UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” Facultatea de Drept

Prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA Drd. Radu SLĂVOIU

DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ I+II

1

CUPRINS DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ I
Unitatea de învǎţare nr. 1 INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Dreptul penal – ramură de drept (pozitiv) §4. Ştiinţa dreptului penal §5. Izvoarele dreptului penal §6. Raportul juridic penal §7. Faptele penale §8. Evoluţia ştiinţei dreptului penal §9. Rezumat §10. Test §11. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 2 LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Generalităţi despre legea penală §4. Structura şi conţinutul legii penale §5. Interpretarea legii penale §6. Aplicarea legii penale în timp §7. Aplicarea legii penale în spaţiu §8. Extrădarea §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test §13. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 3 INFRACŢIUNEA §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii introductive §4.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii §5. Conţinutul infracţiunii §6. Obiectul, subiecţii, situaţia premisă, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii §7. Laura obiectivă şi latura subiectivă §8. Formele infracţiunii intenţionate după fazele desfăşurării activităţii infracţionale §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test 2

§13. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 4 CAUZELE CARE EXCLUD INFRACŢIUNEA §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Generalităţi privind cauzele care exclud infracţiunea §4. Analiza cauzelor care exclud infracţiunea §5. Noul Cod penal: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test §10. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 5 UNITATEA ŞI PLURALITATEA INFRACŢIONALĂ §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale §4. Unitatea naturală de infracţiune §5. Unitatea legală de infracţiune §6. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni §7. Concursul de infracţiuni §8. Recidiva §9. Pluralitatea intermediară §10. Aplicaţii practice §11. Rezumat §12. Temă de control §13. Test §14. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 6 PLURALITATEA DE INFRACTORI §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale §4. Participaţia penală proprie §5. Participaţia penală improprie §6. Tratamentul sancţionator al participaţiei penale §7. Aplicaţii practice §8. Rezumat §9. Temă de control §10. Test §11. Bibliografie specifică

3

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ II
Unitatea de învǎţare nr. 1 RĂSPUNDEREA PENALĂ §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale privind răspunderea penală §4. Principiile răspunderii penale §5. Cauzele care exclud răspunderea penală §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test §10. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Noţiunea de sancţiune de drept penal §4. Felurile sancţiunilor de drept penal §5. Caracterele sancţiunilor de drept penal §6. Principiile sancţiunilor de drept penal §7. Rezumat §8. Test §9. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 3 PEDEPSELE §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Noţiunea de pedeapsă §4. Funcţiile pedepsei §5. Scopul pedepsei §6. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor §7. Pedepsele principale §8. Pedepsele complementare şi accesorii §9. Pedepsele în reglementarea noului Cod penal §10. Liberarea condiţionată §11. Aplicaţii practice §12. Rezumat §13. Temă de control §14. Test §15. Bibliografie specifică 4

Unitatea de învǎţare nr. 4 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Conceptul de individualizare a pedepsei §4. Criteriile şi mijloacele generale de individualizare judiciară a pedepsei §5. Circumstanţele §6. Individualizarea judiciară a executării pedepsei §7. Aplicaţii practice §8. Rezumat §9. Temă de control §10. Test §11. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 5 MINORITATEA ŞI MĂSURILE DE SIGURANŢĂ §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale referitoare la sancţiunile penale aplicabile a minorilor §4. Tratamentul penal al minorilor §5. Analiza sancţiunilor aplicabile minorilor infractori §6. Tratamentul penal al minorilor în reglementarea noului Cod penal §7. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă §8. Regimul măsurilor de siguranţă §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test §13. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 6 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ORI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Prescripţia executării pedepsei §4. Graţierea §5. Reabilitarea §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test §10. Bibliografie specifică

5

A. Obiectivele cursului Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului penal – partea generală I şi II. Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului penal, astfel încât studenţi să-şi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate. Cursul de faţă îşi propune: 1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi conexiunile existente între ele; 2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corecte a legii penale; 3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept penal – Partea generală necesare înţelegerii Dreptului penal – partea specială şi formării unor buni specialişti în domeniu; 4. Abordarea instituţiilor dreptului penal în strânsă legătură cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor organe judiciare. Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt: • Cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor penale generale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora; • Înţelegerea instituţiilor Părţii generale a Dreptului penal; • Însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect; • Înţelegerea corelaţiilor existente între normele Părţii speciale şi cele ale Părţi generale ale Dreptului penal; • Explicarea instituţiilor Părţii generale a Dreptului penal; • Explicarea şi interpretarea normelor penale generale; • Explicarea corelaţiilor între Partea specială a Dreptului penal şi instituţiile cuprinse în Partea generală a Dreptului penal; • Explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în practică; • Interpretarea corectă a normelor penale generale; • Formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului penal; • Dezvoltarea abilităţilor de gândire juridico-penală; • Incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului penal; • Obişnuinţa de a interpreta corect normele penale generale şi aplicarea sistematică a acestora. Suportul de curs este structurat în două părţi: Drept penal. Partea generală I şi Drept penal. Partea generală II. Cele două părţi cuprind mai multe capitole aşezate, de regulă, în conformitate cu succesiunea existentă în Codul penal. Analiza instituţiilor s-a realizat pornind de la Codul penal actualmente în vigoare, dar au fost avute în vedere şi dispoziţiile noului Cod penal al României, adoptat prin Legea nr.286/2009. În cadrul fiecărei unităţi de învăţare, noţiunile teoretice sunt dublate de aplicaţii practice, concepute în raport de dispoziţiile actualului Cod penal. Însuşirea temeinică a Dreptului penal – partea generală presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii 6

Mihai Adrian Hotca 7 . prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. 2. iar notarea se face de la 1 la 10. fiecare student are obligaţia întocmirii. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. care trebuie tratate analitic. Studenţii care nu au obţinut cel puţin nota 3 (30%) la examenul propriu-zis nu pot promova examenul pe baza notării făcute la evaluarea parţială. Răspunsurile la examen 60%. 2. Examenul este scris. Evaluarea Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel: 1. care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. în fiecare semestru. Două subiecte teoretice. 10 teste scurte care pot cuprinde şi aplicaţii practice. Grila de Evaluare Grila de evaluare pentru examen cuprinde: 1. a unui referat. în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin 30% nota de la examenul propriu-zis. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor: 1. De asemenea. Evaluarea finală. Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5.recomandate în prezenta lucrare.) 20%. Suntem deschişi oricăror sugestii şi recomandări de îmbunătăţire şi actualizare a materialului şi mulţumim anticipat celor care se vor implica în acest sens. Lucrare de control 20%. 2. prin intermediul unei lucrări de control programate conform calendarului disciplinei (al doilea tutorial). participări la dezbateri etc. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Evaluarea parţială. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate. studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor. Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii. 3.

PARTEA GENERALĂ I 8 .

În doctrină. Rezumat §10. Obiective În această unitate se vor prezenta noţiunea şi izvoarele dreptului penal. Dreptul penal – ramură de drept (pozitiv) §4. Expresia drept criminal este utilizată în doctrina anglo-saxonă. STEFANI şi G. este intitulată “Traité de droit criminel”. Ştiinţa dreptului penal §5. în Franţa. De pildă. ⇒ enumeraţi izvoarele dreptului penal. În lucrările de limbă engleză este folosită expresia “Criminal Law”. ⇒ definiţi scopul. Raportul juridic penal §7. „dreptul apărării sociale”. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ definiţi dreptul penal. mai rar. ca ramură de drept. şi ştiinţa dreptului penal. Bibliografie specifică §1.1. ⇒ prezentaţi principalele repere ale evoluţiei ştiinţei dreptului penal Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră. Dreptul penal – ramură de drept (pozitiv) 3. §2. 9 . §3. ⇒ prezentaţi elementele raportului juridic penal.UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 1. ⇒ enumeraţi şi descrieţi principiile dreptului penal. Competenţele unităţii de învăţare §3. precum şi faptele şi raporturile juridice penale. ⇒ prezentaţi corelaţia ştiinţei dreptului penal cu alte ştiinţe juridice. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §11. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL Cuprins: §1. obiectul şi sarcinile dreptului penal a) Preliminarii Expresia drept penal are două accepţiuni importante: de ramură a ştiinţei dreptului şi de ramură a sistemului dreptului pozitiv. apărută în anul 1967. lucrarea autorilor G. se mai utilizează sintagmele: „drept criminal”1 sau. obiectul şi funcţiile dreptului penal. Izvoarele dreptului penal §6. infracţiune. Faptele penale §8. principiile acestei ramuri de drept. Definiţia. 1 Această denumire provine din cuvântul latin crimen (crimă. Evoluţia ştiinţei dreptului penal §9. delict). Obiective §2. ⇒ prezentaţi faptele penale. LEVASSEUR. ca expresii echivalente celei de „drept penal”. dar şi în cea europeană.

cea mai folosită denumire pentru desemnarea ramurii de drept care reglementează relaţiile de apărare esenţiale este expresia „drept penal”. având în vedere faptul că funcţia aflictivă (de constrângere) a dreptului penal nu este atât de evidentă ca în perioada clasică a dreptului penal (secolele XVIII-XIX). sintagma „drept penal” apare ca fiind parţial depăşită de realităţile contemporane. respectiv asupra funcţiilor preventivă şi educativă. În prezent. 10 . şi asupra altor funcţii ale dreptului penal. Spania.). Pe de altă parte. Denumirea de „drept penal” derivă din cuvântul latin poena (pedeapsă). cel puţin la fel de mult ca în privinţa funcţiei represive.În dreptul statelor europene (de exemplu. Franţa. Italia etc. legislaţiile penale contemporane insistă.

metoda de reglementare. b) Definiţia dreptului penal pozitiv (ca ramură de drept) Pentru definirea unei ramuri de drept trebuie avute în vedere anumite elemente. 11 . respectiv: obiectul de reglementare. având în vedere faptul că celelalte expresii folosite pentru denumirea dreptului penal nu sunt nici ele la adăpost de critică şi împrejurarea că sintagma „drept penal” este foarte răspândită.Însă. credem că este cea mai nimerită pentru a denumi materia (ansamblul) normelor care reglementează relaţiile de apărare socială generate de prevenirea şi săvârşirea infracţiunilor. subiectele şi scopul edictării normelor specifice.

alături de normele aparţinând celorlalte ramuri de drept. respectiv: 1) dreptul penal este un ansamblu (unitar) de norme juridice care. definim dreptul penal. în scopul protecţiei societăţii împotriva infracţiunilor. reprezintă o componentă a 12 . născute în jurul valorilor sociale ocrotite prin interzicerea săvârşirii faptelor ce le aduc atingere. fapte calificate de lege ca infracţiuni. ca fiind ramura de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale).Pornind de la aceste elemente. Definiţia dreptului penal relevă anumite caracteristici. şi cele referitoare la sancţiunile aplicabile persoanelor care săvârşesc infracţiuni.

). ceea ce înseamnă că este o parte a acestui sistem. dar acestea nu sunt atât de importante pentru societate precum sunt cele care intră în obiectul dreptului penal. În al doilea rând. siguranţa statului. libertatea. De pildă. subliniem faptul că şi alte ramuri de drept reglementează relaţii de apărare socială. integritatea corporală sau sănătatea. dreptul contravenţional reglementează relaţii de apărare socială. dar numai cele disciplinate de normele penale pot fi considerate esenţiale. patrimoniul etc.sistemul dreptului românesc. 2) relaţiile sociale reglementate de normele dreptului penal sunt relaţii de apărare socială esenţiale (fundamentale). Le-am denumit esenţiale pentru că ele se nasc în jurul celor mai importante valori sociale (viaţa. 13 .

prin prevenirea săvârşirii acestora sau. ca expresie a principiului legalităţii. iar în cazul celor de conflict. 14 . 4) dreptul penal reglementează relaţii sociale în cadrul cărora statul participă întotdeauna. dacă activitatea preventivă nu este eficientă. 5) dreptul penal are ca scop protecţia societăţii împotriva infracţiunilor. cât şi consecinţele comiterii lor.3) dreptul penal descrie faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare acestora. prin sancţionarea celor care comit asemenea fapte ilicite. Destinatarii trebuie să cunoască atât infracţiunile. despotic şi inuman. dreptul penal ar fi unul arbitrar. statul intervine prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege celor care săvârşesc infracţiuni. În caz contrar. În cazul raporturilor penale de conformare. statul este implicat prin impunerea conduitei ce rezultă din normele de incriminare.

2000. 18. funcţia normativă şi funcţia asigurării dezvoltării sistemului de valori sociale3. Bucureşti. Ed. C. BRÂNZĂ. ca funcţii ale dreptului penal. 1997. Lumina Lex. BULAI. 2001. A. 2 Pentru o prezentare a unora din punctele de vedere exprimate în doctrina străină. STRETEANU. funcţia de intimidare (aflicţiunea pronunţată a sancţiunilor penale). 5 Idem. 17. a se vedea C. Drept penal. Drept penal. Lumina Lex. p.1997. Bucureşti. 18-20. 8 şi urm) consideră că sunt funcţii ale dreptului penal: funcţia de orientare a conduitei umane (descurajarea comportamentelor interzise). p. p. partea generală. Partea generală. Drept penal român. op. Manual de drept penal. Vol. p. T. majoritatea autorilor care tratează tema sarcinilor sau funcţiilor dreptului penal se situează pe poziţia reţinerii unui număr de trei funcţii ale dreptului penal. În această opinie. p. trei asemenea funcţii. Bucureşti. partea generală. STRETEANU. a III-a. Editura Giuffrè. se apreciază că dreptul penal are două funcţii: funcţia protectoare şi funcţia educativă4. funcţia protectoare se referă la protecţia valorilor sociale esenţiale şi la ocrotirea infractorului împotriva unei eventuale disproporţii între faptă şi reacţia puterii de stat5. 16-18. PAGLIARO (în Principii di diritto penale.. Ed. p. W. 10 şi urm. Bucureşti. MITRACHE. În doctrina străină. Remarcăm însă tendinţa majorităţii autorilor de specialitate de a separa funcţiile dreptului penal de rolul sancţiunilor din această ramură juridică2. 2003.. 11. p. majoritatea autorilor reţin. 15 . Milano. Ed. De pildă. Într-o altă optică. Bucureşti. a se vedea FL. respectiv funcţia preventivă. Ed. Ed. I. DIMA. cit. Drept penal. 3 Pentru această orientare. ed. 14. V. În literatura de specialitate românească. AllBeck. Casa de editură şi presă Şansa. Parte generale. 4 FL. funcţia de reeducare (determinarea reconsiderării conduitei prin executarea sancţiunilor). DOBRINOIU.c) Sarcinile dreptului penal Teoria de specialitate nu este unitară în ceea ce priveşte identitatea şi relaţiile dintre funcţiile (sarcinile) dreptului penal. p. Rosetti. 2003.

nici o autoritate nu poate cenzura opţiunea acestuia pentru a reglementa anumite raporturi sociale. sistemul de sancţiuni aplicabile făptuitorilor şi să disciplineze relaţiile sociale referitoare la reacţia statului prin organele sale competente. 16 . În continuare vom prezenta elementele acestor funcţii.În cea ce ne priveşte. îndeplinită prin intermediul legiuitorului. funcţia preventiv-educativă şi funcţia sancţionatoare. să reglementeze toate relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale). apreciem că dreptul penal are trei funcţii: funcţia normativă. Funcţia normativă constă în sarcina statului. Legiuitorul este obligat să identifice în realitate care fapte trebuie incriminate. Deşi legiuitorul are obligaţia de a regla relaţiile sociale esenţiale.

sub singura rezervă a respectării normelor Constituţiei. Prin înscrierea în legea penală a faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor aplicabile infractorilor se realizează atât schimbarea atitudinii destinatarilor legii penale faţă de valorile sociale ocrotite. cât şi avertizarea acestora că sunt pasibili de sancţiuni. Funcţia preventiv-educativă constă în sarcina statului de formare a unei conştiinţe colective şi specifice de respect a valorilor sociale proteguite de legea penală.născute în jurul unor valori sociale. în detrimentul altora. în cazul în care comportamentul lor ar atenta la aceste valori. totodată. o reconsiderare a conduitei destinatarilor şi beneficiarilor legii penale. Fără a ignora funcţia 17 . Dreptul penal previne comportamentele (o parte din ele) care ar putea aduce atingere valorilor sociale importante şi realizează.

sancţionatoare a dreptului penal. 20 şi notele de trimitere ale acestui autor. STRETEANU. op.. 18 . se poate afirma că dreptul penal actual a căpătat un rol preventiv-educativ pronunţat. Funcţia sancţionatoare a dreptului penal constă în sarcina pe care o are această ramură de drept de a aplica infractorilor pedepsele sau de a lua faţă de 6 A se vedea FL. p. Deşi necesară în zile noastre. cit. În literatura de specialitate se susţine că dreptul penal are efecte simbolice ce constau în capacitatea de a transmite membrilor societăţii mesajul că trebuie să respecte normele penale6. creşterea rolului educativ-preventiv a dreptului penal poate avea loc numai dacă normele acestei materii sunt ancorate în realităţile contemporane. care se află într-o continuă evoluţie. câştigând poziţii noi în terenul clasic al sarcinii punitive preeminente a dreptului penal al mileniului trecut.

Bineînţeles că dreptul penal contemporan nu mai poate avea exclusiv o funcţie sancţionatoare. Funcţia sancţionatoare a dreptului penal nu exclude. necesare pentru disciplinarea conduitei lor. iar executarea lor produce volens nolens suferinţe celor condamnaţi. Fără a susţine că dreptul penal este numai un mijloc de represiune al faptelor antisociale grave. nu putem totuşi nega rolul sancţionator al acestei ramuri de drept (jus puniendi). dar aceasta nici nu poate fi contestată sau neglijată.aceştia măsurile prevăzute de lege. Operativitatea derulării activităţii procesual penale şi promptitudinea aplicării sancţiunilor de drept penal sunt factori implicaţi în această funcţie a dreptului penal. deoarece statul are în continuare prerogativa aplicării sancţiunilor penale persoanelor care săvârşesc infracţiuni. 19 . ci chiar presupune.

20 .). sancţiunile de drept penal sunt cele mai severe sancţiuni juridice existente în cadrul unui sistem de drept. Corespunzător gravităţii faptelor interzise de dreptul penal.pentru realizarea sa eficientă. tâlhărie etc. luarea în considerare a unor principii menite să estompeze caracterul represiv al dreptului penal clasic şi să garanteze persoanelor care urmează a răspunde penal că nu vor fi victimele arbitrariului organelor judiciare. Scopul şi caracterele dreptului penal a) Scopul dreptului penal Scopul dreptului penal îl constituie apărarea societăţii contra celor mai grave fapte antisociale (omor. viol. 3.2.

ele trebuie dezincriminate (scoase) din domeniul 21 . dacă se constată că anumite fapte incriminate nu mai prezintă relevanţă penală. contra faptelor antisociale are loc numai în cazul în care se constată că acestea prezintă un pericol social deosebit de grav. Legiuitorul are obligaţia social-politică să incrimineze numai acele fapte care prezintă pericol social şi care nu pot fi combătute eficient prin alte mijloace juridice sau nejuridice. În schimb. prin instrumente de drept penal.Intervenţia legiuitorului în domeniul protecţiei societăţii.

Diritto penale. GARCIA ARAN. MUNOZ CONDE. MUSCO. 1998. 7 În doctrina străină se apreciază că dreptul penal este mijlocul care intervine când celelalte ramuri juridice nu sunt eficiente sau când acestea nu sunt suficiente pentru combaterea fenomenului faptelor antisociale grave (Cu titlu de exemplu. p. Valencia. M. cit. Editura Tirant Io Blanch. Pentru doctrina românească. E. 29.. parte generale. F. STRETEANU. reglementând relaţii sociale specifice. Parte general. FIANDACA. În acest context. Derecho penal. Editura Zanichelli.dreptului penal. menţionăm faptul că nu suntem de acord cu opinia7. că dreptul penal are caracter subsidiar. în fapt caracterul subsidiar afirmat în doctrină se suprapune ca sferă peste cel sancţionator (secundar sau accesoriu). p. a se vedea FL. dreptul penal este o ramură de drept care are un loc bine conturat în cadrul sistemului dreptului. exprimată în doctrină. deoarece ar trebui să acceptăm faptul că dreptul penal este un drept accesoriu al celorlalte ramuri. 2001. Or. în literatura de specialitate se subliniază faptul că trăsătura subsidiarităţii nu se confundă cu aşa-zisa teorie a naturii secundare sau accesorii a dreptului penal. 81-82). a se vedea G. 22 . Bologna. adică pe planul secund. p. 26-28. op. Deşi.

vătămarea corporală. Pe de altă parte. dreptul penal a avut şi are o poziţie exclusivă în domeniul apărării valorilor sociale. remarcăm aspectul că anumite fapte antisociale au fost incriminate încă din cele mai vechi timpuri. trădarea etc. pentru că el are un loc determinat de la început. violul. Omorul.Cu toate că dreptul penal reglementează numai cele mai periculoase fapte dintr-o societate. au fost reprimate de la formarea colectivităţilor umane. şi chiar dacă el intervine numai în cazul în care celelalte ramuri de drept sunt ineficiente. furtul. în funcţie de evoluţia societăţii. Ceea ce se modifică. Prin urmare.. este 23 . care constă în combaterea celor mai grave fapte care aduc atingere valorilor sociale esenţiale. nu se poate aprecia că el are caracter subsidiar.

24 . Scopul dreptului penal poate fi realizat numai prin crearea unui cadru juridic autonom ancorat în realităţile existente în societate. Didactică şi Pedagogică. ci el contribuie într-o altă modalitate la apărarea acestora. faptul că şi alte ramuri de drept ocrotesc. Bucureşti. Sunt şi autori români care contestă anumite caractere agreate în opinia majoritară. 21-29. Drept penal. De asemenea. prin incriminarea faptelor antisociale grave. nu înseamnă că dreptul penal trece pe un plan secund. reţine trei caractere ale dreptului penal: caracterul autonom. de regulă. De pildă. aceleaşi tip de relaţii sociale. în moduri specifice. b) Caracterele dreptului penal Literatura de specialitate din ţara noastră. p. 1971. nu se acceptă că dreptul penal are caracter unitar. caracterul subsidiar şi caracterul selectiv. op.numai justificarea sau fundamentarea reacţiei penale şi conţinutul acesteia. cit. Ed. caracterul de drept public. partea generală. 9 I. iar în altă opinie9 se contestă caracterul 8 Idem.. într-o opinie8. dar sunt adăugate alte caractere. OANCEA. caracterul de drept public şi caracterul unitar. Autorul consideră că dreptul penal are patru caractere: caracterul autonom.

Criminalitatea (infracţionalitatea) cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat10. Ocrotirea persoanelor lezate prin infracţiuni şi prevenirea victimizării se pot realiza în mod eficient numai dacă fenomenul infracţional este cunoscut sub toate aspectele sale. Ed. Actami. CIOCLEI. 1996. Precizăm faptul că noţiunea de „crimă”. Lumina Lex. 3. are o accepţiune mai extinsă decât în sfera dreptului penal [unde se identifică cu infracţiunea sau cu o specie de infracţiune (omuciderea)]. AMZA. Doctrina conţine şi alte delimitări. Bucureşti. deoarece nu sunt cunoscute toate faptele care constituie infracţiuni. Criminologie teoretică.3. devianţa socială cuprinde orice conduită umană contrară normelor sociale. în continuare vom utiliza expresia „criminalitate judecată”. În ceea ce ne priveşte. În teorie se face departajarea în mai multe forme ale criminalităţii. p. Mai pe larg. folosită în domeniul criminologiei. însă. Bucureşti. 44-48. adică un comportament interzis de legea penală. criminalitate aparentă (relevată). Necesitatea dreptului penal. 11-15. Ed. respectiv: criminalitate legală11. cum ar fi criminalitatea 10 În sens criminologic. cifra neagră a criminalităţii12. p. se poate vorbi despre fenomenul delictual sau delincvenţă. pentru denumirea acestei forme de criminalitate. criminalitate reală. Fenomenul infracţional poate fi denumit şi prin termenul „criminalitate” sau „infracţionalitate”. nu poate fi determinat cu precizie. 12 T. 11 Denumirea de criminalitate legală apare ca improprie dacă avem în vedere sensul obişnuit al cuvântului „legală”. 2000. ci numai aproximat. A se vedea şi V. criminalitatea este identificată cu noţiunea de devianţă socială. indiferent dacă poate fi considerat ca fiind infracţiune sau numai ca „faptă prevăzută de legea penală”. Criminalitatea este un fenomen social care. cel puţin în stadiul actual al evoluţiei societăţii. structura dreptului penal şi legătura sa cu alte ramuri de drept a) Necesitatea dreptului penal Dreptul penal este ramura de drept a cărei fiinţă este justificată de existenţa fenomenului infracţional. Cât timp în societate se vor săvârşi fapte antisociale grave dreptul penal este necesar deoarece rămâne singura ramură de drept care oferă mijloacele adecvate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. criminalitatea reprezintă suma faptelor prevăzute de legea penală săvârşite într-o perioadă de timp pe un teritoriu determinat. În cel mai larg sens. Criminologia etiologică.autonom al dreptului penal. din punct de vedere criminologic. 25 .

Spre exemplu. anumite fapte ce constituie infracţiuni nu ajung în faţa organelor judiciare. Se observă că această formă a criminalităţii include numai o parte din suma faptelor prevăzute de legea penală săvârşite în realitatea obiectivă.(delincvenţa) juvenilă. criminalitatea organizată etc. Criminalitatea aparentă (cunoscută. descoperită. relevată) cuprinde suma 26 . Din diverse motive. Criminalitatea judecată (denumită în doctrină şi legală sau judiciară) cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârşite pentru care sau pronunţat hotărâri definitive de condamnare. infracţiunile necunoscute de organele competente. criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality).

op. p. 50-60% din faptele prevăzute de legea penală au rămas cu făptuitori necunoscuţi (T. iar nu de subordonare. cit. Cifra acestor fapte este mai mare decât cea a infracţiunilor pentru care există hotărâri definitive de condamnare13.. în sensul de sumă a faptelor înregistrate la organele competente. Prin urmare. 13 În doctrină se apreciază că. instanţe. 27 . 45). cum sunt criminalitatea judecată şi cifra neagră a criminalităţii. AMZA. Este de remarcat faptul că infracţionalitatea aparentă. potrivit statisticilor.faptelor prevăzute de legea penală cunoscute de organele competente (parchet. deoarece anumite sesizări sunt soluţionate în sensul constatării inexistenţei infracţiunii sau faptei. raportul între cele două noţiuni – criminalitate reală şi criminalitate aparentă – este de intersectare.). nu este o parte a criminalităţii reale. Pentru evitarea oricăror confuzii. poliţie etc. expresia potrivită este aceea de criminalitate cunoscută.

nedescoperită. ci este ocultă. iar dimensiunile sale rămân practic discutabile. indiferent dacă sunt cunoscute ori înregistrate în evidenţele organelor competente.Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu într-o perioadă de timp determinată. Această formă de criminalitate poartă denumirea de „cifră neagră” datorită faptului că ea nu este cunoscută cert. Prin cercetări criminologice poate fi stabilită mai aproape de adevăr cifra totală a infracţiunilor. ci ea este numai apreciată pe baza unor criterii relative. se 28 . Prin urmare. Cifra criminalităţii reale nu este ştiută cu certitudine. Cifra neagră a criminalităţi cuprinde diferenţa dintre criminalitatea reală şi cea cunoscută (relevată).

ci poate fi pusă pe seama ineficienţei sistemului judiciar existent.poate spune că în prezent este. poate reprezenta o creştere a infracţionalităţii. Astfel. nu înseamnă că infracţionalitatea reală a crescut. scăderea numărului infracţiunilor descoperite nu este echivalentă cu diminuarea criminalităţii. chiar dacă numărul condamnărilor ar creşte. imposibil să se tragă concluzii sigure cu privire la creşterea sau scăderea numărului infracţiunilor. Creşterea numărului infracţiunilor relevate poate însemna o mai mare eficienţă a organelor implicate în activitatea de realizare a justiţiei sau. Tot astfel. după cum nici în ipoteza inversă nu s-ar putea trage concluzia că numărul infracţiunilor a scăzut. iar cel al faptelor înregistrate la organele judiciare ar spori şi el. realmente. 29 . obiectiv.

Prin urmare. Numărul crescut al condamnărilor şi creşterea gradului de ocupare în penitenciare nu constituie decât indicii că infracţionalitatea se află pe un trend crescător. ci şi cifra criminalităţii reale. Volens nolens trebuie să acceptăm că nu numai cifra neagră a criminalităţii este necunoscută. Rămâne astfel o sarcină foarte grea. nici întregul (cifra totală a infracţiunilor) nu poate fi determinat. iar nicidecum nu poate fi vorba de o certitudine. deoarece dacă o parte dintr-un întreg (cifra neagră) nu este cunoscut. afirmaţia generală că în prezent există o „recrudescenţă a fenomenului infracţional” trebuie privită cu rezerve cât timp nu avem „instrumente” sigure pentru stabilirea cifrei reale a infracţiunilor. respectiv aceea a determinării „cifrelor” 30 .

se poate spune că există o oarecare corespondenţă între numărul infracţiunilor săvârşite într-o perioadă determinată. mijlocul care poate să indice (cât mai aproape de adevăr. Din punctul nostru de vedere. numai că aceasta se încadrează în limitele a 1-3%. În general. pe baza sondajelor şi a interviurilor la scară largă.diferitelor tipuri de criminalitate. şi cunoaşterea cifrei victimelor infracţiunilor. tot aşa se poate vorbi despre cifra infractorilor sau a victimelor acestora. Aşa cum se poate vorbi despre cifra criminalităţii. Cunoaşterea criminalităţii înseamnă. pe un anumit areal. Însă precizăm că şi în acest caz va exista o marjă de eroare. iar nu cert) cifra criminalităţii reale este cercetarea sociologică. implicit. şi numărul persoanelor care le săvârşesc sau 31 .

ansamblul normelor juridice penale poate fi structurat în mod corespunzător criteriilor utilizate. sunt utilizate si altele. p. F. Pe lângă aceste criterii. 14 Sunt state care au Coduri privind executarea pedepselor. iar obiectul reglementării s-a extins. atunci şi cifra infractorilor este mare. DESPORTESP. 15. Pentru mai multe date. p. V. p. dreptului penal social sau de dreptul penal al mediului (F. De asemenea. STRETEANU. şi Codul penal este divizat în două părţi. în doctrina străină se vorbeşte despre existenţa dreptului penal al afacerilor. drept penal fundamental şi drept penal complementar etc. cit. dreptului penal al minorului. Este preferabilă această soluţie deoarece în prezent normele dreptului execuţional penal au sporit ca volum. Folosind anumite criterii. Polonia. 15 De pildă. Cea mai cunoscută diviziune are la bază criteriul domeniului de aplicare. DOBRINOIU. dreptul penal internaţional şi dreptul internaţional penal. De altfel. 36.. Astfel..le suportă efectele. lato sensu – incluzând şi normele procesual penale – dreptul penal cuprinde dreptul penal substanţial (material) şi dreptul penal formal (procesual) În fine. a se vedea. GUNEHEC. cit. potrivit căruia distingem: dreptul penal naţional. Un alt criteriu este cel referitor la apartenenţa sursei (izvorului). De asemenea. drept penal comun şi drept penal special. Paris. a se vedea FL. Editura Economica. fără a afecta unitatea sau autonomia dreptului penal. 1994. în accepţiunea cea mai extinsă se consideră că dreptul penal cuprinde şi dreptul execuţional penal14. dar care nu prezintă importanţă practică15. De pildă. op. op. dacă cifra criminalităţii este ridicată. conform căruia dreptul penal este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea specială. Pentru doctrina românească. după cum tot ridicată este şi cea a victimelor infracţunii. 9). b)Structura dreptului penal Autonomia şi unitatea dreptului penal nu exclud posibilitatea structurării normelor juridice ce alcătuiesc această ramură de drept. 32 . partea generală şi partea specială. mai ales în doctrina străină.

este folosită şi sintagma „drept penal general”16. STEFANI. C. Dalloz. Bruxelles. spre exemplu. Partea generală este alcătuită din grupul normelor care reglementează naşterea. G. Bruylant. modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale. Droit pénal general. în Partea generală a Codului penal. Altfel spus. 1995. G. În literatura de specialitate străină. Paris. Ed. întâlnim asemenea norme şi în legile penale complinitoare (Legea nr. 33 . ca regulă. sancţiunile şi modul lor de aplicare.1) Drept penal – partea generală şi Drept penal – partea specială Partea generală a dreptului penal substanţial cuprinde regulile aplicabile tuturor infracţiunilor reglementate de legislaţia penală. stabilesc condiţiile generale de tragere la răspundere penală. prevăd trăsăturile sale generale şi elementele constitutive. HENNAU. Ed. J. Pe lângă normele generale cuprinse în Codul penal. Droit pénal général et procédure pénale. care delimitează cadrul general de aplicare a legii penale. definesc infracţiunea. 1964. de exemplu). ca expresie echivalentă sintagmei „drept penal – partea generală”. 302/2004. Unii 16 A se vedea. VERHAEGEN. Sediul materiei acestor norme se găseşte. LEVASSEUR.

Pe de altă parte. Partea specială a dreptului penal material este alcătuită din subansamblul normelor de incriminare şi a celor care reglementează relaţii sociale născute din săvârşirea unei singure infracţiuni sau a unor infracţiuni determinate. considerăm că recunoaşterea unei ramuri de drept sau acceptarea unei expresii este o chestiune parţial convenţională. în legile penale speciale şi în legile nepenale cu norme penale (de regulă. este utilizată expresia „drept penal special”18. ceea ce înseamnă că indiferent de denumire normele generale şi cele speciale sunt un tot unitar. Dreptul penal – partea generală şi Dreptul penal – partea specială constituie două subansambluri de norme juridice penale care alcătuiesc împreună subsistemul (ramura) dreptului penal. nu poate fi negată dependenţa fundamentală reciprocă a normelor penale speciale faţă de normele penale generale.autori afirmă chiar existenţa a două ramuri de drept penal material: dreptul penal general şi dreptul penal special17. R. cu toate că majoritatea facultăţilor de drept 17 Fără a mai insista asupra acestei dispute. VOUIN. Paris. 18 A se vedea. 1968. Ed. de pildă. ca expresie analogă sintagmei „drept penal – partea specială”. În doctrină. 34 . Sirey. Acestea sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal. Droit pénal spécial. de incriminare).

au în planul de învăţământ două discipline de studiu. dreptul penal privit lato sensu cuprinde dreptul penal formal şi dreptul penal material. 35 . Procesul penal este „activitatea reglementată de lege. Împărţirea în cele două discipline s-a făcut din considerente didactice. NEAGU. una care se ocupă de normele penale generale şi alta care are ca obiect normele penale speciale. Global Lex. Dreptul penal formal este de fapt dreptul procesual penal şi cuprinde ansamblul normelor juridice privitoare la reglementarea procesului penal19 şi activitatea de tragere la răspundere penală a infractorilor. Drept procesual penal. Ed. 2002. desfăşurată 19 I. tratat. 53. procesual) Aşa cum am văzut mai sus. 2) Drept penal material (substanţial) şi drept penal formal (procedural. p. Bucureşti.

Sunt asemenea norme. 23. p. prin normele Statului Curţii Penale Internaţionale sunt incriminate mai multe fapte. Ed. Aceste infracţiuni încalcă ordinea penală internaţională22. 3 şi urm. fără elemente de extraneitate.U. C. 1977. Dreptul penal internaţional cuprinde grupul de norme juridice penale care reglementează relaţiile sociale privind cooperarea şi asistenţa judiciară internaţionale din domeniul combaterii infracţionalităţii.N. 3) Dreptul penal naţional (intern). normele penale cuprinse în Convenţia europeană referitoare la transferul condamnaţilor. ONICA-JARKA.de organele competente. În general este vorba despre infracţiuni contra umanităţii (păcii şi omenirii)21. 2006. B. Bucureşti. De pildă. Jurisdicţia internaţională penală. Dreptul internaţional penal este alcătuit din grupul de norme juridice penale care reglementează răspunderea penală determinată de infracţiuni prevăzute în izvoare de drept externe. Academiei Române. Ed. 20 21 Idem.H. printre care: genocidul. de pildă. a se vedea G. cât şi norme de procedură. în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni. în anul 1998) a fost ratificat de statul român prin Legea nr. 43. 22 Pentru mai multe date. 111/2002. GEAMĂNU. cu participarea părţilor şi a altor persoane. Beck. Dreptul penal substanţial se identifică cu dreptul penal stricto sensu. Dreptul penal internaţional şi infracţiunile internaţionale. p. p. Statul Curţii penale internaţionale (adoptat de O. agresiunea etc. Bucureşti. astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”20. 36 . Acest tratat conţine atât norme de drept penal material. dreptul penal internaţional şi dreptul internaţional public Dreptul penal naţional (intern) cuprinde subansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile (de apărare) sociale interne.

Astfel. instituţia sancţiunilor de drept penal etc. care să reglementeze anumite categorii de relaţii de apărare socială. capitole. se afirmă din ce în ce mai tare necesitatea recunoaşterii unor noi subramuri de drept penal. în ultima perioadă. Astfel. instituţia infracţiunii.). De pildă. secţiuni etc. în funcţie de specificul obiectului reglementării. sunt instituţii ale părţii generale. De asemenea. normele penale ale părţii generale pot fi grupate în instituţii de drept penal (identificate prin titluri. se vorbeşte despre: dreptul penal 37 .

c) Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept Deşi dreptul penal este o ramură de drept. dreptul penal al drogurilor etc. ca de altfel toate ramurile dreptului. dreptul penal european. există anumite legături pe care această ramură a sistemului dreptului le are cu celelalte ramuri ale dreptului pozitiv. dreptul penal al mediului. dreptul penal economic. în dreptul penal român nu poate fi acceptată teza potrivit căreia există mai multe ramuri de drept penal. ceea ce înseamnă că este alcătuit dintr-un ansamblu autonom de norme juridice. dreptul penal al afacerilor. nu are o 38 . De lege lata. dreptul penal al muncii.al minorilor. dreptul penal. dreptul penal al securităţii sociale. De fapt.

39 . dreptul constituţional. Între ramurile sistemului de drept românesc există legături de intensitate diferită. dreptul contravenţional şi dreptul civil. Dintre ramurile de drept cu care dreptul penal are relaţii strânse. în funcţie de afinităţile între diferitele ramuri.autonomie absolută. mai ales dacă ele privesc ramuri din domeniul dreptului public. iar altele constituie numai modificări ale normelor şi instituţiilor juridice penale anterioare. Interacţiunile dreptului penal cu alte ramuri de drept prezintă interes practic deosebit. Principiile fundamentale ale dreptului penal Reglementările din ultimii ani au adus schimbări substanţiale în peisajul dreptului penal român. dintre care unele au caracter de noutate. amintim: dreptul procesual penal. 3. în înţeles de izolare totală faţă de celelalte ramuri de drept.4.

T. care în ultimii ani a căpătat proporţii îngrijorătoare. esenţială este. numai dacă în opera de aplicare a normelor juridice organele judiciare îmbină tehnica cu ştiinţa dreptului penal. Editura Academiei. Bucureşti. în Reforma legislaţiei penale. AVRIGEANU. ci. 79. DIANU. cel puţin în limite rezonabile. 23 G. organizarea pe baze ştiinţifice a represiunii penale23. la o mai eficientă combatere a fenomenului infracţional. O lege penală ori cât de avansată ar fi nu poate de la sine să-şi atingă finalitatea. ci ea trebuie transpusă în realitate de persoanele implicate în activitatea de aplicare a legii. T. G. nu este importantă simpla expunere a scopului legii penale în cadrul dispoziţiilor generale ale Codului penal. DOBRESCU. ANTONIU. STROE. 2003. Prin urmare.Modificările legislative aduse vor contribui. Scopul legii penale poate fi atins. GHE. probabil. 40 . ANTONIU. p. cu luarea în considerare a faptului că actul de justiţie este un act de artă a dreptului. E.

În sistemele de drept penal contemporane.Dreptul penal. principiul legalităţii nu este singurul principiu de drept penal deşi este. principiu fundamental al dreptului şi al dreptului penal. trebuie să fie cârmuit de anumite principii care să traverseze întreaga sa materie. poate mai mult decât oricare altă ramură de drept. Cum era de altfel firesc. Codul penal român înscrie prin intermediul primelor sale norme principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal. de regulă. unicul înscris expresis verbis în 41 . precum şi de unele reguli instituţionale.

42 . Am făcut această precizare pentru că principiul este o idee „fundamentală”. iar represiunea acestora va consta numai în aplicarea sau luarea sancţiunilor prevăzute de lege la data săvârşirii lor25. expresia “principiu fundamental” este folosită convenţional. Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă subcategorii ale principiilor dreptului. Sunt principii ale dreptului penal. de pildă: principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor. lecturând legea penală şi legea fundamentală constatăm că. dar în contextul principiului analizat. dreptul penal se supune şi altor idei (principii) fundamentale. Principiile fundamentale ale dreptului penal român sunt ideile esenţiale ce guvernează dreptul penal român. 24 În contextul temei principiilor dreptului penal. Principiul legalităţii infracţiunii şi a sancţiunilor de drept penal este acel principiu fundamental al dreptului penal potrivit căruia numai faptele prevăzute de lege la momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni.legislaţiile penale. principiul umanismului etc. Întradevăr. 25 Expresia “legalitatea infracţiunii” pare a fi o contradicţie în termeni. Principiul legalităţii fiinţează alături de alte principii. alături de principiul legalităţii. termenul „legalitate” are accepţiunea de prevedere sau descriere în lege (a faptei ce constituie infracţiune). Faptul că în Codul penal nu sunt alocate norme exprese şi altor principii fundamentale24 nu înseamnă că dreptul penal este cârmuit numai de principiul legalităţii.

în domeniul dreptului penal. sunt date de două elemente: legalitatea prevederii faptei ce constituie ilicit penal şi legalitatea 43 .În statul de drept. deoarece legalitatea în materia dreptului penal are anumite elemente distinctive. Deşi principiul legalităţii este un principiu al întregului sistem de drept. cu excepţia cazului în care până la stingerea raportului penal de conflict intră în vigoare o lege penală mai blândă. Aspectele particulare ale legalităţii. astfel că el trebuie să nu sancţioneze decât acele fapte care erau prevăzute ca infracţiuni la data comiterii lor şi să aplice exclusiv sancţiunile existente în cadrul sistemului sancţionator la data săvârşirii infracţiunii. acesta are limitat dreptul de sancţionare (jus puniendi). el este şi principiu fundamental al dreptului penal şi trebuie tratat în chip special.

prevederea elementelor faptei. Dreptul românesc – membru al familiei dreptului romano-germanic – nu acceptă. aşadar. într-o lege scrisă (lex scripta). Este firesc să fie aşa pentru că destinatarul legii este obligat să-şi racordeze comportamentul său la normele 44 . precedentul). considerată infracţiune. alte izvoare formale (cutuma. a) Conceptul de legalitate a incriminării Legalitatea incriminării îşi are originea în adagiul latin nullum crimen sine lege praevia. ca regulă. care înseamnă că o faptă nu este infracţiune decât dacă legea(actul normativ) o prevedea ca atare la momentul când a fost comisă. O cerinţă inerentă a existenţei infracţiunii este.sancţiunilor.

45 . numai legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită. Legalitatea incriminării înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni (nulum crimen sine lege certa).juridice în vigoare în momentul când desfăşoară conduita. Conform Codului penal.

precum şi 46 .b) Conceptul de legalitate a sancţiunilor de drept penal Legea penală trebuie să determine clar şi precis nu numai faptele ce constituie infracţiuni. 7 pct. 1 teza a II-a din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că „nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. Conform art. În domeniul sancţiunilor de drept penal intră pedepsele. legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni. ci şi sancţiunile aplicabile acestora. măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Potrivit Codului penal.

cu singura excepţie a legii penale mai favorabile. în toate cazurile sancţiunile penale aplicabile sunt cele prevăzute de lege la data săvârşirii infracţiunii. 47 . Cu excepţia cazului când ar fi mai favorabile infractorului. Instanţele nu pot aplica sancţiunile prevăzute de legea nouă şi nici sancţiuni neprevăzute de legea activă. Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

§4.Sancţiunile penale se aplică numai după ce se stabileşte că a fost comisă o infracţiune şi că este incidentă răspunderea penală. aplicarea sancţiunilor de drept penal este exclusă. literatura. obiectul şi sarcinile ştiinţei dreptului penal a) Definiţia ştiinţei dreptului penal Ştiinţa (doctrina. Definiţia. În cazul în care există cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau cauze de nesancţionare. teoria) dreptului penal este acea ramură a 48 .1. Ştiinţa dreptului penal 4.

precum şi realităţile sociale care impun apărarea valorilor sociale contra faptelor ce le aduc atingere. De asemenea. literatura dreptului penal. enciclopedia dreptului penal etc.ştiinţelor juridice care cuprinde ideile. conţinutul şi structura normelor penale. Sediul materiei ştiinţei dreptului penal se află în lucrările de specialitate şi în soluţiile jurisprudenţiale. teoriile sau concepţiile referitoare la dreptul penal pozitiv şi principiile care-l cârmuiesc. cum ar fi: doctrina dreptului penal. Ştiinţa dreptului penal poate fi denumită şi prin alte expresii. Ştiinţa dreptului penal trebuie să justifice apariţia. doctrina dreptului penal studiază impactul în jurisprudenţă a legilor penale şi formulează propuneri referitoare la luarea de măsuri legale şi de 49 . teoria dreptului penal.

50 . metoda comparativă etc. În cadrul ştiinţei dreptului penal sunt folosite mai multe metode de studiere a dreptului pozitiv şi a conexiunilor sale cu alte categorii juridice şi sociale. Printre metodele – specifice sau generale – folosite în cadrul ştiinţei dreptului penal.îmbunătăţire a legilor penale. amintim: metoda logică. metoda istorică.

dreptul procesual penal este obiect de studiu al ştiinţei dreptului procesual penal etc.b) Obiectul dreptului penal Obiectul ştiinţei dreptului penal îl reprezintă tocmai dreptul penal pozitiv. Toate ramurile dreptului formează obiect de studiu al ştiinţelor juridice. dreptul penal (pozitiv) este obiect de studiu al ştiinţei dreptului penal. c) Sarcinile ştiinţei dreptului penal Ştiinţa dreptului penal trebuie să justifice apariţia. Astfel. adică normele juridice penale. conţinutul şi structura realităţilor sociale care impun apărarea valorilor sociale contra faptelor grave 51 .

De asemenea. criminologia etc. care au ca obiect de studiu aspecte extrajuridice 52 . criminalistica. Delimitarea ştiinţei dreptului penal de alte ştiinţe Ştiinţa dreptului penal face parte din genul ştiinţelor penale. dreptul execuţional penal şi dreptul procesual penal). 4.2. care au ca obiect de studiu ramuri ale dreptului pozitiv (dreptul penal. În acest gen intră două categorii de ştiinţe penale: ştiinţele juridice penale.ce le aduc atingere. doctrina dreptului penal studiază impactul legilor penale în jurisprudenţă şi formulează propuneri referitoare la luarea de măsuri legale şi de îmbunătăţire a legilor penale. şi ştiinţele penale nejuridice (psihologia judiciară.).

Bucureşti. ştiinţa penitenciară. p. Ştiinţele penale nejuridice cuprind: criminologia. p. politica penală etc. sociologia criminală. 2004.I. Bucureşti. OANCEA.N. etnografia şi demografia criminală. 26 Pentru definţii ale ştiinţei dreptului execuţional penal.ale fenomenului penal. Fundamente de drept execuţional penal. criminalistica. Ed. R. penologia. A. 53 . Sociologia criminală este ştiinţa penală nejuridică ce studiază mediul social care favorizează criminalitatea sau care poate ajuta la combaterea acesteia. Dreptul execuţional penal este ramura ştiinţelor juridice ce cuprinde totalitatea teoriilor. 27-30. psihologia judiciară. NIŢĂ. CHIŞ. a se vedea I. Ed.D. medicina legală. ideilor şi explicaţiilor privitoare la ramura dreptului execuţional penal. 20. conceptelor.. mai precis cele referitoare la executarea sancţiunilor de drept penal26. antropologia criminală. I. 1998. AllBeck. Drept execuţional penal. poliţia ştiinţifică. Ştiinţele penale sunt denumite în doctrină şi prin expresia „ştiinţe criminale”.

Sociologia criminală îşi obţine datele, pe care apoi le furnizează dreptului penal, prin investigaţii sociologice asupra factorilor din societate. Penologia este ştiinţa penală (nejuridică) care se ocupă de studierea pedepselor sau, mai larg, de studiul mijloacelor represive, ce pot fi folosite în lupta contra infracţiunilor. Penologia studiază evoluţia pedepselor în societate, apariţia unor noi sancţiuni, oferă şi propune dreptului execuţional penal schimbări în sistemul executiv penal apte să apere eficient societatea de infracţiuni şi care să contribuie la perfecţionarea mijloacelor de modificare a conduitei răufăcătorilor în societate27. Ştiinţa dreptului penal nu se confundă cu politica penală. Politica penală este o ramură ştiinţifică ce aparţine deopotrivă ştiinţelor penale şi celor politice şi care studiază mijloacele de contracarare a fenomenului infracţional, cu luarea în considerare a genezei acestui fenomen şi a factorilor social-politici. Politica penală, parte a politicii generale, este ştiinţa şi arta privind mijloacele şi metodele

27

J. PINATEL, Traité élémentaire de science pénitentiare et la defence sociale, Ed. Sirey, Paris, 1950; a vedea şi I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25.

54

propuse legiuitorului, sau care sunt folosite de stat, într-o anumită perioadă pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii28. Folosirea unor instrumente eficiente pentru combaterea criminalităţii, fundamentate ştiinţific, relevă caracterul de ştiinţă al politicii penale. Ştiinţa politicii penale are funcţia (sarcina) de a elabora principiile şi de a propune factorilor statali mijloacele necesare activităţii politice penale desfăşurate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. Politica penală normativă este realizată de legiuitor, iar aplicarea acesteia se efectuează de organele judiciare, de entităţi apolitice sau autorităţi administrative. Organele judiciare care participă la activitatea de transpunere în practică a politicii penale sunt, îndeosebi: judecătorii, procurorii, organele de cercetare penală (de drept comun sau specializate) etc. Dintre autorităţile administrative, menţionăm: Garda Financiară, inspecţiile de specialitate ale

28

Sintagma “politică penală” se pare că a fost întrebuinţată prima dată în secolul IXX, de către A. Feuerbach. Iar prima lucrare referitoare la politica penală aparţine lui Henke (Handbuch des Kriminalsrechts and des Kriminalpolitik, Berlin, 1923). Pentru discuţiile din doctrină privitoare la recunoaşterea dublului caracter al politicii penale – de artă şi ştiinţă – a se vedea Ş. DANEŞ, V. PAPADOPOL, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Juridică, Bucureşti, 2003, p. 5 şi urm.

55

diferitelor autorităţii executive etc. La aceste organe se alătură, uneori, anumite organizaţii neguvernamentale sau alte entităţi din societatea civilă (gen LADO, APADOR-CH) etc. Ştiinţa penitenciară este ştiinţa penală nejuridică care studiază executarea pedepselor privative de libertate, mai precis condiţiile în care executarea pedepselor în închisori este mai eficienţă pentru societate şi individul ce se află încarcerat. Se poate spune că ştiinţa penitenciară studiază organizarea sistemului penitenciarelor şi regimul de viaţă al condamnaţilor în locurile de detenţie, precum şi măsura în care executarea pedepsei contribuie la reeducarea condamnaţilor29. Criminologia este ştiinţa penală nejuridică (social-penală) care are ca obiect de studiu cauzele, combaterea şi profilaxia criminalităţii30. Criminologia oferă

29

D. CLOCOTICI, Aspecte de principiu privitoare la ştiinţa penitenciară, în B.P. nr. 2/1982, p. 17 şi urm.; I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25-26. 30 R.M. STĂNOIU, V. NECIULESCU, Rolul criminologiei în realizarea obiectivelor politici penale, în S.C.J. nr. 2/1982; T. AMZA, op. cit., p. 68 şi urm.

56

dreptului penal „diagnostice” pentru adoptarea unor norme penale apte să contribuie la limitarea fenomenului criminalităţii. Psihologia criminală (judiciară) este ştiinţa nejuridică care se ocupă de studierea motivaţiilor şi trăsăturilor psihice ale persoanelor condamnate la pedepse31. Psihologia criminală identifică, prin mijloace specifice de investigaţie, cauzele şi remediile căderii în criminalitate. Alături de ştiinţele enumerate mai sus, pot fi identificate şi alte ştiinţe cu care dreptul penal are legături strânse. De exemplu, medicina legală, pedagogia condamnatului (inadaptatului), poliţia ştiinţifică etc. 4.3. Legăturile ştiinţei dreptului penal cu alte ştiinţe penale (criminale) La fel cum ramura dreptului penal are legături cu toate celelalte ramuri ale sistemului dreptului şi ştiinţa dreptului penal are relaţii cu toate ramurile ştiinţelor juridice, dar îndeosebi cu cele ale ştiinţelor penale. Relaţiile ştiinţei dreptului penal cu ştiinţele penale sunt apreciate ca

31

Pentru o definiţie de specialitate, a se vedea N. MITROFAN, V. ZDRENGHEA, T. BUTOI, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 5.

57

„profunde”, considerându-se chiar că toatele ştiinţele penale pot fi denumite la singular prin expresia ştiinţa penală (criminală), deoarece fiecare contribuie finalmente la realizarea dreptului penal substanţial şi a politicii penale32. De pildă, criminologia are, ca şi dreptul penal, finalitatea prevenirii infracţiunilor, criminalităţii. Ceea ce diferă însă la cele două ramuri ale ştiinţelor penale este conţinutul obiectului de studiu. Astfel, în timp ce dreptul penal se ocupă de studierea abstractă a normelor penale, criminologia are ca obiect de studiu fapta prevăzută de legea penală ca fenomen socio-natural33. §5. Izvoarele dreptului penal Materia izvoarelor dreptului este abordată atât în cadrul teoriei generale a dreptului, cât şi în materia ştiinţelor juridice care au ca obiect diversele ramuri de drept. În doctrină, noţiunii de izvor de drept i se dau mai multe sensuri. De

32 33

C. BULAI, op. cit., p. 25. Pentru alte explicaţii, a se vedea T. AMZA, op. cit., p. 67-69.

58

asemenea, izvoarele dreptului sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii. Dreptul, de regulă, este interesat de două dintre sensurile noţiunii de izvor de drept, respectiv: izvor drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. Pe lângă aceste accepţiunii, noţiunea de izvor de drept se poate referi la necesităţile sociale care determină instituirea de reguli juridice34, autoritatea care edictează regulile juridice35 etc. Izvoarele materiale ale dreptului penal sunt realităţile extrajuridice care determină legiuitorul să edicteze norme juridice sau creează ele însele norme de conduită obligatorie (obiceiul sau cutuma)36. Izvoarele materiale ale dreptului

34 35

În acest sens se vorbeşte de “izvoare naturale”. În această accepţiune se vorbeşte de “izvoare creatoare”. 36 Izvoarele materiale ale dreptului mai sunt denumite surse materiale ale dreptului, izvoare reale ale dreptului sau surse substanţiale ale dreptului.

59

Izvoarele formale ale dreptului penal sunt. Izvoarele formale ale dreptului sunt modalităţile de exprimare a normelor juridice. ordinele miniştrilor şi alte acte normative emise de autorităţile publice centrale sau locale. după procedura reglementată de Constituţie. care poate emite ordonanţe 60 . singura autoritate care poate legifera în domeniul dreptului penal este Guvernul. Termenul lege. Înseamnă că exced calităţii de izvor de drept penal formal hotărârile Guvernului. legile care cuprind norme juridice cu caracter penal.sunt sursele substanţei dreptului. de regulă. adică formele prin care regulile sociale devin drept pozitiv. Pe lângă Parlament. este folosit de obicei în sensul de act normativ adoptat de Parlament. în materia dreptului penal.

în cazul destinatarilor care nu se conformează. Autorii care afirmă lipsa caracterul normativ al normelor penale de incriminare neagă existenţa unui raport juridic penal.H. 35. 39 V. 1939. p. V. cea mai importantă accepţiune a noţiunii de izvor de drept este cea referitoare la modalitatea de exteriorizare a normelor juridice. Drept penal. se pune în discuţie chiar existenţa acestei categorii juridice penale37. se apreciază că dreptul 37 M.P nr. 61 .D. cit. Ed. Bucureşti. adică sensul formal. ca specie de norme imperative. p. minoritară. inclusiv acelora care ordonă aplicarea ei. dau naştere la două feluri de raporturi juridice: raportul juridic de conformare şi raportul juridic de conflict39. p. Bucureşti. 2004. 73. în doctrină. 64. 112. DOBRINOIU şi colab. p. 72. normele penale. All Beck. AL. Ed.1. RUSU. M. Partea generală. R. p. În acest sens prof. numite raporturi de „conformaţiune” sau „submisiune”38. 37. Dongoroz afirma că normele dreptului penal dau naştere la raporturi juridice încă din momentul intrării lor în vigoare. p. MITRACHE. BOROI. p. În opoziţie.. Drept penal. în opinia majoritară se recunoaşte fiinţa unor raporturi juridice generate de normele penale. în cazuri excepţionale. C. Drept penal. op. ZOLYNEAK. Noţiunea raportului juridic penal Am înţeles să ne ocupăm pe scurt de raportul juridic penal deoarece. §6. respectiv suportarea pedepsei”. NISTOREANU. C. Beck. fiind doar un atribut al suveranităţii.de urgenţă. GH. 38 V. 28. Din punct de vedere pragmatic. Într-o altă opinie. 28. DONGOROZ. Partea generală.I. cit. Bucureşti. V. p. Drept penal. 1994.. C. DONGOROZ. KETTY GUIU. Bucureşti. societatea are dreptul să aplice sancţiunea. BULAI. Bucureşti. 1939. Potrivit acestei concepţii. op. Autoarea afirmă că „puterea statului de a impune precepte sancţionate – de a impune ordinea juridică – are o origine prejuridică.. căreia îi corespunde o datorie generală a cetăţenilor de a se supune preceptelor legale.a. În cadrul acestor raporturi societatea pretinde o anumită conduită de la destinatari iar o parte dintre aceştia se conformează sau. 4/1996. Drept penal. 2006. Raportul juridic penal 6. p. 22 s. Drept penal. Iaşi. M. 1979.

cit. iar raportul penal de conformare este raportul juridic ce naşte ca urmare a intrării legii penale în vigoare.a. răspundere). Raportul juridic penal este o relaţie socială esenţială reglementată de o normă juridică penală. De asemenea. Raportul penal de conflict este raportul juridic ce se naşte ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. represiune. Editura Chemarea. există două specii de raport juridic penal: raportul penal de conformare şi raportul penal de conflict. În această concepţie. 1995. p. sunt autori care neagă în totalitate caracterul normativ al dreptului penal. Iaşi. op. 62 .penal generează numai o specie de raport juridic. 175 s. Aşa cum am arătat deja. Volumul I. 40 M. I. anume raportul juridic de conflict (contradicţie. BASARAB.. p. se afirmă că singurele raporturi juridice care există în dreptul penal sunt cele născute în momentul săvârşirii infracţiunii40. 21. OANCEA. Partea generală. Drept penal.

R. DUNGAN. obiectul şi conţinutul41.D. elementele au un anumit specific. ca în cazul oricărui alt tip de raport juridic. p. 37-39. 4/1996.6. Structura raportului juridic penal. 41 P. determinat de particularităţile relaţiilor sociale reglementate.P. sunt: subiectele. 63 . nr.2. În cadrul raportului penal de conformare. Elementele raportului juridic penal a) Elementele raportului juridic penal de conformare Elementele raportului penal de conformare.

şi destinatarii normelor penale. ca subiecte pasive.Subiectele acestui raport sunt statul. Conţinutul raportului penal de conformare îl reprezintă drepturile şi obligaţiile 64 . iar în cazul celor prohibitive destinatarii trebuie să aibă o conduită de inacţiune (să nu violeze. Obiectul raportului penal de conformare este constituit din conduita subiectelor. să sesizeze etc. respectiv acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care ele sunt ţinute. În cazul normelor penale onerative. să nu ucidă.). Destinatari sunt persoanele – fizice sau juridice – cărora le incumbă obligaţia de conformare.). ca subiect activ. să nu fure etc. destinatarii trebuie să îndeplinească o activitate (să denunţe.

Subiectele acestui raport sunt statul. ca subiect activ. Sunt infractori numai acei destinatari ai normelor penale care nesocotesc 65 . ca subiect pasiv.subiectelor acestuia. obiectul şi conţinutul. iar destinatarii normelor penale au obligaţia conformării. Statul are dreptul suveran de a interzice comportamentele pe care le apreciază ca fiind periculoase pentru valorile sociale. de asemenea trei. b) Elementele raportului juridic penal de conflict Elementele raportului penal de conflict sunt. şi anume dreptul statului de a impune o anumită conduită destinatarilor şi obligaţia corelativă a acestora de a o respecta. şi infractorul. respectiv: subiectele.

Prin intermediul obiectului raportului penal de conflict se realizează funcţia sancţionatoare şi cea preventiveducativă. adică cei care săvârşesc infracţiuni. Conţinutul raportului de conflict este constituit din dreptul statului de aplicare şi impunere a sancţiunii de drept penal şi obligaţia corelativă a infractorului de a o executa. Aplicarea sancţiunilor de drept penal este atributul satului. exercitat prin puterea judecătorească. simultan cu 66 . Obiectul raportului penal de conflict îl constituie aplicarea şi executarea sancţiunilor de drept penal.obligaţia de conformare. Cu toate că. prin încălcarea normei de incriminare raportul penal de conformare se transformă dialectic într-un raport de conflict.

modificarea şi stingerea raportului juridic penal a) Naşterea raportului juridic penal 67 .încălcarea ia naştere un alt raport penal de conformare. comiterea unei infracţiuni de către subiectul pasiv al raportului de conformare nu stinge obligaţia acestuia de a se conforma în continuare preceptelor normelor de incriminare Nesocotirea multiplă a obligaţiei de conformare de către destinatar generează mai multe raporturi penale de conflict. Naşterea. determinând existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.3. împrejurare care va produce efecte juriice pe planul tratamentului penal. Prin urmare. 6.

în situaţia în care norma de incriminare pretinde existenţa unei calităţi pentru destinatarii săi. cum este în cazul minorilor. Sunt şi situaţii în care raportul penal de conformare se naşte ulterior intrării în vigoare a normei incriminatoare. raportul penal de conformare se 68 . De asemenea.Naşterea raportului penal de conformare are loc. iar a raportului penal de conflict la data săvârşirii infracţiunii. ca regulă. în momentul intrării în vigoare a legii penale. în privinţa cărora acest raport se naşte la data când minorul dobândeşte capacitate penală (14 ani).

De exemplu. infracţiunea de abuz în serviciu presupune existenţa calităţii de funcţionar a destinatarului.naşte în momentul dobândirii calităţii cerute. Modificarea raportului penal poate privi subiectele. În 69 . Spre exemplu. în timpul executării sancţiunii intervine o lege penală mai blândă. Modificarea raportului penal de conflict constă în schimbarea unor aspecte legate de elementele sale. conţinutul sau obiectul. De pildă. se modifică norma de incriminare prin ridicarea sau impunerea unor condiţii referitoare la subiectul activ sau la victima infracţiunii. b) Modificarea raportului juridic penal Modificarea raportului penal de conformare are loc în cazul în care pe durata existenţei acestuia au loc schimbări referitoare la elementele sale.

c) Stingerea raportului juridic penal Stingerea raportului penal are loc în cazul în care încetează efectele (consecinţele) de natură penală ce rezultă din existenţa acestuia. Raportul penal de conflict încetează prin executarea sancţiunii sau prin incidenţa unor cauze de stingere a executării pedepsei (graţiere. prescripţie. dezincriminare etc.situaţia în care se modifică raportul penal de conflict. în 70 . abrogarea normei de incriminare şi a capacităţii penale.). Raportul penal de conformare se stinge prin decesul unui destinatar. Pentru a vorbi despre stingerea unui raport de conflict este necesar ca. pierderea calităţii pretinse de lege. se va pune problema aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex).

ci despre inexistenţa sa. după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Constatarea existenţei acestui raport penal aparţine organelor judiciare prevăzute de lege. o hotărâre judecătorească definitivă. Raporturile 71 . să se fi stabilit că acesta s-a născut. fără excepţie. se trece la punerea în executare a actului jurisdicţional.prealabil. deoarece efectele hotărârii judecătoreşti se produc ex tunc. Efectuarea activităţilor procesuale premergătoare (urmărirea penală şi judecata) pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive au menirea de a ajuta la soluţionarea justă a cazului. În situaţia în care actul jurisdicţional intrat în puterea lucrului judecat constată faptul că există vreuna dintre cauzele care exclud existenţa raportului penal de conflict. Actul prin care se constată comiterea unei infracţiuni este. Constatarea existenţei unor cauze de stingere a raportului penal de conflict determină încetarea oricăror efecte de natură penală în privinţa celui în cauză. nu poate fi vorba despre stingerea acestuia. Dacă asemenea cauze nu există. adică începând cu momentul bănuielii că s-a comis o infracţiune.

Drept penal. p. iar alţii în momentul reabilitării. Drept penal. 1973. Bucureşti. I. M. determinate de executarea sancţiunilor de drept penal. DIMA. Centrul de multiplicare al Universităţii AL. 2007. aparţin dreptului execuţional penal. partea generală. p. partea generală. Hamangiu. măsuri educative şi măsuri de siguranţă. 72 . 42 Unii autori consideră că raportul penal de conflict se stinge în momentul aplicării sancţiunilor penale. Pentru aceste opinii. Vol. Iaşi. 129 şi urm. a se vedea T. 48. iar nu în momentul intervenirii reabilitării sau în alte momente42. Raportul penal de conflict încetează în momentul în care este stinsă executarea sancţiunilor de drept penal care au intrat în obiectul său (pedepse. I. ZOLYNEAK. Ed. CUZA.juridice născute după punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare. după caz).

aceasta se identifică cu drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor raportului penal de constrângere (conflict).6. 73 . într-o anumită accepţiune.4. dacă se dă răspunderii penale semnificaţia de raport juridic. chiar dacă între cele două noţiuni există o strânsă legătură. Raportul juridic penal şi răspunderea penală Raportul juridic penal nu se confundă cu răspunderea penală. deoarece răspunderea penală poate fi identificată. raportul penal de conflict este denumit raport penal de răspundere. Într-adevăr. iar nu cu raportul penal în integralitate. uneori. numai cu raportul penal de conflict. motiv pentru care.

6. în sensul de formă a constrângerii. Dreptul penal apare ca un „drept potenţial” care îşi realizează funcţia sa socială 74 . întrucât acesta din urmă este un raport reglementat de o normă juridică procesual penală.Din punct de vedere substanţial. răspunderea penală. nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic unde se stabileşte fapta ilicită. vinovăţia făptuitorului şi sancţiunile corespunzătoare. mai exact prin intermediul raporturilor de drept procesual penal. Raportul penal de conflict şi raportul juridic procesual penal Raportul penal de conflict nu se confundă cu raportul juridic procesual penal.5. care apare şi se manifestă în cursul procesului penal. Dreptul penal material nu poate fi transpus în practică decât cu ajutorul dreptului procesual penal.

Faptele juridice penale pot fi generatoare de raporturi juridice (numite fapte juridice constitutive). modificarea sau stingerea unui raport juridic de răspundere penală concret. Faptele penale a) Noţiunea faptului juridic penal Faptul juridic penal este o împrejurare de care legea penală leagă geneza. §7. 75 . Orice specie de răspundere juridică presupune existenţa unei norme juridice care impune o anumită conduită subiectului de drept şi neconformarea acestuia din urmă potrivit conduitei stabilite de norma juridică.prin intermediul dreptului procesual penal.

Raporturile juridice de conflict se nasc numai prin comiterea unei infracţiuni. sunt fapte juridice constitutive de raporturi juridice penale împlinirea vârstei de 14 ani sau dobândirea unei calităţi cerute de norma de incriminare. c) Faptele juridice modificatoare de raporturi juridice penale Faptele juridice modificatoare de raporturi juridice penale sunt acele 76 .modificatoare de raporturi juridice sau extinctive de raporturi juridice. De pildă. b) Faptele juridice constitutive de raporturi juridice penale Faptele juridice constitutive de raporturi penale sunt acele împrejurări care generează raporturi penale de conflict sau de conformare.

Un exemplu de faptă juridică de modificare a raportului penal de conflict îl reprezintă graţierea prin comutarea pedepsei.împrejurări care determină schimbări la nivelul elementelor acestora. este o faptă care stinge raportul penal de conformare abrogarea normei ce prevede o faptă ca fiind infracţiune. 77 . Spre exemplu. constituie o faptă juridică de modificare a raportul juridic penal de conformare schimbarea conţinutului unei norme de incriminare. De pildă. Un exemplu de faptă juridică extinctivă de raport penal de conflict îl reprezintă intrarea în vigoare a unui act de clemenţă (amnistie sau graţiere). d) Faptele juridice penale extinctive de raporturi juridice penale Ca orice raport juridic şi raportul penal poate înceta în cazul în care apar anumite fapte extinctive.

se apreciază aproape unanim că primele acte antisociale sunt localizate în comuna primitivă. 28 nota 3) apreciază că în societatea primitivă este de neconceput un drept punitiv.1. odată cu apariţia primelor nuclee (grupuri) de persoane fizice43. Aspecte introductive Faptele antisociale şi sancţionarea făptuitorilor sunt fenomene a căror apariţie este legată de geneza grupurilor sociale. Din punct de vedere cronologic.§8. 78 . Origini svilupo e fuzioni dell diritto penale. p. op.. Una dintre condiţiile esenţiale ale existenţei societăţii umane este apărarea 43 S. cit. Evoluţia ştiinţei dreptului penal 8. AMZA. RANIERI. 1924 (apud T.

în cadrul comunităţilor omeneşti. Chiar înainte de apariţia statului. Dar. cu unele modificări determinate de evoluţia relaţiilor sociale. în orice colţ al lumii. drepturile subiective nu pot fi exercitate decât în anumite limite determinate de lege. persoana titulară a valorii sociale lezate avea dezlegare din 79 . Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută decât prin recunoaşterea unor drepturi în favoarea membrilor societăţii. au fost stabilite anumite reguli de comportament.valorilor sociale care. deoarece în cazul în care drepturile ar fi nelimitate s-ar ajunge la haos. În caz de nesocotire a normei de comportament. sunt aceleaşi. Aceste reguli de convieţuire erau respectate de către o parte a membrilor comunităţii respective şi încălcate de către cealaltă parte.

partea grupului social să se răzbune. răzbunarea nu cunoştea limite deoarece comunitatea în cauză nu instituise încă regula proporţionalităţii între agresiune şi ripostă. dinte pentru dinte”44. În prima parte a societăţii primitive. 44 Regula talionului a devenit mai târziu legea talionului odată cu înscrierea ei in Codul lui Hammurabi. n. Limitarea răzbunării este prima modalitate prin care grupul social intervine în actul de justiţie primitivă. 80 . potrivit art. 198 din Codul lui Hammurabi:”Dacă acesta (un om liber. Spre exemplu. 196 este înscrisă regula „ochi pentru ochi” etc. el va plăti un maneh de argint. 200 este specificată regula „dinte pentru dinte”. Răzbunarea era individuală sau colectivă. i se va tăia urechea”. Mai mult. în cazul în care victima era un om liber.) scoate ochiul unui iobag sau rupe oasele unui iobag. Abia mai târziu. Astfel. în art. Regula talionului se aplica numai în cazul oamenilor liberi. Sclavii si iobagii erau subiecte de drept aflate pe picior de inferioritate comparativ cu oamenii liberi. 205 din acelaşi cod: “Dacă sclavul unui om liber loveşte obrazul unui om liber. iobagii si sclavii erau sancţionaţi mai sever decât oamenii liberi si disproporţionat faţa de leziunea suferită. În art. conform art. Această primă modalitate de mărginire a reacţiei victimei agresate poartă denumirea de regula talionului exprimată prin formula „ochi pentru ochi. când membrii grupului şi-au dat seama că răzbunarea nelimitată este în detrimentul lor.n. a fost introdusă regula proporţionalităţii (echivalenţei) între valoarea lezată de agresor şi cea lezată cu ocazia răzbunării.

Această înţelegere 45 Spre exemplu. la început facultativ iar apoi obligatoriu. În plus grupul social suferea două pierderi: una ca urmare a agresiunii şi alta ca urmare a ripostei victimei. regula talionului a fost înlocuită. regula talionului era aplicată subiectiv ceea ce a determinat apariţia conflictelor sociale în lanţ şi a ripostelor la riposte. cu toată aparenţa de echitate. determinând compromiterea ideii de justiţie socială. Aceste stări conflictuale de multe ori degenerau în adevărate războaie între familii sau clanuri. S-a observat că valorile sociale vătămate reciproc în cadrul conflictului social aveau importanţă diferită pentru persoanele implicate45. regula talionului nu se poate aplica pentru că extirparea celuilalt ochi sau tăierea celeilalte mâini are efecte mai grave decât cele produse prin agresiune.Limitarea răzbunării persoanei vătămate nu a satisfăcut însă nevoile apărării sociale. Faţă de aceste neajunsuri. dacă agresorul sau victima au avut înainte de agresiune doar un ochi sau o mâna. cu tranzacţia între părţi. Mai mult. 81 .

a avut mai multe etape 82 . Bineînţeles că impunerea dreptului. cei bogaţi obţineau mai uşor înţelegerea cu persoana lezată) care au determinat găsirea unor noi forme de ripostă socială la actele agresive îndreptate împotriva grupului social sau membrilor acestuia. Pe fondul acestor date sociale a apărut statul ca formă nouă de organizare a puterii obşteşti (sociale). şi compoziţia. ca şi precedentele modalităţi de restabilire a ordinii sociale. În acelaşi context a apărut şi dreptul ca instrument de exprimare si impunere a voinţei sociale. cu efecte majore asupra relaţiilor sociale deoarece statul a preluat de la indivizii umani funcţia restabilirii ordinii sociale.a purtat denumirea de compoziţie. avea mai multe neajunsuri (spre exemplu. ca funcţie a statului. Sigur că.

Poate fi vorba despre apariţia unui „drept penal” în accepţiune similară celei actuale abia în antichitate. scrisă de filozoful Platon. 83 . dreptul penal avea caracter represiv şi nu existau preocupări în ceea ce priveşte atitudinea psihică a făptuitorului faţă de actul antisocial sau referitor la scopul pedepsei. ştiinţa dreptului penal este cvasiinexistentă în această perioadă istorică46.în evoluţia sa istorică. de pildă. Începând cu secolul al XIX-lea apar mai multe şcoli şi curente de gândire juridico-penală. ajungând în prezent la stadiul conceptului de stat de drept. lucrarea “Republica”. 46 Sunt şi unele excepţii. când apar primele incriminări şi sancţiuni înscrise în legi. Cu toate acestea. printre care se numără. pe care le vom examina succint în continuare. În antichitate.

Dintre principiile şcolii clasice. Şcoala clasică Şcoala clasică a dreptului penal a apărut în al treilea sfert al secolului XVIII 47.8. în prezent. Ideile sale. iar unele se găsesc.2. valabile şi astăzi. 84 . înscrise în legislaţiile penale. alături de cele ale lui Montesquieu şi ale altor oameni de ştiinţă ai vremii. principiul răspunderii penale 47 Denumirea de scoală clasică a fost dată de Enrico Ferri. Părintele doctrinei penale clasice este Cesare Beccaria. care a scris dreptului penal modern. amintim: principiul legalităţii. au fost cuprinse în documentele Revoluţiei franceze din 1979. au fost preluate şi dezvoltate de gânditorii ce i-au succedat.

deoarece are capacitatea de a distinge binele de rău şi libertatea de a-şi alege conduita pe care o doreşte. Ideea în jurul căreia gravita întreaga doctrină clasică a dreptului penal era aceea că omul este dotat naturalmente cu liber arbitru. agentul va răspunde din punct de vedere moral pentru faptele sale contrare normelor juridice. principiul umanismului şi principiul egalităţii. Având facultatea de a deosebi ceea ce este interzis de ceea ce este permis. Se considera că dreptul penal nu are ca finalitate prevenirea săvârşirii infracţiunilor. ci numai aplicarea unor pedepse proporţionale celor care 85 .personale şi subiective (întemeiate pe vinovăţie).

ea are anumite minusuri. criminalitatea a crescut. Într-adevăr. Cu toate că anumite idei ale doctrinei clasice sunt valabile şi astăzi. Efectul unei asemenea concepţii a fost unul negativ. fără unele neputându-se concepe dreptul penal (legalitatatea. Ceea ce i se poate reproşa şcolii clasice este faptul că nu şi-a concentrat atenţia în privinţa subiectului activ al infracţiunii.comit asemenea fapte antisociale (reacţiunea represivă). de pildă). Se aprecia că odată cu stingerea executării pedepsei condamnatul era îndreptat. adică asupra persoanei care intră în conflict cu legea penală. iar dreptul penal s-a 86 . în doctrina clasică pedeapsa era privită ca o „retribuţie” cu rol reparator al răului cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

1898.dovedit inapt să facă faţă realităţii. doctrinarii clasici au încercat să corecteze neajunsurile sesizate şi să adapteze concepţia clasică realităţilor sociale.. Continuatorii ideilor clasice au început să se aplece cu atenţie asupra persoanei răufăcătorului. 48 C. BULAI. p. 30. ignorând cauzele săvârşirii infracţiunilor şi prevenirea acestora. determinând astfel apariţia doctrinei neoclasice. cit. carre a scris remarcabila lucrare Individualizarea pedepselor. Saleilles. 87 . au acceptat necesitatea cercetării cauzelor criminalităţii şi a individualizării sancţiunilor penale48. Paris. Ceea ce i se poate reproşa şcolii clasice a dreptului penal este faptul că şi-a concentrat analiza exclusiv asupra infracţiunii şi pedepsei. Unul dintre cei mai importanţi neoclasici a fost R. Luând act de criticele pertinente ce au fost aduse şcolii clasice. op.

8. Astfel. doctrina clasică nu a avut urmările vizate de Beccaria şi ceilalţi ideologi. ale lui Rafaele Garofalo50. Acestei lucrări i-au urmat „Sociologia criminale” (1881). pe Aguste Comte. numită „L′ Uomo delinquene” (1876). 49 Denumirea acestei doctrine provine de la metoda pozitivă care era folosită în cercetare de către adepţii doctrinei. alături de cei trei menţionaţi. în ultimul sfert al secolului XVIII. Naşterea acestei doctrine este legată de publicarea lucrării lui Cesare Lombroso. 50 Doctrina include printre fondatorii pozitivismului. a lui Enrico Ferri. 88 . ca o replică la doctrina clasică. iar printre precursori pe Charles Darwin. apare doctrina pozitivistă a dreptului penal49.3. Şcoala pozitivistă Din cauza faptului că nu a fost ancorată în realităţile epocii. şi „Il delitto naturale” şi „Criminologia” (1885).

Considerând că 51 T. cit. AMZA. iar infractorul o persoană deviantă. adică de o “extensie certă a cauzelor comportamentului non-criminal”51. care susţineau ideea că omul este absolut liber.. infracţiunea este considerată mai întâi un fenomen socio-natural şi abia apoi ea este văzută ca un fenomen juridic. p. infracţiunea este văzută ca entitate naturalsocială. Spre deosebire de „clasici”. op. 133.În cadrul doctrinei pozitiviste. care nu este liberă în manifestările sale. „pozitiviştii” au pornit de la ideea că toate acţiunile umane sunt determinate absolut de diverşi factori. spre exemplu). 89 . În concepţia pozitivistă. deoarece este determinată de diverşi factori (biologici.

Doctrina pozitivistă a propus. iar pentru preîntâmpinarea săvârşirii unor infracţiuni să fie prevăzută posibilitatea luării anumitor măsuri de siguranţă antedelictum. fundamentul aplicării sancţiunilor penale îl constituie apărarea socială. A fost avansată chiar teza că anumite categorii de criminali pot fi identificate înainte de comiterea infracţiunilor. pedeapsa era apreciată ca fiind ultima soluţie (ultima 90 .omul.). departe de a beneficia de un absolut liber arbitru. În viziunea pozitivistă. în cazul anumitor categorii de criminali (înăscuţi. iar în cazul altora aplicarea unor măsuri de tratament (pasionali sau de ocazie). alienaţi etc. eliminarea definitivă din societate. iar nu responsabilitatea morală a infractorului. este determinat în actele sale.

în orice caz. ea trebuie să fie adaptată cu luarea în considerare a gradului de pericol social al persoanei făptuitorului. a unor măsuri de siguranţă. Doctrina pozitivistă a fost criticată pentru propunerea conform căreia ar trebui luate împotriva anumitor categorii de persoane fizice măsuri de siguranţă antedelictum şi pentru concepţia absolut deterministă referitoare la comportamentul uman. a introdus în vizorul judecătorului persoana infractorului.ratio) şi. Fiind receptivi la criticile formulate şi realizând importanţa unor principii ale doctrinei clasice. care nu acţionează absolut liber. alături de pedepse sau separat. respectiv că a orientat cercetarea ştiinţifică asupra cauzelor criminalităţii. Şcoala pozitivistă are anumite merite incontestabile. şi a promovat pentru prima dată ideea necesităţii luării. continuatorii doctrinei pozitiviste au 91 .

eclectice etc. care propunea să se 52 O parte dintre criminologii contemporani sunt pozitivişti.reformulat o parte dintre tezele acestei doctrine. mai exact neoclasică52. doctrina socială. Este vorba despre: şcoala pragmatică. Alte curente şi şcoli de drept penal Fără a ne propune să fim exhaustivi. Saldana.4.) . 92 . Şcoala pragmatică – şcoală întemeiată de Q. în continuare prezentăm. alte şcoli şi curente de gândire juridico-penală. succint. iar alţii sunt adepţii unor doctrine diferite (clasică. 8. teoria gulerelor albe etc. doctrina apărării sociale. doctrina socialistă. apropiind mult doctrina pozitivistă de cea clasică.

Dintre reprezentanţii acestei şcoli. Klein. explicând cauzele criminalităţii prin 93 . insistă pe caracterul social al dreptului. amintim pe F.recurgă la experienţă. Şcoala psihologică – şcoală apărută în secolul IXX – consideră că dreptul penal trebuie să se ocupe exclusiv de aspectele de natură psihică. exagerând relevanţa fenomenelor subiective în procesul creării şi aplicării normelor juridice. Şcoala sociologică a dreptului – şcoală apărută în secolul al IXX-lea. iar pedeapsa să fie stabilită astfel încât să schimbe conduita celui condamnat.

care propune înlocuirea dreptului penal cu „dreptul apărării sociale”. conform căruia reacţia socială împotriva infractorilor trebuie să se realizeze printr-un sistem complex de sancţiuni – pedepse şi măsuri de apărare (de siguranţă)53. conform căreia izvorul dreptului îl reprezintă tradiţiile. Gramatica. O variantă moderată a doctrinei apărării sociale o reprezintă cea care a 53 A. 94 . O variantă extremistă a doctrinei apărării sociale o constituie cea promovată de F.factori de natură socială. PRINS a scris două lucrări mai importante (Science penale et droit positif şi La defense sociale et les transformations du droit penal). GRAMATICA şi-a expus tezele (respinse de toată lumea) în lucrarea Principii de apărare socială. Acestea se bazează pe ideea de apărare socială prin măsuri sau mijloace vizând gradul de pericol social al infractorului. la sfârşitul secolului al XVIII-lea. care reprezintă de fapt variante ale pozitivismului. obiceiurile şi instinctele juridice formate în conştiinţa fiecărei naţiuni. Şcoala istorică – doctrină juridică apărută în Germania. deoarece – apreciază el – ceea ce este relevant este personalitatea şi antisocialitatea făptuitorului54. O primă variantă este doctrina propusă de A. în special unor factori individuali psihologici. Prins. Doctrinele apărării sociale – curente de gândire juridico-penale. dar conferă rolul esenţial în crearea şi evoluţia dreptului. 54 F.

95 . Conform ideologiei marxiste. Ancel. ancheta socială în cazul minorilor este o formă mult schimbată a „dosarului de personalitate” .aparţinut lui M. infracţionalitatea există din cauza faptului că în societatea capitalistă are două 55 M. printre care şi România. Acesta considera persoana infractorului ca fiind elementul principal care trebuie analizat. propunând constituirea unui dosar de personalitate cu ajutorul unor specialişti din diverse domenii55. Conform doctrinei marxist-leniniste. ANCEL a avut chiar şi adepţi. pe măsură ce comunismul va fi instalat deplin. În prezent se constată diminuarea accentuată a acesteia ca urmare a schimbărilor politice de la finele secolului trecut. De pildă. Doctrina socialistă (marxistă) – apare în fosta URSS şi se răspândeşte apoi în mai multe state. iar ideile sale au fost preluate într-o formă modificată în unele legislaţii. criminalitatea este considerată ca fiind un produs al societăţii burgheze (capitaliste) care urma să fie eliminată treptat.

născute în jurul valorilor sociale ocrotite prin interzicerea săvârşirii faptelor ce le aduc atingere. Rezumat Dreptul penal este acea ramură de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale). 96 . fapte calificate de lege ca infracţiuni. cei care muncesc şi cei care nu muncesc.clase antagonice. în scopul protecţiei societăţii împotriva infracţiunilor. §9. şi cele referitoare la sancţiunile aplicabile persoanelor care săvârşesc infracţiuni.

Criminalitatea (infracţionalitatea) cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat. funcţia preventiv-educativă şi funcţia sancţionatoare. Scopul dreptului penal îl constituie apărarea societăţii contra celor mai grave fapte antisociale. criminalitatea reală. cifra neagră a criminalităţi.Dreptul penal are trei funcţii: funcţia normativă. criminalitatea aparentă. Ramura dreptului penal este justificată de existenţa fenomenului infracţional. Dreptul penal este structurat în drept penal general şi drept penal special. 97 . Criminalitatea cunoaşte mai multe forme: criminalitatea judecată.

Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt principiul legalităţii incriminării şi principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal. 98 . Raportul juridic penal este o relaţie socială esenţială reglementată de o normă juridică penală. dreptul penal internaţional şi dreptul internaţional penal. modificarea sau stingerea unui raport juridic de răspundere penală concret.după cum poate fi împărţit şi în dreptul penal naţional. Faptele penale sunt împrejurări de care legea penală leagă geneza.

Analizaţi funcţiile dreptului penal.§10. 2. Ce este faptul juridic penal? 5. Care sunt izvoarele formale ale dreptului penal? 4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Exemplu de test tip grilă Dreptul penal poate fi denumit şi prin expresia: 99 . Definiţi şi analizaţi raportul juridic penal. ca ştiinţă şi ramură a sistemului dreptului. Definiţi dreptul penal. 3.

T. 100 . DIMA. Drept penal. Bucureşti. Bibliografie specifică M. Partea generală. Editura Hamangiu. Editura C. Bucureşti. W. HOTCA.A. Partea generală. Beck. Bucureşti. b) drept execuţional. BRÂNZĂ. V. Editura Lumina Lex. DOBRINOIU. 2003. Drept penal.a) drept contravenţional. Drept penal. 2007.H. Partea generală. 2007. §11. c) drept criminal.

Noul Cod penal şi Codul penal anterior. 101 . HOTCA. UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 2. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). Bucureşti. 2009.A. Editura Hamangiu.M.

Aplicarea legii penale în timp 102 . Competenţele unităţii de învăţare §3. Structura şi conţinutul legii penale §5. Obiective §2.LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE Cuprins: §1. Interpretarea legii penale §6. Generalităţi despre legea penală §4.

Aplicaţii practice §10. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate categoriile de legi penale. Aplicarea legii penale în spaţiu §8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §13. Extrădarea §9. Temă de control §12. Rezumat §11.§7. modul de 103 . Bibliografie specifică §1.

interpretare a acestora şi principiile de aplicare a legii penale în timp şi spaţiu. ⇒ aplicaţi legea penală în timp şi spaţiu. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ definiţi legea penală. ⇒ prezentaţi extrădarea. 104 . ⇒ prezentaţi structura şi conţinutul legii penale. ⇒ interpretaţi legea penală. §2.

1. adoptat de 105 . §3. Generalităţi despre legea penală 3. Noţiunea de lege penală Legea este atribuită statului. Înţelesul propriu al noţiunii de “lege” este acela de act normativ purtând această denumire. deoarece aceasta este organul care reprezintă voinţa colectivă. mai exact puterii legislative a statului.Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 1/2.

(3) din Constituţie şi alte domenii pentru care. 73 din Constituţie.Parlamentul României cu respectarea procedurii prevăzută de Constituţie. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. legile sunt de trei feluri: constituţionale. cu excepţia domeniilor rezervate legilor constituţionale şi celor organice. organice şi ordinare. Legile ordinare reglementează toate domeniile. în legea fundamentală. 106 . Potrivit art. 73 alin. Legile organice sunt cele care reglementează domeniile prevăzute în art. se prevede adoptarea de legi organice.

În materia dreptului penal. cu excepţia ordonanţelor Guvernului şi a actelor normative care cuprind norme extrapenale.Noţiunea de lege are şi un înţeles mai extins cuprinzând totalitatea actelor normative în vigoare. 107 . la care fac trimitere sau referire legile penale propriu-zise. indiferent de organul ori instituţia care le-au edictat. În această accepţiune legea cuprinde atât actele normative care conţin norme penale. Sensul cel mai larg al noţiunii de lege cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare indiferent de forma de exprimare a izvorului de drept. legile organice sunt principalele izvoare. Alte acte normative nu au mare importanţă. cât şi oricare din normele penale cuprinse în acestea. însă.

principiul egalităţii în faţa legii (art. 12 şi 13). Legea fundamentală prevede şi unele norme juridice cu implicaţii în dreptul penal. dintre care unele cu valoare de principiu. Clasificarea legilor penale după obiect a) Constituţia. 23 alin.3. în general. Constituţia ţării reglementează anumite aspecte esenţiale ale dreptului. 15). Categorii de legi penale A. care se răsfrâng asupra tuturor ramurilor dreptului. 23 alin. Normele constituţionale cuprind dispoziţii referitoare la principiul legalităţii (art. 16). principiul neretroactivităţii legilor (art. principiul umanismului dreptului penal (art. principiul garantării drepturilor şi 108 .2. 3).

Legile penale complinitoare nu sunt şi nu trebuie să fie o constantă a legislaţiei penale. 49) s. regimul executării acestora. Constituţia statuează că infracţiunea. Legile penale complinitoare sunt acele legi penale care dezvoltă sau completează anumite norme penale din Partea generală a Codului penal. care reuneşte majoritatea normelor penale generale şi de incriminare.libertăţilor fundamentale ale omului (art. Codul penal are două părţi: Partea generală şi Partea specială. deoarece normele din cuprinsul lor sunt norme 109 . pedepsele.a. c) Legile penale complinitoare. Cel mai amplu izvor al dreptului penal este Codul penal. b) Codul penal. amnistia şi graţierea colectivă pot fi reglementate numai prin lege organică etc.

pe lângă normele specifice materiei reglementate. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. e) Legile nepenale cu norme penale56. d) Legile penale speciale. 241 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. de pildă: Legea nr.juridice generale. cuprind şi una sau mai multe norme penale (de regulă de incriminare). în raport de Codul penal. Legea nr. Legile nepenale cu norme penale sunt legi care reglementează domenii extrapenale dar. Legea nr. Legea nr. 110 . în doctrină şi practică expresia „lege penală specială” este folosită şi în această accepţiune. Legea nr. Dreptul penal român cuprinde mai multe legii penale complinitoare. Legile penale speciale sunt acele legi penale care cuprind norme penale de incriminare a unor fapte din alte domenii ale relaţiilor sociale decât cele reglementate în Partea specială a Codului penal. De altfel. Sunt asemenea legii. Spre exemplu. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat. 36/1995 privind activitatea notarială. care ar fi indicat să se găsească în Partea generală a Codului penal. 85/2006 56 Menţionăm faptul că. 302/2004. celelalte legi care cuprind norme penale sunt considerate legi penale speciale. un exemplu fiind Legea nr.

Un tratat internaţional foarte important în materia drepturilor şi 57 58 Termenul “tratat” este folosit aici în accepţiunea dreptului internaţional public. de la New York.. norme prin care statul român îşi asumă anumite angajamente internaţionale referitoare la respectarea drepturilor şi libertăţilor omului sau norme juridice referitoare la asistenţa juridică internaţională în materie penală. ONICA-JARKA). Pentru delimitarea “crimelor internaţionale” sau „infracţiunilor internaţionale”. urmare căreia a fost incriminată fapta de tortură. p. sunt izvoare directe pentru că sunt de aplicare nemijlocită. la care România a aderat în anul 1990. Convenţia din 1984. Ed. V. deoarece numai după ce statul român îşi îndeplineşte obligaţia de a le incrimina ele devin eficiente. la nivel bilateral sau multilateral. 36 şi urm. Bucureşti. p.H. M. 3 şi urm 111 . De exemplu. A se vedea. (B. 1996. CREŢU. Tratatele internaţionale pot constitui izvoare ale dreptului penal în cazul în care conţin norme cu caracter penal. Răspunderea penală în dreptul internaţional.a. p. aplicabile pe teritoriul României. Beck. Drept internaţional penal. C. p. 142. ONICA-JARKA. Ed. a se vedea B. Tratatele de asistenţă juridică internaţională sau cele privind drepturile omului încheiate de România. 2006. împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime. op. Iaşi. La fel sunt tratatele privind drepturile şi libertăţile omului. Polirom. f) Tratatele internaţionale57. a se vedea monografia Jurisdicţia internaţională penală. cit. Un loc aparte îl ocupă Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma59. Bucureşti. de asemenea. 3 şi urm. Actele normative internaţionale pot cuprinde norme juridice prin care statul român se obligă să incrimineze anumite infracţiuni. Societăţii Tempus România. 1999. 59 Pentru analiza acestui statut. Tratatele internaţionale prin care România se obligă să reprime delictele penale internaţionale sunt izvoare indirecte. Ed. îndreptate împotriva relaţiilor internaţionale (delicta juris gentium)58. PIVNICERU.privind procedura insolvenţei ş.M.

care cuprind norme de incriminare sau norme penale generale.U. nr.G.D. 112 . O.libertăţilor subiectelor de drept este Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Guvernul României poate adopta acte normative – ce nu îmbracă forma legii dar care au forţă juridică echivalentă acesteia . 30/199460. 207/2000 etc. Un rol important în materia drepturilor omului îl au.O. Pactul privind drepturile civile şi politice şi Convenţia referitoare la drepturile copilului. nr. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. De pildă. cuprinde mai multe norme cu aplicare în materia dreptului penal. 60 C.E. g) Alte acte normative.G. 18/2003.U. de asemenea. O. Este vorba despre ordonanţe.

legile se clasifică în legi penale generale şi legi penale speciale. Legile penale generale sunt legile penale care cuprind norme penale ce reglementează naşterea. dintr-un alt punct de vedere (aici avem în vedere clasificarea 61 Sunt state care. dintre care unele au o sferă de incidenţă mai restrânsă decât celelalte). cum ar fi Codul justiţiei militare.B. modificarea şi încetarea raporturilor juridice penale ori norme penale de incriminare cu sferă mare de aplicare (dacă acelaşi fascicul de relaţii de apărare socială este reglementat de mai multe norme penale de incriminare. Sunt legi penale generale Codul penal61 şi legile penale complinitoare. au şi unul sau mai multe coduri penale speciale. Clasificarea legilor penale după sfera de aplicare După domeniul (sfera) de aplicare. În perioada interbelică şi în România exista Codul justiţiei militare. 113 . pe lângă Codul penal general. De asemenea.

Legile penale speciale sunt legile penale care cuprind norme de incriminare (cu sferă de aplicare mare ori restrânsă) sau norme generale derogatorii de la cele din Codul penal. altele decât Codul penal. sunt legi penale generale normele din Partea generală a Codului penal în raport cu normele din Partea specială şi normele de incriminare cuprinse în Partea specială a Codului penal faţă de normele de incriminare cuprinse în alte legi. de a reglementa exclusiv relaţii de apărare penală. care vizează particularitatea unor legi penale. Sensul expresiei lege penală. prin lege penală specială înţelegem orice lege 114 . într-o primă accepţiune. nu se confundă cu cel utilizat mai sus.normelor penale în interiorul uneia din cele două părţi ale dreptului penal). folosit aici. În acest context.

cu excepţia Codului penal şi a legilor complinitoare. în raport de normele penale de incriminare cuprinse în alte acte normative decât Codul penal. cu excepţia normelor penale care derogă de la normele generale comune (care sunt ca esenţă legi generale şi care se interpretează în sens diferit de normele de la care derogă). Pot fi considerate legi penale speciale şi normele generale care derogă de la normele generale comune. 115 . sunt legi penale speciale şi normele din Partea specială a Codului penal. Dintr-o altă perspectivă. lex generalia non derogant lex specialia). Legile penale speciale trebuie interpretate în spiritul celor generale (lex specialia derogant lex generalia.care cuprinde norme penale.

în timp ce legile temporare sunt excepţia. 116 . În toate celelalte cazuri legea este permanentă. Legile penale temporare sunt legile penale cu aplicare limitată în timp (determinată sau determinabilă). Legea penală temporară prevede data ieşirii din vigoare sau ea rezultă din situaţia excepţională care a impus adoptarea sa. Calificarea unei legi ca fiind temporară se face prin verificarea conţinutului acesteia sau a situaţiei care a făcut necesară adoptarea sa. Legile penale permanente sunt legile penale obişnuite. Legile penale permanente sunt regula. care nu au o durată temporală predeterminată. Clasificarea legilor penale după alte criterii 1) În raport de criteriul duratei lor legile penale sunt permanente şi temporare. Dacă legea cercetată are cuprinsă o normă de autoabrogare sau edictarea sa a fost determinată de o situaţie excepţională ea este o lege temporară.C.

1/1992. din punctul de vedere al duratei în timp. Un exemplu de lege penală temporară îl reprezintă Decretul-lege nr. tâlhăria etc. practica judiciară nu a fost unitară în ceea ce priveşte caracterul Decretului-lege nr.Aşadar. prin Legea nr. 64 Legea nr. Interesul deosebirii în legi penale permanente şi legi penale temporare este acela că legile penale temporare au o durată de aplicare predeterminată. 5/1989. sunt legi penale temporare obişnuite. 2) După natura realităţii care a determinat adoptarea lor legile penale sunt legi ordinare (obişnuite) şi legi excepţionale. judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni63. 117 . publicată în Buletinul Oficial din 30. ori de câte ori nu este posibil să se determine 62 De pildă. furtul calificat. legile penale temporare sunt ca natură legi speciale. Însă. iar legi penale temporare obişnuite legile penale care reglementează situaţii tranzitorii sau relaţii sociale determinate de situaţii temporare62. 65 Până la abrogarea sa. alte calamităţi naturale etc. Apoi. în timp ce legile permanente nu sunt limitate în timp. Legile penale excepţionale sunt legile penale edictate în situaţii ieşite din comun sau neobişnuite privind derularea relaţiilor de apărare socială împotriva criminalităţii65. fixată sau determinabilă.. 30/1968. Un alt caz de lege penală temporară este Legea de punere în vigoare a Codului penal64. Sunt legi penale temporare legile excepţionale şi legile obişnuite (ordinare) care prevăd data ieşirii lor din vigoare. Aceste legii fiind legi penale temporare au regimul juridic al acestora. 5/1989 privind urmărirea.12. 63 Prin acest act normativ au fost sporite pedepsele la unele infracţiuni referitoare la patrimoniu cum ar fi: furtul. legile temporare excepţionale se aplică şi după ieşirea lor din vigoare faptelor comise cât timp au fost în vigoare. Legile excepţionale sunt cele adoptate în situaţii de război. Legile excepţionale sunt. cuprinzând incriminări temporare sau instituirea unei răspunderi penale mai severe. cutremur.1968. Aceste legi se pot aplica numai pe durata alegerilor. legi temporare şi reglementează relaţiile de apărare socială într-un chip diferit comparativ cu legile obişnuite. legile electorale care conţin incriminări legate de desfăşurarea alegerilor. Legile ordinare sunt legile penale adoptate în condiţii normale de evoluţie a relaţiilor de apărare socială.

care este data ieşirii din vigoare a legii penale excepţionale este necesară intervenţia legiuitorului66. 3.3. Principiile aplicării legii penale Principiile aplicării legii penale sunt reguli care diriguiesc aplicarea legii penale în timp, spaţiu, asupra persoanelor şi faptelor. Aplicarea corectă a legii penale nu poate avea loc decât dacă sunt prevăzute şi respectate anumite principii, pe care organele implicate în opera de aplicare a legii penale le transpun în activitatea de interpretare şi aplicare a legii penale. Sunt principii de

66

În caz contrar s-ar ajunge la o practică neunitară. Pe de altă parte, sunt şi legi excepţionale care se pot aplica şi după încetarea situaţiei speciale care a determinat adoptarea sa. Este vorba, de pildă, despre legea privind declararea stării de necesitate.

118

aplicare a legii penale, spre exemplu: principiul realităţii, principiul teritorialităţii, principiul personalităţii, principiul aplicării legii penale mai favorabile etc. §4. Structura şi conţinutul legii penale 4.1. Legea penală generală (Codul penal) Codul penal este considerat legea penală generală pentru că el cuprinde majoritatea normelor penale generale şi o parte importantă a normelor penale speciale (de incriminare). Cod penal român este principalul izvor al dreptului penal. El este alcătuit din două părţi, Partea generală şi Partea specială, mai multe titluri, care se împart, la rândul lor, în capitole, secţiuni, articole, alineate.

119

4.2 Conţinutul normativ al legii penale, noţiune şi clasificarea normelor penale A. Conţinutul normativ al legii penale. Legea este alcătuită din norme. De regulă, normele juridice au o structură trihotomică, în cadrul căreia se identifică cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza normei de drept este elementul care descrie condiţiile în care norma penală devine activă. Dispoziţia este acel element al normei juridice care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor între care fiinţează relaţiile sociale. Sancţiunea este elementul normei de drept care prevede consecinţele (efectele, urmările) ce intervin în cazul încălcării dispoziţiei acesteia.

120

Cât priveşte normele dreptului penal, înainte de a stabili care sunt elementele structurii sale, facem precizarea că structura acestora este diferită în funcţie de categoria de norme din care face parte norma în cauză. Astfel, structura normelor penale generale diferă de cea a normelor de incriminare. Normele penale generale au o structură neomogenă, care diferă de la o normă la alta. Astfel, de pildă, normele interpretative nu impun nici un fel de conduită subiectelor de drept, ci numai explică sau definesc conţinutul unor termeni sau expresii din legea penală. De fapt, marea majoritate a normelor penale generale au finalitatea de contura conţinutul unor instituţii, concepte sau precepte comune. Normele generale sunt destinate întregirii normelor speciale, cu care acestea din urmă se completează. Deci, normele penale generale (care nu incriminează) nu prescriu, de regulă, conduite sau comportamente, motiv

121

pentru care nu se poate vorbi de o structură comună a acestora. În schimb, normele penale de incriminare au o structură omogenă, deoarece orice asemenea normă are cel puţin un precept (praeceptum legis – conduita impusă) şi o sancţiune (sanctio legis – consecinţa încălcării preceptului). Cu toate că majoritatea autorilor recunosc, într-o manieră sau alta, existenţa dispoziţiei (preceptului) şi a sancţiunii, nu toţi sunt de acord în ceea ce priveşte existenţa celui de-al treilea element – ipoteza67. În ceea ce ne priveşte, considerăm că normele penale de incriminare au trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea68. Ipoteza constă în descrierea condiţiilor în care se aplică sancţiunea. De pildă, în cazul infracţiunii de furt,

67

Pentru punctul de vedere că norma de incriminare are numai două elemente: dispoziţia şi sancţiunea, a se vedea, spre exemplu, C. BULAI, op. cit., p. 78; V. DONGOROZ, op. cit., p. 10. 68 În acest sens, a se vedea, V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, op. cit., p. 45; AL. BOROI, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 39; M.I. RUSU, op. cit., p. 29; FL. STRETEANU, op. cit., p. 120. Cum s-a remarcat (V. DOBRINOIU, op. cit., p. 45), trebuie făcută distincţie între structura tehnico-legislativă (care este dihotomică) şi cea logico-juridică (care este trihotomică).

122

ipoteza constă în descrierea elementelor obiective şi subiective ale faptei interzise (element material, element subiectiv, urmarea imediată etc.). Dispoziţia constă în obligaţiile şi drepturile destinatarilor, pe de o parte, şi ale victimei şi ale statului, pe de altă parte. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt, legea penală îl obligă pe destinatar să nu fure, iar persoanelor care au bunuri mobile le acordă dreptul de a nu li se lua pe nedrept. În fine, sancţiunea normei penale constă în măsurile de constrângere şi reeducare care se pot dispune în cazul în care a fost nesocotită dispoziţia, respectiv: aplicarea unor pedepse, a unor măsuri educative sau a unor măsuri de siguranţă. De pildă, în cazul furtului sancţiunea constă în aplicarea unei pedepse privative de libertate şi, eventual, a unor măsuri de siguranţă sau a unor măsuri educative, dacă făptuitorul este minor. ......Norma de drept penal este acea specie de normă juridică care reglementează relaţiile de apărare socială generate de săvârşirea infracţiunilor (uneori a faptelor prevăzute de legea penală). Normele penale ocrotesc valorile

123

124 . adică expresia reacţiei sau luptei sociale împotriva celor mai grave fapte ce pot fi săvârşite în cadrul societăţii. de aceea ele au în cvasitotalitatea cazurilor caracter imperativ. Existenţa faptelor grave de vătămare a valorilor sociale determină adoptarea normelor de drept penal.sociale împotriva celor mai periculoase fapte antisociale. Norma penală nu trebuie identificată cu articolele sau alineatele sub forma cărora este redactată legea penală. Pentru apărarea vieţii. deoarece pot fi articole sau alineate care cuprind mai multe norme penale. după cum sunt şi situaţii în care o normă penală poate fi exprimată în cuprinsul a două asemenea texte. demnităţii. Obiectul reglementării normelor juridice penale îl constituie întotdeauna relaţiile de apărare socială esenţiale. siguranţei naţionale. Iar normele cuprinse în partea generală a dreptului penal reglementează instituţiile comune normelor de incriminare. proprietăţii sau altor valori sociale ale persoanelor apare ca necesară incriminarea faptelor periculoase pentru acestea.

se rezolvă de regula exprimată în adagiul specialia generalibus derogant. transformării) şi încetării raporturilor juridice penale. Categorii de norme penale. a) Norme penale generale şi norme penale speciale. al conţinutului şi întinderii domeniului de aplicare. Folosind criteriul felului legii penale care constituie sediul normei – generală sau altă lege – chiar şi normele de incriminare pot fi norme generale. dacă o relaţie socială este reglementată de o normă din Codul penal şi de una cuprinsă în altă lege. Astfel.B. în măsura în care prin lege nu se dispune altfel. dacă raportul se face cu alte norme speciale. Normele penale generale sunt normele penale care reglementează condiţiile genezei. normele penale sunt generale şi speciale. Normele Codului penal sunt norme cu caracter general în raport de cele cuprinse în alte acte normative. Utilitatea diferenţierii în norme penale generale şi norme penale speciale rezidă în aceea că. Normele penale generale au vocaţie de incidenţă referitor la toate normele speciale sau la o parte (marea majoritate) a acestora. 125 . După criteriul mixt. Normele penale speciale se vor aplica cu precădere şi se vor completa cu cele generale. existenţei (modificării. Normele penale speciale (denumite şi norme de incriminare) sunt normele penale care descriu condiţiile în care o faptă constituie infracţiune. o eventuală suprapunere a sferei de aplicare a acestor două specii de norme penale.

În această accepţiune categoriile de norme penale examinate sunt folosite în sens derivat. Idem. Având în vedere faptul că aproape toate normele penale sunt norme imperative ne vom referi. normele juridice se împart în norme imperative şi norme dispozitive. La rândul lor. 72 Deşi sunt foarte rare. p. p. norme de conflict (care prevăd rezolvarea situaţiilor când mai multe norme au vocaţie la incidenţă) şi norme tranzitorii (prin care se soluţionează raporturile juridice care fiinţează sub imperiul mai multor legi succesive)70. 2000. PAŞCA. Normele juridice imperative pot fi onerative şi prohibitive. Editura Lumina Lex. De exemplu. 83. 83.această normă are prioritate în aplicare. 126 .. sunt norme permisive cele prevăd circumstanţele judiciare sau cele referitoare la măsurile de individualizare a executării pedepsei. Normele penale onerative (onus. -eris) sunt 69 70 F. p. Prolegomene în studiul dreptului penal. norme directive (care prevăd regulile aplicării legii într-o anumită materie). b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative. cit. În doctrina penală străină. ANTOLISEI. iar cele dispozitive sunt permisive71 şi supletive. 71 În doctrină se apreciază că normele penale permisive se adresează numai organelor judiciare (V. normele integratoare sunt împărţite în norme interpretative (care definesc anumiţi termeni sau expresii din alte norme). După criteriul modului de reglementare a conduitei. legislaţia noastră penală cuprinde şi norme dispozitive. respectiv la normele penale onerative şi prohibitive72. normele penale generale (care nu cuprind incriminări şi nu impun comportamente) sunt numite norme integratoare69. la subspeciile acestor norme. 55. în principal. Bucureşti. op.

norme de trimitere şi norme de referire73. iar cele prevăzute de norme penale prohibitive sunt denumite infracţiunii comisive. DONGOROZ în Drept penal. se pare. cit. p. op. Normele penale prohibitive sunt normele penale care obligă destinatarii să nu efectueze o anumită activitate. Normele penale de trimitere sunt norme penale divizate cărora le 73 Deosebirea în norme de trimitere şi referire a fost făcută la noi. Bucureşti. p. Infracţiunile reglementate prin norme penale onerative se numesc infracţiuni omisive. 127 . normele penale sunt unitare şi divizate. 125. p.normele penale care obligă destinatarii să iasă din pasivitate. c) Norme penale unitare (complete) şi norme penale divizate (incomplete). Normele penale divizate sunt normele penale cărora le lipseşte din textul legal unul dintre elemente. STRETEANU. acestea urmând a fi completate prin norme de trimitere. 125-126. în cazul formelor infracţiunii etc. Interesul distincţiei în norme penale onerative şi prohibitive există în cazul stabilirii vinovăţiei. împart normele penale în alb în două subcategorii: norme în alb proprii şi norme în alb improprii74. adică să se abţină de la o anume conduită. Normele penale în alb numite şi norme de incriminare cadru sunt normele penale care conţin sancţiunea şi o dispoziţie sau ipoteză abstracte.. a se vedea acelaşi autor. să efectueze o anumită activitate. cit. iar norme în alb improprii cele care se completează cu dispoziţii cuprinse în acte normative de forţă juridică egală. Sunt considerate norme în alb proprii cele care se completează printr-o dispoziţie cuprinsă într-un act normativ inferior. Doctrina clasifică normele divizate în norme în alb. 1939. Normele penale unitare sunt acelea care conţin în textul legal toate elementele. dacă ele nu pot exista independent. După criteriul cuprinderii sau nu în cadrul aceluiaşi text a tuturor elementelor. 74 FL. op. Unii autori.. de către V. O normă penală este completă chiar dacă elementele acesteia nu se găsesc în acelaşi loc în cuprinsul aceleiaşi legi. 92. Pentru mai multe elemente.

Fără intervenţia directă a legiuitorului nu se poate schimba în nici un fel înţelesul iniţial al unei norme juridice sau a unui element al acesteia. Literatura de specialitate face şi alte clasificări ale normelor penale cum ar fi: norme cu ipoteză simplă şi descriptivă. decât acea accepţiune ce exista la momentul când s-a făcut preluarea elementului lipsă. pe care le preiau definitiv din conţinutul altor norme. în doctrină se recomandă a fi cel al elementului preluat. Normele penale de referire sunt norme penale divizate cărora le lipsesc unele elemente. pe care le preiau temporar din cadrul altor norme. normele penale ar putea fi clasificate în norme penale principale şi norme penale subsidiare. în timp ce în situaţia normelor de referire operează numai un împrumut subordonat. Editura Gama. c) Alte clasificări. În cazul normelor de trimitere elementul împrumutat este sancţiunea. Din punctul nostru de vedere. a se vedea N. în timp ce în cazul normelor de referire elementul preluat este dispoziţia Doctrina apreciază că interesul distincţiei în norme de trimitere şi norme de referire constă în faptul că în cazul normelor de trimitere elementul lipsă este preluat în mod definitiv şi în conţinutul avut la momentul preluării. norme cu sancţiune absolut determinată. 55. decât în cazul în care realitatea reglementată a suferit unele modificări. Iaşi. Normele penale principale sunt acele norme penale care se aplică cu precădere faţă de alte norme de aceeaşi natură. Normele penale subsidiare sunt acele norme penale care se aplică numai dacă alte norme de aceeaşi natură nu sunt aplicabile. aplicabile subsidiar. 1995. dincolo de subtilitatea ei. Legiuitorul nu poate da unui termen. de trimitere şi referire. GIURGIU. p.lipsesc unele elemente. considerente pentru care susţinem ideea eliminării reglementării prin norme divizate. Identificarea normelor juridice principale şi subsidiare se face prin verificarea dispoziţiilor legii 75 Pentru aceste clasificări. folosit într-o normă incompletă. în sensul că orice modificări ale normei de la care se face preluarea temporară vor afecta şi conţinutul normei de referire. norme cu sancţiune relativ determinată şi norme cu pedepse alternative sau cumulative75. 128 . sunt greu de delimitat practic. nu este necesară şi nici utilă. De asemenea. apreciem că împărţirea normelor divizate în norme de referire şi de trimitere. Cât priveşte criteriul de distincţie al normelor de trimitere şi de referire. Constatăm însă că speciile de norme penale incomplete. Legea penală şi infracţiunea.

Necesitatea relevării voinţei legiuitorului. oricât de precis ar fi formulate aceste norme. care în demersul său judiciar trebuie să facă dreptul o parte din viaţa socială77. cu toate că. sunt folosiţi termeni cu mai multe accepţiuni. exprimată în normele dreptului penal. Actorul cel mai important al operei de interpretare a legii este judecătorul. conform art. în conformitate cu voinţa legiuitorului. 76 De exemplu. Activitatea de interpretare a legii penale. dar sunt şi situaţii în care legiuitorul nu s-a exprimat corespunzător deoarece: limbajul utilizat este neclar. este necesară operaţiunea de stabilire a sensului normelor de drept penal incidente. atunci când este săvârşită de administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului. sancţiunile penale fiind cele mai severe sancţiuni ale unui sistem de drept. 144 alin. deoarece orice greşeală în activitatea de aplicare a legii poate avea efecte nefaste. Interpretul legii are în faţă un ansamblu de norme juridice impersonale şi generale pe care trebuie să le aplice la situaţii de fapt concrete şi unor persoane determinate. Pe de altă parte. Prealabil aplicării legii penale. dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”. Realizarea dreptului penal presupune stabilirea sensului legilor penale. 85/2006: “Infracţiunea de gestiune frauduloasă. este relativ simplă. a normelor juridice penale. datorită specificului său. iar faptele faţă de care trebuie aplicate sunt întotdeauna concrete şi foarte variate. ca orice creaţie umană este uneori nesatisfăcătoare în conţinut. prevăzută la art. faptele care atrag incidenţa normelor penale şi aplicarea sancţiunilor specifice trebuie încadrate corect din punct de vedere juridic. la cazurile ce trebuie soluţionate de organele judiciare. „dacă nu se pedepseşte cu o pedeapsă mai severă” etc76. care utilizează formulări de genul: „dacă nu constituie o infracţiune mai gravă”. (2) din Codul penal. „judecătorul este dreptul care trăieşte”. 77 Aşa cum spunea Aristotel. (2) din Legea nr. §5. este dată de împrejurarea că. cazul poate fi încadrat în mai multe norme etc. se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 12 ani. legea penală este una dintre speciile cele mai riguroase de legi. Asemenea cazuri determină îndoială cu privire la sensul corect al normelor de drept penal şi fac necesară interpretarea acestora. Interpretarea legii penale 5. ele privesc fapte tipice. precum şi de orice reprezentant sau prepus al acestuia. 129 .1.penale. Apoi. 214 alin. Interpretarea şi problemele interpretării legii penale Interpretarea legii penale este operaţiunea efectuată pentru aplicarea. în majoritatea cazurilor.

NISTOREANU. atât în Partea generală cât şi în Partea specială.3 Metodele de interpretare a) Metoda interpretării literale sau gramaticale Metoda interpretării literale sau gramaticale constă în dezvăluirea voinţei legiuitorului prin analiza etimologică. cu prilejul aplicării legii penale într-o speţă. Legile interpretative posterioare se aplică retroactiv numai dacă sunt mai favorabile. 5. p. Norme penale interpretative sunt cuprinse şi în alte legi. deoarece Constituţia permite exclusiv retroactivitatea legii penale mai favorabile.2. iar în cazul în care are loc prin norme juridice ulterioare poartă denumirea de interpretare autentică oficială posterioară. legiuitorul trebuie să folosească cuvinte din limbajul comun. op. totuşi. GH.5. 29. BOROI. Dacă interpretarea oficială autentică se regăseşte în corpul actului normativ ce conţine norma interpretată autentică se numeşte contextuală. Interpretarea oficială este cea efectuată de către organele judiciare şi legiuitor. în funcţie de anumite criterii. Interpretarea oficială este autentică dacă este făcută de legiuitor.. sintactică şi stilistică a cuvintelor cu care sunt exprimate normele penale interpretate. Metoda interpretării literale este 78 AL. Codul penal cuprinde mai multe norme interpretative. Codul aerian. 130 . De exemplu. folosiţi termeni tehnici sau într-o accepţiune diferită de cea proprie este recomandabil ca interpretarea oficială să fie inclusă în cuprinsul actului normativ ce conţine normele juridice interpretate. cit. această activitate poate fi: oficială sau neoficială. Ţinând seama de calitatea celui care face interpretarea legii penale. în textul legii. Având în vedere dezideratul accesibilităţii legii. Formele interpretării Interpretarea legii penale îmbracă mai multe forme. şi este cauzală când este efectuată de organele judiciare. Interpretarea neoficială numită şi doctrinară sau ştiinţifică78 este opera autorilor de specialitate. În cazul în care sunt.

înseamnă că celelalte sunt excluse. 2) Raţionamentul per a contrario. 131 . Singularul implică şi pluralul. dacă norma generală reglementează numai anumite situaţii. pentru că legea penală se adresează tuturor membrilor societăţii. Sau. dacă legea interzice mai puţin. adică a realităţilor sociale care au determinat adoptarea sa (ratio legis – raţiunea legii) şi a principiilor de politică penală conţinute în legea penală (mens legis – ideiilor fundamentale). pe care le prezentăm mai jos. b) Metoda interpretării logice Metoda interpretării logice (raţionale) constă în relevarea voinţei legiuitorului prin utilizarea argumentelor sau raţionamentelor logice. Aşa cum am văzut accesibilitatea legii penale este una dintre finalităţile urmărite la adoptarea noului Cod penal. ea îngăduie implicit şi mai puţin (a majori ad minus). înseamnă că ea exclude de la incidenţă celelalte situaţii faptice. ea interzice implicit şi mai mult (a minori ad majus) sau dacă legea permite mai mult. masculinul include şi femininul etc. această metodă vizează îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze. iar substantivele împreună cu atributele. Dacă prin utilizarea metodei literale. Conform acestui raţionament dacă norma de incriminare descrie şi sancţionează anumite fapte numai în anumite condiţii. Potrivit acestui raţionament. Verbele sunt luate în considerare laolaltă cu complementele lor. Raţionamentele logice cele mai folosite în cadrul operaţiunii de dezvăluire a voinţei legiuitorului sunt: 1) Raţionamentul a fortiori. interpretul nu poate determina sensul legii penale. Această metodă presupune cunoaşterea finalităţii legii penale. precum şi stabilirea sensului acestora. înţelesul acestora va fi cel din limbajul obişnuit.prima metodă care trebuie folosită de interpret deoarece legiuitorul înainte de toate vrea să exprime prin cuvinte voinţa sa. Dacă nu există norme interpretative care să deroge de la sensul obişnuit al cuvintelor utilizate de legiuitor. În esenţă. Analiza sintactică a textului normelor penale presupune cercetarea modului cum sunt utilizate cuvintele în conţinutul normei penale. Folosirea acestei metode are loc numai dacă interpretarea literală este nesatisfăcătoare. el va folosi celelalte metode de interpretare.

. Argumentul pe care se întemeiază acest raţionament este că la situaţii identice se impune aceeaşi soluţie (ubi eadem ratio. Partea generală. această metodă este o variantă a metodei logice şi presupune interpretarea normei cu luarea în considerare a înţelesului altor norme din legea care o cuprinde sau din altele care conţin norme de drept penal. C. cu cele ale Părţii generale sau cu alte norme penale cuprinse în alte acte normative79. op. MITRACHE. Această metodă nu se confundă cu extinderea aplicării legii penale prin analogie.3) Raţionamentul reductio ad absurdum. Acest argument de interpretare logică este nerecomandat. AL. De fapt. I. normele din Partea specială a Codului penal se interpretează în corelaţie cu celelalte norme de incriminare. Acest raţionament are la bază ideea că numai interpretarea propusă poate fi luată în considerare deoarece toate celelalte sunt nelegale şi absurde. NISTOREANU. d) Metoda interpretării istorico-teleologice Metoda interpretării istorico-teleologice este constă în relevarea voinţei legiuitorului prin cercetarea împrejurărilor sociale. dar care nu este la fel de clară (de similibus ad similia). Drept penal. politice şi juridice care au determinat adoptarea legii penale interpretate. Bucureşti. art. p. în dreptul penal. p. scopul reglementării sau mijloacele de realizare a scopului. Ed. Fără nici De pildă.. e) Metoda interpretării prin analogie Metoda interpretării legii penale prin analogie este acea metodă prin care interpretul stabileşte voinţa legiuitorului exprimată în norma penală interpretată cu sprijinul altei norme penale ce reglementează un caz asemănător cu cel descris de norma interpretată. p. Astfel. ibi idem jus) sau că legea reglementează cazurile mai frecvente (de eo quod plerumque accidit. Europa Nova. de eo quod plerumque fit). cit. Metoda interpretării istorico-teleologice acordă interpretului posibilitatea desprinderii surselor care au determinat adoptarea legii. 1491 din Codul penal. BOROI. 31. 180 se interpretează în corelaţie cu art. 79 80 132 . op. din cauza riscului extinderii aplicării legii penale. c) Metoda interpretării sistematice Metoda interpretării sistematice a legii penale constă în descoperirea voinţei legiuitorului prin corelarea normei penale supuse interpretării cu celelalte norme penale. 2001. 52. 49. GH. 4) Raţionamentul a pari. care presupune aplicarea legii penale la fapte neincriminate 80. PASCU. economice. cit.

Dar nu în toate cazurile interpretul stabileşte un sens care coincide cu voinţa legiuitorului. la care a ajuns interpretul prin folosirea metodelor de interpretare. credem că interpretarea extensivă nu poate fi admisă în dreptul nostru penal. indiferent dacă s-ar concretiza în analogia legii sau a dreptului. deoarece poate aduce atingere principiului legalităţii. Abuzul de interpretare nu poate fi acceptat în dreptul penal (in claris non fit interpretatio). licet tamen).o îndoială. nu pot fi extinse. iar în cea de a doua interpretarea este restrictivă (lex dixit plus quam voluit). comparativ cu voinţa legiuitorului. 5. Prin urmare. legiuitorul trebuie să acorde foarte mare atenţie exprimării în textele legale. în toate cazurile în care un comportament nu este interzis prin incriminare de legea penală.5. Felurile interpretării după rezultat Rezultatul interpretării legii penale este sensul acesteia. pentru că legea penală se interpretează strict şi în favoarea infractorului 133 . Limitele interpretării Interpretarea extensivă şi cea restrictivă sunt efectul unor neconcordanţe între ceea ce a urmărit legiuitorul şi ceea ce a exprimat. În prima ipoteză. Faţă de rigoarea principiului legalităţii. 5. În cazurile în care s-ar impune un rezultat extensiv. Dacă interpretarea este în concordanţă cu voinţa legiuitorului interpretarea este declarativă (lex dixit quam voluit). iar nu extinderea accepţiunii normei penale interpretate. oricât de periculos ar fi pentru relaţiile sociale el nu poate fi sancţionat penal (Non omne quod licet. Rezultatul interpretării legii penale coincide cu cel al legiuitorului numai dacă interpretul a utilizat în mod corect metodele de interpretare. interpretarea este extensivă (lex dixit minus quam voluit).4. ci înţelesul la care a ajuns interpretul poate fi mai extins sau mai restrâns decât cel vizat de legiuitor. aplicarea legii prin analogie nu poate fi admisă în dreptul penal. soluţia trebuie să fie intervenţia legislativă. honestum est. Avem rezerve şi în ceea ce priveşte utilizarea metodei analizate. Apreciem că normele penale care nu permit în urma interpretării decât un înţeles mai restrâns. Faţă de necesitatea accesibilităţii legii penale.

Aplicarea legii penale este îndeplinirea prevederilor normelor de drept penal prin conformarea subiectelor pasive ale raporturilor penale de cooperare sau prin constrângerea celor care săvârşesc infracţiuni. B. afirmată şi în expunerea de motive a proiectului Codului penal. în considerarea unor raţiunii de politică penală. poenalia sunt restringenda). legiuitorul trebuie să acorde foarte mare atenţie exprimării în textele legale. Deşi majoritatea legilor penale nu au o durată predeterminată. 5. pentru că din acest moment ea este obligatorie şi. iar privitor la celelalte subiecte de drept. Tendinţe actuale şi perspectiva interpretării legii penale Faţă de necesitatea accesibilităţii legii penale. legea consacră anumite imunităţi personale. Aceste entităţi – spaţiul. care nu s-au conformat (infractorii). în toate cazurile în care un comportament nu este interzis prin incriminare de legea penală.(poenalia sunt strictissimae interpretationis. sau chiar mai devreme. Realizarea legii penale demarează odată cu intrarea sa în vigoare. şi privesc faptele comise de anumite persoane fizice sau juridice.7. eficienţa este reactivă. într-o anumită perioadă de timp. timpul. faptele şi persoanele – sunt elementele în funcţie de care se stabileşte domeniul aplicării legii penale şi limitele acesteia. Legile penale se aplică pe o anumită zonă teritorială. Vom examina în continuare instituţia aplicării legii penale luând ca elemente de referinţă timpul şi spaţiul. ea are eficienţă activă. urmând reglementarea din Codul penal.6. 5. ele se schimbă pentru că relaţiile sociale se modifică prin trecerea timpului. Noţiune. în ceea ce-i priveşte pe destinatarii care s-au conformat. Prin urmare. Pe lângă cazurile comune de neaplicare a legii române faptelor săvârşite pe teritoriul României. În acest context imunitatea este un tratament juridic derogator aplicabil unor categorii de persoane. distingem: 134 . Aplicarea legii penale A. după câteva decenii de existenţă. dar examinarea aplicării legii penale în raport de aceste elemente presupune şi referirea la celelalte două – persoanele şi faptele. În raport de originea legii care prevede imunitatea. oricât de periculos ar fi pentru relaţiile sociale el nu poate fi sancţionat penal. Abuzul de interpretare nu poate fi acceptat în dreptul penal (in claris non fit interpretatio). Imunităţi personale.

Senatorii şi deputaţii nu pot fi supuşi regulilor procesuale decât dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele constituţionale. va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Sfera faptelor la care se aplică imunitatea prezidenţială include numai faptele 81 FL. b) Imunitatea Preşedintelui României. 84 alin. reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. menţionăm că. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Fiecare dintre aceste două specii de imunitate poate fi absolută (care exclude răspunderea penală a persoanei) sau relativă (care exclude răspunderea cât timp lipseşte autorizarea organului competent). Preşedintele României se bucură de imunitate ca şi parlamentarii. 192.. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 72 din Constituţie. În caz de infracţiune flagrantă. În cadrul imunităţii relative intră faptele de natură penală şi contravenţională comise de senatori sau deputaţi. Parlamentarii se bucură însă şi de o imunitate absolută referitor la modul de votare şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.imunităţi interne şi imunităţi internaţionale. op. după ascultarea lor. Această imunitate este una funcţională. a) Imunitatea parlamentară. Potrivit art. De asemenea. p. Într-o altă abordare se deosebeşte în: imunităţi funcţionale (pentru fapte în legătură cu funcţia persoanei în cauză) şi imunităţi extrafuncţionale (se referă la orice fapte)81. în doctrină se face distincţie între inviolabilităţi şi imunităţi. Imunităţile ar mai putea fi clasificate în: imunităţi de jurisdicţie şi imunităţi substanţiale. Imunităţile de jurisdicţie şi cele substanţiale pot fi relative sau absolute. cât şi răspunderea penală. în timp ce imunităţile substanţiale (penale) privesc atât judecarea cauzei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere. deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. STRETEANU. deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. În privinţa imunităţii parlamentare trebuie să se facă distincţie în: imunitate relativă sau formală şi imunitate substanţială sau absolută. dar nu pot fi percheziţionaţi. În conformitate cu art. Imunităţile de jurisdicţie privesc numai excluderea competenţei soluţionării unei cauze referitoare la o infracţiune. cit. 135 . (3) din Constituţie.

De pildă. comise în exercitarea mandatului prezidenţial. În conformitate cu art. imunitatea materială şi procesuală este perpetuă84. Cât priveşte celelalte infracţiuni. 197. p. 27 din Legea nr. cu excepţia înaltei trădări.). 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului: „Avocatul poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc. Nu intră sub incidenţa imunităţii faptele ilicite care au numai conexitate cu atribuţiile prezidenţiale. care implică şi faptul că Preşedintele. în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (6) din Legea nr. se apreciază că se vor aplica prin analogie dispoziţiile prevăzute în cazul săvârşirii înaltei trădări82. 134. Există o singură excepţie de la imunitatea pentru faptele ilicite comise în exercitarea mandatului de Preşedinte al Republicii. în exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezenta lege”. Este posibilă. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: „Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris. cit. p. într-o primă opinie exprimată în literatura de specialitate. angajarea răspunderii civile. perchiziţionat sau judecat pentru infracţiuni neacoperite de imunitatea funcţională. chiar după încetarea calităţii sale. nu poate fi reţinut. care ar putea fi comise de Preşedintele Republicii. 136 . În doctrină se consideră că este aplicabil art.. (5). pe durata mandatului său. 84 Idem. În schimb. trafic de influenţă etc. 84 din Constituţie. de drept comun. pentru pledoaria din timpul judecării sau instrumentării unor cauze în care are calitatea de avocat. Imunitatea materială este funcţională. iar cea procesuală 82 83 V.ilicite desprinse din exerciţiul atribuţiilor Preşedintelui României. arestat. absolută şi perpetuă. p. STRETEANU. 37 alin. dar va putea fi tras la răspundere penală pentru faptele ce exced atribuţiilor sale83. se precizează că pentru celelalte fapte. FL. Conform art. a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului”. faptele de corupţie legate se exercitarea atribuţiilor legale (luare de mită. în sensul că acesta nu poate fi tras la răspundere penală. ales sau din oficiu. Prolegomene în studiul dreptului penal. deşi Constituţia nu reglementează procedura de punere sub acuzare. în schimb. respectiv când este vorba de înaltă trădare. c) Imunitatea judiciară. 197. Imunitatea avocatului este o imunitate funcţională absolută şi perpetuă. în faţa instanţelor de judecată. cu respectarea legii. op. PAŞCA. d) Imunitatea Avocatului Poporului şi a adjuncţilor acestuia.

în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial (art. relativă şi temporară. Intervalul de timp scurs de la data publicării legii penale şi până la momentul intrării sale în acţiune este denumit repausul legii (vacatio legis). Legea penală se aplică exclusiv raporturilor penale de conflict născute ca urmare a comiterii unei infracţiuni în perioada cât legea penală este activă. 78 din Constituţie). Art. 31 din Legea nr. a fost la rândul său abrogat subînţeles prin Legea nr. b) modificarea. imunităţile militarilor armatelor străine etc. consemnăm şi altele.1. 126/1995. Aplicarea legii penale în timp 6. Legea penală îşi încetează efectele la momentul scoaterii sale din vigoare. care a fost abrogat tacit prin art. Modurile de ieşire din vigoare a legii penale sunt: a) abrogarea expresă sau implicită. care a introdus în Codul penal art. prevăzută în cuprinsul legii nou adoptate. care se poate realiza prin mai multe modalităţi. Din perspectiva principiilor dreptului penal. Intrarea în vigoare a legii are loc. dar aceasta poate intra în vigoare şi la o dată ulterioară. 126/1995. şi în special codurile penale. adică durata temporală cuprinsă între momentul intrării legii în vigoare şi cel al scoaterii sale din activitate. de regulă. Modificarea legii penale este un alt mod de scoatere din 85 86 Vom examina aceste imunităţi în cadrul principiului teritorialităţii. §6. intră în vigoare la o dată ulterioară. 2791. Legile penale importante. 31 din Legea nr. 137 . de exemplu. 140/1996. Poate fi considerat un caz de abrogare implicită parţială. cazul art. În perioada acţiunii sale legea se aplică tuturor cazurilor care se înscriu în ipotezele normelor sale. după trecerea unui interval de timp mai mare. Abrogarea este tacită dacă legea penală sau norma penală scoase din vigoare sunt determinate implicit sau virtual (datorită acestei particularităţi abrogarea tacită este denumită şi abrogare virtuală sau implicită)86. Principiul activităţii penale Principiul activităţii legii penale constă în aplicarea legii penale infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Dacă este firesc ca o faptă să nu fie considerată infracţiune decât dacă era incriminată de lege la momentul săvârşirii sale este la fel de normal ca legea penală să se aplice deîndată tuturor infracţiunilor săvârşite după momentul intrării ei în vigoare. Acţiunea legii este perioada de timp cât o lege este în vigoare.este funcţională. de regulă.85. cum ar fi: imunităţile diplomatice. necesar cunoaşterii conţinutului legii de către organele judiciare şi destinatarii acesteia. 280 din Codul penal anterior. Abrogarea este expresă sau tacită. e) Alte imunităţi. în funcţie de modul de exprimare al legiuitorului. Pe lângă imunităţile examinate. principiul activităţii legii penale este o aplicaţie particulară a principiului legalităţii. Abrogarea este expresă când legiuitorul indică anume (expresis verbis) care lege sau normă este scoasă din vigoare.

49. 6. care verifică conformitatea cu legea fundamentală numai a legilor intrate în vigoare după adoptarea Constituţiei87. „concurs de calificări”. de această problemă. e) declararea neconstituţionalităţii unei legi penale de către Curtea Constituţională. D. Soluţia trebuie să fie aceeaşi şi în cazul normelor numite de referire88. s-a declarat neconstituţionalitatea Titlului IV din Codul penal. noul Cod penal consacră regula neretroactivităţii legii penale în chiar cuprinsul principiului general al legalităţii incriminării. c) încetarea situaţiilor extraordinare care au determinat adoptarea legii penale excepţionale. LUCINESCU. a Plenului Curţii Constituţionale. ANTONIU. Ca şi principiul activităţii legii penale. Modificarea legii penale poate fi expresă sau tacită. Concursul de legi penale pune problema determinării legii aplicabile cazului. de regulă. D. dacă este vorba despre infracţiuni care au o desfăşurare în timp mai mare decât o zi şi numai în cazul în care elementul 87 Totuşi. Principiul neretroactivităţii legii penale Principiul neretroactivităţii legii penale poate fi definit ca fiind neaplicarea legii penale noi pentru relaţiile sociale născute înaintea intrării sale în vigoare. Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţionale norme penale intrate în vigoare anterior intrării în vigoare a Constituţiei. RĂMUREANU. 1/1993.vigoare a acesteia şi constă în schimbarea legii penale prin completarea sau înlocuirea unei norme penale cu altă normă. Sunt anumite infracţiuni care nu se comit instantaneu. fără a se putea spune că retroactivează. De pildă. Codul penal comentat şi adnotat. V. Ş. De altfel. Sunt cazuri când aceeaşi relaţie sau fascicul de relaţii sociale sunt reglementate în acelaşi timp de două sau mai multe legi sau norme penale. prin Decizia nr. Bucureşti. D. 88 Pentru punctul de vedere contrar. În dreptul nostru. Codul penal român nu prevede dispoziţii exprese care să reglementeze aceste situaţii juridice. respectiv „concurs de norme de drept penal”. VASILIU. care intră în vigoare în timpul desfăşurării activităţii infracţionale. GH. statuând că „nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”. dând eficienţă acestei realităţi.. cazuri desemnate prin expresiile „concurs de legi penale”. p. 138 . V. deoarece legea penală nu se poate aplica faptelor care la data când au fost săvârşite nu erau infracţiuni (nullum crimen sine lege praevia). a se vedea T. Ed. DANEŞ. G. iar nu a Curţii Constituţionale. iar doctrina nu se preocupă. 1972. POPESCU. Legea penală nouă. dintre legile penale care disciplinează aceeaşi relaţie socială. ci au o anumită derulare temporală. d) împlinirea termenului prevăzut de lege. ieşirea din vigoare a normei penale de împrumut nu afectează conţinutul primei. În cazul normelor penale de trimitere. PAPADOPOL. PAVEL. Constatarea neconstituţionalităţi unei legi penale anterioare Constituţiei este de competenţa instanţelor de judecată obişnuite. care derogă de la legea penală generală. Ştiinţifică. această situaţie se soluţionează după regula priorităţii în aplicare a legii penale speciale. se aplică infracţiunilor în curs de săvârşire. DĂRÎNGĂ. principiul neretroactivităţii legii penale este un aspect al principiului legalităţii. în funcţie de modalitatea în care se exprimă legiuitorul.2.

material al acestora nu se efectuase în întregime înainte ca legea penală nouă să intre în vigoare. Această regulă. Noţiunea de extraactivitate a legii penale. 139 . Soluţionarea acestor cazuri se face conform regulii unicităţii ilicitului penal. determină incidenţa legii penale noi pentru fapta începută dar neconsumată. Extraactivitatea legii penale A. Derogarea de la aceste principii ale aplicării legii penale se poate manifesta în două ipostaze. Fiind o excepţie de la principiul aplicării legii penale active şi de la principiul neretroactivităţii legii. respectiv aplicarea legii penale unor raporturi juridice născute după scoaterea sa din vigoare sau unor raporturi de drept ce au luat fiinţă înainte de intrarea în vigoare a legii penale. considerând ca moment al aplicării legii penale momentul încetării activităţii infracţionale. 6. sub imperiul legii vechi. Extraactivitatea legii penale este aplicabilă situaţiilor de succesiune în timp a legilor penale. extraactivitatea este admisă numai în cazurile expres prevăzute de lege. Extraactivitatea legii penale se înfăţişează ca o excepţie de la principiile activităţii şi neretroactivităţii legii penale şi constă în aplicarea legii penale unor situaţii petrecute anterior intrării sale în vigoare sau unor situaţii posterioare ieşirii ei din acţiune.3. cel puţin din punctul de vedere al elementului material.

precum şi a măsurilor de siguranţă sau a măsurilor educative care nu au corespondent în legea nouă. În acest caz. nu vor putea 140 . Situaţiile tranzitorii. Situaţiile tranzitorii sunt acele cazuri când. c) retroactivitatea legii penale interpretative mai favorabile. bunurile nepreluate de la cel condamnat nu mai pot fi preluate. dar executarea sancţiunii nu s-a stins încă. aceasta fiind radiată din cazierul judiciar al condamnatului. Doctrina susţine acest punct de vedere. atât extraactivitatea legii penale. 3. Din redactarea textului legal rezultă că numai executarea măsurilor de siguranţă încetează sau consecinţele hotărârilor judecătoreşti. interdicţie sau incapacitate) care ar putea decurge din existenţa unei condamnări executate. a) Retroactivitatea legii penale care nu mai prevede fapta ca infracţiune Retroactivitatea legii penale care dezincriminează (abolitio criminis) reprezintă o derogare de la principiul neretroactivităţii legii penale şi constă în aplicarea legii penale noi relaţiilor sociale născute înainte de intrarea sa în vigoare. În cazul în care s-a dispus confiscarea specială. încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. În privinţa acestei forme de răspundere se vor aplica regulile specifice materiei dreptului civil. De lege lata. Aplicarea legii penale care dezincriminează dacă procesul penal a luat sfârşit. b) retroactivitatea legii penale mai favorabile când aceeaşi faptă are un regim juridic diferit în cuprinsul diferitelor legii penale succesive. Prin intrarea în vigoare a legii penale care dezincriminează se stinge executarea pedepselor. adică repunerea în situaţia anterioară săvârşirii faptei. executarea pedepselor. Retroactivitatea legii penale nu are consecinţe asupra obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea penală. precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte. dar nu a fost încă reabilitat. pronunţate în baza legii vechi. se succed mai multe legi penale care reglementează aceeaşi relaţie socială. pentru că ar echivala cu întoarcerea executării. cât şi aplicarea legii penale mai blânde (mitior lex) privesc numai situaţiile tranzitorii. 2. a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative. Prin intrarea în vigoare a legii penale dezincriminatoare încetează ope legis orice efect (decădere.B. Aplicarea retroactivităţii legii penale dezincriminatoare nu produce nici un efect asupra răspunderii civile. 1. extractivitatea legii penale şi aplicarea legii penale mai favorabile au ca domeniu de aplicare următoarele situaţii: a) retroactivitatea legii penale dezincriminatoare. Aplicarea legii penale care dezincriminează în cazul când condamnatul a executat sancţiunea. Practic. dar nu se poate admite restituirea bunurilor confiscate. de la săvârşirea infracţiunii şi până la încetarea efectelor hotărârii de condamnare. În schimb. Extraactivitatea şi mitior lex nu se aplică în cazul incidenţei principiilor activităţii şi neretroactivităţii legii penale. Regula care s-a impus în aceste cazuri este aceea a aplicării legii penale mai favorabile sau mitior lex. Aplicarea legii penale dezincriminatoare care prevede măsuri de siguranţă sau educative. Dacă făptuitorul se află în executarea unei pedepse privative de libertate va fi pus deîndată în libertate.

arată că ea se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale. organul judiciar trebuie să aleagă numai una dintre acestea. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară. dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită. b) infracţiunea să nu fi fost judecată definitiv. În fine. În funcţie de criteriul momentului existenţei raportului penal de constrângere. în contextul instituţiei aplicării legii penale mai favorabile. iar nu să combine elemente ale conţinutului normelor penale aplicabile cazului. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul sancţiunilor definitive. există şi situaţii speciale de aplicare a legii penale mai favorabile. precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse. se reduce la acest maxim. în cazul succesiunilor de legi penale (în accepţiunea de norme juridice penale). 1. Inadmisibilitatea combinării elementelor nomelor mai favorabile. De asemenea. în integralitate. termenul lege penală trebuie avut în vedere în sensul de normă de drept penal. Altfel spus. dacă măsura de siguranţă nu fusese pusă în executare. Pentru a fi în prezenţa aplicării legii penale mai favorabile în cazul unor infracţiuni în privinţa cărora nu a intervenit o hotărâre de definitivă de condamnare. Noul Cod penal. care nu se găsesc în nici una din legile penale succesive. practicianul nu poate crea o lege nouă (lex tertia). opreşte organul judiciar să creeze norme noi. se aplică legea mai favorabilă. d) dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă. ale legilor penale succesive. c) până la judecarea definitivă a infracţiunii raportul de răspundere penală să fie reglementat de două sau mai multe legi penale. menţinând această regulă.fi preluate bunurile confiscate. pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu 141 . În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale. La aplicarea legii penale mai favorabile. b) Aplicarea legii penale mai favorabile (în cazul în care fapta îşi păstrează caracterul infracţional sub toate legile succesive) În soluţionarea situaţiilor tranzitorii se face deosebire de regim juridic în funcţie de etapa evoluţiei raportului juridic penal de constrângere (conflict) sau de diferenţele de natură sau cuantum a pedepselor prevăzute de legile penale succesive. sancţiunea aplicată. dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. trebuie întrunite următoarele condiţii: a) fapta să fie infracţiune conform legii contemporane datei săvârşirii. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor nedefinitiv judecate. deosebim: aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nejudecate definitiv şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul sancţiunilor definitive. menţionăm că. 2.

în temeiul art. Teritorialitatea legii penale române A. subsolul şi spaţiul aerian. iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. Aplicarea legii penale în spaţiu 7. Precizăm că actualul Cod penal prevede şi situaţii de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda.1. §7. fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. în acestea nu au mai fost preluate prin noul Cod penal. Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută. executării sancţiunilor şi referitor la efectele juridice ale condamnărilor pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării. în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia. pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută. Aplicarea legii penale mai favorabile conform regulilor mai sus arătate este obligatorie. acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. dar dacă interpretarea este posterioară se pune problema efectelor normelor interpretative faţă de raporturile penale de conflict născute. adică este efectuată în corpul legii penale interpretate. 142 . de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit regulilor de mai sus. numai dacă ele sunt mai favorabile. dacă este mai favorabilă. Prin „teritoriul României” se înţelege întinderea de pământ. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii. nu există nici un fel de problemă referitoare la aplicarea legii penale. 15 din Constituţie. posterior intrării în vigoare a legii interpretate. legea penală română se aplică faptelor săvârşite pe teritoriul României sub toate aspectele. de regulă. cuprinse între frontierele de stat. c) Retroactivitatea legii penale interpretative mai favorabile Legea penală interpretativă este legea penală prin care legiuitorul defineşte. anumiţi termeni sau unele expresii utilizate în cuprinsul legii penale. se ţine seama. Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă. Când legea nouă este mai favorabilă. Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat mai sus ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România.maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. În cazul în care interpretarea este contextuală. marea teritorială şi apele cu solul. Principiul teritorialităţii legii penale. respectiv aprecierea existenţei infracţiunilor. se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda. Conform principiului teritorialităţii. însă acest efect (ex tunc) îl pot avea. aplicării sancţiunilor penale. Întrucât normele interpretative posterioare explică conţinutul unor norme intrate deja în vigoare ele ar trebui să aibă efect retroactiv.

Incidenţa principiului teritorialităţii legii penale presupune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române. chiar în parte. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil obligaţiile care îi incumbă. s-a efectuat un act de executare. De exemplu. după caz. pentru a exclude de la incidenţă legea penală română. fapta agentului diplomatic sau consular va angaja răspunderea sa penală în statul de naţionalitate. faptul că legea de cetăţenie a făptuitorului este mai blândă. pe de o parte. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă şi înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar. şi nave sau aeronave folosite în scopuri militare sau oficiale. fapta săvârşită pe teritoriul României trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii. suveranitatea statului. Legea prevede şi anumite excepţii de la incidenţa principiului teritorialităţii legii penale române. 1. respectiv: a) Imunitatea de jurisdicţie diplomatică Imunitatea de jurisdicţie este o excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale ce constă în neaplicarea legii penale infracţiunilor comise de personalul diplomatic al altor state sau al organizaţiilor internaţionale. pe de altă parte. Pe de altă parte. Cercetarea acestor excepţii presupune deosebirea în nave şi aeronave utilizate în scopuri civile sau comerciale. statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii. Infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor militare sau oficiale 143 . faptelor săvârşite pe teritoriul României. nu se poate invoca. ci ea apare numai ca o excepţie de procedură pentru că. de drept internaţional. şi fără a trebui să motiveze hotărârea. Aceste situaţii fac parte din categoria excepţiilor de la teritorialitatea legii penale. rezultatul infracţiunii. să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. Spre exemplu. deoarece sunt cazuri care impun derogări justificate prin raţiuni superioare celor ce au determinat instituirea principiului teritorialităţii legii penale. b) Infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor străine Există unele excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale şi în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor care arborează pavilion sau steag românesc şi aeronavelor române.Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România. Imunitatea de jurisdicţie diplomatică nu este o imunitate penală (substanţială). statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii. potrivit tratatelor şi uzanţelor internaţionale. de cele mai multe ori. ori s-a produs. de instigare sau de complicitate. Dacă se află în situaţia comiterii unei infracţiuni de către un reprezentant diplomatic. Principiul teritorialităţii se fundamentează pe un alt principiu. Dar activitatea acestui principiu nu trebuie privită în mod absolut. statul acreditar poate oricând. În acest caz. un viitor membru al unei misiuni diplomatice a săvârşit anumite infracţiuni contra statului român.

b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român. Jurisdicţia penală a României se aplică cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale. potrivit legii penale. ele nu cad. sunt considerate infracţiuni. care trece prin marea teritorială. Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat tratat consular sau un alt acord similar se exercită cu respectarea prevederilor acestora. de regulă.străine. e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută.T. sediile misiunilor diplomatice străine sunt inviolabile. dar sunt şi anumite excepţii. dacă faptele sunt săvârşite în astfel de condiţii încât. cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia decât în următoarele cazuri: a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României. precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei asemenea nave. Aplicarea jurisdicţiei statului român acordă acestuia o serie de drepturi. 17/1990. Legea aplicabilă în aceste cazuri este legea statului căruia aparţine personalul militar respectiv.O. De asemenea. ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României. de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale. staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul ţării. săvârşeşte infracţiuni. 2. România şi-a dat acordul ca armate străine să se afle pe teritoriul său în cazul ultimului război din Golful Persic. prevăzute de Legea nr. Regula în cazul acestor infracţiuni este că li se aplică legea română. cu privire la zona economică exclusivă a României. Aceste infracţiuni nu intră sub incidenţa legii române deoarece mijloacele de transport respective reprezintă statele sau organizaţiile internaţionale cărora aparţin şi se află pe teritoriul României cu aprobare guvernamentală din partea statului român. pe timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare. Jurisdicţia penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor legii. trupe străine s-au aflat pe teritoriul statului nostru cu ocazia desfăşurării unor exerciţii militare din cadrul N. Dacă personalul acestor armate. în cazul războiului din fosta Yugoslavie sau Irak etc. c) Infracţiunile comise de personalul armatelor străine aflate pe teritoriul României Armatele străine se pot afla pe teritoriul ţării în temeiul unor tratate internaţionale. Jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale. în scris. c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială. bilaterale sau multilaterale. d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope. ceea ce înseamnă că dacă în aceste localuri se comit infracţiuni 144 . de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava. sub jurisdicţia penală a statului român. Infracţiuni săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor civile sau comerciale străine. d) Infracţiunile comise în localurile misiunilor diplomatice cu sediul pe teritoriul României Potrivit normelor dreptului internaţional.A.

fapta este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani (aşadar. Noul Cod penal aduce modificări semnificative acestui principiu. ce funcţionează în cazul aplicării legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării. Astfel. exprimată la art. în cazul infracţiunilor grave). şi indiferent dacă acestea au fost săvârşite de un cetăţean străin sau de orice apatrid.2. săvârşite în afara teritoriului ţării. Cu alte cuvinte. legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul în România. În al treilea rând. aplicarea acestui principiu este limitată exclusiv la cetăţenii români şi persoanele juridice române care comit infracţiuni în străinătate. În primul rând. 7. iar nu şi pentru apatrizi. c) Principiul universalităţii legii penale Potrivit regulii universalităţii legii penale. integrităţii corporale sau sănătăţii). de un cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază pe 145 . legea penală română se va aplica tuturor infracţiunilor comise în străinătate contra unui cetăţean român (iar nu numai pentru cele contra vieţii. De asemenea. condiţia dublei incriminări. noul Cod penal menţine regula că punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul acestor infracţiuni se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În al doilea rând.4 din actualul Cod penal. potrivit legii penale române. care presupune aplicarea legii române şi infracţiunilor săvârşite extra teritorium. de principiu. suplimentar. legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor în privinţa cărora este incident principiul realităţii. pentru ca legea penală română să fie incidentă infracţiunilor comise în afara teritoriul ţării se impune. Şi acestui principiu i se aduc modificări prin noul Cod penal.5 din actualul Cod penal). dar pretinde. b) Principiul realităţii legii penale O altă regulă. legea penală română se va aplica infracţiunilor comise în afara teritoriului ţării de cetăţeni români numai în cazul în care fapta este incriminată şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni comise în străinătate a) Principiul personalităţii legii penale Conform acestei reguli. a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. domiciliat ori nu în România. Prin excepţie însă. dar care sunt îndreptate contra statului ori contra vieţii. cu rang de principiu. condiţia dublei incriminări nu este necesară dacă. integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român etc. de lege ferenda. este principiul realităţii legii penale (art. de către cetăţeni străini sau apatrizi care nu domiciliază în România. după caz.autorităţile române nu pot intervenii decât cu acordul sau la cererea şefului misiunii diplomatice în al cărei sediu s-a săvârşit infracţiunea. ca fapta să nu facă deja obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritorului căruia s-a comis. se introduce o condiţie procedurală inexistentă în actuala reglementare: pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau.

. Subiectul care cere extrădarea se numeşte stat solicitant (sau instanţă solicitantă). factori politici sprijină acte teroriste.când statul român. Fiind un act bilateral. c) statul împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea sau pe al cărui teritoriu este rezidentă persoana vătămată. iar cel căruia i se cere să acorde extrădarea se numeşte stat solicitat. cu atât mai mult că. În sfera subiectelor care solicită extrădarea intră: a) statul pe al cărui teritoriu s-a săvârşit infracţiunea. Subiect al cererii de extrădare poate fi şi o instanţă internaţională. cum este Curtea Penală Internaţională. traficul de droguri a depăşit de mult localizarea într-o anumită zonă geografică. sau unui stat şi unei instanţe internaţionale. §8. d) instanţele penale internaţionale. nu rareori. caracterizare şi feluri Confruntându-se cu un fenomen infracţional ce depăşeşte frontiera propriilor teritorii. două subiecte. Extrădarea 8. în temeiul unui tratat internaţional. 146 . Ca instituţie a dreptului penal. Terorismul internaţional ameninţă în prezent pacea şi securitatea întregii planete. traficul de droguri sau actele de contrabandă. traficul de femei şi copii s-a proliferat în ultimul timp cu încrengături pe teritoriile mai multor state. prin care statul. limitându-i în mod drastic aplicabilitatea. extrădarea are întotdeauna doi (cel puţin) participanţi. la cererea acestora. extrădarea cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale referitoare la condiţiile în care România acordă sau solicită extrădarea.teritoriul României (art. b) statul al cărui cetăţean este infractorul. extrădarea este o manifestare de voinţă a două state. îl predă statului solicitant sau unei instanţe internaţionale. şi-a asumat obligaţia de a reprima respectiva infracţiune. Noţiune. pe al cărui teritoriu se află un infractor. Toate aceste specii ale crimei organizate sunt greu de combătut prin eforturile unui singur stat sau ale unor state izolate. 6 din actualul Cod penal). Astfel. Termenul „extrădare” este susceptibil de două accepţiuni. una de instituţie a dreptului penal şi alta de formă a cooperării juridice internaţionale. În cealaltă accepţiune. statele lumii şi organizaţiile internaţionale implicate în contracararea infracţionalităţii caută împreună soluţii pentru a putea stăpâni sau controla acest fenomen. substanţială. legea penală română se va aplica conform principiului universalităţii în numai două ipoteze: . Este necesară o cooperare a tuturor statelor lumii pentru a putea avea un control asupra infracţionalităţii transfrontaliere. în multe părţi ale globului acţionează reţele sau organizaţii internaţionale de infractori în domeniul afacerilor.când s-a cerut extrădarea infractorului aflat de bună voie pe teritoriul României şi aceasta a fost refuzată. Extrădarea este una dintre cele mai importante şi vechi forme de cooperare internaţională a statelor lumii şi cea mai răspândită specie de asistenţă juridică internaţională din materia dreptului penal.1. sistemelor informatice etc. Noul Cod penal reformulează acest principiu. care a solicitat extrădarea criminalilor de război din fosta Yugoslavie.

în condiţiile legii. În funcţie de organul implicat în activitatea de extrădare.În funcţie de rolul jucat în activitatea de extrădare. Convenţia europeană privind extrădarea. ori pe bază de reciprocitate. deoarece ea se aplică numai dacă printr-un tratat internaţional la care România este parte nu se dispune altfel sau prin declaraţie de reciprocitate nu s-a derogat de la legea internă. Examinând aceste norme juridice. numită şi voluntară (când cel extrădat nu se opune) şi extrădare forţată. condiţii referitoare la făptuitor. cât şi în cazurile în care operează în baza legii interne. deosebim: extrădare voită. Aşadar. În raport de atitudinea extrădatului. Izvoarele şi principiile extrădării A. Conform Codului penal. se desprinde ideea că instituţia extrădării este guvernată de principiul preeminenţei (priorităţii) dreptului internaţional şi principiul specialităţii extrădării. 147 . Legea nr. cât şi unei autorităţi administrative). Principiile extrădării se desprind din normele care reglementează această materie. De asemenea. În România extrădarea este judiciară atât în cazurile când este efectuată în baza unui tratat internaţional. deosebim: extrădare activă (procedura este efectuată de statul sau instituţia solicitante) şi extrădare pasivă (procedura este desfăşurată de statul solicitat). 8. condiţii referitoare la pedeapsă. tratatele internaţionale pot constitui izvoare ale instituţiei extrădării. extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este parte. Condiţiile de solicitare sau acordare a extrădării pot fi grupate în mai multe categorii. De pildă. 302/2004 are caracter subsidiar de aplicare. B. a) Condiţiile referitoare la făptuitor Sunt supuse extrădării persoanele a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale. în principal. respectiv: 89 Legea nr. Condiţiile extrădării A. Condiţiile de fond. Nu pot fi extrădate de către România persoanele care beneficiază de imunitate la extrădare. 296/2000. distingem: extrădare administrativă (când competenţa extrădării este atribuită unui organ administrativ). Sediul reglementării instituţiei extrădării se află. respectiv: condiţii referitoare la faptă.2.bilaterale sau multilaterale – privind asistenţa juridică internaţională în materie de extrădare. în Legea nr. 302/200489. 302/2004 a abrogat Legea nr. Principiile extrădării. România este parte la numeroase tratate internaţionale . Izvoarele formale ale extrădării. Norme de principiu se mai găsesc în Constituţie şi Codul penal.3. 8. extrădare judiciară (când competenţa aparţine justiţiei) şi extrădare mixtă (când competenţa aparţine atât puterii judecătoreşti. condiţii referitoare la competenţă şi condiţii referitoare la procedură. Condiţiile în care se solicită sau se acordă extrădarea prevăzute în convenţii internaţionale sau declaraţii de reciprocitate se completează cu cele prevăzute în legea specială. numită şi involuntară sau impusă (când extrădatul se opune extrădării sale).

de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant. bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime. în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale. 3. De pildă. Imunitatea de jurisdicţie nu este opozabilă însă statului acreditant. Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legislaţia statului solicitat nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite. 2. la art. 2.1. c). de principiu. Dreptul de azil se acordă străinilor persecutaţi de către un alt stat şi constă în anumite măsuri de protecţie. cât şi de legea statului solicitat. b) Condiţii referitoare la faptă 1. de naţionalitate sau de opinii politice. d) orice violări similare ale legilor războiului. Prin urmare. la art. Cererea de extrădare poate fi respinsă şi când există anumite situaţii excepţionale în care se află persoana a cărei extrădare se solicită. de la regula de mai sus. Persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie. infracţiunile fiscale nu exclud extrădarea. Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi. Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitat ca infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant. adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. 148 . aplicabile la data intrării în vigoare a Protocolului adiţional la Convenţia europeană de extrădare. se află în stare de dependenţă socio-materială cu persoane aflate pe teritoriul ţării. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război. de religie. Aceeaşi regulă se aplică dacă statul solicitat are motive temeinice de a crede că cererea de extrădare motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane din considerente de rasă. ori că situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive. 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 4. în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. Să nu fie vorba de infracţiuni politice. este grav bolnav. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie. Cetăţenii români. b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România. şi ale cutumelor războiului existente în acel moment. Dubla incriminare. c) infracţiunile prevăzute la art. martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante. cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte. Nu sunt considerate infracţiuni politice: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale. care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva menţionate la lit. în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Prin excepţie.

în vederea urmăririi sau judecării. urmând să fie comutată. în situaţia în care extrădarea a fost refuzată. 3. d) Condiţii privitoare la competenţă România poate refuza să extrădeze persoana a cărei extrădare se cere pentru o infracţiune care. Când infracţiunea pentru care s-a formulat cererea de extrădare a fost săvârşită în afara teritoriului statului solicitant. c) Condiţii privitoare la pedeapsă 1. Extrădarea motivată de infracţiuni militare care nu constituie infracţiuni de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare a legii privind extrădarea. iar aceasta lipseşte. e) Condiţii privitoare la procedură 1. numai pentru fapte a căror săvârşire atrage. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant. Statul solicitant va fi înştiinţat la timpul potrivit despre modul în care autorităţile române au soluţionat cauza. dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate prevăzute de lege şi nu există alte impedimente legale la extrădare. a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său. Să nu fie vorba de infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea plângerii prealabile. Să nu fie vorba de pedeapsa capitală. iar în vederea executării unei sancţiuni penale. tâlhărie. Extrădarea nu se acordă în cazul în care. extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa. o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani. 149 . potrivit legislaţiei ambelor state. dacă aceasta se află şi sub urmărirea autorităţilor judiciare române pentru fapta sau faptele în legătură cu care se cere extrădarea. acordată de România. Gravitatea pedepsei. iar această persoană se opune extrădării. respectiv. La luarea deciziei se vor examina şi cazurile în care urmărirea şi judecata pe teritoriul statului solicitant sunt justificate fie de aflarea adevărului. Urmăriri în paralel. fie de posibilitatea de a aplica o sancţiune potrivită sau de a asigura reintegrarea socială a persoanei extrădabile. 2. Să nu fie vorba de o pedeapsă cu suspendarea executării. 2. Să nu fie vorba de infracţiuni militare. Extrădarea este cerută şi. Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială. vătămare corporală etc. acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. ori pentru orice alte fapte. potrivit legislaţiei române. Nu intră infracţiunile de drept comun comise de militari – omor. viol. Statul român poate refuza să extrădeze o persoană reclamată. extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel. săvârşită în afara teritoriului său. potrivit legii statului solicitant şi celei a statului solicitat. ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea care face obiectul cererii. numai dacă pedeapsa aplicată este mai mare de un an.3.

f) Condiţiile extrădării aparente Extrădarea aparentă constă în actul juridic dintre o instanţă internaţională penală şi un stat. în condiţiile în care infracţiunea 150 . Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia acţiunii penale sau prescripţia pedepsei este împlinită potrivit legislaţiei. de exemplu. Actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare. În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa.. Să nu fi intervenit amnistia. a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german K.non bis in idem. în caz contrar. dacă acesta nu se împotriveşte. 4. dacă apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi la apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana reclamată ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv.P. În consecinţă. extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. conducând neatent autoturismul proprietate personală pe o stradă din Bucureşti. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior. legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. aflat în excursie turistică în ţara noastră. Să nu existe o hotărâre definitivă de condamnare pronunţată de instanţele române .3 din Codul penal. 5. statul român poate refuza extrădarea în acest scop. în baza căruia acesta din urmă remite un infractor acuzat de o infracţiune gravă spre a fi judecat de instanţa internaţională. 8. 7. chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite. aflat şi el ca turist în România. ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal. dacă acesta avea competenţa să urmărească această infracţiune.. §9. Soluţie: Potrivit art. potrivit propriei sale legi penale. Să fi fost respectat dreptul la apărare. Să se arate dacă fapta cade sau nu sub incidenţa legii penale române. Cetăţeanul italian M. al remiterii criminalilor de război din fosta Yugoslavie. Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa. Este cazul. Aplicaţii practice 1. fie să îl urmărească pe extrădat. Să nu fi intervenit prescripţia. 6.3. Această hotărâre îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză. fie a statului solicitat. Judecarea în lipsă. fie a statului solicitant.W. Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat. în prezenţa condamnatului. Să nu fi intervenit graţierea totală a pedepsei. Totuşi. statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat.

în timpul unei escale în portul Singapore. fapta cade sub incidenţa legii penale române. ca îndeletnicire. chiar dacă cargoul se afla în apele teritoriale ale unui stat străin.. În consecinţă. dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. de către o persoană neautorizată. practicând dobânzi cămătăreşti.C.12 alin. prevede infracţiunea de camătă. conform art. infracţiunea de furt. se consideră a fi infracţiune săvârşită pe teritoriul României. legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche. un număr de 8 bare de zinc pe care le-au vândut unor localnici. care nu mai pedepseşte tentativa la infracţiunea de pruncucidere. şi G. Prin urmare. inculpata va fi achitată.A. orice infracţiune săvârşită pe teritoriul arătat în art. Actualul Cod penal nu incriminează această faptă. constând în darea de bani cu dobândă. Până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.V. indiferent de cetăţenia infractorului. 2.E. 151 . Cu alte cuvinte. fiind săvârşită la bordul unei nave româneşti. dar ulterior. împrumută în mod repetat către diferite persoane diverse sume de bani. deşi nu are autorizaţie legală în acest sens. au sustras de la bordul navei.143 alin.3 din Codul penal. retroactivează. Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege. aceasta constituia infracţiune. tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Noul Cod penal. care transporta mărfuri din Coreea de Sud. Arătaţi dacă noul Cod penal i se va aplica lui I. prin intrarea în vigoare a actualului Cod penal. Numitul I. ce urmează a intra în vigoare.V.V. întrucât actualul Cod penal nu mai incriminează (dezincriminează) tentativa la pruncucidere. 4.E. La intrarea în vigoare a noului Cod penal.I. renunţă să mai practice cămătăria. 3. prevăzută şi pedepsită de Codul penal din 1937. I. la data săvârşirii faptei de către inculpată.. pentru faptele de cămătărie comise în prezent.. M.142 sau pe o navă ori aeronavă română. Soluţie: Potrivit art. În dreptul penal român. legea penală care dezincriminează o faptă. a fost trimisă în judecată pentru tentativă la infracţiunea de pruncucidere. În consecinţă.? Soluţie: Conform art. ce variază între 60% şi 70%.s-a săvârşit la Bucureşti. Care sunt consecinţele intrării în vigoare a actualului Cod penal cu privire la fapta comisă de inculpata V. legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. a intrat în vigoare actualul Cod penal. Inculpata V. numitul I. marinari pe un cargou românesc. fapta a fost dezincriminată (nu mai constituie infracţiune).1 Cod penal. Să se arate dacă fapta celor trei marinari cade sau nu sub incidenţa legii penale române şi pe cei temei legal.1 din Codul penal. este aplicabilă legea penală română. În speţă.

Soluţia: Conform art.V. fapta este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani. pedeapsa era închisoarea de la 2 la 5 ani.Soluţia: Potrivit art. metoda interpretării prin analogie. Este vorba despre principiul conform căruia legea penală care incriminează o faptă nu se aplică pentru faptele de acel tip comise înainte de intrarea sa în vigoare. Rezumat Legea penală cuprinde atât actele normative care conţin norme penale. o infracţiune de fals în acte publice.1 Cod penal. metoda interpretării logice (raţionamentele a fortiori. Inculpatul P. autentică sau cazuală. sub imperiul Codului penal de la 1937.11 din actualul Cod penal.1 alin. Codul penal român este principalul izvor al dreptului penal. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definită a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale. nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită. întrucât pentru aceeaşi infracţiune prevede un minim special (3 luni) şi un maxim special (3 ani) mai scăzute faţă de Codul penal din 1937. cât şi oricare din normele penale cuprinse în acestea. metoda interpretării istorico-teleologice. Interpretarea oficială poate fi.2 din noul Cod penal. reductio ad absurdum). În speţă. Interpretarea legii penale îmbracă mai multe forme: oficială sau neoficială. metoda interpretării sistematice. se aplică legea mai favorabilă. Aplicarea legii penale presupune îndeplinirea prevederilor normelor penale prin conformarea subiectelor pasive ale raporturilor penale de cooperare sau 152 . pentru infracţiunea de fals în acte publice. unitare şi divizate. Interpretarea legii penale este operaţiunea prin care se stabileşte sensul normelor de drept penal. În Codul penal din 1937. per a contrario. 5. Normele penale se clasifică în: norme penale generale şi norme penale speciale. norme imperative şi norme dispozitive. iar în actualul Cod penal. fiind alcătuit din două părţi: Partea generală şi Partea specială. Până la judecarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare actualul Cod penal. În cosecinţă. legea penală mai favorabilă este actualul Cod penal. În operaţiunea de interpretare a normei penale se utilizează mai multe metode: metoda interpretării literale sau gramaticale. noul Cod peanl nu se va aplica faptelor de cămătărie comise de I. Legea penală generală este Codul penal. Arătaţi care dintre cele două legi penale (Codul penal de la 1937 sau actualul Cod penal) trebuie aplicată în cauză. Norma penală este acea specie de normă juridică care reglementează relaţiile de apărare socială generate de săvârşirea infracţiunilor.13 alin. Acelaşi principiu este prevăzut la art. la rândul ei. sub imperiul actualului Cod penal. Legea penală este alcătuită din norme penale. a săvâşit. §10.G. care incriminează în continuare fapta.

considerând că infracţiunea de remuneraţie injustă nu mai este prevăzută în actualul Cod penal. în cadrul atribuţiilor sale de serviciu. Extrădarea este: a) o formă de cooperare juridică internaţională penală. Examinaţi principiile (regulile) de aplicare legii penale în timp? 5. Analizaţi regulile aplicării legii penale în spaţiu şi excepţiile de la regula teritorialităţii 6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Aplicarea legii penale în spaţiu este guvernată de anumite principii: principiul teritorialităţii legii penale române. b) o modalitate de aplicare a legii penale extra teritorium. principiul aplicarea legii penale mai favorabile. Temă de control Inculpatul N. la cererea acestora. c) de aplicare a legii penale asupra persoanelor. livrarea unei cantităţi suplimentare de azotat de amoniu unor agení economici cu profil agricol. b) de aplicare a legii penale în spaţiu. În aceste condiţii. care incriminează fapta comisă de inculpat. instanţa de judecată l-a achitat în recurs pe inculpat prin aplicarea art. Activitatea legii penale este un principiu: a) de aplicare a legii penale în timp. privitor la subiecţii de drept care nu s-au conformat (infractorii). principiul neretroactivităţii legii penale. a primit cadouri din partea reprezentanţilor acestor unităţi agricole. Aplicarea legii penale se examinează în funcţie de spaţiu. principiul personalităţii legii penale. după ce a aprobat. sau unui stat şi unei instanţe internaţionale. a intrat în vigoare actualul Cod penal. s-a reţinut că inculpatul. 2. timp. Extrădarea este o manifestare de voinţă a două state. Analizaţi extrădarea Exemple de teste tip grilă 1. dar sub denumirea de primire de foloase necuvenite.prin constrângerea celor care săvârşesc infracţiuni. principiul universalităţii legii penale. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de remuneraţie injustă. Aplicarea legii penale în timp este guvernată de anumite principii: principiul activităţii legii penale. şi eficienţă reactivă. principiul retroactivităţii legii penale. 153 . îl predă statului solicitant sau unei instanţe internaţionale. §11. prin care statul. Până la judecarea definitivă a cauzei. în ceea ce-i priveşte pe destinatarii care s-au conformat. Legea penală are eficienţă activă. Aratăţi motivat dacă soluţia instanţei este corectă.12 Cod penal. În fapt. fapte şi persoane. principiul realităţii legii penale. principiul ultractivităţii legii penale temporare.O. Care sunt categoriile de legi penale după obiect şi sfera de aplicare? 2. pe al cărui teritoriu se află un infractor. §12. Ce este aplicarea legii penale? 4. în baza Codului penal din 1937.

M. HOTCA. §13.c) o formă de tragere la răspundere penală. 2009.A. Editura Hamangiu. Drept penal. Drept penal. Editura Lumina Lex. Bucureşti. Editura C. Bucureşti. BRÂNZĂ. V. 2007. HOTCA. DOBRINOIU. Editura Hamangiu. Bucureşti. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). Partea generală.H. Partea generală. Bibliografie specifică M. Partea generală. W.A. 2007. 2003. T. Drept penal. Beck. Bucureşti. 154 . DIMA.

Bibliografie specifică §1. infracţiunea este o faptă prevăzută de lege săvârşită cu vinovăţie (şi care 155 . Dintre aceste sensuri. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate noţiunea. Consideraţii introductive §4. Formele infracţiunii intenţionate după fazele desfăşurării activităţii infracţionale §9. §2. ⇒ explicaţi actele preparatorii. subiecţii şi alte elemente din structura infracţiunii. Aplicaţii practice §10. două sunt înţelesuri abstracte. ⇒ explicaţi tentativa. al căror conţinut rezultă în funcţie de punctul de vedere din care este privit. Obiectul. Obiective §2. Consideraţii introductive Potrivit Codului penal (art. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §13. infracţiunea poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau pentru delimitarea speciilor de ilicit penal. ⇒ prezentaţi latura obiectivă şi latura subiectivă ale conţinutului infracţiunii. subiecţii. iar unul este concret.UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore. Competenţele unităţii de învăţare §3.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii §5. Laura obiectivă şi latura subiectivă §8. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ definiţi infracţiunea în general. Termenul infracţiune are pe planul dreptului penal (sub specie juris) trei accepţiuni. Văzută lato sensu şi abstract. ⇒ analizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. INFRACŢIUNEA Cuprins: §1. ⇒ prezentaţi obiectul. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii §7. situaţia premisă. structura şi formele infracţiunii în raport de evoluţia acesteia în timp. Temă de control §12. 17). Rezumat §11. infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală. Conţinutul infracţiunii §6. In abstracto. care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. §3. trăsăturile esenţiale.

s-ar putea repeta. anterior incriminării. observăm că infracţiunea este un fenomen complex. cu verificarea normei care descrie infracţiunea şi a celorlalte norme penale posibil incidente. De pildă. deoarece ceea ce nu este interzis de legea penală per a contrario este permis (Non omne quod licet. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 4. infracţiunea se va înfăţişa numai în manieră formală. social.1.prezintă pericol social. Toate normele care stabilesc infracţiunile au ca raţiune supoziţia că fapta interzisă. licet tamen). care s-a vădit periculoasă pentru societate. de pildă. prin prisma dreptului penal şi a altor ştiinţe conexe. dar stricto sensu. în toate cazurile. este un ansamblu de norme juridice penale care reglementează condiţiile de existenţă şi inexistenţă a infracţiunii. §4. că „violul este infracţiune” sau „trădarea este infracţiune”. Presupunând că norma care stabileşte şi sancţionează fapta penală este respectată de toţi destinatarii. In concreto. infracţiunea poate fi definită ca fiind o faptă prevăzută de legea penală. pentru că ele se completează cu 156 . infracţiunea fiind din această perspectivă o specie de ilicit ipotetic. Infracţiunea. Fără infracţiune însă nu există o problemă a dreptului penal. fără orice îndoială. având următoarele aspecte: material. adică o acţiune sau inacţiune care încalcă o normă de incriminare. răspunderea penală şi sancţiunile penale. potrivit Codului penal). dintre care unele sunt fundamentale. Într-o altă ordine de idei. Tot general. Aceste trei instituţii sunt denumite fundamentale deoarece toate normele dreptului penal gravitează în jurul lor. inclusiv a celor generale. orice demers în continuare devine inutil. ca instituţie fundamentală a dreptului penal. când se afirmă că primus a săvârşit un omor. Normele de stabilire şi sancţionare a infracţiunilor nu trebuie să fie interpretate izolat de normele generale. infracţiunea este o faptă săvârşită în lumea înconjurătoare care poate fi încadrată în tiparul legii. Dacă se ajunge la concluzia că fapta nu este prevăzută de vreuna din normele de incriminare în vigoare. În schimb. Prevederea faptei în legea penală Examinarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni trebuie să înceapă. interdependenţă. infracţiunea este o faptă a unei persoane. ca orice ramură a sistemului dreptului. dreptul penal se subdivide în instituţii juridice. săvârşită cu vinovăţie prin care se încalcă o normă ce interzice această faptă ca infracţiune sub sancţiuni specifice. Între infracţiune şi celelalte instituţii ale dreptului penal există. honestum est. adică de activitate imputabilă (comisă cu vinovăţie) unei persoane contrară unei norme de incriminare. fără infracţiune nu poate fi angajată răspunderea penală şi nici aplicate sancţiuni de drept penal. uman. În această accepţiune. Este folosită în acest sens noţiunea de infracţiune dacă se afirmă. în situaţia în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală se trece la examinarea celorlalte elemente – vinovăţia (elementul subiectiv sau moral) şi componenta (latura) obiectivă. moral-politic şi juridic. Analizând conceptul de infracţiune.

Noţiune. norma penală incriminatoare se întregeşte cu normele care definesc armele şi muniţiile. la participaţie. Pericolul social al faptei Conform Codului penal. Vinovăţia este acea componentă a infracţiunii care cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi voinţei sale – faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune. Vol. la pluralitatea de infracţiuni etc.3.500 lei. 4. Drept penal. Editura Rosetti. Bucureşti. vinovăţia trebuie să întrunească şi alte trei condiţii: responsabilitatea. b) mustrarea cu avertisment. O faptă este prevăzută de legea penală indiferent dacă ea se prezintă sub forma conţinutului integral sau a celui imperfect (tentativă. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Vinovăţia A. 157 . În multe situaţii. în cazul infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor. care admite că intenţia şi culpa fac parte atât din conţinutul vinovăţiei cât şi din cel al tipicităţii. de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce. procurorul sau instanţa aplică una dintre următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: a) mustrarea.acestea din urmă. care se manifestă fără constrângere pe planul relaţiilor sociale. cu ocazia verificării elementului legal al infracţiunii. normele de incriminare se completează cu norme extrapenale cuprinse în alte acte normative. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală. I. dacă legiuitorul incriminează şi formele imperfecte ale faptei. Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. ceea ce impune luarea în considerare a doi factori: 90 În doctrina noastră se susţine că legea penală română nu este incompatibilă cu teoria normativă. În cazul faptelor care nu prezintă pericol social. ea nu poate angaja răspunderea penală a făptuitorului. Partea generală. În cazul în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. de prefigurare a rezultatului acţiunii sau inacţiunii sale ori care are posibilitatea reală a reprezentării acestuia. se vor lua în considerare normele generale referitoare la cauzele de inexistenţă a infracţiunii. 4. La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. de scopul urmărit.. acte preparatorii). cunoaşterea antijuridicităţii şi exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice (FL. 1 din Codul penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. o altă trăsătură esenţială a infracţiunii este pericolul social al faptei. În dreptul român. În această opinie se consideră că. Prin urmare. de împrejurările în care fapta a fost comisă. vinovăţia este reglementată într-o modalitate apropiată concepţiei psihologice90. De pildă.2. 2003. în măsura în care au efecte asupra normelor penale speciale (de incriminare). în forma ei originară. pe lângă intenţie sau culpă. precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. rezultat. c) amendă de la 100 lei la 2. fiind lipsită în mod vădit de importanţă. Vinovăţia este atitudinea făptuitorului. raport de cauzalitate) pentru ca aceasta să constituie infracţiune. STRETEANU. dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret.

continuă cu etapa deliberării şi se finalizează în momentul luării deciziei de a comite infracţiunea. Factorul volitiv este acel factor al vinovăţiei ce constă în posibilitatea orientării libere a energiei fizice pentru realizarea scopului urmărit. factorul volitiv şi cel intelectiv sunt desemnaţi prin termenul “responsabilitate”. pe lângă aceasta mai este necesar ca făptuitorul să-şi manifeste voinţa în mod liber. el ia rezoluţia infracţională. 158 . factorul volitiv însemnă capacitatea psiho-fizică a făptuitorului de a se autodetermina şi de a fi stăpân pe activitatea sa. ori a lipsit numai unul dintre aceştia. Altfel spus.factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv (voinţa)91. care este în această viziune o condiţie a existenţei vinovăţiei (G. fapt pentru care nu le vom analiza. Factorul volitiv. factorul volitiv p. cântărirea motivelor săvârşirii infracţiunii şi rezoluţia infracţională. Factorul intelectiv este acel factor al vinovăţiei ce constă în facultatea psihică a omului de a avea sau putea avea reprezentarea activităţii sale şi a consecinţelor acesteia. putând fi o idee proprie sau o idee însuşită de la altă persoană. vinovăţia mai presupune şi alte procese morale. iar ca urmare a apariţiei unui mobil determinant. În cadrul etapei deliberării. exigibilitatea este posibilitatea de a-i pretinde subiectului să se supună preceptului normei. MUSCO). 455-456). Dacă fapta persoanei reprezintă numai o eliberare de energie fizică. care preced sau însoţesc conduita infracţională. Apariţia ideii de a săvârşi o infracţiune se poate datora celor mai diverse motive. b) Voinţa sau factorul volitiv. i-au lipsit cei doi factori ai vinovăţiei. la momentul săvârşirii faptei. caz în care dreptul nostru penal nu acceptă răspunderea penală. E. Factorul intelectiv lipseşte dacă: făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept. se prezumă relativ. Voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei. Libertatea determinării voinţei presupune că făptuitorul a avut posibilitatea chibzuirii conduitei sale. 91 În doctrina italiană. s-a aflat în stare de beţie. pe lângă aceşti factori. Făptuitorul va putea însă să probeze că. ea nu-i va putea fi imputată decât din punct de vedere fizic. Responsabilitatea presupune existenţa factorului volitiv şi a celui intelectiv. FIANDACA. factorul intelectiv este aptitudinea psihică numită conştiinţă. Pe de altă parte. Conştiinţa este factorul subiectiv în care se regăseşte ideea comiterii faptei ce constituie infracţiune şi prefigurarea rezultatului acesteia. lipseşte de regulă. indiferent care. a) Conştiinţa sau factorul intelectiv. iar procesul volitiv s-a derulat în condiţii fireşti. a fost constrâns sau a comis fapta datorită existenţei unui caz fortuit. Altfel spus. Existenţa factorului volitiv. Sigur că. este iresponsabil. Conştiinţa creează cauzalitatea psihică a faptei. dar acestea nu au mare importanţă pe planul dreptului penal. fiind o stare normală. Conturarea relevanţei juridice a factorului intelectiv începe cu apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea. Spre deosebire de factorul intelectiv. care poate fi de intensităţi diferite. ca şi a celui intelectiv. În forul conştiinţei are loc apariţia ideii săvârşirii infracţiunii. dacă făptuitorul a fost constrâns să comită fapta şi în toate cazurile când îi lipseşte capacitatea de autodeterminare şi control a activităţii sale. cunoaşterea antijuridicităţii presupune inexistenţa erorii. făptuitorul cântăreşte motivele favorabile sau nefavorabile ideii de a săvârşi infracţiunea. Voinţa este facultatea care propulsează activitatea fizică a făptuitorului. fără legătură cu voinţa acesteia. existenţa voinţei făptuitorului nu este decât una dintre cerinţele existenţei factorului volitiv.

219 C. 1. 2. b) nu prevede rezultatul faptei sale. Acestea sunt şi ele susceptibile de anumite modalităţi.pen. fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta. Înseamnă că. Norma de incriminare nu indică forma de vinovăţie. Există intenţie depăşită când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului. fapta prevăzută de legea penală este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie. art. Spre a suplini această lipsă. din culpă sau cu intenţie depăşită. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale. 3. Formele şi modalităţile vinovăţiei. Uneori. înseamnă că furtul se poate comite numai cu intenţie. Astfel. b) prevede rezultatul faptei sale şi. fără consimţământul acestuia. este comisă din culpă. dar nu-l acceptă. deoarece el nu cunoaşte grade de intensitate. deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa simplă). Spre exemplu. normele de incriminare arată în mod expres care este forma de vinovăţie cu care trebuie comisă o faptă prevăzută de legea penală pentru ca aceasta să devină infracţiune. urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă). dacă legea nu indică expres forma de vinovăţie.19 alin. ea constituie infracţiune numai dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dar. Spre exemplu.. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale. şoferul unui autoturism circulă neatent şi.dacă o faptă prevăzută de legea penală. conform art.pen. Faptele prevăzute de legea penală devin infracţiuni numai atunci când sunt comise cu forma de vinovăţie cerută de lege. incriminează în mod expres distrugerea din culpă. dacă o faptă prevăzută de legea penală. De cele mai multe ori însă. Potrivit Codului penal. în partea generală a Codului Penal sunt înscrise două reguli cu valoare de principiu care servesc la identificarea formei de vinovăţie. acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă sau eventuală). culpa şi intenţia depăşită. Intenţia depăşită (praeterintenţia). aceasta va fi intenţia şi nu culpa. Vinovăţia are trei forme: intenţia. Spre exemplu.2 C. factorul volitiv ori există ori lipseşte. Aceste reguli sunt concepute după cum conduita interzisă prin norma penală este reprezentată de o acţiune sau de o inacţiune umană. constând într-o acţiune. pentru a asigura textelor claritate şi concizie în exprimare.208 C. De aici rezultă două consecinţe: . în acest sens putându-se afirma că. B. Intenţia. întrucât actul de conduită interzis (luarea bunului) este o acţiune. fapta din culpă nu este infracţiune. socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu previziune sau cu prevedere). ea va constitui infracţiune numai atunci când legea prevede în mod expres că acea faptă comisă din culpă este infracţiune.este întotdeauna invariabil. în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept (art. Culpa. 159 . nu şi din culpă.pen. legiuitorul nu a indicat în mod expres forma de vinovăţie în cuprinsul normei de incriminare. . Dacă legea nu prevede aceasta în mod expres. furtul este definit ca luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. a fost comisă de autor din culpă.faptele prevăzute de legea penală constând în acţiuni constituie infracţiuni întotdeauna când sunt comise cu intenţie. la trecerea pe lângă un grup de copii. accidentează pe unul dintre aceştia. deşi nu-l urmăreşte. În cazul acestui tip de fapte. constând într-o acţiune.).

poliţistul ajuns la faţa locului.178 alin. o persoană nu o denunţă de îndată. pentru că norma de incriminare nu face referire la culpă (reamintim că.pen. prevede expres că uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte. atunci fapta comisă nu constituie infracţiune.289 C. iar nu şi din culpă. dar ea constituie infracţiune.pen. Dacă funcţionarul nu-şi îndeplineşte atribuţia de serviciu. dar din culpă.fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când în lege se prevede aceasta. Astfel. potrivit actualului Cod penal. fie o anumită motivaţie a 160 . Ea nu constituie însă infracţiune întrucât norma de incriminare ce prevede această faptă (art. Dacă. Aceste condiţii pot privi fie o finalitate specială urmărită de către făptuitor. fapta sa nu constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.. Acţiunea s-a comis din culpă.dacă autorul a săvârşit din culpă o inacţiune prevăzută de legea penală. pentru că art. consemnează în mod greşit în procesul-verbal numele conducătorului auto vinovat de producerea accidentului (în loc de Ionaşcu scrie Ionescu). în aplicarea regulilor noului Cod penal.3 C. nu îndeplineşte un act şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor numai atunci când se comite „cu ştiinţă” (adică. Spre exemplu. care poate genera consecinţe juridice defavorabile unei persoane nevinovate de accident (numitul Ionescu). În urma acestei neatenţii rezultă un înscris oficial fals. conform noului Cod penal: . Invers: cu ocazia constatării unui accident de circulaţie.1 C. – falsul intelectual) nu face referire la culpă ca formă de vinovăţie. fapta funcţionarului public care. Conform art. această faptă constituie infracţiune atât în cazul în care este comisă cu intenţie cât şi atunci când este comisă din culpă). Există unele incriminări în conţinutul cărora legiuitorul impune anumite cerinţe pe care elementul subiectiv (vinovăţia) trebuie să le realizeze. art. Spre exemplu.dacă autorul a săvârşit o inacţiune prevăzută de legea penală (nu a făcut ceva ce legea îl obliga să facă) şi norma de incriminare nu prevede nimic referitor la forma de vinovăţie. fie din culpă.fapta care constă fie într-o acţiune. cu intenţie).pen. . dar legea penală prevede expres că acea inacţiune constituie infracţiune numai dacă este intenţionată. ea comite infracţiunea de nedenunţare indiferent dacă inacţiunea sa a fost una intenţionată sau una din culpă. afară de cazul în care legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.pen. omisiunea de a denunţa comiterea unei infracţiuni contra securităţii naţionale se poate săvârşi numai cu intenţie. fie într-o inacţiune constituie infracţiune numai când este săvârşită cu intenţie. luând cunoştinţă despre comiterea unei asemenea infracţiuni. în execiţiul atribuţiilor sale de serviciu. acea inacţiune constituie infracţiune indiferent dacă autorul a comis fapta intenţionat sau din culpă.provocându-i moartea. De aici rezultă două consecinţe: .170 C. din neatenţie. Acţiunea s-a comis din culpă. Spre exemplu. . Precizăm că noul Cod penal simplifică regulile de determinare a formei de vinovăţie.19 alin. (nedenunţarea) pedepseşte omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea unor infracţiuni contra siguranţei statului. fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie.

În raport de anumite împrejurări concrete din realitatea obiectivă. a) infracţiunea este o faptă nejustificată. ele capătă calitatea de cerinţe esenţiale ale elementului subiectiv al infracţiunii92. Ed. C. deşi prevăzută de legea penală. abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi. inexistente în actualul Cod. să fie totuşi îngăduită. Prin urmare. Beck. infracţiunea este fapta care prezintă pericol social. acestea trei fiind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Având în vedere că două dintre aceste trăsături (prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie) au fost analizate mai sus. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în concepţia noului Cod penal După cum s-a arătat mai sus. este o faptă săvârşită cu vinovăţie. nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o (art. . ci chiar în concordanţă 92 93 De pildă. O faptă concretă care corespunde tiparului abstract de incriminare poate prezenta anumite particularităţi care să-i excludă caracterul infracţional. anume: infracţiunea este o faptă nejustificată şi este o faptă imputabilă persoanei care a comis-o. Comparând trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în concepţia actualului şi a noului Cod penal. vom face în cele ce urmează câteva consideraţii asupra celorlalte două. 4. comise în realitatea obiectivă şi care prezintă felurite particularităţi. anume: infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală (tipică) şi este o faptă săvârşită cu vinovăţie.4. Ştiinţa dreptului numeşte finalitatea specială vizată de agent cu termenul scop. trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt în număr de patru. 161 . Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală (numit şi antijudiciaritate) presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică. în concepţia noului Cod penal. În cazurile când scopul şi mobilul sunt cerinţe ale normei de stabilire şi sancţionare a infracţiunii. săvârşită cu vinovăţie. conform art. FL. Norma de incriminare nu desemnează decât un tipar abstract de comportament uman. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. constituie sau nu infracţiuni. infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală.17 din actualul Cod penal în vigoare. STRETEANU. .470. iar motivaţiei speciale existentă în mintea făptuitorului i-a atribuit termenul mobil. care este interzis.trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă care prezintă pericol social nu a mai fost preluată în noul Cod penal. constatăm următoarele: . Noul Cod penal dă infracţiunii o altă definiţie.1 din noul Cod penal). o faptă ce corespunde formal normei de incriminare poate să nu apară în contradicţie. Este posibil ca o faptă.H. 2008.noul Cod penal adaugă două trăsături esenţiale în definiţia infracţiunii. este o faptă nejustificată şi este o faptă imputabilă celui care a comis-o. Organele judiciare sunt însă chemate să verifice dacă anumite fapte concrete.acestuia.15 alin. pag. Astfel.două dintre trăsăturile esenţiale existente în actualul Cod penal sunt menţinute şi în noul Cod penal. Tratat de drept penal. după cum urmează: infracţiunea esre o faptă prevăzută de legea penală. Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) este numai un indiciu de antijudiciaritate93.

În al doilea rând. Fapta lui X nu numai că este prevăzută de legea penală dar este contrară şi ordinii juridice. Pe de altă parte. decât dacă o normă de incriminare o descrie. Deşi activitatea infracţională se înfăţişează ca un tot unitar. Generalităţi Prin structura infracţiunii înţelegem elementele sau componentele infracţiunii şi relaţiile dintre acestea. pe când fapta lui Y este justificată prin legitima apărare şi. Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă nejustificată este înlăturată în prezenţa cauzelor justificative. deci ambele corespund tiparului abstract de incriminare. deci să fie justificată iar nu infracţională. b) infracţiunea este o faptă imputabilă celui ce a comis-o. Atât fapta lui X cât şi a lui Y reprezintă o ucidere a unei persoane. care poate fi reproşată persoanei care a săvârşito. uciderea unei persoane este o faptă prevăzută de legea penală. fiind o faptă umană. Trăsătura esenţială a imputabilităţii există ori de câte ori nu ne aflăm în prezenţa cauzelor de neimputabilitate. nu constituie infracţiune. Infracţiunea – ca instituţie juridică – are aptitudinea de a fi structurată conform regulilor oricărui sistem94. anume: legitima apărare. astfel că devine infracţiune. deci.1. constrângerea morală. legalitatea incriminării presupune preexistenţa unei norme care să prevadă fapta ca infracţiune – elementul legal. X ucide o persoană din dorinţa de a se răzbuna pentru un afront. conţin exigenţele societăţii faţă de conduita destinatarilor normei şi permit trasarea deosebirilor între ele. „Uciderea unei persoane” este tiparul abstract de incriminare. este o manifestare externă a individului uman – latura obiectivă -. eroarea şi cazul fortuit. în concret. O faptă antisocială nu poate fi considerată infracţiune şi nici temei al răspunderii penale. este atribuită unei persoane – subiect activ – şi este orientată împotriva unor valori sociale – obiect -. care aparţin altei persoane – subiect pasiv. Conţinutul infracţiunii 5. excesul neimputabil. Normele de incriminare reflectă politica penală a statului. fapta lui X este nejustificată şi constituie infracţiune. este comisă în legitimă apărare şi. conformă cu ordinea juridică în ansamblu (căci ordinea juridică permite individului să se apere împotriva unui atac). iresponsabilitatea. intoxicaţia. interzice şi sancţionează. infracţiunea. consimţământul persoanei vătămatate şi exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii. cauzele justificative sunt în număr de patru. Dar. deşi prevăzută de legea penală. exteriorizare 94 Aici prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente dependente între ele care alcătuiesc un întreg organizat (care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică). Dar. infracţiunea este o descărcare de energie pe planul relaţiilor sociale. Infracţiunea este o faptă de care poate fi învinuit. pe când fapta lui Y. minoritatea făptuitorului. Spre exemplu. Conform noului Cod penal. Cauzele de neimputabilitate exclud infracţiunea şi sunt următoarele: constrângerea fizică. Într-adevăr. §5. starea de necesitate. acest întreg – infracţiunea – are anumite elemente intrinseci sau extrinseci. deci. 162 . în timp ce Y ucide victima spre a se apăra întrucât îl atacase cu un cuţit.cu ordinea juridică.

Toate aceste elemente sau părţi componente ale sistemului infracţiunii subiecţii infracţiunii. obiectul infracţiunii. Tipuri de conţinuturi ale infracţiunii Condiţiile preexistente infracţiunii (obiectul. 163 . locul comiterii etc. Conţinutul este perfect dacă întruneşte toate condiţiile cerute de norma de incriminare.au relevanţă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni. de multe ori. pe o situaţie preexistentă – situaţie premisă -. mai multe rezultate sau mai multe forme sau modalităţi de vinovăţie. respectiv din punct de vedere general (elementele generale şi factorii preexistenţi generici) şi din perspectiva speciilor de infracţiuni (elementele speciale şi factorii preexistenţi specifici). putând fi considerate elemente sau factori ai infracţiunii. cuprinde totalitatea elementelor comune ale incriminărilor (caracteristicile comune ale tuturor infracţiunilor). În funcţie de criteriul variantelor de incriminare conţinutul poate fi tipic (de bază). După criteriul structurii juridice. modul şi mijloacele săvârşirii infracţiunii.iar în cea de a doua conţinutul este numit concret – conţinut specific de incriminare.faţă de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare – elementul subiectiv (moral sau vinovăţia). conţinuturile juridice sunt simple şi complexe. elementul legal. la un singur rezultat şi la o singură formă de vinovăţie. uneori. atenuat sau agravat. Aspectul special are în vedere elementele şi factorii unei anumite infracţiuni (caracteristicile existente într-o normă de incriminare). Conţinutul este simplu când condiţiile normei de incriminare se referă la un singur element material. după caz. folosirea unor mijloace sau instrumente. situaţia premisă. Conţinutul juridic poate fi perfect (integral) sau imperfect (trunchiat). Este imperfect acel conţinut care realizează doar forma actelor de pregătire sau a tentativei. În prima ipoteză conţinutul este denumit general – conţinut generic de incriminare . locul şi timpul comiterii infracţiunii. Analiza factorilor şi elementelor infracţiunii poate fi făcută din două puncte de vedere. latura obiectivă şi elementul subiectiv . Conţinutul este complex când norma de incriminare cuprinde condiţii privitoare la mai multe elemente materiale. Conţinutul tipic este acela referitor la condiţiile particulare în care o faptă este infracţiune. se desfăşoară în spaţiu şi timp şi presupune.) împreună cu conţinutul constitutiv (latura obiectivă şi latura subiectivă) formează conţinutul juridic al infracţiunii. manifestarea exterioară de voinţă a făptuitorului se grefează.2. Apoi. 5. Dacă norma de incriminare descrie o variantă mai puţin periculoasă (sancţionată mai blând) a variantei de bază a infracţiunii conţinutul este atenuat. Conţinutul este agravat dacă norma de incriminare prevede o variantă mai periculoasă (sancţionată mai sever) a variantei tip. Aspectul general al elementelor şi factorilor infracţiuni. subiecţii.

Corpul delict nu este o valoare socială apărată de normele penale de incriminare. demnitatea etc. Obiectul infracţiunii Obiectul infracţiunii este acel factor al infracţiunii ce constă în valoarea socială şi relaţiile sociale generate de aceasta. Nu am menţionat această categorie de obiect juridic. asimilat corpul delict (corpus delicti) cu obiectul infracţiunii pentru că primul constă în bunul folosit sau destinat să servească la săvârşirea infracţiunii.§6. Obiectul juridic generic este specia de obiect al infracţiunii ce constă în valoarea socială care naşte un fascicol de relaţii sociale şi reprezintă criteriul folosit de legiuitor pentru asocierea mai multor infracţiuni într-un grup. special) este categoria de obiect al infracţiunii care constă în valoarea socială particulară ocrotită de o anumită normă de incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiect juridic unic (sau simplu) şi obiect juridic complex. vătămate prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de norma de incriminare. deoarece corelaţia între cele două categorii este una specie-gen. expresia “obiect juridic generic” este echivalentă cu expresia “obiect juridic general” .1. Interesant este că. recunoaşterea unui asemenea obiect ar putea crea confuzie cu obiectul generic. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii 6. Obiectul juridic specific (individual. Obiectul juridic specific se subsumează celui generic. în cazul infracţiunilor care au obiect material). infracţiunile au un singur obiect juridic (şi un singur obiect material. Este nefolositoare întrucât nu poate contribui la opera de aplicare a legii penale. mai mult sau mai puţin. Este însă de neacceptat afirmaţia că o infracţiune vatămă toate valorile sociale şi relaţiile sociale generate de acestea. care au ca obiect material corpul persoanei fizice. obiectul juridic generic este valoarea socială ce formează obiectul ocrotirii mai multor norme de incriminare. persoana fizică. în timp ce secundul este valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă elementul material al infracţiunii. dar în cazul infracţiunilor complexe deosebim două sau mai multe obiecte juridice specifice. Legea penală apără valorile sociale esenţiale ale omului. Este obiect juridic de grup. în principal. ale persoanelor juridice private şi ale statului sau altor subiecte de drept public. proprietatea. Dreptul penal.este valoarea socială ocrotită de normele de incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. De asemenea. ocroteşte toate valorile sociale importante. subiecţii. obiectul material al infracţiunii se confundă cu subiectul pasiv al acesteia. a) Formele obiectului infracţiunii. Obiectul şi subiecţii infracţiunii 6. Obiectul juridic al infracţiunii – generic sau specific . 164 . 3. deoarece.1.1. Este vorba. Obiectul material al infracţiunii este entitatea fizică împotriva căreia este orientat elementul material al infracţiunii. Obiect juridic şi obiect material. uneori. Obiectul. cât şi pe cel generic. deoarece ea poate crea confuzie şi este inutilă din punct de vedere pragmatic. Se poate spune că orice infracţiune vatămă atât obiectul juridic special. Obiect juridic generic şi obiect juridic specific95. Obiectul juridic complex 95 În doctrină se menţionează şi existenţa unei a treia forme de obiect juridic – obiectul juridic general care constă în ansamblul valorilor sociale apărate de dreptul penal. situaţia premisă. de infracţiunile contra persoanei. semantic. spre exemplu. 2. De regulă. 1. Nu trebuie. însă. Altfel spus.

De pildă. respectiv: relaţiile sociale patrimoniale. iar celelalte (sau celălalt) sunt secundare sau adiacente. din descrierea faptei. a iresponsabililor permanenţi.are mai multe obiecte juridice speciale. În cazul anumitor infracţiuni.2. Noţiunea de subiect al infracţiunii nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept penal. una dintre condiţiile de existenţă a infracţiunii de abuz de încredere este ca bunul să se afle în deţinerea făptuitorului etc. Aşadar. în situaţia infracţiunii de tâlhărie. în cazul infracţiunii de tâlhărie obiectul juridic generic îl reprezintă relaţiile sociale patrimoniale. infracţiunea de tâlhărie – infracţiune complexă . Subiecţii infracţiunii sunt infractorul (subiectul activ) şi victima (subiectul pasiv. Dintre aceste obiecte specifice unul este principal. toate subiectele de drept pot fi angrenate în săvârşirea unei infracţiunii prin comiterea sau suportarea consecinţelor acesteia. de regulă. şi a persoanelor juridice care nu au capacitate penală. Obiectul principal al infracţiunii de tâlhărie este constituit din relaţiile sociale patrimoniale. relaţiile sociale referitoare la integritatea fizică etc. relaţiile sociale privind libertatea psihică a persoanei. ci numai în cazul unora dintre acestea. Cu excepţia minorilor sub vârsta de 14 ani. Precizăm că în cazul infracţiunilor complexe nu întotdeauna obiectul juridic principal este dat de valoarea socială mai importantă. de pildă. 4. Obiectul infracţiunii reiese expres din norma de incriminare. Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau secundar se face ţinând seama de obiectul juridic generic al infracţiunii respective. Raporturile penale de conformare sunt acele raporturi juridice care se nasc prin intrarea în vigoare a legii penale 165 . Obiectul infracţiunii în norma de incriminare. De exemplu. una dintre condiţiile infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri este ca obiectul – înscrisul – să se afle în păstrarea sau deţinerea unui organ sau instituţii de stat. fie activ. Diferenţa specifică. sănătatea sau viaţa victimei. relaţiile sociale de natură patrimonială sunt mai puţin importante decât cele referitoare la integritatea corporală. Obiectul infracţiunii rezultă direct sau indirect din normele de incriminare. persoana vătămată). toate subiectele de drept sunt susceptibile de a săvârşi infracţiuni. deoarece aceasta constituie genul proxim al speciei subiect al infracţiunii. legiuitorul prevede necesitatea realizării unor condiţii referitoare la obiectul infracţiunii (spre exemplu.). ca de altfel orice formă de răspundere juridică. sau rezultă numai indirect. Pe de altă parte. 6. Nu în cazul tuturor normelor de incriminare obiectul infracţiunii este prevăzut expresis verbis. în cazul infracţiunii de pruncucidere. urmarea infracţiunii sau finalitatea urmărită de făptuitor. Subiecţii infracţiunii A. toate subiectele de drept sunt titulare de valori sociale care pot fi vătămate prin infracţiuni. fie pasiv. o reprezintă subiectele raporturilor penale de conformare. Infracţiunea fiind o activitate ilicită este atribuită unei persoane. Represiunea penală. Astfel. iar celelalte relaţii sociale reprezintă obiecte secundare.este specia de obiect al infracţiunii ce cuprinde două sau mai multe obiecte juridice simple (uneori chiar complexe) reunite.1. nu poate fi stabilită decât dacă există o legătură între acea persoană şi o faptă. care a încălcat obligaţia de conformare. Noţiune.

a) Noţiune. Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică. Altfel spus. de determinare sau de complicitate. este infractor persoana fizică sau juridică care participă la săvârşirea unei infracţiunii în calitate de autor. Dintre subiectele raporturilor juridice penale. Calitatea de subiect activ al infracţiunii încetează la data decesului persoanei infractorului. Capacitatea juridică a făptuitorului (vârsta) presupune ca făptuitorul persoană fizică să fi împlinit la data săvârşirii infracţiunii vârsta de 14 ani şi să aibă discernământ. instigator sau complice. represiune. respectiv subiectele active şi pasive ale raporturilor juridice penale de conformare şi conflict. prin acte de executare.incriminatoare. Subiectele de drept penal sunt persoanele între care există raporturile juridice penale de conformare (cooperare) şi cele de conflict (contradicţie. roiuri de albine. Cerinţele referitoare la anumiţi subiecţi sunt numite condiţii speciale. Subiectul activ al infracţiunii. Raportul între cele două noţiuni este unul de subordonare. constrângere sau răspundere). Subiectul activ al infracţiunii nu se confundă cu făptuitorul. subiectul activ al infracţiunii nu trebuie confundat cu „subiectul de drept penal”. Pentru existenţa calităţii de subiect activ persoană fizică trebuie îndeplinite mai multe condiţii. cu excepţia trăsnetului) sau animalele (porci. adică persoanele implicate în comiterea infracţiunii. ci şi obiectele (lemnele. rezultă că subiecţii infracţiunii sunt subiecţii de drept penal care apar în calitate de părţi ale raportului juridic penal de conflict. Faţă de aceste precizări. În dreptul mai vechi – antic – erau pedepsite. infractorul se identifică numai cu subiectul pasiv al raportului penal de conflict. Altfel spus. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească orice subiect activ al infracţiunii sunt denumite condiţii generale. Este subiect activ (persoană fizică) al infracţiunii sau infractor persoana fizică care săvârşeşte o faptă ce constituie infracţiune. Răspunderea penală nu se transmite pe cale de succesiune. Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică sunt: capacitatea juridică. între stat. prin săvârşirea acesteia sau prin suportarea consecinţelor infracţiunii. responsabilitatea şi libertatea de voinţă.). generale (comune) şi speciale (specifice): 1. alături de titularii valorilor sociale protejate. care poate sau nu să fie infracţiune. Făptuitorul devine infractor numai dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă a infracţiunii. noţiune mai largă. indiferent dacă faptă este consumată sau a rămas într-o stare imperfectă pedepsibilă. şi persoanele obligate să se conformeze conduitei prevăzute de norma de incriminare.. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii decât persoanele fizice şi juridice. prin acte de executare. De asemenea. corelaţia între noţiunea de făptuitor şi infractor este una gen-specie. omizi etc. care cuprinde toate persoanele implicate în raporturi juridice penale. deoarece calitatea de făptuitor (penal) este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. Alte entităţi sau fiinţe nu pot fi subiecţi ai raportului penal de conflict. Este subiect activ al infracţiunii sau infractor persoana fizică sau juridică care săvârşeşte o faptă ce constituie infracţiune. pietrele etc. Responsabilitatea făptuitorului este starea psihofizică a unei persoane de a avea capacitatea reprezentării 166 . B. nu numai persoanele fizice sau juridice. de determinare sau de complicitate. b) Subiectul activ persoană fizică.

Totuşi este posibilă dobândirea de către subiectul care nu îndeplineşte cerinţa esenţială a calităţii de participant sub forma instigării sau complicităţii. deosebim: infractori maturi (peste vârsta de 22 de ani). Legiuitorul. iar cei cărora legea le pretinde realizarea unor condiţii speciale se numesc infractori calificaţi. impune şi îndeplinirea unor condiţii speciale referitoare la subiectul activ al infracţiunii. 167 . orientându-şi în mod voit energia s-a fizică în raport cu această conduită. dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. fie un element circumstanţial de calificare.conduitei sale şi a urmărilor acesteia. În funcţie de existenţa sau inexistenţa unor condiţii speciale. infractori tineri (18-22 de ani) şi infractori minori (14-18 ani). dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. uneori. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice. 278/2006) a fost prevăzută răspunderea penală a persoanei juridice. sunt numiţi infractori simpli. 35 din Decretul nr. 1. la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit. în limitele puterilor ce le-au fost conferite. Persoanele juridice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. iar ceilalţi sunt numiţi subiecţi activi speciali. a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. Prin legea de modificare a Codului penal (Legea nr. 2. cu excepţia statului. După criteriul vârstei. Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice. Aspecte introductive. b) Subiectul activ persoană juridică. Conform art. Nerealizarea condiţiei speciale determină excluderea făptuitorului din calitatea de subiect activ al infracţiunii la care subiectul activ este circumstanţiat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit. 2. La rândul lor. După criteriul numărului persoanelor care pot comite împreună prin acte de executare infracţiunea. în orice mod. Infractorii cărora legea nu le impune alte condiţii decât cele generale. 31/1954: „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. cât şi faţă de cel al treilea”. Libertatea de voinţă şi acţiune este aptitudinea omului de a lua liber decizia infracţională şi de săvârşire neconstrânsă a faptei. din raţiuni de politică penală sau a particularităţilor unor categorii de subiecţi activi ai infracţiunii. În doctrină. sunt actele persoanei juridice însăşi. distingem: infractori unici (un singur autor – in persona propria) şi infractori plurali (infracţiunea poate fi comisă şi în coautorat). infractorii se pot clasifica în mai multe categorii. atât faţă de persoana juridică. şi subiecţi activi speciali improprii. Calitatea respectivă este fie o cerinţă esenţială. când legea pretinde calitatea respectivă ca element esenţial. Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică. subiecţii activi speciali pot fi: subiecţi activi speciali proprii. subiecţii infracţiunii referitor la care legea penală nu pretinde nici un fel de condiţii speciale sunt numiţi subiecţi activi generali. a) Capacitatea juridică a persoanei juridice. Condiţiile speciale ale subiectului activ persoană fizică. în cazurile când legea leagă de o anumită calitate a subiectului existenţa sau inexistenţa unei agravante sau atenuante.

ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe. astfel că instituţiile publice – chiar şi cele care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat – vor răspunde penal pentru acele infracţiuni comise în desfăşurarea unei activităţi deschise iniţiativei private (spre exemplu. chiar dacă de cele mai multe ori este aşa. Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea infracţiunii este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale. nu răspund penal instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. după caz. a) Noţiunea subiectului pasiv (victima) al infracţiunii. care de cele mai multe ori se identifică cu subiectul pasiv al infracţiunii. Spre deosebire de infractor. este cea care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiune. C. pentru infracţiunile săvârşite în numele său în interesul persoanei juridice. cu excepţia statului. adică titulara acţiunii civile ce rezultă din săvârşirea infracţiunii. Spre exemplu. a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice. permisă domeniului privat – cum ar fi activitatea de asigurare a hranei pentru personalul angajat). Noul Cod penal menţine regula conform căreia nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii statul şi autorităţile publice. Această persoană este. respectiv de: persoană vătămată. Dacă. dar modifică reglementarea în privinţa instituţiilor publice. ceea ce înseamnă că eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva prepusului său excede raportului juridic penal de conflict. potrivit Codului penal actual. Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin infracţiune. prevăzute de lege. Particularităţile noului Codul penal în privinţa persoanei juridice subiect activ al infracţiunii. de către organele sau reprezentanţii acesteia. de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează.Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. persoana vătămată prin infracţiune cu persoana prejudiciată prin aceasta. victima infracţiunii poate avea mai calităţi. 3. iar subiectul de drept civil este soţul sau ruda apropiată a victimei. răspunde penal. în cazurile prevăzute de lege. Răspunderea penală a persoanei juridice nu o exclude pe cea a persoanei fizice care a săvârşit în mod nemijlocit infracţiunea. Altfel spus. b) Legea penală să prevadă răspunderea persoanei juridice. subiect de drept civil. subiectul pasiv al infracţiunii este victima acesteia. 168 . o instituţie publică ce efectuează în principal o activitate exclusă domeniului privat va răspunde penal pentru infracţiuni comise în desfăşurarea unei activităţi secundare. Nu toate persoanele juridice răspund penal. în cazul infracţiunii de omor subiectul pasiv al infracţiunii este persoana ucisă. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. victima nu trebuie să îndeplinească alte condiţii decât aceea de a i se cauza o vătămare materială sau morală prin infracţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii (victima). Din punct de vedere procesual. de la data recunoaşterii. Noul Cod penal leagă deci imunitatea de specificul infracţiunii săvârşite. Nu trebuie însă să se confunde. în noua reglementare se arată că acestea nu răspund penal „pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat”. parte vătămată sau parte civilă. Răspunderea penală a persoanei juridice este directă şi personală. Persoana prejudiciată. sub aspectul laturii civile a cauzei. Persoana juridică.

cum ar fi: subiecţi pasivi determinaţi şi subiecţi pasivi nedeterminaţi.3. subiectul pasiv al infracţiunii nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale. de regulă. De pildă. În teorie se fac şi alte clasificări. ca subiectul pasiv să aibă unele calităţi sau însuşiri. Alţi factori ai infracţiunii A. legiuitorul prevede în norma de incriminare condiţii referitoare la locul comiterii infracţiunii. Subiecţii pasivi ai infracţiunii pot fi clasificaţi după mai multe criterii. revocării liberării condiţionate. Infracţiunea. În cazul în care lege impune subiectului pasiv al infracţiunii unele condiţii speciale. dar unele norme de incriminare impun. iar rezultatul se produce pe teritoriul altuia. ea va fi considerată săvârşită în ziua când a luat sfârşit actul de conduită. Subiectul pasiv principal este persoana titulară a valorii sociale mai importante. revocării măsurilor de individualizare a executării pedepselor şi măsurilor educative. Uneori. În doctrină. Este posibil ca infracţiunea să nu se plaseze într-un singur loc. Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă acea zonă din spaţiu unde se desfăşoară activitatea infracţională. 6. 169 . Timpul comiterii unei infracţiuni coincide de regulă cu data când s-au epuizat acţiunea sau inacţiunea. Locul săvârşirii infracţiunii. De exemplu. în cazul infracţiunii de avort. pentru existenţa infracţiunii de ultraj subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de funcţionar public. De pildă. Astfel. subiecţii pasivi sunt subiecţi calificaţi. În raport de această dată se vor aplica toate normele dreptului penal. Sau. întreruperea termenului prescripţiei şi a celui de reabilitare. Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă intervalul de cronologic în care s-a desfăşurat activitatea infracţională. înlăturarea beneficiului graţierii. acţiunea este realizată pe teritoriul unui anumit stat. care de regulă aparţine organelor teritoriale locului comiterii infracţiunii.b) Condiţiile speciale ale subiectului pasiv şi categoriile de subiecţi pasivi. Cum am precizat anterior. este vorba de o infracţiune continuă care se desfăşoară pe teritoriul mai multor state. B. ci în mai multe locuri. nu prezintă importanţă. act de conduită umană. Locul comiterii infracţiunii. Dacă infracţiunea sa derulat într-o zonă temporală mai mare de o zi. Timpul săvârşirii infracţiunii. Aceste instituţii sunt incidente în raport de data consumării infracţiunii. aceasta fiind pedepsită indiferent de teritoriul în care fost realizată. mai puţin cele care reglementează instituţia recidivei. deosebim subiecţi pasivi principali şi subiecţi pasivi secundari. infracţiuni fără victimă. se consideră că pot avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii chiar şi o persoană concepută însă nenăscută sau o entitate colectivă care nu are personalitate juridică. pentru existenţa infracţiunii sau a unei variante calificate a acesteia. în funcţie de importanţa subiectului. situaţie care ridică problema de a stabili care este locul săvârşirii infracţiunii. Tot în funcţie de locul săvârşirii infracţiunii se determină şi competenţa procesuală a organelor judiciare. subiect pasiv unic şi subiect pasiv multiplu. iar în lipsa oricăror condiţii subiecţii sunt simpli. iar subiectul pasiv secundar este titularul valorii sociale mai puţin importante. Condiţiile privind locul săvârşirii infracţiunii pot avea rolul unei cerinţe esenţiale sau a unui element circumstanţial. se desfăşoară întotdeauna într-un anumit spaţiu.

perioada externă. Necesitatea existenţei laturii obiective a infracţiunii rezultă şi din definiţia legală generală a infracţiunii. ca aspect obiectiv (latura obiectivă). în lipsa cărora este exclusă existenţa infracţiunii. Aspectul obiectiv al conţinutului constitutiv al infracţiunii este alcătuit din mai multe elemente. este o activitate prin care corpul unei persoane iese din pasivitate. pe care trebuie să se suprapună săvârşirea infracţiunii. La fel. În norma de incriminare. Ieşirea din pasivitate poate avea loc prin orice mijloace ce determină mişcarea corpului persoanei făptuitorului.C. În cazul infracţiunilor ce presupun existenţa unei situaţii preexistente analiza infracţiunii trebuie să înceapă cu verificarea acesteia. executării sau epuizării. şi componenta laturii obiective numită „element material” (acţiunea sau inacţiunea). Latura obiectivă Latura obiectivă a infracţiunii este aspectul exterior al acesteia. conduita infracţională exterioară se poate manifesta printr-un comportament activ (pozitiv) sau într-o activitate de abstinenţă (negativă. cum ar fi: schimbarea poziţiei anterioare a membrelor superioare sau inferioare. dacă situaţia premisă nu este realizată. adică acea latură a actului de conduită interzis. Acţiunea. Aceste date se referă la anumite stări. adică este perceptibilă în lumea obiectivă. de abţinere). Situaţia premisă. deoarece orice faptă are o exteriorizare.1. unii autori pun semnul egalităţii între elementul material al infracţiunii. 170 . rezultatul produs şi raportul cauzal dintre acestea. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii este activitatea interzisă de norma de incriminare (acţiunea sau inacţiunea interzise)96. Exteriorizarea manifestării de voinţă a agentului este momentul în care se transpune în practică rezoluţia infracţională (mala cogitatio). fizică. 96 În doctrină. Din perspectiva conţinutului său. Fiind o „faptă”. În funcţie de stadiul evoluţiei manifestării exteriorizate. §7. situaţii. De pildă. cuvinte etc. în lipsa căreia aceasta nu poate subzista. pentru prevederea elementului material. în cazul infracţiunii de abuz de încredere este necesară preexistenţa unei relaţii juridice între subiecţii faptei. care se poate observa de către ceilalţi şi constă în acţiunea sau inacţiunea descrisă şi interzisă de norma incriminatoare. gesturi. situaţia premisă sau preexistentă este realitatea pe care trebuie să se grefeze săvârşirea infracţiunii. legiuitorul foloseşte două tehnici de reglementare. legiuitorul impune preexistenţa unor date ale realităţii. urmarea imediată (rezultatul) şi raportul de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. a) Elementul material (acţiunea sau inacţiunea). Aşadar. infracţiunea trebuie să se obiectivizeze. Pentru realizarea conţinutului anumitor infracţiuni. relaţii sau calităţi. aceasta poate să ajungă în faza pregătirii. conţinutul constitutiv obiectiv sau aspectul fizic. Latura obiectivă şi latura subiectivă ale conţinutului infracţiunii 7. Elementele oricărui act de conduită obiectiv sunt: elementul material. pentru că orice demers în continuare este lipsit de interes. Una dintre componentele aspectului obiectiv este acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma de incriminare. în sens restrâns. în cazul infracţiunii de înşelăciune în varianta emiterii de cecuri fără acoperire este necesară existenţa anterioară a unor raporturi juridice. Latura obiectivă mai poate fi denumită latura fizică.

adică omisiunea derulării unui comportament prevăzut de lege. Interesul distincţiei între infracţiunile comisive şi cele omisive priveşte în principal forma vinovăţiei. 171 . Infracţiunile comisive săvârşite prin inacţiune sunt numite infracţiuni comisive prin omisiune. regulile de determinare a acesteia fiind prezentate anterior (în cadrul secţiunii referitoare la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii). iar acesta vatămă un copil. infracţiunea de omor rămâne o infracţiune comisivă chiar dacă moartea victimei este rezultatul unei omisiuni a făptuitorului. Spre exemplu. infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune. prin anumite mijloace etc. Infracţiunile comisive nu-şi pierd această particularitate chiar dacă încălcarea normei de incriminare îmbracă forma inacţiunii pentru că. denumirea este dată de caracterul prohibitiv al normei penale de incriminare. b) când autorul omisiunii. iar acesta rămâne în inactivitate. În cazul acestor specii de infracţiuni se poate discuta. printr-o acţiune sau inacţiune anterioară. Inacţiunea (omisiunea. sub imperiul actualului Cod penal. a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. în două cazuri: a) când există o obilgaţie legală sau contractuală de a acţiona. abstenţiunea) constă într-un comportament pasiv pe care o persoană îl are deşi ea trebuia să iasă din starea de pasivitate în care se află. De exemplu. Conform art. o persoană lasă liber un câine periculos într-un parc. dacă nesocotirea normei de incriminare are loc printr-o acţiune. legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să îndeplinească unele cerinţe (esenţiale). legiuitorul a decis ca – prin noul Cod penal – să facă vorbire expresă despre noţiunea de infracţiune comisivă prin omisiune. Cerinţele esenţiale ataşate elementului material pot privi: comiterea faptei într-un anumit loc. sunt denumite infracţiuni omisive. într-un anumit timp. Omisiunea poate constitui element material al unei infracţiuni numai dacă legea impune agentului un anumit comportament activ. Majoritatea autorilor consideră însă că nu este o formă de analogie. omorul este o infracţiune comisivă. prin acţiune se înţelege şi abstenţiunea (inacţiunea). acestea îşi păstrează specificul de infracţiuni omisive. în cazul infracţiunilor omisive. La fel.17 din noul Cod Penal. deoarece admiterea faptului ca şi inacţiunea să facă parte din elementul material al unei asemenea infracţiuni poate fi considerată o extindere a aplicării legii penale prin analogie. deoarece norma încălcată este una onerativă. fără care actul de conduită exteriorizat nu poate realiza conţinutul juridic al infracţiunii. deoarece cel obligat desfăşoară o activitate oprită de lege. În cazul unor infracţiuni. Cerinţele esenţiale sunt legate de factorii obiectivi. în lipsa cărora fapta nu este infracţiune. Infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să nu aibă o anumită conduită se numesc infracţiuni comisive. Spre exemplu. în sensul că acesta trebuie să efectueze o activitate. mama refuză să-l alăpteze şi copilul moare). dacă nu aduc atingere principiului legalităţii incriminări.Lato sensu. dar ea poate fi săvârşită şi printr-o inacţiune (dorind să-şi ucidă copilul de vârstă fragedă. Spre a elimina această carenţă a actualului Cod penal. iar infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate şi să îndeplinească o anumită activitate.

materială. 172 . sau va rămâne în stare de tentativă. funcţie de împrejurarea dacă valoarea socială vizată are sau nu o existenţă materială. Rezultatul nociv vizat a fi prevenit sau contracarat de normele de incriminare se poate înfăţişa ca o schimbare fizică. moral. Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente sau ulterioare realizării infracţiunii.Sunt cazuri în care normele de incriminare pretind ca elementul material al faptei interzise să se exteriorizeze într-o anumită formă. deoarece altfel fapta nu va fi infracţiune. deoarece acestea nu intră în latura obiectivă a infracţiunii. sau poate fi numai periclitată. a realităţii înconjurătoare sau ca o modificare de ordin spiritual. cu caracter accidental. Primul fenomen poartă denumirea de fenomencauză. Raportul de condiţionare este acea relaţie între două fenomene. înlesneşte sau favorizează apariţia celuilalt fenomen. legătura) de la cauză la efect ce trebuie să existe între cele două elemente ale laturii obiective. Aceste infracţiuni sunt numite infracţiuni în formă închisă. cum este în cazul infracţiunii de ameninţare. fapta respectivă va fi infracţiune fără ca în lumea înconjurătoare să aibă loc vreo modificare fizică. care pot fi prezente sau nu. infracţiuni de pericol (numite şi infracţiuni formale). Doctrina numeşte aceste infracţiuni. pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta. în cadrul căreia unul dintre fenomene ajută. Urmarea imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde fiinţa infracţiunii. Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective a infracţiunii ce constă în consecinţa (efectul. În cazul infracţiunilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic. Relaţia cauzală (nexum cauzal) este acel raport între două fenomene în care unul precede şi determină pe celălalt. caz în care sunt excluse alte moduri de realizarea a acestuia. infracţiuni de rezultat (numite şi infracţiuni materiale). Normele de incriminare au ca finalitate preîntâmpinarea şi combaterea unor efecte negative ce ar putea surveni asupra valorilor sociale şi relaţiilor sociale generate de acestea. în cazul infracţiunilor pentru existenţa cărora legea nu impune producerea unui rezultat material. acesta trebuie să se producă. Raportul de interdependenţă este acea specie de legătură între două fenomene ce presupune că unul dintre ele este dependent de celălalt. prevăzută (sau dedusă) de norma de incriminare. rezultatul). Lipsa acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect doar excluderea existenţei conţinutului agravat sau atenuat al infracţiunii. cum este în cazul infracţiunii de distrugere. Literatura de specialitate denumeşte aceste infracţiuni. existenţa sa este dedusă din normele incriminatoare care. c) Legătura de cauzalitate. iar cele care pot fi realizate în orice formă sunt denumite infracţiuni în formă liberă b) Urmarea imediată. mai ales în cazul infracţiunilor ce produc vătămări fizice (infracţiunile materiale). în timp ce consecinţele ulterioare sunt doar elemente circumstanţiale. Deşi legiuitorul nu prevede expres această componentă în cadrul laturii obiective a conţinutului infracţiunii. Valoarea socială ocrotită poate fi lezată efectiv. Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în relaţia (raportul. o presupun implicit. Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de interdependenţă şi nici cu raportul de condiţionare. În schimb. iar cel de-al doilea este denumit fenomen-efect.

Fiind o specie de comportament uman. Această fază oratorie. Într-adevăr. etapa deliberării şi etapa deciziei sau rezoluţiei infracţionale. Hotărârea infracţională este etapa finală a laturii subiective a infracţiunii şi constă în luarea deciziei de săvârşire a acesteia. Precizăm însă că perioada internă are loc numai în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie. respectiv: etapa apariţiei ideii comiterii infracţiunii. Momentul cumpănirii motivelor pro şi contra săvârşirii infracţiunii este unul de „luptă psihică”. În schimb. În cazurile când la săvârşirea unei infracţiuni participă mai multe persoane. De pildă. în majoritatea cazurilor. infracţiunea are o derulare spaţiotemporală. dar sunt unele speţe care pun problema determinării existenţei acestuia datorită condiţiilor speciale în care sunt săvârşite faptele în cauză. Faza oratorie constă în comunicarea deciziei infracţionale altor persoane. §8. În această etapă făptuitorul cântăreşte motivele favorabile sau nefavorabile săvârşirii infracţiunii. adiacentă perioadei interne. Procesul infracţional începe odată cu încolţirea gândului de a săvârşi o infracţiune. momentul luării hotărârii infracţionale are şi o manifestare externă. Stabilirea raportului de cauzalitate.Raportul de cauzalitate trebuie cercetat numai în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva unor valori sociale ce au existenţă materială (infracţiunile materiale). care se soldează cu trecerea la ultima etapă a perioadei interne a infracţiunii – rezoluţia infracţională.1. Ne mărginim aici să arătăm că. nu ridică dificultăţi. fie prin faptul că luarea rezoluţiei delictuale s-a făcut în comun de către mai multe persoane. variantei ori modalităţii respective. unii infractori aduc la cunoştinţa altor persoane rezoluţia lor infracţională. Subsecventă momentului apariţiei ideii de a săvârşi infracţiunea este etapa deliberării. legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei (ex re).2. motiv pentru care face trimitere la acel paragraf. uneori. naţionalitate etc. nu este una obligatorie cum sunt cele trei etape analizate anterior. 173 . Perioada internă are. Aspecte generale Procesul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate parcurge două perioade: perioada internă (psihică) şi perioada externă (fizică). 7. pentru întrunirea elementelor infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi trebuie îndeplinită condiţia ca discrimina-rea să se facă pe temei de rasă. şi o exteriorizare fie prin aşa-numita „fază oratorie”. Perioada internă are trei momente sau etape cu relevanţă penală. dacă în norma de incriminare este prevăzută o anumită condiţie referitoare la latura subiectivă a infracţiunii. Latura subiectivă Elementul subiectiv (vinovăţia) al infracţiunii a fost deja examinat în cadrul temei „trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”. Formele infracţiunii intenţionate după fazele desfăşurării activităţii infracţionale 8. lipsa acesteia poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau a formei. în cazul infracţiunilor ce aduc atingere unor valori sociale neexprimate material (infracţiunile formale).

Dacă totul se opreşte la perioada internă. Actele preparatorii (de pregătire) A. Actele preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a infracţiunii şi constau în activităţile desfăşurate de persoana care vrea să săvârşească o infracţiune prin care creează condiţiile prielnice (favorabile) săvârşirii acesteia. latura morală poate fiinţa fără latura obiectivă. faza actelor de pregătire nu este posibilă în cazul infracţiunilor de inacţiune. Numai în cazul fazei oratorii şi în situaţia luării rezoluţiei infracţionale de către mai multe persoane. Această fază începe după executarea în întregime a elementului material şi se finalizează în momentul producerii rezultatului infracţiunii.2. forma consumată şi forma epuizată. Pe de altă parte. 8. Conduita omului însă nu are relevanţă penală decât dacă se exteriorizează prin vătămarea sau periclitarea valorilor sociale. Faza executării infracţiunii este cea de a doua fază a drumului infracţiunii şi constă în transpunerea în practică a deciziei săvârşirii infracţiunii prin realizarea laturii obiective sub aspectul elementului material al acesteia. neputând exista o infracţiune fără vreuna dintre ele. respectiv: faza pregătirii infracţiunii. deoarece ele se condiţionează reciproc. Actele de pregătire a infracţiunii deşi marchează debutul drumului infracţional (iter criminis). Noţiune. dacă faza publică îmbracă haina unei infracţiuni de sine stătătoare. din punct de vedere metodologic. forma tentativei. iar faza urmărilor lipseşte în cazul tentativei. infracţiunea poate îmbrăca patru forme: forma actelor de pregătire. Actele preparatorii sunt o formă atipică sau imperfectă a infracţiunii. Aspectul extern al infracţiunii se numeşte perioada externă a infracţiunii (actus reus). în lipsa acesteia din urmă prima rămâne fără nici un efect pe planul dreptului penal. cum este cazul infracţiunii de instigare publică şi apologia infracţiunilor. Chiar dacă. Faza actelor preparatorii (actelor de pregătire sau premergătoare) constă în activitatea făptuitorului de creare a condiţiilor săvârşirii infracţiunii prin pregătirea materială sau morală a acesteia. În funcţie de gradul evoluţiei perioadei externe. Spre exemplu. respectiv de realizare parţială (tentativă întreruptă) sau totală (tentativă terminată) a elementului material. simpla existenţă obiectivă a unei fapte este nerelevantă penal dacă nu are corespondenţă subiectivă. Această fază a infracţiunii poate ajunge în două stadii de evoluţie. deoarece 174 . ci este o activitate conştientă şi voită. procesele psihice ce au avut loc rămân în afara interesului dreptului penal. perioada internă poate avea relevanţă juridică penală. dar nu cuprinde activităţi de executare a elementului material al infracţiunii. analiza conţinutului infracţiunii se face prin divizarea sa în cele două laturi – obiectivă şi subiectivă – acestea nu trebuie considerate ca entităţi izolate. pentru că fapta ce constituie infracţiune nu este o simplă manifestare exterioară. Perioada externă a infracţiunii poate fi divizată în trei faze. Deşi. faza executării infracţiunii şi faza urmărilor infracţiunii. Faza urmărilor este aceea în care se produc efectele sau consecinţele acţiunii ori inacţiunii făptuitorului. Precizăm că nu toate infracţiunile permit cele trei faze de derulare a activităţii infracţionale. De exemplu.

de principiu. respectiv până la limita inferioară a actelor de executare. În funcţie de criteriul tratamentului penal actele preparatorii sunt: acte preparatorii neincriminate şi acte preparatorii incriminate. Tratamentul penal al actelor preparatorii. actul să constea într-o activitate care nu intră în cuprinsul elementului material al infracţiunii. deşi posibilă la majoritatea infracţiunilor. Menirea activităţii de pregătire a infracţiunii este de a facilita săvârşirea infracţiunii prin crearea condiţiilor ca aceasta să aibă loc cu succes. actul preparator să fie efectuat de către cel care va săvârşi infracţiunea. invocând următoarele argumente: actele de pregătire creează condiţii favorabile producerii rezultatului periculos. În combaterea punctului de vedere ce susţine incriminarea – nelimitată sau limitată – a actelor preparatorii se invocă următoarele argumente: de cele mai multe ori actele preparatorii sunt echivoce. Actele preparatorii morale constau în activităţi de culegere de date sau informaţii despre locul. D. Activitatea prealabilă săvârşirii infracţiunii se compune din acte de procurare de mijloace sau instrumente. despre subiectul pasiv al infracţiunii sau împrejurările săvârşirii infracţiunii. totuşi.iter criminis (drumul infracţional) nu este străbătut în întregime. ştiind că aceste acte nu sunt sancţionate. timpul sau obiectul infracţiunii. Deşi instituţia actelor preparatorii nu este reglementată. C. Actele preparatorii materiale constau în activităţi fizice de procurare. De exemplu. adaptarea unei chei. se pot desprinde şi trasa condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un anumit act pentru a fi act de pregătire a infracţiunii. Majoritatea autorilor şi legislaţiilor nu acceptă. procurarea unei substanţe letale . din analiza instituţiei tentativei şi a altor instituţii de drept penal. Condiţiile actelor preparatorii. ci numai în parte. activitatea periculoasă ar fi curmată din faşă. După criteriul naturii lor actele preparatorii pot fi: acte preparatorii materiale şi acte preparatorii morale. nu este întâlnită la orice infracţiune. B. precum şi în luarea unor măsuri de îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea folosului infracţiunii. multe dintre actele de pregătire au caracter univoc. actul să aibă caracter univoc. actele de pregătire a infracţiunii nu prezintă o periculozitate sporită. producerea unui instrument tăietor etc. de culegere de date despre locul şi timpul săvârşirii infracţiunii etc. în multe cazuri făptuitorul care a 175 . Felurile actelor preparatorii. culegerea unor date despre starea materială a victimei etc. De pildă. Activitatea de pregătire. actul să fie realizat cu intenţie directă. de adaptare a acestora. teza incriminării actelor preparatorii. Pentru desemnarea activităţilor de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii infracţiunii în teorie şi practică se mai folosesc expresiile „acte de pregătire” sau „acte premergătoare săvârşirii infracţiunii”. Unii autori susţin teza incriminării actelor preparatorii. precum şi luarea unor măsuri de îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea folosului infracţiunii. culegerea unor informaţii despre orarul schimbării pazei de la locul unde urmează să se comită infracţiunea. prin neincriminarea actelor preparatorii ar fi încurajaţi infractorii înrăiţi care. îşi pot pregăti cu răbdare şi perseverenţă comiterea infracţiunii etc. adaptare sau producere a mijloacelor sau instrumentelor pentru săvârşirea infracţiunii. Condiţiile actelor preparatorii sunt: actul să constea într-o activitate de pregătire a săvârşirii infracţiunii. Atât legislaţiile cât şi autorii au poziţii diferite faţă de tratamentul penal al actelor preparatorii.

c) Cazul infracţiunilor al căror element material constă într-o activitate de pregătire. În cazul infracţiunilor de inacţiune actele preparatorii nu sunt posibile deoarece pregătirea comiterii infracţiunii presupune activităţi care îmbracă forma acţiunii.efectuat acte de pregătire renunţă la săvârşirea infracţiunii etc. A treia modalitate de incriminare utilizată de legiuitor este cea de incriminare prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o comită sau ca infracţiuni autonome. atâta timp cât activitatea de pregătire este oricum sancţionată. Infracţiuni la care nu sunt posibile actele preparatorii. b) Incriminarea actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa. Tentativa este acea formă a infracţiunii. care constă în punerea în executare a hotărârii (intenţiei) de a săvârşi infracţiunea. 8. Dacă făptuitorul nu prevede sau nu urmăreşte un anumit scop nu există o activitate de pregătire a infracţiunii. Tentativa A. Actele preparatorii nu sunt posibile în cazul următoarelor infracţiuni: a) Cazul infracţiunilor al căror element material îmbracă forma inacţiunii. c) Incriminarea actelor preparatorii prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o comită sau ca infracţiuni de sine stătătoare. este acela că incriminarea actelor de pregătire ar fi o „stimulare” la comiterea infracţiunii.. se sancţionează şi producerea sau procurarea mijloacelor. care poate fi invocat împotriva neincriminării de principiu a actelor de pregătire. deoarece ea presupune realizarea în întregime sau în mod parţial a elementului material al infracţiunii. În cazul acestor infracţiuni nu sunt posibile activităţi de pregătire deoarece efectuarea unor acte de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii unei infracţiuni exclude indiferenţa sau neglijenţa faţă de rezultatul infracţiunii. legiuitorul incriminează actele de pregătire prin asimilare cu tentativa. În cazul unor infracţiuni deosebit de periculoase. Aceste cazuri sunt următoarele: a) Incriminarea actelor de complicitate anterioară. a instrumentelor sau luarea de masuri in vederea comiterii faptei de lipsire de libertate în mod ilegal. De exemplu. Tentativa face parte din faza executării infracţiunii. E.3. b) Cazul infracţiunilor săvârşite din culpă. după fazele desfăşurării acesteia în timp. când vădesc o periculozitate socială sporită. În cazul infracţiunilor al căror element material constă într-o activitate preparatorie nu sunt posibile actele de pregătire. Noţiune. activitatea acestora îmbracă forma complicităţii anterioare şi se sancţionează. Alături de actele de pregătire. Codul penal român nu incriminează actele preparatorii decât în mod excepţional. executare care este întreruptă sau nu-şi produce efectul. nu sunt posibile actele de pregătire în cazul infracţiunii de nedenunţare sau omisiunii încunoştinţării organelor judiciare etc. De exemplu. în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Cel mai important argument. cu intenţie indirectă sau cu praeterintenţie. Dacă alături de autor (sau coautori) au mai participat şi alte persoane care au înlesnit săvârşirea infracţiunii. tentativa este cea de a doua formă imperfectă a 176 .

spre obiectul infracţiunii şi care sunt univoce în privinţa finalităţii agentului. o persoană smulge arma din mâna celui care începuse să apese pe trăgaci pentru a ucide victima. Tentativa este singura dintre formele infracţiunii. Condiţiile tentativei. În cazul în care făptuitorul întrerupe de bună voie rezultatul ori împiedică apariţia lui.. B. direct sau indirect. el va beneficia de incidenţa desistării sau împiedicării rezultatului – cauză de nepedepsire. cauzele întreruperii executării sau neproducerii efectului să fie independente de voinţa făptuitorului.infracţiunii. tentativa presupune ca. Dacă orientarea acţiunii nu este clară spre obiectul infracţiunii. dar care se află într-un stadiu superior al evoluţiei comiterii infracţiunii. a) Tentativa întreruptă. tentativă relativ improprie şi tentativă absolut improprie. dar trebuie să excludă voinţa făptuitorului. dar nu una de executare a intenţiei infracţionale. deci nu există tentativă în sens penal. Deci. Precizăm că exprimări de genul „tentativă nereuşită”. Cauzele care opresc continuarea executării elementului material al infracţiunii pot fi dintre cele mai diverse. din motive ce exced voinţei făptuitorului. Din definiţia tentativei reiese că pentru existenţa acestei forme a infracţiunii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) Existenţa intenţiei de a săvârşi infracţiunea. motiv pentru care nu pot fi acceptate în dreptul penal. aceasta nu are relevanţă penală. Tentativa presupune ca făptuitorul să fi prevăzut rezultatul activităţii sale şi să-l fi urmărit. Fiind o formă intermediară de infracţiune. tentativa are un tratament penal diferit faţă de cel al infracţiunii consumate. deşi există o punere în executare a comiterii infracţiunii (tentativă. E. În funcţie gradul de realizare a elementului material. în funcţie de criteriul fazelor de derulare. De exemplu. intervenţie care a oprit continuarea acţiunii de tragere asupra victimei. după punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. În funcţie de caracterul cauzelor ce determină neconsumarea infracţiunii tentativa este: tentativă proprie. tentativa poate fi întreruptă (imperfectă. Cauzele ce opresc continuarea realizării elementului material al infracţiunii pot fi grupate 177 . rezultatul să nu survină. deşi dusă până la capăt. executarea să fie curmată sau. „tentativă eşuată” etc. activitatea în cauză este fie un act de pregătire. folosite în limbajul curent sunt pleonastice în contextul instituţiei analizate. Fiind o faptă realizată parţial. c) Întreruperea executării elementului material ori neproducerea rezultatului. care este reglementată în Partea generală a Codului penal. d) Incriminarea tentativei. adică să fie incriminată. Tentativa întreruptă este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. fără rezultat. întreruptă sau lipsită de efect. terminată). arătăm că una dintre condiţiile de existenţă a tentativei este şi ca aceasta să fie prevăzută de legea penală. b) Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Modalităţile tentativei. Condiţia punerii în executare a intenţiei de a comite infracţiunea presupune efectuarea unei activităţi de realizare a elementului material al infracţiunii. neterminată) sau perfectă (fără efect. fie o activitate de altă natură. Fără a intra aici în detalii. Sunt activităţi de realizare a elementului material al infracţiunii numai acelea care sunt orientate. În caz contrar. adică sancţionată. în sens curent). executare care este întreruptă înainte de efectuarea în întregime a elementului material.

iar nu sigură. c) Tentativa proprie. În cazul tentativei relativ improprii. e) Tentativa absolut improprie (actele de executare fără relevanţă penală). b) Tentativa fără efect (perfectă). Insuficienţa mijloacelor înseamnă că acestea nu sunt îndeajuns pentru realizarea elementului material sau pentru producerea rezultatului infracţiunii. Dacă obiectul nu se mai află în fiinţă atunci tentativa devine absolut improprie. neconsumarea infracţiunii este relativă. Defectuozitatea mijloacelor înseamnă o imperfecţiune materială sau morală a mijloacelor utilizate de infractor la săvârşirea infracţiunii. dar nu este incriminată. apariţia unui câine etc. însă expresia nu este riguroasă. Formularea legală nu acoperă întreaga gamă de cazuri care ar fi trebuit incluse în noţiunea de tentativă absolut improprie. Am folosit denumirea de tentativă absolut improprie pentru faptul că este o utilizată în literatura de specialitate. d) Tentativa relativ improprie. cauze privind reacţia animalelor. o alunecare de teren. Tentativa proprie este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. aceasta foloseşte un antidot şi se salvează. Aşadar. Pentru a evita folosirea unei expresii inadecvate. Expresia legală „nu există tentativă” este neadecvată. s-ar putea utiliza expresia „acte de executare nerelevante penal”. în cazul tentativei proprii. şi în cazul tentativei perfecte consumarea infracţiunii nu are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului.în: cauze de natură umană. însă nu se produce rezultatul. De pildă: declanşarea unui sistem de alarmă. însă el se află întru-un alt loc. defectuozităţii absolute a mijloacelor 178 . Neconsumarea infracţiunii. în cazul tentativei proprii. când întreruperea executării se datorează activităţii unei persoane fizice. de aceea credem că imposibilitatea consumării se datorează: insuficienţei absolute a mijloacelor folosite. executare care nu-şi produce rezultatul din cauza defectuozităţii sau insuficienţei mijloacelor folosite ori din cauza lipsei obiectului de la locul de unde credea făptuitorul că se află. pentru că desăvârşirea infracţiunii putea avea loc. deşi prin natura lor sunt idonee să determine consumarea infracţiunii proiectate. lipsa acestuia este relativă. rezistenţa unor obiecte. De exemplu. deoarece tentativă există. deoarece sesizase intenţia agentului. apariţia paznicului. cu toate că există condiţiile executării şi producerii rezultatului. cauze naturale. acesta nu survine totuşi. De pildă. Tentativa absolut improprie există în cazul în care imposibilitatea consumării infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. care altminteri ar fi fost apte să conducă la consumarea infracţiunii. se datorează unor cauze independente de instrumentele sau mijloacele utilizate ori de voinţa făptuitorului. În cazul când obiectul lipseşte de la locul unde credea făptuitorul că se află. Tentativa fără efect este acea modalitate a tentativei ce constă în executarea în întregime a elementului material al infracţiunii. în sensul că obiectul nu găseşte la locul crezut de făptuitor. Tentativa relativ improprie este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. folosindu-se instrumente sau mijloace idonee. după administrarea unei cantităţi de otravă victimei. Ca şi în cazul tentativei întrerupte. făptuitorul execută foc asupra victimei dar aceasta reuşeşte in extremis să evite împuşcarea. dar infracţiunea nu se consumă datorită apariţiei unei cauze independente de voinţa făptuitorului.

infracţiunile praeterintenţionate. desigur. ci denotă doar o simplificare a cadrului normativ în materie. Nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat. În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei tentativei la infracţiunile comise cu intenţie indirectă. infracţiunile a căror fază de executare este asimilată cu fapta consumată (de exemplu infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi). b) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului subiectiv. se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune. că tentativă întreruptă sau cea perfectă. dacă aceste motive nu ţin de voinţa făptuitorului. producerea rezultatului. 179 . Legiuitorul român a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei. Tratamentul penal al tentativei. 8. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă. tentativa proprie sau cea relativ improprie nu s-ar mai sancţiona. Dacă se stabileşte voinţa agentului de a continua activitatea pornită sau de a repeta actul se realizează întregul conţinut al tentativei. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire constând în renunţarea de bună voie la continuarea executării elementului material sau în zădărnicirea producerii rezultatului infracţiunii după terminarea executării. mai înainte de descoperirea faptei. opinia majoritară este în sensul că la aceste infracţiuni tentativa este posibilă. nu permit tentativa. din cauza particularităţilor elementului subiectiv. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune. omisiunea sesizării organelor judiciare. 2. sunt irelevante motivele pentru care nu se produce rezultatul. Această opţiune a noului Cod penal nu semnifică. la următoarele categorii de infracţiuni: infracţiunile din culpă. precizăm că – exceptând tentativa absolut improprie – ele nu mai sunt prevăzute în noul Cod penal. Sunt asemenea infracţiuni: infracţiunile ale căror acte preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni autonome (de pildă. modalităţii absurde de concepere a executării infracţiunii. Legiuitorul a considerat că menţinerea lor este inutilă câtă vreme. din proprie iniţiativă. Relativ la modalităţile tentativei. În doctrină s-a discutat dacă infracţiunile continue şi de obicei pot fi săvârşite şi în forma atipică a tentativei. Infracţiunile omisive nu permit existenţa tentativei deoarece nerealizarea obligaţiei legale echivalează cu întrunirea laturii obiective a infracţiunii respective. a) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului material: 1. infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă.utilizate. c) Alte cazuri. F. infracţiunile de rezultat potenţial. Infracţiunile instantanee. inexistenţei absolute a obiectului infracţiunii. G. De exemplu. Tentativa nu este posibilă. sub aspect practic. fiind infracţiuni care nu au o desfăşurare în timp.4. Alte infracţiuni nu permit existenţa tentativei din cauza specificului acestora sau voinţei legiuitorului. infracţiunea de luare de mită). adică incriminarea tentativei doar la infracţiunile foarte periculoase social.

La cele două ipoteze mai sus arătate, în care făptuitorul nu se pedepseşte, noul Cod penal adaugă o a treia: cea în care, mai înainte de descoperirea faptei, făptuitorul încunoştiinţează autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată. Reţine atenţia că, în această ipoteză, pentru nepedepsirea autorului nu se cere ca infracţiunea să nu se fi consumat. Legea pretinde doar ca, urmare a anunţării autorităţilor de către autor, împiedicarea consumării faptei să fie posibilă sub aspect obiectiv. Dacă împiedicarea consumării infracţiunii este posibilă, dar în concret ea nu s-a realizat (spre exemplu, din neglijenţă, organul de urmărire penală acţionează tardiv), autorul nu se va pedepsi întrucât el a încunoştiinţat autorităţile, iar consumarea infracţiunii a fost posibilă. 8.5. Infracţiunea consumată A. Noţiune. Prin infracţiune consumată se înţelege acea formă a infracţiunii care realizează conţinutul tipic al infracţiunii, adică conţinutul integral al acesteia. Deşi nu este reglementată, ca instituţie autonomă, indirect, toate instituţiile Părţii generale a Codului penal vizează infracţiunea consumată, care este etalonul infracţiunilor. Infracţiunea este consumată dacă peste latura subiectivă a conţinutului constitutiv se pliază perfect latura obiectivă, cu elementele sale – elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată. B. Momentul consumării infracţiunii. În cazul oricărei infracţiuni este foarte important să se determine momentul când aceasta s-a consumat. Momentul consumării infracţiunii diferă la infracţiunile de rezultat faţă de infracţiunile de pericol. Infracţiunile de pericol (formale) au ca moment al consumării momentul când s-a terminat executarea elementului material al infracţiunii, deoarece în această zonă temporală survine şi starea de pericol social. De exemplu, infracţiunea de violare a domiciliului se consumă în momentul când s-a terminat acţiunea de pătrundere în domiciliul altuia. Dacă infracţiunea formală este una de inacţiune, consumarea are loc în clipa când obligaţia de a ieşi din pasivitate a fost încălcată. Infracţiunile de rezultat (materiale) se consumă în momentul producerii urmării fizice specifice infracţiunii respective. Consumarea infracţiunii nu se confundă cu data săvârşirii acesteia, deoarece, deşi în majoritatea cazurilor cele două momente se suprapun, sunt şi cazuri în care acestea nu coincid. De pildă, în cazul infracţiunilor de rezultat, când acesta survine ulterior realizării elementului material al laturii obiective (diferenţa temporală fiind de cel puţin o zi), data săvârşirii infracţiunii este cea din momentul realizării în întregime a elementului material, pe când momentul consumării se extinde şi fapta se epuizează abia la data apariţiei rezultatului. 8.6. Infracţiunea epuizată A. Noţiune. Infracţiunea epuizată – sau fapt epuizat – este acea formă atipică a infracţiunii care, după momentul consumării, prin prelungirea elementului material sau în cadrul unui proces firesc, produce urmări noi. Infracţiunea fapt 180

epuizat este o specie de infracţiune care depăşeşte momentul consumării infracţiunii, desfăşurându-se în timp, în continuare, până la un alt moment, numit momentul epuizării. B. Momentul epuizării infracţiunilor susceptibile de epuizare. Momentul epuizării infracţiunilor susceptibile de epuizare este cel când orice urmare a infracţiunii, survenită după momentul consumării, a încetat să mai apară. Altfel spus, epuizarea infracţiunii are loc la data la care au încetat consecinţele imediate ale infracţiunii. Au moment al epuizării toate infracţiunile care au o desfăşurare în timp peste momentul consumării. Infracţiunile continue se consumă în momentul în care s-a realizat în totalitate latura obiectivă a infracţiunii respective şi se epuizează în clipa în care a luat sfârşit executarea, adică a încetat acţiunea sau inacţiunea specifică. Infracţiunile progresive se consumă în momentul producerii rezultatului iniţial şi se epuizează în momentul în care se produce ultima urmare imediată. Infracţiunile de obicei se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat suficiente acte ca să realizeze elementul material al infracţiunii şi se epuizează când făptuitorul încetează activitatea specifică. Infracţiunile continuate se consumă la data când s-au comis cel puţin două fapte care fiecare în parte realizează conţinutul aceleaşi infracţiuni şi se epuizează în momentul în care s-a realizat latura obiectivă a ultimei fapte de aceeaşi specie. Momentul epuizării infracţiunii este foarte important pentru că, uneori, în funcţie de acest moment se apreciază şi efectele juridice, considerându-se că infracţiunea fapt epuizat a fost săvârşită la data când s-a produs ultimul rezultat. 8.7. Formele, variantele şi modalităţile infracţiunii A. Forma tip sau de bază a infracţiunii. Forma tip a infracţiunii este configuraţia de bază a unei infracţiuni în raport de care legiuitorul construieşte variante agravate, atenuate sau calificate ale acesteia. Forma tipică a infracţiunii mai este denumită formă de bază sau simplă. Pentru incriminarea faptelor periculoase din punct de vedere social, legiuitorul descrie elementele acestora în normele de incriminare, în forma conţinutului tipic al infracţiunii. Orice normă de incriminare cuprinde cel puţin o formă a infracţiunii şi, eventual, una sau mai multe variante, care incriminează fapta respectivă cu luarea în considerare a gradului de pericol social mai ridicat sau mai scăzut, al faptei ori făptuitorului. Forma tip a infracţiunii se află înscrisă în primul alineat al articolului de lege, ea fiind modelul în funcţie de care vor fi incriminate variaţiunile acesteia. Forma de bază a infracţiunii reflectă un grad de pericol social mediu. B. Variantele infracţiunii. Variantele infracţiunii sunt aspecte accidentale ale acesteia, construite prin derivaţie de la forma tipică a infracţiunii. Variantele infracţiunii, de regulă, sunt mai periculoase socialmente comparativ cu forma de bază a acesteia, caz în care poartă denumirea de variante agravante. În situaţia în care varianta infracţiunii este mai puţin periculoasă decât forma de bază ea se numeşte variantă atenuantă. În cazul în care legiuitorul stabileşte şi sancţionează varianta agravată într-un articol separat, varianta infracţiunii se numeşte variantă calificată.

181

Construcţia variantelor derivate ale infracţiunii se realizează prin adăugarea la conţinutul variantei de bază a unor condiţii referitoare la obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul sau timpul săvârşirii infracţiunii, situaţia premisă etc.. În funcţie de împrejurarea, dacă este agravantă sau atenuantă, legiuitorul sporeşte, scade sau schimbă natura sancţiunii penale aplicabile respectivei variante a infracţiunii. C. Modalităţile infracţiunii. Modalităţile infracţiunii sunt felurile în care poate fi realizat elementul material al infracţiunii. Fiecare variantă sau formă ale infracţiunii poate fi săvârşită în una sau mai multe modalităţi. Modalităţile infracţiunii sunt: normative şi de fapt. Modalităţile normative ale sunt formele de realizare a infracţiunii, prevăzute de lege. Modalităţile normative ale infracţiunii pot fi plurale sau unice, în funcţie de diversele specii de infracţiuni prevăzute de lege. Realizarea mai multor modalităţi ale elementului material nu atrage o pluralitate de infracţiuni şi nici de sancţiuni penale. Modalităţile faptice ale infracţiunii sunt acelea în care se prezintă obiectiv fapta ce constituie infracţiune. §9. Aplicaţii practice 1. Conform art.197 alin.1 Cod penal, violul constă în actul sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În fapt, s-a reţinut că numitul C.N., după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu numita D.E., a încercat să iabă un astfel de raport, propunând femeii să se deplaseze la el acasă în acest scop. Numita D.E. a refuzat în mod ferm. Numitul C.N. a insistat, dar D.E. a reacţionat, înjurându-l, moment în care C.N. a abandonat hotărârea luată. Ulterior, numita D.E. a mers la o unitate de poliţie, unde a depus plângere prealabilă împotriva numitului C.N. pentru comiterea tentativei la infracţiunea de viol. Să se arate dacă numitul C.N. a comis sau nu această infracţiune. Soluţia: Conform art.17 Cod penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. În speţă, inculpatul C.N. şi-a propus şi a încercat să aibă raport sexual cu numita D.E., însă nu a folosit constrângerea. Dimpotrivă, a cerut consimţâmântul victimei, insistând în acest sens. Fiind refuzat, a abandonat hotărârea luată. Întrucât legea penală sancţionează ca tentativă la viol încercarea de a avea raport sexual, dar numai dacă se realizează prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fapta numitului C.N. nu constituie infracţiune întrucât nu este o faptă prevăzută de legea penală. 2. În sarcina inculpatului G.F. s-a reţinut că, în seara zilei de 22.08.2009, fiindu-i teamă că imobilul în care locuia ar putea fi vizat de hoţi, a conectat la tensiunea electrică de 220 V gardul de sârmă ce îi împrejmuia casa. Despre aceasta, inculpatul a încunoştiinţat vecinii. În ziua următoare, inculpatul G.F. a părăsit localitatea în care domicilia, plecând în concediu în străinătate împreună cu familia. 182

În ziua de 25.08.2009, copilul S.M. (ai cărui părinţi erau vecini cu inculpatul) s-a jucat în apropierea casei lui G.F. şi, atingând sârma, a fost electrocutat şi a murit. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor. Instanţa a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de ucidere din culpă şi a condamnat pe inculpat pentru această din urmă infracţiune. Arătaţi dacă soluţia instanţei este sau nu corectă. Soluţia: Hotărârea instanţei este greşită. Chiar dacă inculpatul nu a urmărit uciderea victimei, ci doar protejarea casei de eventuali hoţi, modul său de a acţiona şi mijloacele pe care le-a folosit dovedesc că a prevăzut şi a acceptat posibilitatea producerii morţii unei persoane, prin atingerea gardului conectat la reţaua de tensiune electrică de 220 V. Însuşi faptul că a informat vecinii asupra măsurii pe care a luat-o pentru protejarea locuinţei denotă că a prevăzut rezultatul periculos şi, înţelegând să nu renuţe la măsura luată, l-a acceptat. În consecinţă, fapta constituie omor comis cu intenţie indirectă. 3. În sarcina numitului D.O. s-a reţinut că, după ce a luat cunoştinţă despre faptul că numitul R.H. avea de vânzare un sistem audio-video foarte performant, în scopul de a sustrage acel bun, s-a informat asupra familiei acestuia şi a aflat că avea un copil care era elev în clasa a II-a la o şcoală generală din mun. ClujNapoca. Cu intenţia de a fura bunul, D.O. a mers la şcoala unde învăţa copilul numitului R.H. şi, dându-se drept rudă a acestuia şi, invocând un eveniment tragic produs în familie, a cerut învăţătoarei să permită copilului să meargă cu el acasă. Dându-şi seama că D.O. nu îl cunoaştea pe copil, învăţătoarea a refuzat să îl învoiască. Să se arate cum trebuie calificată fapta numitului D.O. Soluţia: Conform art.20 Cod penal, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Cu alte cuvinte, tentativa presupune un început de executare a acţiunii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii, deci un act de executare a conduitei interzise de legea penală. În cazul furtului (art.208 Cod penal), elementul material este dat de acţiunea de luare a unui bun. În speţă, numitul D.O. nu a întreprins nici un act material specific luării bunului, ci a efectuat numai activităţi menite a crea condiţiile optime pentru sustragerea sistemului audio-video: informarea asupra familiei viitoarei victime, încercarea de a determina copilul victimei să-l însoţească la domiciliul acesteia. În sarcina sa nu se poate reţine însă niciun act de executare a acţiunii de luare a unui bun. În consecinţă, fapta numitului D.O. constituie acte preparatorii neicriminate, iar nu tentativă la infracţiunea de furt. 4. În sarcina numiţilor C.S., M.V. şi A.V. s-a reţinut că, intenţionând să aibă raport sexual prin constrângere cu numita N.D., care se plimba pe şosea cu un 183

prieten, după lovirea şi îndepărtarea acestuia, au prins-o de mâini, trăgând-o spre o vie din apropiere. După unele încercări de a trece victima peste un gard, N.D. a reuşit să se smulgă din mâinile celor trei, care însă au urmărit-o, au prinso şi au lovit-o. În acest timp, la locul faptei a apărut un autoturism, iar pasagerii iau alungat pe agresori şi au luat-o pe N.D. cu ei, mergând la o unitate de poliţie. Fiind învinuiţi pentru tentativă de viol, C.S., M.V. şi A.V. au susţinut că faptele lor constituie acte preparatorii la infracţiunea de viol, nefiind incriminate. Care este soluţia legală în speţă? Soluţie: Conform art.197 alin.1 Cod penal, violul constă în actul sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Actele de violenţă constituie forme de constrângere fizică. Prin urmare, dacă ele sunt exercitate spre a facilita raportul sexual cu victima, fac parte din latura obiectivă a infracţiunii de viol. În speţă, exercitând asupra victimei actele de violenţă în acest scop, inculpaţii au depăşit faza actelor preparatorii, începând executarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de viol, activitate care însă a fost întreruptă şi rezultatul (actul sexual) nu s-a produs. În consecinţă, faptele constituie tentativă la infracţiunea de viol. 5. Aflându-se într-un tramvai, inculpatul D.G. a introdus mâna în buzunarul unei persoane, de unde a sustras mai multe hârtii fără valoare, crezând că sunt bani. Arătaţi cum trebuie calificată fapta inculpatului. Soluţie: Conform art.20 alin.2 Cod penal, există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În speţă, inculpatul a efectuat un act tipic de luare: introducerea mâinii în buzunarul victimei şi sustragerea bunurilor aflate în acel loc. Împrejurarea că, în acel moment, în buzunarul victimei nu se găseau bani, ci numai hârtii fără valoare, nu înlătură semnificaţia de act de executare pe care o are fapta inculpatului, buzunarul îmbrăcăminţii fiind un loc unde, în mod obişnuit, persoana păstrează sume de bani. În consecinţă, fapta constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat. §10. Rezumat Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Acestea sunt cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii. Conform noului Cod penal, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a 184

săvârşit-o. Structura infracţiunii desemnează componentele infracţiunii şi relaţiile dintre acestea. Conţinutul juridic al infracţiunii este alcătuit din condiţiile preexistente infracţiunii (obiectul, subiecţii, locul şi timpul comiterii, situaţiile premisă) şi conţinutul constitutiv (latura obiectivă şi latura subiectivă). Obiectul infracţiunii este acel factor al infracţiunii ce constă în valoarea socială şi relaţiile sociale generate de aceasta, vătămate prin fapta interzisă de norma de incriminare. Subiecţii infracţiunii sunt infractorul (subiectul activ) şi victima (subiectul pasiv). Locul săvârşirii infracţiunii nu prezintă, de regulă, importanţă, aceasta fiind pedepsită indiferent de teritoriul în care fost realizată. Uneori, legiuitorul prevede însă în norma de incriminare condiţii referitoare la locul comiterii infracţiunii. Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă intervalul de cronologic în care s-a desfăşurat activitatea infracţională. Uneori, legea penală prevede unele condiţii speciale de timp pentru comiterea infracţiunii. Situaţia premisă. Pentru realizarea conţinutului anumitor infracţiuni, legiuitorul impune preexistenţa unor date ale realităţii, pe care trebuie să se suprapună săvârşirea infracţiunii, date care se referă la anumite stări, situaţii, relaţii sau calităţi. Latura obiectivă este aspectul exterior al infracţiunii, adică acea latură a actului de conduită interzis care se poate observa de către ceilalţi. Latura obiectivă este alcătuit din mai multe elemente: elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. Elementul material este activitatea interzisă de norma de incriminare (acţiunea sau inacţiunea interzise). În cazul unor infracţiuni, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să îndeplinească unele cerinţe esenţiale (de loc, de timp, de mijloace etc.), în lipsa cărora fapta nu este infracţiune. Urmarea imediată desemnează consecinţa (efectul, rezultatul), prevăzută de norma de incriminare, pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta. Legătura de cauzalitate constă în relaţia (raportul, legătura) de la cauză la efect ce trebuie să existe între elementul material şi urmarea imediată. Latura subiectivă desemnează totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi de urmările acesteia, pentru ca fapta comisă să constituie infracţiune. Latura subiectivă cuprinde vinovăţia, mobilul şi scopul urmărit de infractor. Formele infracţiunii intenţionate, după fazele desfăşurării activităţii infracţionale, sunt: forma actelor de pregătire; forma tentativei; forma consumată; forma epuizată. Actele preparatorii (de pregătire) constau în activităţile desfăşurate de persoana care vrea să săvârşească o infracţiune prin care creează condiţiile favorabile comiterii acesteia. Ca regulă, legislaţia penală română nu incriminează actele preparatorii. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii (intenţiei) de a săvârşi infracţiunea, executare care este întreruptă sau nu-şi produce efectul. În dreptul 185

04. jud.G. aflându-se într-un tren care circula pe ruta Bucureşti-Piteşti. şi M. a fost aruncată din căruţă. salariat al unei ferme zootehnice. b) identificaţi subiectul activ al acestei infracţiuni.I. Inculpatul a condus căruţa cu viteză excesivă pe un drum de ţară cu pietriş şi. În raport de această normă de incriminare. În fapt. produce urmări noi.nostru penal. sticle de lapte la locuinţele unor clienţi de pe raza satelor din comuna Pieleşti. avea îndatorirea de a transporta în fiecare seară. c) identificaţi forma de vinovăţie cu care poate fi comisă această infracţiune. cu prilejul întocmirii acestuia. a făcut o schimbare bruscă de direcţie. Victima a fost internată în spital şi. prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări. deşi i s-au acordat îngrijiri medicale. după care a continuat cu cotituri frecvente şi bruşte. a decedat la 30. victima B. fiind gata de plecare şi văzând că victima B. Au plecat în urmărirea acestuia pe culoarul vagonului în care se aflau. Dolj.. cu care anterior avuseseră unele incidente. În aceste împrejurări. 2. cunoscând traseul inculpatului. Infracţiunea consumată este acea formă a infracţiunii care realizează conţinutul tipic al infracţiunii. Unii salariaţi ai acelei ferme zootehnice. inculpatul. adică conţinutul integral al acesteia. cu o căruţă.2002. În continuare. cerându-i să se urce în căruţă. aveau obiceiul ca la terminarea programului să meargă spre propriile locuinţe cu căruţa condusă de acesta. care se afla în stare de ebrietate.. cei doi inculpaţi au târât victima spre uşa de urcare-coborâre din 186 . după momentul consumării. Infracţiunea epuizată este acea formă atipică a infracţiunii care.pen. Temă de control 1.G. după trecerea unui pod. pentru a putea fi sancţionată.V.02. Argumentaţi dacă inculpatul a fost vinovat sau de moartea victimei şi. infracţiunea de fals intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial. §11.04.2002. (care mergea cu el spre casă în fiecare seară) nu vine. d) identificaţi condiţiile de timp la această infracţiune. s-a urcat.G. inculpaţii R. se cere: a) identificaţi elementul material al laturii obiective şi indicaţi dacă acesta constă într-o acţiune sau o inacţiune.2000. arătaţi care a fost forma de vinovăţie a acestuia. la o altă schimbare bruscă a direcţiei. 3. prin prelungirea elementului material sau în cadrul unui proces firesc. au văzut pe A. tentativa la o infracţiune trebuie să fie expres incriminată prin legea penală.. iar inculpatul a înjurat-o şi a ameninţat-o că „va zbura din căruţa şi-ţi rupi gâtul”. prinzându-l în spaţiul dintre vagoane şi aplicându-i mai multe lovituri. s-a reţinut că inculpatul F. în cădere lovindu-se la cap.. În ziua de 13. s-a enervat şi s-a deplasat spre atelierul din cadrul fermei unde aceasta lucra.289 C. Pe acest fond. de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. în seara zilei de 17. Victima.V. Conform art. în cazul unui răspuns afirmativ.

HOTCA. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Prezentaţi obiectul infracţiunii 3. 2. ceea ce a necesitat 103 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. intenţia depăşită şi culpa. Bucureşti. Editura Hamangiu.V. Bibliografie specifică M.. Editura Lumina Lex. obiectul şi subiecţii.pen. În cădere. Analizaţi tentativa 6.182 C. Având în vedere cele două norme de incriminare. Elementele laturii obiective a infracţiunii sunt: a) vinovăţia. Partea generală. Conform art. T. b) situaţia premisă. Trenul circula la acel moment cu circa 110 km/oră. Editura C. HOTCA.pen. 187 . Tentativa la această infracţiune se pedepseşte. DIMA. c) praeterintenţia. Bucureşti. Beck. 2009. Drept penal. b) intenţia şi culpa. 2003. Analizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 2. Conform art.A. Drept penal.A. Analizaţi latura obiectivă a infracţiunii 5. DOBRINOIU. BRÂNZĂ. Prezentaţi subiecţii infracţiunii 4. Drept penal. Hamangiu. şi M. M. locul şi timpul. arătaţi argumentat cum trebuie încadrată fapta inculpaţilor R. Formele vinovăţiei sunt: a) intenţia depăşită.H. c) elementul material. Partea generală. V. 2007. urmarea imediată şi legătura de cauzalitate.vagon şi au aruncat-o din tren. Bucureşti. W. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. §13. infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane. Partea generală. Analizaţi actele preparatorii Exemple de teste tip grilă 1.V. Bucureşti.174 C. infracţiunea de vătămare corporală gravă constă în fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. §12. 2007. Ed. victima şi-a fracturat gamba piciorului stâng. intenţia şi culpa. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală).

Rezumat §8. Noul Cod penal: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate §6. nu constituie totuşi infracţiune. beţia. Sunt cauze generale de inexistenţă a infracţiunii. Competenţele unităţii de învăţare §3. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §10.UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 4. ⇒ prezentaţi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare. minoritatea. de regulă. deşi prevăzută de lege penală. Cauzele generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe infracţiuni şi sunt reglementate. Temă de control §9. deosebim: cauze generale şi cauze speciale. cazul fortuit. Analiza cauzelor care exclud infracţiunea §5. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptul de cauză care exclude infracţiunea. §3. Bibliografie specifică §1. Singurul temei al răspunderii penale fiind infracţiunea. starea de necesitate. spre exemplu: legitima apărare. constrângerea morală. 188 . în partea generală a Codului penal. iresponsabilitatea. Generalităţi privind cauzele care exclud infracţiunea Cauzele care exclud infracţiunea sunt împrejurări ce împiedică întrunirea elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii. minoritatea etc. categorii ale instituţiei infracţiunii. În lipsa stabilirii preexistenţei unei infracţiuni este exclusă fiinţa unui raport penal de conflict. CAUZELE CARE EXCLUD INFRACŢIUNEA Cuprins: §1. constrângerea fizică. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore. După criteriul sferei de incidenţă şi al sediului reglementării. starea de necesitate. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate împrejurările în care fapta. eroarea şi cazul fortuit). a) Cauze generale şi cauze speciale. Obiective §2. Generalităţi privind cauzele care exclud infracţiunea §4. Aplicaţii practice §7. Cauzele care exclud infracţiunea sunt. din punct de vedere instituţional. §2.

de asemenea. De pildă. . Pentru existenţa legitimei apărări trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare.să fie material. a altuia sau împotriva unui interes general. Legitima apărare Potrivit art.să pună în pericol grav drepturile vizate sau interesul general. b) Cauze justificative şi cauze de neimputabilitate. din cauza tulburării sau temerii. În cazul excesului justificat de apărare.1. Această clasificare este consacrată de noul Cod penal al României. Analiza cauzelor care exclud infracţiunea 4.Cauzele speciale au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup determinat de infracţiuni şi sunt reglementate. direct. efracţie sau prin alte asemenea mijloace. . §4. Este.să fie orientată împotriva agresorului. care se poate exterioriza fie sub forma excesului justificat. 44 C. a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. viclenie. dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Condiţiile ripostei sunt: . într-o locuinţă. survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice.să fie proporţională cu gravitatea pericolului. pen. cel care se apără încalcă regula proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a facultăţilor sale mintale. încăpere. şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general. Codul penal asimilează excesul justificat cu legitima apărare. . constrângerea mituitorului (în cazul luării de mită) etc.să fie necesară. Condiţiile atacului sunt: . este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material. Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă. Cauzele de neimputabilitate (numite şi cauze de neculpabilitate sau cauze subiective de neresponsabilitate) exclud imputabilitatea şi produc efecte in personam (cu excepţia cazului fortuit. Cauzele justificative (bazate pe dreptul de a săvârşi anumite fapte. care produce efecte in rem). în legitimă apărare şi acela care. îndreptat împotriva sa. Excesul de apărare este scuzabil când depăşirea proporţiei dintre apărare şi 189 . În cazul în care apărarea nu este proporţională cu gravitatea pericolului suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări.. imediat şi injust. în partea specială a Codului penal sau în alte legi. drepturilor unei persoane sau împotriva unui interes general. numite şi cauze obiective de neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea ori caracterul ilicit al faptei) exclud trăsătura esenţială a caracterului nejustificat şi produc efecte in rem. fie sub forma excesului scuzabil. .să fie îndreptat contra unei persoane. direct.să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală. de obicei. . imediat şi injust.

pe lângă cele trei condiţii. ci altor cauze. Dacă anterior agresiunii cel care s-a apărat îl provocase pe agresor atunci victima va suporta prejudiciul suferit proporţional cu gradul vinovăţiei sale. Legitima apărare este o cauză de inexistenţă a infracţiunii şi produce. respectiv ca pericolul să nu fi fost creat în mod intenţionat de cel care invocă starea de necesitate. . Însă. viaţa. pen. ci numai referitor la cei care s-au aflat în această stare. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel. O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Cel mai adesea legitima apărare poate coexista cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt. Excesul justificat de apărare înlătură caracterul ilicit al faptei şi exclude răspunderea civilă. Această cauză. 4. ceea ce înseamnă că dacă s-a probat existenţa legitimei apărări. este împrumutată în toate ramurile dreptului din materia dreptului penal. Efectele generale ale legitimei apărări se produc numai în cazul legitimei apărări pure şi simple. efecte in rem. penal. De pildă. De asemenea. disciplinar. răspunderea civilă va fi exclusă numai proporţional cu prejudiciul produs până în momentul depăşirii echivalenţei agresiunii. în cazul excesului scuzabil. Efectele legitimei apărări sunt generale. ceea ce înseamnă că.atac nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului.2. de regulă. . Starea de necesitate Conform art. consecinţele sale se vor extinde asupra tuturor participanţilor la săvârşirea faptei. deşi nereglementată decât în materia răspunderii penale. cel care a efectuat activitatea de apărare poate fi răspunzător în sfera altor ramuri de drept.să fie iminent. Legitima apărare este o cauză care exclude ilicitul de orice natură – penal sau extrapenal. În doctrină. se apreciază că mai trebuie îndeplinită una. administrativ etc. Pentru existenţa stării de necesitate trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii referitoare la starea de pericol şi condiţii privind activitatea de salvare.să ameninţe viaţa. mutatis mutandis. integritatea corporală sau sănătatea unei persoane ori un bun important sau vreun interes general. 45 C. 190 . Condiţiile referitoare la pericol sunt: . a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general. integritatea corporală sau sănătatea sa. astfel că. condiţiile de incidenţă prevăzute de legea penală sunt aceleaşi şi în celelalte ramuri ale dreptului. este posibilă răspunderea juridică în alte forme dacă legitima apărare intră în conexitate cu alte cauze de excludere a infracţiunii.. în cazul excesului justificat sau scuzabil. Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şia dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era înlăturat. depăşirea condiţiei proporţionalităţii are drept cauză dorinţa de răzbunare a făptuitorului. civil. în sensul că determină inexistenţa oricărei forme de ilicit. Condiţiile privind activitatea de salvare sunt.să fie inevitabil. Legitima apărare poate veni în concurs cu alte cauze care exclud răspunderea penală.

comise sub imperiul constrângerii. . . persoana titulară a valorii sociale salvate va putea fi obligată să răspundă civilmente faţă de victimă. fără ca primul să poată opune rezistenţă. un conducător auto produce un accident ce are ca urmare moartea unei persoane datorită împrejurării că pasagerul din dreapta sa. Dacă o persoană aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul această cauză intră în concurs cu eroarea de fapt etc. În cazul în care fapta de salvare cauzează un prejudiciu în patrimoniul unui terţ. excluderea răspunderii penale şi a oricărei alte forme de răspundere juridică a făptuitorului – penală. dar spre deosebire de constrângerea morală (la care subiectul are şi o altă posibilitate de a acţiona).3. civilă. în cazul constrângerii fizice subiectul nu are o altă posibilitate fie ea şi foarte dăunătoare. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale. dar această denumire ar fi aplicabilă numai când ea provine de la forţe naturale. contravenţională.să nu fie efectuată de către o persoană sau pentru a salva o persoană care aveau obligaţia să înfrunte pericolul. atunci sunt realizate condiţiile stării de necesitate.să fie necesară. de mijloacele de rezistenţă ale făptuitorului şi de datele şi împrejurările cauzei. Sunt şi cazuri când constrângerea îmbracă forma acţiunii. o persoană este împinsă. de intensitatea constrângerii. lipseşte factorul volitiv.. pen. Stabilirea existenţei ori inexistenţei constrângerii fizice se va face ţinându-se seama de persoana făptuitorului. Constrângerea fizică este o cauză de excludere a vinovăţiei deoarece dintre cei doi factori ai elementului moral (vinovăţiei). Dacă presiunea exercitată este evitată prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. căruia acesta nu i-a putut rezista. Constrângerea fizică (vis absoluta) este o cauză de excludere a vinovăţiei care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare exercitate asupra energiei fizice a făptuitorului. Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii: fapta să fie comisă sub imperiul unei energii exterioare orientată asupra fizicului făptuitorului. 4.. exercitată prin 191 . sunt fapte de inacţiune. fapta săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală. şi vatămă corporal o altă persoană. De exemplu. Faptele cele mai frecvente. de regulă.să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Constrângerea fizică este denumită şi forţă majoră (vis major). (2) C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. a ţinut volanul în poziţie dreaptă. . în temeiul principiilor dreptului civil. Constrângerea fizică În conformitate cu art.. 46 alin. De pildă.4. făptuitorul să nu poată rezista constrângerii. înaintea unei curbe. 4. se dezechilibrează. Constrângerea morală Potrivit art. disciplinară etc. iar nu de alt gen. (1) C. 46 alin.să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală. Constatarea existenţei stării de necesitate determină.

ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod. Constrângerea psihică este acea cauză de excludere a vinovăţiei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare îndreptată împotriva energiei psihice a făptuitorul, căruia acesta nu-i poate rezista. De exemplu, un funcţionar public este ameninţat cu incendierea case şi maltratarea copiilor dacă nu falsifică un înscris oficial. În cazul constrângerii morale energia externă lucrează asupra psihicului agentului, determinând în mintea acestuia o stare morală ce-l obligă să comită o faptă prevăzută de legea penală. În cazul incidenţei acestei cauze, făptuitorul se află în imposibilitate de a se comporta altfel, fiind constrâns din punct de vedere psihic (vis compulsiva). Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii: fapta prevăzută de legea penală să fie comisă sub imperiul unei forţe exterioare îndreptată împotriva psihicului făptuitorului; făptuitorul să fie expus unui pericol grav, imediat şi real; făptuitorul să nu poată înlătura pericolul decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (nu a putut rezista constrângerii prin mijloace extrapenale); fapta săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală. Ori de câte ori făptuitorul putea acţiona în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală constrângerea psihică este exclusă. Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală se caracterizează prin aceea că energia exterioară are conţinutul unei ameninţări. Ameninţarea poate fi făcută prin gesturi, în scris sau oral. Constrângerea psihică poate intra în conjuncţiune cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei (eroarea şi starea de necesitate). Când starea de necesitate intră în concurs cu ameninţarea, persoana constrânsă poate riposta împotriva celui care îl constrânge prin opunerea unei rezistenţe eficace. Pe de altă parte, persoana ameninţată poate subevalua (aprecia eronat) natura şi intensitatea forţei exterioare, caz în care suntem în prezenţa constrângerii psihice, dacă sunt întrunite şi condiţiile de existenţă ale erorii de fapt. În acest caz constrângerea morală intră în conjuncţiune cu eroarea de fapt. Dacă eroarea era evitabilă, subiectul va răspunde penal, cu excepţia cazului în care fapta este incriminată numai dacă este săvârşită cu intenţie. În situaţia în care presiunea psihică este exercitată prin activităţi de violenţă fizică, îndreptate contra agentului sau o altă persoană. 4.5. Cazul fortuit Potrivit art. 47 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit este acea cauză de excludere a vinovăţiei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ce produce un rezultat datorită apariţiei unei forţe a cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit (casus) este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe fără ca vreunei persoane să i se poată reţine vinovăţia (quidam est casus fortuitus 192

qui previderi non potest). Cazul fortuit începe unde încetează culpa şi sfârşeşte acolo unde începe forţa majoră. Cazul fortuit este singura cauză ce exclude elementul moral al infracţiunii ale cărei efecte se produc in rem. Recunoaşterea cazului fortuit drept cauză care exclude vinovăţia înseamnă repudierea concepţiei potrivit căreia cel care desfăşoară o anumită activitate răspunde de toate consecinţele conduitei sale, fiind fals adagiul: qui in re illicita versatur, tenetur etiam pro casu. Cazul fortuit nu trebuie confundat cu forţa majoră (constrângerea fizică lato sensu) deşi, mulţi autori au susţinut că nu există nici o deosebire între cele două specii de cauze de neimputabilitate. Între forţa majoră şi cazul fortuit există deosebire de esenţă, motiv pentru care cele două noţiuni pot şi trebuie delimitate. Deosebirea între cazul fortuit şi constrângerea fizică reiese din faptul că, în timp ce la constrângere agentul este silit să desfăşoare activitatea descrisă de legea penală, la cazul fortuit făptuitorul efectuează activitatea de bună voie. Deci, persoana constrânsă fizic, deşi prevede rezultatul ilicit, nu poate opune rezistenţă, câtă vreme cel care acţionează sub imperiul cazului fortuit nu poate să prevadă apariţia rezultatului socialmente periculos deoarece peste activitatea făptuitorului s-a suprapus o împrejurare imprevizibilă. Pentru existenţa cazului fortuit trebuie îndeplinite următoarele condiţii: rezultatul faptei prevăzute de legea penală să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile (întâmplătoare, accidentală; împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţiune cu fapta a cărei consecinţă (prejudiciu) a determinat-o; fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea penală. Întrucât fortuitul este o împrejurare obiectivă, examinarea subiectivă nu este necesară deoarece ea nu prezintă relevanţă penală. Această cercetare prezintă interes numai în cazul faptelor săvârşite din culpă, dar care sunt incriminate numai dacă sunt săvârşite cu intenţie. De exemplu, în cazul infracţiunii de calomnie, fapta săvârşită datorită unei imposibilităţi subiective de a prevedea apariţia rezultatului specific acestei infracţiuni exclude vinovăţia pretinsă pentru existenţa infracţiunii de calomnie. 4.6. Minoritatea făptuitorului Conform art. 50 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită împrejurării că acesta nu a împlinit la data comiterii faptei prevăzute de legea penală, vârsta minimă cerută de lege. Capacitatea de reprezentare a comportamentului propriu poate fi afectată nu numai din cauza unor alterări ale facultăţilor psihice, ci şi din cauza imaturităţii fireşti a celui care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală. Dintre cele patru etape ale vieţii omului – copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea – numai ultimele trei pot pune problema răspunderii penale, deoarece din sfera subiecţilor activi ai infracţiunii sunt excluse persoanele aflate în etapa copilăriei. Copilăria este o incapacitate bio-psihofizică normală, firească. Pentru a fi cauză de excludere a caracterului penal al faptei, minoritatea 193

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: făptuitorul să nu fi împlinit vârsta de 14 ani ori să fi avut între 14-16 ani şi să fi lucrat fără discernământ; făptuitorul să aibă vârsta sub 14 ani sau între 14-16 ani în momentul comiterii faptei; fapta comisă în stare de minoritate să fie prevăzută de legea penală. Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ al infracţiunii nu constituie infracţiune. În cazul minorilor sub 16 ani, răspunderea penală nu poate fi stabilită decât dacă se constată că au săvârşit fapta cu discernământ. Minoritatea este o cauză personală de înlăturare a caracterului infracţional al faptei. Ea nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi decât dacă şi aceştia se află în stare de minoritate. Pe de altă parte, considerăm că minoritatea este o cauză de excludere a infracţiunii ce are un caracter subsidiar faţă de celelalte cauze de acelaşi gen, dacă minoritatea se află în raport de subordonare, din perspectiva efectelor juridice. De exemplu, dacă minorul a ripostat la un atac, în condiţiile stării de legitimă apărare, se va da eficienţă acestei din urmă cauze. Însă, nu este exclusă aplicarea a două dintre cauzele de excludere a infracţiunii în cazurile în care raportul dintre ele (din punctul de vedere al efectelor) este unul de încrucişare (suprapunere parţială). Minorul care nu răspunde penal, va răspunde însă civil ori de câte ori acesta a acţionat cu discernământ. De asemenea, alături sau pentru minor vor răspunde civil părinţii acestuia, în temeiul art. 1000 alin. (2) din Codul civil, raportat la art. 1003 din acelaşi cod. 4.7. Iresponsabilitatea În temeiul art. 48 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele. Iresponsabilitatea presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: făptuitorului să-i lipsească factorul intelectiv sau volitiv; lipsa celor doi factori să existe în timpul comiterii infracţiunii; starea de iresponsabilitate să nu se datoreze beţiei, minorităţii sau erorii de fapt; fapta comisă în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală. În toate cazurile iresponsabilitatea făptuitorului trebuie stabilită pe baza concluziilor unui raport medico-legal de expertiză psihiatrică. Diagnosticul medico-legal este necesar să includă atât procesele psihice cognitive cât şi pe cele de natură volitivă. Concluziile acestui raport trebuie să se refere la: boala psihică de care suferă făptuitorul, cadrul sindromatic psihic sau simptomele evidente; tulburările psihice generate de boala subiectului, legătura cauzală dintre acestea şi elementul material al faptei şi motivaţia psihopatologică; dacă subiectul supus expertizei a avut discernământul păstrat, scăzut sau abolit; recomandări referitoare la măsurile de siguranţă. Există iresponsabilitate în toate cazurile în care agentul a avut afectată capacitatea psiho-fizică în sensul că acesta nu a avut fie prefigurarea comportamentului său, fie nu a putut să-şi controleze conduita sa, din cauza unei tulburări psihice ce a determinat funcţionarea anormală a funcţiilor cognitvvolitive ale făptuitorului. În procesul evaluării psihice a făptuitorului trebuie luate 194

în considerare atât elementele specifice factorilor vinovăţiei, cât şi activitatea afectivă a acestuia. De asemenea, pentru existenţa iresponsabilităţii, nu este necesar ca voinţa şi conştiinţa să fie abolite, suficient fiind ca acestea să afecteze capacitatea penală a făptuitorului. Mai mult, nu este obligatoriu ca ambii factori a vinovăţiei să fie afectaţi, ci este suficientă alterarea unui dintre aceştia. Iresponsabilitatea este o cauză personală de nevinovăţie, care exclude întrunirea unuia dintre elementele esenţiale ale infracţiunii, vinovăţia agentului. 4.8. Beţia Conform art. 49 c. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe. Beţia accidentală completă este cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită împrejurării că el se afla în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală în stare de beţie involuntară totală produsă de alcool sau alte substanţe. Sub denumirea de beţie, Codul penal acoperă o plajă foarte largă de forme de intoxicare După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi totală sau parţială. Beţia totală este de trei feluri: psihopatică (delirium tremens sau alcoolism cronic – adică alterare mintală), epileptiformă (intoxicarea alcoolică este persistentă dar latentă) şi completă (paralizia energiei musculare însoţită de stingerea totală a facultăţilor psihice). Delirium tremens este o stare de beţie care se manifestă în cazul etilicilor cronici inveteraţi, în special la cei lipsiţi de aportul în substanţe alcoolice, caracterizată prin delir şi halucinaţie. Dintre aceste trei feluri de beţie totală, primele două feluri aparţin psihopatologiei şi ţin de incapacitatea sau iresponsabilitatea penală, pentru că sunt specii de alienaţie mintală. Beţia completă (magna ebrietas) este singura dintre formele beţiei, după criteriul intoxicaţiei, care intră în sfera cauzei de înlăturare a vinovăţiei analizate. Beţia parţială sau incompletă (parva ebrietas) este acea specie de beţie ce constă într-o stare de surescitare dublată de o slăbire a mecanismului psihic superior şi de excitare a psihicului inferior. Precizăm că, în cazul beţiei complete letargice problema existenţei vinovăţiei se pune numai în cazul infracţiunilor al căror element material se înfăţişează în forma inacţiunii. După rolul voinţei făptuitorului, beţia poate fi accidentală (fortuită involuntară) şi voluntară. Beţia voluntară este premeditată (preordinată) şi simplă. Beţia voluntară mai poate fi ocazională şi cronică. În funcţie de substanţa care a cauzat starea de beţie avem beţie caldă (alcoolică) şi beţie rece (cauzată de alte substanţe). Cele mai întâlnite aspecte ale etilismului sunt etilismul acut şi cel cronic. Formele cronice ale alcoolismului sunt: etilismul cronic (ingestia cotidiană a de băuturi alcoolice); dipsomania (necesitatea periodică de consum a băuturilor alcoolice); delirium tremens; psihoza etilică (plurietiologie, dar nu este acceptată de toţi autorii). Formele etilismului acut sunt: beţia acută voluntară (existentă în special în cazurile în care cantitatea ingerată depăşeşte 2o/oo); intoxicaţia accidentală; beţia intenţionată; beţia patologică. În jurisprudenţa germană, alcoolemia de 2o/oo este 195

considerată că afectează într-un mod considerabil aptitudinile psihice, alcoolemia de peste 2,5o/oo este considerată ca fiind cu efect probabil de abolire a discernământului, iar dacă depăşeşte 3o/oo discernământul este considerat abolit în totalitate. Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu exclude caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă. 4.9. Eroarea Potrivit art. 51 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. De asemenea, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale din cauza unei împrejurări care nu putea fi evitată în nici un mod înlătură caracterul penal al faptei. Dacă eroarea de drept penal putea fi evitată sunt aplicabile prevederile. Eroarea este cauza de inexistenţă a vinovăţiei ce constă în falsa reprezentare a făptuitorului, la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, a unor date ale realităţii de care depinde caracterul penal al faptei. Eroarea deformează factorul intelectiv până la abolire, având în acelaşi timp consecinţe indirecte şi asupra factorului volitiv. Persoana aflată în eroare nu are capacitatea psihică de reprezentare a conduitei sale, incapacitate datorată necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor stări, situaţii sau împrejurări referitoare la elementele unei fapte prevăzute de legea penală. După obiectul asupra căruia poartă eroarea este de fapt (ignorantia facti, error juris) şi de drept (ignorantia juris, error juris). Eroarea de fapt are ca obiect elemente sau date din lumea materială (de exemplu se referă la calitatea unei persoane sau la particularităţile unui bun). Eroarea de drept – numită şi de normă – are ca obiect o normă juridică (de exemplu se referă regulile desfăşurării unei activităţi). În doctrină se face distincţie între eroarea de drept (al cărei obiect este o regulă juridică) şi eroarea de normă (al cărei obiect priveşte orice regulă, juridică sau extrajuridică). Eroarea de drept poate fi: de drept penal (când falsa reprezentare se referă la o normă penală) şi de drept extrapenal (când falsa reprezentare se referă la o normă extrapenală). În această materie este aplicabil adagiul: „nemo censetur legem ignorare”. Sigur că, în pofida acestei reguli, sunt mulţi oameni care nu cunosc nici măcar legea domeniului lor de activitate. De fapt chiar juriştii nu cunosc toate legile. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legilor este, în ciuda teoriei, un fenomen ce cuprinde aproape toţii destinatarii legii, deoarece cunoaşterea tuturor legilor, de către toată lumea, este o utopie. Eroarea - de fapt şi de drept - poate fi principală sau secundară. Este principală eroarea care are ca obiect fiinţa realităţii sau normei asupra cărora poartă, iar secundară eroarea care are ca obiect numai un aspect al entităţii sau regulii asupra cărora există. În funcţie de factorii care au determinat falsa reprezentare a realităţii eroarea este prin necunoaştere sau prin amăgire. Necunoaşterea este o ignoranţă 196

determinată, de regulă, de lipsa de cultură referitoare la elementele faptei prevăzute de legea penală. Amăgirea este inducerea în eroare a făptuitorului de către o altă persoană. În raport de mijloacele sau posibilităţile de împiedicare, eroarea este invincibilă sau înlăturabilă. Eroarea invincibilă este de neînlăturat, adică nu poate împiedicată în nici fel. Eroarea înlăturabilă poate fi evitată dacă agentul este mai prudent sau mai diligent. În funcţie de consecinţe eroarea poate fi: esenţială şi neesenţială, dintr-un punct de vedere şi, principală sau secundară, dintr-un alt punct de vedere. Eroarea este esenţială când exclude vinovăţia agentului. Eroarea este neesenţială când are rolul unei circumstanţe atenuante, deoarece nu justifică, ci numai scuză comportamentul făptuitorului. Eroarea poate fi provocată (de o altă persoană) sau neprovocată (nu există acte de inducere în eroare, din partea altei persoane). În cazul inducerii în eroare cel care a determinat eroarea răspunde penal. Se mai poate distinge în eroare asupra identităţii persoanei vătămate (error in persona) şi eroare aberativă (aberratio ictus, aberratio causae şi aberratio delicti) Eroarea trebuie deosebită de cunoaşterea dubitativă sau de lipsa de pregătire. În cazul când cunoaşterea este incertă, agentul care a săvârşit fapta prevăzută de norma de incriminare a avut reprezentarea specifică intenţiei indirecte, iar în cazul lipsei de pregătire, de regulă, prefigurarea realităţii este specifică culpei. §5. Noul Cod penal: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate Pornind de la definiţia pe care o consacră infracţiunii (fapta prevăzută de legea peană, comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o), noul Cod penal îmbunătăţeşte cadrul cauzelor care exclud infracţiunea, împărţindu-le în două categorii: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate. 5.1. Cauzele justificative Cauzele justificative desemnează anumite împrejurări în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, devine conformă ordinii juridice în ansamblul ei şi, astfel, nu constituie infracţiune. În categoria cauzelor justificative regăsim legitima apărare şi starea de necesitate, reglementate cu unele particularităţi faţă de actualul Cod penal, precum şi două cauze inexistente în actuala reglementare, anume: exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate. Cauzele justificative operează in rem, efectelor lor extinzându-se şi asupra participanţilor la comiterea faptei prevăzute de legea penală. 5.1.1. Legitima apărare Definiţia legitimei apărări nu a suferit modificări de substanţă, noul Cod penal renunţând doar la condiţia ca pericolul generat de atac să fie grav. S-a considerat că gravitatea pericolului trebuie apreciată pe tărâmul proporţionalităţii atacului cu apărarea. De asemenea, în materia prezumţiei de legitimă apărare s-au reconceput 197

Tot astfel. deşi este de natură a crea debitorului o stare de temere (spre exemplu. Totuşi. Este aşa-numita autorizare a legii. este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Totuşi. ci constituie o cauză de neimputabilitate distinctă. însă ea a fost reglementată în Codul penal din 1936 şi în Codul justiţiei militare. nu va constitui infracţiune. fiind justificată. DONGOROZ. nu constituie infracţiune. De asemenea. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii Această cauză de excludere a infracţiunii nu se regăseşte în actualul Cod penal.2. deci lovirea este justificată şi nu constituie infracţiune. prin ameninţarea personalului de pază) sau în timpul nopţii. Dacă legea conferă individului un drept. încăpere. fiindcă ea nu este contrarie dreptului. cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. viclenie sau efracţie. Pe de altă parte. Conform noului Cod penal. Raţiunea acestei cauze justificative rezidă în aceea că nu poate fi sancţionată o activitate pe care legea o permite subiectului sau o activitate la care legea îl obligă pe subiect. va fi justificată şi. excesul justficat de stare de necesitate (situaţia persoanei aflată în stare de necesitate. Totuşi. De asemenea. în exercitarea unui drept.1. ci conformă lui”97. acesta fiind reprezentat de pătrunderea fără drept într-o locuinţă.3. Curs de drept penal. dar. fapta creditorului de a-l ameninţa pe debitor cu introducerea unei acţiuni în justiţie pentru recuperarea creanţei sale. 1942. ci se regăseşte în cadrul cauzelor de neimputabilitate. excesul justificat de legitimă apărare nu mai este reglementat în cadrul cauzelor justificative. că bunurile proprietatea sa vor fi executate silit în baza hotărârii instanţei). în acelaşi timp. 5. deci. ar fi o contradicţie in terminis ca. fapta poliţistului de a priva de 97 V. să-l pedepsească pentru exercitarea acelui drept în limitele legale. în cadrul unei întreceri sportive. Starea de necesitate Condiţiile stării de necesitate nu sunt modificate în reglementarea noului Cod penal. pag. 5.condiţiile atacului.449-450. nu numai prin violenţă. Spre exemplu. legea penală incriminează lipsirea de libertate în mod ilegal. dacă este de natură să-i producă o stare de temere. „când o activitate este impusă de lege. la momentul comiterii faptei. că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat) nu constituie cauză justificativă. nu constituie totuşi infracţiune. dar şi prin alte asemenea modalităţi nelegale (spre exemplu. acea activitate nu poate fi socotită ilicită. reprezentând exercitarea unui drept pe care legea civilă îl recunoaşte creditorului pentru situaţia în care debitorul nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia. 198 . cel care practică în mod autorizat box-ul îşi loveşte adversarul.1. O atare ameninţare. legea penală incriminează actele de lovire cauzatoare de suferinţe fizice. care nu şi-a dat seama. dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. legea penală incriminează ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei fapte păgubitoarea îndreptată împotriva sa.

care se bazează pe disciplina militară). Raţiunea acestei reglementări stă în faptul că. activitatea forţelor armate. sau fapta poliţistului de a priva de libertate pe inculpat după expirarea perioadei arestării preventive. însă. aceasta reprezentând aducerea la îndeplinire a unei obligaţii impusă de lege. uneori. cauzându-i astfel leziuni. dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Este de observat. subordonarea ierarhică (spre exemplu. adică exclude caracterul infracţional al faptei. Conform noului Cod penal. prin esenţa lor. dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. nu comite o infracţiune de omor. Există anumite domenii care presupun. Medicul are obligaţia legală de a depune toate diligenţele necesare pentru salvarea vieţii pacientului. fapta medicului de a amputa un braţ unui pacient. care altfel ar fi murit datorită extinderii cangrenei către organele vitale ale corpului. fiind justificată. cu excepţia cazului în care este în mod vădit ilegal. are acelaşi efect ca şi îndeplinirea unei obligaţii legale. ucigându-i. nu constituie infracţiune. raportându-ne la exemplele de mai sus. un ordin al superiorului către inferior.Codul penal incriminează şi pătrunderea fără drept într-o locuinţă. comanda autorităţii legitime. b) ordinul să nu fie vădit ilegal. la ordinul comandantului său. fără consimţământul persoanei care le foloseşte (violarea de domiciliu). Legea consacră sistemul controlului formal asupra ordinului. legea sancţionează penal actul de violenţă care cauzează unei persoane o infirmitate (vătămarea corporală). dat în forma prevăzută de lege. Tot astfel. deschide focul asupra celor ce atacă unitatea militară. Justificarea faptei este însă supusă îndeplinirii a două condiţii cumulative: a) ordinul să fie dat în forma prevăzută de lege. să fie dat în forma prescrisă de lege şi să intre în atribuţiile făptuitorului. nu va fi justificată – şi va constitui aşadar infracţiune – fapta boxerului de a-şi ascunde în mănuşă un obiect metalic dur şi de a-şi lovi adversarul. dacă aceasta nu a fost prelungită de instanţa de judecată. încăpere. Executarea ordinului. că făptuitorul (cel care aduce ordinul la îndeplinire) este absolvit de răspundere chiar dacă ordinul este contrar legii. este de asemenea justificată şi fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impusă de autoritatea competentă. combinându-l cu sistemul 199 . Prin urmare. în privinţa comenzii autorităţii legitime. Cu alte cuvinte. Fapta sa este justificată prin îndeplinirea obligaţiei impusă de autoritatea competentă. atât exercitarea dreptului cât şi îndeplinirea obligaţiei trebuie să se menţină în limitele legale. executarea legii necesită o comandă a autorităţii.libertate o persoană în privinţa căreia instanţa competentă a emis mandat de arestare preventivă. dar va fi justificată fapta poliţistului de a intra într-un apartament în executarea unui mandat de percheziţie emis de judecător. în forma prevăzută de lege. militarul care. Spre exemplu. adică să emane de la autoritatea legal competentă a ordona. deci fapta sa va fi justificată. Spre a justifica comiterea faptei prevăzute de legea penală.

prin urmare. TANOVICEANU.510-511. În schimb. teoria baionetelor inteligente. este înlăturată antijudiciaritatea faptei prevăzute de legea penală. pag.1. consimţământul victimei apare fie ca şi cauză justificativă. în acest caz. . În prima situaţie (care ne interesează în analiza ce urmează). Prin urmare. inferiorul va fi apărat de răspundere penală. a exclude infracţiunea. conform căreia inferiorul are dreptul să verifice ordinul din punct de vedere substanţial. dar justificată. ordinul dat de comandant militarilor din serviciul de gardă – sub motivaţia că este atacat obiectivul militar – de a deschide focul asupra unor copii în vârstă de 5 ani care lovesc cu beţe din lemn în gardul unităţii. când ordinul executat a fost unul ilegal. teoria apelului la controlul ierarhic. A se vedea I. Curs de drept penal. de cele mai multe ori. sunt posibile două soluţii: .4. 1912. Superiorul însă va răspunde penal.dacă ordinul a fost vădit ilegal. chiar dacă executarea lui constituie o faptă prevăzută de legea penală.dacă ordinul este ilegal. fiind apăraţi de răspundere atât superiorul cât şi subordonatul. DONGOROZ. Curs de drept penal. pag. distrugerea unui bun al altuia. este o faptă prevăzută de legea penală. 98 În doctrina penală mai sunt cunoscute următoarele teorii (sisteme) asupra problemei celui răspunzător de executarea ordinului ilegal: teoria consemnului. în considerarea realităţii că. În schimb. Consimţământul persoanei vătămate Conform noului Cod penal. fie ca şi împrejurare care exclude unul dintre elementele constitutive ale faptei.ilicitului vădit98. lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii. În acest caz. b) trebuie să fie valabil exprimat. V. dacă persoana care posedă bunul îşi exprimă acordul pentru ca făptuitorul să-i ia acel bun. dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. atât cel care l-a dat (superiorul) cât şi cel care l-a executat (subordonatul) vor răspunde penal. în sensul că aceasta nu este prevăzută de legea penală. semnalând superiorului sau organului de control ilegalitatea lui. chiar dacă este vădit ilegal. Spre exemplu. această faptă nu devine infracţiune. ordinul superiorului se combină cu eroarea de fapt. Cele două ipoteze nu trebuie confundate. conform căreia subordonatul este întotdeauna dator să se supună ordinului superiorului. 1942. 5. El execută ordinul în virtutea unei prezumţii de legalitate a acestuia. deci nu este tipică. dacă ordinul este unul legal. conform căreia inferiorul are întotdeauna dreptul să examineze legalitatea ordinului şi să-l refuze dacă este ilegal. fapta nu este infracţiune pentru că nu este prevăzută de legea penală. este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate. Spre a reprezenta o cauză justificativă şi. În planul dreptului penal. şi nu pentru că ar fi justificată. în cea de-a doua situaţie. în scopul însuşirii pe nedrept. dar ilegalitatea nu este evidentă. fapta nefiind justificată. 200 . Spre exemplu. chiar dacă se face cu consimţământul acestuia. subordonatul nu are nici timpul şi nici mijloacele de a verifica legalitatea sau ilegalitatea ordinului primit. consimţământul victimei trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiţii: a) trebuie să provină de la persoana vătămată. este exclusă tipicitatea faptei. legea penală defineşte furtul ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane. 451-452. fără consimţământul acesteia.

201 . dar obţinut prin constrângere morală. se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. ci doar răspunderea penală. sănătatea. ca şi condiţie intrinsecă a consimţământului. pentru că ea priveşte numai faptele penale comise de minor. Iertarea nu justifică infracţiunea. Tot astfel. uciderea săvârşită la cererea explicită. invocând în mod nereal decesul unui apropiat. demnitatea. iertarea poate îmbracă forma refuzului de a introduce o plângere prelabilă sau forma împăcării părţilor. Prezumţia legală absolută că minorul sub 14 ani nu are discernământul faptelor sale nu are relevanţă în această materie. se analizează de la caz la caz. consimţământul nu este valabil exprimat atunci când este smuls prin dol sau violenţă. Nu trebuie confundat consimţământul cu iertarea. Chiar dacă.Pentru a exprima un consimţământ valabil. fapta de şantaj nu este prin urmare justificată. noul Cod penal incriminează distinct fapta de ucidere la cererea victimei99. în cazul în care autorul. c) consimţământul să fie anterior faptei. Aceasta implică în primul rând existenţa discernământului. convinge persoana vătămată să îi cedeze o sumă de bani spre a o folosi la înmormântare. conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical. există consimţământ. fizică sau morală. sănătatea publică. Spre exemplu. libertatea. justiţia. dacă victima dă autorului o sumă de bani fiind ameninţată cu publicarea unor fotografii compromităţoare. În al doilea rând. deci nu exclude infracţiunea de înşelăciune. ceea ce are ca efect imposibilitatea sancţionării autorului.190 din noul Cod penal. De altfel. Existenţa sau lipsa discernământului. nu poate exprima un consimţământ valabil un minor de vârstă foarte fragedă sau un alienat mintal. deci viciat. pentru anumite infracţiuni. un minor de 13 ani poate consimţi în mod valabil ca părintele să-i distrugă jucăriile pe care le folosea în perioada preşcolară. persoana vătămată trebuie să înţeleagă semnificaţia pe care o produce acordul său. există acordul victimei. iar nu şi cele comise contra minorului. încrederea publică în monedă. această situaţie nu exclude caracterul penal al faptei (deci fapta continuă a fi infracţiune). Sunt asemenea drepturi cele patrimoniale. dar acesta este viciat. Individul poate dispune de acele drepturi care sunt reglementate în principal spre a-i asigura confortul. circulaţia rutieră şi feroviară). sunt indisponibile valorile sociale care privesc colectivitatea în ansamblul ei (spre exemplu: securitatea naţională. serioasă. d) persoana vătămată să fie în drept a dispune de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Acordul victimei nu justifică fapta dacă survine după comiterea acesteia. cauzatoare de suferinţe fizice permanente şi greu de suportat. pentru că nu se poate presupune că cel ce nu are puterea de a înţelege rezonanţa socială a propriilor fapte ar putea să fie de acord cu fapta prin care altul i-ar leza un drept. În schimb. Spre exemplu. Spre exemplu. Consimţământul justifică fapta atunci când intervine anterior comiterii primului act de executare. e) să nu fie vorba de o infracţiune contra vieţii. 99 Conform art. Uciderea unei persoane nu este justificată nici chiar dacă victima pretinde sau este de acord să fie ucisă. legislaţia noastră penală nu admite eutanasia.

Spre exemplu. Pentru ca acest tip de eroare să excludă imputabilitatea faptei şi. în afară de autor). respectiv. iresponsabilitatea. nu constituie infracţiune. Excesul neimputabil Excesul neimputabil este reglementat în două modalităţi: excesul neimputabil de legitimă apărare şi excesul neimputabil de stare de necesitate. constrângerea morală. altele decât cele contra vieţii. cu excepţia cazului fortuit. deci. Excesul neimputabil de legitimă apărare presupune că persoana aflată în legitimă apărare a depăşit. 5. pentru care legea penală exclude expres efectul justificativ al consimţământului. Făptuitorul se dovedeşte excesiv în apărarea pe care o face contra atacului la care este supus. din cauza tulburării sau temerii. dar infracţiunea este exclusă fiindcă acest exces se datorează stării de tulburare sau temere. al stării de necesitate. . Eroarea Reglementarea actuală cu privire la eroare este îmbunătăţită prin noul Cod penal.f) să nu fie vorba despre infracţiuni. la care adaugă excesul neimputabil. minoritatea. intoxicaţia şi cazul fortuit. nu poate fi totuşi reproşată autorului ei şi. constrângerea morală. Ambele modalităţi au fost desprinse din conţinutul actual al legitimei apărări şi. deci să fie o eroare de normă penală. iresponsabilitatea. Şi în acest caz este exclusă infracţiunea. ne vom ocupa în cele ce urmează de excesul neimputabil şi de eroare. Excesul justificat de stare de necesitate presupune că făptuitorul. Nu există deosebiri de reglementare în ceea ce priveşte constrângerea fizică. Cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam (nu îşi extind efectele asupra celorlalţi participanţi la comiterea faptei.2. este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative. minoritatea făptuitorului. aflat în stare de necesitate. eroarea şi cazul fortuit. deşi este prevăzută de legea penală (tipică) şi nejustificată (antijuridică). autorul s-a aflat în comă la momentul adoptării şi intrării în vigoare a 202 .eroarea să poarte asupra caracterului ilicit al faptei. Noul Cod penal grupează în categoria cauzelor de neimputabilitate constrângerea fiizică.1. Astfel.2. adăugându-se eroarea asupra antijudiciarităţii faptei.2. consimţământul dat de victimele traficului de persoane sau ale traficului de minori nu constituie cauză justificativă.eroarea să se datoreze unei împrejurări inevitabile pentru făptuitor (spre exemplu. comite fapta prevăzută de legea penală fără a-şi da seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. care produce efecte in rem (întocmai ca şi cauzele justificative).2. Pin urmare. prin urmare. Cauzele de neimputabilitate Cauzele de neimputabilitate sunt anumite împrejurări în care fapta. 5. 5. intoxicaţia (noua denumire consacrată pentru beţie). limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului. nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată. infracţiunea. anume: .

În fapt. §6. a cerut barmanului să îl cheme pe şeful de unitate. Victima s-a dezechilibrat şi a căzut pe spate. 2. intervenind. a fost acostat fără motiv de R. la început. evident disproporţionat. Instanţa a reţinut că inculpatul a consumat băuturi alcoolice într-un bufet unde. lovindu-se cu capul de pardoseala de ciment a localului. la 5 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor. s-a reţinut că. moment în care victima l-a lovit cu palma peste faţă. mergea pe blv.I.B. Faţă de comportarea agresivă a lui R.. Mihai Viteazul din mun. ale cărei limite le-a depăşit din cauza tulburării şi temerii pe care agresivitatea victimei i le-a produs. rugând-o în mod repetat să îl lase în pace. l-a insultat pe inculpat care.. susţinând că a săvârşit fapta fără nicio motivaţie. În apărarea inculpatului a intervenit un martor pe care victima a încercat să îl lovească fără însă a reuşi. deoarece în acel moment inculpatul i-a aplicat o lovitură de pumn în faţă. în timp ce numitul G. chiar dacă apare ca nefirească în raporturile inter203 . prinzându-l peste masă. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. la atitudinea victimei G. sau. Instanţa l-a pe inculpatul V. însă ictima a devenit mai agresivă. Sub aspect subiectiv. care era împreună cu inculpatul V.M. a comis fapta nou incriminată. Fapta inculpatului a reprezentat un răspuns. la o masă învecinată. Să se arate dacă această apărare este întemeiată sau nu. imediat ce şi-a revenit. se găsea victima. Excesul nu era justificat. Să se arate ce urma să decidă instanţa de recurs. pentru a evita amplificarea conflictului. Aplicaţii practice 1. a ripostat.02. aflată în stare de ebrietate.B. i-a aplicat acestuia din urmă o lovitură cu briceagul în hemitoracele stâng anterior. şi comite fapta nou incriminată). a ripostat în acelaşi mod. iar inculpatul. inculpatul a săvârşit fapta sub o anume motivaţie (dorinţa de a riposta la atitudinea victimei) care. unde Monitorul Oficial în care s-a publicat legea de incriminare nu s-a putut distribui datorită unei împrejurări excepţionale – cutremur.. autorul se află într-o localitate izolată de restul ţării. Aceasta. inculpatul. Victima a fost transportată imediat la spital şi supusă intervenţiilor chirurgicale de urgenţă. Cluj-Napoca. în seara zilei de 11. Soluţie: Aparenta lipsă a motivaţiei în săvârşirea faptei nu justifică concluzia alienaţiei mintale sau altor cauze datorită cărora inculpatul să nu-şi fi putut da seama de acţiunile sale ori să nu fi putut fi stăpân pe ele.unei noi norme de incriminare şi.M. inundaţie de mari proporţii –.I. G. În această situaţie. Inculpatul a susţinut că s-a aflat în legitimă apărare. nefiind determinat de starea de tulburare şi teamă a făptuitorului. pe inculpat de mâneca hainei şi continuând să îl insulte. făcând să-i cadă pe jos ochelarii. producându-i-se leziuni ce au dus la deces. Soluţie: Lovirea vicitmei nu constituie o apărare legitimă deoarece depăşea limitele necesităţii apărării. viaţa fiindu-i salvată. că are o fire interiorizată şi că mama sa suferă de o boală psihică.1990.M.

nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală. Ulterior. după ce a consumat băuturi alcoolice împreună cu mai multe persoane. averea acesteia le va reveni lor. inculpatul a fost achitat cu motivarea că. i-a dat respectiva napolitană.V. instanţa trebuie să respingă recursul inculpatului.. inculpata a procurat o cantitate de paration în soluţie. Soluţie: Data săvârşirii infracţiunii este data când s-a comis actul de conduită incriminat de lege şi nu data când s-a produs rezultatul. Să se arate dacă soluţia instanţei este corectă sau nu. dar uşa fiind încuiată. animată de dorinţa de a intra cât mai curând în posesia averii. astfel că el nu îndeplinea condiţiile legale spre a răspunde penal. Între cei doi soţi şi mătuşa lor au survenit neînţelegeri şi. iar nu a unor împrejurări independente de voinţa inculpatului.F. 3. iar 204 . în momentul săvârşirii faptei. în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe. a spart geamul. În acest scop. mătuşa a fost vizitată de o vecină căreia. fiind prezumat absolut că nu are discernământ. 5. la data lovirii victimei. iar la sosirea la faţa locului a unui ofiţer de poliţie. datorită complicaţiilor survenite. întrucât nu există cauza de excludere a iresponsabilităţii.1 C. din care a picurat pe o napolitană dintr-un pachet pe care mătuşa îl avea în casă. de distrugere şi de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. la plecare. Conform art. inculpatul l-a lovit în cap cu o sacoşă în care avea o sticlă cu vin. fapta minorului nu constituie infracţiune. Să se arate dacă fapta minorului constituie sau nu infracţiune. S-a stabilit că inculpatul Z. 49 Cp. a luat hotărârea de a-şi ucide mătuşa.. ajungând în stare de ebrietate. Soluţie: Hotărârea instanţei este greşită.umane. în momentul săvârşirii faptei. 4. dacă făptuitorul. Pe de altă parte. În consecinţă. Instanţa a reţinut că inculpata M. La intervenţia paznicului. În speţă. În consecinţă. inculpatul l-a lovit şi pe acesta. datorită unor împrejurări independente de voinţa sa. firea introvertită a inculpatului nu echivalează cu iresponsabilitatea acestuia. Moartea victimei a survenit după ce minorul împlinise vârsta de 14 ani. caracterul penal al faptei nu este exclus. În speţă. În sarcina minorului s-a reţinut că. Prin urmare. urmând a o îngriji şi având unele promisiuni că. în vârstă de 78 ani. inculpata M. a condus la moartea acesteia. starea de beţie a fost urmarea consumului voluntar de alcool. a vrut să intre în localul Facultăţii de Drept din Bucureşti.pen. se găsea.F. după cum nici boala psihică a mamei inculpatului nu face să se presupună că de o boală cu acelaşi efect suferă şi inculpatul. totuşi există. după moartea ei. şi cu soţul ei locuiau la mătuşa acesteia. se afla în stare de beţie patologică ce înlătură caracterul penal al faptei în baza art. minorul nu împlinise vârsta de 14 ani. Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj. anterior împlinirii vârstei de 14 ani.49 alin. a aplicat victimei – minoră şi ea – o lovitură care.

F. deosebim cauze generale şi cauze speciale de excludere a infracţiunii. în partea generală a Codului penal. În raport de întinderea efectelor pe care le produc. la rândul ei..M.F. i-a smuls cuţitul din mână. fiind în imposibilitate de a prevedea rezultatul periculos al acestora. Temă de control 1. cu concubina sa P. fiind comise în eroare de fapt. Sunt cauze justificative: legitima apărare. eroarea. Sunt cauze de neimputabilitate: constrângerea fiizică. inculpatul N. în seara zilei de 5 august 2001. minoritatea făptuitorului.I. Această clasificare este avută în vedere de noul Cod penal. victima s-a îndreptat spre inculpat. iresponsabilitatea. ce nu le sunt imputabile.E. §8.I.I. întâlnim cauze justificative şi cauze de neimputabilitate..aceasta. Nici mătuşa inculpatei şi nici vecina acesteia nu au cunoscut împrejurarea că napolitana fusese otrăvită. de obicei. intoxicaţia. partea vătămată i-a adresat injurii şi l-a ameninţat cu cuţitul. Cauzele justificative produc efecte in rem.M. consumau băuturi alcoolice la o masă de la bufetul din comuna Malu Mare. Rezumat Cauzele care exclud infracţiunea sunt împrejurări ce împiedică întrunirea elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii. exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate. şi martorul D. Reprezentarea lor psihică asupra consecinţelor faptelor pe care le-au săvârşit s-a format pe date greşite ale realităţii.I. Pentru că inculpatul a întrebat pe C. împreună cu M. Soluţie: Fapta inculpatei constituie infracţiune de omor. A fost însă ajuns din urmă de inculpat şi de persoanele care îl însoţeau şi care aveau acelaşi drum cu victima. iar la o masă alăturată se afla partea vătămată C. şi M. starea de necesitate. constrângerea morală. i205 .. în partea specială a Codului penal sau în alte legi. dată fiind starea de ebrietate în care se afla. de regulă.. după care a plecat acasă. Faptele săvârşite de mătuşa inculpatei şi de vecina acesteia nu constituie infracţiuni. Văzându-l. i-a adresat cuvinte injurioase şi l-a ameninţat cu cuţitul. Cauzele generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe infracţiuni şi sunt reglementate. Cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam (cu excepţia cazului fortuit). a dat-o unui copil care a mâncat-o. Prima instanţă a reţinut în fapt că.. §7. În acel moment. Cauzele speciale au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup determinat de infracţiuni şi sunt reglementate.Gh. După criteriul sferei de incidenţă şi al sediului reglementării. ceea ce înseamnă că ele au comis faptele fără vinovăţie. Să se arate cum trebuia calificată fapta inculpatei M. Dolj. de ce s-a certat cu M. s-a intoxicat şi a murit. inculpatul N. chiar dacă rezultatul s-a produs în privinţa altei persoane decât cea pe care victima urmărea să o ucidă. cazul fortuit şi excesul neimputabil. jud. faptele mătuşii sale şi a vecinei care a înmânat napolitana otrăvită copilului.

la momentul comiterii faptei. Editura C. 2007. Drept penal. inculpatul a susţinut că s-a aflat în stare de legitimă apărare şi deci fapta sa nu constituie infracţiune. a inhalat astfel de vapori) şi că. În ziua de 26 iunie 1999. Editura Hamangiu. inculpatul a ascuns cuţitul (corp delict) şi s-a încuiat în locuinţă. §9. Bucureşti. inculpatul i-a aplicat o lovitură puternică cu un cuţit în partea stângă a pieptului. Bibliografie specifică M. Partea generală. pentru infracţiunea de omor. mai ales că şi în alte zile consumase în mod excesiv băuturi alcoolice. Bucureşti. b) trebuie să provină de la persoana atacată. Analizaţi legitima apărare şi starea de necesitate 2. 2007. Drept penal. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). Beck. UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 5. În faţa instanţei.A. Analizaţi eroarea Exemplu de test tip grilă În cazul legitimei apărări. Instanţa l-a condamnat pe inculpatul U. Drept penal. Analizaţi constrângerea fizică şi constrângerea morală 3. riposta: a) trebuie să provină de la un terţ. §10. HOTCA. Imediat după săvârşirea faptei. T. Bucureşti. 2009. fără a-şi da seama. V. 2003. Argumentaţi dacă soluţia instanţei este sau nu corectă. a adresat diferite injurii soţiei sale. inculpatul avea o alcoolemie de 2. Bucureşti.A. cât şi de la un terţ. HOTCA. deşi a reţinut că starea de beţie a inculpatului a fost involuntară (lucrase într-un mediu cu vapori de alcool şi.H. inculpatul U. Arătaţi şi argumentaţi ce urma să decidă instanţa. DIMA. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. BRÂNZĂ. Partea generală. W. din care cauză aceasta a decedat la scurt timp. Editura Hamangiu.Gh. c) poate proveni atât de la persoana atacată. 2. care a intrat în bucătăria locuinţei pentru a-l apostrofa în legătură cu starea sa. 206 . În momentul în care soţia a păşit în bucătărie.03 la mie.Gh. Partea generală. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. M. fiind în stare de ebrietate. Editura Lumina Lex. DOBRINOIU.a aplicat două lovituri în abdomen şi apoi a fugit de la locul faptei.

UNITATEA ŞI PLURALITATEA INFRACŢIONALĂ Cuprins: §1. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptul de unitatea infracţională. Infracţiunea este totodată şi o unitate juridică. care este 207 . Competenţele unităţii de învăţare §3. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni §7. Unitatea naturală de infracţiune §5. Bibliografie specifică §1. Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni sunt categorii juridice penale ce se raportează la o bază de evaluare. Concursul de infracţiuni §8. §2. Aplicaţii practice §11. Consideraţii generale Infracţiunea ca fenomen socio-uman este o formă reală obiectivă de conduită a omului. particularitate ce dă unitate faptei ce constituie infracţiune. Obiective §2. Temă de control §13. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care aceeaşi pesoană comite fie mai multe acte ce reprezintă o singură infracţiune. Consideraţii generale §4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §14. fie mai multe infracţiuni. ⇒ înţelegeţi şi explicaţi recidiva. indiferent de numărul participanţilor. Pluralitatea intermediară §10. Rezumat §12. §3. Unitatea legală de infracţiune §6. Elementele infracţiunii se prezintă în interdependenţă. ⇒ explicaţi conceptul de pluralitate infracţională ⇒ înţelegeţi şi explicaţi concursul de infracţiuni. care are o existenţă unitară în materialitatea sa. ⇒ înţelegeţi şi explicaţi pluralitatea intermediară. fiindcă orice faptă ce constituie infracţiune reprezintă o concretizare a conceptului de infracţiune existent în norma de incriminare. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore. Recidiva §9.

un singur element material şi o singură rezoluţie infracţională. Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale ce există prin reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor infracţiuni. Interesul deosebirii între pluralitatea de infracţiuni şi unitatea de infracţiune este evidenţiat de consecinţele pe care le-ar produce o eventuală greşeală de apreciere. cât şi din perspectivă juridică. Unitatea de infracţiune poate fi simplă sau complexă. în stabilirea unităţii de infracţiune se porneşte de la normele de incriminare. Concepţiile despre instituţia unităţii infracţionale diferă de la un sistem de drept la altul. va exista pluralitate de infracţiuni dacă în funcţie de aceeaşi bază de evaluare activitatea examinată realizează conţinutul mai multor infracţiuni. cât şi de natură calitativă deoarece. anume ca activitatea examinată să fie realizată de acelaşi făptuitor.infracţiunea. Infracţiunea este luată în considerare ca bază de evaluare prin prisma părţii esenţiale a conţinutului infracţiunii. Cea mai uzitată dintre clasificări este după criteriul realităţii. comparativ cu cel care a săvârşit o singură infracţiune. infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. un singur conţinut juridic. făptuitorul (avem în vedere. Deosebirile sunt atât de natură cantitativă. Unitatea naturală de infracţiune are caracter de întreg unic atât din punct de vedere faptic. Unitatea infracţională poate avea mai multe forme. Diferenţierea între pluralitate de infracţiuni şi unitate infracţională prezintă importanţă nu numai din perspectivă pur tehnică. În schimb. Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale determinată de unitatea elementelor obiective şi subiective ale infracţiunii. în funcţie de criteriile utilizate de cel care face diviziunea. Formele unităţii naturale de infracţiune Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale în cuprinsul căreia identificăm o singură încălcare a legii.1. pe planul tratamentului sancţionator al persoanei căreia i se atribuie activitatea infracţională. Problema unităţii de infracţiune există numai dacă bazei de evaluare – infracţiunea – îi ataşăm şi o altă coordonată. §4. în special. Unitatea naturală de infracţiune 4. unitatea faptică obiectivă are un singur corespondent legal. 208 . Sunt considerate forme ale unităţii naturale infracţionale: infracţiunea simplă (instantanee). iar nu şi referitor la conţinutul accidental sau circumstanţial. în raport de care se deosebeşte în pluralitate naturală şi pluralitate legală. Vom fi în prezenţa unităţii infracţionale dacă prin raportare la baza de evaluare – infracţiunea – vom identifica conţinutul unei singure infracţiuni. sau naturii unităţii. De regulă. în funcţie de structura elementului material şi a rezultatului produs. ci şi din punct de vedere practic. Altfel spus. concursul real şi recidiva) vădeşte un grad de pericol social sporit. în majoritatea cazurilor de pluralitate de infracţiuni.

ce realizează conţinutul unei singure acţiuni sau inacţiuni. Prelungirea în timp a dinamicii infracţiunii continue este o trăsătură generală abstractă. Infracţiunea simplă instantanee realizată prin mai multe acte este numită în doctrină (impropriu) unitate naturală colectivă. Infracţiunea continuă Infracţiunea continuă este forma unităţii naturale de infracţiune ce se realizează prin prelungirea în timp a elementului material (acţiunii sau inacţiunii) şi a procesului de producere a rezultatului până la un moment viitor consumării când activitatea infracţională încetează din cauza unei energii contrare. Actele materiale care prelungesc elementul material al infracţiunii continue sunt activităţi de executare ale acesteia. chiar dacă în cuprinsul acestora intră mai multe acte fizice. derularea elementului material al acesteia încetează în momentul în care a survenit rezultatul. elementul material constă într-o activitate de durată. Infracţiunea simplă instantanee nu trebuie confundată cu infracţiunea continuă. deoarece sunt situaţii când deşi 209 . Infracţiunea continuă este una dintre formele unităţii infracţionale care cunoaşte o evoluţie temporală.3. în timp ce în cazul infracţiunilor continue. conducerea unui autovehicul fără permis corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul. deoarece activitatea infracţională se prelungeşte în timp după acest moment până la o altă dată.2. denumită epuizarea infracţiunii. De fiecare dată actele materiale multiple. De pildă. respectiv când dinamica infracţională s-a sfârşit. nu doar elementul material se prelungeşte în timp. elementul material se prelungeşte şi după apariţia rezultatului. La prima vedere s-ar părea că durata în timp este criteriul care delimitează infracţiunea simplă instantanee de infracţiunea continuă. datorată extensiei în timp a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. dar epuizarea acesteia va avea loc la o altă dată. În cazul infracţiunii momentane. În cazul infracţiunilor continue. Este infracţiune continuă. spre exemplu. Spre deosebire de infracţiunea simplă instantanee. deoarece ambele forme presupun un consum temporal. În cazul infracţiunii continue procesul infracţional se opreşte în momentul când acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material au încetat şi ultima evoluţie a rezultatului s-a finalizat. a căror pluralitate reiese din condiţiile în care s-a comis infracţiunea.4. infracţiunea continuă nu se autonomizează în momentul consumativ. elementul material se manifestă printr-o acţiune sau inacţiune unică. Totuşi. ci şi procesul e producere a rezultatului. Momentul consumativ al infracţiunii continue are loc la data la care este realizată latura obiectivă a faptei. care nu pot avea independenţă juridică. nu durata în timp este particularitatea care diferenţiază cele două specii de unitate naturală de infracţiune. 4. În cazul infracţiunii simple momentane. Caracterul de infracţiune continuă al unei infracţiuni rezultă din modalitatea de exprimare a normei de incriminare. este infracţiune simplă uciderea unei persoane prin lovirea cu toporul. La infracţiunea continuă. au o desfăşurare cvasisimultană. în baza unei decizii infracţionale unice. Infracţiunea simplă Infracţiunea simplă este forma unităţii naturale de infracţiune al cărei conţinut se realizează prin efectuarea unei singure acţiuni (inacţiuni) momentane ce produce un singur rezultat.

astfel încât orice reluare a activităţii infracţionale realizează conţinutul altei infracţiuni continue. dar din eroare (falsa reprezentare a realităţii) se aduce atingere altei persoane. acesta se poate totuşi realiza în chip instantaneu. în timp ce infracţiunile continue succesive pot avea şi unele întreruperi fireşti ale elementului material al infracţiunii. 210 .elementul material al infracţiunii continue este susceptibil de continuitate temporală. respectiv când făptuitorul confundă victima vizată cu o altă persoană (error in persona) şi ipoteza în care agentul determină lezarea unei alte valori sociale sau altei persoane decât cele contra cărora a fost orientată activitatea ilicită (aberratio ictus). de regulă. sunt identificate şi alte două specii de infracţiune. De exemplu. În funcţie de criteriul posibilităţii existenţei unei întreruperi a elementului material. X este rivalul lui Y. într-o noapte acasă la acesta. Aberratio causae se realizează în cazul în care agentul urmăreşte un anumit rezultat. anume aberratio causae şi aberratio delicti. Astfel spus. pe care urmăreşte să-l omoare. care să nu le afecteze caracterul continuu. Infracţiunile continue succesive sunt cele ale căror element material permite anumite discontinuităţi determinate de specificul acţiunii sau inacţiunii infracţiunii. făptuitorul vrea să distrugă casa lui X prin folosirea unui coktail molotov pe 100 Autorii străini fac delimitarea între infracţiunea continuă şi infracţiunea succesivă. Această modalitate a infracţiunii aberante există când datorită defectuozităţii executării elementului material al laturii obiective a infracţiunii. este forma unităţii naturale de infracţiune ce se realizează în cazurile în care rezultatul unei activităţi ilicite este determinat de un alt lanţ cauzal decât cel prefigurat de făptuitor ori când rezultatul este diferit faţă de cel urmărit de agent. În doctrina străină. infracţiunea de lipsire de libertate este o infracţiune continuă permanentă. numită şi infracţiune aberantă. a) Error in persona. dar în realitatea înconjurătoare de produce altul care nu s-a aflat în reprezentarea sa. dar întrucât Y a fost nevoit să plece intempestiv în străinătate. în special italiană. făptuitorul lezează altă persoană sau obiect decât cele vizate. Infracţiunile continue permanente au o derulare neîntreruptă a elementului material.4. b) Aberratio ictus. X îl omoară pe Z amantul soţiei lui Y. De pildă. care se afla la locuinţa lui Y în momentul acţiunii de ucidere. În doctrina românească. în cazul infracţiunilor continue permanente orice întrerupere epuizează infracţiunea. În cazul acestei variante a infracţiunii deviate făptuitorul are reprezentarea că vatămă sau periclitează atributele unei anumite persoane. sunt recunoscute două specii ale infracţiunii deviate. Aberratio delicti este specia de infracţiune aberantă al cărei conţinut este întrunit în cazul în care în realitate se produce un alt rezultat decât cel urmărit de către acesta. De exemplu. Infracţiunile continue permanente sunt acelea al căror element material se prelungeşte neîntrerupt până la încetarea lui. Infracţiunea deviată Infracţiunea deviată. 4. în timp ce în ipoteza infracţiunilor continue succesive întreruperile normale ale elementului material nu au efect de autonomizare a activităţii infracţionale. infracţiunile continue se împart în infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue succesive100. în timp ce infracţiunea de port ilegal de uniformă este o infracţiune continuă succesivă.

dar din cauza greşeli în aruncare materialul exploziv a ajuns în altă casă.care voia să-l arunce prin geam. vecină cu cea a lui X. 211 .

În cazul acestei specii de infracţiune deviată făptuitorul urmăreşte producerea unui anumit rezultat. Noţiune şi condiţii. Unitatea legală de infracţiune 5. pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni trebuie înţeleasă 212 .1. c) existenţa unor intervale temporale între acţiuni sau inacţiuni. Accepţiunea termenilor acţiune sau inacţiune este cea comună. Infracţiunea continuată este o specie de unitate infracţională creată de legiuitor. pe care nu o nimereşte. infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei. în trei nopţi succesive. dar ucide câinele acestuia care a intervenit în momentul în care făptuitorul încerca să descarce arma asupra persoanei vizate. respectiv: a) unitatea de subiect activ. Pentru existenţa infracţiunii deviate în această variantă este necesar ca rezultatul urmărit de făptuitor să se producă din altă cauză decât cea prefigurată de agent. activitate etc. pe care o descarcă asupra victimei. acceptate în doctrina noastră. Spre exemplu. Acţiunile sau inacţiunile plurale ce intră în conţinutul infracţiunii continuate trebuie comise de aceeaşi persoană. d) omogenitatea acţiunilor sau inacţiunilor. Formele unităţii legale de infracţiune. instigare sau complicitate. politică penală şi omogenităţii actelor ce alcătuiesc structura acesteia. Pentru existenţa infracţiunii continuate nu are importanţă felul participaţiei subiectului activ. Din definiţia legală a infracţiunii continuate rezultă condiţiile de existenţă ale acesteia. 5. agentul vrea să ucidă o persoană prin utilizarea unei arme de foc. în baza aceleiaşi decizii delictuoase. De fapt. cum ar fi acelea de faptă. sunt: infracţiunea continuată. d) Aberratio delicti. Infracţiunea continuată presupune realizarea a cel puţin două acţiuni sau inacţiuni omogene. Consideraţii generale Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale realizată prin reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor fapte prevăzute de legea penală. o persoană sustrage bunuri dintr-un depozit. Infracţiunea continuată A. infracţiunea complexă. aceasta putând să se concretizeze în oricare dintre formele reglementate – autorat. coautorat.2. dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Subiectul în persoana căruia este îndeplinită condiţia analizată poate săvârşi faptele singur sau împreună cu alte persoane. specific unei infracţiuni. agentul urmăreşte să-l omoare pe rivalul său. corespunzător altei infracţiuni decât cea al cărei rezultat l-a urmărit agentul. din raţiuni de tehnică legislativă. b) Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni. a) Unitatea subiectului activ. dar aceasta decedează totuşi datorită faptului că s-a speriat de arma îndreptată asupra sa.c) Aberratio causae. §5. act. De exemplu. dar se produce alt rezultat. acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. e) unitatea rezoluţiei infracţionale. respectiv de element material şi nu trebuie confundate cu alte noţiuni echivalente. Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp. De exemplu. b) pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni.

În concepţia noului Cod penal. Tratamentul penal al infracţiunii continuate. 213 . aflat într-un mijloc de transport în comun. c) Omogenitatea elementului material. Soluţia legală care se impune este aceea că sancţiunile aplicate pentru o parte din actele materiale trebuie recalculate ţinând seama de întreaga activitate infracţională unică. identitatea obiectului infracţiunii. Unitatea infracţiunii continuate impune consecinţa ca. unitatea deciziei infracţionale nu poate fi dovedită decât prin deducere din datele şi împrejurările obiective. În urma recalculării pedepsei pedeapsa nouă aplicată nu va putea să fie mai blândă decât pedeapsa aplicată pentru o parte din actele materiale. Aceasta înseamnă. apropierea temporală între acţiuni-inacţiuni. că dacă autorul. unitatea de scop sau mobil etc. Acţiunile sau inacţiunile ce intră în structura infracţiunii continuate trebuie să aibă caracter discontinuu. să se pună problema tratamentului penal al actelor materiale descoperite ulterior condamnării. hotărârea dată iniţial va fi desfiinţată şi se va reaprecia ansamblul constitutiv al infracţiunii continuate. Fiind o condiţie subiectivă. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale sustrage succesiv sume de bani din buzunarele mai multor călători. spre exemplu. conexitatea topografică a acestora. adică să fie săvârşite la diferite intervale de timp. În lipsa acestei condiţii activitatea infracţională va alcătui o unitate. unificate de hotărârea infracţională care le înglobează pe toate. Astfel. în cazul în care infractorul este condamnat numai pentru o parte din acţiunile ce intră în componenţa unei infracţiuni continuate. adică nici prea mici. pe lângă cele cinci condiţii deja analizate. continuată. mai multe loviri etc. dar nici prea mari. d) Existenţa unor intervale de timp între acţiunile sau inacţiunile comise.ca o pluralitate de procese execuţionale. Pe lângă condiţiile obiective examinate deja. în structura infracţiunii continuate mai intră şi o a şasea condiţie. dar o parte dintre actele materiale au făcut obiectul unei alte judecăţi. Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni trebuie să fie alcătuită de acţiuni sau inacţiuni omogene. adică să realizeze fiecare în parte elementul material al aceleaşi infracţiuni (mai multe furturi. instanţele vor aplica toate criteriile de individualizare a sancţiunilor penale. Intervalele temporale dintre acţiunile sau inacţiunile care constituie elementul material al infracţiunii continuate trebuie să fie rezonabile. ceea ce înseamnă că infracţiunile continuate nu pot fi săvârşite decât cu intenţie. acelaşi modus operandi. anume ca toate acţiunile sau inacţiunile să fie îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv. B. Se impune recalcularea pedepsei în ipoteza infracţiunii continuate care a format obiectul a două judecăţi. deoarece un interval mic exclude pluralitatea. mai trebuie îndeplinită o condiţie subiectivă. conform noului Cod penal el comite un concurs de infracţiuni (subiecţii pasivi fiind diferiţi). În doctrină şi practică această condiţie este dedusă din împrejurări precum: conexitatea cronologică a acţiunilor-inacţiunilor. Cu ocazia aplicării sancţiunii pentru infracţiunea continuată. e) Unitatea rezoluţiei infracţionale. respectiv unitatea de hotărâre infracţională. pe când în concepţia actualului Cod penal comite o infracţiune unică. în cazul în care o persoană este trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate. Codul penal prevede un regim sancţionator al infracţiunilor continuate pe care l-a împrumutat de la concursul de infracţiuni.). iar un interval prea mare exclude unitatea deciziei infracţionale.

infracţiunii de ameninţare. şi anume: infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni simple şi infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni complexe tipice. Infracţiunea complexă variantăagravantă este forma infracţiunii complexe în conţinutul căreia intră.3. În conţinutul acestei forme de infracţiune complexă intră o infracţiune care în configuraţia ei tipică este o infracţiune simplă. pentru instanţă. iar nu obligatorie. b) Infracţiunea complexă variantă-agravată. a) Infracţiunea complexă variantă-tip. o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. formele infracţiunii complexe sunt concepute şi numite diferit de către autorii de specialitate. De pildă. infracţiunea de ultraj. tratamentul penal al infracţiunii continuate este preluat de la concursul de infracţiuni. infracţiunea de piraterie. aceasta are două modalităţi: infracţiunea complexă plurală şi infracţiunea complexă calificată. Infracţiunea complexă plurală este modalitatea infracţiunii complexe variantă-tip care reuneşte în conţinutul său două sau mai multe infracţiuni. respectiv al infracţiunii de furt. variantele agravate ale infracţiunii de raport sexual cu o minoră. o infracţiune simplă. Dacă. Majorarea maximului special este facultativă. ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant. Criteriul folosit este cel al rolului pe care îl îndeplineşte în conţinutul infracţiunii complexe infracţiunea absorbită. în prezent. De regulă. Infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii complexe variantă-agravantă are rolul unui simplu element circumstanţial agravant. Spre exemplu. Infracţiunea complexă tipică este acea formă a infracţiunii complexe realizată prin includerea. arătând că infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. ca element circumstanţial agravant. un sistem diferit faţă de actualul Cod penal. Infracţiunea complexă variantă-agravantă este susceptibilă de două modalităţi. în ceea ce priveşte sancţionarea infracţiunii continuate. În funcţie de numărul infracţiunilor care intră în conţinutul infracţiunii complexe. al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii şi cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. 5. De exemplu. Noul Cod penal adoptă. Noţiune. Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră. ca element constitutiv. Infracţiunea complexă variantă-agravantă a unei infracţiuni simple este modalitatea infracţiunii complexe care se realizează prin ataşarea la conţinutul 214 . Infracţiunea complexă calificată este modalitatea infracţiunii complexe care absoarbe în conţinutul său o singură infracţiune. în cazul infracţiunii de tâlhărie legiuitorul a reunit în conţinutul unei infracţiuni – tâlhăria conţinutul altor infracţiuni.Rezolvarea propusă mai sus va fi incidentă şi în cazul în care o parte din actele materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate a format obiectul mai multor hotărâri judecătoreşti de condamnare. În teorie. infracţiunii de lovire sau alte violenţe etc. în schimb noul Cod penal introduce un sistem de sine stătător. Infracţiunea complexă A. sunt considerate forme ale infracţiunii complexe: infracţiunea complexă variantă-tip sau propriu-zisă şi infracţiunea complexă variantă-agravată a unei infracţiuni simple. în conţinutul acesteia. a uneia sau mai multor infracţiuni Spre exemplu.

Infracţiunea complexă variantăagravantă a unei infracţiuni complexe tipice este modalitatea infracţiunii complexe care există prin ataşarea la o infracţiune complexă variantă-tip a unei alte infracţiuni. De exemplu. repetare în lipsa căreia fapta rămâne fără relevanţă penală. Tratamentul penal al infracţiunii complexe.4. ea nu este o cauză de agravare sau modificare a sancţiunilor penale. nu vedem raţiuni a se deosebi între infracţiuni de obicei şi infracţiuni de simplă repetare. Infracţiunea de obicei Infracţiunea de obicei este specia de unitate legală infracţională a cărei existenţă este condiţionată de repetarea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. termenul obicei nu are accepţiunea de îndeletnicire sau ocupaţie a făptuitorului. nu există nici o deosebire de regim juridic între cele două specii iar. Într-adevăr. pentru unei infracţiuni simple a unei cerinţe esenţiale. deoarece. termenul colectiv este utilizat cu o semnificaţie nepotrivită. infracţiunea de tâlhărie este sancţionată astfel încât tratamentul penal să reflecte gravitatea infracţiunilor înglobate (furt. Astfel. fie datorită simplei lor repetări. într-o opinie. alături de infracţiunea de simplă repetare. 101 De altfel. Opinia majoritară este în sensul că infracţiunea de obicei acoperă toată sfera infracţiunii numite colective. 5. Deşi. Infracţiunea colectivă este definită ca o unitate infracţională ce constă într-o pluralitate de acte materiale similare care. fie datorită săvârşirii lor în mod obişnuit sau ca îndeletnicire. infracţiunea complexă înglobează în conţinutul său mai multe infracţiuni. Pe de ală parte. termenul colectiv a mai fost folosit în sensul de pluralitate de infractori. Nici nu este necesară o agravare a sancţiunilor deoarece infracţiunile complexe cuprind sancţiuni dozate în raport de gradul de pericol social ce reiese din activitatea infracţională de ansamblu. variantele agravante ale infracţiunii de tâlhărie sau ale infracţiunii de ultraj. în cadrul expresiei „infracţiune colectivă”. după caz. infracţiunea de obicei este o specie de infracţiune colectivă. se consideră că infracţiunile de obicei sunt doar o specie de infracţiuni colective. B.alcătuită din mai multe acte materiale de acelaşi fel. variantele agravante ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. De exemplu. ci tocmai sensul de repetare a activităţii infracţionale. căreia i s-a dat accepţiunea de infracţiune care nu putea fi săvârşită decât de mai multe persoane. 215 .). În doctrină nu există o concepţie unitară referitoare la infracţiunile de obicei. De pildă. ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei. legiuitorul prevede obligativitatea recalculării pedepsei. deşi atunci când sunt considerate separat nu au caracter penal. pe de o parte. deoarece vizează un grup de oameni101. având în vedere caracterul unitar al infracţiunii complexe. în anumite forme. De exemplu. dacă făptuitorul unei infracţiuni complexe este judecat ulterior pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. în ansamblu cad sub incidenţa legii penale. În asemenea cazuri. se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare. pe de altă parte. În această concepţie. fată de accepţiunea sa comună. lovire etc. Apoi. care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţară anterior. ameninţare.

Departajarea pluralităţii de infracţiuni în cele două forme este făcută în funcţie de doi factori. În legătură cu cerinţa pluralităţii de acte materiale. trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie compus din mai multe acte materiale similare. Legătura in personam este singura care interesează în materia pluralităţii de infracţiuni. respectiv aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni. pluralitatea de infracţiuni este definită ca fiind situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de obicei. sau când o persoană comite o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune săvârşită anterior. anume momentul săvârşirii noii infracţiuni şi existenţa sau nu a unei hotărâri de condamnare definitivă. Infracţiunea progresivă Infracţiunea progresivă este o formă a unităţii legale de infracţiune. 5. celelalte relaţii sau legături pot. Ca instituţie juridică. dar nu au nicio influenţă asupra existenţei sau inexistenţei pluralităţii de infracţiuni. §6. Formele pluralităţii de infracţiuni Codul penal român reglementează două forme principale ale pluralităţii de infracţiuni: concursul de infracţiuni şi recidiva. pluralitatea de infracţiuni este ansamblul normelor juridice penale care reglementează situaţia când o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni. acestea ar trebui să fie în număr de trei. caracteriza sau particulariza pluralitatea. elementul material constă într-o acţiune existenţa infracţiunii de prostituţie legiuitorul impune repetarea actului material de întreţinere de relaţii sexuale contra cost. în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Răspunsul este că pentru a exista condiţia pluralităţii actelor materiale. De exemplu. 6.5. eventual. în doctrină şi jurisprudenţă s-a pus problema care este numărul actelor materiale ce realizează conţinutul infracţiunii de obicei. Sunt şi autori care definesc mai larg pluralitatea de infracţiuni. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni 6.În cazul infracţiunii de obicei. care există în cazul în care elementul material produce un rezultat mai grav decât cel urmărit de făptuitor. respectiv ca fiind situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. cel puţin. Noţiunea pluralităţii de infracţiuni De regulă. 216 . Ceea ce determină calificarea unei pluralităţi de fapte ca fiind o pluralitate de infracţiuni este identitatea persoanei făptuitorului. Definim pluralitatea de infracţiuni ca fiind specia de pluralitate de fapte prevăzute de legea penală existentă în situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.1.2. actele materiale să nu aibă relevanţă penală. actele materiale să fie săvârşite în mod repetat.

Alături de recidivă. concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară. Alături de recidivă şi concursul de infracţiuni. înainte de începerea executării pedepsei. Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană. după caz. De pildă. Pluralitatea de infracţiuni este aparentă şi în cazul în care există un concurs de norme incriminatoare. din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs. în unitatea naturală sau legală de infracţiune. În Codul penal. Nu trebuie însă confundate formele pluralităţii de infracţiuni cu pluralitatea aparentă. prin referirea la elementele sale esenţiale. în aceeaşi manieră. care există în cazurile când o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni. în special de celelalte forme ale pluralităţii de infracţiuni. în timpul executării acesteia. dar juridic ea este o formă de unitate infracţională. Această situaţie este singura pluralitate de infracţiuni care nu are relevanţă penală sub aspectul cauzelor de modificare a sancţiunilor penale. dintre care cel puţin una după stingerea executării unei pedepse şi nu sunt îndeplinite condiţiile recidivei sau ale concursului de infracţiuni. În acest caz pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Concursul de infracţiuni 7. această formă a pluralităţii de infracţiuni este denumită pluralitate intermediară. înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi va fi recidivă dacă o persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate rămasă definitivă săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate. după executarea acesteia săvârşeşte o nouă infracţiune. poate fi întâlnită şi altă formă de pluralitate infracţională.1. în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. legiuitorul reglementează şi situaţia în care după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune. 217 . o persoană condamnată la pedeapsa de 6 luni închisoare. înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Noţiune În lucrările de specialitate. concursul de infracţiuni este definit. realizează conţinutul mai multor infracţiuni. şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. Situaţiile de pluralitate aparentă de infracţiuni pot fi încadrate.Pluralitatea de infracţiuni îmbracă forma concursului dacă infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi persoană. În acest caz este vorba despre o formă a unităţii legale de infracţiune. care fac posibilă diferenţierea sa de alte entităţi juridice asemănătoare. Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană. în stare de evadare sau după executarea pedepsei. înainte de începerea executării pedepsei. inclusiv când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. situaţie numită şi concurs de legi penale sau concurs de calificări. prin acţiuni sau inacţiuni distincte. În doctrină. concursul de infracţiuni este definit prin cele două forme: concursul real şi concursul formal. Pluralitatea de infracţiuni este aparentă în cazurile când în chip real o pluralitate de fapte poate fi considerată pluralitate de infracţiuni. de regulă. §7.

Prin această condiţie se face demarcarea între concursul de infracţiuni şi recidivă. concursul real este numit simplu. în afara celei de subiect. prin acţiuni sau inacţiuni distincte. Concursul de infracţiuni – specie a pluralităţii de infracţiuni – există numai dacă s-au săvârşit cel puţin două infracţiuni. Concursul real simplu poate fi omogen sau eterogen. În doctrină şi jurisprudenţă. 7. altele decât relaţia in personam. iar în cazul în care sunt şi alte legături concursul se numeşte caracterizat. Pentru fiinţa concursului de infracţiuni trebuie ca cel puţin două dintre infracţiunile care realizează pluralitatea să fie săvârşite mai înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitivă pentru vreuna din ele. Altfel spus. Concursul real este omogen în cazurile în care pluralitatea de infracţiuni este constituită din fapte de 218 . Concursul real. între infracţiunile aflate în concurs pot exista uneori anumite legături. s-a apreciat că această distincţie nu are utilitate din punct de vedere practic. cel puţin două dintre infracţiuni să atragă o condamnare. cât mai ales pentru departajarea concursului de infracţiuni de recidivă şi celelalte forme ale pluralităţii de infracţiuni. săvârşirea a cel puţin două infracţiuni înainte de intervenirea unei hotărâri de condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele. Pe bună dreptate. În cazul concursului real de infracţiuni. de către aceeaşi persoană. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni Necesitatea cercetării condiţiilor de existenţă a concursului de infracţiuni se vădeşte nu atât pentru delimitarea acestuia de unitatea de infracţiuni. Sunt cazuri în care nu se poate aplica tratamentul penal al concursului de infracţiuni. cu conexitate sau calificat. pluralitatea de infracţiuni este săvârşită de către aceeaşi persoană. concursul real este denumit şi concurs material sau concurs prin mai multe acţiuni sau inacţiuni. Unii autori deosebesc în condiţii privitoare la făptuitor şi condiţii privitoare la fapte. Dacă nu există nici o altă legătură între infracţiunile concurente.3. dar nici conceptual. Formele concursului de infracţiuni A. Pentru existenţa concursului de infracţiuni este necesară condiţia ca infracţiunile ce constituie pluralitatea să fie săvârşite de către aceeaşi persoană. Concursul real poate fi definit ca fiind acea formă a concursului de infracţiuni ce constă în săvârşirea a două sa mai multor infracţiuni. deoarece cele două forme ale pluralităţii de infracţiuni pot coexista. înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Doctrina nu este unitară în privinţa conţinutului condiţiilor de existenţă ale concursului de infracţiuni. a) Concursul real simplu. dar menţionăm că existenţa acestora în privinţa aceleaşi persoane nu este exclusă. Dacă în cadrul pluralităţii de fapte săvârşite numai una din acestea întruneşte condiţiile infracţiunii nu suntem în prezenţa concursului de infracţiuni. Pot fi considerate condiţii de existenţă a concursului de infracţiuni următoarele: săvârşirea a cel puţin două infracţiuni.7. deşi există pluralitate de infracţiuni.2. deoarece există anumite împrejurări care împiedică instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre de condamnare definitivă. Această condiţie este singura legătură necesară pentru fiinţa concursului de infracţiuni (in personam). ci a unităţii de infracţiune. săvârşirea infracţiunilor de aceeaşi persoană.

Situaţia calificărilor alternative mai este cunoscută şi sub numele de concurs aparent de calificări. intelectual sau printr-o singură acţiune ori inacţiune. infractorul a săvârşit o infracţiune de furt şi una de furt calificat. De exemplu. Conexitatea poate fi: consecvenţională. cazuri în care se va da satisfacţie doar normei de incriminare. există un concurs de calificări alternative în cazul faptelor de seducţie şi act sexual cu o minoră.acelaşi fel. Aşadar. etiologică. cronologică. Sunt situaţii în care numai aparent suntem în prezenţa unui concurs ideal de infracţiuni. Uneori. Nu va exista concurs intelectual de infracţiuni dacă este vorba numai despre un concurs de calificări care se suprapun. altele decât cea in personam. când infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi timp. Concursul formal de infracţiuni presupune existenţa unei acţiuni sau inacţiuni unice. Calificările sunt alternative în cazurile în care între elementele infracţiunilor susceptibile de a fi luate în considerare există opoziţie esenţială. un conducător auto imprudent. b) Concursul real caracterizat (cu conexitate). Acestea sunt: calificările alternative. De exemplu. din raţiuni de politică penală şi tehnică legislativă. întruneşte elementele (conţinutul) mai multor infracţiuni. când infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc etc. Spre exemplu. pentru aprecierea unei pluralităţi de infracţiuni ca fiind concurs real omogen sau eterogen trebuie cercetată natura infracţiunilor şi identitatea normei de incriminare. Sunt şi cazuri în care. fără ca între acestea să existe o corelaţie gen-specie. când o infracţiune se comite pentru ascunderea altei infracţiuni. deşi infracţiunile pot fi încadrate în acelaşi articol. 219 . dintr-o pluralitate de fapte creează o unitate infracţională. Concursul formal este numit şi concurs ideal. Concursul formal. adică este vorba de mai multe norme speciale. 2. Concursul formal sau ideal de infracţiuni este acea specie de concurs de infracţiuni care există când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană. calificările redundante. topografică. a produs moartea unei persoane şi vătămarea corporală a altor două persoane. sau când o faptă este element ori circumstanţă în conţinutul altei infracţiuni. Calificările sunt incompatibile când una dintre incriminări este o consecinţă logico-naturală a altei incriminări. când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni. efectuată în atare împrejurări că realizează conţinutul a două sau mai multe infracţiuni. Calificările sunt redundante atunci când este vorba de un concurs de două norme de incriminare dintre care una este specială iar cealaltă este generală. ca urmare a aceluiaşi accident. infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă. datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs. De pildă. calificările incompatibile şi calificările echivalente. iar nu şi instituţiei concursului de infracţiuni. Concursul de infracţiuni este caracterizat când între infracţiunile concurente există anumite legături. Calificările sunt echivalente când activitatea infracţională este reglementată de mai multe norme de incriminare. dacă este vorba despre variante ale aceleaşi infracţiuni sau când norma de incriminare este incompletă şi face trimitere la alta cu care se completează. legiuitorul. totuşi concursul de infracţiuni este eterogen. chiar dacă încadrarea se face în norme de incriminare diferite. Concursul formal poate să se nască în legătură cu două categorii de factori necumulativi.

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă. aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii. Sancţionarea în cazul persoanei fizice. iar dacă acest maxim nu este îndestulător. potrivit dispoziţiei de la lit. la care se poate adăuga amenda. în totul sau în parte. b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare. Prin aplicarea regulilor de mai sus nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. în ceea ce priveşte concursul de infracţiuni. În legislaţiile diverselor state sunt cunoscute şi alte sisteme de sancţionare pentru concursul de infracţiuni. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut. Sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni (mai sus arătat). se aplică cea mai grea dintre acestea. se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte. Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă. anume: sistemul cumulului aritmetic (pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se cumulează. ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. care poate fi sporită până la maximul ei special. se cumulează. potrivit dispoziţiei de la lit. se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit. B. care poate fi sporită până la maximul ei special. după cum urmează: a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă.7. aplicabil sub imperiul actualului Cod penal. se poate adăuga un spor de până la 5 ani. se aplică pedeapsa cea mai grea. Regulile de mai sus se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Sancţionarea concursului de infracţiuni A. acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii. la care se poate adăuga amenda. luate în cazul infracţiunilor concurente. În caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana fizică. inclusiv în cazul în care. Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară. condiderându-se că le absoarbe automat şi pe celelalte. c). d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă. se aplică pedeapsa închisorii. se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Noul Cod penal renunţă. se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.4. se aplică pedeapsa închisorii. după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă. poartă denumirea de cumul juridic cu spor facultativ. mai uşoare). Măsurile de siguranţă de natură deosebită. se aplică regulile prezentate anterior. iar dintre acestea se aplică pedeapsa. c) când s-au stabilit numai amenzi. se aplică pedeapsa cea mai mare. iar când acest maxim nu este îndestulător. Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complimentară. la sistemul mai sus prezentat. 220 . b). executânduse toate) şi sistemul absorbţiei (pedeapsa cea mai grea stabilită pentru una dintre infracţiunile concurente este singura care se execută. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură diferită.

pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de 20 de ani sau mai mare. Dacă s-ar fi stabilit şi o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă. ipoteza în care s-a stabilit şi o pedeapsă cu amenda nu este prevăzută de lege. Şi în acest caz se aplică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu. aceasta s-ar aplica în mod obligatoriu. O atare dispoziţie nu are corespondent în actualul Cod penal. Aceste reguli se aplică şi în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o 221 . la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii. numai pedepse cu închisoarea. anume: a) să se fi stabilit. care poate fi sporită până la maximul special. pentru sancţionarea concursului de infracţiuni. Noul Cod penal prevede şi posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul concursului de infracţiuni. se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare. Sancţionarea în cazul persoanei juridice. la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. este incident sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu. dintre cele stabilite. În această situaţie. instanţa are facultatea de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. b) prin adăugare la pedeapsa cu închisoarea cea mai grea. să se depăşească cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii (30 de ani). în sensul că la pedeapsa cu închisoarea cea mai grea se adaugă o treime din totalul pedepselor mai uşoare. se aplică pedeapsa cea mai grea. b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea. În acest caz. În această ipoteză se aplică sistemul cumulului aritmetic. d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda. e) când s-au stabilit mai multe pedespe cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda. la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest caz se aplică sistemul cumulului aritmetic între pedeapsa rezultantă a închisorii şi pedeapsa rezultantă a amenzii.Potrivit noii reglementări.b). care le absoarbe pe celelalte. pe de altă parte. a sporului fix şi obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedespe. chiar dacă pentru faptele concurente nu s-au stabilit decât pedepse cu închisoarea.c). se aplică pedeapsa închisorii. la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. întrucât se aplică numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă. dăcă sunt întrunite cumulativ trei condiţii. pentru infracţiunile concurente. iar nu facultativ. după ce ambele pedepse rezultante au fost stabilite după sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu. pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului se sancţionează după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda. se aplica pedeapsa închisorii conform lit. c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda. iar dacă acest maxim nu este îndestulător. se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim. se aplică sistemul absorbţiei. se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică. se aplică pedeapsa cea mai grea. Astfel. c) pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente. C. pentru întreg concursul.

Pedepsele complementare de natură diferită.infracţiune concurentă. după graţierea totală sau a restului de pedeapsă. c) când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare. Recidiva 8. cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. În aceste cazuri. dar cu un conţinut diferit. se aplică cea mai grea dintre ele. ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse. Noţiune şi modalităţi Recidiva este formă a pluralităţii de infracţiuni care există în cazul în care condamnatul la o pedeapsă privativă de libertate. în timpul executării acesteia. săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate. în stare de evadare sau după executarea pedepsei102. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele aplicate este detenţiunea pe viaţă. iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an. §8. dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii române. Există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri: 102 În accepţiune curentă cuvântul recidivă are sensul de a comite o greşeală încă o dată sau recădere în greşeală. D. Dacă pedepsele complementare sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut. ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse. Recidivă există în următoarele cazuri: a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile concurente. adică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu. pentru o faptă prevăzută şi de legea română. sau de aceeaşi natură. după graţierea totală sau a restului de pedeapsă. b) când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni. înainte de începerea executării pedepsei.1. Această modalitate este denumită recidiva mică. se cumulează. cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. rămasă definitivă. Pentru stabilirea stării de recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate. în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. 222 . Această modalitate este denumită recidiva mare postexecutorie. precum şi atunci când după ce o hotărâre de a rămas definitivă. înainte de începerea executării pedepsei. Persoanei juridice ce comite un concurs de infracţiuni i se aplică amenda (singura pedeapsă principală prevăzută pentru persoana juridică) după sistemul prevăzut pentru persoana fizică. cu excepţia dizolvării. Această modalitate este denumită recidiva mare postcondamnatorie. se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie.

iar cel de-al doilea termen este reprezentat de o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare (actualul Cod face referire la o pedeapsă mai mare de 1 an). Se poate sesiza şi că noul Cod penal modifică limitele termenilor recidivei. Aceasta este recidiva postexecutorie. în sensul că primul termen este reprezentat de o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an (spre deosebire de limita de 6 luni din actuala legislaţie). În cazul recidivei mari postexecutorii. În cazul persoanei juridice. persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie. pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni. iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. În cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare. în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani. există recidivă – conform noului Cod penal – atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare. cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare. În cazul recidivei mici se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din alineatele precedente. prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută. conform noului Cod penal. legiuitorul renunţând la distincţia dintre recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie sau dintre recidiva mare şi recidiva mică. iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special. după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată. Dacă maximul special este neîndestulător. Aceasta este recidiva postcondamnatorie. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice. Aceeaşi soluţie se 223 . În reglementarea noului Cod penal. iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată. persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune. b) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. cu intenţie sau intenţie depăşită 8. noţiunea recidivei este simplificată.2. în funcţie de modalitatea recidivei. se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă. Sporul prevăzut în cazul concursului se poate mări până la 7 ani. persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie. Există recidivă. În cazul recidivei mari postcondamnatorii. instanţa aplică regulile de mai sus. condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită. atunci când.a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte. Pedeapsa în caz de recidivă A.

se va executa aceasta. comisă în stare de recidivă. În cazul recidivei postcondamnatorii. Pentru persoana juridică aflată în stare de recidivă. noul Cod penal prevede facultatea pentru instanţă de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special. la fel ca şi la concursul de infracţiuni. Şi în caz de recidivă. Astfel: a) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară fusese deja executată. se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă. se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim. Noul Cod penal instituie următorul sistem de sancţionare în cazul recidivei: a) dacă noua infracţiune a fost comisă mai înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată. limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate. chiar dacă această pedeapsă nu a fost stabilită pentru niciunul dintre termenii recidivei. contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. persoana juridică.3. noul Cod penal stabileşte un sistem de sancţionare similar celui reglementat pentru persoana fizică. B. În cazul recidivei postexecutorii. amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc ca în cazul concursului. Sporul prevăzut se poate mări până la jumătate. atunci când prin însumarea pedepselor. este detenţiunea pe viaţă.a). s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii (30 de ani) şi pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare. conform precizărilor de la lit. instanţa aplică regulile recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată.a) se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul de pedeapsă rămas neexecutat din aceasta. în locul pedepselor cu închisoarea instanţa poate aplica detenţiunea pe viaţă. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. pedeapsa pentru noua infracţiune (stabilită conform lit. b) dacă noua infracţiune s-a săvârşit după ce pedeapsa anterioară a fost executată ori considerată ca executată. b) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară nu fusese executată. în tot sau în parte. Astfel. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice. Condamnări care nu atrag existenţa stării de recidivă La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare 224 . atunci pedeapsa pentru noua infracţiune se adaugă (se cumulează) la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul neexecutat din aceasta. D. iar dacă acest maxim nu este îndestulător. 8. C. limitele de pedeapsă pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate. fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei amenzii.aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. Dacă pedeapsa anterioară sau cea stabilită pentru noua infracţiune. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte.

înainte de a fi condamnată definitv pentru vreuna dintre ele. este incompatibilă cu recidiva. i-a permis să fure bunuri în valoarea de aproximativ 10. paznic la o unitate economică. condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune – per a contrario. cele privitoare la infracţiuni amnistiate şi cele privitoare la infracţiuni săvârşite din culpă.a) C. b) infracţiunile săvârşite din culpă. în schimbul unei sume de bani. nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. iar acesta.I. dar şi acestea exclud recidiva..000 lei. Aplicaţii practice 1. funcţiona ca paznic. Noul Cod nu mai face referire expresă la condamnările pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.I. astfel că hotărârea de condamnare a unui minor.2001. În sistemul noului Cod penal. Soluţia: Conform art. după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată. c) infracţiunile amnistiate. pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni. nefiind la o pedeapsă. §10. în noaptea de 05-06. Cât priveşte lipsa menţiunii asupra hotărârilor de condamnare pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii.R. primul să-l lase pe cel de-al doilea să fure bunuri din curtea agentului economic. după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. a intervenit înţelegerea ca.pen.. pentru suma de 500 lei.07. condamnările care exclud starea de recidivă sunt cele privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală.R. explicaţia rezidă în aceea că. s-a deplasat la unitatea unde F.privitoare la: a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Instanţa a reţinut că între inculpatul F. 225 . nu există recidivă când noua infracţiune s-a comis după reabilitare sau după împlinirea termenului de reabilitare). potrivit noului Cod penal.33 lit. şi inculpatul M. concurs de infracţiuni există când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană. inculpatul M. Să se arate dacă în speţă poate fi reţinut sau nu concursul de infracţiuni. De asemenea. condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. Pluralitatea intermediară Există pluralitate intermediară de infracţiuni când. Conform înţelegerii. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvâşirea sau ascunderea altei infracţiuni. concluzia rezultă din chiar definiţia acestei noţiuni (legea prevede că există recidivă atunci când. În caz de pluralitate intermediară. §9. minorilor nu li se mai pot aplica pedepse. d) faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală.

R. cele două infracţiuni aflându-se în concurs real. care a fost comisă de inculpatul T.I. Să se arate dacă în sarcina inculpatului urma să se reţină sau nu starea de recidivă. cel condamnat săvâşeşte din nou o infracţiune cu intenţie. ceea ce s-a şi întâmplat. Soluţia: Conform art. a dat bani paznicului F. în ziua de 23.180 alin. 3. de unde a sustras obiecte de îmbrăcăminte în valoare de 2190 lei şi suma de 4872 lei.pen.. În sarcina inculpatului T. la 4500 lei amendă pentru infracţiunea de lovire. s-a reţinut că. există recidivă când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.În speţă. s-a reţinut că. pentru ca acesta să-i permită să fure bunuri din patrimoniul agentului economic. Aşadar. legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an. În sarcina inculpatul F. a săvârşit o infracţiune de lovire (art. starea de recidivă există atât în raport cu infracţiunea de furt.D...D.D. Instanţa l-a condamnat pe inculpatul V.D. a accidentat mortal pe victima S. conducând neatent un autovehicul pe drumurile publice.37 lit. a pătruns prin spargerea geamului într-un magazin. Să se arate dacă soluţia este corectă sau nu. În cazul infracţiunii de lovire prevăzută de art.2 C.04. s-a deplasat într-un oraş din apropiere. săvârşind astfel infracţiunea de ucidere din culpă.2 C. nu interesează pedeapsa efectiv aplicată. iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de 1 an. În speţă. pentru cea de-a doua infracţiune comisă de inculpatul V. după ce a executat pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare aplicată pentru o infracţiune de tâlhărie (art. 4.1998. fără a reţine starea de recidivă. M. înainte de începerea executării pedepsei.a) C. inculpatul M. care a fost comisă în stare de evadare.180 alin.D.. fiind în executarea unei pedepse de 2 ani închisoare aplicată pentru o infracţiune de furt. pedeapsa este amenda alternativ cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani.).pen.). a evadat din penitenciar. 2. s-a reţinut că.pen. în timpul executării pedepsei. Soluţia: Pentru existenţa celui de-al doilea termen al recidivei. Să se arate dacă această ultimă infracţiune este sau nu săvârşită în stare de recidivă. Aşadar.pen.212 C. a comis fapta de dare de mită pentru înlesnirea furtului.N. ci pedeapsa prevăzută de lege. 226 . după executarea unei pedepse de 9 luni închisoare pentru infracţiunea de delapidare. cât şi în raport de infracţiunea de evadare.D. În sarcina inculpatului V. în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. ceea ce înseamnă că în speţă trebuia reţinută starea de recidivă chiar dacă pedeapsa efectiv aplicată inculpatului a fost una cu amenda.R.

pen. După câteva minute. Inculpatul R. inculpatul C.A.09. hotărârea anterioară de condamnare privea şi infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.c) C.I. Inculpatul nu a găsit însă bani în buzunarul persoanei vătămate.pen. 5.1 lit..2004. întrucât infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fost dezincriminată prin Decretul-Lege nr.9/1989. inculpatul R. Soluţie: Conform art. reuşind să sustragă banii pe care aceasta îi avea asupra sa. fusese anterior condamnat pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat. arătând că în mod greşit i s-a reţinut starea de recidivă. la intervale scurte de timp. Recursul a fost admis.. deci nu se poate reţine starea de recidivă.38 alin. s-a reţinut că. Inculpatul a fost prins în flagrant. în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.A. fusese condamnat definitiv anterior. fusese dezincriminată. fiind urmată de inculpat. la 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.I. a introdus din nou mâna în buzunarul persoanei vătămate. la o pedeapsă de 5 luni închisoare pentru infracţiunea de furt în formă continuată.pen.2 C. Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpatul R.A. a declarat recurs împotriva acestei sentinţe. în scopul de a fura bani. profitând de aglomeraţia dintr-un magazin din Tîrgu Mureş. În consecinţă.T. Să se arate dacă soluţia este sau nu corectă.Soluţie: Pentru existenţa stării de recidivă se cere ca cea de-a doua infracţiune să fie una intenţionată. infracţiunea este continuată când o persoană 227 . Instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit. Instanţa a reţinut şi starea de recidivă întrucât R.T.41 alin. 6. în anul 1988. la momentul judecării pentru infracţiunea de tăinuire.I. pentru comiterea infracţiunilor de asociere pentru săvâşirea de infracţiuni şi trecere frauduloasă a frontierei de stat. faptă care. în buzunarul persoanei vătămate S. Să se arate dacă soluţia instanţei de recurs este sau nu corectă. hotărârea anterioară de condamnare nu făcea parte din categoriile arătate la art. doua tentative şi o infracţiune consumată de furt calificat.38 C.. În speţă. la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. În speţă. Profitând de aglomeraţia din mijlocul de transport în comun. care nu fusese dezincriminată. Prin urmare. În sarcina inculpatului C. în ziua de 21. În anul 1993. persoana vătămată S. Instanţa l-a condamnat pe inculpatul C.A. Soluţia: Conform art. a părăsit magazinul şi a urcat într-un mijloc de transport în comun. cea de-a doua infracţiune a fost una din culpă. Însă. a introdus mâna de 2 ori. hotărârea instanţei de recurs este greşită.

de furt calificat. În consecinţă. toate parcate în acelaşi loc. fiecare în parte. Să se arate dacă este corectă reţinerea în sarcina inculpatului a unui concurs de infracţiuni. S-a mai reţinut că inculpatul a săvârşit faptele la interval relativ mari de timp şi determinat de evenimente deosebite din viaţa sa. survenite succesiv.. Soluţia: Faptele constituie un concurs real de infracţiuni şi nu o infracţiune continuată. 8. deoarece. fiind absorbire în chip natural de infracţiunea consumată realizată a treia oară. chiar dacă prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni (înşelăciune). Soluţie: Întrucât inculpatul a acţionat pe baza unui plan prealabil. după observarea prealabilă a locului în timpul zilei. Intervalele mari de timp la care au fost săvârşite faptele şi împrejurarea că. soluţia instanţei nu este corectă. motiv pentru care inculpatul a repetat actul infracţional. a indus în eroare 6 persoane. Instanţa a reţinut că. Judecătoria Câmpina l-a condamnat pe inculpaul C. Să se arate dacă faptele inculpatului constituie o infracţiune continuată sau un concurs de infracţiuni. În speţă nu sunt întrunite cerinţele infracţiunii continuate. acţiuni sau inacţiuni care prezintă. Inculpatul a încercat. în cursul anilor 1987 şi 1988.săvârşeşte la diferite intervale de timp. S-a reţinut că. nu înlătură forma continuată a infracţiunii. dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii. nu au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. reuşit să sustragă suma de bani la a treia încercare. Împrejurarea că numai unele au fost furturi consumate. la diferite intervale de timp.pen. la comiterea fiecăreia. atât tentativa cât şi infracţiunea consumată. în timp ce altele au rămas în fază de tentativă. dovedesc că nu a existat o rezoluţie infracţională unică. 7. în acelaşi context. conţinutul aceleiaşi infracţiuni. având în vedere prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege. 228 . inculpatul D. promiţând că le va procura autoturisme şi obţinând astfel de la ele importante sume de bani – ca avans – pe care şi le-a însuşit. trebuie să se constate că a comis o infracţiune unică. inculpatul a fost determinat de alt eveniment produs în viaţa sa. în executarea unei hotărâri unice şi a pătruns în aceeaşi nopate în toate autoturismele.1992 inculpatul a sustras prin efracţie bunuri din 2 autoturisme şi a încercat să mai sustragă bunurile dintr-un al treilea autoturism. la mai multe pedepse pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat şi a unei tentative la infracţiunea de furt calificat. în speţă fiind realizată o unitate naturală de infracţiune prin absorbirea în infracţiunea fapt consumat a tentativelor care au precedat-o. Primele două acte de executare au rămas în faza tentativei. conform art.09.O.144 C. în formă continuată. în noaptea de 08.T. să sustragă de la aceiaşi persoană o sumă de bani. Consumarea infracţiunii nu a fost posibilă de la prima tentativă.

Concursul de infracţiuni cunoaşte două forme: concursul real şi concursul formal de infracţiuni. infracţiunea complexă. la data de 03. Pluralitatea intermediară există atunci când. în stare de evadare sau după executarea pedepsei. S-a reţinut în fapt că. în locaşurile portbagajului autoturismului au fost găsite 8 pachete conţinând cantitatea de 3. înainte de începerea executării pedepsei. în timpul executării acesteia. Inculpatul A. susţinând că în mod greşit a fost condamnat pentru un concurs de infracţiuni. Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale determinată de unitatea elementelor obiective şi subiective ale infracţiunii. raportat la art. recidiva şi pluralitate intermediară. după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată.1-2 din Legea nr. condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.20 C.143/2000). şi pentru o tentativă la infracţiune de introducere în ţară. Pluralitatea de infracţiuni este definită ca fiind situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.2003. Codul penal român reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni: concursul de infracţiuni.M. Unitatea de infracţiune cunoaşte două forme: unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune.M. Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale ce există prin reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor infracţiuni. inculpatul A. a atacat hotărârea cu apel. fără drept. Instanţa l-a condamnat pe cetăţeanul turc A.M. s-a prezentat la Vama Giurgiu pentru a intra în ţara cu autoturismul. fără drept (faptă prevăzută de art. întrucât deţinerea şi transportul drogurilor este o componentă a infracţiunii de introducere a drogului în ţară. un singur element material şi o singură rezoluţie infracţională.3 alin.pen. Rezumat Unitatea infracţională presupune existenţa unei singure infracţiuni. Recidiva este formă a pluralităţii de infracţiuni care există în cazul în care condamnatul la o pedeapsă privativă de libertate. §12.§11.1-2 din Legea nr. Unitatea naturală de infracţiune are trei forme: infracţiunea simplă. Formele unităţii legale de infracţiune sunt: infracţiunea continuată. infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei.2 alin. rămasă definitivă. de droguri de mare risc (art.04. La controlul vamal.844 grame heroină. pentru comiterea infracţiunii de deţinere şi transport de droguri de mare risc. Temă de control 1. Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale în cuprinsul căreia identificăm o singură încălcare a legii. Concursul de infracţiuni desemnează situaţia în care aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni mai înainte de a fi condamnată definit pentru vreuna dintre ele.143/2000). săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate. infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. 229 .

Bucureşti.A. b) pentru existenţa concursului de infracţiuni nu trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare. DOBRINOIU. 2003. Editura Hamangiu. în timp ce pentru existenţa recidivei trebuie să existe o atare hotărâre. Drept penal. 2.A. 2009. Arătaţi ce soluţie trebuie să dispună instanţa de apel. Bucureşti. Editura Lumina Lex. c) concursul de infracţiuni atrage un tratament sancţionator mai sever. Beck. 3. Exemplu de test tip grilă Recidiva se deosebeşte faţă de concursul de infracţiuni prin faptul că: a) pentru existenţa concursului de infracţiuni trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare. HOTCA. Bucureşti. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). §14. Partea generală. Drept penal. Definiţi şi prezentaţi formele unităţii infracţionale naturale. 2007. Editura C. Partea generală. 2. V. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. M. T. 230 . DIMA.H. Întocmiţi un eseu prin care să analizaţi comparativ infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Editura Hamangiu. Bibliografie specifică M. BRÂNZĂ. W. Analizaţi recidiva. Partea generală. Drept penal.aceasta din urmă fiind o infracţiune complexă. 2007. §13. Analizaţi concursul de infracţiuni. HOTCA. Bucureşti.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 1/2. §3. Aplicaţii practice §8. Tratamentul sancţionator al participaţiei penale §7. o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârşită de una sau de către mai multe persoane. Consideraţii generale A. PLURALITATEA DE INFRACTORI Cuprins: §1. sancţiunile penale se pot aplica numai în cazul infracţiunilor. Entitatea în raport de care se apreciază existenţa pluralităţii de infractori este infracţiunea. Competenţele unităţii de învăţare §3.UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 6. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptele de pluralitate de făptuitori şi pluralitate de infractori. În cazul în care fapta săvârşită prin cooperarea mai multor persoane este infracţiune. Participaţia penală improprie §6. Obiective §2. pluralitatea de făptuitori poartă numele de pluralitate de infractori. Comiterea unei fapte de către mai multe persoane se numeşte pluralitate de făptuitori. Bibliografie specifică §1. Corelaţia între cele două noţiuni este una gen-specie. Temă de control §10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §11. 231 . Dacă mai multe persoane au săvârşit fiecare câte o infracţiune. ⇒ explicaţi participaţia penală şi formele acesteia (proprie şi improprie). Există pluralitate de făptuitori penali în cazurile în care mai multe persoane comit o faptă prevăzută de legea penală. ⇒ prezentaţi modul de sancţionare a participaţiei proprii şi improprii. Iar pluralitate de infractori există în cazul în care mai multe persoane săvârşesc o infracţiune. §2. Deosebirea între pluralitate de infractori şi pluralitate de făptuitori este necesară deoarece. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care la săvârşirea unei singure infracţiuni participă mai multe persoane. Rezumat §9. Participaţia penală proprie §5. cu excepţia faptelor prevăzute de legea penală comise fără vinovăţie. De regulă. Noţiuni. Consideraţii generale §4.

care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave. a) Pluralitatea constituită. Ceea ce leagă o pluralitate de infractori şi dă substanţă acesteia este conlucrarea persoanelor implicate în săvârşirea infracţiunii.independent de existenţa unor legături între infracţiuni. De exemplu. Un aspect important al pluralităţii de infractori îl constituie faptul că infracţiunile săvârşite prin cooperarea mai multor persoane prezintă un grad de pericol social abstract mai ridicat comparativ cu alte infracţiuni din genul respectiv. Formele pluralităţii de făptuitori. Pe de altă parte. aportul fiecăruia dintre ei are rol cauzal. Pluralitatea constituită de infractori poate fi: simplă şi sub forma criminalităţii organizate (grupul infracţional organizat). Pluralitatea constituită este forma pluralităţii de făptuitori realizată prin gruparea mai multor persoane în scopul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală. În lipsa unei cooperări nu suntem în prezenţa unei pluralităţi de făptuitori. Participantul este persoana care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor. într-o oarecare măsură toţi au determinat rezultatul faptei. instigator sau complice. Existenţa grupului de persoane are. o mai facilă realizare a activităţii infracţionale. deoarece. o perioadă de fiinţă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni. Împrejurarea că la comiterea unei fapte au contribuit mai multe persoane. Pe planul individualizării sancţiunilor de drept penal. de multe ori. B. Pluralitatea de subiecţi activi presupune două condiţii: existenţa mai multor făptuitori şi existenţa unei singure fapte săvârşite prin cooperare. în funcţie de particularităţile contribuţiei fiecăruia şi de situaţia lor subiectivă. format din trei sau mai multe persoane. pentru a obţine direct sau indirect un folos material sau moral. să atace alte trei persoane. grupul de infractori format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi. în cazul pluralităţii constituite. nu exclude tratamentul juridic relativ diferit al membrilor pluralităţii. Nu constituie pluralitate constituită. Pluralitatea constituită simplă există în cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a unui grup infracţional organizat (crimă organizată). Conlucrarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni asigură. structurat. Pluralitatea de făptuitori poate îmbrăca trei modalităţi: pluralitatea constituită. Persoana care cooperează la săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de participant penal. Pentru existenţa unei pluralităţi constituite de infractori este necesară structurarea grupului de persoane ce intră în alcătuirea sa şi existenţa în cadrul acestuia a cel puţin trei persoane. fiecare dintre făptuitori agresând numai câte o victimă. săvârşirea unei infracţiuni de către mai multe persoane constituie. ci a unui concurs de fapte individuale. pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională. o cauză de agravare a răspunderii penale. de regulă. nu există pluralitate de infractori în sens juridic. Grupul infracţional organizat este formă a pluralităţii de infractori reprezentând un grup organizat. pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. trei persoane s-au înţeles cu puţin timp înainte de comiterea faptelor. Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o 232 .

iar persoanele ce o alcătuiesc poartă denumirea de coautori. prin definirea participanţilor la această formă de pluralitate de făptuitori (autor. Această formă de pluralitate de făptuitori mai poartă numele de participaţie penală. instigator şi complice). pluralitatea de participanţi se numeşte coautorat. c) Pluralitatea ocazională. În cazul în care fapta la care şi-au adus contribuţia mai multe persoane realizează conţinutul unei infracţiuni. Infracţiunile care prin natura lor nu pot fi comise decât de două sau mai multe persoane sunt denumite în doctrină infracţiuni bilaterale. b) Pluralitatea naturală. În cazul complicităţii şi în cel al instigării. legea exclude posibilitatea existenţei participaţiei din culpă. iar nu la o infracţiune. Autoratul şi coautoratul Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii obiective a infracţiunii. Codul penal reglementează. care este de regulă intenţie. În doctrină sunt examinate mai multe modalităţi ale participaţiei penale. 233 . În ceea ce priveşte posibilitatea coautoratului din culpă. În susţinerea acestei concepţii s-a argumentat că trebuie să se pornească de la realitate pentru a nu scăpa în exteriorul conceptului anumite situaţii şi pentru a putea face o delimitare între participanţii care vor fi traşi la răspundere şi cei care nu răspund. Pluralitatea ocazională este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. părerile sunt împărţite. Consideraţii introductive Instituţia participaţiei penale este una dintre cele mai controversate autorii şi legislaţiile oferind concepţii diferite. §4. Participaţia penală este proprie în cazul în care toţi făptuitorii care alcătuiesc pluralitatea au aceeaşi atitudine subiectivă faţă de elementele laturii obiective. datorită faptului că fiecare dintre membrii pluralităţii realizează o parte din conţinutul faptei prevăzute de legea penală. Pluralitatea naturală este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte. conlucrare pretinsă de natura faptei. 4. Participaţia penală proprie 4. numai modalităţile pluralităţii ocazionale de făptuitori. participaţia este concepută ca o contribuţie la o faptă prevăzută de legea penală. deşi aceasta nu a presupus o asemenea conlucrare. În cazul în care o asemenea faptă este infracţiune. pluralitatea de făptuitori realizează conţinutul unei pluralităţi naturale de infractori. Unii autori acceptă existenţa coautoratului din culpă în timp ce alţii îl exclud. Pluralitatea naturală de infractori determină o pluralitate de subiecţi activi ai infracţiunii săvârşite în această formă de pluralitate de făptuitori. în Partea generală. pluralitatea de numeşte pluralitate ocazională de infractori.structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Sunt anumite fapte care nu pot fi comise decât prin aportul a două sau mai multor persoane.1. În dreptul nostru.2. În cazul în care elementul material al unei infracţiuni este realizat de mai multe persoane.

persoana care determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală este denumită autor moral. Infracţiunile care nu permit coautoratul. Autorul este participantul care contribuie direct la săvârşirea faptei ce constituie infracţiune. 4. Menţionăm faptul că în ceea ce priveşte infracţiunile din culpă şi cele praeterintenţionate părerile sunt împărţite în doctrină. nu poate avea calitatea de autor decât persoana care îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. De exemplu. De pildă. deoarece se manifestă în principal sub aspect psihic. realizează. deoarece nu poate exista o pluralitate ocazională fără ca o persoană să efectueze actele de executare a faptei. Instigarea este posibilă la orice infracţiune. De pildă. în schimbul unei sume de bani o persoană determină altă persoană să comită furtul unor bunuri de valoare. care şi-o însuşeşte şi comite fapta la care a fost instigată. în sensul că determină cauzalitatea psihică a unei fapte. Pe de altă parte. b) Infracţiunile in persona propria. infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare sau infracţiunea de nedenunţare. Coautoratul este forma de participaţie penală ce presupune comiterea unei infracţiuni de către doi sau mai mulţi autori.Dintre toate modalităţile participaţiei penale. care nu are calitatea cerută de lege. autoratul este un tip de participaţie penală necesară. Coautoratul este o formă de pluralitate de făptuitori care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. nu exclud însă celelalte modalităţi de participaţie (complicitate sau instigare). Sunt anumite infracţiuni la care coautoratul nu este posibil. Acestea sunt: a) Infracţiunile al căror element material îmbracă forma inacţiunii. Instigarea Instigatorul este persoana care. infracţiunea de mărturie mincinoasă. alături de o altă persoană. el va avea calitatea de complice. Instigatorul este persoana care are ideea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. Instigarea are semnificaţie pe planul dreptului penal numai dacă are ca obiect o faptă incriminată. acte de executare a infracţiunii. De pildă. de către cel puţin două persoane împreună. idee pe care o transmite altei persoane. Instigarea nu poate fi concepută decât în prezenţa a cel puţin două persoane – instigatorul şi instigatul. În doctrină. numai autoratul poate exista independent de celelalte modalităţi (instigare şi complicitate). autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar. cu intenţie. Dacă o persoană. 234 . determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. în mod direct şi nemijlocit. În cazul infracţiunilor cu autor calificat (proprii). În această ipoteză suntem în prezenţa unei degradări a tipului de contribuţie. spre deosebire de ceilalţi participanţi care pot contribui şi în mod indirect.3. pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual. Calitatea de instigator o poate avea orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale al subiectului activ al infracţiunii. adică prin acte de executare. în timp ce instigat poate fi chiar şi o persoană care nu îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.

4. iar activitatea autorului nu poate concepută în afara actelor de executare. participarea complicelui la săvârşirea infracţiunii se poate situa anterior. Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce constă în determinarea. Pentru existenţa participaţiei improprii sunt necesare următoarele condiţii: a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. C. Complicitatea Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în activitatea unei persoane care. atunci când această persoană acţionează din culpă sau fără vinovăţie. Contribuţia complicelui este una indirectă sau mediată. complicitatea poate fiinţa la orice specie de infracţiune. participaţia improprie poate îmbrăca următoarele forme: intenţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi culpă din partea autorului. Critica formulată este confirmată. culpă în privinţa instigatorului sau complicelui şi intenţie din partea autorului. Incidenţa instituţiei participaţiei improprii presupune. intenţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi lipsa vinovăţiei autorului. Critica principală se referă la faptul că reglementează ceea ce constituie o excepţie (participarea la o faptă prevăzută de legea penală). lipsă de vinovăţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi 235 . indirectă. la săvârşirea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. înlesneşte sau promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din infracţiune sau că-l va favoriza pe autor. În doctrina străină. şi de jurisprudenţă. înlesnirea sau ajutarea. Condiţiile participaţiei penale improprii. concomitent sau posterior acestui moment. b) Conlucrarea participanţilor la faptă. contribuţia sa este atribuită acestuia ca o activitate de complicitate. săvârşirea de către o altă persoană a unei fapte incriminate. Fapta descrisă de norma de incriminare trebuie să fie consumată sau în fază de tentativă pedepsibilă. Conlucrarea participanţilor poate fi premeditată. directă. În funcţie de atitudinea persoanei care contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. spontană. iar nu regula (contribuţia la o infracţiune). motiv pentru care este considerată o specie de participaţie secundară. în parte. manifestă. §5. în raport de autor sau instigator. ocultă etc. cu intenţie. Participaţia penală improprie A. Ca şi instigarea. Noţiune. Modalităţi. faţă de momentul executării laturii obiective a infracţiuni. B. care nu s-a confruntat decât rarisim cu speţe unde să se pună problema aplicării instituţiei participaţiei improprii. ajută. înainte de toate. În timp ce contribuţia instigatorului se situează anterior în timp.4. cu intenţie. În cazul în care unul dintre făptuitorii ce execută fapta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de lege pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii. de regulă. Pentru existenţa participaţiei improprii este necesar ca persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori să coopereze în mod activ la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. altfel contribuţia participantului rămâne nerelevantă juridic. nu este agreată această formă de participaţie penală.

vom avea o singură infracţiune şi mai mulţi infractori. În această concepţie diferenţierea tratamentului penal are la bază sancţiunea prevăzută de lege pentru autor. contribuie cu acte de executare o altă persoană. iar celălalt din culpă sau fără vinovăţie. din culpă sau fără vinovăţie. Aplicarea sancţiunilor în cazul coautoratului. doctrina nu îmbrăţişează aceeaşi concepţie. atât obiectiv. Sistemul parificării nu presupune. Chiar dacă în multe cazuri. În reglementarea noului Cod penal. coautorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni. Prin urmare. deci. În cazul în care fapta îndeplineşte condiţiile pentru a fi infracţiune.1. susţinându-se două puncte de vedere. numai primele două pot avea relevanţă juridică penală deoarece. prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. §6. separă în mod artificial contribuţiile participanţilor care sunt indisociabile. a) Sancţionarea participaţiei penale proprii. de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. În altă opinie. unul acţionând cu intenţie. cunoscută sub denumirea de teoria pluralistă („autonomia actelor de participaţie” sau „participaţie delict distinct”). suntem în prezenţa unei singure fapte. sancţiuni identice. prin jocul circumstanţelor. dar individualizarea lor se face în aceleaşi limite. există şi situaţii în care. cât şi subiectiv. dându-se prevalenţă aspectului obiectiv. Această teorie este cunoscută sub numele de teoria unităţii. Dintre aceste patru modalităţi. În această concepţie. De exemplu. Cât priveşte sistemele de sancţionare. respectiv necesitatea diferenţierii sancţiunilor aplicabile participanţilor. Sisteme de sancţionare În concepţia dominantă se consideră că în cazul în care mai multe persoane şi-au adus aportul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. prin adăugarea la cele două modalităţi deja existente a unei a treia: săvârşirea nemijlocită. la care. cu ocazia personalizării sancţiunilor este posibil ca unii dintre coautori să aibă un tratament sancţionator diferit de al 236 . dându-se o pondere mai mare aspectului subiectiv. În cazul în care la săvârşirea unei infracţiuni şi-au adus contribuţia mai mulţi coautori aceştia vor fi sancţionaţi cu aceleaşi sancţiuni. unul dintre coautori este minor sau este recidivist. Tratamentul sancţionator al participaţiei penale 6. instituţia participaţiei improprii este îmbunătăţită. În această modalitate suntem în prezenţa a doi coautori. se promovează sistemul diversificării sancţiunilor aplicabile participanţilor. Cele două sisteme de sancţionare au şi un punct comun. În concepţia minoritară se apreciază că există atâtea infracţiuni câte persoane au participat la comiterea acesteia. Această opinie. în sensul că acestora li se vor aplica sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea la care şi-au adus contribuţia. tratamentul penal al participanţilor la fapta prevăzută de legea penală este similar. sancţiunile aplicate coautorilor să fie diferite. cu intenţie. în celelalte cazuri. Într-o opinie. indiferent de numărul participanţilor şi independent de modalităţile contribuţiei făptuitorilor. se susţine sistemul parificării pedepselor participanţilor.culpă din partea autorului. Codul penal român reglementează sistemul parificării sancţiunilor aplicabile participanţilor la fapta prevăzută de legea penală. lipseşte cooperarea subiectivă a participanţilor şi necesitatea aprecierii de ansamblu a activităţii infracţionale. 1.

Conform art. de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie. ca instigatorii să fie sancţionaţi diferit. legea face distincţie în funcţie atitudinea subiectivă a membrilor pluralităţii de făptuitori. la stabilirea sancţiunilor aplicabile participanţilor vor fi avute în vedere datele şi împrejurările cauzei cu relevanţă în privinţa pericolului social al faptei sau al participantului. În funcţie de împrejurarea că se referă la faptă sau la participant. Circumstanţele reale pot fi: referitoare la timpul comiterii infracţiunii. în majoritatea cazurilor. 6. circumstanţele sunt reale şi personale. În cadrul operaţiunii de personalizare a sancţiunilor ce urmează a fi aplicate în cazul pluralităţii de infractori. referitoare la locul comiterii infracţiunii. înlesnirea sau ajutarea în orice mod. un rol deosebit de important îl au circumstanţele. Sigur că. cu intenţie. instigatorii se sancţionează cu sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea la care au participat. Aplicarea sancţiunilor în cazul complicităţii. cum ar fi: participarea spontană şi secvenţială la săvârşirea 237 . dacă aportul său este substanţial mai mare decât al autorului sau biografia lui penală reclamă un tratament penal mai sever. Determinarea. La aplicarea sancţiunilor în cazul complicităţii. la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Circumstanţele reale. b) Aplicarea sancţiunilor în cazul participaţiei penale improprii. În urma individualizării judiciare a sancţiunilor este posibil.celorlalţi. la fel ca la celelalte forme de participaţie. cu intenţie. În ceea ce priveşte sancţionarea participanţilor la o pluralitate ocazională improprie. se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie. 29 alin. înlesnirea sau ajutarea în orice mod. 2. Determinarea. privitoare la modul sau mijloacele săvârşirii infracţiunii etc. De exemplu. Aplicarea sancţiunilor în cazul instigării. a unei fapte prevăzute de legea penală. Mai mult.2. dar pot exista şi situaţii în care aportul complicelui la săvârşirea infracţiunii să fie cel mai important în economia săvârşirii infracţiunii. 3. A. Necunoaşterea circumstanţelor se poate datora celor mai diverse cauze. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. (2) din Codul penal. se porneşte de la sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea la care au fost realizate actele de complicitate. circumstanţele referitoare la faptă se transmit asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut. la săvârşirea din culpă de către o altă persoană. însă. Ca şi în cazul coautorilor. Circumstanţele reale sunt date sau împrejurări referitoare la fapta prevăzută de legea penală. Rolul circumstanţelor (reale şi personale) la individualizarea sancţiunilor participanţilor Aşa cum a văzut deja. Caracterul obiectiv al răsfrângerii circumstanţelor reale în privinţa tuturor participanţilor la infracţiune este estompat de faptul dacă aceştia le-au cunoscut sau anticipat. contribuţia complicelui constă în divulgarea unei informaţii esenţiale despre sistemul de pază al locului de unde s-a comis un furt. este posibil ca sancţiunea aplicată unui instigator să fie chiar mai severă decât cea aplicată autorului. activitatea specifică complicelui este mai puţin gravă decât a celorlalţi participanţi.

tratamentul penal al participantului va fi cel prevăzut de norma de incriminare a faptei la care ştia că îşi aduce contribuţia. chiar dacă au fost cunoscute sau prevăzute de aceştia din urmă. în cazul în care fapta la care s-a participat produce un rezultat praeterintenţionat. dar acesta săvârşeşte o tâlhărie. Aceste împrejurări pot fi de natură psihică (subiective) sau constau în anumite particularităţi ale unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală (de individualizare). În toate cazurile. scopul faptei şi orice alte aspecte de natură psihică. Dacă natura faptei este aceeaşi. fără ca participantul să afle despre aceasta. Circumstanţele referitoare la persoana unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală nu se extind şi asupra celorlalţi participanţi. În cazul în care fapta este mai uşoară. participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune. mobil faptei. Împiedicarea consumării faptei constă în oprirea executării în întregime a elementului material sau în determinarea excluderii survenirii rezultatului infracţiunii. antecedentele penale ale acestuia etc. deoarece circumstanţele reale favorabile sunt luate totdeauna în considerare. tratamentul penal va fi acelaşi.infracţiunii. cooperarea mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii. schimbarea locului sau timpului comiterii infracţiunii. calitatea specială a participantului. Pentru incidenţa acestei cauze de nepedepsire trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) Autorul să fi început executarea infracţiunii. Dacă instigatul comite o infracţiune de altă natură. dacă unul dintre participanţi ştia de un număr mai mic de făptuitori. adică a demarat realizarea elementului material. Pe de altă parte. În asemenea cazuri are relevanţă natura sau genul faptei săvârşite. el va fi imputat tuturor participanţilor dacă se stabileşte că au putut prevedea survenirea acestuia. participarea unui minor. Circumstanţele personale de individualizare pot privi: starea civilă a participantului. Circumstanţele personale. B. nu există participaţie penală. cum ar fi: vinovăţia participantului. schimbarea modului de săvârşire a infracţiunii pe parcursul săvârşirii acesteia. se vor cerceta toate datele cauzei. desistarea. Împiedicarea săvârşirii faptei Participantul nu se pedepseşte dacă împiedică în cursul executării. pentru a se stabili atitudinea subiectivă a participanţilor faţă de împrejurările ce constituie circumstanţe reale. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă infracţiune. O situaţie specială există când autorul comite o altă infracţiune decât ce la care credea instigatorul sau complicele că participă. prealabil stabilirii efectelor circumstanţelor reale. În cazul infracţiunilor de pericol împiedicarea 238 . Circumstanţele personale subiective privesc latura subiectivă a faptei. instigatorul îl determinase pe autor să comită un furt. 6. De pildă. despre a cărui prezenţă nu ştiau decât unii dintre participanţi. Circumstanţele personale sunt date sau împrejurări referitoare la unul dintre membrii pluralităţii de infractori.3. dar este mai gravă decât cea la care participantul îşi adusese contribuţia. regretul sau indiferenţa faţă de faptă. consumarea acesteia. b) După momentul începerii executării infracţiunii oricare dintre participanţi să fi împiedicat consumarea faptei. Condiţia este îndeplinită numai dacă făptuitorul a început faza executării. dar înainte de descoperirea faptei.

Dacă împiedicarea consumării infracţiunii este posibilă.T. R. au intervenit numitul R.08. M.E.Z. pentru nepedepsirea participantului nu se cere ca infracţiunea să nu se fi consumat. cu picioarele..D. Tratamentul sancţionator al celorlalţi participanţi este diferit. Ca urmare a multiplelor leziuni suferite victima P. şi P. În toate celelalte cazuri. care era însoţită de R.1976. c) Activitatea de împiedicare a consumării faptei să aibă loc înainte de descoperirea acesteia. a încetat din viaţă în drum spre spital.T.E.D. neconsumarea faptei să fi fost posibilă sub aspect obiectiv.. P.G. funcţie de contribuţia pe care au avut-o la comiterea faptei.. în cazul infracţiunilor de rezultat.E. iar M. Aplicaţii practice 1.. dar independente de voinţa participantului). În timp ce R.T. i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă.. Drept răspuns.D. numita R..T. contribuţiile celor 5 făptuitori (R. au sărit asupra lui P. a şi lovit-o – a apărut autoturismul condus de P. s-a apropiat de el şi.Z.. dar în concret ea nu s-a realizat (din varii morive. şi P.I. §7. pe lângă ipoteza mai sus amintită. urmare denunţului.D.E.. Dacă cel care împiedică consumarea faptei este autorul.E. cauza de nepedepsire va fi incidentă numai în privinţa participanţilor care au împiedicat consumarea faptei. La strigătele numitelor R. unde consumaseră însemnate cantităţi de băuturi alcoolice.Z. iar consumarea infracţiunii a fost posibilă. astfel încât consumarea ei să poată fi împiedicată. În seara zilei de 02. În cazul în care există coautori şi nu toţi au împiedicat consumarea faptei. primul lovind pe victimă cu briceagul. în raport cu conţinutul infracţiunii de omor. ci doar ca. Să se arate cum trebuie să fie încadrate. întorcându-se spre casă de la un loc de agrement. şi R. În schimb. M. văzând şoseaua ocupată şi pe P. a oprit în apropierea şi a întrebat de ce o lovesc.I. participantul care a împiedicat consumarea faptei beneficiază de impunitate.G.) la săvârşirea acestei infracţiuni. iar numitele R. R. dar nu mai târziu de momentul producerii rezultatului.T. a coborât din maşină şi a fost lovită din nou de P.T. şi nu există coautori. şi o altă: cea în care participantul denunţă săvârşirea infracţiunii. – care se sculase între timp – şi R. doborându-l în şanţul din marginea şoselei. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus. zădărnicirea apariţiei urmării imediate poate avea loc şi după realizarea în integralitate a acţiunii sau inacţiunii.D.D. lovind pe R.D. care. această condiţie este detaliată. numai cei care au intervenit eficient pentru oprirea consumării faptei vor intra sub incidenţa cauzei de nepedepsire.. introducându-se.. P. M. 239 . cu un briceag. În această ipoteză.. prin geamul deschis al portierei. dintre toţi participanţii..T.G. P. s-a culcat în mijlocul drumului din cauza stării de beţie în care se afla. participantul-denunţător nu se va pedepsi întrucât el a încunoştiinţat autorităţile.trebuie să aibă loc între momentul începerii efectuării elementului material şi ducerea până la capăt a acestuia. şi R. discutau şi trăgeau de ea – iar P. alături de primii trei.. cu excepţia instigatorului.T. R.Z. În reglementarea noului Cod penal. şi numita M.G. beneficiază de efectele cauzei de nepedepsire toţi participanţii.

a constituit pentru aceştia o încurajare. Faptele săvârşite de inculpatul C. Victima H. constituie complicitate morală la infracţiunea de omor săvârşită de ceilalţi inculpaţi.N. P. P. Inculpatul C. care i-a convins să sustragă mărfuri dintr-un transcontainer. susţinând că nu a comis faptele pentru care a fost condamnat. nu constituie acte de executare ale elementului material al furtului (acte tipice de luare a bunului). căruia i-a şi rupt sigiliul în acest scop. stând ascuns într-un vagon şi dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a poliţie. în ziua de 12. inculpaţii P..N.I. 2. şi A.. pentru a le vinde unor terţe persoane.I. A.D. şi prezenţa sa.N. şi a fiilor săi pentru a-i bate. Inculpaţii P. în faţa acesteia. de unde intenţionau să fure zahăr. au fost condamnaţi pentru coautorat la infracţiunea de omor. înarmat. nu au lovit cu cuţitul nu infirmă caracterizarea faptelor lor ca activitate de coautorat. La faţa locului. tot înarmat. deoarece activitatea fiecăruia se află într-o unitate indivizibilă.G.I. alături de ceilalţi coinculpaţi.N.N..I. venirea la locului faptei împreună cu ceilalţi inculpaţi. a ieşit la poartă. este întemeiat. iar D. cu o bâtă. deci un ajutor moral la comiterea infracţiunii.E.. având în mână o furcă. din moment ce nu a lovit-o pe aceasta. au pornit în căutarea lui H.N.I.C.C..N.N. P.. şi M. coinculpatul C. Soluţie: Fapta lui O.N. victima H.. şi cei doi fii ai săi au provocat incidente cu mai mulţi cetăţeni. cu un topor şi O.N. 3.C. a decedat. alături de ceilalţi făptuitori.N. Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul C.M. înarmaţi cu furci. şi O. nu a comis un act tipic de ucidere a victimei. au pătruns în incinta portului Constanţa.N. pe toată durata în care ceilalţi inculpaţi au lovit victima. în calitate de coautor al infracţiunii de furt calificat. Însă.12. În fapt. O. printre care şi inculpaţii D.I.I.I. au luat legătura şi cu numitul C.. manevrant de vagoane. şi D. Ca urmare. După ce N.C. victima H. şi P.1993.Gh. Să se arate dacă recursul era întemeiat sau nu... Faptul că numitele R. 4.Gh.T.I.N. R. P.N. şi D.Gh.Soluţie: Toţi făptuitorii sunt coautori ai infracţiunii de omor. şi O.T. P..T. se completează cu a celorlalţi şi împreună au condus la suprimarea vieţii victimei. a asigurat paza celorlaţi inculpaţi.Gh. şi P.. inculpaţii P. facilitarea furtului prin ruperea sigiliului şi asigurarea pazei). s-a stabilit că numiţii P.M.I. salariat al unui agent economic. moment în care a fost lovit în cap cu furcile şi cu toporul de către inculpaţii P.. a fost condamnat.Gh. În urma leziunilor suferite.N.N. s-au aşezat de o parte şi de alta a porţii. P.N. faptul că a intrat în legătură cu N.M.I. Soluţie: Recursul inculpatului C.. D. Să se arate cum trebuie calificată fapta inculpatului O. ci numai contribuţii tipice de complicitate (indicarea locului de unde ceilalţi să fure. Ajungând la casa unde aceştia locuiau.M. în mijlocul drumului. căruia i-a propus să sustragă anumite bunuri din acea unitate. S-a reţinut în fapt că. a 240 . În continuare.G. întrucât el nu a comis vreo faptă de sustragere. Instanţa a reţinut în sarcina inculpatului G.

T.I. au atacat hotărârea cu recurs.I.221 C. pentru comiterea în coautorat a infracţiunii de furt calificat. constituie infracţiune. să comită furtul mai înainte ca N. Chiar dacă.Gh.. la săvârşirea infracţiunii de furt de către autorul N.I.G.T. a sesizat că în autobuz se aflau bunuri furate. la furt.Gh a renunţat definitiv şi de bunăvoie să mai asigure paza.. G. i-a promis lui N. plecând acasă.I. ulterior.T. şi M. deoarece prin promisiunea de pază făcută autorului O. iar nu ca şi complicitate. s-a reţinut că. Calificaţi participarea inculpatului G.06. Instanţa a condamnat pe inculpaţii M. căci complicitatea există şi atunci când promisiunea dată nu este îndeplinită.G. şi că va asigura valoficarea bunurilor furate (ceea ce înseamnă o promisiune de tăinuire). şi V. Soluţie: Fapta inculpatului G.D.264 C.Gh. şi M. şi V. i-au solicitat acestuia să-l roage pe numitul D. fără însă a-i comunica că subansamblele sunt furate. la determinat pe N. inculpaţii O. în timpul cât O.sustras bunurile. Soluţie: În privinţa inculpatului P. Inculpaţii P. i-a dat acestuia siguranţa că nu va fi surprins în timpul sustragerii.T. a obţinut acordul lui D.T. i le predat lui G. 5.D. nu a rămas până la sfârşit la locul unde trebuia să asigure paza. inculpatul C. iar cel de-al doilea infracţiunea de favorizare a infractorului (art.S.D. Comunicând-i intenţia lor inculpatului P.I. faptele lui G.I.Gh. În ziua următoare.T. pe timpul cât O. şi O. săi asigure acestuia din urmă paza.pen. recursul nu este întemeiat. În fapt. constituie complicitate morală la infracţiunea de furt. la data de 24. pentru complicitate la aceeaşi infracţiune. întrucât instigarea este formă principală de participaţie în raport cu complicitatea. inculpatul P.. şi M. Să se arate dacă fapta inculpatului C.D. Să se arate dacă recursul este sau nu întemeiat.S. din casieria unei organizaţii comerciale.G. fapta sa rămâne complicitate.I. ceea ce înseamnă că G.S. s-au înţeles să sustragă de la locul lor de muncă subsansamble destinate fabricării automobilelor. trebuie calificate ca şi instigare.I.Gh. O.1998.I. paznicul V. le-a permis acestora să treacă. i-a propus lui N.I. promisiune pe care ulterior şi-a respectat-o. Soluţie: Fapta lui C. locuieşte. să le încuviinţeze depozitarea bunurilor sustrase în curtea casei unde D.D. Chiar dacă G. În aceeaşi zi. Însă.. dată fiind prietenia mai veche cu O.T. au sustras subansamblele şi le-au încărcat întrun autobuz condus de cel de-al doilea. C. trebuie calificată ca instigare la furt.D.pen.S. să fi luat vreo hotărâre în acest sens. dar. absorbind-o pe aceasta din urmă. 241 .S. 6.).. iar pe inculpaţii P. La ieşirea pe poarta întreprinderii unde lucrau. va pătrunde şi va sustrage. o sumă de bani. În sarcina inculpatului C. sustrăgea suma de bani.I.T. s-a reţinut că s-a înţeles cu inculpatul O. care le-a depozitat la domiciliul său şi apoi le-a vândut altor persoane.T.). primul arătând că el a comis infracţiunea de tăinuire (art.D.

S. Fapta inculpatului V. constituie aşadar infracţiune de favorizare a infractorului şi nu complicitate la furt. constituie o circumstanţă reală. Prin urmare. furtul fusese deja săvârşit. şi L. 242 . în autobuzul condus de M.G.G.I. au pătruns în locuinţă.O.I. D. întrucât această împrejurare nu a făcut parte din înţelegerea dintre cei trei. ci infracţiunea de omor deosebit de grav. în acest timp N. ajutorul dat de V. Inculpatul V. inculpaţii C. va sta afară.I. În baza acestei înţelegeri.S.O.. Pe baza acestei promisiuni.28 alin. nu s-a aflat în locuinţă. şi M.I.I. inculpaţii O. Soluţie: Fapta inculpatului N. şi M.I. Să se arate cum trebuie calificată contribuţia lui N. după care vor lua banii.Contribuţia inculpatului P. fapta inculpatului P.. unde însă..G. ci a intervenit spontan după comiterea infracţiunii de furt. la săvârşirea infracţiunii. şi D. şi D. privitoare la faptă. le-a permis trecerea. Această circumstanţă reală se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi.G. este întemeiat şi urmează a fi admis. şi D. Împrejurarea că C. între inculpaţii O. Complicitatea presupune o contribuţie a complicelui fie anterioară.I. Pe baza acestei înţelegeri. să nu fie prinşi. s-a reţinut că au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea de tâlhărie. iar pe timpul comiterii infracţiunii N. 7.I..I. au ucis pe victima L. deşi era obligat să ia măsuri tocmai pentru ca acest fapt să nu se petreacă. trebuie calificată ca şi complicitate la tâlhărie şi nu complicitate la omor deosebit de grav. datorită contribuţiei lui P. dar numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (art.I. Cei trei s-au înţeles. M.D.pen. vor avea unde să depoziteze bunurile furate. În speţă. inculpatul N. inculpatul P. pentru a supraveghea ca C. nici anterior.G. Conform înţelegerii.. ci în afara ei. şi D. fie cel mult concomitentă comiterii faptei de către autor. şi N.I.I.I. vor intra în locuinţa victimelor L.D. săvârşind astfel nu infracţiunea de tâlhărie plănuită. o promisiune anterioară sau concomitentă furtului. şi P.I.I.S.E. Prin urmare. cu privirea la identificarea locului unde bunurile sustrase urmează a fi depozitate..I.G.).O. ceea ce constituie o promisiune de tăinuire anterioară furtului. La momentul comiterii faptei de către V. şi inculpatul V. ştiind că. pe care le vor imobiliza (legându-le). a constatat că..G.I. în faţa locuinţei.O. recursul inculpatului V. a cunoscut că victimele urmau a fi imobilizate prin legare. celorlalţi inculpaţi nu a avut la bază o înţelegere cu aceştia. În schimb. În sarcina inculpaţilor C. au avut mai multă siguranţă în sustragerea subansamblelor. se găseau bunuri furate din întreprindere şi.I. Cei trei au stabilit că C. În speţă. a fost anterioară comiterii furtului de către inculpaţii O. nu a existat nicio înţelegere. dar nu a prevăzut şi nici nu a cunoscut că una dintre ele urmează a fi ucisă.S.G. Prin urmare.2 C. nici concomitent săvârşirii furtului. au ucis cu intenţie pe victima L. datorită prieteniei cu ceilalţi inculpaţi. a fost corect calificată de instanţă ca şi complicitate la furt. contrar înţelegerii iniţiale.S..D. în prealabil. această circumstanţă reală (uciderea victimei) nu se răsfrânge asupra lui N. a acţionat asupra numitului D.O.

la săvâşirea faptei contribuie şi alţi participanţi (instigatori sau complici). Rezumat Pluralitate de infractori există în cazul în care mai multe persoane săvârşesc o singură infracţiune. înainte sau în timpul săvârşirii faptei. Circumstanţele reale se transmit asupra participanţilor. Fapta este comisă în autorat atunci când. că va tăinui bunurile provenite din infracţiune sau că-l va favoriza pe autor. deşi aceasta nu a presupus o asemenea conlucrare. Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce constă în determinarea. Există infracţiuni care. Pluralitatea constituită de infractori poate fi simplă sau sub forma criminalităţii organizate (grupul infracţional organizat). Circumstanţele reale sunt date sau împrejurări referitoare la fapta prevăzută de legea penală. Cu alte cuvinte. Pluralitatea naturală este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte. determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. de către cel puţin două persoane împreună. cu intenţie. ajută. Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii obiective a infracţiunii. în mod direct (adică prin acte de executare). Pluralitatea constituită presupune gruparea mai multor persoane în scopul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală. la săvârşirea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în activitatea unei persoane care. înlesnirea sau ajutarea. Circumstanţele sunt de două tipuri: reale şi personale. în privinţa tratamentului penal al participaţiei proprii. coautoratul. înlesneşte sau promite. Coautoratul este o formă de pluralitate de făptuitori care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. nu pot fi comise decât prin aportul a două sau mai multor persoane. Instigatorul este persoana care. Codul penal român instituie. La personalizarea sancţiunilor ce urmează a fi aplicate în cazul pluralităţii de infractori se ţine seama de circumstanţe. Pluralitatea ocazională (participaţia penală) constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. dar numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut. conlucrare pretinsă de însăşi natura faptei. cu intenţie. Pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme: pluralitatea constituită. pe lângă cel care realizează elementul material al laturii obiective. la săvâşirea unei fapte şi-a adus contribuţia un număr mai mare de persoane decât cel necesar potrivit naturii acelei fapte. pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională (participaţia penală). atunci când această din urmă persoană acţionează din culpă sau fără vinovăţie. Formele participaţiei penale sunt: autoratul. sistemul parificării sancţiunilor aplicabile participanţilor. prin natura lor. Participaţia penală se clasifică în proprie şi improprie. cu intenţie.§8. instigarea şi complicitatea. 243 .

în acel moment. a imobilizat-o atunci când aceasta se pregătea să se apere. Editura C. victima I.O. În timpul atacului. victima a încetat din viaţă.H. Partea generală. Editura Lumina Lex. Drept penal. pe când N. Partea generală. §11. În urma loviturilor primite. această contribuţie. b) a pluralităţii de infracţiuni. ficat) – că victima „trebuie omorâtă”. 2007. Aspecte diferenţiale şi 244 . Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1.O. Bucureşti. §10. Bibliografie specifică M. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. M. Examinaţi participaţia penală improprie. 2. V. Drept penal. Bucureşti. Drept penal. Să se arate dacă fapta săvârşită de E. a murit. În urma acestor acţiuni. cu bâtele în zone vitale ale organismului (cap.A. Editura Hamangiu. 2003. S-a reţinut în fapt că inculpaţii E. s-a reţinut că a strigat către ceilalţi patru inculpaţi – care. Circumstanţele referitoare la persoana unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală nu se extind şi asupra celorlalţi participanţi. a lovit-o pe victimă cu cuţitul. 2007.G. Sancţionarea participaţiei penale.Circumstanţele personale sunt date sau împrejurări referitoare la unul dintre membrii pluralităţii de infractori. au atacat împreună pe victima I. DIMA. şi N. DOBRINOIU. Beck.T. BRÂNZĂ.D. Participaţia improprie este o formă: a) a pluralităţii de infractori. 3. b) sunt participanţi ai infracţiunii.D. Analizaţi participaţia penală proprie. Temă de control 1. T. Partea generală.A. eventual. poate fi considerată o contribuţie la producerea morţii victimei şi cum trebuie calificată. HOTCA. Instigatorul şi complicele: a) sunt autori ai infracţiunii. 2.G. În sarcina numitului E. 2. §9. Bucureşti. chiar dacă au fost cunoscute sau prevăzute de aceştia din urmă. W. Exemple de test tip grilă 1. c) sunt victime ale autorului infracţiunii. E.T.A. c) a vinovăţiei. HOTCA. loveau pe victima C. Calificaţi contribuţiile celor doi făptuitori în săvârşirea infracţiunii de omor.

tranzitorii (Partea generală). 245 . Editura Hamangiu. Bucureşti. 2009.

PARTEA GENERALĂ II UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 1. 246 .

prin răspundere penală se înţelege acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic penal de constrângere. Consideraţii generale privind răspunderea penală §4. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptul de răspundere penală.RĂSPUNDEREA PENALĂ Cuprins: §1. retragerea plângerii prealabile. Cauzele care exclud răspunderea penală §6. Instrumentul prun care statul protejează exerciţiul drepturilor subiective este raportul juridic de răspundere. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §10. Rezumat §8. Dar drepturile subiective nu pot fi exercitate decât în anumite limite determinate de lege.lato sensu . Aplicaţii practice §7. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore. În sens larg . Ca instituţie fundamentală a dreptului penal. Principiile răspunderii penale §5. Temă de control §9. deoarece în cazul în care drepturile ar fi nelimitate s-ar ajunge la haos. Obiective În cadrul acestei unităţi va fi prezentată instituţia răspunderii penale. 247 . amnistia şi prescripţia răspunderii penale). împăcarea părţilor. ⇒ analizaţi cauzele care înlătură răspunderea penală (lipsa plângerii prealabile. În materia dreptului penal acest raport este numit raport de răspundere penală. conţinut al raportului de constrângere. precum şi situaţiile în care aceasta este înlăturată. latură pasivă a raportului penal de constrângere. Consideraţii generale privind răspunderea penală Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută decât prin recunoaşterea unor drepturi în favoarea membrilor societăţii. raport juridic de constrângere. ⇒ prezentaţi principiile răspunderii penale. §2. Referitor la conţinutul expresiei “răspundere penală”. apreciem că este susceptibilă de patru accepţiuni: instituţie fundamentală. răspunderea penală cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează realizarea dreptului penal prin constrângere. §3. Bibliografie specifică §1. Competenţele unităţii de învăţare §3.

dintre stat şi infractor. Principiile răspunderii penale îşi trag substanţa din principiile dreptului penal. ci el trebuie corelat cu celelalte principii şi norme penale. În cazul în care aplicarea sancţiunii se face mult tardiv momentului săvârşirii infracţiunii este preferabilă neaplicarea sancţiunii. 248 . Noţiunea de cauză care exclude răspunderea penală Aşa cum am văzut. unul dintre principiile răspunderii penale este principiul inevitabilităţii acesteia. §4. Dar principiul inevitabilităţii răspunderii penale nu este un scop în sine. al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea infractorului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea. Răspunderea penală nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic unde se stabileşte fapta ilicită. legea penală prevede unele împrejurări a căror apariţie face ca principiul inevitabilităţii răspunderii penale să fie ştirbit. principiul răspunderii penale personale. Cauzele care exclud răspunderea penală 5. În fine. răspunderea penală este de neînlăturat atâta timp cât statul nu a renunţat la dreptul său necenzurabil de a nu aplica sancţiunea penală infractorului. Sigur că. care la rândul lor îşi iau seva din principiile dreptului. uneori. principiul inevitabilităţii răspunderii penale. dreptul penal ar fi inutil. potrivit căruia restabilirea ordinii sociale ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni este o consecinţă care nu poate fi evitată.stricto sensu – prin răspundere penală se înţelege acea formă de răspundere juridică care constă în obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea. respectiv: infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. principiul individualizării răspunderii penale. legiuitorul nu exercită dreptul de sancţionare în mod arbitrar. ori de câte ori realizarea răspunderii penale nu mai este necesară din raţiuni sociale sau de politică juridică. care la rândul său reprezintă premisa incidenţei răspunderii penale. cu toate că fapta este infracţiune. Pentru a evita arbitrariul şi subiectivismul. §5. Reţinem aici numai pe cele specifice instituţiei răspunderii penale. consecinţa – aplicarea sancţiunii specifice – nu mai are loc. sancţionarea poate să nu mai fie utilă din punct de vedere socio-politic. legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca aceasta să fie exclusă. răspunderea penală se identifică cu drepturile si obligaţiile corelative ale subiectelor raportului penal de constrângere. În această concepţie. vinovăţia făptuitorului şi sancţiunile corespunzătoare. Legea penală instituie mai multe cauze care exclud răspunderea penală. Principiile răspunderii penale Ca toate speciile răspunderii juridice şi răspunderea penală este cârmuită de mai multe principii. În sens restrâns . Astfel spus.1. Răspunderea penală exprimă reacţia societăţii faţă de infractori. dintr-un alt punct de vedere. dar nici nu poate face abstracţie de realitatea că. principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem). chiar dacă ea nu trebuie confundată cu raportul juridic în cadrul căruia ea se realizează. Astfel. deoarece este o consecinţă a infracţiunii. principiul promptitudinii răspunderii penale. deoarece în lipsa acesteia.

conduita infractorului ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. 1. o cauză reală de excludere a răspunderii penale. amnistia este necondiţionată şi condiţionată. Un exemplu în acest sens îl constituie Legea nr. Efectele amnistiei. indiferent de gravitatea ei. Amnistia este postcondamnatorie când intervine după data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. După impunerea sau nu a unor condiţii speciale. Amnistia este. faţă de stadiul raportului penal de conflict. şi nu in personam. renunţă la dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal infractorilor care au comis anumite infracţiuni. Amnistia este o cauză care stinge raportul penal de conflict ce constă în actul de clemenţă al legiuitorului care. amnistia nu produce nici un efect în privinţa altor forme de răspundere juridică. Amnistia este condiţionată când actul de clemenţă cuprinde şi alte condiţii decât cele privitoare la obiectul amnistiei şi data comiterii faptei. După momentul intervenirii sale. Felurile amnistiei. fără a avea relevanţă stadiul la care a ajuns activitatea infracţională sancţionabilă şi fără a conta felul contribuţiei la comiterea infracţiunii. Amnistia este o cauză ce exclude răspunderea penală. antecedentele penale ale infractorului. amnistia nu este o specie de dezincriminare. 2. B. deoarece ea produce efecte numai cu privire la pedepse. De exemplu.2. erau stabiliţi în străinătate. real şi personal. Amnistia este necondiţionată când actul de clemenţă cuprinde exclusiv condiţii privitoare la obiectul amnistiei şi data comiterii faptei. Amnistia intervine numai în privinţa infracţiunilor săvârşite anterior adoptării actului normativ prin care se acordă. Precizăm că 249 . C. Amnistia este antecondamna-torie când intervine până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. unele consecinţe pot surveni numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii personale. Noţiune şi caracterizare. Amnistia este generală când se acordă pentru orice infracţiune. din raţiuni de politică penală. Amnistia este specială când se acordă pentru anumite infracţiuni. 25/1967. amnistia este generală şi specială.5. amnistia este antecondamntorie şi postcondamntorie. la data adoptării legii. amnistia nu înlătură răspunderea disciplinară a funcţionarului public în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. După sfera de aplicare. dar indiferent de faza sau etapa procesuală în care se află procesul penal. Amnistia are ca obiect toate infracţiunile. Amnistia exclude numai răspunderea penală. persoana infractorului. cu sferă limitată de aplicare. de regulă. Amnistia este aplicabilă chiar dacă în cauză ar fi incidente cauze de atenuare sau de agravare a pedepselor. Deşi amnistia este incidentă in rem. Pe de altă parte. 3. având efecte cu privire la toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii. Pe de altă parte. cum ar fi: timpul (perioada) comiterii faptei. deoarece fapta rămâne în continuare interzisă de lege. legiuitorul poate reglementa amnistia cu caracter mixt. Amnistia A. consecinţele faptei etc. De asemenea. iar nu şi infracţiunea. prin care au fost amnistiate infracţiunile săvârşite de cetăţenii sau foştii cetăţeni români care. nu şi asupra măsurilor de siguranţă sau măsurilor educative.

e) 3 ani. Dacă infractorul a mai comis. b) 10 ani. când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Prescripţia răspunderii penale este o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict. deoarece acesta nu a fost soluţionat întro perioadă de timp rezonabilă.2. deoarece amnistia postcondamnatorie. Noţiune şi caracterizare. la stabilirea stării de recidivă nu sunt luate în considerare condamnările pentru fapte amnistiate. este cel privind dispariţia sau deteriorarea probelor cauzei. d) 5 ani. Prescripţia răspunderii penale A. dar care nu depăşeşte 15 ani. existând riscul unor condamnări (sau absolviri de răspundere) eronate. Pe de altă parte. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii. de multe ori. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani. pedepsirea devenind inutilă. deloc de neglijat. dar care nu depăşeşte 10 ani. Termenele de prescripţie a răspunderii penale. 250 . B. 5. când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. dar care nu depăşeşte 5 ani. alte infracţiuni el nu va mai beneficia de incidenţa prescripţiei deoarece începe să curgă un nou termen de prescripţie. c) 8 ani. Termenele de mai sus se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii.numai amnistia antecondamnatorie exclude propriu-zis răspunderea penală. memoria colectivă şi victima uită fapta infracţională. existente pe o durată mare de timp. Un alt argument. determină reeducarea acestuia. termenul curge de la data săvârşirii ultimului act. Odată cu trecerea timpului. Pentru a fi incidentă amnistia este necesar ca infracţiunea să se fi consumat şi epuizat la data în raport cu care se aplică actul de clemenţă. Nu necesită vreo argumentare faptul că pentru a fi eficientă răspunderea penală trebuie să intervină într-un moment cât mai apropriat de cel al comiterii infracţiunii. iar în cazul infracţiunilor progresive de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate. când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an. În cazul infracţiunilor de obicei. înlătură executarea pedepsei. de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În cazul în care raporturile de constrângere nu au fost soluţionate la timp trebuie să se pună capăt incertitudinii sau nesiguranţei. iar în cazul infracţiunilor continuate. când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani. Teama sau mustrările de conştiinţă ale infractorului. când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. în perioada curgerii termenelor de prescripţie. Realizarea tardivă a tragerii la răspundere penală înseamnă o nouă aducere în cadrul spiritului social a faptei ce deja fusese uitată de societate. de fapt. Dacă legea de amnistie intră în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare nu produce efecte referitor la pedeapsa complementară a degradării militare întrucât această pedeapsă se consideră executată la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

termenul curge de la data decesului acestuia. D. Întreruperea cursului termenului prescripţiei. E. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. a căror neîntrunire atrage inexistenţa plângerii. iar dacă minorul a decedat înainte de majorat. indiferent dacă infracţiunea s-a epuizat sau nu în acel moment. Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. depunerea unei plângeri prealabile de către un mandatar general nu îndeplineşte cerinţa legală. la dispoziţia persoanei vătămate iniţiativa tragerii la răspundere penală a infractorului. Punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de formularea unei plângeri prealabile numai în cazurile expres prevăzute de lege. atunci când sunt comise faţă de un minor. în anumite cazuri. Prescripţia specială nu operează când există un proces penal în curs de judecată pentru fapta săvârşită. Prescripţia răspunderii penale exclude răspunderea penală în ceea ce priveşte pedepsele. Plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă. Termenele de prescripţie. Suspendarea termenului prescripţiei. dacă au fost depăşite cu încă o jumătate. astfel încât plângerea este considerată inexistentă. aplicabilă în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale (spre exemplu. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. noul Cod penal prevede şi o derogare. potrivit legii. C. Dacă persoana vătămată a decedat în urma comiterii infracţiunii de omor. În aceste cazuri. Efectele prescripţiei. 5. termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă nu de la data săvârşirii faptei. trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se întrerup prin îndeplinirea oricărui act care. chiar dacă actul de întrerupere a termenului priveşte numai pe unii dintre aceştia.3. ci de la data când minorul a devenit major. când plângerea a fost formulată de o altă persoană decât persoana vătămată. Plângerea prealabilă lipseşte: când persoana vătămată nu a formulat deloc plângere. când din conţinutul său lipseşte manifestarea de voinţă de persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a infractorului. În acest caz este incidentă aşa-numita prescripţie specială. Prescripţia răspunderii penale nu operează în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Lipsa plângerii prealabile Legiuitorul a lăsat. violul). dar nu şi în privinţa măsurilor educative. De asemenea. 251 . Plângerea prealabilă trebuie depusă în termen de două luni de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune. măsurilor de siguranţă şi a drepturilor persoanei vătămate.De la aceste reguli cu valoare generală. când plângerea a fost formulată după expirarea termenului de două luni.

retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: . în reglementarea noului Cod penal. Retragerea plângerii prealabile este un act juridic unilateral prin care persoana vătămată.5. răspunderea penală va fi înlăturată dacă între infractor şi victimă intervine împăcarea. Împăcarea părţilor Împăcarea părţilor este actul juridic bilateral intervenit între persoana vătămată şi infractor. însuşirea bunului găsit sau înşelăciunea) în cazul cărora. Pentru a fi valabilă.să aibă loc în cazurile prevăzute de lege. fiind decedată. În caz contrar. Dacă la sfârşitul procesului acesta probează nevinovăţia. 252 .în cazul mai multor infractori să fie făcută faţă de toţi. 5. În schimb. Depunerea plângerii prealabile este o manifestare de voinţă revocabilă. formularea unei asemenea plângeri nu înlătură părţii vătămate dreptul de a dispune de soarta acţiunii penale. deşi acţiunea penală se exercită din oficiu. în cazul căreia este posibilă împăcarea. cât şi răspunderea civilă. prin care aceştia convin total şi necondiţionat să stingă raportul juridic penal de conflict. retractează această plângere. acesta va fi achitat. Retragerea plângerii prealabile În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. de regulă. . . La cererea inculpatului instanţa va continua procesul penal pentru a-i da dreptul acestuia să-şi dovedească nevinovăţia sa. O excepţie o constituie infracţiunea de seducţie. Această regulă cu caracter de noutate în legislaţia penală presupune că. ce a formulat plângere prealabilă. împăcarea părţilor poate interveni în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Însă. împăcarea părţilor este posibilă. Una dintre modalităţile de revocare a plângerii prealabile este retragerea acesteia. . în noul Cod penal există unele infracţiuni (spre exemplu. inculpatul poate fi tras la răspundere penală şi pentru această din urmă infracţiune chiar dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate deoarece aceasta.să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii. În reglementarea actualului Cod penal. va rămâne eficientă retragerea plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile înlătură atât răspunderea penală. este lipsită de capacitate de exerciţiu.4.fiind totodată şi victima infracţiunii de tentativă de viol. înlăturarea răspunderii penale se realizează în principiu prin retragerea plângerii prealabile. deşi nu este necesară plângerea prealabilă.să existe o manifestare de voinţă neechivocă de retractare. dacă legea prevede în mod expres această modalitate de excludere a răspunderii penale. în cazurile permise de lege. 5. în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. numai în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.

04.să intervină între partea vătămată şi infractor. Prin urmare. împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: . Ca şi în cazul retragerii plângerii prealabile.g) C. l-a învăţat cum se poate falsifica o semnătură de pe un înscris oficial.04. împăcarea părţilor poate interveni oricând în timpul procesului penal.pen. autorul B a falsificat înscrisul oficial. Pentru infracţiunea de furt calificat comisă de inculpat.122 alin.2000.2 C. până la începerea judecăţii). pentru toţii participanţii la infracţiune (instigatorul A. adică mai mare decât limita prevăzută prin legea de amnistie.2000. s-au amnistiat infracţiunile pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de cel mult 4 ani. .să fie totală şi necondiţionată. Soluţie: Conform art. Inculpatul G. Împotriva sentinţei de condamnare a declarat recurs inculpatul susţinând că. La data de 01. complicele C. Prin urmare. §6. legea de aministie nu este incidentă în speţă. Legea de amnistie are în vedere infracţiunile pentru care pedeapsa prevăzută de lege.Pentru a produce efecte juridice. autorul B).să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La data de 15. termenul de prescripţie a răspunderii penale se socoteşte de la data comiterii infracţiunii.). Să se arate ce trebuie să decidă instanţa de recurs.. . când autorul B a comis infracţiunea de fals material în înscrisuri 253 . statuând că împăcarea părţilor produce efecte numai dacă intervine mai înainte de citirea actului de sesizare a instanţei (cu alte cuvinte. printr-o lege intervenită în cursul judecăţii. Precizăm că noul Cod penal modifică această regulă. la data de 01.să aibă loc în cazurile prevăzute de lege. Aplicaţii practice 1.M. inclusiv pe durata soluţionării căilor de atac. legea prevede o pedeapsă cu închisoarea între 3 şi 15 ani. a fost condamnat. iar nu pedeapsa efectiv aplicată condamnatului.03. Termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale este de 5 ani.2000. indiferent care era pedeapsa concretă aplicată inculpatului. instigatorul A l-a determinat pe autorul B să ia decizia de a comite o infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale. pentru infracţiunea de furt calificat (art. termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă la data de 15. este închisoarea de cel mult 4 ani. Soluţie: Recursul inculpatului urmează să fie respins ca neîntemeiat. Arătaţi data la care se împlineşte termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fiecare dintre participanţii la comiterea acestei infracţiuni.pen. Autorul B la contactat pe complicele C care.209 lit. . la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani şi 6 luni. 2.04.2000.

nu constituie infracţiune. §7.). principiul răspunderii penale personale. Fapta inculpatului C.2000. unicul temei al răspunderii penale este infracţiunea.pen. nu a avut discernământ în comiterea faptei. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de lovire (art. cu pumnul în stomac. minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.180 alin. iar complicele C la data de 01. Dar. la data comiterii faptei. Rezumat Răspundere penală este acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic penal de constrângere. reţinându-se că. al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea infractorului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea. a declarat că îşi retrage plângerea prealabilă. a lovit partea vătămată M. la data de 02.pen. conform art.17 alin. Retragere plângerii prealabile este o cauză care exclude răspundere penală.2005. Să se arate dacă soluţia instanţei este sau nu corectă. partea vătămată M. în mod greşit instanţa a considerat că operează retragerea plângerii prealabile. Inculpatul C. motivând că intervenit retragerea plângerii prealabile.I. principiul inevitabilităţii răspunderii penale. în prezenţa cărora se stinge dreptul statului de a aplica o 254 . chiar dacă instigatorul A şi-a adus contribuţia la data de 01..). Cauzele care exclud răspunderea penală sunt stări. la data comiterii faptei. operează minoritatea făptutorului.2000. cauză care exclude infracţiunea. minorul nu îndeplinea condiţiile legale spre a răspunde penal. inculpatul era minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani. 3. Soluţie: Soluţia instanţei este eronată. În speţă operează aşadar minoritatea (art.2 C. deci nu există temei pentru a se angaja răspunderea penală a acestuia. situaţii sau împrejurări reglementate de lege.oficiale. La termenul la care s-a depus raportul de expertiză. cauză care exclude răspunderea penală.I.03.Z. pe când avea vârsta de 14 ani şi 11 luni.I.pen. ceea ce înseamnă că.Z. mai întâi.50 C. în vâstă de 18 ani şi 2 luni. Instanţa a dispus încetarea procesului penal. că fapta comisă constituie infracţiune. Instanţa a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice în urma căreia s-a constatat că inculpatul C. În consecinţă. În speţă.1 C. Principiile răspunderii penale sunt următoarele: infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. pentru a opera cauzele care exclud răspunderea penală este necesar să se constate. dintre stat şi infractor. cauză care exclude infracţiunea. principiul unicităţii răspunderii penale.. pentru că nu se poate exclude ceea nu există.. În realitate. Legea instituie în beneficiul acestor minori o prezumţie relativă de lipsă a discernământului.99 alin. principiul individualizării răspunderii penale.04. Prin urmare. principiul promptitudinii răspunderii penale.2 C.04. Conform art.pen. În urma raportului de expertiză psihiatrică s-a constatat că minorul nu a avut discernământ în comiterea faptei.

b) de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. prescripţia răspunderii penale. §9. consecinţa – aplicarea sancţiunii specifice – nu mai are loc. prevăzută de lege. Temă de control În speţă. Analizaţi amnistia şi prescripţia răspunderii penale. partea vătămată a dat o declaraţie scrisă în faţa procurorului că se împacă cu inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe (art. Ce este răspunderea penală? 2. Cauzele care exclud răspunderea penală sunt: amnistia. retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor. 2. Arătaţi ce va decide instanţa. Lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede că. Retragerea plângerii prealabile exclude răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. deoarece acesta nu a fost soluţionat într-o perioadă de timp rezonabilă. în cazurile permise de lege.sancţiune infractorului şi se stinge şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune. persoana vătămată o retractează Împăcarea părţilor este actul juridic bilateral intervenit între persoana vătămată şi infractor. În faţa instanţei. Termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile curge: a) de la momentul când victima a aflat despre săvârşirea faptei. Prezentaţi comparativ retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor Exemple de teste tip grilă 1. Împăcarea părţilor poate avea loc: 255 . §8. 3. Prescripţia răspunderii penale este o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict. din raţiuni de politică penală.180 alin. c) de la data când a aflat despre existenţa pagubei. lipsa plângerii prealabile.pen. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. prin care aceştia convin total şi necondiţionat să stingă raportul juridic penal de conflict. inculpatul a arătat că nu doreşte să se împace cu partea vătămată. Enumeraţi cauzele generale care înlătură răspunderea penală. pentru tragerea la răspundere penală a infractorului.1 C. 4. renunţă la dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal infractorilor care au comis anumite infracţiuni. este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.). Deşi fapta este infracţiune. dacă. Amnistia constă în actul de clemenţă al legiuitorului care. ulterior introducerii unei asemenea plângeri.

§10. Bucureşti. c) între făptuitor şi persoana vătămată sau reprezentantul său legal. Beck. Editura Hamangiu. DIMA. 2007. 256 . Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). DOBRINOIU. HOTCA. Partea generală.a) între procuror şi persoana vătămată. V. M. Partea generală. b) între soţul sau soţia persoanei vătămate şi făptuitor.A. Bucureşti. 2003. T.A. Bibliografie specifică M. Editura Lumina Lex. HOTCA. Drept penal. UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 2. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. W. Drept penal. 2009. Editura C.H. Partea generală. BRÂNZĂ. Bucureşti. Editura Hamangiu. 2007. Drept penal. Bucureşti.

Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate tipurile de sancţiuni specifice dreptului penal şi principiile care le guvernează. Principiile sancţiunilor de drept penal §7. Noţiunea de sancţiune de drept penal §4. Competenţele unităţii de învăţare §3. ⇒ să prezentaţi regulile care guvernează sancţiunile de drept penal. Dintre diversele tipuri de reacţie socială împotriva faptelor antisociale. Noţiunea de sancţiune de drept penal Reacţia socială contra faptelor ilicite.element al normei juridice. Expresia „sancţiune juridică” este susceptibilă de următoarele accepţiuni: . Bibliografie specifică §1. .element al raportului juridic de constrângere. §3. §2. . pentru a fi eficientă. respectiv politic.edictarea unui act normativ. Obiective §2. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră. Caracterele sancţiunilor de drept penal §6. trebuie să se desfăşoare pe mai multe planuri. economic şi juridic. ⇒ prezentaţi felurile şi caracterele sancţiunilor de drept penal. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptul de sancţiune de drept penal. Sancţiunea de drept este consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor juridice.instituţie de drept.GENERALITĂŢI PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL Cuprins: §1. un loc important îl ocupă aplicarea sancţiunilor juridice persoanelor care nu-şi conformează comportamentul normelor juridice. fiind o creaţie a legiuitorului. educaţional-cultural. . deoarece nu este încă bine elaborat din punct de vedere teoretic. 257 . Test de autoevaluare a cunoştinţelor §9. Sancţiunea juridică este un concept greu de conturat. Rezumat §8. Felurile sancţiunilor de drept penal §5. neajuns care îşi are cauza şi în „polifuncţionalitatea” sa tehnică.

Felurile sancţiunilor de drept penal În vederea atingerii scopului legii penale. În cazul 258 . În a doua accepţiune. În funcţie de calitatea infractorului.). Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv care se iau faţă persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în scopul preîntâmpinării comiterii unor astfel de fapte. Având în vedere precizările de mai sus. ca de altfel orice specii de sancţiuni juridice. prin sancţiune juridică se înţelege edictarea sau adoptarea unei legi. În funcţie de scop şi specificul persoanei făptuitorului. sancţiunea de drept penal poate fi definită ca o măsură de constrângere sau reeducare ce se aplică persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (care este de regulă infracţiune) pentru restabilirea ordinii juridice în scopul îndreptării făptuitorului şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte. sancţiunile de drept penal constituie cea de-a treia instituţie fundamentală. prin sancţiune juridică se înţelege instituţia alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează genurile şi speciile de consecinţe ale încălcării dispoziţiilor normelor juridice. Măsurile educative sunt principalele sancţiuni de drept penal aplicabile minorilor infractori. Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cele mai severe sancţiuni existente în sistemul dreptului. sancţiunea juridică este elementul normei juridice care prevede consecinţa încălcării dispoziţiei. §4. cea de a treia accepţiune. În cadrul temei de faţă ne interesează. În acest sens. Sancţiunile de drept penal. persoana şi particularităţile făptuitorului etc. Codul penal reglementează trei feluri de sancţiuni de drept penal: pedepsele. Prevederea mai multor feluri de sancţiuni a fost determinată de anumite variabile ale fenomenului criminalităţii. cum ar fi: gravitatea faptei. disciplinară.În primul sens. din context va reieşi accepţiunea în care este utilizată. În al patrulea sens. adică persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Codul penal reglementează mai multe categorii de sancţiuni. civilă etc. deoarece numai dreptul penal reglementează sancţiuni privative de libertate. trebuie constatate şi aplicate de organele competente. Pedepsele sunt aplicabile numai infractorilor. fiscală. De fiecare dată însă. În al treilea înţeles. potrivit concepţiei majoritare. sancţiunile penale se deosebesc în mod substanţial de toate celelalte sancţiuni juridice (de natură administrativă. în principal. alături de instituţia infracţiunii şi instituţia răspunderii penale. Dar. măsurile educative şi măsurile de siguranţă. respectiv de element al raportului juridic de conflict. prin sancţiune juridică se înţelege acea specie de sancţiune socială care constă în transpunerea în realitate a elementului normei juridice ce conţine consecinţa încălcării dispoziţiei normei juridice. deşi nu realizează conţinutul unor infracţiuni. practic. se poate face distincţie între: sancţiuni aplicabile persoanei fizice şi sancţiuni aplicabile persoanei juridice. Măsurile de siguranţă sunt singurele sancţiuni de drept penal care se pot lua şi împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală. În cadrul instituţiilor dreptului penal. când vom folosi expresia examinată. sancţiunea juridică se identifică cu latura pasivă a obiectului raportului juridic de constrângere.

Sancţiunile de drept penal au şi un caracter represiv. Astfel. corespunzător infracţiunii săvârşite şi specificului infractorului. În fine.infractorilor persoane fizice nu se pot aplica anumite sancţiuni specifice regimului sancţionator al persoanei juridice. Principiile sancţiunilor de drept penal a) Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal 259 . fiecare având un regim sancţionator parţial diferit. Trăsăturile sancţiunilor de drept penal reflectă totodată şi principiile de politică penală ale statului la un anumit moment al evoluţiei societăţii. La fel. sancţiunile de drept penal au un caracter reparator-preventiv. deoarece nu răspund penal. Organele judiciare nu pot aplica decât acele sancţiuni ce sunt înscrise în legea penală. în cazul infractorilor majori nu se pot lua măsuri educative. constrângerea penală restricţionează sau circumscrie exerciţiul libertăţii. statul. De pildă. nici persoanelor juridice nu li se pot aplica anumite sancţiuni specifice infractorilor persoane fizice. Pe de altă parte. Spre exemplu. De asemenea. Fără săvârşirea unei infracţiuni nu este posibilă represiunea penală. iar în cazul infractorilor minori nu se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. nu li se pot aplica anumite sancţiuni. pedeapsa cu închisoarea. autorităţile publice şi instituţiile publice nu pot avea calitatea de subiect pasiv al raportului penal de conflict. remarcăm faptul că anumite categorii de persoane juridice sunt excluse din categoria subiecţilor activi ai infracţiunii. De exemplu. O primă trăsătură a sancţiunilor de drept penal o reprezintă faptul că trebuie fie prevăzute de lege. De asemenea. măsurile de siguranţă se pot lua şi în cazul persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. fără să întrunească elementele unei infracţiuni. deoarece limitează silit anu-mite drepturi fundamentale ale omului. §5. Cum am spus mai sus. §6. În toate cazurile şi indiferent de calitatea sau particularităţile infractorilor sancţiunile de drept penal se aplică numai post delictum. Sancţiunile de drept penal sunt indispensabile şi inevitabile. în sensul că restabilesc ordinea de drept şi preîntâmpină săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală. fiind repudiată concepţia pozitivistă conform căreia împotriva anumitor persoane se pot lua măsuri de siguranţă anterior săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. vieţii intime. în cazul persoanelor juridice de utilitate publică sa care îşi exercită activitatea într-un anumit domeniu. Caracterele sancţiunilor de drept penal Sancţiunile de drept penal sunt sancţiuni juridice ce prezintă anumite particularităţi care le imprimă o configuraţie proprie în sistemul sancţiunilor juridice. în sensul că organele competente desfăşoară tragerea la răspundere penală din proprie iniţiativă şi în mod obligatoriu. Astfel. Activitatea de aplicare şi punere în executare a sancţiunilor de drept penal este guvernată de principiul oficialităţii. în interiorul categoriei infractorilor persoane fizice regimul sancţionator diferă de anumite particularităţi. în categoria infractorilor persoane juridice se pot identifica mai multe categorii de infractori. dreptului de a alege şi de a fi ales etc. dizolvarea persoanei juridice. De pildă.

limitele acestora şi criteriile lor de individualizare. aplicarea sancţiunilor penale nu se poate extinde asupra altor persoane decât cele care au calitatea de infractori. atât din perspectivă juridică. dar şi din punct de vedere moral. indiferent de relaţia care există între cei în cauză. nedeterminate. d) Principiul personalităţii sancţiunilor penale Fiind o „afacere” statală. c) Principiul individualizării (personalizării) sancţiunilor penale Deşi personalizarea sancţiunilor de drept penal este o regulă acceptată de toţi autorii de specialitate şi este înscrisă în majoritatea legislaţiilor lumii. Sancţiunea penală se aplică numai persoanei care a nesocotit norma penală şi se execută. tot de către acesta. b) Principiul stabilirii unor sancţiuni de drept penal compatibile cu morala şi concepţia juridică a societăţii Pentru a fi pe deplin eficiente sancţiunile penale. legiuitorii diverselor epoci istorice au văzut diferit opera de adaptare a sancţiunilor de drept penal în raport de specificul faptei şi însuşirile făptuitorului. §7. 260 . Cu toate că anumite consecinţe ale aplicării şi executării unei sancţiuni penale se pot răsfrânge şi asupra altor persoane (de obicei asupra membrilor familiei. Determinarea legală a sancţiunilor nu trebuie înţeleasă în mod absolut. Moravurile unei societăţi sunt diferite de la un moment la altul ale evoluţiei istorice. Sancţiunile de drept penal nu pot fi nici prea severe. ci în sensul că legea prevede felurile sancţiunilor. nerealizarea de venituri etc. legalitatea sancţiunilor de drept penal presupune stabilirea oricăror sancţiuni de acest gen exclusiv prin lege – nulla poena sine lege. de asemenea. Codul penal reglementează mai multe categorii de sancţiuni. tortura sau alte sancţiuni infamante. Morala actuală nu agreează pedepsele corporale.). Principiul personalităţii trebuie văzut în sensul că aplicarea sancţiunilor penale să nu se facă şi în privinţa altor persoane decât infractorul. relativ determinate. aceste efecte sunt inevitabile.Ca o aplicaţie particulară a principiului legalităţii dreptului penal. Sancţiunile penale pot fi: absolut determinate. ca de pildă lipsa din sânul familiei. dar nici prea uşoare faţă de infracţiunea săvârşită (justitia in eo potissimum consistit. Regula compatibilităţii sancţiunilor de drept penal cu morala şi concepţia juridică a societăţii nu este una fără substanţă sau un simplu joc de cuvinte. inumane sau degradante. în scopul îndreptării făptuitorului şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte. ut supplicium sit aequale peccato). Principiul stabilirii unor sancţiuni acceptabile de către membrii societăţii este o aplicaţie specială a principiului umanismului. Rezumat Sancţiunea de drept penal reprezintă o măsură de constrângere sau reeducare ce se aplică persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (care este de regulă infracţiune) pentru restabilirea ordinii juridice. trebuie să fie agreate de societate. ci ea este una dintre cele mai importante imperative ale reglementării sancţiunilor de drept penal. Nu poate fi acceptată concepţia din antichitate potrivit căreia toate infracţiunile sunt la fel de periculoase şi trebuie pedepsite la fel.

c) sancţiunile de drept penal pot fi aplicate numai persoanelor. Bibliografie specifică M. Principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal presupune că: a) sancţiunile de drept penal pot fi aplicate numai infractorilor. HOTCA. c) constituie o sancţiune juridică extrapenală. Codul penal reglementează trei feluri de sancţiuni de drept penal: pedepsele. §9. au caracter represiv. În funcţie de calitatea infractorului. Exemple de întrebări tip grilă: 1. Drept penal. principiul personalităţii sancţiunilor penale. Partea generală. se aplică numai post delictum. sunt indispensabile şi inevitabile. în scopul preîntâmpinării comiterii unor astfel de fapte.H. Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cele mai severe sancţiuni existente în sistemul dreptului. T. DOBRINOIU. V. Prezentaţi principiile sancţiunilor de drept penal.A. Măsurile de siguranţă sunt singurele sancţiuni de drept penal care se pot lua şi împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală. Drept penal. 2007. Editura C. W. b) împotriva unei persoane nu se pot aplica decât sancţiuni care sunt prevăzute de lege. Partea generală.În funcţie de scop şi specificul persoanei făptuitorului. Analizaţi caracterele sancţiunilor de drept penal. DIMA. Drept penal. §8. deşi nu realizează conţinutul unor infracţiuni. Editura Hamangiu. Editura Lumina 261 . Sancţiunile de drept penal prezintă anumite particularităţi: trebuie fie prevăzute de lege. principiul individualizării (personalizării) sancţiunilor penale. adică persoanelor care au săvârşit infracţiuni. b) reprezintă o pedeapsă. au caracter reparator-preventiv. Bucureşti. Pedepsele sunt aplicabile numai infractorilor. BRÂNZĂ. Bucureşti. măsurile educative şi măsurile de siguranţă. 2007. Partea generală. Măsurile educative sunt principalele sancţiuni de drept penal aplicabile minorilor infractori. Repararea prejudiciului produs prin săvârşirea unei infracţiuni: a) constituie o sancţiune de drept penal. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. 2. 2. se poate face distincţie între: sancţiuni aplicabile persoanei fizice şi sancţiuni aplicabile persoanei juridice. principiul stabilirii unor sancţiuni de drept penal compatibile cu morala şi concepţia juridică a societăţii. Principiile sancţiunilor de drept penal sunt: principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal. Beck. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv care se iau faţă persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.

HOTCA. Funcţiile pedepsei §5. Noţiunea de pedeapsă §4. Editura Hamangiu. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. ⇒ prezentaţi pedepsele complementare şi accesorii. Bibliografie specifică §1. PEDEPSELE Cuprins: §1. Liberarea condiţionată §11. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor §7. 2003. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate tipurile de pedepse. Pedeapsa se deosebeşte nu numai de celelalte sancţiuni juridice. ⇒ analizaţi pedepsele principale (detenţiunea pe viaţă.A. 2009. M. Pedepsele în reglementarea noului Cod penal §10. Pedepsele principale §8. §2. în condiţiile prevăzute de lege. Pedepsele complementare şi accesorii §9. Competenţele unităţii de învăţare §3. Rezumat §13. §3. Noţiunea de pedeapsă Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată infractorului. Scopul pedepsei §6. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptul de pedeapsă. ⇒ prezentaţi condiţiile în care se poate dispune liberarea condiţionată. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §15. închisoarea şi amenda). Obiective §2. dar ea prezintă anumite particularităţi chiar şi faţă de celelalte 262 . Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore. Aplicaţii practice §12. ⇒ prezentaţi scopul şi funcţiile pedepsei. ca sancţiuni specifice dreptului penal. Temă de control §14. de instanţa de judecată în scopul reeducării lui şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Bucureşti. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). Bucureşti.Lex. UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 3.

din perspectiva scopului său şi din prisma categoriilor şi limitelor generale ale pedepselor. Funcţiile pedepsei a) Funcţia de constrângere (aflictivă) Funcţia de constrângere se materializează prin aplicarea pedepselor. pierde o parte din atributele libertăţii. cuvântul „rău” poate nu este cel mai potrivit pentru a desemna esenţa pedepsei. cât şi o aflicţiune de natură psihică. Pedeapsa este totodată şi o instituţie a dreptului penal ce cuprinde totalitatea normelor penale care reglementează: categoriile. gradele şi limitele pedepselor. De fapt. 109 alin. de natură psihică. întrucât ea previne un rău de dimensiuni substanţial mai mari. noţiunea de pedeapsă apare şi în alte accepţiuni decât cea de mai sus. Astfel. (2) şi (3). b) Funcţia de reeducare 263 . pedeapsa este un „rău necesar”. Pedepsele se pot aplica numai persoanelor care au comis infracţiuni. chiar dacă în ultima vreme sunt autori care neglijează sau minimalizează funcţiile pedepselor în concertul mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii. Întradevăr. recunoscându-se efectele benefice ale pedepsei pentru societate. §4. Alături de celelalte instituţii de drept penal. 23 alin. cum ar fi: detenţiunea pe viaţă. adică infractorilor. 22 alin. amenda. 73 lit. Conceptul de pedeapsă poate fi analizat din mai multe perspective: din punctul de vedere al funcţiilor sale. nu poate participa la relaţiile familiale. (3)]. Din această perspectivă pedeapsă apare ca un lucru bun. pentru societatea contemporană. În legislaţie. condamnatul este obligat să plătească o sumă de bani. acceptată de majoritatea autorilor. Fără ideea de pedeapsă. deoarece pedeapsa este un „rău” numai la prima vedere. constrângerea fiind o consecinţă inevitabilă a săvârşirii de infracţiuni. Coerciţiunea pedepsei presupune limitarea sau pierderea de către cel condamnat a unor drepturi şi libertăţi.feluri de sancţiuni de drept penal (măsurile educative şi măsurile de siguranţă). pedeapsa apare ca un „bine” general. închisoarea. ca mijloc principal de înfăptuire a justiţiei penale. însă. (12). Se poate spune că o sancţiune penală care nu presupune o anumită suferinţă. deoarece nu poate fi considerat negativ un lucru care determină efecte pozitive. Pedeapsa este o sancţiune specifică dreptului penal care poate fi aplicată numai de către judecător. h). profesionale. Constituţia României utilizează termenul „pedeapsă” în cinci texte [(art. Pedeapsa reprezintă o reacţie corespunzătoare efectelor produse de infracţiunea săvârşită de cel care a nesocotit norma de incriminare (mallum passionis propter mallum actionis) şi specifică personalităţii sau conduitei infractorului. pedeapsa joacă un rol esenţial în opera de realizare a dreptului penal. interzicerea exerciţiului unor drepturi etc. constrângerea prin producerea de suferinţe fizice sau prin afectarea demnităţii infractorului. în condiţiile stabilite de lege. Dreptul penal român nu acceptă. denumirea de „drept penal”. nu poate fi considerată pedeapsă. Se poate spune că. ci eventual o altă specie de sancţiune. politice sau culturale etc. Pedeapsa implică atât o restrângere de drepturi. individualizarea pedepselor. dreptul penal ar rămâne lipsit de cel mai important instrument pe care gândirea umană l-a conceput până în acest moment al evoluţiei sociale. Spre exemplu. derivă din termenul pedeapsă. De altfel.

c) Funcţia de eliminare Această funcţie constă în înlăturarea definitivă sau temporară a condamnatului din societate şi izolarea lui la locul de detenţie în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor. Finalitatea pedepsei se observă în mai multe momente: momentul adoptării legii care prevede pedeapsa. cât şi la a celei speciale. pe cei care sunt predispuşi sau tentaţi să înfrângă legea penală. d) Funcţia de exemplaritate Funcţia de exemplaritate a pedepsei reprezintă impactul pe care îl are pedeapsa aplicată unui infractor asupra celorlalţi destinatari ai legii penale. Judecătorul trebuie să privească eliminarea infractorului din societate ca o ultima ratio. Pentru a-l opri pe infractor să nu mai comită infracţiuni. deoarece exemplaritatea presupune nu numai aplicarea unor pedepse severe. Într-adevăr. Materializarea acestei funcţii depinde de reuşita judecătorului în opera de individualizare a aplicării şi executării pedepselor. Prevenţia specială constă în determinarea schimbării atitudinii condamnatului să nu mai săvârşească în viitor infracţiuni. nu în toate cazurile mediul din penitenciar determină efecte pozitive asupra oricăror persoane. Pe de altă parte. Funcţia de eliminare este o funcţie specifică pedepselor privative de libertate – detenţiunea pe viaţă şi închisoarea – sau dizolvării persoanei juridice şi contribuie atât la realizarea prevenţiei generale. a persoanei şi drepturilor sau libertăţilor acesteia. când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Scopul pedepsei Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de (noi) infracţiuni (punitur. §5. Scopul imediat reiese din faptul că aplicarea pedepsei persoanei care a săvârşit infracţiunea realizează prevenţia specială şi prevenţia generală. ne pecetur). Scopul pedepsei este mediat şi imediat. În toate celelalte situaţii. O situaţie specială există când se aplică persoanei juridice pedeapsa dizolvării acesteia. Eliminarea definitivă din societate a infractorului este posibilă numai în cazuri excepţionale. Această funcţie îi vizează. îndepărtarea infractorilor din societate este dispusă pe durată determinată. evitând trimiterea în detenţie a unor persoane mai puţin periculoase şi fără biografie penală.Funcţia de reeducare constă în determinarea formării în persoana infractorului a unor deprinderi comportamentale concordante cu cerinţele relaţiilor sociale normale. pedeapsă care poate fi considerată „pedeapsa capitală”. pedeapsa trebuie să-i cauzeze şi o suferinţă (non fit redemptio sine effuzione sanquinis). care este infracţiunea. principiul umanismului dreptului penal nu trebuie ignorat în 264 . Finalitatea pedepsei este subsumată scopului dreptului penal care este apărarea contra infracţiunilor a statului. Scopul pedepsei nu trebuie confundat cu temeiul acesteia. în principal. Promptitudinea aplicării pedepselor şi fermitatea punerii în executare a acestora determină în spiritul social o atitudine de respect al valorilor sociale şi de abţinere de la săvârşirea de infracţiuni. momentul executării pedepsei. ci şi adaptarea acestora la nevoile reale determinate de infracţiunile comise de infractorii cărora li se aplică. momentul aplicării pedepsei.

Nu trebuie însă să trecem în cealaltă extremă. 103 În doctrină. deoarece un tratament sancţionator inuman sau degradant nu reuşeşte să determine în conştiinţa condamnatului schimbarea de atitudine vizată. Pedeapsa trebuie să fie compatibilă şi comparabilă cu vinovăţia infractorului. Prevenţia generală se realizează prin toate formele de personalizare a pedepsei. Cu toate că eradicarea fenomenului infracţional este mai degrabă o utopie. Înainte de săvârşirea infracţiunii. A. Înscrierea pedepselor în legea penală şi aplicarea acestora celor care săvârşesc infracţiuni produc o influenţare a membrilor societăţii în aşa fel încât. să se abţină de la aceasta.acest context. Scopul mediat constă în apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale aparţinând statului şi subiectelor de drept.000 lei. nici prea blândă în raport de atitudinea lui faţă de faptă şi rezonanţa ei socială. Deci. deoarece prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu va avea loc. astfel încât valorile sociale şi titularii lor se află din nou în siguranţă. b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. prin folosirea corectă a mijloacelor legale şi prin promptitudinea restabilirii ordinii de drept tulburate. Prevenţia generală constă în preîntâmpinarea săvârşirii de infracţiuni de către destinatarii normelor penale prin influenţarea lor psihologică. c) amenda de la 100 lei la 50. pedepse privative de drepturi.1. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă se disting: pedepse corporale. pedepsele sunt clasificate şi după alte criterii. Pedepsele complementare Pedepsele complementare sunt: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani. respectiv să nu fie nici prea severă. Pedepsele principale Pedepsele principale sunt: a) detenţiunea pe viaţă. a persoanei şi drepturilor sau libertăţilor acesteia contra infracţiunilor se face prin aplicarea şi punerea în executare a pedepselor. adică să lipsim pedeapsa de orice aflicţiune. După gradul de determinare se deosebesc: pedepse nedeterminate şi pedepse determinate. În acest fel se restabileşte ordinea juridică. B. pedepse morale şi pedepse pecuniare. totuşi. cât şi post delictum. complementare şi accesorii103. prevenţia generală se realizează prin incriminarea faptelor şi înscrierea pedepselor corespunzătoare în lege. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor 6. Scopul pedepsei este realizat numai dacă prin pedeapsa aplicată infractorului are loc influenţarea personalităţii acestuia. pedepse privative de libertate. Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor persoane fizice Sunt trei categorii de pedepse: pedepse principale. §6. o parte dintre cei care aveau tendinţa să comită infracţiuni. Apărarea statului. infracţionalitatea poate fi menţinută în limite suportabile pentru societate. 265 . prevenţia generală se realizează atât ante delictum. care trebuie să accepte şi să se conformeze dispoziţiilor acestora.

tentativa şi minoritatea la o infracţiune pedepsită cu 266 . §7. Ea a fost introdusă în legislaţia penală românească prin Decretul-lege nr. Dar. pentru contracararea căruia se invocă ca un mijloc şi pedeapsa cu moartea.1. a împlinit vârsta de 60 de ani. În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă are. Pedepsele principale 7. C. în principiu. detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu pedeapsa maximă a detenţiunii severe. adică este ireparabilă.b) degradarea militară. 6/1990. Pedeapsa principală este amenda. deoarece detenţiunea pe viaţă nu se aplică aceluia care. c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani. în cazul în care autorităţile competente ar vrea să revină asupra pedepsei.2. b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care sa săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani. În primul rând. la data pronunţării hotărârii de condamnare. dintre care două sunt esenţiale. mai ales dacă se iau în considerare noile evoluţii ale fenomenului infracţional. Am spus în principiu. În combaterea susţinerii pedepsei cu moartea pot fi invocate mai multe argumente. d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani. s-ar afla în imposibilitate să o facă. în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa maximă a detenţiunii severe şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă. aşa cum s-a arătat. peste care nu se poate trece fără cinism. În acest caz. Datorită acestui inconvenient. De asemenea. Problema pedepsei cu moartea este mereu actuală. e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. pedeapsa cu moartea este iremisibilă. este acela că nu se pretează la nici un fel de reparaţiune în caz de eroare judiciară. Pedeapsa accesorie Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute ca pedeapsă complementară. caracter perpetuu. cel mai mare neajuns. Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor persoane juridice Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru sunt pedepse principale şi pedepse complementare. Pedepsele complementare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice. în limitele prevăzute de lege. înlocuind pedeapsa cu moartea. Detenţiunea pe viaţă Pedeapsa detenţiunii pe viaţă (perpetua carceris) este cea mai aspră pedeapsă existentă în dreptul penal român. 6.

7. În locurile de detenţie se află deţinuţii condamnaţi definitiv sau cei implicaţi într-un proces penal în curs. cu excepţia muncilor cu caracter gospodăresc necesare locului de deţinere. timpul de muncă şi remuneraţia muncii condamnaţilor sunt cele stabilite prin lege. Femeile condamnate la pedeapsa închisorii execută această pedeapsă separat de condamnaţii bărbaţi. Toate aceste mijloace trebuie folosite în aşa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnaţi. După împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei. Reglementarea detaliată a executării pedepsei detenţiunii pe viaţă fiind prevăzută în legea privind executarea pedepselor. Editura A. dacă sunt apţi pentru aceasta. Bucureşti. Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă. disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare104.detenţiunea pe viaţă sunt cauze de neaplicare a acestei pedepse. Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale. Prin legea privind executarea pedepselor se stabilesc cazurile în care şi aceste din urmă munci sunt remunerate. penitenciar). pe respectarea de către aceştia a disciplinei muncii şi a ordinii interioare a locurilor de deţinere. R. în locuri de deţinere anume destinate. CHIŞ. pe acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată faţă de condamnaţi. 2004. NIŢĂ. p. adică loc unde se află în custodie persoanele condamnate la pedepse privative de libertate (I. D. Executarea pedepsei închisorii se face.. 267 . Detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru acestea sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare. precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă. ei pot fi admişi la muncă dacă cer aceasta. Aceste părţi. Executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv. asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. condamnaţii nu au obligaţia de a munci în timpul executării pedepsei. potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor. Fundamente de drept execuţional penal.I. Normele. precum şi modul de folosire a lor se stabilesc prin legea privind executarea pedepselor. Din remuneraţia muncii condamnatului o parte revine acestuia. Aceeaşi lege reglementează şi condiţiile în care condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate trece în celelalte regimuri de executare a pedepselor.N. Închisoarea Închisoarea este cea mai frecventă pedeapsă din dreptul nostru penal şi constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru o perioadă de timp limitată. dar şi de loc de detenţie (aşezământ de deţinere. 55). iar cealaltă parte revine administraţiei locului de deţinere.2. Condamnaţii au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor. ea înlocuinduse cu închisoarea. Munca prestată de condamnat este remunerată. 104 Termenul închisoare are accepţiunea de pedeapsă principală.

fără a-l pune însă pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea. precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă. cu acordul lor. c) regimul semideschis. minimul special al acesteia este de 150 lei. pe educarea condamnaţilor. precum şi repartizarea veniturilor cuvenite condamnaţilor sunt stabilite prin legea privind executarea pedepselor. 7. alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an. dacă sunt apţi pentru muncă. durata şi plata acesteia. Regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posibilitatea condamnaţilor de a presta. instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. 294/2004.Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri: a) regimul de maximă siguranţă. cu excepţia muncii cu caracter gospodăresc. Amenda Pedeapsa amenzii este o pedeapsă principală aplicată infractorilor şi constă în obligaţia acestuia de a plăti o sumă de bani către bugetul statului. ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată. b) regimul închis. şi care dau dovezi temeinice de îndreptare. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice Singura pedeapsă principală prevăzută de legea penală în cazul persoanei 268 . Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele. Munca prestată de condamnaţi este remunerată. Amenda se stabileşte ţinându-se seama de dispoziţiile privind individualizarea pedepselor. dacă sunt apţi pentru muncă. şi a celei prestate în caz de calamitate.000 lei. d) regimul deschis. Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii. După împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei. iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an.4. Condiţiile de prestare a muncii. Ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă. creşterea. în condiţiile prevăzute de lege. iar maximul de 10. minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15. Toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnaţi şi la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către aceştia. disciplinaţi.000 lei. o muncă utilă. necesare locului de deţinere. 7. fără a-i arăta limitele.000 lei. învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale. Este vorba despre Legea nr. condamnaţii pot presta o muncă numai la cererea acestora.3. minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30. pe respectarea de către aceştia a ordinii interioare a locurilor de deţinere.

Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească.000.000 lei. Pedeapsa principală în cazul persoanei juridice este amenda de la 2.500 lei la 2. 269 .juridice este amenda.

minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10. despre demnitatea de preşedinte al României. privind drepturile părinteşti şi privind dreptul de a fi tutore sau curator.000 lei.Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda. de regulă. precum şi de a ales în cadrul unor funcţii publice ce se ocupă în urma unui sufragiu electoral. Pedepsele complementare. dar niciodată toate. Pedepsele complementare constau în interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară. Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a vota cu prilejul alegerilor locale şi centrale. pentru a se putea aplica unele pedepse complementare este necesar să existe o relaţie între infracţiune şi pedeapsa aplicată. spre deosebire de pedepsele accesorii care decurg de drept din aplicarea unei pedepse privative de libertate (ope legis).000 lei. iar maximul special al amenzii este de 900. cu excepţia degradării militare. Drepturile ce formează obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi a) Dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice. minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5. Pedepsele complementare în cazul persoanei fizice Pedepsele complementare sunt categoria de pedepse menite să întregească represiunea penală lărgind sfera sancţiunilor aplicabile infractorilor şi prelungind temporal constrângerea penală. după data stingerii executării pedepselor principale. de pildă. §8. Pe lângă o pedeapsă principală se pot aplica una sau mai multe pedepse complementare. iar maximul special al amenzii este de 600. de calitatea de consilier local etc. Pedepsele complementare şi accesorii 8. Este vorba.1. c) Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate. sunt facultative. Este vorba de pedepsele complementare privind interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau profesie. A. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani. de calitatea de primar.000 lei. de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii Interzicerea acestui drept priveşte orice activitate pe care cel condamnat o 270 . Pedepsele complementare sunt aplicate în toate cazurile de către instanţa de judecată (ope judiciis). Funcţiile ce implică exercitarea puterii legislative sunt excluse deoarece acestea sunt ocupate ca urmare a alegerilor. Pedepsele complementare se aplică întotdeauna pe lângă o pedeapsă principală şi. Pe de altă parte. au caracter temporar (cel mult 10 ani). b) Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a ocupa funcţii privind exercitarea puterii executive sau judecătoreşti. de calitatea de parlamentar.000 lei.

faţă de natura şi gravitatea infracţiunii. în sensul că la comiterea faptei infractorul s-a folosit de calitatea lui profesională. în sfera de incidenţă a acestei pedepse complementare poate intra orice activitate care face parte din ocupaţiile recunoscute oficial în România. e) Dreptul de a fi tutore sau curator Acest drept are natură juridică asemănătoare cu cea a drepturilor părinteşti şi presupune. Pedeapsa examinată nu trebuie confundată însă cu măsura de siguranţă privind interzicerea unei funcţii sau profesii. în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale. măsura de siguranţă se ia pe durată nedeterminată. d) Drepturile părinteşti Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti constă în interzicerea drepturilor ce decurg din calitatea de ascendent direct. Altă deosebire între cele două sancţiuni de drept penal este aceea că. activitatea sau ocupaţia condamnatului. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată. O altă deosebire între pedeapsa complementară şi măsura de siguranţă este că. deoarece prin constatarea şi reţinerea unor cauze de 271 . această pedeapsa este necesară. împrejurările cauzei şi persoana infractorului. De exemplu. Aplicarea şi executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi Pedeapsa complementară constă în interzicerea exerciţiului unor drepturi începând cu stingerea executării unei pedepse privative de libertate. Pedeapsa complementară examinată poate fi aplicată numai dacă se stabileşte o legătură între infracţiunea săvârşită şi funcţia. în timp ce pedeapsa complementară se aplică pe o perioadă de timp determinată. în cazul dispunerii pedepsei complementare latura subiectivă a faptei ce a determinat aplicarea sa trebuie să îmbrace forma intenţiei. ori pentru exercitarea unei profesii. fie fapta a fost comisă fără vinovăţie. nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii. Practic. indiferent de forma rudeniei (naturală sau civilă). profesia.desfăşura şi în cadrul căreia acesta săvârşit infracţiunea folosindu-se de ocupaţia respectivă. în timp ce în cazul măsurii de siguranţă aceasta se înfăţişează fie sub forma culpei. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. un funcţionar public săvârşeşte infracţiunea de abuz în serviciu. calitate care are o sferă mai largă decât cea de infractor. Drepturile părinteşti sunt reglementate de legislaţia familiei. De exemplu. indiferent de orice inaptitudine profesională a acestuia. în timp ce pedeapsa complementară presupune folosirea de către infractor a ocupaţiei pentru săvârşirea infracţiunii. dacă pedeapsa principală stabilită este privaţiunea de libertate de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că. Măsura de siguranţă se ia când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii. dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. B. în timp ce pedeapsa complementară impune calitatea de infractor a subiectului. meserii sau altei ocupaţii. Pe de altă parte. săvârşirea unei infracţiuni ce relevă deficienţe morale ale persoanei infractorului. Condiţia cu privire la cuantumul privaţiunii de libertate trebuie să fie îndeplinită şi în cazul în care aplicarea pedepsei este obligatorie. măsura de siguranţă pretinde doar calitatea de făptuitor. ca în cazul pedepsei complementare precedente.

dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. al dreptului de a exercita o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi al drepturilor părinteşti (în cazul infractorilor care nu au copiii). în sensul că infractorul a săvârşit infracţiunea folosinduse de aceasta. Sigur că. persoane care n-au copiii etc. prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită poate fi înlăturată. după graţierea totală sau a restului de pedeapsă. prevăzută de lege. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti. în cazul anumitor infractori (cetăţeni străini.atenuare a pedepsei este posibil ca pedeapsa stabilită să fie sub limita de 2 ani. dezincriminare sau prin altă modalitate de stingere a pedepsei. prevăzută de lege. Este cazul interzicerii. un funcţionar săvârşeşte infracţiunea de luare de mită pentru a nu îndeplini un act de serviciu. Când există circumstanţe atenuante. Pedeapsa complimentară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă. de exemplu. 272 . pedeapsa complementară privativă de drepturi. ori după prescripţia executării pedepsei. De exemplu. C. care sunt temporare. Degradarea militară este singura pedeapsă complementară care se ia pe durată nedeterminată. Interzicerea unor drepturi poate fi dispusă pe o perioadă de la 1 la 10 ani. ea nu are caracter definitiv şi perpetuu. aplicarea pedepselor complementare se face ţinând seama de infracţiunile ce alcătuiesc pluralitatea şi pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune. Executarea pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi începe după executarea pedepsei privative de libertate. Spre deosebire de pedepsele complementare. interdicţiile sau incapacităţile prevăzute de alte ramuri de drept şi care decurg din faptul existenţei unei condamnări. ele încetând numai prin reabilitare. Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se face în conformitate cu legea privind executarea pedepselor. În cazul pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita o ocupaţie aplicarea pedepsei este condiţionată de stabilirea unei relaţii între infracţiune şi ocupaţie. dacă pedeapsa principala stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.). deoarece prin efectul reabilitării condamnatul la această pedeapsă redobândeşte dreptul de accede la calitatea de militar. În cazul recidivei. Degradarea militară Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă. Totuşi. chiar dacă este îndeplinită condiţia cuantumului pedepsei privative de libertate. al concursului de infracţiuni şi a altor cazuri când sunt aplicate pedepse rezultante. îngrădirile ce decurg din existenţa unor hotărâri de condamnare sunt nedeterminate temporal. Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari şi rezervişti pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. Durata şi felul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi trebuie stabilite prin actul jurisdicţional ce o cuprinde. Pedepsele complementare nu se confundă cu decăderile. aplicarea unora dintre pedepsele complementare este inutilă deoarece faptic sau juridic ei nu au exerciţiul drepturilor respective. al drepturilor electorale (în cazul străinilor).

deoarece acestea sunt adiacente unor pedepse cu executare succesivă. cu excepţia pedepsei principale a amenzii. nr. 31/1990. este “pedeapsa cu moartea”. Legea nr. potrivit legii. b) Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice Suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice care a comis o infracţiune înseamnă oprirea desfăşurării acestor activităţi pe o perioadă determinată de timp (3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile 273 . instanţa trimite cauza la instanţa civilă competentă pentru desemnarea lichidatorului. Or. sindicatelor. Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre. O. organizaţiilor religioase şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniile presei. constituirea unei societăţi comerciale pentru activităţi de contrabandă sau trafic de droguri.Această pedeapsă complementară se aplică indiferent de existenţa sau nu a vreunei legături între infracţiune şi calitatea de militar şi independent de împrejurarea că infractorul avea sau nu calitatea de militar la data săvârşirii infracţiunii. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare a patrimoniului acesteia.G. dizolvarea persoanei juridice nu este acceptată în privinţa unor categorii de persoane juridice a căror existenţă nu poate înceta fără punerea în pericol a unor fundamente ale statului de drept (cum sunt de pildă partidele politice). Fiind similară pedepsei capitale aplicabile persoanelor fizice. De exemplu. a) Dizolvarea persoanei juridice Dizolvarea persoanei juridice este modalitatea prin care aceasta îşi încetează fiinţa din punct de vedere juridic. important fiind ca subiectul să aibă calitatea de militar la data pronunţării hotărârii de condamnare.). Prin hotărârea de dizolvare a persoanei juridice. după caz. Codul penal prevede că anumite persoane juridice sunt exceptate de la aplicarea acestei pedepse complementare. lipseşte suportul juridic care permite aplicarea unor asemenea pedepse. comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul. 64/1995.2. Dizolvarea persoanei juridice. Dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice se vor face după regulile aplicabile acestor instituţii în cazurile comune de incidenţă (Legea nr. 26/2000 etc. Dizolvarea nu poate fi aplicată partidelor politice. ca sancţiune de drept penal. 8. În cazul răspunderii penale a persoanei juridice. deoarece persoana juridică condamnată la pedeapsa complementară a dizolvării urmează să înceteze din punct de vedere juridic. Dizolvarea persoanei juridice poate fi aplicată în cazul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave sau în situaţia în care o persoană juridică condamnată anterior la o altă pedeapsă complementară a continuat săvârşirea de infracţiuni. nu este posibilă aplicarea unor pedepse accesorii. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice Persoanelor juridice care răspund penal. Dizolvarea persoanei juridice poate fi dispusă atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni. li se pot aplica exclusiv pedepse complementare. pedeapsa amenzii fiind cu executare uno ictu.

prevăzute de lege. De asemenea. nu au participat la comiterea infracţiunii pentru care pedeapsa a fost aplicată. de cele mai multe ori. Această pedeapsă complementară nu poate fi dispusă în cazul activităţilor din domeniul presei. care formează obiectul său de activitate. indirect s-ar ajunge la încetarea de fapt a existenţei persoanei juridice în cauză. pentru ca cei care ar putea intra în relaţii cu persoanele juridice aflate în conflict cu legea penală să fie avertizaţi de această împrejurare. Pedeapsa nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice. o copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice pentru a lua măsurile necesare. Orice persoană juridică desfăşoară una sau mai multe activităţi. iar secundele se aplică în cazul comiterii unor contravenţii. c) Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ. cât şi în situaţia subcontractelor. Ca şi în cazul pedepsei complementare a dizolvării.G.persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani). e) Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei Condamnarea persoanelor juridice pentru comiterea de infracţiuni este mai eficientă dacă hotărârea de condamnare este adusă la cunoştinţă publică. deci a unor persoane care. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia infracţiunea a fost săvârşită. d) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani Dacă întruneşte condiţiile impuse de regulile procedurii achiziţiei respective orice persoană juridică poate participa la achiziţia publică. direct sau indirect.G. 2/2001. De aici rezultă şi un regim juridic diferit. aplicabil celor două categorii de sancţiuni juridice. De asemenea. reglementată în general de O. Pedeapsa complementară examinată nu se confundă cu sancţiunea contravenţională a suspendării activităţii agentului economic. Afişarea sau difuzarea 274 . nr. 2/2001. prevăzută de O. nr. pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice sau uneia dintre activităţile sale trebuie deosebită de sancţiunea contravenţională complementară privind închiderea unităţii. în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Diferenţa esenţială între pedeapsa complementară şi sancţiunile contravenţionale complementare constă în faptul că prima se aplică în cazul săvârşirii unei infracţiuni. în cazul în care activitatea suspendată este principalul obiect de activitate al persoanei juridice condamnate. Pedeapsa complementară examinată poate fi dispusă atât în cazul contractelor de achiziţii publice directe. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a lua parte. efectele pedepsei se vor extinde în mod implacabil şi asupra salariaţilor acesteia. Aplicarea acestei pedepse complementare nu trebuie dispusă pe o durată de timp prea mare deoarece.

Pedepsele accesorii Pedepsele accesorii sunt sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor persoane fizice şi constau în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute ca pedepse complementare pe toată durată unei pedepse privative de libertate. desemnate de instanţă.hotărârii de condamnare este o pedeapsă cu efecte pozitive pe planul scopului pedepsei. Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute ca şi pedepse complementare. Pedepsele în reglementarea noului Cod penal 9.3. Pe durata suspendării executării pedepsei privative de libertate se suspendă şi executarea pedepselor accesorii. la fel ca şi în cea a actualului Cod. prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei. 8. Ea este o pedeapsă care realizează şi o puternică prevenţie generală. condamnatul poate să-şi exercite drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator. închisoarea şi amenda. afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice În concepţia noului Cod penal. în forma şi locul stabilite de instanţă.1. iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale. durata acesteia nu poate depăşi 3 luni. credem că trebuie făcută delimitarea între infracţiunile grave şi cele mai puţin grave. §9. Pe durata amânării sau întreruperii executării pedepsei privative de libertate. În cazul infracţiunilor deosebit de grave. deoarece ea afectează imaginea pe piaţă a persoanei juridice. Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. având în vedere consecinţele publicării unei hotărâri de condamnare referitor la relaţiile de afaceri ale persoanei juridice în cauză. care nu poate fi mai mare de 10. interesul general al încunoştinţării celor terţilor îl depăşeşte pe cel particular. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audio-vizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor. în afară de cazul în care aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea judecătorească. mai ales când se aplică pedeapsa dizolvării sau suspendării activităţii. până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În ceea ce ne priveşte. pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt detenţiunea pe viaţă. În jurisprudenţa franceză s-a decis că nu se poate aplica această pedeapsă complementară dacă ar putea avea consecinţe fatale pentru supravieţuirea întreprinderii. aparţinând persoanei juridice care răspunde penal. 275 . Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă. din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei.

. pragul de vârstă cerut de lege. Dacă cel condamnat nu îşi dă acordul. numărul zilelor-amendă este între 120 şi 240).Există însă unele particularităţi de reglementare. .a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale. dar nu poate executa amenda din motive neimputabile. li se va aplica pedeapsa închisorii pe o durată de 30 de ani. munca în folosul comunităţii se 276 . noul Cod penal introduce sistemul de calcul de baza zilelor-amendă. instanţa poate majora aceste limite cu o treime. care este cuprinsă între 10 şi 500 de lei.stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă. dacă instanţa optează pentru o pedeapsă cu închisoarea. ci facultativă pentru instanţa de judecată. . Astfel.a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei. .şi-a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (această condiţie nu este necesară atunci când condamnatul face dovada că nu a avut nicio posibilitate de a-şi îndeplini integral obligaţiile civile). după anumite limite legale (spre exemplu.înmulţeşte numărul stabilit de zile-amendă cu suma corespunzătoare unei zile amendă. dacă pentru respectiva infracţiune legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea de cel mult 2 ani şi instanţa optează pentru pedeapsa amenzii. . la data pronunţării hotărârii de condamnare. detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte în mod obligatoriu cu pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani. Atunci când prin infracţiunea comisă s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. după ce îi ia consimţământul. Atunci când prin comiterea infracţiunii s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. numărul zilelor-amendă se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile de închisoare. În ceea ce priveşte pedeapsa principală a amenzii. numărul de zile de închisoare care a înlocuit numărul de zile-amendă se adaugă la pedeapsa închisorii. Noul Cod penal reglementează două ipoteze de înlocuire a pedepsei amenzii. O a doua deosebire vizează înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă pentru cei care au împlinit. care va dispune înlocuirea atunci când constată că cel condamnat îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: . în cursul executării pedepsei. dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în cursul executării pedepsei. înlocuirea nu mai este obligatorie. o anumită vârstă. În reglementarea noului Cod penal. instanţa va înlocui pedeapsa amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. spre a aplica pedeapsa amenzii. legiuitorul a menţinut interdicţia aplicării acestei pedepse condamnaţilor care au împlinit. ea va putea aplica cumulativ cu aceasta şi pedeapsa amenzii. De asemenea.stabileşte numărul zilelor-amendă pentru infracţiunea săvârşită. în ceea ce priveşte detenţiunea pe viaţă. pedeapsa amenzii se înlocuieşte cu cea a închisorii. Actualul Cod penal arată că. după cum urmează: .dacă cel condamnat nu execută cu rea-credinţă pedeapsa amenzii. dar a majorat limita acesteia de la 60 de ani la 65 de ani. obţinând astfel cuantumul amenzii. Dacă pedeapsa amenzii neexecutată cu rea-credinţă însoţea pedeapsa închisorii. instanţa parcurge următoarele etape: .dacă cel condamnat este de bună-credinţă. În cazul acestor condamnaţi. Acest sistem presupune că.

pot fi restrânse. pedeapsa complementară poate fi aplicată pe lângă pedeapsa închisorii oricare ar fi durata acesteia. culturale sau la alte adunări publice.dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice. 277 . mai mult.3. dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă. când executarea începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. aplicabilă atunci când instanţa apreciază că aceasta va contribui la prevenirea săvârşirii altor infracţiuni. în prezent. purta şi folosi orice categorie de arme.înlocuieşte cu pedeapsa închisorii şi atunci când condamnatul nu execută obligaţia de muncă în condiţiile stabilite de instanţă. . În primul rând. În al treilea rând. 9. dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii familiei acesteia. noul Cod penal prevede două excepţii. dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă. precum şi în cazul în care comite o nouă infracţiune. şi. dreptul de a părăsi teritoriul României. anume: . 9. pe lângă drepturile prevăzute de actualul Cod penal.2. şi următoarele drepturi: dreptul de a deţine. . anume: dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României.dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. De asemenea. sporeşte în mod substanţial numărul drepturilor ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice Noul Cod penal prevede trei pedepse complementare pentru persoanele fizice. această pedeapsă complementară este cunoscută numai în cazul persoanelor juridice. intervin o serie de modificări importante în privinţa interzicerii unor drepturi. dreptul de a se afla la anumite manifestări sportive. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului unor drepturi poate fi aplicată pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani (reamintim că.atunci când interzicerea unor drepturi însoţeşte pedeapsa principală a amenzii. dreptul de a comunica cu persoanele împreună cu care infractorul a săvârşit fapta. În prezent. poate fi aplicată şi pe lângă pedeapsa principală a amenzii. adăugând la cele reglementate de actuala legislaţie (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) şi pe cea a publicării hotărârii de condamnare. Spre exemplu. Pedeapsa accesorie Conform noului Cod penal. de la regula că pedeapsa complementară începe să se execute după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. pedeapsa accesorie constă în interzicerea de drept a exercitării următoarelor drepturi: .atunci când interzicerea unor drepturi însoţeşte pedeapsa închisorii pentru care s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere. În al doilea rând. în cazul pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă. durata maximă este de 10 ani). Pe de altă parte. pot fi interzise ca pedeapsă complementară şi unele dintre drepturile care fac în prezent obiectul unor măsuri de siguranţă. În al patrulea rând.

106 Sunt exceptate dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României şi dreptul de a se apropia de locuinţa. ca pedeapsă accesorie. dar introduce şi în cazul acesteia sistemul bazat pe zilele-amendă. administratorul sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa de judecată. pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani. pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării acelor drepturi pe care instanţa le-a interzis ca pedeapsă complementară106. că timpul petrecut în detenţie a avut ca efect schimbarea atitudinii lor morale şi că merită să fie reprimiţi în sânul societăţii. instituţia liberării condiţionate din executarea pedepsei privative de libertate este aplicabilă oricărui condamnat persoană fizică. care constă în desemnarea unui administrator judiciar sau mandatar judiciar care va supraveghea. În ceea ce priveşte pedepsele complementare. din momentul în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă se consideră executată sau. 105 Precizăm că acest drept se interzice. incompatibilă cu executarea concomitentă a pedepsei privative de libertate.dreptul de a alege.dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României105. . În cazul pedepsei principale a închisorii. 278 . şcoala sau alte locuri în care victima desfăşoară activităţi sociale. sub condiţia ca până la expirarea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni. la cele deja existente se adaugă plasarea sub supraveghere judiciară.4. Noţiune şi caracterizare Pedeapsa nefiind un scop în sine. Liberarea condiţionată este o instituţie complementară a regimului executării pedepselor privative de libertate ce constă în punerea condamnatului în stare de libertate mai înainte de executarea în totalitate a pedepsei. întrucât exercitarea acestor drepturi este. desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii. ceea ce reprezintă o excepţie de la regula că pedeapsa accesorie se execută pe durata executării pedepsei principale. indiferent de pedeapsa privativă de libertate aplicată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.1.. prin natura sa. . . Pedepsele aplicabile persoanei juridice Noul Cod penal menţine amenda ca pedeapsă principală în cazul persoanei juridice. 9. Sfera condamnaţilor care au vocaţie la măsura liberării condiţionate cuprinde pe acei condamnaţi care fac dovada că s-au îndreptat în perioada de timp cât s-au aflat în penitenciar. Dacă persoana juridică nu ia măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. care va dispune suspendarea activităţii persoanei juridice. Liberarea condiţionată 10. locul de muncă. §10. Teoretic. de la data liberării condiţionate.drepturile părinteşti. dacă pe parcursul executării unei pedepse privative de libertate se ivesc date care relevă că cel condamnat s-a îndreptat el poate fi liberat înainte de terminarea executării pedepsei.dreptul de a fi tutore sau curator. după caz.

2. Liberarea condiţionată neputând fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin jumătate când pedeapsa este mai mare de 10 ani. Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă. Dacă pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între infracţiuni 279 . condamnatul care este stăruitor în muncă. potrivit legii. disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare. nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit. dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de lege. dacă dă dovezi temeinice de disciplină şi de îndreptare. Condamnatul care. poate fi liberat condiţionat după executarea fracţiunilor de pedeapsă prevăzute de lege. se aplică dispoziţiile referitoare la infracţiunile cu intenţie. ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale. b) Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă. ca executată pe baza muncii prestate. din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze. când ajung la vârsta de 18 ani. Cei condamnaţi în timpul minorităţii. pot fi liberaţi condiţionat. liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani. În cazul în care pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între infracţiuni săvârşite din culpă şi infracţiuni intenţionate. În acest caz însă. dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii. c) Liberarea condiţionată în cazuri speciale. În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. pot fi liberate condiţionat după executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani. Condiţiile liberării condiţionate a) Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor cu intenţie. poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei. În aplicarea dispoziţiilor alineatelor precedente se are în vedere durata pedepsei pe care o execută condamnatul. După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani. după ce a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani. Cel condamnat pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni din culpă poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei. după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţi în cazul închisorii mai mari de 10 ani. precum şi condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei. fracţiunile de pedeapsă arătate mai sus se socotesc în raport cu totalul pedepselor. 1 se ţine seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată.10. Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoare care nu se contopesc. dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de lege.

2. Soluţie: Hotărâre instanţei nu este corectă. deşi textul prevede interzicerea unuia sau unora dintre acele drepturi. putându-se aplica un spor până la 5 ani. care nu se contopesc. Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoare. Să se arate dacă hotărârea instanţei era corectă în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Inculpatul I. Efectul provizoriu constă în liberarea condamnatului fără restricţii sub singura condiţie să nu săvârşească infracţiuni în termenul de liberare condiţionată. Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei. 64 lit.săvârşite din culpă şi infracţiuni intenţionate. 64 lit. potrivit legii. ca executată pe baza muncii prestate.a şi b Cp. la calculul fracţiunii de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei considerată. În acest din urmă caz. cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi constă în stingerea executării pedepsei. fie revocarea. pentru tentativă la infracţiunea de omor. indiferent dacă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este obligatorie sau facultativă. Aplicaţii practice 1. Efectul definitiv survine dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei. d) Efectele liberării condiţionate.a-e Cp. În speţă.A.. Liberarea condiţionată produce două efecte: efectul imediat (provizoriu) şi efectul definitiv. ea poate fi aplicată numai dacă pedeapsa principală aplicată condamnatului este închisoarea de cel puţin 2 ani. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.pen. §11. cu reţinerea circumstanţei atenuante a provocării. la pedeapsa principală de 1 an şi 8 luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interziceri drepturilor prevăzute la art. ţinând seama de gravitatea acesteia. instanţa. Dacă în acelaşi interval cel liberat a comis din nou o infracţiune. În toate cazurile. Măsurile de siguranţă şi pedepsele accesorii se execută. Soluţie: Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi a fost nelegal aplicată deoarece instanţa a interzis exerciţiul tuturor drepturilor prevăzute în art.. 280 . inculpatul a fost condamnat. Să se arate dacă pedeapsa complementară a fost legal aplicată în speţă. fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul pedepselor.65 C. pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc. poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate.. 64 Cp. se aplică dispoziţiile privind liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor intenţionate. Potrivit art. cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. a fost condamnat la pedeapsa principală de 18 ani închisoare şi la pedeapsa complementară de 5 ani interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.

degradarea militară. inculpatul să 281 . pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este obligatorie. Pedeapsa îndeplineşte patru funcţii: funcţia de constrângere (aflictivă). Pedepsele accesorii sunt sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor persoane fizice şi constau în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute ca pedepse complementare. Temă de control Inculpatul O. 64 lit.I. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute ca pedeapsă complementară. pedeapsa principală este amenda. Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute ca şi pedepse complementare. §12.000 lei.În cazul infracţiunilor de omor. ce constă în punerea condamnatului în stare de libertate mai înainte de executarea în totalitate a pedepsei. în condiţiile prevăzute de lege. Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi. De asemenea. Noul Cod penal adaugă şi pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare. de instanţa de judecată. s-a dispus ca din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei definitive. închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani. Totuşi. suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani. Liberarea condiţionată este o instituţie complementară a regimului executării pedepselor privative de libertate. funcţia de reeducare. Există trei categorii de pedepse: pedepse principale. Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de (noi) infracţiuni. în scopul reeducării lui şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. pentru tentativă la infracţiunea de omor. Noul Cod penal adaugă şi pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară. afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. funcţia de eliminare. amenda de la 100 lei la 50. iar pedepsele complementare sunt: dizolvarea persoanei juridice. a fost condamnat la 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. sub condiţia ca până la expirarea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni. Pentru persoanele fizice. închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă. Pentru persoana juridică.pen. pe toată durată unei pedepse privative de libertate. Rezumat Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată infractorului. §13. interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani. pedepse complementare şi pedepse accesorii. în speţă ea nu poate fi aplicată întrucât pedeapsa principală aplicată efectiv inculpatului a fost închisoarea mai mică de 2 ani. a şi b C. funcţia de exemplaritate.

Pedepsele accesorii se execută: a) în timpul executării unei pedepse privative de libertate. BRÂNZĂ. Partea generală. cât şi după executarea acesteia. i s-a interzis numai exerciţiul drepturilor prevăzute de art. Partea generală. Editura C. §14. Bibliografie specifică M. Liberarea condiţionată se poate dispune: a) dacă directorul locului de detenţie apreciază în acest sens. arătând că există contradicţie în cuprinsul hotărârii de condamnare întrucât. Drept penal. W. Partea generală. 2003.pen. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). pe de o parte. Editura Hamangiu. §15. b) dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi instanţa de judecată apreciază că scopul pedepsei a fost atins. Editura Lumina Lex.A. b) după executarea unei pedepse privative de libertate. 282 .64 lit. Bucureşti. 71 Cp.pen. 64 C. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. c) atât în timpul executării unei pedepse privative de libertate. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. M. V. iar pe de altă parte i s-a interzis exerciţiul tuturor drepturilor prevăzute la art. Bucureşti.A. Drept penal. Care sunt funcţiile pedepsei? 2. conform dispoziţiilor art. 2. Editura Hamangiu.64 C. Drept penal.. Care este scopul pedepsei? 3.I. Inculpatul O.fie lipsit. DIMA. Beck. de exerciţiul tuturor drepturilor prevăzute în art. a declarat recurs. a şi b C. HOTCA. 2007. Bucureşti. Bucureşti. HOTCA. T. Care sunt condiţiile în care se poate dispune liberarea condiţionată Exemple de întrebări tip grilă: 1. DOBRINOIU.pen.H. 2009. Arătaţi argumentat dacă se impune admiterea sau respingerea recursului. 2007. Analizaţi pedepsele principale aplicabile persoanei fizice şi juridice 4. c) dacă instanţa apreciază că cel condamnat s-a reeducat. neimpunându-se executarea în continuare a pedepsei.

. De asemenea. Individualizarea judiciară a executării pedepsei §7. Circumstanţele §6.. cu luarea în considerare a gravităţii infracţiunii săvârşite....... Noţiune Individualizarea sau personalizarea pedepselor este operaţiunea prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile apărării sociale. În cazul în care este neconcordanţă şi disproporţie între gravitatea unei infracţiuni şi pedeapsa prevăzută de lege sau între periculozitatea infractorului şi pedeapsa aplicată acestuia scopul pedepsei nu se mai realizează.... Rezumat §9. Conceptul de individualizare a pedepsei §4.. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate criteriile şi modalităţile în care infractorilor le sunt aplicate pedepsele. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §11. Criteriile şi mijloacele generale de individualizare judiciară a pedepsei §5.... Temă de control §10. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptul de individualizare a pedepsei....... ⇒ analizaţi circumstanţele atenuante şi agravante...... se pot înfăţişa în cele mai diverse moduri relevând grade diferite de pericol social. Infracţiunile.... În vederea realizării funcţiilor sale pedeapsa trebuie să fie adaptată la nevoile de îndreptare ale infractorului.... Bibliografie specifică §1..UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 4. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR Cuprins: §1. Aplicaţii practice §8..1. §2.. 283 .... suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.. ⇒ analizaţi condiţiile în care se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore. putându-se ajunge la rezultate contrarii acestuia.. executarea pedepsei la locul de muncă. Conceptul de individualizare a pedepsei 3.. Competenţele unităţii de învăţare §3. §3. Obiective §2.. chiar dacă sunt de acelaşi gen. infractorii prezintă o periculozitate socială diferită.

În cazul în care se aplică anumite pedepse. O altă facultate a practicianului care aplică pedeapsa este aceea de a alege modalitatea de executare a pedepsei. Legea penală prevede în cazul majorităţii infracţiunilor mai multe posibilităţi de individualizare a pedepsei. O altă adaptare a pedepsei o efectuează judecătorul cu ocazia aplicării pedepsei persoanei care au săvârşit infracţiunea. 4. iar dacă se aplică o pedeapsă prea blândă unui infractor periculos. mijloace eficace de individualizare a pedepselor. cele două idei se completează reciproc. în activitatea de stabilire şi aplicare a pedepsei. Astfel. pe bună dreptate. Prima latură a individualizării pedepselor o face legiuitorul cu prilejul înscrierii acestora în normele de incriminare. Constatarea existenţei circumstanţelor atenuante sau agravante sunt. Criteriile de individualizare a pedepsei Potrivit actualului Cod penal. ci. cu îndeplinirea cerinţelor legale. judecătorii şi administraţiile locurilor de detenţie. Personalizarea pedepselor nu se află în opoziţie cu promptitudinea aplicării acesteia. În fine. La această activitate complexă contribuie prin eforturi conjugate: legiuitorul. dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. în sensul că aplicare promptă a unor pedepse corect individualizate constituie premisa că scopul acesteia va fi atins. Mijloacele de individualizare a pedepsei Mijloacele de individualizare a pedepsei sunt măsuri (facultăţi) referitoare la limitele şi modul de executare a pedepselor pe care le au judecătorii.2. §4. Formele individualizării pedepsei Diversitatea infracţiunilor şi a personalităţii infractorilor impun măsuri penale adecvate. individualizare care poartă denumirea de individualizare legală. dimpotrivă.2. la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru 284 . amânarea pronunţării pedepsei etc. de asemenea. Alături de aceste mijloace. judecătorul poate aplica alături de pedepsele principale şi alte tipuri de pedepse sau sancţiuni de drept penal. acesta va reacţiona în sens negativ. Astfel.1. sunt prevăzute pedepse alternative. se consideră că individualizarea pedepsei este o condiţie pentru realizarea scopului pedepsei. Astfel. se poate dispune suspendarea executării pedepsei. legea penală recunoaşte existenţa unor cauze de modificare a pedepsei. care să poată apăra societatea de infracţionalitate şi totodată să prevină săvârşirea de infracţiuni. el va fi implicit încurajat să comită şi alte fapte în viitor.În doctrină. 3. Această formă de individualizare este numită individualizare judiciară sau judecătorească. Stabilirea pedepselor şi determinarea limitelor acestora este o activitate la care îşi aduc contribuţia mai mulţi factori. care poartă denumirea de individualizare administrativă. dacă se aplică unui infractor o pedeapsă prea severă faţă de nevoile sale de îndreptare. o altă operaţiune de adaptare a pedepsei este făcută în timpul executării pedepsei de către administraţia locului de detenţie. limite minime şi maxime etc. Criteriile şi mijloacele generale de individualizare judiciară a pedepsei 4.

În fine.176 C. În funcţie de momentul situării în timp faţă de săvârşirea infracţiunii. luând în considerare la stabilirea pedepsei concrete dezvoltarea psiho-fizică a acestuia. iar cele care sunt incidente numai cu privire la una sau mai multe infracţiuni se numesc circumstanţe speciale. tratamentul penal al tentativei. coautor. de gravitatea faptei săvârşite. dacă infractorul a comis un omor simplu se porneşte de la pedeapsa prevăzută la art. care relevă neadecvarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. se porneşte de la pedeapsa alternativă prevăzută de art. indiferent de numărul lor. spre exemplu. Circumstanţele sunt acele date ale realităţii referitoare la faptă sau făptuitor care evidenţiază un pericol social special (mai ridicat sau mai redus) al faptei şi o periculozitate particulară a făptuitorului (sporită sau diminuată). în raport de faptul dacă reţinerea în cadrul 285 . În ipoteza în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative. circumstanţele determină o singură modificare a pedepsei. de persoana făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa. de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia. În funcţie de efectul pe care-l produc asupra pedepsei – atenuare sau agravare – aceste cauze sunt agravante şi atenuante. dar dacă fapta constituie un omor deosebit de grav. de modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală sunt acele împrejurări. care relevă un grad de pericol social al faptei şi o periculozitate a făptuitorului mai ridicate sau mai scăzute decât media lor abstractă. instigator ori complice.pen. al minorităţii sau contribuţia adusă la comiterea infracţiunii. cât şi pentru proporţionalizarea lor. atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative. Dispoziţiile părţii generale a Codului penal pot privi. iar stările îşi produc efectele toate. În raport de faptul dacă privesc făptuitorul sau fapta. Astfel. se ţine seama de dispoziţiile părţii generale şi ale părţii speciale. (detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani). Deosebirea principală între circumstanţe şi aşa-numitele stări de atenuare sau agravare a răspunderii penale rezultă din perspectiva efectelor pe care le produc. circumstanţele sunt: anterioare concomitente şi posterioare.persoana fizică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului. atitudinea pe care a avut-o după comiterea faptei faţă de victimă sau în faţa organelor de urmărire penală. referitoare la infracţiune sau la infractor. cauzele de agravare sau atenuare sunt reale (referitoare la faptă) şi personale (referitoare la făptuitor). ca autor.174 C. Limitele speciale de pedeapsă fixate în partea specială a codului reprezintă cadrul legal de la care se porneşte pentru a stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea comisă. Spre exemplu. Gravitatea faptei comise depinde de importanţa valorii sociale lezată sau pusă în pericol. Circumstanţele aplicabile tuturor infracţiunilor poartă denumirea de circumstanţe generale. Instanţa va ţine seama şi de datele privitoare la persoana infractorului. După criteriul atitudinii psihice a făptuitorului în raport de faptă se disting circumstanţe cunoscute de făptuitor şi circumstanţe necunoscute de făptuitor. de urmările produse etc. comportamentul în societate. (închisoarea de la 10 la 20 de ani).pen.

predispoziţia spre fapte de violenţă) denotă de cele mai multe ori că scopul pedepselor anterioare nu a fost atins. putând releva un anume grad de incorigibilitate al inculpatului. circumstanţele sunt legale şi judiciare. omorul comis de părinte asupra celui ce îi ucisese copilul poate evidenţia o periculozitate socială mai mică decât cea care caracterizează. în săvârşirea infracţiunii. indiferenţa. În funcţie de consecinţele pe care o infracţiune le-a produs în lumea exterioară. La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal. f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. De asemenea. lipsa de educaţie s. acestea fiind aşadar criteriile generale de individualizare a pedepsei. Tot astfel. ca mai puţin gravă decât o tâlhărie comisă prin ameninţarea cu o armă de foc). gravitatea faptei şi periculozitatea infractorului sunt mai ridicate atunci când. noul Cod penal prevede că stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului. spre exemplu: prezentarea de bună voie în faţa organului de urmărire penală. Spre exemplu. e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului. în general.individualizării pedepsei este sau nu obligatorie. asemenea infracţiuni. omorul s-a comis prin utilizarea de materiale explozive într-un loc public). a folosit mijloace care pot pune în pericol viaţa unui număr mare de persoane (spre exemplu. precum şi mijloacele folosite. de pildă: regretul. de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa. aceasta este caracterizată ca fiind de un anumit grad de pericol social. c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii. b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită. dimpotrivă. Efectele produse de o anumită infracţiune pot determina schimbarea încadrării juridice a acesteia într-o infracţiune mai gravă. d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit.. pericolul social ridicat al faptei poate deriva din modul ei de comitere (spre exemplu. comportamentul în faţa organelor judiciare constituie indicii importante pentru judecător în individualizarea pedepsei. Mobilul şi scopul făptuitorului pot releva un grad de pericol social mai ridicat sau. ridicat. Spre deosebire de vechea reglementare. Spre exemplu. mediu sau scăzut. Gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului se apreciază după următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii.a. Se pot avea în vedere. periculozitatea făptuitorului fiind ridicată. mai scăzut al faptei şi infractorului. recunoaşterea 286 . o tâlhărie săvârşită prin lovirea victimei cu pumnul apare. de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică. în medie. Perseverenţa pe calea infracţională. comiterea în mod repetat a unui anume gen de infracţiuni (spre exemplu. Conduita posterioară săvârşirii infracţiunii pot releva anumite date care să contribuie la succesul operaţiei de adaptare a pedepsei. Trecutul infracţional al făptuitorului îl orientează pe magistrat în individualizarea pedepsei. Pot fi luate în considerare.

se recomandă să se facă investigaţii în următoarele direcţii: g1) Starea psihofizică şi structura biologică a infractorului Infractorul poate avea o stare patologică sau una normală. §5. Circumstanţele atenuante 1. Magistratul care efectuează operaţiunea de adaptare a pedepsei trebuie să ia în considerare toate aspectele – obiective sau subiective – cu relevanţă asupra nivelului pericolului prezentat de făptuitor. g2) Particularităţile psihice ale persoanei făptuitorului Experienţa relevă că există o anumită înclinaţie spre infracţionalitate în cazul unor tipuri de personalitate. atitudinea faţă de ceilalţi membri ai familiei. se va acorda prevalenţă factorilor de natură subiectivă. În cadrul activităţii de individualizare a pedepsei o atenţie deosebită trebuie acordată personalităţii infractorului. tipul rece etc. cum ar fi: tipul egocentrist. Adaptarea pedepsei nu este posibilă dacă nu se ţine seama de biografia penală a infractorului. de vârsta sa. Întotdeauna circumstanţele legale sunt prevăzute de lege. precum şi relaţiile cu cei din jurul său pot furniza. tipul impulsiv. fără însă a fi ignorate anumite elemente de natură obiectivă. g3) Micromediul persoanei infractorului Ambianţa în care trăieşte şi în care-şi desfăşoară viaţa infractorul. demersurile pentru distrugerea probelor. în sensul că existenţa lor ar deveni irelevantă. depăşirea limitelor legitimei apărări 287 . Circumstanţele 5. În teoria de specialitate. spre deosebire de cele judiciare care pot fi neprevăzute de lege. Circumstanţele atenuante legale (obligatorii) Circumstanţele atenuante legale sunt circumstanţe atenuante prevăzute de lege. modul în care se îngrijeşte de educaţia copiilor etc. g) nivelul de educaţie.. dar ele pot fi prevăzute. şi în alte acte normative ce cuprind norme penale. situaţia familială şi socială a infractorului. Sigur. adică să le reţină în cauză. atitudinea sfidătoare faţă de instanţă. vârsta. de atitudinea lui şi de orice alte date sau împrejurări care relevă anumite particularităţi ale persoanei acestuia. Printre particularităţile de care instanţele ţin seama se numără: sinceritatea. starea de sănătate. dacă legiuitorul promovează o asemenea politică penală. pe care dacă judecătorul le constată trebuie să le dea eficienţă. Starea de boală a acestuia reprezintă un criteriu care poate determina sau nu o modificare a pedepsei.. elemente valoroase în operaţiunea de individualizare a pedepsei. dar pot fi reţinute de către instanţă. de asemenea. De lege lata sunt reglementate trei circumstanţe atenuante legale: provocarea. Circumstanţele atenuante legale au sediul principal în Codul penal. Alături de starea psihofizică a făptuitorului un anumit rol în activitatea de individualizare a pedepsei îl poate avea influenţa anumitor factori de ordin biologic.1. partea vătămată şi ceilalţi participanţi la şedinţa de judecată. Circumstanţele legale sunt obligatorii pentru magistrat deoarece ele nu cunosc variaţiuni substanţiale de la o faptă la alta sau de la un făptuitor la altul şi nu pot fi anihilate de existenţa altor date. tipul labil.imediată şi completă a faptei.

Tulburarea sau emoţia puternică este surescitare sau încordare nervoasă. a) Noţiune. Provocarea este circumstanţa atenuantă legală care constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii. fie psihică. Violenţa poate fi fie fizică. b2) Activitatea de provocare să determine o puternică tulburare sau emoţie persoanei provocatului Substanţa sau esenţa provocării constă în starea psihică de puternică tulburare sau emoţie. violarea secretului corespondenţei. nu vor fi incluse în sfera actelor de provocare activităţile mai puţin periculoase sau care sunt făcute în scop de certare (animus consolendi). Prin “altă acţiune ilicită gravă” se înţelege o faptă ilicită care poate îmbrăca forma infracţiunii sau altă formă de ilicit. Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii. Din culpă sau fără vinovăţie ar putea exista o activitate de provocare numai dacă persoana provocată nu cunoaşte atitudinea provocatorului. Pe de altă parte. Pot constitui acţiuni ilicite grave. În doctrină s-a susţinut şi faptul că termenul “violenţă”. în sensul că ea este determinată de actul provocator. în toate cazurile aprecierea gravităţii unui act provocator se va face cu luarea în considerare a tuturor datelor cauzei. Condiţionarea lipseşte în cazurile în care se constată că făptuitorul a comis fapta datorită unor reacţii la activitatea de provocare din partea altor persoane decât provocatorul. Este posibilă provocare chiar dacă făptuitorul nu a fost de faţă la săvârşirea actului provocator şi chiar dacă actul nu-l viza în mod direct. Provocarea este o stare de surescitare nervoasă (perturbatio animi). ca instituţie de drept penal. spre exemplu.şi depăşirea limitelor stării de necesitate. violarea de domiciliu etc. pentru existenţa scuzei provocării trebuie ca actul provocator să nu fie imputabil provocatului (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). b) Condiţii. are numai accepţiunea de violenţă fizică. anumite acte de lipsire de libertate în mod ilegal. de indignare sau mânie. Provocarea. Din punct de vedere subiectiv actul provocator trebuie să fie săvârşit cu intenţie. printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. A. determinată de o activitate de tulburare psihică din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă. fapta prin care de produce starea de tulburare sau temere şi fapta comisă de provocat sub imperiul acestei stări psihice. printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Scuza provocării nu poate exista dacă nu se stabileşte un raport de condiţionare între actul provocator şi starea de tulburare puternică sau emoţie a făptuitorului. printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. cinstea sau stima de care se bucură cel provocat. nu poate fi concepută decât dacă în realitatea înconjurătoare s-au comis două fapte ilicite. determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă. folosit în norma care defineşte provocarea. Ca regulă. atât de natură reală cât şi de natură personală. b1) Existenţa unei activităţi de provocare din partea victimei Provocarea trebuie să fie determinată prin violenţă. Dar. 288 . influenţând factorii subiectivi. Provocarea. În gama actelor de provocare prin atingerea gravă a demnităţii provocatului intră orice activităţi care lezează onoarea. în glumă (jocandi causa) ori forma unor ironii lipsite de importanţă.

În cazul excesului justificat de apărare. Circumstanţa depăşirii limitelor legitimei apărări. Sigur este posibil să treacă un interval de timp substanţial de la săvârşirea actului provocator şi. Depăşirea limitelor legitimei apărări şi ale stării de necesitate a) Depăşirea limitelor stării de necesitate. Împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante rămân la lumina şi înţelepciunea magistratului care are competenţa soluţionării cauzei. indiferent de faptul prevederii sau nu în 289 . În primul rând. b4) Infracţiunea provocată să se îndrepte împotriva provocatorului Reacţia făptuitorului aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii trebuie să fie orientată contra persoanei provocatorului. Fapta persoanei provocate poate fi îndreptată faţă de o altă persoană decât cel care a efectuat activitatea de provocare numai în cazuri excepţionale. b) Depăşirea limitelor legitimei apărări (excesul scuzabil). este recunoscută totuşi în favoarea sa circumstanţa atenuantă privind depăşirea limitelor stării de necesitate. provocatul a aflat ulterior despre activitatea de provocare. Dar. este vorba de cazul în care riposta este orientată din eroare sau greşeală spre o altă persoană decât provocatorul. Pentru existenţa circumstanţei atenuante a depăşirii limitelor stării de necesitate trebuie realizate toate condiţiile de incidenţă ale stării de necesitate. respectiv a căror constatare este lăsată la aprecierea judecătorului. infracţiunea provocată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie (directă. mai puţin cea privind disproporţia vădită între consecinţele produse prin activitatea de salvare şi cele care ar fi putut surveni. B. deşi nu beneficiază de efectele stării de necesitate. De pildă. Încălcarea condiţiei proporţionalităţii înseamnă exces de apărare. starea de surescitare nervoasă. până la dispariţie. survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice. 2. circumstanţele atenuante judiciare sunt date ale cauzei (împrejurări) care pot constitui circumstanţe atenuante. cel care se apără încalcă regula proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a facultăţilor sale mintale. Întotdeauna circumstanţele atenuante judiciare sunt constatate de judecător şi pot fi reţinute facultativ pentru individualizarea pedepsei. să poată fi reţinută scuza provocării. totuşi.b3) Infractorul să fi săvârşit infracţiunea sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii determinate de actul provocator Cu cât trece mai mult timp de la comiterea actului provocator cu atât mai mult slăbeşte. Excesul de apărare este de două feluri: justificat şi scuzabil. În al doilea rând se admite posibilitatea ca reacţia să fie orientată către o altă persoană în cazul în care actul provocator a fost săvârşit de o persoană care făcea parte dintr-un grup de persoane ce s-a manifestat în mod provocator. Circumstanţele atenuante judiciare Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale. dacă pericolul nu era îndepărtat. indirectă sau depăşită). Circumstanţele atenuante judiciare pot sau nu să fie prevăzute de lege. bazată pe analiza infracţiunii şi a făptuitorului. Fiind comisă sub imperiul stării de tulburare sau emoţie. Dacă făptuitorul şi-a dat seama la data săvârşirii activităţii de salvare că produce efecte mai grave decât cele care ar fi avut loc în ipoteza în care rămânea în pasivitate.

trecere unui timp îndelungat de comiterea faptei etc. circumstanţele atenuante judiciare nu sunt enumerate exhaustiv. Pentru a se putea reţine această circumstanţă atenuantă este necesar să fie cercetate toate datele cauzei pentru a se stabili dacă atitudinea infractorului a fost una sinceră sau ea fost făcută pro causa. legiuitorul a prevăzut soluţia conform căreia circumstanţele atenuante judiciare sunt descrise enunţiativ de legea penală. c) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii Dacă infractorul. În doctrină şi jurisprudenţă au fost reţinute ca circumstanţe atenuante judiciare: infirmitatea fizică sau psihică a infractorului. starea de înapoiere mintală a infractorului. De asemenea. după săvârşirea infracţiunii. Poate fi reţinută stăruinţa infractorului pentru înlăturarea rezultatului infracţiunii în cazurile în care acesta. a făcut eforturi consistente pentru a limita urmările infracţiunii. a transportat victima la cea mai apropiată unitate sanitară.lege a împrejurărilor care constituie circumstanţe atenuante. instanţa va stabili dacă infracţiunea pentru care infractorul este judecat este sau nu un accident regretabil în viaţa acestuia. se prezintă benevol în faţa autorităţilor sau. săvârşirea infracţiunii sub presiunea dependenţei faţă de o altă persoană. Circumstanţele atenuante judiciare neprevăzute de lege Spre deosebire de cazul circumstanţelor legale. În toate cazurile. schimbarea legii. ceea ce înseamnă că judecătorul poate reţine drept circumstanţe atenuante judiciare şi alte împrejurări care scad gradul de pericol social al faptei sau diminuează periculozitatea infractorului. a acordat primul ajutor victimei. instanţa poate să dea acestor împrejurări relevanţa de circumstanţe atenuante. suferă de o modificare patologică a facultăţilor psihice. cum ar fi locul sau timpul comiterii acesteia. b) Stăruinţa infractorului pentru înlăturarea rezultatului infracţiunii sau pentru repararea pagubei pricinuite Comportamentul infractorului după săvârşirea infracţiunii în sensul înlăturării rezultatului acesteia sau al reparării prejudiciului cauzat poate fi reţinut ca o circumstanţă atenuantă. în timpul derulării procesului penal. A. săvârşirea infracţiunii din cauza unor nevoi stringente. ar putea constitui circumstanţe atenuante anumite împrejurări în care s-a comis fapta. pentru ca o anumită împrejurare să poată fi reţinută ca 290 . De pildă. spre exemplu. educaţia precară a infractorului etc. B. după comiterea faptei. d) Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe poate constitui fie o circumstanţă agravantă. ceea ce înseamnă că judecătorul nu este ţinut de reţinerea ca împrejurări atenuante judiciare a celor calificate ca atare de Codul penal. Însă. a anunţat şi chemat forţele salvării. are o comportare sinceră ori ajută la deconspirarea sau arestarea celorlalţi participanţi. În cazul beţiei voluntare complete infractorul îşi pierde în mod substanţial autocontrolul. Circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de lege a) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei Analizând toate datele cauzei. nu pot fi considerate circumstanţe atenuante anumite împrejurări care nu privesc fapta sau făptuitorul. ci enumerativ. fie o circumstanţă atenuantă.

5) săvârşirea infracţiunii din motive josnice. limbă. 2) săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime. în ipoteza existenţei unor împrejurări agravante neprevăzute de lege. 4) săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă. orientare sexuală. boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. modul şi mijloacele comiterii infracţiunii şi. în sensul că se situează peste nivelul mediu abstract. orice alte împrejurări care particularizează fapta sau infractorul. asupra unui membru al familiei sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public. 7) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate. naţionalitate. etnie. 3) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major. Circumstanţele agravante 1. Circumstanţele atenuante în reglementarea noului Cod penal Noul Cod penal operează modificări semnificative numai în privinţa efectului circumstanţelor atenuante. convingeri.3. în sensul că se elimină actuala scară de reducere sau înlocuire a pedepsei cu sistemul reducerii cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege. în genere. opinie. Circumstanţele agravante legale Circumstanţele agravante legale sunt împrejurări privitoare la infracţiune sau la infractor care imprimă infracţiunii un grad de pericol social mai ridicat decât cel abstract sau evidenţiază o periculozitate sporită a infractorului. 5. instanţa trebuie 291 . Circumstanţele agravante judiciare Codul penal permite ca magistratul. avere. 6) săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei. apartenenţă politică. pe lângă circumstanţele agravante legale. respectiv mobilul infracţiunii. Legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care anumite infracţiuni şi anumiţi infractori trebuie să li se aplice un tratament sancţionator mai sever.circumstanţă atenuantă este necesar ca. Pentru a recunoaşte anumitor împrejurări un efect agravant. scopul infracţiunii. Spre deosebire de împrejurările prevăzute de lege (circumstanţelor legale). origine socială. Săvârşirea infracţiunii în anumite condiţii poate face ca aceasta să releve un pericol social mai ridicat decât cel reprezentat de infracţiunea respectivă în mod obişnuit. 5. să reţină şi alte împrejurări cu acelaşi efect asupra răspunderii penale. dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor. instanţa să fi examinat toate datele cauzei. împrejurări care impun agravarea răspunderii penale. în mod obişnuit la asemenea infracţiuni. Aceste condiţii specifice impun aplicarea unor pedepse sporite deoarece nevoile reeducării sunt diferite de cele existente. În cazul care instanţa constată anumite împrejurări că imprimă faptei sau făptuitorului un caracter mai periculos. dizabilitate. gen.2. religie. vârstă. ea le poate valorifica drept circumstanţe agravante. în prealabil. 2. Constituie circumstanţe agravante legale (obligatorii): 1) săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună. instanţa nu este obligată să le reţină în cauză.

ci şi prin supunerea victimei la tratamente degradante. 5. Individualizarea judiciară a executării pedepsei 6. §6. c) unele circumstanţe au fost completate. În opera legiferării şi aplicării legii penale nu se poate face abstracţie de faptul că anumite categorii de infractori trebuie tratate penalmente în mod diferit. Codul penal reglementează următoarele măsuri de individualizare a 292 .1. Este vorba. pe lângă mijloacele de individualizare a executării pedepsei comune. Astfel. datorată vârstei. folosirea unor măsuri care să se plieze pe specificul anumitor infractori. Prin urmare. Specificul acestor infractori impune un tratament sancţionator corespunzător deoarece nu vădesc indicii de incorigibilitate sau antisocialitate acută. Viaţa socială a demonstrat că în foarte multe cazuri reeducarea infractorilor prin mijloace tradiţionale – executarea pedepsei în penitenciar – nu este eficientă sau nu este utilă în toate situaţiile. stării de sănătate. utilizarea unor mijloace adecvate noilor nevoi de apărare socială. reţinerea unor împrejurări ca circumstanţe agravante judiciare nu se face în mod arbitrar. inclusiv al unor congrese internaţionale. Chestiunea tratamentului sancţionator al delincvenţilor primari sau de ocazie a format obiectul preocupărilor multor jurişti.să analizeze în mod temeinic datele cauzei. Formele individualizării judiciare a executării pedepsei Contracararea fenomenului infracţional a constituit obiect de preocupare a legiuitorilor care s-au succedat în ultimele două milenii ale umanităţii. pentru a se putea reţine ca circumstanţă agravantă. fie stabilirea unei pedepse apropiate de maximul special. astfel: a) nu a mai fost preluată circumstanţa privitoare la săvârşirea infracţiunii din motive josnice.4. dacă se are în vedere scopul pedepsei – reeducarea infractorilor – se impune căutarea şi utilizarea. b) a fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă: săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate. după cum constituie circumstanţă agravantă comiterea faptei de către o persoană care a profitat nu numai de situaţia prilejuită de o calamitate. este necesar să îndeplinească două condiţii: să fie legată structural de faptă şi să mărească pericolul social al fapte de o manieră atât de semnificativă încât să se impună fie depăşirea maximului special al pedepsei. Într-adevăr. examen în urma căruia aceasta va conchide în sens afirmativ. despre infractorii primari şi despre cei care au săvârşit infracţiuni puţin periculoase. ci pe baza unei analize atente a tuturor elementelor de natură personală sau reală. pe lângă individualizarea clasică a pedepsei. Circumstanţele agravante în reglementarea noului Cod penal În materia circumstanţelor agravante legale. în primul rând. infirmităţii sau altor cauze. Realităţile sociale şi particularităţile diverşilor infractori au determinat. dar şi de starea de asediu şi de starea de urgenţă. În doctrină se consideră că o împrejurare. constituie circumstanţă agravantă nu numai comiterea faptei prin cruzimi. noul Cod penal operează o serie de modificări.

b) cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la închisoarea mai mare de 1 an.2. Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi executarea 293 . suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată. dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda. de împrejurările în care a fost comisă. c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani. Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată. 6. c) se apreciază. În cazul în care instanţa. suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. ţinând seama de gravitatea faptei. Modalităţile de individualizare a pedepselor neprivative de libertate pornesc de la ideea că în cazul infracţiunilor ce prezintă un pericol social redus. b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la închsoarea mai mare de un an. Totodată. poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate. de comportamentul său după comiterea faptei. unde ar putea fi influenţaţi de alţi infractori. mai periculoşi. amânarea aplicării pedepsei. liberarea condiţionată. că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi. executarea pedepsei la locul de muncă. condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. ţinând seama de persoana condamnatului. apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate. b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. în toate cazurile cu acordul scris al unităţii şi dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani. acordându-i o şansă în acest sens.executării pedepsei: suspendarea condiţionată a executării pedepsei. de conduita profesională şi generală a făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare. instanţa trebuie să-şi formeze convingerea că cel condamnat se poate reeduca prin propria lui voinţă. chiar fără executarea pedepsei. executarea pedepsei într-o închisoare militară. de regulă sub condiţia ca într-o anumită perioadă de timp să confirme acest lucru. Individualizarea judiciară a executării pedepsei în reglementarea noului Cod penal Noul Cod penal reglementează următoarele măsuri de individualizare a executării pedepsei: renunţarea la aplicarea pedepsei. Individualizarea judiciară a executării pedepsei – prin modalităţile menţionate mai sus – are vocaţie de aplicare în cazul infractorilor primari sau al celor antecedente penale minore şi care au comis infracţiuni cu un pericol social redus. trebuie evitat contactul subiecţilor cu penitenciarul.

c) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului şi tragerii la răspundere penală. ţinând cont de natura şi întinderea urmărilor produse. respectiv.condamnarea anterioară a vizat fapte care au fost dezincriminate.condamnarea anterioară a vizat infracţiuni care au fost amnistiate. Spre exemplu. ci numai o vocaţie în acest sens. amânarea aplicării pedepsei. Pentru verificarea acestei condiţii se are în vedere pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracţiunea fapt consumat. de conduita sa anterioară infracţiunii. dacă fapta concretă comisă reprezintă o tentativă. chiar dacă prin reducerea la jumătate a limitelor speciale (conform tratamentului penal al tentativei) s-ar ajunge sub limita de 3 ani. faţă de acelaşi infractor. fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei. f) instanţa să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună datorită consecinţelor pe care le-ar avea pentru persoana condamnatului. îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate nu generează pentru condamnat un drept la neaplicarea pedepsei. . renunţarea la aplicarea pedepsei nu este posibilă. dar: .2.1. De asemenea.pedepsei la locul de muncă nu au mai fost reţinute în noua reglementare. mobilul şi scopul urmărit. în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani. ajungând la 2 ani şi 8 luni. dar sau introdus două noi instituţii: renunţarea şi. este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) infractorul să nu fi fost condamnat anterior. dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea între 1 şi 4 ani. Prin excepţie. Instanţa va aprecia asupra oportunităţii sau inoportunităţii aplicării pedepsei ţinând cont de persoana infractorului. Renunţarea la aplicarea pedepsei Renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă o facultate. se poate renunţa la aplicarea pedepsei şi atunci când infractorul a suferit o condamnare anterioară. d) legea să prevadă pentru infracţiunea comisă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 3 ani. pe care legea o pune la dispoziţia instanţei de judecată. prin urmare. renunţarea la aplicarea pedepsei nu se poate dispune dacă pentru infracţiunea fapt consumat legea prevede închisoarea mai mare de 3 ani. nu se poate renunţa la aplicarea pedepsei. şi. dacă aceasta prezintă o gravitate redusă. sau . Pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei. 294 . de eforturile depuse de acesta pentru a diminua sau înlătura consecinţele infracţiunii şi de posibilităţile sale de îndreptare. iar în cauză s-au reţinut circumstanţe atenuante. 6. e) infracţiunea comisă să prezinte o gravitate scăzută. renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat. mijloacele folosite.pentru condamnarea anterioară a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. b) să nu se fi dispus. maximul special se reduce cu o treime. de a nu aplica pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită. Prin urmare. Per a contrario. modul şi împrejurările în care a fost comisă.

fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei.condamnarea anterioară a vizat infracţiuni care au fost amnistiate. b) infractorul să nu fi fost condamnat anterior.2. pentru un anumit termen (numit termen de supraveghere). Dacă s-a amânat aplicarea pedepsei. dar: . la datele fixate de acesta.Dacă a renunţat la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei Amânarea aplicării pedepsei constă într-o facultate. de conduita sa anterioară infracţiunii. În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare. de a dispune ca pedeapsa aplicată infractorului să nu se execute provizoriu. Spre a se dispune amânarea aplicării pedepsei.pentru condamnarea anterioară a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Instanţa va aprecia asupra necesităţii aplicării pedepsei ţinând cont de persoana infractorului. pe care legea o acordă instanţei de judecată. sau . Prin excepţie. cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. c) să anunţe. f) instanţa să aprecieze că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară. Pentru verificarea acestei condiţii se are în vedere pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracţiunea fapt consumat. 6. Aşadar.2. e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. pe durata termenului de supraveghere de 2 ani condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune.condamnarea anterioară a vizat fapte care au fost dezincriminate. . e) legea să prevadă pentru infracţiunea comisă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii mai mică de 7 ani. instanţa aplică infractorului un avertisment. se poate amâna aplicarea pedepsei şi atunci când infractorul a suferit o condamnare anterioară. d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului şi tragerii la răspundere penală. îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate nu generează pentru condamnat un drept la neexecutarea pedepsei. 295 . de eforturile depuse de acesta pentru a diminua sau înlătura consecinţele infracţiunii şi de posibilităţile sale de îndreptare. c) infractorul este de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii. precum şi întoarcerea. d) să comunice schimbarea locului de muncă. schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile. ci numai o vocaţie în acest sens. f) să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare. b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa. nu se poate amâna aplicarea pedepsei. în prealabil. se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită să fie amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani.

cu privire la eventuala intenţie a părţii vătămate D. a ridicat o piatră de pe drum şi l-a lovit de trei ori în zona capului pe D. a cerut să i se reţină circumstanţa atenuată a provocării. pentru a o determina să reia convieţuirea. când aceasta ieşea de la locul de muncă. Inculpata M. Dacă noua infracţiune este din culpă.De asemenea.1999. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii. inculpata M. instanţa va revoca amânarea aplicării pedepsei şi va dispune executarea acesteia. Soluţie: Conform art. Revocarea se dispune. Nemulţumit de întreruperea relaţiilor de concubinaj. până la expirarea termenului de supraveghere. să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă etc.T.T. cu excepţia cazului când nu a avut nicio posibilitate de a le îndeplini. determinată de o provocare din partea persoanei vătămate. l-a cunoscut pe numitul D. în seara zilei de 01.T. dar instanţa a înlăturat această apărare cu motivarea că simpla bănuială a inculpatei M. de asemenea.b) C. dintre care amintim: să urmeze un curs de pregătire şcolară sau pregătire profesională. printr-o atingere gravă adusă demnităţii umane sau prin alt act ilicit grav.I. D. Instanţă a reţinut că inculpata M. 107 Se observă că cel condamnat are obligaţia de a îndeplini integral obligaţiile civile cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. §7. acestuia nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supus niciunei decăderi.I.02. interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. Instanţa revocă amânarea şi dispune executarea pedepsei şi atunci când persoana care a obţinut amânarea comite o nouă infracţiune.73 lit.. Dacă la expirarea termenului de supraveghere se constată că cel condamnat a respectat condiţiile legale. de a o lovi nu poate fi considerată stare de provocare. După circa 1 lună în care acest comportament s-a repetat.T. o ameninţa şi comitea faţă de ea acte de violenţă. a ajuns-o şi s-a apropiat de ea ameninţător în cuvinte şi gesturi. Arătaţi dacă apărarea inculpatei era sau nu întemeiată. a aşteptat-o din nou pe inculpată la ieşirea de la locul de muncă.I. după care inculpata l-a părăsit. 296 . întreţinea în acelaşi timp relaţii intime şi cu o altă femeie. cu care sa împrietenit şi a trăit în concubinaj o anumită perioadă de timp.I. constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii. În cazul în care condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse. dar revocarea amânării se va dispune numai dacă nu le-a îndeplinit până la expirarea termenului de supraveghere.I.pen. În această situaţie. deoarece a aflat că D..I.. cu intenţie sau cu intenţie depăşită. condamnatul nu a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare107.T. produsă prin violenţă. instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai multe obligaţii. tot pe durata termenului de supraveghere. o aştepta zilnic pe inculpata M. Aplicaţii practice 1. descoperită în termenul de supraveghere. D. Viaţa victimei a fost salvată prin îngrijirile medicale ce i sau acordat la spital. şi atunci când. revocarea amânării este facultativă.

Să se arate dacă în speţă poate fi reţinută circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de mai multe persoane. inculpatul a ajuns într-o stare de puternică tulburare. S-a reţinut în fapt că inculpatul a comis infracţiunea de furt. Cu alte cuvinte. iar agresorul îi răspunde sfidător. Această agravantă rezultă din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei. indiferent de pregătirea şi mediul social al părţilor şi de împrejurarea că se aflau sau nu sub influenţa băuturilor alcoolice. Soluţie: Recursul procurorului nu este întemeiat. inculpata a acţionat sub imperiul unei asemenea stări de puternică tulburare. instanţa ar fi trebuit să reţină în favoarea inculpatei circumstanţa atenuantă a provocării. consumând băuturi alcoolice. stare ce i-a fost determinată de comportamentul anterior al victimei care. Instanţa a reţinut că. în ziua săvârşirii faptei. Să se arate dacă recursul procurorului apare ca întemeiat sau nu. după care i-a mai dat un pumn în faţă femeii. înjurând-o. reţinându-se în favoarea sa circumstanţa atenuantă a provocării. constituie acte de provocare în sensul din art. că-i femeia mea. Întrebat de inculpat de ce o loveşte pe femeie. conduita violentă a victimei nu era de natură să provoace inculpatului o stare de puternică tulburare sub stăpânirea căreia să fi comis fapta.În speţă. împreună cu concubinul acesteia şi cu alte persoane. În consecinţă. la care se adaugă insultele şi răspunsul sfidător al persoanei vătămate dat inculpatului. în raport cu pregătirea şi mediul social din care proveneau. iar nu la săvârşirea infracţiunii. Soluţie: În speţă există circumstanţa agravantă. b Cp.pen. în condiţii faptice asemănătoare. concubinul acesteia a răspuns: “Fac cum îmi place. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor.75 alin. Conform art. în prezenţa acestuia.. arătând că circumstanţa atenuantă a provocării a fost nejustificat reţinută în cauză. toţi ceilalţi erau de asemenea sub influenţa băuturilor alcoolice şi. la ameninţări şi violenţe. 73 lit. Bănuiala inculpatei cu privire la repetarea actului de violenţă a fost generată tocmai de faptul că anterior. 2. în aceleaşi condiţii. Văzând că sora sa a fost lovită puternic. în prezenţa inculpatului. Procurorul a declarat recurs împotriva hotărârii. Lovirea repetată şi cu intensitate a sorei inculpatului. inculpatul se afla în locuinţa sorei sale. ea este independentă de 297 . constituie circumstanţă agravantă săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. sora inculpatului a fost de mai multe ori lovită cu pumnul în faţă de către concubinul ei. care însă nu au avut cunoştinţă despre faptul că se comite o infracţiune. fusese supusă de victimă la acte de violenţă. deoarece inculpatul se afla în stare de ebrietate. Victima a decedat în timp ce era transportată la spital.a) C. a supus-o zilnic. a luat un cuţit şi a aplicat concubinului surorii sale o lovitură cu cuţitul în zona toracică. timp de 1 lună. În urma unor neînţelegeri. nu a ta”. fiind ajutat de alte persoane.1 lit. 3.

individualizarea judiciară (judecătorească) şi individualizarea administrativă. deoarece minorul nu a fost trimis în judecată. din punct de vedere obiectiv. c C. Conform art. în calitate de gestionar la o unitate economică. ei nefiind prezenţi în momentul însuşirii bunurilor. în cursul nopţii. neştiind că se comite un furt (spre exemplu. doi complici le-au ridicat şi apoi le-au vândut. fără ca ceilalţi doi participanţi (complicii) să-i fi dat vreun ajutor material în acest sens. După însuşire. Rezumat Individualizarea pedepselor este operaţiunea prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile apărării sociale. amnistia). şi-a însuşit singur.pen.calificarea sau nu a faptei ca infracţiune în raport de toţi făptuitorii. în cooperare. Legea nu pretinde ca minorul să fie infractor şi nici să răspundă penal.G. a Cp. reţinânduse că. Să se arate dacă în speţă sunt împlinite condiţiile prevăzute în art. Fapta s-a comis. Aşadar. 298 . Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul care a arătat că circumstanţa agravantă a fost reţinută în mod greşit.. Inculpatul gestionar a comis însă singur infracţiunea de delapidare. 5. de unde.A. agravanta operează pentru major chiar dacă minorul nu este infractor (spre exemplu. delapidarea nu s-a săvârşit de cei trei împreună. dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor. s-au aflat în eroare. deci se va reţine circumstanţa agravantă. Individualizarea pedepsei cunoaşte mai multe forme: individualizarea legală.. Există această circumstanţă agravantă indiferent dacă minorul îndeplineşte sau nu condiţiile răspunderii penale şi indiferent dacă a fost ori nu trimis în judecată. a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat. crezând că inculpatul ia un bun care îi aparţine).75 lit. dar nu înlătură cicrumstanţa agravantă pentru cei care au acţionat cu vinovăţia cerută de lege şi pentru care fapta constituie infracţiune. 75 lit. Aşadar. inculpatul a depozitat bunurile într-un loc ferit de lângă gardul împrejmuitor al unităţii economice. Inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare. Inculpatul L. 4. această caracterizează numai comiterea infracţiunii în participaţie penală (autorcomplici). în baza unei înţelegeri prealabile. o serie de bunuri. Instanţa a reţinut circumstanţa agravantă prevăzută la art. Soluţie: Recursul inculpatului este neîntemeiat. Soluţie: În speţă nu există circumstanţa agravantă a săvârşirii infracţiunii de către trei persoane împreună. §8. acesta neavând vârsta de 14 ani la data săvârşirii infracţiunii. întrucât infracţiunea a fost comisă împreună cu un minor. 75 lit. constituie circumstanţă agravantă săvârşirea infracţiunii de către un infractor major.c C. din magazia pe care o gestiona.pen. Împrejurarea că unii dintre făptuitori au acţionat fără vinovăţie. îi exonerează pe aceştia de răspundere penală. nu împlinise vârsta de 14 ani la data comiterii faptei sau este iresponsabil) sau chiar dacă în privinţa minorului există o cauză de excludere a răspunderii penale (spre exemplu. Chiar dacă a existat o înţelegere prealabilă. Să se arate dacă recursul este întemeiat sau nu.

inculpatul a lovit-o mortal cu un cuţit. starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită. natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului. iar acestea se apreciază după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii.T. s-a reţinut că inculpata V. executarea pedepsei la locul de muncă. amânarea aplicării pedepsei. generale şi speciale. În acest context. 2. În fapt. Inculpata V. c Cp (săvârşirea infracţiunii de către un infractor major. natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii. Temă de control 1. noul Cod penal prevede că stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului. a fost condamnată pentru infracţiunea de prostituţie. conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. concomitente şi posterioare.În reglementarea actualului Cod penal. În schimb. a cunoscut299 . Deşi victima a protestat şi i-a spus că nu este ea autoarea lovirii. la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de următoarele criterii de individualizare: dispoziţiile părţii generale a codului. nivelul de educaţie. gravitatea faptei săvârşite. Un rol foarte important în activitatea de individualizare judiciară a pedepsei îl au cauzele sau împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. 73 lit. Să se arate dacă inculpatul putea beneficia de prevederile art. Aducându-i-se la cunoştinţă că acesta a fost lovit de victimă – ceea ce nu corespundea realităţii – a cerut socoteală victimei. persoana făptuitorului şi împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa. liberarea condiţionată. starea de sănătate. vârsta. dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor). inculpatul nu a fost de faţă la lovirea tatălui său. suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. cu aplicarea art. În speţă. Actualul Codul penal reglementează următoarele măsuri de individualizare a executării pedepsei: suspendarea condiţionată a executării pedepsei. adică acele împrejurări referitoare la infracţiune sau la infractor. 75 lit. motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Circumstanţele sunt acele date ale realităţii referitoare la faptă sau la făptuitor şi care evidenţiază un pericol social special (mai ridicat sau mai redus) al faptei şi o periculozitate particulară a făptuitorului (sporită sau diminuată). Circumstanţele se împart în mai multe categorii: atenuante şi agravante. legale şi judiciare. §9. şi-a câştigat în mod obişnuit banii necesari întreţinerii prin practicarea de raporturi sexuale cu cetăţeni străini. noul Cod penal consacră următoarele măsuri de individualizare a executării pedepsei: renunţarea la aplicarea pedepsei. precum şi mijloacele folosite. executarea pedepsei într-o închisoare militară. b Cp (circumstanţa atenuantă a provocării). limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia. anterioare. suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată. s-a despărţit de soţul ei şi. În schimb. care relevă un grad de pericol social al faptei şi o periculozitate a făptuitorului mai ridicate sau mai scăzute decât media lor abstractă.T. situaţia familială şi socială a infractorului. mutându-se într-un alt oraş.

V.M. Drept penal. Analizaţi circumstanţele agravante 4.T.A. M. Beck. dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Analizaţi individualizarea pedepselor. Condiţiile în care se poate dispune suspendarea executării pedepsei Exemplu de întrebări tip grilă: Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune: a) numai dacă cel condamnat a comis o infracţiune din culpă.. §11. a venit în repetate rânduri pentru a practica prostituţia la domiciliul familiei acesteia. Editura Lumina Lex. 75 lit. Să se arate dacă în sarcina inculpatei V.H. 2009. DIMA. c) în funcţie de aprecierea instanţei. BRÂNZĂ. Bibliografie specifică M. câte 100 lei. W.V. HOTCA.. şi. Minora practica aceste raporturi sexuale la domiciliul familiei şi. instanţa a reţinut corect circumstanţa agravantă prevăzută la art. Drept penal. Drept penal. ca urmare. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. mama numitei A. §10. 2003.o pe inculpata A. T. 2007. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). 2007. Partea generală. 2. – în vârstă de 17 ani – se întreţinea din sumele de bani pe care le obţinea din raporturi sexuale cu cetăţeni străini. pentru camera pe care o folosea. c Cp.V. – de fiecare dată. Bucureşti. Bucureşti. 300 . V. Partea generală. La rândul ei. plătea şi ea mamei sale – inculpata A. Editura Hamangiu.M. câte 100 lei. inculpata A. Editura Hamangiu. Analizaţi circumstanţele atenuante 3. HOTCA. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. DOBRINOIU. Editura C. în schimbul camerei ce i se punea la dispoziţie. b) indiferent de forma de vinovăţie. Bucureşti.A. Partea generală. plătind de fiecare dată inculpatei A. Bucureşti.

Această realitate crudă a determinat pe autorii de specialitate să propună şi pe legiuitor să adopte o paletă largă de sancţiuni aplicabile minorilor infractori. ţinând seama de starea psiho-psihică a etapelor minorităţii. În vederea combaterii acestui fenomen. Bibliografie specifică §1. Aplicaţii practice §10.UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 5. Analiza sancţiunilor aplicabile minorilor infractori §6. realitate care reclamă o reacţie socială pe măsură. Consideraţii generale referitoare la sancţiunile penale aplicabile a minorilor §4. §3. Consideraţii generale referitoare la sancţiunile penale aplicabile a minorilor Infracţionalitatea minorilor este una dintre problemele importante ale societăţii umane contemporane. Obiective §2. deoarece se constată o tendinţă ascendentă a delincvenţei juvenile. Regimul măsurilor de siguranţă §9. infracţiuni contra patrimoniului. Rezumat §11. a instituit o vârstă minimă începând cu care minorii răspund penal. precum şi măsurile de siguranţă. Astfel. MINORITATEA ŞI MĂSURILE DE SIGURANŢĂ Cuprins: §1. infracţiuni în legătură cu traficul de droguri. ⇒ analizaţi măsurile de siguranţă. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ analizaţi sancţiunile aplicabile minorilor (măsurile educative şi pedepsele) care comit fapte prevăzute de legea penală. Obiective În cadrul acestei unităţi va fi prezentat modul de sancţionare a infractorilor minori. ca sancţiuni specifice dreptului penal. Tratamentul penal al minorilor în reglementarea noului Cod penal §7. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore. Tratamentul penal al minorilor §5. Foarte mulţi minori comit infracţiuni de violenţă. legiuitorul român. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă §8. Temă de control §12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §13. capacitatea penală a minorilor începe la 301 . §2.

care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este aplicabilă minorilor. de starea fizică. se aplică minorului pedeapsa privativă de libertate de la 5 la 20 de ani. existenţa discernământului este prezumată relativ. Credem că. dar până la vârsta de 16 ani minorii sunt prezumaţi că nu răspund penal. Minorii care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală se află într-o situaţie critică. de comportarea lui. şi existenţa discernământului se stabileşte în raport de momentul efectuării elementului material al infracţiunii. Discernământul este atitudinea psihică a persoanei. condamnările pronunţate pentru fapte comise în perioada minorităţii nu se i-au în considerare la stabilirea stării de recidivă. la individualizarea aplicării sau la individualizarea executării pedepsei. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite. comparativ cu cele stabilite pentru majori. familiei acestuia. Astfel. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază ca luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. În cazul în care instanţa ajunge la concluzia că reeducarea minorului nu se poate realiza decât prin aplicarea unei pedepse. iar minimul pedepsei închisorii nu poate fi mai ridicat de 5 ani închisoare. Condamnările pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu produc nici un efect pentru eventualele condamnări viitoare. Începând cu vârsta de 16 ani. instanţele trebuie să privească aplicarea pedepselor minorilor numai ca ultima ratio. afară numai de situaţia în care se probează că au săvârşit fapta cu discernământ. psihică şi educaţia sunt în pericol. în primul rând. §4. De asemenea. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă. 302 . de reprezentare a rezonanţei sale sociale. sau parte din acesta. fracţiunile de pedeapsă ce trebuie executate pentru acordarea liberării condiţionate sunt mai mici decât în cazul celorlalţi condamnaţi. pentru că existenţa condiţiei vârstei se apreciază la data realizării elementului material. Pe de altă parte. întrucât starea lor fizică.vârsta de 14 ani. Ajungerea unui minor în situaţia de a săvârşi fapte prevăzute de legea penală poate fi imputată. având mare nevoie de protecţie şi de asistenţă în realizarea deplină şi în exercitarea corespunzătoare a drepturilor lor. Minorul răspunde penal numai dacă elementul material al faptei prevăzute de legea penală. a fost efectuat după împlinirea vârstei de 14 ani. precum şi determinarea şi orientarea conştiente a voinţei în raport de faptă. dar şi colectivităţii locale sau statului. Pedepsele complementare nu se aplică minorului. limitele în care o va aplica se reduc la jumătate. Termenele prescripţiei aplicării sancţiunilor penale şi ale executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la momentul săvârşirii faptei erau minori. Tratamentul penal al minorilor Sancţionarea minorilor trebuie să ţină seama de specificul situaţiei acestora. de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului. astfel încât sancţiunile aplicabile să realizeze scopul educativ al dreptului penal. de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Dacă numai rezultatul s-a produs după vârsta de 14 ani minorul nu răspunde penal.

adică în şedinţa de judecată. de preferinţă unei rude apropiate. În toate cazurile. în cazul în care infracţiunea săvârşită este deosebit de gravă.1. celui căruia i s-a încredinţat supravegherea. unei persoane de încredere. în arătarea gravităţii faptei săvârşite. în scopul îndreptării lui. Mustrarea se poate lua o singură dată faţă de un minor. dacă a fost contactat de acestea. măsura educativă a mustrării trebuie executată în cadrul solemn specific locului judecăţii cauzelor. sunt reticente în luarea măsurii mustrării. b) să nu intre în legătură cu anumite persoane şi.§5. în şedinţă publică. în mod nejustificat. la cererea acesteia. astfel încât să-l determine pe minor săşi revizuiască pe viitor comportamentul. Judecătorul trebuie să se adreseze minorului în aşa fel încât să-l influenţeze cât mai mult referitor la atitudinea sa faţă societate şi faţă de valorile sociale.2. Totuşi constatăm că. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare. instanţele. măsura mustrării nu poate fi aplicată. 303 . Sigur că. se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. Magistratul care pronunţă măsura mustrării trebuie să evite superficialitatea şi să dea dovadă de convingere şi seriozitate. iar datele oferite de ancheta socială sunt favorabile aplicării acestei măsuri. i se pune în vedere că are obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată. instanţa dispune încredinţarea minorului. Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligaţii: a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite. 5. De asemenea. Măsura mustrării nu se poate lua dacă minorul a devenit major la data judecării. în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare. instanţa va fixa un termen la care va dispune aducerea minorului. să anunţe de îndată. mustrarea nu poate fi executată îndată după pronunţare. Mustrarea sau admonestarea minorului infractor se face de către instanţa de judecată. pe acelaşi interval de timp. iar minorul are o biografie nefavorabilă. dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau a săvârşit din nou o infracţiune. Instanţa pune în vedere. după caz. atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune. Libertatea supravegheată Măsura educativă a libertăţii sub supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supravegherea părinţilor minorului. Analiza măsurilor educative 5. celui care l-a adoptat sau a tutorelui. indiferent de motiv. Mustrarea Mustrarea (admonestarea) este singura sancţiune pur morală aplicabilă infractorilor persoane şi constă în dojenirea minorului. îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului. Dacă. de regulă. Sfera de incidenţă a mustrării cuprinde infracţiunile mai puţin periculoase şi infractorii minori care nu au mai comis infracţiuni. în practică. citându-se în acelaşi timp şi părinţii sau ocrotitorul legal.

aceasta revocă internarea şi aplică pedeapsa. cu o durata între 50 şi 100 de ore. instanţa încunoştinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea la care este angajat şi. În timpul internării i se asigură minorului posibilitatea de a dobândi educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. poate dispune fie menţinerea liberării. după caz. 304 . În cazul când nu este necesară aplicarea pedepsei.c) să frecventeze cursuri şcolare din învăţământul general obligatoriu. instanţa revocă libertatea sub supraveghere şi ia faţă de minor fie măsura internării într-un centru de reeducare. de maximum 3 ore pe zi. Dacă se descoperă după pronunţarea unei hotărâri prin care s-a dispus internarea minorului într-un centru de reeducare. În cazul când instanţa nu consideră că este necesară aplicarea pedepsei se menţine măsura internării. Dacă se descoperă. ţinând seama de gravitatea acesteia. Dacă în perioada liberării. după pronunţarea unei hotărâri prin care s-a dispus internarea minorului într-un centru de reeducare.3. Internarea într-un centru de reeducare Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul care în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de reeducare are posibilitatea de a se îndrepta chiar fără a i se aplica o pedeapsă. În cazul când instanţa nu consideră că este necesară aplicarea pedepsei se menţine măsura internării. d) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă. în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. După luarea măsurii libertăţii sub supraveghere. minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii. Dacă înăuntrul termenului de supraveghere minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui ori săvârşeşte o infracţiune. însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. nevoile de reeducare ale minorului şi necesitatea asigurării continuităţii procesului de pregătire a minorului justifică aceasta. se revocă numai liberarea. fie revocarea şi aplicarea unei pedepse. aceasta revocă internarea şi aplică pedeapsa. măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani. instanţa. Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate. a detenţiunii severe sau a detenţiunii pe viaţă. În cazul în care nu este necesară aplicarea unei pedepse. că minorul săvârşise o infracţiune concurentă pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate. internarea într-un centru de reeducare se revocă. Dacă în perioada liberării minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii stricte. fie îi aplică o pedeapsă. instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă. după programul de şcoală. În mod excepţional. instanţa revocă liberarea şi aplică o pedeapsă. Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale. dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite. că minorul suferise pentru o infracţiune concurentă şi o condamnare la o pedeapsa privativă de libertate. Măsura se va lua pe timp nedeterminat. 5. se revocă numai liberarea.

Internarea într-un institut medical-educativ Internarea într-un institut medical-educativ este măsura educativă care constă în internarea minorului infractor care. cât şi schimbarea conduitei antisociale a acestora. dar modifică regimul sancţionator aplicabil acestuia. are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie. după cum urmează: stagiul de formare civică. din cauza stării sale fizice sau psihice. Măsurile educative se împart în două categori: neprivative şi privative de libertate. minorului nu i se mai pot aplica pedepse.4. Deficienţele medicale ale minorului nu sunt însă dintre cele care determină iresponsabilitatea minorului. Măsura internării într-un institut medical-educativ se ia faţă de minorul care. spre exemplu). Tratamentul penal al minorilor în reglementarea noului Cod penal Noul Cod penal menţine regulile privitoare la răspunderea penală a minorului (prezumţia absolută a lipsei discernământului pentru minorul sub 14 ani. Starea anormală a minorului poate fi fizică sau psihică. 305 . Măsura se ia pe timp nedeterminat însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. măsurile educative neprivative de libertate au prioritate. 6. Dispunând ridicarea măsurii. în timp ce măsurile educative privative de libertate pot fi luate faţă de minor numai cu caracter de excepţie. supravegherea. cazuri în care nu se poate dispune nici o măsură educativă deoarece faptele săvârşite într-o asemenea stare exclud vinovăţia făptuitorului. Cu caracter de noutate. prezumţia relativă a lipsei discernământului pentru cel cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani. În acest regim mixt de sancţionare. instanţa poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. În cadrul institutului medical-educativ trebuie să se asigure atât tratarea minorilor infractori cu deficienţe fizice sau psihice. dar care erau minori la data comiterii infracţiunii. consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică. §6. prezumţia relativă de existenţă a dicernământului pentru minorul între 16 şi 18 ani). are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie. Măsura poate fi ridicată si înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Măsurile educative neprivative de libertate Măsurile educative neprivative de libertate sunt în număr de 4. din cauza stării sale fizice sau psihice.1. Starea de anormalitate psihică există când minorul sferă de boli mintale ce afectează intelectul sau voinţa acestuia. ci numai măsuri educative. Este vorba de o deficienţă fizică în cazul în care minorul infractor sferă de o infirmitate fizică sau de o boală gravă (epilepsie. Această măsură educativă are un caracter bivalent (mixt): medical şi educativ. Astfel. se instituie şi regula potrivit căreia măsurile educative se pot lua şi faţă de cei care au împlinit vârsta majoratului la momentul pronunţării hotărârii de condamnare.5.

. care cuprinde orarul.4.să se supună măsurilor de control. cu rea-credinţă. condiţiile de executare a măsurii educative ori obligaţiile impuse sau să comită o nouă infracţiune. în aceeaşi perioadă. Măsura se aplică pentru o durată de cel mult 4 luni.1. cu membrii familiei acesteia. Supravegherea Constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic.Odată cu aplicarea oricăreia dintre aceste măsuri. stabilite de instanţă.să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională. Coordonarea şi supravegherea executării de către minor a măsurilor educative şi a obligaţiilor fixate de instanţă se realizează de către serviciul de probaţiune. 6. culturale sau la alte adunări publice. precum şi în cazul în care minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau obligaţiile impuse. Măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni. . minorul are obligaţia de a participa la anumite programe sau de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă. cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane stabilite de instanţă. Este posibil ca minorul să încalce.să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta. pentru a asigura participarea la cursurile şcolare sau de pregătire profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta programul de îndreptare a acestuia. Stagiul de formare civică Constă în obligaţia impusă minorului de a participa la un program care să-l ajute să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune prin săvârşirea de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.să nu depăşească limita teritorială fixată de instanţă. În această situaţie.1. condiţiile de desfăşurare a 306 . .1.1. 6. cu excepţia situaţiilor în care. Consemnarea la sfârşit de săptămână Constă în obligaţia impusă minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică. 6.1. . instanţa va dispune prelungirea măsurii educative ori înlocuirea cu o măsura educativă neprivativă de libertate mai severă ori chiar cu o măsură educativă privativă de libertate. Asistarea zilnică Constă în obligaţia impusă minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune. Măsura se dispune pentru o perioadă cuprinsă între 2 şi 6 luni.3. instanţa de judecată are facultatea de a-i impune minorului respectarea uneia sau a mai multora dintre următoarele obligaţii: . 6. . tratament sau îngrijire medicală.să nu se apropie şi să nu comunice cu victima.2.să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive. Acesta va sesiza instanţa atunci când au intervenit motive care justifică modificarea sau încetarea obligaţiilor.

când minorul a mai săvârşit o infracţiune. impuse de instanţă. condiţiile de executare a măsurii neprivative. care vizează ambele măsuri.2. instanţa poate înlocui măsura privativă cu asistarea zilnică. Ele au caracter de excepţie. 6. obligaţiile asociate măsurii neprivative. dă dovadă de interes constant pentru însuşirea cunoştintelor şcolare şi profesionale şi face progrese evidente în vederea reintegrării sociale.când minorul nu a respectat. Măsura se dispune pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni.2. În schimb.2. 6. 307 . în două ipoteze: . cu rea-credinţă. . instanţa poate să schimbe regimul de executare şi să dispună continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. cu rea-credinţă. Măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani. În situaţia în care condamnatul minor.când minorul nu a respectat.atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă de minor este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Pe lângă aceste două cazuri. sau poate dipune liberarea minorului. sau . Măsurile educative privative de libertate Măsurile educative privative de libertate sunt două. unde va urma programe intensive de recuperare socială. 6.2. dacă. Internarea într-un centru educativ Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor. unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. instanţa poate prelungi durata măsurii sau poate înlocui internarea într-un centru educativ cu internarea într-un centru de detenţie. precum şi programe de reintegrare socială. internarea într-un centru educativ poate fi dispusă şi ca măsură de înlocuire a celei mai severe măsuri neprivative de libertate. instanţa putând să le ia faţă de minor în două situaţii: . cu regim de pază şi supraveghere. anume: internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. Internarea într-un centru de detenţie Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor. dacă minorul nu a împlinit încă 18 ani.activităţilor şi interdicţiile impuse minorului. precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. dacă acesta a împlinit 18 ani. în cursul executării măsurii educative privative de libertate. dacă a executat cel puţin jumătate din durata internării (într-un centru educativ sau de detenţie). Mai mult. minorul împlineşte vâsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate. dacă în perioada executării măsurii privative.1. pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat. căruia i s-a aplicat una dintre cele două măsuri educative privative de libertate. condamnatul minor săvârşeşte o nouă infracţiune.

dar pretinde ca această faptă să fie nejustificată. Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. măsurile de siguranţă sunt apreciate ca fiind sancţiuni de natură penală. noul Cod penal nu mai menţine decât 4. Într-adevăr. anume: obligarea la tratament medical. . În schimb. Spre exemplu. în timp ce unele măsuri de siguranţă se pot lua şi faţă de făptuitorii care nu răspund penal. Întrucât măsurile de siguranţă pot fi dispuse şi în cazurile în care persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală a acţionat fără vinovăţie se poate vorbi de o răspundere penală obiectivă. măsurile de siguranţă sunt compatibile cu existenţa cauzelor de neimputabilitate. Singura deosebire importantă între pedepse şi măsurile de siguranţă este că pedepsele se pot aplica numai infractorilor. interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie. §8.1. o meserie ori o altă ocupaţie. în situaţia în care făptuitorul nu a comis fapta cu vinovăţie aplicarea măsurii de siguranţă este lipsită de suport subiectiv. Codul penal român în vigoare prevede 7 măsuri de siguranţă. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă În concepţia contemporană. dacă fapta a fost comisă în stare de necesitate sau în legitimă apărare.atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Dintre aceste 7 măsuri de siguranţă.atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea mai mică de 20 de ani. Per a contrario. interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie. nu se mai poate lua faţă de făptuitor nicio măsură de siguranţă. de regulă. interzicerea de a se afla în anumite localităţi. se pot dispune măsuri de siguranţă faţă de cel ce a comis fapta prevăzută de legea penală fiind în eroare sau în stare de intoxicaţie. confiscarea specială. nu se mai pot dispune măsuri de siguranţă dacă există o cauză justificativă prevăzută de lege. după cum urmează: . măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani. §7. interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. internarea medicală.Durata pe care se aplică măsura este diferenţiată. Obligarea la tratament medical 308 . expulzarea străinilor. respectiv obligarea la tratament medical. expulzarea străinilor) au fost transferate în cadrul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. măsura de aplică pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani. Celelalte trei (interzicerea de a se afla în anumite localităţi. Semnalăm de asemenea că noua reglementare menţine regula potrivit căreia măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală (nu neapărat infracţiune). Regimul măsurilor de siguranţă 8. internarea medicală. Spre exemplu. confiscarea specială.

încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală) dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege. Internarea medicală Internarea medicală este măsura de siguranţă constă în internarea într-un institut medical de specialitate a unei persoane bolnavă mintal ori toxicomană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool.2. tratamentul se efectuează în timpul executării pedepsei. nec nos distinquere debemus). În acest sens. Toxicomanul nu se confundă cu bolnavul cronic care suferă de o boală cu evoluţie lentă şi de durată. Toxicomanul este o persoană care are obişnuinţa morbidă de a folosi doze repetate şi crescânde de substanţe toxice sau droguri. stupefiante sau alte asemenea substanţe. iar după încetarea executării pedepsei principale măsura se execută în stare de libertate. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament. se poate dispune internarea medicală. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Revocarea acesteia are loc numai la data însănătoşirii făptuitorului. Persoana internată care părăseşte fără învoire institutul medical va fi obligată cu sprijinul organelor de poliţie să revină la institut. tratamentul se efectuează în 309 . putând fi dispusă în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. procurorul va sesiza instanţa de judecată competentă. dacă legea nu prevede altfel. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical constă obligarea unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire şi se aplică în cazul în care făptuitorul. Măsura se ia până la însănătoşire. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate sau la o măsură educativă. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament. Măsura de siguranţă examinată poate fi luată şi în cazul în care procurorul a dat o soluţie de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale. Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată atât în cazurile în care făptuitorul bolnav mintal sau toxicoman este responsabil (a comis fapta cu vinovăţie) cât şi atunci când acesta este iresponsabil (a săvârşit fapta fără vinovăţie). dar odată intervenită revocarea este posibilă în orice fază procesuală şi în orice stadiu al executării pedepsei. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate. Bolnavul mintal este persoana care suferă de o alterare gravă a capacităţii psihice. se poate dispune internarea medicală. prezintă pericol pentru societate. 8. boală greu de tratat. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate. tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei. Soluţia legală este aceasta deoarece legiuitorul nu distinge în privinţa particularităţilor făptuitorului (ubi lex non distinquit.

8. meserii sau altei ocupaţii şi constă interzicerea exercitării acelei funcţii profesii. de exercitare a unei profesii. Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei Interzicerea revenirii în locuinţa familiei este măsura de siguranţă ce constă în prohibirea aflării în locuinţa familiei în cazul în care o persoană este condamnată pentru infracţiuni îndreptate împotriva membrilor familiei. Interzicerea aflării în anumite localităţi Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este măsura de siguranţă care constă în prohibirea unei persoane condamnate de fi prezentă într-una sau mai multe localităţi determinate dacă instanţa constată că prezenţa condamnatului reprezintă pericol grav pentru societate. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial. iar după încetarea executării sancţiunii măsura se execută în stare de libertate. dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. dar numai dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată pe o durată de la unu la 5 ani şi poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. ori pentru exercitarea unei profesii. Revocarea măsurii de siguranţă are loc numai la data însănătoşirii făptuitorului.timpul executării sancţiunii. considerăm că procurorul are dreptul să sesizeze instanţa cu luarea acestei măsuri chiar dacă a dat o soluţie de netrimitere în judecată a făptuitorului. 8. după trecerea unui termen de cel puţin un an.4. după trecerea unui termen de cel puţin un an.3. deoarece legea nu prevede dreptul procurorului de a lua această măsură aşa cum prevede în cazul altor măsuri de siguranţă. 8. dar odată intervenită revocarea este posibilă în orice fază procesuală şi în orice stadiu al executării pedepsei. Această măsură poate fi revocată la cerere. Interzicerea unei funcţii sau profesii Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se ia faţă de făptuitorul care a săvârşit o fapt prevăzută de legea penală datorită incapacităţii. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.5. Dacă 310 . Condiţiile în care se poate dispune luarea acestei măsuri sunt următoarele: Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere sau din oficiu. Totuşi. nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii. meserii sau ocupaţii nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată. meserii sau ocupaţii. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. În cazul în care persoana împotriva căreia s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii în calcă interdicţia ea comite infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Interzicerea dreptului de ocupare a unei funcţii.

dacă sunt ale infractorului sau dacă. poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei. Expulzarea ca măsură de siguranţă nu se confundă cu expulzarea administrativă. modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de 311 . Expulzarea se face cu destinaţie precisă şi cu acordul statului al cărui resortisant este condamnatul. a persoanei condamnate la pedeapsa privativă de libertate de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice ori pentru vătămare corporală sau pentru act sexual cu un minor ori pentru corupţie sexuală. aparţinând altei persoane. Încetarea expulzării se pronunţă de instanţă. aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. la săvârşirea unei infracţiuni. dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. inumane sau degradante. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial. Deţinerea acestor bunuri de către cel condamnat creează o stare de pericol pentru valorile sociale ce derivă din împrejurarea că ele ar putea fi folosite pentru săvârşirea de noi infracţiuni. Confiscarea specială Confiscarea specială este o măsură de siguranţă care constă în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietatea condamnatului. dacă autorităţile ar fi incapabile să-i ofere protecţia de care are nevoie. la cererea părţii vătămate. 8. Expulzarea Expulzarea este măsura de siguranţă care constă în scoaterea în afara teritoriului statului român a infractorilor cetăţeni străini sau apatrizi fără domiciliu pe teritoriul României. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă. În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa privativă de libertate. în orice mod. Partea vătămată poate cere oricând revocarea acestei măsuri. Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani şi poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea. Persoanele cetăţeni străini sau apatrizi nu vor fi expulzate dacă există pericolul real de a fi condamnate la moarte ori de a fi supuse la tortură în statul în care ar urma să fie expulzate. modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni. dacă prezintă pericol pentru societate. Nu este posibilă expulzaea unei persoane într-un stat unde riscă să i se aplice pedeapsa cu moartea. în locuinţa familiei. c) bunurile produse. săvârşite asupra membrilor familiei. De asemenea nu se dispune expulzarea în cazul în care străinul are calitatea de refugiat. 8. b) bunurile care au fost folosite. poate fi supusă torturii sau unor sancţiuni crude. constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.7.6. Sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.instanţa constată că prezenţa. Expulzarea nu poate fi dispusă în cazul în care există riscul substanţial ca cel condamnat să fie supus unor acte inumane din partea unor grupuri infracţionale.

Instanţa a luat faţă de minoră. care a stabilit că minora suferă de debilitate mintală şi că a comis faptele fără discernămînt. Se confiscă. ea nu răspunde penal şi fapta sa nu constituie infracţiune (art. Parchetul a trimis în judecată o minoră pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat. nu se poate dispune nici măsura educativă a internării într-un institut medical educativ. întrucât fapta minorei nu constituie infracţiune. În cursul judeecăţii s-a efectuat o expertiză medico-legală. pentru a se răzbuna. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc. bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării. ele fiind consecinţe ale răspunderii penale ale minorilor. dacă bunurile nu pot fi confiscate. Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte dintre mijloacele de existenţă.50 C. de asemenea. În cazul prevăzut la lit.). măsurile educative se pot lua numai faţă de minorii care răspund penal. de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale. întrucât nu sunt ale infractorului. se confiscă echivalentul în bani al acestora. S-a reţinut în fapt că minorul în vârstă de 14 ani şi o zi. Prin urmare. S-a stabilit că minora a pătruns în locuinţele unor persoane. prin echivalent bănesc. e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia. Întrucât minora a comis fapta fără discernământ.pen. Aplicaţii practice 1. b). Potrivit art. se dispune confiscarea în parte.pen. Soluţia: Soluţia instanţei este greşită.1 C. de unde a sustras bunuri în valoare de 4000 lei.. măsura educativă a internării într-un institut medical educativ.infractor cu ştiinţa proprietarului. 312 . d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor. dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii. b) şi c). cu excepţia bunurilor prevăzute la lit. perforându-i cutia craniană şi provocându-i moartea. 2. 105 Cp.100 alin.. a aruncat de la o mică distanţă o vergea metalică ascuţită în direcţia victimei. iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor. Să se arate dacă soluţia este corectă sau nu. În cazurile prevăzute la lit. dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege. în baza art. b) şi c). în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. §9.

trei porci în greutate de 50.4 C.. Soluţia: Conform art. în cazul infracţiunilor de furt măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată. că posibilităţile sale interpretative nu sunt alterate şi că a săvârşit fapta cu discernământ. a sustras autoturismul părţii vătămate P. Prezenţa sa pe raza mun. Bucureşti pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii. că funcţiile sale mintale sunt dezvoltate fără devieri. pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni şi a luat faţă de el şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla pe raza mun. s-a stabilit că inculpatul a sustras de la o fermă agrozootehnică.pen. S-a reţinut că.Din raportul de constatare medico-legală rezultă că minorul are discernământul corespunzător vârstei sale.. minorul urma să răspundă penal pentru fapta comisă. Mihai Bravu a produs un accident de circulaţie. posibil cu consecinţe mai grave decât cele penrtu care a fost condamnat.M. deşi nu poseda permis de conducere. inculpatul era cercetat pentru comiterea mai multor furturi de autoturisme pe raza mun..pen.116 alin. la date diferite. Bucureşti şi conducere fără permis pe drumurile publice. inculpatul A. 3. În speţă. 60 şi 200 de Kg. după care a încercat să fugă de la locul faptei. Soluţie: Conform art. Instanţa a aplicat inculpatului A. durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni.C. întrucât la data comiterii faptei depăşise vâsta de 14 ani şi a acţionat cu discernământ. Bucureşti generează riscul de a comite alte fapte de aceeaşi natură. conducerea acestuia fără permis.99 alin. minorul răspunde penal. 4. în raport cu instruirea şi experienţa sa de viaţă. în favoarea minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani se instituie o prezumţie de lipsă a discernământului. inculpatul a comis pe raza mun. Să se arate dacă soluţia instanţei este corectă.2001. raţiunea şi finalitatea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este de a preîntâmpina prezenţa inculpatului în localităţi unde manifestările sale antisociale pot găsi teren favorabil.2 C.C. Prezumţia este însă relativă. Pe soş.T. fiind suspectat de săvârşirea şi altor asemenea fapte. luarea măsurii de siguranţă apare ca întemeiată. aceste condiţii sunt îndeplinite. În plus. În aceeaşi perioadă de timp. în noaptea de 09-10. Să se arate dacă în speţă. Având în vedere aceste împrejurări. Prin urmare. cu care s-a plimbat prin Bucureşti. Bucureşti fapte grave (furtul autoturismului. În speţă. pe care i-a pus în 313 . producerea accidentului de circulaţie). intrând în coliziune cu un tramvai şi cu un autoturism parcat regulamentar. În speţă.07. reţinându-se că fapta a fost comisă de minor cu discernământ. ceea ce înseamnă că poate fi răsturnată prin dovadă contrară. În speţă s-a făcut această dovadă.

Prin urmare. §11. sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite. 314 libertatea . care se iau de către instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. §12. Să se arate dacă în speţă se impune sau nu confiscarea căruţei. la săvârşirea unei infracţiuni. Temă de control Întocmiţi un eseu (minim 2 pagini şi maxim 5 pagini) în care să analizaţi situaţia minorului în dreptul nostru penal. în orice mod. dar acesta este compus din măsuri educative neprivative de libertate şi măsuri educative privative de libertate. afară numai de situaţia în care se probează că au săvârşit fapta cu discernământ. Rezumat Legiuitorul român a instituit o vârstă minimă începând cu care minorii răspund penal. cu caracter preventiv. În cazul minorilor infractori: a) nu se pot aplica decât pedepse uşoare şi măsuri de siguranţă. Sistemul de sancţionare a infractorilor minori este unul mixt. Noul Cod penal menţine regimul sancţionatoriu mixt pentru minori. prevăzute de lege.căruţa proprie aflată la locul faptei şi cu care apoi i-a transportat la domiciliul său. Analizaţi internarea într-un centru de reeducare şi supravegheată 3. dar nu neapărat infracţiuni. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază ca luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. existenţa discernământului este prezumată relativ.b) C.pen. Confiscarea acestor bunuri este obligatorie. Examinaţi confiscarea specială 4. confiscarea acesteia se impune. Capacitatea penală a minorilor începe la vârsta de 14 ani. dacă sunt ale infractorului. Soluţia: Conform art. Începând cu vârsta de 16 ani. fiind format – în actualul Cod penal – din măsuri educative şi pedepse.1 lit. Tratamentul penal al infractorilor minori 2. dar până la vârsta de 16 ani minorii sunt prezumaţi că nu răspund penal. întrucât căruţa a fost folosită la săvârşirea infracţiunii de furt şi era proprietatea infractorului. Scopul măsurilor de siguranţă este de a înlătura o stare de pericol şi de a preîntâmpina săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală. Analizaţi internarea medicală şi obligarea la tratament medical Exemple de întrebări tip grilă 1. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal.118 alin. §10.

c) se pot aplica atât pedepse. Drept penal. V. dacă minorul a ajuns la majorat. 2007. Partea generală. Graţierea §5. Drept penal. Bucureşti. Revocarea internării într-un centru de reeducare poate avea loc: a) obligatoriu. Competenţele unităţii de învăţare §3. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). T. Drept penal. W. Partea generală. Editura Lumina Lex. Bucureşti. Partea generală. dacă minorul a executat cel puţin ¼ din sancţiune. M. §13.H.A. UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 6. DOBRINOIU. Beck. 2007. BRÂNZĂ. 2003. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Bucureşti. Obiective §2. HOTCA.b) nu se pot aplica decât pedepse uşoare. DIMA. c) în cazul în care minorul comite o infracţiune în timpul executării sancţiunii. Reabilitarea 315 . HOTCA. cât şi măsuri educative. Editura C. 2009. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ORI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII Cuprins: §1.A. Prescripţia executării pedepsei §4. 2. Editura Hamangiu. Editura Hamangiu. Bucureşti. Bibliografie specifică M. b) facultativ.

deoarece scopul pedepsei a fost atins. Temă de control §9. Într-adevăr. dar este incidentă asupra pedepselor accesorii. în societate. din punct de vedere juridic. răspunderea penală şi executarea pedepsei sunt inevitabile. 3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră şi 1/2. Din împrejurarea că făptuitorul nu a mai săvârşit infracţiuni în interiorul termenului de prescripţie se naşte prezumţia că el s-a îndreptat. Bibliografie specifică §1. Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei datorită trecerii unui interval de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care executarea pedepsei este înlăturată. în caz contrar. b) 5 ani. Prescripţia executării pedepsei 3.§6.. dar nu mai mult de 316 . Aplicaţii practice §7.. Termenele de prescripţie a executării pedepsei Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt: a) 20 de ani. când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani. termenul de prescripţie a fost întrerupt. ⇒ analizaţi prescripţia executării pedepsei ⇒ prezentaţi reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.. Prescripţia executării pedepsei nu operează şi în privinţa pedepselor complementare şi nici referitor la măsurile de siguranţă. Incidenţa prescripţiei executării pedepsei nu produce nici un efect în ceea ce priveşte existenţa recidivei sau a antecedentelor penale. §3. Noţiune şi caracterizare Deşi. plus durata pedepsei ce urmează a fi executată..1. ⇒ analizaţi graţierea. precum şi cazurile în care cel condamnat se reintegrează. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §10.2. Rezumat §8. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: ⇒ explicaţi conceptele de cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei ori consecinţele condamnării. în anumite cazuri justificate este posibil ca executarea pedepsei să fie înlăturată. după trecerea unui interval mare de timp în care pedeapsa aplicată nu a fost executată nu mai apare ca fiind necesară executarea pedepsei. §2. de regulă. Pentru a interveni prescripţia executării pedepsei este necesar ca într-o perioadă mare de timp făptuitorul să nu fi săvârşit infracţiuni întrucât.

Prescripţia nu împiedică executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra umanităţii. În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. La aceste reguli. 3. Măsurile de siguranţă nu se prescriu. după începerea executării pedepsei. când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.3. Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. În acest caz. b) Cazurile de întrerupere a executării pedepsei Cazurile de întrerupere a executării pedepsei sunt aceleaşi cu cele de amânare a executării pedepsei. 3. noul Cod penal adaugă şi o prevedere specială. arătând că termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii se întrerupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. executarea poate fi amânata cel mult 3 luni şi numai o singură dată. Cursul termenului prescripţiei executării se întrerupe şi prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Suspendarea cursului termenului prescripţiei executării pedepsei Suspendarea prescripţiei constă în oprirea curgerii termenului de prescripţie datorită unor cauze obiective. face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă.4. Termenele arătate se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă. c) 3 ani. 2. Sustragerea de la executare. Cauzele de suspendare a prescripţiei executării pedepsei sunt: a) Cauzele de amânare a executării pedepsei Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: 1. 3. când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. în cazul când pedeapsa este amenda. diferenţa constând în momentul când intervin. În cazul în care pedeapsa supusă prescripţiei este una rezultantă. 317 . termenul prescripţiei se apreciază în funcţie de pedeapsa rezultantă. Întreruperea cursului termenului de prescripţie Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei. în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea. familie sau unitatea la care lucrează. executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa. Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. care se menţin. când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat. În aceste cazuri.15 ani.

O primă deosebire între cele două este aceea că în cazul amnistiei nu se pronunţă o hotărâre de condamnare şi fapta nu este antecedent penal. delapidarea. Aşadar. graţierea este individuală şi colectivă. ci numai o parte a ei. se poate observa că. graţierea poate privi nu întreaga pedeapsă aplicată. avându-şi izvorul chiar în ea. În al doilea rând. iar în unele cazuri are loc o comutare a pedepsei într-una mai uşoară. 4. În primul rând. în total sau în parte.este o excepţie de la finalitatea normei penale întrucât înlătură executarea pedepselor principale. împreună cu actele anexate. §4. c) Suspendarea prescripţiei pe durata soluţionării căilor extraordinare de atac Este vorba de revizuire şi de contestaţie în anulare. la cererea persoanelor interesate. precum şi recidiviştii.în fapt . descendenţii. dar care nu depăşesc 5 ani). graţierea apare ca o iertare a condamnatului de executarea unei sancţiuni sau părţi din aceasta. în funcţie de anumite considerente. surorile ori copiii acestora. graţierea cuprinde normele care reglementează condiţiile şi efectele graţierii. Trebuie însă precizat că . Graţierea 4. Cererea de graţiere indi-viduală. precum şi de aceleaşi rude ale soţului persoanei condamnate. de graţiere nu beneficiază cei cărora li s-au aplicat pedepse pentru infracţiuni cu grad sporit de periculozitate (omorul. soţul persoanei condamnate. fraţii.Primele apar în timpul executării pedepsei. de către Preşedintele ţării. prin care se dispune stingerea executării unei sancţiuni de drept penal sau contravenţionale sau a unei părţi din acestea ori prin care se comută o asemenea sancţiune în una mai uşoară. vătămarea corporală gravă. 546/2002: “Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea.1. Noţiune şi caracterizare Graţierea este un act de clemenţă. violul.). se adresează Preşedintelui României şi poate fi făcută de: persoana condamnată. Graţierea constituie o excepţie de la aplicarea normei penale. în timp ce în cazul graţierii (aici avem în vedere graţierea colectivă) fapta constituie antecedent penal şi înscrie în cazierul judiciar. întotdeauna a existat o limită maximă a pedepselor aplicate pentru care s-a aplicat graţierea (în Legea nr. edictat din raţiuni de politică juridică. ascendenţii. În funcţie de determinarea persoanelor cărora li se acordă. iar secundele înainte de începerea executării pedepsei. 543/2002 graţierea se aplică pedepselor aplicate. Cererea de graţiere va conţine în mod obligatoriu datele de identificare a persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se 318 . Graţierea nu se confundă cu amnistia. Ca instituţie juridică. Conform art. Pe de altă parte. restrângându-se în acest fel sfera de aplicare a măsurii. tortura etc.2. pentru pedepse definitiv stabilite. care decurg din faptul că ambele sunt acte de clemenţă. deşi între acestea există puternice asemănări. nu trebuie omis faptul că. a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară”. Felurile graţierii A. Graţierea individuală este acordată unor per-soane determinate. Graţierea colectivă şi graţierea individuală. 1 din Legea nr. tâlhăria. apărătorul ori reprezentantul legal al acesteia. şantajul.

certificate medicale.3. iar nu pedeapsa rezultantă. graţierea este totală. con-damnările cu suspendarea executării pedepsei. Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor administrative pronunţate într-o cauză penală. În cazul în care beneficiarul clemenţei a fost condamnat pentru săvârşirea unui concurs de infracţiuni instanţa este obligată să verifice aplicarea graţierii în raport de fiecare infracţiune ce intră în pluralitatea respectivă. Preşedintele României poa-te solicita. Graţierea prin comutare constă în înlocuirea unei pedepse cu altă pedeapsă mai uşoară. obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni. graţierea parţială şi graţierea prin comutare. prevăzută de Codul penal. hotărârea definitivă de condamnare. care sunt obligate să le înainteze. Graţierea este totală atunci când priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei. Graţierea parţială poate privi o parte determinată din pedeapsă. În funcţie de instituirea sau nu a unor condiţii. în urma efectuării acestei operaţiuni una sau mai multe 319 . graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii. Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă. pedepsele complementare şi cele accesorii. Minorii nu pot refuza graţierea în nici o situaţie. atunci când socoteşte necesar. La cererea de graţiere se anexează. Cea mai frecventă condiţie este comportarea corespunzătoare a condamnatului într-un anumit termen.solicită graţierea. În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite. avize consultative de la Ministerul Justiţiei sau alte instituţii. o parte calculată prin raportare la pedeapsă în întregul ei. Graţierea condiţionată este forma graţierii în cazul căreia actul de clemenţă prevede anumite condiţii. prin comutare şi parţială. În vederea exercitării prerogativei de graţiere. B. şi numai în limitele stabilite de acesta. în copie legalizată. graţierea este condiţionată şi necondiţionată. C. certificatul de cazier judiciar şi. Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate. Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse. precum şi restul pedepsei rămase de executat. 4. Graţierea colectivă se acordă unui număr indeterminat de persoane pentru condamnări de-terminate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate. Graţierea individuală se acordă numai pentru pedepse privative de libertate. rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe care solicitantul le consideră nece-sare în susţinerea cererii sale. Numai graţierea colectivă poate fi condiţionată. pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere. pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii con-damnatului de la executare. cu excepţia celor referi-toare la obiectul său şi data săvârşirii faptelor. Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară. Graţierea totală. În funcţie de întinderea efectelor. acte de stare civilă. Graţierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de altă per-soană. Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Graţierea condiţionată şi necondiţionată. după caz. Graţierea necondiţionată este graţierea care se acordă fără condiţii. Dacă. Obiectul graţierii Obiectul graţierii îl constituie pedepsele executorii asupra cărora este incidentă clemenţa.

De asemenea. Prin instituţia reabilitării societatea îi dă o a doua şansă fostului condamnat. graţierea nu poate avea ca obiect decât pedepse care nu au fost executate sau considerate ca fiind executate. adică de a participa la viaţa socială bucurându-se de situaţia juridică a unei persoane fără condamnare. Cu excepţia cazului în care actul de clemenţă ar prevedea contrariul. 320 . incapacităţi sau decăderi perpetue nu este posibilă în societatea modernă pentru că ar echivala cu negarea ştiinţelor care studiază etiologia şi profilaxia criminalităţii. Pe de altă parte. instanţa va aplica această pedeapsă. interdicţii sau decăderii.condamnări intră în sfera de aplicare a graţierii. Prin stingerea executării unei pedepse condamnatul nu este reintegrat totalmente în colectivitate deoarece existenţa unei condamnări determină anumite efecte de natură penală şi extrapenală concretizate în anumite interdicţii. condamnatul este liberat condiţionat etc. iar în cazul celei con-diţionate efectul are loc în momentul realizării condiţiei. efectul exctinctiv este in-stantaneu. Pe de altă parte. iar în cazul în care rămâne negraţiată numai o pedeapsă. graţierea produce efecte şi în mod succesiv dacă până la stingerea executării unei pedepse se succed mai multe acte de clemenţă. Efectele de natură penală privesc reţinerea ca antecedent penal. Aceasta înseamnă că dreptul penal acordă prezumţia de resocializare fostului condamnat.4. având ca efect înlăturarea oricăror incapacităţi. indi-ferent dacă executarea acesteia a început sau nu. iar acceptarea unor interdicţii. graţierea produce efecte şi asupra pedepselor care nu se execută datorită incidenţei altor instituţii de drept penal. Dar. Sub rezerva că actul de clemenţă nu spune altceva. nu interesează dacă executarea este suspendată. Infracţiunile comise în ziua adoptării actului de graţiere nu intră sub aplicarea aces-tuia.1. decăderi sau incapacităţi. chiar dacă sunt persoane care nu pot fi resocializate reabilitarea este necesară şi utilă deoarece înlătură eventuala frustrare sau autovictimizare a foştilor condamnaţi. măsurile educative şi nici măsurile de siguranţă. §5. Noţiunea şi natura reabilitării Reabilitarea este o cauză care înlătură consecinţele condamnărilor şi constă în reacceptarea în societate a persoanelor care au săvârşit anumite fapte periculoase pentru valorile sociale. Reabilitarea este o reinserţie socială deplină a unui fost condamnat. fie total. fie parţial. Ceea ce are relevanţă este ca executarea pedepsei să nu fie stinsă. Efectele graţierii Efectele graţierii constau în stingerea executării pedepsei. Consecinţele extrapenale afectează anumite drepturi sau libertăţi ale fostului condamnat. dar ea este incidentă referitor la pedepse aplicate posterior intrării în vigoare a legii de graţiere dacă infracţiunile pentru care s-au aplicat au fost săvârşite anterior acestei date. Reabilitarea 5. amânată. 4. graţierea nu are ca obiect pedepsele comple-mentare. Fără a fi cinici trebuie să precizăm însă că există anumite persoane care nu pot fi resocializate deoarece natura le-a lăsat cu diverse handicapuri. deoarece lipseşte obiectul graţierii. În cazul graţierii pure şi simple. pedeapsa rezultantă se va recalcula.

la cerere. b) termen de 5 ani. dar care nu depăşeşte 2 ani. la pedeapsa închisorii. în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă. d) termen de 10 ani. c) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.Ca natură juridică reabilitarea este o cauză extinctivă a efectelor penale şi extrapenale determinate de existenţa unei condamnări. a) Reabilitarea de drept Reabilitarea de drept are loc fără a fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti. în urma împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau ca urmare a liberării condiţionate. d) în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii. de instanţa judecătorească: a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani. astfel că aceasta intervine în cazul condamnării la pedeapsa amenzii. dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune. la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate. după trecerea unui termen de 7 ani. în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. dacă aceasta din urmă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.2. după trecerea unui termen de 4 ani. la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare. în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an. dar care nu depăşeşte 5 ani. b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani. considerată ca executată în urma graţierii. sfera de incidenţă a reabilitării de drept a fost extinsă. Condamnatul poate fi reabilitat. după care pronunţă o hotărâre în constatare. la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate. instituţie de drept penal şi măsură de politică penală a statului. după trecerea unui termen de 5 ani. după trecerea unui termen de 7 ani. Noul Cod penal reduce aceste termene. 321 . În reglementarea noului Cod penal. astfel: a) termen de 4 ani. în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Felurile reabilitării Reabilitarea este de două feluri: de drept şi judecătorească. În acest caz instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. precum şi cazul pedepsei cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere. în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate. c) termen de 7 ani. în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. 5. Termenul în care intervine reabilitarea de drept se menţine la 3 ani. Reabilitarea de drept poate fi constatată şi de instanţa de judecată. dar care nu depăşeşte 10 ani. b) Reabilitarea judecătorească Reabilitarea judecătorească se dispune de instanţa de judecată. Reabilitarea este în acelaşi timp cauză care înlătură consecinţele condamnării.

în speţă. pentru o durată totală de 6 luni. ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare. instanţa a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul N. cu excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi şi a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. în speţă.1980.1997. Întrucât executarea efectivă a pedepsei a început la data de 02. dar se suspendă pe durata amânării executării pedepsei..12. se arată că hotărârea prin care contestatorul a fost condamnat a rămas definitivă la data de 06. prescripţia îşi reia cursul. La data de 01.1980. 322 . prescripţia executării pedepsei nu operase încă.126 alin. termenul se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. instanţa a admis cererea condamnatului de a se dispune reabilitarea sa judecătorească cu privire la o pedeapsă de 12 ani închisoare. termenul de prescripţie de 6 ani şi 6 luni a început să curgă la data de 06. În consecinţă. În motivarea soluţiei.12.1980. reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranţă. Anularea reabilitării judecătoreşti Reabilitarea judecătoreasă va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare.C.01.1973. Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care făptuitorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut.pen.pen. Arătaţi dacă hotărârea instanţei este legală.1983 condamnatul a fost liberat condiţionat.128 alin. dată la care termenul de prescripţie a executării pedepsei se împlinise. Executarea pedepsei a început la data de 26. Soluţie: Conform art. După încetarea cauzei de suspendare.3 şi art.. De asemenea. termenul de prescripţie a executării pedepsei cu închisoarea ce nu depăşeşte 15 ani este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată.1974. Aplicaţii practice 1.4. deci la data de 05.2 C. constând că executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare (aplicată acestuia pentru infracţiunea de delapidare) este prescrisă. Durata suspendării se adaugă practic la durata termenului. La data de 31. §6.126 alin. 2. astfel că acesta urma să se împlinească abia după 7 ani. care dacă ar fi fost cunoscută.. 5.03.3. la care fusese condamnat pentru comiterea unei infracţiuni de omor. dar a fost suspendat pentru o durată totală de 6 luni.01.1980. Efectele reabilitării Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile.12. precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Prin urmare. Condamnatul a beneficiat de 12 amânări ale executării pedepsei.5. Potrivit art.1973.03. iar la data de 26.03. iar executarea efectivă a pedepsei a început la data de 02.1 lit.02.b) C. termenul de prescripţie a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni este de 6 ani şi 6 luni.

prin care se dispune stingerea executării unei sancţiuni de drept penal sau contravenţionale sau a unei părţi din acestea ori prin care se comută o asemenea sancţiune în una mai uşoară. graţierea parţială şi graţierea prin comutare. în speţă. Întocmiţi un referat (de minim 2 pagini) în care să analizaţi comparativ amnistia şi graţierea. Graţierea este un act de clemenţă.pen. Reabilitarea este o cauză care înlătură consecinţele condamnărilor şi constă în reacceptarea în societate a persoanelor care au săvârşit anumite fapte periculoase pentru valorile sociale. Prezentaţi comparativ prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei 2. Pe de altă parte. graţierea condiţionată şi necondiţionată. Aşadar.1 lit.. termenele de reabilitare judecătorească se calculează de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Noţiunea şi felurile graţierii 323 . Rezumat Cauzele care înlatură executarea pedepsei sunt: prescripţia executării pedepsei şi graţierea. Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei datorită trecerii unui interval de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Temă de control 1.pen. termenul de reabilitare de 13 ani (compus. timp în care pedeapsa nu a fost executată. dintr-un termen de 7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei. adică 6 ani) trebuia calculat de la data de 25. şi nu de la data liberării condiţionate. În consecinţă.12. §9.1999. conform art. graţierea totală.135 alin. Prin urmare. interdicţii sau decăderi.61 C.pen.12. sau 2. având ca efect înlăturarea oricăror incapacităţi. Graţierea cunoaşte mai multe forme: graţierea colectivă şi graţierea individuală. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1.. §7. edictat din raţiuni de politică juridică. §8. pedeapsa este considerată ca executată la îndeplinirea duratei sale. când este considerată executată pedeapsa de 12 ani.Arătaţi dacă hotărârea instanţei este sau nu legală. Soluţie: Potrivit art. iar nu la momentul când condamnatul a fost liberat condiţionat.136 C.c) C. Reabilitarea are două forme: de drept şi judecătorească.1986. conform art.. hotărârea instanţei este nelegală. Întocmiţi un referat (de minim 2 pagini) în care să analizaţi comparativ prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedespei. termenul de reabilitare se împlinea la data de 24.

V. HOTCA. Partea generală. Bucureşti. Noul Cod penal şi Codul penal anterior.A. DOBRINOIU. b) operează numai la cerere. 2007. Bucureşti. W. Drept penal. DOBRINOIU. fără a fi necesară o cerere în acest sens. Partea generală. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ OBLIGATORIE: M. Editura Hamangiu. 2003. HOTCA. 2. Editura Lumina Lex. Reabilitarea de drept: a) operează ope legis. Editura C. 2003. Bucureşti. DIMA. 2007. Codul penal al României. Drept penal. Partea generală. Drept penal. Partea generală. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ FACULTATIVĂ: T.A. Partea generală. W. V. M. Drept penal. Bibliografie specifică M. BRÂNZĂ. c) atât de către Preşedintele României. 2007. HOTCA. Bucureşti. BRÂNZĂ. §10. Beck. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală). Editura Lumina Lex. Editura Hamangiu.A. M. Drept penal. Exemple de întrebări tip grilă: 1. Bucureşti. Graţierea colectivă se poate dispune: a) numai de către Preşedintele României. Beck.H. HOTCA. Editura C. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Drept penal. DIMA. Editura Hamangiu. b) numai de către Parlament.3. T.A. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii 324 . cât şi de către Parlament. 2007. Asemănări şi deosebiri între reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească. Bucureşti. 2009. Partea generală.H. Bucureşti. c) are acelaşi regim juridic ca al reabilitării judecătoreşti.

Ed. 1972. 2009. G. Partea generală. Editura C. Tom I. V. I. FREDERIC DESPORTES. 1971. Ed. VASILIU. comentat şi adnotat Partea generală. S. Codul penal al RSR. OANCEA.(Partea generală). Bucureşti. BULAI . T. FRANCIS LE GUNEHEC. DANEŞ. cinquieme edition. Bucureşti. Drept penal.PAPADOPOL. Le nouveau droit pénal. C. DĂRÎNGĂ. 1996. Academiei. RĂMUREANU. Beck. Editura Hamangiu. vol. Droit pénal général. DONGOROZ. BULAI. Casa de editură şi presă "Şansa" – SRL. MITRACHE. 2007. STRETEANU. D. D. MITRACHE. Bucureşti. vol. PAVEL. POPESCU D. FL. MITRACHE. Tratat de drept penal – partea generală. Editura Universul juridic. BULAI. Drept penal român – partea generală. Bucureşti. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. I. DONGOROZ şi colaboratorii. V. G. V. LUCINESCU. Drept penal român. 2008. Bucureşti. Drept penal – partea generală.Manual de drept penal – partea generală. 1969. 1998 325 . C. C. Bucureşti. C. Bucureşti. Ed. B. Culegere de probleme din practica judiciară. C. Explicaţii teoretice ale Codului penal român – Partea generală. ANTONIU. Universul juridic. Bucureşti. 2008.H. 1939. Ştiinţifică. D. II 1970.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful