Curs de DogmAtic[ Ortodox[ Subiecte Licen\[ Iulie 2011

Conf. Dr. Vasile Cristescu

1. Perihoreza în Sfânta Treime Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte dar nu separate deoarece, după cum arată Sfinţii Părinţi (Sf. Vasile cel Mare), între aceste persoane se vede o continuă şi infinită comuniune. Sfântul Vasile spune în acest sens: "Cugetarea nu redă nici o gradaţie care să fie ca un spaţiu între Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că nu este nimic care să se intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt lucru subzistent afară de firea dumnezeiască". De aici reiese că comuniunea în Sfânta Treime provine din faptul că una din persoane împărtăşeşte celorlalte fiinţa, păstrând nealterată identitatea personală. Sfântul Ioan Damaschin a numit acest proces perihoreză, adică persoanele Sfintei Treimi se întrepătrund, locuiesc una în alta, fiecare dintre ele fiind întreagă în celelalte două. Părintele Prof. Stăniloae explică acest proces arătând că un subiect nu poate avea o bucurie de existenţă fără comuniunea cu alte subiecte: "În unitatea desăvârşită a Treimii, în conştiinţa fiecărui subiect, trebuie să fie perfect cuprinse şi transparente conştiinţele celorlalte două subiecte" (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pag. 295). Perihoreza este arătată în Sfânta Scriptură la In. 17,21: "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine"; In. 10,38: "credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl". Ea e pusă în evidenţă de Sfântul Ioan Damaschinul care arată că în iubirea deplină a persoanelor Sfintei Treimi acestea nu se dăruiesc numai reciproc, ci se şi afirmă reciproc şi personal prin dăruire şi primire . Perihoreza scoate astfel în evidenţă caracterul viu şi dinamic al comuniunii divine. 1

2. Concepţia ortodoxă despre har (caracterul necreat al harului)

Învăţătura ortodoxă nu concepe Darul ca pe un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu. Ca dovadă, este faptul că ea alternează afirmaţia că mântuirea se dobândeşte prin har cu cea că "omul dobândeşte mântuirea în comuniune cu Hristos sau prin Duhul Sfânt". În privinţa harului, trebuie accentuată calitatea lui de putere inepuizabilă care vine din dumnezeirea lui Hristos şi se sălăşluieşte în umanitatea Lui. El deschide astfel o perspectivă de lumină şi-l deschide pe om spre comuniunea cu Hristos şi Sfânta Treime. Harul este o fereastră spre Dumnezeu ca Persoană, fiind astfel comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt. Pentru a înţelege prezenţa persoanei lui Hristos în lucrarea harului, care ne este dată prin Duhul Sfânt, este folosită analogia relaţiilor dintre persoanele umane. Când o persoană are o influentă pozitivă asupra alteia, influenţa ei nu rămâne o simplă lucrare exterioară ci se imprimă în fiinţa ei ca o putere exercitată neîntrerupt de ea însăşi şi pe care cealaltă o poate actualiza când voieşte. Harul Duhului Sfânt imprimat ca putere în fiinţa omului este simţit de el ca prezenţă şi ca lucrare a Lui. Există două forme de prezenţă a harului în om: - imprimare în el ca putere; - prezenţă simţită ca lucrare, primită prin voinţa omului. Harul, ca energie necreată, izvorăşte din fiinţa divină dar nu se separă de ea fiind o lucrare a celor 3 persoane divine şi o dovadă a prezenţei lor. Învăţătura aceasta şi-a atins cea mai clară expresie în formularea Sfântului Grigorie Palama "Harul este o energie necreată izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a celor trei ipostasuri şi nedespărţită de ele". energia — lucrare. În disputa cu Varlaam, Achindin şi Nechifor Gregoras, Sfântul Grigore Palama accentuează, pe baza dovezilor patristice, realitatea că, în har, este prezentă însăşi persoana care îl săvârşeşte, dar harul se distinge de fiinţa ei: "Deosebirea aceasta provine de acolo că cei ce se împărtăşesc de harurile îndumnezeitoare ale Duhului nu se împărtăşesc şi de fiinţă". Atanasie cel Mare zice că nu fiinţa lui Dumnezeu o văd sfinţii, ci slava Lui ca şi apostolii pe munte . La fel grăieşte Damaschin care o numeşte "rază naturală a dumnezeirii" şi care 2

o cântă zicând că au văzut-o cei ce s-au urcat împreună cu Iisus pe munte printro putere duhovnicească şi negrăită. Auzi-l acum pe Apostol zicând: "În Ii s u s lo c ui e ş te t o a t ă d u m n e ze i r e a p li n i r i i tr u pe şti "( C o l . 2 , 9 ) i a r d i n p l i n i r e a l u i , s p u n e ucenicul iubit "noi toţi am luat" (Ioan 1, 16). Dar şi prin Ioil a spus Dumnezeu "vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul" (Ioil 3,1). Şi cum nu este necreat ceea ce se varsă în Duhul afară doar dacă nu este şi Duhul creat? Vasile cel Mare zice că "a vărsat Dumnezeu, n-a creat, a dăruit na creat", iar Părintele Gură de Aur grăieşte "Nu Dumnezeu, ci harul se varsă". Iată mărturii că harul este necreat" (Apologia mai extinsă). Despre posibilitatea vederii sau primirii acestui har vorbeşte tot Sfântul

Grigorie Palama arătând că "cuvioşii bărbaţi când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Sfântului Duh atunci văd însuşi veşmântul dumnezeirii înaintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din Cuvântul s-a umplut de slavă". Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui a dat-o şi El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul evangheliei: "Şi a voit să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui" (Ioan 17, 22-24). Întrebarea pe care şi-o pune Sfântul Grigore este cum s-ar putea însă întâmpla aceasta trupeşte odată ce nu mai este prezent trupeşte după înălţarea la cer? Se întâmplă deci în orice caz, spiritual. Tot Sfântul Grigore arată că sensul vederii harului necreat şi prin aceasta a vederii lui Dumnezeu poate fi privit în două direcţii: - una prin care dobândim pe Dumnezeu şi-L vedem prin luminare de la El; - îl cunoaştem şi înţelegem pe Dumnezeu. Cunoaşterea are un înţeles dublu după cum arată Sfântul Vasile cel Mare: "A cunoaşte pe Dumnezeu are multe înţelesuri. De fapt spunem şi noi că cunoaştem măreţia lui Dumnezeu, puterea, întelepciunea, bunătatea, providenţa Lui, dar nu şi fiinţa Lui. Lucrările lui Dumnezeu sunt variate, fiinţa însă este simplă. Noi zicem că cunoaştem pe Dumnezeu nostru din lucrările dumnezeieşti, de fiinţa Lui însă nu ne putem apropia". Ca energie sfinţitoare harul are după învăţătura creştină calitatea de a pune pe om în legătura nemijlocită cu Dumnezeu spre deosebire de 3

cei care apărau învăţătura despre harul creat şi după care omul este lăsat singur cu o putere impersonală şi pusă la dispoziţia lui. Ca energie care sfinţeşte, harul este al Duhului Sfânt căci el desăvârşeşte viaţa noastră spirituală. El devine mai intim "nouă" acoperindu-se cu subiectul nostru încât "vedem prin el şi lucrăm prin el" (Lossky). "Chipul Duhului Sfânt - mulţimea sfinţilor" Prin lucrarea harului, Sfântul Duh uneşte pe om în mod fundamental cu Hristos şi-l înzestrează cu nişte puteri care-l ridică deasupra puterilor stricte ale naturii lui. Dar noi primim harul stând în strânsă legătură cu Hristos Cel înviat. Sfântul Simeon roagă pe Hristos să nu-i retragă acest har: "Hristoase al meu care m-ai umplut de Duhul Tău dumnezeiesc, dăruieşte până la sfârşit fără retragere, robului Tău, în întregime harul Tău". Harul este o stare continuă, o prezenţă continuă şi activă a lui Hristos. El se mai numeşte şi "al Iui Hristos" şi se folosesc alternativ expresiile ''suntem în har sau Duh prin comuniunea cu Hristos", sau suntem în Hristos prin împărtăşirea de Duhul Sfânt. Nu se poate spune ca intrăm în comuniune cu Hristos şi apoi primim har deoarece opera lui Hristos şi a Duhului Sfânt sunt inseparabile şi se petrec deodată. Harul şi darurile pe care le aduce sunt bunurile cuprinse în natura îndumnezeită a lui Hristos care sunt în interiorul nostru prin Duhul Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "dacă Fiul este uşa care duce la

Tatăl, Sfântul Duh este cheia care deschide aceasta uşă". Învăţătura că Sfântul Duh este persoană ne fereşte de pericolul de a considera puterea cu care cunoaştem pe Dumnezeu şi ne îndumnezeim ca o putere a noastră. Prin Sfântul Duh noi intrăm într-un dialog cu Hristos care devine mereu model pentru noi. Dialogul acesta este valabil atât în planul istoric cât şi în cel al vieţii veşnice. Aceasta însă nu anulează pe om ca persoană ci păstrându-ne în această calitate şi ridicându-ne până la măsura în care omul devine o încorporare a Duhului. În sensul că persoanele umane se împlinesc numai într-o legătură strânsă cu Sfântul Duh, "Sfântul Duh nu ne dă ceva propriu numai Lui, ci dumnezeirea comună a celor 3 Persoane (dumnezeire- nu fiinţa dumnezeiască ci energia fiinţei". 4

Sfântul Vasile cel Mare: "El e total prezent în fiecare şi peste toţi" (Despre Duhul Sfânt). Sfântul Irineu de Lyon arată ca "unde este Duhul. Astfel harul. se mişcă în Biserică şi Duhul Sfânt ţine de Biserică. cei stăpâniţi de tendinţa dezbinări. întreaga bogăţie a naturii divine. Nu există o separaţie între har şi daruri. acolo este Biserica şi unde este Biserica. harul rămâne mereu aportul personal al Duhului de viaţă făcător prin care acesta ne promovează. Această îndreptare o dă harul. acolo este Sfântul Duh". 5 . dispoziţia unităţii. Duhul este cel care creează prin lucrarea Lui. Însă Sfântul Duh şi lucrarea Lui este acolo unde se află Hristos cu trupul Lui îndumnezeit (Pr. în general. De aceea. înainte de a se face actual în daruri. Unde sunt ele. nu au Duhul lui Hristos şi nu se află în harul Lui. conform Sfintei Scripturi. Cea care are în întregime aceste daruri este Biserica. Numai în Biserică însă se continuă lucrarea Sfântului Duh sau harul. În Răsărit. 2). însă darurile desăvârşesc pe omul îndreptat. Prof. pentru a rămâne în comuniunea Bisericii după chipul Sfintei Treimi. în creştin. Darurile însă nu dau propriu-zis îndreptarea omului. Harul înseamnă. Stăniloae. deoarece Biserica însăşi a luat fiinţă prin pogorârea Duhului Sfânt. în totalitatea lui. este semn că omul este pe calea desăvârşirii. de la început. deoarece rădăcina lor este harul..Actualizarea acesteia se arată în ceea ce se numeşte "darurile Sfântului Duh". D. Teologia Dogmatică vol. este dumnezeirea care se varsă în afara esenţei la care oamenii participă prin energii. pentru Biserica Răsăriteană. ca lucrare a Duhului şi a lui Hristos. este îndreptat. deoarece se comunică oamenilor.

EI este Cel care trimite harul Său mântuitor pentru a putea fi pus în lucrare şi în Sfânta Fecioară. Opinia semipelagiană. Sfântul Pavel spune: "Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi să voim şi să lucrăm întru bunăvoire" (Filip. Temeiuri: Rom. Condamnat la sinoadele din Apus şi Răsărit. Cel ce a tăgăduit necesitatea harului . Acesta poate fi realizat şi prin puteri proprii. 3."Nimeni nu poate să vină la Mine. Cu privire la necesitatea de continuare a harului în procesul mântuirii.  Harul se dă gratuit. 24: "Îndreptaţi în dar cu harul Lui prin răscumpărarea cea întru Hristos". trebuie specificat că Hristos nu refuză oamenilor comuniunea cu El prin har. Nicolae Cabasila arată că Sfânta Fecioară a pus acestă putere în lucrare ca nimeni altul.cel mai important .3. dacă nu-l va trage Tatăl". 2.necesitatea harului la începutul mântuirii . Împotrivă .Fericitul Augustin. este greşită. Pe Dumnezeu ca Persoană nu-L putem forţa prin nimic ca să intre în relaţie cu noi. 6 la sinoadele .5: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea sa intre în împărăţia lui Dumnezeu".Pelagiu . Este un dar al lui Dumnezeu şi nu este obţinut de noi de la Dumnezeu pentru anumite fapte ale noastre. Temeiuri: Ioan 6.spune că este necesară prezenţa harului într-un mod relativ. Ioan 3. după care omul începe opera mântuirii sale iar harul vine pe urmă spre a întări puterile sale naturale.13). Pe de altă parte.44 . Harul acesta a venit numai prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea. "Ea a mişcat pe Dumnezeu la iubire faţă de om si a atras pe cel nepătimitor şi aşa S-a făcut om pentru Fecioara Cel ce era scârbit din pricina păcatului". Harul este necesar numai pentru o mai uşoară re alizare a Binelui. Har şi libertate (raportul dintre natură şi har) Raportul dintre natură şi har este exprimat atât de teologii ortodocşi cât şi de romano-catolici prin următoarele principii:  Harul este absolut necesar pentru mântuire. ci este deschis tuturor. El face începutul mântuirii şi e necesar în tot timpul ei. condamnată ecumenice.

4. Concepţia ortodoxă despre raportul dintre natură şi har Deosebirea dintre catolici şi ortodocşi cu privire la acest aspect îşi are punctul de plecare în starea primordială a omului. arată învăţătura ortodoxă. 16: "mulţi sunt chemaţi. predestinaţia aceasta a vrut să fie legată de atotştiinţa divină însă n-a putut să facă replicabilă problema libertăţii umane. Restaurarea omului a fost concepută ca un adaos extern al graţiei la natură şi ca schimb juridic între Dumnezeu şi om."preţ de răscumpărare pentru toţi" Mat. să accentueze că harul este al nostru exclusiv. Apoc. stau la uşă şi bat.4: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască . oamenii s-au rupt de relaţia cu Hristos şi Sfântul Duh. Această conlucrare = sinergie. S-a impus învăţătura despre predestinaţia din veci a lui Dumnezeu. dar nu forţează. 11. Harul rămâne 7 . Is. În această stare. chiar prin actul creaţiei fără ca. Această tendinţă conducea însă la pelagianism. 3. Harul este general. 20. 2. voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" În Biserica Protestantă harul nu a fost văzut ca având un caracter universal. dar puţini aleşi" Mat. de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa.5. Teologia occidentală a accentuat că harul a fost supraadăugat naturii umane. 2. teologia ortodoxă a afirmat că natura acţionează în mod normal şi fără har.20: "Iată. Teologia occidentală a avut tendinţa de a atribui mântuirea mai mult lui Dumnezeu. Faptul că nu se mântuiesc toţi nu se datoreşte decât necolaborării cu harul. Treptat. nu este irezistibil. Sub influenţa filozofiei aristotelice care a arătat că natura este atât de bună. Această atitudine a fost condamnată la Sinodul de la Ierusalim din 1647.6: Dumnezeu . Prin aceasta. căzând în predestinaţianism. Teologia răsăriteană a accentuat faptul că harul este imprimat în natura umană şi mântuirea omului constă în conlucrarea naturii cu acest har. omul era diform: avea harul în natura sa. prin aceasta. Haru l se dă numai credincioşilor predestinaţi spre viaţa veşnică. 21. I Tim."Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" II Tim. universal. Sfânta Scriptură afirmă atât oferirea harului tuturor cât şi putinţa omului de a-l refuza.

"pentru ca omul să ajungă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. ne cheamă la libertate şi ne ajută să înaintăm în ea: "legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii"(Rom. Libertatea implică efortul omului de colaborare cu lucrarea Sfântului Duh. 8 . prin iubirea lui. Dumnezeu lucrează nu prin putere. ci o eliberează de tot ce o mărgineşte pentru a putea şă-şi dezvolte puterile ei. ci ne dă puterea să simţim în mod liber iubirea lui Dumnezeu. ca Duh de viaţă. ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii" (Fac. poate limita manifestarea puterii lui absolute tocmai pentru a face posibilă manifestarea liberă a omului. primeşte o formă nouă. Lucrarea Sfântului Duh nu vrea să stăpânească asupra nici unei persoane.astfel exterior naturii umane. În mod real harul precede ca manifestare a iubirii lui Dumnezeire. când într-un mod pelagianist. De aceea s-a vorbit când de predestinaţie. 12). cu privire la relaţia dintre har şi natură s-au născut din conceperea harului ca o forţă impersonală care nu poate fi decât sau mai slabă sau mai tare decât forţa omului. Libertatea aceasta este o eliberare de robia pasiunilor care se pot ascunde sub masca libertăţii. Pentru teologia ortodoxă revenirea harului înseamnă o restaurare a naturii umane şi a libertăţii ei. 8. se configurează după modelul lui Hristos. ci prin iubire care este un acord între două libertăţi. Harul ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu nu face decât să păzească iubirea noastră liberă. După această lege a libertăţii adevărate vor fi judecaţi toţi oamenii: "Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi. dulceaţa şi aroma. 8. 21). Prin ele se accentuează nesepararea între lucrarea harului şi natura umană. În acest caz Sfântul Duh.2). Sfântul Duh vrea să-l facă pe om liber pentru iubirea lui Dumnezeu. Disputele din Occident. Însă între Dumnezeu ca Persoană şi om ca fiinţă creată nu poate fi concurenţă în manifestarea puterii. 2. Ea creşte împreună cu viaţa spirituală. Părinţii Bisericii au folosit imaginea ochiului şi a luminii: ochiul nu poate să vadă până nu are lumina în el. dar el nu ne împinge şi nu ne trage silnic spre iubire. alte comparaţii: suflarea. Aceasta se transformă treptat sub acţiunea Sfântului Duh. îşi regăseşte forma iniţială şi este repusă în adevărata ei viaţă. Pentru a pune în evidenţă legătura intrinsecă între natură şi har. Chiar ca persoană absolută care este mai tare Dumnezeu.

Din această cauză. nu este de mirare că împăratul se dă drept cel mai înalt moderator al lui. ci sunt legea interioară a Imperiului.confiscă-i averea şi excomunică-l. trebuie să ne întoarcem fără îndoială la punctul de la care tradiţia din Răsărit şi Apus a apucat drumuri diferite. Acesta este sensul celei de a VI -a novele a legii lui Justinian (Yves Congar). ci harul.Învăţătura ortodoxă despre har. "transformarea spre asemănarea cu Dumnezeu" printr-o nouă unire. în partea sa iconomică o teologie a îndumnezeirii naturii umane. strălucirea lui Dumnezeu după chipul căreia natura a fost creată. în Răsărit sunt păstrate mai puţin în opoziţie temporalul şi spiritualul ca în Apus unde Augustin a stăpânit întreaga gândire creştină. darul Sfântutui Duh. Raportul dintre natură şi har este constituit astfel într-o legătură interioară. Legile credinţei si ale cultului Bisericii nu sunt sancţionate după principiul "proscriere et excomunicare". este desăvârşirea naturii. Teologia greacă este. la felul şi modul cum este înţeles şi legăturile între ceea ce numim natură şi har. Dacă vrem să mergem la cauza deosebirilor între Răsărit şi Apus. În această perspectivă. perfecţiunea şi bunăstarea sa. naturală şi supranaturală. De aceea şi raportul dintre acestea este cu greu de definit pentru că este greu de determinat stările personale pe care le produc raporturile dintre eu şi tu. În acelaşi timp se arată unitatea. Pentru ea nu există două ordine diferite ale realităţi. pe care credem că le înţelegem. 9 . Biserica este văzută ca una ce dă imperiului particularitatea. care se produce între puterile omului şi har. ca lucrare personală a Sfântului Duh uşureaz ă înţelegerea raportului dintre natură şi har prin analogia raportului dintre o persoană şi altă persoană.

12: "De aceea. Tot Sfinţii Părinţi mai arată că destinul omului este moartea. Păcatul trebuia pedepsit cu moartea pe care a luat-o Hristos. Ei arată că. ci "crucea. 3. Prin ascultarea lui Hristos se pune în evidenţă mărirea lui Dumnezeu. care ia o natură omenească fără păcat însă ia asupra Sa natura cu efectele neascultării.Aspectele esenţiale ale răscumpărării 4. El a luat firea umană de bunăvoie cu slăbiciunile care conduceau spre moarte şi S-a făcut blestem pentru păcat (Gal. Ea însă nu putea fi dată de om datorită universalităţi păcatului strămoşesc (Rom. Prin faptul că Iisus Hristos dă lui Dumnezeu o ascultare desăvârşită atrage şi pe oameni la ascultare. 5. pentru că toţi au păcătuit în el"). dacă am rămâne numai la această înţelegere. El se exprimă în realitatea firii umane ca o slăbire a voii şi a înţelegerii şi în acelaşi timp ca o creştere iraţională a patimilor. mormântul şi învierea" (Sf. 10 . preamărirea Lui. Mântuirea este însă nu numai o refacere a naturii umane în ea însăşi. Prin aceasta ei înţeleg încetarea activităţii create a omului şi primirea harului necreat prin care omul ajunge să aibă un caracter duhovnicesc pentru ca lumea să scape de moarte. Aspectul de jertfă al răscumpărării Caracterul de jertfă al operei de răscumpărare a lui Hristos constă nu numai în faptul că Hristos aduce natura umană pe calea desăvârşirii.13: "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii. Maxim Mărturisitorul). Însă Sfinţii Părinţi merg mai departe în înţelegerea acestui aspect. pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn"). aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii. Lipsa de ascultare este acum învinsă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Păcatul este în primul rând neascultarea omului faţă de Dumnezeu. Însă constituţia lui cuprinde nu numai acest moment. făcându-Se pentru noi blestem. ci şi în cel ce se arată că suferă pentru păcat. Ascultarea faţă de Dumnezeu trebuia să fie permanentă şi completă. Prin aceasta se ajunge la ieşirea din starea de păcat şi la participarea la viaţa dumnezeiască. ascultarea lui Hristos ar putea fi interpretată doar ca exemplu pentru oameni. care face grea chiar ascultarea de Dumnezeu şi suportarea morţii. precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. ci şi revenirea omului la ascultarea de Dumnezeu. Păcatul însă a fost pedepsit prin moarte pentru a se arăta că cel care crede că poate trăi fără Dumnezeu nu pierde numai o parte din viaţa întreagă.

El învinge moartea pentru că în El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în mod culminant prin moarte şi aceasta implică şi sfinţirea. introducându-l şi pe el la Tatăl. Purificarea naturii umane a lui Hristos de ispita oricărui egoism şi suportarea durerilor şi ostenelilor care sunt legate de renunţare primeşte caracterul unei sfinţiri sau a unei morţi pentru Dumnezeu. Prin aceasta se arată că ascultarea şi moartea lui Hristos ridică natura umană din starea de slăbiciune la nestricăciune. Hristos intemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu. Dacă nu ar fi murit pentru noi. Chiril al Alexandriei: "Domnul nostru Iisus Hristos legând ciurda demonilor necuraţi şi vărsând sângele Său pentru noi şi oferind astfel moartea şi nestricăciunea. a exprimat-o Sf. învingând definitiv moartea. ci cu însuşi sângele Său. nu cu sânge de ţapi şi de viţei. cu moartea în Dumnezeu. Dar la aceasta se poate pătrunde prin caracterul de jertfă curată pe care l-a dat Hristos. "moartea dătătoare de viaţă" (Nicolae Cabasila). ci a Lui. Hristos merge şi în cealaltă direcţie şi înaintează în ea prin smerenie şi ascultare ca om. Neascultarea omului de Dumnezeu a implicat în natura lui o stare de stricăciune care se termină cu moartea. care imprimă şi omului starea de jertfă. Hristos a murit cu dreptate pentru lume dar cu dreptate a şi înviat personal. aspectul ontologic reprezintă direcţia spre firea umană a Lui. care reprezintă direcţia spre Tatăl. ne face ai Săi proprii. cartea a III-a). Ideea că. 9. Prin faptul că Hristos suferea moartea ca pedeapsă. face ca moartea să nu fie o pedeapsă simplă ci şi o evidenţiere a preamăririi lui Dumnezeu. luând-o de bunăvoie. pentru că dreptatea Lui personală a înviat faţă de nedreptatea lumii şi moartea ca pedeapsă pentru nedreptate. Moartea lui Hristos este astfel o străbatere a drumului de renunţare şi de sfinţire în comuniunea cu Tatăl. (Evr. prin moarte. Aspectul ontologic al Răscumpărării Spre deosebire de aspectul de jertfă. nu ne-am fi mântuit şi dacă nu ar fi fost între morţi nu ar fi scuturat stăpânirea crudă a morţii" (Glafire. ca unii ce nu mai trăim viaţa noastră. Ascultarea lui Hristos de Dumnezeu şi moartea Lui ca jertfă a 11 . prin care opreşte moartea datorată păcatului.12: "El a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor. şi a dobândit o veşnică răscumpărare").În acelaşi timp. 5.

în cazul în care natura umană a lui Hristos a primit nestricăciunea încă de la Întrupare. ascultarea şi moartea lui Hristos au fost eliminate din firea de după cădere afectele şi moartea. Ascultarea şi moartea lui Hristos au avut efectul de ridicare a firi umane din stricăciune şi moarte. Părinţi explică aceasta prin faptul că cel care se aduce jertfă lui Dumnezeu se sfinţeşte. La capătul acestei faze începe faza a doua a îndumnezeirii prin care umanitatea lui Hristos obţine nestricăciunea după trup. Leonţiu de Bizanţ afirmă că.pentru că pe firea aceasta a venit să o mântuiască. Sf. De aceea era necesar ca natura umană a lui Hristos să pornească de la lipsa de păcat în ea şi să facă prezentă dumnezeirea în ea pentru ca voinţa să nu mai fie slăbită de păcat. Leonţiu de Bizanţ ne arată de fapt motivele pentru care Cuvântul a luat firea noastră de după cădere dar fără păcat. nu pe cea de dinainte de cădere. iar oamenii se pot ridica din păcat în legătura cu El. Firea este restabilită ontologic. Efectele erau subordonate 12 . Iisus Hristos este acum un punct fix neschimbabil prin cădere în ansamblul uman. Combătând pe un monofizit. Acestea sunt: . fiinţial şi nu moral. . Sfinţii Părinţi arată că firea umană a lui Hristos a avut efectele care sunt rezultatul căderii naturii umane în păcat dar nu a avut şi păcatul însuşi. ci a fost în Hristos o devenire. Sf. Aceasta este prima parte a îndumnezeirii. umplându-se de Duhul Sfânt. Leonţiu de Bizanţ scoate în relief faptul că natura umană a lui Hristos nu a fost de la început la fel. Părinţi arată ca în Întrupare este dată în mod potenţial întreaga îndumnezeire a firii umane a lui Hristos şi începutul mântuirii. Comuniunea restabilită acum înseamnă atât firea omenească restabilită din egoismul ei cât şi iubirea lui Dumnezeu care se arată tot acum neîmpiedicată în voinţa lui Dumnezeu de a împodobi pe om cu darurile Lui.pentru că numai aşa este o pildă de luptă cu ispita şi de îndeplinire a dreptăţii. Datorită faptului că Întruparea este baza celui de al doilea proces. Prezenţa puterii dumnezeieşti este cea care dă viaţă oricărei creaturi. nu ştiu de ce a mai petrecut în viaţă. a murit şi a înviat". nu ar fi trebuit să trăiască pe pământ ca om. În acest sens viaţa lui Hristos apare ca o străbatere treptată a naturii umane de către natura divină.produs în natura umană o desăvârşire care merge până la îndumnezeire. deoarece nu a fost ascultarea şi moartea unui om simplu. Prin jertfa. să pătimească şi să învieze: "Dacă cum spui tu întrupându-Se pentru noi a avut prin aceasta şi nestricăciunea. Prima fază a ţinut până la moartea lui Hristos în cea de a doua a intrat prin Învierea Lui.

mijlocul suprem prin care firea îşi arată curăţenia. până la capăt. De acest proces este legată şi Învierea lui Hristos care este o încoronare sau o îndumnezeire a firii umane a lui Hristos. deoarece este o preocupare egoistă şi o uitare de Dumnezeu. pentru ca aceasta să se întărească prin răbdare. După cum arată Sf. prin ea. Aceasta o arată Epistola către Efeseni 2. 6: "Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri. a sădit în plăcere contrariul ei – durerea. Irineu de Lyon. conducând la dominarea spiritului asupra ei. ultima fiind moartea. Rezistenţa lui Hristos ca om în toate durerile a întărit firea umană.în Persoana lui Hristos în mod strict voinţei Lui. împotriva păcatului. Omul se află în faţa aceste situaţii: îndreptându-se spre plăcere fuge de durere. Hristos însă a luat de bunăvoie durerea firii căzute şi moartea care este o consecinţă a durerii. Moartea lui Hristos este trecere spre înviere. Prin ispitele primite s-a dat prilejul ca afectele să simtă stăpânirea voinţei. Hristos a avut în natura Lui umană numai durerea. El a scos şi durerea din fire şi a dus firea spre nepătimire. Învăţătura despre recapitulare este întâlnită la Sf. care a vrut mântuirea omului. Născându-Se din lucrarea Sfântului Duh asupra Fecioarei Maria. Hristos a suferit prin această durere nediluată de plăcere şi pedeapsa în firea Sa umană. Dar aceasta I-a venit Lui numai după suportarea supremei dureri – moartea. Aspectul recapitulativ al Răscumpărării Opera răscumpărătoare a lui Hristos are şi o direcţie îndreptată spre oameni. Prin această moarte. firea osândeşte păcatul de care s-a despărţit. Prin jertfa Sa ca om şi îndumnezeirea firii Sale umane. ca pe o oprire şi o pedepsire a ei. Maxim Mărturisitorul. Hristos a asumat durerea care este prezentă în afecte. Plăcerea este un păcat. Însă Dumnezeu. Acesta este arătată prin faptul că Hristos se aduce pentru noi jertfă Tatălui şi îndumnezeieşte firea Sa umană. Plăcerea naşte însă o nouă durere. păcatul şi eliberează firea. 6. în Hristos Iisus". Hristos le-a asumat pe cele de durere. tăria şi aversiunea împotriva păcatului. Deoarece durerea e lăsată spre pedeapsa firii care a primit plăcerea. Maxim arată că Dumnezeu osândeşte. Sf. noi toţi am fost aduşi în mod virtual jertfă şi îndumnezeiţi. Hristos ne cuprinde 13 . în firea Lui nu a pătruns plăcerea. Prin aceasta. El vorbeşte despre aspectul recapitulării virtuale prin care Hristos ne cuprinde într-un fel tainic chiar înainte de a ne atrage prin credinţă în procesul mântuirii. afectele pot fi de două feluri: de plăcere şi de durere. Afectele de durere sunt legate indirect de natura umană căzută.

"pe mine. Sf. Grigorie Palama: "Şi aşa să fie cu adevărat Adam nou şi să rămână cu adevărat nou şi puternic neînvechindu-se nicidecum şi pe Adam cel vechi să-l rezidească în Sine. Modelul recapitulării lui Adam cel Nou În ansamblul umanităţii. El este centrul umanităţii. cânt. El este Adam cel nou pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi omul cel dintâi. Cânt. Sau "pe noi ne-a îndumnezeit duhovniceşte întru Sine" (Triod. astăzi mă scol împreună cu Tine". Atâta timp cât din Adam cel vechi primim existenţa indirect. Cântările Bisericeşti arată că orice act al lui Hristos este un act în care toţi suntem incluşi. a ceea ce este prezent în El. Ioan Botezătorul: "Botează-Mă pe Mine. anterior lui Adam şi de la care şi-a primit Adam existenţă. 5. în momentul în care se întrupează. Prin aceasta. în Mineiul din Decembrie. se arată că Fiul lui Dumnezeu. mă îndumnezeieşte". Din multele tălmăciri ale răstignirii şi Învierii lui Hristos putem da ca exemplu pe cea din Octoih Gl.6: "Pe Mesia Cel singur drept în mijlocul tâlharilor celor fărădelege spânzurându-Se împreună cu Sine a înălţat pe toţi". prin voinţă. şi întru Mine se vor curăţa greşelile oamenilor" (Mineiul 4 Ian. Umanitatea Lui este 14 .7). Mântuirea noastră personală este însuşirea. Hristos deţine poziţia unui nou Adam.8. Astfel. El este însă acum un izvor prin care primim viaţă nouă iar noi dobândim adevărata noastră viaţă numai prin El (Rom. Iisus Hristos – centrul umanităţii Umanitatea lui Hristos este focarul din care iradiază spre oameni infinitatea vieţii divine. Canonul 2. care ne cuprinde pe toţi după cum ne-a cuprins şi Adam cel vechi.). "Ieri m-am îngropat cu Tine Hristoase.într-un mod cu totul deosebit. atât cât pot ei primi. omul. tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi". şi să-L păstreze pururea nou". Hristos spune către Sf. cânt. 13. 4. Prin aceasta El se deosebeşte în lucrarea Lui de lucrarea celorlalţi oameni. prin Adam cel nou primim existenţa în mod direct.19: "Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi.

15 . Astfel. prin Întruparea. nu numai către Dumnezeu. moarte şi înviere. proces în care este implicată şi natura Sa umană. viaţa şi patimile Sale. Legătura dintre Hristos şi oameni Sensul unităţii dintre Hristos şi oameni este acela că oamenii sunt cuprinşi în Hristos într-un mod relaţional care nu-i anulează ca persoane proprii şi prin care el se simte legat de noi. pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn"). Prin aceasta. Hristos a vieţuit şi a pătimit şi cu faţa către oameni. Hristos trimite spre oameni iubirea Sa compătimitoare. Prin patimile şi moartea Sa ne-a scos din blestem şi ne-a îndumnezeit (Gal. făcându-Se pentru noi blestem.13: "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii. natura umană a lui Hristos devine un vas comunicant al energiilor lui Dumnezeu către oameni. înainte de Întrupare. ca un Dumnezeu. iar după înviere nu mai este îngrădită de slăbiciunile trupului. fără să înceteze de a fi a Lui.umanitatea ipostasului divin şi El şi-o poate da tuturor. 3. Hristos a făcut posibil oamenilor uşor de auzit chemarea Sa pentru a ajunge la împărtăşirea cu El. Prin jertfa adusă Tatălui şi prin îndumnezeirea umanităţii Sale. Ea s-a făcut arătată prin Întrupare dar flacăra ei se face tot mai puternică prin viaţa şi patimile Sale. Prin întrupare. Această iubire este o manifestare a unei legături ontologice mai adânci care stă între Hristos şi oameni.

acelaşi timp. cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi" (Nicolae Cabasila). stăruiau în rugăciune împreună 16 . această extindere a lui Hristos în oameni. Aici prin harul divin. la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos"). Biserica este. prin Biserică. Să răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El. El (Hristos) devine modelul cu care şi noi trebuie să devenim la fel. Aşa că. 1. la drept vorbind. Pentru aceasta trebuie însă şi ei să se deschidă. la starea bărbatului desăvârşit. ca să ne îmbrăcăm şi să murim împreună cu El.7. noi ne facem una cu Cel ce S-a Întrupat şi S-a îndumnezeit.organ al mântuirii şi sfinţirii oamenilor Mântuirea omului se realizează prin efortul de creştere în Hristos pentru a ajunge la măsura bărbatului desăvârşit . câmpul de acţiune al lucrării harului Sfântului Duh.A. Biserica reprezintă astfel finalizarea acţiunii mântuitoare începută prin Întrupare. aici. Hristos mântuieşte pe oameni. Prin aceasta. ca nişte persoane care comunică totdeauna mai mult. de fapt. 4. de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a Sfintei Împărtăşanii şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos le-a luat asupră-I încă din pântecele Fecioarei. Drumul aceasta îl parcurgem şi noi în Hristos. Sfântul Duh şi Hristos rămân în Biserică şi credincioşi. Biserica este locul în care oamenii trec prin toate stările prin care a trecut Hristos: "Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut El. Prin aceasta. prin ungerea cea împărătească a dumnezeirii. De aceea ne ungem cu Sfântul Mir. ca să ajungem părtaşi ai Lui. În sfârşit. Hristos este Cel care. 13: "Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu. expresia "Sfântul Duh rămâne în Biserică" în sensul că harul Sfântului Duh. Biserica . puterea harului sfinţitor. Hristos îi adună pe oameni şi-i ridică la asemănarea cu El. iar mântuirea implică extinderea Lui în ei.Fiul lui Dumnezeu (Ef. ei vor să menţină comuniunea dintre oameni şi să o sporească. În Faptele Apostolilor se arată că prima venire a Sfântului Duh sau pogorârea Lui s-a făcut Apostolilor care stăruiau în rugăciune (F. care se sălăşluieşte în umanitatea lui Hristos. Căci într-adevăr noi de aceea ne şi botezăm. Este valabil. comunică omului. Asemănarea aceasta cu El se face tot prin El. se află acum în Biserică şi se comunică oamenilor. într-un cuget. în actul Său de recapitulare. 14: "Toţi aceştia. Biserica este.

Biserica însă nu este o instituţie numai cu structuri exterioare. îndestulându-se şi întocmindu-se. Biserica şi Sfintele Taine Biserica are un temei trinitar care trebuie văzut în taina vieţii. prin încheieturi şi legături. Pentru a depăşi această greutate Părinţii au arătat că persoanele nu mai sunt măşti aplicate exterior naturii divine (modalismul). care este "capul Lui" (Col. comuniunea persoanelor divine. Astfel. Natura divină este înţeleasă ca comuniune. ca viţa prin mlădiţe".). Sfântul Duh lucrează extinderea lui Hristos în noi şi în acelaşi timp prezenţa Lui. Relaţiile trinitare sunt astfel un model şi o putere a relaţiilor dintre oameni în Biserică. nestorianismul etc. sporeşte în creşterea lui Dumnezeu"). Astfel Biserica este viaţa noastră în Hristos prin lucrarea Sfântului Duh. ci cum se arată inima prin mădulare. Prin puterea Sfântului Duh. mama lui Iisus şi cu fraţii Lui"). 17 . 2. iar Biserica este în drum spre starea de înviere. 21). Hristos este în stare de înviere. rădăcina pomului prin ramuri şi. cum a zis Domnul. Înainte de patima Mântuitorului se roagă Tatălui "ca toţi să fie una după cum Tu. Părinte. ei devin un organism interior prin Sfântul Duh. ci sunt structura internă a naturii divine. în stare de înviere care se face numai în Biserică.cu femeile şi cu Maria. Părinţii Răsăritului au fost confruntaţi şi ei cu problema relaţiei dintre natura divină şi persoane mai ales când trebuiau să răspundă ereziilor (arianismul. ca trup al lui Hristos. Însă Biserica se hrăneşte şi creşte prin Sfintele Taine. Biserica este câmpul în care vieţuieşte Hristos şi pe care îl trăieşte prin Sfântul Duh. Acestea sunt legăturile şi încheieturile care unesc trupul lui Hristos. Nicolae Cabasila: "Biserica se arată prin taine nu ca prin nişte simboluri. Tatăl comunică Fiului natura Sa şi o întoarce prin Sfântul Duh înapoi Tatălui. Numai lucrarea Sfântului Duh fundamentează credinţa noastră. Biserica este astfel legată în mod esenţial de pogorârea iniţiată a Sfântului Duh dar şi de una continuă a Lui. 19: "În loc să se ţină strâns de capul de la care trupul tot. întru Mine şi Eu întru Tine" (Ioan 17. De aceea în viaţa ei este împletită viaţa Sfintei Treimi.

Fapt. bărbat al unei singure femei. 6. 2-9: 2. 29. 3. Pe aceasta se fundamentează unitatea sobornicească a Bisericii. 3. în Biserică. i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră". 5. I Tim. dar. 14. Sobornicitatea în teologia răsăriteană depăşeşte caracterul unilateral al unităţii aşezate deasupra diversităţii (catolicii) şi invers (protestanţii). Fapt. Fapt. înţelept. 6). 5. Tit 1. ci se integrează în viziunea universală a Bisericii cu centrul în Hristos prin Sfântul Duh. preoţi şi diaconi. Comunicându-l pe Sfântul Duh. veghetor. 23. destoinic să înveţe pe 18 . rugându-se cu postiri. Constituţia Bisericii În Biserica Ortodoxă există realitatea egalităţii în puterea transmisă prin hirotonie. egalitate care face ca fiecare episcop să fie centrul puterii spirituale într-o eparhie.Ortodoxia afirmă că nu există unitate fără diversitate şi nici diversitate fără unitate. Bisericile locale nu pot funcţiona separat. Caracteristică ei este viaţa Sfintei Treimi sau comuniunea trinitară. Cel care a fundamentat unitatea sobornicească a Bisericii din punct de vedere teologic este Sfântul Vasile cel Mare şi în lucrarea "Despre Sfântul Duh" . 23: "Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică. 22. ca episcopul să fie fără de prihană. 14. ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. I Tim. ci arată că Biserica locală este manifestarea Bisericii Universale. De aceea în Biserica Ortodoxă a existat o tendinţă de descentralizare arătată concret în faptul că nu se mai pune accent pe Biserica Universală pentru a umbrii Biserica locală. 5: "Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. dar şi să fie unit cu ceilalţi episcopi într-un Sinod Ecumenic. iubitor de străini. Hristos lucrează în mod nevăzut prin episcopi. ce constituie organul învăţătoresc al Bisericii. precum ţi-am rânduit". I Tim. apoi ale episcopilor (Tit 1. Se cuvine. ei Îl comunică pe baza rugăciunilor celor dintâi apostoli. cuviincios."Duhul Sfânt este întreg în fiecare parte şi întreg pretutindeni".

alţii. într-o succesiune neîntreruptă. 19 . 15: "De acum nu vă mai zic slugi. trebuie să fie cucernici. Hristos este deci de la Dumnezeu şi apostolii de la Hristos" (Scrisoarea I către Corinteni. 42). trufindu-se. 4. Apostolii au fost martorii lui Hristos Cel înviat şi sunt pietre de temelie pe care s-a întemeiat Biserica. paşnic. sunt după hotărârea lui Hristos" (Efes. ca urmare cei ce urmează apostolilor fiind rânduiţi după episcopi în diferite părţi. având copii ascultători. nedeprins să bată. ci blând. pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute"). rugându-se şi-au pus mâinile peste ei". nu vorbind în două feluri. 3). ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului. fiind trimişi de Hristos. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă. ca nu cumva. să cadă în osânda diavolului. Bine chivernisind casa lui. iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu. neagonisitori de câştig urât. 22: "Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni. de asemenea. Diaconii. şi ei. 7. 6: "Pe care i-au pus înaintea apostolilor. Fapt. 9. Păstrează-te curat". nu dedaţi la vin mult. I Tim. cap. cu toată bună-cuviinţa. neiubitor de argint. Sfântul Ignatie arată că episcopii urmează apostolilor după cum Hristos Tatălui şi-L continuă în lucrarea lor. Sfântul Ignatie al Antiohiei: "Hristos a transmis apostolilor toate câte le-a auzit de la Tatăl" (Ioan 15. Păstrând taina credinţei în cuget curat. că sluga nu ştie ce face stăpânul său. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară. Sfântul Clement Romanul spune în acest sens : "Apostolii ne-au binevestit. nici nu te face părtaş la păcatele altora. 6. 5. Cap. Episcopul să nu fie de curând botezat. ci v-am numit pe voi prieteni. cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? 6. neagonisitor de câştig urât. 3. 5. Ei au ca urmaşi pe episcopi. Nebeţiv. 8.

ci ca să slujească". şi hotărârile lor se exercită tot în comuniune. 28: "După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească. iar nu spre dărâmare"). când voi fi de faţă. Fiecare episcop este urmaşul tuturor apostolilor căci fiecare apostol se află în comuniune cu toţi ceilalţi apostoli. să le urmeze în slujba lor sfântă alţi bărbaţi probaţi". ca păstorire a sufletelor spre mântuire este totodată o slujire. Ea are caracter duhovnicesc. şi nu urmăreşte altceva decât mântuirea credincioşilor. Au aşezat pe cei mai înainte pomeniţi şi le-au rânduit că de vor adormi. Temeiul scripturistic: Mat. Origen arată că episcopul nu trebuie să uite niciodată că cel ce este chemat la episcopat nu este chemat la domnie. cap. 20 . episcopii. 42). adică punerea lor în relaţie iubitoare cu Hristos şi între ei. căci este de la Sfântul Duh. "Astfel. La rândul ei conducerea. ci la slujirea întregii Biserici. În acest sens Sfântul Apostol Pavel se socotea pe sine "slujitor. nefiind de faţă. 20.Sf. frate şi împreună lucrător" nevrând să stăpânească asupra credinţei creştinilor care au fost chemaţi la libertate şi au încetat să fie sclavii oamenilor. Clement Romanul spune că "apostolii care au predicat în ţări şi oraşe au pus începuturile bisericilor cercând în duhul pe episcopii şi diaconii celor ce vreau să creadă. sunt socotiţi părtaşi ai aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învăţături şi păzitori ai Bisericii" (Scrisoarea I către Corinteni. Deoarece hirotonia se săvârşeşte de mai mulţi episcopi în comuniune. 10: "Pentru aceea vă scriu acestea. urmaşii Apostolilor. ca atunci. după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire. să nu cutez cu asprime. De aceea puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu o folosea spre zidire şi nu spre dărâmare (II Cor 13.

O astfel de viziune făcută pentru a-l pune pe om în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu îl umple pe Isaia de spaimă: "Vai mie. Gestul serafimului care a luat cu cleştele de pe 21 . Dar sfinţenia lui Dumnezeu este mai puternică decât păcatul creaturii. căci Eu sunt Dumnezeu atotputernic şi nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să te prăpădesc" (Osea 11. Locurile caracteristice din Vechiul Testament în care se subliniază această realitate sunt acelea în care Dumnezeu vorbeşte la prima persoană şi arată sfinţenia Sa ca aparţinându-i numai Lui: "Cu cine Mă asemănaţi voi ca să fiu asemenea?.8. Lui nu-i este proprie plăcerea distructivă prezentă la om datorită păcatului care conduce spre moarte aşa cum arată profetul Osea: "Nu voi dezlănţui iuţimea mâniei Mele. Sfinţenia lui Dumnezeu şi accesul tuturor la ea Sfinţenia lui Dumnezeu cuprinde două aspecte: 1. plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia 6. Serafimii din viziunea profetului Isaia nu pot decât să repete şi să transmită o singură laudă: "Sfânt. însă se arată ca putere. Sfinţenia lui Dumnezeu se arată pe calea negaţiei. iar această negaţie are un conţinut pozitiv căci ceea ce neagă este moartea. În alt loc subliniază aceeaşi realitate: "Nu este alt dumnezeu afară de Mine. Viziunea profetului este cea a creştinului care vede deodată apariţia realităţilor care îi hrănesc credinţa sa. zice Sfântul" (Isaia 40.11).25). Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6. Aspectul apofatic. Aspectul sfinţeniei descoperită ca relaţie a lui Dumnezeu cu lumea.3). că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate.5). şi nu voi prăpădi din nou Efraimul.9). sfânt. Sfântul lui Israel şi Ziditorul său: "Îndrăzniţi voi oare să Mă întrebaţi despre cele viitoare şi să daţi poruncă lucrului mâinilor Mele?" (Isaia 45. Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este altul decât Mine!" (Isaia 45. sfânt este Domnul Savaot. 2.21). transcendent al sfinţeniei. Sfinţenia. Dumnezeu singur este "Sfântul". Dumnezeu Sfântul este cel ce face ca lumea să vieţuiască. Cinstirea sfinţilor I. "Aşa zice Domnul. Cu privire la primul aspect Vechiul Testament arată că "Sfântul" este ceva singular care traduce realitatea lui Dumnezeu şi a numelui Lui care nu se pronunţă.

la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Lc. în Vechiul Testament el a devenit o calitate a Persoanei absolute şi într-o măsură oarecare. 6. În Noul Testament. Sfinţenia lui Dumnezeu apare totodată ca o măreţie care produce o infinită smerenie în om. precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este". Faţă de păgânism. preoţie împărătească. Chemarea aceasta a lui Dumnezeu. "Fiţi sfinţi. Dumnezeu S-a angajat însă pentru poporul Său pe o linie unică pe care numai El este capabil să o împlinească . devine chemare pozitivă la sfinţenie. Acestora li se deschide posibilitatea spre sfinţire.19. iar Sfântul Apostol Pavel sfinţi (Rom. Epistola I a Sfântului Apostolului Petru îi numeşte pe creştini neam sfânt (I Petru 2.2). poartă pecetea Dumnezeului lui Israel.7). sfinţenia lui 22 . Tatăl nostru. se desfiinţează.36: "Fiţi milostivi. graniţa dintre sacru şi profan întrucât s-a dat posibilitatea tuturor să devină sfinţi. Porunca aceasta concentrează în jurul sfinţeniei divine relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său. sau cum o găsim în Sf. Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt" (Lev. dar. Aceştia au conştiinţa că au rămas într-un mod nou şi personal chemării la sfinţenie (Mt. că Eu.jertfelnic un cărbune şi-l va atinge de buzele profetului arată mântuirea legată de cultul adevăratului Dumnezeu: "Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: "Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale. precum şi Tatăl vostru este milostiv"). 5.4: "Căci am auzit despre credinţa voastră în Hristos Iisus şi despre dragostea ce aveţi către toţi sfinţii"). Începând cu Vechiul Testament. Ceea ce în regulile anterioare însemna teamă de încălcare a unui domeniu interzis. chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu.48: "Fiţi. Originalitatea lui Israel este aceea a unui Dumnezeu Sfânt care şi-a descoperit sfinţenia Sa în modul Său de a acţiona şi a conduce poporul Său. a "Sfântului lui Israel". şi fărădelegile tale le va curăţi" (Isaia 6. într-un sens. a întregului popor format din persoane. ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric. popor agonisit de Dumnezeu. la lumina Sa cea minunată"). voi desăvârşiţi. Ea transfigurează tot ceea ce vine din ataşare naturală. 1. şi de la Domnul Iisus Hristos!". Toate regulile devin propii poporului. are în experienţa religioasă a poporului lui Israel o consecinţă importantă. Col.9: "Iar voi sunteţi seminţie aleasă.linia sfinţeniei. Transformarea aceasta îşi găseşte împlinirea în Noul Testament. Scriptură.7: "Tuturor celor ce sunteţi în Roma. Ea descoperă caracterul transcendent al Persoanei divine care îl face pe om să gândească la păcătoşenia lui. iubiţi de Dumnezeu. neam sfânt. Se face acum trecerea de la experienţa religioasă elementară la lumea credinţei. în care sacrul era o calitate a lucrurilor. 1.

5: "Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el. Puterea spre aceasta au primit-o prin pogorârea Duhului Sfânt. voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci 23 . Starea de sfinţenie a Apostolilor se arată nu numai în puterea cuvântului propovăduit de ei ci şi în fapte de vindecări. Din Hristos vor primi sfinţii Apostoli nemijlocit ajutorul în efortul lor de curăţire şi sfinţire. păziţi poruncile Mele. dar. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac".43). prin vieţuirea lor de trei ani lângă El. Puterea de sfinţire adusă prin Hristos şi Duhul Sfânt n-a rămas numai în Apostoli. sunteţi voi în Hristos Iisus.2. 2. Toţi oamenii au acum acces la sfinţenie. Sfântul Apostol Pavel arată în această privinţă: "Din El. în FA. spre iertarea păcatelor voastre.44: "Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte. căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli. minuni şi în alte semne: "Şi tot sufletul era cuprins de teamă. căci toţi se pot uni cu Hristos prin Duhul Sfânt.Dumnezeu se arată sub cele două aspecte amintite.30). acela aduce roadă multă. Eu voi face. Hristos este modelul suprem al sfinţeniei umane şi în acelaşi timp izvorul ei nemijlocit. Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul" se arată că Duhul cădea peste toţi care ascultau cuvântul lui Petru şi se botezau (FA. manifestată în lume prin coborârea lui Dumnezeu la ea. Prin aceasta creştinismul a desfiinţat în principiu graniţa între sacru şi profan. Duhul Sfânt este puterea de sus făgăduită de Mântuitorul Hristos.38: "Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos. El este Calea noastră spre realizarea sfinţeniei şi de la El primim puterea pentru această realizare.16-17: "Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: "Iar în zilele din urmă. şi veţi primi darul Duhului Sfânt"). aşa cum arată Sfântul Evanghelist Ioan la Ioan 14.14-16: "Dacă veţi cere ceva în numele Meu. zice Domnul. şi mare frică îi stăpânea pe toţi" (FA.10. 2. Caracterul universal al făgăduinţei Duhului este subliniat de Sfântul Apostol Petru în predica sa de la Cincizecime (FA. Această aspiraţie a fost unită cu o depăşire de sine a naturii umane din Persoana lui Hristos. Sfinţenia vine de la Dumnezeu şi se recunoaşte totodată că în fiinţa omului există o aspiraţie şi o capacitate spre sfinţenie sau spre comuniune cu Persoana divină. 1. Această deschidere a fost adusă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare" (I Cor. De Mă iubiţi. Se vorbeşte acum de sfinţenia revelată. căci fără Mine nu puteţi face nimic"). căci fără de El nu putem face nimic (Ioan 15.

Sfinţenia este însă. vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul. sfinţii au învins pornirile egoiste din ei. deoarece suntem ajutaţi de Dumnezeu însuşi în acţiune. O astfel de biruinţă au înfăptuit-o prin predarea totală a lor lui Dumnezeu ca persoană. Această realitate s-a arătat prin sfinţii din întreaga istorie a Bisericii creştine. întreaga renunţare la sine. Ei au arătat că predarea adevărată se poate face numai unei persoane. prin jertfa Lui pentru noi. Sf. unii creştini devin sfinţi.1: "Dar după aceea. P. Sfântul Chiril spune în acest sens: "căci în Hristos ne apropiem de Dumnezeu şi Tatăl. la starea de "jertfă duhovnicească şi preabine-mirositoare Tatălui ne înălţăm prin Fiul (Ibidem. şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi. II. Ioil 3. puterea fidelităţii noastre faţă de Dumnezeu. Chiril arată că. 38. Ei se jertfesc însă curat şi total numai prin împărtăşirea din jertfa curată şi totală a lui Hristos ce se dăruieşte ca om Tatălui în totală curăţenie. p. Unirea acestor iubiri este înfăţişată de Sfânta Scriptură astfel: "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea.551). O predare totală nu este însă posibilă decât faţă de Dumnezeu ca Persoană absolută.19: "Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi. legată de jertfire. Dar în jertfa Lui se manifestă şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi iubirea Lui ca om faţă de Dumnezeu.16). vindecând de slăbiciune toate rădăcinile manifestărilor acestora.B. XVI. În jertfa Lui este astfel puterea jertfei noastre. Hristos ca om ne-a arătat. încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară. prin jertfă duhovnicească şi dobândim putinţa de a sta în pomenirea Lui" (Închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr. ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3. arătând că aceasta merge până la sfinţire. Legătura dintre sfinţenie şi jertfă Concentrându-şi eforturile mai mult pe planul biruinţelor interioare. pentru ca şi noi să renunţăm la egoismul nostru şi să-L iubim pe Dumnezeu până la 24 .S. la el. bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea").544). Prin dăruirea lui Dumnezeu şi jertfindu-se. p. ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr"). iar starea de jertfă conduce la starea de sfinţenie. în fidelitatea lui faţă de Tatăl. Tot Sf. Chiril al Alexandriei a accentuat mult aspectul de predare a omului faţă de Dumnezeu.şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa". şi s-a sfinţit ca oamenii să se sfinţească (Ioan 17.

aşa cum în efortul creştinilor. după cum spune Sf. În locul golit din noi va intra Hristos. bine plăcută lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte ne-a arătat că ne împărtăşim de viaţă nouă care înseamnă golire de noi înşine. Omul devine "slujbă cuvântătoare" chiar prin trupul Lui. Este creaţia nouă. după cum spune Sf. aşa cum arată Sf. Aducându-se pe sine ca jertfă. Aceasta însă şi efortul de curăţire se menţin prin lucrarea Duhului Sfânt. Odihna lui Dumnezeu în sfinţi este un fapt permanent de conştiinţă pentru ei. Faţă de starea de păcat în care. sfântă. simplificat şi predat întreg lui Dumnezeu. ajungând prin curăţirea de patimi şi virtuţile culminante în iubire. 6. şi cu mult mai deosebite şi mai cinstite decât alte trupuri" (Tratat eretic). Aceasta o exprimă Sfânta Liturghie prin cuvintele: "Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate".19: "Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii. şi mai ales la voi. În acest sens. Apostol Pavel în aceeaşi Epistolă. Simeon Nou Teologul "Locul a tot ce am eu în mine îl ia Hristos" (Imne XV). mădularele omului s-au făcut roabe necurăţiei şi fărădelegii spre fărădelege. fraţilor. mădularele sunt făcute roabe ale dreptăţii spre sfinţire (Rom. 12. spre sfinţire"). se sfinţesc şi devin şi ele transparente. prin focul dumnezeiesc. tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii. Simeon Noul Teolog: "trupurile sfinţilor sub lucrarea sufletului unit cu harul sau împărtăşindu-se de lumina dumnezeiască. Aceasta se întâmplă şi acum cu oamenii prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui Hristos în Sfânta Liturghie. pentru îndurările lui Dumnezeu. spre fărădelege. Sfântul reprezintă astfel umanul purificat. deci. În cultul Bisericii Ortodoxe se spune: "Căci Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti". la asemănarea cu Dumnezeu. creştinul vorbeşte prin trupul său. prin efortul de curăţire şi statornicie a conştiinţei în faţa prezenţei lui Dumnezeu. luminoasă. ca închinarea voastră cea duhovnicească" (Rom. devine sfântă. în sfinţenie şi în curăţie 25 . Sfinţenia înseamnă prezenţa roditoare a Duhului Sfânt în om.1). Trupul lui Hristos primit de Apostoli a curăţit simţurile lor trupeşti şi le-a întipărit simţurile de jertfă. ci prin trupul înduhovnicit: "Vă îndemn.jertfă. prin care lumina din suflet face trupul transparent. să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie. Apostolul cheamă însă în Epistola Către Romani nu la slujba prin trup. Orice fiinţă umană. iar roadele Duhului sunt arătate de Apostolul Pavel în cuvintele: "Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume.

Prin aceasta ei au ieşit din Egiptul patimilor câştigând o mare asemănare cu Dumnezeu. sfinţii au primit o îndrăzneală la Dumnezeu sau o deschidere a conştiinţei. smerenia nu este ceva static şi individualist. smereniei.18: "Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa. Predându-se întreg lui Dumnezeu. zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. pot fi întâlnite la ei trăsăturile simplităţii. cu neclintirea Lui în bine şi în iubirea de oameni. Astfel. Având această îndrăzneală. puritatea. Familiaritatea aceasta sfinţii o creează şi în relaţiile cu semenii. decât numai celor ce au fost neascultători?".dumnezeiască. Sfinţenia. Îndrăzneala aceasta este strâns legată la sfinţi de curăţie. atenţia faţă de taina personală a lor. forma cea mai înaltă a comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii Ca cei care s-au curăţit în faţa lui Dumnezeu cel Sfânt prin chemarea necontenită a Lui în inima lor. Persistenţa iubirii ajutătoare este "odihna" sau "sabatul" în care au intrat sfinţii. III. ei sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru oameni. ei se predau întregi în comuniunea cu oamenii. Pe de altă parte. ci un proces de îndumnezeire. căci unul altuia suntem mădulare"). Este familiaritatea cu Dumnezeu însoţită mereu de conştiinţa măreţiei lui Dumnezeu. după cum spune Sfântul Isaac Sirul. naturaleţii. 6. a participării la durerea altora după pilda jertfei lui Hristos.11: "Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în 26 . Pentru aceea. nu în înţelepciune trupească. a înnoirii oamenilor prin participarea lor la iubirea lui Dumnezeu (Efeseni 4. Apocalipsa vorbeşte de sufletele celor ce li s-a dat câte un veşmânt alb (Apoc.24-25: "Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou. ci în harul lui Dumnezeu" (II Cor. ci se aseamănă cu "îndrăzneala" copilului vinovat. Falsificarea vieţii omeneşti prin păcat este superficializarea ei arătată în relaţii lipsite de adevăr şi încărcate de ură. Sfinţenia este redescoperirea iubirii şi a comuniunii umane după chipul lui Dumnezeu. cel după Dumnezeu. al purităţii şi al puterii duhovniceşti acoperite de vălul smereniei. grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său. aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei 3. În sfânt se descoperă piscul bunătăţii.12). Trăsăturile lor personale în raport cu ceilalţi sunt: delicateţea. 1. sensibilitatea. de purificare continuă prin relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. lepădând minciuna. Sfinţenia este opusă falsificării şi degradării vieţii omeneşti. devenind în ei o deprindere. o sinceritate a comuniunii care nu are nimic temerar în ea.

încă puţină vreme. Este o simpatie şi o descoperă caracterul personal al sfinţeniei.14: "Şi i-am zis: Doamne. Sfântul este omul care s-a eliberat de toate patimile. Caracteristica dominantă a vieţii sfântului este să facă totul pentru alţii. Astfel. Tu ştii. până când vor împlini numărul şi cei împreunăslujitori cu ei şi fraţii lor. în templul Lui.15: "Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu. puterea de a se înfrâna şi ei de la păcate şi de a jertfi lui Dumnezeu. respingând orice ispită spre lăcomie şi interes egoist. şi Îi slujesc ziua şi noaptea.7.7.tihnă. căci împărtăşindu-se de Dumnezeu se roagă Lui cu o gură şi o inimă eliberate de egoism şi întărite în unitate. cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei") stând înaintea tronului lui Dumnezeu şi slujind Lui ziua şi noaptea (Apoc. Libertatea de patimi sau nepătimirea înseamnă sensibilitate pentru alţii după cum şi virtutea înseamnă vieţuire pentru alţii. sfântul este un om pentru alţii întrucât este în primul rând un om pentru Dumnezeu. 27 . Liturghia este mediul în care omul fiind pentru Dumnezeu se face om pentru alţii. El mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului") adică au luat din puterea Lui de înfrânare şi de jertfă. şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său") . Sunt mucenicii care vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului (Apoc.

482). Icoanele au mai întâi o funcţie de călăuzire şi întărire în dreapta credinţă cum arată Sf. Sensul şi conţinutul icoanei Sensul şi conţinutul icoanei reies din învăţătura pe care Biserica a formulat-o şi a dat-o ca răspuns tendinţelor şi atitudinilor iconoclaste. Icoana se deosebeşte deci de portret prin conţinut.9. Părinţii Sinodului VII Ecumenic deosebesc icoana de portret.3).1). Sf. deosebind-o de orice altă imagine. cei zugrăviţi în ele devin o prezenţă în locaşul bisericesc. În Epistola către Evrei. Icoana reprezintă un om unit cu Dumnezeu. prin sfintele icoane. proprii numai icoanei. Sinodul din Constantinopol din 860. rodirea credinţei în Hristos. locul Maicii Domnului în iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu. cap. fie prin reprezentarea icoanei. să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte" (Evr.noi ne amintim de prototipuri (de modele vii) şi suntem introduşi la ele" (Mansi 13. Vasile cel Mare a dat şi formula cinstirii icoanei pe care şi-a însuşit-o Sinodul VII Ecumenic: "Cinstirea chipului trece la cel zugrăvit" (Comentarii la Isaia. afirmă în 28 . iar acest conţinut creează formele de expresie specifice. având împrejurul nostru atâta nor de mărturii.13). Mai mult decât atât. Vasile cel Mare: "Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfăţişează şi arată pictura în mod tăcut ochilor" (Omilie la mucenicul Varlaam..20). Portretul reprezintă o fiinţă umană obişnuită. Sfinţii sunt şi ei în jurul lui Hristos potrivit făgăduinţei făcute de Acesta: "iată Eu cu voi sunt în toate zilele. Cinstirea icoanelor I. Sfinţii de mai înainte au rămas vii şi după moarte. după ce s-a amintit de mulţi drepţi din Vechiul Testament şi poate şi din Noul Testament de dinaintea scrierii epistolei se spune: "De aceea şi noi. Sinodul VII Ecumenic declară în acest sens: "Fie prin cugetarea la cuvintele Scripturii. Ele întipăresc în mintea şi amintirea creştinilor învăţătura despre Dumnezeu cel în Treime. Ea conduce prin privirea ei cu credinţă de la vederea simţuală la contemplarea spirituală şi la întâlnirea tainică cu persoanele sfinte şi cu faptele mântuitoare reprezentate pe ea.12. în sfinţi. Icoana arată sfinţenia vizibilă cu ochii trupeşti.28. actele mântuitoare ale lui Hristos..17. Ei se află împrejurul credincioşilor mai ales când aceştia sunt adunaţi în rugăciune şi când Hristos se aduce din mijlocul lor jertfă Tatălui. până la sfârşitul veacului" (Mt.

sesizat ca deosebit de persoană şi chip. după cum spun cuvintele Sf. După Sf. nu poate fi sesizat ca deosebit de persoană. pentru a spune aşa. Ioan Damaschin defineşte astfel chipul: "Chipul manifestă şi arată ceva ascuns" sau "Un chip este o asemănare care exprimă modelul cu o anumită deosebire faţă de model". Orientarea sufletului cinstitor spre prototip atrage atenţia aceluia spre care cinsteşte. Icoana descoperă asemănarea divină dobândită de om.astfel încât să ne prefacem în asemănarea Sa" (Către monahia Xenia. Sf. Petru: "Ci să fie omul cel tainic al inimii. Împărăţia nu este izolată şi cinstirea nu este împărţită.. icoana ne vesteşte prin culori şi ne face prezent" (Mansi 16. Ap. Prin aceasta nu este ruptă puterea şi 29 . Ioan continuă: "Dacă tabloul împăratului este împăratul. Pentru a putea constata asemănarea dintre cei doi trebuie nu numai ca chipul dar şi modelul lui să fie vizibil.4). asemănarea lui Dumnezeu peste Chipul dumnezeiesc. Există o legătură ontologică sau o legătură prin fiinţă între reprezentare şi realitatea care este reprezentată şi care se aseamănă cu cea existentă. Chipul împăratului este de asemenea numit împărat fără ca prin aceasta să ia naştere doi împăraţi. întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit. După ce este rostit. care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (I Petru 3. Ioan Damaschin. se constată că este deosebit de ea. "icoanele sunt pline de puterea lucrătoare a lui Dumnezeu şi de har.. Ea traduce lucrarea harului care. Vasile cel Mare care foloseşte comparaţia dintre chipul împăratului şi persoana lui. Sf. Ioan Damaschin citează în prima sa cuvântare un loc din Sf. Trecerea de la icoană la prototipul ei viu este o intrare prin ea la prototipul nevăzut spiritual. căci numele celui zugrăvit este chemat asupra lor într-un fel de epicleză (invocare)" (H. atunci icoana lui Hristos este Hristos şi icoana sfântului este sfântul însuşi. Atâta timp cât nu este rostit cuvântul. Sfântul Ioan Hrisostom arată că chipul trebuie să fie asemănător cu Arhetipul. Raţiunea de a fi a icoanei şi valoarea ei stau în ceea ce ea reprezintă: puritatea spirituală. Acest fapt este valabil şi pentru relaţia dintre persoană şi chip. despre virtuţi şi patimi). potrivit expresiei Sfântului Grigorie Palama "pictează în noi. Sf.acelaşi sens: "Ceea ce Evanghelia ne spune. frumuseţea interioară. Slujba de sfinţire a icoanei care cheamă pe Duhul Sfânt asupra ei este o confirmare a acestui fapt. În prima şi a treia cuvântare împotriva celor care resping icoanele. între cuvânt şi persoana celui ce rosteşte cuvântul. 400). astfel nu există chip. Schultz). prin cuvinte. Pentru a expune legătura dintre tip şi Prototip.

nici natura umană a Persoanei lui Hristos. Gherman Patriahul Constantinopolului existenţa icoanei în epistolele sale către episcopii iconoclaşti. om. în trupurile lor aflate în morminte. Ei se întrebau cum pot fi reprezentate cele două naturi ale Persoanei lui Hristos. Când Biserica apără 30 . ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă. II. Ce însemnătate i se cuvine astfel icoanei? Sf. Au apărut opinii conform cărora acestea au survenit ulterior disputelor însă realitatea este că învăţătura dintotdeauna a Bisericii şi fundamentul hristologic al icoanei sunt exprimate la Sinodul Quinisext. Ioan al Tesalonicului a recurs la temeiul hristologic al icoanei în polemica sa cu păgânii. Icoana este un garant al realităţii Întrupării Fiului lui Dumnezeu. cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre. în învăţătura Bisericii. iar cel ce venerează icoana venerează persoana pe care o înfăţişează". acestea sunt ca nişte jaloane pe drumul către creaţia înnoită încât după cuvântul Sf. Pavel prin "slava Domnului. Sinodul VII afirmă că: "cinstea arătată icoanei trece asupra Prototipului. Tot pe argumentul hristologic a fundamentat şi Sf. Citând cuvintele Sf. Prin icoană vedem ca printr-un trasparent modelul. Fundamentul hristologic al icoanei Încă înainte de apariţia diputelor dintre iconoclaşti şi ortodocşi cu privire la existenţa icoanei. ortodocşii au insistat asupra argumentelor de ordin hristologic. în asemănare.cinstea nu este împărţită". este susţinută şi probată prin icoană.3. ca de la Duhul Domnului" (II Cor. la rândul ei. înaintea izbucnirii iconoclasmului. în trăsăturile şi sfintele lor chipuri iar aceasta nu prin fire ci ca urmare a harului şi lucrării divine". La fel şi după moarte harul Duhului Sfânt rămâne pururea în sufletele sfinţilor. La sfârşitul secolului al VII-lea. Ioan Damaschin răspunde: "Icoanei i se cuvine acea putere şi har pe care sfântul le-a avut când a trăit pe pământ şi a fost umplut de Duhul Sfânt. Ortodocşii nu căutau să înfăţişeze nici natura divină. Astfel.18). Deoarece harul primit de sfinţi în timpul vieţii rămâne mereu în icoanele lor. negarea icoanei lui Hristos echivaleză cu negarea Întrupării sale. Fundamentul hristologic al icoanei este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. ci reprezentau Persoana Dumnezeu-Omului. Întruparea. Vasile cel Mare. tip şi Prototip sunt una într-o singură formă. De aceea. Iconoclaştii nu puteau înţelege Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Ep. Ap.

vizibilitatea. pătimirea şi toate celelalte câte sunt pe lângă acestea în orice om. de pildă circumscrierea? Hristos va fi după omenitate. căzând sub atingere şi culoare. circumscrierea. schimbabilitatea. este că Hristos a avut însuşirea circumscrierii până la moarte. adică sub calitate şi cantitate. Icoana este dovada că Fiul lui Dumnezeu şi-a făcut cu adevărat propriu trupul nostru omenesc: "Oare nu a fost om cel mai presus de om. Sfântul Teodor Studitul socoteşte că a nega lui Hristos puterea de a fi zugrăvit în icoană înseamnă a nega toate însuşirile lui trupeşti.99). nu poate fi circumscris asemenea oamenilor? Nu rezultă din punct o linie? Nu rezultă din linie o figură. Ai suprimat sau prefăcut una din cele spuse. aşa şi necorporal şi invizibil" (Sfântul Teodor Studitul.imaginile sacre ea nu apără doar rostul lor didactic sau estetic. că Eu Însumi sunt. dar n-a mai avut-o după aceea. reprezentabil. Acuzaţia iconoclastă de idolatrie se izbeşte de o teologie elaborată şi clar formulată. P. Argumentul de căpetenie al iconoclaştilor. devenit vizibil. precum necircumscris. ci însăşi temelia credinţei. Hristos cel transfigurat rupe toate limitele trupului omenesc şi pământesc. Dacă le-ar fi pierdut n-ar mai fi poruncit să fie pipăit ca având carne şi oase? Iconomahii afirmau că Hristos n-a mai 31 . Împăratul Constantin al V-lea Copronimul a reluat aceeaşi idee atunci când a spus despre trupul transfigurat al lui Hristos că S-a făcut nu numai netrecător. precum Mă vedeţi pe Mine că am" (Lc.G. apoi celelalte figuri? Nu se formează din figuri diferite faţa şi aceasta înfăţişată în icoană nu mărturiseşte că este Hristos. arătându-se în înfăţişarea noastră? Nu a avut trup. că duhul nu are carne şi oase. ci şi "necircumscris". Sfântul Teodor aduce ca dovadă că Hristos a rămas circumscris ca om după moarte: "Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele. El n-a pierdut prin înviere însuşirile firii omeneşti. Respingerea poemelor iconomahilor. deci a cădea în dochetism. întâi triunghiul. luat de la Eusebiu de Cezareea.39). pipăiţi-Mă şi vedeţi. După Eusebiu. deci. Icoana este imaginea unei Persoane divine întrupate care transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup. cărora le urmează poziţia spaţială şi prelungirea temporală? Nu le înţelege pe acestea ca însuşiri ale circumscrierii cel ce ştie să judece cât de puţin? Cum. că este om? A fost Hristos fără chip? Însuşirile omenităţii lui Hristos sunt corporalitatea. 24.

altceva din aceasta. era circumscris. nu implică o separare a trupului de suflet. se văd. fiind pictaţi. deşi îi redă numai trupul. nici când e de faţă trupul lui Petru. Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării. Acesta este cazul numai la Dumnezeu neîntrupat. dar nu mai are slăbiciunile omeneşti în sine. Căci Petru şi Pavel.avut după înviere carnea şi oasele ca noi. Pentru că. că e supus oboselii. dar sufletele lor nu sunt de faţă în icoană. organizat. Creştinismul a afirmat cu putere păstrarea veşnică a trupului lui Hristos şi. Patriahul Gherman spune: "În icoane înfăţişăm trupul cel sfânt al Domnului". şi a trupurilor noastre. Sinodul VII Ecumenic citează dintr-o epistolă a Sfântului Chiril din Alexandria următoarele: "Iar după înviere a rămas acelaşi trup care a pătimit. adică necircumscris aşa cum chipul unui om. t. iar tot ce se vede este circumscris. ci dimpotrivă. ne-o sugerează ca alcătuind cealaltă latură a Lui. Acest lucru îl aplicau şi la natura umană din Persoana lui Hristos. fiind constituit din membre şi ca atare văzut. Atunci când facem icoana Domnului 32 . De aceea subliniază că: "dacă Hristos s-a arătat după înviere. Sfântul Teodor respinge afirmaţia lor precum că: membrele lui Hristos de după înviere sunt nişte simboluri ale unor lucrări. XIII). Părinţii Sinodului VII Ecumenic arată această calitate în felul următor: "Deşi Biserica Sobornicească reprezintă pictural forma umană a lui Hristos. sau suportă. zice el. Pe Dumnezeu-Omul îl reprezentăm întru toate asemenea nouă afară de păcat. Patriahul Nechifor al Constantinopolului spune în acest sens: "Precum s-a arătat. Căci nu mai spunem că suferă de foame. Căci tot ceea ce cade sub vedere. Teodor Studitul. ci este nestricăcios" (Mansi. iconomahii au flecărit că în icoană se circumscrie împreună cu firea omenească şi firea dumnezeiască. nu s-a prefăcut nici la înviere. ea nu îi desparte trupul de dumnezeirea cu care s-a unit. fiind predaţi unei cugetări netrainice. t. Prin aceasta şi-au ieşit din raţiune. Iconomahii aveau concepţia maneheică a neputinţei transfigurării trupului încă din timpul vieţii pământeşti. după Sf. Iar înălţarea la cer s-a făcut şi ea cu trupul şi arhidiaconul Ştefan a văzut slava ieşind din chipul omenesc al Domnului". nu vede cineva sufletul lui" (Mansi. Icoana arătându-ne pe Hristos ca circumscris nu exclude necircumscrierea lui ci dimpotrivă. cade şi sub circumscriere". Prin aceasta afirmă păstrarea formei lui umane şi personale. Sinodul VII Ecumenic se exprimă astfel: "Ei. XIII). prin aceasta. "Circumscris" înseamnă.

Sfântul Teodor Studitul explică la rândul lui această realitate astfel: "Reprezentarea lui Hristos nu stă în imitarea unui om stricăcios (Apostolul porunceşte să nu fie) ci în asemănarea cu omul nestricăcios. jos. şi din câte sunt în apele de sub pământ!" şi la Deut. fiindcă El nu este un om oarecare. şi din câte sunt pe pământ. ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului". sau în apă şi sub pământ" nu constituie o interdicţie de principiu a imaginii..1). Apoi să faci doi heruvimi de aur. 25. 8: "Să nu-ţi faci chip cioplit. nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer.Mansi. Nu este vorba de o ruptură. Ieş. Ieş. de aur curat. XIII). tot aşa cum prototipul Bisericii nu este lumea păgână.mărturisim trupul Său îndumnezeit şi nu recunoaştem în icoană nimic altceva decât o imagine care seamănă cu Prototipul. sau jos pe pământ. de o împlinire nemijlocită.25). ci numai o măsură provizorie.17-18: "Să faci şi capac la chivot.26. din pricina împietririi inimii lor. ci dimpotrivă.. ci absenţa din cadrul simbolismului Vechiului Testament a oricărei imagini concrete şi făţişe înainte de Întrupare. t.. În acest sens. 20. sus. spune Sfântul Ioan Damaschin explicând această interdicţie. tocmai nestricăcios. Paralel cu interdicţia imaginilor directe şi concrete. 25. 33 . prefigurări reprezentate de tabernacol şi tot ce conţinea el. cap. Temeiuri scripturistice ale reprezentării iconografice Biserica învaţă că icoana este întemeiată pe Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi. pedagogică. 5. ci poporul evreu ales de Dumnezeu pentru a primi revelaţia. Iată de ce icoana îi primeşte numele" (Sesiunea a VI-a.4: "Să nuţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer. cu atât mai puţin de vreo contradicţie cu Vechiul Testament. ci Dumnezeu făcut Om" (Şapte capitole împotriva iconoclaştilor. Prototipul imaginii creştine nu este un idol păgân. a existat însă porunca divină de a construi aceste întruchipări simbolice... prefigurări pe care Dumnezeu le-a dictat până în cele mai mici amănunte. referitoare doar la Vechiul Testament. proorocul Iezechil spune: "Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi" (Iez. Pentru Biserică este clar că interzicerea imaginii formulată la Ieşirea 20.. III. aşa cum o spusese El însuşi înainte.

ea ar fi simplă imaginaţie. IX). înfăţişându-şi un chip trupesc abia atunci pictează şi arată privirii tuturor pe Cel ce a binevoit să apară. ci numai glasul I l-aţi auzit" (Deut. interzice orice imagine. În Vechiul Testament nu existau decât prefigurări simbolice. cap. Cuvintele Domnului: "Nu aţi văzut nici un chip. Sfântul Ioan Damaschin deduce în chip tainic posibilitatea ulterioară de a-l vedea şi reprezenta pe Dumnezeu făcut trup: "Ce vrea să ne spună în chip tainic Scriptura? E limpede că se referă la interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu nevăzut. chip de rob luând. Astfel. iar faţa Lui n-aţi văzut-o. nu vă faceţi vreun chip" vor să spună: "Nu faceţi nici o imagine a lui Dumnezeu atâta timp cât nu L-aţi văzut încă"... Dacă s-ar realiza o astfel de imagine.Sfântul Ioan Damaschin explică în cele trei tratate scrise pentru apărarea sfintelor icoane.. El rămâne invizibil. şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit.. nu se arată: "Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului. făcându-Se asemenea oamenilor. care să înfăţişeze bărbat sau femeie" (Deut. înfăţişează totul prin cuvânt şi prin culori.6-7: "Care. deoarece.12). adică prin cuvinte. interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeul nevăzut conţine implicit necesitatea de a-L reprezenta pe Dumnezeu îndată ce profeţiile se vor împlini. atunci când Cel ce fiind ipostas deofiinţă cu Tatăl S-a deşertat pe Sine chip de rob luând (Filip.16). revelaţii ale viitorului. Schimbarea Sa la faţă de pe muntele Tabor. după cum arată Sfântul Ioan "cum să reprezinţi ceea ce ochii nu au văzut?" (Al treilea tratat. spune Sfântul Ioan Damaschin "Legea nu era o imagine. Zugrăveşte naşterea Sa din Fecioară. fie în cărţi fie pe lemn" (I Tratat. VIII). invenţie falsă. de îndată poţi întruchipa asemănarea Celui ce S-a înfăţişat. 4. şi la înfăţişare aflându-Se ca un om"). sau închipuiri ale vreunui idol. botezul Său în Iordan. Urmează apoi interdicţia: "Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite. Dumnezeu vorbeşte despre El. dar atunci când Îl vei vedea pe Cel netrupesc făcându-se Om pentru tine. Astfel. El spune ca în Vechiul Testament Dumnezeu se arată numai prin sunete. Din chiar insistenţa textelor biblice asupra faptului că Israel auzea cuvântul dar nu putea să vadă nimic. Ci S-a deşertat pe Sine. atunci vei putea zugrăvi înfăţişarea Lui omenească. ajunge văzut. sensul interdicţiei imaginii în Vechiul Testament. cap. insistând asupra faptului că nu poate fi văzut. Dumnezeu fiind în chip. n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu.. Atunci când Cel nevăzut. ci era 34 . 2. 4. Imaginea Dumnezeului nevăzut este imposibilă. luând fire trupească. căci.

deoarece primejdia de a deforma imaginea lui Dumnezeu a trecut. şi n-au auzit" (Mt. Ea şi-a împlinit rostul până la Întruparea lui Hristos. 4. Care este în sânul Tatălui. Afirmaţiile Vechiului Testament că Dumnezeu în fiinţa Sa nu ar putea fi văzut vreodată de către oameni (Ieş. ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii. Prin venirea Sa în lume oamenii au avut însă prilejul să-L vadă pe Tatăl căci Hristos este chipul lui Dumnezeu (Filip. Legea având umbra bunurilor viitoare.1. şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit. Legea lui Moise care interzicea reprezentarea divinităţii prin imagine (Ieş. 33. vrea să ne arate că faza . că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască". Când Hristos se adresează ucenicilor şi altor ascultători: "Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. În plus.6: "Care. ce am văzut cu ochii noştri.1-2).să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie" (Evr.asemenea unui zid care ascunde imaginea". iar nu însuşi chipul lucrurilor. Acela L-a făcut cunoscut"). Templul cel nefăcut de mâna omului (Marcu 14.12: "Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului.2. nefăcut de mână. şi n-au văzut.20. n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu"). şi din câte sunt în apele de sub pământ!") nu mai poate fi actuală.16-17). şi să audă cele ce auziţi voi.cu aceleaşi jertfe.1).1: "După ce Dumnezeu odinioară.58: "Voi dărâma acest templu făcut de mână. jos. Deut. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi. în multe rânduri şi în multe chipuri. Fiul cel Unul-Născut. Privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie menţionat că la afirmaţia 35 . şi în trei zile altul.4: "Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer. ce am auzit. şi din câte sunt pe pământ. nu poate niciodată . Dumnezeu fiind în chip. Apostolii au putut să spună prin Sfântul Ioan Evanghelistul "Ce era de la început.18: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Căci Apostolul Pavel spune: "În adevăr. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci.20: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi. a vorbit părinţilor noştri prin prooroci").în care El Însuşi se revelase de nenumărate ori strămoşilor într-o formă inaccesibilă ochilor trupeşti . aduse neîncetat în fiecare an . iar faţa Lui n-aţi văzut-o. Numai după ce L-au contemplat pe Dumnezeu (Evr.10. sus. 13. ci numai glasul I l-aţi auzit") sau în Noul Testament (Ioan 1. voi clădi"). Interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu prin imagine încetează acum.a fost total depăşită. care era la Tatăl şi s-a arătat nouă" (I Ioan 1.

Sfântul Teodor Studitul răspunde că în acest loc Sfântul Apostol Pavel exclude vederea lucrurilor viitoare în realitatea lor prototipică şi nu vederea prin icoane. faţă către faţă.13. în chip neînşelător adevărul celor viitoare (Antiereticul III).7). nu prin vedere" (II Cor.12). Credinţa însă este susţinută de această vedere prin oglindă. 36 .iconoclaştilor "că umblăm prin credinţă. faţă către faţă" (I Cor. în ghicitură. 5. căci în această credinţă privim ca prin oglindă. Căci tot el spune: "Căci vedem acum ca prin oglindă. Credinţa şi vederea ca prin oglindă au nevoie una de alta. iar atunci.

de a învinge orizontul închis al umanului supus repetiţiei morţii. întrucât a născut trup pe Cuvântul lui Dumnezeu. să fie anatema". Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ţinut seamă de neputinţa omului de a se mântui prin sine însuşi. Preacinstirea Maicii Domnului I. ci şi un început cu totul nou care se produce în istoria umanităţii. ci însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea după firea Sa. A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă respingerea că însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului. Sfântul Grigorie de Nazianz. aşa cum se mărturiseşte în formula de unire a sinodalilor de la Sinodul de la Efes din 431. Într-una cele 12 anatematisme ale sale. Leonţiu de Bizanţ spune că nici la prima Lui naştere din Tatăl. mărturisim că Sfânta Fecioară este Theotokos. Prin aceasta ea mărturiseşte că Cel care S-a născut din ea nu este o persoană omenească. Majoritatea Părinţilor arată faptul că Dumnezeu îşi produce din Fecioara Maria o natură omenească. care l-a născut pe Dumnezeu precum şi pe om prin unirea fără amestecare sau separare şi aceasta pentru că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om şi prin zămislire şi-a unit în sine Tempul trupului pe care şi l-a asumat de la ea (Sfântul Chiril al Alexandriei. Potrivit acestei idei de unire fără amestecare. Născătoare de Dumnezeu Biserica a învăţat totdeauna că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. Acesta nu este posibil decât din iniţiativa dumnezeiască şi nu din cea omenească. Din acest punct de vedere Naşterea Fiului este unică. Faptul naşterii minunate este un fapt al copleşirii 37 . este despărţit de Dumnezeu" (Epistola 101 către Cledoniu).10. cartea IV). nici la a doua nu a avut ceva comun cu a altcuiva (Împotriva lui Nestorie. Aceasta este nu numai un act nou. la Sinod III Ecumenic de la Efes din 431 spune că: "Dacă cineva nu vrea să mărturisească că Emanuel este Dumnezeu adevărat şi că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Fecioara Maria. Întrebarea care se pune în legătură cu aceasta este următoarea: De ce s-a accentuat că Hristos este Fiul Omului? Sfântul Chiril al Alexandriei a unit lupta împotriva lui Nestorie cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu. Epistola 39). se exprimase mai înainte în acelaşi fel: "Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu.

V). a o face în stare să primească dumnezeirea Cuvântului" (Despre credinţa ortodoxă. ci una personală. dar nu o curăţie de natură.naturii de Duhul dumnezeiesc. După cum curăţia aceasta prin 38 . Omilia III. A aflat abisul harului cea care a păstrat nevătămat vasul îndoitei feciorii căci şi sufletul l-a păstrat feciorelnic nu mai puţin ca trupul" (Ibidem). Crysip (sec. Ioan Damaschin nu uită nici curăţia de la Buna Vestire: "După consimţirea Feciorei şi urmând cuvântul Domnului. cea vrednică de har. Ioan Damaschin cântă mai ales curăţia Fecioarei dinainte de zămislirea Cuvântului din ea. Despre toţi aceştia el spune că "au fost aleşi şi curăţiţi de Duhul Sfânt". 2). pe care Dumnezeu trebuia s-o cureţe cercetând-o. Aceiaşi idee o exprimă Sf. A aflat har cea care a cultivat harul şi a cules spic bogat. a cărei efort personal a avut un rol deosebit de mare. o exprimă Sf. Fecioara în aspectul personal e un crin curat dar ea are totuşi rădăcini în acelaşi pământ comun. spus de înger. Astfel. Cu adevărat a aflat har. Duh se coboară peste ea pentru a o curăţi. Sf. Grigorie Palama spune că curăţia Mariei pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea a fost pregătită de curăţia unei serii de înaintaşi. a sfinţit-o şi a făcut-o roditoare" (Omilia I la Adormire). Sfântul Efrem Sirul spune în acest sens: "Hristos S-a născut dintr-o natură supusă întinăciunilor. Dar Sf. La fel ca toţi scriitorii bizantini începând cu Sf.păcatele personale. a curăţit-o. preot din Ierusalim spune Fecioarei: "un câmp acoperit de spini a produs crinul tău". în aceiaşi fire umană care produce spinii . Andrei Criteanul şi Sf. Toţi Părinţii şi scriitorii răsăriteni atribuie Mariei o curăţie şi înainte de Întrupare. cap. De aceea pot vorbi de o altă curăţie în momentul Întrupării. A aflat har cea care a născut seminţele harului şi a cules spicul înmulţit al harului. căci ai aflat har la Dumnezeu". Dialectica "plină de har" dar umplându-se la Buna Vestire de un nou har. În Evanghelii şi în simbolurile de credinţă ale Bisericii primare se atribuie un rol decisiv Duhului Sfânt în zămislirea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om. Sf. Ioan în prima omilie la Adormirea Maicii Domnului "puterea sfinţitoare a Duhului a venit asupra ei. Hristos a curăţit pe Fecioara şi aşa S-a născut pentru a arăta că Hristos efectuează toată curăţia acolo unde se găseşte. El a curăţit-o în Duhul Sfânt pentru a o pregăti spre a fi Maica lui Dumnezeu şi aşa a fost conceput" (Sermo adversus haereticos). Ioan Damaschinul astfel: "şi zice îngerul către ea: "Nu te teme Maria.

Gr. Ceea ce a ajutat Fecioarei la întărirea în curăţie a fost pentru Sf. Grigorie Palama se exprimă astfel referându-se la mijlocirea Maicii Domnului: "Iar dacă este cinstită moartea cuvioşilor şi pomenirea dreptului e cu laudă. susţin că Maica Domnului este mijlocitoare de putere dumnezeiască. şi fugind de viaţa supusă greşelii. deoarece este unită la maxim cu Hristos din care izvorăşte harul. care a redus păcatul strămoşesc din ea la pură potenţă inactivă. Preacurata ieşind din hotarul acestei vieţi.Duhul Sfânt nu poate fi înţeleasă la aceştia ca eliberare de păcatul strămoşesc. Mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu De la început trebuie precizat că mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe legătura directă a omului cu Hristos. în care desfăcându-se de orice legătură cu cele materiale. Grigorie Palama că Fecioara "a legat pe cel tare în răutate" (Omilia 42 la Naşterea Feciorei Maria). prin care vine toată sfinţirea Sfinţilor" (Omilia 37 la Adormirea Maicii Domnului). s-a despărţit de oameni. cu atât mai mult a Sfintei Sfinţilor. şi-a unificat mintea prin întoarcerea atenţiei spre ea însăşi (spre mintea ei) şi prin rugăciunea dumnezeiască neîncetată. Grigorie spune mai departe: "Se poate spune că Fecioara e în virtute şi a celor ce trăiesc în virtute ceea ce e soarele în lumina sensibilă şi celor ce trăiesc sub el. Sf. Şi prin aceasta. aşa numită tăcere mintală. devenind întreagă a sa şi ridicându-se mai presus de îmbulzeala multiformă a gândurilor. II. Toţi Părinţii şi Scriitorii bizantini. din partea lui Dumnezeu şi prin eforturile ei la o curăţie personală culminantă. Palama vieţuirea ei în Sfânta Sfintelor din Ierusalim: "Astfel. prin Duhul Sfânt. şi-a tăiat un drum nou negrăit spre ceruri. L-a legat dar nu l-a alungat. ca şi la Sf. iar Fiul lui Dumnezeu. a ales viaţa singuratică. a încununat această curăţie eliminând din ea această potenţă. Iar dacă şi-ar muta ochiul minţii la soarele răsărit 39 . pornind de la premise ontologice şi nu juridice. zboară mai presus de cele create şi vede mai bine ca Moise slava lui Dumnezeu şi primeşte harul dumnezeiesc. Aşa trebuie înţeleasă expresia întâlnită adesea la Părinţii răsăriteni. petrecând în Sfânta Sfintelor. care nu cade puterea simţirii. şi scuturându-se de orice relaţie şi depăşind până şi mila faţă de trupul ei. În aceeaşi Omilie Sf. ci este bucuria şi vederea sfântă a sufletelor nepătate" (Omila 54). Fecioara a ajuns astfel prin pregătirea strămoşilor şi a ei. deoarece aceasta numai Hristos a putut-o face. şi alipindu-şi mintea de aceasta. astfel nu poate fi înţeleasă nici curăţia Fecioarei Maria înainte de Buna Vestire.

făclia de Dumnezeu luminată" (Ibidem. Andrei Criteanul este cutremurat de marea taină pe care o ascunde unirea desăvârşită ce se află în ea: "Fii milostivă. precum din soare ne vine toată lumina spirituală. arătând că prin această mijlocire Maica Domnului nu se interpune între noi şi Hristos. ci şi într-un sens actual.oamenilor în chip minunat din Fecioară. Pentru Sf. nouă care îndrăznim să scrutăm adâncul tainelor ascunse în legătură cu tine şi care încercăm să înţelegem lucrările dumnezeieşti sădite în tine de adâncul necuprins al judecăţilor dumnezeieşti" (La Buna Vestire a Feciorei Maria). Filaret al Moscovei se întreabă: "De ce stăteau Apostolii în jurul Maicii Domnului? Pentru simpla dorinţă de a se ruga Împreună? Hotărât nu.). îndată Fecioara îi va apărea ca cer" (Ibidem. toată coborârea luminii dumnezeieşti şi toată descoperirea tainelor dumnezeieşti şi toată forma darurilor (harismelor) duhovniceşti nu poate primi nimeni fără ea" (Ibidem. cu atât mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii în timpul Întrupării nu trebuia să fie îmbibată pentru veşnicie de mireasma dumnezeiască 40 . Maica Domnului este "abisul harului" nu numai în sensul că din ea s-a născut Cel necuprins.. fiind tuturor nevăzut înainte de ea. ci cer. Acest cleşte este Maica Domnului: "Deci ea singură e hotarul între firea creată şi necreată şi nimeni nu poate veni la Dumnezeu dacă nu e luminat cu adevărat de ea. Sf. Grigorie o numeşte "tabloul şi icoana însufleţită a tot binele şi a toată bunătatea". Preluând ideea lui Dionisie Areopagitul Sf. Sf. Sf. de firea aceea neatinsă. Grigorie Palama. Mitrop. "Astăzi visteria vieţii.). arată că faţă de El nu mai e soare. În secolul al XIX-lea. ce urmează. Pentru Sf. numai prin ea" (Ibidem). se acoperă de moartea purtătoare de viaţă" (La Adormirea Maicii Domnului). Grigorie spune că aceasta s-a arătat lui Isaia când a văzut că serafimul a luat cu un cleşte cărbunele din altarul ceresc şi tot cu un cleşte l-a atins de buzele lui curăţindu-l. Grigorie arată că şi îngerii se împărtăşesc de Dumnezeu prin Maica Domnului: "căci împreună cu noi şi ele (cetele nemateriale) se împărtăşesc şi se sting de Dumnezeu. nu ştiu cum să spun cu buze îndrăzneţe şi netremurătoare. care are şi întrece prin fire toate le are aceasta prin har. aşa şi în veacul nesfârşit.). abisul harului. îi conservă mireasma şi după ce aceasta a fost retras din el. Fecioară primitoare de Dumnezeu şi Născătoare a Vieţii. Dacă vasul care a conţinut un mir. "Deci precum numai prin ea a venit la noi (Fiul lui Dumnezeu) şi s-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut. Ioan Damaschin.. De aceea este cu totul uimit în faţa morţii care a putut acoperi acest abis.

D. prof. ci şi har sau haruri. credincioşii nu pot refuza asemenea expresii. Părinţii folosesc cuvintele har şi dar amestecat. arătată de Părinţi. Întrebarea care se pune este următoarea: Intrările Harului în noi se fac cu participarea ei? Scriitorii citaţi spun că toate acestea ne vin prin ea. Ioan Damaschin declară că Fiul înălţând pe Maica Sa la Sine "i-a supus toată creaţia" (La Adormirea Maicii Domnului.a harului Celui al cărui nume e mireasma adevărată?" (Cuvânt la înălţarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria). Chiar dacă unii Părinţi şi Scriitori bisericeşti au folosit unele expresii. Ei au arătat că Maica Domnului dăruieşte nu numai bunătăţi şi daruri. deoarece după mărturia Pr. trebuie formulate în principii toate nuanţele textului. deoarece darul nu este separat de har. Teologia Ortodoxă n-a încercat să limpezească această problemă. Expresiile folosite de ei lasă domeniul tainei deschis şi pentru alte expresii. E un lucru pe care l-a şi făcut până acum teologia ortodoxă. Pentru a arăta ceea ce ne dă Maica Domnului. Ea dăruieşte din bogăţia pe care o are în baza unirii cu Hristos. 41 . ci Dumnezeu prin ea însăşi. Dimpotrivă. Astfel. De aceea e departe şi de noi gândul de a ne încumeta să întreprindem ceea ce s-a ferit să întreprindă teologia ortodoxă de până acum". De aceea este bine să fie lăsată neatinsă o astfel de problemă până la acel moment de maturitate ştiut de Dumnezeu. de "haina aurită" cu care este împodobită. nu le-au interzis pe celelalte. darurile ce ne vin de la ea vin din bogăţia şi puterea harului din ea. A o lipsi de rolul de rugătoare înseamnă a o considera nu îndumnezeită. A vedea în Maica Domnului numai pe rugătoarea ar însemna să o deposedăm de maiestatea împărătească. nu le pot înlătura. Din textele citate se poate vedea că Maicii Domnului i se atribuie mai mult decât rolul de rugătoare. ocolind cu sfială o asemenea problemă. Când Sf. iar imnologia Bisericii că a ridicat-o la Sine" ca să împărtăşească împreună cu El" (Oda a IX) sau "ca să stea în tronul slavei Lui" (Icos XII). Astfel ea poate fi compromisă pentru multă vreme. chiar dacă spunem că Maica Domnului ne dă daruri şi nu haruri. II ). Stăniloae "se cere o maturitate duhovnicească de o extraordinară adâncime ca să se poată rezolva cu sorţi de izbândă justă o astfel de problemă. ei folosesc cuvântul har mai des decât cel de dar. Expresiile referitoare la rolul Maicii Domnului de Dăruitoare directă de bunătăţi trebuie folosite în toată extinderea lor. s-o coborâm de pe scaunul cel de-a dreapta Fiului pe care a aşezat-o Acesta.

mântuirea. prin împărtăşire. deoarece mântuirea credinciosului vine de la Dumnezeu însuşi. mărimea harului din ea fiind proporţională cu apropierea ei de Fiul ei. Succes la examen ! Florin Timari 42 . de unirea ei cu El. Plecând de la afirmaţia Sf. Chiril al Alexandriei. poate de aceea nu se spune că harul tainelor se dă prin Maica Domnului.Ceea ce trebuie reţinut este că Maica Domnului e cea mai apropiată de centrul de unde porneşte oceanul de lumină şi puterea dumnezeiască ce ajunge până la noi ca har. deoarece nici un Părinte şi Scriitor bisericesc n-a spus că harul Sfintei Taine de exemplu se dă prin Maica Domnului. Această expresie n-a fost folosită de nimeni şi nu trebuie folosită nici de acum înainte. nu de la cei ce au.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful