"POLITEHNICA" UNIVERSITY OF TIMIŞOARA

_________________________________________________________________________

DEPARTMENT OF PHYSICS
P-ţa REGINA MARIA 1, 300004 TIMIŞOARA, ROMÂNIA tel: ++ 40.256.40.30.91 e-mail: fbarvinschi@etv.utt.ro fax: ++ 40.256.40.30.21 http://www.fizica.utt.ro

_________________________________________________________________________

Curs de Fizică generală, in format electronic, pentru studenţii din învăţământul tehnic din Timişoara

Fotografie realizată de Andreja Pisnik, artist fotograf şi Assistent Manager la Editura Elsevier, Amsterdam, Olanda, 2004.

1

Prefaţă
Lucrarea de faţă conţine teme legate de programa de fizică pentru studenţii din învăţământul tehnic, cu precădere pentru cei de la învăţământul profilelor electrice (Electronică şi Telecomunicaţii, Automatică şi Calculatoare şi Electrotehnică). Cursul universitar se adresează studenţilor din anul întâi la Politehnică, fiind destinat studiului de-a lungul unui semestru universitar. Un curs general de Fizică ar trebui să cuprindă capitolele: mecanică, fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism, optică, fizică atomică şi nucleară, fizică cuantică şi fizica solidului. Dintre aceste capitole, în acest curs universitar ne vom rezuma la studiul pe scurt al legilor mecanicii, incluzând studiul oscilaţiilor şi undelor elastice. Vom aborda apoi fenomenele electromagnetice. Aceste capitole ale fizicii clasice sunt urmate apoi de scurte introduceri in fizica cuantică şi în fizica solidului, deoarece acestea din urmă constituie capitole ale fizicii moderne, cu aplicaţii noi în tehnică. Notiţele de curs au fost elaborate după ce acest material a fost parcurs, în ultimii ani universitari, împreună cu studenţii de la Colegiul “Multimedia” şi cu cei de la cursul de cinci ani, ingineri, de la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, a Universităţii "Politehnica" din Timişoara. Considerăm, de aceea, că temele alese cuprind noţiunile elementare de fizică necesare viitorilor ingineri. Primul capitol cuprinde o introducere în Fizică, având scopul de a pregăti studenţii cu limbajul, mărimile fizice fundamentale şi unităţile lor de măsură, precum şi cu unele operaţii vectoriale. Capitolul al doilea se referă la teme specifice ale mecanicii clasice, prezentând principiile fundamentale şi teoremele generale din dinamica punctului material. În capitolul trei se prezintă diverse tipuri de oscilaţii armonice, diferitele metode de compunere ale oscilaţiilor, urmate apoi de o introducere în teoria undelor elastice. Capitolul al patrulea este dedicat electromagnetismului, prezentând într-o formă concentrată şi câteva teme principiale din teoria macroscopică a undelor electromagnetice (lumina). În capitolul cinci se realizează o trecere în revistă a bazelor fizice ale mecanicii cuantice, adică a acelor experienţe ce au condus la formularea mecanicii cuantelor de energie. Capitolul şase prezintă teme din fizica solidului, incluzând cateva elemente ale teoriei benzilor de energie din semiconductori.

2

CUPRINS
1. 1.1. 1.2. 2. 2.1. 2.2. 2.3. 3. 3.1. 3.2. 3.3. 3.3.1. 3.3.2. 3.3.3. 3.5. 3.6. 3.6.1. 3.6.2. 3.7. 3.7.1. 3.7.2. 3.7.3. 3.7.4. 3.7.5. 3.7.6. 3.7.7. 4. 4.1. Introducere in Fizică Noţiuni fundamentale ale Fizicii
Operaţii vectoriale

7 7 12 15 15 18 21 27 27 28 33 33 35 39 44 48 51 53 56 59 59 62 66 69 72 77 78 80 80 3

Mecanică clasică Noţiumi generale Principiile fundamentale ale dinamicii Teoreme generale în dinamica punctului material Oscilaţii şi unde Noţiuni generale Mişcarea oscilatorie armonică ideală Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Mişcarea oscilatorie amortizată Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Oscilaţii forţate. Rezonanţa Rezonanţa Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate Unde elastice Unde armonice unidimensionale Consideraţii energetice asupra propagării undei Reflexia şi refracţia undelor elastice Unde staţionare Interferenţa undelor Difracţia undelor Polarizarea undelor elastice transversale Introducere în electromagnetism Câmpul electromagnetic

3.2.2.1. 4.1.4.2. 4.2.4.2.3.1. 5.5. 4. 4.4. 5.4. 4.2. 5. Prima ecuaţie Maxwell Caracterul potenţial al câmpului electric.3. 4.3.3. 4. 5.3. 4. Legea Faraday Energia câmpului magnetic Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Unde electromagnetice Unde armnonice progresive Energia undelor electromagnetice Unde sferice Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Bazele fizice ale mecanicii cuantice Efectul fotoelectric Efectul Compton Radiaţia termică Mărimi radiante Legile radiaţiei termice Experienţa Franck-Hertz Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg Ipoteza lui Louis de Broglie 4 80 82 84 86 89 91 94 96 99 99 100 101 102 106 107 108 110 114 116 117 121 121 123 124 134 134 139 141 142 146 147 149 152 . 4. 4.6. 4.3. 4.1.2.9.2.3.3.2.3. Potenţialul electric Magnetostatica Câmpul magnetic Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Câmpul magnetic creat de curenţi electrici Legea lui Gauss pentru magnetism Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Legea circuitului magnetic Inducţia electromagnetică. 4.4.2.3.4. 4. 4. 5.1.3. 5.3.3.6. 5. 4.4.3.4.4.2.1.3.1.10. 4.5.7.1.4. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice Legea conservării sarcinii electrice Electrostatica Câmpul electric Fluxul electric Legea Gauss pentru câmpul electric Forma locală diferenţială a legii lui Gauss. 5.3. 4. 4. 5.5.8. 4. 4. 4.2. 4.

6.3.2.1. Elemente de fizica starii solide Generalităţi Semiconductori Dispozitive cu semiconductori Bibliografie 155 155 157 158 161 5 . 6.6. 6.

Mii de scuze autorilor acestor figuri minunate. I Electronică şi Telecomunicaţii. an I ETc ingineri. Le mulţumesc tuturor acestor studenţi. generaţia 2001-2002. Conf. seria B. Aceste notiţe de curs universitar on line sunt dedicate copiilor mei. ar zice strămoşii. Recunoştinţa mea sinceră se adresează. Din fericire.Duşan Popov. “bobocii din semestrul doi”.dr. seriile 1997-1998 şi 1988-1999. de asemenea. doresc să le mulţumesc studenţilor din anul I ETc. seria 1996-1997. 6 . prietenului şi colegului din Catedra de Fizică. dar şi urmaşii. dar nu la Ştiinţe Fizice. noştri. din generaţia bobocilor anului universitar 2001-2002. I Electrenergetică. colegiul “Multimedia”. seriile 1999 până în prezent. putem conchide că un curs universitar ideal nu există. Nu în ultimul rând. Dar nu este prea grav. care nu sunt însă citaţi. pentru răbdarea cu care au ascultat acest curs de Fizică generală şi pentru ajutorul acordat întru cizelarea notiţelor de curs. sub a cărui supervizare apare acest curs universitar de Fizică generală în format electronic. Este o premieră pentru Catedra de Fizică a Universităţii “Politehnica” din Timişoara. seriiile 1997-1998 şi 1998-1999.Cuvânt de mulţumire Mă simt onorată pentru posibilitatea de a le mulţumi studenţilor din anii I Electromecanică. deoarece venim la Universitate ca să învăţăm. care m-au ajutat să introduc textul şi care au ales figurile din capitolele de Electromagnetism şi Mecanică cuantică. studenţi rândul lor. ingineri. dar nu în ultimul rând. studenţilor din seria B. I şi III Inginerie de Afaceri în Electrotehnică. dar lejeră: au uitat să specifice sursa bibliografică a unor figuri. O singură observaţie aş avea. deşi ea va fi urmată de mulţi alţi colegi. până la forma lor actuală. În fapt. Adinel şi Bogdănel Barvinschi.

termice. care evoluează în timp. completări sau generalizări. Fizica a fost numită mult timp ştiinţa măsurării. de aceea multe legi ale fizicii au suferit modificări. Cea mai importantă misiune a fizicii este stabilirea legilor generale care pot explica modul în care se defăşoară fenomenele fizice observate în natură. după o anumită lege. În secolul trecut au fost introduse noi capitole ale fizicii. Fenomenul fizic (procesul sau transformarea) reprezintă o succesiune de modificări ale unui anumit corp. fizica semiconductorilor. viteza. electromagnetismul. termodinamica. în acelaşi timp. cum ar fi: fizica plasmei. Înţelegerea legilor fizice ale universului nostru a devenit din ce în ce mai profundă de-a lungul veacurilor. Introducere in Fizică Fizica. fizica nucleară. Mărime fizică şi măsurare. 1. deoarece studiul fenomenelor fizice implică măsurarea mărimilor ce le caracterizează. etc. ce a fost aleasă ca unitate de măsură. În mod tradiţional. pe măsură ce oamenii de ştiinţă au realizat descrieri tot mai complexe ale naturii. raţiunea şi experienţa formează metoda ştiinţifică de studiere a naturii. deoarece multe din fenomenele studiate se situează deseori la graniţa dintre mai multe domenii ştinţifice. Noţiuni fundamentale ale Fizicii Fenomen fizic. fizica se împarte în mai multe domenii: mecanica. fizica solidului. Măsurarea este un proces prin care se compară mărimea fizică respectivă cu o mărime bine definită. Scopul fizicii este acela de a descoperi şi aplica legile care guvernează interacţiunile dintre corpurile materiale sau dintre corpurile materiale şi diferite câmpuri de forţe.1. de aceeaşi natură. Din acest punct de vedere. fizica supraconductorilor. Mărimile fizice definesc proprietăţi ale corpurilor sau caracterizează procese în care schimbările ce survin pot fi descrise cantitativ. Toate schimbările de acest fel formează obiectul de studiu al fizicii şi sunt evaluate calitativ şi cantitativ prin observaţii. Această comparare (sau măsurare) se realizează cu ajutorul unui instrument de 7 . Observaţia. Exemple de mărimi fizice sunt: masa. putem vorbi de caracterul pluridisciplinar al ştiinţei în general. sarcina electrică. fizica particulelor elementare. fiind una din ştiinţele fundamentale ale naturii. optica. sau sistem de corpuri.1. biofizica. scopul acestui demers ştiinţific fiind înţelegerea fenomenelor ce se desfăşoară în universul cunsocut de om până în prezent. studiază cele mai simple dar. şi cele mai generale forme de mişcare sau de transformare ale materiei. fizica studiază toate procesele mecanice. electromagnetice. În acest sens. temperatura. etc.

Alte Sisteme de Unităţi. Cele mai frecvente sisteme de unităţi întâlnite în practică. ele fiind definite numai prin descrierea procedeului de măsurare. iar timpul prin măsurare cu un ceas. 10-2 centi-. 109 giga-. De-a lungul timpului s-au utilizat diferite sisteme de unităţi de măsură. în locul masei se poate alege ca mărime fundamentală forţa. adică seturi de mărimi fizice fundamentale şi de unităţi de măsură corespunzătoare acestora. radianul (rad) şi pentru unghiul solid. Mărimile fizice scalare sunt determinate numai prin valoarea lor numerică. În zilele noastre se utilizează cel mai frecvent Sistemul Internaţional de Măsură. 10-3 mili-. 103 kilo-. Modul de scriere al unui vector este următorul: (i) 8 .măsură. 10-9 nano-. se utilizează următoarele prefixe: Pentru multipli: 101 deca-. Toate celelalte mărimi fizice şi unităţile lor se exprimă cu ajutorul mărimilor fizice şi al unităţilor lor fundamentale. deoarece era sistemul cel mai răspândit în secolele XVIII şi XIX. viteza reprezintă raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării corpului. sunt: CGS (centimetru-gram-secundă) şi MKfS (metrukilogram-forţă-secundă). Pentru submultipli: 10-1 deci-. De exemplu. sunt aceleaşi indiferentr de sistemul de unităţi utilizat pentru a le exprima. prin direcţia şi sensul vectorului. pentru a le exprima. şi anume pentru unghiul plan. 10-12 pico. cunoscut sub sigla SI. Un exemplu de mărime scalară este masa unui corp. 106 mega-. 10-6 micro-. oamenii au avut libertate în alegerea mărimilor fizice şi a unităţilor lor de măsură. Alte mărimi fizice sunt mărimi derivate.. Iată cîteva exemple de unităţi de măsură: 1metru pentru lungimi. 1 kg pentru mase. Mărimile vectoriale sunt determinate prin valoarea lor numerică (numită mărimea vectorului sau modulul vectorului). Unele mărimi fizice sunt mărimi fundamentale. ele fiind definite prin formule de calcul ce utilizează mărimile fundamentale. De aici a rezultat un anumit grad de arbitrar în exprimarea mărimilor fizice. Mărimile fizice pot fi mărimi scalare sau mărimi vectoriale. Dar legile fizicii. distanţa se determină prin măsurare cu o riglă. Dintotdeauna. În ceea ce priveşte multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură. steradianul (sterad). în afară de SI. De exemplu. 102 hecto-. 1012 tera-. care utilizează următoarele mărimi şi unităţi fundamentale: Mărimea fizică fundamentală Lungimea Masa Timpul Intensitatea curentului electric Temperatura absolută Intensitatea luminoasă Cantitatea de substanţă Unitate de măsură 1 metru 1 kilogram 1 secundă 1 amper 1 kelvin 1 candelă 1 mol Simbol m kg s A K candelă (cd) mol Două unităţi suplimentare se adaugă celor de mai sus. 1 secundă pentru durate. O parte a literaturii de fizică este scrisă în sistemul CGS. De exemplu. care exprimă relaţii între mărimi fizice măsurabile. m = 2 kg.

care reprezintă 1650763. considerat etalon de lungime. Spaţiul şi lungimea. Spaţiul constituie o noţiune filozofică. Modulul vectorului poate fi scris r r r r r sub forma: F . Experiment fizic. E . v. mărimea fizică are o anumită valoare. De asemenea. se poate prevedea starea viitoare a unui sistem fizic. Spaţiul fizic convenţional este spaţiul euclidian. lăţime. care este tridimensional. standardul pentru unitatea de măsură a lungimii este distanţa dintre două linii paralele trasate pe o bară de platină-iridiu. Se numeşte câmp fizic regiunea din spaţiu unde se manifestă o anumită mărime fizică şi unde. la Sévres (lângă Paris). (ii) observaţiile dirijate din laborator (experiment) şi (iii) observarea fenomenului în natură. Etalonul de lungime actual este metrul. i. în funcţie de mărimea fizică ce le caracterizează. Dimensiunea unui corp se stabileşte prin compararea sa cu un alt corp. a . Observaţiile dirijate efectuate în laborator. aplicând legi fizice specifice. E. a. care formează un câmp scalar. (ii) vectorii câmp electric dintr-un nor de ploaie. F. Secunda este definită pe baza perioadei. Anumite fenomene sau procese fizice pot avea legături cauzale bine definite. a. i. grosime. Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri vectoriale. Trebuie să existe o concordanţă între: (i) rezultatele analizei ştiinţifice a unui anumit fenomen (exprimate printr-o lege). în scopul înţelegerii unor fenomene fizice. se numesc experimente. care generează un câmp vectorial. Câmp fizic. În spaţiul tridimensional sunt suficiente trei numere care să descrie poziţia unui corp în spaţiu. Unităţile şi etaloanele de timp au evoluat de-a lungul timpului. în urma unor anumite tranziţii între două stări energetice.2 vom prezenta operaţiile vectoriale utilizate cel mai frecvent. Pe baza legilor fizice se poate analiza un anumit fenomen care este observat în natură sau în laborator. Prin observaţii sau prin determinări experimentale. locul lor în spaţiu se modifică în funcţie de mişcarea pe care o efectuează. unitatea de timp este secunda. el fiind măsurat prin durata unui anumit proces. v . TCs. E. i . Exemple de câmpuri fizice sunt: (i) temperatura dintr-o cameră. Lege fizică. i . oamenii descoperă aceste legături şi stabilesc relaţiile cauzale între schimbările diferitelor mărimi fizice ce caracterizează fenomenele respective. etc. În prezent. vibraţii atomice sau moleculare). Corpurile fizice ocupă un anumit loc în spaţiu.73 lungimi de undă ale radiaţiei portocalii a atomului de Kripton-86 la tranziţia 2p10→5d5 în vid. în fiecare punct din regiune.). a radiaţiilor emise de atomii izotopilor de Cesiu-133. E. Legile generale care guvernează fenomenele fizice se numesc legi fizice. v. Timp. având anumite dimensiuni (lungime. sau (ii) prin litere cu caractere mai groase. păstrată în condiţii de presiune şi temperatură constante. Măsurarea timpului se poate face cu ajutorul unor mişcări periodice (oscilaţii mecanice. arie. Timpul reprezintă o măsură a duratei proceselor fizice. De asemenea. Toate celelalte lungimi se exprimă prin compararea cu acest metru-standard. a sau F. el fiind "locul" în care se desfăşoară fenomenele fizice. Aceste numere sunt determinate prin 9 . În paragraful 1. ele stabilindu-se în funcţie de durata unui anumit fenomen fizic periodic uniform. volum.r r r r r F. Pentru a fi considerate valabile. v. În mod formal. experimentele trebuie să îndeplinească unele condiţii.

în care axele de coordonate sunt Ox. Modulul vectorului de poziţie este dat de relaţia: (1. Oy şi Oz. şi a cărui direcţie dă sensul pozitiv al axei respective.1) r = x 2 + y2 + z2 (1. Modul în care se exprimă poziţia corpului în spaţiu depinde de sistemul de coordonate. y. pentru a exprima distanţa dintre două puncte în spaţiu.alegerea Sistemului de referinţă faţă de care se raportează corpul. de modul unitate.1 se prezintă un sistem de referinţă. pe cele trei axe ale sistemului de referinţă. şi z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M. Punct material. sau două distanţe şi un unghi (coordonate cilindrice). în aşa fel încât să se poată determina distanţe şi durate de timp. 10 . numit centru de masă. ale punctului care constituie centrul de masă al corpului.1 este dată de vectorul de poziţie. Alte sisteme de coordonate utilizează o distanţă şi două unghiuri (coordonate sferice). Aproximaţia de punct material constituie cel mai simplu model fizic. se numeşte punct material. De regulă. numit versor. Poziţia mobilului M din fig. Un corp fizic cu dimensiuni neglijabile şi având masa concentrată într-un punct. cele trei numere care descriu poziţia corpului sunt proiecţiile.2) a fost introdusă şi în geometria analitică. punctul material se numeşte mobil.1. Axele sistemului de referinţă au câte un vector unitate. j si k.2) Relaţia (1. exprimat în funcţie de coordonatele carteziene sub forma : r r r r r = x i +y j+z k Numerele x. Sistemul de referinţă este format dintrun sistem de trei axe perpendiculare între ele în spaţiul tridimensinal şi un ceasornic.1. În fig. Pe durata deplasării sale. Versorii axelor sunt r r r vectorii i . Acestea se numesc coordonatele carteziene ale corpului.

1.Sistem de referinţă.Fig. 11 .1. Coordonatele carteziene ale punctului M.

Reciproc. Modulul vectorului rezultant se calculează cu formula lui Pitagora generalizată: s = a 2 + b 2 + 2 a b cos α (1. Suma vectorilor Suma.3. Suma a doi vectori.3) În cazul compunerii a mai mulţi vectori. Pentru aplicarea regulii poligonului.1. Operaţii vectoriale Să considerăm că doi sau mai mulţi vectori acţionează într-o zonă din spaţiu. vectorii sunt reprezentaţi unul după altul. care poate însemna: adunare. având originea în originea primului vector şi vârful în vârful ultimului vector. Fie vectorii a si b . sau se foloseşte regula poligonului. aşa cum se poate vedea în fig.1. a doi vectori este dată de diagonala paraleogramului având ca laturi cei doi r r r r r vectori cu originea comună. Această regulă de adunare a vectorilor se numeşte regula paralelogramului. sau rezultanta. linia care închide poligonul format de vectori reprezintă suma lor vectorială. Fig. Ne interesăm de rezultatul compunerii vectorilor. În acest caz. 1. orice vector poate fi descompus. sau după trei direcţii arbitrare în spaţiu. produs scalar sau produs vectorial. 12 . fiecare având originea în vârful celui pe care-l precede.2. obţinând doi vectori coplanari. atunci s = a + b este suma lor. 1.2.2. se aplică succesiv regula paralelogramului. obţinându-se componentele vectorului după acele direcţii. după două direcţii arbitrare în plan. aşa cum se vede în fig.

r Componentele vectorului a în plan sunt ax şi ay: r r r r r (1.4) a = ax + ay = ax i + ay j Atunci când se fac proiecţiile vectorului pe cele trei axe de coordonate carteziene. 1. rezultând modulul vectorului. se obţin r componentele ortogonale în spaţiu ale vectorului a . r r r r r r r a = ax + ay + az = ax i + ay j + az k (1. a = a2 + a2 + a2 x y z 13 .5.5) Fig.5).4.1. Dacă cele două direcţii (sau trei în reprezentarea tridimensională) sunt perpendiculare între ele.3. şi reprezentate în fig. date de relaţia (1.1. atunci componentele vectorului se numesc componente ortogonale.4.Fig. Componenetele ortogonale în plan ale unui vector. Regula poligonului. aşa cum se vede în fig. 1. r Componentele vectorului a se pot aduna.

având sensul dat de regula burghiului drept. by. Dacă se cunoaşte unghiul format de cei doi vectori. Produs vectorial a doi vectori.7) Vectorul rezultant al produsului vectorial a doi vectori este orientat perpendicular pe planul format de cei doi vectori. (1. Prin produsul vectorial a doi vectori se obţine o mărime vectorială.Fig. 1. În urma operaţiei de produs scalar a doi vectori se obţine un scalar. bx.8) 14 . iar ax. Produs scalar a doi vectori.6) unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. Produsul scalar a doi vectori este mărimea scalară dată de operaţia: r r a ⋅ b = a ⋅ b ⋅ cos α = a x b x + a y b y + a z b z (1. dată de rezultatul determinantului următor: r r r i j k r r a × b = ax ay az bx by bz (1. bz sunt componentele celor doi vectori. atunci modulul vectorului obţinut prin produsul vectorial este de forma: r r a × b = a b sin α unde α este unghiul dintre direcţiile celor doi vectori. Componentele unui vector în spaţiu. az.5. ay.

Mecanică clasică Mecanica clasică se bazează pe legi ale naturii ce au fost formulate de Isaac Newton în anul 1686 în lucrarea sa. dat de relaţia (1.1).1. devenită celebră. Ecuaţiile de mişcare dau forma traiectoriei mişcării corpului.2. 2. "Principiile fundamentale ale ştiinţelor naturii". este de forma: r r r r r = x i +y j+zk 15 (2. Fie un punct material M. Traiectoria punctului material într-un sistem de referinţă cartezian. Vectorul de poziţie al punctului material. mecanica este acea parte a fizicii care studiază mişcarea mecanică a corpurilor şi condiţiile de echilibru ale acestora.1) . ca în fig. aflat în mişcare pe o traiectorie în spaţiu.1. Fig.1. Traiectoria indică poziţiile succesive în spaţiu pe care le va ocupa corpul de-a lungul mişcării sale. 2. Problema mecanicii este stabilirea ecuaţiilor de mişcare ale corpurilor.2. Mai precis. Noţiumi generale Cunoaşterea mişcării unui corp presupune stabilirea localizării lui în spaţiu şi în timp.

2) Viteza medie a punctului material este raportul dintre vectprul deplasare. Având în vedere faptul că versorii axelor de coordonate sunt vectori constanţi.2. vx. definit ca: ∆r = r2 − r 1 unde r1 si r2 sunt vectorii de poziţie ai punctului material în momentele t1 şi t2.5) unde derivatele în raport cu timpul ale coordonatelor reprezintă componentele.4) • r ⎯→ dr ⎯ = r .2.4) am folosit notaţia dt vectorului deplasare în raport cu timpul. sau instantanee. ale punctului material. (şi intervalul de timp în care s-a efectuat deplasarea: vm = ∆r r2 − r1 = ∆t t 2 − t 1 (2.2. y şi z. care reprezintă o notaţie uzuală pentru derivata În formula (2. vy şi vz. aşa cum se vede în fig. Vectorul viteză momentană. ale vectorului . obţinându-se viteza momentană sub forma: r ⎯→ • r • r • r • r dr ⎯ = r = x i +y j+z k v= dt viteză momentană: 16 (2.3). ∆r . Fig.Distanţa parcursă de mobil în decursul mişcării este dată de vectorul deplasare. adică viteza instantanee reprezintă derivata în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r − r1 r ∆r dr = = = lim 2 v = lim ∆t → 0 ∆ t ∆t → 0 t − t dt 2 1 • ⎯ ⎯→ r (2. (2. se obţine din limita când ∆t tinde la zero în relaţia (2.3) Viteza momentană. rezultă că derivarea în raport cu timpul a vectorului de poziţie se aplică doar coordonatelor. x. Vectorul viteză momentană este tangent la traiectorie. 2.

7) Acceleraţia momentană. sau instantanee. a punctului material este definită ca derivata vectorului viteză în raport cu timpul.⎧ • dx ⎪ x = dt = v x ⎪ • dy ⎪ = vy ⎨ y= dt ⎪ ⎪ • dz ⎪ z = dt = v z ⎩ (2. ⎯⎯→ •• •• r . x . deci este a doua derivată în raport cu timpul a vectorului deplasare: r r ⎯→ • r ∆v d ⎛ dr ⎞ d 2 r ⎯ = = v = a = lim ⎜ ⎟= ∆t → 0 ∆ t dt ⎝ dt ⎠ dt 2 •• ⎯⎯→ r (2.6) Acceleraţia medie a punctului material reprezintă variaţia vectorului viteză împarţită la intervalul de timp corespunzător acestei variaţii: r ∆v am = ∆t (2. y. sau z reprezintă derivatele de ordinul doi în raport cu timpul ale mărimilor •• •• 17 .9) Notaţiiile fizice respective.8) Componentele vectorului acceleraţie momentană reprezintă derivatele în raport cu timpul ale componenetelor vitezei particulei: • ⎧ •• d 2 x x = 2 = vx = a x ⎪ dt ⎪ •• • ⎪ d2y ⎨ y = 2 = vy = a y dt ⎪ •• • ⎪ d2z z = 2 = vz = a z ⎪ dt ⎩ (2.

adică mişcările ce se desfăşoară cu viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid. (iii) este în mişcare accelerată. Cele trei principii. Principiile fundamentale ale dinamicii Rezolvarea problemelor de mecanică clasică se bazează pe câteva principii fundamentale. Newton a descoperit faptul că o forţă care acţionează asupra unui corp îi imprimă acestuia o acceleraţie. Prin intermediul forţelor.2. Aşa cum ştim. mişcarea este caracterizată în raport cu un sistem de referinţă ales arbitrar. în raport cu un sistem de referinţă legat de Soare. corpurile acţionează unele asupra altora. Toate sistemele de referinţă ce se mişcă rectiliniu şi uniform se numesc sisteme de referinţă inerţiale. în raport cu sistemul de referinţă legat de tren.2. Să considerăm un călător aşezat într-un vagon de tren. rezultanta egală cu zero a unui număr oarecare de forţe este echivalentă cu inexistenţa forţei. deoarece Pământul este în mişcare accelerată faţă de Soare. sunt suficiente pentru a explica toate mişcările mecanice clasice. Galilei a formulat principiul relativităţii mişcării mecanice. Principiul forţei sau a doua lege a dinamicii. Forţa este o mărime vectorială. transmiţând mişcarea mecanică. Principiul inerţiei Principiul inerţiei a fost formulat prima dată de Galilei şi este cunoscut sub forma următoare: "Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atâta timp cât asuprea lui nu se exercită nici o forţă. Călătorul se poate găsi într-una din stările mecanice următoare: (i) este în repaus. (ii) este în mişcare rectilinie uniformă cu o viteză egală cu viteza trenului faţă de un sistem de referinţă legat de Pământ. Conform acestui principiu. Dacă vitezele punctelor materiale se apropie de viteza luminii în vid. [F]SI = 1 N. De aceea el a scris legea a doua a dinamicii sub forma: 18 . obţinute prin generalizarea observaţiilor experimentale. având ca unitate de măsură în SI 1 newton. de aceea mişcarea are caracter relativ. sau dacă rezultanta tuturor forţelor este zero". In aceste sisteme de referinţă este valabil principiul inerţiei. În acest sens. atunci mişcările lor se supun principiilor relativităţii restrânse ale lui Einstein. ce au fost formulate de Galilei şi de Newton. Mişcarea unui corp asupra căruia acţionează mai multe forţe a căror rezultantă este nulă sau asupra căruia nu acţionează nici o forţă se numeşte mişcare inerţială. Câmpurile de forţe sunt şi ele răspunzătoare de transmiterea interacţiunilor mecanice. ce se deplasează rectiliniu şi uniform. c = 3 108 m/s. proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa corpului. Principiul inerţiei introduce noţiunea de forţă.

14).11) Pornind de la impulsul mecanic al corpului. Cantitatea de mişcare sau impulsul unui corp se defineşte ca produsul dintre masa şi vectorul viteză al corpului: r r p=mv Unitatea de măsură pentru impulsul mecanic este [p]SI =1 kg m s-1.13) (2. Principiul acţiunii şi reacţiunii. 19 . putem deduce forma cea mai completă a definiţiei forţei pentru un corp de masă constantă. ţinând cont de condiţiile iniţiale.10) Masa este o măsură a cantităţii de materie conţinută în corp. Rezultă că forţa se poate exprima şi sub forma: r •• r r d2 r F=m =mr dt (2. Derivăm impulsul mecanic în raport cu timpul: r r r dv dp d(m v ) dm r = = v+m dt dt dt dt Dacă masa este constantă. acţiunea şi reacţiunea. legea se scrie sub forma: r r dv F=m dt Viteza este prima derivată în raport cu timpul a vectorului de poziţie.14) Ecuaţiile de mişcare se obţin din legea (2. În acest caz este vorba de interacţiunea mutuală simultană şi nu de o cauză şi un efect. de-a lungul dreptei care uneşte cele două corpuri. se obţin legile de mişcare ale corpurilor.r r F=ma (2. sunt aplicate simultan şi la corpuri diferite.12) F= dt dt Astfel. iar relaţia de mai sus devine: r r r d(m v ) dv =m (2. Prin integrarea acestor ecuaţii. " Oricărei acţiuni i se opune întotdeauna o reacţiune egală în modul şi de sens contrar. sub forma unor ecuaţii diferenţiale de ordinul doi. (2. legea fundamentală a dinamicii se scrie sub forma: r r dp F= dt sau. în cazul corpurilor de masă constantă." Cele două forţe. derivata ei în raport cu timpul este nulă.

În acest caz legile lui Newton nu mai sunt valabile şi cu ajutorul experienţelor mecanice efectuate în interiorul sistemului putem determina acceleraţia acestuia.. se constată că fiecare dintre forţele la care este supus un corp acţionează independent de celelalte forţe aplicate corpului. egală cu suma vectorială: → → → → n → → → → R = F1 + F2 + . Cel mai simplu exemplu de forţă de inerţie este forţa centrifugă din mişcarea circulară. prin rezultanta lor. sau în mişcare accelerată (sisteme de referinţă neinerţiale). Prin urmare. nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem de referinţă inerţial nu ne permite să determinăm mişcarea rectilinie şi uniformă sau starea de repaus a sistemului de referinţă faţă de stelele fixe (adică faţă de alte sisteme de referinţă inerţiale). . Din interiorul vagonului de tren din exemplul anterior nu ne putem da seama dacă acesta merge uniform şi rectiliniu sau stă pe loc. Din acest principiu rezultă posibilitatea înlocuirii unui ansamblu de forţe. F1 . + Fn = ∑ Fi i =1 (2..15) Principiul relativităţii din mecanica clasică. Fn . toate sistemele de referinţă inerţiale sunt absolut echivalente. afirmând că toate legile mecanicii rămân neschimbate faţă de orice sistem de referinţă inerţial. În anul 1632 Galilei enunţă principiul relativităţii în mecanica clasică. Lucrurile se schimbă radical atunci când avem de-a face cu sisteme de referinţă neinerţiale. Din acest punct de vedere. în mişcare rectilinie şi uniformă (sisteme de referinţă inerţiale). Din punct de vedere mecanic. 20 .. În sistemele de referinţă neinerţiale se excercită forţele de inerţie... Mişcarea mecanică este raportată la sisteme de referinţă. Nici un sistem de referinţă inerţial nu poate fi considerat absolut. mişcarea este relativă. F2 . adică aflate în mişcare accelerată.Principiul independenţei acţiunii forţelor Experimental. toate fiind egal îndreptăţite. deoarece orice experienţă mecanică dă acelaşi rezultat în ambele cazuri. Sistemele de referinţă pot fi în repaus.

16) r r r p 2 − p1 = F(t 2 − t 1 ) Dacă forţa este nulă. al punctului material este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie şi impulsul punctului material: r r r r r J = r × p = r × mv (2. moment cinetic). sau dacă rezultanta forţelor exterioare exercitate asupra sistemului este nulă. Aplicând legea fundamentală a dinamicii. Teorema momentului cinetic r Momentul kinetic. Această teoremă de conservare se extinde şi asupra sistemelor de puncte materiale: Într-un sistem fizic izolat faţă de mediu. Atunci când asupra punctului material se exercită forţe. Teoreme generale în dinamica punctului material Ca o consecinţă a principiilor fundamentale ale dinamicii. r r s dp F=0⇒ = 0 ⇒ p = constant dt (2. vectorul moment cinetic este orientat perpendicular pe r r planul format de vectorii r si p şi are sensul dat de regula burghiului drept. Teorema impulsului Impulsul mecanic sau cantitatea de mişcare este un o mărime vectorială ce caracterizează starea de mişcare mecanică a punctului material. sau dacă rezultanta lor este nulă. se obţin legile ce guvernează unele mărimi fizice ale punctului material (impuls mecanic.17) constituie teorema conservării impulsului mecanic: Impulsul mecanic al punctului material este constant dacă asupra acestuia nu acţionează forţe. impulsul mecanic al sistemului se conservă. t r t2 r r 2r dp = ∫ F dt = F ∫ dt = F(t 2 − t 1 ) ∫ 2 1 t1 t1 (2.2. Dacă forţa este constantă. energie. atunci impulsul mecanic rămâne constant. putem deduce teorema impulsului: r r dp F= dt Forţa care acţionează asupra punctului material este egală cu variaţia impulsului mecanic al acestuia în unitatea de timp.18) Conform definiţiei produsului vectorial. impulsul mecanic va creşte în timp. 21 .17) Relaţia (2. Momentul cinetic este exprimat în SI în: [J]SI = 1 kg m2 s-1=1 J s. J .3. acesta îşi schimbă impulsul mecanic. Aceste legi se mai numesc şi teoremele generale în dinamica punctului material.

Momentul unei forţe care acţionează asupa punctului material în raport cu un pol este rezultatul produsului vectorial dintre vectorul de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei şi forţă: r r r r r M = r × F = r × ma (2.2. r r dJ M= dt Dacă momentul forţei este nul. r r r dJ (2.21) constituie teorema conservării momentului cinetic.20) Considerăm mişcarea punctului material într-un câmp de forţe. Unitatea de măsură pentru momentul forţei este: [M]SI = 1 N m. Energia mecanică şi teoremele energiei (2.3. Astfel. se face sub acţiunea unei forţe F . obţinem expresia teoremei momentului cinetic: Variaţia momentului cinetic al unui punct material în unitatea de timp este egală cu momentul forţei care acţionează asupra punctului material. Plecând de la definiţia momentului forţei şi utilizând formula fundamentală a dinamicii. ca în fig.19) Momentul forţei exprimă capacitatea forţei de a roti corpul în jurul unei axe care trece prin polul considerat.22) 22 . d r .21) M =0⇒ = 0 ⇒ J = constant dt Relaţia (2. putem deduce teorema momentului cinetic: r r r r r r dv r dp d r r dJ M = r × ma = r × m = r× = (r × p ) = dt dt dt dt deoarece derivata în raport cu timpul a momentului cinetic este: r r r r r d r r d r r r dp r (r × p ) = × p + r × = v × mv + r × dp = 0 + r × dp r r dt dt dt dt dt În calculele formale de mai sus am ţinut cont de faptul că produsul vectorial al vitezei cu impulsul mecanic este nul. cei doi vectori fiind paraleli (sin 0o = 0). Se numeşte lucru mecanic elementar efectuat de forţă mărimea scalară obţinută din produsul scalar al forţei cu deplasarea infinit mică: r → dL = F ⋅ dr (2. atunci momentul cinetic se conservă. Deplasarea punctului r r material pe drumul infinit scurt.

lucrul mecanic efectuat asupra punctului material nu depinde de forma drumului parcurs. împărţite la doi: Ec = 1 m v2 2 (2. O deplasare infinit mică a punctului material pe traiectorie. [L]SI = 1 J=1N m. r Pentru calculul lucrului mecanic efectuat de forţa F la o deplasare a punctului material între punctele 1 şi 2 ale traiectoriei se integrează lucrul mecanic elementar: 2 r → L12 = ∫ F ⋅ dr 1 (2.25) Se constată că.4).Fig. 2. El se mai 23 .24) Unitatea de măsură pentru energia cinetică este [Ec]SI = 1 J. ci numai de poziţia iniţială şi finală (vezi fig. În acest caz se spune că forţele sunt conservative. de asemenea.3. iar câmpul de forţe repectiv este un câmp conservativ. în anumite cazuri.23) Lucrul mecanic se exprimă în Joule. Pentru o deplasare finită de la1 la 2 a punctului material se obţine teorema variaţiei energiei cinetice: Lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului material este egal cu variaţia energiei cinetice a acestuia: L12 = E c 2 − E c1 (2. Pornind de la expresia lucrului mecanic elementar efectuat de forţă asupra punctului material se poate deduce teorema variaţiei energiei cinetice: → dr r → r → dv → dL = F ⋅ dr = m ⋅ dr = m dv = mv dv dt dt → → ⎛1 → ⎞ dL = d⎜ m v 2 ⎟ = d E c ⎜2 ⎟ ⎝ ⎠ Aceste ultime calcule arată că variaţia infinitezimală a energiei cinetice a punctului material este egală cu lucrul mecanic elementar efectuat de forţă asupra lui. 2. Energia cinetică este mărimea scalară egală cu produsul dintre masa şi pătratul vitezei punctului material.

27) → → unde U⎛ r1 ⎞ si U⎛ r2 ⎞ sunt energiile potenţiale ale punctului material în punctele 1 şi 2 ale traiectoriei. adică din energii potenţiale: r→ r ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ dU F dr = −dU ⇒ F = − → = −∇U = −⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ dr 24 . se poate spune că forţele conservative derivă din potenţiale. ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ Putem spune că lucrul mecanic efectuat de forţele conservative se realizează pe seama scăderii energiei potenţiale a punctului material: r r L12 = −∆U = −[U( r2 ) − U( r1 )] (2.numeşte şi câmp potenţial. 2. Traiectorii ale punctului material între două puncte în spaţiu. Fig. lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului potenţial se poate scrie şi sub forma: 2r → ⎛→⎞ ⎛ →⎞ L12 = ∫ F dr = U⎜ r1 ⎟ − U⎜ r2 ⎟ 1 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (2. vom putea scrie: L12 = r → (A) ∫ F dr = ∫ F dr ( B) r → (2. Datorită faptului că lucrul mecanic efectuat la deplasarea între două puncte depinde doar de poziţiile 1 şi 2 ale traiectoriilor posibile. Această relaţie este valabilă şi pentru deplasări infinit mici ale De aceea.28) Lucrul mecanic efectuat de forţele conservative este egal cu variaţia energiei punctului material: r → dL = F ⋅ dr = −dU potenţiale a punctului material luată cu semn schimbat. Să considerăm drumurile (A) şi (B) pe care se poate deplasa un punct material sub acţiunea unor forţe conservative.26) În acest caz.4.

Exemple de forţe neconservative sunt: forţa de tracţiune (duce la creşterea energiei mecanice) şi forţa de frecare (duce la scăderea energiei mecanice).29) Dacă asupra punctului material acţionează forţe neconservative. Teorema conservării energiei mecanice este valabilă şi în cazul sistemelor de puncte materiale care sunt izolate faţă de mediu. h. Câmpul gravitaţional. energia mecanică nu rămâne constantă. la care se află punctul material. de masă m: U= m g h unde g este acceleraţia gravitaţională. 4 πε r Derivând energia potenţială la r. iar forţa elastică este de forma: 2 2. Energia potenţială este U = F=− dU = −kx dx unde k este constanta de elasticitate. suma dintre energia cinetică şi energia potenţială se numeşte energie mecanică a punctului material. Câmpul forţelor elastice. este V= Q . Energia potenţială în câmpul gravitaţional depinde de înălţimea. Potenţialul electric al unei sarcini electrice. 4 πε r iar energia potenţială a unei sarcini electrice q aflate în câmpul electric al lui Q este: U = qV = qQ . 25 . Câmpul electrostatic. Teorema conservării energiei mecanice: în cazul mişcării în câmpuri de forţe conservative. dh 1 2 kx . energia mecanică a punctului material rămâne constantă. 3. de valoare Q. obţinem expresia forţei electrostatice: F = −q dV qQ = dr 4 π ε r 2 Energia mecanică Prin definiţie.unde am utilizat gradientul energiei potenţiale: ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞ ∇U = ⎜ ⎜ ∂x i + ∂y j + ∂z k ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ În continuare să analizăm câteva câmpuri potenţiale: 1. Em = Ec + U (2. De aceea forţa de greutate este F = dU = mg .

Gradientul unei funcţii scalare de coordonate În anumite cazuri. U(x. . Operaţia numită gradientul unei funcţii scalare. Vectorul gradient al unei funcţii scalare de potenţial este perpendicular pe suprafaţa de potenţial constant. constă în: ∇U = ∂U r ∂U r ∂U r k j+ i+ ∂x ∂y ∂z Semnificaţia fizică a gradientului. ⎟ ⎜ ∂x ∂y ∂z ⎟ ⎝ ⎠ Atunci când este aplicat unei mărimi scalare. avem nevoie de un vector special. 26 . ale cărui componente sunt definite prin operaţiile de derivare parţială: ⎛ ∂ ∂ ∂⎞ ∇=⎜ . fiind orientat în sensul celei mai rapide variaţii în spaţiu a funcţiei potenţial. z). numit vectorul nabla. y. vectorul nabla dă trei cantităţi ce formează componentele unui vector.

ridicată la puterea a doua. (iii) oscilaţii electromecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei mecanice în energie electromagnetică). (ii) oscilaţii electromagnetice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei electrice în energie magnetică). cosinus ) sau prin funcţii exponenţiale de argument complex. Să notăm cu S(t) mărimea fizică ce caracterizează o oscilaţie. (ii) oscilaţii disipative sau amortizate (energia se consumă în timp). Acele oscilaţii care nu sunt armonice. pentru compensarea pierderilor). ideale sau neamortizate (energia totală se conservă). mărimea S are aceaşi valoare la momentul t şi la un moment ulterior.3. putem întâlni: (i) oscilaţii elastice. Oscilaţii şi unde 3. putem clasifica oscilaţiile în: (i) oscilaţii nedisipative. de asemenea. (iii) oscilaţii forţate sau întreţinute (se furnizează energie din afara sistemului. mecanice (au loc prin transformarea reciprocă a energiei cinetice în energie potenţială). Mărimi caracteristice oscilaţiilor periodice. care vor fi utile în calculele următoare: ei ϕ 2 =1 ρ e iϕ = ρ (cos ϕ + i sin ϕ) = a + ib 27 . efectuează oscilaţii libere sau proprii. Reamintim. care este pus în oscilaţie printrun impuls. Atunci. se pot descompune în serii Fourier de funcţii.1. este dată prin definiţia: 2 S ef = 1 2 S ( t ) dt T∫ 0 T Oscilaţiile armonice reprezintă acel tip de oscilaţii în care mărimile caracteristice se pot exprima prin funcţii trigonometrice (sinus. Noţiuni generale Se numeşte oscilaţie fenomenul fizic în decursul căruia o anumită mărime fizică a procesului prezintă o variaţie periodică sau pseudo-periodică. dacă T este perioada oscilaţiei. cu o frecvenţă numită frecvenţa proprie a sistemului oscilant. formulele lui Euler. Un sistem fizic izolat. Din punct de vedere al formei de energie dezvoltată în timpul oscilaţiei. Din punct de vedere al conservării energiei sistemului oscilant. t + T: S(t) = S(t+T ) Media lui S pe o perioadă se calculează prin relaţia: T < S >= 1 S( t ) dt T∫ 0 Valoarea efectivă a lui S. Oscilaţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

în general. Fe . Această forţă de revenire poate fi forţa elastică dint-o lamă metalică. orice forţă care produce o deformare elastică.a. Forţa elastică din resort.1.2. Dacă se pune corpul în mişcare prin intermediul unei forţe şi dacă nu există frecări.a) (3. 3. Un exemplu foarte la îndemână îl constituie bătăile inimii. Se spune că Galilei folosea bătăile inimii sale pentru a cronometra mişcările pe care le studia. Forţa care determină revenirea oscilatorului în poziţia iniţială şi care permite continuarea oscilaţiei se numeşte forţă de revenire. legat la capătul liber al resortului. mişcarea oscilatorie este o mişcare ideală. Mişcarea oscilatorie armonică ideală În absenţa unor forţe de frecare sau de disipare a energiei. iar y este alungirea acestuia (y se numeşte elongaţia mişcării) .2. r 28 . Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform.3.k y Ecuaţia de mişcare a corpului devine: ma+ky=0 (3.1) unde k este constanta elastică a resortului. astfel că după o perioadă oscilatorul revine în poziţia iniţială şi procesul se reia. ca în fig. este singura forţă din sistemul mecanic. sistemul va efectua o mişcare periodică în jurul poziţiei de echilibru.ρ2 ei ϕ 2 = ρ2 = a 2 + b2 tgϕ = b a Mişcarea oscilatorie armonică apare foarte des în situaţiile practice. de masă m. deoarece energia totală a oscilatorului rămâne constantă în timp. aşa că putem scrie formula fudamentală a dinamicii sub forma: ma = . numită oscilaţie ideală. presiunea dintr-un tub şi. Mişcarea este reversibilă.

aceste funcţii se pot scrie sub forma funcţiilor trigonometrice. poziţia şi viteza iniţială). se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării (la t = 0 trebuie cunoscute. se poate arăta că soluţia generală a ecuaţiei (3.3) sunt funcţii de forma: y(t) = e .2. Acceleraţia corpului reprezintă derivata de ordinul doi la timp a vectorului deplasare.) r Împărţim ecuaţia (3. A şi ϕ 0 . iar ϕ 0 este faza iniţială a mişcării. 3.1. care este egală cu: ω0 = k m ± iω t (3.5) unde A reprezintă valoarea maximă a elongaţiei şi se numeşte amplitudinea mişcării oscilatorii. de aceea ecuaţia de mişcare devine: m d2y +k y=0 dt 2 (3.6) . Ambele constante de integrare. b) alungirea y produce forţa de revenire Fe .3) este de forma: y(t) = A sin(ω0 t + ϕ0) (3.b) la m şi obţinem: d2y k + y=0 dt 2 m Notăm cu ω0 pulsaţia proprie a oscilatorului.3) (3.2. de exemplu.b. Astfel. Cu ajutorul formulelor lui Euler. Viteza oscilatorului este prima derivată la timp a elongaţiei şi este egală cu: v( t ) = dy = Aω0 cos(ω0 t + ϕ 0 ) dt 29 (3. c) amplitudinea mişcării oscilatorii.Fig. Mărimea ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 se numeşte faza oscilaţiei.4) Soluţiile particulare ale ecuaţiei diferenţiale de ordinul doi (3. Oscilator mecanic ideal: a) momentul iniţial.

3. Fazorul este un vector rotitor în sens trigonometric pozitiv într-un plan Oxy. se obţin graficele funcţiilor y = f(t).7) Reprezentarea mărimilor vectoriale periodice se poate realiza şi prin intermediul fazorilor.Acceleraţia oscilatorului este prima derivată la timp a vitezei. care are vitexa unghiulară ω0 . Vectorul reprezentat este egal cu proiecţia fazorului pe axa verticală Oy. Vectorul A(0) reprezintă fazorul corespunzător momentului iniţial. Ox. Mărimile fizice caracteristice ale oscilatorului ideal pot fi reprezentate grafic în funcţie de timp. Reprezentarea fazorială a oscilaţiei. ϕ( t ) = ω0 t + ϕ 0 . Dacă faza iniţială este nulă. Lungimea fazorului este egală cu modulul vectorului pe care îl reprezintă. sau a doua derivată în raport cu timpul a elongaţiei: a(t) = dv d 2 y 2 2 = 2 = −Aω0 sin (ω0 t + ϕ 0 ) = −ω0 y dt dt (3. Faza vectorului reprezentat este egală cu unghiul format de fazor cu axa orizontală. iar vectorul A( t ) reprezintă fazorul la momentul t. în diferite momente de timp. v = f(t) şi a = f(t) din fig. 3.2. 30 . adică fazorul este egal cu amplitudimea mişcării oscilatorii.3.3. Elongaţia y(t) se determină prin proiecţia pe axa Oy a fazorului A( t ) : y = A sin ϕ( t ) unde ϕ( t ) este faza oscilaţiei.2 reprezintă elongaţia oscilatorului ideal. Fig. Fazorul din fig.

Din definiţia Energia mecanică a oscilatorului ideal este suma energiilor cinetică şi potenţială. Elongaţia.4 sunt reprezentate energiile cinetică. În fig.9) 1 1 E p = ky2 = kA2 sin 2 (ω0 t + ϕ0 ) 2 2 vitezei unghiulare obţinem: 2 k = m ω0 Se observă că energiile cinetică şi potenţială elastică sunt dependente de timp.10) Din relaţia (3. viteza şi acceleraţia oscilatorului ideal în funcţie de timp. energiile cinetică şi potenţială elastică ale oscilatorului ideal sunt variabile în timp. Se poate observa că deşi energia potenţială este variabilă. fiind de forma: E = Ec + Ep = 1 1 2 2 A ω 0 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + kA 2 sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = 2 2 1 1 = k A 2 cos 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) + sin 2 (ω 0 t + ϕ 0 ) = k A 2 2 2 [ ] (3. 3.3. În decursul oscilaţiei ideale.3. transformându-se una în alta.10) se vede că energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă.Fig. potenţială şi totală în funcţie de elongaţia y. Energiile cinetică şi potenţială ale oscilatorului ideal sunt de forma: Ec = 1 1 2 mv 2 = mA 2 ω0 cos 2 (ω0 t + ϕ 0 ) 2 2 (3. ceea ce constitue legea conservării energiei mecanice a oscilatorului ideal. în aşa fel încât suma lor să rămână constantă. totuşi energia mecanică a oscilatorului ideal este constantă. fiind reprezentată de parabola din figură. 31 .8) (3.

Fig.4. Caracterul oscilant al mişcării se poate constata şi din transformarea periodică a energiei cinetice în energie potenţială şi reciproc. Conservarea energiei mecanice a oscilatorului constituie efectul direct al faptului că forţele elastice sunt forţe conservative. potenţială şi totală în funcţie de elongaţia oscilatorului ideal. 32 . Energiile cinetică.3.

Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de aceeaşi pulsaţie Să presupunem că un punct material de masă m este legat de două resorturi elastice. Compunerea mişcărilor oscilatorii armonice Pe baza legilor mişcării oscilatorii armonice ideale se pot studia mişcări oscilatorii mai complexe. atunci elongaţia oscilaţiei sale armonice. 33 . ar fi: y1 ( t ) = A 1 sin (ωt + ϕ 01 ) (3. şi a fazei inţiale. Fig. a mişcării compuse. adică au aceeaşi constantă elastică. rezultă că elongaţia oscilaţiei compuse trebuie să fie de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ 0 ) (3. aşa cum se vede în fig. a cărei elongaţie este dată de suma: y( t ) = y1 ( t ) + y 2 ( t ) (3. care rezultă din compunerea a două sau mai multe oscilaţii armonice.3. Vom utiliza metoda fazorilor pentru determinarea celor două necunoscute. mişcarea sa va fi tot o oscilaţie armonică.14) Se pune problema determinării amplitudinii rezultante. atunci elongaţia oscilaţiei armonice ar fi: y 2 ( t ) = A 2 sin (ωt + ϕ 02 ) Am notat pulsaţia proprie a oscilaţiilor independente cu ω = k .12) Atunci când asupra punctului material se exercită simultan ambele forţe elastice.3. F1 .5.3. care se desfăşoară pe direcţii paralele sau pe direcţii perpendiculare. A. fiind supus simultan la două forţe elastice pe aceeaşi direcţie dar în sensuri diferite. la un moment oarecare de timp.13) Fiind vorba tot de o oscilaţie armonică.3. Cele două resorturi elastice sunt identice. Observăm în fig.1.3. 3.5. k 1 = k 2 = k. ϕ 0 . Oscilaţie armonică sub acţiunea a două forţe elastice paralele.11) r Dacă s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice F2 . r Dacă asupra punctului material s-ar exercita numai acţiunea forţei elastice. m (3.

dacă diferenţa de fază iniţială este nulă. În acest caz oscilatorii sunt în fază. ∆ϕ .16) În practică se întâlnesc următoarele cazuri particulare ale compunerii oscilaţiilor paralele de aceeaşi frecvenţă: a). deoarece au aceeaşi viteză unghiulară. Diferenţa de fază dintre cele două oscilaţii este independentă de timp: ∆ϕ = ϕ 2 ( t ) − ϕ1 ( t ) = ωt + ϕ 02 − ωt − ϕ 01 = ϕ 02 − ϕ 01 Cei doi oscilatori au fazorii A 1 şi A 2 . se rotesc în fază. 3. 34 .3. y1(t) şi y2(t). Conform regulii de adunare a vectorilor.6.15) Faza iniţială a oscilaţiei rezulante este: tgϕ 0 = A sin ϕ 01 + A 2 sin ϕ 02 y y1 + y 2 = = 1 x x 1 + x 2 A 1 cos ϕ 01 + A 2 cos ϕ 02 (3. fazorul corespunzător amplitudinii oscilaţiei rezultante este egal cu diagonala paraleleogramului format de fazorii A 1 şi A 2 : A = A1 + A 2 Modulul vectorului A . că fazorii corepunzători celor două oscilaţii. Reprezentarea fazorială a compunerii oscilaţiilor paralele. se obţine din formula generalizată a lui Pitagora: 2 A = A 1 + A 2 + 2A 1 A 2 cos (ϕ 02 − ϕ 01 ) 2 (3. Amplitudinea rezultantă poate fi maximă. în decursul rotaţiei lor. A = A1 + A2. Fig.6. adică amplitudinea oscilaţiei rezultante. ω. ∆ϕ = 0 . aflaţi în fază şi care formează acelaşi unghi.

b) 35 .17.2. dacă diferenţa de fază iniţială este 2 ∆ϕ = π . Dacă A1 = A2 şi oscilaţiile sunt în opoziţie de fază. iar cealaltă are pulsaţia proprie ω2. atunci prin compunerea lor se obţine o rezultană egală cu zero.b). Amplitudinea rezultantă poate fi egală cu A = A 1 + A 2 . Amplitudinea rezultantă poate fi minimă.b) Punctul material este supus simultan ambelor oscilaţii. 2 c). şi ne propunem să determinăm ecuaţia oscilaţiei rezultante. 3. Compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe diferite.7. Una dintre oscilaţii are pulsaţia proprie ω1.a) (3. Diferenţa dintre cele două frecvenţe de oscilaţie nu este însă prea mare. Fig. dacă diferenţa de fază iniţială este ∆ϕ = π . 2 d). 3. A = │A1 . folosim următoarele notaţii: ω1 = ω + ∆ω ω 2 = ω − ∆ω (3. În acest caz oscilaţiile sunt în cuadratură de fază.19.17. Elongaţiile celor două oscilaţii armonice independente sunt de forma: y1 ( t ) = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 ( t ) = A 2 sin(ω 2 t + ϕ 2 ) (3.7.a) (3. În acest caz oscilatorii sunt în opoziţie de fază. Compunerea oscilaţiilor armonice paralele de frecvenţă diferită Considerăm două oscilaţii armonice individuale ale punctului material de masă m. aşa cum se poate vedea în fig. 3. adică oscilaţia se stinge.A2│.18) Pentru simplificare. Elongaţia oscilaţiei rezultante este de forma: y( t ) = A sin (ωt + ϕ) (3.19.3.

24) Observăm că faza iniţială a oscilaţiei rezultante depinde de timp. pentru a calcula elongaţia oscilaţiei rezultante.17.23.18): y( t ) = A sin (ωt + ϕ) = A sin ωt cos ϕ + A cos ωt sin ϕ Redistribuim termenii.a) şi (3.b) şi adunânu-le.19. astfel încât să dăm ca factori comuni sin ωt şi cos ωt: (3.a) (3.a) obţinem faza iniţială a oscilaţiei rezultante: A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) tgϕ = (3.17.20.b) Făcând raportul relaţiilor (3. respectiv sinωt şi cosωt. şi obţinem: A cos ϕ = A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 ) A sin ϕ = A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (∆ωt − ϕ 2 ) (3.a) ş (3.a) (3. este suficient de mică în comparaţie cu pulsaţiile proprii.23.a) în (3.23. obţinem: y = y1 + y 2 = A 1 sin[ωt + (∆ωt + ϕ1 )] + A 2 sin[ωt + (− ∆ωt + ϕ 2 )] Folosim formula trigonometrică sin (a + b) = sin a cos b + cos a sin b. ∆ω . determinăm amplitudinea oscilaţiei rezultante: 2 A 2 = A 1 + A 2 + 2A 1 A 2 [cos(∆ωt + ϕ1 ) cos(∆ωt − ϕ 2 ) − sin (∆ωt + ϕ1 )sin (∆ωt − ϕ 2 )] 2 2 A 2 = A 1 + A 2 + 2A 1 A 2 cos[(∆ωt + ϕ1 ) + (∆ωt − ϕ 2 )] 2 36 .a) şi relaţia (3.23.20. Ridicând la pătrat relaţiile (3.19.20.21) şi (3.20.b) în (3.21) (3. ω1 şi ω2. Din relaţiile de mai sus rezultă că: 2∆ω = ω1 − ω 2 2ω = ω1 + ω 2 Substituim relaţia (3.b) şi (3.23.b) şi obţinem: y1 ( t ) = A 1 sin[(ω + ∆ω) t + ϕ1 ] y 2 ( t ) = A 2 sin[(ω − ∆ω) t + ϕ 2 ] (3. dată de relaţia (3.22) care au.23. pentru a transforma relaţia de mai sus şi obţinem: y = A 1 [sin ωt cos(∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (∆ωt + ϕ1 )] + + A 2 [sin ωt cos(− ∆ωt + ϕ1 ) + cos ωt sin (− ∆ωt + ϕ1 )] y = [ A 1 cos(∆ωt + ϕ1 ) + A 2 cos(∆ωt − ϕ 2 )]sin ωt + + [ A 1 sin (∆ωt + ϕ1 ) − A 2 sin (− ∆ωt − ϕ 2 )]cos ωt Dezvoltăm sin (ωt+ϕ) din elongaţia rezultantă.Putem afirma că diferenţa dintre cele două pulsaţii proprii. deoarece cele două frecvenţe proprii de oscilaţie sunt apropiate.b).22) Observăm că putem identifica termenii din (3.b) Adunând y1 şi y2 din (3.

iar amplitudinea şi faza iniţială ale oscilaţiei rezultante sunt date de relaţiile (3.16). se poate vedea graficul elongaţiei oscilaţiei rezultante în funcţie de timp. ecuaţia elongaţiei oscilaţiei rezultante va fi: ⎛ ω − ω 2 ⎞ ⎛ ω1 + ω 2 ⎞ y = 2A 0 cos⎜ 1 t ⎟ sin ⎜ t⎟ 2 2 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3. Să considerăm două oscilaţii care au amplitudini egale. iar amplitudinea rezultană va fi de forma: A = A 0 1 + 1 + 2 cos(2∆ωt ) = 2A 0 cos(∆ωt ) unde am folosit formula trigonometrică 1+cos(2a)= 2 cos2 a . Amplitudinea.27) În fig. 3. deduse în paragraful 3. atunci ∆ω = 0. A. Acest fenomen constă în modularea amplitudinii oscilaţiei. Dacă pulsaţia ω1 diferă de pulsaţia ω2 foarte puţin. oscilează cu perioada: Tb = 2π 2π = ∆ω ω1 − ω 2 2 şi este reprezentată în figură prin linie punctată. şi fazele iniţiale nule. Dacă ω1 = ω2. Tb mai este numită şi perioada bătăilor. Astfel amplitudinea oscilaţiei rezultante este de forma: 2 A 2 = A 1 + A 2 + 2A 1 A 2 cos[2∆ωt + ϕ1 − ϕ 2 ] 2 (3. amplitudinea rezultată din compunerea a două oscilaţii paralele de frecvenţe ce diferă cu ∆ω depinde de timp.sin a sin b = cos(a + b). 37 . ϕ1 = ϕ2 = 0.3. b). iar ω = 1 . care indică apariţia fenomenului de bătăi.15) şi (3.25) Aşa cum se observă din relaţia (3.unde am folosit formula trigonometrică cos a cos b . În acest caz particular ecuaţia elongaţiei devine: y = 2A 0 cos(∆ωt ) sin(ωt ) ω1 − ω 2 ω + ω2 . atunci ∆ω este foarte mic.25). A1 = A2 =A0.8. 2 2 (3.1. Putem întâlni câteva cazuri particulare: a).26) unde ∆ω = În aces fel.

Fig. mult mai mică decât Tb: T= 2π 2π . 3. Oscilaţia rezultantă poate fi considerată o oscilaţie armonică de pulsaţie ω = ω1 + ω 2 . Fenomenul de bătăi.3. cu linie continuă. în sensul că se modifică periodic în timp. în fig. Faza oscilaţiei are perioada T. = ω ω1 + ω 2 2 Oscilaţia rezultantă este reprezentată.8. iar frecvenţa de modulaţie este dată de ν b = 1 ω1 − ω 2 . dar a cărei 2 amplitudine este modulată. 38 . = Tb 2π Acest fenomen poartă numele de bătăi. Perioada bătăilor este intervalul de timp între două treceri succesive ale amplitudinii rezultante prin valoarea minimă sau maximă.7.

Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Cele două mişcări oscilatorii armonice sunt perpendiculare.28. Vom obţine: x y cos ϕ 2 − cos ϕ1 = cos ωt (sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 ) A1 A sin ϕ1 cos ϕ 2 − sin ϕ 2 cos ϕ1 = − sin(ϕ 2 − ϕ1 ) . între termenii din dreapta.30.29.9.28.3. 3.28.9.29. care care este solicitat simultan să oscileze armonic sub acţiunea a două resorturi elastice identice legate pe două direcţii perpendiculare.29.30. Pentru a determina traiectoria. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare Considerăm un punct material de masă m.a) (3.28.b) sub forma: x(t) = sin(ωt + ϕ1 ) = sin ωt cos ϕ1 + cos ωt sin ϕ1 A1 y( t ) = sin(ωt + ϕ 2 ) = sin ωt cos ϕ 2 + cos ωt sin ϕ 2 A2 factor comun cos ωt.b).28.b) Ne propunem să determinăm ecuaţia traiectoriei punctului material.a) se poate folosi formula trigonometrică: 39 . După aceea. Rescriem ecuaţiile (3.3.29. (3.a) Înmulţim ecuaţia (3. se elimină timpul din cele două ecuaţii parametriece. Fig. (3. având ecuaţiile elongaţiilor pe cele două direcţii de forma: x ( t ) = A 1 sin(ωt + ϕ1 ) y( t ) = A 2 sin(ωt + ϕ 2 ) (3.3. ca în fig.a) (3.b) cu cosϕ1. iar ecuaţia (3.a) şi (3. le scădem şi dăm (3.28.a) şi (3. 3.a) cu cosϕ2.a) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3.

30.29.b) Observăm că în dreapta ecuaţiei (3. ecuaţia de mai sus devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y 2 ⎜ ⎟ +⎜ ⎟ ⎜ A ⎟ ⎜ A ⎟ − 2 A A cos(ϕ 2 − ϕ1 ) = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 (3. 3. Vom obţine: x y sin ϕ 2 − sin ϕ1 = sin ωt (cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 ) A1 A (3. între termenii din dreapta. înmulţim ecuaţia (3. Fig. 3. iar ecuaţia (3. Traiectorie eliptică rotită faţă de axe. adică ecuaţia unei elipse rotite faţă de axele de coordonate (vezi fig.a) cu sin ϕ2.b) şi se adună. După aceea.11).a) şi (3.Apoi.b) cu sin ϕ1. Mişcarea rezultată din compunerea a două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare este tot o mişcare armonică. Se ridică la pătrat ecuaţiille (3.30.a) se poate folosi formula trigonometrică: cos ϕ1 sin ϕ 2 − cos ϕ 2 sin ϕ1 = sin(ϕ 2 − ϕ1 ) .11.31) constituie ecuaţia traiectoriei punctului material supus simultan la două mişcări oscilatorii armonice pe direcţii perpendiculare.30. O ecuaţie de această formă este cunoscută ca fiind ecuaţia generalizată a elipsei. 40 .30. Se obţine următoarea ecuaţie: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎟ +⎜ ⎟ ⎜ A ⎟ ⎜ A ⎟ − 2 A A (cos ϕ1 cos ϕ 2 + sin ϕ1 sin ϕ 2 ) = 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ 2 2 = sin (ϕ 2 − ϕ1 ) sin ωt + cos 2 ωt 2 2 ( ) După restrîngerea termenilor.29.31) Ecuaţia (3. le scădem şi dăm factor comun sin ωt.

atunci oscilaţiile sunt în fază. Aceste cazuri particulare sunt următoarele: a). iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎜A ⎟ −2A A =0 ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ =0 − ⎜A ⎟ ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ .32) (3.12). Amplitudinea mişcării oscilatorii este dată de formula lui Pitagora: 2 A = A1 + A 2 2 (3. 3. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = 2nπ . 3. oscilaţia se desfăşoară de-a lungul unei drepte de ecuaţie y= A2 x A1 2 (3.35) Ecuaţia elongaţiei mişării rezultante este de forma: s( t ) = A sin(ωt + ϕ1 ) Fig.33) (3. Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu par de π. Traiectorie particulară în cazul compunerii oscilaţiilor perpendiculare în fază.34) Această oscilaţie se desfăşoară de-a lungul primei diagonale a amplitudinilor. elipsa generalizată se simplifică. 41 . (vezi fig.12.În anumite cazuri.

12.31) devine: 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ ⎜ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎜ A ⎟ =1 ⎟ ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ fig. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) 42 π .39) Elipsa care descrie traiectoria particulei nu mai este rotită faţă de axele de coordonate (vezi Fig. Dacă diferenţa fazelor iniţiale este un multiplu impar de π.3.3.36) (3.10).35). iar ecuaţia traiectoriei devine: 2 2 ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ x y ⎜ ⎟ +⎜ ⎜A ⎟ ⎜A ⎟ +2A A =0 ⎟ 1 2 ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ sau: ⎛ x y ⎞ ⎜ ⎟ =0 + ⎜A ⎟ ⎝ 1 A2 ⎠ În acest caz. Ecuaţia (3.3. Amplitudinea ei este dată de relaţia (3. adică este un multiplu 2 (3.37) (3. de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1)π . oscilaţiile sunt în opoziţie de fază. c). 2 2 π .b). oscilaţia se desfăşoarăde-a lungul unei dreapte de ecuaţie: y= − A2 x A1 2 (3. Traiectoria rezultată din compunerea a două oscilaţii perpendiculare în cuadratură de fază.38) Această oscilaţie se desfăşoară pe cea de-a doua diagonală a amplitudinilor. 2 . Dacă diferenţa fazelor iniţiale este de forma ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) de π . (vezi fig.12). atunci oscilaţiile sunt în cuadratură.

cercul având raza A0. de amplitudini egale. într-un sens sau în altul. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) π . Un caz particular de traiectorie eliptică este traiectoria circulară. În 2 Acest rezultat al compunerii. care se obţine dacă cele două oscilaţii au amplitudine egală. putem afirma că orice mişcare circulară se poate descompune în două mişcări oscilatorii armonice perpendiculare. Reciproc. respectiv al descompunerii a două oscilaţii armonice perpendiculare are o importanţă deosebită în fizică. ∆ϕ = ϕ 2 − ϕ1 = (2n + 1) acest caz. d). A1= A2 = A0. aflate în cuadratură de fază.Mişcarea punctului material se defăşoară pe elipsă. şi sunt în cuadratură de fază. 2 2 2 π . ecuaţia traiectoriei punctului material devine: ⎛ x ⎞ ⎛ y ⎞ 2 2 2 ⎜ ⎜ A ⎟ + ⎜ A ⎟ = 1 ⇒ x + y = A0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ 0⎠ ⎝ 0⎠ Mişcarea punctului material este circulară. 43 .

44) Ecuaţia de mişcare. Un caz interesant de forţe de frânare îl constituie forţele proporţionale cu viteza de oscilaţie.42) Această relaţie constituie ecuaţia de mişcare a sistemului ce efectuează oscilaţii amortizate.3.42) devine: •• • 2 y + 2β y + ω0 y = 0 (3.47) În funcţie de valorile coeficientului de amortizare β.41) (3. Rezultanta forţelor la care este supus un sistem fizic format dintr-un resort elastic de constantă elastică k şi un punct material. facem următoarele notaţii: ω0 = k m (3.45) Înlocuim această soluţie în ecuaţia (3. fiind o ecuaţie de gradul doi în r. Pentru simplificarea calculelor. scrisă sub forma (3. iar acceleraţia este a doua derivată la timp a acesteia. în raport cu pulsaţia proprie ω0. este: ma = −ky − ρv (3. Acea parte a energiei ce se pierde prin frecare se transformă în căldură.46) Ecuaţia caracteristică.4.43. Ampltudinea mişcării oscilatorii amortizate este scăzătoare în timp. sau de disipare a energiei pe care-o au la începutul mişcării.43. obţinem ecuaţia diferenţială: •• y+ ρ • k y+ y = 0 m m (3. iar β se numeşte coeficient de amortizare. Modulul unei forţe proporţionale cu viteza de mişcare şi opusă acesteia se poate scrie sub forma: Ff = −ρv unde ρ este coeficientul de rezistenţă mecanică. Cu aceste notaţii ecuaţia de mişcare (3. Mişcarea oscilatorie amortizată Sistemele oscilante reale sunt supuse unor forţe de frânare.44).b) 2β = ρ m unde ω0 reprezintă pulsaţia proprie a oscilatorului ideal. 2 = −β ± β 2 − ω 0 (3.a) (3. Soluţiile ecuaţiei (3.44) sunt de forma generală: y( t ) = e r t (3. este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi. de masă m. deosebim mai multe cazuri particulare: 44 .44) şi obţinem ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale: 2 r 2 + 2βr + ω0 = 0 (3.40) Dacă împărţim prin m şi ţinem cont că viteza este prima derivată la timp a elongaţiei y. are soluţii de forma: 2 r1.

50) 45 . tinde asimptotic la zero. Elongaţia mişcării cu forţă de amortizare mare.13.β. valoarea ei fiind mai mică decât pulsaţia proprie a sistemului ideal liber.46) sunt numere complexe. încât are loc relaţia β > ω0 . În acest caz.47) este pozitivă. Fig. ω0. 3. atunci β < ω 0 . fără ca punctul material să oscileze. Mişcarea descrisă de ecuaţia (3. fiind numită mişcare aperiodică critică. Dacă forţa de amortizare este mare. 2 = −β ± i ω 0 − β 2 = −β ± iω (3. c) Dacă forţele de amortizare sunt slabe. ecuaţia elongaţiei punctului material este de forma: y ( t ) = ( C1 + C 2 t ) e − β t (3. deci soluţiile ecuaţiei (3.a). Elongaţia mişcării amortizate corespunzătoare acestui caz este de forma: y ( t ) = C1 e −β t e 2 β 2 −ωo t + C 2 e −β t e 2 − β 2 −ωo t (3.13. Elongaţia. fiind numere reale.48) este neperiodică. având un singur maxim. aşa cum se vede în fig.46) sunt numere reale. Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit. Dacă există egalitate între coeficientul de amortizare β şi pulsaţia proprie ω0. Mărimea ω se numeşte pseudo-pulsaţia oscilatorului amortizat. În acest caz. soluţiile ecuaţiei caracteristice (3.46) are o singură soluţie reală: r = . în acest caz soluţiile ecuaţiei (3. β > ω0 . b). atunci ecuaţia (3. Facem notaţia: 2 ω = ω0 − β 2 . dar fără ca punctul material să efectueze oscilaţii elastice.48) Constantele de integrare C1 şi C2 se determină din condiţiile iniţiale ale mişcării. mărimea de sub radicalul din expresia (3. 3.46) devin: 2 r1. Pentru acest caz particular.49) Această mişcare este de asemenea neperiodică.

ele fiind determnate din condiţiile inţiale ale mişcării. Elongaţia şi amplitudinea oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp.51) Folosind formulele lui Euler. 3. T > T 0. Constantele de integrare din ecuaţia (3. T. Fig.52) Ecuaţia (3.14. ecuaţia (3.53).53) Relaţia (3. ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat devine: y( t ) = A( t ) sin(ωt + ϕ) (3. T0. Astfel. Ecuaţia (3.52) constituie elongaţia oscilatorului armonic amortizat în funcţie de timp.54) şi (3. conform cu relaţiile (3. Am observat că pulsaţia oscilaţiei amortizate ω este mai mică decât pulsaţia proprie ω0. 3.52) se poate interpreta astfel: Considerăm amplitudinea oscilaţiei amortizate ca fiind o funcţie de timp: A( t ) = A 0 e − β t (3. devenind de forma: y( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) (3.54) În fig. a oscilatorului ideal.52) sunt A şi ϕ . este mai mare decât perioada pulsaţiei proprii. 46 .51) se poate transforma.53) indică faptul că amplitudinea este descrescătoare în timp.14 sunt reprezentate funcţiile y(t) şi A(t). Aceasta înseamnă că pseudo-perioada mişcării oscilatorii amortizate.Ecuaţia elongaţiei oscilatorului amortizat este de forma: y ( t ) = C1e − β t e i ω t + C 2 e − β t e − i ω t (3.

putem constata că energia mecanică scade mult mai repede decât amplitudinea mişcării. Dependenţa de timp a energiei mecanice şi a amplitudinii oscilatorului amortizat.56) Energia totală a oscilatorului armonic amortizat este o funcţie de timp.15.Observăm că oscilaţia amortizată este modulată în amplitudine.3. notat τ. fiind egală cu: E= (3.718 ori (ln e = 1): E(t ) = 2. Descreşterea amplitudinii mişcării oscilatorii amortizate este caracterizată de mărimea numită decrement logaritmic.58) . Timpul caracteristic pentru scăderea energiei mecanice a oscilatorului amortizat se numeşte timp de relaxare.3. Fig. Decrementul logaritmic este egal cu logaritmul natural al raportului dintre două amplitudini succesive: ∆ = ln A 0 e −βt A( t ) = ln = ln e βT = βT A( t + T) A 0 e −β ( t + T ) (3.58) pentru a calcula timpul de relaxare τ.718 = e E ( t + τ) Dacă rezolvăm ecuaţia (3. Timpul de relaxare τ este intervalul de timp după care energia mecanică scade de e = 2. obţinem: 47 (3. punctul material oscilând în jurul poziţiei de echilibru cu o amplitudine din ce în ce mai mică.55) Viteza oscilatorului armonic amortizat este prima derivată la timp a elongaţiei: v( t ) = dy = − A 0 β e −βt sin(ωt + ϕ) + A 0 ωe −βt cos(ωt + ϕ) dt 1 1 2 kA 2 = kA 0 e − 2 β t 2 2 (3.57) Comparând vitezele de scădere în timp ale amplitudinii şi energiei totale în cazul oscilatorului amortizat.15. Elongaţia tinde la zero când timpul tinde la infinit. aşa cum se vede în fig.

accentuăm asupra faptului că. atunci soluţia (3. format dintr-un rezistor cu rezistenţa electrică R. dacă forţa de frânare nu este de forma dată de relaţia (3. poate avea o altă formă matematică. Analogie între oscilaţiile mecanice şi cele electromagnetice Examinând oscilaţiile elastice (ale unui sistem format dintr-un resort elastic şi un corp punctiform) şi oscilaţiile electromagnetice (dintr-un circuit serie RLC de curent alternativ). constatăm o serie de asemănări (similitudini). uL. Cunoaşterea analogiilor dintre mărimile electrictromagnetice şi cele mecanice permite transpunerea rezultatelor obţinute pentru oscilaţiile elastice armonice (ideale sau amortizate) la cazul oscilaţiilor electrice.e −2 β τ = e 1 2 kA 0 e − 2 β ( t + τ ) 2 1 2 kA 0 e − 2 β t 2 =e 2βτ = 1 τ= 1 m = 2β ρ (3.53).40).16. adică la stabilirea unor analogii între aceste mărimi. A ( t ) = A 0 e − β t . 3. Fie i(t) intensitatea instantanee a curentului electric 48 .16).5. 3. nu mai este valabilă. A = f(t). Considerăm un circuit serie RLC.59) Relaţia (3. 3. În final. şi un condensator de capacitate electrică C (vezi fig. adică nu este proporţională cu viteza.59) defineşte timpul de relaxare. prin inducţie electromagnetică între primarul şi secundarul transformatorului. o bobină ideală cu inductanţa L. Fig. Amplitudinea oscilatorului amortizat în funcţie de timp. Considerăm că bobina constituie secundarul unui transformator. Aceste asemănări au condus la stabilirea unor corespondenţe între mărimile electrice şi cele mecanice. Circuit RLC parcurs de un curent electric variabil în timp. Apoi alimentarea electrică a transformatorului se întrerupe. În bobină se induce o tensiune electromotoare.

65) se mai poate scrie şi sub forma: dt ⎠ ⎝ d2 i di 1 L 2 +R + i=0 (3.64) Dacă derivăm la timp ecuaţia (3.60) Legea a doua a lui Kirchhoff.62) (3. care este dată de relaţia: R t 2L i( t ) = I max e − sin(ωt + ϕ) (3. putem observa că toate mărimile fizice corespunzătoare oscilaţiei electromagnetice au un corespondent în mărimi corespunzătoare oscilaţiei elastice.63) în ecuaţia (3.ce se stabileşte în circuitul RLC.64). şi intensitatea i(t) din circuitul RLC: u L (t ) = −L d i( t ) dt (3. (3.61) sunt: 1. ecuaţia (3.63) Înlocuind relaţiile (3. Folosind analogia dintre oscilaţiile amortizate ale resortului elastic şi oscilaţiile electromagnetice amortizate din circuitul RLC. uL(t). intensitatea curentului electric reprezintă derivata în raport cu timpul a sarcinii dQ ⎞ ⎛ electrice Q ⎜ i = ⎟ . Astfel.65) După cum ştim.62) şi (3.42).61) unde Q reprezintă sarcina electrică acumulată de condensator. este de forma: u L (t ) = u C (t ) + u R (t ) Tensiunile instantanee din relaţia (3. LC 4L 49 .1. u C (t ) = Q( t ) C (3. Legea lui Faraday a inducţiei electromagnetice ne dă relaţia dintre tensiunea la bornele bobinei.65) dt C dt Să comparăm ecuaţia (3.66) unde pseudo-pulsaţia oscilaţiei este ω = 1 R2 − 2 . în sensul că "variabila" ecuaţiilor este prezentă împreună cu primele două derivate la timp. (3. se poate scrie intensitatea instantanee a curentului electric din circuit. aceasta din urmă devine: −L di Q =R i+ dt C (3.61). obţinem: −L d2 i d i 1 dQ =R + 2 d t C dt dt (3. Vom observa că cele două ecuaţii sunt de aceeaşi formă. Similitudinile dintre cele două tipuri de oscilaţii sunt prezentate în Tabelul 3. (derivatele de ordinul unu şi doi). Atunci.60). u R = R i( t ) (3.65) cu ecuaţia de mişcare a oscilatorului amortizat. 2. aplicată la circuitul RLC pentru tensiunile instantanee.

3.17.67). Intensitatea instantanee a curentului electric din circuitul oscilant amortizat. amplitudinea oscilaţiilor curentului electric este o funcţie de timp. observăm că şi în cazul amplitudinii cele două tipuri de oscilaţii (elastice şi electromagnetice) sunt similare. 50 .Tabelul 3. dată de relaţia: A ( t ) = I max e − R t 2L (3.53) şi (3. 3.67) Comparând relaţiile (3.1. Analogie între oscilaţiile electromagnetice şi cele mecanice Oscilaţii electromagnetice Mărimea electrică Simbol Intensitatea istantanee a curentului electric i (t) Inductanţa bobinei L Rezistenţa electrică R Inversul capacităţii 1 electrice C Coeficientul de amortizare R = 2β L Pulsaţia proprie de oscilaţie 1 ω0 = LC Factorul de calitate 1 L Q= R C Oscilaţii elastice Mărimea mecanică Elongaţia mişcării oscilatorii armonice Masa oscilatorului elastic Rezistenţa mecanică Constanta elestică Simbol y(t) m ρ k Coeficientul de amortizare Pulsaţia proprie de oscilaţie Factorul de calitate ρ = 2β m k ω0 = m 1 Q= mk r În fig. Fig. Aşa cum se observă.17 se prezintă intensitatea instantanee a curentului electric din circuit şi amplitudinea oscilaţiilor sale în funcţie de timp.

b).71) Termenul y o (t) reprezintă soluţia ecuaţiei omogene. ecuaţia de mişcare a oscilatorului armonic forţat este de forma: m y = −ky − ρ y + F0 sin ω p t (3.70) ar fi reprezentat ecuaţia de mişcare oscilatorie amortizată. Pentru a întreţine mişcarea oscilatorie.69) Folosind notaţiile (3. 51 . ecuaţia (3.70). observăm că fără termenul din dreapta. iar regimul permanent se manifestă prin oscilaţii întreţinute.a) şi (3. Într-adevăr.70) Experienţa arată că o mişcare periodică întreţinută prezintă un regim tranzitoriu. după trecerea căruia se instalează regimul permanent. Oscilaţii forţate. O astfel de forţă perturbatoare se poate scrie sub forma: Fp = F0 sin ω p t •• • (3. care introduc pulsaţia proprie a sistemului şi coeficientul de amortizare.43. putem scrie soluţia ecuaţiei (3.3. Regimul tranzitoriu este de scurtă durată. un caz interesant pentru aplicaţiile practice este cel în care forţele perturbatoare sunt periodice. Datorită forţei de frecare.4. aşa cum am văzut în paragraful 3. a mişcării oscilatorii forţate. trebuie să se aplice forţe exterioare (numite forţe de forţare). fiind de forma (3. Dintre tipurile de forţe de forţare (sau perturbatoare) ce se pot aplica sistemului oscilant. energia mecanică a oscilatorului se consumă în timp. obţinem ecuaţia de mişcare a oscilatorului forţat (sau întreţinut): •• 2 y + 2β y + + ω 0 y = • F0 sin ω p t m (3. În acest caz. astfel încât oscilaţia este amortizată.43. soluţia generală a ecuaţiei (3. punctul material va efectua o mişcare oscilatorie forţată.6. Din punct de vedere matematic. De aceea. Rezonanţa Să considerăm un oscilator mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp de dimensiuni neglijabile. sub forma: y( t ) = y o ( t ) + y p ( t ) (3.52). care să compenseze pierderile de energie din sistem.70) se compune din soluţia ecuaţiei omogene (adică ecuaţia fără termenul forţă perturbatoare) plus o soluţie particulară a ecuaţiei complete.68) În acest caz.

Obţinem ecuaţia: 2 − A p ω 2 sin(ω p t − ϕ) + 2β A p ω p cos(ω p t − ϕ) + A p ω 0 sin(ω p t − ϕ) = f sin ω p t p (3. tinzând asimptotic la zero. m Ecuaţia (3.descrisă de ecuaţia (3.73) conţine două constante de integrare.73) Relaţia (3.71) este o soluţie a ecuaţiei complete. se reduce semnificativ.73) descrie regimul permanent al oscilatorului forţat.a) (3. Ap şi ϕ . iar pulsaţia oscilatorului devine egală cu cea a forţei perturbatoare.74) devine: 2 π π π π 2 − A p ω 2 sin( − ϕ) + 2β A p ω p cos( − ϕ) + A p ω 0 sin( − ϕ) = f sin p 2 2 2 2 2 − A p ω 2 sin(−ϕ) + 2β A p ω p cos(−ϕ) + A p ω0 sin(−ϕ) = f sin 0 p (3.70): y p ( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) (3.44). Acestea vor fi determinate din condiţia ca soluţia (3. De aceea.73) să verifice ecuaţia de mişcare (3. Oscilatorul întreţinut adoptă frecvenţa forţei perturbatoare.74) trebuie să fie verificată în orice moment de timp. A 0 e − β t .b) 52 . Soluţia particulară y p ( t ) din (3. derivăm yp(t) la timp şi înlocuim apoi în ecuaţia (3. Pentru aceste momente particulare de timp ecuaţia (3. se observă şi experimental faptul că pulsaţia regimului permanent este egală cu pulsaţia forţei perturbatoare.75.70). amplitudinea oscilaţiilor întreţinute rămâne constantă.75. yo(t) este o soluţie a ecuaţiei omogene şi reprezintă oscilaţiile amortizate: y o ( t ) = A 0 e − β t sin(ωt + ϕ) Această soluţie descrie regimul tranzitoriu de oscilaţie.74) unde am folosit notaţia f = F0 . Pentru a verifica. După instalarea regimului permanent. Într-adevăr. După trecerea unui anumit timp. deci şi în momentele particulare în care ω p t = π şi ω p t = 0 . fiind de forma termenului din dreapta al ecuaţiei (3. Soluţia y p ( t ) dată de (3. regimul tranzitoriu încetează deoarece amplitudinea.70).

76. Trebuie subliniat. faptul că frecvenţa de oscilaţie a regimului permanent este egală cu frecvenţa forţei exterioare.76. Rezonanţa Aşa cum am văzut în paragraful anterior.b) 2 − A p (ω0 − ω 2 ) sin ϕ + 2β A p ω p cos ϕ = 0 p Din ecuaţia (3. cele două ecuaţii de mai sus se pot scrie sub forma: 2 A p (ω 0 − ω 2 ) cos ϕ + 2β A p ω p sin ϕ = f p (3. de asemenea.6. sub forma: Ap = f (ω − ω ) + (2βω p ) 2 2 0 2 2 p (3.77) Dacă se ridică la pătrat ecuaţiile (3. observăm că există un defazaj între forţa Fp şi elongaţia oscilaţiei întreţinute yp(t). se obţine amplitudinea oscilaţiei întreţinute. Oscilaţia permanentă este în urmă cu faza ϕ faţă de forţa Fp. 3.76. frecvenţa de oscilaţie este egală cu frecvenţa ν p = ωP 2π a forţei perturbatoare.a) (3. Fp. depinde de pulsaţia ω p a forţei ce o întreţine. ω 0 .b) se poate obţine expresia matematică ce determină faza iniţială a oscilaţiei întreţinute: tgϕ = 2βω p 2 (ω 0 − ω 2 ) p (3.78) Observăm că amplitudinea oscilaţiei permanente este constantă în timp.b) şi se adună.76. dar nu depinde de condiţiile inţiale. care este diferită de pulsaţia sa proprie de oscilaţie ca sistem liber.Folosind relaţii trigonometrice de reducere la primul cadran.a) şi (3.76. aşa cum rezultă şi experimental. De asemenea. Sistemul oscilant adoptă pulsaţia forţei perturbatoare. 53 .1. după stabilirea regimului permanent al oscilaţiei întreţinute.

Analizând oscilaţia forţată. dA p dω p d f dω p ⎧ ⎪⎡ 2 2 ⎨⎢ ω0 − ω p ⎣ ⎪ ⎩ = ( ) 2 + 4β 2 1 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ ⎫ ⎪ ⎬= ⎪ ⎭ 1 2 − f ⎡ ω0 − ω2 p ⎢ ⎣ 2 ( ) 2 + 4β 2 3 − 2⎤ 2 ωp ⎥ ⎦ {2(ω 2 0 − ω 2 − 2ω p + 8β 2 ω p p )( ) } Punem condiţia de anulare a derivatei de mai sus: dA p dω p =0 (3. se constată că derivata se anulează pentru o anumită valoare a pulsaţiei forţei perturbatoare. a sistemului oscilant întreţinut se calculează înlocuind frecvenţa de rezonanţă. Această valoare maximă a amplitudinii oscilaţiei forţate caracterizează fenomenul numit rezonanţă.79) reprezintă frecvenţa de rezonanţă a sistemului oscilant întreţinut. aşa cum este AP = f( ωP) dată de relaţia (3. O funcţie matematică. Pentru a determina maximul amplitudinii oscilaţiei forţate. prezintă valori maxime (sau minime). în formula (3. dependentă de pulsaţia proprie a oscilatorului ω0 şi de coeficientul de amortizare β: 2 ω p = ω rez = ωo − 2β 2 (3. sau amplitudinea de rezonanţă. mai întâi calculăm derivata funcţiei AP = f ( ω p ) la frecvenţa ωP. Rezonanţa este fenomenul fizic de apariţie a maximului amplitudinii oscilaţiei întreţinute.81) 54 . dată de relaţia (3.79) 2 4ω p (− ω 0 + ω 2 + 2β 2 ) = 0 p Soluţia ecuaţiei (3. Dacă se derivează amplitudinea AP la frecvenţa ωP.78).78): A rez = A max = = f 2 2β ω 0 − β 2 f (ω 2 0 −ω 2 2 rez ) + 4β ω 2 = 2 rez (3.80). pentru care amplitudinea oscilaţiei forţate este maximă. putem constata experimental faptul că prin variaţia pulsaţiei forţei de forţare se obţine variaţia amplitudinii oscilaţiilor forţate.80) Amplitudinea maximă. ωrez .

Rezonanţa mecanică are multiple aplicaţii în tehnică. Cu cât valoarea coeficientului de amortizare β este mai mare.Din relaţia (3. cu atât valoarea maximă a amplitudinii regimului permanent scade. deoarece în acest caz amplitudinea tinde la infinit. conform ecuaţiei (3. coincide cu frecvenţa proprie ω 0 a sistemului oscilant. totuşi în practică trebuie evitate situaţiile în care frecvenţa forţei de întreţinere coincide cu frecvenţa proprie a oscilatorului. dacă β = 0 (adică în absenţa forţelor disipative). frecvenţa de rezonanţă ia valori mai mici. în funcţie de pulsaţia ωP. din punct de vedere fizic. Putem vedea că în absenţa frecărilor. Se observă că la forţe de frecare mai mari. β3 > β2 .80) observăm că. 3. 2 55 . ω rez . 3 ω rez = ω 0 − 2β 3 . Deşi. este ideal să amplificăm la maxim o oscilaţie armonică. 3. frecvenţa de rezonanţă. 2 2 2 2 ω rez = ω 0 − 2β 2 . Sistemul fizic aflat la rezonanţă oscilează cu amplitudine maximă. pentru mai multe valori ale coeficientului de amortizare β. Fig. În fig. Curbe de rezonanţă pentru diferite valori ale coeficientului de amortizare: 1 β1 = 0.18.78).18 sunt reprezentate mai multe grafice ale amplitudinii AP. amplitudinea de rezonanţă tinde asimptotic la infinit.

sau forţate.6. 3. Variaţia modulului fazei inţiale a oscilaţiei permanente în funcţie de valorile coeficientului de amortizare β.2. β2 < β1.82) 56 .19. 3. În paragraful următor vom vedea cum se caracterizează din punct de vedere energetic oscilaţiile întreţinute. atunci ϕ se apropie de valoarea π . sau întreţinute. aşa cum se poate vede în fig. Se constată. că dacă valoarea lui β scade. 1.19. 2 Fig. (3. În ceea ce privesţe faza iniţială ϕ a oscilaţiei permanente. Puterea instantanee absorbită de sistemul oscilant întreţinut reprezintă derivata la timp a lucrului Expresia matematică a puterii instantanee absorbite este: Pa ( t ) = • dL a Fp ( t ) dy = = Fp ( t ) y( t ) = Fp ( t ) v( t ) dt dt mecanic efectuat de forţa de forţare. în acest paragraf am constatat că în cazul oscilaţiilor întreţinute. se observă că oscilaţia este defazată cu faza ϕ în urma forţei de forţare. 3. de asemenea. forţa exterioară produce un lucru mecanic ce compensează pierderile de energie din sistemul oscilant.Astfel. Consideraţii energetice ale oscilaţiilor forţate În continuare vom defini câteva mărimi fizice care caracterizează transferul energiei mecanice în sistemul ce efectuează oscilaţii forţate.

88) Analizând relaţiile (3. iar viteza este v( t ) = A p ω p cos(ω p t − ϕ) . 2 p 2 p (3.ϕ)dt = 2 T p p 0 1 p sin ϕ Astfel. dL f F dy ⎛ •• ⎞ ⎛ •• ⎞ =− f = ρ⎜ y ⎟ = 2β m⎜ y ⎟ = 2β mA 2 ω 2 cos 2 (ω p t − ϕ) p p dt dt ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ (3.84) ∫ sin ω t cos( ω t .84) este egală cu: Tp Tp Tp (3. Atunci puterea instantanee absorbită. instantanee absorbite Pa (t): (3.83) Puterea medie absorbită în decursul unei perioade reprezintă integrala pe o perioadă a puterii F0 Ap ωp 1 Pa = Pa = ∫ Pa (t)dt = sinωp t cos(ωp t .85) tgϕ = sin ϕ = 2βω p Dacă ţinem cont de relaţia (3.ϕ)dt Tp 0 Tp ∫ 0 Se poate arăta că integrala din relaţia (3.77) a fazei iniţiale a oscilaţiei întreţinute: Pa = Pa = 1 − sin 2 ϕ ω 0 − ω p obţinem: 2βω p . dată de relaţia (3.86) şi (3.88) am ţinut cont de faptul că integrala este egală cu Tp/2. adică: Pd ( t ) = − 4. (3. puterea medie absorbită într-o perioadă sub forma: Pa = Pa = β mA 2 ω 2 p p 3.87) Puterea medie disipată într-o perioadă reprezintă integrala pe o periodă a puterii instantanee Tp disipate: 1 Pd ( t ) = Pd = 2βmA ω cos 2 (ω p t − ϕ)dt =β mA 2 ω 2 p p Tp ∫ o În relaţia (3.88).unde elongaţia este y( t ) = A p sin(ω p t − ϕ) . puterea medie absorbită pe durata unei perioade este de forma: F0 A p ω p 1 F0 A p ω p Tp sin ϕ = sin ϕ Tp 2 2 Folosind definiţia (3.82). sin ϕ = 2 2 2 2 2 (ω0 − ωp ) + 4β ωp 2 2 (3. costatăm că în regim permanent puterea medie absorbită pe o perioadă este egală cu puterea medie disipată sub formă de căldură în aceeaşi perioadă de timp: 57 . devine: Pa ( t ) = F0 sin(ω p t )A p ω p cos(ω p t − ϕ) 2.86) obţinem Puterea instantanee disipată sub formă de căldură de către forţa de frecare reprezintă derivata la 2 2 timp a lucrului mecanic efectuat de forţa de frecare.78) care defineşte amplitudinea oscilaţiei întreţinute.

ambele puteri fiind maxime.90) este atinsă pentru două valori ale pulsaţiei.Pd = Pa = β mA 2 ω 2 p p (3. adică: Pef = Pmax F2 = 0 2 8β m (3. se defineşte mărimea fizică numită lărgimea liniei de rezonanţă. Pentru caracterizarea acestei proprietăţi. 4β m puterea medie absorbită este egală cu puterea medie disipată. 3. 5. Lărgimea liniei de rezonanţă este definită prin relaţia: ∆ω rez = ω 2 − ω1 (3. 2 = ω 0 − β 2 m β Astfel.20 sunt reprezentate grafic puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de pulsaţia forţei de forţare.91) unde ω1 şi ω2 sunt cele două valori ale lui ω p pentru care este atinsă puterea efectivă: 2 ω1. Trebuie remarcat. ω1 şi ω2.89) În fig. pe când 2 amplitudinile maxime se ating în cazul ω p = ω 0 − β 2 . În acest caz. 3.20. Pmax = F02 . lărgimea liniei de rezonanţă este de forma: 58 . ω p . Puterile medii absorbită şi disipată în funcţie de ω p . faptul că maximele puterilor medii se obţin în cazul ω p = ω0 .90) Observăm în fig3. Puterea efectivă reprezintă jumătate din puterea maximă.19 că puterea efectivă dată de relaţia (3. Fig. se obţine în cazul egalităţii ω p = ω 0 . de asemenea. Puterea maximă atinsă.

94) 59 . Factorul de calitate al sistemului oscilant întreţinut este dat de relaţia: Q= ω ω0 = 0 ∆ω rez 2β (3. mediate pe o perioadă: E = Ec + Ep = m 2 k m 2 v + x2 = ω0 + ω 2 A 2 p p 2 2 4 ( ) (3. Energia medie a sistemului oscilant întreţinut reprezintă suma dintre energia cinetică şi energia potenţială.93) 7.∆ω rex = 2β = 1 τ (3.92) 6.

dacă una dintre particule oscilează (vibrează). putem întâlni unde plane. unde sferice.y. având amplitudinea constantă. După natura perturbaţiei şi modul de propagare al acesteia. 3. lichidele şi gazele. După forma suprafeţelor de undă. în felul acesta oscilaţiile (perturbaţiile) se propagă prin mediu de la o particulă la alta. sunt medii formate din particule (atomi. etc.21).z. situat la distanţa x de origine. pe care o putem nota în mod generic cu Ψ(x. deoarece oscilaţia produsă în O se propagă numai pe o direcţie.7. atunci vor oscila (vor vibra) şi particulele vecine. ci numai transport de energie. putem clasifica undele în: (1) unde longitudinale (direcţia de propagare a undei coincide cu direcţia de oscilaţie). Ψ(x. dar într-un moment ulterior şi 60 . Unda nu reprezintă transport de materie. numită viteza undei.3. (2) unde transversale (direcţia de propagare a undei este perpendiculară pe direcţia de oscilaţie). Într-un punct M.7. Suprafaţa de undă reprezintă mulţimea punctelor din spaţiu ce oscilează având la un moment dat aceeaşi valoare a funcţiei de undă.t) = constant = a. Frontul de undă reprezintă suprafaţa de undă cea mai avansată la un moment dat. unde cilindrice. Unde elastice Mediile continue.y. 3. Funcţia de undă reprezină funcţia matematică ce descrie mărimea perturbată. Unde armonice unidimensionale Considerăm o oscilaţie liniară armonică ce se produce în originea O a axei Ox.t). A. După tipul de energie pe care-l transportă unda. O mărime deosebit de importantă pentru descrierea undei este funcţia de undă. şi pulsaţia ω (vezi fig. se va produce o oscilaţie de acelaşi tip.1. Unda reprezintă fenomenul de extindere şi propagare din aproape în aproape a unei perturbaţii periodice produse într-un anumit punct din mediul de propagare. putem deosebi: (i) unde elastice (se transportă energie mecanică. Ecuaţia elongaţiei oscilaţiei în origine este: y O ( t ) = A sin ωt (3. Prin propagarea oscilaţiilor se generează undele. molecule sau ioni) care interacţionează între ele. De aceea. undele fiind generate de perturbaţiile mecanice ale mediilor elastice). (ii) unde electromagnetice (se transportă energie electromagnetică) (ii) unde magneto-hidrodinamice (sunt generate prin perturbaţii electromagnetice şi elastice ale mediului de propagare).95) Unda este unidimensională. cum sunt solidele. Propagarea undei se face cu o viteză finită.z.

fiind egală cu: ϕ( x. t) a oscilaţiei dintr-un punct oarecare M. Utilizând vectorul de undă. Oscilaţia generată în originea axei Ox se propagă până în punctul M. t ) = A sin ⎢2π ⎜ − ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ Constăm că ecuaţia elongaţiei yM(x.anume la t − x . elongaţia: u x y M ( x .b) ⎡ ⎛ t x ⎞⎤ y M ( x . u x . 3.99) Faza undei este dependentă de poziţie şi de timp.98. ecuaţia undei din punctul M se poate rescrie sub forma: y M ( x. Definim lungimea de undă a undei unidimensionale. aflat pe direcţia de propagare a undei. 3. modul cu k = λ Vectorul de undă materializează direcţia în care se propagă energia undei. t ) = A sin ω( t − ) u (3. ecuaţia (3. în orice moment de timp. Am introdus astfel timpul necesar undei să se propage din O până în M. dacă punctul este mai departe de sursa undei. t ) = A sin (3. punctul M are. are o întârziere de fază. ca fiind spaţiul străbătut de undă în timpul unei perioade.97) Astfel.99) devine: 61 (3.100) . Vectorul de undă este mărimea fizică vectorială orientată în sensul propagării undei şi egală în r r 2π (vezi fig.21. Cu cât punctul M se află mai departe de originea undei. putem scrie ecuaţia elongaţiei oscilaţiei din punctul M sub forma: y M ( x . oscilaţia din punctul considerat va avea o întârziere de fază mai mare. cu viteza u. t ) = A sin(ωt − kx ) (3. cu atât mai târziu va intra în oscilaţie. Direcţia vectorului de undă coincide cu direcţia vitezei undei.a) (3. De aceea.96) acest timp fiind egal cu τ = Fig. k ⎜⎜ u . T. t ) = ωt − kx În cazul propagării undei într-o direcţie oarecare.21). a oscilaţiei: 2π ω 2π x (t − ) T u λ=uT=u (3.98. dependentă de poziţia sa faţă de sursa undei.

a). iar este masa unităţii de lungime. deoarece reprezintă derivata la timp a elongaţiei. (1) Viteza de oscilaţie a unei particule a mediului de propagare. iar ρ este densitatea lui. Unde longitudinale în solide: E ρ unde E este modulul de elasticitate al mediului. Exemplificăm.104) (3. t ) = de propagare.101) Se poate observa că între vectorul de undă. câteva formule de calcul ale vitezelor de propagare ale undelor în diferite medii continue. 2.r r y M ( x . 62 . t ) = A sin(ωt − k ⋅ r ) r r unde intervine produsul scalar dintre vectorul de undă.b).t): dy = A ω cos(ωt − kx ) (3. relaţia: (3. şi (2) viteza de oscilaţie a particulelor mediului. este variabilă în timp şi depinde de poziţia particulei. yM(x. v. este o mărime constantă. viteza de propagare a undei şi pulsaţia oscilaţiei există 2π 2π ω (3. u= 2. v.103) dt (2) Viteza de propagare a undei. u= 2. Unde longitudinale în fluide sau gaze: β ρ unde β este modulul de compresibilitate al mediului.105) (3.c). mai jos.106) este densitatea lui. şi vectorul de poziţie. care depinde de carateristicile mediului v( x . k . u. iar u= (3. Unde transversale în coarde elastice: T µ unde T este tensiunea din coardă. u. r .102) = = λ uT u Este esenţial să observăm că în cazul propagării undelor se utilizează două viteze: (1) viteza de k= propagare.

7.112) putem vedea că valoarea constantei elastice echivalente este: ke = ES l0 (3.109) Energia potenţială este energia elastică: ∆E p = (3. Energia mecanică. dată de relaţia (3. Consideraţii energetice asupra propagării undei Propagarea unei unde elastice într-un anumit mediu generează o serie de mişcări de oscilaţie ale particulelor mediului.111) Conform legii lui Hooke. Vom calcula energia mecanică elastică de către un volum particulelor din volumul V.110) unde ke reprezintă constanta elastică echivalentă. exprimăm forţa elastică.114) . Pentru a o determina. în jurul poziţiiilor lor de echilibru.3. adică energia mecanică a unde viteza este viteza de oscilaţie a particulelor mediului de propagare. energia cinetică a particulelor din volumul considerat se scrie sub forma: ∆E c = 1 ρ∆VA 2 ω 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 1 kex2 2 (3. care este de forma: Fe= .110) obţinem: ∆E p = 1 ES 2 1 x2 1 x = E ∆V 2 = E ∆Vε 2 2 l0 2 2 l0 63 (3.112) (3.103). punctele materiale îşi încep mişcarea oscilatorie. pe măsură ce energia undei ajunge până la ele. unde l0 reprezintă lungimea în stare nedeformată: l0 Fe = E S x l0 (3.111) şi (3.113) Folosind această expresie în (3. forţa elastică se poate scrie şi în funcţie de elongaţia (alungirea) relativă ε = Comparând relaţiile (3. Masa volumului ∆V este: m = ρ ∆V Astfel.107) E primită de la unda V din mediul de propagare.ke x x .2.108) (3. se compune din energia cinetică şi energia potenţială: ∆E = ∆E c + ∆E p Energia cinetică a particulelor din volumul considerat este: ∆E c = 1 m v2 2 (3.

Aceasta înseamnă că energia potenţială şi energia cinetică devin simultan maxime sau nule.120) Analizând relaţia (3.122) Media pe o perioadă a densităţii de energie într-un punct al mediului de propagare a undei este dată de integrala: 1 w m = ∫ wdt T0 T Densitatea volumică medie de energie dintr-un punct este egală cu: 64 .121) Se constată că densitatea de energie dintr-un punct al mediului de propagare este dată de relaţia: w = ρ ω 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) (3. Adunăm expresiile (3. Utilizăm următoarea relaţie pentru calculul alungirii relative ε: ε= x ∂y = l 0 ∂x (3. pentru a determina energia mecanică din volumul ∆V: ∆E = ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) (3. viteza undei este dată de relaţia (3.115) Deoarece mediul de propagare este solid.unde am folosit şi relaţia ∆V = l 0 S . şi obţinem: ∂y = − kA cos(ωt − kx ) ∂x ∆V: ∆E p = 1 ρ u 2 ∆V k 2 A 2 cos 2 (ωt − kx ) 2 (3. de unde rezultă: ∆E p = 1 ρ ω 2 A 2 ∆V cos 2 (ωt − kx ) 2 (3.119) Comparând relaţiile (3.109) şi (3.116) Calculăm derivata parţială la x a elongaţiei y. (iii) oscilaţiile lor sunt în fază. dată de relaţia (3.114) şi calculăm energia potenţială a particulelor din volumul Folosim apoi relaţia ω = k u . se constată că energia unui volum ∆V din mediul de propagare al undei elastice nu este constantă în timp.117) în (3. căci ea este primită de la o sursă.120).119). Energia undei nu se stochează în elementul de volum considerat.99).117) Înlocuim relaţiile (3. (ii) sunt funcţii periodice de timp. Definim densitatea volumică de energie mecanică prin relaţia: w= dE dV (3. traversează mediul şi se propagă mai departe.118) (3. constatăm faptul că cele două componente ale energei mecanice: (i) sunt egale.119).116) şi (3.109) şi (3.106): u2 = E ρ (3.

wm =

1 ρ ω2 A 2 2

(3.123)

Mărimile definite prin (3.122) şi (3.123) caracterizează energia transmisă de undă atunci când traversează mediul de propagare. În fig.3.22 este reprezentată funcţia w = f ( t ) şi se poate vedea şi media ei pe o perioadă, wm.

Fig. 3.22. Densitatea volumică de energie într-un punct al mediului de propagare şi densitatea volumică medie de energie. Alte mărimi ce sunt utilizate pentru a descrie energia transportată de undă sunt următoarele: a). Fluxul de energie. Fluxul de energie reprezintă cantitatea de energie transmisă printr-o suprafaţă în unitatea de timp, fiind dat de derivata energiei la timp: Φ= dE dt (3.124)

Unitatea de măsură a fluxului de energie este [ Φ ] SI = 1 W = 1J/ 1s. Se poate calcula şi fluxul mediu de
energie prin integrarea fluxului de energie pe o perioadă.

b). Densitatea flluxului de energie reprezintă fluxul de energie transportat prin unitatea de suprafaţă, în direcţie perpendiculară pe această suprafaţă:

r dΦ d ⎛ dE ⎞ r j= r = r⎜ ⎟=w u dS dS ⎝ dt ⎠
65

(3.125)

Densitatea fluxului de energie se măsoară în [ j ]SI = 1

W . m2

c). Intensitatea undei reprezintă valoarea medie a densităţii fluxului de energie: r 1 (3.126) I =< j >= ρ ω 2 A 2 u 2 Intensitatea undei se măsoară, ca şi densitatea fluxului de energie, în 1 W . Observăm în relaţia (3.126) m2

faptul că intensitatea undei este direct proporţională cu pătratul amplitudinii. În cazul în care unda se propagă printr-un mediu absorbant, o parte din energia ei se transformă în căldură, iar intensitatea undei scade, pe măsură ce unda traversează mediul. Legea lui Beer exprimă, din punct de vedere matematic, scăderea intensităţii undei, în funcţie de distanţa parcursă prin mediu: I = I 0 e −α x (3.127)

unde α este coeficientul de absorbţie al mediului, iar x este spaţiul parcurs de vectorul de undă prin mediul considerat. Datorită faptului că intensitatea este proporţională cu pătratul amplitudinii, rezultă că amplitudinea undei scade în mediul disipativ după legea: A = A0 e
1 − αx 2

(3.128)

Astfel, ecuaţia undei în mediul disipativ este de forma: y( x , t ) = A 0 e

1 αx 2

sin(ωt − kx )

(3.129)

66

3.7.3. Reflexia şi refracţia undelor elastice

Când o undă întâlneşte suprafaţa de separare dintre două medii diferite se produc simultan reflexia (întoarcerea undei în mediul din care a venit) şi refracţia (transmisia undei în mediul al doilea). Se constată de asemenea că prin reflexie şi refracţie se schimbă direcţia de propagare a undei. Considerăm o undă elastică longitudinală plană ce se propagă prin mediul (1), care are densitatea ρ1 şi unde viteza undei este u1 (vezi fig.3.23). La întâlnirea suprafeţei de separare, (Σ), dintre mediul (1) şi mediul (2) unda se va împărţi într-o undă reflectată ce se propagă în mediul (1) şi o undă transmisă ce se propagă în mediul (2). Definim impedanţa mediului de propagare prin produsul dintre densitatea mediului şi viteza undei. Impedanţa exprimă viteza cu care se propagă energia undei prin mediul repectiv. Cele două medii de propagare au impedanţele: Z1 = ρ1 u 1
Z2 = ρ2u 2

(3.130.a) (3.130.b)

Fig. 3.23. Reflexia şi refracţia unei unde plane. Vitezele de propagare în cele două medii sunt:
u1 = E1 ρ1

şi, respectiv 67

135) 68 .131. date de relaţia (3.131. reflectată şi transmisă sunt: r r y i = A i sin(ωt − k i ri ) (3.u2 = E2 ρ2 r r r În fig. Legea refracţiei sau legea Snellius a refracţiei. Unghiul de incidenţă şi unghiul de reflexie sunt egale. Q şi P.c) Condiţia de continuitate a funcţiilor de undă pe suprafaţa de separare se scrie sub forma: y i + yr = yt Condiţia de conservare a energiei undei se scrie sub forma: Ii = Ir + It 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 2 1 ρ1 ω 2 A 2 u 1 r 2 1 ρ 2 ω2 A 2 u 2 t 2 (3. sin α i sin α r = u1 u2 (3.a) r r y r = A r sin(ωt − k r rr ) (3. adică: Ii = Ir = It = (3. k r si k t reprezintă vectorii de undă corespunzători undelor incidentă.126). Funcţiile de undă ale undelor incidentă.b) r r y t = A t sin(ωt − k t rt ) (3. Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi viteza de propagare în primul mediu este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de refracţie şi viteza de propagare corespunzătoare celui de-al doilea mediu.134) 2). Ir şi It sunt intensităţile undelor incidentă. αi = αr (3.132) Se poate arăta că punând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi de conservare a energiei se obţin legile reflexiei şi refracţiei. r r r reflectată şi transmisă.23 vectorii k i . Aceste legi sunt următoarele: 1).131. rr si rt sunt vectorii de poziţie ai punctelor M. ri . reflectată şi transmisă. 3.133) unde Ii . Legea reflexiei. unde exprimăm mărimile de undă.

de asemenea. Ar.Utilizând condiţia de continuitate a funcţiilor de undă şi condiţia de conservare a energiei undei. R+T=1 Acest fapt este consecinţa directă a conservării energiei undei elastice.b) obţinem: ⎛ Z − Z2 ⎞ A r = Ai ⎜ 1 ⎟ ⎜Z +Z ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3.137) ⎛ 2 Z1 ⎞ A t = Ai ⎜ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ 2 ⎠ ⎝ 1 (3. Mediul (1) mai dens decât mediul (2). Coeficientul de reflexie este raportul dintre intensitatea undei reflectate şi cea a undei incidente: 2 2 ⎛A ⎞ ⎛ Z − Z2 ⎞ I R = r =⎜ r ⎟ =⎜ 1 ⎜A ⎟ ⎜Z +Z ⎟ ⎟ Ii ⎝ i ⎠ 2 ⎠ ⎝ 1 2 (3.140) Se poate observa că suma coeficienţilor de reflexie şi transmisie este unitară.a) şi (3.136. În acest caz amplitudinea undei reflectate. Definim coeficienţii de reflexie şi de transmisie ai mediilor de propagare. Ai. (141) 69 . At are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente.136. are semn opus faţă de amplitudinea undei incidente. b). Z1>Z2. Cele două unde sunt în opoziţie de fază.136. Mediul (1) mai puţin dens decât mediul (2). Ai. De aceea unda transmisă este totdeauna în fază cu unda incidentă.a) (3. Ai.139) Coeficientul de transmisie este dintre intensitatea undei transmise şi cea a undei incidente: ⎛A ⎞ I Z ⎛ 2 Z1 ⎞ 4 Z1 Z 2 T= t =⎜ t ⎟ = 2 ⎜ ⎜A ⎟ ⎜ Z + Z ⎟ = (Z + Z )2 ⎟ Ii ⎝ i ⎠ Z1 ⎝ 1 2 ⎠ 1 2 2 (3.b) Rezolvând sistemul format din ecuaţiile (3.136. indiferent de impedanţele celor două medii. are acelaşi semn cu amplitudinea undei incidente. se pot determina şi amplitudinile undelor reflectată şi transmisă în funcţie de amplitudinea undei incidente: Ai + Ar = At 1 1 1 ρ1 ω 2 A i2 u 1 = ρ1 ω 2 A 2 u 1 + ρ 2 ω 2 A 2 u 2 r t 2 2 2 (3. Cele două unde sunt în fază. În acest caz amplitudinea undei reflectate. Unda reflectată este defazată cu π radiani în urma undei incidente. Z1<Z2. În ceea ce priveşte amplitudinea undei reflectate se pot întâlni două cazuri: a). Ar.138) Observăm că amplitudinea undei transmise.

Formarea undei staţionare. fenomenul de compunere a două unde coerente se numeşte interferenţă. Z2<Z1. obţinem: y = A[sin(ωt − kl) cos kx + sin kx cos(ωt − kl) + sin(ωt − kl) cos kx − sin kx cos(ωt − kl)] Ecuaţia undei rezultante din punctul P este: 70 . Compunerea undei incidente şi a undei reflectate constituie un caz interesant de interferenţă a undelor. Fig. 3.a) (3. atunci unda reflectată este în fază cu unda incidentă. Să considerăm o undă liniară ce se propagă în mediul (1). În punctul P se întâlnesc unda incidentă şi unda reflectată. se pot întâlni două cazuri. Conform rezultatelor obţinute la reflexia undelor. 3.3. de ecuaţie: y = y i + y r = A sin [ωt − k (l − x )] + A sin[ωt − k (l + x )] Regrupăm termenii de sub funcţa sinus: y = y i + y r = A sin [ωt − kl + kx ] + A sin[ωt − kl − kx ] Folosind formula trigonometrică sin(a±b)=sin a cos b ±cosa sin b. y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = A sin [ωt − k (l + x )] (3. atunci se obţin unde staţionare. în funcţie de impedanţele celor două medii.b) Rezultatul suprapunerii celor două unde este tot o undă. Fazele celor două unde ce se întâlnesc în punctul P depind de distanţele (l-x) şi reprectix (l+x) pe care le-a parcurs fiecare undă. Dacă mediul al doilea este mai puţin dens decât primul.142. Mai general. Unde staţionare Dacă în mediul de propagare al undei se suprapun unda incidentă şi unda reflectată.24. ca în fig. Distanţa dintre sursa undei şi suprafaţa de separare dintre medii este l. pe o direcţie perpendiculară pe suprafaţa de separare dintre mediul (1)şi mediul (2).7.142. I.24.4.

144) Amplitudinea rezultantă A(x) va avea valori diferite în diferite puncte. V. Atunci.146) Aceste puncte în care nu se produce nici o perturbaţie. Z2>Z1. În lungimea l se cuprind un anumit număr de lungimi de undă. aflate la distanţa xv unul de altul.b) 71 . atunci unda reflectată este în opoziţie de fază cu unda incidentă. În anumite puncte amplitudinea este minimă: ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = 0 ⎝ λ ⎠ ⇒ 1 λ ⇒ x n = (n + ) 2 2 2π 1 x = (n + )π 2 λ (3.148. b). N.145) ⇒ xv = n Se obţin maxime de amplitudine în puncte numite ventre ale undei. şi ventre.25 este reprezentată o undă staţionară cu noduri.a) (3. ⎛ 2π ⎞ A = 2A cos⎜ x ⎟ = ±2A ⎝ λ ⎠ în anumite puncte x. cele două funcţii de undă ce se întâlnesc în punctul P sunt de forma: y i = A sin[ωt − k (l − x )] y r = −A sin [ωt − k (l + x )] (3.148. Distanţa dintre două noduri vecine este xn.143) Această relaţie constituie ecuaţia undei staţionare care are amplitudinea A(x) = 2Acos kx: y = 2 A( x ) sin(ωt − kl) (3.147) II. care îndeplinesc condiţia: ⎛ 2π ⎞ cos⎜ x ⎟ = ±1 ⎝ λ ⎠ ⇒ 2π x = nπ λ λ 2 (3. se numesc noduri ale undei staţionare.y = 2A cos(kx ) sin(ωt − kl) (3. Dacă mediul al doilea este mai dens decât primul. În fig. după cum urmează: a) Amplitudinea este maximă. şi anume: l= 5 λ 4 (3. 3.

151) Deşi distanţa dintre sursa undei elstice şi suprafaţa de separare este aceeaşi.149) (3. Rezultatul adunării celor două unde în punctul P este y = 2A sin kx [sin(ωt − kl) În acest caz ventrele se obţin în punctele situate la distanţa: 1 λ x v = (n + ) 2 2 iar nodurile se obţin la distanţa: xn = n λ 2 (3. Unda staţionară obţinută în cazul Z2<Z1. 3.26 că distribuţia nodurilor şi ventrelor este diferită. observăm în fig. se pot forma unde staţionare numai dacă oscilaţiile sursei au asemenea frecvenţe încât lungimile de undă corespunzătoare sunt date de: (i) relaţia (3.150) (3. l.152) în cazul în care coarda este legată la capete. 3. La suprafaţa de contact cu mediul mai dens se formează un nod al undei staţionare. Acest lucru se datorează schimbării fazei undei reflectate cu π radiani. (ii) respectiv de relaţia (3.152) Asftel.147) în cazul în care coarda este liberă. 72 . se observă că într-o coardă de lungime dată. În esenţă.Fig.25. rezultă că un alt număr de lungimi de undă se cuprind în lungimea l: 3 λ 2 l= (3.

În funcţie de valorile integralei din (3. Aşa după cum ştim.151. Unda staţionară obţinută în cazul Z2>Z1. în general.7.26. Amplitudinea undei rezultante se calculează din: 2 A 2 = A 1 + A 2 + 2A 1 A 2 cos(∆ϕ) 2 (3.154). 3.151. Interferenţa undelor Fenomenul general de compunere a undelor coerente se numeşte interferenţă. intensitatea undei reprezintă cantitatea de energie ce trece prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. Să considerăm două unde ce se întâlnesc într-un punct. intensitatea undei este proporţională cu pătratul amplittudinii. având funcţiile de undă: y1 = A 1 sin(ω1 t + ϕ1 ) y 2 = A 2 sin( ω 2 t + ϕ 2 ) (3. 3.152) unde ∆ϕ este diferenţa de fază dintre cele două unde şi.5. intensitatea undei rezultante poate avea diferite forme: 73 . depinde de timp: ∆ϕ = (ω1 − ω 2 ) t + (ϕ1 − ϕ 2 ) .153) (3. Media amplitudinii rezultante pe o perioadă este: A1A 2 T < A >=< A > + A + 2 cos(∆ϕ)dt T ∫ 0 2 2 1 2 2 (3.a) (3.154) Aşa cum ştim.Fig.b) unde ϕ1 şi ϕ 2 sunt funcţii de timp.

3.27). Cu ajutorul a două difuzoare plasate pe aceeaşi verticală şi conectate la acelaşi amplificator se poate obţine un dispozitiv de inteferenţă a undelor longitudinale. aşa cum se vede în fig. În punctul P cele două unde se suprapun şi.a) În S2: (3.157.b) 74 .156) Este cazul în care se produce interferenţă. aflat la distanţa y de axa de simetrie (vezi fig.26. deoarece undele ce se întâlnesc sunt unde coerente. Distanţa dintre cele două difuzoare (surse) este 2l. Condiţia de coerenţă este ca diferenţa de fază dintre cele două unde.157. care parcurg drumuri diferite până în punctul P.154) este diferită de zero.157. În punctele S1 şi S2 funcţiile de undă corespunzătoare celor două surse sunt identice. De la ele se propagă două unde coerente.157. ele se comportă ca două surse de undă. ∫ cos(∆ϕ)dt ≠ 0 . produc o figură de interferenţă.155) În acest caz nu se produce interferenţă. fiind coerente. S1 şi S2. atunci integrala din (3. Această condiţie este îndeplinită de unde care au pulsaţii egale şi diferenţa de fază constantă în timp: ω1 = ω 2 şi ∆ϕ = ϕ1 − ϕ 2 ≠ f ( t ) Interferenţa undelor longitudinale. 3.a) Dacă integrala pe o perioadă este nulă. Presupunând că ambele difuzoare emit simultan. atunci intensitatea undei rezultante 0 T este: I = I1 + I 2 (3. să fie independentă de timp. intensitatea undei rezultante este: I = I1 + I 2 + 2 I1 I 2 cos ∆ϕ (3. 0 T În acest caz. ∆ϕ . b) Dacă ∆ϕ este independentă de timp.b) În punctul P cele două unde au funcţiile de undă de forma: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y1 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3. ∫ cos(∆ϕ)dt = 0 . şi anume au forma: În S1: t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ t⎞ ⎛ y1 = A sin ⎜ 2π ⎟ ⎝ T⎠ (3.a) ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ (3.

este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 1 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 = nπ λ ⇒ (3.160) ∆r = r2 − r1 = nλ 75 . putem face aproximaţia r1 + r2 = 2D. fiind de Se pot întâlni două cazuri.27.159) (3.r1: a) dacă funcţia cosinus atinge valoarea maximă. 3. în funcţie de valorile diferenţei de drum ∆r = r2 . Dispozitiv de interferenţă a undelor longitudinale. înseamnă că diferenţa de drum.Fig.158) Observăm că amplitudinea rezultantă din punctul P depinde de poziţia punctului pe ecran. ecuaţia undei rezultate prin interferenţă în punctul P devine: ⎛ r − r ⎞ ⎡ ⎛ t D ⎞⎤ y = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ sin ⎢2π⎜ − ⎟⎥ λ ⎠ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎝ forma: ⎛ r −r ⎞ A p = 2A cos⎜ π 2 1 ⎟ λ ⎠ ⎝ (3. Unda din punctul P este rezultatul adunării celor două unde: ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r ⎞⎤ y = y1 + y 2 = A sin ⎢2π⎜ − 1 ⎟⎥ + A sin ⎢2π⎜ − 2 ⎟⎥ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎣ ⎝ T λ ⎠⎦ ⎛a + b⎞ ⎛a −b⎞ Folosind formula trigonometrică sin a + sin b = 2 sin ⎜ ⎟ cos⎜ ⎟ obţinem: ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎡ ⎛ r − r ⎞⎤ ⎡ ⎛ t r + r ⎞⎤ y = 2A sin ⎢2π⎜ − 1 2 ⎟⎥ cos ⎢2π⎜ 2 1 ⎟⎥ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝ 2λ ⎠ ⎦ ⎣ ⎝T datorită faptului că distanţa D este suficient de mare în raport cu r1 şi r2. În acest fel. ∆r.

este de forma: ⎛ r −r ⎞ cos⎜ π 2 1 ⎟ = 0 λ ⎠ ⎝ ⇒ π r2 − r1 π = (2n + 1) λ 2 ⇒ (3. Unghiul α este suficient de mic încât să putem folosi aproximaţia α = sin α = tg α. ∆r. adică interfranja. ca distanţe de acest fel să fie exprimate ca multipli de semilungimi de undă: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3.3. din triunghiul dreptunghic pe care-l formează perpendiculara coborâtă din S1 pe direcţia drumuli r2. obţinem: λ 1 λ y n = Dα = D (2n ) =Dn 2 2l 2 Atunci.160) se obţin maxime de interferenţă.163) în (3. Observăm că în aceste puncte intensitatea undei rezultante este de 4 ori mai mare decât a undelor incidente.162) ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) λ 2 În aceste puncte amplitudinea undei rezultante este nulă.164).164) În acelaşi timp. ca şi intensitatea ei. obţinem: sin α = ∆r 2l (3. I p =< A 2 >= 4 I .163) Observăm în fig. distanţa pe ecran până la maximul de ordinul n+1 este: y n +1 = D (n + 1) λ 2 (3. Acestea sunt puncte de minim de inteferenţă. Ap = 2 A.166) (3. p b) Dacă funcţia cosinus este nulă. apoi rezultatul lor în (3.165) unde 2l este distanţa dintre fantele dispozitivului. înlocuind (3.În punctele de pe ecran în care este îndeplinită condiţia (3.26 că yn se poate exprima din triunghiul dreptunghic pe care-l formează axa de simetrie cu direcţia drumului r1: y n = D tgα (3. Diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (3. este: 76 .161) Numărul natural n se numeşte ordinul maximului de interferenţă. Astfel. Să determinăm distanţa yn faţă de centrul ecranului la care se află maximul de ordinul n.165) Distanţa dintre două maxime succesive.165). Distanţa dintre două maxime succesive se numeşte interfranjă. rezultă că diferenţa de drum. Este mai practic deci.

Fig. Difracţia undelor Considerăm o undă plană care se propagă pe suprafaţa apei.28. 3. aşa cum se poate vedea în fig. Un obstacol de forma unui perete vertical cu o fantă de lărgime L se află în calea undei. 3. Figura de interferenţă obţinută. pe verticala Oy se obţine un sistem de maxime alternând cu minime de interferenţă.7. aşa cum se vede în fig.6. 77 .29.29. Maximele de ordin negativ se află sub axa de simetrie. 3.i = y n +1 − y n = λD 2l (3. Un obstacol pe care se produce difracţia undei plane.167) Astfel. 3. fiind simetrice faţă de axă cu maximele de ordin pozitiv. Fig.28. 3.

fanta devine sediul unei infinităţi de surse punctiforme infinitezimale. 3. deşi unda incidentă avea fronturi de undă plane. b) direcţia de vibraţie paralelă cu fanta.7. Trecera unei unde tarnsversale printr-o fantă. 3. care generează la rândul lor unde sferice în spatele fantei. Aceste unde se compun între ele şi formează o undă sferică ce se propagă în spatele obstacolului. Polarizarea undelor elastice transversale Considerăm o undă elastică liniară transversală ce poate traversa spaţiul dintre doi pereţi verticali r ce formează o fantă. Procesul prin care fanta filtrează şi lasă să treacă numai componenta vectorului amplitudine care este în planul fantei constituie fenomenul de polarizare. În momentul când frontul plan o atinge. Am notat prin A i vectorul ce reprezintă amplitudinea oscilaţiei din unda incidentă. aşa cum se poate vedea în fig. Spunem că unda a suferit fenomenul de difracţie pe fanta de lărgime L. Din punct de vedere fizic nu există deosebiri între difracţie şi interferenţă. 3. L ≈ λ . Difracţia este fenomenul de ocolire a obstacolelor de către unde. vedere generală. 78 . Putem constata că amplitudinea undei ce trece dincolo de fantă r depinde de unghiul pe care-l formează vectorii A i cu direcţia fantei.Se constată că unda care trece dincolo de obstacolul întâlnit are frontul de undă de formă sferică.30. a).7.30. Ambele fenomene fizice presupun compunerea (adunarea) a două sau mai multor unde coerente (difracţia constă din interferenţa unei infinităţi de unde infinitezimale). Efectul difracţiei este cu atât mai evident cu cât dimensiunea fantei (sau a obstacolului din calea undei) este de ordinul de mărime al lungimii de undă a undei incidente. a) b) Fig.

a) Dacă amplitudinea undei este paralelă cu fanta, unda se transmite prin fantă, iar unda transmisă are aceeaşi amplitudine ca cea incidentă (vezi fig. 3.30.b). b) Dacă direcţia de vibraţie din unda incidentă este perpendiculară pe direcţia fantei, dincolo de fantă nu se mai propagă nici un fel de vibraţie (vezi fig. 3.31.a). c) Dacă direcţia de vibraţie face un anumit unghi cu fanta, atunci vectorul caracteristic al undei se decompune după două direcţii perpendiculare, una din ele fiind direcţia fantei (vezi fig. 3.31.b). Dintre r r cele două componente ale vectorului A i numai componenta paralelă cu fanta, A , se transmite mai departe, cealaltă fiind absorbită. Constatăm că unda transmisă dincolo de paravan are o amplitudine mai mică decât amplitudinea undei incidente.

a)

b)

Fig. 3.31. Polarizarea la trecerea unei unde transversale printr-o fantă: a) direcţia de vibraţie este perpendiculară pe fantă; b) descompunerea vectorului caracteristic pe două direcţii.
Polarizarea este fenomenul prin care se poate filtra dintr-o undă numai componenta într-un

anumit plan a vectorului de vibraţie caracteristic undei. Dispozitivul prin care se realizează polarizarea se numeşte polarizor. Unda al cărei vector de vibraţie păstrează aceeaşi direcţie în spaţiu se numeşte undă
liniar polarizată. În fig. 3.32.a) şi b) se pot vedea două exemple de unde liniar polarizate la ieşirea din

polarizor.

79

a)

b)

Fig. 3.32. Unde liniar polarizate după trecerea prin polarizor.

80

4. Introducere în electromagnetism 4.1. Câmpul electromagnetic
4.1.1. Acţiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice
r Considerăm o sarcină electrică, q, ce se deplasează cu viteza v într-un spaţiu ocupat de un câmp r r electric, de intensitate E şi de un câmp magnetic, de inducţie magnetica B , aşa cum se poate vedea în

fig. 4.1. Asupra sarcinii electrice acţionează o forţă din partea celor două câmpuri, forţă ce se numeşte
forţa Lorentz. Această forţă are expresia generală:

r r r r F = q (E + v × B)

(4.1)

În general, câmpul electric şi câmpul magnetic sunt funcţii complexe de coordonate şi de timp, putând fi scrise sub forma:
r r ⎧ E = E(x, y, z, t) ⎪ ⎨r v ⎪B = B(x, y, z, t) ⎩

(4.1.a)

r r r r unde x, y şi z sunt componentele vectorului de poziţie r = x i + y j + z k . Reamintim că viteza este
derivata în raport cu timpul a vectorului de poziţie al particulei.

Fig. 4.1. Traiectoria unei sarcini electrice în câmp electric şi magnetic.

81

82 . Liniile de câmp nu se intersectează între ele. cel electromagnetic. aşa cum se poate vedea în fig. r r În cazurile generale. Maxwell a demonstrat pentru prima dată că cele două câmpuri.2.2. Observăm în fig.3) Câmpurile electric şi magnetic sunt forme de manifestare ale unui unic câmp fizic.a) că în jurul unui corp punctiform încărcat electric se formează un câmp electric în care fiecărui punct din spaţiu îi corespunde un vector intensitate a câmpului.Pentru a determina traiectoria particulei încărcate electric se integrează ecuaţia: r • r dp r F= =p dt (4.b).b) se pot vedea linile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. r r Câmpurile vectoriale se pot reprezenta atât prin vectorii de câmp. liniile de câmp din jurul unui corp punctiform încărcat electric sunt radiale. electric şi magnetic. B = 0 . 4. E şi B .2. numit câmpul electromagnetic. 4. unde se r r pot vedea vectorii inducţie a câmpului magnetic. ale r r cărui componente E şi B nu mai pot fi separate. Două exemple semnificative de câmpuri create în jurul unor corpuri sunt redate în fig. 4. Câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară este reprezentat în fig. Astfel. să considerăm mai multe sarcini electrice care sunt fixe. În anul 1864 Maxwell scrie cele patru ecuaţii ce-i poartă numele. care are o valoare ce depinde r r r de vectorul de poziţie.2. De exemplu. 4. 4. şi afirmă că ansamblul celor două câmpuri (electric şi magnetic) formează un unic câmp şi numai în cazuri particulare se manifestă numai una din componentele sale. formează un singur câmp. atunci câmpul pe care îl generează este un câmp magnetic numit câmp magnetostatic. y. cât şi prin liniile de câmp. E = E ( r ) . B = B( x .2. În regiunea din spaţiu în care ele se manifestă există un câmp electromagnetic.a). Dacă un magnet în formă de bară este fix. numit câmp electrostatic. Atunci între ele se manifestă numai câmpul lor electric. Liniile de câmp sunt curbe continue care au proprietatea că în orice punct al lor vectorii de câmp corespunzători sunt tangenţi la curbă.2) r În cazul în care câmpul magnetic nu se manifestă. Câmpul electromagnetic este forma de existenţă a materiei care se manifestă prin acţiunea asupra sarcinilor electrice şi asupra curenţilor electrici. vectorii E şi B iau valori diferite în diferite puncte din spaţiu şi la diferite momente de timp. forţa care acţionează asupra sarcinii electrice este forţa electrostatică: r r F=qE (4. În fig. prin unificarea legilor cunoscute ale electricităţii şi magnetismului. z) .

4. b) liniile de câmp magnetic din jurul unui magnet în formă de bară.2. iar cea a protonului se numeşte sarcină 83 . care sunt sarcini electrice de semn opus celor ale electronilor. neutri din punct de vedere electric. Nucleul este format din neutroni. Atomul este format din electroni şi nucleu.a) b) Fig. Electronii sunt încărcaţi electric cu sarcină electrică şi ocupă o regiune din spaţiu în vecinătatea nucleului. şi din protoni.2. Legea conservării sarcinii electrice În concepţia modernă asupra materiei se consideră că substanţele sunt alcătuite din atomi. 4.1. Prin convenţie. sarcina electrică a electronului se numeşte sarcină negativă. Vectori şi linii de câmp: a) liniile de câmp electric din jurul unei sarcini electrice.

Starea de neutralitate electrică a unui corp reprezintă numai faptul că numărul protonilor săi este egal cu numărul electronilor săi. Astfel. ca exemplu. vor avea în final sarcinile: Q1`= 1e. Să presupunem că cele două sarcini electrice inţiale sunt : Q1=7 e. Q2 = 5 e. Să considerăm. Dacă învelişul electronic al atomului conţine mai mulţi electroni decât numărul protonilor din nucleu. Dacă un atom pierde unul sau mai mulţi electroni. adică numărul electronilor este egal cu cel al protonilor. unde Q1=7 e. dar suma totală a sarcinii electrice este tot 12 e: Q1`= 6 e. Într-o aproximaţie satisfăcătoare pentru scopurile noastre. el este încărcat electric pozitiv.5 e = 2 e. ele vor face un schimb de sarcini electrice. e. el este încărcat electric negativ. 84 . Când se ating sferele ele vor efectua un schimb de electroni. Dacă în corp numărul protonilor este mai mare decât numărul electronilor. Sarcina electrică de -5e reprezintă un surplus de 5 electroni pentru al doilea corp. un corp poate fi încărcat electric cu un număr întreg de sarcini electrice elementare. În mod normal un atom este neutru din punct de vedere electric. În acest caz suma algebrică a sarcinii electrice din sistem este: Q1+ Q2 = 7 e . el devine ion pozitiv. considerăm sarcinile electrice ale electronilor şi protonilor ca fiind indivizibile. având valoarea e = 1. Q2` = 6 e. Q2.pozitivă. Dacă se ating cele două sfere. Deficitul general de 2 e al sistemului se va păstra deci. el este neutru din punct de vedere electric. Pentru un corp fizic se generalizează această convenţie: Dacă numărul protonilor este egal cu al electronilor din corp. suma algebrică a sarcinilor electrice rămâne constantă. Dacă în corp numărul electronilor este mai mare decât numărul protonilor. Ele se transmit de la un corp la altul sau se redistribuie în cadrul aceluiaşi corp. Sarcina electrică a protonului este egală în modul cu sarcina electrică a electronului. un sistem format din două sfere identice din sticlă care au fost electrizate astfel încât sarcina electrică de pe fiecare sferă este Q1 şi respectiv. atomul este un ion negativ. Sarcinile electrice nu se crează şi nu se distrug. Q2 = -5 e. în sensul că cei 5e de pe al doilea corp vor trece pe primul corp. De ce se întâmplă aşa ? Sarcina electrică de 7e reprezintă un deficit de 7 electroni pentru primul corp. Cele două sfere.6 10 –19 C (unitatea de sarcină electrică este 1 Coulomb = 1 C). Sarcina iniţială din sistem este Q1+ Q2 = 7 e + 5 e= 12 e. fiind identice. Legea conservării sarcinii electrice: într-un sistem izolat. Q2` = 1e.

4.2. Electrostatica
În 1785 Coulomb deduce legea interacţiunii dintre două sarcini electrice fixe, aşa cum se vede în fig. 4.3. El deduce că două sarcini electrice interacţionează cu o forţă direct proporţională cu produsul sarcinilor electrice şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele:

Fig. 4.3. Două sarcini electrice staţionare.

FC = K

q 1q 2 r2

(4.4)

Această expresie matematică se numeşte legea lui Coulomb. Observăm asemănarea acestei forţe cu forţa atracţiei universale:
G≈ m1 m 2 r2

(4.5)

Constanta de proporţionalitate din legea (4.4) depinde de mediul în care se află cele două sarcini electrice. Dacă ele sunt în vid, intervine mărimea fizică numită permitivitate dielectrică a vidului, ε0,
−12 egală cu ε 0 = 8,85 10

F . În Sistemul Internaţional, constanta de proporţionalitate K este exprimată în m

1

N m2 , fiind egală cu : C2
2 1 9 N m K= = 9 ⋅ 10 4πε 0 C2

(4.6)

În cazul în care mediul nu este vidul, în locul lui ε0 se utilizează permitivitatea dielectrică a mediului respectiv, ε, egală cu ε = ε 0 ε r . εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă a mediului. Folosind aceste relaţii, legea lui Coulomb a interacţiunii dintre două sarcini electrice aflate într-un mediu oarecare devine :
FC = 1 q 1q 2 4πε r 2

(4.7)

85

Se constată experimental că două sarcini electrice de acelaşi semn se resping, iar două sarcini electrice de semn opus se atrag. În fig. 4.4 se pot vedea forţele de interacţiune pentru sarcini de acelaşi semn şi pentru sarcini electrice de semn opus.

a)

b) Fig. 4.4. Forţele de interacţiune dintre sarcinile electrice : a) sarcini electrice de acelaşi semn; b) sarcini electrie de semn opus.

Forma vectorială a legii lui Coulomb este :
r 1 q 1q 2 r r FC = 4πε r 3

(4.8)

r r r fiind un versor al direcţiei vectorului de poziţie, r . r
4.2.1. Câmpul electric

Sarcinile electrice interacţionează între ele. Forma prin care se transmite la distanţă interacţiunea lor se numeşte câmp electric. Dacă un corp este încărcat electric, în spaţiul din jurul lui se manifestă un câmp electric pe care el l-a generat. Acest câmp reprezintă capacitatea corpului electrizat de a atrage şi de a respinge alte corpuri electrizate. Experimental se arată că sarcinile electrice de acelaşi semn se resping, iar cele de semn contrar se atrag. Considerăm un corp încărcat electric cu sarcina Q. În jurul lui se manifestă un câmp electric. Dacă în această zonă pătrunde o sarcină q (corp de probă), ea va fi acţionată de forţa coulombiană pe care o r exercită Q. Experimental se arată că există o mărime vectorială E , definită prin relaţia:

86

r r FC E= q

(4.9)

Această mărime caracterizează tăria câmpului vectorial creat de sarcina electrică Q în punctul unde se află q. Mărimea vectorială definită prin relaţia (4.9) se numeşte intensitatea câmpului electric, r E . Deducem că intensitatea câmpului electric creat de sarcina Q este:

r r FC 1 Qr r = E= q 4πε r 3
Modulul vectorului intensitate a câmpului electric este egal cu: E= 1 Q 4πε r 2 (4.11)

(4.10)

Intensitatea câmpului electric se măsoară în SI în: [ESI = 1 V/m. Prin convenţie, sensul liniilor de câmp electric este de la sarcinile pozitive către cele negative, aşa cum se vede în fig. 4.5. Tot prin convenţie, intensitatea câmpului electric este orientată de la sarcinile pozitive către cele negative.

r Principiul superpoziţiei: Dacă E 1 este câmpul electric produs de un grup de sarcini electrice, iar r E 2 este câmpul electric produs de un alt grup de sarcini electrice, atunci efectul produs de acţiunea r r r celor două câmpuri este E = E 1 + E 2 .

Fig. 4.5. Liniile câmpului electric.

Prin generalizare se obţine că rezultanta câmpurilor electrice produse de sarcinile punctiforme q1, q2, q3, ..., qn într-un punct din spaţiu este egală cu suma vectorială a vectorilor intensitate a câmpului r r r r electric, E 1 , E 2 , E 3 , L , E n , al fiecărei sarcini electrice în parte:
r r r r r E = E1 + E 2 + E 3 + L + E n

(4.12)

87

O mărime frecvent utilizată în descrierea câmpului electric într-un mediu oarecare este inducţia r electrică, D . Prin inducţie electrică se înţelege producerea unui câmp electric staţionar în interiorul unui mediu cu ajutorul unui alt câmp electric exterior, de asemenea staţionar.
Câmpul electric al Pământului. În atmosfera terestră se manifestă un câmp electric creat de ionii

rezultaţi din fenomenul de ionizare a moleculelor de gaz bombardate de radiaţiile cosmice. Astfel se formează o pătură sferică conductoare de electricitate la altitudini înalte în jurul Pământului. Chiar Pământul conţine o anumită cantitate de sarcini electrice, fiind totodată şi un destul de bun conducător de electricitate. Ne putem imagina Pământul şi straturile joase ale atmosferei ca formând o sferă conductoare. Între sfera conductoare formată de Pământ şi pătura sferică a ionilor de la altitudini înalte există o pătură sferică de circa 50 km grosime, ce nu este un bun conductor electric. La suprafaţa Pământului se poate măsura un câmp electrostatic având intensitatea de circa E= 100V/m. Considerând raza sferei terestre de 5000 km, se poate determina sarcina electrică superficială pe care o are Pământul, şi anume această sarcină electrică este de circa 3 105 C. Dacă se introduce un conductor într-un câmp electric staţionar se produce, prin influenţă, o separare de sarcini electrice, iar la atingerea stării de echilibru sarcinile se află numai pe suprafaţa conductorului, aşa cum se poate vedea în fig. 4.6.

a)

b) Fig. 4.6. Conductor în câmp electric extern: a) la început; b) după stabilirea echilibrului.

88

8.8. 4. S. Numărul liniilor de câmp ce străbat o suprafaţă oarecare.2. Un câmp ale cărui linii de câmp sunt paralele şi echidistante este un câmp omogen. Fluxul electric Prin convenţie liniile de câmp electric se trasează astfel încât numărul de linii de câmp ce traversează unitatea de suprafaţă normală la liniile de câmp să fie numeric egal cu intensitatea câmpului electric în locul unde este situată suprafaţa.14) 89 . Pentru un câmp electric omogen.2. a) b) Fig.4. b) după stabilirea echililbrului. 4.7 se poate observa polarizarea dielectricului în câmp electric exterior. fluxul electric este egal cu produsul scalar al r r r intensităţii câmpului electric cu vectorul S = S n . ca acela din fig. Polarizarea dielectricului în câmp electric exterior: a) izolatorul la început. Inducţia electrică reprezintă câmpul electric din interiorul dielectricului şi se poate caracteriza prin vectorul inducţie electrică: r r r D = ε0εr E = ε E (4. unde n este versorul normal la suprafaţă: r r Φe = E S (4. Φe.4. aşa cum se vede în fig.7.13) În fig.Dacă se introduce un dielectric (izolator electric) în într-un câmp electric acesta suferă o polarizare dielectrică. normală la liniile de câmp se numeşte flux electric. 4.

câmpul electric poate fi considerat omogen. astfel încât. Fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS este: r r dΦ e = E ⋅ dS = E cos α dS r v unde dS = n dS .9). se integrează relaţia (4. Câmp electric neomogen. suprafaţa S se împarte în arii infinitezimale dS.17) 90 . Fig. în limitele lui dS.15) Pentru un câmp neomogen. Pentru a determina fluxul electric prin suprafaţa închisă S.16) pe suprafaţa considerată: r r Φ e = ∫ dΦ e = ∫ E ⋅ dS = ∫ E cos α dS S S S (4.r r Referindu-ne la fig. 4.8.9.8.16) Fig. adică de valoare constantă şi păstrând aceeaşi direcţie (vezi fig. Câmp electric omogen. iar produsul scalar devine: r r Φe = E S = E S (4. 4. 4. (4. putem vedea că unghiul dintre vectorii E şi n este zero. 4.

4. 4.10 prezintă o suprafaţă închisă şi liniile câmpului electric ce produce flux electric prin acea suprafaţă.11). Legea lui Gauss pentru câmpul electric Considerăm o sarcină electrică punctiformă Q ce se află într-un punct P în interiorul unei suprafeţe închise. Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă. 4. De aceea. numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS0 de pe sferă este egal cu numărul de linii de câmp ce străbat suprafaţa dS de pe suprafaţa S: dΦ S = dΦ S0 Exprimăm fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS0: r Q r r n 0 dS 0 = 4πε r 3 (4. fluxurile electrice prin cele două suprafeţe sunt egale: Φ S = Φ S0 (4.10.2. 4. Construim o sferă de rază r. S.17) Dacă ne referim la cele două suprafeţe infinit mici aflate pe sferă şi pe suprafaţa S.Fig.18) dΦ S0 (4.3. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin suprafaţa S trec şi prin suprafaţa sferei. Fig.19) 91 . cu centrul în P (vezi fig.

22) Expresia (4.11 sunt egale. fluxului electric i se asociază un semn.20) Integrăm fluxul prin suprafaţa sferei şi obţinem: Φ S0 = ∫ dΦ S0 = ∫ S0 Q 1 Q 1 dS 0 = 2 4πε r 4πε r 2 Q 1 Q 4πr 2 = = 2 ε 4πε r S0 ∫ S0 dS 0 = Q 1 S0 = 4πε r 2 (4. putem scrie: Φ S = Φ S0 = Q ε (4.4. . q2.21) Datorită faptului că fluxurile prin cele două suprafeţe din fig. fluxul electric infinitezimal prin suprafaţa dS0 este: dΦ S0 = Q 1 dS 0 4πε r 2 (4... Datorită faptuului că sarcina electrică poate fi pozitivă sau negativă. 4. Observăm că produsul scalar dintre rază şi versorul normal la dS0 este: rr r n 0 = r cos 0 = r Astfel. Fluxul electric creat de sarcina electrică din P prin două suprafeţe închise. Această lege constituie o nouă formulare a legii lui Coulomb. q1.qn.23) Semnul fluxului electric. q3. 4.11.... atunci fluxul este egal cu: ΦS = q 1 + q 2 + q 3 + . + q n ε (4.Fig.12 putem vedea că unghiul α poate avea valori: 92 . Dacă în interiorul suprafeţei închise se află mai multe sarcini electrice. dacă ne referim la fig. Astfel.22) constituie legea lui Gauss pentru câmpul electric: Fluxul ce străbate orice suprafaţă închisă ce conţine sarcina electrică Q este proporţional cu sarcina electrică şi invers proporţional cu permitivitatea dielectrică a mediului.

fluxul infinitezimal prin suprafaţa dS2 este negativ. de acelaşi fel ca dS1 şi dS2. De aceea fluxul electric prin suprafaţa care nu conţine sarcini electrice este nul. 93 . ⎥ şi în acest caz cosα este pozitiv. deci fluxurile prin cele două suprafeţe elementare sunt egale. deci fluxul este tot negativ. Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă datorat unei sarcinii q exterioare suprafeţei este nul. Semnul fluxului electric: a) flux pozitiv. unde sarcina electrică din punctul P este exterioară suprafeţei închise S. 4. cos α fiind în acest caz negativ. cele două fluxuri ⎣2 ⎦ elementare prin dS1 şi dS2 se anulează reciproc. b) flux negativ. iar fluxul electric este şi el tot ⎣ 2⎦ pozitiv. Toată suprafaţa S este formată din perechi de suprafeţe aflate faţă în faţă. Fig. dar de semn opus.⎡ π⎤ a) din cadranul unu.13. Fluxul electric al unei sarcini electrice exterioare suprafeţei. π⎥ . deoarece unghiul dintre vectorii r r ⎡π ⎤ n şi E este α ∈ ⎢ . 4.13. π⎥ . ⎣2 ⎦ a) b) Fig. Ne referim la fig. Observăm că toate liniile de câmp ce trec prin dS1 trec şi prin dS2. α ∈ ⎢0. 4.12. α ∈ ⎢ . Astfel. aşa cum vom arăta mai jos. ⎡π ⎤ b) din cadranul doi. Într-adevăr.

4. de formă arbitrară. dacă se cunoaşte densitatea de sarcină m3 Densitatea de sarcină electrică se exprimă în 1 electrică.22) şi obţinem: r v r q 1 Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV = = ∫ ρ dV V ε ε V S (4.26) şi (4.14. ce transformă integrala pe suprafaţa închisă S din legea lui Gauss într-o integrală pe volumul pe care-l închide aceasta. 4.26) r r Unde. Atunci se defineşte densitatea de sarcină electrică ρ ca fiind sarcina electrică din unitatea de volum: ρ= dq dV (4.27) Revenind la legea lui Gauss. se poate calcula sarcina electrică dint-un volum V prin integrala: q = ∫ ρ dV V (4. am notat divergenţa vectorului E . substituim relaţiile (4. prin ∇E .25) Să considerăm volumul V. 4. dacă suprafaţa închisă nu conţine sarcini electrice. Ey şi Ez ( E = E x i + E y j + E z k ).2. Folosind formula matematică Gauss-Ostrogradski. ε Fluxul electric este nul.24) C . Operaţia de divergenţă a unui vector constă în următoarele: Considerăm un vector având componenetele r r r r Ex. Astfel. în care se află sarcină electrică cu densitatea volumică ρ. aşa cum se poate vedea în fig.25) în (4.28) 94 . este numeric egal cu 1 înmulţit cu suma algebrică a sarcinilor electrice aflate în interiorul suprafeţei.Legea lui Gauss poate fi enunţată şi astfel: Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă. închis de suprafaţa S. Forma locală diferenţială a legii lui Gauss Prima ecuaţie Maxwell Considerăm o sarcină electrică q distribuită într-un volum V. Prin operaţia de divergenţă se obţine scalarul: r ∂E x ∂E y ∂E z ∇E = + + ∂x ∂y ∂z (4. obţinem fluxul electric sub forma: r v r Φ e = ∫ E dS = ∫ ∇E dV S V (4.

4. Cu cât pornesc mai multe linii de câmp dintr-o suprafaţă închisă. Constatăm că sub integralele volumice se află cantităţi egale: r ρ ∇E = ε (4. 4.14. Vectorul E 2 are divergenţa mai v mare decât vectorul E 1 . care constituie în acelaşi timp prima ecuaţie Maxwell. Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E : a) câmp electric cu linii de câmp r r mai puţine. 4.15. aşa cum se poate vedea în fig.Fig. r Semnificaţia fizică a divergenţei vectorului E .29) Am obţinut astfel o formă locală a legii lui Gauss. Divergenţa vectorului intensitate a câmpului electric este mai mare în punctele din spaţiu unde densitatea volumică de sarcină este mai mare. cu atât fluxul electric total este mai mare şi divergenţa v câmpului electric este mai mare. Sarcină electrică distribuită într-un volum V.15. deoarece liniile sale de câmp prin aceeaşi suprafaţă sunt mai numeroase. a) 95 . b) r Fig. ∇E 2 > ∇E 1 . b) câmp electric cu linii de câmp mai dese.

Caracterul potenţial al câmpului electric. Fig. care reprezintă lucrul mecanic necesar pentru deplasarea corpului de probă cu sarcina electrică q =1C din punctul A până la infinit. ∇E = 0 . atunci lucrul mecanic pentru deplasarea corpului de L AB = probă din A până la infinit este: LA ∞ = Qq ⎛ 1 ⎜ 4πε ⎜ rA ⎝ Q 1 4πε rA ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ (4.5.2. sau pentru deplasarea lui q de la infinit până în punctul considerat: VA = Q 1 4πε rA 96 (4.16. numită corp de probă.r Dacă într-un punct din spaţiu avem divergenţa nulă. rB → ∞ . 4. atunci lucrul mecanic dat de (4. în câmpul creat de Q este egal cu: Qq ⎛ 1 1 ⎞ ⎜ − ⎟ (4.32) Relaţia (4.31) Dacă sarcina q = 1 C. Potenţialul electric Considerăm o sarcină electrică Q fixă.32) introduce mărimea fizică potenţial electric al punctului A. din punctul A până în punctul B.31) devine: LA ∞ = (4. aşa cum se poate vedea în fig.33) . 4. Să presupunem că sarcina q se deplasează pe traiectoria ei din punctul A în punctul B.Deplasarea sarcinii electrice q în câmpul creat de sarcina electrică Q. 4.16.30) 4πε ⎜ rA rB ⎟ ⎝ ⎠ r Dacă punctul B se află la infinit. Lucrul mecanic efectuat la deplasarea sarcinii electrice q. În câmpul electric creat de aceasta se mişcă o sarcină q. înseamnă că din acel punct nu pornesc linii de câmp electric şi el nu reprezintă o sursă de câmp electric.

37) .4. Această sferă de potenţial electric constant constituie o suprafaţă echipotenţială.17. Definim tensiunea electrică dintre două puncte ca fiind diferenţa potenţialelor electrice ale celor două puncte considerate: U = VA − VB (4. fiecăreia corespunzându-i o anumită valoare a potenţialului electric.36) Se constată că lucrul mecanic efectuat la deplasarea lui q între punctele A şi B este independent de forma drumului dintre punctele A şi B şi depinde numai de capetele drumului. Astfel. 1C În general. 4. În jurul sarcinii electrice punctiforme Q se află sfere concentrice echipotenţiale. câmpul electric este un câmp potenţial. Energia electrostatică este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi sarcina electrică de probă q: W = q(VA − VB ) = q U (4.17). Suprafaţă sferică echipotenţială în jurul sarcinii electrice Q. în jurul sarcinii electrice Q se formează o sferă de rază r pe care toate punctele au acelaşi potenţial electric (vezi fig . 1V = 1J . De aceea. Lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o armătură pe alta este: dL = U dQ 97 (4.35) Tensiunea electrică este o mărime fizică scalară şi se exprimă tot în Volţi.Potenţialul electric este o mărime scalară şi este măsurat în Volţi. Energia câmpului electric.34) Observăm că toate punctele situate la distanţa r de Q au acelaşi potenţial electric. putem exprima potenţialul electric într-un punct situat la distanţa r de sarcina punctiformă Q prin: V (r ) = Q 1 4πε r (4. La încărcarea unui condensator plan se consumă un lucru mecanic pentru a transporta sarcinile electrice de pe o armătură pe alta. Fig.

44) 4.42) Această relaţie se obţine transformând energia electrică dintre armăturile condensatorului astfel: W= 1 S 2 1 S 2 2 1 ε U = ε E d = ε E2V 2 d 2 d 2 S d unde am folosit definiţia capacitătţii electrice a condensatorului plan: C=ε (4.b) Astfel.a) (4. (4.43) şi relaţia dintre tensiunea electrică şi intensitatea câmpului electric dintre armături: U = E d. Dar sarcina electrică Q de pe armături este egală cu produsul dintre diferenţa de potenţial şi capacitatea electrică a condensatorului: Q= CU deci sarcina infinitezimală dQ este: dQ = C dU armătură pe alta este: dL = C U dU Lucrul mecanic efectuat pentru încărcarea condensatorului este: L = ∫ C U dU = 0 U (4. Magnetostatica 4.41) Definim densitatea volumică de energie electrică ca fiind energia electrică din unitatea de volum: w= dW 1 = ε E2 dV 2 (4. B . în mod obişnuit.38. Câmpul magnetic În spaţiul din jurul unui magnet în formă de bară sau în jurul unui conductor parcurs de curent electric există un câmp magnetic. O mărime vectorială proporţională cu inducţia magnetică B este intensitatea r câmpului magnetic H .3.39) 1 C U2 2 (4. Vectorul care descrie câmpul magnetic. între cele două mărimi existând relaţia de proporţionalitate: r r B = µ 0µ r H 98 . lucrul mecanic infinitzimal efectuat pentru a transporta sarcina infinitezimală dQ de pe o (4. care acţionează asupra sarcinilor electrice aflate în mişcare sau asupra curenţilor electrici şi asupara magneţilor. este r r inducţia magnetică.3.unde U este diferenţa de potenţial dintre armături.38.40) Energia câmpului electric sau energia electrică este: W= 1 C U2 2 (4.1.

Linii de câmp închise în jurul: a) unui magnet în formă de bară.45) F = q v B sin α r r unde α este unghiul dintre direcţiile vectorilor B şi v . Asta arată experienţa şi teoria. Ne amintim că liniile de câmp electric sunt linii deschise. Liniile de câmp magnetic sunt linii de câmp închise. Câmpul magnetic nu are sarcini ``monopolare``.2. b) 4. 4. a) Fig. Acest fapt se datorează existenţei sarcinilor electrice pozitive şi negative. la nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice. în care se deplasează cu viteza r v un corp punctiform electrizat cu sarcina q. [B]SI = 1T . aşa cum se poate vedea în fig. multe traiectorii ale particulei electrizate: 99 (4. Forţa cu care acţionează câmpul magnetic asupra sarcinii electrice este forţa Lorentz: r r r F = q ( v × B) unde apare produsul vectorial dintre vectorii viteză şi inducţie magnetică. şi în fig. adică a unui corp cu un singur pol magnetic. b) unui curent liniar.18.18. de inducţie magnetică B . Observăm că liniile de câmp magnetic sunt orientate de la polul Nord la polul Sud. 4. pentru câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară. ``Existenţa monopolului magnetic``. 4.unde µ0 şi µr sunt permeabilitatea magnetică a vidului şi respectiv. permeabilitatea magnetică relativă a mediului. Modulul forţei Lorentz se calculează cu relaţia: (4. Acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare r Considerăm un câmp magnetic omogen. de aceea liniile ce câmp magnetic nu pot fi linii deschise.18.46) În funcţie de orientarea vectorului viteză în raport cu direcţia câmpului magnetic putem întîlni mai . Inducţia magnetică se exprimă în Tesla. dar nu a fost încă demonstrată experimental. este confirmată de teorii moderne.3. ca şi vectorii inducţie magnetică r B .b) pentru un curent liniar.a).

Forţa Lorentz acţionează ca o forţă de tip central. 4.19. 4.a) F= q v B a) b) c) Fig. determinând ca traiectoria particulei să devină un cerc. b) Viteza particulei este perpendiculară pe inducţia magnetică (vezi fig. Raza traiectoriei se determină din condiţia menţinerii particulei pe cerc: qvB = mv 2 r (4. 4. iar forţa Lorentz este maximă: 2 (4. În acest caz unghiul dintre cei doi vectori este α = π . una paralelă cu liniile de câmp magnetic.b).c). Traiectorii ale particulei în câmp magnetic: r r a) viteza paralelă cu B .19. c) Vectorul viteză face un unghi oarecare cu inducţia magnetică (vezi fig. deoarece sin 0 = 0.19. În acest caz viteza se descompune în două componente.46. 4. iar cealaltă 100 . iar forţa Lorentz este şi ea zero.a).47) unde termenul din dreapta ecuaţiei reprezintă forţa centrifugă de inerţie.a) Vectorul viteză este paralel cu vectorul inducţie magnetică (vezi fig. c) direcţie oarecare. r Din definiţia produsului vectorial rezultă că vectorul F este perpendicular pe planul format de vectorii viteză şi inducţie magnetică. În acest caz unghiul dintre vectori este zero. b) viteza perpendiculară pe B . Particula nu este deviată de la traiectoria rectilinie.19.

48) se obţine forţa exercitată de câmpul magnetic asupra întregului conductor de lungime l: r r r (4. Prin integrarea relaţiei (4. perpendiculară pe planul foii. În fig. conform definiţiei produsului vectorial. (4.3. 4. de aceea asupra conductorului aflat în câmp magnetic se va exercita o forţă ce constituie rezultanta tuturor forţelor Lorentz ce se manifestă asupra fiecărui purtător liber de sarcină electrică din conductor. 4. Datorită componentei vitezei paralele cu B particula se mişcă rectiliniu şi r uniform.a) F = I ( l × B) r unde se consideră că vectorul l are direcţia curentului electric. Curentul electric constituie o mişcare dirijată de sarcini electrice. Un r element de conductor de lungime dl. Atunci direcţia forţei elementare de acţiune asupra conductorului parcurs de curentul electric este. Să presupunem că vectorii B şi d l formează planul foii. 4.20 se poate vedea o porţiune dintr-un conductor rectiliniu parcurs de curentul electric de r r intensitate I şi aflat într-un câmp magnetic de inducţie B.48.3.20. se află sub acţiunea unei forţe elementare de acţiune din partea câmpului magnetic exterior de forma produsului vectorial: r r r dF = I(d l × B) nimită forţa lui Laplace electromagnetică. Componenta perpendiculară pe B determină o mişcare circulară.48) Fig. Compunerea celor două mişcări determină o traiectorie sub forma unei spirale. Forţa ce se exercită în câmp magnetic asupra curenţilor electrici. 101 . pentru care se defineşte vectorul d l (care este ales ca un vector orientat în sensul curentului electric).r perpendiculară pe ele. Acţiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent electric Cunoaştem faptul că asupra unui corp electrizat aflat în mişcare se exercită acţiunea câmpului magnetic sub forma forţei Lorentz.

B . cu centrele aflate pe o dreaptă ce trece prin acest vector. produce în jurul ei un câmp magnetic cu linii de câmp de forma unor cercuri în plane perpendiculare pe vectorul viteză.3. Intensitatea câmpului magnetic creat la distanţa r de conductor este: H= I 2πr (4. Înseamnă că în jurul conductorilor parcurşi de curent electric se crează cămpuri magnetice produse de însumarea tuturor câmpurilor magnetice elemetare generate în jurul sarcinilor electrice. se manifestă un câmp magnetic cu linii de câmp închise.49) reprezintă legea Biot-Savart. este perpendiculară pe conductor. dacă direcţia vectorului câmp magnetic. 4.1 am considerat efectul câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare. O sarcină electrică aflată în mişcare faţă de un observator fix. Câmpul magnetic creat de un curent liniar. Experienţa demonstrează că numai sarcinile electrice aflate în mişcare crează câmpuri magnetice.2 am văzut că sarcinile electrice. Cunoaştem faptul că un curent electric este o mişcare dirijată de sarcini electrice. modulul forţei exercitate de câmpul magnetic asupra conductorului este: F=BIl Dacă direcţia vectorului inducţie magnetică formează un unghi α cu direcţia curentului electric.21. 4.r Pentru exemplul considerat mai sus. În paragraful 4.21. Este natural să ne punem întrebarea dacă nu cumva se crează şi câmpuri magnetice în jurul sarcinilor electrice. scriind forţa lui Lorentz.1. Fig. Câmpul magnetic creat de curenţii electrici În subparagraful 4.4. 102 . crează câmpuri electrice în jurul lor. atunci modulul forţei Laplace electromagnetice este: F = B I l sin α 4. chiar fixe fiind.49) Expresia (4. aşa cum se poate vedea în fig. a) În jurul unui conductor liniar parcurs de un curent electric de intensitate I.

iar µr reprezintă permeabilitatea magnetică relativă a Fig.50) pe lungimea l. Câmpul magnetic creat de un curent de o formă oarecare. Modulul vectorului intensitate a câmpului magnetic este: dH = 1 dl sin ϕ 4π r 2 Dacă dorim să exprimăm inducţia magnetică a câmpului creat în spaţii unde există materie.50) se numeşte legea Biot-Savart-Laplace. Expresia (4.23): 103 . Pentru a determina câmpul magnetic al întregului circuit. Calculele efectuate în cazurile cu circuite electrice de forme complicate sunt dificile.22. crează un câmp magnetic în centrul spirei având vectorul inducţie magnetică perpendicular pe planul spirei (vezi fig. este: r r r 1 d l × er dH = 4π r 2 (4. µ = µ0 µr.Dacă un curent electric străbate un conductor de o formă oarecare. 4. b) Un curent electric de forma unei spire plane circulare. trebuie să ţinem seama de relaţia dintre intensitatea şi inducţia câmpului magnetic: r r B=µH unde µ reprezintă permeabilitatea magnetică a mediului. aflate în vid. dar noi vom da numai rezultatele integrării pentru câteva cazuri de circuite simple. Intensitatea infinitezimală a câmpului magnetic creat de un element de r lunigime d l . se integrează relaţia (4. µ0 = 4 π 10-7 Wb /Am.22. 4. câmpul magentic este suma vectorială a tuturor câmpurilor magnetice create de fiecare porţiune elementară a conductorului. aşa cum se vede în fig. la distanţa r de el.50) r r unde e r este versorul ce descrie direcţia vectorului de poziţie r . reprezintă permeabilitatea magnetică a vidului. 4. µ0 mediului. de rază r.

Din acest motiv.52) Dacă în spaţiul care închide circuitul electric se află substanţă. cu o densitate de spire pe unitatea de lungime n = N/l câmpul magnetic creat pe axa de simetrie este: B = µ0 In 2r (4. Fig. Întocmai ca la un magnet în formă de bară. care în epoca geologică actuală formează un unghi de aproximativ 150 cu axa poliilor geografici. 104 . liniile de câmp magnetic terestru ies din puncte de pe emisfera magnetică sudică şi intră în puncte de pe emisfera nordică. 4. Inducţia magnetică a Pământului. atunci formulele de mai sus vor conţine permeabilitatea magnetică a mediului respectiv. Substanţele care alcătuiesc Pământul crează în spaţiul cosmic din jurul planetei noastre un câmp magnetic echivalent cu câmpul din exteriorul unei sfere uniform magnetizate (vezi fig.23.24).51) c) În cazul în care avem o mulţime N de spire circulare de lungime l.B = µ0H = µ0 I 2r (4. Pâmăntul are o axă a polilor magnetici. Câmpul magnetic creat de o spiră circulară. polii magnetici constituie acele puncte de pe suprafaţa Pământului din care liniile de câmp magnetic sunt verticale. 4.

5. 4. Câmpul magnetic terestru.24.25.3.53) r unde vectorul dS este obţinut prin îmnulţirea ariei dS cu versorul normal la ea. această suprafaţă se împarte în suprafeţe infinitezimale. Să considerăm o suprafaţă închisă S în jurul magnetului în formă de bară din fig. Dacă inducţia magnetică nu este constantă pe suprafaţa considerată. 4. Atunci fluxul magnetic total este integrala fuxurilor elementare prooduse prin ariile dS: r r Φ m = ∫ dΦ m = ∫ B dS S S (4. 4. multiplicat prin aria suprafeţei considerate. Legea lui Gauss pentru magnetism Fluxul magnetic printr-o suprafaţă este definit ca produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi versorul normal la suprafaţă.Fig. dS. astfel încât vectorul inducţie magnetică să fie constant pe aria dS. 105 .

obţinem: r r r ∫ B dS = ∫ ∇B dV = 0 S (4. Într-adevăr. Observăm că numărul liniilor de cămp care intră în suprafaţa S este egal cu numărul liniilor de cămp care ies din S. până în prezent.4. Fluxul magnetic este nul printr-o suprafaţă închisă datorită faptului că liniile de câmp magnetic sunt linii închise.56) este mult mai profundă decât faptul strict matematic că divergenţa câmpului magnetic este nulă. care ar reprezenta. ci este o proprietate generală a câmpului magnetic. divergenţa unui vector de câmp este nulă dacă acel câmp nu are surse punctuale (de tip "sarcină electrică de un semn").56) Relaţia (4.25.Fig.56) constituie.55) ceea ce revine la forma locală a legii lui Gauss: r ∇B = 0 (4. Deşi teoria cuantică prevede încă din 1930 existenţa monoplolului magnetic. Până în zilele noastre nu s-a putut pune în evidenţă existenţa fizică a monopolului magnetic. Nu putem realiza încă nici o combinaţie de magneţi permanenţi şi de 106 . Astfel. posibilitatea existenţei de sine stătătoare şi independente a polului Nord faţă de polul Sud al unui magnet permanent. deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă S este nul.54) şi (4. de exemplu. Această constatare nu este valabilă numai pentru câmpul magnetic considerat. oricâte linii de câmp intră într-o suprafaţă închisă tot atâtea şi ies din ea. cea de-a doua ecuaţie a lui Maxwell. indiferent de structura surselor de câmp magnetic sau de forma suprafeţei considerate. acesta nu a putut fi pus în evidenţă.54) Utilizând teorema Gauss-Ostrogradski. Semnificaţia fizică a relaţiilor (4. în acelaşi timp. Suprafaţă sferică în jurul magnetului în formă de bară. Aceasta constituie legea lui Gauss pentru magnetism: r r B dS = 0 ∫ S (4.

I1 I 2 l 2πd (4. paraleli de lungime infinită. Forţa de interacţiune dintre doi curenţi paraleli de acelaşi sens. paraleli între ei şi parcurşi de curenţii electrici de intensităţi I1 şi I2 .3. pe o porţiune de lungime comună l: F=µ unde µ = µ0 µ r. Relaţia (4. Forţa de interacţiune dintre cei doi conductori este de atracţie dacă cei doi curenţi sunt de acelaşi sens. asemănător câmpului electrostatic creat de o sarcină electrică punctiformă. aşa cum se poate vedea în fig. [I] SI =1 Ampère. forţa este de respingere. Ampère a stabilt valoarea forţei de interacţiune dintre cei doi conductori.25. 1 A reprezintă intensitatea unui curentul electric constant care. În consecinţă. 4. practic infinit de lungi. Dacă cei doi curenţi sunt de sens contrar. situate în vid la distanţa de un metru unul de altul. Interacţiunea dintre doi curenţii paraleli Se constată experimental că între doi conductori liniari.4.4.57) Fig. Cauza acestei forţe de interacţiune este faptul că fiecare curent electric generează în jurul său un câmp magnetic. -7 Newtoni pe fiecare metru de lungime 107 .57) este utilizată pentru definiţia unităţii de intensitate a curentului electric. determină ca forţa de interacţiune dintre ele să fie de 2 •10 comună.6.curenţi electrici care să genereze un câmp magnetic radial cu linii de câmp deschise. dacă circulă prin două conductoare electrice paralele de lungime infinită. se manifestă o forţă de interacţiune ce depinde de distanţa dintre ei.26. fiecare câmp magnetic acţionează asupra celuilalt conductor parcurs de curent electric. Pe cale exeprimentală.

60) 108 . circulaţia lui H este zero pe acest contur. r Introducem vectorul densitate de curent electric. câmp magnetic produs de curentul electric din circuit. prin definiţia: j= dI dS (4.4.7. scriind astfel legea circuitului magnetic.59) Densitatea de curent electric este un vector orientat normal la suprafaţa considerată. I. Acesta este şi cazul din fig. Această lege afirmă că: vectorul intensitate a câmpului magnetic are circulaţia pe un contur închis egală cu intensitatea curentului electric: (C) ∫ Hd l = I r r (4. r Ampère a calculat circulaţia vectorului intensitate a câmpului magnetic. pe conturul (C).4. r În cazul în care conturul (C) nu încojoară complet curentul.27). H .27. Intensitatea curentului electric se determină prin operaţia de integrare pe suprafaţă a densităţii de curent: r r I = ∫∫ j dS S (4.4.4. j . Circulaţia vectorului H produs de un curent liniar infinit lung.3.27. Legea circuitului magnetic Se consideră un mediu omogen (µ = constant) în care se află un contur plan ce înconjoară un conductor foarte lung parcurs de curent electric cu intensitatea I (vezi fig. în sensul în care circulă curentul electric. la distanţa r de el.58) r Fig. un câmp magnetic de intensitate H . Acest curent electric r crează în jurul său.

Obţinem astfel o altă formă a legii circuitului magnetic: r r r r Hd l = ∫∫ (∇ × H)dS (4.62) Dacă se exprimă relaţia anterioară utilizând inducţia magnetică. Aşa cum am văzut în subparagraful 4. Operaţia de rotor. se obţine: r r ∇×B = µ j (4.. Mărimea lui este egală cu valoarea limită a circulaţiei pe unitatea de arie a planului din jurul punctului considerat. acesta reprezintă "viteze de variaţie" a componentei vectorului în direcţie transversală (de exemplu.61) ∫ Hd l = ∫∫ (∇ × H)dS = I = ∫∫ j dS (C) SC SC Cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale.58) relaţiile (4. Înlocuim în (4. Semnificaţia fizică a rotorului. În ceea ce ∂x reprezintă viteza de variaţie a componentei vectorului pe direcţia sa (de exemplu priveşte rotorul. divergenţa unui vector ∂B x ).Folosind formula lui Stokes.64) r unde Hx. În acelaşi timp.61) ∫ (C) SC r r unde ∇ × H reprezintă rotorul vectorului H .63) Ultimele două relaţii constituie forma locală a legii lui Ampère. rotorul unui vector se obţine prin operaţia: r r i j r r ∂ rot H = ∇ × H = ∂x Hx r k ∂ ∂ ∂y ∂z Hy Hz (4. Hy şi Hz sunt componenetele vectorului H . r r Vectorul rot H = ∇ × H într-un punct reprezintă un vector perpendicular pe planul ce trece prin punctul considerat.61) şi obţinem: r r r r r r (4. transformăm integarala de linie într-o integrală de suprafaţă (această suprafaţă sprijinindu-se pe conturul considerat). adică putem scrie: r r ∇×H = j (4. ele constituie o parte a ecuaţiei a treia a lui Maxwell.4. vitezele de variaţie ale componenetei Bx .2.60) şi (4. Prin definiţie. 109 . după direcţiile y şi z ).

se numeşte inducţie electromagnetică. Acest fenomen nu este legat de prezenţa unui conductor sau a unui circuit electric. ampermetrul indică trecerea unui curent electric.3. numit curent indus. unde n este versorul normal la suprafaţă: rr Φ = BS = BS cos α (4. Inducţia electromagnetică.4. Când magnetul se mişcă. aşa cum se poate vedea în fig. Legea Faraday În anul 1831 Faraday descoperă pe cale experimentală fenomenul de inducţie electromagnetică. Prin definiţie. 4. Fenomenul de apariţie a tensiunii electromotoare induse printr-un circuit închis prin a cărui suprafaţă se produce un flux magnetic variabil. Apariţia unui curent electric. Câmpul electric indus apare oriunde se manifestă fluxul magnetic variabil (chiar şi în vid.65) Faraday a observat că tensiunea electromotoare indusă creşte când viteza de variaţie a fluxului magnetic creşte şi a enunţat legea inducţiei electromagnetice în felul următor: Tensiunea electromotoare indusă într-un contur (C) este egală cu viteza de variaţie a fluxului printr-o suprafaţă deschisă ce se sprijină pe (C) şi este de sens opus acestei variaţii. prin buclă poate fi pusă în evidenţă prin instalarea unui ampermetru în circuitul buclei.28.28. 4. Inducţia electromagnetică este fenomenul general de apariţie a unui câmp electric în regiunea din spaţiu în care se manifestă un flux magnetic variabil. unde sarcinile electrice lipsesc). fluxul magnetic reprezintă produsul scalar dintre vectorul inducţie magnetică şi r r r vectorul S = Sn . el constată că un flux magnetic variabil prin suprafaţa formată de o buclă de conductor determină apariţia unei tensiuni electromotoare în bucla conductoare.8. Fig. Tensiunea electromotoare ce apare în buclă se numeşte tensiune electromotoare indusă. În timpul mişcării magentului ampermetrul indică trecerea unui curent electric. 110 . Astfel.

r r r dΦ = BdS = B cos αdS (4.29. S. E : 111 . putem tansforma integrala de linie dată de (4. 4.29 ilustrează un contur (C) şi o suprafaţă oarecare deschisă.66) Semnul (-) este determinat de faptul că întotdeauna sensul tensiunii induse este astfel încât. Fig.rr dΦ d (BS) e=− =− dt dt (4.69) într-o Dacă folosim teorema lui Stokes. pe de altă parte. Fluxul magnetic variabil şi câmpul electric indus de acesta. prin câmpul magnetic pe care-l generează la rândul său. ce se sprijină pe acesta.68) r unde d l este un vector infinitezimal mic în lungul conturului (C).68) r integrală de suprafaţă din rotorul intensităţii câmpului electric. dS. 4. Fluxul magnetic prin suprafaţa S este dat de integrarea relaţiei (4. În cazurile cele mai generale fluxul magnetic se calculează prin integrarea fluxurilor elementare produse prin arii infinitezimale dS. Suprafaţa a fost împărţită în arii infinitezimale. egală cu circulaţia vectorului intensitate a câmpului electric: e= (C) r r E dl ∫ (4. prin care inducţia magnetică poate fi considerată constantă.67) Fig.67) pe toată suprafaţa: r r r Φ = ∫∫ dΦ = ∫∫ BdS S S (4. să se opună sensului de variaţie al fluxului magnetic inductor (Legea lui Lenz). Tensiunea electromotoare indusă este.

deci fluxul magnetic prin suprafaţa închisă de cadru este variabil în timp.a).30. 4. de aceea. cea de-a patra ecuaţie a lui Maxwell. se află într-un câmp magnetic de inducţie B . cu o r latură mobilă.70) şi (4. cantităţile de sub integralele de suprafaţă sunt egale: r r ∂B ∇×E = − ∂t timp. Astfel. iar câmpul magnetic este perpendicular pe suprafaţa cadrului şi este constant.30.b). 4. Viteza de mişcare a laturii l este constantă. 4. aşa cum se poate vedea în fig.71) unde am trecut la derivate parţiale deoarece mărimile implicate pot depinde şi de coordonate.e= (C) r r r r E d l = ∫∫ (∇ × E)dS ∫ S (4. Latura mobilă are lungimea l. Aria aflată în câmp magnetic creşte (sau scade) pe măsură ce latura mobilă se deplasează. o altă formă a legii inducţiei electromagnetice. a) b) Fig. dat de (4.72) Am obţinut astfel. în acelaşi Un exemplu de inducţie electromagnetică este cel din cazul circuitului cu arie variabilă. Inducţie electromagnetică într-un cadru dreptunghiular cu o latură mobilă.30. deoarece în el se induce o tensiune electromotoare datorită variaţiei fluxului magnetic: 112 .69): r r r ∂B r ∂Φ ∂ ⎛ r r⎞ e=− dS = − ⎜ ∫∫ BdS ⎟ = − ∫∫ ⎟ d∂t ∂t ∂t ⎜ S S ⎠ ⎝ (4. Circuitul este echivalent celui din fig. relaţiile (4.71) se referă al tensiunea electromotoare indusă şi. şi. Cadrul conductor dreptunghiular. numită şi forma locală. (4.70) Tensiunea electromotoare indusă este egală cu derivata la timp a fluxului magnetic. aflat în câmp magnetic constant.

De exemplu. B i . Bobină parcursă de un curent variabil. iar S este secţiunea bobinei.73) e=− (4. datorită variaţiei curentului electric prin ea. Autoinducţia.31. i = f( t ).75) unde L este inductanţa bobinei şi care este egală cu: N 2S l L=µ (4. Inductanţa unui circuit depinde de mărimea circuitului. i = f ( t ).31. de numărul de spire şi de proprietăţile magnetice ale mediului în care se manifestă câmpul magnetic. este de forma: dΦ di = −L dt dt e=− (4. şi care este r de sens opus câmpului magnetic inductor.76) unde N este numărul de spire. Fenomenul de inducţie electromagnetică într-o bobină datorită variaţiei curentului electric ce o străbate se numeşte autoinducţie. apare un câmp magnetic indus. Fig. B . Orice circuit electric poate fi caracterizat prin mărimea numită inductanţă proprie. inductanţa unui solenoid poate fi mult 113 . Să considerăm o bobină prin care trece un curent variabil în timp. de formă. ca în fig. 4.r r Φ = B S = BS = B l v t deoarece am presupus că la t = 0 latura mobilă era lipită de rezistenţă.74) r Observăm că datorită curentului electric indus în circuit. Tensiunea ce apare la capetele bobinei. l este lungimea. 4. dΦ d (Blvt) =− = −B l v dt dt (4.

dată de relaţia (4. Creşterea de energie este: dW = P dt = U i dt = i L di dt = L i di dt (4.78) Energia totală furnizată de sursă. care are o permeabilitate magnetică relativă µ r = 700.mai mare decât cea corespunzătoare vidului. prin introducerea unui miez de fier. Apare deci o tensiune electromotoare autoindusă în bobină. 4.32. 4. cu inductanţa L. Φ = L i . ce conţine o bobină. pentru a creşte curentul de la zero până la valoarea maximă I. şi o sursă de tensiune electromotoare constantă.80) de unde rezultă că intensitatea curentului electric din bobină este: 114 . Fig. 4. Tensiunea la bornele bobinei devine: U = −e = L di dt (4. care în intervalul de timp dt creşte curentul cu di. ca în fig.3. Inducţia câmpului magnetic din bobină este: B=µ NI l (4. În acest interval de timp există o variaţie a fluxului magnetic din bobină.32.9. E. este: W = ∫ L i di = 0 I 1 L I2 2 (4.75).79) Această energie este înmagazinată în câmpul magnetic din bobină.77) Sursa exterioară furnizează o putere P = U i. Circuit electric cu bobină. Energia câmpului magnetic Considerăm un circuit electric. La închiderea circuitului. într-un timp scurt intensitatea curentului creşte de la valoarea zero la valoarea sa maximă.

I= Bl µN (4. 115 .79) şi obţinem energia câmpului magnetic din bobină: W= 1 B2 Sl 2 µ (4. dată de relaţia (4.81) în (4. Dacă utilizăm intensitatea câmpului magnetic.84) Observăm că densitatea de energie din câmpul magnetic este echivalentă densităţii de energie din câmpul electrostatic.81) Substituim intensitatea curentului electric din relaţia (4.82) Densitatea de energie magnetică reprezintă cantitatea de energie din unitatea de volum: W 1 B2 = V 2 µ w= (4.83) deorece volumul bobinei este V = S l.42). obţinem pentru densitatea de energie magnetică expresia: 1 µ H2 2 w= (4.

Reamintim că.curent de deplasare. Fig. din acest motiv. Descărcarea condensatorului într-un circuit electric: Ic . ci variaţiei intensităţii câmpului electric la timp. 4. unde se neutralizează cu sarcinile electrice de semn opus. Apoi condensatorul se descarcă pe o rezistenţă electrică. aşa cum se poate vedea în fig. Id . timp a intensităţii câmpului electric diferită de zero. de intensitate Ic. creând curentul de conducţie. 4. un curent electric.33.85) În felul acesta s-a pus în evidenţă un curent ce se propagă. Electronii se deplasează prin conductorii de legătură spre cealaltă armătură. curent observat pentru prima dată de către James Clerk Maxwell. ∂t numit curent de deplasare. a cărui existenţă nu se datorează circulaţiei sarcinilor electrice. care a fost încărcat cu sarcini electrice de la o sursă exterioară. Curenţi de conducţie şi curenţi de deplasare Să condiderăm un condensator plan cu armăturile în vid. 116 . Din acestă cauză câmpul electric din interiorul condesatorului scade în timp.10. Putem defini această scădere printr-o derivată parţială la r ∂E ≠ 0 . în aşa fel încât curentul care iese din fiecare armătură să fie egal cu cel care intră în ea: r r ∂E jd = ε 0 ∂t (4.3.4. prin convenţie. Apare. astfel r încât după descărcarea condesatorului E = 0 . Densitatea curentului de deplasare este dată de relaţia lui Maxwell.şi prin vid. sensul curentului electric este cel care ar corespunde deplasării sarcinilor electrice pozitive.33.curent de conducţie.

ε0. Astfel. Undele electromagnetice sunt unde transversale. curentul de deplasare generează un câmp magnetic. aşa cum de întâmplă în fenomenul de inducţie electromagnetică. ce se generează reciproc în timp se numeşte câmp electromagnetic.85) cât şi în ecuaţia (4. a presupus că acestea nu variază în timp. Funcţiile de undă ale undei electromagnetice sunt vectorii E şi B . un câmp magnetic variabil în timp se comportă ca o sursă de câmp electric. în acelaşi mod ca şi curenţii de conducţie. dar sunt constante în timp.86) constituie ultima ecuaţie din sistemul de patru ecuaţii ale lui Maxwell pentru electromagnetism. de exemplu.33. aşa cum se întâmplă la încărcarea sau descărcarea unui condensator. în locul permitivităţii vidului. Dacă mediul de propagare nu este vidul. în forma sa generalizată: r r r ∂E ∇ × B = µ 0 jc + ε 0 ∂t (4. Propagarea unui ansamblu de variaţii ale câmpurilor electric şi magnetic generează o undă electromagnetică. numite câmp electrostatic şi magnetostatic. Unde electromagnetice Analiza câmpurilor electrice şi magnetice. De exemplu. Unda electromagnetică transportă energia electromagnetică în spaţiu cu viteză finită şi constantă. În mod similar. ε.63).4. care devine. între armăturile condensatorului considerat în fig. aceste câmpuri. relaţia (4. Ansamblul de câmpuri electrice şi magnetice. sunt variabile în spaţiu.86) În această formă. se foloseşte permitivitatea mediului. efectuată în paragrafele anterioare ale acestui capitol. nu mai este posibil să tratăm câmpurile generate de sarcinile electrice şi de curenţii elecrici în mod independent.86) a lui Maxwell. care sunt 117 . atunci atît în definiţia (4. Definiţia generalizată a curentului dată de Maxwell nu constituie un artificiu de calcul pentru cazul în care nu există sarcini electrice de conducţie. În cazul unor distribuţii de sarcini electrice variabile în timp şi a unor curenţi electrici variabili în timp. Curenţii de deplasare generează şi ei câmpuri magnetice în jurul lor. În spaţiul din vecinătatea unui câmp electric variabil în timp ia naştere un câmp magnetic variabil în timp. 4.Maxwell este autorul renumitului termen suplimentar din ecuaţia locală a lui Ampère (4. adică propagarea câmpurilor electric şi magnetic se face r s în aşa fel încât vectorii E şi B sunt perpendiculari unul pe celălalt şi perpendiculari pe direcţia de r s propagare a undelor. 4. Intensitatea curentului de deplasare se determină prin integrarea relaţiei (4.85).

Aşa cum se poate vedea în diagrama de mai jos. ca urmare a mişcării termice a moleculelor lor. respectiv. reprezintă numărul ce indică de câte ori se reduce viteza undelor electromagnetice în mediul respectiv. de la lungimi de undă mai mici decăt 10-13 m. Aceasta constituie viteza luminii în vid. În continuare vom folosi toate proprietăţile undelor elastice. viteză neegalată de nici un corp fizic. 750] 10-9 m formează domeniul vizibil pentru ochiul uman. către ultraviolet.dependenţi de coordonate şi de timp. Cu cât temperatura lor creşte. permeabilitatea magnetică ale vidului. conform relaţiei: 1 ε 0 ε r µ 0µ r c εrµr c n v= = = (4. nici superioare. Această radiaţie este numită radiaţie termică. emiţând unde electromagnetice din domeniul vizibil. Acest sector al spectrului undelor electromagnetice este reprezentativ pentru ceea ce numim lumină. care se aplică şi undelor electromagnetice. corpurile emit radiaţii ce au componente din domeniul de lungimi de undă ale sectorului vizibil. Toate corpurile emit radiaţii electromagnetice. n. În diagrama 4.88) unde εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă. Un corp cu temperatura de 300 K (0o C = 273 K) emite radiaţie electromagnetică infraroşie. până la valori ale lungimii de undă de peste 105 m. La temperaturi ridicate. nici inferioare. viteza de propagare a undelor electromagnetice este: 1 ε 0µ 0 c= = 3 10 8 m s (4. sectorul îngust de lungimi de undă din intervalul λ ∈ [350. Undele electromagnetice se întind pe un domeniu de lungimi de undă foarte extins.1 sunt prezentate domeniile de lungimi de undă ale undelor electromagnetice. Indicele de refracţie al mediului de propagare. Dacă propagarea undei se face într-un alt mediu decât vidul.87) unde ε0 şi µ0 sunt permitivitatea dielectrică şi. iar n este indicele de refracţie al mediului de propagare. 118 . invizibilă pentru ochiul uman. În realitate spectrul undelor electromagnetice nu are limite cunoscute. cu atât sursele de radiaţie devin mai strălucitoare. Viteza cu care se propagă undele electromagnetice este finită şi constantă. µr este permeabilitatea magnetică relativă. Spectrul undelor electromagnetice. viteza de propagare a undei se reduce. În vid. faţă de viteza lor din vid.

119 . Lumina albă este rezultatul suprapunerii undelor luminoase având lungimi de undă cuprinse între λ v = 350 nm (unda monocromatică corespunzătoare culorii violet) şi λ r = 750 nm (unda moncromatică corespunzătore culorii roşu). putem afirma că sursele naturale de radiaţii electromagnetice emit unde electromagnetice formate din suprapunerea unor radiaţii monocromatice.Diagrama 4.1. Spectrul undelor electromagnetice λ ( m) Raze γ Raze X Ultraviolet Vizibil Infraroşu Microunde Unde scurte Unde lungi 103 105 107 109 1011 1013 1015 1017 1019 1021 ν (Hz) 105 103 101 10-1 10-3 10-5 10-7 10-9 10-11 10-13 Astfel.

Frontul de undă este plan.34. la un moment dat de timp. într-un punct situat la distanţa z de sursă. În sursa undei funcţiile ei de undă sunt de forma: r r ⎧ ⎪E = E 0 sin ωt ⎨r r ⎪B = B 0 sin ωt ⎩ (4. atingând simultan r r valorile maxime sau minime.). Unde armnonice progresive Undele armonice sau sinusoidale sunt unele dintre cele mai răspândite tipuri de unde r electromagnetice. funcţiile de undă sunt de forma: ⎧r r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞ ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r r r ⎪B = B sin ⎡ω⎛ t − z ⎞⎤ = B sin 2π⎛ t − z ⎞ ⎟ ⎜ 0 0 ⎢ ⎜ c ⎟⎥ ⎪ ⎝T λ⎠ ⎠⎦ ⎣ ⎝ ⎩ (4.90) unde am folosit relaţiile deduse în capitolul 3 pentru cazul undelor elastice.91) Se poate observa că vectorii sunt perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare a undei. Într-un punct de pe axa de propagare şi la un moment dat.4.1. vectorii E şi B îndeplinesc condiţia: r r E=cB (4. ele fiind foarte asemănătoare undelor elastice. iar în orice moment de timp. 120 . Unda electromagnetică este liniar polarizată deoarece fiecare vector al câmpului vibrează într-o r r singură direcţie. Putem afirma că această figură s-ar putea vedea dacă unda ar fi "fotografiată" cu un aparat care surprinde vectorii de undă la un moment precis. 4. în lungul axei Oz (vezi fig. Astfel. vectorii sunt.4. Considerăm o undă electromagnetică monocromatică armonică progresivă liniar polarizată ce se propagă în vid.34 se poate vedea variaţia armonică a vectorilor E şi B în spaţiu. funcţii sinusoidale de coordonate. de asemenea. r r În fig.89) Atunci. cei doi vectori variază în fază. În orice punct din spaţiu vectorii E şi s B sunt funcţii sinusoidale de timp. fiind format din planul vectorilor E şi B . 4.

şi viteza de propagare. 121 . k. Frecvenţa. lungimea de undă. ν. λ. c .34. Unda plană monocromatică liniar polarizată. definit prin relaţia: k= 2π λ r Numărul de undă.Fig. sunt legate între ele prin relaţia: c ν λ=cT= Reamintim că altă mărime importantă pentru caracterizarea undelor este numărul de undă. 4. este un vector orientat în sensul propagării undei. k .

Modulul vectorului Poynting se determină ţinând cont de relaţia (4. Substituim (4.4.90). Energia undelor electromagnetice Energia electromagnetică constituie suma energiilor electrică şi magnetică.90) în (4.92) Fluxul de energie transportată de unda electromagnetică reprezintă cantitatea de energie electromagnetică ce traversează unitatea de suprafaţă normală la direcţia de propagare în unitatea de timp. transformăm funcţiile de undă date de relaţia (4.92) şi obţinem: 122 .4.93) r r Vectorul Vectorul Poynting este normal pe planul format de vectorii E şi B şi are direcţia de propagare a undei electromagnetice.4.2.90) sub forma: ⎧r ⎡ ⎛ z ⎞⎤ r ⎛ t z⎞r ⎪E = E 0 sin ⎢ω⎜ t − ⎟⎥ i = E 0 sin 2π⎜ − ⎟ i ⎝T λ⎠ ⎪ ⎣ ⎝ c ⎠⎦ ⎨ r ⎪B = B sin ⎡ω⎛ t − z ⎞⎤ r = B sin 2π⎛ t − z ⎞ r ⎟ j ⎜ 0 0 ⎢ ⎜ c ⎟⎥ j ⎪ ⎠⎦ ⎝T λ⎠ ⎣ ⎝ ⎩ (4. w.94) Având în vedere că într-o undă liniar polarizată vectorii de câmp vibrează fiecare pe câte o direcţie şi utilizând notaţiile din fig. Acest flux de energie electromagnetică este descris de vectorul lui Poynting: r 1 r r r r S= E×B = E×H µ0 ( ) (4. Densitatea de energie electromagnetică. transportată de undă reprezintă suma densităţilor de energie electrică şi magnetică: 1⎛ 1 2⎞ ⎜ε0E 2 + H ⎟ ⎜ ⎟ 2⎝ µ0 ⎠ w= (4.91) şi de faptul că vectorii r r E şi B sunt perpendiculari între ei: S= ε0 2 E µ0 (4.34. ale cărei funcţiile de undă sunt date de (4.95) Ne propunem să calculăm densitatea de energie a unei unde monocromatice liniar polarizate.

pentru undele electromagnetice monocromatice liniar polariate: 1 r r 1 2 [E 0 sin(ωt − kz)B 0 sin(ωt − kz)] = 1 E 0 1 sin 2 (ωt − kz) E×B = µ0 µ0 µ0 c S= ( ) Transformăm relaţia anterioară şi obţinem expresia vectorului Poynting al undei electromagnetice monocromatice liniar polariate: c 2 2 E 0 sin 2 (ωt − kz) = ε 0 c E 0 sin 2 (ωt − kz) = w c c µ0 2 S= (4. folosind definiţia vectorului Poynting.98) 123 . deci că sursa r este punctiformă.Unde sferice În medii omogene şi izotrope unda electromagnetică se propagă în toate direcţiile în jurul sursei. 4.97) Să observăm faptul că fluxul de energie electromagnetică este egal cu produsul densităţii de energie cu viteza undelor electromagnetice. şi obţinem.w= ⎞ 1⎛ 1 2⎞ 1⎛ 1 2 2 ⎜ε0E 2 + B ⎟ = ⎜ ε 0 E 0 sin 2 (ωt − kz) + B 0 sin 2 (ωt − kz) ⎟ ⎜ ⎟ 2⎜ ⎟ 2⎝ µ0 µ0 ⎠ ⎝ ⎠ Folosind relaţia (4.91) obţinem expresia: w= 2 ⎞ 1 2 ⎛ 1⎛ 1 E0 1 1⎞ 2 ⎜ ε 0 E 0 sin 2 (ωt − kz) + ⎟ sin 2 (ωt − kz) ⎟ = E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε 0 + 2 ⎜ ⎜ ⎟ 2 2⎝ µ0 c µ0 c2 ⎟ ⎝ ⎠ ⎠ Utilizăm definiţia vitezei undelor electromagnetice în vid şi calculăm densitatea de energie electromagnetică: w= ⎛ 1 2 1 ⎞ 2 ⎟ = ε 0 E 0 sin 2 (ωt − kz) E 0 sin 2 (ωt − kz)⎜ ε 0 + µ 0 ε 0 ⎜ ⎟ 2 µ0 ⎠ ⎝ (4. Pentru distanţe mari faţă de sursă se poate considera că dimensiunile sursei sunt neglijabile. adică unul din vectorii E sau r B .3 . t) = A i ( kr − ω t ) e r (4. atunci ecuaţia undei sferice are forma: Ψ (r. Dacă notăm cu Ψ vectorul de undă al undelor sferice.4.96) Calculăm fluxul de energie electromagnetică.

interacţiunile cu atomii. diferenţa lor de fază trebuie să fie independentă de timp. nucleele sau particulele elementare vor fi analizate în capitolul următor. caracterizată de maxime şi minime de interferenţă. iar r este distanţa la care este exprimată funcţia de undă. Pe un ecran vertical. Undele ce se propagă din surse punctiforme sunt unde sferice. aşezate simetric faţă de o axă de simetrie. de aceea ele vor avea faze diferite în P. Astfel. situat la distanţa D. absorbţia şi polarizarea undelor luminoase se poate vorbi de caracterul ondulatoriu al undelor electromagnetice. În punctul P funcţiile de undă ale celor două unde sunt: 124 . Teoria electromagnetică macroscopică a luminii Lumina vizibilă este acel domeniu al spectrului undelor electromagnetice din intervalul de lungimi de undă λ ∈ [350. utilizând ipoteza corpusculară asupra luminii (Mecanica cuantică). efectul Compton. Condiţia necesară pentru interferenţă este ca undele să fie coerente. Interferenţa luminii Interferenţa este fenomenul general al suprapunerii undelor în spaţiu. datorită faptului că amplitudinea undelor sferice scade cu distanţa de la sursă. SO. r. r1 şi r2. putem vorbi de o 4. au suprafeţele de undă de formă sferică centrate în punctul unde este sursa. radiaţia termică. între atomi de exemplu. interacţiunile electromagnetice se prezintă sub o formă specială. 750] nm. corpusculară. În fenomene precum interferenţa. Numim fotoni particulele (corpusculii) care realizează interacţiunile.4. ce se propagă de partea cealaltă a acestui paravan. aşa cum se poate vedea în fig. la nivel atomic sau subatomic. Distanţa dintre sursele S1 şi S2 este 2l. dispersia. Fenomene precum sunt efectul fotoelectric. 4. sursele S1 şi S2 sunt surse coerente. Dispozitivul lui Young. reflexia şi refracţia.35. se formează o undă staţionară. În anumite condiţii rezultatul interferenţei este o undă staţionară. Deoarece aparţin aceluiaşi front de undă. În continuare vom analiza câteva aspecte relevante ale teoriei macroscopice a luminii. Aceste fenomene sunt descrise de teoria macroscopică a luminii. Undele emise de cele două surse parcurg distanţe diferite. amortizare a undelor sferice cu distanţa. până în punctul P.unde A este amplitudinea undei în sursă. Deschiderile din paravan formează două surse secundare de lumină. La scară microscopică. difracţia. ce se prezintă sub forma unei figuri de interferenţă. de aceea emit unde de aceeaşi amplitudine şi care sunt în fază. iar frontul undei este tot o sferă. Într-un paravan vertical sunt practicate două deschideri. Undele electromagnetice formează numai una din formele de manifestare a interacţiunilor electromagnetice. Acest aspect se referă la diferenţa de fază dintre undele care interferă: pentru ca două unde să fie coerente. I.4. S constituie sursa punctiformă a unei unde electromagnetice monocromatice sferice.

100). În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: 2π (r2 − r1 ) = 0. deoarece în aceste puncte are loc relaţia: 125 .100) Fig. în diferite puncte de pe ecran obţinându-se maxime sau minime de interferenţă: a). unda rezultantă este modulată în amplitudine.a) (4.b) (4.99. π. t ) = E 0 sin(ωt − kr1 ) E 2 (r. ∆r = r2 − r1 . Dispozitivul lui Young. 2n π ∆ϕ = 2 λ se va obţine un maxim de interferenţă. Astfel. amplitudinea undei rezultante depinde de diferenţa de drum.35.99. dată de relaţia (4. al cărei vector de undă este de forma: k (r2 + r1 ) ⎞ ⎛ k (r − r ) ⎞ ⎛ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ sin ⎜ ωt − ⎟ 2 2 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ Amplitudinea undei rezultante din punctul P este: ⎛ k (r − r ) ⎞ E rez = 2E 0 cos⎜ 2 1 ⎟ 2 ⎝ ⎠ (4. deci depinde de diferenţa de fază. Rezultatul suprapunerii celor două unde în punctele de pe ecran generează o undă staţionară. t ) = E 0 sin(ωt − kr2 ) Diferenţa de fază în P dintre cele două unde este: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) λ (4.102) (4.E 1 (r. 4.101) După cum observăm.

b). Irez = 0. Sn. Sursa punctiformă S produce în punctul M acelaşi efect ca o repartiţie uniformă de surse elementare... în punctul M. Principiul lui Huygens.103) Relaţia (4. 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 2 E0. atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: λ 2 ∆r = r2 − r1 = (2n + 1) (4. are loc relaţia: π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n + 1) = 0 .104) minim de Relaţia (4.. Pe ecran se obţine o succesiune de maxime şi minime de interferenţă. Distanţa dintre două maximede interferenţă se numeşte interfranjă. În fig. Dacă diferenţa de fază dintre undele care interferă este un multiplu par de π/2. adică întuneric. numite franje de interferenţă. S2. . atunci diferenţa de drum dintre cele două unde este: ∆r = r2 − r1 = 2n λ 2 (4. punctiforme. În punctele de pe ecran în care se întâlnesc unde a căror diferenţă de drum are astfel de valori încât diferenţa de fază devine: ∆ϕ = 2π (r2 − r1 ) = π . II. S1. 126 . (2n + 1) π λ 2 2 se va obţine un minim de interferenţă deoarece. În punctele de maxim de interferenţă se obţine o undă luminoasă cu intensitatea Irez = 4 I0.π ⎛ k (r − r ) ⎞ cos⎜ 2 1 ⎟ = cos(2n ) = 1 .36 se poate vedea frontul pe care se află sursele elementare şi noul front al undei. . L. Dacă diferenţa de fază dintre cele două unde care interferă este un multiplu impar de π/2. Difracţia luminii Termenul de difracţie se aplică fenomenelor în care ne interesează efectul rezultant produs de o porţiune limitată a frontului de undă. 2 2 ⎝ ⎠ Amplitudiena devine Erez = 0.. Din punct de vedere fizic nu există nici o deosebire între interferenţă şi difracţie.103) se numeşte condiţia de maxim de interferenţă. în acest caz. 4.104) se numeşte condiţia de minim de interferenţă. În punctele de interferenţă de pe ecran se obţine o anihilare a undelor.. dispuse pe suprafaţa frontului de undă. Undele elementare sferice vor da prin interferenţă o undă rezultantă ce ajunge în punctul M.

4. λ. prezentată în fig. care constă din maxime şi minime de difracţie. O undă plană cade normal pe reţea. Prin δ s-a notat diferenţa de drum dintre undele reprezentate în figură. Atunci când în calea undei luminoase se află obstacole.Fig. Condiţia de a obţine în punctul P maximul de difracţie de ordinul k al unei unde.37. Pe axa de simetrie. de lungime de undă λ.37 se poate vedea şi intensitatea undei difractate în funcţie de poziţia pe ecran.105) unde d este constanta de reţea iar α este unghiul sub care se vede punctul P din centrul de simetrie al sistemului. indiferent de lungimea de undă a undei. Un sistem destul de simplu pe care se produce fenomenul de difracţie este reţeaua de difracţie. Pe un ecran vertical se obţine figura de difracţie. datorită drumurilor egale. 4. este următoarea: d sin α = k λ (4. 4. a obstacolului este de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. Principiul lui Huygens. undele ajung în fază. Ea constă dintr-o succesiune de zone opace şi transparente practicate într-un paravan şi aflate la distanţa d una de alta. 127 . De fapt. difracţia se produce numai dacă dimensiunea. deci aici se formează maximul de ordinul 1.36. deschideri sau paravane. L. Prin difracţie se înţelege fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a undei la întâlnirea unor deschideri de lărgime finită. În fig. L ≈ λ . vorbim de fenomenul de difracţie a luminii.

atât în vedere laterală. 4. De exemplu o reţea de difracţie trebuie să aibă aproximativ 50000 de fante pe 1 cm.38: în (1) sunt reprezentate liniile câmpului electric al undei prin ghidul de undă. Pentru a simplifica explicaţiile. iar în (2) nu sunt cele ale câmpului electric al undei electromagnetice. 128 . în (2) se pot vedea liniile câmpului magnetic văzute de sus. o reţea trebuie să aibă constanta de reţea de ordinul de mărime al lungimii de undă a luminii. 4. şi având rezistenţa electrică nulă. Reţeaua de difracţie. 4. numit ghid de undă. adică d ≈ 10 −7 m. Să considerăm un ghid de undă de forma unui tub de secţiune dreptunghiulară. Figura de difracţie a razelor X pe cristal este analoagă celei din fig. care poate fi de exemplu de NaCl şi a cărui constantă de reţea cristalină este de ordinul λ ≅ 2 − 3 Å.37. Lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice X este de ordinul λ ≅ 1 Å. cât şi în secţiune transversală. transmiţănd o anumită formă de energie. Pentru a realiza condiţia de difracţie.37. O aplicaţie interesantă a difracţieie luminii se realizează când cirstalele sunt bombardate cu Raze X. Ghidul de undă După cum ştim. este posibilă transmiterea undelor electromagnetice. caracteristica definitorie a undelor este aceea că se propagă în spaţiu. Prin intermediul unui dispozitiv special. III. De aceea singurele reţele de difracţie potrivite pentru radiaţia X sunt reţelele cristaline. în (1) nu sunt reprezentate liniile de câmp magentic. Distribuţia câmpului electromagnetic de-a lungul tubului este reprezentată în fig. Un fascicol monocromatic de raze X este trimis pe un cristal.Fig. cu laturile a şi b.

pornind de la frecvenţa de tăiere. undele electromagnetice au o frecvenţă dată. Componentele undei electromagnetice la trecerea prin ghidul de undă. 4. În practică. ω 0 . 4.38. viteza de propagare în ghidurile de undă este inferioară vitezei undelor electromagnetice în vid.38 se observă modul dominant al ghidului de undă de formă dreptunghiulară. ω . E şi B . câmpul electric nu are componente tangenţiale la suprafaţa r r interioară a ghidului de undă. Cele două componente. atunci viteza de propagare a undei electromagnetice prin ghidul de undă este egală cu viteza luminii în vid. adică viteza cu care se transmite energia undei de-a lungul ghidului de undă. ale undei electromagnetice sunt în fază.4. dacă au frecvenţa mai mare decât frecvenţa de tăiere pentru acel mod al ghidului. căci putem cronometra timpul necesar ca informaţia (energia) să ajungă de la sursă până într-un punct dat. Modul dominant corespunde celei mai mici frecvenţe de tăiere. dar care este în acelaşi timp mai mică şi decât toate frecvenţele de tăiere pentru celorlalte moduri de transmitere.4. Putem distinge două viteze de propagare într-un ghid de undă: viteza de fază. Dacă rezistenţa electrică a ghidului de undă este nulă. Expresiile matematice ale celor două viteze caracteristice ghidului de undă sunt următoarele: vf = c ⎛ λ ⎞ 1− ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 viteza de fază (. Viteza de grup este măsurabilă experimental.38 şi viteza de grup. v f . de aceea pentru transmitere se alege acel ghid de undă ale cărui dimensiuni corespund unei frecvenţe de tăiere pentru modul dominant ω 0 < ω .38.104) 129 . a modului de transmisie prin ghidul de undă. Dar în realitate. Aşa cum se observă în fig.Fig.4. În fig. adică viteza cu care se deplasează configuraţia de câmpuri din fig. c. iar frecvenţa undei progresive poate fi continuu variată. Un ghid de undă transmite unde electromagnetice într-un mod dat. v g .

nu numai la undele transversale. pe când interferenţa şi difracţia undelor se pot produce în cazul tuturor tipurilor de unde elastice. 4. a → ∞. sunt nepolarizate atunci când sunt emise în mod natural. v g = v f . Energia (sau informaţia) undei electromagnetice se transmite prin ghidul de undă cu viteza de grup. Fibrele optice sunt un nou tip de ghiduri de undă în care undele electromagnetice se transmit prin reflexii totale pe pereţii interiori ai fibrelor. ν lungimea de undă a undei în ghidul de undă. Fibrele optice se mai numesc şi ghiduri optice. din unda electromagnetică. IV. fiind dată de relaţia: vf vf v = =λ f c c ν λ λg = (4. se obţine egalitatea celor două viteze.105) unde a este lărgimea ghidului de undă. vg. 130 . ca o undă nepolarizată. care este inferioară vitezei c.106) Astfel lungimea de undă a undei în ghidul de undă este mai mare decât lungimea de undă din spaţiul liber. Pentru o frecvenţă dată.- viteza de grup ⎛ λ ⎞ vg = c 1 − ⎜ ⎜2a⎟ ⎟ ⎝ ⎠ 2 (4. λg. unde lărgimea ghidului de undă tinde la infinit. Fenomenul de polarizare poate fi observat numai în cazul undelor transversale. O caracteristică importantă este faptul că viteza de fază este superioară vitezei luminii din vid. Pentru a simplifica expunerea. c.a).39. Lumina este o undă electromagnetică transversală. Polarizarea luminii Am văzut în capitolul 3 că undele transversale în general. deci şi undele electromagnetice. ν. aşa cum se vede în fig. diferă de lungimea de undă din spaţiul liber. semnal sau transport de energie nu se poate propaga cu viteze mai mari ca viteza luminii din vid. λ g > λ . iar λ este lungimea de undă a undei în spaţiul liber. E . În spaţiul liber. Conform teoriei relativităţii nici un corp. putem reprezenta numai r vectorul intensitate a câmpului electric. fiind emisă în mod natural de moleculele din sursele de lumină. Lungimea de undă a undei în spaţiul liber este dată de relaţia λ = c .

Undă electromagnetică cu diverse grade de polarizare: a) nepolarizată. aşa cum se poate vedea în fig. dar cum sursa de lumină este formată dintr-un număr foarte de mare de molecule. deci este o undă transversală. 4. în timp ce.39.b) se poate vedea efectul unei polarizări parţiale a undei transversale. respectiv numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp magnetic.39.c). 4. Polarizorii sunt formaţi din lanţuri moleculare polimerizate de alcool de polivinil. dar nepolarizată. O undă liniar polarizată este o undă în care există numai o direcţie de vibraţie pentru vectorul câmp electric (vezi fig. b) parţial polarizată. Fiecare moleculă în parte poate emite o undă transversală liniar polarizată. care au fost aliniate pe o direcţie privilegiată şi apoi au fost laminate pe o foaie transparentă (suport de acetat de butirat de celuloză). se transmite numai o componentă polarizată a acesteia.a) b) c) Fig. c) liniar polarizată. În fig. aceasta din urmă fiind perpendiculară pe direcţia câmpului electric. fiecare act de emisie poate fi orientat întâmplător.40. Dispozitivele prin intermediul cărora se pot obţine unde parţial sau liniar polarizate se numsc polarizori. pe alte pe direcţii. 4. Unda electromagnetcă emisă de sursă este un amestec aleator de unde electromagnetice transversale. Atunci când lumina cade pe polarizor. ceea ce însemnă că se selectează o direcţie privilegiată pentru vibraţia vectorului de câmp care are intensitatea maximă. 4.39. intensitatea câmpului electric al undei este mult mai redusă. 131 . emise de fiecare moleculă.

41 se poate vedea fenomenul de împrăştiere a luminii pe o moleculă din atmosferă. Vectorul intensitate a câmpului electric poate fi descompus. iar cea de-a doua transmisă nedeviată. de unde şi culoarea roşie a ansamblului lor. Astfel. 4. una împrăştiată de moleculă sub un unghi de 900. Dacă Pământul nu ar avea atmosferă. Orice mărime vectorială poate fi descompusă pe anumite direcţii. din care trece mai departe numai componenta care corespunde direcţiei privilegiate de către polarizor.Fig. Componenta difuzată este de culoare albastră şi este liniar polarizată într-un plan perpendicular pe direcţia de propagare a undei. 4. 132 . Un caz special de polarizare a luminii este cel care se întâlneşte în cazul împrăştierii (sau difuziei) luminii. adică cele care dau pentru ochiul uman senzaţia luminoasă de albastru. Polarizarea luminii transmise prin polarizor. observăm că unda luminosă se decompune în două unde. aşa cum o văd astronauţii aflaţi în nave cosmice sau pe Lună. În fig. vedem cerul senin (de culoare albastră) şi soarele ca fiind de culoare roşie la apus. în planul polarizorului. culoarea cerului ar apărea neagră tot timpul. Culoarea diferită a celor două unde se datorează faptului că moleculele din atmosferă au tendinţa de a împrăştia mai mult componentele din domeniul de lungimi de undă scurt. Componentele cu lungimi de undă mai mari sunt lăsate să treacă nedeviate. în două componente perpendiculare între ele. Din cauza difuziei luminii pe moleculele din atmosferă.40. Componenta transmisă este parţial polarizată şi are culoarea roşie. obţinându-se componentele sale pe acele direcţii.

aşa cum sunt cristalele birefringente de exemplu. aşa cum am văzut în subparagraful 3. atunci cele două unde nu se mai separă.Fig. La ieşirea din cristal cele două unde sunt defazate şi produc lumină polarizată eliptic. ele propagându-se pe aceeaşi traiectorie cu viteze diferite. Lumina liniar polarizată reprezintă un anumit tip de unde polarizate. Dacă se taie cristalul birefringent în aşa fel încât unda incidentă să fie perpendiculară pe axa optică a cristalului. Există şi sisteme optice. cele două unde transmise prin cristalul birefringent pot genera o undă circulară.3. Ambele unde sunt polarizate liniar. iar cealaltă se numeşte raza extraordinară. Una dintre cele două unde se numeşte raza ordinară. dar direcţiile de vibraţie ale vectorilor de câmp formează un unghi drept. În fapt. deoarece se propagă pe o direcţie paralelă cu raza ordinară. în funcţie de defazajul pe care-l au la ieşire.3. Astfel. 133 . liniar sau circular.41. Deci cele două unde liniar polarizate pe direcţii perpendiculare s-au propagat prin cristal cu viteze diferite. Acest efect se datorează existenţei a doi indici de refracţie ai cristalului. dar decalată faţă de direcţia ei. avem de-a face cu compunerea a două mişcări oscilatorii liniare care se adună. ce se propagă pe direcţia undei incidente. Difuzia luminii soarelui pe o moleculă din atmosferă. ştim că. care separă lumina naturală incidentă pe ele în două unde ce se propagă pe direcţii paralele. indicele de refracţie corespunzător razei extraordinare fiind dependent de direcţie. După cum ştim valoarea indicelui de refracţie determină viteza de propagare a undei. 4.

2 se numeşte caracteristica I-U a fotocelulei. un ampermentru. Montajul este format dintr-o celulă fotoelectrică (un catod metalic şi un anod sub forma unei grile metalice. acesta fiind electrizat pozitiv. intensitatea fotocurentului nu va mai creşte. La un flux luminos constant. închise într-un tub vidat). iar ampermetrul indică intensitatea curentului fotoelectric. intensitatea fotocurentului creşte până la o valoare de saturaţie. Fig. pe măsură ce tensiunea electrică creşte. acestea emit electroni. deşi în tub este vid. oricât de mult s-ar mări tensiunea electrică. din metalul catodului se emit electroni (numiţi fotoelectroni) care se îndreaptă spre anod.1 pentru a studia efectul fotoelectric. Graficul din fig. prin intermediul fotoelectronilor eliberaţi din catod se închide circuitul electric din figură. 5. 5. chiar în absenţa tensiunii electrice din 134 . Bazele fizice ale mecanicii cuantice 5. cum ar fi zincul. Efectul fotoelectric Pentru prima dată în anul 1887 Hertz a observat experimental că. Montaj cu fotocelulă. 5.5.5.2).1. o sursă de curent electric continuu cu polaritatea pozitivă spre anod şi o sursă de lumină monocromatică. Astfel. În continuare. Sub influenţa luminii. I0. Efectul fotoelectric este fenomenul de emisie de electroni din metale sub acţiunea luminii. curentul fotoelectric are o variaţie specifică (vezi fig. În anul 1888 Stoletov şi Edison au utilizat montajul exeprimental din fig.1. Isat. dacă se iluminează plăcuţe realizate din metale. El descoperise efectul fotoelectric. Se constată că prin variaţia tensiunii electrice din circuit. Observăm că există un curent fotoelectric.

La aplicarea acestei tensiuni.circuit. trebuie aplicată o tensiune electrică inversă (negativă) pe anod. sunt frânaţi. Uf. Fig. toţi fotoelectronii. Dacă la ieşire din catod fotoelectronii au direcţia îndreptată spre anod. aşa cum se poate vedea în fig. Caracteristica I-U a fotocelulei. pentru a anula curentul fotoelectric. se obţin caracteristici I-U ale fotocelulei având curenţii de saturaţie tot mai mari. 135 . Fig. dacă se aplică fluxuri luminoase mai mari. Conform legiilor dinamicii. Efectul fluxului luminos asupra caracteristicii I-U a fotocelulei. variaţia energiei cinetice a fotoelectronilor este egală cu lucrul mecanic efectuat de câmpul electrostatic corespunzător tensiunii inverse Uf : 1 m v2 = e Uf 2 (5. De remarcat că.3. ei îl vor atinge chiar fără polarizarea anodului.1) Se constată experimental că.5. 5. Acest curent electric se datorează fotoelectronilor care.5.2. au o energie cinetică suficient de mare încât să atingă anodul. chiar şi cei mai rapizi. după ce sunt eliberaţi din catod.3.

ν 0 (numită frecvenţă de prag).6 10-34 J s.4) Lucrul mecanic de extracţie a electronior este relativ mic la metale. ν > ν 0 . Einstein a scris legea efectului fotoelectric sub forma: h ν = L ext + 1 m v2 2 (5. purtătorii cuantelor de energie sunt nişte corpusculi miscroscopici. (5. una din legile efectului fotoelectric este proporţionalitatea dintre intensitatea curentului de saturaţie şi fluxul luminos incident: I sat = γ Φ unde γ este o constantă de proporţionalitate. prin determinarea tensiunii de frânare. Einstein propune o explicaţie a efectului fotoelectric bazată pe fotoni.4) explică din punct de vedere teoretic toate legile deduse pe cale experimentală pentru efectul fotoelectric. Restul de energie a fotonului devine energia cinetică a fotoelectronului emis. în anul 1905. pentru diferite frecvenţe ale luminii incidente. La începutul secolului XX. Uf. Planck a formulat o teorie privind emisia radiaţiei termice sub formă de cuante de energie. Conform acestei teorii. dacă energia fotonului este mai mare decât lucrul de extracţie a electronilor din metal. mai mare decât frecvenţa de prag. Lext. el presupune că şi într-un fascicol luminos energia este transportată prin spaţiu sub formă de porţii finite.2) efectul fotoelectric nu se produce. Dacă se măsoară energia cinetică a fotoelectronilor. Astfel. Relaţia (5. sub care energia cinetică a fotoelectronilor creşte cu creşterea frecvenţei luminii. numite cuante de energie. se constată că: pentru fiecare metal există o frecvenţă a luminii. Electronul care a prmit energia fotonului poate fi eliberat din metal.Astfel.3) Preluând teoria cuantelor. Energia unui foton este proporţională cu frecvenţa undei electromagnetice respective: ε=hν unde h este constanta lui Planck. efectul fotoelectric este instantaneu. numiţi fotoni. Astfel. de către fotoni. pentru orice valoare (5. de aceea producerea efectului fotoelectric este posibilă la energii nu prea mari ale fotonilor incidenţi. Nici una constatările experimentale privitoare la efectul fotoelectric nu poate fi explicată cu teoria undelor electromagnetice. 136 . Fiecare foton din facicolul incident pe catodul fotocelulei ciocneşte un electron căruia îi cedează energia sa. care are valoarea h = 6.

Să presupunem că frecvenţa fascicolului incident este. deci efectul fotoelectric nu se mai produce. căci lucrul mecanic de extracţie a electronilor este specific fiecărui material. şi anume că energia cinetică a fotoelectronilor este proporţională cu frecvenţa luminii. De aceea. 5.7) Aşa se explică una din legile efectului fotoelectric. astfel încât energia fotonului egalează lucrul mecanic de extracţie a electronului din metal: h ν 0 = L ext (5. de aceea un flux incident mai mare determină emisia unui număr mai mare de electroni în unitatea de timp.4. este reprezentată energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii. dar fotoelectronii au şi energie cinetică la ieşirea din metal: 1 m v 2 = h ν − L ext 2 (5. Dacă lumina are o frecvenţă mai mică decât ν 0 . ν 0 . 5. dar nu mai are energie cinetică. ν0 = L ext h (5. putem spune că fiecare metal are o frecvenţă de prag proprie. ν > ν 0 .4. Electronul este eliberat din metal. intensitatea 137 . Energia cinetică a fotoelectronilor în funcţie de frecvenţa luminii. atunci nu numai că se produce efectul fotoelectric. atunci energia fotonului incident este mai mică decât lucrul mecanic de extracţie. ν 0 este f recvenţa de prag. Cu alte cuvinte. Fig. În fig.6) Frecvenţa de prag este frecvenţa minimă la care se mai poate produce efectul fotoelectric. Fluxul luminos este determinat de numărul de fotoni incidenţi pe suprafaţa catodului în unitatea de timp. Procesul de absorbţie al fotonilor este independent. Dacă frecvenţa luminii are o valoare mai mare decât frecvenţa de prag.5) În acest caz.

10) unde v este viteza relativistă a corpului. adică în vid se propagă cu viteza c = 3 108 m/s. Caracteristicile fotonului.3) şi (5.9) Această ultimă relaţie reprezintă modul în care se determină masa de mişcare a fotonului. adică o viteză foarte mare. El a afirmat pentru prima dată că un foton este o porţie finită de energie şi că fascicolul luminos este format dintr-o mulţime de fotoni ce transportă energia electromagnetică prin spaţiu. v = c. Are viteza egală cu viteza undei electromagnetice. În teoria relativităţii a lui Einstein se demonstrează că un corp are şi masă de repaos. Orice particulă care are masă şi viteză. deci masa lui de repaos este nulă: m0 = m 1− c2 =0 c2 (5.2).3). Conform teoriei relativităţii a lui Einstein.11) Aceasta înseamnă că nu există foton în repaos. m0. Fotonul are viteza luminii. Fotonul are impulsul mecanic: 138 . deci şi intensitatea curentului de saturaţie este proporţională cu fluxul luminos. Fotonul este un corpuscul neutru din punct de vedere electric. un corp care are masa m. Fotonul este purtătorul unei energii.8) Egalând relaţiile (5. c. comparabilă cu viteza luminii. obţinem masa de mişcare a fotonului: ε = m c2 = h ν m= hν c2 (5.8). are şi impuls mecanic. este de forma: m0 v2 1− 2 c m= (5. Relaţia dintre masa de mişcare si masa de repaos depinde de viteză şi. Aşa cum am spus mai înainte. conform teoriei relativităţii a lui Einstein. Importanţa teoretică a teoriei lui Einstein. Dar Einstein are meritul de a fi extins teoria cuantelor şi pentru propagarea energiei electromagnetice în spaţiu. conform cu relaţia (5. are totodată energia: ε = m c2 (5. Planck introdusese numai teoria emisiei energiei electromagnetice prin porţii discrete de energie (cuante de energie). numită cuantă de energie. deoarece el nu are masă în această stare.fotocurentului este proporţională cu fluxul luminos incident pe catod. dată de relaţia (5.

ν λ=cT= Teoria cuantelor nu a fost primită cu prea mare entuziasm de lumea ştiinţifică din epocă. c . 5. Se constată experimental că 139 . Dispozitivul experimental utilizat de Compton. Se obţine o radiaţie difuzată sub un anumit unghi. El a determinat mişcarea unui foton înainte şi după ciocnirea lui cu un electron. arătând că fotonul are impuls şi energie.2. θ.5. 5. Diferenţa ∆λ = λ`−λ se numeşte deplasare Compton. Dispozitivul experimental al lui Compton. Efectul Compton În anul 1921 fizicianul Compton a confirmat pe deplin teoria cuantelor de limină prin observarea fenomenului de difuzie a fotonilor din razele X pe electroni. ce este captată de un detector.11) unde am folosit relaţia dintre frecvenţa şi lungimea de undă a undei electromagnetice. Au fost necesare noi confirmări experimentale ale acestei teorii. 5. constă dintr-o sursă de raze X care emite radiaţie spre un bloc de grafit. Se constată că razele difuzate au o lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a razelor incidente. deşi sunt şi astăzi oameni de ştiinţă şi filozofi care nu o acceptă. a cărui schemă este prezentată în fig. Fig.p=mc= hν hν h c= = 2 λ c c (5. În anul 1927 el a primit preminul Nobel în Fizică pentru descoperirea efectului cuantic care îi poartă numele. λ`>λ. Razele incidente au lungimea de undă λ.5.

Fig. Are loc o ciocnire elastică între un electron şi un foton. Spre deosebire de efectul fotoelectric. al electronului.12) r r r unde p f .5. fotonului difuzat şi.15) 140 . Legea conservării energiei în ciocnirea elastică foton-electron se poate scrie sub forma: h ν = h ν`+ E cin e − unde E cin e.13) (5. unde întreaga energie a fotonului era absorbită de electron. iar viteza lor este neglijabilă în raport cu viteza fotonilor.reprezintă energia cinetică primită de electron. Din legea conservării energiei şi legea conservării impulsului mecanic se poate deduce valoarea frecvenţei fotonului împrăştiat pe electron: λ`−λ = h (1 − cos θ) m0c (5. respectiv. p `f şi p e sunt impulsurile mecanice ale fotonului incident. În fig. Legea conservării impulsului mecanic în ciocnirea foton-electron se scrie sub forma: r r r p f = p `f + p e (5. în efectul Compton electronul absoarbe numai o parte din energia fotonului. Electronii primesc energie de la fotonii incidenţi pe blocul de grafit. 1 Å= 10-10 m. Explicaţia fizică a fenomenului observat este următoarea: Electronii din blocul de grafit pot fi consideraţi aproape liberi.6 se vede că. Ciocnirea elastică foton-electron.14) (5.024(1 − cos θ) (Å) unde 1Å reprezintă submultiplul metrului.5.valoarea deplasării Compton depinde numai de unghiul de difuzie θ.6. Compton a demonstrat că relaţia matematică ce exprimă dependenţa deplasării Compton de unghiul de difuzie este următoarea: ∆λ = 0. fotonul este difuzat pe electron. în urma ciocnirii cu electronul aflat în repaos.

fracţiunea din energia radiaţiei care iese prin orificiu este foarte redusă. O radiaţie incidentă pe orificiu se reflectă în interiorul cavităţii de un număr mare de ori. Corpuri absolut negre nu există în natură. Aceste particule se comportă ca nişte "bile de biliard" în procesele de ciocnire elastică cu electronii. Radiaţia lui se numeşte radiaţia corpului negru. Corpul negru. Valoarea constantei din relaţia (5. având temperaturi diferite. La echilibru termic energia primită în unitatea de timp de fiecare dintre corpuri este egală cu energia radiată în unitatea de timp. particule cu masă. dar să considerăm o cavitate care are un mic orificiu (vezi fig. De aceea. De aceea. cu atât emisia sa se îmbogăţeşte cu radiaţii din domeniul de lungimi de undă scurte. Cu cât temperatura lui este mai ridicată. Corpurile vor schimba energie între ele prin radiaţie termică până când ajung la aceeaşi temperatură. O fracţiune din energia radiaţiei este absorbită de peretele interior al cavităţii la fiecare reflexie a radiaţiei. h = 0. adică se comportă ca un corp gri. Putem spune că absorbţia radiaţiei de către orificiu este practic totală.7). 141 . 5. se introduc într-o incintă căptuşită.unde m0 este masa de repaos a electronului. Radiaţia electromagnetică emisă de un corp incandescent are lungimi de undă din domeniul ultaviolet.024 m0c Se constată că se poate explica dependenţa deplasării Compton numai de unghiul de împrăştiere a razelor X . dacă de presupune că razele X sunt formate din fotoni. Aceste corpuri sunt în echilibru termic. corpul emite totuşi radiaţie de lungimi de undă lungi. Suprafaţa orificiului se comportă ca un corp negru. impermeabilă şi cu suprafaţa internă reflectantă. Radiaţia termică Un corp aflat la o anumită temperatură emite radiaţie electromagnetică în exterior. 5. adică din domeniul infraroşu. numită o radiaţie termică de echilibru.15) este Λ = Å şi reprezintă deplasarea Compton corespunzătoare unui unghi de difuzie θ = 90 o.3. Un corp real absoarbe doar o fracţiune din radiaţia incidentă pe el. Se obţine o radiaţie termică la o anumită temperatură. Un corp care absoarbe întreaga energie a radiaţiei care cade pe el se numeşte corp negru. Dacă nu este incadenscent. radiaţia termică este specifică tuturor corpurilor. Să presupunem că mai multe corpuri. energie şi impuls mecanic.

În caz general. De aceea. Suprafeţele reale au emisivităţi subunitare. Mărimi radiante 1) Fluxul radiant. cu condiţia ca temperatura ei să fie suficient de redusă încât să nu fie ea însăşi luminoasă. Emisivitatea unei suprafeţe negre ideale este egală cu unitatea.1.7.3. de proprietăţile materialului polizat.Fig. În general. etc. se va vedea ca o suprafaţă neagră.16) Din definiţie rezultă că fluxul radiant are semnificaţia unei puteri. emisivitatea este o proprietate complexă a suprafeţelor. Orice suprafaţă care poate să absoarbă toată radiaţia electromagnetică incidentă pe ea. ε. ea depinzănd de gradul de polizare. 5. 5. de temperatură. Această suprafaţă se numeşte suprafaţă neagră ideală. Nici o suprafaţă reală nu este absolut neagră. Unitatea de măsură pentru fluxul radiant este 1W=1J/s. adică nu conţine unde de o singură 142 . numită emisivitate. radiaţia nu este monocromatică. se introduce o mărime care să exprime gradul de înnegrire al suprafeţelor reale. Cavitate absorbantă de radiaţie care se comportă ca un corp negru. Raportul dinte energia radiată şi intervalul de timp al acestei emisii de energie se numeşte flux radiant: Φ= dW dt (5.

R.20) Dacă integrăm densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice pe tot spectrul de lungimi de undă.23) pe tot spectrul de lungimi de undă se obţine radianţa integrală. obţinem densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice: w = ∫ ρ λ dλ 0 ∞ (5. adică pentru mărimi fizice exprimate într-un interval spectral infinitezimal. Radianţa unei suprafeţe a sursei de radiaţie electromagnetică într-un punct al său reprezintă fluxul radiant emis de acea unitate de suprafaţă. El reprezintă fluxul radiant corespunzător unei lungimi de undă λ. Densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice este dată de relaţia: 1 (εE 2 + µH 2 ) 2 w= (5. aşa că se defineşte radianţa spectrală: rλ = dR dλ (5.19) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei electromagnetice. 143 .21) 3) Radianţa. λ + dλ] : ρλ = dw dλ (5.18) 2) Densitatea specifică spectrală a energiei radiaţiei. se defineşte un flux spectral radiant. Se constată că radianţa depinde de lungimea de undă şi de temperatura absolută a corpului radiant.23) Prin integrarea relaţiei (5. De aceea. Mărimile integrale se obţin din integrarea mărimilor spectrale corespunzătoare. este densitatea volumică de energie a radiaţiei electromagnetice corespunzătoare unei lungimi de undă λ. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ. aflată într-un interval spectral infinitezimal λ ∈ [λ. ρ λ .lungime de undă.17) În continuare vom utiliza notaţiile cu indice λ pentru mărimi spectrale. în toate direcţiile: R= dΦ dS (5. pe tot spectrul de lungimi de undă: ∞ Φ = ∫ Φ λ dλ 0 (5. λ + dλ] : dΦ dλ Φλ = (5.22) Radianţa se exprimă în 1 W/m2.

3.La o temperatură dată. radianţa corpului a cărui suprafaţă nu este neagră devine: R T = ε σ T4 II. Wien a formulat legea matematică a "deplasării către roşu" a corpurilor în răcire. Legile radiaţiei termice I. din ce în ce mai ridicate. T2. Dacă se măsoară radianţa specifică spectrală la temperaturile T1. Legea lui Wien (5.Cu cât temperatura este mai ridicată. cu atât poziţia maximului curbei rλ = f(λ) se deplasează către lungimi de undă mai scurte. ε. conform legii deduse de Stefan şi Boltzmann: ∞ R T = ∫ rλ dλ = σ T 4 0 (5. T3. se obţin curbe asemănătoare cu cele din fig.2.8. se introduce o mărime adimensională. radianţa spectrală depinde de lungimea de undă.5.24) unde σ este o constantă universală. ce corespunde unei anumite lungimi de undă. numită constanta Stefan-Boltzmann şi are valoarea σ = 5. Lungimile de undă corespunzătoare maximelor curbelor de radianţă sunt. care se scrie sub forma: λ max = c T (5. .26) 144 .25) Dacă se studiază dependenţa radianţei spectrale de lungimea de undă şi de temperatură. Legea Stefan-Boltzmann Se constată exeprimental că radianţa corpului absolut negru depinde numai de temperatura lui absolută. se constată că: . aşa cum se vede în fig. Atunci. 5. Emisivitatea este un număr subunitar ce caracterizează suprafaţa corpului radiant. în relaţia: T3 > T2 > T1 ⇒ λ 3 < λ 2 < λ 1 Se spune că maximele "se deplasează spre violet" odată cu creşterea temperaturii. Pentru corpuri ale căror suprafeţe nu sunt negre.8. în funcţie de temperatură. 5. numită emisivitate. graficul funcţiei rλ = f( λ ) fiind o curbă cu un singur maxim.6 10-8 W/m2K4.

8 10-3 m K.unde T este temperatura absolută a corpului radiant. ci numai în mod discret. oscilatorul a emis un foton de energie hν. Dar un oscilator cuantic nu poate avea orice energie. discontinuu. Când un oscilator trece dintro stare. ci doar multipli întregi ai energiei unei cuante. sub forma matematică următoare: 145 . iar λmax este lungimea de undă a maximului radianţei sale. Legea lui Planck În anul 1905 Max Planck emite ipoteza că emisia (ulterior s-a văzut că şi absorbţia) radiaţiei electromagnetice se realizează în mod discret. în alta. el emite o cuantă de energie hν. . hν.El a presupus că atomii se comportă ca nişte oscilatori electromagnetici care emit radiaţie electromagnetică. III. În felul acesta se produce radiaţia electromagnetică. Legea lui Wien. Fig.A doua ipoteză făcută de Planck a fost că emisia energiei electromagnetice nu se poate face în mod continuu. de energie n hν. pe baza celor două ipoteze. Legea lui Wien se verifică foarte bine la lungimi de undă scurte. 5. (n -1)hν. Constanta c are valoarea c= 2. Planck deduce. legea radiaţiei corpului negru. la emisia unei cuante. Adică. prin salturi. de energie mai mică.8. prin cuante de energie: .

determinarea temperaturii corpurilor foarte calde sau chiar incandescente. Majoritatea suprafeţelor radiante prezintă emisivităţi dependente de temperatură.T = c1 λ5 1 c2 ⎞ ⎛ exp⎜ ⎟ −1 ⎝ λT ⎠ (5. Corpurile cenuşii au emisivităţi constante. de exemlpu. La temperaturi mai mari de 2200oC. care utilizează anumite modele de radiaţie termică. metodele de creştere a cristalelor de safir utilizează 146 .rλ . corpul radiant se numeşte corp cenuşiu.28) b) Dacă se pune condiţia de maxim a funcţiei rλ. atunci legile radiaţiei termice permit determinarea temperaturii reale a corpului. Dacă se integrează relaţia (5. sunt utilizate în prezent pentru a determina temperatura unor incinte în care au loc procese tehnologice la temperatură foarte ridicată. iar c este viteza luminii în vid. cum sunt cele atinse în cuptoare uzinale. corpurile sunt incandescente. T. de gradul de prelucrare şi de lungimea de undă.29) Pirometria are drept scop Legile corpului negru se aplică în tehnica pirometriei optice. iar termocuplele sau termometrele nu se pot utiliza la temperaturi mai mari decât 1600oC. este o metodă recomandată în cazul în care.27) la lungimea de undă şi se anulează derivata.T dλ = 0 ⇒ λ max = c T (5. Dacă acest corp nu poate fi aproximat cu un corp negru. Modelarea numerică a fenomenelor fizice. Cunoaşterea proprietăţilor radiative ale corpului incandescent este crucială pentru acurateţea determinărilor de temperatură prin metode optice. Metode numerice moderne. De exemplu. T. dată de relaţia (5. Dacă emisiviatea nu depinde de temperatură şi de lungimea de undă. Problema acurateţii determinării temperaturii corpului se reduce la corecta determinare experimentală a emisivităţii suprafeţei sale. Legea lu Planck conţine toate legile descoperite experimental. pentru care metodele obişnuite de control al temperaturii nu se mai pot aplica.27) pe tot spectrul de lungimi de undă. printre care se numără şi transferul de căldură. temperatura este atât de mare încât măsurarea experimentală nu este eficientă.27) unde c1 şi c2 sunt constante egale cu: c1 = 2π h c 2 c2 = hc KB unde KB este constanta lui Boltzmann. se obţine legea lui Wien: drλ . cum sunt: a). Dacă el radiază ca un corp negru.T dλ = σ T 4 0 ∞ (5. se obţine legea StefanBoltzmann: R = ∫ rλ . se derivează rλ. atunci în legile radiaţiei se introduce emisivitatea corpului..

Fig.9. Aceste instalaţii sunt prevăzute cu pirometre optice care permit controlul foarte exact al temperaturii din incinta de cristalizare. 5. 147 . în care sunt atomi de mercur. la trecerea unui atom dintr-o stare energetică în alta.cuptoare în care temperatura ajunge la 25000C.9. în acelaşi timp). Dipozitivul experienţei Franck-Hertz. Se măsoară intensitatea curentului electric de la anod. Dipozitivul experimental constă dintr-un tub catodic. 5. sunt acceleraţi în tub sub o tensiune variabilă. oprindu-i pe cei care nu au suficientă energie cinetică pentru a o străbate.4. aşa cum se vede în fig. Electronii emişi de filament (care este şi catod. Caracteristica I-U a tubului este prezentată în fig. Grila din vecinătatea anodului este negativată. în funcţie de tensiunea electrică aplicată pe tub. se emite sau se absoarbe o cuantă de energie. 5. Experienţa Franck-Hertz În anul 1914 Franck şi Hertz au dovedit experimental că stările energetice ale atomilor sunt stări discrete şi că. 5. astfel încât ea frânează electronii ce se îndreaptă spre anod. hν. deoarece temperatura de topire-soldificare a Al2O3 este de 2050 0C.10.

în vecinătatea anodului. ale căror stări de energie sunt discrete. 5. prin ciocnire elastică. energia cinetică Ec1 = 4. Caracterictica I-U în experienţa Franck-Hertz.9 V. dar există posibilitatea de a se ciocni cu unul din atomii de Hg aflaţi chiar în vecinătatea grilei. electronul este din nou accelerat. pe care o poate ceda unui alt atom de Hg.9 eV.9 V are o energie cinetică Ec1 = 4. Prima scădere a intensităţii curentului electric se obţine la tensiunea de U1= 4. odată cu creşterea tensiunii electrice.FIg.9 eV şi poate să o cedeze.9 V ? Explicaţia rezidă în structura atomilor de Hg. Ce se întâmplă la 2·U1= 2· 4. Un atom nu absoarbe şi nu emite energia decât în cuante de energie. cu atât mai puţini electroni mai pot trece spre anod şi curentul scade. Atomii de mercur sunt sisteme cuantice. apoi se repetă şi la tensiuni egale cu multipli de forma: 2·U1 = 2· 4. Ec1= ε = 4.9 V electronul va fi accelerat astfel: (i) pe prima jumătate a distanţei dintre catod şi anod.9 eV. Se poate observa faptul că intensitatea curentului electric la anod scade periodic. De aceea atomul de mercur poate suferi o ciocnire elastică numai cu un electron care are energia cinetică egală cu cuanta sa de energie. deoarece electronul respectiv nu mai trece de grilă. 148 . este ε = 4. a. atunci atomul de Hg primeşte toată energia electronului. Dacă ciocnirea este elastică. Cu cât au loc mai multe ciocniri de acest tip în faţa grilei. 3·U1 = 3· 4. astfel încât atinge din nou. (ii) pe a doua jumătate de drum.6 10-19 J).9 V ? Sub o tensiune de 2· 4. el atinge o energie cinetică Ec1 = 4. Fără energie cinetică. aflat la jumătatea distanţei catod-anod. La această energie electronul se apropie de anod.9 V.9 eV. Fiecare scădere a intensităţii curentului electric reprezintă o scădere dramatică a numărului de electroni ce ajung la anodul tubului. 1 eV = 1.10. ş. Întrebarea care se pune este de ce aceste ciocniri nu pot avea loc oriunde în tub şi la orice energie a electronilor ? De ce trebuie ca electronul să aibă exact energia corespunzătoare unei tensiuni de 4. unui atom de Hg. Un electron accelerat la tensiunea U1= 4. electronul nu mai poate trece de grila negativată din faţa anodului. Cuanta de energie necesară atomului de Hg. Din nou curentul anodic scade.9 eV (1 eV reprezintă un submultiplu al unităţii de măsură a energiei.9 V. pentru a trece din starea fundamentală într-o stare energetică superioară.

Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg În fizica clasică starea unui sistem de particule se poate determina prin ansamblul tuturor coordonatelor şi impulsurilor corespunzătoare.5. care au nivele discrete de energie.Aceste explicaţii ale fenomenului observat experimental au dovedit încă o dată că atomii sunt sisteme cuantice. cum sunt atomii şi nucleele.11. 149 . 5. căci existenţa nivelelor discrete de energie ale sistemelor microscopice. Nivele energetice discrete în atomul de mercur. nu acelaşi lucru se poate spune despre o undă. 5. manifestă unele proprietăţi ondulatorii.11. Caracterul ondulatoriu al fotonului limitează comportamentul său ca particulă. egală cu diferenţa dintre nivelele energetice între care se face saltul. a fost demonstrată printr-un experiment independent. 5. în care starea lor poate fi descrisă cu ajutorul unor unde. Să presupunem că electronii dintr-un fascicol paralel cad perpendicular pe un paravan în care este practicată o fantă de laţime ∆x (vezi fig. aşa cum se poate vedea în fig. studiate în cadrul mecanicii cuantice. Concluziile acestei experienţe au contribuit la înţelegerea mai profundă a conceptelor de bază ale a teoriei cuantice. 5. Ar fi posibilă determinarea simultană a tuturor coordonatelor şi impulsurilor particulelor. Trecerea atomului dintr-o stare energetică în alta se poate face numai prin absorbţia sau emisia unei cuante de energie bine determinate. Fig. Microparticulele. Dacă o particulă poate fi localizată în spaţiu într-un punct.12).

5.13. p 0 . ci sunt difuzaţi în toate direcţiile. Deviaţia electronului la trecerea prin fantă.30) Direcţia acestui vector va indica locul de pe ecran unde va cădea electronul. Fascicol de electroni difuzat pe o fantă. aşa cum se vede în fig. Această deviaţie este exprimată print-un impuls suplimentar primit de un electron pe direcţia x.12. În concepţia corpusculară se consideră că electronii interacţionează cu marginile fantei şi deviază de la direcţia iniţială.Fig. Să presupunem că măsurăm impulsul electronilor înainte de fantă. 150 . Electronii formează pe ecran o distribuţie de forma celei din r figură. După cum vedem în figură. ∆px. Acest impuls se compune vectorial cu impulsul iniţial şi se obţine un impuls total al electronului după trecerea prin fantă: r r r p = p0 + ∆ px (5.5.13. electronii după ce trec dincolo de fantă nu mai formeză un fascicol paralel. Fig. 5.

dată de relaţia (5. În locul mărimilor fizice impuls mecanic şi poziţie se poate scrie şi o relaţie de nedeterminare între energie şi timp. 2π Acelaşi tip de relaţie de nedeterminare se poate exprima şi asupra celorlalte două componente ale impulsului mecanic şi ale coordonatelor corespunzătoare: ∆p y ∆y > h ∆p z ∆z > h (5. O precizie foarte bună la determinarea poziţiei ( ∆x → 0 ) determină o nesiguranţă completă asupra componentei impulsului mecanic pe acea direcţie ( ∆p x → ∞ ).c) Relaţiile (5. ∆px. Conform relaţiilor lui Heisenberg. 151 .32) unde ∆E reprezintă imprecizia la determinarea energiei particulei cuantice. dacă are loc o tranziţie spectrală de durată finită ( t ≈ 10 −8 s ).b) (5.a) unde h = h se numeşte constanta lui Planck redusă. putem aprecia că ∆x este imprecizia la determinarea coordonatei verticale a particulei. de aceea.31. nu se poate cunoaşte simultan cu precizie suficient de bună coordonata şi componenta corespunzătoare a impulsului mecanic ale unei microparticule. atunci rezultă o imprecizie la determinarea energiei. De exemplu.a). o anumită coordonată a particulei şi componenta impulsului mecanic pe acea direcţie. numite şi particule cuantice. Între imprecizia la determinarea componentei impulsului. Relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg nu se limitează numai la procesul cunoaşterii.31). o lărgime naturală. cu atât mai mare este nedeterminarea energiei stării.31. Cu alte cuvinte cu cât durata stării energetice este mai scurtă. De aceea studiul particulelor microscopice. oricât de precis. ∆ν. ci au aplicabilitate în toate aplicaţiile tehnice ale fizicii microparticulelor.Datorită faptului că electronul poate intra pe oriunde prin fantă. a liniei spectrale.31.31. Heisenberg a afirmat că nu se pot cunoaşte simultan. Produsul impreciziilor în determinarea simultană a celor două mărimi este mai mare decât 10-34 J s. care se realizează în cadrul mecanicii cuantice. (531.c) se numesc relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg. ∆x . iar ∆t reprezintă intervalul de timp cât durează această stare energetică. există o relaţie de forma: ∆p x ∆x > h (5.b) şi (5. necesită o abordare diferită faţă de cea specifică fizicii clasice. care face ca frecvenţa la care are loc tranziţia să fie afectată de o imprecizie de ordinul: ∆ν = ∆E 1 = h ∆t (5.33) Există. de forma: ∆E∆t > h (5. pe direcţia Ox şi imprecizia asupra coordonatei corespunzătoare.31.

34) unde h este constanta lui Planck. Lumina comportă două manifestări distincte: (1) este o undă electromagnetică (aşa cum o întâlnim în fenomene ca interferenţa. Astfel.6 10-19 C. El presupune că fiecărui corp. pentru tensiuni nu prea mari. efectul Compton. la fel ca razele X.1 10-31 kg. Difracţia electronilor pe cristale a fost pusă în evidenţă de Davison şi Germer în anul 1927. Astfel. polarizarea. difracţia. Acele fenomene fizice ce nu pot fi explicate în cadrul concepţiei clasice privind microparticulele au nevoie de legi fizice noi.5. Undele asociate particulelor cuantice se numesc unde de Broglie.36) unde am folosit constantele m = 9. h = 6.14. adaptate acestui gen particular de fenomene ce se desfăşoară în microcosmos. e = 1. de masă m şi viteză v. electronii sunt reflectaţi de cristalul de nichel.). De aceea electronii au proprietăţi analoage undelor electromagnetice de lungimi de undă scurte (raze X). undele electromagnetice au caracter dual. Astfel. fascicolele de electroni pot fi difractate pe cristale. Ipoteza lui Louis de Broglie Aşa cum am văzut în paragrafele anterioare.25 U Å (5. lungimea de undă asociată electronului este de ordinul λ ≅ 1 Å = 1010 m. Să evaluăm lungimea de undă asociată unui electron accelerat sub o tensiune U. În accepţia ştiinţifică modernă. În anul 1924 Louis de Broglie extinde concepţia dualismului corpuscul-undă şi aspura celorlalte microparticule aflate în mişcare.35) Lungimea de undă asociată este: λ= h = p h 2m e U = 12. Figura de difracţie pe care o formează este perfect analoagă cu figura de diracţie obţinută cu lumina pe o reţea de difracţie.6. 5. (2) este un ansamblu de fotoni (care sunt particule întâlnite în efectul fotoelectric. există fenomene fizice în care particulele se comportă ca unde armonice. etc). Pe un ecran situat pe direcţia 152 . Electronul va avea viteza: 1 mv 2 = eU 2 iar impulsul său va fi: p = mv = 2 m e U ⇒ v= 2eU m (5. În anumite cazuri. i se asoaciază o undă a cărei lungime de undă este: λ= h h = p mv (5. însăşi lumina trebuie privită ca un ansamblu de fotoni (particule care au viteza luminii).6 10-34 Js. Ei au trimis fascicole de electroni aceleraţi la diferite tensiuni pe un cristal de nichel. de undă şi de corpuscul (dualismul corpulsul-undă). etc. aşa cum se poate vedea în fig.

Pe de altă parte. θ θ d Fig. Unghiurile sub care se obţin maxime de difracţie verifică legea lui Bragg a difracţiei: 2 d sin θ = k λ (5. Atomii cristalului de nichel formează o reţea cristalină ordonată. Electronii pot fi reflectaţi de primul plan atomic. care este o interacţiune a particulei 153 . asociată electronilor. deşi nu s-a folosit o undă electromagnetică. observăm o excelentă concordanţă între experiment şi teorie. sau de altul.36) se poate determina lungimea de undă de Broglie. θ. Conform teoriei undelor. O deosebită importanţă în mecanica cuantică o are procesul de măsurare. Aşadar. iar λ este lungimea de undă asociată electronilor. d = 2.38) Între impulsul mecanic al particulei şi vectorul de undă există următoarea relaţie: p= h h 2π = =hk λ 2π λ (5. Se cunoaşte constanta de reţea a cristalului de nichel. Se obţine o lungime de undă de Broglie λteor = 1. din relaţia (5.15 Å. Se constată experimental că maximul de difracţie ce corespunde unui unghi de incidenţă θ =500 este al unei unde cu lungimea de undă λexp = 1. particulele cuantice vor avea şi un vector de undă: k= 2π λ (5.14.65 Å.65 Å.65 Å.39 ) Fizica cuantică se ocupă cu studiul microparticulelor ale căror mase şi energii sunt foarte mici. Figura de difracţie depinde de viteza electronilor şi de unghiul de incidenţă al fascicolului pe cristal.electronilor reflectaţi se observă o figură formată din maxime şi minime de difracţie. se comportă ca o undă electromagnetică cu lungimea de undă de 1. Experimentul a fost efectuat cu electroni acceleraţi sub o tensiune U= 54 V. situat în interiorul reţelei. având constanta de reţea d.37) unde k este un număr întreg ce desemnează ordinul maximului de difracţie. Difracţia electronilor pe un cristal de nichel. 5. acceleraţi la o tensiune de 54 V. acceleraţi la o tensiune de 54 V. electronii. Astfel.

În fizica clasică perturbaţia exercitată de instrumentul de măsură asupra particulei supuse mărurării ca şi influenţa acestei măsurări asupra determinării simultane a altei mărimi fizice erau suficient de mici. Stările proprii ale sistemului cuantic nu sunt perturbate când sistemul interacţionează cu acel dispozitiv de observare-măsurare căruia îi sunt asociate aceste stări proprii. De exemplu. existând o infinitate de moduri în care se poate realiza suprapunerea stărilor. Stările în care se poate afla sistemul cuantic se numesc stări propprii. 154 . difracţia electronilor printr-o fantă determină schimbarea impulsului lor. încât să fie considerate neglijabile. se poate găsi şi în starea care rezultă din suprapunerea stărilor respective. La măsurarea unui sistem cuantic. astfel încât perturbaţia pe care intrumentul de măsură o produce asupra particulei cuantice nu mai este neglijabilă.cuantice cu dispozitivul de măsură. perturbaţia produsă de fantă este principial incontrolabilă. În cadrul fizicii cuantice se aplică relaţiile de nedeterminare al lui Heisenberg. Din analiza comportării microparticulelor. rezultă şi că un sistem cuantic care se poate găsi într-o mulţime de stări. dispozitivul de observaţie-măsură perturbă incontrolabil starea sistemului cuantic. Astfel. interacţia lor cu marginile fantei adăugând o componentă suplimentară la impulsul mecanic. forţându-l să treacă într-una din stările proprii ale sistemului.

Cristalele reale prezintă unele abateri de la această structură ideală. Se spune că un cristal este perfect dacă reţeaua cristalină se prelungeşte neîntreruptă în tot materialul. Aceşti electroni formează un nor electronic uniform distribuit în reţeaua cristalină. Corpurile solide pot fi: (i) cristaline. ρ. aranjaţi altenativ. caracterizată prin interacţii interatomice suficient de puternice pentru a conferi materialului un volum propriu şi o formă proprie. Cristalele ionice sunt formate din ioni pozitivi şi ioni negativi ai elementelor chimice. configuraţia fiind diferită în spaţiu. Cristalele metalice sut formate din ioni care pun în comun electronii lor de valenţă. a acestora cu temperatura. păstrând aceeaşi aranjare la distanţă mare. Nefiind legaţi de un atom anume. deoarece fiecare atom de valenţă aparţine în mod egal şi atomului vecin cu care s-a realizat legătura covalentă. Reţeaua cristalină se caracterizează prin constantele de reţea.1. Aceşti atomi au câte patru electroni de valenţă. Cristalele ionice sunt izolatoare la orice temperatură. Cristalele covalente se realizaeză cu atomi ai grupei a patra a sistemului periodic. deoarece în structura lor nu se găsesc electroni liberi. Electronii liberi din metale sunt cei care transportă sarcina electrică prin reţeaua cristalului. Generalităţi Starea solidă este o stare condensată a materiei. Atât electronii liberi cât şi golurile de conducţie participă la conducţia curentului electric din cristalul covalent.6. Într-un corp solid distanţa dintre atomii alăturaţi este de ordinul de mărime al norului electronic din jurul fiecărui atom. La anumite temperaturi. Deseori putem întâlni atomi străini (impurităţi). care prezintă o structură de ordine numai pe domenii foarte restrânse. Astfel metalele conduc curentul electric la orice temperatură. Locul rămas liber în legătura covalentă de unde a plecat electronul se numeşte gol de conducţie. Elemente de fizica stării solide 6. Forţele responsabile de aranjarea atomilor în cristal determină trei tipuri de cristale: (i) cristale ionice. Cele mai importante cristale de acest tip se numesc cristale semiconductoare. adică plane de atomi care au alunecat faţă de alte plane ale reţelei cristaline. care ocupă locuri în reţea (de exemplu atomi de arseniu în reţeaua cristalului de siliciu). ei putând circula printre ionii reţelei metalice şi pot conduce curentul electric. Alteori apar dislocaţii în reţeua cristalină. aceşti electroni se mişcă liberi prin metal. pe domenii întinse având aceeaşi configuraţie şi (ii) amorfe. care sunt caracterizate printr-o stuctură ordonată. În acest fel electronii săi de valenţă nu sunt foarte strâns legaţi de atom. În reţeaua cristalină fiecare atom este înconjurat de patru vecini (cei mai apropiaţi) cu care pune în comun câte un electron de valenţă. Solidele cristaline au atomii aranjaţi într-o reţea ordonată. Una dintre caracteristicele importante ale corpurilor solide este comportarea rezistivităţii electrice. unii dintre electronii de valenţă pot rupe legătura covalentă şi devin electroni liberi în cristal. nu foarte ridicate. (ii) cristale covalente şi (iii) cristale metalice. care sunt distanţe caracteristice între atomii reţelei. Rezistivitatea electrică reprezintă intensitatea câmpului electric pe unitatea de densitate de 155 .

1) unde ρ0 este rezistivitatea la temperatura de referinţă T0. Aceste corpuri solide nu conduc curentul electric.1.1. transportă curentul electric. cu atât conductivitatea electrică este mai redusă. electrică ce creşte cu a) conductori b) semiconductori Fig. fiind slab legaţi de atomii ce formează reţeaua metalică. În metale electronii de valenţă. sau purtătorii. Procesul de generare de electroni de conducţie şi de goluri constă în ruperea legăturilor covalente dintre anumiţi atomi. Variaţia rezistivităţii electrice cu temperatura la conductori şi semiconductori. Semiconductorii formează o clasă aparte în ceea ce priveşte conducţia electrică. rolul principal fiind jucat de temperatura la care se află semiconductorul: cu cât temperatura este mai mare cu atât creşte numărul de legături covalente din care unii electroni de valenţă sunt puşi în libertate. sunt electronii de conducţie şi golurile. Golurile de conducţie sunt sarcini electrice pozitive. Cu cât rezistivitatea electrică este mai mare. Sarcinile electrice de conducţie din semiconductori.curent. Se poate arăta că metalele (conductorii) au o rezistivitate temperatura.6. deci au rezistivitate infinită. Izolatorii sunt corpuri solide obţinute prin legaturi ionice. Izolatorii nu lasă nici sarcini electrice din afara lor să le străbată. S-a determinat experimental că rezistivitatea electrică a metalelor variază cu temperatura după legea: ρ = ρ 0 (1 + α∆T ) (6. În SI unitatea de măsură pentru rezistivitatea electrică este [ρ] = 1 Ω m. ei devenind electroni de conducţie. iar ∆T= T. Conductivitatea electrică a unui material reprezintă posibilitatea ca sarcinile electrice să fie mobile prin corpuri realizate din aceste materiale. atunci când se aplică o tensiune electrică la capetele semiconductorului. Creşterea numărului de purtători de sarcină electrică din semicondcutor odată 156 .6. cu atât este mai intens câmpul electric necesar pentru stabilirea unei densittăţi de curent date. astfel încât să conducă curentul electric prin corp. ele participând alături de electronii de conducţie la transportul sarcinilor electrice. aşa cum se poate vedea în Fig. la aplicarea unei diferenţe de potenţial. Locurile lăsate vacante de aceşti electroni poartă numele de goluri de conducţie. este diferenţa dintre temperatura T la care este exprimată rezistivitatea electrică şi temperatura de referinţă. a). Cu cât rezistivitatea electrică a unui material este mai mare. în care nu se află electroni liberi. α este coeficientul termic al rezistivităţii.T0.

de la fiecare atom de impuritate pentavalentă se crează câte un electron de conducţie.6. el rămând foarte slab legat de atomul de As. având câte patru electroni pe învelişul exterior. Astfel. care constituie "matriţa" de aranjare a atomilor la interfaţa lichid. cu fiecare având în comun câte un electron de valenţă. el fiind un element din grupa a V-a (pentavalent). ca un atom de Ge. Semiconductori cu impurităţi. în număr egal. deoarece fiecărei legături rupte îi corespunde un electron de conducţie şi un gol. utilizând un germene de cristal. Pentru a mări conductivitatea electrică a semiconductorilor se realizează cristale covalente în care se introduc impurităţi în procesul de solidificare. Semiconductori Semiconductori intrinseci (puri). Se solidifică amestecul şi se obţine un cristal semiconductor de Ge impurificat sau extrinsec. conductivitatea semiconductorilor puri este redusă. 6. Reamintim că o structură cu un număr de opt electroni pe ultimul strat îi conferă atomului o stabilitate deosebită. una din cele mai răspândite fiind solidificarea prin tragere lentă din topitură (cu viteze de tragere de 5-10 mm/h). numit şi strat de valenţă. Creşterea cristalelor semiconductoare se realizează prin difertite metode.cu creşterea temperaturii reprezintă procesul de scădere a rezistivităţii electrice a semiconductorului în funcţie de temperatură. se rup unele din legăturile covalente. deşi ai lui sunt doar patru. Dacă printr-un procedeu oarecare. Golul ce-i corespunde nu poate deveni gol de conducţie. Întrucât la temperaturi obişnuite numai o parte din electronii de valenţă sunt liberi să participe la conducţia electrică. Conducţia electrică din semiconductorii puri se numeşte conducţie intrinsecă. În structura cristalină care se formează un atom de arseniu poate ocupa un loc al unui atom de germaniu. Să considerăm că în topitura de germaniu (grupa a IV-a) se intoduc atomi de arseniu (grupa a V-a).solid. Această egalitate se păstrează şi la nivel de concentraţii volumice de sarcină electrică (ni = ne = np). adică fiecare atom de Si se comportă ca şi cum ar avea el singur toţi cei opt electroni pe stratul de valenţă.b). din acest punct de vedere. Siliciul şi germaniul sunt elemente din grupa a patra a sistemului periodic. de exemplu prin încălzirea cristalului. Cel del cincilea electron al atomului de As nu va mai fi "legat" de nici un vecin. Concentraţia de impurităţi poate ajunge până la un 157 . atunci se crează electroni liberi şi goluri. Atomii de As au cinci electroni de valenţă. sau intrinseci.1. Acest electron devine electron liber chiar la temperatura camerei.2. comportându-se. vom observa că prin realizarea legăturilor covalente atomii sunt astfel aşezaţi încât fiecare atom de Si este înconjurat de patru atomi vecini de Si. Din această cauză semiconductorii se deosebesc fundamental de conductori. aşa cum se vede în fig. deoarece se află în nucleul de As. Astfel structura de pe stratul exterior al fiecărui atom de Si este una de octet. se caracterizează prin egalitatea numărului de purtători de sarcină electrică negativă şi pozitivă. Dacă analizăm structura unui cristal de Si pur. Semiconductorii puri. Atomul de As va forma cu patru din atomii de Ge cei mai apropiaţi câte o legătură covalentă.

Fenomenul principal din joncţiunea p-n este difuzia sarcinilor electrice majoritare (goluri în zona p şi electroni în zona n) dintr-una din zone în cealaltă zonă. La contactul celor două zone se realizează o regiune de baraj: în zona n se află o sarcină electrică pozitivă netă (obţinută prin difuzia electronilor în zona p). Aceste dispozitive utilizează joncţiunea p-n. În cazul în care se folosesc atomi trivalenţi. putem afirma că joncţiunea semiconductoare p-n funcţionează ca diodă. aşa cum se poate vedea în fig. Dioda semiconductoare.atom la 1010 atomi de germaniu. formată dintr-un cristal de germaniu (sau siliciu) ce a fost impurificat într-o regiune cu atomi pentavalenţi (de tip n) şi în alta cu atomi trivalenţi (de tip p). Concentraţia electronilor de conducţie este mai mare decât cea a golurilor de conducţie. în care se manifestă conducţia înt-un singur sens prin joncţiune. de aceea electronii sunt purtători majoritari.b). Dispozitive cu semiconductori Joncţiunea semiconductoare p-n. care au numai trei electroni în stratul de valenţă. unii din electronii majoritari în zona n vor difuza în cealaltă zonă. numit semiconductor de tip p. se constată că dispozitivul conduce curentul electric dacă polarizarea este cea indicată în figură. 158 . Dacă se conectează o joncţiune p-n într-un circuit electric exterior. La rândul lor. Comportarea joncţiunii p-n ca diodă se datorează mecanismului de conducţie electrică a celor două zone.6. deoarece numărul electronilor de conducţie este mai mare decât numărul golurilor de conducţie. Aplicând o tensiune variabilă în circuitul din fig. astfel că este facilitată trecerea golurilor din regiunea p către regiunea n. În joncţiune ia naştere un câmp electric orientat dinspre zona n spre zona p.a). iar în zona p se află sarcină electrică negativă (obţinută prin difuzia golurilor spre zona n). deci mai ridicat decât regiunea n. iar semiconductorii impurifiaţi cu impurităţi de tip p sau de tip n se numesc semiconductori extrinseci. adică cu potenţialul pozitiv la zona p. În aceste condiţii. Atunci când se inversează polaritatea aplicată pe diodă. ca de exemplu atomi de Galiu. se obţine o diodă semiconductoare. se reduce valoarea potenţialului electric din zona de baraj a diodei.2. Trecând în zona în care electronii sunt majoritari.3. Atunci când regiunea p se află la un potenţial pozitiv. împingând electronii din zona p în zona n şi golurile din regiunea n spre regiunea p. prin intermediul impurităţilor de concentraţie controlată se numeşte conducţie extrinsecă. Acest tip de semiconductor se numeşte de semiconductor de tip n. iar a electronilor din zona n către regiunea p. regiunile fiind separate de o zonă numită joncţiune. 6. golurile din zona p se vor recombina cu unii din electronii din acestă zonă.2. combinându-se cu unele goluri de acolo. pe care-l vom descrie calitativ.6. se obţine un semiconductor cu un număr mai mare de goluri de conducţie decât electroni de conducţie. câmpul electric din zona de baraj creşte şi mai mult. Cele două tipuri de purtători contribuie la formarea curentului prin diodă. Dispozitivele electronice semiconductoare au în prezent cea mai mare răspândire. Acest tip de conducţie electrică.

3. atunci golurile din emitor se pun în mişcare şi trec prin bază.Dar în regiunea n concentraţia de goluri este foarte redusă (se datoreză numai conductivităţii intrinseci şi migraţiei din zona p). Fig. în zona p concentraţia de electroni este redusă.6. Dioda semiconductoare O analiză cantitativă a procesului arată că relaţia dintre tensiunea şi intensitatea curentului electric prin diodă este de forma: ⎛ eU ⎞ I = I 0 ⎜ e kT − 1⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ constanta lui Boltzmann. Un tranzistor este un dispozitiv format din două joncţiuni p-n. Cele trei zone ale tranzistorului se numesc bază. De aceea la polarizare negativă pe zona p a diodei se obţin curenţi foarte reduşi (vezi fig.2.6. aşa cum se vede în fig. k este configuraţia p-n-p sau n-p-n.2. a) Joncţiunea p-n în circuit b) caracteristica curent tensiune Fig.6.2) unde I0 este o constantă caracteristică tipului de semiconductor. Aceste curent reprezintă efectul polarizării inverse a unei joncţiuni p-n. aşezate în (6. Tranzistorul. prin colector să treacă un curent foate redus. iar T este temperatura absolută. Ele trec apoi şi prin colector.3. spre joncţiunea bază -colector. În mod similar.b). Tranzistorul p-n-p în circuit.6. ceea ce va determina ca în absenţa sursei dintre emitor şi bază. Dar dacă între emitor şi bază se aplică o tensiune directă. Se observă că tensiunea bază-colector este cu polarizare inversă. emitor şi colector. fiind legate în circuitul tranzistorului p-n-p ca în fig. generând un curent electric prin rezistenţa din circuitul bază159 . e este sarcina electronului. Ue.6.3.

urmată de gravarea unor configuraţii ale circuitelor electronice se obţine îmbinarea funcţiei mai multor diode. Dacă Uc >Ue. Prin procesul de depunere pe un suport a unor straturi de material. Uc. Astfel prin circuitul colectorului trece un curent a cărui intensitate este controlată de curentul din circuitul emitorului. dar mai complexe şi mai sofisticate. realizându-se circuitul integrat. Suprafaţa circuitelor integrate este de circa 2 mm2. de unde rezultă miniaturizarea ansamblelor. tranzistori. tranzistorul funcţionează ca amplificator de tensiune. Tensiunea din circuitul colectorului. rezistenţe şi condesatori pe o singură plăcuţă semiconductoare. Circuitul integrat. controlează puterea electrică disipată pe rezistorul R. 160 .colector. care devin tot mai compacte.

Sears. Radiaţia electromagnetică. PSSC. Ed. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. Colecţia “LICEU”. 1989 14.Constantinescu. 1974 9.Plăviţu şi co-autori.Cross.W.P. 1982 17.Hristev. Ed. D. Editura Politehnica. Bucureşti.Davîdov. Curs de Fizică generală.Halliday şi R. C. Bucureşti. Mecanică şi acustică. 2001 6.Damian.Haber-Schaim. E. Fizică.”Politehnica” din Timişoara. M. Textul elevului. Didactică şi Pedagogică.Friş şi A.Resnick. Ghidul profesorului.S. 1981 15.Tehnică. Electricitate şi magnetism. Bucureşti. Compendiu de Fizică pentru admitere în învăţământul superior. Elemente de fizică generală.Feynman. C.Nicolau. Bucureşti. Ed.A. Editura Didactică şi Pedagogică. V. D. Bucureşti.Popov şi I.Haber-Schaim.B. Academiei RSR. U. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. Ed. 1983 4. 1983 3. Mecanică pentru perfecţionarea profesorilor. S. Bucureşti. Fizica.V. 2003 7. volumele I-III.A.Zemansky. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Teste grilă de Fizică pentru examenul de bacalaureat şi admitere în învăţământul superior. Ed. Vol.Dorobanţu. Ed. Ed. Ed. Ed.Nicolau. Cursul de Fizică de la Berkeley.Cross. Didactică şi Pedagogică. Ed.Bibliografie 1.Walter. 1975 8. Didactică şi Pedagogică. Colectiv Catedra de Fizică. J. Editura Politehnica. Volumele I-IV. A.B. E.W. între teamă şi respect. 1984 12. Fizică. 1973 14. Ed. 1969 2.Dodge. A. Bucureşti. Univ. 5.H. Ed.Dodge. Editura Politehnica. Fizica.Timoreva. J. Editura Tehnică. Mecanica clasică. U. Probleme de mecanică fizică şi acustică. 1973 11. 1971 16.Walter. Fizica Modernă. Ediţia a II-a. Didactică şi Pedagogică.Necula. Supliment de teme avansate. J. F. Prefaţă de C. Bucureşti. Bucureşti. Fizica. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică.Academiei RSR. Teoria corpului solid. J. J. Bucureşti.H. PSSC. Ştiinţifică. Bucureşti. Al. I. Didactică şi Pedagogică. 1975. R. J.Young. 1983 10. H. 2002 161 . Radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice.E.D. Fizică. 1973 13. Ed.Vrejoiu şi colectiv. Bucureşti.

162 .