Curs de DogmAtic[ Ortodox[ Subiecte Licen\[ Iulie 2011

Conf. Dr. Vasile Cristescu

1. Perihoreza în Sfânta Treime Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte dar nu separate deoarece, după cum arată Sfinţii Părinţi (Sf. Vasile cel Mare), între aceste persoane se vede o continuă şi infinită comuniune. Sfântul Vasile spune în acest sens: "Cugetarea nu redă nici o gradaţie care să fie ca un spaţiu între Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că nu este nimic care să se intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt lucru subzistent afară de firea dumnezeiască". De aici reiese că comuniunea în Sfânta Treime provine din faptul că una din persoane împărtăşeşte celorlalte fiinţa, păstrând nealterată identitatea personală. Sfântul Ioan Damaschin a numit acest proces perihoreză, adică persoanele Sfintei Treimi se întrepătrund, locuiesc una în alta, fiecare dintre ele fiind întreagă în celelalte două. Părintele Prof. Stăniloae explică acest proces arătând că un subiect nu poate avea o bucurie de existenţă fără comuniunea cu alte subiecte: "În unitatea desăvârşită a Treimii, în conştiinţa fiecărui subiect, trebuie să fie perfect cuprinse şi transparente conştiinţele celorlalte două subiecte" (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pag. 295). Perihoreza este arătată în Sfânta Scriptură la In. 17,21: "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine"; In. 10,38: "credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl". Ea e pusă în evidenţă de Sfântul Ioan Damaschinul care arată că în iubirea deplină a persoanelor Sfintei Treimi acestea nu se dăruiesc numai reciproc, ci se şi afirmă reciproc şi personal prin dăruire şi primire . Perihoreza scoate astfel în evidenţă caracterul viu şi dinamic al comuniunii divine. 1

2. Concepţia ortodoxă despre har (caracterul necreat al harului)

Învăţătura ortodoxă nu concepe Darul ca pe un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu. Ca dovadă, este faptul că ea alternează afirmaţia că mântuirea se dobândeşte prin har cu cea că "omul dobândeşte mântuirea în comuniune cu Hristos sau prin Duhul Sfânt". În privinţa harului, trebuie accentuată calitatea lui de putere inepuizabilă care vine din dumnezeirea lui Hristos şi se sălăşluieşte în umanitatea Lui. El deschide astfel o perspectivă de lumină şi-l deschide pe om spre comuniunea cu Hristos şi Sfânta Treime. Harul este o fereastră spre Dumnezeu ca Persoană, fiind astfel comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt. Pentru a înţelege prezenţa persoanei lui Hristos în lucrarea harului, care ne este dată prin Duhul Sfânt, este folosită analogia relaţiilor dintre persoanele umane. Când o persoană are o influentă pozitivă asupra alteia, influenţa ei nu rămâne o simplă lucrare exterioară ci se imprimă în fiinţa ei ca o putere exercitată neîntrerupt de ea însăşi şi pe care cealaltă o poate actualiza când voieşte. Harul Duhului Sfânt imprimat ca putere în fiinţa omului este simţit de el ca prezenţă şi ca lucrare a Lui. Există două forme de prezenţă a harului în om: - imprimare în el ca putere; - prezenţă simţită ca lucrare, primită prin voinţa omului. Harul, ca energie necreată, izvorăşte din fiinţa divină dar nu se separă de ea fiind o lucrare a celor 3 persoane divine şi o dovadă a prezenţei lor. Învăţătura aceasta şi-a atins cea mai clară expresie în formularea Sfântului Grigorie Palama "Harul este o energie necreată izvorâtă din fiinţa dumnezeiască a celor trei ipostasuri şi nedespărţită de ele". energia — lucrare. În disputa cu Varlaam, Achindin şi Nechifor Gregoras, Sfântul Grigore Palama accentuează, pe baza dovezilor patristice, realitatea că, în har, este prezentă însăşi persoana care îl săvârşeşte, dar harul se distinge de fiinţa ei: "Deosebirea aceasta provine de acolo că cei ce se împărtăşesc de harurile îndumnezeitoare ale Duhului nu se împărtăşesc şi de fiinţă". Atanasie cel Mare zice că nu fiinţa lui Dumnezeu o văd sfinţii, ci slava Lui ca şi apostolii pe munte . La fel grăieşte Damaschin care o numeşte "rază naturală a dumnezeirii" şi care 2

o cântă zicând că au văzut-o cei ce s-au urcat împreună cu Iisus pe munte printro putere duhovnicească şi negrăită. Auzi-l acum pe Apostol zicând: "În Ii s u s lo c ui e ş te t o a t ă d u m n e ze i r e a p li n i r i i tr u pe şti "( C o l . 2 , 9 ) i a r d i n p l i n i r e a l u i , s p u n e ucenicul iubit "noi toţi am luat" (Ioan 1, 16). Dar şi prin Ioil a spus Dumnezeu "vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul" (Ioil 3,1). Şi cum nu este necreat ceea ce se varsă în Duhul afară doar dacă nu este şi Duhul creat? Vasile cel Mare zice că "a vărsat Dumnezeu, n-a creat, a dăruit na creat", iar Părintele Gură de Aur grăieşte "Nu Dumnezeu, ci harul se varsă". Iată mărturii că harul este necreat" (Apologia mai extinsă). Despre posibilitatea vederii sau primirii acestui har vorbeşte tot Sfântul

Grigorie Palama arătând că "cuvioşii bărbaţi când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Sfântului Duh atunci văd însuşi veşmântul dumnezeirii înaintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din Cuvântul s-a umplut de slavă". Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui a dat-o şi El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul evangheliei: "Şi a voit să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui" (Ioan 17, 22-24). Întrebarea pe care şi-o pune Sfântul Grigore este cum s-ar putea însă întâmpla aceasta trupeşte odată ce nu mai este prezent trupeşte după înălţarea la cer? Se întâmplă deci în orice caz, spiritual. Tot Sfântul Grigore arată că sensul vederii harului necreat şi prin aceasta a vederii lui Dumnezeu poate fi privit în două direcţii: - una prin care dobândim pe Dumnezeu şi-L vedem prin luminare de la El; - îl cunoaştem şi înţelegem pe Dumnezeu. Cunoaşterea are un înţeles dublu după cum arată Sfântul Vasile cel Mare: "A cunoaşte pe Dumnezeu are multe înţelesuri. De fapt spunem şi noi că cunoaştem măreţia lui Dumnezeu, puterea, întelepciunea, bunătatea, providenţa Lui, dar nu şi fiinţa Lui. Lucrările lui Dumnezeu sunt variate, fiinţa însă este simplă. Noi zicem că cunoaştem pe Dumnezeu nostru din lucrările dumnezeieşti, de fiinţa Lui însă nu ne putem apropia". Ca energie sfinţitoare harul are după învăţătura creştină calitatea de a pune pe om în legătura nemijlocită cu Dumnezeu spre deosebire de 3

cei care apărau învăţătura despre harul creat şi după care omul este lăsat singur cu o putere impersonală şi pusă la dispoziţia lui. Ca energie care sfinţeşte, harul este al Duhului Sfânt căci el desăvârşeşte viaţa noastră spirituală. El devine mai intim "nouă" acoperindu-se cu subiectul nostru încât "vedem prin el şi lucrăm prin el" (Lossky). "Chipul Duhului Sfânt - mulţimea sfinţilor" Prin lucrarea harului, Sfântul Duh uneşte pe om în mod fundamental cu Hristos şi-l înzestrează cu nişte puteri care-l ridică deasupra puterilor stricte ale naturii lui. Dar noi primim harul stând în strânsă legătură cu Hristos Cel înviat. Sfântul Simeon roagă pe Hristos să nu-i retragă acest har: "Hristoase al meu care m-ai umplut de Duhul Tău dumnezeiesc, dăruieşte până la sfârşit fără retragere, robului Tău, în întregime harul Tău". Harul este o stare continuă, o prezenţă continuă şi activă a lui Hristos. El se mai numeşte şi "al Iui Hristos" şi se folosesc alternativ expresiile ''suntem în har sau Duh prin comuniunea cu Hristos", sau suntem în Hristos prin împărtăşirea de Duhul Sfânt. Nu se poate spune ca intrăm în comuniune cu Hristos şi apoi primim har deoarece opera lui Hristos şi a Duhului Sfânt sunt inseparabile şi se petrec deodată. Harul şi darurile pe care le aduce sunt bunurile cuprinse în natura îndumnezeită a lui Hristos care sunt în interiorul nostru prin Duhul Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "dacă Fiul este uşa care duce la

Tatăl, Sfântul Duh este cheia care deschide aceasta uşă". Învăţătura că Sfântul Duh este persoană ne fereşte de pericolul de a considera puterea cu care cunoaştem pe Dumnezeu şi ne îndumnezeim ca o putere a noastră. Prin Sfântul Duh noi intrăm într-un dialog cu Hristos care devine mereu model pentru noi. Dialogul acesta este valabil atât în planul istoric cât şi în cel al vieţii veşnice. Aceasta însă nu anulează pe om ca persoană ci păstrându-ne în această calitate şi ridicându-ne până la măsura în care omul devine o încorporare a Duhului. În sensul că persoanele umane se împlinesc numai într-o legătură strânsă cu Sfântul Duh, "Sfântul Duh nu ne dă ceva propriu numai Lui, ci dumnezeirea comună a celor 3 Persoane (dumnezeire- nu fiinţa dumnezeiască ci energia fiinţei". 4

. întreaga bogăţie a naturii divine. harul rămâne mereu aportul personal al Duhului de viaţă făcător prin care acesta ne promovează. Această îndreptare o dă harul. Darurile însă nu dau propriu-zis îndreptarea omului. 5 . conform Sfintei Scripturi. Sfântul Vasile cel Mare: "El e total prezent în fiecare şi peste toţi" (Despre Duhul Sfânt). acolo este Sfântul Duh". Harul înseamnă. Însă Sfântul Duh şi lucrarea Lui este acolo unde se află Hristos cu trupul Lui îndumnezeit (Pr. nu au Duhul lui Hristos şi nu se află în harul Lui. D. însă darurile desăvârşesc pe omul îndreptat. dispoziţia unităţii. Prof. este dumnezeirea care se varsă în afara esenţei la care oamenii participă prin energii. deoarece se comunică oamenilor.Actualizarea acesteia se arată în ceea ce se numeşte "darurile Sfântului Duh". Cea care are în întregime aceste daruri este Biserica. în creştin. deoarece Biserica însăşi a luat fiinţă prin pogorârea Duhului Sfânt. pentru a rămâne în comuniunea Bisericii după chipul Sfintei Treimi. deoarece rădăcina lor este harul. este semn că omul este pe calea desăvârşirii. Numai în Biserică însă se continuă lucrarea Sfântului Duh sau harul. de la început. 2). acolo este Biserica şi unde este Biserica. Duhul este cel care creează prin lucrarea Lui. în general. se mişcă în Biserică şi Duhul Sfânt ţine de Biserică. Astfel harul. cei stăpâniţi de tendinţa dezbinări. este îndreptat. În Răsărit. De aceea. Teologia Dogmatică vol. înainte de a se face actual în daruri. în totalitatea lui. Nu există o separaţie între har şi daruri. Unde sunt ele. Sfântul Irineu de Lyon arată ca "unde este Duhul. Stăniloae. ca lucrare a Duhului şi a lui Hristos. pentru Biserica Răsăriteană.

Acesta poate fi realizat şi prin puteri proprii. Nicolae Cabasila arată că Sfânta Fecioară a pus acestă putere în lucrare ca nimeni altul.  Harul se dă gratuit. Har şi libertate (raportul dintre natură şi har) Raportul dintre natură şi har este exprimat atât de teologii ortodocşi cât şi de romano-catolici prin următoarele principii:  Harul este absolut necesar pentru mântuire. 24: "Îndreptaţi în dar cu harul Lui prin răscumpărarea cea întru Hristos". condamnată ecumenice. Temeiuri: Ioan 6. trebuie specificat că Hristos nu refuză oamenilor comuniunea cu El prin har. 6 la sinoadele . Harul acesta a venit numai prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea. este greşită. Pe Dumnezeu ca Persoană nu-L putem forţa prin nimic ca să intre în relaţie cu noi.5: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea sa intre în împărăţia lui Dumnezeu". EI este Cel care trimite harul Său mântuitor pentru a putea fi pus în lucrare şi în Sfânta Fecioară.Fericitul Augustin. El face începutul mântuirii şi e necesar în tot timpul ei.44 . Pe de altă parte. 3.spune că este necesară prezenţa harului într-un mod relativ.Pelagiu . Cu privire la necesitatea de continuare a harului în procesul mântuirii.necesitatea harului la începutul mântuirii . 2."Nimeni nu poate să vină la Mine. dacă nu-l va trage Tatăl".13). Opinia semipelagiană. Este un dar al lui Dumnezeu şi nu este obţinut de noi de la Dumnezeu pentru anumite fapte ale noastre.3. Sfântul Pavel spune: "Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi să voim şi să lucrăm întru bunăvoire" (Filip. Cel ce a tăgăduit necesitatea harului . Ioan 3. "Ea a mişcat pe Dumnezeu la iubire faţă de om si a atras pe cel nepătimitor şi aşa S-a făcut om pentru Fecioara Cel ce era scârbit din pricina păcatului". ci este deschis tuturor. Împotrivă . Condamnat la sinoadele din Apus şi Răsărit.cel mai important . după care omul începe opera mântuirii sale iar harul vine pe urmă spre a întări puterile sale naturale. Harul este necesar numai pentru o mai uşoară re alizare a Binelui. Temeiuri: Rom.

6: Dumnezeu . S-a impus învăţătura despre predestinaţia din veci a lui Dumnezeu. 3."Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" II Tim.4. În această stare. Harul este general. Sub influenţa filozofiei aristotelice care a arătat că natura este atât de bună. Faptul că nu se mântuiesc toţi nu se datoreşte decât necolaborării cu harul. Teologia răsăriteană a accentuat faptul că harul este imprimat în natura umană şi mântuirea omului constă în conlucrarea naturii cu acest har. prin aceasta. Apoc. Harul rămâne 7 . voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" În Biserica Protestantă harul nu a fost văzut ca având un caracter universal. 2. Teologia occidentală a avut tendinţa de a atribui mântuirea mai mult lui Dumnezeu. Haru l se dă numai credincioşilor predestinaţi spre viaţa veşnică. dar puţini aleşi" Mat. 21. predestinaţia aceasta a vrut să fie legată de atotştiinţa divină însă n-a putut să facă replicabilă problema libertăţii umane. Această atitudine a fost condamnată la Sinodul de la Ierusalim din 1647. 20.4: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască . I Tim. 2. arată învăţătura ortodoxă. teologia ortodoxă a afirmat că natura acţionează în mod normal şi fără har. omul era diform: avea harul în natura sa. dar nu forţează."preţ de răscumpărare pentru toţi" Mat. Is. oamenii s-au rupt de relaţia cu Hristos şi Sfântul Duh. Concepţia ortodoxă despre raportul dintre natură şi har Deosebirea dintre catolici şi ortodocşi cu privire la acest aspect îşi are punctul de plecare în starea primordială a omului. să accentueze că harul este al nostru exclusiv.20: "Iată. universal. Sfânta Scriptură afirmă atât oferirea harului tuturor cât şi putinţa omului de a-l refuza. Treptat. nu este irezistibil. de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa.5. căzând în predestinaţianism. chiar prin actul creaţiei fără ca. Această tendinţă conducea însă la pelagianism. Această conlucrare = sinergie. 16: "mulţi sunt chemaţi. stau la uşă şi bat. 11. Restaurarea omului a fost concepută ca un adaos extern al graţiei la natură şi ca schimb juridic între Dumnezeu şi om. Teologia occidentală a accentuat că harul a fost supraadăugat naturii umane. Prin aceasta.

ca Duh de viaţă. când într-un mod pelagianist. 21). 8. Ea creşte împreună cu viaţa spirituală. ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii" (Fac. După această lege a libertăţii adevărate vor fi judecaţi toţi oamenii: "Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi. Chiar ca persoană absolută care este mai tare Dumnezeu. dar el nu ne împinge şi nu ne trage silnic spre iubire. În acest caz Sfântul Duh. Prin ele se accentuează nesepararea între lucrarea harului şi natura umană. 8 .2). Însă între Dumnezeu ca Persoană şi om ca fiinţă creată nu poate fi concurenţă în manifestarea puterii. dulceaţa şi aroma. Pentru teologia ortodoxă revenirea harului înseamnă o restaurare a naturii umane şi a libertăţii ei. ne cheamă la libertate şi ne ajută să înaintăm în ea: "legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii"(Rom. Părinţii Bisericii au folosit imaginea ochiului şi a luminii: ochiul nu poate să vadă până nu are lumina în el. Libertatea implică efortul omului de colaborare cu lucrarea Sfântului Duh. "pentru ca omul să ajungă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. În mod real harul precede ca manifestare a iubirii lui Dumnezeire. Aceasta se transformă treptat sub acţiunea Sfântului Duh. Lucrarea Sfântului Duh nu vrea să stăpânească asupra nici unei persoane. prin iubirea lui. primeşte o formă nouă. 2. Disputele din Occident. Harul ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu nu face decât să păzească iubirea noastră liberă. Sfântul Duh vrea să-l facă pe om liber pentru iubirea lui Dumnezeu.astfel exterior naturii umane. cu privire la relaţia dintre har şi natură s-au născut din conceperea harului ca o forţă impersonală care nu poate fi decât sau mai slabă sau mai tare decât forţa omului. De aceea s-a vorbit când de predestinaţie. Dumnezeu lucrează nu prin putere. ci o eliberează de tot ce o mărgineşte pentru a putea şă-şi dezvolte puterile ei. 12). se configurează după modelul lui Hristos. Libertatea aceasta este o eliberare de robia pasiunilor care se pot ascunde sub masca libertăţii. alte comparaţii: suflarea. ci prin iubire care este un acord între două libertăţi. Pentru a pune în evidenţă legătura intrinsecă între natură şi har. 8. îşi regăseşte forma iniţială şi este repusă în adevărata ei viaţă. ci ne dă puterea să simţim în mod liber iubirea lui Dumnezeu. poate limita manifestarea puterii lui absolute tocmai pentru a face posibilă manifestarea liberă a omului.

Învăţătura ortodoxă despre har. naturală şi supranaturală. perfecţiunea şi bunăstarea sa. Dacă vrem să mergem la cauza deosebirilor între Răsărit şi Apus. Acesta este sensul celei de a VI -a novele a legii lui Justinian (Yves Congar). pe care credem că le înţelegem. "transformarea spre asemănarea cu Dumnezeu" printr-o nouă unire. Legile credinţei si ale cultului Bisericii nu sunt sancţionate după principiul "proscriere et excomunicare". Din această cauză. Raportul dintre natură şi har este constituit astfel într-o legătură interioară. Biserica este văzută ca una ce dă imperiului particularitatea. Pentru ea nu există două ordine diferite ale realităţi. la felul şi modul cum este înţeles şi legăturile între ceea ce numim natură şi har. în partea sa iconomică o teologie a îndumnezeirii naturii umane. care se produce între puterile omului şi har.confiscă-i averea şi excomunică-l. ci sunt legea interioară a Imperiului. Teologia greacă este. În acelaşi timp se arată unitatea. ci harul. este desăvârşirea naturii. 9 . darul Sfântutui Duh. De aceea şi raportul dintre acestea este cu greu de definit pentru că este greu de determinat stările personale pe care le produc raporturile dintre eu şi tu. nu este de mirare că împăratul se dă drept cel mai înalt moderator al lui. În această perspectivă. strălucirea lui Dumnezeu după chipul căreia natura a fost creată. în Răsărit sunt păstrate mai puţin în opoziţie temporalul şi spiritualul ca în Apus unde Augustin a stăpânit întreaga gândire creştină. trebuie să ne întoarcem fără îndoială la punctul de la care tradiţia din Răsărit şi Apus a apucat drumuri diferite. ca lucrare personală a Sfântului Duh uşureaz ă înţelegerea raportului dintre natură şi har prin analogia raportului dintre o persoană şi altă persoană.

Mântuirea este însă nu numai o refacere a naturii umane în ea însăşi. Ascultarea faţă de Dumnezeu trebuia să fie permanentă şi completă. preamărirea Lui.13: "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii. 10 . 5. Ea însă nu putea fi dată de om datorită universalităţi păcatului strămoşesc (Rom. Păcatul însă a fost pedepsit prin moarte pentru a se arăta că cel care crede că poate trăi fără Dumnezeu nu pierde numai o parte din viaţa întreagă. Ei arată că. dacă am rămâne numai la această înţelegere. precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. ci "crucea. Însă Sfinţii Părinţi merg mai departe în înţelegerea acestui aspect. Lipsa de ascultare este acum învinsă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Păcatul este în primul rând neascultarea omului faţă de Dumnezeu. El se exprimă în realitatea firii umane ca o slăbire a voii şi a înţelegerii şi în acelaşi timp ca o creştere iraţională a patimilor. care face grea chiar ascultarea de Dumnezeu şi suportarea morţii. aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii.12: "De aceea. El a luat firea umană de bunăvoie cu slăbiciunile care conduceau spre moarte şi S-a făcut blestem pentru păcat (Gal. 3. ci şi revenirea omului la ascultarea de Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul). ci şi în cel ce se arată că suferă pentru păcat. Prin aceasta ei înţeleg încetarea activităţii create a omului şi primirea harului necreat prin care omul ajunge să aibă un caracter duhovnicesc pentru ca lumea să scape de moarte. care ia o natură omenească fără păcat însă ia asupra Sa natura cu efectele neascultării. Prin faptul că Iisus Hristos dă lui Dumnezeu o ascultare desăvârşită atrage şi pe oameni la ascultare. Tot Sfinţii Părinţi mai arată că destinul omului este moartea. pentru că toţi au păcătuit în el").Aspectele esenţiale ale răscumpărării 4. Aspectul de jertfă al răscumpărării Caracterul de jertfă al operei de răscumpărare a lui Hristos constă nu numai în faptul că Hristos aduce natura umană pe calea desăvârşirii. Prin aceasta se ajunge la ieşirea din starea de păcat şi la participarea la viaţa dumnezeiască. mormântul şi învierea" (Sf. făcându-Se pentru noi blestem. Păcatul trebuia pedepsit cu moartea pe care a luat-o Hristos. Însă constituţia lui cuprinde nu numai acest moment. ascultarea lui Hristos ar putea fi interpretată doar ca exemplu pentru oameni. Prin ascultarea lui Hristos se pune în evidenţă mărirea lui Dumnezeu. pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn").

Dar la aceasta se poate pătrunde prin caracterul de jertfă curată pe care l-a dat Hristos.În acelaşi timp. 9. Ascultarea lui Hristos de Dumnezeu şi moartea Lui ca jertfă a 11 . prin care opreşte moartea datorată păcatului. ne face ai Săi proprii. Hristos a murit cu dreptate pentru lume dar cu dreptate a şi înviat personal. cartea a III-a). cu moartea în Dumnezeu. introducându-l şi pe el la Tatăl. nu cu sânge de ţapi şi de viţei. Prin aceasta se arată că ascultarea şi moartea lui Hristos ridică natura umană din starea de slăbiciune la nestricăciune. Hristos merge şi în cealaltă direcţie şi înaintează în ea prin smerenie şi ascultare ca om. învingând definitiv moartea. Dacă nu ar fi murit pentru noi. a exprimat-o Sf. El învinge moartea pentru că în El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în mod culminant prin moarte şi aceasta implică şi sfinţirea. Chiril al Alexandriei: "Domnul nostru Iisus Hristos legând ciurda demonilor necuraţi şi vărsând sângele Său pentru noi şi oferind astfel moartea şi nestricăciunea. "moartea dătătoare de viaţă" (Nicolae Cabasila). pentru că dreptatea Lui personală a înviat faţă de nedreptatea lumii şi moartea ca pedeapsă pentru nedreptate. Aspectul ontologic al Răscumpărării Spre deosebire de aspectul de jertfă. Ideea că. Moartea lui Hristos este astfel o străbatere a drumului de renunţare şi de sfinţire în comuniunea cu Tatăl. Purificarea naturii umane a lui Hristos de ispita oricărui egoism şi suportarea durerilor şi ostenelilor care sunt legate de renunţare primeşte caracterul unei sfinţiri sau a unei morţi pentru Dumnezeu. Hristos intemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu. aspectul ontologic reprezintă direcţia spre firea umană a Lui. care reprezintă direcţia spre Tatăl. şi a dobândit o veşnică răscumpărare"). Prin faptul că Hristos suferea moartea ca pedeapsă. ci a Lui. ca unii ce nu mai trăim viaţa noastră. ci cu însuşi sângele Său.12: "El a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor. Neascultarea omului de Dumnezeu a implicat în natura lui o stare de stricăciune care se termină cu moartea. luând-o de bunăvoie. (Evr. prin moarte. 5. face ca moartea să nu fie o pedeapsă simplă ci şi o evidenţiere a preamăririi lui Dumnezeu. care imprimă şi omului starea de jertfă. nu ne-am fi mântuit şi dacă nu ar fi fost între morţi nu ar fi scuturat stăpânirea crudă a morţii" (Glafire.

La capătul acestei faze începe faza a doua a îndumnezeirii prin care umanitatea lui Hristos obţine nestricăciunea după trup. Datorită faptului că Întruparea este baza celui de al doilea proces. nu pe cea de dinainte de cădere. Sf. Aceasta este prima parte a îndumnezeirii. Leonţiu de Bizanţ ne arată de fapt motivele pentru care Cuvântul a luat firea noastră de după cădere dar fără păcat. deoarece nu a fost ascultarea şi moartea unui om simplu.pentru că numai aşa este o pildă de luptă cu ispita şi de îndeplinire a dreptăţii. Sfinţii Părinţi arată că firea umană a lui Hristos a avut efectele care sunt rezultatul căderii naturii umane în păcat dar nu a avut şi păcatul însuşi. Prima fază a ţinut până la moartea lui Hristos în cea de a doua a intrat prin Învierea Lui. Părinţi explică aceasta prin faptul că cel care se aduce jertfă lui Dumnezeu se sfinţeşte. ci a fost în Hristos o devenire. Părinţi arată ca în Întrupare este dată în mod potenţial întreaga îndumnezeire a firii umane a lui Hristos şi începutul mântuirii. iar oamenii se pot ridica din păcat în legătura cu El. nu ştiu de ce a mai petrecut în viaţă. Prin jertfa.pentru că pe firea aceasta a venit să o mântuiască. Combătând pe un monofizit.produs în natura umană o desăvârşire care merge până la îndumnezeire. Ascultarea şi moartea lui Hristos au avut efectul de ridicare a firi umane din stricăciune şi moarte. Firea este restabilită ontologic. De aceea era necesar ca natura umană a lui Hristos să pornească de la lipsa de păcat în ea şi să facă prezentă dumnezeirea în ea pentru ca voinţa să nu mai fie slăbită de păcat. În acest sens viaţa lui Hristos apare ca o străbatere treptată a naturii umane de către natura divină. ascultarea şi moartea lui Hristos au fost eliminate din firea de după cădere afectele şi moartea. Efectele erau subordonate 12 . Comuniunea restabilită acum înseamnă atât firea omenească restabilită din egoismul ei cât şi iubirea lui Dumnezeu care se arată tot acum neîmpiedicată în voinţa lui Dumnezeu de a împodobi pe om cu darurile Lui. Prezenţa puterii dumnezeieşti este cea care dă viaţă oricărei creaturi. Iisus Hristos este acum un punct fix neschimbabil prin cădere în ansamblul uman. umplându-se de Duhul Sfânt. . Leonţiu de Bizanţ afirmă că. în cazul în care natura umană a lui Hristos a primit nestricăciunea încă de la Întrupare. fiinţial şi nu moral. Acestea sunt: . Sf. să pătimească şi să învieze: "Dacă cum spui tu întrupându-Se pentru noi a avut prin aceasta şi nestricăciunea. a murit şi a înviat". Leonţiu de Bizanţ scoate în relief faptul că natura umană a lui Hristos nu a fost de la început la fel. nu ar fi trebuit să trăiască pe pământ ca om.

conducând la dominarea spiritului asupra ei. care a vrut mântuirea omului. firea osândeşte păcatul de care s-a despărţit. Hristos le-a asumat pe cele de durere. noi toţi am fost aduşi în mod virtual jertfă şi îndumnezeiţi. Plăcerea naşte însă o nouă durere. Prin aceasta. Deoarece durerea e lăsată spre pedeapsa firii care a primit plăcerea. Rezistenţa lui Hristos ca om în toate durerile a întărit firea umană. Hristos a avut în natura Lui umană numai durerea. afectele pot fi de două feluri: de plăcere şi de durere. Afectele de durere sunt legate indirect de natura umană căzută. Născându-Se din lucrarea Sfântului Duh asupra Fecioarei Maria. Prin ispitele primite s-a dat prilejul ca afectele să simtă stăpânirea voinţei. Maxim Mărturisitorul. Aspectul recapitulativ al Răscumpărării Opera răscumpărătoare a lui Hristos are şi o direcţie îndreptată spre oameni. a sădit în plăcere contrariul ei – durerea.în Persoana lui Hristos în mod strict voinţei Lui. Hristos a asumat durerea care este prezentă în afecte. deoarece este o preocupare egoistă şi o uitare de Dumnezeu. Însă Dumnezeu. Maxim arată că Dumnezeu osândeşte. 6: "Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri. până la capăt. Sf. pentru ca aceasta să se întărească prin răbdare. Acesta este arătată prin faptul că Hristos se aduce pentru noi jertfă Tatălui şi îndumnezeieşte firea Sa umană. Irineu de Lyon. prin ea. Învăţătura despre recapitulare este întâlnită la Sf. Plăcerea este un păcat. păcatul şi eliberează firea. Omul se află în faţa aceste situaţii: îndreptându-se spre plăcere fuge de durere. ultima fiind moartea. tăria şi aversiunea împotriva păcatului. în firea Lui nu a pătruns plăcerea. mijlocul suprem prin care firea îşi arată curăţenia. Hristos însă a luat de bunăvoie durerea firii căzute şi moartea care este o consecinţă a durerii. Dar aceasta I-a venit Lui numai după suportarea supremei dureri – moartea. Prin jertfa Sa ca om şi îndumnezeirea firii Sale umane. împotriva păcatului. Prin această moarte. ca pe o oprire şi o pedepsire a ei. El vorbeşte despre aspectul recapitulării virtuale prin care Hristos ne cuprinde într-un fel tainic chiar înainte de a ne atrage prin credinţă în procesul mântuirii. Hristos ne cuprinde 13 . Moartea lui Hristos este trecere spre înviere. El a scos şi durerea din fire şi a dus firea spre nepătimire. De acest proces este legată şi Învierea lui Hristos care este o încoronare sau o îndumnezeire a firii umane a lui Hristos. în Hristos Iisus". Hristos a suferit prin această durere nediluată de plăcere şi pedeapsa în firea Sa umană. După cum arată Sf. Aceasta o arată Epistola către Efeseni 2. 6.

astăzi mă scol împreună cu Tine". Atâta timp cât din Adam cel vechi primim existenţa indirect.6: "Pe Mesia Cel singur drept în mijlocul tâlharilor celor fărădelege spânzurându-Se împreună cu Sine a înălţat pe toţi". Modelul recapitulării lui Adam cel Nou În ansamblul umanităţii. mă îndumnezeieşte". Umanitatea Lui este 14 . "Ieri m-am îngropat cu Tine Hristoase. Prin aceasta. 4.8. a ceea ce este prezent în El. El este însă acum un izvor prin care primim viaţă nouă iar noi dobândim adevărata noastră viaţă numai prin El (Rom. în Mineiul din Decembrie. şi să-L păstreze pururea nou". Hristos deţine poziţia unui nou Adam. prin voinţă.19: "Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi. Hristos spune către Sf. 5. Iisus Hristos – centrul umanităţii Umanitatea lui Hristos este focarul din care iradiază spre oameni infinitatea vieţii divine. "pe mine. Sau "pe noi ne-a îndumnezeit duhovniceşte întru Sine" (Triod. cânt. prin Adam cel nou primim existenţa în mod direct. Cânt.). se arată că Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta El se deosebeşte în lucrarea Lui de lucrarea celorlalţi oameni. omul. Mântuirea noastră personală este însuşirea. anterior lui Adam şi de la care şi-a primit Adam existenţă. El este centrul umanităţii. atât cât pot ei primi. Din multele tălmăciri ale răstignirii şi Învierii lui Hristos putem da ca exemplu pe cea din Octoih Gl. în momentul în care se întrupează. Cântările Bisericeşti arată că orice act al lui Hristos este un act în care toţi suntem incluşi. 13.într-un mod cu totul deosebit. Sf. şi întru Mine se vor curăţa greşelile oamenilor" (Mineiul 4 Ian. Canonul 2. cânt. El este Adam cel nou pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi omul cel dintâi. Grigorie Palama: "Şi aşa să fie cu adevărat Adam nou şi să rămână cu adevărat nou şi puternic neînvechindu-se nicidecum şi pe Adam cel vechi să-l rezidească în Sine. care ne cuprinde pe toţi după cum ne-a cuprins şi Adam cel vechi. Ioan Botezătorul: "Botează-Mă pe Mine. tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi". Astfel.7).

Prin patimile şi moartea Sa ne-a scos din blestem şi ne-a îndumnezeit (Gal. făcându-Se pentru noi blestem. iar după înviere nu mai este îngrădită de slăbiciunile trupului.13: "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii.umanitatea ipostasului divin şi El şi-o poate da tuturor. Ea s-a făcut arătată prin Întrupare dar flacăra ei se face tot mai puternică prin viaţa şi patimile Sale. Astfel. Hristos a făcut posibil oamenilor uşor de auzit chemarea Sa pentru a ajunge la împărtăşirea cu El. Această iubire este o manifestare a unei legături ontologice mai adânci care stă între Hristos şi oameni. ca un Dumnezeu. Prin întrupare. proces în care este implicată şi natura Sa umană. nu numai către Dumnezeu. fără să înceteze de a fi a Lui. prin Întruparea. Prin aceasta. pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn"). Hristos a vieţuit şi a pătimit şi cu faţa către oameni. natura umană a lui Hristos devine un vas comunicant al energiilor lui Dumnezeu către oameni. Legătura dintre Hristos şi oameni Sensul unităţii dintre Hristos şi oameni este acela că oamenii sunt cuprinşi în Hristos într-un mod relaţional care nu-i anulează ca persoane proprii şi prin care el se simte legat de noi. moarte şi înviere. 3. înainte de Întrupare. viaţa şi patimile Sale. 15 . Hristos trimite spre oameni iubirea Sa compătimitoare. Prin jertfa adusă Tatălui şi prin îndumnezeirea umanităţii Sale.

Biserica este locul în care oamenii trec prin toate stările prin care a trecut Hristos: "Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut El. care se sălăşluieşte în umanitatea lui Hristos. ei vor să menţină comuniunea dintre oameni şi să o sporească. puterea harului sfinţitor. Aici prin harul divin. Hristos îi adună pe oameni şi-i ridică la asemănarea cu El. 14: "Toţi aceştia. Aşa că. în actul Său de recapitulare. Sfântul Duh şi Hristos rămân în Biserică şi credincioşi. 1. la starea bărbatului desăvârşit. El (Hristos) devine modelul cu care şi noi trebuie să devenim la fel. Prin aceasta. Asemănarea aceasta cu El se face tot prin El.Fiul lui Dumnezeu (Ef. aici. stăruiau în rugăciune împreună 16 . această extindere a lui Hristos în oameni. ca nişte persoane care comunică totdeauna mai mult. Biserica . într-un cuget. 13: "Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu.7. expresia "Sfântul Duh rămâne în Biserică" în sensul că harul Sfântului Duh. de fapt. În sfârşit. Biserica este. De aceea ne ungem cu Sfântul Mir. câmpul de acţiune al lucrării harului Sfântului Duh. iar mântuirea implică extinderea Lui în ei. 4. prin Biserică. Căci într-adevăr noi de aceea ne şi botezăm. prin ungerea cea împărătească a dumnezeirii. Biserica reprezintă astfel finalizarea acţiunii mântuitoare începută prin Întrupare. ca să ne îmbrăcăm şi să murim împreună cu El. Este valabil. Hristos mântuieşte pe oameni. Să răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El. comunică omului. Prin aceasta. la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos").organ al mântuirii şi sfinţirii oamenilor Mântuirea omului se realizează prin efortul de creştere în Hristos pentru a ajunge la măsura bărbatului desăvârşit .A. ca să ajungem părtaşi ai Lui. se află acum în Biserică şi se comunică oamenilor. Drumul aceasta îl parcurgem şi noi în Hristos. cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi" (Nicolae Cabasila). de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a Sfintei Împărtăşanii şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos le-a luat asupră-I încă din pântecele Fecioarei. la drept vorbind. Hristos este Cel care. acelaşi timp. Pentru aceasta trebuie însă şi ei să se deschidă. În Faptele Apostolilor se arată că prima venire a Sfântului Duh sau pogorârea Lui s-a făcut Apostolilor care stăruiau în rugăciune (F. Biserica este. noi ne facem una cu Cel ce S-a Întrupat şi S-a îndumnezeit.

2. Hristos este în stare de înviere. ei devin un organism interior prin Sfântul Duh. nestorianismul etc. prin încheieturi şi legături. care este "capul Lui" (Col. Biserica este câmpul în care vieţuieşte Hristos şi pe care îl trăieşte prin Sfântul Duh. Biserica însă nu este o instituţie numai cu structuri exterioare. ca viţa prin mlădiţe". iar Biserica este în drum spre starea de înviere. 17 . Părinţii Răsăritului au fost confruntaţi şi ei cu problema relaţiei dintre natura divină şi persoane mai ales când trebuiau să răspundă ereziilor (arianismul. comuniunea persoanelor divine. 19: "În loc să se ţină strâns de capul de la care trupul tot. De aceea în viaţa ei este împletită viaţa Sfintei Treimi.cu femeile şi cu Maria. Biserica este astfel legată în mod esenţial de pogorârea iniţiată a Sfântului Duh dar şi de una continuă a Lui. sporeşte în creşterea lui Dumnezeu"). Astfel. îndestulându-se şi întocmindu-se. cum a zis Domnul. Biserica şi Sfintele Taine Biserica are un temei trinitar care trebuie văzut în taina vieţii. Părinte. Numai lucrarea Sfântului Duh fundamentează credinţa noastră. mama lui Iisus şi cu fraţii Lui"). Nicolae Cabasila: "Biserica se arată prin taine nu ca prin nişte simboluri. ca trup al lui Hristos. Tatăl comunică Fiului natura Sa şi o întoarce prin Sfântul Duh înapoi Tatălui. întru Mine şi Eu întru Tine" (Ioan 17. Însă Biserica se hrăneşte şi creşte prin Sfintele Taine. rădăcina pomului prin ramuri şi. Prin puterea Sfântului Duh. 21). Sfântul Duh lucrează extinderea lui Hristos în noi şi în acelaşi timp prezenţa Lui. ci cum se arată inima prin mădulare. Înainte de patima Mântuitorului se roagă Tatălui "ca toţi să fie una după cum Tu.). ci sunt structura internă a naturii divine. Acestea sunt legăturile şi încheieturile care unesc trupul lui Hristos. Natura divină este înţeleasă ca comuniune. Relaţiile trinitare sunt astfel un model şi o putere a relaţiilor dintre oameni în Biserică. Astfel Biserica este viaţa noastră în Hristos prin lucrarea Sfântului Duh. în stare de înviere care se face numai în Biserică. Pentru a depăşi această greutate Părinţii au arătat că persoanele nu mai sunt măşti aplicate exterior naturii divine (modalismul).

5. apoi ale episcopilor (Tit 1. egalitate care face ca fiecare episcop să fie centrul puterii spirituale într-o eparhie. Cel care a fundamentat unitatea sobornicească a Bisericii din punct de vedere teologic este Sfântul Vasile cel Mare şi în lucrarea "Despre Sfântul Duh" . ci se integrează în viziunea universală a Bisericii cu centrul în Hristos prin Sfântul Duh. Comunicându-l pe Sfântul Duh. veghetor. precum ţi-am rânduit". 6). ca episcopul să fie fără de prihană. ci arată că Biserica locală este manifestarea Bisericii Universale."Duhul Sfânt este întreg în fiecare parte şi întreg pretutindeni". în Biserică. De aceea în Biserica Ortodoxă a existat o tendinţă de descentralizare arătată concret în faptul că nu se mai pune accent pe Biserica Universală pentru a umbrii Biserica locală. 23. 5. dar şi să fie unit cu ceilalţi episcopi într-un Sinod Ecumenic. I Tim. preoţi şi diaconi. 6. I Tim. 29. Bisericile locale nu pot funcţiona separat. 3. destoinic să înveţe pe 18 . iubitor de străini. ei Îl comunică pe baza rugăciunilor celor dintâi apostoli. 14. Pe aceasta se fundamentează unitatea sobornicească a Bisericii. 14. ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. 22. i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră". cuviincios. Fapt. 3. dar. Hristos lucrează în mod nevăzut prin episcopi.Ortodoxia afirmă că nu există unitate fără diversitate şi nici diversitate fără unitate. rugându-se cu postiri. Fapt. bărbat al unei singure femei. 23: "Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică. ce constituie organul învăţătoresc al Bisericii. înţelept. Se cuvine. Sobornicitatea în teologia răsăriteană depăşeşte caracterul unilateral al unităţii aşezate deasupra diversităţii (catolicii) şi invers (protestanţii). 5: "Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. I Tim. Fapt. Constituţia Bisericii În Biserica Ortodoxă există realitatea egalităţii în puterea transmisă prin hirotonie. 2-9: 2. Caracteristică ei este viaţa Sfintei Treimi sau comuniunea trinitară. Tit 1.

5. pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute"). rugându-se şi-au pus mâinile peste ei". Fapt. 3). Diaconii. ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului. paşnic. trebuie să fie cucernici. iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu. neagonisitori de câştig urât. Păstrând taina credinţei în cuget curat. sunt după hotărârea lui Hristos" (Efes. nu vorbind în două feluri. 7. neagonisitor de câştig urât. ci v-am numit pe voi prieteni. ci blând. 6. într-o succesiune neîntreruptă. ca nu cumva. de asemenea. 19 . cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? 6. cu toată bună-cuviinţa. 3. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară. să cadă în osânda diavolului. nu dedaţi la vin mult. că sluga nu ştie ce face stăpânul său. cap. trufindu-se. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă. Nebeţiv. 22: "Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni. Sfântul Ignatie al Antiohiei: "Hristos a transmis apostolilor toate câte le-a auzit de la Tatăl" (Ioan 15.alţii. 5. nedeprins să bată. 6: "Pe care i-au pus înaintea apostolilor. având copii ascultători. şi ei. Păstrează-te curat". Ei au ca urmaşi pe episcopi. Hristos este deci de la Dumnezeu şi apostolii de la Hristos" (Scrisoarea I către Corinteni. neiubitor de argint. Cap. Sfântul Clement Romanul spune în acest sens : "Apostolii ne-au binevestit. 9. fiind trimişi de Hristos. Apostolii au fost martorii lui Hristos Cel înviat şi sunt pietre de temelie pe care s-a întemeiat Biserica. 4. I Tim. nici nu te face părtaş la păcatele altora. ca urmare cei ce urmează apostolilor fiind rânduiţi după episcopi în diferite părţi. 8. 15: "De acum nu vă mai zic slugi. Bine chivernisind casa lui. 42). Episcopul să nu fie de curând botezat. Sfântul Ignatie arată că episcopii urmează apostolilor după cum Hristos Tatălui şi-L continuă în lucrarea lor.

28: "După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească. ca atunci. urmaşii Apostolilor.Sf. ci la slujirea întregii Biserici. când voi fi de faţă. sunt socotiţi părtaşi ai aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învăţături şi păzitori ai Bisericii" (Scrisoarea I către Corinteni. ci ca să slujească". În acest sens Sfântul Apostol Pavel se socotea pe sine "slujitor. episcopii. Deoarece hirotonia se săvârşeşte de mai mulţi episcopi în comuniune. 42). 20 . La rândul ei conducerea. Au aşezat pe cei mai înainte pomeniţi şi le-au rânduit că de vor adormi. şi nu urmăreşte altceva decât mântuirea credincioşilor. şi hotărârile lor se exercită tot în comuniune. după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire. 10: "Pentru aceea vă scriu acestea. ca păstorire a sufletelor spre mântuire este totodată o slujire. "Astfel. Temeiul scripturistic: Mat. Fiecare episcop este urmaşul tuturor apostolilor căci fiecare apostol se află în comuniune cu toţi ceilalţi apostoli. Clement Romanul spune că "apostolii care au predicat în ţări şi oraşe au pus începuturile bisericilor cercând în duhul pe episcopii şi diaconii celor ce vreau să creadă. De aceea puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu o folosea spre zidire şi nu spre dărâmare (II Cor 13. căci este de la Sfântul Duh. Origen arată că episcopul nu trebuie să uite niciodată că cel ce este chemat la episcopat nu este chemat la domnie. frate şi împreună lucrător" nevrând să stăpânească asupra credinţei creştinilor care au fost chemaţi la libertate şi au încetat să fie sclavii oamenilor. să le urmeze în slujba lor sfântă alţi bărbaţi probaţi". 20. Ea are caracter duhovnicesc. nefiind de faţă. să nu cutez cu asprime. adică punerea lor în relaţie iubitoare cu Hristos şi între ei. iar nu spre dărâmare"). cap.

Dar sfinţenia lui Dumnezeu este mai puternică decât păcatul creaturii.8. Serafimii din viziunea profetului Isaia nu pot decât să repete şi să transmită o singură laudă: "Sfânt. Sfinţenia. Sfinţenia lui Dumnezeu se arată pe calea negaţiei. Gestul serafimului care a luat cu cleştele de pe 21 .5). zice Sfântul" (Isaia 40. Sfinţenia lui Dumnezeu şi accesul tuturor la ea Sfinţenia lui Dumnezeu cuprinde două aspecte: 1. Dumnezeu singur este "Sfântul". plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia 6. transcendent al sfinţeniei. 2. Dumnezeu Sfântul este cel ce face ca lumea să vieţuiască. căci Eu sunt Dumnezeu atotputernic şi nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să te prăpădesc" (Osea 11. Lui nu-i este proprie plăcerea distructivă prezentă la om datorită păcatului care conduce spre moarte aşa cum arată profetul Osea: "Nu voi dezlănţui iuţimea mâniei Mele. sfânt este Domnul Savaot. Aspectul apofatic.3). O astfel de viziune făcută pentru a-l pune pe om în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu îl umple pe Isaia de spaimă: "Vai mie.9). iar această negaţie are un conţinut pozitiv căci ceea ce neagă este moartea. însă se arată ca putere.11). sfânt. Cinstirea sfinţilor I. Viziunea profetului este cea a creştinului care vede deodată apariţia realităţilor care îi hrănesc credinţa sa. că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este altul decât Mine!" (Isaia 45. şi nu voi prăpădi din nou Efraimul. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6. "Aşa zice Domnul. În alt loc subliniază aceeaşi realitate: "Nu este alt dumnezeu afară de Mine. Aspectul sfinţeniei descoperită ca relaţie a lui Dumnezeu cu lumea.21).25). Sfântul lui Israel şi Ziditorul său: "Îndrăzniţi voi oare să Mă întrebaţi despre cele viitoare şi să daţi poruncă lucrului mâinilor Mele?" (Isaia 45. Cu privire la primul aspect Vechiul Testament arată că "Sfântul" este ceva singular care traduce realitatea lui Dumnezeu şi a numelui Lui care nu se pronunţă. Locurile caracteristice din Vechiul Testament în care se subliniază această realitate sunt acelea în care Dumnezeu vorbeşte la prima persoană şi arată sfinţenia Sa ca aparţinându-i numai Lui: "Cu cine Mă asemănaţi voi ca să fiu asemenea?.

Chemarea aceasta a lui Dumnezeu. graniţa dintre sacru şi profan întrucât s-a dat posibilitatea tuturor să devină sfinţi. Dumnezeu S-a angajat însă pentru poporul Său pe o linie unică pe care numai El este capabil să o împlinească . "Fiţi sfinţi. precum şi Tatăl vostru este milostiv").19. a "Sfântului lui Israel".jertfelnic un cărbune şi-l va atinge de buzele profetului arată mântuirea legată de cultul adevăratului Dumnezeu: "Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: "Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale. 5. dar. se desfiinţează. Lc. că Eu. precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este". 6. Originalitatea lui Israel este aceea a unui Dumnezeu Sfânt care şi-a descoperit sfinţenia Sa în modul Său de a acţiona şi a conduce poporul Său. sfinţenia lui 22 . Se face acum trecerea de la experienţa religioasă elementară la lumea credinţei. Faţă de păgânism.linia sfinţeniei. poartă pecetea Dumnezeului lui Israel. chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu.7). are în experienţa religioasă a poporului lui Israel o consecinţă importantă.7: "Tuturor celor ce sunteţi în Roma. Ceea ce în regulile anterioare însemna teamă de încălcare a unui domeniu interzis. Ea transfigurează tot ceea ce vine din ataşare naturală. popor agonisit de Dumnezeu. şi fărădelegile tale le va curăţi" (Isaia 6. 1.48: "Fiţi. În Noul Testament. Ea descoperă caracterul transcendent al Persoanei divine care îl face pe om să gândească la păcătoşenia lui. ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric. Porunca aceasta concentrează în jurul sfinţeniei divine relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său. devine chemare pozitivă la sfinţenie. preoţie împărătească. a întregului popor format din persoane. şi de la Domnul Iisus Hristos!". Col. în Vechiul Testament el a devenit o calitate a Persoanei absolute şi într-o măsură oarecare. Acestora li se deschide posibilitatea spre sfinţire. Epistola I a Sfântului Apostolului Petru îi numeşte pe creştini neam sfânt (I Petru 2. iubiţi de Dumnezeu. Sfinţenia lui Dumnezeu apare totodată ca o măreţie care produce o infinită smerenie în om. Începând cu Vechiul Testament. iar Sfântul Apostol Pavel sfinţi (Rom.36: "Fiţi milostivi. într-un sens. în care sacrul era o calitate a lucrurilor.4: "Căci am auzit despre credinţa voastră în Hristos Iisus şi despre dragostea ce aveţi către toţi sfinţii"). Tatăl nostru. la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt" (Lev. neam sfânt. la lumina Sa cea minunată"). Aceştia au conştiinţa că au rămas într-un mod nou şi personal chemării la sfinţenie (Mt. Toate regulile devin propii poporului. sau cum o găsim în Sf.2). voi desăvârşiţi.9: "Iar voi sunteţi seminţie aleasă. 1. Scriptură. Transformarea aceasta îşi găseşte împlinirea în Noul Testament.

Se vorbeşte acum de sfinţenia revelată. Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul" se arată că Duhul cădea peste toţi care ascultau cuvântul lui Petru şi se botezau (FA. Eu voi face. şi mare frică îi stăpânea pe toţi" (FA. zice Domnul. De Mă iubiţi. Această deschidere a fost adusă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. căci fără Mine nu puteţi face nimic"). Duhul Sfânt este puterea de sus făgăduită de Mântuitorul Hristos.5: "Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el. căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli. Prin aceasta creştinismul a desfiinţat în principiu graniţa între sacru şi profan. sunteţi voi în Hristos Iisus. Toţi oamenii au acum acces la sfinţenie. aşa cum arată Sfântul Evanghelist Ioan la Ioan 14. Această aspiraţie a fost unită cu o depăşire de sine a naturii umane din Persoana lui Hristos.2. căci fără de El nu putem face nimic (Ioan 15.38: "Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos.30). 2. Sfântul Apostol Pavel arată în această privinţă: "Din El.16-17: "Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: "Iar în zilele din urmă. căci toţi se pot uni cu Hristos prin Duhul Sfânt. manifestată în lume prin coborârea lui Dumnezeu la ea. 1. Hristos este modelul suprem al sfinţeniei umane şi în acelaşi timp izvorul ei nemijlocit. în FA. prin vieţuirea lor de trei ani lângă El. Starea de sfinţenie a Apostolilor se arată nu numai în puterea cuvântului propovăduit de ei ci şi în fapte de vindecări. şi veţi primi darul Duhului Sfânt"). Caracterul universal al făgăduinţei Duhului este subliniat de Sfântul Apostol Petru în predica sa de la Cincizecime (FA.14-16: "Dacă veţi cere ceva în numele Meu. 2. acela aduce roadă multă. Puterea spre aceasta au primit-o prin pogorârea Duhului Sfânt. dar. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac".43). El este Calea noastră spre realizarea sfinţeniei şi de la El primim puterea pentru această realizare.Dumnezeu se arată sub cele două aspecte amintite.44: "Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte. spre iertarea păcatelor voastre. Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare" (I Cor. Puterea de sfinţire adusă prin Hristos şi Duhul Sfânt n-a rămas numai în Apostoli.10. voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci 23 . Din Hristos vor primi sfinţii Apostoli nemijlocit ajutorul în efortul lor de curăţire şi sfinţire. păziţi poruncile Mele. minuni şi în alte semne: "Şi tot sufletul era cuprins de teamă. Sfinţenia vine de la Dumnezeu şi se recunoaşte totodată că în fiinţa omului există o aspiraţie şi o capacitate spre sfinţenie sau spre comuniune cu Persoana divină.

prin jertfă duhovnicească şi dobândim putinţa de a sta în pomenirea Lui" (Închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr.19: "Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi. Sfinţenia este însă. bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea"). deoarece suntem ajutaţi de Dumnezeu însuşi în acţiune. Hristos ca om ne-a arătat.S. încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară. şi s-a sfinţit ca oamenii să se sfinţească (Ioan 17. arătând că aceasta merge până la sfinţire. Sf. Chiril al Alexandriei a accentuat mult aspectul de predare a omului faţă de Dumnezeu. Legătura dintre sfinţenie şi jertfă Concentrându-şi eforturile mai mult pe planul biruinţelor interioare.551). unii creştini devin sfinţi. iar starea de jertfă conduce la starea de sfinţenie.544). ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3. Chiril arată că. la el. p. Dar în jertfa Lui se manifestă şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi iubirea Lui ca om faţă de Dumnezeu.B. puterea fidelităţii noastre faţă de Dumnezeu. Unirea acestor iubiri este înfăţişată de Sfânta Scriptură astfel: "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea. pentru ca şi noi să renunţăm la egoismul nostru şi să-L iubim pe Dumnezeu până la 24 . ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr"). vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul. în fidelitatea lui faţă de Tatăl. vindecând de slăbiciune toate rădăcinile manifestărilor acestora. Prin dăruirea lui Dumnezeu şi jertfindu-se. XVI. Sfântul Chiril spune în acest sens: "căci în Hristos ne apropiem de Dumnezeu şi Tatăl. II. p.şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa".1: "Dar după aceea. În jertfa Lui este astfel puterea jertfei noastre. sfinţii au învins pornirile egoiste din ei. la starea de "jertfă duhovnicească şi preabine-mirositoare Tatălui ne înălţăm prin Fiul (Ibidem. întreaga renunţare la sine. Ei au arătat că predarea adevărată se poate face numai unei persoane. Această realitate s-a arătat prin sfinţii din întreaga istorie a Bisericii creştine. 38. Ioil 3. O predare totală nu este însă posibilă decât faţă de Dumnezeu ca Persoană absolută. legată de jertfire. P.16). şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi. O astfel de biruinţă au înfăptuit-o prin predarea totală a lor lui Dumnezeu ca persoană. Ei se jertfesc însă curat şi total numai prin împărtăşirea din jertfa curată şi totală a lui Hristos ce se dăruieşte ca om Tatălui în totală curăţenie. Tot Sf. prin jertfa Lui pentru noi.

ajungând prin curăţirea de patimi şi virtuţile culminante în iubire. Omul devine "slujbă cuvântătoare" chiar prin trupul Lui. În locul golit din noi va intra Hristos. Sfântul reprezintă astfel umanul purificat. În acest sens. ca închinarea voastră cea duhovnicească" (Rom. Este creaţia nouă. Apostolul cheamă însă în Epistola Către Romani nu la slujba prin trup. Faţă de starea de păcat în care. prin efortul de curăţire şi statornicie a conştiinţei în faţa prezenţei lui Dumnezeu.jertfă. mădularele sunt făcute roabe ale dreptăţii spre sfinţire (Rom. pentru îndurările lui Dumnezeu. Simeon Noul Teolog: "trupurile sfinţilor sub lucrarea sufletului unit cu harul sau împărtăşindu-se de lumina dumnezeiască. devine sfântă. luminoasă. Aceasta însă şi efortul de curăţire se menţin prin lucrarea Duhului Sfânt. după cum spune Sf. la asemănarea cu Dumnezeu. Aceasta o exprimă Sfânta Liturghie prin cuvintele: "Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate". Apostol Pavel în aceeaşi Epistolă. şi cu mult mai deosebite şi mai cinstite decât alte trupuri" (Tratat eretic). aşa cum în efortul creştinilor. Sfinţenia înseamnă prezenţa roditoare a Duhului Sfânt în om. spre fărădelege. se sfinţesc şi devin şi ele transparente.1). Aducându-se pe sine ca jertfă. Odihna lui Dumnezeu în sfinţi este un fapt permanent de conştiinţă pentru ei. sfântă. ci prin trupul înduhovnicit: "Vă îndemn. În cultul Bisericii Ortodoxe se spune: "Căci Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti". deci. Trupul lui Hristos primit de Apostoli a curăţit simţurile lor trupeşti şi le-a întipărit simţurile de jertfă. prin focul dumnezeiesc. Orice fiinţă umană. Simeon Nou Teologul "Locul a tot ce am eu în mine îl ia Hristos" (Imne XV). în sfinţenie şi în curăţie 25 . tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii. mădularele omului s-au făcut roabe necurăţiei şi fărădelegii spre fărădelege. şi mai ales la voi. creştinul vorbeşte prin trupul său. spre sfinţire"). simplificat şi predat întreg lui Dumnezeu. să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie. fraţilor. prin care lumina din suflet face trupul transparent.19: "Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii. bine plăcută lui Dumnezeu. după cum spune Sf. iar roadele Duhului sunt arătate de Apostolul Pavel în cuvintele: "Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume. Prin aceste cuvinte ne-a arătat că ne împărtăşim de viaţă nouă care înseamnă golire de noi înşine. aşa cum arată Sf. 12. Aceasta se întâmplă şi acum cu oamenii prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui Hristos în Sfânta Liturghie. 6.

al purităţii şi al puterii duhovniceşti acoperite de vălul smereniei. Pe de altă parte. Îndrăzneala aceasta este strâns legată la sfinţi de curăţie. zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. În sfânt se descoperă piscul bunătăţii.24-25: "Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou. căci unul altuia suntem mădulare"). ci în harul lui Dumnezeu" (II Cor. după cum spune Sfântul Isaac Sirul. 1. cu neclintirea Lui în bine şi în iubirea de oameni. Trăsăturile lor personale în raport cu ceilalţi sunt: delicateţea.dumnezeiască. sensibilitatea. Sfinţenia este redescoperirea iubirii şi a comuniunii umane după chipul lui Dumnezeu. Apocalipsa vorbeşte de sufletele celor ce li s-a dat câte un veşmânt alb (Apoc. 6. Pentru aceea. atenţia faţă de taina personală a lor. smereniei. ci un proces de îndumnezeire.18: "Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa.11: "Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în 26 . smerenia nu este ceva static şi individualist. Astfel. o sinceritate a comuniunii care nu are nimic temerar în ea. sfinţii au primit o îndrăzneală la Dumnezeu sau o deschidere a conştiinţei. puritatea. cel după Dumnezeu. ci se aseamănă cu "îndrăzneala" copilului vinovat. a înnoirii oamenilor prin participarea lor la iubirea lui Dumnezeu (Efeseni 4. lepădând minciuna. Sfinţenia. Familiaritatea aceasta sfinţii o creează şi în relaţiile cu semenii. grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său. Persistenţa iubirii ajutătoare este "odihna" sau "sabatul" în care au intrat sfinţii.12). III. aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei 3. naturaleţii. Falsificarea vieţii omeneşti prin păcat este superficializarea ei arătată în relaţii lipsite de adevăr şi încărcate de ură. pot fi întâlnite la ei trăsăturile simplităţii. Este familiaritatea cu Dumnezeu însoţită mereu de conştiinţa măreţiei lui Dumnezeu. ei se predau întregi în comuniunea cu oamenii. de purificare continuă prin relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. devenind în ei o deprindere. forma cea mai înaltă a comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii Ca cei care s-au curăţit în faţa lui Dumnezeu cel Sfânt prin chemarea necontenită a Lui în inima lor. Prin aceasta ei au ieşit din Egiptul patimilor câştigând o mare asemănare cu Dumnezeu. nu în înţelepciune trupească. Sfinţenia este opusă falsificării şi degradării vieţii omeneşti. Având această îndrăzneală. ei sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru oameni. decât numai celor ce au fost neascultători?". Predându-se întreg lui Dumnezeu. a participării la durerea altora după pilda jertfei lui Hristos.

Sfântul este omul care s-a eliberat de toate patimile. Sunt mucenicii care vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului (Apoc. Caracteristica dominantă a vieţii sfântului este să facă totul pentru alţii. până când vor împlini numărul şi cei împreunăslujitori cu ei şi fraţii lor.14: "Şi i-am zis: Doamne. respingând orice ispită spre lăcomie şi interes egoist. şi Îi slujesc ziua şi noaptea. Liturghia este mediul în care omul fiind pentru Dumnezeu se face om pentru alţii. 27 . puterea de a se înfrâna şi ei de la păcate şi de a jertfi lui Dumnezeu. Este o simpatie şi o descoperă caracterul personal al sfinţeniei. sfântul este un om pentru alţii întrucât este în primul rând un om pentru Dumnezeu. căci împărtăşindu-se de Dumnezeu se roagă Lui cu o gură şi o inimă eliberate de egoism şi întărite în unitate. în templul Lui. Astfel.7.tihnă. El mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului") adică au luat din puterea Lui de înfrânare şi de jertfă. încă puţină vreme. şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său") .7.15: "Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu. Libertatea de patimi sau nepătimirea înseamnă sensibilitate pentru alţii după cum şi virtutea înseamnă vieţuire pentru alţii. Tu ştii. cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei") stând înaintea tronului lui Dumnezeu şi slujind Lui ziua şi noaptea (Apoc.

Vasile cel Mare a dat şi formula cinstirii icoanei pe care şi-a însuşit-o Sinodul VII Ecumenic: "Cinstirea chipului trece la cel zugrăvit" (Comentarii la Isaia.20). în sfinţi. Portretul reprezintă o fiinţă umană obişnuită. Icoana reprezintă un om unit cu Dumnezeu. Ea conduce prin privirea ei cu credinţă de la vederea simţuală la contemplarea spirituală şi la întâlnirea tainică cu persoanele sfinte şi cu faptele mântuitoare reprezentate pe ea. Părinţii Sinodului VII Ecumenic deosebesc icoana de portret. cap. Icoana arată sfinţenia vizibilă cu ochii trupeşti. cei zugrăviţi în ele devin o prezenţă în locaşul bisericesc.3). afirmă în 28 . actele mântuitoare ale lui Hristos.12.9. prin sfintele icoane.noi ne amintim de prototipuri (de modele vii) şi suntem introduşi la ele" (Mansi 13. Sinodul din Constantinopol din 860.28.13). Sinodul VII Ecumenic declară în acest sens: "Fie prin cugetarea la cuvintele Scripturii. Ele întipăresc în mintea şi amintirea creştinilor învăţătura despre Dumnezeu cel în Treime. Icoana se deosebeşte deci de portret prin conţinut. iar acest conţinut creează formele de expresie specifice. să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte" (Evr.17. rodirea credinţei în Hristos. deosebind-o de orice altă imagine. În Epistola către Evrei. Mai mult decât atât..1). Sensul şi conţinutul icoanei Sensul şi conţinutul icoanei reies din învăţătura pe care Biserica a formulat-o şi a dat-o ca răspuns tendinţelor şi atitudinilor iconoclaste.. 482). având împrejurul nostru atâta nor de mărturii. Icoanele au mai întâi o funcţie de călăuzire şi întărire în dreapta credinţă cum arată Sf. după ce s-a amintit de mulţi drepţi din Vechiul Testament şi poate şi din Noul Testament de dinaintea scrierii epistolei se spune: "De aceea şi noi. locul Maicii Domnului în iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sfinţii de mai înainte au rămas vii şi după moarte. Sfinţii sunt şi ei în jurul lui Hristos potrivit făgăduinţei făcute de Acesta: "iată Eu cu voi sunt în toate zilele. Vasile cel Mare: "Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfăţişează şi arată pictura în mod tăcut ochilor" (Omilie la mucenicul Varlaam. fie prin reprezentarea icoanei. Cinstirea icoanelor I. Sf. proprii numai icoanei. Ei se află împrejurul credincioşilor mai ales când aceştia sunt adunaţi în rugăciune şi când Hristos se aduce din mijlocul lor jertfă Tatălui. până la sfârşitul veacului" (Mt.

Trecerea de la icoană la prototipul ei viu este o intrare prin ea la prototipul nevăzut spiritual. Vasile cel Mare care foloseşte comparaţia dintre chipul împăratului şi persoana lui. Chipul împăratului este de asemenea numit împărat fără ca prin aceasta să ia naştere doi împăraţi. astfel nu există chip. sesizat ca deosebit de persoană şi chip. Împărăţia nu este izolată şi cinstirea nu este împărţită. În prima şi a treia cuvântare împotriva celor care resping icoanele. Icoana descoperă asemănarea divină dobândită de om. Sf. atunci icoana lui Hristos este Hristos şi icoana sfântului este sfântul însuşi. între cuvânt şi persoana celui ce rosteşte cuvântul. care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (I Petru 3. se constată că este deosebit de ea.. Sf. Slujba de sfinţire a icoanei care cheamă pe Duhul Sfânt asupra ei este o confirmare a acestui fapt. icoana ne vesteşte prin culori şi ne face prezent" (Mansi 16. Ap. nu poate fi sesizat ca deosebit de persoană. Atâta timp cât nu este rostit cuvântul. întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit. După ce este rostit. Pentru a putea constata asemănarea dintre cei doi trebuie nu numai ca chipul dar şi modelul lui să fie vizibil.4). după cum spun cuvintele Sf. Sf.astfel încât să ne prefacem în asemănarea Sa" (Către monahia Xenia. despre virtuţi şi patimi). Prin aceasta nu este ruptă puterea şi 29 . Orientarea sufletului cinstitor spre prototip atrage atenţia aceluia spre care cinsteşte. Schultz). pentru a spune aşa. Există o legătură ontologică sau o legătură prin fiinţă între reprezentare şi realitatea care este reprezentată şi care se aseamănă cu cea existentă. Ioan continuă: "Dacă tabloul împăratului este împăratul. Acest fapt este valabil şi pentru relaţia dintre persoană şi chip. căci numele celui zugrăvit este chemat asupra lor într-un fel de epicleză (invocare)" (H. 400). "icoanele sunt pline de puterea lucrătoare a lui Dumnezeu şi de har. asemănarea lui Dumnezeu peste Chipul dumnezeiesc. Ioan Damaschin defineşte astfel chipul: "Chipul manifestă şi arată ceva ascuns" sau "Un chip este o asemănare care exprimă modelul cu o anumită deosebire faţă de model". Pentru a expune legătura dintre tip şi Prototip. Ea traduce lucrarea harului care. Ioan Damaschin. Raţiunea de a fi a icoanei şi valoarea ei stau în ceea ce ea reprezintă: puritatea spirituală. prin cuvinte. potrivit expresiei Sfântului Grigorie Palama "pictează în noi. Ioan Damaschin citează în prima sa cuvântare un loc din Sf. După Sf. Sfântul Ioan Hrisostom arată că chipul trebuie să fie asemănător cu Arhetipul. Petru: "Ci să fie omul cel tainic al inimii. frumuseţea interioară..acelaşi sens: "Ceea ce Evanghelia ne spune.

iar cel ce venerează icoana venerează persoana pe care o înfăţişează". ca de la Duhul Domnului" (II Cor. Ei se întrebau cum pot fi reprezentate cele două naturi ale Persoanei lui Hristos. Ep. De aceea. Vasile cel Mare. Iconoclaştii nu puteau înţelege Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre. Fundamentul hristologic al icoanei este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. nici natura umană a Persoanei lui Hristos.18). înaintea izbucnirii iconoclasmului. ortodocşii au insistat asupra argumentelor de ordin hristologic. ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă. Pavel prin "slava Domnului.cinstea nu este împărţită". Icoana este un garant al realităţii Întrupării Fiului lui Dumnezeu. La fel şi după moarte harul Duhului Sfânt rămâne pururea în sufletele sfinţilor. este susţinută şi probată prin icoană. Citând cuvintele Sf. Când Biserica apără 30 . în asemănare. în trăsăturile şi sfintele lor chipuri iar aceasta nu prin fire ci ca urmare a harului şi lucrării divine". Tot pe argumentul hristologic a fundamentat şi Sf. Prin icoană vedem ca printr-un trasparent modelul. Au apărut opinii conform cărora acestea au survenit ulterior disputelor însă realitatea este că învăţătura dintotdeauna a Bisericii şi fundamentul hristologic al icoanei sunt exprimate la Sinodul Quinisext. II. La sfârşitul secolului al VII-lea. Ioan al Tesalonicului a recurs la temeiul hristologic al icoanei în polemica sa cu păgânii. Gherman Patriahul Constantinopolului existenţa icoanei în epistolele sale către episcopii iconoclaşti. acestea sunt ca nişte jaloane pe drumul către creaţia înnoită încât după cuvântul Sf. om. în trupurile lor aflate în morminte. Ioan Damaschin răspunde: "Icoanei i se cuvine acea putere şi har pe care sfântul le-a avut când a trăit pe pământ şi a fost umplut de Duhul Sfânt. la rândul ei. Întruparea. Deoarece harul primit de sfinţi în timpul vieţii rămâne mereu în icoanele lor. ci reprezentau Persoana Dumnezeu-Omului. tip şi Prototip sunt una într-o singură formă. Fundamentul hristologic al icoanei Încă înainte de apariţia diputelor dintre iconoclaşti şi ortodocşi cu privire la existenţa icoanei. negarea icoanei lui Hristos echivaleză cu negarea Întrupării sale. în învăţătura Bisericii. Ap.3. Ortodocşii nu căutau să înfăţişeze nici natura divină. Sinodul VII afirmă că: "cinstea arătată icoanei trece asupra Prototipului. Astfel. Ce însemnătate i se cuvine astfel icoanei? Sf.

că Eu Însumi sunt. Icoana este dovada că Fiul lui Dumnezeu şi-a făcut cu adevărat propriu trupul nostru omenesc: "Oare nu a fost om cel mai presus de om. După Eusebiu. circumscrierea. că duhul nu are carne şi oase. de pildă circumscrierea? Hristos va fi după omenitate. P. Sfântul Teodor Studitul socoteşte că a nega lui Hristos puterea de a fi zugrăvit în icoană înseamnă a nega toate însuşirile lui trupeşti. căzând sub atingere şi culoare. deci a cădea în dochetism. deci. Respingerea poemelor iconomahilor. schimbabilitatea. precum Mă vedeţi pe Mine că am" (Lc. 24. Împăratul Constantin al V-lea Copronimul a reluat aceeaşi idee atunci când a spus despre trupul transfigurat al lui Hristos că S-a făcut nu numai netrecător. aşa şi necorporal şi invizibil" (Sfântul Teodor Studitul.G. că este om? A fost Hristos fără chip? Însuşirile omenităţii lui Hristos sunt corporalitatea. apoi celelalte figuri? Nu se formează din figuri diferite faţa şi aceasta înfăţişată în icoană nu mărturiseşte că este Hristos. ci însăşi temelia credinţei. dar n-a mai avut-o după aceea. luat de la Eusebiu de Cezareea. Argumentul de căpetenie al iconoclaştilor. precum necircumscris. întâi triunghiul. nu poate fi circumscris asemenea oamenilor? Nu rezultă din punct o linie? Nu rezultă din linie o figură. este că Hristos a avut însuşirea circumscrierii până la moarte.imaginile sacre ea nu apără doar rostul lor didactic sau estetic. Hristos cel transfigurat rupe toate limitele trupului omenesc şi pământesc. adică sub calitate şi cantitate. Dacă le-ar fi pierdut n-ar mai fi poruncit să fie pipăit ca având carne şi oase? Iconomahii afirmau că Hristos n-a mai 31 . Ai suprimat sau prefăcut una din cele spuse. arătându-se în înfăţişarea noastră? Nu a avut trup. Icoana este imaginea unei Persoane divine întrupate care transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup.39). Sfântul Teodor aduce ca dovadă că Hristos a rămas circumscris ca om după moarte: "Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele. vizibilitatea. reprezentabil. Acuzaţia iconoclastă de idolatrie se izbeşte de o teologie elaborată şi clar formulată. pipăiţi-Mă şi vedeţi. El n-a pierdut prin înviere însuşirile firii omeneşti. pătimirea şi toate celelalte câte sunt pe lângă acestea în orice om. ci şi "necircumscris". devenit vizibil. cărora le urmează poziţia spaţială şi prelungirea temporală? Nu le înţelege pe acestea ca însuşiri ale circumscrierii cel ce ştie să judece cât de puţin? Cum.99).

adică necircumscris aşa cum chipul unui om. Prin aceasta şi-au ieşit din raţiune. prin aceasta. după Sf. XIII). Iar înălţarea la cer s-a făcut şi ea cu trupul şi arhidiaconul Ştefan a văzut slava ieşind din chipul omenesc al Domnului". nici când e de faţă trupul lui Petru. nu implică o separare a trupului de suflet. organizat. ci este nestricăcios" (Mansi. Atunci când facem icoana Domnului 32 . ne-o sugerează ca alcătuind cealaltă latură a Lui. dar nu mai are slăbiciunile omeneşti în sine. Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării. fiind pictaţi. Pe Dumnezeu-Omul îl reprezentăm întru toate asemenea nouă afară de păcat. se văd. Teodor Studitul. fiind constituit din membre şi ca atare văzut. Sinodul VII Ecumenic citează dintr-o epistolă a Sfântului Chiril din Alexandria următoarele: "Iar după înviere a rămas acelaşi trup care a pătimit. altceva din aceasta. şi a trupurilor noastre.avut după înviere carnea şi oasele ca noi. Creştinismul a afirmat cu putere păstrarea veşnică a trupului lui Hristos şi. Iconomahii aveau concepţia maneheică a neputinţei transfigurării trupului încă din timpul vieţii pământeşti. nu s-a prefăcut nici la înviere. zice el. era circumscris. "Circumscris" înseamnă. sau suportă. Prin aceasta afirmă păstrarea formei lui umane şi personale. Căci Petru şi Pavel. că e supus oboselii. Icoana arătându-ne pe Hristos ca circumscris nu exclude necircumscrierea lui ci dimpotrivă. dar sufletele lor nu sunt de faţă în icoană. nu vede cineva sufletul lui" (Mansi. Căci nu mai spunem că suferă de foame. Patriahul Gherman spune: "În icoane înfăţişăm trupul cel sfânt al Domnului". cade şi sub circumscriere". Patriahul Nechifor al Constantinopolului spune în acest sens: "Precum s-a arătat. ci dimpotrivă. De aceea subliniază că: "dacă Hristos s-a arătat după înviere. deşi îi redă numai trupul. t. t. Părinţii Sinodului VII Ecumenic arată această calitate în felul următor: "Deşi Biserica Sobornicească reprezintă pictural forma umană a lui Hristos. Sinodul VII Ecumenic se exprimă astfel: "Ei. Acesta este cazul numai la Dumnezeu neîntrupat. XIII). fiind predaţi unei cugetări netrainice. ea nu îi desparte trupul de dumnezeirea cu care s-a unit. Pentru că. iar tot ce se vede este circumscris. Căci tot ceea ce cade sub vedere. Sfântul Teodor respinge afirmaţia lor precum că: membrele lui Hristos de după înviere sunt nişte simboluri ale unor lucrări. iconomahii au flecărit că în icoană se circumscrie împreună cu firea omenească şi firea dumnezeiască. Acest lucru îl aplicau şi la natura umană din Persoana lui Hristos.

sus. spune Sfântul Ioan Damaschin explicând această interdicţie. sau jos pe pământ.. Temeiuri scripturistice ale reprezentării iconografice Biserica învaţă că icoana este întemeiată pe Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi.1). 20. ci dimpotrivă. t. Paralel cu interdicţia imaginilor directe şi concrete. ci poporul evreu ales de Dumnezeu pentru a primi revelaţia. 5..mărturisim trupul Său îndumnezeit şi nu recunoaştem în icoană nimic altceva decât o imagine care seamănă cu Prototipul. Ieş. proorocul Iezechil spune: "Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi" (Iez. jos.Mansi. Sfântul Teodor Studitul explică la rândul lui această realitate astfel: "Reprezentarea lui Hristos nu stă în imitarea unui om stricăcios (Apostolul porunceşte să nu fie) ci în asemănarea cu omul nestricăcios. nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer.25). III.. sau în apă şi sub pământ" nu constituie o interdicţie de principiu a imaginii. Apoi să faci doi heruvimi de aur. Iată de ce icoana îi primeşte numele" (Sesiunea a VI-a. de o împlinire nemijlocită. 8: "Să nu-ţi faci chip cioplit. tocmai nestricăcios. prefigurări pe care Dumnezeu le-a dictat până în cele mai mici amănunte. ci Dumnezeu făcut Om" (Şapte capitole împotriva iconoclaştilor.. Pentru Biserică este clar că interzicerea imaginii formulată la Ieşirea 20.17-18: "Să faci şi capac la chivot. şi din câte sunt pe pământ. cap. Prototipul imaginii creştine nu este un idol păgân. ci numai o măsură provizorie.26.. pedagogică. prefigurări reprezentate de tabernacol şi tot ce conţinea el. Nu este vorba de o ruptură. XIII). şi din câte sunt în apele de sub pământ!" şi la Deut. aşa cum o spusese El însuşi înainte. 25. cu atât mai puţin de vreo contradicţie cu Vechiul Testament. 25. fiindcă El nu este un om oarecare. 33 . de aur curat. ci absenţa din cadrul simbolismului Vechiului Testament a oricărei imagini concrete şi făţişe înainte de Întrupare.. În acest sens. tot aşa cum prototipul Bisericii nu este lumea păgână. din pricina împietririi inimii lor. Ieş. a existat însă porunca divină de a construi aceste întruchipări simbolice.4: "Să nuţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer. ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului". referitoare doar la Vechiul Testament.

ci era 34 . dar atunci când Îl vei vedea pe Cel netrupesc făcându-se Om pentru tine. Atunci când Cel nevăzut. Dumnezeu vorbeşte despre El. care să înfăţişeze bărbat sau femeie" (Deut.Sfântul Ioan Damaschin explică în cele trei tratate scrise pentru apărarea sfintelor icoane. nu se arată: "Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului. Astfel. interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeul nevăzut conţine implicit necesitatea de a-L reprezenta pe Dumnezeu îndată ce profeţiile se vor împlini. Ci S-a deşertat pe Sine. ajunge văzut. chip de rob luând. În Vechiul Testament nu existau decât prefigurări simbolice. cap.6-7: "Care. sau închipuiri ale vreunui idol. nu vă faceţi vreun chip" vor să spună: "Nu faceţi nici o imagine a lui Dumnezeu atâta timp cât nu L-aţi văzut încă". luând fire trupească. insistând asupra faptului că nu poate fi văzut. fie în cărţi fie pe lemn" (I Tratat. botezul Său în Iordan. El spune ca în Vechiul Testament Dumnezeu se arată numai prin sunete. atunci vei putea zugrăvi înfăţişarea Lui omenească. Sfântul Ioan Damaschin deduce în chip tainic posibilitatea ulterioară de a-l vedea şi reprezenta pe Dumnezeu făcut trup: "Ce vrea să ne spună în chip tainic Scriptura? E limpede că se referă la interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu nevăzut. Dacă s-ar realiza o astfel de imagine. atunci când Cel ce fiind ipostas deofiinţă cu Tatăl S-a deşertat pe Sine chip de rob luând (Filip. 4. de îndată poţi întruchipa asemănarea Celui ce S-a înfăţişat. făcându-Se asemenea oamenilor. ea ar fi simplă imaginaţie. căci. VIII). revelaţii ale viitorului. Urmează apoi interdicţia: "Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite.. n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu.16). 2. cap. 4. înfăţişându-şi un chip trupesc abia atunci pictează şi arată privirii tuturor pe Cel ce a binevoit să apară. înfăţişează totul prin cuvânt şi prin culori. după cum arată Sfântul Ioan "cum să reprezinţi ceea ce ochii nu au văzut?" (Al treilea tratat. deoarece. Zugrăveşte naşterea Sa din Fecioară. Din chiar insistenţa textelor biblice asupra faptului că Israel auzea cuvântul dar nu putea să vadă nimic. ci numai glasul I l-aţi auzit" (Deut.12).. Imaginea Dumnezeului nevăzut este imposibilă. şi la înfăţişare aflându-Se ca un om"). şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit. Cuvintele Domnului: "Nu aţi văzut nici un chip. El rămâne invizibil. adică prin cuvinte.. IX). Astfel. Schimbarea Sa la faţă de pe muntele Tabor. Dumnezeu fiind în chip. spune Sfântul Ioan Damaschin "Legea nu era o imagine.. interzice orice imagine. sensul interdicţiei imaginii în Vechiul Testament. invenţie falsă. iar faţa Lui n-aţi văzut-o..

asemenea unui zid care ascunde imaginea".6: "Care. deoarece primejdia de a deforma imaginea lui Dumnezeu a trecut. Legea având umbra bunurilor viitoare. 33.58: "Voi dărâma acest templu făcut de mână. Când Hristos se adresează ucenicilor şi altor ascultători: "Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Templul cel nefăcut de mâna omului (Marcu 14. care era la Tatăl şi s-a arătat nouă" (I Ioan 1.1. 13. şi n-au văzut. Acela L-a făcut cunoscut"). Privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie menţionat că la afirmaţia 35 .4: "Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer.a fost total depăşită. Legea lui Moise care interzicea reprezentarea divinităţii prin imagine (Ieş.să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie" (Evr.în care El Însuşi se revelase de nenumărate ori strămoşilor într-o formă inaccesibilă ochilor trupeşti . voi clădi").12: "Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului. sus. ci numai glasul I l-aţi auzit") sau în Noul Testament (Ioan 1. şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit. iar nu însuşi chipul lucrurilor. şi din câte sunt în apele de sub pământ!") nu mai poate fi actuală. şi din câte sunt pe pământ.20. aduse neîncetat în fiecare an . jos. şi în trei zile altul. 4. Care este în sânul Tatălui. Apostolii au putut să spună prin Sfântul Ioan Evanghelistul "Ce era de la început. ce am auzit. Fiul cel Unul-Născut.16-17). ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii. ce am văzut cu ochii noştri. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi. vrea să ne arate că faza . Ea şi-a împlinit rostul până la Întruparea lui Hristos. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci. Dumnezeu fiind în chip. iar faţa Lui n-aţi văzut-o. nefăcut de mână.1: "După ce Dumnezeu odinioară. Afirmaţiile Vechiului Testament că Dumnezeu în fiinţa Sa nu ar putea fi văzut vreodată de către oameni (Ieş. În plus. că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască". Interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu prin imagine încetează acum. a vorbit părinţilor noştri prin prooroci"). Numai după ce L-au contemplat pe Dumnezeu (Evr. şi n-au auzit" (Mt.10. în multe rânduri şi în multe chipuri. nu poate niciodată .2.1).18: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu").20: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi.cu aceleaşi jertfe. Prin venirea Sa în lume oamenii au avut însă prilejul să-L vadă pe Tatăl căci Hristos este chipul lui Dumnezeu (Filip. Deut. Căci Apostolul Pavel spune: "În adevăr. şi să audă cele ce auziţi voi.1-2).

Credinţa însă este susţinută de această vedere prin oglindă. în chip neînşelător adevărul celor viitoare (Antiereticul III). 36 . căci în această credinţă privim ca prin oglindă.7). iar atunci.iconoclaştilor "că umblăm prin credinţă. Căci tot el spune: "Căci vedem acum ca prin oglindă. în ghicitură. faţă către faţă" (I Cor. Sfântul Teodor Studitul răspunde că în acest loc Sfântul Apostol Pavel exclude vederea lucrurilor viitoare în realitatea lor prototipică şi nu vederea prin icoane. nu prin vedere" (II Cor. 5.12).13. faţă către faţă. Credinţa şi vederea ca prin oglindă au nevoie una de alta.

care l-a născut pe Dumnezeu precum şi pe om prin unirea fără amestecare sau separare şi aceasta pentru că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om şi prin zămislire şi-a unit în sine Tempul trupului pe care şi l-a asumat de la ea (Sfântul Chiril al Alexandriei. să fie anatema". A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă respingerea că însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului. ci şi un început cu totul nou care se produce în istoria umanităţii. cartea IV). Din acest punct de vedere Naşterea Fiului este unică. Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ţinut seamă de neputinţa omului de a se mântui prin sine însuşi. Prin aceasta ea mărturiseşte că Cel care S-a născut din ea nu este o persoană omenească. Epistola 39). Preacinstirea Maicii Domnului I. Întrebarea care se pune în legătură cu aceasta este următoarea: De ce s-a accentuat că Hristos este Fiul Omului? Sfântul Chiril al Alexandriei a unit lupta împotriva lui Nestorie cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu. se exprimase mai înainte în acelaşi fel: "Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu. la Sinod III Ecumenic de la Efes din 431 spune că: "Dacă cineva nu vrea să mărturisească că Emanuel este Dumnezeu adevărat şi că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. nici la a doua nu a avut ceva comun cu a altcuiva (Împotriva lui Nestorie. ci însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea după firea Sa. Potrivit acestei idei de unire fără amestecare. Majoritatea Părinţilor arată faptul că Dumnezeu îşi produce din Fecioara Maria o natură omenească.10. Fecioara Maria. Aceasta este nu numai un act nou. întrucât a născut trup pe Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu este posibil decât din iniţiativa dumnezeiască şi nu din cea omenească. de a învinge orizontul închis al umanului supus repetiţiei morţii. aşa cum se mărturiseşte în formula de unire a sinodalilor de la Sinodul de la Efes din 431. Sfântul Grigorie de Nazianz. Într-una cele 12 anatematisme ale sale. Faptul naşterii minunate este un fapt al copleşirii 37 . Leonţiu de Bizanţ spune că nici la prima Lui naştere din Tatăl. este despărţit de Dumnezeu" (Epistola 101 către Cledoniu). Născătoare de Dumnezeu Biserica a învăţat totdeauna că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. mărturisim că Sfânta Fecioară este Theotokos.

Sfântul Efrem Sirul spune în acest sens: "Hristos S-a născut dintr-o natură supusă întinăciunilor. Duh se coboară peste ea pentru a o curăţi. De aceea pot vorbi de o altă curăţie în momentul Întrupării. Toţi Părinţii şi scriitorii răsăriteni atribuie Mariei o curăţie şi înainte de Întrupare. Grigorie Palama spune că curăţia Mariei pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea a fost pregătită de curăţia unei serii de înaintaşi. Crysip (sec. Ioan Damaschin cântă mai ales curăţia Fecioarei dinainte de zămislirea Cuvântului din ea. cea vrednică de har. Ioan Damaschinul astfel: "şi zice îngerul către ea: "Nu te teme Maria. Astfel. Omilia III. Ioan Damaschin nu uită nici curăţia de la Buna Vestire: "După consimţirea Feciorei şi urmând cuvântul Domnului. Ioan în prima omilie la Adormirea Maicii Domnului "puterea sfinţitoare a Duhului a venit asupra ei. 2). în aceiaşi fire umană care produce spinii . A aflat har cea care a cultivat harul şi a cules spic bogat. Sf. El a curăţit-o în Duhul Sfânt pentru a o pregăti spre a fi Maica lui Dumnezeu şi aşa a fost conceput" (Sermo adversus haereticos).V). căci ai aflat har la Dumnezeu". a o face în stare să primească dumnezeirea Cuvântului" (Despre credinţa ortodoxă. o exprimă Sf. La fel ca toţi scriitorii bizantini începând cu Sf. spus de înger.păcatele personale. Despre toţi aceştia el spune că "au fost aleşi şi curăţiţi de Duhul Sfânt". A aflat abisul harului cea care a păstrat nevătămat vasul îndoitei feciorii căci şi sufletul l-a păstrat feciorelnic nu mai puţin ca trupul" (Ibidem). Aceiaşi idee o exprimă Sf. cap. Fecioara în aspectul personal e un crin curat dar ea are totuşi rădăcini în acelaşi pământ comun. a cărei efort personal a avut un rol deosebit de mare. Cu adevărat a aflat har. În Evanghelii şi în simbolurile de credinţă ale Bisericii primare se atribuie un rol decisiv Duhului Sfânt în zămislirea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om. pe care Dumnezeu trebuia s-o cureţe cercetând-o. Hristos a curăţit pe Fecioara şi aşa S-a născut pentru a arăta că Hristos efectuează toată curăţia acolo unde se găseşte. A aflat har cea care a născut seminţele harului şi a cules spicul înmulţit al harului. Andrei Criteanul şi Sf. preot din Ierusalim spune Fecioarei: "un câmp acoperit de spini a produs crinul tău".naturii de Duhul dumnezeiesc. ci una personală. După cum curăţia aceasta prin 38 . a curăţit-o. Sf. dar nu o curăţie de natură. Dialectica "plină de har" dar umplându-se la Buna Vestire de un nou har. Dar Sf. a sfinţit-o şi a făcut-o roditoare" (Omilia I la Adormire).

Şi prin aceasta. Grigorie Palama că Fecioara "a legat pe cel tare în răutate" (Omilia 42 la Naşterea Feciorei Maria). Grigorie Palama se exprimă astfel referându-se la mijlocirea Maicii Domnului: "Iar dacă este cinstită moartea cuvioşilor şi pomenirea dreptului e cu laudă. şi-a unificat mintea prin întoarcerea atenţiei spre ea însăşi (spre mintea ei) şi prin rugăciunea dumnezeiască neîncetată. s-a despărţit de oameni. ca şi la Sf. şi alipindu-şi mintea de aceasta.Duhul Sfânt nu poate fi înţeleasă la aceştia ca eliberare de păcatul strămoşesc. Sf. prin care vine toată sfinţirea Sfinţilor" (Omilia 37 la Adormirea Maicii Domnului). Toţi Părinţii şi Scriitorii bizantini. şi fugind de viaţa supusă greşelii. deoarece este unită la maxim cu Hristos din care izvorăşte harul. Mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu De la început trebuie precizat că mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe legătura directă a omului cu Hristos. pornind de la premise ontologice şi nu juridice. care nu cade puterea simţirii. ci este bucuria şi vederea sfântă a sufletelor nepătate" (Omila 54). Grigorie spune mai departe: "Se poate spune că Fecioara e în virtute şi a celor ce trăiesc în virtute ceea ce e soarele în lumina sensibilă şi celor ce trăiesc sub el. prin Duhul Sfânt. deoarece aceasta numai Hristos a putut-o face. devenind întreagă a sa şi ridicându-se mai presus de îmbulzeala multiformă a gândurilor. a ales viaţa singuratică. Preacurata ieşind din hotarul acestei vieţi. aşa numită tăcere mintală. Palama vieţuirea ei în Sfânta Sfintelor din Ierusalim: "Astfel. în care desfăcându-se de orice legătură cu cele materiale. Gr. din partea lui Dumnezeu şi prin eforturile ei la o curăţie personală culminantă. şi-a tăiat un drum nou negrăit spre ceruri. Fecioara a ajuns astfel prin pregătirea strămoşilor şi a ei. şi scuturându-se de orice relaţie şi depăşind până şi mila faţă de trupul ei. În aceeaşi Omilie Sf. zboară mai presus de cele create şi vede mai bine ca Moise slava lui Dumnezeu şi primeşte harul dumnezeiesc. astfel nu poate fi înţeleasă nici curăţia Fecioarei Maria înainte de Buna Vestire. II. Ceea ce a ajutat Fecioarei la întărirea în curăţie a fost pentru Sf. Iar dacă şi-ar muta ochiul minţii la soarele răsărit 39 . Aşa trebuie înţeleasă expresia întâlnită adesea la Părinţii răsăriteni. susţin că Maica Domnului este mijlocitoare de putere dumnezeiască. L-a legat dar nu l-a alungat. petrecând în Sfânta Sfintelor. care a redus păcatul strămoşesc din ea la pură potenţă inactivă. a încununat această curăţie eliminând din ea această potenţă. iar Fiul lui Dumnezeu. cu atât mai mult a Sfintei Sfinţilor.

Fecioară primitoare de Dumnezeu şi Născătoare a Vieţii.). de firea aceea neatinsă. nouă care îndrăznim să scrutăm adâncul tainelor ascunse în legătură cu tine şi care încercăm să înţelegem lucrările dumnezeieşti sădite în tine de adâncul necuprins al judecăţilor dumnezeieşti" (La Buna Vestire a Feciorei Maria). "Astăzi visteria vieţii. Sf. îi conservă mireasma şi după ce aceasta a fost retras din el.oamenilor în chip minunat din Fecioară. toată coborârea luminii dumnezeieşti şi toată descoperirea tainelor dumnezeieşti şi toată forma darurilor (harismelor) duhovniceşti nu poate primi nimeni fără ea" (Ibidem. Pentru Sf. nu ştiu cum să spun cu buze îndrăzneţe şi netremurătoare. ce urmează. De aceea este cu totul uimit în faţa morţii care a putut acoperi acest abis. Preluând ideea lui Dionisie Areopagitul Sf. arată că faţă de El nu mai e soare. Ioan Damaschin. ci cer. Maica Domnului este "abisul harului" nu numai în sensul că din ea s-a născut Cel necuprins. Grigorie Palama. Sf. cu atât mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii în timpul Întrupării nu trebuia să fie îmbibată pentru veşnicie de mireasma dumnezeiască 40 . Andrei Criteanul este cutremurat de marea taină pe care o ascunde unirea desăvârşită ce se află în ea: "Fii milostivă. Dacă vasul care a conţinut un mir.). făclia de Dumnezeu luminată" (Ibidem. Grigorie arată că şi îngerii se împărtăşesc de Dumnezeu prin Maica Domnului: "căci împreună cu noi şi ele (cetele nemateriale) se împărtăşesc şi se sting de Dumnezeu. precum din soare ne vine toată lumina spirituală. "Deci precum numai prin ea a venit la noi (Fiul lui Dumnezeu) şi s-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut. numai prin ea" (Ibidem). fiind tuturor nevăzut înainte de ea. care are şi întrece prin fire toate le are aceasta prin har. Sf. abisul harului. În secolul al XIX-lea. Pentru Sf.. îndată Fecioara îi va apărea ca cer" (Ibidem.. Filaret al Moscovei se întreabă: "De ce stăteau Apostolii în jurul Maicii Domnului? Pentru simpla dorinţă de a se ruga Împreună? Hotărât nu. ci şi într-un sens actual. se acoperă de moartea purtătoare de viaţă" (La Adormirea Maicii Domnului). aşa şi în veacul nesfârşit. Mitrop.). arătând că prin această mijlocire Maica Domnului nu se interpune între noi şi Hristos. Grigorie o numeşte "tabloul şi icoana însufleţită a tot binele şi a toată bunătatea". Grigorie spune că aceasta s-a arătat lui Isaia când a văzut că serafimul a luat cu un cleşte cărbunele din altarul ceresc şi tot cu un cleşte l-a atins de buzele lui curăţindu-l. Acest cleşte este Maica Domnului: "Deci ea singură e hotarul între firea creată şi necreată şi nimeni nu poate veni la Dumnezeu dacă nu e luminat cu adevărat de ea.

arătată de Părinţi. prof. Ioan Damaschin declară că Fiul înălţând pe Maica Sa la Sine "i-a supus toată creaţia" (La Adormirea Maicii Domnului. Întrebarea care se pune este următoarea: Intrările Harului în noi se fac cu participarea ei? Scriitorii citaţi spun că toate acestea ne vin prin ea. Ea dăruieşte din bogăţia pe care o are în baza unirii cu Hristos. E un lucru pe care l-a şi făcut până acum teologia ortodoxă. Stăniloae "se cere o maturitate duhovnicească de o extraordinară adâncime ca să se poată rezolva cu sorţi de izbândă justă o astfel de problemă. Astfel. A vedea în Maica Domnului numai pe rugătoarea ar însemna să o deposedăm de maiestatea împărătească. nu le pot înlătura. Dimpotrivă. Ei au arătat că Maica Domnului dăruieşte nu numai bunătăţi şi daruri. deoarece darul nu este separat de har. s-o coborâm de pe scaunul cel de-a dreapta Fiului pe care a aşezat-o Acesta. 41 . iar imnologia Bisericii că a ridicat-o la Sine" ca să împărtăşească împreună cu El" (Oda a IX) sau "ca să stea în tronul slavei Lui" (Icos XII). nu le-au interzis pe celelalte. deoarece după mărturia Pr. Când Sf. De aceea e departe şi de noi gândul de a ne încumeta să întreprindem ceea ce s-a ferit să întreprindă teologia ortodoxă de până acum". ci şi har sau haruri. Chiar dacă unii Părinţi şi Scriitori bisericeşti au folosit unele expresii. ei folosesc cuvântul har mai des decât cel de dar. Expresiile folosite de ei lasă domeniul tainei deschis şi pentru alte expresii. Părinţii folosesc cuvintele har şi dar amestecat. Pentru a arăta ceea ce ne dă Maica Domnului. ci Dumnezeu prin ea însăşi. A o lipsi de rolul de rugătoare înseamnă a o considera nu îndumnezeită. D. II ). Expresiile referitoare la rolul Maicii Domnului de Dăruitoare directă de bunătăţi trebuie folosite în toată extinderea lor. Astfel ea poate fi compromisă pentru multă vreme. de "haina aurită" cu care este împodobită.a harului Celui al cărui nume e mireasma adevărată?" (Cuvânt la înălţarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria). De aceea este bine să fie lăsată neatinsă o astfel de problemă până la acel moment de maturitate ştiut de Dumnezeu. Teologia Ortodoxă n-a încercat să limpezească această problemă. darurile ce ne vin de la ea vin din bogăţia şi puterea harului din ea. credincioşii nu pot refuza asemenea expresii. trebuie formulate în principii toate nuanţele textului. Din textele citate se poate vedea că Maicii Domnului i se atribuie mai mult decât rolul de rugătoare. ocolind cu sfială o asemenea problemă. chiar dacă spunem că Maica Domnului ne dă daruri şi nu haruri.

poate de aceea nu se spune că harul tainelor se dă prin Maica Domnului. prin împărtăşire. Această expresie n-a fost folosită de nimeni şi nu trebuie folosită nici de acum înainte. Succes la examen ! Florin Timari 42 . deoarece nici un Părinte şi Scriitor bisericesc n-a spus că harul Sfintei Taine de exemplu se dă prin Maica Domnului. mântuirea. deoarece mântuirea credinciosului vine de la Dumnezeu însuşi. Chiril al Alexandriei. mărimea harului din ea fiind proporţională cu apropierea ei de Fiul ei. Plecând de la afirmaţia Sf. de unirea ei cu El.Ceea ce trebuie reţinut este că Maica Domnului e cea mai apropiată de centrul de unde porneşte oceanul de lumină şi puterea dumnezeiască ce ajunge până la noi ca har. nu de la cei ce au.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful