You are on page 1of 64

Perioada postbelică

Unitatea de învăţare nr. 1 Prezentare generală

1. Obiective educaţionale La sfârşitul lecţiei, cursanţii trebuie să ştie: • Să distingă judecăţile estetice de cele nespecifice literaturii • Să opereze cu criteriile de periodizare a epocii literare postbelice • Să evalueze corect conţinutul fiecărei etape a acestei epoci 1.1.Consideraţii generale 1.1.1. Clarificări necesare Ceea ce numim, în mod generic, „literatură postbelică” reprezintă o realitate mult mai complicată decât oricare alta dintre cele discutate până acum. Un prim factor care dificultează prezentarea coerentă a acestei perioade este durata ei, mai extinsă decât a celorlalte, exceptând epoca veche în care faptele propriu zise de literatură sunt puţine şi sumare. Măsurat strict convenţional de la sfârşitul celui de al doilea război mondial (1944) până azi, timpul postbelic însumează şase decenii. Decurge drept necesară de aici introducerea unor principii apte să asigure o mai bună organizare a unei astfel de materii. Pe de altă parte, până în 1989, fenomenul literar românesc s-a desfăşurat sub semnul unui regim politic care, prin natura sa totalitară, i-a alterat, uneori profund, specificitatea, suprimându-i sau doar restrângându-i libertăţile, controlând, în orice caz, actul creaţiei în moduri diferite şi cu instrumente diverse. În aceste condiţii, separarea valorii de nonvaloare este o operaţiune necesară, dar şi delicată, pentru că măsura unei astfel de aprecieri trebuie să ţină seama de o sumă de factori contextuali. Este de precizat, apoi, că biografia unora dintre cei mai importanţi scriitori care se afirmaseră între cele două războaie, continuă şi în epoca postbelică, dar statutul lor social şi literar este, în unele cazuri, serios afectat de atitudinea puterii politice. Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sunt numai câteva dintre cele mai rezonante nume. Încât, deşi existenţa lor ar fi putut garanta continuitatea firească a fenomenelor literare, înregistrăm mai degrabă o ruptură brutală de direcţiile artistice conturate în epoca anterioară. O anume importanţă pentru înţelegerea acestor fenomene prezintă şi faptul că adeziunea unora dintre aceşti scriitori la ideile regimului politic comunist a putut confuziona interpretarea creaţiilor pe care le-au dat la iveală în acest timp. În sfârşit, după 1989, s-au conturat câteva tendinţe negatoare sau deformatoare care au vizat întreaga literatură creată anterior acestei date. De pildă, opera unora dintre scriitorii însemnaţi ai anilor şaizeci a fost pusă în discuţie şi clasificată cu 1

Perioada postbelică

criterii nespecifice, care au putut denatura actul de evaluare şi au creat o imagine eronată asupra aşezării acestora pe scara de valori. Asupra câtorva dintre aceste tendinţe merită să zăbovim, pentru că, în absenţa unei grile critice, efectul lor poate fi dăunător. Cele mai multe dintre ele îşi datorează excesele situării factorului politic şi a celui estetic într-un raport rigid, care ignoră aspecte importante ale acelei epoci. 1.1.2. Raportul politic – estetic După 1989, lumea literară românească, destul de agitată, a înregistrat unele tendinţe ale căror origini se află în afara domeniului specific al literaturii. În opinia unor critici sau (doar) publicişti literari, personalitatea câtorva scriitori postbelici importanţi ar trebui reevaluată din unghiul relaţiei lor cu puterea politică. O relaţie reală uneori, dar prezentată exagerat în aceste tentative „reevaluatoare”, alteori închipuită şi acuzată în mod nejustificat. Prin paginile unor publicaţii de pe la începutul epocii post – decembriste se vorbea de nevoia înfiinţării unui „tribunal al scriitorilor” sau chiar a unui „Nurnberg românesc” în faţa căruia ar fi trebuit să compară, în persoană sau în efigie, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu (pe atunci în viaţă), Nichita Stănescu, Marin Preda sau Mihail Sadoveanu. Despre acesta din urmă, de pildă, cineva scria că istoria literară „urinează pe opera sa”. Nu vreau să-i pomenesc şi numele. Ţi-ai putut da cu siguranţă seama că termenii citaţi îl situează pe autorul lor într-o categorie deloc glorioasă. Cât priveşte ideea instituirii unor instanţe „justiţiare” şi punitive, să spunem doar că ea vine dintr-o febrilitate maladivă a gândirii, pe care perioadele mai tulburi ale istoriei le provoacă firilor prea pătimaşe. Cu mare grăbire şi fără nici un fel de nuanţare, emiţătorii unor astfel de idei pun în seama scriitorilor amintiţi mai sus – şi a altora – vina de a fi colaborat cu regimul comunist. Se cuvine să deschidem aici o scurtă discuţie lămuritoare. Mihail Sadoveanu, de pildă, a aderat, aproape imediat după 1944 la ideile puterii abia instalate. Această adeziune s-a concretizat în câteva scrieri în care devotamentul scriitorului faţă de noua politică de atunci era manifest: „Lumina vine de la răsărit”, „Păuna Mică” sau „Mitrea Cocor” sunt astfel de texte. Sigur, atitudinea prozatorului interbelic poate fi calificată şi în termenii oportunismului sau ai colaboraţionismului. Calificarea ar presupune însă o anume discontinuitate în raport cu ţinuta sa ideologică anterioară războiului. Or, o privire fie ea şi sumară asupra întregii prezenţe publicistice şi artistice a scriitorului arată o consecvenţă inechivocă a convingerilor „de stânga” din care se revendică mai toate scrierile sale cu caracter social. Din acest punct de vedere, Sadoveanu epocii comuniste nu are altă identitate ideologică decât cel dinaintea acesteia. Mai cu îndreptăţire pot fi descalificate manifestările sale literare din punct de vedere artistic. Texte precum ultimele două din cele trei citate sunt de valoare îndoielnică, dacă nu de-a dreptul submediocră. 2

Perioada postbelică

În cazul lui Eugen Barbu, lucrurile au altă înfăţişare. Prozatorul a condus o revistă „culturală” – „Săptămâna” – în care, destule evidenţe, indică o direcţie în serviciu comandat şi în folosul puterii. Numeroşi scriitori ai momentului au fost defăimaţi în paginile acestei publicaţii, iar opera lor minimalizată. Ar fi însă interesant de văzut, când pasiunile create de aceste episoade se vor mai domoli, dacă chiar toate analizele şi verdictele literare date de Eugen Barbu au fost neîndreptăţite. Spiritul polemic şi critic al prozatorului au avut de multe ori ţinte valabile. Astăzi deja, se poate vedea că gloria literară a unora dintre cei vizaţi (sau cel puţin a unora dintre producţiile lor) este mai mică decât aceea că au fost „înjuraţi” de Eugen Barbu. Dumitru Radu Popescu a îndeplinit câţiva ani înainte de 1989 funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, calitate care pentru criticii săi se confundă cu aceea de „om al puterii”. Judecată din nou pripită, pe care romanele sale o contrazic. Cât îl priveşte pe Marin Preda, „colaboraţionismul” său ar consta în faptul că a deţinut directoratul editurii „Cartea Românească” şi că nu a manifestat o atitudine anticomunistă făţişă. Nu insist. Scriitorul se apără singur cu opera sa. Totuşi: merita Preda mai puţin decât alţii această funcţie? A deturnat editura în alte direcţii decât cele care îi erau menite? Oricine ar face un inventar al cărţilor editate aici sub directoratul său îşi poate da seama că orice acuză este neîntemeiată. Pe de altă parte: ce ar fi câştigat literatura română dacă Marin Preda ar fi ieşit în pieţele publice şi ar fi clamat lozinci anticomuniste. Ne-am fi ales cu un disident (inutil) în plus şi cu un mare scriitor mai puţin. Daunele ar fi fost uriaşe. Exemplele de acest fel se pot înmulţi. Scopul nostru este însă acela de a atrage atenţia asupra unui fenomen care îşi are originea mai degrabă în complexe mărunte decât în intenţia autentică de a „asana” moral literatura română. Un lucru este însă sigur. Toate aceste tentative demolatoare se întemeiază, deliberat sau nu, pe o confuzie gravă: judecăţile morale – mai mult, mai puţin sau deloc îndreptăţite – sunt extinse şi asupra operei scriitorului, care, în concepţia celor ce colportează astfel de idei, ar scădea proporţional cu „vinovăţiile” morale şi politice ale autorului. Eroarea este pe cât de evidentă, pe atât de gravă. Textul artistic este un univers independent de biografia scriitorului şi de persoana sa fizică. La fel, sa u mai ales, valoarea lui. Astăzi nu ştim şi nu are vreo importanţă ce apucături imorale avea, dacă avea, Sofocle. „Oedip rege” şi „Antigona” fac inutile speculaţiile pe această temă. Între convingerile politice ale unui scriitor şi calitatea artistică a operei sale nu există vreun raport de detreminare. „Hanul Ancuţei” sau „Vânătoarea regală”, „Princepele” sau „Moromeţii” rămân opere de neîndoielnic nivel artistic indiferent de statutul civic al autorilor lor. Desigur, în orice literatură, e nevoie ca scara de valori constituită la un moment dat să fie reanalizată şi, eventual, reorganizată. Numai că acest proces nu se poate realiza cu criterii extra – estetice.

3

De aici până la negarea oricărei manifestări creatoare notabile este însă o distanţă echivalentă cu aceea dintre firesc şi exces sau chiar neadevăr. spiritul creator nu a încetat să se manifeste.Perioada postbelică O tendinţă la fel de neîntemeiată s-a manifestat şi în tentativa de a evalua literatura postbelică în ansamblul ei. iar consecinţele sale nefericite divulgate pentru a aneantiza cauzele care le-au produs. Sub Inchiziţie. şaptezeci sau optzeci poate să-l contrazică. Ca urmare. Alţii o întinsă „Sahară”. Unii comentatori au calificat această secvenţă de istorie literară drept o „Siberie a spiritului”. istoria culturii universale oferă destule şi serioase argumente contrare. literatura acestei perioade nu poate fi evaluată şi calificată cu o singură măsură. Comunismul. după cum s-au modificat şi datele acestei ecuaţii. de înţeles. Marin Preda. Ilf şi Petrov. Au trăit şi au creat acolo Bulgakov. oricât de aprigă a fost prigoana. factorul politic face obligatoriu parte din ecuaţia creaţiei literare şi nu se poate nega poziţia de autoritate pe care a deţinut-o în raporturile sale cu domeniul esteticului. trebuia pus sub acuzaţie. ca ideologie şi regim politic. în Rusia sovietică a epocii staliniste. Nichita Stănescu. dar realitatea la care fac ele referire nu le justifică. până la un punct. Marin Sorescu… E adevărat. Pe de altă parte. „Metaforele” pot părea inspirate. 4 . ci nuanţat. mai aproape de subiectul nostru. Simţul adevărului trebuie să învingă oroarea justificată determinată de un regim pe care oricum istoria l-a aneantizat. Intenţia din care au rezultat poate fi. La fel sub dominaţia nazistă sau. Numai că presiunea politicului asupra spiritului creator nu a fost egală pe parcursul celor 45 de ani de comunism. Oricine citeşte literatura anilor şaizeci. Şukşin… La noi.

Scriitorul poate. urmaţi de Nae Ionescu. umanitatea nu se va lăsa înşelată de prejudecata talentului”. toţi aceia care. George Călinescu… Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral. şi se poate. Cine sunt „răufăcătorii” şi „imbecilii”? Constantin Noica. impostura. fenomenele literare postbelice pot beneficia de o judecată mai puţin pătimaşă şi. ca efect. Ion Barbu. de perturbări politice ale spaţiului literar. încă din septembrie 1944. (apud Ana Selejan.Perioada postbelică Privite din acest unghi. Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar Lemnaru. Ion Marin Sadoveanu. nu se poate vorbi de o imixtiune directă şi instituţionalizată în domeniul creaţiei literare. Autorii acestor iniţiative sunt. volumul „Trădarea intelectualilor”). asociind cel mai adesea judecăţi de ordin politic şi etico-moral. Ca totdeauna în perioade de mari răsturnări politice. care. iniţiază rubrica „perna cu ace” în ziarul (atenţie!) „Dreptatea”. Brătescu – Voineşti. încă. mai dreaptă. Mircea Eliade.2. cea mai importantă – înlăturarea adversarilor politici şi consolidarea puterii. Dacă se poate vorbi. Între ele. Liviu Rebreanu. vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru ale unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al momentului de astăzi”. Un program încrâncenat. acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii. E o dovadă certă că primele imixtiuni politice în viaţa literară nu se datorează autorităţii abia instalate. Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice. minciuna. Nichifor Crainic.1. ura. „Programul” rubricii citate este inechivoc: „Prin faţa acestui reflector vor trece. 1944 – 1948 Instalarea regimului comunist. Lucian Blaga. literatura română a primilor ani de după război se dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează libertăţile fundamentale ale creaţiei până spre 1948. În funcţie de modificările de accent survenite în evoluţia raportului dintre factorul politic şi cel estetic. În aceste condiţii. chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. fenomenul se întemeiază pe criterii care vin din afara domeniului estetic. de fapt politic. pentru moment. să opteze pentru orice temă şi 5 . şi pentru acest scurt interval de timp. care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa comunistă oficială de mai târziu. Demascările. Emil Cioran . de multe ori. alte priorităţi. De obicei. răufăcătorii. în august 1944. propun următoarea etapizare a literaturii postbelice: 1. scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru a se elibera de complexul insignifianţei.2. Vom scotoci toate ascunzişurile presei şi tiparului. Vor veni să dea socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…). oficios al opoziţiei ţărăniste. acestea îşi au originea chiar în interiorul breslei scriitoriceşti. Mihail Ralea. au răspândit prin fluviul negru al cernelii. sprijiniţi pe confuzia de odinioară. Puterea politică avea. ca la poliţie. denunţurile. nu a însemnat şi înstăpânirea imediată asupra întregii societăţi româneşti. Periodizare 1. în lumea artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate şi de reaşezare a scării axiologice.

întârzie să se manifeste represiv. convenţionale.2. în ciuda faptului că generaţia care se afirmase spectaculos între războaie se află în plină putere creatoare. 1949 – 1960 Încă din anul 1948. care. Primul dintre ei. „Întâlnirea din pământuri”. lider al grupării şi fără îndoială cel mai talentat exponent ale ei. apărut în 1948. se „reformează” chiar şi ortografia. publică în anul 1946 volumul „Libertatea de a trage cu puşca”. de acum. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia valorilor”. Dimitrie Stelaru. În 1945 apare. Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în timpul dintre războaie a condus creaţia la un soi de manierism. evenimentele care delimitează perioadele literare sunt. că în această etapă literatura română nu dă la iveală prea multe realizări artistice notabile. Ion Negoiţescu. practic. Criticile severe la care va fi supus. Nicolae Balotă. Ştefan Augustin Doinaş. la existenţa unui singur partid. Constant Tonegaru şi alţii. Tudor Arghezi. Ioanichie Olteanu etc).Perioada postbelică pentru orice formulă estetică pe care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. ci în înseşi datele interne specifice ale fenomenului literar. Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu Rebreanu. chiar şi Mihail Sadoveanu. La urma urmei. Ultima creaţie importantă rezultată din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda. etapa finală a acestei epoci. Hortensia Papadat – Bengescu. a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de literatură şi a funcţiilor acesteia. semne că libertăţile literare interbelice intră sub zodia nefericită a limitărilor şi chiar a interdicţiilor. Adversarii politici fuseseră înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. în sensul eliminării proprietăţii private. dar se aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu. intervalul dintre anii 1944 – 1947 reprezintă. alături de altele. perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de luat în consideraţie. chiar dacă pentru foarte scurtă vreme „Revista Cercului Literar” de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a acestei grupări (Radu Stanca. Totuşi. după cum am văzut. regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare. Viaţa politică românească se reduce. 6 . acest volum sunt. în orice tentativă de periodizare este în primul rând important spiritul epocii. experienţa războiului.2. Două exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Destui scriitori care experimentaseră formule noi tind acum să-şi imite propriile modele. iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi. dar mai ales începe „reformarea” economiei. moment important în reconsiderarea limbajului poetic. Pe de altă parte. Se „reformează” învăţământul. Este de remarcat. care exercită puterea în mod discreţionar şi al cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile ei democratice. imediat după apariţie. totuşi. într-o anume măsură. 1. ca totdeauna în astfel de împrejurări. Prelungind spiritul literaturii interbelice. Lucian Blaga. Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului politic.

Geniul. psihologismul. etc. reminiscenţe primejdioase ale mentalităţii regimului anterior. ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare Sorin Toma şi intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care. iar criticii literari ai momentului vor prelua şi vor practica metoda sociologică a lui Constantin Dobrogeanu – Gherea. „reacţionarismul”. literatura rezultată din această exigenţă a epocii aboleşte realitatea şi o înlocuieşte cu o imagine a ei fabricată în laboratoarele propagandei comuniste. Titu Maiorescu. trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin devotamentul faţă de programul partidului unic. ci din aceea politico-ideologică. Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă. Eliminarea modelelor. În 1948. o literatură pe înţelesul tuturor. insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. inclusiv filologice. din zona esteticului. Vor avea această soartă. „obscurantismul ideologic”. în concepţia ideologilor vremii. Mircea Eliade şi destui alţii. Câteva generaţii studioase. „Literatura pentru mase” ar fi. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai face doar într-o primejdioasă clandestinitate. Li se reproşează. ci şi pe cei clasicizaţi. literatura nu poate nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o „selecţie” drastică. Critica estetică este abolită. desigur. autorul atacă violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. pentru că realismul nu suportă o etichetă de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectării realităţii. Nu vor mai publica. Hortensia Papadat – Bengescu. după caz. o serie de consecinţe. Îndeosebi potenţialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens în următorul deceniu. Ţinta acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii creatori interbelici care nu aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din viaţa literară. de pildă. alături de Tudor Arghezi. În locul acestora. „misticismul”. Unul dintre termenii puşi în circulaţie de diriguitorii politici ai culturii deceniului al şaselea este „realismul socialist”. se vor forma în absenţa modelelor literare autentice. este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo – moşieresc. Lucian Blaga. De fapt. iar cărţile le vor fi îndepărtate din biblioteci. Vasile Voiculescu. între care elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice. din istoria literaturii şi din conştiinţa publică. la comandă. Imputările nu vin. Acestora li se adaugă un număr de scriitori sovietici „exemplari”. Unii vor ajunge în închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. De aici. Se observă uşor că sintagma conţine doi termeni aflaţi în contradicţie.Perioada postbelică Evident. „reacţionare”. Aceste „devianţe” sunt multe şi odată depistate în creaţie îl pun în mare pericol pe autorul ei: naturalismul. pe care o vor coborî în vulgaritate. estetismul sunt considerate manifestări ale unei gândiri „retrograde”. Nichifor Crainic. ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. „Critica de îndrumare” îşi asumă funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului politic şi să sancţioneze orice abaterea de la „linia partidului”. 7 . „Conceptele” proletcultiste. de exemplu. Asaltul politic asupra literaturii române este declanşat pe mai multe direcţii.

Perioada postbelică

„Lupta de clasă” este o idee împrumutată, ca mai toate celelalte, din „teoriile literare” staliniste. Ea devine o temă obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate să contribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo – moşiereşti”. Creaţia. E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. Când specificul estetic devine o noţiune ilicită, iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument propagandistic, producţia „artistică” este pe măsură. Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei. Poezia iese din matca ei şi este pusă să slujească scopurile politice ale momentului. Când sunt lirice, poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă este însă aceea de epiciziare. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din lupta comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social. Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci când se exprimă, chiar şi timid, devin obiect al unor violente critici şi acuze. Semnele lirismului autentic, sesizabil atât în exprimarea unei realităţi interioare cât şi în expresia poetică, se fac totuşi simţite şi în această epocă. Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii, cum îl numeşte criticul Eugen Simion – anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Îl urmează îndeaproape poeţi cu un talent energic, care-şi vor construi ulterior o identitate lirică precis. Între ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc. Proza, îndeosebi romanul, apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de idei menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaje şi acţiune, are calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă. Romanul abordează acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea. Desfăşurarea epică este redusă la o schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele se confruntă cu răul şi iese triumfător. Binele este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit din rândul maselor”. El este un fel de Făt Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul, de partea lui sunt muncitorii sau ţăranii săraci. De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii şi complicii lor. Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi. Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfă: „Moromeţii” (1955), „Cronică de familie” (1956) şi „Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului” 1.2.3. 1961 – 1967

8

Perioada postbelică

După 1960, presiunea politicului asupra domeniului literar începe să scadă. O anume tendinţă de sustragere de sub suzeranitatea politică a Moscovei contribuie la derularea acestui fenomen. Pe de altă parte, procesul colectivizării agriculturii (de fapt, al deposedării ţăranului de mica lui proprietate agrară), în serviciul căruia fusese pusă în mare măsură creaţia literară, era aproape încheiat. Pe la jumătatea deceniului, partidul comunist îşi schimbă conducerea dă semne de oarecare tendinţe de rupere cu trecutul. În aceste condiţii, literatura e pe cale să-şi redobândească o parte din libertăţile de creaţie. Este o perioadă scurtă, pe care o putem considera tranzitorie. Se scrie încă din inerţie, mulţi scriitori sunt fie prea puternic fixaţi în modelul literaturii la comandă, fie nu pot încă să-şi abandoneze temerile. Totuşi, încă de la începutul acestui interval, poezia dă semne decise ale regăsirii de sine. În 1960, debutează editorial Nichita Stănescu, cu volumul „Sensul iubirii”. Titlul este semnificativ, ca şi al următorului: „O viziune a sentimentelor”. Poezia recuperează sentimentele intime puse sub interdicţie în deceniul anterior. Cam în aceeaşi perioadă, debutează Marin Sorescu, iar pe parcursul deceniului al şaptelea şi alţi reprezentanţi importanţi ai generaţiei şaizeciste. La rândul său, Marin Preda încearcă formula romanului existenţialist prin „Risipitorii”. E adevărat, romanul nu reprezintă o reuşită, dar experimentul vădeşte tendinţa prozei de a se desprinde de sub presiunea tiparelor proletcultiste. În sfârşit, în 1967, acelaşi Marin Preda publică cel de al doilea volum al romanului „Moromeţii”. Este o dată importantă, pentru că romancierul deschide astfel o temă care va avea o foarte bogată ilustrarea în etapa următoare: problematica obsedantului deceniu. Este pentru prima dată când un scriitor denunţă, cu mijloacele superioare ale artei, nu numai abuzurile politice ale deceniului anterior, dar şi „cumplita realitate a dispariţiei clasei ţărăneşti”. 1.2.4. 1968 – 1980 Procesul de revenire a literaturii la condiţia ei specifică se consolidează prohibiţiile tematice, impunerile şi limitările tind să devină aproape nesemnificative. Creaţia acestei etape este dominată de scriitorii generaţiei şaizeci. Despovărată parţial de presiunea ideologică, o bună parte din proza acestei perioade repune în discuţie „obsedantul deceniu”, proiectând asupra oamenilor, abuzurilor şi dramelor acelui timp o viziune realistă. Abordând relaţia individ – istorie, prozatorii deplasează acum accentul spre individ şi cultivă cu precădere analiza existenţialistă. Îndeosebi după, 1970, se conturează câteva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de marcă ai şaizecismului. Romanul politic (Augustin Buzura – „Feţele tăcerii”, „Vocile nopţii”) ; Petre Sălcudeanu – „Biblioteca din Alexandria” ; Constantin Ţoiu – „Galeria cu viţă sălbatică” ; Marin Preda – „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”) ; romanul mitic (Dumitru radu Popescu – „F”, „Vânătoarea regală ; „Fănuş Neagu – Frumoşii nebuni ai marilor oraşe ; Ştefan Bănulescu – „Cartea milionarului”. S-ar mai putea vorbi de romanul psihologic (Dana Dumitriu), romanul istoric (Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul Anghel), 9

Perioada postbelică

romanul parabolic (Marin Sorescu, Octavian Paler, cu precizarea că între direcţiile citate nu se pot stabili delimitări nete. O oarecare omogenitate de grup prezintă scriitorii cunoscuţi sub denumirea generică „Şcoala de la Târgovişte”: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu Costache Olăreanu, Tudor Ţopa. Ei cultivă metaromanul şi jurnalul de crreaţie. Grija pentru formă, dublată de o irepresibilă plăcere a scriiturii şi asociată cu o anume indiferenţă pentru conţinut constituie cvâteva dintre trăsăturile care definesc creaţia acestor prozatori pentru care opera devine un produs artistic autonom. La rândul ei, poezia îşi reia în posesie teritoriul, recuperând dimensiunea lirică, şi desprinzându-se, într-o măsură meritorie, de circumstanţele extraestetice. Un număr impresionant de poeţi se afirmaseră încă din deceniul al şaptelea şi continuă să redeschidă drumurile temporar înţelenite ale tradiţiei întrerupte. Poeţii se caracterizează printr-o anume omogenitate valorică, dar constituirea şi dinamica formulelor artistice sunt destul de diferite, încât clasificarea lor în orientări strict delimitate e greu de realizat. A-i cuprinde sub denumirea globală de poeţi şaizecişti reprezintă, parţial, o necestitate metodologică, dar în acelaşi timp şi o modalitatea de acoperire a unui fenomen distinct prin amploare, intensitatea şi, desigur, încadrare cronologică. În cuprinsul acestei generaţii, criticul Eugen Simion distinge câteva posibile delimitări tematico – stilistice. Poezia poeziei (Nichita Stănescu) ; conceptualizarea simbolurilor (Cezar Baltag) ; Poezia socială. Expresionism ţărănesc (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ etc) ; Poezia politică. Un spirit macedonskian (Adrian Păunescu) ; Ironişti şi fantezişti (Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi) ; Lirica feminină. Spiritualizarea emoţiei (Ana Blandiana, Constanţa Buzea). S-ar mai putea adăuga poezia onirică (Leonid Dimov) ca şi creaţiile bine conturate ale altor poeţi asimilabili acestor direcţii: Gheorghe Tomozei, Grigore Hagiu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu. 1.2.5. 1981 – 1989 După 1980, începe să se afirme o nouă generaţie, omogenă prin vârstă, afinităţi şi viziune creatoare. Numită „optzecistă” (de la deceniul pe care, fără a-l lua cu totul în dominaţie, îl jalonează totuşi destul de viguros), noua generaţie cuprinde scriitori a căror solidă informaţie teoretică se reflectă aproape direct în creaţie. Cei mai mulţi scriitori ai acestei generaţii ilustrează fenomenul postmodernismului literar românesc. Prozatorii cultivă la început textul scurt, caracterizat prin autoreferenţialitate şi prin înlăturarea convenţiei autorului omniscient. Textul îşi este sieşi reper, construindu-se şi modificându-se din mers, „pe viu”, ca într-o experienţă de laborator. Destul de numeroasă şi fără a se susţine valoric prin toate cărţile publicate, generaţia prozatorilor optzecişti contează prin numele lui Mircea Nedelciu, Sorin Preda George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad etc. Între poeţii optzecişti cei mai reprezentativi, sunt de amintit Traian T. Coşovei, Ioan Stratan, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Nichita Danilov etc. 10

ca şi mulţi dintre scriitorii generaţiei anterioare tind să-şi abandoneze uneltele în favoarea angajamentului civic şi direct politic.2. Argumentează 3. Delimitează-te de sau aderă la formula „Siberie a spiritului”. Bucureşti. 1990 – 2005 Cel puţin prima parte a acestui interval este destul de confuză. se repetă acum istoria primei etape postbelice (1944 – 1948). gen „tribunalul scriitorilor” sau „Nurnbergul românesc”. 2002 Cornel Ungureanu. 1985 11 . în fapt politice. Bucureşti. Intrată brusc în regimul libertăţilor depline.6. Sub deviza acestei necesităţi. se agită stindardul reconsiderărilor. Proza românească de azi. literatura român este dezorientată şi nu-şi găseşte prea repede rosturile.Perioada postbelică 1. optzeciştii. „Procesul comunismului” proclamat de unii scriitori ia de multe ori forma demolării valorilor literare ale epocii anterioare. Precizează-ţi opiniile în legătură cu o eventuală modificare a scării de valori literare postbelice Citeşte cu atenţie informaţia din curs şi exersează-ţi judecata proprie în raport cu elementele prezentate Surse bibliografice: Eugen Negrici.Prezintă punctul tău de vedere despre raportul dintre factorul politic şi cel estetic 2. literatura acestor ultimi cincisprezece ani nu lasă posibilitatea să se constate vreun fenomen artistic de mai mare consistenţă. Se lansează idei vindicative. Marcată îndeosebi de dezbateri de natură politică. al revizuirilor pe „criterii morale”. Cea mai tânără şi mai energică generaţie creatoare. Literatura română sub comunism. Rămâne de văzut dacă din ea se va naşte vreo tendinţă notabilă Test de evaluare 1. Ca şi atunci. Practic. Lucrurile sunt încă în mişcare. însăşi specificitatea estetică a actului creator este inculpată.

Cu acest volum. 2 Proza 2. opera lui Marin Preda marchează decisiv literatura română de după al doilea război mondial. Volumul său de debut. Obiective educaţionale • • • La sfârşitul lecţiei. De altfel. Radiografia operei Ca şi Nichita Stănescu. Marin Preda a întruchipat esenţial mitul creatorului şi a devenit un simbol al îndrăznelii artistice. creaţia artistică românească e subordonată total unor imperative politice absurde. După anul 1948. iar prozatorul un creator exponenţial al ei. al cărui spaţiu tematic s-a aflat până atunci sub autoritatea literară a lui Liviu Rebreanu. Întâlnirea din pământuri. Viu disputată de critica literară şi astăzi. cursanţii trebuie să ştie: Să identifice şi să explice particularităţile tematice ale operei lui Marin Preda Să evidenţieze importanţa romanelor prediene în evoluţia prozei postbelice Să clasifice proza generaţiei şaizeciste după criteriul tematic şi al modalităţilor narative 2. Cele mai importante creaţii ale sale pot fi considerate repere esenţiale ale acestei epoci agitate. în poezie. al libertăţii creatoare şi al supravieţuirii spirituale prin asumarea totală a destinului literar. timp de aproximativ un 12 . Marin Preda impune o viziune nouă şi autentică asupra satului românesc.1. la aproape două decenii şi jumătate de la dispariţia scriitorului. criticile ideologizante de natură proletcultistă nu întârzie să apară.Perioada postbelică Unitatea de învăţare nr. apare în anul 1948 şi este ultima creaţie prestigioasă pe care spiritul literaturii interbelice o dă la iveală înainte de aşi pierde libertăţile sub apăsarea unui regim politic nefast. iar unele obtuzităţi în înţelegerea universului ţărănesc propus de scriitor se manifestă încă şi astăzi. iar din această nefericită relaţie iese.

apărută. Volumul întâi al romanului Moromeţii. la înălţimea semnificaţiilor generale şi îi adaugă o componentă metafizică. mai ales. Cartea are meritul de a primeni atmosfera creatoare marcată încă de grave obtuzităţi. o literatură falsă. în 1955. roman total. ale psihologiei creaţiei devin mai lămurite şi îşi lărgesc înţelesurile. Viaţa ca o pradă. o impresionantă desfăşurare epică. Primul e o pledoarie. indiferent de potrivnicia circumstanţelor. romancierul ridică problematica „obsedantului deceniu”. marin Preda impune un univers ţărănesc inedit şi un personaj memorabil. Prin ea. Cu Intrusul. care vor domina literatura română a deceniului următor. e în mod sigur una dintre ele.Perioada postbelică deceniu. vocaţia sisifică a construcţiei şi mitul creatorului devorat de propria sa creaţie. viaţa politică destul de confuză a epocii. Deşi apărut la o distanţă considerabilă de primul volum. Romanele Marele singuratic (1972) şi Delirul (1975) completează tetralogia moromeţiană. Cartea. anumite aspecte ale epocii şi. cum îl va numi prozatorul) şi fac ca spiritul creator autentic să supravieţuiască. Înaintea istoricilor. desfăşurată cu mijloace artistice convingătoare. în orice caz nu la înălţimea primului său roman. Sensurile mari ale romanului depăşesc tentaţia dezvăluirilor politice. Prin el. şi vizează condiţia umană aflată în puterea circumstanţelor. Cel de al doilea reconstituie cu tehnicile realismului clasic una dintre cele mai agitate perioade ale istoriei româneşti moderne. Prin ea. Sunt extrem de puţine cărţile adevărate care apar în acest interval („obsedantul deceniu”. 1967 este anul în care apare cel de al doilea volum al Moromeţilor. în 1977. Înţelesurile mari ale cărţii vizează prin protagonistul ei. E o confesiune autobiografică. pentru implicarea în existenţă şi asumarea activă a destinului. Marin Preda pune în discuţie mişcarea legionară. Prozatorul rupe tiparele epice în care activiştii se instalaseră ca Feţi-frumoşi fără pată şi fără prihană şi pune în dezbatere procesul nefast al colectivizării care a condus la „cumplita dispariţie a clasei ţărăneşti”. apărut în anul 1968. de a sonda zonele abisale ale conştiinţei şi de a proiecta o viziune profund existenţialistă asupra condiţiei umane ţinute încă în chingi ideologice. dar fiecare are o importanţă şi o semnificaţie autonomă. cartea se articulează perfect cu acesta. 13 . rămasă multă vreme în stadiul faptului accidental. romancierul dă o direcţie şi o semnificaţie autentică altei teme (a şantierului) mutilate ideologic de literatura proletcultistă. o interesantă istorie a devenirii artistice a scriitorului. într-un ansamblu coerent. oricât de spectaculoase ar fi ele. a avut un succes uriaş. apărut. cu semnificaţii unitare. schematică. Romanul deschide hotărât drumul unor creaţii cu o problematică similară. Ultimul roman al prozatorului este Cel mai iubit dintre pământeni (1980). preponderent propagandistică. Moment din nou important pentru creaţia noastră romanescă. poate fi considerată un roman indirect. tânărul Călin Surupăceanu. cum l-a numit criticul Eugen Simion. Risipitorii (1962) rezultă din dorinţa scriitorului de a aborda şi alte spaţii tematice şi de a experimenta un registru stilistic diferit de cel care îl consacrase. Mai puţin realizat artistic. surprinzător. probabil unic în literatura română. şi figura mareşalului Antonescu pe care îl situează în complicatul joc al circumstanţelor şi încearcă să-l explice prin ele.

O problematică actuală. de la mitul fericirii prin iubire la „blestematele chestiuni insolubile” care agită fiinţa străfundă a individului. al cărei exponent sintetic este. dat la iveală de istoria recentă sau contemporană şi. 14 . În fapt. cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial. indiferent de temă sau intenţie. mai mult decât aspectul accidental al unor evenimente familiale. scriitorul a pus ficţiunea să lucreze în serviciul faptului adevărat. prin procedeele specifice artei autentice îi dă răspunsuri inedite. indică imposibilitatea de a gândi creaţia prediană altfel decât ca un reper fundamental al literaturii române postbelice. deocamdată.Perioada postbelică Având o structură artistică fundamental realistă. Marin Preda continuă să fie în actualitate cu tot atâtea imagini câte sunt oglinzile în care personalitatea sa complexă se reflectă. se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare . Personajul trebuie văzut astfel nu atât ca o individualitate. Scriitorul şi-a croit o statură de dimensiuni impunătoare căreia vremea nu i-a estompat contururile. uşor de întreţinut. sau prelungită prin consecinţele ei asupra tuturor. aici.2. Drama lui are o substanţă bicompozită. romancierul nu se limitează niciodată la aspecte particulare. conferă firesc şi intensă emoţie tuturor scrierilor sale. cât ca întruchipare a unei spiritualităţi. E numai o iluzie care poate fi. Tema predilectă a scriitorului este raportul dintre individ şi istorie. 2. în general . pentru că rezultă din convergenţa a două cauze: pe de o parte. ea ţine de avatarurile existenţei şi ale condiţiei umane. Încât. Problemele generale ale existenţei. Ilie Moromete. află în Marin Preda un observator lucid şi un analist riguros care. O rară capacitate de a construi personaje puternice şi memorabile – Ilie Moromete şi Victor Petrini sunt cele mai celebre – face din romanele sale creaţii autentice situate la nivelul de vârf pe scara axiologică a literaturii române. furnizând informaţii minim necesare pentru situarea întâmplărilor într-un timp şi spaţiu bine determinate: “În câmpia Dunării. chiar dacă nu se manifestă încă agresiv. tinzând să-l dizloce din structurile lui tradiţionale.” Fraza citată sintetizează una dintre temele mari şi predilecte ale scriitorului – raportul dintre individ şi istorie – concretizată. deşi le dezbate până la înţelegerea cauzelor prime. la destinul unei familii ţărăneşti într-o perioadă când mica gospodărie rurală era decisivă pentru configuraţia satului şi a economiei agrare româneşti. dar. în ambele volume. Tema istoriei. trăit de oameni adevăraţi. oricât de puternic ar fi el conturat în acest plan. istoria situează satul românesc într-un proces de eroziune. a unui mod de viaţă şi a mentalităţii proprii unui cod de existenţă. dar convingătoare. viaţa ţăranilor predişti se scurge “fără conflicte mari”. Ţăranul Primul volum al „Moromeţilor” fixează încă de la început romanul în formula realismului canonic. După mai bine de douăzeci de ani de la dispariţia sa. e important să fie analizat acest proces de deconstrucţie a clasei ţărăneşti. pe de altă parte se datorează multiplelor determinări istorice care hotărăsc soarta unor categorii umane şi a indivizilor care le compun. aflat într-o zonă foarte largă de interes. Opera şi autorul ei sunt încă obiectul unor studii şi atitudini care. Văzută astfel. viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.

se potoliră sau îl uitară. Achim. au parte cel mult de condescendenţă zeflemitoare. însă. în stilul său voalat-metaforic. e nevoie de împrumuturi la bancă. 15 . E cert că personajul nu-şi putea transforma firea. şi convingerile. Nilă şi Paraschiv sunt atraşi irevocabil de viaţa citadină. să vândă porumb la munte. structurile săteşti tradiţionale. Modul economic natural se conformează exigenţelor istoriei. nu structurală. Dacă banii nu ajung (şi nu ajung!). Satul românesc este însă atras lent. Totuşi.Perioada postbelică Aceste determinări acţionează încă din primul volum. nu mai văzu nici cum toţi cei care-l duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el. Fenomenul de alienare şi de extincţie a ţăranului se află însă abia la început. Moromete va trebui să-i procure şi pentru asta îşi adecvează conduita. schimbându-şi firea. Pe de altă parte. Tudor Bălosu sau Aristide. totuşi oamenii se făcură parcă mai mici. de a o gândi şi a da un înţeles întâmplărilor. în funcţie de cantitatea de pământ. . După muţenia stupefiată în care intrase. fonciirea care îl preocupă atâta pe Moromete şi nu doar pe el. obiect de troc – porumbul şi grâul câmpiei în schimbul fructelor sau ţuicii muntenilor – şi devine marfă valorificabilă în bani. direcţionarea unui întreg proces social: “După fuga băieţilor. nu se întâmpla încă nimic în sat (…). mai păcăleşte autorităţile exploatând bunăvoinţa acestora şi se bucură chiar de preţuirea lor. Curând. în circuitul valorilor capitaliste. din proprie iniţiativă. dar sigur. o dată trecute. Scămosu şi Ouăbei navetează între sat şi oraş făcând negoţ cu produse agrare. Pentru a le plăti. semn al refuzului de a mai comunica spiritual cu lumea. Niculae vrea să fie învăţător. îl vedem totuşi adaptându-şi comportamentul la realităţile istorice anterioare războiului: pleacă iarna. Mai important decât orice e faptul că în satul moromeţian ierarhiile nu se alcătuiesc. Dar acţiunea ei e încă discretă. Deşi nu vede rostul banilor. şindrilă şi ţuică. Nu. de vinderea unui salcâm sau chiar a unei părţi din pământuri. ca exponent al ei. calculând şi transformând totul în bani. începură să năvălească pe scena satului oameni şi întâmplări (…). Cuvântul cu care îşi măsoară acum acţiunile este “beneficiu”. surplusul agrar încetează să mai fie. Relaţia dintre ţăran şi stat e concretizată în impozite. Destui ţărani manifestă tendinţe centrifugale faţă de “axa rurală a lumii”. ca odinioară. Moromete şi prietenii săi “politici” sunt admiraţi şi preţuiţi. în raport cu forţa lor spirituală: un mod de a vedea lumea. la rândul lor. iar ţăranul îşi păstrează libertăţile esenţiale pe care i le-a statuat tradiţia: dispune de pământul şi produsele sale. când istoria pare foarte îngăduitoare. afectând de această dată comunitatea rurală în ansamblul ei: “printr-o spărtură ce nu mai putea fi dreasă. mea).” (subl. prozatorul dezvăluie încă din prima frază. ca la Rebreanu. Oamenii au valori diferite în conştiinţa obştii. deşi bogaţi. istoria deschide porţi perfide către alte moduri de existenţă care. drama evanescenţei sociale a întregii comunităţi rurale. contrazicându-şi principiile cele mai ferm conturate. solicitând ţăranului însemnate modificări comportamentale. într-un mod brutal. politica năvăleşte însă în viaţa oamenilor. fragilizează. În cel de al doilea volum al romanului. Moromete. satul românesc intră sub altă zodie istorică. Tudor Bălosu este comis voiajor. pe care le vinde apoi în sat. Modificarea sa e atitudinală. Toate acestea sunt semne că istoria nu este aşa de răbdătoare cum s-ar părea. cumpără de acolo purcei. “Devenise în mod ciudat întreprinzător”. E limpede că Moromete nu trăieşte numai o dramă individuală ci.

unele cuvinte primesc sensuri străine de utilizarea lor firească. Ţăranul Moromete nu mai este o personalitate fascinantă pentru săteni şi cu atât mai puţin pentru reprezentanţii autorităţii statale. alt cuvânt necunoscut în sat. Convins de inutilitatea vreunei opoziţii manifeste. a cărui autenticitate artistică rămâne la un ridicat nivel valoric. Moromete nu înţelege de ce i s-au fixat cote absurde. dar e conştient de neputinţa de a se împotrivi istoriei. Ţăranul nu mai are motive să se simtă şi nu mai este considerat stăpân al pământului. al existenţei sale ca adept al “noii religii”. 16 .” Dacă destrămarea familiei moromeţiene se produsese datorită unor cauze în primul rând interne. dar nimeni nu se osteneşte să-i explice. Ilie Moromete reprezintă factorul de rezistenţă morală. Organizarea artistică a volumului este însă perfect adecvată realităţii sociale înfăţişate aici. Prin unelte Moromete dădea de înţeles că se gândeşte la o sapă. în ciuda unor judecăţi contrare ale criticii. fără să ia act de prezenţa ţăranilor. În folosinţă propagandistică. care se construieşte prin agresiune alienantă asupra ţăranului. În timpul secerişului. cu caracter de lege. Într-o astfel de lume. în numele unui “imperativ istoric” şi după un model politic aberant. “cei mari” se perindă pe arie. o furcă (…)”. În condiţiile unei asemenea optici asupra individului rural. scriitorul estompează statura personajului său. Aceste transformări care desfigurează satul românesc constituie problematica generală a celui de al doilea volum. nu-i rămâne decât să-şi conserve identitatea spirituală şi să opune tendinţelor aberante ale epocii valorile morale în care continuă să creadă. pe care scriitorul o numeşte undeva “cumplita realitate a dispariţiei clasei ţărăneşti”. romancierul îşi adecvează viziunea artistică şi tehnicile de construcţie a personajului. Una din formele de opoziţie morală a personajului este neacceptarea unui limbaj mistificator. o atitudine tolerantă şi oarecum familiarbinevoitoare. El nu vede rostul noii lumi. S-a făcut destul de frecvent observaţia că acesta este romanul fiului. Într-adevăr. încetează treptat să mai existe nu mai poate domina nici măcar prin exponenţii săi spaţiul literar al unei opere care şi-a propus să reflecte acest fenomen. precum Jupuitu odinioară. disoluţia structurilor sociale ţărăneşti se produce prin exercitarea unor presiuni exterioare. Totul e impunere administrativă. încep să fie vehiculate cu o frecvenţă primejdioasă pentru înseşi relaţiile interumane. nici nu are vreunul. cărora nici nu le dau bineţe. Pentru aceştia el există doar sub forma unui număr şi a unor cantităţi consemnate în registrul de cote. suficiente susţineri artistice. fiind interesaţi doar de recolta căreia îi evaluează cantitatea şi calitatea. prezenţa lui Ilie Moromete în aceste pagini este redusă simţitor. prin care erau desemnaţi astfel acei ţărani care continuau să fie în relaţii paşnice cu chiaburii. se delimitează acum de ele opunându-le o proprietate sănătoasă a limbajului: “Adică cum unelte? (Era un cuvânt din ziare. iar altele. O clasă care. aici. o greblă. necunoscute până atunci în vorbirea ţăranilor. Acum Moromete vorbeşte fără să fie auzit şi e prezent fără să fie văzut. Niculae. Autoritatea nu mai e deloc dispusă să considere ţăranul în individualitatea lui sau să manifeste. Personajul. Importanţa socială a ţăranului fiind diminuată până la nesemnificativ. integrându-l astfel cu naturaleţe şi consecvenţă realistă în sistemul de circumstanţe ale epocii. prin care erau desemnaţi cei cu stare). şi că Ilie nu mai are.Perioada postbelică evenimente pline de viclenie. atât de dornic odinioară să folosească vocabule de efect. sub presiunea evenimentelor.

tema creaţiei. în care relaţiile intrafamiliale şi însăşi noţiunea de familie sunt profund deteriorate (cele mai multe personaje prediste sunt incapabile să întemeieze un cuplu statornic). se dezvoltă şi se soluţionează în interiorul şi în conformitate cu natura fiecărei teme în parte. critica literară a reacţionat cu entuziasm. Ţăranul nu mai umblă prin lume ca ţăran. tema politicului (a obsedantului deceniu). tâmpitule?”). Sintagma acoperă în întregime substanţa cărţii care dezvoltă mai multe direcţii tematice: tema erotică. cu divinitatea. concrete sau metafizice. tot ce poate face este să ofere până la capăt un exemplu moral: “Până în ultima clipă omul e dator să ţină la rostul lui. memoria colectivă s-a pierdut. Tema istoriei. loc de contemplaţie şi de exerciţiu spiritual)) cedează în favoarea primăriei. Conflictele. Deşi prins dureros în vârtejul şi fatalitatea istoriei. de cele mai multe ori imposturi: portar de bloc. în care foamea contrazice mitul bunăstării (“şi ce-ai să mănânci. făcând o ultimă prevestire privitoare la pierderea conştiinţei ţărăneşti: “Mi-e bine. ci sub alte identităţi. se creează. Cea mai inspirată şi mai justă tentativă de a cuprinde într-o formulă caracterizarea cărţii îi aparţine criticului Eugen Simion care consideră cartea un roman total. a raportului individului cu istoria. cu aceeaşi autenticitate artistică. în orice caz. În înţelegerea lui Marin Preda. iar cei mai importanţi comentatori ai momentului i-au dedicat analize temeinice şi laudative. 2. iar scara valorilor este complet răsturnată. intrând rapid şi reverberând profund în conştiinţa cititorilor din cele mai diverse categorii sociale. socială. satul devine o lume fără întemeieri morale. în perioada de după al doilea război mondial). Cel din urmă ţăran se stinge. filozofică. Faptele sunt în permanenţă dublate de reflecţia profundă asupra existenţei. multiple şi ele. La rândul ei. a destinului… care antrenează în desfăşurarea lor tipologii umane dintre cele mai diverse. Lumea veche a dispărut. a libertăţii. chit că rostul ăsta cine ştie ce-o să se aleagă de el”. După romanul Moromeţii o imagine a ţăranului român dintotdeauna nu s-a mai putut constitui literar. Dar lumea aceasta nu mai este a lui Ilie Moromete. dar toate se contopesc într-un conflict unic. director sau chiar general. tema istoriei. lucrător la STB sau în cine ştie ce uzină. religioasă. de fapt nu mai este a celui care vrea să rămână ţăran. care 17 . plămădit parcă după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu al pământului. Toposurile săteşti tradiţionale (poiana lui Iocan. tema feminităţii. nu mă doare nimic. dramatic şi amplu care rezultă din condiţia de existenţă a individului văzut ca o “divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor”.3. mă. Intelectualul Romanul Cel mai iubit dintre pământeni a avut un succes extraordinar (unic. unde se exercită puterea discreţionară.Perioada postbelică Dizlocat din structurile sale. Marin Preda epuizează astfel o temă cu o îndelungată carieră în literatura română. asta înseamnă că existenţa umană se află totdeauna la intersecţia unor determinări. activist. dar nu prea mai sunt conştient”. Dimensiunea spirituală e supusă demoliţiunii de primitivismul politic.

drept esenţa existenţei. la existenţă. Relaţia cu Nineta îşi dovedeşte repede precaritatea şi se destramă din motive la fel de neesenţiale ca acelea din care se alcătuise. Nu are un motiv anume. Evenimentele individuale şi cele socio-politice se află într-o remarcabilă corespondenţă. al libertăţilor. fascinat de noutatea experienţei. o degajă şi pe care adolescentul o descoperă fascinat. bucuria însăşi a posesiei – toate acestea pot să fie uşor considerate. Cu alte cuvine. sub influenţa decisivă a impulsului sexual adolescentin care. de aceea. fiecare coincidentă nu numai cu o anumită vârstă a conştiinţei sale. Din coincidenţa acestor experienţe afective cu tipurile de realitate de care protagonistul ia act în diferite secvenţe ale existenţei sale se alcătuieşte dimensiunea metafizică a romanului. iar eroul. Către ele ar trebui. graţie naturii şi experienţei sale. personajul accede la înţelegerea arbitrarului care domină existenţa. Într-un moment banal. La capătul lor. De aceea spiritul rebel se manifestă intens faţă de orice atitudine mai raţională în comparaţie cu percepţia sa: îşi înfruntă belicos părinţii. o simplă plimbare. acum. fără scop precis. Femeia îl părăseşte şi acest deznodământ. Personajul se raportează. satisfăcut. trăieşte iluzia că nimeni şi nimic nu îi poate sta împotrivă spre a o lua în posesie totală şi definitivă. Nineta este iubirea adolescentină a lui Victor Petrini. îşi trăieşte firesc vârsta. sancţionându-le vehement şi jignitor prejudecăţile şi sfârşeşte prin a considera o simplă experienţă iniţiatică drept acord esenţial cu existenţa. decisive şi tragice pentru destinul său. De aceea el confundă uşor esenţa cu aparenţa. Ea se instalează brusc. transferând în realitate propriile reprezentări despre ideal. determină lesne confuzia cu comunicarea profundă şi autentică. Acestea se lasă mai uşor dezvăluite prin analiza experienţelor erotice pe care le trăieşte personajul şi care îl ridică. destinul lui Victor Petrini este exemplar. Petrini refuză (de ce neapărat acea stradă?!) invitaţia Ninetei de a merge pe o stradă oarecare. îşi are mai degrabă cauzele într-o senzualitate intensă pe care tânăra femeie. fără susţinerea sufletească firească vârstei. fără nici o reţinere. ci şi cu o bine determinată circumstanţă istorico-socială. conjunctural al vieţii sale. Relaţiile afective pe care le stabileşte personajul conţin mai intens dimensiunea iniţiatică a romanului. să se focalizeze o analiză mai cuprinzătoare a romanului. Perfecţiunea halucinantă a corpului femeii. la vârsta sa. În această privinţă. romanul prezintă un număr impresionant de episoade consumate pe fondul realităţilor româneşti din deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut. Condiţionările politice ale lui Victor Petrini reprezintă însă elementul accidental. deasupra particularului. în tentativa lui firească de a o înţelege şi a şi-o asuma. pe el şi înţelesurile cărţii. cu toată suferinţa pe care o provoacă. voluptatea atingerilor cu aceste forme care se oferă. Considerat sub aspectul evidenţelor sale epice. va 18 . una dintre cele mai importante care îi susţin structura şi prin care Marin Preda intenţionează să reveleze anumite aspecte ale raportului individului cu existenţa. dar nu suficiente pentru înţelegerea semnificaţiilor mari şi profunde ale romanului.Perioada postbelică micşorează tragic spaţiul şi numărul opţiunilor. cu formele exterioare în care ea se exprimă. Victor Petrini consumă patru experienţe erotice esenţiale. Pur şi simplu. sigur. Prima.

Personajul află. mă uitase absolut. astfel. a misterelor profunde ale existenţei pe care personajul doreşte să şi-o asume. personajul îşi consolidează convingerea că este un “ales”. Episodul Nineta îi creează iluzia că toate acestea se află în puterea sa. însă. modificând-o superior printr-un transfer de energie sufletească şi intelectuală. El ignoră. nu e aptă să primească nimic din realitatea sufletească a celui care încearcă să şi-o asume. cu sentimentul culpabilităţii. Petrini se înscrie pătimaş în competiţia pentru existenţă: a o cunoaşte. cea de a doua experienţă erotică a personajului . Marin Preda situează acest episod (nu numai) erotic într-o epocă în care libertatea individului de a-şi construi destinul este. respingând ideea unui traseu prestabilit.Perioada postbelică rămâne singura victorie a lui Petrini în confruntarea lui cu existenţa. din prejudecată sau orgoliu. Încercând să-i pătrundă şi să-i desluşească 19 . aparent deplină. a opta şi a o domina. un zero…” Spre deosebire de prima sa experienţă erotică. îi consolidează iluzia că stă în puterea lui să ia în posesie şi să domine existenţa şi că este un privilegiat al acesteia. căci. Petrini nu mai confundă acum senzualitatea pură cu comunicarea spirituală autentică. medicinistul. Ridicată la înţelesuri mai înalte. Şi încă o achiziţie cognitivă care deosebeşte această experienţă erotică de prima. ca şi când n-aş fi existat. Eroul ia hotărârea de a refuza sau se află în neputinţa de a-şi asuma o existenţă care poartă în sine urmele altui “cuceritor”. nu conţinutul esenţial al acesteia. Petrini decide să o supună unei intervenţii chirurgicale tardive şi periculoase care îi va aduce Căprioarei moartea. Structurile interioare în care s-ar fi putut impregna această energie spirituală nu există. Petrini se află sfârşitul studiilor universitare. Personajul dobândeşte iluzia că poate alege în deplină libertate. Din nou a putut să aleagă. El nu înţelege decât după consumarea completă şi tragică a acestei experienţe că a luat drept existenţă vie şi autentică o simplă ipostază “neclintită şi amorfă a acesteia”. chiar dacă nu-l refuză. “Ea. Căprioara. curând că îi este imposibil să ia în posesie o existenţă care. deocamdată în zonele marginale ale conştiinţei. iluzia libertăţii de alegere se asociază. că episodul Căprioara este doar una dintre formele în care se înfăţişează realitatea. opţiunea sa nu rămâne fără consecinţe în plan moral. de această dată. a o înţelege. El are acum un rival. că toate căile spre această existenţă îi sunt deschise şi că nu depinde decât de voinţa sa spre a o lua în posesie totală şi definitivă. căruia. încă. în spatele “frumuseţii deosebite” a fetei nu se mai află nimic. Cu o remarcabilă intuiţie a sensurilor. Femeia a rămas însărcinată în urma scurtei aventuri cu medicinistul şi. întâmplarea are miez. chiar dacă îi recunoaşte onest calităţile. nu-i poate accepta umbra prelungită asupra existenţei pe care o ia în posesie Relaţia cu Matilda se constituie şi se desfăşoară sub semnul tentaţiei fascinante şi obsesive de descifrare a necunoscutului. le-a urmat cu ambiţie şi obţine o licenţă strălucită. În mod firesc. Cu această experienţă. Aflat la o vârstă post-adolescentină încă foarte orgolioasă. lovită ca o găină de dragostea strălucitului medicinist. dar. el crede că poate alege la rândul său. Personajul află acum că prin ambiţia de a cuceri şi a domina existenţa se înscrie irevocabil într-o competiţie. din moment ce existenţa. dar persistă în iluzia că poate alege şi poate domina existenţa. sub înfăţişarea superbă a Căprioarei l-a “selecţionat” dintre alţii.

în indiferenţă totală faţă de acesta şi de sentimentul prieteniei în general. Abia acum. Matilda ameninţă. Victor Petrini îşi asumă existenţa întruchipată de Matilda printr-un act de deposedare înfăptuit în dauna prietenului său. în felul ei. E pentru prima dată când lui Petrini existenţa i se oferă aşa cum este ea. o torţionară. De aici credinţa sa că. al întregii proze româneşti) poate fi considerat în stricta lui individualitate. Ar părea că sunt calităţi suficiente pentru ca existenţa să-l accepte şi să îl “răsfeţe". dar autentică şi justificată dacă îşi exprimă. Dacă Petrică Nicolau este sortit irevocabil unei mediocrităţi care îl exclude din competiţia existenţei. În acest plan. prinzându-l într-un mecanism culpabilizator. nu în forme înşelătoare: abjectă şi deseori ticăloasă. credea el că ar fi. agresează.” El nutreşte însă doar iluzia că este cuceritorul aşteptat de o existenţă care se refuză celor slabi. probabil. o voinţă slabă. Petrică Nicolau. umileşte. deci. nu sunt. Cel mai proeminent personaj feminin al cărţii (şi. e înzestrat cu o mare ambiţie dar. fără prea mari procese de conştiinţă. studenţii sunt exmatriculaţi pentru că părinţii lor au fost declaraţi “duşmani ai poporului”. o întruchipare a existenţei haotice pe care nu oameni ai spiritului o pot domina (dimpotrivă. Petrică. e un continent al nisipurilor mişcătoare. Totuşi. preocupat mai mult de descriere şi de punere în ecuaţie decât de un demers cognitiv ambiţios şi susţinut. Matilda reprezintă. raporturile cu existenţa pot determina cunoaşterea completă a acesteia şi luarea ei în posesie prin stăpânirea tuturor necunoscutelor care aparent se refuză cunoaşterii. devenind. În consecinţa acestei anomii localizate la nivelul afectelor. în general. însă. ci Mircea. care nu-i oferă nici şansa rivalităţii nici pe aceea a prieteniei reale. Tentativa sa e coincidentă cu ambiţia de a întemeia un sistem de gândire original – o “nouă gnoză”. fiinţa umană. ascunzând sub suprafeţele cele mai liniştite înspăimântătoare forţe ostile. un poet analfabet bântuie prin redacţii ambiţionând să-l pună în umbră pe Eminescu (şi chiar îl pune. refulaţi gregari 20 . aflat pe o poziţie de autoritate politică faţă de existenţă. scara valorilor se răstoarnă şi se petrec evenimente fără nici un înţeles: facultatea e condusă de un obscur caloriferist. sprijinite pe o teorie coerentă. esenţa. existenţa – reflectată în bună măsură de comportamentul Matildei. datorită ideologizării masive a culturii). înjosindu-l şi fiind gata să-l anuleze. este tratat în consecinţă de protagonist. Petrini pare a îndeplini condiţiile necesare învingătorului: are în faţă o strălucită carieră universitară. îi sunt străine mijloacele carierismului vulgar. dar rolul ei în relaţia cu Petrini ca şi similitudinile cu conţinutul socio-politic şi moral al epocii (anii cincizeci) fac posibilă ipoteza că ea reprezintă o sinteză a existenţei cu care se confruntă. însufleţit de orgoliul cunoaşterii totale. Imprevizibilă. aşa cum însăşi Matilda mărturiseşte. inteligent şi instruit. el dirijează necontenit asupra femeii proiectoarele unei gândiri formate în spiritul sistemelor generale şi abstracte de cuprindere şi explicare a existenţei. Nu altceva îi oferă lui Petrini contactul brutal şi tragic cu existenţa socială care-l absoarbe şi ea imperativ. profesorii eminenţi sunt înlăturaţi de la catedre şi înlocuiţi de nulităţi. Victor Petrini începe să înţeleagă că existenţa nu este ceea ce.Perioada postbelică esenţa. În orice caz. îşi ordonează gândirea într-un sistem teoretic original care îl poate conduce la un succes social meritat. ei sunt cei excluşi).

ca alt bărbat. aptă să reunească aspectele cele mai diverse ale operei dar şi să indice un înţeles superior. O nouă existenţă îi este oferită. al acelui “cineva care ştie”. ci pare mai degrabă un trimis al destinului. “premisa unei victorii”. Nu datorită unui capriciu juvenil. spune el. s-a despărţit de Matilda. apoi cu retragerea dreptului de a preda la Universitate sau de a primi vreo ocupaţie compatibilă cu pregătirea sa. Încă o dată protagonistul suferă un eşec. iar fiinţa umană nu e decât punctul de convergenţă a mai multor determinante. iar moartea mamei i-a adus o stare de neutralitate afectivă “superioară fericirii sentimentelor”. Una dintre ele. protagonistul pretinde acestei existenţe nu numai să-şi mărturisească sau măcar să-şi sugereze esenţa. ci “să-l vadă”. Toate acestea i se oferă lui Petrini fără a fi nevoie ca el să desfăşoare strategii complicate sau să rezolve dureroase ecuaţii existenţiale. ca şi în aceea. cum afirmă Petrini. a o cunoaşte şi a o cuceri. Petrini trăieşte experienţa paradisului interzis. pe care Petrini îl ispăşeşte cu închisoarea. Prin această ultimă experienţă existenţială. Unul tragic. vizează 21 . Cu Suzy. ca înainte. iar protagonistului i se deschide o altă şansă posibilă de a o identifica. Pur spirituală. Cel puţin în această epocă. onestă şi îndreptăţită.Perioada postbelică de tot felul dirijează cu voluptate sadică anchete chinuitoare. a orgoliului unei alegeri minore. Trăindul. ci numai opresori. Eşecul personajului în această a treia experienţă se datorează acţiunii unor forţe abisale. La rândul său. Petrini e mai apt să înţeleagă că libertatea e iluzorie şi abstractă. decât în sensul forţei de atracţie pe care o exercită Puterea şi al obedienţei fascinate impuse de ea. Nu Mircea. mesajul lui Victor Petrini este al unui naufragiat. arbitrar şi necruţător din amuzament. să ia act de viaţa sa ca de o realitate concretă şi distinctă. “Voiam să se uite la mine şi să mă vadă”. puterea lui Petrini este cauza fragilităţii şi a înfrângerii sale în raporturile cu existenţa socială. iar anchetatul căruia nu i s-a putut dovedi nici o vină primeşte obligatoriu trei ani de închisoare. Fostul soţ al lui Suzy nu e un rival. cea de a patra iubire a sa. făcând ca indivizii să fie “cobai ai divinităţii”: “un Dumnezeu ilogic şi acazual”. a unor prejudecăţi sau a unor forţe abisale pe fondul unor rivalităţi reale sau imaginare. romanul deschide posibilitatea mai multor interpretări. dăruire totală şi înţelegere. îl “deposedează” de Matilda. dezlănţuite. Suzy întruchipează această existenţă ca o promisiune de tandreţe. de a se realiza în existenţa socială. a fost lucrător la deratizare. Gândirea proprie. O altă formulă o înlocuieşte acum pe cea optimistă: “Salvarea celor învinşi – nici o speranţă!” Prin cele patru experienţe erotice pe care le parcurge Victor Petrini. destule dintre ele iraţionale. Imaginea florii pe care Suzy i-o aşază într-o zi pe prozaicul său birou o aminteşte pe aceea a mărului edenic de la începuturile lumii. protagonistul este înfrânt fără a înfrunta rivali autentici. stimulate să se manifeste de forţe obscure. În acest moment totul se sfârşeşte. supunere. O ispită a cunoaşterii. devine un delict grav. În tentativa firească de a cuceri şi a-şi asuma existenţa afectivă pură. care a eşuat definitiv datorită arbitrarului existenţei şi pentru care eşecul nu mai reprezintă. în afara dogmelor. “care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decât în moarte”. A ieşit din închisoare.

de M. Clipa cea repede (1979). 2.a. Pasărea şi umbra (1977). Femeie. modificarea de paradigmă operată de scriitorii ce debutaseră editorial la jumătatea deceniului 7 cu volume de proză scurtă (cenzura nu putea pretinde. viaţa reală şi ”literatura” (ficţiunile create de puterea politică) îşi 22 .în ordinea viziunii şi a tipologiilor . Marin Preda depăşeşte astfel limitele celor mai multe romane despre “obsedantul deceniu”.4.Georgescu. prozatorii noului val au procedat la ”cucerirea tradiţiei” (C.Breban. Proza generaţiei 60 În domeniul prozei. asupra raportului individ-istorie (supratema romanului şaizecist).Neagu. G.Buzura. într-o schiţă sau nuvelă. multiplicarea şi confuzia vocilor şi a perspectivelor narative. neîncetat. parţial. cu atât mai puţin numai interioare. deasupra realităţii identificabile şi cuantificabile.). Romanele axate pe o tematică circumscrisă spaţiului rural (purtând amprenta modelului fixat . este tratată în aceste cărţi dintr-o perspectivă mitică (prezentând afinităţi cu aceea din proza sud-americană) şi apelându-se la un set de strategii tributare. sunt elementele unei poetici narative corespunzătoare noii viziuni asupra condiţiei umane. a trecerii de la lumea veche la lumea nouă (E. Steinbeck etc.Bănulescu (Iarna bărbaţilor-1965). adevărată figură tutelară a generaţiei) redescoperă. aflat în voia unui destin care nu are numai determinări imediate.Titel: Ţara îndepărtată (1974). iată fiul tău (1983). acela din zona porturilor dunărene din Îngerul a strigat (1968) al lui F.Ţoiu. prezent şi în proza scurtă a lui Şt. satul ca univers arhetipal (acela din zona Banatului în ”tetralogia bănăţeană” a lui S.Preda.). N.R.Perioada postbelică condiţia de existenţă a omului.Simion vorbea despre surprinderea destinului unei lumi ce trăieşte o dislocare din tiparele ancestrale). ale căror sensuri gravitează aproape exclusiv în jurul acestei circumstanţe.Ungureanu). istoriile personale şi ”istoria sacră”. pe de o parte. atât prozei ”autenticiste” interbelice cât şi modelelor oferite de romanul nordamerican din prima jumătate a secolului („generaţia pierdută”: Faulkner. prezentă la toţi romancierii generaţiei (inclusiv în romanele ”citadine” ale lui A. sau satul cu reminiscenţe arhaice din romanele ciclului ”F” al lui D. Înţelegând necesitatea raportării literaturii contemporane la trecutul cu care aceasta întreţine relaţii de tip continuitate / discontinuitate. prezenţa tuturor elementelor ideologice şi tematice ”imperios necesare artei realist-socialiste”. Tema. Planul ideatic al acestor romane (politice în marea lor majoritate) în care sunt puse. faţă în faţă adevărurile indivizilor şi adevărul Istoriei. P. ca în stufoasele romane-frescă publicate în era proletcultului) se va face simţită mai cu seamă în romanele apărute pe parcursul deceniului 8 şi în prima jumătate a celui următor. Condiţionările existenţiale se află undeva. abolirea cronologiei (prezenţa accidentelor ordinii temporale: analepsele şi prolepsele) etc. C.Popescu). percepută ca ”o înfăptuire continuă într-o lume căreia îi place să recunoască în despărţirea de tradiţie o constantă a modernităţii”(Proza românească de azi). Un prim pas în direcţia redefinirii raporturilor cu literatura canonică l-a constituit orientarea romancierilor generaţiei ’60 către modelele oferite de cele două ”filoane” ale romanului interbelic: tradiţionalist şi modernist.Bălăiţă ş.

Ţoiu. (O variantă tipologică clişeizată a romanului şaizecist este romanul-anchetă..R. trăind sentimentul dezarticulării îşi găsesc refugiul într-un trecut retrăit prin intermediul memoriei. Liviu Dunca din Păsările.Ţoiu (Chiril Merişor din Galeria. subiective asupra acestuia. întoarceri (în spaţiu – C.R. a confruntării cu ”demonii” interiori. Gigi Cristescu sau Titi Streaşină din Însoţitorul.. resimţind dureros dislocarea vechilor valori. o ficţiune construită pe calea anamnezei. Ştefan Pintea din Vocile nopţii. Situându-şi ”acţiunea” într-un spaţiu citadin care stă (în aceeaşi măsură ca şi satul) sub semnul instabilităţii. a căror criză profundă reflectă însăşi criza Istoriei. Interval. a cărui consecinţă este imposibilitatea formării unei viziuni unitare asupra lumii narate.Ungureanu remarca recurenţa scenariului ”întoarcerii acasă” în proza generaţiei ’60 . Bartolomeu Boldei din Obligado). Al. ”transformă sărbătoarea în farsă. doctorul Minda din Îngerul de gips. . brutal înlocuite de noile structuri (micile oraşe de provincie din romanele lui A. al bâlciului sau al circului) imaginea satului ca lume răsturnată.Ivasiuc. prezentul purtând pecetea distopiei: o lume care. Popescu. N. se poate vorbi mai curând despre două viziuni suprapuse asupra lumii.Buzura (Mihai Bogdan din Absenţii. lui C. Rogulski din Don Juan ş. Ion Cristian din Orgolii. N. ca lume pe dos. al farsei groteşti.Ţeposu): este lumea din F.” (Radu G. Ivasiuc (eroii din Vestibul. nu există adevăr unic. inadaptaţi care.Breban. O bere pentru calul meu. Cunoaştere de noapte.. o lume ”neaşezată”. izvorâtă din neputinţa de a descoperi sensul existenţei prezente) i se opune( de fapt.reprezentativi sunt eroii de tipul lui Tică Dunărinţu din ciclul ”F” al lui D. toţi.Popescu sau aceea din Însoţitorul lui C..Perioada postbelică găseşte punctele de sprijin în aceste tehnici care se subordonează demersului de subminare a omniscienţei. Ficţiunile romaneşti elaborate în baza unor atari scenarii catabatice vor privilegia proza de idei în 23 . sau Bucureştiul trăind drama demolărilor din Obligado sau Galeria. Chiril Merişor din Galeria cu viţă sălbatică al lui C. Dan Toma din Feţele tăcerii. univers maniheist în care viziunea sărbătorească a noului era opusă celei ”demonice” a trecutului. ficţiunile create de romancierii şaizecişti se fixează asupra destinelor unor intelectuali aparţinând unei ”aristocraţii a spiritului”.Ţoiu). Krinitzki sau Irina din Animale bolnave.) Satului ca univers arhetipal trăind drama disoluţiei( în fond o utopie alimentată de nostalgia originilor.corespunzătoare structurii schizoide profunde a acestei lumi ce pendulează între aparenţă şi esenţă. Împăratul norilor. Vânătoarea regală. fixând traseul labirintic al unui căutător de adevăr situat în descendenţă donquijotescă. Ioana Olaru din Refugii). Dacă în epoca ”neagră” a proletcultului se construise o utopie a prezentului care proiecta asupra satului imaginea ”lumii visate”. incapabili să mai descopere sensul existenţei prezente.. Căutători de ideal într-o lume care şi-a pierdut vechile idealuri.al cărui deznodământ este întotdeauna acelaşi: adevărul nu poate fi depistat. Ploile de dincolo de vreme de D. neputând rezolva contradicţia dintre real şi ideal.a. eroii donquijoteşti ai lui A. şi timp) ale unor eroi care au vocaţia ”coborârii în adânc”. o lume haotică ce stă sub semnul metamorfozei.a lui Don Quijote şi a lui Sancho Panza. al de-multiplicării.Buzura etc.Breban (eroina din Francisca. Toate aceste romane descriu trasee iniţiatice. Adrian Coman din Drumul cenuşii. ci doar perspective individuale. în romanele generaţiei 60 scenariul utopic este fixat în trecut.Ţoiu. ”drumuri la centru”.Buzura. C.) sunt. Al. stând sub semnul spectacolului. toţi eroii romanelor lui A. Miguel din Racul)..Bălăiţă. G.

dar şi A. în aceste romane politice ( care optează adesea pentru formula parabolică). Scriitori români de azi). a ”raportului dintre revoltă şi valoare în conştiinţa individului” (E. C. la nivelul strategiilor. Demonstrează că opera prediană „Cel mai iubit dintre pământeni” este un „roman total” 3. o formulă caducă (aşa cum l-a perceput o bună parte a criticii mai tinere. N.„Scriitori români de azi”. Compară cele două epoci istorice prezentate în romanul „Moromeţii” şi acţiunea lor asupra clasei ţărăneşti 2. iar.Perioada postbelică formula eseului (Al.II (orice ediţie) Marin Preda.pe acelaşi raport individ . Test de evaluare 1.Breban. Întâlnirea din pământuri (orice ediţie) Marin Pre4da.Ivasiuc. precum şi tehnica rememorării.Breban. C. clişeizarea ca rezultat al adecvării la gusturile cititorului din perioada dictaturii). Surse bibliografice: Marin Preda. a ”relaţiei dintre adevăr şi îndrăzneală. Moromeţii I.Ulici). 1. vol. Prezintă problematica „obsedantului deceniu” aşa cum rezultă ea din două romane şaizeciste (la alegere) Pentru rezolvarea celor trei teste te poţi folosi de studiul lui Eugen Simion. căruia i se subsumează tema eşecului existenţial (A.Ţoiu). Cel mai iubit dintre pământeni (orice ediţie) 24 . Delirul (orice ediţie) Marin Preda. Al.Ivasiuc.Simion. a ”puterii şi adevărului” (L. care i-a reproşat căderea în convenţie. N. romanul parabolic şaizecist ar putea să pară. în acest prezent al ”maximei libertăţi”.Ţoiu). Scos din contextul epocii care l-a generat. eroare şi laşitate”.istorie.Buzura. eroarea care însoţeşte o atare perspectivă constă în limitarea problematicii acestor romane la un spaţiu (cel românesc) şi un segment istoric (epoca totalitară) pe care le depăşesc prin profunzimea semnificaţiilor general-umane. Sub aspect tematic accentul cade.Buzura. analiza şi autoanaliza. mai ales.

care a devenit aproape un bun patrimonial al vârstei adolescentine şi nu numai a ei: „Spune-mi. Mitul scriitorului (Marin Preda ilustrează şi el această categorie foarte restrânsă) a reprezentat 25 . cursanţii trebuie să ştie: • Să sesizeze şi să demonstreze elementele de originalitate ale poeziei lui Nichita Stănescu • Să opereze cu criteriile care dovedesc importanţa poeziei şaizeciste în evoluţia liricii postbelice • Să ilustreze spiritul generaţiei cu trăsături ale unor creaţii reprezentative 3. a găsit uşor drumul spre conştiinţele cititorului de poezie şi a pătruns în circulaţie intensă. dacă te-aş prinde într-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului. larg emoţională fără a fi deloc facilă.Perioada postbelică Unitatea de învăţare nr. fără îndoială. încă de la primul volum. îi citau cuvintele. Oamenii aveau nevoie de alţi idoli decât cei fabricaţi în laboratoarele propagandei de partid. îi aşezau prezenţa sub o aură sacră. Obiective educaţionale La sfârşitul lecţiei. Faptul este cu atât mai neobişnuit cu cât s-a petrecut într-o epocă a falselor mitizări. întemeieri în primul rând artistice: poetul a fost repede. cu siguranţă.1. / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”. genial. Mulţi dintre poeţii „lunedişti” (optzeciştii „Cenaclului de luni”) îl idolatrizau. susţinute exclusiv politic: mitul luptătorului apoi al conducătorului comunist. Îţi este. şi justificări sociologice. Nichita Stănescu era Poetul. Îl vizitau frecvent. providenţial”. Mitul Nichita Nichita Stănescu a devenit mit din timpul vieţii. „unic. desigur. îi descriau gesturile. Fenomenul are. / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin. mai cu seamă cea de dragoste din „O viziune a sentimentelor”. după aceea. perceput ca purtător al unui nou mod liric şi al unui alt limbaj poetic. Pentru ei. Poezia sa. 3 Poezia 3. În ineditul artistic al creaţiei sale se află şi explicaţia faptului că a fost adoptat ca model în viaţă îndeosebi de generaţia creatoare care a început să se afirme pe la sfârşitul deceniului al optulea. căci casa Poetului era mai mereu deschisă tuturor. foarte bine cunoscut acest catren intitulat „Poem”. Mitizarea poetului are.

cu lumea. când se produce debutul editorial al lui Nichita Stănescu. Când poezia rămânea lirică. poezia era încă drastic apăsată de dogma politică a epocii. să scrie versuri sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv. a cărui creaţie are. şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale intitulată Necuvintele”. Pe acest fond deloc prielnic poeziei autentice îşi face apariţia Nichita Stănescu. sfidând regulile „serviciului” redacţional. primăvara”. încerc să fac din personajul meu un personaj concret. fiind consubstanţială până la identificare cu ea. Este de remarcat. cu proaspătă uimire („Pe câmpul de piatră”. în fine. ca şi de sine însuşi.). nu tânjea la ambianţe locative îndestulătoare. s-a mirat brusc remarcând că are un trup şi din această pricină (…) s-a apucat cu râvnă. Eu încerc. O „notă autobiografică”. Mai târziu. Sigur. Importanţa contextuală În 1960.Perioada postbelică nevoia multora de a se proiecta într-o existenţă scăpată din chingile convenţiilor şi din găunoşenia exasperantă a discursului oficial. A învăţat atât de bine lecţia încât în cele din urmă a reuşit să o uite. dispărea săptămâni întregi în vreo aventură erotică misterioasă. mai întâi. (din nou specific creaţiei lirice) este abolit în favoarea raportării „obiective” la realitate. Mai mult decât atât. identificat spiritului său creator: „A rămas repetent în clasa întâia primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise. 26 . de altfel. Versificaţia aproape folclorică şi limbajul elementar inteligibil scoate poezia din specificul ei transfigurator şi o coboară în derizoriu. subiectiv. într-o oarecare măsură histrionică. după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului. în spatele acestei opere.2. „îngerul blond”. exuberantă sau dezamăgită. avea caracter de odă şi de imn politic. căci îi era de ajuns universul său spiritual. se poate adăuga la aceste considerente înfăţişarea poetului care era parcă a altei lumi şi a altui timp. ludică dar foarte convingătoare. meritul de a grăbi întoarcerea liricii româneşti la adevărurile ei esenţiale. Cum ai putut vedea din cursul 10. imaginea Lui Nichita Stănescu i-a însoţit opera. Toate poemele din „Sensul iubirii” pornesc din nevoia de a exprima o stare proprie determinată de trăirea adolescentină. să creez un personaj. „Câmpie. încă de la început. a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor. de asemenea. I se spunea. 3. lirica românească a acelor ani fusese dramatic deturnată de la cursul ei firesc. raportul individual. „Dimineaţă marină” etc. că poetul restabileşte decis raportul subiectiv cu lumea. fizic”. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter – ca orice poezie lirică – metafizic. Poetul însuşi se arată conştient de acest proces: „Biografia poetului e opera lui. Liricul cedase locul epicului elementar (povestirea pilduitoare versificată). alfabetizat fiind. Vorbea cu „copacul Gică” din faţa ferestrei sale. în final unic. prin practica leit – motivului unor viziuni. „Pădure arsă”. încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă. În bună parte naturală. în faţa universului de care ia act. îl arată. Aşa se face că matur fiind. A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topârceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului.

dau imaginea unei concepţii poetice nu numai complexe şi profunde. iubirea revine acum. Nichita Stănescu reactualizează dreptul creatorului liric de a se exprima pe sine printr-o imagistică proprie. / Era o intuiţie a pământului fecund. dar şi cu totul inedite. . cu viziunea. / pe sufletul rotitor al păsărilor şi pe umbra / mereu lungindu-se a trupului meu. prin poeziile nichitiene din primul şi. „Cântec de iarnă”. / întru sărbătorirea adolescenţei / se aude”. „poetul 27 . „corăbii zburătoare cu sămânţa lumii-n ele”. uitând să ne striveşti sub gene”. mai ales. 1990). Cu aceste date. O cercetare atentă a scrierilor cu caracter eseistic ale poetului arată însă că astfel de „aristocratice” observaţii nu au mai deloc întemeieri. ca neconformă cu „avântul revoluţionar” epocii. Îţi recomand. din al doilea volum („O viziune a sentimentelor” – 1964): „Cântec de dragoste la marginea mării”. Ea redeschide calea autenticităţii poetice. 3. E limpede că oferta poetică pe care o face Nichita Stănescu la începutul anilor şaizeci are sensul unei rupturi decisive cu şabloanele şi cu dogmele proletcultiste. imposibilitatea structurală a unora dintre confraţi de „a ierta” succesul uriaş al poeziei nichitiene. trăirile şi revelaţiile sale unice şi irepetabile. O concepţie originală despre poezie S-a reproşat. întreruptă după 1949. tendenţios. Pe de altă parte. Chiar şi o poezie ivită dintr-o temă impusă („O viziune a păcii”)./ am dat ocol grădinii suspendate. La fel şi un „Imn” care nu mai glorifică partidul ci… adolescenţa. O meteahnă care s-a manifestat şi în cazul lui Marin Preda. Găsim aici numeroase aserţiuni care. ca stare de spirit efervescentă şi miraculoasă: „Şi muzica sferelor. „Lună în câmp”. „Vârsta de aur a dragostei”. răuvoitor) o asemenea imputare vine dintr-o prejudecată care îşi vădeşte desuetudinea în raport cu timpul modern al poeziei. „Cântec” etc. lumina-n ape o să-mpungă”. Bucureşti. în favoarea unei percepţii proprii şi a disipării acesteia într-o experienţă intimă. reproşul este grăbit şi nedrept şi îşi are originea în raţiuni foarte mărunt omeneşti. Termenul apare deseori în caracterizările tipizate care se fac poeziei nichitiene şi a devenit un fel de calificare obligatorie a acesteia. În ele se poate înregistra o anume insistenţă asupra noţiunii de „necuvânt”.vă jur pe soare. aboleşte discursul poetic ditirambic şi tipizat. „Autorul necuvintelor”. asamblate. „adânc. „După înălţarea zidurilor”. pentru a te putea convinge singur. Destule imagini poetice ar fi fost de neconceput în creaţia deceniului anterior: „bizonul de aer”. titlul pare voit înşelător: „Eu însumi. În sfârşit. lectura textelor din volumul „Fiziologia poeziei” (Editura Eminescu.Perioada postbelică Alungată dintre temele poeziei. lui Nichita Stănescu că poezia sa nu ar depăşi nivelul unor improvizaţii abile şi nu ar decurge dintr-o viziune superioară asupra creaţiei artistice. / şi orice cuvânt de laudă aş fi strigat. / mai mult / mi-ar fi rupt dâra buzelor / mi-ar fi spart dinţii aburind de mirare”. Între ele. cu propriii mei ochi.3. Formulată rigid (şi. mai cu seamă. „şi ai putea. limbajul poetic începe să treacă din nou prin laboratoarele transfiguratoare a fiinţei poetului. „Îmbrăţişarea”. mai intens clocotind. . rostogolit între soare şi stele.

Perioada postbelică necuvintelor” şi alte construcţii asemănătoare sunt. cât şi structura conştiinţei. Fără a fi epuizat seria enunţurilor referitoare la acest termen. ci prin sensul rezultat din relaţionările lor. un supercuvânt. într-o devenire a ei”. pentru tineretul studios dar şi pentru unii comentatori. provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic. Noţiunea şi-a câştigat prestigiul şi a făcut o prestigioasă carieră după ce poetul a publicat volumul cu titlul „Necuvintele” (1969). simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie. sau chiar a unui singur fonem. E important. Poetul poate intui în univers existenţa unei semnificaţii pentru care nu există un cuvânt care. să preia sarcina de a o exprima. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Nu putem vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului. poezia „nu rezidă din cuvinte”. integrându-se unei morfologii pure. deocamdată. formule suficiente de definire a operei sale lirice. E un cuvânt care nu există decât prin semnificat. poetul îşi construieşte poemul recurgând la combinaţii sintactice ale cuvintelor existente. grupurile de cuvinte transportă un ce aparte. nenoţionale şi ambigue”. Cum clarificările sunt relativ puţine şi. să mai adăugăm doar o afirmaţie care se constituie cu mai mare evidenţă din datele unei definiţii: Necuvintele sunt „elemente primordiale ale poeziei. Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Este suficient. pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. pe care nu l-a găsit. uneori. necuvântul reprezintă doar semnificatul (înţelesul) care încă nu şi-a găsit transportorul sonor (semnificantul). pentru Nichita Stănescu. cred. Semantica precede cuvântul. ci „foloseşte cuvintele din disperare”. Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii. 28 . într-o posibilitate a ei. Deşi nu foarte complicate. lingvistica devfineşte cuvântul ca ansamblu asociativ al unui înţeles cu o formă sonoră. cuvântul scris tinde să-şi piardă proprietăţile sintactice. superioară ideii de scris”. în care o propoziţia sau chiar o frază întreagă are valoarea funcţională a unui singur cuvânt. sau mai bine zis un necuvânt”. Mai întâi. să începem cu lămurirea noţiunii de „necuvânt”. (…) În structura unei poezii. aşa cum se nasc ele. sintactic vorbind. astfel de enunţuri nu au nici simplitatea care să facă inutilă explicitarea lor. „Ca vehicul poetic. al unui semnificat cu un semnificant. la modul cel mai sumar. cu alte cuvinte. „Cuvântul văzut. În poezie putem vorbi de necuvinte: cuvântul are funcţia unei roţi. ca tot. De aceea. este de reflectat asupra câtorva afirmaţii formulate de poet câteva texte cuprinse în amintitul volum: „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există. la nivelul construcţiei lirice cuvintele încetează să mai conteze prin valoarea lor semantică proprie. În această înţelegere a poeziei. Pentru a o comunica. Se înţelege că. ci. atât prin literele care-l compun cât şi prin valenţele sale deschise de combinare sintactică. neconcludente. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. reproduce simultan atât structura materiei. îţi propun să facem împreună tentativa de a-i lămuri înţelesurile. să-ţi aminteşti că.

necuvântul este poezia însăşi. în totul universal. (…) / Uite. Sau. ci aspiră. „E un sentiment dulce acesta. / aşa cum odinioară pământul se sprijinea / pe spinările elefanţilor indici!” („Geneza”) . în care poetul vorbeşte despre elanurile adolescentine şi încearcă să prindă cu lasoul „bizonii de aer”. / şi iată-mă.1. Cuvântul văzut transportă durere ambalată sonor şi semantic”. ca şi versurile citate. Între existenţa raţională şi cea afectivă Temele poeziei lui Nichita Stănescu pot fi integrate unei sigure. fără să dorm. înţelesul exprimat de această întreagă construcţie poetică va putea fi contras într-un singur cuvânt. strigai. în starea sau în observaţia imediată. / ca pe-o hartă a lumii. minunată mereu.4. sensul lor. poetul poate introduce în univers un înţeles nou. Câteva exemple: „Ne priveam unul pe celălalt. La fel. Indicii apar încă din poemele primului volum . adică de a exprima un înţeles care. deodată. 29 .Perioada postbelică Un poem întreg. Ele se află deasupra metaforei. fericire. în sus. pe care le-a intuit în univers ori le-a trăit într-o revelaţie fulgurantă. / pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu dureroasă.4. fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine. poeziile din „O viziune a sentimentelor” nu sunt doar expresii ale trăirilor erotice. E semn că poetul nu rămâne niciodată în gestul. străduindu-se să-l exprime prin combinarea sintactică a cuvintelor existente. / aievea văd zeii de fildeş. „un ţipăt”. Durerea conţinută. Cândva. foarte cunoscutele versuri: „E o întâmplare a fiinţei mele: / şi-atunci. Tot astfel stau lucrurile cu versurile „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga) sau „E timpul. acest procedeu stilistic are mai mult un rol ornamental. sau doar un vers al lui. Poezia. / îi iau în mână şi / îi înşurubez râzând. // (…) Du-mă. Prin ea. toţi nervii mă dor” (George Bacovia). pe-aceste frunţi omeneşti / se sprijină lumea ideilor. în lună” („Vârsta de aur a dragostei”). de visare. şi mult mai curând”. are menirea de a crea o „tensiune semantică”. Ea este. decât oasele mele. ci reprezintă încercarea de a integra aceste stări în circuitul elementelor mari ale universului. asemenea cuvântului prim. majoră: tentativa de cuprindere şi de înţelegere totalitară a universului. („Cântec”). înseamnă altceva. O viziune a existenţei 3. Se înţelege de aici că. în concepţia lui Nichita Stănescu. şi izbeşte-mi / tâmpla de stele. să se contopească. înţelegându-le. până când / lumea mea prelungă şi în nesfârşire / se face coloană sau altceva / mult mai înalt. poetul încearcă să comunice un înţeles sau o stare neştiută. Versul eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” (foarte drag lui Nicihita Stănescu) este un exemplu pe care poetul îl citează adesea în sprijinul teoriei sale. Pentru că „Ţipătul – spune Nichita Stănescu – este strămoşul cuvintelor. / de trezire. limitându-şi funcţia la „traducerea” artistică a unui cuvânt existent. într-un viitor indicibil ar putea fi exprimat printr-un singur cuvânt. Pe de altă parte. de fapt. 3. ca Lucian Blaga. pentru că.

1: Identifică. este gânditorul antic care a formulat teoria geocentristă. transcrie şi comentează pe scurt şi alte exemple de acest fel: Scrie-le în spaţiul liber din chenar. conform căreia Pământul ar fi punctul zero al universului. 30 . căutând şi interpretând în poezia nichitiană secvenţe similare: Exerciţiul nr. O viziune bine închegată asupra lumii şi a raporturilor umane cu universul găsim în vilumul „Laus Ptolemaei” Ptolemeu. ştii bine.Perioada postbelică E timpul să iei o pauză de odihnă „creatoare”. „Adevărul” ptolemeic a rezistat multe sute de ani şi s-a dovedit. de fapt o eroare.

adică „starea belşugului de timp la îndemână”. neştiut. „Cei care au pus pământul / să fie slugă soarelui” i-au răpit omului sentimentul măreţiei. De aici. // Ca să te îndoieşti de linia dreaptă / trebuie să ştii mai întâi din câte puncte / e făcută”. Pentru poetul şaizecist. dar ceea ce contează aici sunt datele esenţiale ale unei viziuni asupra lumii. care aspiră la dezmărginire. în criză. dincolo de orizont se mai află ceva. este incompatibil cu cel afectiv. / Numără-i punctele şi dacă poţi / spune-mi câte sunt. adică în „starea lipsei de timp”. similară celei blagiene. care vine din adevărul esenţial al fiinţei omeneşti: „Firile lipsite de timp / au lăsat pământul în mijlocul universului / şi asta e bine. Poetul deplânge şi în acest caz „adevărul” ştiinţific potrivit căruia planeta este sferică şi îşi asumă „vina / că am lăsat cu bună ştiinţă / minunatul. / Ea este. limitare. Sigur. sunt relative. cu îndreptăţire. În concepţia sa. Faptul afectează nu numai cunoaşterea mare. Sfera are ascunzişuri înşelătoare. despre „oroarea de sferă” a poetului. Linia dreaptă. Adevărul astronomic nu corespunde adevărului uman. omul îşi conservă intactă aspiraţia şi credinţa că poate cuprinde. / dar nu şi cu înfăţişări ale cifrelor” („Despre firile contemplative. artistică (luciferică). ca şi cercul sau arcele de cerc. care respingea şi el cunoaşterea raţională (paradisiacă).Perioada postbelică Pentru Nichita Stănescu Ptolemeu rămâne sublim (El e: / cel mai frumos. actul raţional îşi are originea în contemplativitate. cunoaşte şi domina Totul. optând pentru cea afectivă. / Raţiunea a demonstrat aceasta. 31 . are alte temeiuri. / când a murit / pământul era drept ca palma” („Despre viaţa lui Ptolemeu”). ca şi raţiunea umană. cu cifre. Năzuinţa fiinţei omeneşti la grandoare şi sublim este. se dovedeşte că ştiinţele. / cel mai înalt” – „Despre înfăţişarea lui Ptolemeu”) pentru că a rostit primul adevăr esenţial care îşi conţinea. „adevărul” privitor la forma plată a Pământului nu vine din teoria ptolemeică. Sfera. profund subminată şi de adevărurile despre forma Pământului: „Când s-a născut Ptolemeu / pământul nu era în nici un fel. care preferă acestui corp geometric linia dreaptă. / pentru că acesta e adevărul”. Omul trăieşte însă în regim de urgenţă. ci şi cunoaşterea intimă: „Mi-e scârbă de cei care-şi fac arc / dintr-o femeie / pe care nu o ştiu şi n-au văzut-o / niciodată”. Prin exemplul său. pe care textele sale le lasă să se întrevadă. nesfârşitul pământ / să devină sferă” („Despre moartea lui Ptolemeu”). înseamnă închidere. este reprezentarea infinitului: „Ptolemeu a crezut în linia dreaptă. în viziunea poetului. eroarea fundamentală. Pe un pământ plat. nevoia lui de măreţie şi de raportare integrală la univers. despre ce spun ele şi despre unele sfaturi pe care am a le da”). exilându-l sub semnul unei existenţe periferice. aidoma planului. S-ar părea că viziunea lui Nichita Stănescu se întâlneşte aici cu aceea a lui Lucian Blaga. adevărurile valabile întrun moment putând fi înlocuite cu altele care le transformă în erori: „Raţiunea a mutat pământul / din mijlocul existenţei / şi l-a făcut să se rotească / în jurul soarelui. opţiunea. Situarea pământului în centrul universului satisface această nevoie. iar cel ştiinţific. neverosimilul. deopotrivă. Comentatorii operei nichitiene au vorbit. măsurabil.

înţelesul este mai iute decât timpul înţelesului. / Şi nici nu există înţeles ci numai / înţelegere. / Numai trupul cuvântului / e în prezent. risipire! / Sumbră secesiune a întregului / autonomie a unghiilor faţă de degete” („Axios. în care oamenii inventează şi aşază numaidecât un zeu. Acest punct este „ochiul triunghiular” – ochiul sacru. // (…) Iubito. discriminare! O. repede era adus / şi pus acolo un zeu. Axios”!).5. refuzând să se realcătuiască într-un tot: „O. al comunicării atinse dramatic de aceeaşi fatalitate. timpul înseamnă inexorabilă curgere spre moarte. Sau: „O. şi stăm lipiţi unul de altul…” (Aleph la puterea Aleph”). / după litera <B>. împietrit. // Vai. / apoi <T>. Văzut ca fatală succesiune de momente. Lucrurile par lipite de retină. În „Laus Ptolemaei” şi în ciclul celor „11 Elegii” drama necomunicării şi a parţialităţii se exprimă cu mai mare intensitate. Prezentare generală 32 . / pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza / în orbită un zeu / şi el va sta acolo. Poetul imaginează. falsificând iluzoriu imaginea autentică a întregului: „În fiecare scorbură era aşezat un zeu. Dramatismul poeziei nichitiene vine din neputinţa de a accede la integralitate. Între nevoia fiinţei de a se comunica autentic şi resursele limbajului limitate de legea succesivităţii este o incompatibilitate tragică. Consecinţa este că înţelesul (revelaţia) se refuză sau se lasă perceput doar într-o săracă parţialitate: „Vai. ca şi cum / sensul ar fi însuşi întregul” (Aleph la puterea Aleph”). poate sunt mult prea / aproape. timpul necesar rostirii acestui enunţ ameninţă să transforme declaraţia într-un neadevăr.1. E ca şi cum atunci când spui „Te iubesc”. utopic. luptătorule. Nichita Stănescu o face însă să reverbereze şi în domeniul limbajului. E limpede însă că Nichita Stănescu aspiră să dea limbajului poetic aceeaşi funcţie. vorbind / o altă limbă…” („A inventa o floare”). desigur. apoi <O>… // Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp / între <I> şi <O>. Ideea nu e nouă. Getica”). iar noi / ne vom mişca sufletele slăvindu-l… / Şi chiar tu îţi vei urni sufletul / slăvindu-l ca pe străini” („Elegia a doua. Întregul existenţial are nenumărate fisuri. // (…) Ai grijă. / viaţa mea despre care / nu pot striga decât lucruri ale trecutului. nu-ţi pierde / ochiul. fiinţa însăşi se disipează. Înseşi adevărurile cele mai intense ale fiinţei riscă să rămână necomunicate în totul lor autentic: „Ce tragedie cuvântul <iubito>! / După litera <I> urmează litera <U>. Imposibilitatea de a afla o perspectivă atotcuprinzătoare asupra lumii se exprimă deseori tonuri de dureroasă lamentaţie. // Dacă se crăpa o piatră. punând în drepturile ei năzuinţa fiinţei cuprindere totalitară: „Aleph! Iată punctul din care / se vede sensul întregului. 3.5. care ar putea anula succesivitatea timpului şi ar recupera întregul. tu. .Perioada postbelică La fel de profunde sunt reflecţiile poetului asupra timpului. / ci este tot şi dintr-o dată. Pentru că limbajul nu permite comunicarea instantanee a măreţiei şi unicităţii unei clipe./ ultima literă – de asemenea. Poezia generaţiei 60 3. un punct „Aleph”. înţelesul prea iute pentru trupul nostru. / viaţa împodobită cu sunete / care-ndată ce sunt / au şi fost…” („Împotriva cuvintelor”). litera <I>. / deşi <Iubito> nu are timp. / (…) Prima literă a unui cuvânt / se află-n trecut.

Alţii. fie construiesc. Evident. restabilită. „Steaua” şi „Tribuna” la Cluj. Sub acest aspect. Nicolae Manolescu. procesul de revigorare a energiilor lirice este favorizat şi de racordarea la valorile contemporane ale poeziei universale. Ana Blandiana. „România literară”. poate în primul rând al importanţei. „Gazeta literară” (devenită. Imediat după 1970 li se adaugă câteva reviste care îşi construiesc o identitate bine conturată în alte oraşe: „Argeş” la Piteşti. Mircea. Legătura cu tradiţia este. redobândindu-şi statutul de modele. Ileana Mălăncioiu. Ion Gheorghe. Gheorghe Tomozei. Pe de altă parte. Deşi foarte diferiţi. această conjunctură prielnică s-a aflat într-o conjuncţie norocoasă cu existenţa unei generaţii lirice masive. foarte puţini. deşi născut în 1950 şi afirmat în volum în 1971. numeros reprezentată la un nivel superior al talentului şi al valorii. „Tomis” la Constanţa. prin traduceri. Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că tinerii creatori care încep să se afirme pe parcursul anilor şaizeci beneficiază de atenţia şi de autoritatea unor critici consacraţi (Ovid S. Adrian Păunescu. Cu excepţia câtorva. Relaxarea presiunii politice asupra domeniului estetic (vezi perioada de tranziţie dintre 1961 – 1967) a însemnat. dintre ei (Gheorghe Tomozei. cu individualităţi artistice puternice. după mai bine de un deceniu de discontinuitate brutală. Mihai Ursachi. aparţinând aceleiaşi generaţii: Eugen Simion. Reconsiderată sub semnul specificităţii artistice. opera marilor poeţi dintre cele două războaie a început să reintre în circulaţie şi în conştiinţa publică. „Ateneu” Bacău şi altele. încurajându-le creaţia şi consacrând revenirea poeziei la condiţia ei specifică de existenţă: „Luceafărul”. Cezar Baltag. „Contemporanul”. aparţine mai degrabă generaţiei şaizeci. faţa poeziei româneşti postbelice a început să se schimbe.Perioada postbelică Pe parcursul deceniului al şaptelea şi imediat în deceniul următor. Micu. Grigore Hagiu. Mircea Ivănescu. Valeriu Cristea… În sfârşit. Romulus Vulpescu. Mulţi dintre poeţii şaizecişti s-au născut în anii treizeci: Nichita Stănescu. 3. declanşarea procesului de recuperare a valorilor lirice interbelice. Mircea Ciobanu. fapt esenţial. o operă inedită. Marin Sorescu. Această prefacere are atât determinări externe cât şi intrinseci fenomenului literar. prin participarea la reuniuni internaţionale etc. în primii ani ai deceniului al cincilea: Gheorghe Pituţ. Ioan Alexandru. în acest chip.5. „Ramuri” la Craiova. la Bucureşti. „Familia” la Oradea. Câţiva reprezentanţi 33 . generaţia trebuie privită prin individualităţile ei care. un poet ca Mircea Dinescu. de unde şi denumirea generaţiei. pe parcursul anilor şaizeci. poeţii şaizecişti reprezintă un fenomen spiritual coerent şi omogen constând în desprinderea poeziei de sub tirania politicului şi redobândirea specificităţii ei artistice. fie resuscită tendinţe poetice interbelice. Crohmălniceanu sau Şerban Cioculescu) şi de devotamentul unor critici tineri. ulterior. contribuie la energizarea semnificativă a acestui fenomen. ca Nichita Stănescu. Omogenă prin aspiraţii şi prin intensitatea spiritului creator. de pildă) toţi au debutat. Constanţa Buzea. apare sau îşi continuă apariţia un număr important de reviste care îşi deschid paginile tinerilor creatori.2.

inclusiv în ultimele volume. al cărui prim volum apare în 1973. / (…) Voi pleca ultimul / voi muri cel dintâi. a debutat cu volumul „Singur printre poeţi – Parodii”. O fermecătoare tradiţionalitate frustă – şi polemică în raport cu cea idilizantă – răzbate din ciclul „La lilieci”. Deseară vor fi la orizont” („Popice”). / Numai noi. în 1957. cu volumul „Pasărea albastră”. Ca şi Nicolae Labiş. prin limbaj.Perioada postbelică Marin Sorescu. se prosternează. Fire discretă. Limbajul poetic se alcătuieşte aproape totdeauna din colocvialităţi simple şi curente. // Totul e calculat dinainte / Cu mare precizie. însăşi existenţa-poezie a creatorului se desfăşoară. deseori turnate în metaforizări a căror energie o autentifică artistic. Născut în 1936. uşurinţa versificaţiei în registre lirice diferite. mai ales. Curgerea ei nu e scutită de tristeţe şi nici de primejdii de moarte. ironia. iar în ciclul „La lilieci” din oralităţile specific regionale. de castitate. iubirea etc). dar creaţia sa are forţă şi excelează prin calofilie. „Un poet din Tibet” O mistică a poeziei răzbate din cele mai multe poeme. Am enumerat selectiv. publicate după 1990: „Bibliotecile fericite”. a cărei deplină originalitate avea să se afirme începând cu anul 1965. fără a le micşora dramatismul şi efectele emoţionale. Volumul a avut succes şi l-a impus repede în conştiinţa publicului şi a criticii. / Desigur. // E un joc de societate. al morţii: „Cineva aruncă bilele / De departe / Şi înseamnă cu cretă / Pe cele doborâte. ca în următorul joc de popice. dovadă certă a originalităţii poetului. căci poetul nu se arată deloc apt să se supună vreunei instanţe lumeşti: „E doar un jurământ / de sărăcie. punându-le de multe ori într-o anecdotică simplă. Rămâne devotat viziunii şi mijloacelor sale de expresie. naivii. a debutat editorial mai devreme decât acesta. când poetul publică volumul „Poeme” şi se continuă prin „Moartea ceasului” (1966). Caracteristic poetului este modul ingenios în care tratează marile teme (moartea. poetul rămâne în planul secund al atenţiei criticii. // I-auzi stelele huruind / înapoi pe banda rulantă. se supune martirajului sub semnul autenticităţii. spiritul polemic subtextual. Mai tânăr decât Nichita Stănescu. al destinului. în contradicţie cu el. Gheorghe Tomozei. Gherghe Tomozei are merite mari în încercarea de a păstra poezia sub semnul autenticităţii chiar şi pe parcursul întunecatului deceniu al şaselea. familiară. „Astfel” (1973) şi. departe de modelul patetic al secolului al XIX – lea. Neoromantic. Devotată ei. „Tuşiţi” (1970). Sunt doar câteva semne ale identităţii sale lirice. aparent. Nu de supunere şi nu / vai. delicată (Nichita Stănescu îi spunea „Prinţul Tom”). Tragismul existenţei rămâne intact. dramele „Răceala” şi „A treia ţeapă” etc) şi chiar cu critica literară („Uşor cu pianul pe scări”) pe care a practicat-o cu dezinvoltură. ciclul „La lilieci”. poetul îşi trăieşte stările cu demnitate şi le exprimă într-o gestică aristocratică. divinitatea istoria. Poezia lui Marin Sorescu interferează. adesea este chiar potenţat de această expresie poetică aflată. cu creaţiile sale dramaturgice (trilogia „Setea muntelui de sare”. cotidiană. cu conţinut şi înţelesuri aflate uneori la vedere. / Tot atât de frumos / Ca şi armele clasice. 34 . / Mai umblăm pe la policlinici. revelând şi câteva din calităţile esenţiale ale poetului: spiritul ludic. dar şu cu o acuitate analitică şi axiologică. Sângele meu / îi umezeşte călăului tutunul…” („Jurământ în fragmente”). în anul 1964.

Semnificaţia generală a poeziei sale vine din ritualizarea tendinţei de a depăşi efemerul. // Privesc cu disperare / Şi mi-e câineşte milă / De Universul fără apărare / Ce va pieri în ochiul meu închis” („Ochiul închis”). „Imnele Transilvaniei” (1976). deşi decurge din elanuri colectiviste şi prelungeşte clişeele deceniului al şaselea. dar marchează individualizarea limbajului pus să exprime proiecţia cosmică a unei autohtonităţi fireşti. Evoluţia poeziei sale se produce spre o mistică la început ezitantă. S-a născut în 1942. peisagistica şi toposurile ruralităţii. În volumele următoare („Călcâiul vulnerabil”. Tonul este de multe ori elegiac. Sub semnul contemplaţiei reflexive. Ioan Alexandru.Perioada postbelică Cezar Baltag. Poetizarea unor teme din textele sacre şi religiozitatea profundă a limbajului îl fac pe Ioan Alexandru „Marele Preot al cuvintelor sfinte”. dominat încă de şabloanele poeziei patriotice a deceniului care se încheia. Creaţia lirică ulterioară îl fixează într-o poezie intelectualistă. poemele lui Ioan Alexandru aşază satul românesc (transilvănean) sub zodia fiorului metafizic. debutul în volum s-a produs în 1964. S-a născut în 1939 şi a debutat în 1960 cu volumul „Cununa de aur”. „Infernul discutabil” (1966). 35 . S-a născut în anul 1942. trădând suferinţe pământeşti sau metafizice. Tendinţa de regresiune spre începuturi. 1964) păstrează în bună parte temele venite din proletcultism. dar nu lipsită de efecte emoţionale: „Nu îndrăznesc să închid o clipă ochii / de teamă / să nu zdrobesc între pleoape lumea. apoi din ce în ce mai puternică. afirmă o poetă de talent. „Somnul din somn”) Ana Blandiana îşi afirmă personalitatea artistică şi îşi construieşte adesea poezia dintr-o retorică a întrebărilor şi din tendinţa de a se raporta senzorial la un univers ce se cere captat şi înţeles. în notele unei feminităţi sensibile. cu „Persoana întâi plural”. care. volumul următor („Vis planetar”. fără a trăda necesara emoţie poetică. toate contribuie la obţinerea unor efecte emoţionale pe care şi limbajul liric viguros al poetului le susţine. Universul autohton are pentru poet nesfârşite resurse lirice. „Imnele bucuriei” (1973). Imagistica e uneori prea căutată. în care tendinţa de „conceptualizare a simbolurilor” (Eugen Simion – „Scriitori români de azi. „A treia taină”. volumul I) se intensifică. Tranzitoriu. După volumul de debut „Cum să vă spun” (1964) publică: „Viaţa deocamdată” (1965). Ana Blandiana. Cu volumul „Răsfrângeri” (1966) poetul începe să-şi cerceteze sinele şi să acceadă la marile teme ale existenţei. „Vămile pustiei” (1969).

Poezii (orice ediţie) 36 . „Scriitori români de azi”.Perioada postbelică Test de evaluare 1. tabloul generaţiei poetice şaizeciste cu următorii reprezentanţi: Ileana Mălăncioiu. Nu uita lectura poeziilor ca exerciţoiu necesar. Argumentează prin cinci argumente dezvoltate originalitatea poeziei nichitiene 3. după modelul din parte a doua a acestui curs. Alcătuieşte un scurt eseu despre poezia erotică a lui Nichita Stănescu 2. Mircea Ivănescu. dar şi de agreabilitate. Adrian Păunescu. Dan Laurenţiu. Surse bibliografice: Nichita Stănescu. Gheorghe Pituţ. 1.Informează-te şi completează. Pentru rezolvarea celor trei teste te poţi folosi de studiul lui Eugen Simion. vol.

1. la Cluj „Echinox”. tot un volum colectiv („Cinci”) afirmă. 4 Generaţia postmodernistă 4. Iaşi. La Bucureşti revistele „Amfiteatru” şi „Convingeri comuniste” (denumirea nu trebuie să fie preluată în sensul curent al propagandisticii din epocă). Eugen Simion înfiinţează „Cercul de critică” la întrunirile căruia participă toţi cei interesaţi de noile metode de investigare a textului literar.1. E important de precizat însă că mulţi dintre tinerii scriitori. contribuind la afirmarea acestei generaţii: „Steaua”. Crohmălniceanu condece cenaclul „Junimea”. Poeţii frecventează mai cu seamă „Cenaclul de luni”. cum arată şi titlul. „Convorbiri literare”. De altfel. La Bucureşti. numite postmodernism. Tot aici.Perioada postbelică Unitatea de învăţare nr. „Vatra”. la Timişoara „Orizont”. Spiritul optzecismului s-a format mai cu seamă în cenaclurile literare studenţeşti care au beneficiat de tutoriatul unor critici literari prestigioşi proveniţi din generaţii anterioare. Patru dintre poeţii „Cenaclului de luni” (Mircea Cărtărescu. Alte reviste literare manifestă aceeaşi deschidere. Cluj. unde se formează prozatorii. indiferent de genul în care creează (poezie. ceea ce arată că tind să se armonizeze sub semnul aceleiaşi orientări estetice. Cum debutul şi cărţile celor mai importanţi dintre ei au apărut pe parcursul deceniului al nouălea (anii optzeci). Obiective educaţionale • • • 4. dar şi în alte centre universitare. Cei mai mulţi exponenţi ai ei vin dinspre cenaclurile studenţeşti. La scurtă vreme. la Iaşi „Dialog” şi „Opinia studenţească”. la câteva dintre facultăţile de litere din ţară: Bucureşti. alţi cinci poeţi ai 37 La sfârşitul lecţiei. iar fenomenul pe care l-a determinat ea „optzecism”. „Luceafărul”. în general. Generaţia 80 4.1. cursanţii trebuie să ştie: Să numească trăsăturile caracteristice ale generaţiei 80 Să identifice elemente postmoderne în texte poetice reprezentative Să identifice elemente postmoderne în texte prozastice reprezentative . Coşovei. debutul unora dintre ei se produce prin volume colective care sugerează un program artistic comun. generaţia a fost numită „optzecistă”. Ion Stratan şi Florin Iaru) debutează în volumul „Aer cu diamante” (1982). Traian T. Scurt istoric Către sfârşitul anilor şaptezeci o nouă generaţie de scriitori începe să se afirme în literatura română. proză sau critică) frecventează şi celelalte cenacluri. condus de Nicolae Manolescu. publicaţiile studenţeşti existente sau de curând înfiinţate se arată preocupate de fenomenul tânăr şi alocă spaţii generoase dezbaterilor şi creaţiilor noului val. constituite. Ovid S.

care reuneşte textele mai multor prozatori optzecişti: Mircea Nedelciu. generaţia optzecistă avea toate atuurile pentru a intra impetuos în epoca literară postdecembristă. 38 . scriitorii optzecişti au avut parte de alt regim al studiilor şi al informaţiei culturale decât generaţia precedentă. De aceea. iar mulţi dintre exponenţii postmodernismului s-au „deturnat” spre publicistica angajată. În sfârşit. Din acest punct de vedere. de-a lungul deceniului al nouălea. 4. Cu o redacţie alcătuită în exclusivitate din scriitori optzecişti.Perioada postbelică generaţiei: Alexandru Muşina. În 1990 apare o revistă nouă. care beneficiază şi de mai bune racorduri cu mişcarea de idei mondială. Emil Paraschivoiu. Şansele nu au fost însă valorificate în plenitudinea lor. În 1983 apare volumul „Desant 83”. Nicolae Iliescu. ieşită din epoca în care se afirmase. Sorin Preda. a şaizeciştilor. liderul recunoscut al generaţiei. după 1980. la nivel naţional. Romulus Bucur. care se formaseră într-o ambianţă mai puţin favorabilă. cea mai solidară dintre toate pe care le-a înregistrat istoria literaturii române. „Contrapunct”. neconfirmând unitatea ce o caracterizase. confirmându-şi talentul şi vocaţia. Între ei. Dincolo de individualităţile pe care fără îndoială le-a avut. Sunt câştiguri importante pentru tinerii autori ai anilor optzeci. trecând în plan secund creaţia literară. Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter. câţiva şi-au încheiat existenţa cu o tragică prematuritate. Încât puţini dintre optzeciştii reprezentativi şi-au continuat cariera scriitoricească şi după 1990. publicaţia urma să publice cu precădere texte ale acestei generaţii creatoare. Gheorghe Ene. având de recuperat valorile şi modelele interbelice şi mai ales teritoriul esteticului ce fusese invadat ideologic în anii cincizeci.2. generaţia s-a cam risipit. „Contrapunct” şi-a deschis excesiv paginile politicului militant. consacrându-i în acest chip existenţa în istoria literaturii române postbelice. generaţia este cea mai omogenă şi. Alţii au optat pentru îndeletniciri mai pragmatice şi mai profitabile. Adina Kenereş. Pe de altă parte. Ioan Lăcustă etc. Astfel constituită şi afirmată. volumul IV. Nu e lipsit de semnificaţie faptul că în volumul „Scriitori români de azi”. Mariana Marin. majoritatea dintre ei. George Cuşnarencu. ea contează poate în primul rând prin fenomenul pe care l-a impus şi printr-o nouă gândire a literaturii.1. scriitorii optzecişti au concentrat atenţia criticii literare care a luat act cu interes de programul lor. inclusiv cu noile (pe atunci) teorii referitoare la „sfârşitul modernităţii” şi la reformularea discursului artistic în sens „postmodern”. prozatorul Mircea Nedelciu. Postmodernismul Născuţi. criticul Eugen Simion comentează în aproximativ două sute de pagini fenomenul şi câţiva reprezentanţi ai generaţiei. până în 1990. menită să consolideze sub zodia libertăţii de creaţie spiritul postmodern. Din nou semnificativ este faptul că legăturile dintre scriitorii care aparţin acestui val se extind dincolo de centrele universitare. chiar dacă nu a avut acelaşi succes la public ca şaizeciştii. Cum s-a întâmplat cu multe reviste de cultură ale momentului.

a 39 . modernist”. Elementul cel mai căutat este concreteţea. pentru că întreg interesul postmodernismului pentru fenomenal.1. Mai nimerit ar fi să încercăm prezentarea trăsăturilor de definiţie ale acestui fenomen. mai exact. Din toată diversitatea de păreri formulate în legătură cu fenomenul. Poezia optzecistă Într-un articol publicat pe la jumătatea deceniului al nouălea („O tipologie a poeziei contemporane”). este în căutarea unor sensuri încă şi astăzi. opus omului esenţial. o recuperare. în vestul european.3. cât mai ales în reflectat.Perioada postbelică Să spunem. de pildă. căci termenul. că unele dintre tendinţele teoretizate şi urmate de tinerii scriitori postmoderni aveau deja precedenţe dintre cele mai prestigioase în literatura română. cotidian. anistoric. destul de larg şi uneori alunecător. mai încercase să se smulgă „stilului înalt” prin limbajul prozaic practicat de Geo Dumitrescu şi de alţi poeţi Albatrosişti pe la începutul anilor patruzeci. obţinută atât în reflectant (modificări permanente de registre de discurs). lider al generaţiei. Stilului înalt al atitudinii modernismului în poezie îi corespunde în postmodernism un stil plebeu care transformă poemele în oglinzi minuţioase. propriu modernismului (sau. integrarea modalităţilor artistice precedente etc. ermetizant. proza postmodernă are ilustre anteriorităţi în romanele interbelice ale lui Camil Petrescu sau în textele scriitorilor din „Şcoala de la Târgovişte”. dar un prozaism semnificativ în măsura în care este subiectivizat la maximum. abolirea „stilului înalt”. literatura postmodernă presupune o anumită toleranţă faţă de tradiţie (văzută ca succesiune a fenomenelor literare). o poezie care desolemnizează discursul liric şi refuză. coborârea din metafizic în concretul cotidian. realistă . înainte de a vedea care sunt particularităţile acestei noi gândiri a creaţiei. Procesul este continuat în mod strălucit de Nichita Stănescu şi de Marin Sorescu. s-ar constitui dintr-o fenomenologie a limbajului şi deci a lumii. când începe să se vorbească de post – postmodernism. abstract. stilul înalt. Eugen Simion extrage un număr de trăsături generale pe care le reproduc aici cu cuvintele criticului: „o poezie comunicativă. 4. Poezia. pe care o voi numi postmodernism (fără ca prefixul să aibă o valoare temporală). Conceptul a reieşit. încearcă să definească principalele trăsături ale poeziei postmoderne: „Dacă modernismul se vroia o ontologie poetică. unei bune părţi a modernităţii) . din nevoia culturii ajunse în epoca post – industrială de a-şi pune în discuţie principiile şi a-şi reformula filosofia asupra creaţiei artistice. biografică. La rândul ei. poezia de vorbire. adică în imaginea lumii. Mirfcea Cărtărescu – considerat. Idfealul în acest gen de poezie rămâne prozaismul. azi. pe care poeţii optzecişti înşişi nu o văd totdeauna la fel. prin prezentarea separată a poeziei şi prozei optzeciste care se revendică din postmodernism. impersonal. efemer nu este decât expresia umanismului său fundamental. în chiar interiorul poemului. În general. Apar aici doar câteva dintre reperele poeziei postmoderne. Ce este posmodernismul? Răspunsul nu este foarte uşor de dat. sau este aşezată de comentatori sub semnul acestui concept. sistematic. în sensul celebrării omului concret în mediul său real.

Ţeposu că nici o clasificare nu trebuie considerată în sens rigid. ironică. aşadar. Mircea Cărtărescu. Dan Ciachir… „Criza interiorizării. unele făcând trimitere prin parodii binevoitoare la modele prestigioase din istoria poeziei româneşti şi universale. poezia tânără este în chip inerent autoreferenţială. „Scriitori români de azi”. prin situarea lor în planuri suprapuse şi larg intersectate. (Eugen Simion. Denisa Comănescu etc. esoterici şi manierişti” ar fi Nichita Danilov. Dumitru Chioaru… şi să conchidem. valorifică prozaismul. Ţeposu dedică fenomenului postmodern un studiu interesant („Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”) în care încearcă să schiţeze o clasificare a poeţilor optzecişti.Perioada postbelică stilurilor poetice vechi prin parafrază. poezia fără acces la <modul intelectual al lirei> (Barbu). în acest tablou nu se pot cuprinde toţi poeţii generaţiei optzeciste. a căror creaţie este destul de diversificată şi. Radu G. Unul dintre puţinii critici literari pe care i-a afirmat generaţia. parodie sau printr-o citare directă (…) . uneori sarcastic. respinge intoleranţa. Mircea Bârsilă. dar se fereşte să facă o poezie a Poeziei. Ion Bogdan Lefter. adică poezia sentimentală. Îţi propun. categoria sentimentalilor rafinaţi ilustrată de Romulus Bucur. De multe ori. Elena Ştefoi. laolaltă cu Radu G. Viorel Mureşan şi alţii. o prezentare sumară. fotografii”. a concretului şi un limbaj care pune mare preţ pe formele oralităţii. „Gnomici. A debutat cu volumul „Faruri. iar în 1983 „poeme de amor”. Alexandru Muşina etc. Fără îndoială. 40 . o poezie. în secvenţa următoare. aventura lui începe în realitatea imediată. în cazul unora. Traian T. vitrine. emfaza poetului modernist . poezia postmodernă românească recuperează şi ceea ce poetul modernist dispreţuia: <poezia leneşă>. Liviu Ioan Stoiciu. genurile minore”. Mariana marin. a cotidianului. Augustin Pop. limitele dintre diversele categorii fiind foarte permeabile. poetul postmodern militează pentru o mai mare îngăduinţă în lumea spiritului şi în lumea socială (…) . Desfăşurarea poemului este uneori anecdotică. volumul IV). dracu s-o ia / şi nu mai putem să mergem la o bere”). Marta Petreu. Dorinţa de percepere a lumii ca totalitate se concretizează în sesizarea fragmentelor din care se compune aceasta. Ion Stratan. foarte personalizată. evidenţiind volumele prin care sau afirmat pe parcursul deceniului al nouălea. Sinteza acestui mod liric integrator va fi volumul „Levantul”. Emil Hurezeanu. limbajul liric se arată foarte permeabil la colocvialitatea cotidiană („Toamna s-a cărăbănit. convingerea poetului este că orice text cuprinde o infinitate de alte texte şi că literatura poate fi o formă de existenţă . El identifică o direcţie numită „cotidianul prozaic şi bufon” în care s-ar încadra Mircea Cărtărescu. în cotidianul derizoriu . Florin Iaru. punând accentul pe subiectul care gândeşte şi scrie poemul (…) . Să mai reţinem din această clasificare. Titlul primului volum este semnificativ pentru poetica realului. Coşovei. Categoria „fantezismului abstract şi ermetic” i-ar cuprinde pe Matei Vişniec. În aceste volume se remarcă diversitatea registrelor stilistice. în 1980. a reperelor imediate ale existenţei. în fine. a câtorva dintre cei mai bine individualizaţi poeţi ai generaţiei optzeciste. invenţia lexicală a străzii (…) . iar tonul ironic. patosul sarcastic şi ironic” este o direcţie în care îşi găsec locul poeziile lui Ion Mureşan. poezia tânără de azi (…) e ludică.

3 sau…” (1980). urmat în 1953. Scindarea fiinţei. Toleranţa faţă de înaintaşi şi valorificarea parodică prietenoasă a stilurilor poetice ale unora dintre predecesori (Coşbuc. ca şi „Lecţiile deschise de franceză ale poetului A. ascuns numai atât cât să întreţină tensiunea lirică în spatele unui limbaj impregnat cu colocvialităţi. în felul său postmodern. de „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”. luând deseori forme aspre. imediate ale existenţei. Arghezi) îl situează în linia postmodernismului optzecist. colţuroase. „desacralizând” sentimentul iubirii şi coborându-l de pe soclul pe care îl aşezase poezia romantică şi neoromantică. „Când memoria va reveni” (1985). are. unul dintre cele mai bune creaţii ale sale de până azi. „Ieşirea din apă”. Coşovei. „Cruciada întreruptă” (1982) şi. Traian T. Eminescu. vine. în 1980. în descendenţa lui Nichita Stănescu. Liviu Ioan Stoiciu. un estet. E un poet prolific. Poemul „Budila Expres”.Perioada postbelică Termenii proveniţi din această zonă coabitează însă cu alţii livreşti. de aceea este vizibilă adesea tendinţa de abstractizare. de altfel. Deşi nu abdică de la ironia şi simţul realului ce caracterizează poezia optzecistă. ceea ce e şi mai meritoriu) să ridice evenimentul concret şi (re)sentimentele ivite din el la nivelul de substanţialitate a trăirii şi expresiei poetice.”. A debutat. 41 . Ion Stratan.M. în 1080. Coşovei caută însă imaginea poetică în sensul consacrat de tradiţie. Publică. o plăsmuieşte incitant. În 1981 îi apare volumul de debut. dă o linie lirică intensă celor mai bune poeme ale acestor volume. cu volumul „Ninsoarea electrică” urmat de „1. În 1986 publică „În aşteptarea cometei”. în 1979. La fel ironia şi predispoziţia ludică. poetul este. Traian T. „Inima de raze” (1982). Poezia „de amor” beneficiază de acelaşi tratament. din experienţa de navetist a poetului. A debutat cu volumul „Strada Castelului 104”. iar un an mai târziu „Rondul de noapte”. volumul de debut „La fanion”. dând imaginea unui discurs interesant şi generos integrator. Discursul liric este la antipodul „stilului înalt”. care se regăseşte şi se confruntă cu o altă înfăţişare a sa. în anul imediat următor. cel mai mare număr de volume publicate în anii optzeci. Liviu Ioan Stoiciu se străduieşte (sau o face dintr-un bun instinct artistic. fără a înceta să transmită emoţie lirică. de „Poemele siameze”. Alexandru Muşina. Atent şi el la aspectele prozaice.2. poate. Alexandru Muşina se arată un sentimental incorigibil. Poetul conferă poeziei în primul rând un rol cognitiv. Adresa este reală şi indică domiciliul braşovean al poetului evidenţiind apetenţa sa (şi a multor alţi optzecişti) pentru biografism.

Titlul. Proza optzecistă Coerenţa programului prozastic optzecist a pututu fi sesizată încă din anul 1983.Perioada postbelică Temă Citeşte. la alegere.1. când mulţi dintre ei (exceptându-l pe Mircea Nedelciu. cum o arată şi prefaţa 42 .4. căruia deja îi apăruse un volum) debutează în volumul colectiv „Desant 83”. un volum din cele amintite mai sus şi alcătuieşte un inventar al trăsăturilor postmoderne identificate: 4.

implicând şi o permanentă evaluare de parcurs. evident. dorinţa de a pune lumea într-o parabolă care se desconspiră”. Este important de adăugat că „textualiştii” instituie o relaţie specială cu cititorul. A filma un act mărunt de existenţă. modul dramatic în care istoria acţionează asupra existenţei indivizilor. abilitate. ceea ce înseamnă că romanul se povesteşte şi se analizează pe măsură ce se scrie. A debutat cu volumul „Aventuri într-o curte interioară” (1979) şi a impus un model. Textul încetează astfel să mai fie o unitate coerentă. „Atenţia noilor prozatori – scrie Eugen Simion – trece de la fundalul social la omul mărunt. Optzeciştii abandonează această preocupare. dar convenţională. indică „asaltul” asupra unui obiectiv bine precizat: reformularea mijloacelor prozei româneşti. de pildă. autoreferenţială şi cei care scriu romane strecoară în interiorul lor şi un metaroman. fără a ţine cititorul în afara acestor căutări. ca şi poeţii. S-a observat de către toţi cei care au scris despre aceşti tineri faptul că ei au asimilat bine experienţele epice din secolul nostru ( de la Joyce la noul roman) şi. ci se fragmentarizează şi se deconstruieşte pentru a se restructura sub semnul altei concepţii artistice. Pe de altă parte. rezultatele nu sunt totdeauna concludente. „Efectul de ecou 43 . invitându-l în laboratoarele creaţiei şi familiarizându-l cu instrumentarul şi procedeele acesteia. orientându-se. că această tentativă se săvârşeşte cel mai des în genul scurt. Este de observat. Epica lor este. Spre deosebire de generaţia precedentă. cu aparenţe derizorii. a înregistra reacţiile unui mic grup social. Deja amintita autoreflexivitate este una dintre trăsăturile acestei modalităţi. Sunt. Eugen Simion. Crohmălniceanu. Cum spune. iarăşu. Ca şi în cazul poeziei. introduc în proza lor reflecţii despre actul de a scrie. Mircea Nedelciu.Perioada postbelică semnată de Ovid S. critica literară şi tinerii scriitori optzecişti şi-au definita maniera prozastică prin termenul de „textualism”. le experimentează. pe viu. a face cronica unei străzi cu un aparat de filmat sau cu magnetofonul în mână reprezintă un procedeu curent în proza generaţiei 80. joc al spiritului. mai naturală şi mai vie. Reproduc în continuare un fragment în care criticul şaizecist sintetizează proza mai tinerilor creatori de atunci: „Nu fac reportaj. Mitul autorului demiurgic primeşte o lovitură fermă. De aceea vom recurge şi aici la prezentarea câtorva individualităţi pe care le-a produs proza postmodernă a anilor optzeci. Prozatorul postmodern imaginează variante narative. pe care l-a consolidat cu volumul următor. cu un cuvânt. le abandonează sau le adoptă. la curent cu noile metode critice. de la problemele umanităţii la problemele omului de pe stradă”. problematica din care se hrăniseră prozatorii şaizecişti era predominant luată din „obsedantul deceniu” şi viza. Mai trebuie spus că cinematograful – care rămâne cultura artistică principală a societăţilor industriale şi postindustriale – le oferă. şi alte aspecte. dar folosesc tehnica reportajului în scenariile lor epice. câteva procedee importante de a descrie cotidianul. vocile oralităţii. nu foarte mulţi prozatori optzecişti abordează specia romanescă. mai întâi. clasificările nu sunt de prea mult folos. Este aici şi ironie. mai departe. iar atunci când o fac. în principal. călătoria unui navetist. desprer condiţia creatorului faţă de text şi relaţiile din interiorul textului. Proza sa se face din mers. spre existenţa imediată.

e un fel de jurnal care. Publică în 1988 „Compunere cu paralele inegale”. din 1985. evitând să le caricaturizeze. unul dintre cele mai bune romane optzeciste. dau o notă aparte prozelor sale. uşurinţa de a forţa discursul narativ să ia formele dorite. În această concepţie. negativ. preocupat fiind mai degrabă să transmită o concepţie prozastică decât să relateze evenimente. Ele reprezintă o umanitate simplă. iată. e un text construit în modul cel mai simplu care nu face altceva decât să urmărească apariţia şi dispariţia cronologică a evenimentelor. care. vie. cititor al meu. abilitatea textuală. Gheorghe Crăciun. textul epic lasă loc unor mici teorii despre text. măcar binevoitoare şi ludică a modelelor literare prestigioase. textul devine el însuşi un „tărâm de viaţă”. dedublare auctorială care permite prozatorului să se observe „din afară” şi să se analizeze cu o anume obiectivitate. deocamdată. cum ar fi „La uşa domnului Caragiale”. fiindu-şi sieşi cititor. de multe ori inedite sunt caracteristici remarcabile ale acestui prozator echilibrat şi inteligent. când nu sunt aproape de excesivitate. Mult mai teoretizant în textele sale decât Mircea Nedelciu. fără să le copieze. are titlul „Cu ochi blânzi”. divulgându-i concepţia. ceea ce ar putea sugera şi tendinţa de valorificare dacă nu admirativă. În chiar textul romanului.Perioada postbelică controlat” (1981). cum rezultă din mărturisirea citată. în 1985. copii legalizate”. Volumul de debut. 44 . literaturizarea fiind un proces firesc al scriiturii. Ioan Lăcustă. proporţia în care amestecă realitatea cu ficţiunea. Caragiale de pildă. A mai publicat „Zmeura de câmpie” (roman) şi „Tratament fabulatoriu”. sub directa influenţă a pasiunii mele care nu are nevoie de scrisori de dragoste care refuză ideea unui epistolariu şi care vrând – nevrând se literaturizează sub ochii noştri uimiţi. Adesea. efectele scontate. Prozatorul declară programatic că este adversarul literaturii văzute ca o construcţie parabolică şi că „adevărul” unui text nu se află în afara. protagonistul este un „tu”. Observaţia lucidă. căci totuşi ce avem de pierdut? Nu evit adevărul însă aceste note sunt o recuperare a unui început pe care şi aşa l-am amânat prea mult”. Mircea Nedelciu este primul dintre prozatorii optzecişti care deplasează net accentul dinspre „ce” spre „cum”. Gheorghe Crăciun lasă adesea naraţiunea să alunece în ariditate. Sorin Preda este şi el un experimentator. Intenţia de a face literatură este respinsă. pe care prozatorul o observă cu bonomă ironie. autorul îşi defineşte. adică dinspre conţinut spre scriitură. Debutează în 1982 cu un roman: „Acte originale. A debutat cu volumul „Povestiri terminate înainte de a începe” (1981) şi a publicat. ci înăuntrul lui. „Parţial color”. Schiţele dramaturgului îi furnizează tiparul pentru unele dintre cele mai reuşite texte ale sale. textul se scrie de la sine. continuă să se constituie în directă legătură cu existenţa ei de unic. scriitura: „Nu este un roman. Personajele seamănă celor caragialiene. Neavând decât legături de similitudine cu o referenţialitate exterioară. De multe ori.

Discursul doct.Perioada postbelică Titlul volumului de debut arată că scriitorul zăboveşte mai mult asupra intenţiilor şi a procedeelor povestirii decât asupra evenimentelor ce urmează a fi povestite. Teoretizant şi el. are un discurs narativ mai sprinten şi mai abil. una dintre marile calităţi ale prozelor sale constând în capacitatea de a construi. cu trimiteri la scriitori celebri ai modernităţii. despre literatură în general. Nicolae Iliescu. Mai degrabă el imaginează diferite posibilităţi de a exploata realul pentru a-l pune în povestire. alternând consemnarea unor evenimente cotidiene cu expozeuri despre text. George Cuşnarencu este un auditiv. dar nota autoreferenţială a postmodernismului este evidentă. Tăierea unui porc. prin actul vorbirii. interferează cu cel colocvial. cu umor şi chiar cu tendinţe satirice. personaje vii şi memorabile. chiar dacă uneori grotesc. 45 . Romanul relatează o experienţă casnică eşuată. pe jos” (1983) îl arată drept un ludic inteligent şi un bun cunoscător al naratologiei. de pildă. Notele potmodernismului nu sunt aşa de evidente în prozele sale. „Parţial color” este o formulă uzitată frecvent în epocă pentru a denumi televiziunea care încă mai păstra transmisii în alb negru. relatarea are coerenţă. George Cuşnarencu. Volumul de debut intitulat „Departe. ca şi Gheorghe Crăciun. Sorin Preda. Povestirile sale amplifică faptul mărunt până la nivelul spectacolului grandios. dar autorul reprezintă în mod remarcabil linia povestirii de forţă. „Tratat de apărare permanentă” este titlul volumului său de debut publicat în 1983. ia dimensiuni epopeice. Prozatorul „se joacă” rafinat. prozatorul dovedind o bună stăpânire a ambelor registre.

Perioada postbelică Temă Citeşte volumul „Efectul de ecou controlat” de Mircea Nedelciu şi alcătuieşte un inventar al elementelor postmoderne identificate: Foloseşte spaţiul rămas liber în acest chenar 46 .

1976 . I . Alegerea textelor pe care vrei să le supui comparaţiei îţi aparţine. cu utilizarea trimiterilor bibliografice corespunzătoare). un poet optzecist şi unul şaizecist 3. Bucureşti. Scriitori români de azi. Bucureşti. la alegere. la alegere. 1985 Eugen Negrici. Bucureşti.IV. Bucureşti. Literatura română sub comunism.IV. 1982 .1989 Cornel Ungureanu. Surse bibliografice: Volumele autorilor citaţi în curs LUCRARE DE VERIFICARE Alcătuieşte un studiu comparativ despre Literatura postbelică şi Literatura interbelică (maximum 6 pagini) Bibliografie critică Eugen Simion. Istoria poeziei româneşti.Perioada postbelică Test de evaluare 1. Compară. Vol. Evidenţiază deosebirile dintre generaţia optzecistă şi cea a scriitorilor şaizecişti 2. Compară. vol. 2002 Mircea Scarlat. I .1990 Criterii de evaluare 47 . Proza românească de azi. un prozator optzecist şi unul şaizecist Informaţiile din curs pot fi suficiente (evident.

..............Perioada postbelică Identificarea şi comentarea elementelor de discontinuitate (abdicarea de la principiul estetic...................................................................……......................... Ion Barbu)........................... Consideraţii generale 48 .10 p Poezia lui Nichita Stănescu în raport cu marile creaţii lirice interbelice (T.... cursanţii trebuie să ştie: • Să poată face conexiuni între critica secolului al XIX-lea şi cea a secolului XX • Să opereze cu noţiunile care definesc principalele direcţii critice • Să recunoască şi să compare particularităţile principalelor creaţii critice ale epocii 5... G.................. Arghezi......…..........1..........5 p Unitatea de învăţare nr................................ literatura avangardei...... eliminarea valorilor etc............. Obiective educaţionale La sfârşitul lecţiei... proza ruralistă etc).............................…............)..................................…........…………...............10 p Concluzii........................................................................... poezia albatrosistă etc)....………….. 5 De la Titu Maiorescu la critica postbelică 5...... 25 p Literatura postmodernă în raport cu posibile modele interbelice (proza camilpetresciană...….........25 p Proza şaizecistă în raport cu creaţiile prozastice interbelice (continuitatea modelului realist............. psihologia intelectualului într-un nu context politic........... intensificarea caracterului propagandistic.. L................……........... Blaga. Bacovia........................................ impunerile tematice..25 p Recuperarea valorilor şi a modelelor estetice interbelice.....................................

pe baza unor principii ce statuează condiţia specifică de existenţă a operei artistice. fără de care existenţa ei nu ar mai avea justificare. Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. e astăzi fapt recunoscut ca axiomatic că. de intensitatea cu care şi-a impus prezenţa sau de avatarurile metodologice pe care le-a străbătut. Câteva din funcţiile ei specifice Considerată inutilă de către creatori. de a imprima creaţiei literare a unei epoci o anumită orientare considerată ca necesară fie pentru progresul general al acesteia. cei mai importanţi critici de direcţie au fost Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu). temători sau cel puţin neliniştiţi în faţa eventualităţii de a le fi contestată opera. alături de Teoria literaturii şi de creaţia beletristică propriu-zisă. fără îndoială. Termen cu care s-ar putea denumi funcţia criticii de a semnala (anunţa) o operă literară recent intrată în circuit.1. Anunţiativă. Însemnătatea acestui compartiment cu o identitate aparte. să-i aproximeze valoarea şi să încerce a o situa într-o ierarhie. care. în perioadele în care conceptul de valoare estetică şi ierarhiile consacrate sunt ameninţate se fie destructurate de intruziunea unor criterii evaluative străine specificităţii artistice a literaturii (ideologii sociale sau politice. de pildă. de Pompiliu Constantinescu sau Şerban Cioculescu. facilitând în acest fel pătrunderea ei în mediile receptoare şi integrarea posibilă într-un sistem de valori deja constituit. practicată într-un mod şi cu efecte remarcabile de George Călinescu. Fără a le situa într-o ordine a importanţei (nici nu ar putea exista una anume. iar în epoca postbelică îndeosebi de Alexandru Piru. cele mai semnificative funcţii ale criticii ar putea fi următoarele: Selectivă. E o funcţie mai degrabă proprie esteticii sau poeticilor (normative). din moment ce ele se concretizează adesea în deplină simultaneitate). Importanţa criticii.Perioada postbelică 5. Direcţională. critica literară reprezintă un domeniu cu existenţă şi funcţii bine precizate în interiorul oricărei literaturi. istoria unei literaturi n-ar putea fi concepută fără un act prealabil de axiologizare. funcţia cea mai importantă a criticii literare. asimilabilă însă între prerogativele criticii. face ca o literatură să existe ca întreg specific. de pildă) 49 . tot atunci. Indiferent de etapele pe care le-a parcurs. Axiologică. însăşi dezvoltarea literaturii şi constituirea ei într-un corpus de opere valide din punct de vedere artistic ar fi îndoielnice. pentru că. Conservativă. Vizează separarea valorii de nonvaloare. în absenţa spiritului şi a actului critic. aplicată faptului literar concret. susţinută programatic. fie pentru asimilarea şi particularizarea unui cos estetic (la noi. în raport cu conţinutul fiecărei epoci literare. Constă în intenţia. În fond. reducerea cantităţii la calitate. Titu Maiorescu a autorizat normele specifice ale creaţiei artistice). îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale. Forma concretă de realizare a acestei funcţii este cronica de întâmpinare. (În contextul unei epoci strict determinate. opera literară. cu instrumente specializate. Este. Mai necesară ca oricând.1. Critica literară e chemată să aprecieze. e dată de funcţiile fundamentale pe care le îndeplineşte accentuându-le diferit. Normativă. aceasta uzitează şi impune un sistem de principii acceptate ca valabile în actul de evaluare a operei.

ea înregistra abia câteva creaţii cărora li se poate ataşa fără vreo strângere de inimă calificativul “literare”: “Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir. destule producţii de nivel infantil şi un număr destul de mic de creaţii autentice. “cu condiţia să fie bune” – spune el. de exemplu). se scrisese mult. Îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu – “Scrieţi. cu alte cuvinte. categoria “scriitorului” începe să se înfiripe. E lesne de înţeles de ce. când condiţia ei minimală de existenţă enunţată anterior a început să se contureze. sub influenţa modelor vremii (preromantism/romantism) importate graţie studiilor făcute în străinătate de o generaţie considerabilă de cărturari. chiar unele dintre scrierile “filosofice” ale lui Dimitrie Cantemir (“Divanul”. la noi. cu întârziere faţă de momentul creaţiei). ca mijloc de selecţie a textelor ce urmau a fi publicate în paginile revistei.1. cronicile munteneşti (mai ales “Anonimul Brâncovenesc”). Spiritul critic nu putea şi nici nu era necesar să se nască în această circumstanţă. schiţând un prim gest critic. câteva. construcţii culturale în care pot fi identificate. nici ele prea multe. marchează deja o altă etapă. În numai aproximativ zece ani. băieţi. consacrat sub denumirea “epoca paşoptistă”. Acestea din urmă justifică intenţia lui Mihail Kogălniceanu de a stopa veleitarismul şi mediocritatea. însă mai cu seamă de a separa copia de creaţia originală. dintre cele care au condus la apariţia unei critici literare conştiente de locul şi de rolul ei. Foarte multe imitaţii sau adaptări. Se scrie mult. Costache Conachi). fără a se acorda deocamdată atenţie.Perioada postbelică 5. importantă. critica literară nu pot apărea decât în condiţiile existenţei unui inventar rezonabil de creaţii. creaţiile lirice ale primilor noştri poeţi lirici (Ienăchiţă. vreunei exigenţe valorice. Revista care. exprimă elocvent această stare de spirit: era nevoie de constituirea urgentă a unui corpus considerabil de scrieri care să poată forma deprinderea scrisului şi gustul pentru lectură.2. în intenţia aceluiaşi Mihail Kogălniceanu. nu neapărat cu condescendenţă. ar trebui să-şi concentreze 50 . literatura română nu a urmat etapele străbătute de literaturile din centrul şi din apusul Europei. critica literară a apărut destul de târziu. Alecu şi Nicolae Văcărescu. totodată. numai scrieţi!” – dacă va fi fost rostit cu adevărat. firav însă şi fără consecinţe notabile. El încearcă. elemente uneori remarcabile de literaritate: istoriografia moldovenească (îndeosebi letopiseţul scris de Ion Neculce). totuşi. dar aproape într-o totală indiferenţă faţă principiul originalităţii şi al valorii. Momentul “Dacia literară” (1840). În rest. Până la începutul secolului al XIX-lea. dar mai ales cu sentimentul că trebuie umplut un gol. a unei cantităţi de texte care să indice existenţa unei literaturi în interiorul căreia e nevoie să se opereze o selecţie şi să se stabilească distincţii şi stratificări valorice. dar nu decisivă. recuperându-se întârzierea dramatică faţă de literaturile europene. Din motive pe care nu e cazul să le dezvolt aici. Particularităţile criticii literare româneşti Spiritul critic şi. “Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu (cunoscută. De abia în intervalul 1830-1860. iar scrisul devine o îndeletnicire curentă. să facă operaţional criteriul valorii. ca urmare. sau nu în mod explicit.

Deşi elementele de detaliu ale celor doi întemeietori îţi sunt bine cunoscute din studiul perioadei anterioare. cea de a doua – critica sociologică. E un principiu estetic.În acest spaţiu al confuziilor intersectate se află suportul motivaţional al primului studiu maiorescian fundamental: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Concluzia intensă cu care se poate încheia evaluarea acestui prim studiu maiorescian reprezintă. prudenţa şi espectativa încurajatoare rămân atitudini mai potrivite decât acţiunea critică exigentă. principalele idei decurse din studiile lor fundamentale.1. epoca paşoptistă era (în termenii convenţionali ai istoriei literare) încheiată. îţi propun să reluăm aici. dar definitoriu ale ei: obiectivitatea. oricare ar fi el. Reiese limpede de aici că încercarea criticului de a identifica valoarea a unei opere trebuie direcţionată asupra expresiei ei artistice. în rezumat . onorabil. Categoric. al literaturii române. să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare”. suprapunerea marilor idealuri naţionale cu creaţia literară dăduse naştere unor confuzii cu o apăsătoare persistenţă în conştiinţa creatorilor şi a receptorilor de literatură. Se scrisese mult. totodată. prin studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” această finalitate a criticii a fost împlinită într-un mod remarcabil. când “Junimea” începea să-şi concretizeze existenţa inclusiv în plan literar. ce e drept. Ea adusese literaturii române mai multe câştiguri.2. să fie comunicat într-o formă nouă şi originală. 51 . dar el are caracter orientativ fundamental pentru critica literară. cât şi pentru cel critic destinat valorizării ei: e vorba de primatul esteticului asupra ideologicului.Perioada postbelică atenţia asupra operei şi nu a autorului ei. Proiectul este. numai că. încă foarte scăzut. dar – paradoxurile începuturilor – şi un număr de idei şi obişnuinţe negative. . valabil atât pentru actul creaţiei. Studiul se încheie cu precizarea uneia dintre justificările cele mai importante ale actului critic: “O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi. la nivelul de atunci. formulează astfel şi un mic program de critică literară văzută sub un aspect elementar. 5. Prima denumeşte critica estetică. Titu Maiorescu În deceniul şapte al secolului al XIX-lea. Pe de altă parte. unul dintre principiile esenţiale ale literaturii. fără îndoială. 5. dar nu totdeauna în deplină cunoştinţă de cauză asupra criteriilor artisticităţii. semnificantul e purtător al valorii şi mai puţin semnificatul. fără îndoială. a particularităţilor de limbaj care fac ca un mesaj. curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor. În termeni ceva mai recenţi. care au autorizat şi cele două direcţii fundamentale în jurul cărora se vor defini demersurile critice ale secolului următor: maiorescianismul şi gherismul.2. adică al formei artistice asupra conţinutului. Premise Bazele criticii literare româneşti au fost puse în secolul al XIX – lea de Titu Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu – Gherea.

în concepţia gheristă.Perioada postbelică În 1885. în relaţie cu cauzele care au determinat-o. în principal. să parcurgă o cercetare jalonată de răspunsurile cerute de patru întrebări esenţiale: “de unde vine creaţiunea artistică. de influenţe din parte mediului în care se naşte. au statuat principiile estetice şi au creat temeiurile pentru o critică literară avizată asupra specificităţii artistice a operei literare. involuntar. Argumentele preluate.2. deci. aceste două studii maioresciene au spulberat o bună parte a confuziilor epocii. O bună parte a criticii literare a secolului al douăzecilea va urma această direcţie. Cum “producătorul” operei este scriitorul. în opera literară pe care o creează. ea trebuie cercetată ca orice producţie omenească. O lucrare critică “perfectă. Primul vizează caracterul ficţional al operei de artă care nu poate şi nu trebuie să fie evaluată cu criterii străine specificului ei. ca şi din doctrina materialismului istoric. având acest statut. deci. Deşi nu pe de-a-ntregul inamendabile. Şi-a desfăşurat activitatea la revista Contemporanul. Constantin Dobrogeanu – Gherea Ignorat şi uneori chiar hulit astăzi. de la Taine şi puse în mişcare de Gherea nu sunt cu totul neîntemeiate. ideală” ar trebui. Cel de al doilea indică absenţa oricărei finalităţi practice a produsului artistic: principiul artă pentru artă. că fiecare individ suportă o serie de determinări. Asupra criticei. în bună măsură. asimilat grăbit şi nediferenţiat cu comunismul. cu care de altfel şi polemizează. lumea fictivă va avea înfăţişarea reflectată a acestei concepţii: Din această direcţie consideră criticul că trebuie abordată opera literară şi. investigarea biografiei acestuia poate oferi lămuriri asupra naturii creaţiei. o sumă de mentalităţi. idei. punând energic lucrurile la punct în studiul Comediile d-lui I. mediului. Tendenţionismul şi tezismul în artă. Teoria critică a lui Dobrogeanu-Gherea se revendică din alte surse decât cele care l-au insoirat pe Maiorescu. Maiorescu nu poate lăsa confuzia să dăinuie şi intervine prompt. trasează o altă desfăşurare a demersului investigator şi evaluator al creaţiei. corectă în esenţa ei. ce influenţă va avea ea. cât de sigură şi de vastă va fi acea influenţă şi în sfârşit prin ce mijloace această creaţiune artistică lucrează asupra noastră?” 52 . Maiorescu reia aici un principiu estetic lămurit în “O cercetare critică…” (primatul esteticului asupra ideologicului) şi evidenţiază strălucit alte două: autonomia esteticului şi gratuitatea operei artistice. gândirea gheristă se alcătuieşte în jurul ideii că opera de artă trebuie considerată un “product” şi că. care acuză producţiile dramaturgului de imoralitate. Asupra criticei metafizice şi celei ştiinţifice. în opoziţie cu Maiorescu. El porneşte de la convingerea. Arta pentru artă şi arta cu tendinţi. se formează şi trăieşte. Psihologia artistului se datorează. Ca urmare. în paginile căreia a publicat o bună parte din textele teoretice care fundamentează o altă atitudine faţă de literatură: Personalitatea şi morala în artă. El îşi va însuşi.2. atitudini – o viziune asupra lumii proprie spaţiului social în care vieţuieşte. Constantine Dobrogeanu-Gherea e întemeietorul celeilalte direcţii importante în critica literară românească. Comediile lui Caragiale avuseseră parte de o rea primire într-un număr de publicaţii ale vremii. 5. Evident. Concepţia sa estetică derivă din teoria mediului a lui Taine şi din filosofia pozitivistă franceză. Maiorescu sesizează din nou o confuzie în mişcarea de idei asupra literaturii. În rezumat.L Caragiale.

simţ artistic. O atenţie specială merită străduinţa lui Gherea de a fundamenta la noi o critică ştiinţifică. arbitrară. interesul şi investigaţia criticului prioritar spre chestiunile ce ţin de conţinutul operei (mesaj. la situarea lui în mediul în care s-a născut. îndoielnică atunci când e influenţată de afectivizarea relaţiei critic-autor şi când se desfăşoară în absenţa unor “reguli” concrete. unii dintre ei. Pus la loc de cinste. vizează forma artistică. e de spus.3. semnificaţie. mesajul “partinic” al operei devenise atunci criteriu unic de stabilire a valorii. e de recunoscut că întrebările gândite de Gherea nu sunt lipsite de importanţă în tentativa de a lămuri adevărurile operei literare. fie în componenta ei individuală. metode de mai mare precizie în măsurarea gradului de valoare a operei.Perioada postbelică Trecând peste caracterul oarecum simplificator al unui asemenea proiect critic. Psihologia artistului. Critica interbelică 53 . el orientează atenţia. cum se verifică deseori în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. pentru că. la radiografierea etapelor formaţiei sale. concepţia critică a lui Gherea nu a dus lipsă de discipoli. trei aşteaptă răspunsuri la astfel de probleme şi abia una. fără discernământ şi fără nuanţări. însă. Lui I se pare a găsi. intenţionând o astfel de cuantificare. de mare valoare. o vastă cultură literară. iar rezultatele aplicării lor sunt deseori dintre cele mai interesante. criticul nu e foarte vinovat. modul cum acestea se constiuie şi se distribuie în text etc.). Există încă astăzi. Dobrogeanu-Gherea priveşte cu luciditate problema şi admite că o cuantificare totală a actului critic nu se poate realiza după modelul axiomatizării geometrice. talent. fapt mai important. totuşi. criticul de la “Contemporanul” nu încetează să mizeze pe calităţi particulare obligatorii ale celui ce supune opera analizei: intuiţie. o anumită aversiune faţă de concepţia critică a lui Gherea. structura ei. posibilitatea de rigorizare investigaţiei critice în valorificarea unor ştiinţe (încă incipiente şi ele pe atunci) cum ar fi psihologia şi sociologia. De aici se trage. Constantine Dobrogeanu-Gherea comite o eroare care constă chiar în ignorarea regimului fundamental estetic al operei literare. o metoda critică biografică. de pildă. ci. vii şi dinamice. unor grave confuzionări în planul receptării şi al axiologiei literare. Sensul acestor străduinţe ester pozitiv şi îşi află originea în constatările drepte ale lui Gherea asupra a ceea ce el numeşte “critică judecătorească”. E vorba aici. Această inversare a importanţei celor două dimensiuni ale operei devine cu deosebire dăunătoare. fie în aceea socială. Din cele patru întrebări pe care le formulează. semnificantul ester în primul rând purtător al valorii şi nu semnificatul. “figurile” purtătoare de sens. Garabet Ibrăileanu de pildă. aşa cum am mai observat. desigur. 5. Uzitată în exces. aşa cum există o metodă critică psihanalitică. Pe de altă parte. în fond. temă etc. Pe de altă parte. ultima. Că preocupările sale erau corecte o demonstrează faptul că pe tot parcursul secolului al douăzecilea critica literară s-a aflat în căutarea unor instrumente. Meritoriu ester că. poate explica nu numai semnificaţiile unei opere. procedează la biografierea atentă a scriitorului. Cum se observă din fragmentele citate. metoda gheristă a dat naştere. de o problemă greu de soluţionat: obiectivitatea criticii. Fără a fi atât de bine reprezentată ca orientarea critică estetică deschisă de Maiorescu. îndeosebi în deceniul al şaselea postbelic. pentru care. modalităţi ale metodei critice gheriste au fost valorificate într-un mod remarcabil de George Călinescu care. idee.

implicit. disociere. Lovinescu operează cu două concepte esenţiale: spiritul veacului şi imitaţia. Meritele lui în situarea literaturii române sub zodia modernităţii. În consecinţă. cât şi aducerea literaturii române în ritmurile vii ale căutărilor şi soluţiilor estetice europene. orice împrumut cultural se caracterizează printr-un indice de refracţie. Lovinescu vizează deopotrivă fragilizarea tendinţelor expansive şi exlusiviste ale orientărilor ruraliste. Teoria sincronismului. În consecinţă. el dezvoltă principiile sicronismului. În acest context devine mai comprehensibilă semnificaţia demersurilor lovinesciene şi. principiul imitaţiei nu poate fi conceput in afara celui de diferenţiere. Mai întâi în Istoria civilizaţiei române moderne. importanţa lor. demonstrează el. de exemplu) sunt covârşitoare. Pledând pentru sincronizare. Eugen Lovinescu După Maiorescu şi. el prevede compromiterea lor datorită decalajului semnalat. care îşi are originea de obicei într-o cultură avansată şi care se propagă prin imitaţie şi în celelalte culturi. Imitaţia devine astfel un factor important al progresului pentru culturile mici.Perioada postbelică 5. Eugen Lovinescu a fost fără îndoială cel mai important critic de direcţie. În fiecare epocă acţionează. pentru a se feri de stagnare aceste culturi/literaturi sunt sortite să imite formele de viaţă şi artistice superioare. Se impune aici un comentariu care se sprijină pe cel puţin două atitudini culturale manifestate în secolul precedent. de predominanţa ideologiilor şi a orientărilor ruraliste iar pe de altă parte de decalajul existent între literatura română şi cea occidentală. Pentru o mai bună înţelegere şi evaluare a rolului pe care l-a îndeplinit e nevoie să revezi cursul în care am prezentat starea literaturii române la începutul secolului al XIX – lea. În acelaşi spirit. aceste consideraţii au un obiectiv precis: modernizarea. Maiorescu acuză împrumutarea unor forme (instituţionale îndeosebi) care nu-şi găsesc în spaţiul autohton un fond adecvat. în ansamblul lor şi în particularităţile componentelor alcătuitoare. sau Rebreanu. Eugen Lovinescu construieşte o argumentaţie convingătoare. E vorba. constând atât în specificul etnic cât şi particularităţile individuale ale celui care împrumută. în continuarea liniei acestuia.3. în mare măsură. Pe de altă parte. Fără a nega funcţionalitatea acestor forme. Blaga. Transpuse în spaţiul literaturii. am arătat deja. pe de o parte. un spirit dominant. un saeculum. Una este a lui Kogălniceanu care. el consideră că împrumutarea formelor e de natură să determine crearea unei realităţi corespunzătoare. spune el. Cu alte cuvinte. Nu înseamnă însă că neagă dreptul literaturii tradiţionaliste de a exista. ca ambianţă de existenţă devenită o realitate certă în civilizaţia românească şi cu drepturi egale de a fi exprimată artistic. în afirmarea unui număr important de scriitori români de mare valoare sau în reconsiderarea şi recuperarea corectă a altora (Alexandru Macedonski. el proclamă orientarea inspiraţiei literare (şi) spre spaţiul citadin. Conştient de autoritatea acestor precedenţe. compune imitaţiile ca dăunătoare pentru originalitate.1. scriitori în opera cărora există un puternic filon rustic sunt preţuiţi cu deosebire de 54 . Goga. dovedind o largă cunoaştere şi înţelegere a fenomenelor culturale. amendând teoria maioresciană a “formelor fără fond”. În primul rând. împrumutându-le. apoi în Istoria literaturii române contemporane. asigurând o evoluţie mult mai rapidă şi mai eficientă decât în cazul aşteptării unui progres natural. Valorificând idei ale sociologiei moderne.

E vorba. Prin acţiunea sa sincronizatoare. Romanul. Idealul de frumuseţe al timpului postmodern nu mai este identic acelaşi pe care lau avut vechii greci sau omul renascentist. el susţine necesitatea ca romanul să fie obiectiv. Pe de altă parte însă e de 55 . în acelaşi timp să elimine decalajul existent între literatura română şi cele europene. de o lărgire a spaţiului poeticităţii în teritorii care. Graţie tenacităţii şi autorităţii sale. O operă artistică nu va beneficia de aceeaşi receptare valorică în Tibet sau la Paris. modalităţi narative etc.) care să asigure romanului o mai mare credibilitate. Pentru creaţia lirică Eugen Lovinescu formulează exigenţa intelectualizării emoţiei. în opinia criticului să-şi problematizeze existenţa şi să-şi supună conştiinţa şi experienţele existenţiale unui riguros examen. Exigenţa deschide o dublă perspectivă de înţelegere. de pildă. cerinţa lui are în vedere adoptarea acelor forme romaneşti (construcţie epică. roman gidian (Mircea Eliade). nu fără îndreptăţire. criticul vizează prin noţiunea de obiectivitate contracararea tendinţelor liricizante. cu cuvintele sale nu tocmai inspirate. Gustul estetic derivă. Ion Barbu pretinde chiar că există o deplină congruenţă între geometrie şi poezie şi că tensiunea poetică se poate naşte din contemplarea cerului platonician al ideilor pure. fără îndoială dintr-un cod cultural precis determinat şi diferit de la un teritoriu de civilizaţie la altul. mai apte. între care rasa şi timpul. Tiradele tragice ale teatrului antic sau gestica patetică şi sentimentalismul excesiv al romanticilor nu mai sunt privilegiate într-o grilă estetică modernă. în jungla australiană sau în spaţiul grecesc. În aceeaşi ordine a ideilor. Mutaţia valorilor estetice Înclinat spre înţelegerea şi explicarea mecanismelor macrofenomenelor culturale. Categoric.Perioada postbelică criticul de la “Sburătorul”. Trebuie precizat că poetul “Jocului secund” s-a aflat sub influenţa certă a ideilor promovate de Eugen Lovinescu la “Sburătorul” şi că datorează acestuia chiar consacrarea sa literară. aceştia determină şi o anume inconstanţă a percepţiei artistice. Pe de altă parte. Eugen Lovinescu a elaborat teoria privitoare la mutaţiile survenite în valoarea operei artistice. nega poeziei de a exprima “cugetări exclusiv intelectuale sau ştiinţifice”. “ştiinţizarea poeziei”. excesiv sentimentalizate din creaţiile epice sămănătoriste şi. sunt la fel de apte să suscite emoţii lirice ca şi cel al sentimentelor. e chemat să construiască personaje de tip intelectual. a tendenţiozităţii atitudinale vădite în aceste scrieri. E logic ca valoarea estetică să nu fie considerată deci definitivă şi imuabilă în jocul acestor condiţionări. Cum tot diferită este sensibilitatea artistică de la o epocă la alta. în esenţa lor. Eugen Lovinescu a reuşit să estompeze considerabil influenţele autoritare ale curentelor ruraliste şi. Anton Holban. înscriind-o pe o traiectorie modernistă decisă şi irevocabilă. să ne amintim. s-a creat la noi roman proustian (Camil Petrescu). sau. În epoca interbelică aceste căutări s-au concretizat într-un termen – autenticitate – care a avut o largă circulaţie şi a dinamizat fructuos creaţia epică. E de formulat o primă concluzie. de la o structură etnică la alta. Pe de o parte. Adoptarea originală unor modele romaneşti moderne şi viabile se datorează în foarte mare măsură demersului lovinescian. crede pe bună dreptate Lovinescu. El consideră. Liviu Rebreanu). Gib Mihăescu. o dată cu ele. roman de factură joyceană (tot prin Mircea Eliade) şi valoroase romane de analiză psihologică (Hortensia Papadat-Bengescu. O altă despărţire de Maiorescu care. că receptarea artistică a operei ester condiţionată de câţiva factori. Variabili fiind. O bună parte din exigenţele formulate explicit de Eugen Lovinescu derivă din natura acestei pledoarii. fără îndoială. structuri complexe. lucrurile aşa stau.

teoria lovinesciană a mutaţiei valorilor estetice exemplifică. apoi. Impresionismul. talent şi. În concepţia sa. Observaţia e precară în câteva privinţe. Garabet Ibrăileanu Numele său se asociază – deja am vorbit despre asta – cu direcţia poporanistă. Realitatea politică reflectată în comediile lui Caragiale nu e fundamental alta acum decât atunci. „Literatura – spune Garabet Ibrăileanu – este expresia cea mai directă a sufletului unui popor”. exceptând acest caz. În principiu corectă.2. fiindcă. s-ar prezenta în timpul interbelic cu o valoare sensibil micşorată. Nemaiputând recunoaşte în problematica pieselor caragialeene o realitate a timpului său. Pe de altă parte tipologia creată de dramaturg se întemeiază pe trăsături general umane care au aproximativ aceeaşi valabilitate. a fost jenată de efectul pe care l-a avut opera lui Caragiale asupra acestei filosofii. mai întâi. impresionismul presupune o “reducere a expresiei unei idei la elementul său esenţial”. crede el. Ambele susţinute. a avut o intuiţie extraordinară a valorii şi a emis judecăţi axiologice de mare fineţe şi corectitudine. nu în ultimul rând. Explicaţia trebuie căutată în opţiunea liberală (doctrinară şi nu militantă) a criticului care. o solidă cultură generală. Raţionamentul este simplu: scriitorul. perceperea suprafeţelor) nu caracterizează practica sa critică. Criticul invocă în sprijinul observaţiilor sale comediile lui Caragiale care. cu tradiţionalismul „moderat”. spectatorul nu va mai putea avea nici aceleaşi reacţii estetice. ea ar fi dispărut pentru că exerciţiul politic s-a perfecţionat. indiferenţa faţă de părţile alcătuitoare ale operei în favoarea perceperii ei ca un tot. oricare ar fi datele individuale 56 . dar în anii dintre războaie. cu deosebire necesar. probitate morală. valorificarea directă a “principiilor generatoare” ale valorii estetice şi. succesiv de revista „Viaţa Românească”. Metoda impresionistă solicită criticului calităţi importante şi indispensabile. Este explicabil de ce criticul nu va urma direcţia estetismului maiorescian. în perioada dintre războaie. presupune criticul. ci va opta pentru gherism: doctrina „artei cu tendinţă” corespunde ideologiei tradiţionaliste conform căreia opera literară exprimă un mesaj social prin care influenţează cititorul. Argumentul pe care îl aduce este destul de inconsistent şi vizează cumva tot raportul dintre forme şi fond. cu imparţialitate şi cu o bună intuiţie a valorii. din păcate. gust şi sensibilitate artistică foarte dezvoltate. Opţiunea metodologică a criticului se concretizează în demersul de tip impresionist. evident. observaţia neangajantă. Se vede că Lovinescu nu a ales exemplul cel mai potrivit şi e de mirare că s-a înşelat. indiferent de timp sau de loc. dar ceea ce ar putea sugera înţelesurile imediate ale acestui termen (impresia sumară. iar o dată cu el şi funcţionarea respectivelor instituţii. lecturi bogate. Judecăţile formulate de el asupra unui mare număr de scriitori care a creat în primele patru decenii ale secolului al XXlea îşi vădesc şi astăzi valabilitatea.Perioada postbelică observat că marile creaţii artistice ale omenirii dăinuie într-o axiologie care nu a suportat modificări esenţiale. inadecvat. La nivelul instituţiilor politice discrepanţa dintre aceşti doi termeni ar fi fost reală şi flagrantă. Sunt calităţi pe care criticul le-a dovedit plenar în toate cercetările cărora li s-a dedicat. aici decât în orice altă parte a lumii civilizate. Între ele.3. 5.

aşadar. observaţie complet neutră nu există. La rândul ei. adică arta. nr. dacă voim să ne scoborâm şi la această cauză. Prin mobilizarea acestor ştiinţe se tinde spre „critica completă”. sociologia şi alte ştiinţe umane care pot elucida toate aspectele operei. este purtătorul unor caracteristici naţionale pe care. Deşi au putut surprinde într-o epocă (interbelică) în care încercările de fundamentare pozitivistă 57 . Fără îndoială că în definiţia unei opere literare importantă este diferenţa specifică. prin studierea mediului. Cercetarea acestor caractere e critica estetică. Întemeierile teoretice ale concepţiei călinesciene despre critica şi istoria literară sunt expuse şi clarificate în studiul Principii de estetică (1939). cit. Pe de altă parte. Cauza esteticii stă în psihologia scriitorului. op. căci orice om este o celulă a organismului numit societate. Calificarea are autoritate. dacă voim să ne coborâm la cauză. Dimpotrivă. şi un scriitor prin caracterele tuturor operelor sale. eseul Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. 5. Şi desigur că. Viaţa românească. dacă nu ajută la adâncirea analizei şi nu deschide orizonturi gustului. sociologismul şi psihologismul – şi ideile – nu şi-au îndeplinit rolul”. Orice demers critic care nu conduce aici este inutil: „Fără îndoială că opera literară fiind o operă de artă. adevărata critică trebuie să antreneze în analiză şi evaluare psihologia. Nu se poate nega justeţea multora dintre ideile critice ale lui Garabet Ibrăileanu astăzi este aproape unanim acceptată ideea că o investigaţie adecvată a operei literare trebuie să antreneze mai multe metode critice. Cât despre modalitatea investigatoare menită să evalueze opera literară. Aşadar. Acest <noi> este un popor…”. acest raport rămâne. criticul e conştient de întâietatea formei în aprecierea operei sub aspectul specificităţii ei artistice. consideraţia estetică primează şi subordonează. Garabet Ibrăileanu este potrivnic metodei „impresioniste” profesată de criticul de la „Sburătorul”.3. Un filosof a spus că mai întâi am fost noi şi pe urmă eu. Ca urmare. considerând în mod just opera literară drept o unitate coezivă dintre conţinut şi formă. 1/1928 – apud Ovid.). Pentru el. vom studia biografia scriitorului şi mediul în care a trăit el. Asta nu înseamnă că nu acordă preţuirea cuvenită principiului estetic. în mod natural. Orice constatare presupune un raport participativ la procesul de constituire a unei imagini a realităţii. le va exprima în opera sa. abia acum. trebuie să facem psihologie.Perioada postbelică ale personalităţii sale. concept susţinut şi de ceilalţi critici de la „Viaţa Românească”: „O operă se defineşte prin caracterele ei. George Călinescu „George Călinescu – spune Eugen Simion – este singurul critic român care a avut geniu”. („Greutăţile criticii estetice. Crohmălniceanu. ajungem la sociologie. în 1947. Pentru aceasta ajunge estetica. din moment ce autorul ei aparţine el însuşi galeriei celor mai strălucite spirite critice pe care le-a dat literatura română. căruia i se adaugă. Toate aceste îndeletniciri formează critica completă a unui scriitor”. Cu toată dezvoltarea individualităţii de-a lungul vremii. reflectarea acesteia în literatură este rezultatul unei amprentări determinate de dimensiunea socială şi cea naţională a creatorului: „Un suflet nu e niciodată curat individual. S. Pentru criticul de la „Viaţa Românească” conceptul de autonomie deplin a esteticului este inoperant.3. cauza psihologiei scriitorului stă în ereditatea lui şi în mediul în care s-a dezvoltat.

Pe de altă parte. Estetica ar putea fi. istoria literară este modul cel mai amplu de manifestare a criticii. noi avem un conţinut”. cu condiţia de a nu acorda împrejurărilor materiale ale unei epoci un rol determinant exclusiv. ideile cuprinse în prima parte sunt următoarele: poezia „nu e o stare universală. gratuitatea acesteia. La fel se întâmplă cu onirismul poeziei suprarealiste care ignoră şi elimină emoţia dătătoare de sens. Premisa sa este că fundamentarea ştiinţifică a esteticii e foarte dificilă. potenţial asociate cu valoarea estetică integrată unei structuri istorice. nu se poate spune ce este ea. într-un cuvânt. ci numai un tablou rezultat din observarea (şi descrierea) concretă a marilor creaţii ale genului. critica exclusiv actualistă care ignoră necesitatea de a situa opera. istoricul literar trebuie să rămână 58 . Hazardul (metoda de creaţie a dadaismului). chiar dacă. câteva idei majore care fundamentează întreaga activitate a criticului. din nou. Această premisă determină conţinutul celor două părţi din care se compune studiul publicat în 1939: Curs de poezie şi Tehnica criticii şi a istoriei literare. nici o structură. mai cu seamă opera sa esenţială: Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). cu o personalitate care nu se poate manifesta sub apăsarea vreunor canoane. ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi” şi. dar şi în succesiunea ideilor şi a formulelor artistice. criteriile de măsurare a valorii operei literare sau de identificare a capodoperei sunt greu de cuantificat şi cu atât mai greu de situat într-un sistem valorizator cu valabilitate generală. Mai îngăduitor e criticul cu poezia ermetică. ridică dificultăţi de înţelegere se organizează în jurul unui sens sau provoacă spiritul să-l afle. În concepţia lui Călinescu. la rigoare. ci de a considera operele universuri fictive. Demersul investigator nu are. nici o idee poetică”. se înţelege de aici. datorită faptului că sentimentul estetic are valori individuale. ci instructivă. deci valoare normativă. Din analiza celei de a doua părţi a studiului. critica şi istoria literară sunt domenii larg interferente. prin forma ei. capacitatea ei de a determina o „emoţie nepractică”. Actul critic nu este niciodată gândit şi desfăşurat în afara unei perspective istorice menite să fixeze opera în timpul său. pentru că. pe care criticul îl consideră o condiţie esenţială pentru poezia autentică. Călinescu respinge poezia pură (teoretizată de Henri Bremond). ca şi din eseul Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. De aceea va respinge hotărât şi. „în timp şi spaţiu”. Din cercetarea manifestărilor poetice ale unor fenomene de avangardă (dadaismul şi futurismul). ca valoare. Tot astfel. poate lipsi sau se exprimă diferit. George Călinescu formulează concluzia că „nu există poezie acolo unde nu este nici o organizaţie. însumarea unor principii rezultate din experienţa receptoare şi investigativă individuală a criticilor şi din observaţiile lor asupra faptului artistic. În rezumat. în consecinţă. Pe acelaşi temeiuri. nici alcătui un sistem de trăsături (norme) care să-i definească domeniul. Spre deosebire de B. Călinescu admite ca o caracteristică generală a poeziei. Croce. nu conduce la sens. conştienţi sau inconştienţi. În sfârşit. criticul român consideră că întreprinderea e posibilă. care nu acceptă dreptul de existenţă al istoriei literare. dacă nu imposibilă. de multe ori indignat. Cu alte cuvinte. rămân. ideile formulate aici sunt în deplină corespondenţă cu vocaţia creatoare debordantă şi admirabilă a criticului. sub motiv că aceasta n-ar face altceva decât să înregistreze operele din punctul de vedere al conţinutului. considerând că golirea de conţinut a poeziei nu are valoare în ordine estetică „deoarece în mod normal.Perioada postbelică a domeniului estetic nu erau deloc puţine (cele datorate lui Tudor Vianu şi Mihail Dragomirescu sunt doar două dintre ele).

la rândul său. un profesor”. Istoricul are meşteşugul rar de a reconstitui atmosfera unei epoci. În istorie. considerând opera ca fapt artistic autonom. trebuie cel puţin să rateze cât mai multe genuri. atestându-i virtuţile creatoare. îndelung disputat. desigur. în spiritul ideilor autorului. Opera lui Mihai Eminescu. patru romane (Cartea nunţii. de a broda 59 . un doctor. (…) Criticul care n-a făcut în viaţa lui un vers. generaţii). ideile sale devin operaţionale şi sunt puse în mişcare într-un mod strălucit. curente. istoricul trebuie să aibă aptitudinea de a stabili valori. acela e un fals critic.Perioada postbelică în interiorul domeniului său specific. pentru a săvârşi acest studiu. În toate. sociologice şi caracterologice la cele istorice. Exemplele nu lipsesc: „Cine cercetează împrejurările sociale din care a ieşit observaţia din Madame Bovary face istorie exterioară literaturii. cine studiază lumea însăşi din acel roman ca realitate. Bietul Ioanide. Călinescu nu uită. Verdictele lui George Călinescu se susţin prin propria sa prestaţie. „orice fel de consideraţie este un fel de a afirma vitalitatea operei de artă şi întâi de toate existenţa ei”. ca să nu poţi să scrii. concretizată într-un număr de încercări artistice. care. cu toate problemele ce decurg din ea. o atitudine şi o intuiţie personală prin care istoricul sesizează factorii de coerenţă ai unor fenomene literare. de la cele psihologice. nici o galerie suficient de complexă de eroi”. Enigma Otiliei. care n-a încercat să facă niciodată nuvelă sau roman. Toate aceste principii pe care se întemeiază concepţia călinesciană despre critica şi istoria literară s-au concretizat în câteva volume ce-i atestă personalitatea unică: Viaţa lui Mihai Eminescu. Au rămas celebre afirmaţiile criticului în această privinţă: „Dacă nu poate fi bun artist el însuşi. căci. „adică să fie un critic”. Viaţa şi opera lui Ion Creangă. e fatalmente necesar să dispună de vocaţie creatoare. în care scriitorii sunt personaje vii. al istoriei literare (ca şi al criticii) este chestiunea obiectivităţii. Ea este nu numai o lucrare istorico-critică remarcabilă. iar creaţiile literare „au o dată care constituie nota existenţei lor”. El a scris şi a publicat. pentru că n-ai suficiente acte. ca şi în artă. dar şi. nu atât noţiunea de „adevăr” este importantă. unică până astăzi. monografiile Nicolae Filimon şi Grigore Alexandrescu. Evident. Călinescu nu se pierde în nuanţe şi face afirmaţii tranşante: „Orice interpretare istorică este în chip necesar subiectivă”. Opera sa capitală. fatalmente. de a surprinde alcătuirea ideilor în mersul existenţei. a fi obiectiv înseamnă a recunoaşte cu onestitate autenticitatea operei. Şi nu a ratat. întruneşte toate aceste calităţi. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. în literaturile noi. Un alt aspect. situabile în tipologii sau individualităţi puternice. de a portretiza. Pentru el. a fixa caractere. Scrinul negru) şi chiar o piesă de teatru (Şun sau calea neturburată). ba chiar îşi face o mândrie din asta. Integrarea acesteia într-o structură şi într-o succesiune presupune. iar operele sunt faptele lor de viaţă. scriitorii şi operele lor (recunoscute ca autentice) devin elemente-pretext pentru o nouă creaţie – istoria literară: „O istorie a literaturii e o adevărată comedie umană. Acestea sunt elementele prime din care se constituie ideea călinesciană despre critica şi istoria literară văzute ca acte de creaţie. că istoria literară fiind una a valorilor. cât aceea de „verosimilitate”. istoricul îşi poate adecva mijloacele de investigaţie. două volume de poezii (Poesii – 1937 şi Lauda lucrurilor – 1963). G. acela numai face istorie literară”. în limitele căreia istoricul poate valorifica informaţiile documentare pentru a alcătui scenarii credibile. În această privinţă. cu intrări şi ieşiri (şcoli. Într-o asemenea ordine a ideilor. luând ca pretext scriitorii şi se întâmplă uneori. se ştie. un adevărat roman al literaturii române. spune el.

menite „de a atrage atenţia bărbaţilor.4. Călinescu. psihologică. mai presus de toate este excepţională capacitatea istoricului de a integra elemente extrem de diferite într-o arhitectură coerentă. ci a celor artistice. fiind considerat „poet integral”. dar şi nesupunerea sa faţă de clasificările şi judecăţile consacrate. ca şi literaritatea întreprinderilor din această epocă. De aceea. Desigur. are o „ingenuitate şireată”. biografică. dar. evident. Neculce. beneficiază de calificări similare. de pildă.Perioada postbelică fermecător în marginea unui detaliu documentar şi. uneori economică). În alte locuri. critica literară este silită să-şi abandoneze funcţiile specifice şi să urmeze o direcţie improprie. Obscurul Barac. de multe ori surprinzătoare şi la fel de memorabile. mai cu seamă. de a surprinde în toate acestea procesul de constituire a operei. căci. secvenţa în care Miron Costin „descrie năvala lăcustelor este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română. intenţia sa nu este de a face o istorie a faptelor culturale. dimpotrivă. perioada veche ocupă un spaţiu redus. Ceea ce o susţine este un număr de vectori care sugerează articulări secrete între epoci. „Literatura” religioasă şi aceea a cronicarilor cheamă atenţia doar asupra expresivităţii limbii sau a capacităţii de a evoca o istorie fabuloasă. cu efecte nefericite asupra creaţiei. criteriu pe care se întemeiază întreaga construcţie a lucrării. Caracterizările sunt însă foarte concentrate şi iau. Istoria… călinesciană este opera unui artist. 5. pe care le adecvează intenţiei de a reconstitui destine creatoare şi. curente şi scriitori. „are un adevărat geniu al titlului analitic care taie răsuflarea”. Ureche se alcătuiesc „ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea”.1. dar mai ales „acel lucru învederat. Criteriul 60 . mai ales. e de semnalat tendinţa autorului de a reaşeza opera unor scriitori în scara axiologică. un măreţ episod dantesc”. capriţiilor. Critica postbelică 5. surprinzând spiritul literaturii române şi caracterul ei organic. iar Matei Milu atrage atenţia „Asupra istericalelor” de modă orientală a femeilor. cu funcţionalităţi precise dar şi impresionantă estetic. ca şi Creangă. istoricul adoptă instrumentele de investigaţie cele mai diverse (sociologică. Din acest unghi. este un „suflet rural”. pe o treaptă mai sus sau. în vreme ce Alexandru Macedonski. receptării şi evaluării operei literare. cel puţin în primele două decenii de după război. fără a evita superlativele: enunţurile lui Gr. Instituţia critică devine un instrument ideologic de măsurare a fidelităţii creaţiei şi a devotamentului scriitorului faşă de doctrina şi modelul politic impuse. „tot aşa de mare ca şi Eminescu în punctul cel mai înalt atins”.4. forme memorabile. scriitori minori dar merituoşi prin aportul la înţelegerea spiritului epocii. este pus în drepturi într-un mod spectaculos. leşinurilor occidentale”. inferioară. care se cheamă darul de a povesti”. Toate procedeele antrenate în realizarea acestui demers sunt însă subordonate exigenţei estetice. corespunzând vaporilor. de a lămuri procesul de înfăptuire a ficţiunii artistice. Câteva precizări Datorită conjuncturii politice. perioada contemporană (primele patru decenii ale secolului trecut) beneficiază de analize mai ample. Fără a acorda vreo atenţie specială metodelor. Printre decăzuţii din merite se numără Vlahuţă şi Panait Cerna. dar inanalizabil. Sunt exemple care atestă geniul caracterizator al lui G. ca peste tot în cuprinsul Istoriei…. Fără îndoială. cvasi-ignorat de critică.

A mai publicat studii şi monografii despre Garabet Ibrăileanu. funcţiile şi instrumentele specifice. Profiluri critice Alexandru Piru. Mircea martin. în detaliu. Piru a avut faima unui erudit căruia rareori îi este necunoscut vreun element de adâncime al istoriei literare. Mihai Ungheanu. istoria şi critica literară se întrepătrund şi devin modalităţi de reciprocă auxiliere. Ion Pop. Critici din generaţii diferite. Criticul gândeşte şi analizează faptele de literatură din perspectivă istorică. Vasile Alecsandri etc. deseori acidă. chiar în interiorul acestei epoci. „Panorama deceniului literar românesc 1940 – 1950” (publicată în 1968) prezintă. Ovid S. afirmarea noilor valori şi susţinerea acestora cu argumente şi cu judecăţi estetice . Când e nevoie. Analizele sunt totdeauna pertinente. înclinaţia sa de a alcătui studii monografice sau de istorie a literaturii unor epoci. iar judecata de valoare este deseori inclusă în demonstraţie. De aici. situează cu consecvenţă faptul literar sub lupa unei riguroase analize estetice şi. 61 . treptat. demontând ideile adverse metodic şi cu argumente solide. consideră că nu există diferenţe fundamentale între actul critic şi cel de creaţie. indiferent de notorietatea autorului analizat.2. În lucrările sale. metodă şi stil: Valeriu Cristea.Perioada postbelică estetic încetează să mai fie operant în actul de evaluare. Al. Apelează adesea la detaliul biografic. căruia i-a fost discipol fidel şi prestigios. Contribuţiile multora dintre ei se individualizează pregnant prin viziune. Ironia. Matei Călinescu. dă farmec textelor sale dar se sprijină totdeauna pe demonstraţia minuţioasă şi pe o argumentaţie strânsă. 5.4. sintetizarea celor mai semnificative fenomene literare ale epocii în studii riguroase şi relevante. În mod firesc însă. Având un exerciţiu îndelungat în critica foiletonistică. se dovedeşte un polemist redutabil. în acel interval de timp. imaginea acestui interval neglijat de obicei de critica postbelică. Piru disponibilităţile pentru viziunea sistematică. Demersurile lor au câteva sensuri esenţiale: recuperarea valorilor literare (îndeosebi interbelice) marginalizate în epoca proletcultistă . indiferent de metoda sau modelul critic din care se revendică. asemenea lui George Călinescu. în prim-planul criticii literare postbelice s-au impus câteva nume a căror autoritate rezultă atât din susţinerea consecventă a unor rubrici de cronică literară. Ion Negoiţescu. de deturnările şi deformările impuse atitudinii critice. Lucian raicu. Crohmălniceanu. critica literară îşi recuperează. Prezent ca o voce autoritară în prim-planul criticii literare a deceniului al şaselea. Unii dintre ei. intuise şi apreciase la Al. de altfel. au contribuţii individuale semnificative la refacerea autorităţii principiului estetic în literatură. George Călinescu. construcţia amplă şi aspiraţia de a epuiza obiectul supus investigaţiei critice. Totuşi. nu e scutit. Eugen Negrici etc. Costache Negruzzi. Începând cu deceniul al şaptelea. Cornel Ungureanu. pornind de la existenţa a trei generaţii literare într-un secol. sunt şi istorici literari. pentru că textului literar i se concede acum o funcţie aproape în exclusivitate propagandistică. „Istoria literaturii române de la origini până la 1830” (publicată în 1977) e o cercetare de anvergură literaturii vechi şi premoderne. cât şi din anvergura unghiului de cuprinde a fenomenelor literare. la citatul amplu sau la alcătuirea unor portrete inspirate şi convingătoare. Ion Heliade Rădulescu.

Ideile care dirijează investigaţia se bizuie pe câteva convingeri ferme: opera literară îşi are originea într-o experienţă existenţială . diferenţele. la fiecare apariţie. Tonul analizei se păstrează totdeauna la nivelul eleganţei fireşti. susţinând rubrici de cronică literară săptămânală (mai întâi în „România literară”. practicând metoda cercetării concentrice. Criticul foloseşte o gamă largă de procedee destinate a evidenţi analogiile.. Nici 62 . Interesat îndeosebi de fenomenul literar contemporan. de altfel. realizată. ordonat. aici. criticul pledând frecvent şi cu fermitate împotriva imixtiunii criteriilor extra-estetici în actul critic. cauzalităţile conjuncturale şi. De aici rezultă comentarii construite riguros. interpretat şi evaluat cu metodă şi cu sentimentul sigur al valorii. Modelul său spiritual şi moral este Eugen Lovinescu. procesul de repunere a valorilor literare (mai cu seamă interbelice) la locul cuvenit pe scara axiologică. O mare parte a scriitorilor din generaţia şaizecistă a reprezentat miza iniţială a acţiunii sale critice şi îi datorează în bună măsură consacrarea. „Mircea Eliade. I-a dedicat. A elaborat monografii despre Liviu Rebreanu. onestitatea şi stilul. finalitatea demersului critic este mereu aceea de a contura judecăţi de valoare. de pildă. timpul mărturisirii” (jurnal parizian). „Sfidarea retoricii”. ci de a deveni o conştiinţă critică atentă la întregul fenomen literar contemporan. într-o măsură meritorie. Un material literar imens.Perioada postbelică demersul său merge uneori în direcţia afirmării specificului estetic al literaturii şi i se datorează. care analizează în peste două sute de pagini scriitori reprezentativi ai generaţiei optzeci. Eugen Simion. un studiu amplu şi solid: „Eugen Lovinescu. Este primul. Criticul realizează un studiu exhaustiv. A publicat „Dimineaţa poeţilor”. „Întoarcerea autorului”. scepticul mântuit”. situarea axiologică a faptelor literare. a lui Eugen Simion este de a nu-şi limita demersul la o singură generaţie. Tudor Arghezi. la care admiră pasiunea exemplară. Viziunea lui Eugen Simion asupra criticii literare are ca factor de coerenţă principiul artistic. un spirit al amplitudinii”. „Literatura română între cele două războaie mondiale” reprezintă opera sa fundamentală. vizând substanţa şi structurile de artisticitate distincte ale operei. mai ales. pe care criticul nu ezită să le formuleze. este. Moartea lui Mercuţio”. un excelent şi masiv studiu (premieră în critica mondială) cu titlul „Ficţiunea jurnalului intim”. Dar aspiraţia. păstrând însă echilibrul şi simţul proporţiilor atât în entuziasm cât şi în respingere. „Scriitori români de azi” este o istorie fundamentală a literaturii române postbelice. patru volume intitulate „Fragmente critice”. Eugen Simion desfăşoară timp de aproape patru decenii o atentă critică foiletonistică. faptul literar trebuie evaluat în raport cu ansamblul circumstanţelor în care se produce . Între cărţile prestigioase publicate de-a lungul anilor (de exemplu „Literatura română şi expresionismul”). cu incotestabile virtuţi artistice. Lucrarea reconstituie epoca respectivă în aspectele ei definitorii şi opune adesea o interpretare critică judicioasă ideilor false despre literatura dintre războaie. în revista „Caiete critice” pe care o şi conduce. din 1991 în „literatorul” şi. dezinvolte. destul de neomogen şi inegal. perspectiva comparatistă poate lumina aspecte ascunse ale operei. În critica literară actuală este un reper obligatoriu şi o personalitate prestigioasă. „Timpul trăirii. care îi permite situarea şi definirea precisă a fenomenului literar. Lucian Blaga.

Informaţiile din curs pot fi suficiente (evident. Delirul (orice ediţie) Marin Preda. pe care criticul este chemat să le descifreze şi valorizeze. 2002 Cornel Ungureanu. fără a ţine cu obligativitate seama de relaţiile extraestetice şi de filiaţiile creaţiei artistice. valorificarea principiilor maioresciene în studiile critice ale lui Eugen Lovinescu 2. selecţia şi interpretarea materiei literare sunt adesea puternic subiectivizate. Nicolae Manolescu identifică şi analizează trei structuri romaneşti fundamentale pe care le nominalizează metaforic: Doricul. Cea mai importantă carte a sa este „Arca lui Noe”. Cel mai iubit dintre pământeni (orice ediţie) 63 . studiu amplu. 1 Eugen Negrici. Concepţia sa critică descinde din modelul călinescian care îi furnizează câteva din ideile majore cuprinse în teoretizarea literaturii şi a actului critic. decât primul volum. ceea ce nu-l împiedică se revină uneori asupra lor cu o perspectivă modificată. volumul I). Bucureşti. Aspirând la o cuprindere sintetică. cu nesfârşite disponibilităţi de transfigurare a realităţii. Rezultatul este o incursiune atentă în istoria romanului românesc. Alcătuieşte un inventar al trăsăturilor prozei şaizeciste. în această viziune. Stilul critic al lui Nicolae Manolescu se caracterizează prin precizia enunţurilor şi judecăţile formulate categoric.. Alegerea textelor pe care vrei să le supui comparaţiei îţi aparţine. aşa cum se deduc ele din analizele critice ale lui Eugen Simion („Scriitori români de azi”. BIBLIOGRAFIE Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. consacrat romanului românesc. de generaţie sau individuală – anterioară anului 1989 nu lipseşte din acest studiu remarcabil. Literatura română sub comunism. este autorul unei „Istorii critice a literaturii române”. Ionicul şi Corinticul. Nicolae Manolescu. Proza românească de azi. un ansamblu codificat. Bucureşti.II (orice ediţie) Marin Preda. valorificarea ideilor gheriste în studiile critice ale lui Garabet Ibrăileanu 3. observaţiilor penetrante asupra fenomenului literar imediat şi câtorva sinteze solide. în trei volume. Demonstrează. din care nu a apărut. căruia criticul îi analizează riguros momentele cele mai semnificative. 2. Test de evaluare 1. Îşi datorează notorietatea susţinerii îndelungate a rubricii de cronică literară la revista „Contemporanul” şi apoi la „România literară”. cu utilizarea trimiterilor bibliografice corespunzătoare). 1985 Marin Preda. până acum. Demonstrează. cu exemple. cu exemple. Moromeţii I. Opera autentică este. Întâlnirea din pământuri (orice ediţie) Marin Preda. Adoptând o perspectivă naratologică.Perioada postbelică o contribuţie semnificativă – de grup.

Scriitori români de azi. 1976 Cornel Ungureanu. Bucureşti. 1989 Radu G. Bucureşti. Proza românească de azi. Scriitori români de azi. Marin Preda. 2 Nichita Stănescu.3 Volumele autorilor citaţi în curs Bibliografie critică Eugen Simion. Scriitori români de azi. Bucureşti. 1985 Mihai Ungheanu.Perioada postbelică Bibliografie critică Eugen Simion. 2003 Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. I. 1976 Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. Poezii (orice ediţie) Bibliografie critică Eugen Simion. IV. Bucureşti. Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă. 1993 64 . Vol. Bucureşti. Ţeposu. I. vol. Vol. Vocaţie şi aspiraţie. Bucureşti.