Conf. univ. dr.

Ion BUZERA

Teoria literaturii. Note de curs

Anul I, semestrul al II-lea

2

Cuprins

Unitatea de învăţare I. Introducere. Obiectul teoriei literaturii ...........................5 Unitatea de învăţare II. Statutul teoretic al istoriei literare.................................13 Unitatea de învăţare III. Autonomia literaturii.....................................................25 Unitatea de învăţare IV. Heteronomia literaturii…..............................................29 Unitatea de învăţare V. Problematica şi implicaţiile teoriilor interpretării. Elemente de poetică a lecturii …............................................................................ 38 Bibilografie generală………………………………………………………………50

3

OBIECTIVELE DISCIPLINEI - Familiarizarea studenţilor cu principalele instrumente de lucru şi concepte ale disciplinei, începând cu Poetica lui Aristotel până în secolul al XXI-lea; - Relevarea mecanismelor dominante prin care s-a obţinut relativa unitate conceptuală a domeniului de cercetare; - Prezentarea celor mai importante subdomenii ale disciplinei: teoria genurilor, autonomia şi heteronomia literaturii, teoria lecturii şi a interpretării; - Evidenţierea sistematică a raportului sincronicitate/istoricitate în studiul teoriei literaturii; - Formarea deprinderilor de comprehensiune conceptuală a structurilor, perioadelor/paradigmelor şi formelor literare.

Număr de ore alocate: 28

4

Unitatea de învăţare I. Introducere. Obiectul teoriei literaturii
Obiective: - Precizarea importanţei studierii teoriei literaturii în contextul actual; - Delimitări conceptuale: teorie literară/teorie a literaturii - Prezentarea unor teorii literare recente: Jonathan Culler. Timp alocat: 6 ore

Orice investigaţie a domeniului literar, indiferent de amploarea acesteia, nu se poate dispensa de utilizarea unor criterii şi de recursul la presupoziţii care să favorizeze înţelegerea dorită. Cadrele de lucru (operaţionale), conceptele, metodele oferite de teoria literaturii sunt prezente, în moduri directe sau indirecte, în orice act de evaluare literară, începînd cu cele empirice şi pînă la cele sintetice. Deşi pare prin excelenţă greu de cuantificat, de supus unor constrângeri de orice natură, literatura a avut în permanenţă nevoie de astfel de principii de lucru, care au ordonat materia, uneori nebulos-proliferantă, au stabilit reguli de “compartimentare” a creaţiilor literare pe genuri, pe modele de evoluţie, pe alte categorii, au încercat să identifice specificul acestei activităţi sau au pus-o în legătură cu altele, constituind ceea ce s-a numit heteronomia literaturii, au extras anumiţi termeni esenţiali, apţi ulterior să caracterizeze perioade întregi. Teoria literaturii are, în primul rând, o dimensiune sincronică, observaţiile pe care le propune asupra fenomenelor estetice având o puternică încărcătură de generalitate, de valabilitate verificată şi verificabilă în contexte multiple. Conceptele cu care lucrează această

5

există anumite permanenţe. istoria literară. observânduse chiar un surplus de teoreticitate. forme de stabilitate şi de previzibilitate. Din această perspectivă. Mai ales secolul al XX-lea a fost unul al teoriilor literare. în funcţie atât de contextele istorice. Această tendinţă a fost prezentă cu acuitate în opera marilor poeţi moderni din secolul al XIX-lea. a unei scindări între “practică” (poezia propriu-zisă) şi “teorie” (reflecţiile pe marginea propriei creaţii. De asemenea. pe care ei îl semnalau în moduri cât mai vizibile cu putinţă. o acutizare a acestor controverse. din laboratorul de creaţie. dar şi de contextele specifice de cercetare din imediata actualitate. Nu este mai puţin adevărat că teoria literaturii este şi o disciplină care are în vedere dimensiunea diacronică. “principiului poetic” – Poe – sau pe marginea creaţiei altor autori). în condiţiile în care “graniţele” dintre aceste discipline au fost frecvent încălcate. se pot lua în considerare dimensiunile paradoxale ale teoriei literaturii.disciplină sunt şi ele apte să transgreseze importanţa strict “locală”. care alcătuiesc obiectul expres al teoriei literaturii. autori care au impus imaginea unei “dedublări” a creaţiei (în termenii lui Baudelaire: homo duplex). fiind astfel posibile şi diverse comparaţii. o prea mare dorinţă a poeţilor şi prozatorilor de fi cât mai bine înţeleşi sau de a fi înţeleşi într-un anumit fel. unele dintre 6 . Această operaţie de selecţie şi ierarhizare sugerează componenta mixtă. A. se poate susţine că teoria literaturii a păstrat multe dintre caracteristicile fondatoare ale disciplinei întâlnite în tratatul aristotelician Poetica (Peri poietikes). extrapolări ori disocieri. E. interpretative aparţinând autorilor înşişi. Poe sau Mallarmé. în măsura în care preia informaţii. poetica. navetele continue pe care le face între prezent şi trecut. Baudelaire. În secolul al XX-lea s-a petrecut. date referitoare la profilul estetic al unor perioade sau modalităţi de reacţie care au aparţinut diverselor teorii literare care s-au dezvoltat în timp. deoarece acestea propuneau viziuni “din interior”. respectiv abordarea unui singur aspect. încercările de a “media” între conflictele de natură metodologică sau generate de percepţiile cu totul diferite asupra unui fenomen. În ciuda schimbărilor spectaculoase în privinţa configuraţiei discursurilor literare în sine. literatura comparată. “sincretică” a teoriei literaturii. de fapt. Teoria literaturii a fost şi este interesată de captarea unor ipoteze de lucru. competenţa ei multiplă. Una dintre problemele controversate ale teoriei literaturii a fost aceea a delimitării pe cât posibil riguroase a diverselor atribuţii specifice disciplinelor care au ca obiect al cercetării literatura: critica literară.

dens şi “programat”. apatii şi dezorientări.) a impus. foarte apropriat în acest sens (al invitaţiei pe care o adresează cititorului să descopere anumite lucruri pe cont propriu). 32). un aspect curios al teoriei literaturii este “simplitatea ei” (v. la începutul afirmării lor cu statut distinct. Tehnica criticii şi a istoriei literare (1938). separat. structuralismul – în anii 60-70. Chiar dacă nu a expus-o direct. 2003) poate aduce un plus de dinamică în reflecţia teoretică de la noi. unii dintre promotorii ei (Gérard Genette) tinzând să o substituie teoriei literaturii. care este considerată astăzi un lucru de la sine înţeles. epopeile homerice etc. Stilul lui Culler este. Călinescu era de părere că interdependenţa critică literară/istorie literară se justifică datorită faptului că ele nu pot funcţiona. Wellek au insistat asupra necesităţii unei astfel de interdeterminări. În cultura română. Aşa cum a relevat Lubomír Doležel. dar aceasta – evident – numai după ce o descoperi. în ciuda multor “rezistenţe” şi aparenţe. p. masiva lucrare de istoriografie literară a autorului. Warren şi R. că orice istoric literar este obligat să recurgă la operaţii critice şi invers orice critic trebuie să proiecteze fenomenul literar din imediata sa actualitate pe un fundal istoric. Selecţia operelor pe care le-a comentat (tragedii. Mult mai târziu.ele tinzând să devină “imperialiste”. autorul grec a intuit legătura între componenta teoretică şi cea literară propriu-zisă. * Traducerea în limba română. asupra diverselor interacţiuni literare sau ale literaturii cu alte domenii. aşa cum se întâmplă lucrurile şi în ontologie. 7 . incluzând observaţii asupra dinamicii formelor estetice. Într-adevăr. a foarte cunoscutei cărţi a lui Jonathan Culler Literary theory: a very short introduction (Cartea Românească. teoreticieni precum A. aşa cum s-a întâmplat cu poetica – o formă de investigaţie literară care prelua ceva din autoritarismul paradigmei căreia îi aparţinea. consideraţii extrem de importante asupra conexiunilor critică literară/istorie literară apar în studiul lui G. fie şi la modul impliict. într-adevăr. exercitarea unei operaţii critice. Călinescu. Numai că aceasta din urmă avea şi are competenţe mult mai vaste decât poetica. în Poetica lui Aristotel a pus bazele nu numai poetcii. deoarece autorul demonstrează pe viu că. în aşa fel încât şi cele mai aride idei să fie uşor retenibile. Aristotel propunea o serie de coreaţii între discipline aflate în emergenţă. de fapt. foarte clar. cu relativă promptitudine. precis. care constituie – de altfel – infrastructura teoretică a Literaturii române de la origini până în prezent (1941). ci şi criticii literare europene.

cum. opusculul lui J. fiind mai puţin preocupat de ceea ce rămâne în timp din ea. înglobantă. Or. Nu exclud nici o tendinţă de ironizare a paradigmei poststructuraliste. Şi toate acestea realizate fără nici urmă de exhibiţie bibliografică: numai strictul absolut necesar. Totuşi. până la urmă). ce este literatura?). fie ea şi spectaculoase. nici una dintre marile chestiuni litigioase care au acaparat reflecţia asupra literaturii în ultimele decenii nu lipseşte. enunţate la început (Foucault. Practic (şi acest aspect poate fi considerat uimitor). personal. de coloratură estetică. care este una transgresivă. căreia – măcar parţial (cam în genul pisicii lui Schrödinger!) – îi aparţine Culler însuşi. autorul realizează o rapidă echilibrare.Teoria literaturii (şi cu atât mai puţin o teorie literară) nu poate/nu pot exista în afara unei gândiri deschise exercitate din interiorul ei (cu alte cuvinte: de profesioniştii care o susţin. iar nu un corpus epistemic fixat forever. dacă astăzi mai poate exista aşa ceva. Derrida) şi tendinţele cu adevărat subsecvente intenţiei de amploare a abordării. de la natura şi funcţiile literaturii (când. teoria canonului. deşi în primele pagini se comportă într-un mod destul de forţatinductiv. tocmai modul în care este prezentat la început termenul ar sugera parţialitatea ariei de acoperire. este chiar mai importantă decât cea a emergenţei. în terminologie germană. importanţa performativului în literatură până la diferenţele de abordare interpretativă (de teorie a interpretării) dintre poetică şi hermeneutică şi la chestiunile legate de reprezentarea subiectivităţii ca operaţie estetică. “Wissenschaftliteratur”. o “instituţionalizează”. Altfel spus. a unei teorii literare. întrucât cea mai mare parte a demersului său se plasează la un palier care “inhibă” fatala dimensiune în minus (similară celei de-a patra dimensiuni din fizică: timpul) rezultată din felul în care sunt prezentate lucrurile în primul capitol. la Culler. de ce. punând de fiecare dată corect (dintr-un punct de vedere neutru-epistemologic. care ţin de ceea se numeşte la noi “teoria literaturii” sau. fie şi cu acele elemente pe care le au ele în comun. o menţin în activitate. 8 . Aceasta din urmă apare ca o procesualitate care. Culler este un excelent manual. creează o subtilă tensiune între procedurile “micro”. ci îşi pune anumite probleme de ordin (chiar) general. relativ personalizate. după părerea mea. care trasează cu o anumită fermitate graniţele între ce merită să fie discutat şi ce nu. din fericire. Ceea ce Jonathan Culler reuşeşte să explice foarte bine în primele pagini este modul în care “îşi face loc” în lume o teorie. o predau. fiind un metainstrument cognitiv care resimte – cu toate că mai lent decât altele – schimbările de peisaj literar. Din acest punct de vedere. autorul nu se rezumă la a prezenta teorii.

Am început prin a spune că teoria este nesfârşită – un corpus nelimitat de scrieri 9 . Dar dacă spunem că sensul depinde de context trebuie să adăugăm că acest context este infinit: nu se poate determina dinainte ce anume poate fi relevant. pentru că – în fond – se alimentează reciproc. identificabile cu precizie!). unor idei nu neapărat de-a gata. putere de pătrundere şi de răsturnare a principiilor.a. o profundă propensiune în privinţa “remodelării” şi criticii teoriilor. “recompunerea” şi sinteza lor. dar validate chiar de bunul-simţ. Se poate vorbi.. din moment ce contextul include regulile limbii. S-ar părea că şi stilistica discursului cullerian. într-o continuă agitaţie!). filtrarea. nebuloasele unor incertitudini care păreau insurmontabile: “Teoria cere lectură susţinută. (s. m. cum am constatat. în aşa fel încât procedura lui Culler este una “cu două viteze”. dar şi invers. Dacă trebuie să adoptăm un principiu sau formulă generală. Oricum. precum şi orice altceva care ar putea fi judecat ca relevant. se “resimte” de pe urma unor certitudini care nu înseamnă altceva decât maximă interiorizare a domeniului de studiu. Culler regândeşte febril problematici dintre cele mai diverse. am putea spune că sensul este determinat de context. despre o maliţiozitate a teoriei literaturii înseşi în raport cu promotorul ei. pe care îl lua la început ca referent negativ al oricărei teorii. Sensul este o noţiune inefabilă pentru că nu este ceva simplu sau uşor de determinat.cred că da!) problema: “Sensul unei opere nu este gândul care l-a preocupat la un moment dat pe un autor şi nici doar o proprietate a textului sau experienţa cititorului. 79). prin urmare. având. sintetizate cel puţin cinci teorii “locale”. Este atât ceea ce înţelegem şi ceva din text pe care încercăm să-l înţelegem. însă e nevoit să se supună unor presiuni “canonizante”. respectiv o parcurgere metodică a unor teorii. fără a se putea preciza – paradoxal – care este mai performantă. Este în acelaşi timp o experienţă a subiectului şi o proprietate a textului. (Bunul-simţ teoretic – şi asta pare să-i scape iniţialmente lui Culler – este şi el într-o continuă mişcare. (Numai în citatul de mai sus sunt survolate.. destul de asertivă. n.” (p. stenica introducere a lui Culler are ceva din fervoarea pe care o întâlneşti la cei care au translatat dificultăţile. Alte şi alte argumente despre sens sunt întotdeauna posibile şi din această cauză sensul este nedeterminat şi supus unor hotărâri care nu sunt niciodată irevocabile. de a pune sub semnul întrebării chiar punctul de pornire al investigaţiei. Îndrăznelile euristice de la începutul şi sfârşitul “microtratatului” sunt contrazise chiar de “aplicaţiile” lor. dar contextul este nelimitat. ce lărgire a contextului ar putea devia sensul unui text. Limita sensului este contextul. situaţia în care se află autorul şi cititorul. IB).

folosindu-se de regulile unei limbi naturale. se pot face « adăugiri » şi comentarii. obsesii. Jaussian-concluziv vorbind.) poţi spera că vei fi considerat un adevărat autor. uneori. absolut personalizat şi care poate fi recunoscut ca atare de a se exprima. despre « menţinerea în exerciţiu a limbii ». ci numai o înmulţire a provocărilor la adresa confortului pe care. călătoriile în hipertext şi. după cum se vede. jocurile anagramatice etc. Tocmai pentru că în finalul discursului său autorul susţine că « ar mai putea fi şi altele » (funcţii ale literaturii. « învăţarea morţii » : « Naraţiunile « deja făcute » ne învaţă de asemenea să murim ». dar nu că ar avea motive de plictiseală. ci limba este stăpâna noastră ». unul evident mult mai complex decât cel lingvistic (deoarece este simultan lingvistic. Numai dacă ajungi să impui un cod (idiolect) al tău.).” (p. « crearea » de noi cuvinte. extraordinară trimitere eminesciană. migraţia personajelor. respectiv se pot identifica şi alte funcţii ale literaturii. cu o neaşteptată. etc. n.B. potivit căreia « nu noi suntem stăpânii limbii. “deconstrui” chiar tot timpul. de pildă. saturarea orizontului de aşteptare contemporan cu teorii literare dintre cele mai diferite nu însemnă deloc o alterare a perspectivelor teoriei literaturii (ca disciplină-matrice. un nucleu dur şi un înveliş relativizant: un fel de a spune că. Studiu de caz: funcţiile literaturii Într-o conferinţă publicată sub titlul Sur quelques fonctions de la littérature în Magazine littéraire nr. Umberto Eco enumeră câteva dintre aceste funcţii în viziunea sa : menţinerea « în exerciţiu » a limbii. Parafrazând cunoscuta observaţie a lui Eminescu.. creează în interiorul acesteia un mod propriu. Volumaşul are. Este un aspect care numai în aparenţă nu are legătură cu heteronomia literaturii. mai ales. am putea spune că 10 . supralingvistic – fantasme. personal cred că scriitor este acela care. 137). l-a visat. Or. Se poate spune orice despre teoria literaturii. sumativă). I. m.provocatoare şi fascinante – dar ea nu înseamnă doar scriere: este un proces continuu de reflecţie care nu se sfârşeşte odată cu o scurtă introducere. Eco se referă şi la ceea ce el numeşte « limbă individuală ». – şi infralingvistic : experimente fonetice. în interiorul acestei discipline – oricât de mult ai dori acest lucru – nu poţi contrazice. 392 (noiembrie 2000). reţele imaginare etc. exerciţiul de fidelitate şi respect în libertatea de interpretare. însă într-o măsură mult mai mică decât la Limba în accepţiunea generică. Atunci când discută.

altfel spus. dar şi a celei “de faţă”. Ed. grupuri de lucru etc. 16-36 11 . Însă cunoaşterea respectivă trebuie să aibă ca obiectiv contracararea formelor deja stabilizate. ci în acela postmodern. Univers. pp. chats. de istorie literară. consacra idiolectalul cu cât cunoaşte mai bine această tradiţie.este scriitor acela care conştientizează faptul că este stăpânit de propriul limbaj. urmat cu sârg şi inconştienţă de atâţia literatori. proba. Putem să precizăm cu mai mare aplicaţie de ce Vlahuţă a fost un simplu epigon eminescian şi de ce Bacovia nu. 1998. Şi el este cu atât mai actualizabil cu cât modul de transmitere electronic se amplifică. promovările unui anumit autor cu scopuri precise. o componentă decisivă a competiţiei literare. Harold - Canonul occidental. dar nu în sensul structuralist de autoreflexivitate. Un scriitor are cu atât mai mari şanse de a-şi etala. este adoptat de alte şi alte comunităţi scriitoriceşti (forumuri. aşadar. de “refacere” şi “negare” a lor.) sau de indivizi. de alunecare de-a lungul epocilor precedente. dar şi alte mecanisme “incontrolabile” de natură extraistorico-literară joacă aici rolul de fundal. dar şi practică : cum ne dăm seama dacă un autor în cauză este « adevărat ». dislocarea lor. scheme mentale osificate şi stereotipii procedurale. O atare înţelegere poate să favorizeze şi tot felul de “jocuri” literare. de ce Minulescu a avut un impact mai mare în imediat şi mai mic în timp faţă de acelaşi Bacovia. mai mult sau mai puţin relevant. incluzând conflictele de culise. Cultura este. care este una teoretică. evocat fiind şi de Eco în debutul conferinţei sale : tradiţia literară. Poate că marele paradox al literaturii chiar acesta şi este: devenirea ei este o continuă revenire. de pronosticare asupra a ceea ce va rămâne din contemporaneitatea literară. aceea a automonitorizării (autoscrutării). de ce Nichita Stănescu a creat un model poetic. Heteronomicul. Bibliografie Bloom. de ce foarte mulţi dintre cei care scriu astăzi nu se pot elibera de tot felul de prefabricate. O funcţie importantă a literaturii poate fi considerată. dar numai acompaniată de un riguros spirit (auto)critic. Aici se deschide (ramifică) o altă discuţie. dacă reuşeşte adică să acceseze acel idiolect ? Instrumentul evaluării este unul relativ simplu şi la îndemână. de evaluare a concurenţialităţii literatură/alte moduri de comunicare etc etc. care nu sunt scriitori. uneori chiar politice.

Editura Albatros. 1998. 70-92 Doležel.Ficţiune şi dicţiune. Editura Univers. 12 . pp. Magister/Cartier.Poetica occidentală. Evaluare: .Definiţi apropierile şi deosebirile dintre teoria literaturii şi celelate discipline care studiază fenomenul literar. . 70-95 Crăciun. 18-28 McLeish. Lubomír . . Editura Ştiinţifică. Editura Univers.Pagini de estetică. pp. pp. pp. .Proximităţi critice. 2004. pp. Editura Scrisul Românesc. G. Ed.Buzera.Aplicaţi elemente ale teoriei canonului în examinarea unei perioade a literaturii române. Kenneth .Aristotel – “Poetica”. 1738 Genette.Argumentaţi (pornind de la analizele lui Doležel) că în Poetica lui Aristotel este promovată o compatibilitate critică literară/poetică. 2000. 18-22 Călinescu. 1990. Gheorghe Introducere în teoria literaturii. Gérard . Ion . 7-40.

Dacă îşi va asuma din start infirmitatea. dar şi la Foucault. să o aproprii. epocă vizată sau topic urmărit. Deleuze etc. în care „prestează”. . să o „practici”. deci le va mutila. conţin suficiente componente impredictibile. ceea ce nu poate conduce decât la punerea în dubiu.) pe opere literare a căror variabilitate multiplă e imposibil de controlat – căci toate. în condiţiile amintite. dacă sunt cu adevărat „istoricizabile”. după caz. indiferent de format. Statutul teoretic al istoriei literare Obiective: . Oricum. Indiferent cum va proceda. Va face treabă bună. dacă nu direct la răsturnarea oricărui sistem de prejudecăţi. Timp alocat: 6 ore Cea mai mare dificultate actuală a unei istorii literare este să se plieze (termen-cheie la Valéry.Evidenţierea statutului teoretic actual al istoriei literare. Dacă nu are conştiinţa operaţiei la care va recurge. va putea fi un bun chirurg: unul căruia nu îi lipsesc decât un ochi. va transforma totul într-un măcel grotesc şi inutil.Clarificarea raporturilor critică-istorie-teorie literară. Cu cât simplifică mai mult. 13 . un istoric literar le va reduce la un numitor comun oarecare. Istoricul literar întruchipează un mic laborator mental.Dimensiunile teoretice ale unor istorii ale literaturii române. dacă va şti că nu va putea niciodată „vindeca” pe deplin pacientul. cea mai bună posibilă. la care s-au referit şi pe marginea cărora au glosat cei mai lucizi critici moderni şi postmoderni –. cinic sau naiv sau inconştient. cu atât va greşi mai mult. nu poţi medita convenabil pe tema istoriei literare dacă nu încerci măcar să scrii una. . adică pretabile la captarea într-o istorie oarecare. o mână şi un picior. în măsura disponibilităţilor.Unitatea de învăţare II. Probabil că prima şi cea mai importantă zonă a regândirii statutului istoriei literare este cea referitoare la ancadramentul metodologic. dar măcar nu îl va ucide pe masa de operaţie.

Călinescu. ci de a crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile. într-o istorie literară contemporană. Cursul intitulat Tehnica criticii şi a istoriei literare (1938) este un concentrat ideatic şi de sugestii procedurale. În primul rând. Ar fi o prostie să spunem că G. lui G. toate celelalte nefiind decât sateliţi. aflaţi pe orbite mai apropiate sau mai depărtate. m. la rezultate foarte diferite.. sub rezerva demonstraţiei ulterioare. Iată o altă aserţiune foarte clară. într-un plan ceva mai îndepărtat.. Practic. dar niciodată în aşa fel încât contextul să prevaleze asupra textului. în continuare. care nu poate fi radical diferit de al celorlaţi care contează. că istoria literară este forma cea mai largă de critică. nonexclusivismul metodologic. Orice mare critic (şi istoric literar) îşi construieşte un set de instrumente şi metainstrumente. e vorba de analogii de gândire. la problemele teoretice pe care această istorie le-a iniţializat. Pur şi simplu. care va traversa. de altfel. sub pana unor autori autentic-puternici. nu are rost să scrii istorie literară. Starobinski şi chiar pe anumiţi postructuralişti: „Încheierea este: rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv problemele impuse din afara spiritului nostru. Posibilitatea unei renovatio methodologica în istoria literară este. astea ar cam trebui să fie criteriile de lucru şi de aprecire. Călinescu pune foarte clar problema raportului critică literară/istorie literară: „Aşadar. extensia şi densitatea lor. pe autori de felul lui Barthes. fără îndoială. îi premerge etc. căci. pe toţi aceşti autori.Reinvenţia de sine în această zonă e vitală. depăşirea (când e cazul) a penibilelor scorii interpersonale. IB). în modelul pe care îl construiesc. mă voi referi. Călinescu în anunţă. E vorba de instinctul combinatoric şi de ingenium-ul creator în acest domeniu. Întrucât. putem încă de la început afirma. primordială tinde să devină calitatea interpretărilor. erudiţia recuperării şi creării contextelor. mobilitatea aprehendării textului literar în sine. Faorte multe puncte de vedere expuse cu atâta rigoare şi densitate argumentativă 14 . atestată chiar de multitudinea de versiuni existente pe piaţă şi care se manifestă destul de haotic. forţa lor de argumentaţie (şi. valabil – în funcţie de acceptarea activării memoriei generice a disciplinei – şi astăzi. şi noua critică. Răceala calmă (şi uneori empatică) a detaşării.” (s. în forme similare. dacă nu reuşeşti (pe parcurs ori la final) să gândeşti cu totul altfel literatura – sau măcar în termenii unei alterităţi metodologice sistemice –. care conduc. n. referinţa primă este Istoria...” A mai discuta pe seama acestei evidenţe e pură pierdere de vreme. Orice paradigmă interpretativă ar trebui să fie o sită. a. de seducţie). critica estetică propriu-zisă fiind numai o preparaţiune a explicării în perspectiva cronologică.

Putem să studiem oricât poezia mediocră şi spiritul public din România până la 1871. modernă şi postmodernă. Călinescu rămâne. în primul plan). care apoi fireşte s-a generalizat prin imitaţie. dar nu au cum să cunoască în amănunţime.. dar oarecum dezinteresat de textura epocilor. toate de cea mai bună calitate.” După cum se vede. Din punctul de vedere 15 . Nu vom găsi nici urmă de eminescianism. din 1941) e mai reuşit decât „simpla” proiecţie teoretică. într-un plan „ideal”. în primul rând de Ion Bogdan Lefter. prima dintre cele trei mari posibile: clasică. El a gândit istoria literară într-o paradigmă forte. Din fericire. De asemenea. probleme numeroase şi neprevăzute se iscă în jurul ei. fără ca autorul genevez să fie în vreun fel călinescian. o istorie a literaturii de factură postmodernă. rezultatul concret (adică Istoria. nu avem o mare istorie literară şi. A gândit foarte clar şi riguros tot ce avea de făcut.. care. Noi nu avem o mare istorie a literaturii române de factură modernă (cel mult o încercare a trioului Vianu-Streinu-Cioculescu). de multe ori. în fond. de exemplu. există oare un romantism al vieţii publice şi al literaturii mărunte din care s-ar fi inspirat marii romantici? Fără prejudecăţi ne vom încredinţa că nu există. Eminescianismul este un produs al lui Eminescu. diferit. călinesciene. intuiţia.. de exemplu. Culmea e că G. Ştefan Borbély şi Adrian Oţoiu. posibilă: „Se crede anume că există un spirit al vremii care înrâureşte pe artist şi că studiind acest spirit în operele mediocre vom ajunge să înţelegem operele de creaţie. insistă asupra nonnegocierii via ideologic a esteticului. în siajul lui Wellek. Se confundă deci istoria spiritului public cu istoria operelor de artă ca rezultate ale efortului artistic. (Şi nici invers: e vorba de două personalităţi excepţional decupate. aşa cum se nasc în jurul oricărui fenomen. Sorin Alexandrescu şi Mihai Zamfir. Petrescu. deşi au fost publicate cărţi de istorie literară foarte bune (scrise de Paul Cornea..” Călinescu are darul de a limpezi lucrurile. fără îndoială. de cel crocean. evident. recurgând la un număr limitat de referinţe. oricât de vagă. Ioana Em. Florin Manolescu. Romantismul este o atitudine exclusiv a marilor romantici. Marii critici literari intuiesc ce urmează după ei. totuşi. a esteticii receptării: „Când o operă mare apare.de Jean Starobinski în Vălul Poppeei şi Literatura – textul şi interpretul sunt . în acelaşi plan) Barthes e interpretabil astăzi din enorm de multe puncte de vedere. Iată. cu atât mai puţin. pentru că opera lui a co-respuns foarte multor aşteptări. Călinescu răspunde avant la lettre până şi promotorilor studiilor culturale. deşi au fost publicate cărţi serioase şi în această serie. orice altă negociere fiind. fiind mult mai apropiat de poziţia pe care o va avea Virgil Nemoianu. care au gândit. Dar.

Receptarea literară se află în exterioritatea relativă a textului. Acesta a fost. paradigma clasică domină net istoriografia noastră literară. dacă nu sunt profesionişti. din punctul de vedere al unei cronologii literare interne. conştiinţa literară bogată dă criticului repede noţiunea exactă a momentului pe care îl studiază şi-l fereşte să facă descoperiri false. contribuţia cititorilor „istorici” la interpretarea literaturii e neglijabilă. fără îndoială. la care. Critica este o vocaţiune aşa cum sunt poezia. înfiinţa. în afara cărora este imposibilă exercitarea „vocaţiunii” critice: „Literatura aduce fenomene complexe. care are. un teritoriu literar anume. ci dinafară înăuntru. în funcţie de anumite premise metodologice asumate. cititorii obişnuiţi (şi nici măcar cei medii) nu au ce căuta într-o istorie literară.strict al reprezentării la vârf. O altă punere la punct impecabilă este următoarea: „Dar dacă un istoric literar trebuie să fie mai întâi un critic. romanul şi celelalte arte. influenţat şi va fi în continuare de felul în care a fost receptat. cu atât mai puţin.” O 16 . de exemplu. Prin urmare. în sfârşit tot ce aparţine culturii. Călinescu vorbea explicit despre indisociablitatea critică/ istorie literară. în structura cărora intră idei filozofice. ci numai aspecte naţionale ale aceluiaşi spirit cosmic. tinde să devină foarte limitat E nevoie de o plajă vastă a raportabilităţii fenomenelor literare. în acest mod. statistic vorbind. Şi asta nu numai pentru că. în istoria artelor şi mai ales dacă n-are o educaţiune artistică asemănătoare? Lipsa de cultură face pe criticul şi istoricul literar să alunece pe deasupra problemelor esenţiale pe care le pune o operă. Specializarea într-o singură literatură este greşită. confortabil.” E clar că teoreticianul român depăşeşte cu mult nivelul Croce. dar nicio receptare din lume nu îl va putea. ori să le privească cu ostilitate. ce este un critic? Poate învăţa cineva să fie critic? Răspunsul este nu. În orice caz. De fapt. rolul de a cartografia. ca să zicem aşa. se introduc bruiaje inoportune.” Deşi se pot scrie şi istorii ale lor. nu pot accede: „În afară de cultură filozofică îi mai trebuie criticului şi istoricului literar o vastă şi foarte sistematică cunoaştere a literaturilor universale. Istoricul nu trebuie să pornească dinăuntru în afară. esenţialmente. Cum ar fi cu putinţă să studiezi pe Maiorescu fără pregătire filozofică? Ce preţuire poate da cineva asupra lui Odobescu dacă nu are suficiente îndrumări în arheologie. pe care îl integrează într-un alt sistem de reflecţie. Nu poţi fi critic numai cu voinţă şi deci istoria literară în fundamentul ei nu este o ştiinţă. fiindcă substanţial nu există mai multe literaturi. ci pentru că. ştiinţifice. rolul lor. de un teren de joc amplu. sistematizabil. sunt mai mulţi factori care se intercondiţionează. Croce însuşi acceptă acest punct de vedere. desfiinţa şi. artistice.

Acesta practică un stil istoriografic elegant şi precis. Mihai Zamfir. ideile apte să smulgă materia descrisă din simpla operaţie a unei parcurgeri oneste. o replică dată Istoriei. neconcesivul. ultimă intenţie. deja cunoscute. Tudor Vianu insista pe ideea unei „noi lecturi atente”. marele risc) va fi acela de a resintetiza materia după un set de instrumente (documentare. Din Agendele lui Lovinescu şi din presa literară a vremii (printre altele. În Introducere. Călinescu. Iar istoricul literar român.. demnitate disciplinei: E. nu mai are nevoie. Avem de-a face cu trei profesionişti ai istoriei literare şi. 17 . mai centrat pe dimensiunea estetică decât cel călinescian. interpretative. configurative) aduse la zi. Anumite confuzii (romantism/modernism. bine documentat. Lovinescu. Capitolul despre romantism (intitulat neconcludent Începuturile literaturii artistice) e redactat de Şerban Cioculescu. în punctele lui vulnerabile. întrucât „istoria unei literaturi este o funcţiune continuă”. evident. informaţii. dacă poate.consecinţă imediată este aceea că orice critic literar român care se respectă are obligaţia profesională să regândească istoria acestei literaturi. dar numai parţial întemeiatul articol al lui Şerban Cioculescu din Revista română.. idee excelentă. iar separarea hotărâtă a literarităţii de rest este o certitudine. până acum. în primă şi. practic. dar lipsesc ipotezele critice de anvergură. iar Vladimir Streinu aproape că le va recunoaşte ca pe un fel de fatalitate. acelaşi istoric literar are toate condiţiile create pentru a nu mai fi idiosincratic. De asemenea. cu un bun manual al domeniului. o schemă mult prea remanent-baudelairiană) nu pot fi. Călinescu nu e deloc citat. Astfel. întrucât e complet inutil să utilizezi date. marele pariu (şi. ca să venim la el. interpretări deja „jucate”. totuşi. Angoasa influenţei e atât de puternică. călinesciene. Meritul cel mai important al acestei istorii este cel al focalizării pe un concept modern al literaturii. încât predecesorul trebuie relegat în zona inomabilului. G. din perspectiva căruia sunt citite operele literare. Cei trei autori introduceau un punct de vedere mai relaxat. în principiu şi dacă vrea. Ion Negoiţescu. Totul e corect. fără strălucire. care a irigat tacit multe dintre metodele critice moderne şi postmoderne. chiar de Călinescu în corespondenţa cu Al. Paul Cornea. de niciun scenariu teleologic de care să se lase fascinat. (Şi a altora). prin urmare. G. amendat foarte bine. transparent. evitate. Rosetti) este cunoscut faptul că Istoria literaturii române moderne (1944) a trio-ului Cioculescu-Vianu-Streinu a fost. El poate privi relaxat materia adunată în urmă şi poate profita (de-a dreptul epistemologic) de experienţa câtorva minţi strălucite care au conferit.

n. toate. Prin aceste procedee. în general. piesa [Răzvan şi Vidra. autorul manifestă libertate deplină faţă de adevărul istoric. după modul romantic. Lui Odobescu i se acordă prea puţin spaţiu. Theodor Rosetti. Vasile Pogor. Creangă. Cioculescu are instinct critic. prezentările separate ale lui Maiorescu. ciocnirilor de poetică şi de interese epice. dar documentarul social îl reabilitează.. Concepţia despre literatură. Caragiale şi Slavici) sunt.ruminative. prababil. drama nu se inserează în realitate. dar parcă se teme de ceea ce crede că ar putea degenera în exageraţiune: se pliază inteligent pe tematica dominantă. Această combinaţie de rigoare şi privire detaşat empatică face nota dominantă a contribuţiei lui Vianu la Istorie. cărora nu ai ce să le reproşezi. dimpotrivă. al contrastelor şi antitezelor.. Iacob Negruzzi şi chiar ale minorilor. Capitolul e de un profesionalism impecabil: ideologia Junimii. P.. neajutată de concursul eventual al istoricului. Un stil istorico-literar mult mai dens. dintr-o perspectivă sau alta. implicarea energică a spirtului critic. Siguranţa tonului. polemic şi oratoric..”. Stilul are şi ceva simpatic: „În 1863 se întâlnesc în Iaşi cinci tineri înapoiaţi de curând de la studii”. Ciocoii vechi şi noi sunt.. P. narativităţii.. autorul capitolului Junimea. în relatarea cercetărilor întreprinse 18 . pe care mizează intens. compunând obscurului voievod o personalitate nouă. m.. atragerea de noi membri. IB] e solid construită. Autorii „clari” îl atrag cel mai mult şi aproape că se simte un început de voluptate hermeneutică. ca atunci când afirmă: „Roman de urziri tenebroase şi infernale maşinaţiuni. dar nu poate scoate efecte interpretative majore. confundând evidenta naivitate a naratorului cu impasul literar generic. de încredere sporită în posibilităţile pe care le are. Meticulozitatea se observă. în sens aristotelic: „În schimb. bunăoară. rezultatul unui efort susţinut şi extrem de bine orientat. interesanţi ca pistă multiplă de încercare a literarităţii. iar personajele sunt caracterizate în acţiune. a lui Cioculescu e prea „mimetică”. mai germanic. îi joacă şi feste. Carp. fără orizont. ca o replică – şi aceasta ! – dată siguranţei verdictelor călinesciene. Un anumit flegmatism galic este surclasat în paginile despre Bălcescu şi Alecsandri. este cel al lui Tudor Vianu. vede foarte bine lucrurile în desfăşurarea lor şi vizualizează fără tremur contururile operei fiecărui autor parcurs. pe considerentul. Cei mai dificili. al acelui puritanism estetic ale cărui limite se văd foarte bine în astfel de situaţii.”. E una dintre limitele decisive ale primului autor. desfăşurarea în timp şi spaţiu. Ciocoii vechi şi noi nu are nicio valoare estetică. îi stârnesc cel puţin un început de iritare. inventând figuri şi evenimente.. cu preponderenţa tiparului filosofic. descrierea traseelor prin care a avut loc impunerea marilor autori (Eminescu.

excelenţă şi o subtilă depreciere a (sau un subtil dezinteres faţă de) configuraţiilor/configuraţiile literare propriu-zise. Evident că Vianu nu merge până la a considera Junimea un „grup de presiune”. va înscrie pe stindardul său postulatul Religiei. dar şi cu incizii situative ferme. atunci când îl interpretează pe Eminescu: de această dată.pentru a identifica teza de doctorat (De philosophia Herbarti) pe care Maiorescu o susţinuse la Giessen. Streinu contextuează cel mai bine (e drept că şi segmentul arondat îl ajută!) între cei trei ideea critică a modernismului: „Termenul de „esthetism”. dar o situare realmente critică în raport cu materia studiată nu a avut şi. la nivelul la care Vianu analizase Junimea: „În contra direcţiei socotită germanizantă. (Un început de analiză în acest sens apare şi în contribuţia lui Vladimir Streinu. cu evidenţierea corectă a meritelor. nici nu l-a interesat. cu care Petică numeşte direcţia de la Literatorul. fiind rădăcina românească a modernismului nostru viitor. oarecum barthesian în scriitură. acest istoric literar şi-a conturat interesul pe analiza Literatorului şi a lui Macedonski. emergent modernă. capitolul Estetismul îi aparţine lui Vladimir Streinu. deloc fragil ca background teoretic. iar izbânda ei o „manipulare teoretică perfectă” (Sorin Alexandrescu). urmărind cu dezinvoltură teme dominante şi transgresiuni ale lor. inevitabil.” Streinu are o mare uşurinţă a conceptualizării şi fixării datelor esenţiale ale unei perioade. Vianu era extrem de bine pregătit pe versantul ideologic. situate pe poziţii de egalitate. Ea depăşeşte în realitate pragul noului secol. De aici provine titlul general.” Macedonski este interpretat pe coordonatele determinante 19 . Tehnica istoriei literare practicate de el se remarcă prin sobrietate. dar ipotezele din studiul din 1983 („Junimea” – discurs politic şi discurs cultural) ale acestui din urmă eseist erau cel puţin implicite la Vianu. va recomanda scriitorilor identitatea naţională. Literatorul va susţine modalitatea literară a latinităţii noastre. până şi în contra ateismului grupării din Iaşi. Călinescu e citat. Excelente consideraţii comparatiste sunt făcute în legătură cu versul liber. neologic. „Schisma literară” a acestuia este corect contextuată. filosofic. În sfârşit. Estetismul. Analiza operei literare a lui Eminescu este însă. probabil.) G. Calofil el însuşi. Referinţele lui au în vedere şi literatura engleză. e vorba de două spirite afine. sub nivelul călinescian. în speţă cea simbolistă. va fi reluat de Macedonski însuşi când îşi va aminti mai târziu de mişcarea creată de revista lui. în contra aşa-zisului cosmopolitism şi universalism estetic. sub care credem că e drept să se înfăţişeze noua orientare macedonskiană de la sfârşitul secolului trecut. îl recunoaştem aici pe viitorul autor al Versificaţiei moderne (1966).

(compensativul. „efemeride” şi pe poeţii „nevrotici”). de fapt. într-un spectacol al interpretării care nu ţine aprope deloc seamă de istoricitate. Vladimir Streinu era bine pregătit pentru a înţelege modernismul poetic în multimorfismul lui fenomenologic (luând riguros în calcul şi ceea ce numeşte „reviste comilitone”. Din perspectiva realizării propriu-zise. condensări etc. dar rarefiată ca textură istorico-literară propriu-zisă. Punctual. Călinescu. De la Ion Cantacuzino la Eugen Ionescu. sincope. în bună măsură. care. în literatura română. utopizantul. dar şi. capriciile de metodă ale lui Negoiţescu ajung aproape regulă a jocului: cu ceva mai multă insistenţă şi abilitate ar fi putut fi transferate în reguli ale 20 . un secol şi jumătate. extrem de utile. pot fi şi sunt mai bine plasaţi decât G. cât şi în ceea ce ar fi trebuit să fie materia primă a promisului volum doi: Scriitori contemporani (1994). atât în marile literaturi europene. În schimb. abrevieri. cu un sistem „naratologic” bine pus la punct (prolepse. atât în ceea ce publicase anterior. riguros potenţată de un instinct suprem al captării literarităţii. şi celelalte segmente ale acestei literaturi. cu ignorări suverane şi parti-pris-uri aproape de rigoare. anunţate în 1968. cu unele secvenţe palpitante. dar şi ca poetică generală.”. ceea ce nu ar fi deloc rău.). ci numai de adaptabilitatea textului comentat. Negoiţescu a parcurs. Ideea de delimitare şi incontestabilele aptitudini reunite (dificila lor miscibilitate e. compozite. orice comparaţie cu lucrarea acestuia e însă strivitoare. autonome. până la urmă. una dintre cele mai incitante provocări ale acestui prim şi unic volum al Istoriei literaturii române moderne. dacă ar fi sistematic. histrionicul. literatura română e parcursă alert. în fine. dar şi suficient de modulată. analepse. În 1991 apărea primul (şi singurul) volum al Istoriei literaturii române (1800-1945). cu un amplasament relaxat arahnidian al autorului în centrul pânzăriei. cu un rezumat tranşant în fraza: „Macedonski a avut un destin de om şi de poet cum literatura noastră nu cunoaşte altul mai fără pace şi mai împrăştiat. Pe scurt. la impunerea unei formule istorico-literare alternative. emergentă în simbolism şi recuperabilă prin câteva trăsături forte. cu flashuri intuitiv-hermeneutice de mare clasă. o istorie extraordinară în detaliile analitice. din punctul de vedere strict metodologic. totul fiind livrat într-o scriitură „de o încruntată splendoare” (Virgil Nemoianu). reprezintă un pas înainte. de ansamblu. din ce în ce mai bine decupate. descrierea „inspiraţiei divergente” e pusă în realaţii comparatiste în felul lui Călinescu) ale vieţii şi creaţiei sale. Nu-i vorbă. Perioadele se pliază bine pe temperamentul fiecărui istoric literar şi invers. dar conduce direct şi către cea mai preocupantă temă metacritică a lucrării) ale celor trei au condus.

. o reţea de analogii posibile. comprehensiv. au crezut că redactarea stilistic fastuoasă nu e decât o perdea de fum pentru precaritatea ideatică: de fapt. Într-un fel oarecum similar celui al lui Barthes... numeroasele interpretări reuşite. „inconştientă”..) Deşi face destule eforturi să nu-l înţeleagă.. în Istorie. măcar o clipă. totuşi. că în Istorie. îşi poate învinge plictiseala pentru a crea şi un scenariu subiacent strălucitelor spoturi pe care le aruncă asupra operelor. din 1937 a lui Lovinescu. deşi ne anunţa în Prefaţă că „modelul moral” este Istoria. prin urmare adept al instantaneului şi care. riguroasă în premise şi execuţie. configurat de istoricul literar însuşi. poietică (vezi strălucita analiză a personajelor din prozele lui Slavici). dar şi extrem de elaborată. el fiind – funciarmente – un prozator de factură mateină (sau radupetresciană) al ideilor şi senzaţiilor critice. o asumare conştientă.. un incredibil amestec de otium şi veghe neîntreruptă. raţională. Într-un fel. Pentru Negoiţescu. iar dovada cea mai palpabilă sunt. călinesciene. literatura (română) este o luare în posesie. cu oarecare dificultate. pentru a avea vreo altă relevanţă. dar „întoarcerea refulatului” călinescian nu poate fi pusă nici ea. care este şi una aşa-zicând „internă”.. E de la sine înţeles că Ion Negoiţescu se plasează. Călinescu a fost o prezenţă reprimată.disciplinei înseşi: reproşul pe care i-l face lui Călinescu referitor la „metodologie” e prea autocentrat-ironic. simpatic-sever şi nonostentativ-erudit. este vorba despre o formulă de istorie a literaturii foarte personalizată. pe această căutare. mai cu voie. Negoiţescu nu putea „lucra” pe un text decât atunci când era absolut convins de valoarea acestuia. un degustător rafinat (prezentarea criticii lovinesciene ca „operă a unui artist” e.. ca descendent ambiguu ale celor doi. practic. aşadar. o autoprezentare). Unii comentatori ai acestei Istorii. mai fără voie. să nu se simtă prea bine în halatul de casă al istoricului literar. adânc-hrănitoare. că a înfiinţat-o. meticuloasă în „săparea” după filonul aurifer. de descoperi cvasi-extatice şi corespondenţe mai mult sau mai puţin magice. admite. în dubiu. până la urmă. aşa şi este. ceea ce înseamnă. Negoiţescu 21 . în descendenţa Istoriei. centrată. Tehnica lecturii este cea a raportării la un prezent valorizant (în legătură cu stilul lui Mihail Kogălniceanu se emit consideraţii despre „perfecta rezonanţă actuală”. Autorul pare. „tehnică”. cu ajutorul solidului filtru modernist lovinescian. lucidă în „cernerea” oricât de obositoare. până la un punct.. Dacă Lovinescu a însemnat. după cum am văzut... iar când îl comentează pe Coşbuc se introduce expectaţia „sensibilităţii noastre moderne”). (Excelente observaţii asupra călinescianismului lui Negoiţescu a făcut Marian Papahagi în Fragmente despre critică. Călinescu a aruncat „germenii înşişi ai vieţii” asupra unei întregi literaturi.

preferă să se refugieze în interpretări de o frumuseţe spectrală. ci şi prospectiv. ca E. trece uneori prin versurile lui un curent melodic viu.. autosuficientă. Dar „referenţialul” Eminescu va funcţiona şi în continuare. chiar şi documentarea lacunară sunt. cam expediat. dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă care aici i se cuvine”. stilistice etc.. în compensaţie. o răsuflare ce poate chiar aprinde străvezimi de foc”. e „o operă de exil”. dar este capabil. întrun efect de empatie pură. Spre deosebire de G. faptul că este Istoria. „alături de Eminescu. toate. când ajunge la Eminescu se dezlănţuie energiile interpretative maxime. scrisorile lui Mihail Kogălniceanu sau opera lui Nicolae Bălcescu. autor considerat. o comprehensiune care are puterea de a descinde la izvoarele gândirii poetice (şi de a se întoarce victorioasă de acolo) şi care este expusă sub forma unei densităţi hermeneutice rarissime în istoria noastră literară. Pornind de la aceste „materii prime” existente la Conachi. ceea ce înseamnă că sistemul de lectură al lui Negoiţescu nu era numai retroactiv. corect şi fără efort. cu vădită insatisfacţie de cele mai multe ori. analiza poeticităţii pre-eminesciene va fi puternic influenţată de obsesiile „plutonice” ale exegetului eminescian. dar fără nuanţele de primat. superioritate sau alte prostii similare: este o descriere in situ. 22 . Validările depline vor fi cu atât mai preţioase: Radu Ionescu (Don Juanii din Bucureşti). efectuată cu o rară voluptate a re-parcurgerii unei opere (să nu uităm de „vampirismul” despre care vorbeşte atunci când îl analizează pe Vianu). În această privinţă. în ecuaţii exegetice ultime: „Eminescu este unul dintre cei mai fabuloşi iluminaţi din literatura universală. elemente care au avut efecte paradoxal benefice. prin intermediul căruia criticul din secolul 20 se identifică cu „romanticul absolut” pe care îl pune. Anton Pann. şi de exultanţe. în mod exagerat. care fuseseră parcă reprimate până atunci (în absenţa unei materii care să-i justifice exerciţiile interpretative). nu plusează axiologic aproape deloc (iar dimensiunea „etnocentrică” este completamente şi pe bună dreptate evacuată). de dozaj al imaginarului. în „beciurile” literaturii române (adică ce s-a scris până la Eminescu). Dacă Maiorescu este prezentat pe scurt. Cînd îl comentează pe Asachi aminteşte că „peste încercări şi imitaţii laborioase. Papu. cea mai impresionantă apariţie în cultura română din secolul al 19-lea”. în aşa fel încât energia poetică se vede transfigurată în echivalentul ei hermeneutic. elaborarea la distanţă. Călinescu. Două exemple majore.coboară. Este activată. practic.) adânci în operele lor. evocând cu un fel de cinism dificultăţile enorme pe care le-au avut de surmontat şi care au lăsat urme (lingvistice. Asachi.

panoramări consistente ale epocilor. intensificat şi de instinctul artistic de a merge direct la ţintă. pentru a folosi sintagma cu care Negoiţescu îl cadoriseşte pe Eugen Ionescu. Sunt la el şi suficiente elemente de critică a criticii. Negoiţescu ar fi avut toate datele să realizeze o splendidă sinteză Lovinescu-Călinescu.. Unghiul său de observaţie predilect era acela al unui estetism favorizat de anumite alegeri puternice (şi expurgat de tot atât de puternice idiosincrazii) din literaturile germană. numărul foarte mic al suprainterpretărilor). „pură”. excesele derivă din stilul reactiv. ceea ce rămâne e imbatabil. că „e refractară virtuţilor stilistice. curând. Când încearcă astfel de lucruri. chiar dacă nu de puţine ori nedreaptă. lui Negoiţescu. cristalină istorie a literaturii de care dispunem. ancadramente ideologice. franceză şi italiană. prin inserţii lapidare şi temeinice. Dimensiunea critică este omniprezentă. care conţinea inclusiv opţiunea depăşirii ambelor modele. Formulele critice excesiv de elaborate riscă. călinesciană în bizarerii (unele: superbe) şi lovinesciană printr-o anumită rigoare parţial realizată. 23 . să sufoce literatura pe care o comentează. Era aproape inapt de teoretizări.Narator oarecum candid.. ironic al procedurilor analitice. A interpretat cu precădere senzorial literatura. al exprimării şi. Pamfletul politic nu lipseşte. magiei cuvântului”. iar cea comparatistă e „secretată” firesc. este cea mai acurată. introduse spontan şi eficient. uneori.. Dacă nu ar fi fost atât de indiferent la posibilităţile intertextuării formulelor istorico-literare. de care era mai mult decât capabil. lui o desfăşurare extrem de cursivă. (Să remarcăm. Autorul recurge şi la un arhaism provocator. fără vreun programatism inutil. Multe dintre interpretările propuse sunt nedepăşite până astăzi: deşi scenariul lui istorico-literar e ca o sită. parţial utopizată. dar numai atunci când este interesat realmente. „tragic de inteligent”. căci prea încrezător în sistemul lui de lectură. de pildă. „aristocratic”.. totuşi. Ion Negoiţescu ne propunea măcar în Istoria. Într-un fel chiar „se caută” în acea literatură: prozei lui Eliade i se reproşează. În fond. se observă cu uşurinţă ezitarea şi. Istoria. scârbit pe care îl promoveză. atractivă. chiar al structurii frastice. dispreţul. fie şi parţială. dar e paradoxal de fin. uneori. Invers.

Descrieţi impactul absenţei/prezenţei acestei dimensiuni într-o istorie literară. 2010.Bibliografie: Ion Buzera. Istoria literaturii române. 1991. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Editura Scrisul Românesc. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. G. Călinescu. 24 . III. 1941 Ion Negoiţescu. . Evaluare . Editura Minerva.Evidenţiaţi dimensiunea teoretică a uneia dintre istoriile literaturii române cunoscute. Proximităţi critice.

exponenţial pentru dimensiunea analizată. de un mod unic al utilizării cuvintelor. care implica şi operaţii de epurare a limbajului. dar care depindea şi ea în mod hotărâtor de o anumită structură. cotidiană a lui (“donner un 25 . Doctrinele literare.Unitatea de învăţare III. . Consecinţa cea mai vizibilă a acestor încercări a fost aceea a restrângerii “perimetrului” literar.Descrierea trăsăturilor moderne ale unui poet român. un mod de existenţă distinct.Prezentarea criteriului ontologic în definirea literaturii. teoriile succedate în timp au încercat să identifice modalităţi cât mai explicite. “inefabilă”. respectiv a considerării sale prin recursul la disocieri uneori radicale între “poezie” şi restul literaturii. căutată uneori în limbaj. respectiv. mai convingătoare care să justifice statutul special. de pildă. de orice altă artă. tolerante. În funcţie de atitudinea privitoare la specificul literaturii. suficient sieşi. perioadele estetice pot fi clasificate în rigide şi.Evidenţierea modernismului ca sursă a autonomizării. Ceea ce a contat poate în primul rând în abordările autonomizante ale literaturii a fost năzuinţa de a decela o ontologie proprie a faptului literar. Atunci când se referea la “punctul de vedere strict literar”. aparte al artei literare. alteori într-o substanţă exterioară. Mai ales epocile formaliste au impus codificări de tip rigid. respectiv de îndepărtare de utilizarea comună. Astfel de tentative urmăreau să distingă literatura de orice altă activitate umană. fiind interesate să descopere un fel de ratio ultima a literaturii. Autonomia literaturii Obiective: . Mallarmé avea în vedere exact această necesitate a distingerii. . Timp alocat: 4 ore.

care nu trebuia în nici un caz confundată cu “literatura”. esteticeni precum Benedetto Croce – continuând o tradiţie îndelungată a disocierii poezie/literatură – considerau poezia ca o formă total distinctă. cu amendamentul că fiecare dintre aceste două tendinţe va fi mult mai puternic reprezentată şi susţinută. de altfel. de pildă. ca şi când toate simţurile ar fi deliberat diminuate. orice termen abstract se poate concretiza şi trebuie să se concretizeze pentru a fi realmente captat. O justificare a disocierii poezie/literatură a constat tocmai în necesitatea contracarării excesului de literatură pe care numai poezia o putea realiza. poetul apropiindu-se de trecut. Astfel. În poezia modernă pot recuperate numeroase astfel de contexte. susţinută în cele mai diverse contexte. în aceste cazuri. de substituire sau (re)descoperire a unui sens mitic. acceptată. ca un miop epistemologic şi încearcând să-l reconstituie cum 26 . contemplativismul bacovian se exercită relaxat pe “resturi”. până la a avea un profund dispreţ faţă de acestea (vezi. o astfel de concepţie radicală. Mallarmé sau: “Din ceas dedus adâncul acestei calme creste…”. Acestea sunt. Eugenio Montale sau Ion Barbu – . articolele lui Ion Barbu. în care autoreflexivitatea apare ca factor dominant al creaţiei înseşi. pe detritusuri ontice. pe secvenţe de genom literar. actul poetic fiind văzut ca unul de “oficiere”. dezvoltând curente. în literatura română.sens plus pur aux mots de la tribu”. diferenţierea profundă. şcoli teoretice sau modele interpretative distincte. Ion Barbu). pe de o parte şi retragerea tot mai insistentă în explorarea propriei condiţii a literaturii. activa şi anumite elemente de religiozitate. pe franjuri de real. la rândul ei. Importantă rămânea. Poetica domnului Arghezi şi Poezia leneşă). Este o variantă extremă de concepere a poeziei moderne – ale cărei modalităţi “practice” pot fi regăsite la autori precum Paul Valéry. inclusiv “poetice”. în primul rând a poeziei. şi tendinţele care vor domina secolul următor. de disociere a poeziei de orice “literatură”. Astfel. cu acelaşi firesc. Studiu de caz: modernismul poeziei bacoviene Dup cum au observat diverşi istorici literari. reduse la turaţia lor minimă sau ca şi când ar fi vorba despre o “slăbiciune” structurală. care se detaşa complet de alte versiuni. datorită perfecţionării vizibile a mijloacelor de multiplicare. Secolul al XIX-lea s-a caracterizat prin două mari tendinţe: democratizarea difuzării literaturii. De multe ori.

implicit. deşi se afla sub nasul lor: omul concret. incomprehensibil pentru foarte mulţi.poate. Bacovia nu proiectează nimic. De fiecare dată./ Nu plânge şi nu-ţi fie teamă –/ Ascultă cum greu. adică o habitudine.” Evoluând pe alte orbite. cosmic etc. ce-i drept. identifică informaţii de diverse tipuri (între care se detaşează redundantul “stam singur”).) şi substituţia ei cu o alta şi anume eul ca tot. eul liric se opreşte din timp în timp. incontrolabil (istoric. de acurateţe. Nu e un poet. ba şi patologice. cu cât această încercare de circumscriere a unui fapt este mai dificilă. Mulţumit de cele mai multe ori cu simpla scanare a realului. tu. auditiv. extaziat de ea. atunci există o şansă a transcrierii. “exotismului” inevitabil. însă “comentariile” (extracţiile semantice. Că o asumare de acest fel a poeziei. bine. extrem de firesc pentru cel care-l practica. Figurile de stil vor fi cu atât mai spectaculare. lansează ipoteze. căci nu poate să plasticizeze cu elemente sufleteşti un sentiment în evoluţia lui. îşi pune probleme. care sunt. “Aud materia plângând” este rezultatul unei astfel de concretizări a abstractului. devine interogativ. pe care 27 . “mărunt”. Sunt simple dispoziţiuni sentimentale. recuperează. bine. respectiv al unei dorinţe suprafireşti (neobişnuite la Bacovia) de a înţelege. fantastic. de fapt. pentru a putea preciza senzaţia. iubito.. nu era captat./ Pământul la dânsul ne cheamă…” (Melancolie). cu “patologicul” lui cu tot. cel mult sintetizează. de apropiere prin îndepărtare. Deromanticizarea profundă de aici a început: de la disoluţia concepţiei eului (fie el oricât de gonflat) ca parte a unui mecanism mult mai impunător şi. simultan radicală şi “nonexplozivă” (spre deosebire de avangardişti: radicali şi explozivi) avea de ce să deruteze critica din epocă şi chiar de mai târziu se poate exemplifica prin următoarele consideraţii ale lui Mihail Dragomirescu: “Bacovia e un talent literar indiscutabil. “Cosmosul” bacovian este chiar propriul eu. adică noul concept al poeziei. însă absolut deloc netrucat. iubito…”). aproape în exclusivitate. din adâncuri. Bacovia a descoperit o planetă pe care romanticii. mai apropiate de nucleul existenţei pure şi simple. inclusiv cu “patologicul” pe care-l reprezintă/reprezenta “poezia”. de reglare – antirimbaldiană! – a simţurilor (“ascultă. noetic etc. dar şi unii simbolişti riscau să o piardă din vedere. culege. fără a se putea decela un raport direct. Iar faptul că a explorat atât de bine această planetă se datorează. mai problematică. metafore extrem de puternice. tu. un “tot” precar. ba chiar timorat până şi de o banală precipitaţie. inofensiv. indicarea căilor de acces) vor fi minime: “ – Ascultă. oniric. situaţiei că. în ciuda ineditului. e nevoie de un efort de intensificare. Dacă se întâmplă să survină ceva în câmpul său vizual.

Marino. Krieger.cit. Crăciun. rearanjări. cu un zâmbet subsidiar-pervers.op. . Gheorghe .190-209 Evaluare: . mizând. pp. 125-142 2.Identificaţi elemente constitutive ale specificului ontologic al literaturii. reformulări. pp. 28 . şi pe efectul de puzzle al poemelor aglutinate în structuri care vor putea să aibă şi ele vreo funcţionalitate anume. 1987..Hermeneutica ideii de literatură.le expune în aleatoriul lor originar sau pe care. Editura Dacia. 116155 3. .Teoria criticii. 243-286 4. pp. Wellek/Warren .Justificaţi disocierea poezie/literatură din pespectivă diacronică. timid. Bibliografie 1. prin discrete vectorializări. Editura Univers.Descoperiţi elemente structurante de tip modern în creaţia unui autor român. pp. le “hipercodifică”. Adrian . cit. Murray .op..

A. intertextualizate. economia. . Pe de o parte. interne. conceptualizare şi problematizare estetică. prin urmare. cum ar fi: societatea. Se poate face chiar o clasificare a teoriilor literare în funcţie de importanţa acordată acestui criteriu de situare. structuralismului european şi altor formalisme). se află teoriile imanentiste (de genul New Criticism-ului american. mai acută conform căreia variantele de lucru “autocentrate” erau insuficiente şi.Decelarea criteriilor care pun în valoare literatura ca fenomen deschis.Unitatea de învăţare IV. trebuiau identificate alte instrumente de contextualizare. care depindea nu atât de propriile coduri. mai presantă.Prezentarea unora dintre conexiunile literaturii cu alte domenii. Timp alocat : 6 ore. Heteronomia literaturii Obiective: . ideologia. Literatura şi societatea Literatura a fost considerată în foarte multe epoci drept o formulă de creaţie prin excelenţă socializată. în conexiune cu altele. Una dintre cauzele care au condus la elaborarea unor modele “deschise” ale studiului literaturii a fost observaţia tot mai frecventă. Aceste versiuni descriptive puteau fi exercitate din exterior în virtutea unui principiu al distanţării şi al omologării literare prin comparaţie cu alte fenomene. pe de altă parte teoriile care considerau şi consideră fenomenele estetice în corelaţie. cât de modul în care reacţiona la anumiţi 29 .

“light fiction” (pentru caracterizarea romanelor lui Alexandre Dumas sau Eugène Sue) sau. Literatura şi economia Teoriile care au vizat în mod expres conexiunea literarului şi economicului au plecat de la observaţia simplă că şi cartea este o marfă. în general. Pentru publicitatea făcută cărţilor se pot folosi modalităţi dintre cele mai diverse. capacitatea de cooptare a unor medii mai mult sau mai puţin refractare. cum ar fi Trivialliteratur. dacă sistemul de aşteptări al momentuluiintră într-o rezonanţă mai mare decât de obicei cu ceea ce se propune prin probelmatica apariţiei 30 . Romanul dovendindu-se mai receptiv la această asimilare. Elementele suplimentare care trebuie luate în calcul sunt: difuzarea. în manieră “non-specifică”. de pe poziţii extrinseci. a unor succesive valuri avangardiste.stimuli exteriori. a fost considerarea literaturii drept “o practică discursivă printre altele”. cum ar fi metonimia etc. “democratizarea” (în sensul pluralizării) formulelor de discurs. Aceste metode considerau că practica literară nu este decât un reflex al situaţiilor care se întâmplă în planul mai larg. în secolul XX. “paraliteratură”. “simbolică” şi care poate. au exercitat o formidabilă presiune asupra studiului literaturii. Toţi cei care au susţinut existenţa unei interdependenţe puternice societate-literatură voiau să sugereze că nu există un “inefabil” literar. însă una cu totul specială. social. cum ar fi acela al lansării. într-un celebru raport al societăţii americane de comparatistică. că totul poate fi explicat prin presiunea diferiţilor factori sociali şi că intenţionalitatea literară însăşi este “controlată” în acest mod. să intre în circuite economice dintre cele mai diverse. O astfel de ipostaziere era consecinţa inclusiv a faptului că studiile culturale (Cultural studies). să producă efecte strict financiare. Consecinţa cea mai brutală a acestui fel de a vedea lucrurile. O astfel de viziune putea să-şi găsească cu relativă uşurinţă un suport în “literatura de masă” care a început să se impună în secolul al XIX-lea. cu un termen integrator. adoptarea unor figuri tipice pentru proză. strategii de impunere. B. la rândul ei. Au apărut diverse sintagme caracterizante pentru acest tip de literatură. poezia – considerată mult timp un gen elitist – a trebuit să inventeze şi ea diferite răspunsuri. schimburile culturale. care ofereau o astfel de abordare a literaturii. raportul Bernheimer. însă şi aici apare o dependenţă de mai mulţi factori: dacă autorul este nu un nume consacrat.

Această variantă extremă a ideologiei sugerează că toţi cei care se opun într-un fel au altul unei asemenea tendinţe trebuie să-şi inventeze “contraideologii”. perioadă în care mai toate formele de discurs literar deveniseră simple voci ale propagandei regimului. Un autor are nevoie. iar literatura a încercat să găsească breşe prin impunerea unor suplimente (cum ar fi TLS. o modalitate de “conciliere” a acestor diverse oferte ideologice. literatura a ajuns instrument al unor astfel de ideologii. Literatura şi ideologia Pentru foarte mulţi teoreticieni literari orice discurs are o încărcătură ideologică. tirajul cărţilor. imposibilitatea controlului adecvat al circuitelor literare conducea în mod fatal la anemieri valorice ale textelor literare. codificări succesive şi situări în raport cu sistemele de idei ale unei epoci date. dar şi fluctuante în funcţie de diversele coduri 31 . De asemenea. care să preia ceva din eficienţa pblicaţiilor respective. respectiv trebuie înţeles ca parte a unui ansamblu mai vast de interrelaţii. Tehnologiile de multiplicare au contribuit la această creştere a impactului economic al cărţii. mecanisme de apărare. represivă. de un întreg arsenal “autoexplicativ”. Unul dintre factorii care au determinat în mod hotărâtor rapotul economie-literatură a fost. a venit din partea ziarelor. iar atunci când el nu este dispus sau capabil să efectueze un supliment de operaţie hermeneutică operaţia respectivă este preluată de critici sau ideologi literari. Concurenţa cea mai puternică. care de multe ori au avut efecte benefice. Istoria mentalităţilor şi literatura Între istoria mentalităţilor – ca practică interpretativă de mare complexitate – şi literatură. Este situaţia literaturii române din perioada 1948-1989. prin urmare. În anumite situaţii. revistelor. D. în această privinţă. prin excelenţă. C. în speţă de factură politică. Hermeneutica este.respective. dacă nu la dispariţia cu totul a valorii. New York Review of Books etc. dacă domeniul pe care îl vizează cartea este el însuşi mai vizibil decât de obicei.). în general. ca sistem organizat după seturi generative şi de funcţionare proprii.

fiind asimilabilă enormului corpus de fapte semnificante pe care le utilizează Istoria mentalităţilor în definirea şi utilizarea unor cadre de gândire multiple. eventual îl transpune într-un alt scenariu decât cel de pornire (al observaţiei imediate). descoperire care – într-adevăr – nu este o simplă descriere. cea a studiului mentalităţilor mai precisă. Istoria mentalităţilor se poate folosi de modul în care societatea franceză a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea este prezentată în Comedia umană a lui Balzac. foarte multe au depins în acest efort de cooperare de faptul că Istoria mentalităţilor este o disciplină extrem de “tânără”. Reciprocitatea Istoria mentalităţilor-literatură se poate evalua în identificarea unor corespondenţe de procedură. dacă nu chiar strict opozitiv: literatura filtrează ficţional evenimentul. Textura discursurilor poate semăna la un moment dat. de “stocare” a datelor şi de utilizare a lor într-un beneficiu comun. în timp ce literatura are o existenţă multimilenară. fie prin 32 . al doilea de reciprocitate. Între Istoria mentalităţilor şi literatură se pot identifica cel puţin trei tipuri de relaţii: unul de concurenţialitate. se pot stabili legături dintre cele mai incitante.activate în timp. Literatura poate oferi o perspectivă “globală”. dovadă persistenţa sintagmelor “literatură orală” sau “literatură populară”) a omenirii în forme dintre cele mai diverse. întrucât regula de bază a funcţionării contextelor este aceea că ele trebuie să fie continuu îmbogăţite. Literatura a însoţit evoluţia literată (şi chiar pe cea nonliterată. folosind metodologii multiple. eventual. De pildă. însă “descrierile dense” (Clifford Geertz) sunt orientate diferit. Dacă literatura are menirea de a “transcende” cotidianul (chiar şi atunci când îl utilizează expres). a unei epoci anume. indiferent de obiective. practici epistemice şi morfologii ale discursurilor vehiculate. în timp ce Istoria mentalităţilor încearcă să îl “vizualizeze” la rigoare până la scara 1/1. de multe ori fără nici un fel de altă iniţiativă de preluare într-un cadru filtrant. Concurenţialitatea se poate evidenţia în mecanismele de “prelucrare” a unei materii date. Competenţa literară e mai difuză. Cele două modalităţi interpretative se diferenţiază fundamental în această privinţă. cele două mari domenii au conlucrat atunci când a fost posibil. iar al treilea de neutralitate. Istoria mentalităţilor are ca obiectiv descoperirea contextului originar. ci constituie – în felul ei – un act interpretativ. Fără îndoială. Evaluarea poate să fie de două feluri: fie prin determinarea modului în care imaginarul realist realizează diverse “contracte” cu realul. istoria mentalităţilor se mulţumeşte cu anumite segmente pe care le interoghează din cât mai multe unghiuri posibil şi. care sunt nu de puţine ori radical distincte. având numai cîteva decenii de activitate. Este de notat că.

Psihanaliza şi utilizările ei în explorarea postmodernităţii O primă reuşită a cărţii lui Roland Brunner. asigurând armonia dintre estetică şi tehnică.: Editura Amarcord. 2000) este aceea de a trasa de la început datele esenţiale ale problemei. faptelor. care este direct conectat la – sau prompt dedus din – autoreflexivitatea “veselă”. situaţiilor prezentate în romanele care alcătuiesc celebra serie narativă balzaciană. debordantă şi uneori iresponsabilă a societăţii postmoderne. în cuvinte puţine şi simple.utilizarea “brută” a scenelor. (trad. E. prizat – dacă se poate – în toată “complexitatea” lui: “La ce serveşte psihanaliza dacă eficacitatea sa terapeutică este atât de redusă? Celui care e gata să lucreze asupra lui 33 . automat înseamnă că orice cură trebuie să înceapă de jos. deoarece modul de existenţă esenţial al fiecăruia dintre ele nu numai că permite.” O astfel de atitudine se înscrie într-o evidentă tendinţă de evaluare heteronomică a literaturii. fără exces de termeni tehnici şi chiar fără bibliografie. Evidenta “juisare” a survolului (stilul cinic-descriptiv menţinându-se pînă la final) îl ajută pe autor în stabilirea unui spectru tematic pertinent. Neutralitatea este o ipostază epistemică deseori întâlnită în modernitate. dar chiar solicită ideea de colaborare. mai mult sau mai puţin indiferente la presupoziţiile altor domenii. însă aceasta nu ar favoriza pe nici unul dintre ele. dintre temele de speculaţie şi limbaj: adecvarea perfectă a formelor şi a conţinuturilor. Iată cum rezuma Paul Zumthor unitatea creată în Evul Mediu francez între literatură şi contextele care o “conţineau” sau contexte învecinate: “Civilizaţia ţinuturilor franceze apare în plină vigoare. de lucru constatativ-speculativ util. aşa că nu este dificil să o remarcăm şi în cazul raportului Istoria mentalităţilor-literatură. Psihanaliză şi societate postmodernă. O astfel de situaţie implică desfăşurarea de silogisme şi/sau moduri de articulare proprii. Influenţele reciproce pot fi urmărite în perioade şi spaţii foarte diferite. de la “atomul” societal. rom. secolul al XII-lea este cel în care s-a jucat soarta şi s-a hotărât viitorul literaturii de limbă franceză. pentru a-l cita pe Bundy junior. chiar în cazul unor discipline având drept obiect de studiu contexte similare.”. Cele două domenii pot avea o evoluţie total independentă şi chiar au avut. al acestei societăţi. Ego-ul fiind “the Big Master B. Într-o foarte mare măsură. fără note de subsol.

psihanaliza îi oferă senzaţiile tari ale unei întâlniri cu sine însuşi. stabilitatea emoţională (nonatractivitatea perversă) a “naratorului” coincide în mare cu dorinţa evidentă de practica o psihanaliză cât mai “obiectivă”. În zona de contact a deciziilor conştiente/inconştiente (p.” (p. de pildă. un specialist al nevrozelor muncii). socială şi individuală. fiind cumva chiar regula jocului. obsesii. Din această perspectivă. imposibil de eludat într-o astfel de cercetare simultan scopică şi autoscopică.) ţin. autorul este. dar nu ştiu cine sunt. Pentru că se vădeşte chiar contraproductiv să excluzi “eul” din acest ritual examinatoriu. celui care are curajul să se supună unei chirurgii a sufletului fără anestezie pentru că viaţa e crudă. sarcina analizei cazului particular al autorului (care poate fi făcută destul de eficient şi într-o simplă recenzie!) decât cea a explorării (evaluării) trăsăturilor unei întregi societăţi. 120: “… subiectului individual îi revine sarcina de a străbate pe cont propriu acest dificil drum interior care duce la celălalt şi la concetăţenii săi. Aşa că e la fel de firesc să constaţi că excesele abordării vin tocmai din generalizarea pripită. 72. problematici. acesta constă în a distruge fragilul echilibru al castelului din cărţi de joc al strategiei eului”. Discursul lui Brunner are toate şansele (îşi creează aceste şanse. Un subiect responsabil deoarece nu există democraţie sau psihanaliză posibilă fără responsabilitatea subiectului. Fisurile (exagerări. p. Hăţişul analitic autoindus la un moment dat face mult mai uşoară. şi ele de mecanismul contaminării. inclusiv ale subiectului scriiturii. care este acela de a merge destul de mult împotriva propriilor premise – extrem de limpede articulate – şi de asuma o diagnoză poate prea tranşant-generică. contradicţii. Gândesc. iată o aserţiune care ar putea bucura pe mulţi “strategi” ai criticii postructuraliste!) se desenează şi ceea ce mi se pare a fi paradoxul cărţii. 12) (Vezi şi consideraţiile de la p. stilistică narcisiacă etc. de altfel. deci sunt. până la urmă. inclusiv prin uşurinţa servirii unor mingi dinainte câştigătoare) de a funcţiona într-o relativă neutralitate a rulării diverselor “intrări”. în condiţiile în care se simte absenţa unor instrumente exporatorii (şi) mai fine. destul de ferm decupate pe criteriul dominant al capitolelor (douăzeci la număr). la vedere. Deşi constatările pot escalada vertiginos cotele durităţii. din evacuarea cazurilor personale. autorul se expune. 34 . aşa cum nu există psihanaliză posibilă fără democraţie.”). Nu e mai puţin adevărat că sunt activate şi mecanismele “sublimării” (v. tocmai pentru că “fentează” sau încearcă să “fenteze” eul propriu. psihanaliza serveşte mai mult la a-ţi fi mai bine decât la a te simţi mai bine. Inconştient. dintr-un imbold “supraeic” prost camuflat. 43: “Dacă sinele are vreun proiect.însuşi.

are nevoie de o “cură”. de la iubire. brusc-încruntată: “Internet. o îngrămădire. Dovada cea mai clară a autoperfectibilităţii societăţii postmoderne (ceea ce sugerează că “autoreflexivitatea” ei nu e un simplu contemplativism) este aceea că lovitura cea mai puternică pe care a primit-o – atacul terorist de la 11 septembrie 2001 – a fost una “exterioară” sau. Psihanaliză şi societate postmodernă alternează observaţiile cu o critică imediată a lor. din “exterioritatea” interioară.temperând fanatismul negativist care. a trecerii la un alt palier al operaţiilor de diagnosticare: “Etnografii anului 5000. se pot decela (şi) cu totul alte nevroze. erudit sau simplu curios. este că societatea postmodernă este acea societate care. Altfel spus. de data asta ca oricare altă societate. într-un soi de metadiscursivizare spontan-repliată. iar în cel mai bun (şi mai de dorit!) caz “epurîndu-l” şi conferind relatării acea stabilitate care permite tatonarea unor teme extrem de diferite. dacă circumscriem consideraţiile inconfortabile din carte la cazul societăţii româneşti. o lume a transparenţei. o astfel 35 . răzuind solul oraşelor noastre moderne atunci în ruină. mai bine zis. menţinându-se la un nivel al analizei care e tentată în primul rînd să “colonizeze” alte şi alte teme şi preocupată mai degrabă de disiparea valorizării/nonvalorizării lumii contemporane). pare a-l copleşi pe Brunner. societatea postmodernă are capacitatea de a-şi gestiona singură angoasele. o nouă agora pentru libertatea de expresie şi perspectiva unei democraţii directe. “mecanismelor de autoreglaj”. prin identificarea “simptomelor aşteptării”. Ceea ce se poate afirma. în orice caz nu una propriu-epifenomenală. între care dominantă pare a fi o “nevroză a nostalgiei” după adevăratele nevroze. sexualitate pînă la jurisdicţie şi război. semne ale unei civilizaţii a risipei. la răstimpuri. vor avea surpriza să găsească în săpăturile lor o harababură. Fiind un “vademecum” auster şi plin de învăţăminte al unei lumi care nu e chiar atât de neconvulsivă pe cît pare. o proliferare canceroasă de obiecte de toate felurile. Internet. asta pentru că de fapt Roland Brunner se referă la un spectru mai larg al nevrozelor. Că analiza poate fi prelungită. nu ţine morţiş să-şi oculteze (refuleze) “simptomele” şi care. tendinţa de a se rosti critic echivalează cu o subtilă năzuinţă a “lichidării conturilor”. Bulimia tematică fiind indenegabilă.. 67). Dar un astfel de optimism. spre deosebire de oricare alta. este deja o altă discuţie. Internet. în prelungirea ideilor autorului şi oarecum “radicalizând” demonstraţia sa (întrucât el nu ajunge la o astfel de apreciere-sinteză. formelor de “cooperare” conştient/inconştient etc. În treacăt fie spus. însă trebuie să recunoaştem şi “potrivirea” multora.” (p. o bibliotecă borgesiană pentru avant. care include lejer şi modernitatea.

Oricum.op.. Este aplicată. însă indirect. nu fabrică inutile marote “antipostmoderne” şi nu-şi face din contestaţie un titlu de glorie. Surdulescu. în care interogaţiile. Editura Humanitas. Anthony – Jung. comprehensivă şi fără mari fibrilaţii ideatice. Stevens.cit. 1997 5. Gabriela Duda .de euforie lirică nu dispensează de o privire critică asupra multiplelor întrebuinţări care i se dau acestei unelte. 36 . Metodologic. intertexte intempestive. pp. mărturisită din vîrful buzelor.” (p. Marino. Trebuie spus că la acest nivel al discursului se plasează şi speculativităţile fără acoperire. Wellek/Warren – op. De alfel. Radu – Critica mitic-arhetipală. 61). mai degrabă îşi face simţită prezenţa “supraeul” lacanian (evident. Stilul expunerii are. Răspund la apel obligatoriile (cu toate că delicate) pusee marxistoide.. cit. autorul a simţit pericolul şi a încercat să-l atenueze printr-o retorică “spontaneizată”. Adrian – op. exclamaţiile vor să capteze palpitul formelor evocate. obedienţa freudiană e vagă. care îi pot juca feste. nelăsându-se ademeniţi în formule-tip. Evident că nu este în cauză îndreptăţirea autorului. ci neatenţia sa la jocul “semnificanţilor liberi”. Baudrillard. 287-349 3. se pliază bine şi foarte bine pe necesităţile frugalităţii în tratarea “arhitemelor” şi este destul de vizibil tentat de punctările aforistice. Editura Allfa. pp. nerv. slăbit!). în măsura în care antrenează acea liminară autoanaliticitate. deşi “critică”. larouchefoucaldian-chamfortian-cioraniană. fără discuţie. pp. Foucault sunt şi ei utilizaţi. trimiterile la “totem” sînt ca la un “tată” îndepărtat şi inofensiv. parafraze. 105-170 Evaluare . În principiu. lectura cărţii este “eliberatoare”.Identificaţi procedeele specifice şcolilor interpretative care au utilizat grile de lectură psihologică. Bibliografie 1. este o carte care. cit.. 1996 4. prin aluzii. 107-119 2. pe linia.

. . literaturăfilosofie) şi evaluaţi-le consecinţele.Propuneţi alte tipuri de raportare literară (ex: literatură-mit.Evaluaţi particularităţile raportului literatură/societate în diferite perioade literare. 37 .

adnotări etc.. inevitabil. ca şi în alte epoci. care s-au rafinat din ce în ce mai mult în timp.Unitatea de învăţare V. hitita. traduceri. de arta scrisului: “Se poate presupune că în Regatul Nou scribul avea şi funcţie de mediator sau interpret. Foarte mulţi istorici ai literaturii – dar nu numai – au abordat în ultimii ani problematica lecturii. toate având drept element comun curiozitatea stârnită de lectură şi diseminată în categorii sociale tot mai largi. În acea vreme. a instituţiilor (cum ar fi bibliotecile publice sau private) şi a formelor sale succesive. devenit unul dotat cu reguli şi operaţii simbolizante proprii. în Egipt se manifesta o deschidere către civilizaţia siriană şi palestiniană care gravitase spre zona mesopotamiană.Prezentarea teoriei interpretării din perspectiva autorilor români. deoarece analiza acestei practici poate să pună în lumină multe aspecte “colaterale” controversate. . la singularitarea acestuia. la Tell el-Amarna existau nu doar cunoscători ai celor mai importante limbi – babiloniana. Hr.Evidenţierea modalităţilor de adaptare a presupoziţiilor teoretice la specificul textului literar. dar şi scribi care ştiau să citească scrierea cuneiformă şi să înţeleagă mai 38 . şi dezvoltarea unor practici ale lecturii. Scurt istoric Apariţia scrisului a determinat. Elemente de poetică a lecturii Obiective: .Prezentarea criteriilor dominante ale teoriei interpretării literare. . fiind legat. Problematica şi implicaţiile teoriilor interpretării. hurita –. În Antichitate cititul era apanajul aproape exclusiv al unor categorii bine precizate. până a se ajunge la un fel de autonomizare a domeniului lecturii. Timp alocat: 6 ore A. cum ar fi scribii egipteni.). care au fost mai mult sau mai puţin orientate. “controlate” de către punerea în circulaţie a cărţilor. În timpul lui Amenophis al III-lea şi Amenophis al IVlea (secolul al XIV-lea î.

interiorizarea lecturii. Numeroasele fenomene legate de lectură. anagnorisis. “a citi” înseamnă “a recunoaşte”. Acest prestigiu depindea foarte mult de capacitatea de asumare şi transmitere a unor reguli sau chiar coduri de lectură: “Literatura şi tragedia presupun o activitate interpretativă care se concentrează pe o arie restrânsă. de a le pune în secvenţe corecte. De asemenea. Ambele depind de capacitatea de a opera în interiorul unui sistem de convenţii. Cititul era văzut.” (Charles Segal. în Omul grec). Această tensiune personal/colectiv legată de actul lecturii nu a fost însă rezolvată decât mult mai târziu. nu s-a generalizat decât după secolul al XVIII-lea. La vechii greci. în Omul egiptean). începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. care contura diverse aşteptări şi regla până la urmă fantasmele colective. lansate încă din această perioadă. de a recunoaşte semne şi a le interpreta. 39 . în special în Franţa. de asumare personală şi în acelaşi timp colectivă a semnificaţiilor. a fost Roger Chartier. la vechii greci într-un mod extrem de rafinat. în Oedip rege (916). care erau strâns conectate la conceptul de “carte sacră”. Lectura a avut inclusiv o componentă mistică.” (Alessandro Roccati. lectura cu voce scăzută erau fenomene intim legate de procesualităţile religioase. O dată cu multiplicarea masivă a exemplarelor. În greacă. cel care a introdus conceptul de apropriere. conectate cu aceasta (şi care vor genera un domeniu special de preocupări) erau. Un rol decisiv l-a avut. de regăsit în Evul Mediu sau în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. ceea ce s-a numit “lectura elitară” sau “lectura privată”. Nu trebuie omise nici conotaţiile sacre ale lecturii. iar pentru a indica punctul culminant al tragediei Aristotel foloseşte şi el termenul “recunoaştere”. cu creşterea tirajelor. efectul de masificare şi în acelaşi timp de dispersare (sectorializare) a tipologiilor lecturii a crescut foarte mult. prin urmate. prin urmare. de pildă. cum spune Iocasta despre Oedip (cu referire totodată la dibăcia lui în dezlegarea ghicitorilor). respectiv de felul în care era ea citită/interpretată. Unul dintre cei mai importanţi istorici ai mentalităţilor care a studiat formele succesive ale lecturii. “de a judeca prezentul călăuzindu-te după trecut”. atât de obişnuită astăzi. importanţa lecturii era cu atât mai mare cu cât prestigiul social acordat celor cu ştiinţă de carte se constituia într-un element decisiv. pentru a desemna modalităţile autonome pe care le utilizau diverse categorii sociale în practicile lor de lectură. ca o activitate hermeneutică. Istoria mentalităţilor a fost în mod special interesată de modul în care era întrebuinţată cartea. De altfel.mult sau mai puţin bine limbajul diplomatic redat de aceasta. anaghignoskein. “romanul-foileton”.

într-un fel sau altul. n-au existat criterii sau ancadramente teoretice. cu reverberaţii inclusiv sociale. Tot în perioada modernă apar şi elementele de “pragmatizare” a lecturii. Ceea nu înseamnă că. Secolul al XX-lea a fost exponenţial din această perspectivă. prin generarea unui număr imens de ipoteze şi teorii asupra practicilor lecturii. structuraliste şi poststructuraliste. în acestă perioadă. dacă nu pierdut. teoriile interpretării. lectura pe suport electronic sau lectura ca fenomen sincretic. În zona de lucru a diferitelor discipline ale interpretării trebuie cât mai rapid regăsită o “direcţionalitate predefinită” (Deleuze. cu multiplicări ale categoriilor lectoriale şi cu o constantă creştere a interesului propriu-zis faţă de mecanismele mai mult sau mai puţin teoretice care reglau şi reglează actul citirii. Tot de instituţia lecturii se leagă. Înmulţirea explozivă a titlurilor trebuia să fie într-un fel sau altul coroborată cu impunerea unor elemente de redistribuţie şi control. Iar actul în sine a cunoscut şi el o mare diversificare. oricum şifonat în ultimele decenii. multimedial. de “compartimentare” pe domenii şi de triere a bibliografiilor. între altele. în speţă modernismului 40 . care a cunoscut. de la cenzura clericală până la cea dictată de state sau instituţii. iar nevoia “recentrării” lor a devenit din ce în ce mai acută. B. Elemente de teorie a interpretării în postructuralism Una dintre posibilităţile opririi proliferării arbitrare a sistemelor interpretative este regândirea ontologiei hermeneuticii. Dreptul de a citi o anume carte a fost mult timp negociat în variante care nu permiteau decât parţial participarea directă a cititorului prezumtiv. respectiv de specializare intensă. actul în sine al problematizării literare vor trebui să-şi regăsească prestigiul. Guattari). bibliografia însăşi devine un fel de instituţie. Interpretarea. De alfel. Însă ele au acţionat mult prea dispersat (situaţie discutată cu îngrijorare chiar de către teoreticieni postmodernişti precum Vattimo). Dimpotrivă.Lectura devenea astfel un excepţional factor de compensare. imaginarul literar începea să fie resimţit ca o valoare în sine. incluzând. şi cea a cenzurii. (De remarcat faptul că paradigmele succedente postmodernismului ar putea revalorifica termeni şi concepte aparţinând unor paradigme anterioare. Tot acest evantai de problematici legate de lectură şi de efectele ei au transformat-o într-un fenomen extrem de complex. la rândul ei. fapt confirmat de cercetările de istorie a mentalităţilor aplicate domeniului. modalităţi de impunere dintre cele mai diverse.

simetrice (dar nu chiar justificate) faţă de pretenţia sistemelor interpretative structuraliste sau din proximiattea structuralismului de a paria totul pe “drepturile textului”. dar care mai degrabă a urmărit permanentizarea unor “mode” decât orientarea spre exterior. exact în felul în care postmodernismul însuşi a resemantizat concepte anterioare). Toma Pavel. Răsturnarea raportului. Acelaşi teoretician aprecia: “I have the impression that.– dar nu numai –. este cea care ar … valida atât adaptarea la (con)text. Posibilitate pusă aproape la index din cauza relaxării prea mari a criteriilor celor care recurg la ceea ce Umberto Eco a numit “the business of interpretation”. cât şi admiterea posibilităţii înseşi a interpretării/interpretărilor. Este cunoscută.” Tocmai validitatea. într-un mod clar mai avantajos. optimizarea operaţiilor implicate pot să vizeze. intertextualitatea. “postructuralizată” a unei aventuri interpretative. coerenţa. 41 . Este o evidenţă că nevoia recalibrării (eventual unificării. in the course of the last decades. în grade diferite. care n-ar mai avea însă – repet – aceleaşi semnificaţii. De altfel. iar destinul avangardei artistice este formulat în limbajul noii avangarde intelectuale de la sfârşitul anilor ’60. scriitura devine teroristă. O perspectivă diferită. aşadar. apare astfel sublimată în operaţie semiotică. ci pe o logică circumstanţială a validităţii. cu arsenalul ei de precepte şi criterii. a echilibrului între “drepturile textului” şi “drepturile interpretului” – pentru a utiliza sintagmele consacrate de Eco – în favoarea celor din urmă corespunde unei mutaţii radicale. decât consecinţa.” Avertismentul de aici desfide interpretarea ca act democratic prin excelenţă şi o subordonează unei libido dominandi al cărei efect nu ar putea fi decât resemnarea. acolo unde este cazul) conceptuale nu trebuie confundată cu tendinţa “neoiluministă” a atemporalizării criteriilor: “Hermenutica literară modernă nu se poate funda pe o metodologie universală a interpretării. temă comună marxiştilor liberali şi heideggerienilor visători. istoricitatea. dacă nu total opusă presupune. de exemplu. aserţiunea lui Roland Barthes conform căreia “orice ar face. bazate – într-adevăr – pe “conversiuni epistemologice”. toate cele cinci criterii ale validităţii interpretării identificate de Paul Cornea: relevanţa. cea care mai târziu va fi desemnată drept “poststructuralistă” “ Acea “vidare a semnului” proclamată de Barthes nu ar fi. un excelent cunoscător al “convertirilor” poststructuraliste şi mai ales al imposturilor acestor “convertiri” nu-şi putea reprima un surâs când descria trecerea la “noua etapă” a lui Barthes: “Subversiunea activă. pertinenţa. că perfectibilitatea. the rights of the interpreters have been overstressed”. perfect haotizată.

pare să avertizeze şi chiar avertizează Sokal. O atenţionare similară. într-un mod sau altul. A physicist experiments with cultural studies (Lingua franca. that is – carried to its logical extreme. dar deturnând cu intenţie orice posibilă conexiune corectă.Căci a nega de-a dreptul interpretarea (aşa cum procedează aceste teorii postmoderniste. ceea ce înseamnă de fapt anularea ei ? Autorul farsei intitulate Transgressing the Boundaries: Toward a Transformative Hermeneutics of Quntum Gravity (Social Text. insistând mai ales pe noţiuni dificile de fizică. într-o variantă mai detaşată. contestatare la adresa oricărui “esenţialism ontologic”. fie şi întâmplătoare. combinând informaţiile. Alan Sokal a dat o lovitură de graţie relativismului din teoriile literare (ceea ce ar putea ascunde şi un complex. după cum singur susţine în articolul în care demistifică “parodia” (articol al cărui titlu nu e nici măcar el deprivat de ironie !). apare şi la Umberto Eco: “Cu toate acestea. adică. Astfel.) theory. transformă textele până le dă forma ce foloseşte scopurilor lor”. dar nu rămân niciodată goale. simbolurile cresc. în ciuda demonstraţiei infailibile).” Iată ce se întâmplă dacă acceptaţi orice intepretare. o tendinţă generală de a echivala semioza nelimitată cu o lectură liberă în care voinţa interpreţilor. şi o poate face numai datorită unei judecăţi în acord cu aceasta (chiar dacă tranzitoriu). Ce este altceva “afacerea Sokal” decât o modalitate de a taxa incompetenţa interpretării. la un acord (chiar dacă nu definitiv şi failibil) referitor la tipul obiectului (semiozic) de care se ocupă. De fapt. 1997): “Social Text’s acceptance of my article exemplifies the intellectual arrogance of Theory – postmodernist literary (s. Multitudinea contextelor şi a tipurilor de investigare critică a conflictului dintre “toleranţa” criticilor şi 42 . trebuie să admită că este necesar să întrerupă puţin “the play of amusement”. “erotic”. Folosind câteva nume ritualizate. comunitatea. 1996) s-a folosit într-un mod foarte ingenios de acea tolerabilitate (al cărei sinonim este aici “ignoranţă”) pentru a discredita “din interior” – reuşind. în multe dintre studiile recente. în diferite situaţii. deşi utilizând presupoziţii ontologice) poate conduce la un drastic impas. să publice în prestigioasa revistă “contrafacerea” care părea atât de “reală” – o lipsă de normativitate epistemică dubioasă. pentru a folosi metoda lui Rorty. Un exemplu poate să nuanţeze acestă idee. orice comunitate de interpreţi ai unui text dat (pentru a fi comunitatea interpreţilor acelui text) trebuie să ajungă. Dacă am insistat mai ales asupra diferenţelor dintre poziţia lui Pierce şi diferitele forme de derivă este pentru că mi s-a întâmplat să observ. chiar dacă foloseşte textul ca teren de joc pentru a concretiza semioza nelimitată. acceptabilitatea fluxului ei incontinent. a.

de a face să înceteze definitiv producţia de spanac pe această temă. mitic. salva rezerva imaginară. Succesivitatea abordărilor ar putea. plurală. o interpretare n-ar mai fi considerată caducă. existenţialist. restul trebuia să fie tăcere … Această perspectivă îi producea o 43 . De altfel.” Dincolo de amuzamentul pe care-l provoacă un asemenea procedeu. spunând absolut tot ce se putea afirma despre fiecare în parte. în aşa fel încât să poţi alege oricând modalitatea de atac euristic favorabilă. De asemenea. exponenţial. încă şi mai puţin de a o proslăvi pe romancieră. Ideea era să întreprindă comentarii exhaustive. mai mult ca sigur.) de spus despre romanul în chestiune. etic. dimensiunea care îţi convine cel mai mult sau care te interesează la un moment dat (profitînd de avantajul de a le avea pe celelalte în rezervă şi de a putea recurge oricând la ele). cu debordant entuziasm. depăşită. biografic. deschisă a interpretării. Obiectul literar (adică textele numite de Paul Cornea “pseudoreferenţiale” sau “autoreferenţiale”. ci ar fi păstrată întrun soi de “listă de aşteptare”. retoric. După Zapp. fără ca prin asta să presupunem automat progresul. ar putea depăşi handicapul unidirecţionalităţii.“intoleranţa” textelor pe care le-a produs sugerează că şi pentru Umberto Eco problema colmatării interpretărilor este una urgentă. articolul sau disertaţia pe care le proiectase fuseseră deja anticipate şi. avea să constate că volumul. la limită. fenomenologic. arhetipal şi aşa mai departe. structuralist. invalidate. comentariul la fel de încărcat de sarcasm care urmează acelei dispoziţii multi-exegetice include şi el posibilitatea (tot atât de “utopică” !) a epuizării: “Scopul acestui exerciţiu – după cum se văzuse deseori obligat să explice. Comentariile urmau să se adreseze nu cititorului de rând. marxist. literaturi) trebuie “proiectat” într-un spaţiu virtual. roman după roman. a. freudian. mental (n-dimensional). examinând romanele din toate unghiurile posibile. dar şi perioadele. alegoric-creştin. cu toată răbdarea de care era capabil – nu era să dea altora posibilitatea de a înţelege mai bine şi de a citi cu delicii sporite romanele lui Jane Austen . ci specialistului care. fără a aboli Grund-ul ontologic. după redactarea fiecărui comentariu. rămâne în picioare ipoteza referitoare la permutabilitatea indefinită a amplasamentelor interpretării. O asemenea “utopie” a fost configurată ( numai ficţional ?) într-un roman de David Lodge: “Cu câţiva ani înainte îşi stabilise. ci. căutând numele lui Zapp la bibliografie. mai degrabă. în ciuda faptului că ar putea fi “dedusă” din altele. în aşa fel încât. istoric. jungian. care ar garanta echipotenţialitatea. segmentele de creativitate ori. aşadar. lingvistic. un proiect critic ambiţios: o serie de comentarii despre Jane Austen care să cuprindă întreaga ei operă. să nu mai rămână absolut nimic (s.

de o enormă diversitate. de pe versantul ei “pragmatic”. evident. În principiu.satisfacţie profundă. la nivelul reglajului identitar. verificării retroactive. de fapt. Ceea ce putem lua în serios de aici este faptul că emulaţia interpretărilor nu ar mai viza subiecţi diferiţi. apoi cu poeţii şi dramaturgii. de textura sau anvergura lui. uneori conţinut în mod pervers de strategia textuală. ci unul singur. Suportul ar fi chiar “unitatea” subiectului. dar care. cele mai celebre catedre de engleză vor fi abandonate. o interpretare se activează atunci când fluxul unei anume „reconturări” (succedente unei înţelegeri de primă instanţă) a realului. va proceda la fel cu toţi romancierii englezi importanţi. El s-ar pune însă deliberat în situaţia celorlaţi. Multiplicarea (rotaţia) situaţiilor hermenutice la care recurge acest interpret “model” ar confirma/stabili patterns ale lecturii/interpretării. întrucât mecanisme de tipul înţelegerii. cât şi cel al parţialităţii punctului de vedere. „punerii în pagină”. poate folosind computere şi echipe de studenţi postuniversitari cu pregătire adecvată. reducând inexorabil sfera literaturii engleze la care se mai puteau face glosse. ca oraşele-stafii din Vestul Sălbatic …” Acest spumos fragment este construit pe osatura unei hiperbole acutizate. indiferent de treapta lui ontologică. interpretării. comprehensiunii. (Ceea ce. care . a Literaturii. vârând spaima în întreaga industrie academică. intervin practic peste tot. În momentul în care pot fi depistate izotopii epistemice înseamnă că s-a depăşit atât handicapul proliferării aleatorii. C. nu înseamnă “eliminarea” celorlalţi. care îşi poate extrage substanţa din toate zonele activităţii umane. O regândire a teoriei interpretării în cultura română: Paul Cornea Teoria interpretării este o (sub)disciplină – dominată. prospectării mentale etc. evoluează pe orbitele celor mai diverse cooperări –. În momentele sale faustice visa că. de o puternică tendinţă de autonomizare în ultimele două-trei decenii. evident. ci – eventual – cooptarea lor în aceeaşi strategie). făcându-i de prisos pe zeci de colegi: publicaţiile academice îşi vor trage obloanele.oricât de “plural-lacanian” ar fi – se poate “centra” mult mai uşor. conţinând nu numai o descriere a pericolelor criticii scăpate de sub control. dar şi un “software” mental ale cărui ultime consecinţe constau (ca la Eugen Ionescu în Nu !) în relevarea precarităţii ontologice. „acceptă” să se lase dirijat de funcţiile cognitive superioare 44 . în proporţii şi cu rezultate. după ce o va aranja pe Jane Austen. ceea ce evidenţiază rolul “parţial” al Cititorului Model.

a admite complementaritatea şi coabitarea mythos-ului şi logos-ului. instrumentală. de a specula şi. nu norme de adevăr. cu o „umplere” impecabilă argumentativ. care este argumentativă. euristică.. oricâte observaţii (atât interpretarea. 2006. este orientat de evaluarea şanselor raţionalităţii de a-şi impune regulile şi conduitele în oceanul proteiform al interpretărilor de cele mai diverse tipuri (de la interpretarea unui clipit de ochi până la interpretarea celor mai dificile texte filosofice) şi traversat de obligaţia resimţită cu acuitate şi clamată în mai multe locuri a avertizării asupra exceselor care se manifestă în perimetrul interpretării. a dejaştiutului. a recunoaşte imposibilitatea de 45 . Dar cea mai mare mare provocare a cărţii este aceea de „concilia” (în sensul analitic al termenului) tendinţele raţionale cu cele iraţionale. care este calculatoare. acestea sunt evocate tocmai pentru a deveni componente sine qua non ale noii (meta)teorii. comunicaţională. pe cât posibil. fantasmagorice. 565). unul extrem de clar. a nu confunda „raţionalizarea”. Este vorba despre un vast excurs metainterpretativ. coroborează această tendinţă cu date deja stocate (Background-ul!) şi propune o renovare a stării de lucruri respective şi. delirante. fie ele raţionalizante (mecanizante) ori iraţionale: absurde. activităţi foarte critice) ar fi făcute diverselor idei şi ipoteze citate. de a depista nu o iluzorie „a treia cale”. cu borne epistemice bifate elegant. a atribui ştiinţei norme de acceptabilitate. de asemenea. Traseul prezentării şi interpretării acestei complexe discipline. care – pe de o parte – ne învaţă să citim şi să interogăm diverse teorii şi microteorii şi – pe de alta – articulează o altă teorie. 214). în întregul lor. algoritmică. a fi raţional înseamnă. propus de Paul Cornea în Interpretare şi raţionalitate (Polirom. totalmente ilogice (de ex. cu „raţionalitatea”. Domină. cu posibilitatea – ulterioară – pe care o are subiectul de a folosi aceste recalibrări în interes propriu sau de a le face cunoscute şi altora. ci formele efective ale colaborării: „Pe de altă parte însă.) este. cu lungi popasuri atunci când e nevoie. critica directă ori indirectă şi cooptarea în noul registru a secvenţelor. în primul rând. implicit. p. prin natura lor. pornind de la prezentarea.singure sau în combinaţie cu diverse pulsiuni ale unui subiect uman. Întregul demers. deoarece. versiunilor ameliorate (trecute prin filtrul confruntării cu ipoteza centrală a cărţii) ale acestor teorii sau ale teoriilor însele. totuşi. ultrarezumat în rândurile de mai sus. 600 p. cât şi teoria interpretării fiind. a identifica „acea combinaţie imprevizibilă de raţional şi iraţional ce e proprie gîndirii creatoare” (p. „unificată”. uşor didactic. critic şi situativ a fiecărei alveole a extrem de densei ţesături discursive. de factură intermetodologică şi interdisciplinară. dimensiunea validantă.

” (p.” (p. confirmările şi infirmările ipotezelor „de parcurs”. o investigaţie istorică a disputelor raţional/iraţional în practica interpretativă. contradicţia. din regula jocului. asertările subiective şi cele obiective. Validările şi invalidările. retragerea lor. talentul şi înţelepciunea cercetătorului rămân hotărâtoare: el singur poate decide ce este relevant din vraful de materiale rezultat din explorarea unei arhive. în sprijinul unei vaste înţelegeri contextuale a interpretării. pe care – pe parcurs – le poate confirma sau infirma. Verdictul e pronunţat înaintea judecăţii. Primele opt capitole elucidează chestiuni de ordin general. du-te-vino-ul voios între certitudinea momentană şi „formatarea” ei. 536). conjectura. privitoare la înţelegere (disociată în înţelegere „ca sesizare” şi „ca acord” – „înţeleg” ceva şi „mă înţeleg” cu cineva). în componentele ei „avansate”. dar – pe de altă parte – are şi tendinţa de a se „smulge” din imperiul acestora: „În ultimă instanţă însă. 565). prin recursul la diverse forme de etapizări şi dozaje. propunând. prin punerea la lucru şi. La mijloc este violarea condiţiei înseşi de funcţionare a raţiunii: libertatea de a opta. interpretarea îşi construieşte anumite premise. fără constrângere. care să ducă la o soluţie raţională. la rigoare. explicarea. pentru argumentul cel mai bun. uneori cu riscuri grave: „În toate aceste cazuri. ambiguitatea. a conştientiza faptul că lumea în care trăim nu ne permite să scoatem din joc subiectivitatea. Dar propria cunoaştere se poate angrena şi în alte structuri comprehensive.a da o descriere logic-raţională satisfăcătoare a realităţii. ce aparţine contingenţei şi ce anume necesităţii. vitale. aleatoriul. confruntarea şi. îşi descoperă – cu fiecare punere în 46 . haosul. toate. chiar „dominarea” înţelegerii. utile. interpretarea se subordonează credinţelor: în locul unui examen exigent al datelor obiective ale situaţiei. popperienele „verificări” şi feyerabendienele structurări ale „haosului” (p.. căci – mai ales în cazul interpretărilor complexe – subiectul recurge la un lot consistent de presupoziţii. a ştiut să-şi flexibilizeze strategiile şi chiar să interiorizeze scheme aperceptive atribuibile iniţial în exclusivitate iraţionalului. care este modalitatea cea mai plauzibilă de a ordona faptele sub semnul unei ipoteze. 162) fac parte. în unele cazuri. În mod normal (care subînţelege o consolidare rezonabilă. coerente. interpretarea nu face decât să justifice o poziţie preconcepută. dar este foarte atent desenat şi felul în care raţionalitatea se reinventează. Sunt urmărite genurile interpretării (traducerea. 337).. transformând astfel învălmăşeala confuză a datelor într-un scenariu.” (p. una din concluziile cele mai incitante fiind aceea că raţionalitatea. descifrarea). dar niciodată „definitivă” a şanselor de reuşită). le poate „colora” subiectiv sau prea obedient. văzută ca factor prim şi interpretarea ca „joc secund”.

E.criză mai serioasă – resurse pe care. autiste sau total irelevante în orice context. unui text etc. Conflicte pot să intervină în momentul în care scrisul este „dirijat” excesiv (el este oricum dirijat). hiperabductive. este o formă (subtilă) de „negociere”. libertăţile şi limitele acestuia. condiţionările. factorii de anturaj (benefici sau inhibanţi). (Dimensiunea deontologică se activează atunci când apar contradicţii între confirmările sau infirmările respective şi „înscrierea” lor în scenariu). ci deliberare.) nu înseamnă deloc ezitare şi cu atât mai puţin abandon (pînă la un „punct”. nu numai la cel teoretic. în fond. Partea secundă a cărţii (ultimele cinci capitole) urmăreşte funcţionarea propriu-zisă a unui act interpretativ. ajungându-se la discursuri tautologice. e de precizat că teoria interpretării este o componentă esenţială a oricărui sistem conceptual cât de cât articulat. în funcţie de competenţă şi de o cunoaştere contextuală. Dar valenţele interpretării se manifestă la toate palierele studierii literaturii. pp. este puternic implicată în mai toate articulaţiile sistemului respectiv. În materie literară. expectaţie fertilă. plurivoce: „Chiar şi în cazurile în care nu sunt aduse în prim-plan tendinţe gnostice sau iraţionaliste. 467-477). pornind de la datele „empirice” (textul. pe care subiectul enunţător. textele). „vizionare” a ipotezelor. intuitive. Nu sunt uitate nici rolurile precomprehensiunii şi al fundamentului prereflexiv în „prestructurarea”. unui eveniment. „preorientarea” oricărei interpretări. de preferat multiplă. E de preferat ca această activitate să pună în valoare nu un motiv de „acord” (Gadamer) cu textul.” (p. fie şi numai pentru că felul specific în care este văzută literatura în astfel de constructe teorezice presupune un anume impact interpretativ. se semnalează actualmente multiple tentative de a pune la îndoială resursele raţionalităţii ori de a reduce prerogativele conştiinţei în autodeterminarea indivizilor şi a colectivităţilor. 447-448). care îşi propune să descrie fenomenul literar sau numai o paradigmă sau o altă versiune „locală” a acestuia. Chiar dacă nu apare „în faţă”. 256). nu le bănuiam şi care se activează ca răspunsuri diferenţiatoare la agresiunile. cumpătarea este o 47 . construieşte un scenariu. poate. cel descris la pp. Critica literară. pentru că – pe parcursul lecturii – se vede confirmată sau infirmată în anumite presupoziţii. Este de la sine înţeles că „temporizarea” interpretării (unui fapt. constrângerile. o formă „conversaţională” (cu amendamentul că „celălalt” nu poate da o replică imediată). ci o reţea de motive. de pildă (v. Nu-i mai puţin adevărat că pot fi şi interpretări „fulgerătoare”. de asemenea. Şi totuşi. care descoperă spasmodic un principiu de funcţionare al unor elemente total disparate sau reuneşte sub aceeaşi „regulă” fenomene de un eteroclitism (care părea) insaţiabil. derulare a intuiţiei.

pe de altă parte. ci se vede. Asta înseamnă şi că nicio interpretare nu e nonperfectibilă. nu numai strict convenabilă. orice text inepuizabil. „clasicul”. de abandonul în braţele incomprehensiunii (pp. dat fiind că „în principiu. între altele. Ion . 492). interpretarea este o activitate „de anduranţă”. dacă procedurile ei satisfac din punct de vedere metodologic (altfel spus. În cele mai multe cazuri.” (p. 438). ca expresie a raţionalităţii. în condiţiile în care e de presupus că o densitate informaţională sporită poate acţiona. în speţă. Interpretare şi raţionalitate este o carte fundamentală. să o contextueze. în bună măsură. lectura se transformă ea însăşi într-un background elastic (îmbogăţind. 447). de dificultatea „apriorică” a obiectului.” (p. 549-554).Reinventarea lecturii. p. poate chiar de „hăituire” a lui. care ţin de o anumită incompetenţă „autoplafonatorie”. 27-37 48 . 448) este inevitabilă. evident. şi p. Nu mai vorbesc de situaţiile (interpretarea textelor literare. de tatonare şi supraveghere a obiectului. obligată să o „tematizeze”. de o limită intrinsecă obiectului sau subiectului. inhibitiv: „Problema este de a şti. să o dezvolte. dar nu numai) în care o anumită „suspendare” (v. ulterioritatea să garanteze perfectibilitatea. mai mult sau mai puţin. pur şi simplu. care sunt piedicile pe care le întâmpină şi în ce măsură îi frânează activitatea). fară ca. Bibliografie Buzera. poate acţiona în orice situaţie şi pe orice teren. interne şi externe. nu se poate mulţumi cu simplul „extaz” al descoperirii. pp. dar pot interveni şi dificultăţi de parcurs sau piedici neprezumate. searleanul Background al oricărui cititor potenţial). căci nicio astfel de interpretare nu are un singur tempo. Aius. între ceea ştiai deja şi ceea ce ţi se oferă din „exterior” spre ruminare epistemică şi afectivă. încetul cu încetul. predispunând la analiticităţi fine şi la comparaţii. în genere. v. deoarece. de aceea nicio interpretare nu face cu neputinţă ivirea alteia asupra aceluiaşi obiect. a celui care îşi asumă interpretarea sau.componentă esenţială a oricărei interpretări care contează (chiar şi a celor numite de Culler „extreme” şi care – recunosc! – sunt preferate mele. să o pună la lucru. pe de o parte. din diverse motive. Ed. Fără îndoială că dificultatea unei interpretări depinde. dacă interpretarea. printr-un fel de conştientizare a reflexelor culturale.

c) Imaginaţi o scurtă istorie a gândirii critico-teoretice în secolul al XXlea. 1998. din perspectiva teoriilor interpretării. Paul .Introducere în teoria lecturii. Editura Univers. 49 . 202-217 Jauss.Experienţă estetică şi hermenutică literară. pp. Editura Polirom. 1983. 46-70 Evaluare: a) Care sunt posibilităţile actuale de redefinire a lecturii/interpretării ? b) Încercaţi să stabiliţi criterii cât mai pertinente ale validităţii interpretării (pornind de la Introducere în teoria lecturii de Paul Cornea).Cornea. Hans Robert . Identificaţi posibilităţi concrete de aplicare a lor. pp.

Editura Dacia. Marino. ediţia a III-a. M. Univers. Introducere în arhitext. 1970. Conceptele criticii. 1990. 1978. Tomaşevski. Austin. Cristian. 1990. 1983. 1998. Ciorănescu. Univers. René şi Warren. Probleme de literatură şi estetică. Pippidi. 1-6. Pagini de estetică. Ce este literatura ? Şcoala formală rusă. Structura liricii moderne. Teoria literaturii. Paul. Teoria literaturii. 1976. Boris. Poetică şi retorică. Univers. Editions du Seuil. Barilli. Introducere în teoria lecturii. Wellek. Editura Polirom. Poetica reflectării. Univers. Adrian. 1994. Duda. Călinescu. Marino. Literatura europeană şi Evul mediu latin. Friedrich. studiu introductiv. Univers. Minerva. Editura Minerva. 1998. 1984. Poetica. Renato. Editura Univers. Gabriela. Gérard. René. Introducere în teoria literaturii. Hugo. Le démon de la théorie. Editura Dacia. 1971. Editura Albatros. Ernst Robert. vol. Univers. 1982. Curtius. Genette. Biografia ideii de literatură. G. 1973. Editura IRI. Poetica. 1975. Arte poetice ale secolului XX. 1998 Cornea. a II-a. Univers. De la mijlocul secolului al 19lea până la mijlocul secolului al 20-lea. Nicolae Balotă. Ricoeur. Paul.Bibliografie generală Aristotel. Barocul sau descoperirea dramei. 1998). Călinescu. Ficţiune şi dicţiune. 1991-2000 Moraru. G. 1988 (ed. Metafora vie. 1968. Hermeneutica ideii de literatură. Universul poeziei. Editura Univers. Editura Dacia. 50 . 1979. 1970. Adrian. Editura ALL. Antoine. Univers. Minerva. Wellek. Bahtin. Alexandru. Mihail. 1987. Compagnon. Ipostaze româneşti şi străine. traducere şi comentarii de D. Univers.

51 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful