mici proeminene flamentoase alctuite din glicoproteine care constituiesc hemaglutinina i respectiv neuraminidaza, ambele avnd un rol important in activitatea biologica a virusului (infectivitate, efecte toxice). Acestea sunt implantate ntr-un nveli lipidic al particulei virale care la rndul su este plasat pe o matrice proteic. In interiorul acesteia se afl nucleocapsida constituit din nucleoprotein conectat la 8 fragmente de ARN. Antigenul nucleocapsidic confer virusului gripal specificitate de tip (A, B, C). Hemaglutinina asigur absorbia virusului pe hematii i pe celulele ciliate ale aparatului respirator. Aglutinarea se produce prin interaciunea dintre hemaglutinin i receptorii specifici de pe hematii. Fenomenul este mpiedicat de anticorpii specifici (principiul reactiei de inhibare a hemaglutinrii). Neuraminidaza este o enzim care permite eliberarea particulelor virale din celule, jucnd astfel un rol important n gradul de infeciozitate al tulpinii respective. Hemaglutinina i neuraminidaza sunt glicoproteine cu specificitate antigenic, ele
6

conferind virusurilor gripale specificitate de subtip i de variant. Astzi sunt cunoscute 3 tipuri de virus gripal - A, B i C - care difer ntre ele prin structura nucleoproteinei interne i a antigenelor proteice de suprafa. In tipul de virus gripal A se pot ntlni 3 subtipuri de hemaglutinina (H1, H2, H3) i dou subtipuri de neuraminidaza (N1, N2), n diverse combinaii. Aceast complexitate a structurii antigenice poate explica apariia unor variaii antigenice majore la virusul gripal de tip A (recombinri genetice, mutaii etc.), care, surprinznd populaia fr o imunitate corespunztoare, a provocat marile pandemii cunoscute. Virusul gripal de tip B are o structur mai unitar. La aceasta nu apar dect variaii antigenice minore far implicaii epidemiologice importante. Virusul gripal tip C nu prezint variaii antigenice. Fiecare tulpin de virus gripal este codificat astfel: tipul antigenic de ribonucleoprotein (A, B, C); ara sau localitatea n care a fost izolat; numrul de ordine al tulpinii, anul n care a fost izolat pentru prima dat i, n parantez, simbolurile structurii antigenice ale subtipului de hemaglutinin i ale subtipului de neuraminidaz. De exemplu, marea pandemie de grip asiatic din 1957-1958 care a afectat 1/3 din populaia globului a fost provocat de tulpina de virus gripal Al/Singapore/l/57(H2N2). Virusul gripal poate fi conservat timp de cteva sptmni la 0-+4C. Puterea sa infecioas este distrus prin nclzire timp de cteva minute la 56C, prin radiaii cu U.V. sau tratament cu eter, formol, fenol. Hemaglutinina i antigenele fixatoare de complement sunt mai rezistente la agenii fizici i chimici dect particula viral. Patogenie. Virusul gripal ptrunde n organism prin intermediul aerosolilor i afecteaz mucoasa cilor respiratorii. Neuraminidaza scade vscozitatea stratului mucos expunnd astfel receptoroi de la suprafata celulelor la patrunderea virusului gripal care produce leziuni distructive urmate de descuamarea celulelor ciliate, infiltrate cu celule mononucleare i edem submucos. Cnd procesul afecteaz i parenchimul pulmonar, apar leziuni de tip interstiial. Starea toxic general (febr, astenie, dureri musculare) nsoete de regula sindromul gripal dar viremia apare in cazul cand organismul este complet lipsit de aprare. Decesele si cazurile grave se intlnesc n special la copiii cu afeciuni pulmonare sau cardiovasculare cronice. Unele animale de laborator (dihor, oarece) sunt sensibile la infecia gripal dar, in practic, cultivarea virusului se face pe oul de gin embrionat prin inoculare n cavitatea amniotic. Diagnostic de laborator Diagnosticul clinic de grip nu poate fi realizat n afara perioadelor epidemice, deoarece numeroase alte infecii acute respiratorii se manifest n mod asemntor. Certitudinea unui diagnostic corect este dat de laborator prin izolarea i identificarea virusului gripal din spltur nazal, secreii nazale sau faringiene, sput. Titrurile de virus n aceste produse patologice sunt cu att mai nalte cu ct sunt recoltate mai aproape de debutul bolii (1-3 zile). Identificarea specific a virusului gripal poate fi determinat cu antiseruri specifice prin testul de hamaglutinoinhibare. Diagnosticul rapid al infeciei gripale se poate face prin detectarea virusurilor cu ajutorul testului de imunofluorescen n celulele epiteliale ale tractului respirator sau prin detectarea acestora in secretii prin testul ELISA sau prin determinarea fluorometric a neuraminidazei in aceste secretii. Diagnosticul serologic al infeciei gripale este de o importan primordiala pentru investigaiile epidemiologice sau pentru confirmarea etiologic a unui diagnostic clinic prezumtiv, n aceste situaii se observ o cretere semnificativ a anticorpilor antivirali (de cel puin 4 ori) n probele de ser recoltate la debutul bolii i n convalescen, dup 2-4 sptmni.
7

In acest scop este util cercetarea curbei anticorpilor seroneutralizani, dar testul este greoi i scump. Mai ieftin i mai simplu este testul de hemaglutinoinhibare care are o sensibilitate aproape egal cu testul de neutralizare, mai ales dac serurile sunt n prealabil tratate pentru ndeprtarea inhibitorilor nespecifici ai hemaglutinrii virusurilor. Epidemiologia gripei. Transmiterea gripei de la un om la altul se realizeaz direct prin picturi din secreia nazofaringian i, mai rar, indirect prin intermediul obiectelor proaspt contaminate cu secreii infectante. Contagiozitatea este mare, transmiterea agentului patogen facndu-se rapid, mai ales n colectiviti, n numai cateva sptmni gripa se poate propaga n numeroase ri i continente. Receptivitatea fa de grip este general putnd afecta toate grupele de vrst. Imunitatea n grip este specific pentru tipul de virus gripal care a produs-o. In convalescen apar n snge anticorpi specifici fa de antigenul nucleocapsidic i fa de antigenele de nveli ale virusului, anti-hemaglutin i anti-neuraminidaz. Rezistena fa de boal este dat, n principal de anticorpii fa de hemaglutinin care au capacitatea de a neutraliza virusul gripal. Profilaxia specific se poate realiza prin vaccinarea antigripal cu vaccinuri integrale inactivate (mono sau polivalente) sau preparate numai din subuniti ale particulei virale (hemaglutinin, neuraminidaz), sau cu vaccinuri cu virus viu atenuat. De asemenea, pentru prevenirea gripei se pot utiliza i unele chimioterapeutice cu aciune antigripal (amantadina). Ca msuri generale n caz de epidemie menionm: izolarea bolnavilor la domiciliu sau n spital pe durata bolii acute; limitarea circulaiei persoanelor expuse; educaie sanitar etc. De asemenea orice apariie epidemic a bolii se anun i pe plan internaional la OMS iar tulpinile izolate se trimit la Centrele naionale i internaionale; se instituie supravegherea mersului epidemiei prin examene serologice de mas i se prepar vaccinuri antigripale corespunztoare. 2. VIRUSUL RUJEOLEI Rujeola este o boala acuta infecioasa, extrem de contagioasa provocata de virusul rujeolic. Din punct de vedere clinic boala se caracterizeaza prin manifestri catarale respiratorii, un enantem bucal si o eruptie maculo-papuloasa particular. Virusul rujeolic face parte din familia Paramixoviridae genul Morbillivirus. Este un virus cu diametru de 140 m. Este format dintr-o nucleocapsida cu ARN i un nvelis constituit din lipide, glicoproteine si polipeptide. Antigenul care particip la RFC este prezent in nucleocapsida iar nfectivitatea, capacitatea de hemaglutinare i hemoliza in de stratul extern. Exist un singur tip antigenic. Virusul rujeolic este inactivat prin caldura (o or la 56C) radiaii U.V., formol. Patogenie. Virusul ptrunde in organism pe cale respiratorie prin mucoasa nazofaringiana si conjunctivala. Se multiplic in esuturile limfoide dup care se rspandeste pe cale sanguina in tot organismul. In formele severe de boala apar fenomene de imunosupresie cu scdefea numarului de limfocite T si B. Imunitatea dobandita dupa boal dureaz practic toata viaa. Diagnosticul de laborator. Diagnosticul rujeolei se pune destul de uor dac avem date epidemiologice (sezon rece, mediu epidemic) si o simptomatologie clinica caracteristica (catar ocular i al cailor aeriene superioare, enantem, erupie maculo-papuloasa). Reactiile serologice care permit un diagnostic de laborator sigur sunt: reacia de hemaglutinoinhibare, RFC, reactia de neutrdizare, ELISA i imunofluorescenta. Epidemiologie. Rujeola este o boala endemo-epidemica care apare in valuri epidemice la intervale de 2-3 ani.
8

Sursa de infectie este constituita exclusiv de omul bolnav. Transmiterea bolii se face in general direct, pe cale aerogena prin picaturile din secretia nazofaringiana i numai rareori indirect prin intermediul unor obiecte recent contaminate de bolnav. Receptivitatae la boala este general dar, dupa imbolnavire, imunitatea este puternica si dureaza toat viaa. Profilaxia bolii se bazeaza pe o imunizare activa, sistematica a ntregii populatii infantile. In acest scop se utilizeaza un vaccin rujeolic viu atenuat care se administreaza intr-o singura doz pe cale parenterala. Pentru protecie, in cazuri speciale se pot utiliza si imunoglobine umane specifice antirujeola. 3. ENTEROVIRUSURILE Enterovirusurile - grup de virusuri care se multiplica in tubul digestiv. 3. 1. VIRUSURILE POLIOMIELITEI Poliomielita este o boal infecioas acut i transmisibil provocat de virusul poliomielitic. Numai un procentaj foarte redus, sub 1% din indivizii infectai cu virusul poliomielitic fac boala clinic manifestat prin paralizii provocate de distrugerea unor neuroni motori centrali. Virusul poliomielitic face parte din familia Picornarividae, genul Enterovirus. Este un virus ARN, de dimensiuni foarte mici (28m), cu o capsid format din 60 capsomere. Deoarece nu are lipide in capsida sa, virusul poliomielitic ca i alte enterovirusuri, este rezistent la eter, etanol si diferiti detergeni. Este sensibil la U.V. formol i cloramina. Virusul poliomielitic are trei tipuri: l, 2, 3. Acestea sunt antigenic distincte i nu dau imunitate ncruciat. Virusul poliomielitic este patogen pentru om i maimue. Tipul 2 este patogen i pentru oarecele nou-nascut. Toate cele 3 tipuri de virus poliomielitic pot fi cultivate pe culturi celulare (rinichi de maimuta, HeLa etc.) producnd efecte citopatice caracteristice ce pot fi neutralizate cu seruri imune specifice de tip. Patogenitate. Virusul ptrunde n organism pe cale oral prin mucoasa orofaringian i a tractului respirator superior. Aici, probabil n celulele sistemului reticuloendotelial, se produce prima multiplicare dup care prin intermediul secretiilor orale ptrunde n tubul digestiv. Din stomac, trece nealterat, nefiind afectat de aciditatea gastric, in intestinul subtire unde urmeaza o noua faz de multiplicare. Majoritatea cazurilor se opresc n aceast faz clinic inaparent. Cnd nsa bariera intestinal este depit se produce stadiul de viremie. In acest stadiu virusul poliomielitic poate fi neutralizat de anticorpii specifici circulani i evoluia bolii este jugulat sau dimpotriv virusul poate invada sistemul nervos central si apare boala clinic. Virusul poliomielitic traverseaz bariera hematomeningeala sau trece prin sinapsa mioneurala i prin cilindroaxoni si maduva si ajunge la creier. In sistemul nervos central, virusul se multiplica in celulele nervoase, n special n neuronii motori pe care i distruge. In funcie de numrul neuronilor afectai i de localizarea acestora se produc pareze sau paralizii ce pot fi uneori urmate i de contracturi spastice. Dagnosticul de laborator. Diagnosticul de certitudine se bazeaz pe izolarea i tipajul virusului poliomielitic la care se adaug testele serologice. Pentru izolarea virusului poliomielitic se iau probe din spalaturi nazofaringiene, din materii fecale, L.C.R. sau esut nervos (portiuni de mduva spinrii i din creier) recoltat la necropsie. In primele dou sptmni de boal virusul este gasit intr-o mare proporie n aceste produse patologice. Fragmentele de esut nervos pot fi examinate i din punct de vedere histopatologic. Inainte de a fi inoculate pe culturi de celule probele trebuie decontaminate de
9

bacterii prin tratare cu antibiotice (penicilin + streptomicin). Virusul poliomielitic produce efecte citopatice caracteristice. Pentru ca virusul poliomielitic s fie identificat i tipizat se practic neutralizarea specific a acestor efecte citopatice cu seruri antipoliomielitice monospecifice de tip l, 2 i 3. Ca teste serologice se folosesc R.F.C. i testul de neutralizare. Pentru aceste teste se recolteaz seruri-perechi, la nceputul bolii i dup 2-3 sptmni. Diagnosticul se consider pozitiv cnd titrul anticorpilor neutralizai sau fixatori de complement cresc de cel puin 4 ori de la o prob la alta. Epidemiologie. Poliomielita este rspndit pe ntreg globul. Rezervorul de virus este omul bolnav sau purttorii sntoi de virus. Agentul patogen se transmite pe cale focal-oral sau pe cale aerogena, prin contact direct interuman sau indirect prin intermediul alimentelor, apei si obiectelor contaminate, a mutelor etc. Imunitatea dobndit este solid i de lung durata. Profilaxia bolii se face prin mijloace nespecifice ce se impun n cazul bolilor cu poart de intrare digestiv sau aeriana, precum i prin mijloace specifice vaccinul poliomielitic trivalent inactivat prin formol, administrat parenteral sau vaccin cu virus viu atenuat administrabil pe cale oral. 4. VIRUSUL RABIC Rabia sau turbarea este o encefalomielita acut comun omului si unor specii de animale. Boala este provocata de virusul rabic care este transmis de la animalul bolnav la om aproape exclusiv prin muscaturi. Evoluia clinic a turbrii este rapid iar sfaritul este totdeauna letal. Virusul rabic face parte din familia Rhabdoviridae. El are in general o forma cilindric, cu aspect de obuz, lung de 120 m, si un diametru de 60-80 m. Acidul nucleic ARN este inclus ntr-o nucleocapsida nconjurata de o membran in constituia creia se afla si lipide. Virusul este sensibil la eter, cloroform si aceton precum si la radiaii U.V. dar este destul de rezistent in mediul ambiant. Poate supravietui timp de cateva sptamani la temperaturi mai scazute si poate fi conservat in glicerina. Virusul rabic poate fi cultivat prin inoculare intracerebral la animale cu sange cald (oarece, iepure, cobai, hamster etc.), pe culturi de esuturi sau pe ou embrionate. Patogenie. Virusul rabic, introdus n organism pe cale cutanata (muscatur, nepatura, plaga) se propaga prin nervii periferici spre sisternul nervos central, se multiplic provocand o encefalita acuta, totdeauna mortala. Microscopic se constata infiltratii cu mononucleare, perivasculare si perineuronale insotite de fenomene de degenerescenta. In neuroni apar incluzii intracitoplasmatice acidofile sferice sau alungite, caracteristice encefalitei rabice denumite corpusculii Babe-Negri. De asemenea, apar leziuni degenerative in maduva spinarii, glandele salivare si lacrimale i in pancreas. Incubatia bolii este variabila, de la 7-8 zile la cateva luni sau chiar ani. n faza de debut apar cefalee, indispozitie si alte fenomene neuropsihice. Boala poate mbrca forma furioas cu hidrofobie, agitatie, halucinaii, crize spasmodice sau forma paralitic cu parestezii, somnolen i paralizii. Moarte survine de regul dup cateva zile, cel mult 10 zile de la debutul bolii, cu insuficiena respiratorie si circulatorie. Tratament. Turbarea la om, odata aparuta, este totdeauna fatala si, de aceea, tratamentul se adreseaza persoanelor suspecte a fi infectate cu virus rabic si are drept scop blocarea si neutralizarea agentului patogen la poarta de intrare pentru a impiedica declansarea bolii. Tratamentul local trebuie instituit imediat si el const din toaleta plgii, splare abundent a locului cu ap i spun, aplicarea unor antiseptice locale si infiltraii locale cu ser antirabic. Dac este necesara o sutura a plagii, aceasta nu va fi efectuat inainte de 48 de ore.
10

Tratamentul specific cu vaccin antirabic si ser antirabic va fi aplicat cat mai prompt. Diagnosticul de laborator. Se poate face un diagnostic macroscopic prin evidentierea leziunilor de meningoencefalita. Examenul microscopic se executa pe preparate din materialul nervos recoltat din zonele de elecie si expus pe lame sub forma de frotiuri confectionate prin impresiuni sau etalare sau prin cupe histologice. Se poate face si un diagnostic histopatologic sau prin metoda anticorpilor fluorescenti. Epidemiologie. Rezervorul de virus este constituit din speciile de animale cu sange cald care, fara exceptie, sunt susceptibile de a se imbolnavi de turbare si de a transmite virusul existent in saliva in special prin muscatura. Deoarece in tara noastra rabia este transmisa la om in primul rand prin muscatura de caine, se recomanda vaccinarea si tinerea sub supraveghere a acestor animale. 5. VIRUSURILE HEPATITICE Hepatitele virale acute sunt boli specific umane ce se manifest prin fenomene general infecioase digestive i hepatice, nsoite sau nu de icter. Ele sunt provocate din cte se cunoate pn n prezent de cel puin cinci virusuri hepatotrope, patogene pentru om: VHA, VHB, VHC, VHD i VHE. Virusul hepatitic A (VHA) este un virus ARN de dimensiuni mici (27 m), sferic i face parte din familia Picornaviridae, genul Enterovirus. Principalul su antigen este Ag HA iar anticorpii corespunztori sunt anti-HA, IgG i IgM. Hepatita viral A este n general o boal uoar, fr manifestri extrahepatice i adeseori anticteric i asimptomatic. Rezervorul de virus A este constituit din bolnavi cu icter sau asimptomatici. Agentul patogen este excretat prin fecale iar transmiterea se face aproape exclusiv pe fecal-oral, prin contact direct sau indirect prin intermediul alimentelor sau a apei contaminate. Receptivitate la boal este general, iar imunitate specific este solid i durabil. Profilaxia bolii se face prin izolarea bolnavilor i controlul contraciilor, educaie sanitar, protecia apei i alimentelor, controlul igienico-sanitar al colectivitilor i localitilor. Profilaxia specific se poate face, pe cazuri individuale, cu gammaglobulin normal. Virusul hepatitic B (VHB) este un virus ADN de form sferic, cu diametrul de 42m i face parte din familia Hepadnaviridae, genul Hepadnavirus. Principalele sale antigene sunt: AgHBc (antigenul central al VHB) i Ag Hbe (antigen legat de antigenul central). Ag HBs constituie nveliul extern al virusului Hepatitei B i are o structur complex lipoglicoproteic. El conine un determinant antigenic comun care poate fi cuplat n diverse combinaii cu cte o pereche de subdeterminane antigenice y, w, r i d. Ag HBs apare n sngele bolnavilor nainte de debutul clinic al hepatitei astfel c depistarea sa servete la diagnosticarea bolii. Anticorpii anti Ag Hbs apar n convalescen i prezena lor semnific vindecarea bolii. Componenta central (nucleocapsida virionului) este alctuit din capsid, ADNpolimeraz i genomul viral. Capsid, compus din 180 capsomere conine un polipeptid i formeaz antigenul central al virusului hepatitic (AgHBc). El este decelat n celulele hepatice dar este absent n snge. Anticorpii anti-Ag HBc sunt anticorpi specifici IgM i prezena lor indic o infecie sigur. Ei dispar odat cu vindecarea bolii. Antigenul Hbe este un polipeptid solubil care apare n sngele bolnavilor de timpuriu, odat cu Ag HBs. Cnd evoluia bolii este favorabil, dup o lun de la apariia icterului, apar i anticorpi anti HBc. Genomul VHB este componenta esenial a nucleocapsidei. El const dintr-un ADN circular, parial bicatenar. Virusul hepatitic C (VHC) este virusul posttransfuzional non A, non B care se tansmite prin snge i derivate de snge. Anticorpii corespunztori anti AgHC apar in
11

convalescen sau n hepatita cronic. Virusul hepatitic Delta (VHD) - agentul etiologic al hepatitei virale delta, apare ca o suprainfecie la bolnavii cu hepatit viral B, agravnd mersul bolii. Existena acestui tip de infecie condiionat se explic prin faptul c virusul delta este un virus defectiv care nu se poate replica dect n prezena virusului B. Anticorpii anti-Delta sunt anticorpi IgM i IgG i pot fi depistai ca de altfel i antigenul prin teste serologice specifice. Virusul hepatitic E (VHE) este virusul hepatitic non A, non B, transmis pe cale enteral. Apariia anticorpilor anti-VHE denot instalarea unei imuniti mpotriva hepatitei E. Diagnosticul de laborator al hepatitei virale In diagnosticul orientativ al hepatitelor virale de un real folos sunt datele epidemiologice, datele clinice i mai ales rezultatele unor teste nespecifice hetematologice (leucograma, VSH) sau biochimice (TGP - transaminaza glutamicpiruvic, TGO - transaminaza glutamicoxalacetic, fosfataza alcalin, testele de disproteinemie etc.). Diagnosticul de certitudine al acestor afeciuni nu poate fi obinut dect dup efectuarea unor examene de laborator care au ca obiectiv identificarea antigenelor virale specifice i a anticorpilor corespunztori n diverse produse patologice recoltate de la bolnavi (snge, fecale, bil, urin etc.). Exist mai multe probe de laborator pentru acest scop dar, n prezent, sunt preferate testele RIA (radioimunologic) i ELISA (Enzimologic) pentru specificitate i rapiditate. Epidemiologie. Principalul rezervor de virus este omul bolnav i purttorii cronici i asimptomatici care, n unele regiuni reprezint ntre 10-20% din populaie. Principalele ci de transmitere a agentului patogen sunt calea oral (VHA i VHE), n special prin intermediul alimentelor i a apei contaminate, i calea parenteral (VHB, VHC i VHD), prin transfuzii de snge sau derivate de snge contaminat, utilizarea unor seringi nesterilizate sau incorect sterilizate, folosirea instrumentarului stomatologic sau chirurgical la mai muli pacieni fr sterilizare etc. Receptivitatea la boal este general iar imunitate dobndit fa de un anumit tip de virus hepatitic este solid i durabil. Profilaxie. Depistarea precoce a bolnavilor i izolarea lor precum i o evident corect a contacilor i a purttorilor de virus cu aplicarea unor msuri adecvate constituie obiective importante n combaterea hepatitei virale. Prevenirea transmiterii virusurilor hepatitice prin inoculare se face prin controlul corect al sngelui destinat transfuziilor, folosirea unor seringi de unic ntrebuinare i a instrumentarului stomatologic de investigare sau chirurgical corect sterilizate. Prevenirea transmiterii virusurilor pe cale oral se face n primul rnd prin luarea unor msuri de ordin igienic pentru protecia alimentelor i a apei potabile dar i msuri generale de educaie sanitar i igien individual. In stadiul actual protejarea n mas fa de VHB, n special a copiilor i a grupelor expuse unui risc crescut de contaminare se face prin vaccinare specific cu preparate obinute din plasma purttorilor de AgHBs sau cu vaccinul hepatitic ADN recombinat preparat din Ag HBs produs de celule de drojdie de bere n care a fost inserat prin inginerie genetic gena subtipului a d w al VHB. De asemenea, n prezent sunt pe cale de realizare i alte vaccinuri mpotriva celorlalte tipuri de virus, n special contra VHA. Un anumit grad de protecie poate fi obinut i cu gammaglobulin normal care ns trebuie aplicat selectiv. 6. VIRUSURILE HERPETICE. VIRUSUL VARICELA-ZONA Acestea sunt principalele virusuri din familia Herpesviridae care sunt patogene pentru om. Ele provoac infecfiile herpetice, Zona-zoster si Varicela. Dimensiunile virusurilor din aceast familie variaz ntre 150-200m si au urmatoarea structura: un nucleoid care contine ADN, bicatenar, linear, nfasurat n jurul unei bobine proteice, o capsida icosaedrica formata din 162 capsomere, tegumentul cu o structur fibrilar,
12

probabil de origine proteic, n jurul capsidei si inveliul constituit dintr-o foaie lipidic dubla n care sunt inserate spicule proteice si glicoproteice. Multiplicarea viral ncepe prin adsorbie (atasarea virusului la receptorii membranei citoplasmatice a celulei), patrundere n celul si decapsidare (capsida este eliberat in citoplasm si degradat de enzimele lizozomale iar nucleoidul patrunde n nucleu) urmat de sinteza acizilor nucleici si a proteinelor virale, ncapsidare, nvelire, eliberarea virusului matur pe calea reticulului endoplasmic al celulei. 6. 1. VIRUSURILE HERPETICE (Virusul herpes simplex sau herpes virus hominis) Exist dou tipuri de virus herpetic (V.H.): V.H., tipul I care produce herpesul nazal, bucal si ocular si care se transmite prin saliva si V.H. tipul II care produce herpesul genital ce se transmite prin raport sexual. Uneori pot apare forme clinice severe (encefalita herpetica, kerato-conjunctivite, etc.) provocate n special de virusul herpetic tip I. Diagnosticul de laborator al infecfiilor herpetice se face prin cercetarea virusului herpetic si prin titrarea anticorpilor antiherpetici. Pentru punerea in evidenta a virusului se recolteaza lichid vezicular, saliva, secreii oculare sau genitale, tesut cerebral etc. Pe culturile de celule produc un efect citopatic n 24-48 ore. Celulele infectate contin o incluzie intranuclear eozinofila cu marginalizarea cromatinei si disparitia nucleului. Identificarea se face prin imunofluorescena sau sero-neutralizare. Pentru a se preciza tipul de virus herpetic se utilizeaza tehnici de identificare folosind mai ales anticorpi monoclonali (imunofluorescenta, ELISA). Titrarea anticorpilor se face n caz de prim-infectie prin seroconversie (RFC, ELISA, imunofluorescenta etc.) pe probe duble de ser recoltate la debut si dupa 3 saptamani. Testul este considerat pozitiv daca titrul anticorpilor a crescut de cel puin 4 ori. 6. 2. VIRUSUL VARICELA-ZONA SAU HERPES-ZOSTER Acelasi virus provoaca varicela cand acesta infecteaza pentru prima data un individ si zona, sau zona-zoster cand el este reactivat. Nu se cunoaste decat un singur tip antigenic de virus varicela-zona. Rezervorul de virus este strict uman. Varicela este o boala eruptiva, o infecie foarte contagioasa care provoaca in sezonul rece epidemii, mai ales la copiii de 2-6 ani. Virusul se transmite pe cale aerogena mai ales prin tuse sau stranut si prin contact direct. Dupa vindecare se instaleaza o imunitate durabila dar virusul poate persista ani de zile n ganglionii radacinilor rahidiene posterioare sub forma unor infectii latente. In anumite imprejurari (iradieri, tratamente, varsta etc.) are loc o reactivare: virusul ncepe sa se multiplice, infectia se propaga de-a lungul fibrelor nervoase senzitive pana la piele, producand o reactie inflamatorie a acestor radacini rahidiene si vezicule cutanate care contin particule virale. Aceasta reinfecie endogena determinata de acelasi virus care provoaca varicela se manifesta clinic prin boala cunoscuta sub denumirile de zona sau zona-zoster sau herpes zoster. Diagnosticul de laborator consta in depistarea virusului sau a antigenelor virale si n titrarea anticorpilor. Depistarea virusului varicela-zona sau a antigenelor virale se face prin microscopie electronica, imunofluorescenta asupra celulelor de la baza veziculelor sau a lichidului veziculelor si izolarea virusului din lichid vezicular pe culturi de celule (fibroblaste embrionare umane sau celule renale de maimuta) pe care apare efectul citopatic. Titrarea anticorpilor este utila numai pentru infecia primara (varicela) deoarece in cazul zonei zoster fiind vorba de o reinfectie endogena bolnavul posed un titru inalt de anticorpi. In caz de varicela titrarea anticorpilor se face pe o proba de ser recoltata cat mai
13

precoce si se compara cu titrul obtinut n cea de a doua proba de ser recoltata 2-4 saptamani mai tarziu. In acest scop se utilizeaza R.F.C., ELISA, reacia de imunofluorescena indirecta etc. Pentru prevenirea varicelei, in cazuri speciale se pot administra imunoglobuline umane obtinute din serul convalescentilor sau se poate administra un vaccin viu atenuat. 7. VIRUSUL IMUNODEFICIENTEI UMANE SIDA (AIDS = Acquired Immune Deficiency Syndrom) constituie cel de-al patrulea stadiu si ultimul, al evolutiei infeciei cu virusul imunodeficientei umane HIV = Human Immunodeficiency Virus), ce se caracterizeaza prin depresie imuna majora, acutizarea infeciilor virale, bacteriene, parazitare, fungice si a tumorilor cu evolutie invariabila spre deces n cel mult 2 ani si mai putin de 1 an la copii. Etiologia bolii a fost stabilita de francezul Luc Montagner (1983) si americanul Robert Gallo (1984). Virusul imunodeficientei umane (HIV) face parte din clasa Retrovirusurilor, a caror denumire decurge din faptul ca la aceste virusuri ARN poseda o enzim (reverstranscriptaza) capabila sa transforme ARN-ul n ADN. Exista doua tipuri: HIV-1 si HIV-2. Virusul are un diametru de 100 m. La suprafaa prezinta un nvelis glicoproteic lipidic. Partea centrala este alcatuita din proteine, ARN viral si reverstranscriptaza. Tulburarile raspunsului imun n infecia cu HIV deriva din distrugerea selectiva a limfocitelor T4, care joaca un rol principal n reglarea imunitaii.

Virusul imunodeficientei umane (schematic) Diagnosticul etilogic al SIDA necesita detectarea anticorpilor faa de virus sau
14

structurile sale antigenice si/sau detectarea virusului sau a antigenelor virale. In acest scop se utilizeaza o serie de teste de laborator care: detecteaza anticorpii anti-HIV si anticorpii neutralizanti; detecteaza antigenele virale, ARN-ul viral; permit izolarea virusului. In practica, testul serologic ELISA (Enzyme-Linked Imaunoabsorbant Assay) este cel mai frecvent utilizat. El foloseste ca antigen lizatul viral total si pune n evidenta anticorpii specifici din serul de cercetat. Acest test nu este suficient de specific, putand da rezultate fals pozitive sau fals negative, deoarece antigenul brut menionat conine si fraciuni antigenice ale liniei celulare pe care a fost cultivat virusul. Fiind insa un test rapid i relativ ieftin, testul ELISA este n prezent foarte utilizat in controlul sangelui si al preparatelor de sange, precum i pentru controlul grupelor de risc. Confirmarea, insa, a cazurilor individuale de infecie detectate prin textul ELISA este acceptata numai dupa obinerea unui nou rezultat pozitiv cu o alta trusa ELISA, de concepie diferita si efectuarea unui test de confirmare: Western Blot, imunofluorescena sau imonoprecipitare. Dintre acestea din urma, cel mai utilizat este testul Western Blot. Acest test se bazaz pe punerea in contact a serului de cercetat cu antigene HIV purificate, separate prin electroforez, transferate pe hrtie de nitroceluloza, si incubate. Anticorpii care se fixeaz pe polipeptidele virale separate prin electroforeza sunt pui in evident printr-o nou incubare cu anticorpi antigammaglobulina umana, conjugai cu o enzima marker, care va aciona pe un strat enzimatic. Serurile in care au fost detectati anticorpi sferici pentru componentele virale cunoscute (centrale sau de invelis) sunt considerate pozitive. De menionat c serurile cu anticorpi nespecifici dau reacii negative. In general, rezultatele explorarilor de laborator pot confirma sau infirma diagnosticul de SIDA, dar in unele situaii pot fi neconcludente. Sunt neconcludente rezultatele testelor de laborator atunci cand s-au obinut rezultate pozitive in mod repetat cu un test ELISA, dar acestea sunt negative sau neconcludente prin testul Western Blot, imunofluorescena, culturi sau detectare de antigene. De asemenea, sunt neconcludente rezultatele in situaia in care serul unui copil mai mic de 15 luni nascut dintr-o mama seropozitiva este in mod repetat pozitiv la testul ELISA si chiar prin testul Western Blot, dar nu prezinta tulburari imunitare sau are un rezultat negativ pentru antigene sau culturi. Epidemiologia infeciei cu virusul imunodeficientei umane Pe baza ultimelor date cunoscute de O.M.S., raspandirea infectiei cu HIV se accelereaza in mod dramatic, astfel ca, spre sfarsitul anului 1991, numarul persoanelor infectate se ridica la circa 10 milioane de oameni. La sfarsitul acestui mileniu numarul acestora este de 15-20 milioane, urmand ca in urmatorii zece ani sa se inregistreze aproximativ 3 milioane de decese in rndul femeilor si copiilor, daca masurile de prevenire i cele terapeutice nu vor inregistra salturi spectaculoase. In tara noastra, la sfarsitul lunii decembrie 1992, erau inregistrate 2235 cazuri de SIDA, din care 1300 la sexul masculin. In grupa de varsta pana la un an au fost inregistrate 471 de cazuri, respectiv 21,1%. S-a constatat ca la aduli calea de transmitere este predominant heterosexuala, o statistica aratnd c, in 50% din cazuri, imbolnavirea se datoreaz contactelor cu parteneri multipli, iar in 22% contactelor cu partener pozitiv. Sursa de infecie este reprezentata de omul infectat, boala evoluand cronic si invariabil catre deces. Principalele cai de transmitere a infectiei sunt: a) inoculate de sange prin: transfuzii de sange sau preparate de sange; inepaturi cu acul, plagi deschise, expunerea mucoaselor la contactul cu sange; infecii cu ace si/sau seringi nesterilizate.
15

b) sexuala: homosexuala; heterosexuala. c) de la mama infectat la fat. Transmiaterea infeciei prin inepaturi de insecte, saliva, utilizarea in comun a unor tacamuri sau vesela nu a fost demonstrata. Receptivitatea la infectie nu este suficient de bine cunoscuta. Tratamentul. SIDA nu beneficiaz pn in prezent de o medicaie eficace. Prevenirea si combaterea infectiei cu HIV Tinand cont ca la ora actuala nu exista o terapie antivirala eficace si nu dispunem de un vaccin specific anti-SIDA, atenia cadrelor sanitare se va indrepta in mod special asupra masurilor generale de prevenire si combatere a bolii. Astfel: Vor fi incadrate intr-un sistem organizat de supraveghere epidemiologic grupele cu risc cunoscut de infectare si de transmitere a infectiei. Din aceasta categoric fac parte: contacii sexuali ai cazurilor de SIDA si ai celor HIV pozitivi asimptomatici, identificati prin ancheta epidemiologica; persoanele cu comportameant sexual modificat (homosexuali, prostituate); persoanele cu boli transmisibile sexual, aflate in evidenta seciilor dermato-venerice; persoanele care vin din tari straine cu risc de infecie crescut. Se vor efectua anchete epidemiologice sistematice. Se va face testarea clinico-epidemiologica si serologica a donatorilor de sange, gravidelor si tinerilor nainte de casatorie. De asemenea, vor fi initiate aciuni de educaie sanitara in special in licee i alte instituii de tineret. 8. VIRUSUL PAPILOMA UMAN Generalitati Virusul Papiloma Uman este un virus comun (frecvent intalnit) care cauzeaza anomalii ale celulelor sau tumori la nivelul pielii. HPV poate determina modificari ale tesuturilor de la nivelul membrelor superioare si inferioare, corzilor vocale, gurii si organelor genitale. Pana acum au fost identificate mai mult de 60 de tipuri de HPV, fiecare tip infectand o anumita parte a corpului. In continuare ne vom referi la implicatiile lui ginecologice. Virusul Papiloma Uman este important deoarece modificarile tesuturilor determinate de anumite tipuri de HPV se pot transforma in cancere ale organelor genitale feminine. Diagnosticarea si tratamentul adecvat ale acestor modificari pot preveni cancerele. HPV poate creste in cervix (orificiul de deschidere al uterului), vagin, vulva (labiile vaginului), uretra (orificiul urinar) si anus (orificiul prin care se termina intestinul gros). HPV determina doua tipuri de modificari tisulare: condiloame (negi); displazii (tesuturi precanceroase). Medicii depisteaza prezenta acestor modificari tisulare prin examinarea vulvei si vaginului si prin examenul Papanicolau. Condiloamele (negii genitali) sunt niste tumori asemanatoare negilor, localizate in aria genitala, cel mai frecvent la exteriorul vulvei. De obicei, sunt nedureroase, dar pot determina prurit (mancarimi), arsuri sau sangerari usoare. Pot fi localizate, de asemenea, in jurul uretrei sau anusului. Cele din interiorul vaginului sau de pe cervix, de obicei sunt plate si sunt descoperite prin intermediul examenului Papanicolau. Prin displazie se intelege prezenta unor celule anormale la nivelul pielii. Displazia nu este similara cancerului dar se poate transforma in cancer dupa mai multi ani daca nu este tratata. Prin tratament, displazia este vindecata, astfel ca posibilitatea transformarii in cancer
16

dispare. Singurul mod de a depista displazia este examenul Papanicolau sau biopsia (prelevarea si examinarea unei parti de tesut). Displazia poate fi evaluata cu ajutorul colposcopiei, dar diagnosticul final este pus prin biopsie. Este localizata cel mai frecvent la nivelul cervixului, dar poate apare, de asemenea, la nivelul vaginului si vulvei. Diagnostic Condiloamele sunt diagnosticate simplu, prin examinare clinica. Singurul mod de a depista displazia este examenul Papanicolau sau biopsia (prelevarea si examinarea unei parti de tesut). Displazia poate fi evaluata cu ajutorul colposcopiei, dar diagnosticul final este pus prin biopsie. Este localizata cel mai frecvent la nivelul cervixului, dar poate apare, de asemenea, la nivelul vaginului si vulvei. Screeningul pentru infectia HPV se face prin testul Papanicolau. Cand acesta releva modificari caracteristice ale celulelor cervicale, se indica in continuare testarea HPV. Testul pentru HPV consta in determinarea AND-HPV intr-o proba recoltata de la nivelul colului uterin (asemanator testului Papanicolau). Prin acesta se determina prezenta infectiei HPV si se determina tipurile de virus implicate in infectie. Pana in prezent nu a fost implementat un test HPV pentru barbati. Mod de transmitere In momentul de fata se stiu foarte putine despre cum sau cand ne putem infecta cu HPV. Transmiterea se face indeosebi prin contact sexual cu o persoana infectata. Femeile pot fi expuse infectiei cu HPV si sa nu prezinte displazie sau condiloame timp de multi ani. Femeile si barbatii pot fi, de asemenea, infectati cu HPV fara sa stie acest lucru, neprezentand nici un fel de semn sau simptom. Prevenire Pentru a reduce riscul de transmitere si contaminare cu virusul HPV se recomanda: reducerea numarului de parteneri sexuali; evitarea partenerilor sexuali care au avut un numar mare de parteneri sexuali; utilizarea prezervativului (prezervativul asigura protectie impotriva majoritatii bolilor cu transmitere sexuala; insa nu poate asigura o protectie 100% impotriva HPV, deoarece nu impiedica in totalitate contactul cu pielea la nivel genital); evitarea contactului sexual cu parteneri care prezinta condiloame vizibile la nivel genital; efectuarea regulata a testului Papanicolau, in cazul femeilor si incurajarea sotiilor sau prietenelor in acest sens, in cazul barbatilor; vaccinarea impotriva HPV, recomandata femeilor inainte de inceperea vietii sexuale. Vaccinarea HPV Recent a fost introdus si in tara noastra vaccinul impotriva infectiei cu anumite tipuri de HPV, comercializat sub numele de Silgard (sau Gardasil). Vaccinul nu trateaza infectia HPV, condiloamele aparute sau leziunile cervicale deja existente. Acesta este doar un vaccin care poate ajuta la protectia impotriva infectiei cauzata de HPV tipurile: 6, 11, 16 si 18. HPV tipurile 16 si 18 au fost incriminate in 70% dintre cazurile de cancer iar tipurile 6 si 11 au fost incriminate in 90% dintre verucile genitale. Vaccinul nu poate asigura protectia 100% in toate cazurile si nu poate preveni alte tipuri de cancer cervical sau infectia cu alte tipuri de HPV decat a cele continute in vaccin. Administrare: se adm 3 injectii in 6 luni. Schema standard recomandata este 0-2-6 luni: prima doza; a doua doza la 2 luni de la prima doza; a treia doza la 6 luni de la prima doza. In principiu, a doua doza trebuie administrata la cel putin o luna dupa prima doza; cea de-a treia la cel putin 3 luni dupa a doua doza si toate cele 3 doze trebuie sa se administreze in decursul a maxim 1 an. Se administreaza intramuscular, in regiunea deltoida a bratului sau in portiunea
17

superioara antero-laterala a coapsei. Este recomandat persoanelor de sex feminin cu varsta intre 9 si 26 ani, care nu si-au inceput viata sexuala sau care nu au intrat inca in contact cu tipurile 6,11,16,18 de HPV. Nu este recomandat inaintea varstei de 9 ani, deoarece nu se cunosc suficiente date despre imunogenitatea, siguranta si eficienta administrarii sale la copii. De asemenea, nu exista suficiente studii privind administrarea la gravide, ceea ce-l face nerecomandabil in timpul sarcinii. In cazul infectiei cu virusul HPV, mai pot exista beneficii de pe urma vaccinarii in cazul in care nu sunt prezente inca toate cele 4 tipuri de HPV. Nu se cunoaste inca durata protectiei dupa vaccinare, deoarece studiile sunt inca in curs de desfasurare. Vaccinarea impotriva HPV nu poate inlocui controalele periodice prin test Papanicolau.

18