Metoda interviului

I. Directivitate, structurare, standardizare, profunzime Dintre criteriile de clasificare a interviurilor, cea mai mare importanţă s-a acordat raportului directivitate – non-directivitate. Acesta corelează, la rândul lui, cu alte criterii: structurare, profunzime şi standardizare. În literatura metodologică, numeroşi autori consideră interviurile nestructurate ca fiind cvasi-sinonime cu cele non-directive, iar cele structurate similare, evident, cu cele directive. Nicole Berthier (1998), de exemplu, vorbind despre interviul non-directiv, consideră că pentru acesta sunt valabile următoarele sinonime: interviul liber, interviul deschis, nestructurat, aprofundat, în profunzime, explorator etc. La fel se întâmplă şi în cazul formei intermediare, adică interviul semistructurat sau semi-directiv, care este cazul cel mai frecvent folosit în cercetare şi are la bază ghidul de interviu. Vorbind despre acest tip de interviu, Delhomme şi Meyer (1997) menţionează că interviul semi-structurat şi cel semi-directiv reprezintă unul şi acelaşi lucru. Diferiţi autori combină aceste criterii încercând să individualizeze anumite interviuri, ca forme particulare, după cum se observă în schema următoare (Grawitz, 1996; Mayer şi Saint-Jacques, 2000; Boutin, 1997).

Tipuri principale de interviu
Libertate Profunzime Directivitate Nivel 1 Interviul nestructurat Interviul clinic Interviul în profunzime Nivel 2 Interviul semi-structurat Interviul ghidat Interviul focalizat Nivel 3 Interviul structurat Interviul cu într. deschise Interviul cu într. închise

a. Interviul clinic Este interviul utilizat, de regulă, în psihanaliză şi psihoterapie. Non-directivitatea presupune un număr redus de întrebări, formularea spontană a întrebărilor, obţinerea unui volum mare de informaţii. Convorbirea are rol terapeutic, cercetătorul creează cadrul de manifestare a subiectului şi explorează personalitatea acestuia. Derularea acestui interviu este centrată, în general, pe client. Gradul de libertate a interviului este maxim şi nivelul foarte profund. Terapeutul sau cercetătorul adoptă o atitudine nondirectivă, preferând mai mult să „acompanieze” interlocutorul decât să-l dirijeze în exprimarea sa. Întrun interviu clinic, apar fenomene de interacţiune mai profundă între participanţi (empatia, identificarea, proiecţia etc.). Reformulările (reflectarea, clarificarea etc.) sunt strategii care stau la baza acestei tehnici şi nu se regăsesc decât parţial în cazul altor tipuri de interviuri. b. Interviul în profunzime (sau liber, depth interview) În linii mari seamănă cu interviul clinic, cu deosebirea că interesul ne poartă nu numai spre persoană, ci şi spre teme exterioare subiectului. În general, scopul este obţinerea unor date valide pentru cercetare şi nu pentru rezolvarea unei probleme a individului. Interviul liber are în vedere profunzimea unui fapt şi permite exprimarea liberă a personalităţii respondentului. Utilitatea acestui tip 1

cât şi ca formulare. se inspiră din ghid. Madeleine Grawitz. Răspunsurile subiectului pot fi de tipul da/nu sau cu alegeri prestabilite.de demers se poate argumenta prin cel puţin două avantaje: (1) pe de o parte obţinem nu numai informaţii. În practică. este mai facilă. întrucât derularea sa are la bază o serie de teme sau întrebări pregătite dinainte. intervievatorul introduce un stimul familiar subiectului (o temă. Pentru interviul focalizat. un articol. unii autori considerând acest tip de interviu ca fiind chiar sinonim cu chestionarul. însă este mai deschis. Persoana prezintă o importanţă mai mică. e. Merton în anii ’40. 2 . maniera de conducere a interviului. Cercetătorul recurge la ghid pentru a dirija slab discuţia. directivitatea este destul de mare. dar formulează întrebări suplimentare atunci când consideră de cuviinţă. (1996) consideră că este cel mai structurat dintre tipurile de interviu. răspunsurile la întrebările cercetării. o situaţie) şi discută acest aspect cu intervievatul. cu întrebări stabilite dinainte. Utilizarea sa este multiplă: diagnosticul persoanei. un film. În cazul în care se merge pe comparaţia datelor de cercetare. Sarantakos (1998) consideră că este numit interviu focalizat deoarece trimite la o temă anume pe care respondentul trebuie să o discute şi să-şi prezinte opiniile. numărul întrebărilor şi ordinea sunt impuse. studii de motivaţie. interviul narativ (istoria vieţii sau povestirea vieţii în variantă minimalistă). f. Arată ca un chestionar standardizat. În interviul structurat. Interviul cu întrebări deschise Deja este un interviu structurat. Interviul focalizat (centrat) Această formă de interviu a fost dezvoltată de R. atât ca ordine. Se apropie de forma structurată a interviului. Spre deosebire de formele anterioare.K. Respondentul păstrează o anumită marjă de libertate. ghidul de interviu. 1997). întreaga discuţie se poartă în jurul temei. scrie autorul citat. în nuanţarea răspunsurilor. ci şi semnificaţii ale acestora. Mai concret. aşa cum am precizat deja. tema este foarte bine conturată. Temele din ghid sunt respectate cu stricteţe. Interviul ghidat (cu răspunsuri libere) Acest interviu oferă un grad de libertate mai redus decât un interviu nestructurat. dar în general este indicat să existe o logică a expunerii acestora pentru a nu deruta subiectul. libertatea respondentului rămâne numai la nivelul formulării răspunsului. iar (2) pe de altă parte. Caracteristica fundamentală este aceea că are la bază. Interviul cu întrebări închise Se apropie de structura chestionarului. interviul etnografic etc. se întâlnesc şi alte variante ale acestui tip de interviu: interviul biografic (memorial. Spusele intervievatului sunt stimuli pentru astfel de întrebări spontane. de asemenea limitată. cu funcţie orientativă. non-directivă. nu şi la ansamblul discuţiei. d. discuţia este centrată pe un obiect de studiu. c. Ordinea întrebărilor prezintă importanţă relativă. dispuse într-o anumită ordine pe care intervievatorul trebuie să o respecte şi la care intervievatul nu poate răspunde decât prin alegeri limitate. astfel că efortul intervievatorului este mai redus în partea de acumulare a datelor cercetării (deşi trebuie remarcat faptul că activitatea se complică în partea de interpretare). oferind mai multă libertate intervievatorului. non-directivitatea tinde să se schimbe spre directivitate. maximalist). El rosteşte întrebările care sunt explicit redactate într-un protocol de cercetare (lista întrebărilor): formularea. iar libertatea intervievatorului este aici redusă. epuizarea ghidului este obligatorie. explorarea în profunzime a practicilor şi proceselor (Boutin. interesul pentru persoană tinde să scadă şi mai mult în favoarea celui pentru o temă anume.

(2) cunoştinţele anterioare ale cercetătorului despre temă. • Unii autori recomandă.). (4) tipul de interviu preconizat (structurat. se va trece de la subiecte impersonale spre subiecte mai personale. În literatura metodologică. ghidul este compus dintr-un număr mai mare de teme şi are rol orientativ. Problema 3 . iar (3) pentru forma directivă ghidul este compus dintr-o succesiune de întrebări sau teme care nu se schimbă. dar săracă în originalitate. se mai vorbeşte şi despre schema de interviu. „Dar ce puteţi spune despre…” etc. în construcţia întrebărilor. ghidul de interviu să fie structurat pe întrebări principale şi întrebări secundare. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme. 1980). dovedindu-se a fi relativ comodă. 1996.II. sigură. nestructurat) şi (5) modul de analiză a datelor. (3) se construieşte iniţial ansamblul temelor. apoi se notează toate întrebările care ne vin în minte. apoi a celor închise (Sommer şi Sommer. (2) se elaborează o strategie generală a interviului. de la prezent spre trecut şi apoi spre viitor (prezentul facilitează reamintirea. să se treacă. ghidul este alcătuit din doar câteva teme. principală. iar la final acestea sunt ordonate pe categorii. De asemenea. până la altele cu o listă lungă de subiecte sau de întrebări specifice. Se mai foloseşte. b. utilizarea ghidului comportă mai multe niveluri: (1) pentru forma non-directivă a interviului. Câteva îndrumări pot fi formulate pentru alcătuirea ghidului de interviu: • Temele sau întrebările cuprinse în interviu trebuie să acopere pe cât posibil întreg spaţiul domeniului sau obiectul cercetat. Interviul semi-directiv 1. se pare. pentru a câştiga încrederea intervievatului. temele sunt transformate în întrebări (această ultimă modalitate este cea mai folosită. • Dacă este posibil. spontaneitate. „Să vorbim acum despre…”. complementară). ca şi proiecţia în viitor). prefaţate de un consemn iniţial. Ghidul de interviu a. Fiecare cercetător are modul său propriu de a alcătui lista întrebărilor. • Utilizarea mai întâi a întrebărilor deschise. • În măsura posibilului.. sunt descrise. Introducere Ghidul este un ansamblu organizat de teme şi/sau întrebări care structurează activitatea punere a întrebărilor. Construcţia ghidului de interviu Cum începem să construim un ghid de interviu? Nu există. Totuşi. de asemenea. (2) pentru forma semi-directivă a interviului. nu se modifică pe tot parcursul cercetării. dar deficienţă în standardizare). în general. urmând ca cele potrivite să fie selectate în momentul derulării interviurilor (structurare ad-hoc. şi expresia grilă de interviu. se ordonează acestea şi apoi se alcătuieşte ghidul tematic. • Urmărirea unei structuri pe cât posibil simple. care este de fapt o altă denumire pentru ghidul de interviu. redat în continuare). între un număr fix de întrebări şi unul liber etc. cu o logică internă care să asigure o derulare optimă a discuţiei şi o memorare facilă. spontaneitate). ulterior. astfel încât să se marcheze în vreun fel relaţiile de subordonare (vezi ghidul propus de Angers. • Să existe întotdeauna mici fraze de trecere de la o temă la alta (de exemplu. Gradul de formalizare a ghidului depinde de (1) natura temei studiate. oscilând între o formă fixă (rigidă) şi una evolutivă. începând de la unele ce cuprind doar câteva teme mai generale. în măsura posibilului. trei posibilităţi la care se apelează mai des: (1) se elaborează cât mai multe întrebări posibile. de ascultare şi de intervenţie a celui care intervievează. • Alegerea unor cuvinte uzuale şi lipsite de ambiguitate. strategii anume. (3) tipul de cercetare (exploratorie. • Evitarea întrebărilor lungi sau a celor duble sau triple care pot deruta subiectul. teme.

Ce credeţi că ar trebui să se facă pentru a remedia aceste fenomene? 5. utilizat într-o cercetare asupra percepţiilor dragostei. XXVIII. 1974) Tema din ghidul de interviu 1. slujbă etc. La représentation sociale de la pollution de l’environnement. Surse locale ale poluării 2c. Această modalitate are ca avantaje (1) o reţinere mai uşoară a ghidului în memorie. Această abordare nu are efect dacă nu are în vedere prezentarea reciprocă .). În continuare. Reprezentări sociale ale poluării (Jodelet. la rândul lui. un ghid de interviu în care se utilizează această modalitate (Angers.este însă discutabilă. acolo unde se cere o prezentare a mai largă a temei. Dimpotrivă. (1974-1975). alţii cercetători argumentând contrariul: perspectiva ordinii temporale fireşti poate asigura o coerenţă a discursului şi o mai bună încadrare a evenimentelor. Prezentăm. (2) un mai bun control al interviului (a trecerii de la o fază a acestuia la alta) şi (3) un mai bun marcaj pentru analiza de conţinut (avem deja evidenţiate categoriile şi temele – vezi tema următoare. în două locuri: fie pe o foaie adiţională care se înmânează împreună cu ghidul principal. p. Argumentul său se sprijină pe observaţii care arată că subiecţii răspund scurt la întrebările factuale şi prelungesc această manieră la nivelul întrebărilor deschise. Canale de informare Tipul de gândireexprimare solicitat subiectului Gândire descriptivă (taxonomică. în continuare. libera exprimare etc. Apariţia problemei 2b. Întrebările din ghid sunt adresate unor copii ai căror părinţi sunt divorţaţi. Exemple de ghid de interviu Ghidurile de interviu sunt foarte diverse şi exprimă abordarea personală a cercetătorului. a fost utilizat într-o cercetare pe tema reprezentării sociale a poluării de către Denise Jodelet 1 (1974). trebuie să împărtăşească anumite informaţii despre sine. alţi autori ca Daunais (1984) arată că există un risc major în începerea interviului prin întrebări factuale. Aspecte generale 2a. căsătoriei şi divorţului. D. să construim alături de ghidul principal un ghid de rezervă (sau lista de rezervă). derivate din acestea. caracteristicile sale de formare. adresă. Gradul de importanţă 3. Ce înţelegeţi dvs. Anumiţi metodologi. printre celelalte întrebări (scrise cu altă culoare sau cu un font diferit). Bulletin de psychologie. de asemenea. Tipologia poluării 2. de asemenea. strategia aceasta are darul de a rupe barierele şi de a securiza respondentul. Ce credeţi despre importanţa acestor fenomene? 3. să se marcheze aceste raporturi prin utilizarea unei numerotări adecvate (care să arate relaţiile de subordonare). Important este. un ghid de interviu se construieşte cu ajutorul unor întrebări principale şi a altora secundare. Unde anume întâlniţi acest gen de probleme? 2c. Trebuie. 316 4 . 1996. Care sunt motivele (cauzele) acestor fenomene? 4. Această listă cuprinde o serie de întrebări care sunt un adaus evident la ghidul principal şi pot figura. prin cuvântul “poluare”? 2a. Cauzalitate (legătura cu ştiinţa. asociativă) Gândire descriptivă (factuală şi evaluativă) Întrebări 1. utilizate cu prilejul unor cercetări. sex. înfăţişat mai jos într-o formă adaptată. 196). c. Dacă datele nu sunt solicitate într-o manieră inhibitoare. progresul tehnologic etc. 1 Jodelet. vom prezenta câteva ghiduri de interviu. sugerează începerea interviului cu întrebări factuale (vârstă.) 4. precum Ferman şi Levin (1975). fie pe aceeaşi foaie cu ghidul principal.cercetătorul. personalitatea sa etc. analiza de conţinut!). Fenomenele prezentate vi se par noi? 2b. Remedii 5. Cum anume aţi aflat despre fenomenul de poluării? Gândire explicativă Gândire practică Gândire descriptivă şi explicativă După Angers (1996). şi col. Primul dintre ele.

banii etc. de ce tocmai el etc. Ce face tatăl tău? 1. Reprezentări sociale ale sănătăţii şi bolii (Herzlich. 3. 5. Realizarea interviului a. Motivele pentru care oamenii acceptă intervievarea sunt diverse: curiozitatea. (2) dorinţa de a influenţa (ideea că răspunsurile sale la anchetă pot 2 C. Cum se comporta mama ta? 2. Am putea să ne imaginăm o lume în care boala n-ar exista. de exemplu. Ce situaţie ai acum faţă de familia ta? 3. Acceptarea şi/sau refuzul intervievării Nu este uşor să convingi o persoană străină să accepte să petreacă o oră sau două cu un intervievator. cum se vor comporta generaţiile următoare? 5. ne plângem? Factorii sănătăţii. să-i ofere toate răspunsurile cerute şi să-i câştige încrederea. 1969) 1.2.3. 5 . cui foloseşte. Comportamentele în cazul bolii (în cazul bolii subiectului sau a bolii altuia). 10.1. Madelaine Grawitz (1996). cel mai normal). O astfel de abordare (prezentată într-o formă adaptată) se poate observa în următorul ghid de interviu. semnele? Normele cu privire la sănătate şi boală (care stare apare mai frecvent. o lume fără boală? 2. Care sunt relaţiile tale cu mama? 3. 4.4.2. Importanţa sănătăţii pentru individ.2. consideră că există trei motive principale: (1) reflexul de politeţe. Santé et maladie. 1. Care sunt relaţiile tale cu tatăl? 4. Principalele cauze ale bolilor.4.3.2. Ce crezi despre acest subiect? 5. pentru personalitate. Ce se întâmplă cu ei de când nu mai locuiesc împreună? 1. Crezi că viaţa este mai dificilă pentru unul dintre ei? 2. în general. Importanţa bolii pentru individ. demersul de structurare mai spontan. Acţiuni pentru sănătate şi menţinerea igienei.1. Este un lucru bun sau rău faptul că se permite soţilor să divorţeze? Alteori. Analyse d’une représentation sociale. 5. utilizat într-o cercetare a reprezentărilor sociale ale sănătăţii şi bolii 2 . singurătatea.2. pentru personalitate.3. Logica prezentării întrebărilor „pare” mai puţin studiată. Intervievatorul trebuie să convingă o persoană să colaboreze. Crezi că viaţa este mai uşoară pentru unul dintre ei? 1. ce are de pierdut. în societate.1. Fiecare individ solicitat face un calcul rapid: ce are de câştigat de aici.1. Ce face mama ta? 1. dorinţa de afirmare. Herzlich. 2. 8. După părerea ta. 9. Care sunt relaţiile tale cu ceilalţi membri ai familiei? 3.1. Care sunt bolile de care. unii autori ţin mai puţin cont de distincţia teme/întrebări. Cum era când ei trăiau împreună? 2. Care erau relaţiile tale cu mama? 4. Rolul durerii şi morţii în raport cu boala. Care erau relaţiile tale cu tatăl? Să vorbim acum puţin şi despre divorţ. Cum se comporta tatăl tău? 2.3. Paris: Mouton. datoria (pentru dezvoltarea ştiinţei). 6. Crezi că viaţa era mai dificilă pentru unul dintre ei? Să vorbim acum puţin şi despre tine. 1996) Să vorbim pentru început despre părinţii tăi. 7. tipul de gândire solicitată etc. 1969. Crezi că viaţa era mai uşoară pentru unul dintre ei? 2. Care erau relaţiile tale cu ceilalţi membri ai familiei? 4.Percepţii ale copiilor asupra divorţului (Angers. care sunt limitele diferitelor stări. 3. Ce distincţii se pot opera. Definiţiile şi clasificările sănătăţii şi bolii. 11. de obicei. Care era situaţia ta faţă de familie înainte de divorţ? 4.

Nu amestecaţi niciodată propriile dvs. Punerea întrebărilor Puneţi fiecare întrebare în mod clar şi lent. Se poate întâmpla. universal admise în literatura metodologică. Păstraţi. Jaqueline Palmade (1988) consideră că. în altele subiecţii refuză deoarece nu răspund de regulă la astfel de cereri. preferabil. Conversând cu interlocutorul dvs. Faceţi o dare de seamă completă pentru fiecare refuz. un interval suficient între fiecare discuţie pentru a nu întârzia revizuirea notiţelor dvs.). personală. nu ezitaţi să vă întoarceţi la persoana intervievată. făcând probe prealabile cu persoane din acelaşi mediu. Dacă întrebarea nu este înţeleasă imediat. Cu referire la situaţiile în care nu se poate înregistra audio sau video. Raporturile cu subiectul Fiţi gata să răspundeţi oricărei întrebări pe care v-o adresează interlocutorul dvs. cu maximum de detalii privind împrejurările în care s-a petrecut acesta. la persoana întâi. Nu sugeraţi niciodată un răspuns aşteptat. b. În nici într-un caz nu se insistă. Reguli pentru realizarea interviului Theodore Caplow (1970) consideră că intervievatorul ar trebui instruit să respecte câteva reguli. prea personală). răspunsurile identic. dar ele nu vor conduce niciodată pe debutant în vreo eroare. păreri în privinţa întrebărilor din interviu. Prezentăm. Aceste reguli nu sunt absolute şi nu au acelaşi caracter de necesitate pentru fiecare tip de interviu. mai jos. evident sau comod. întrebările ca şi toate instrucţiunile care le însoţesc chiar dacă lucraţi cu un protocol (ghid) imprimat de interviu. într-o formă adaptată.). impresii cu răspunsurile subiectului. instituţională. 6 . dacă notiţele sunt ilizibile. Luarea notiţelor 3 Notaţi. nevoia de a fi înţeles). aşa cum s-au dat ele. subiectul este înlocuit cu un altul similar din eşantion. Nu trebuie să se abandoneze o întrebare înainte ca răspunsul să aibă pentru dvs.. o semnificaţie. • • • • • • • • • • • • • • 3 Pregătirea Să fiţi profund familiarizat cu scopurile cercetării înainte de a începe interviul.influenţa în bine lucrurile) şi (3) nevoia de a vorbi (în sensul comunicării cu cineva. Revedeţi-vă notiţele imediat după ce v-aţi părăsit interlocutorul. dar nu vă daţi propriile dvs. Nu acceptaţi răspunsuri ambigui sau puţin plauzibile fără a le aprofunda. Un refuz nu trebuie considerat un eşec al anchetei. totdeauna. în ordine. Un subiect care nu are intenţia de a răspunde de prima dată este deja un subiect dificil sau compromis din alte privinţe (rezistenţe mai mari de învins). Păstraţi-vă mintea atentă. interviul. se invocă tema anchetei (prea intimă. În unele refuzuri. dar care nu fac parte din eşantion. dimpotrivă. adăugaţi indicaţiile suplimentare necesare atâta timp ce ele sunt încă proaspete în mintea dvs. În această situaţie. din diverse motive. totdeauna. nu evocaţi niciodată informaţiile obţinute de la alte persoane. Învăţaţi pe de rost. procedura urmărită pentru selecţionarea subiecţilor. fără a face excepţie. să primim un refuz. Preliminariile Găsiţi un mod simplu şi natural de a intra în contact cu subiecţii. rămânând pe cât posibil cât mai aproape de termenii utilizaţi de subiect. Respectaţi cu exactitate. Situaţia este mai dificilă atunci când intervievaţii sunt mai deosebiţi (subiecţi puţini. mai bine ar fi să o repetaţi decât s-o explicaţi şi ascultaţi cu atenţie răspunsul. cele mai importante sfaturi pentru intervievatori. esenţială în societatea noastră este poziţionarea celui care solicită interviul (profesională. greu accesibili etc. pentru acceptarea sau refuzul intervievării. Dacă găsiţi omisiuni importante sau nonsensuri. socială etc.

suplu. clădită pe raporturi interpersonale derivând din scopurile cercetării şi modulate de caracteristicile de personalitate ale participanţilor la interacţiune. Întrebările puse nu au aceeaşi rezonanţă pentru toţi subiecţii. Singura soluţie pentru asigurarea flexibilităţii şi succesului interviului constă în adaptarea inteligentă a intervievatorului la situaţia de interviu în funcţie de experienţa sa personală. dorinţe. o „oscilaţie” în cadrul ghidului de interviu. O altă soluţie este completarea interviului principal cu un altul liber. experienţa personală. fiecare dintre aceştia va elabora răspunsuri care reflectă modul lor de a înţelege întrebarea. o pendulare sau negociere între ceea ce doresc să afle de la subiecţi şi ceea ce vor aceştia să spună. aspecte precum motivaţia. adaptabil. De aceea. temeri etc.. La rândul său. reacţiile dvs. se recomandă intervievatorilor o oarecare flexibilitate. subiectul are deseori dorinţa de a comunica propriile sale probleme. rolul său în aceasta este esenţial şi că el însuşi va avea ceva de învăţat din această nouă experienţă. întrebările puse în cadrul unui interviu semi-directiv solicită răspunsuri deseori superficiale. creşte costurile etc. Vom dezvolta primele două din cele trei aspecte prezentate mai sus. de îndată ce interviul s-a terminat. de-a lungul mai multor interviuri cu multiple situaţii care vor necesita adaptări repetate şi rapide. Michigan University) arată că esenţială în realizarea unui interviu este creşterea receptivităţii subiectului. I.• • • • • Limitaţi. aşadar. receptivitate şi motivare în cadrul interviului Comunicarea într-un interviu se desfăşoară în cadrul unei relaţii complexe. valorizare profesională sau de altă natură). să stabilim o relaţie bună cu subiectul pe trei direcţii: (1) mărirea gradului de receptivitate la cercetare (dispoziţia subiectului de a participa. iar pe de altă parte „ceea ce nu trebuie să facă”. nu-i daţi sfaturi şi nu marcaţi nici o dezaprobare cu privire la comportamentul sau atitudinile pe care le manifestă. 7 . Nu acceptaţi cu uşurinţă răspunsurile incomplete sau deliberat imprecise. De asemenea. pe cât posibil. angoase. adică liste care cuprind pe de o parte anumite lucruri pe care operatorul de interviu „trebuie să le facă”. politicos. aşteptările. • Respondentul trebuie să fie convins că cercetarea este importantă. încă de la începutul întâlnirii. de obicei. Nu discutaţi niciodată cu interlocutorul dvs. elaborările explicative complexe scăpând acestei tehnici (Nahoum. (2) menţinerea motivaţiei de participare a subiectului şi (3) acordarea respectului reciproc (climatul de stimă reciprocă. Comunicare. 1977). Luaţi-vă la revedere repede şi cu amabilitate. Un intervievator se va confrunta. liste de reguli (ca cea pe care tocmai am prezentat-o) care trebuie urmate cu stricteţe. Orice situaţie de interviu este unică în felul ei. acest fapt însă complică cercetarea. contextul intelectual în care s-a format. Trebuie ca subiectul care nu vrea să coopereze să fie pus în faţa alegerii de a opri discuţia sau de a o continua cu seriozitate. Receptivitatea la cercetare Studiile desfăşurate de către Survey Research Center (Institute for Social Research. Cercetătorii acestui centru au identificat trei factori esenţiali în acest proces: • Respondentul trebuie să fie convins că întâlnirea sa cu intervievatorul va fi una plăcută şi satisfăcătoare. sau liste de opoziţii. Aceştia prezintă. astfel de reguli sunt pentru un intervievator cu experienţă „derizorii şi infantile”. aranjaţi să-l terminaţi cu prima ocazie. c. emotive la simple expresii de curiozitate sau de aprobare moderată. Încheierea Dacă un interviu este întrerupt din motive de circumstanţe. de a colabora la tema propusă). Autorul mai sus citat arată greşeala formatorilor de operatori de interviu. Nahoum (1977) arată că regulile sau listele de reguli asumate mecanic de subiect se dovedesc ineficace. Este important ca.

sintetic. autorul pune în relaţie caracteristicile demografice. Caracteristicile respondentului Caracteristicile intervievatorului Caracteristici demografice Caracteristici de personalitate Informaţie/experienţă Caracteristici demografice Caracteristici de personalitate Aptitudini/experienţă • Atitudini Aşteptări Motive Percepţii Atitudini Aşteptări Motive Percepţii Comportament Comportament Interviul (ca produs al interacţiunii) În cea de a doua schemă. falsele percepţii ale situaţiei. aşteptărilor etc. celuilalt participant. Aspectele tocmai descrise influenţează elaborarea unor comportamente cu dublu efect (a se observa săgeţile din schemă): (1) asupra interviului ca produs al interacţiunii dintre ei şi (2) asupra atitudinilor. cele de personalitate şi experienţa celor doi participanţi la situaţia de interviu cu atitudinile.Intervievatorul trebuie să găsească rapid. University of Michigan. Crearea unei atmosfere permisive. Pentru a atingerea scopurilor de mai sus. În prima dintre ele. ce se aşteaptă de la el etc. Aceştia influenţează în sens pozitiv sau negativ motivaţia de implicare a subiectului. motivelor. înlăturarea oricărei forme de presiune sau coerciţie pe parcursul intervievării garantează stabilitatea relaţiei bune obţinută la început. Menţinerea motivaţiei de participare O serie de factori care determină acceptarea intervievării rămân activi ulterior. cu abilitate. ceea ce se petrece. aşteptările şi percepţiile lor. Cannel (1968) propune două scheme prin care încearcă să explice. pe timpul derulării interviului. Cannel (1968) prezintă factorii motivaţionali care influenţează acurateţea răspunsurilor subiectului. modalităţile de a înfrânge blocajele subiectului faţă de interviu (de exemplu. 8 . ce are de făcut subiectul (concret). falsele identificări ale intervievatului şi auto-identificările greşite) 4 . cercetătorii de la Survey Research Center recomandă o clarificare bună a rolurilor: ce are de făcut intervievatorul însuşi. din punct de vedere motivaţional în cadrul unui interviu. 4 Interviewer’s manual. II. motivele.

Maximum Presiunea spre o activitate competitivă Jena ignoranţei Neplăcerea conţinutului interviului Frica de consecinţe Nivelul motivaţiei Minimum Simpatia pentru intervievator Prestigiul institutului de cercetare Datoria de cetăţean Singurătatea 3. se constată deseori formulări inadecvate ale întrebărilor (slabă raportare la mediul de viaţă şi vârsta copiilor. Intervievarea copiilor ridică cel puţin două întrebări majore: (1) sunt copiii capabili să spună adevărul? şi (2) există riscul tulburării echilibrului lor psihologic? O serie de cercetări au răspuns pozitiv la prima întrebare. Ideea de joc va fi permanent în 9 . se poate vorbi totuşi despre o creştere a numărului de studii de acest tip. situaţia de interviu este una de interogare susţinută. acte de „nesupunere” faţă de normele familiei etc. Pentru copil. a condiţiilor de dezvoltare şi manifestare a personalităţii. (2) înţelegerea contextului social. nerealizarea unor sarcini. studiile metodologice au indicat capacitatea acestora de a spune adevărul. riscul există. În ceea ce priveşte a doua problemă. 1982). Este posibil ca acest aspect să reflecte numărul redus de cercetări care utilizează copiii ca subiecţi. În general. ale succesului sau eşecului şcolar. pentru copiii din ciclul primar. dificultate ridicată) şi încălcări ale eticii cercetării (Boutin. uşor asimilabilă unei situaţii cotidiene. pe teme cum ar fi reprezentările eului. blocajelor şi piedicilor posibile în realizarea interviului. (3) cunoaşterea barierelor. general valabile pentru un anumit segment mai dificil de populaţie. 1997). Astfel. Pentru a proteja copilul. specifice grupului respectiv şi (4) stăpânirea modalităţilor de contracarare a aspectelor enumerate mai sus. Intervievarea unor categorii deosebite de persoane Există o serie de recomandări în literatura metodologică privind intervievarea anumitor categorii de persoane. cum ar fi copiii. Se neglijează adesea faptul că la acest tip de subiecţi familiaritatea contextului în care se realizează interviul are un impact mai mare asupra discuţiei. deseori de tip conflictual sau punitiv: încălcări ale disciplinei şcolare. Trecând în revistă mai multe studii. de a manifesta responsabilitatea afirmaţiilor. Orice intervievator va trebui să aibă în vedere câteva aspecte. încă de la început. prezentând întreaga acţiune sub forma unui joc. Intervievarea copiilor Gerard Boutin (1997) observa faptul că sunt relativ puţine lucrări metodologice care să trateze problema intervievării copiilor. care să asigure validitatea conţinuturilor verbale obţinute de la aceste categorii de subiecţi: (1) cunoaşterea particularităţilor psihologice caracteristice acelui grup. intervievatorul îi va propune acestuia o disociere de aceste situaţii dificile. a. dar precauţiile şi pregătirea bună a intervievatorului pot reduce sau anula această influenţă. persoanele în vârstă sau cele cu nevoi speciale. adolescenţii. de a diferenţia comportamentele observate în funcţie de conotaţiile afective şi normele sociale existente (Blumenfeld şi alţii. iar influenţa personalităţii intervievatorului este net ridicată.

). guvernată de norme valabile în grupurile de elevi şi în familiile de origine. în formularea lor. 1997). se va ţine cont. b. Intervievarea adolescenţilor Deşi. adolescentul solicitând respect. deseori nerecunoscute ca atare de acesta (diriginte. aceste întrebări pot fi însoţite de planşe. o ruptură între „lumea lor”. obiecte reprezentative etc.atenţia cercetătorului: elemente ale jocului vor însoţi întrebările şi chiar întrebările vor aminti. spre deosebire de adulţi. deseori. • La copiii de vârstă şcolară. câteva particularităţi. (4) dificultatea „definirii” propriei identităţi. prin care se pot solicita discursuri descriptive. jocul de rol. 1999). Se va ţine cont. teatrul. • Dacă în aceeaşi cercetare şi adolescenţii şi adulţii sunt subiecţi (de exemplu. expresiile curente ale adolescenţilor şi să le folosească cu precauţie pe parcursul interviului (Boutin. despre joc etc. temperament. atrag atenţia. dacă se folosesc. Este o perioadă de căutare a propriei identităţi şi de reevaluare permanentă a relaţiilor cu adulţii. a mediului în care aceştia trăiesc şi a relaţiilor pe care le dezvoltă cu adulţii din preajmă. Mai mulţi factori. pe de altă parte. Aceste mijloace nu au întotdeauna efectul scontat şi nu trezesc aceleaşi reacţii copiilor. (3) dificultatea de clarificare a raporturilor dependenţă-independenţă. de regulă. de reevaluarea imaginii adulţilor pe de o parte şi de reacţiile deseori nepotrivite ale acestora. Idei de reţinut: • Orice cercetare prin interviu. De la început. adolescenţii vor fi intervievaţi primii. trebuie să conţină doar câteva întrebări simple. intervievatorul trebuie să se propună o relaţie de egalitate de statut. analizând aceste aspecte. adesea. în această perioadă. de faptul că există. in intervievare de următoarele aspecte: (1) de impactul foarte ridicat al grupurilor de prieteni. cele semi-directive. trebuie precedată de observaţii sistematice asupra comportamentelor acestora. părinte etc. mediu de formare îşi spun cuvântul în situaţia utilizării jocului sau desenului (Chiland. Idei de reţinut: • Este o greşeală să se ceară permisiunea intervievării adolescenţilor de la unele „autorităţi”. cerinţe mai ridicate de la adolescenţi decât de la altă vârstă. Elemente precum desenul. desene. Castarède şi Chiland (1999). ţinând în special de educaţie. • Este indicat ca adultul să cunoască pe cât posibil limbajul. Adolescenţa este una dintre perioadele cele mai dificile ale vieţii unui individ. interviurile non-directive sunt mai indicate. şi „lumea adulţilor”. Această relaţie dificilă cu adulţii poate fi translatată la nivelul interviului. în demersul de cercetare. generate de transformările identitare şi de personalitate ale acestuia. Intervievatorul va insista asupra acestui aspect şi-l va reaminti dacă consideră necesar pe parcursul intervievării. privind copiii. intervievarea unui adolescent decurge aproape la fel cu a unui adult. (2) de faptul că societatea are. în contactele cu adolescenţii. 10 . în aceeaşi familie). • Se recomandă. să se spună şi apoi să se reamintească adolescenţilor că pot evita răspunsul la o întrebare dacă nu doresc să răspundă. cărţile vor acompania interviul în funcţie de vârsta copilului. • La copiii de vârstă preşcolară. tratament egal cu al adulţilor. poveştile. în linii mari. observă că relaţiile dintre adolescenţi şi adulţi (în special părinţi) sunt determinate.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful