"Dacă scriitura lui Flaubert conţine o Lege, dacă aceea a lui Mallarme postulează o tăcere, dacă altele, cele

ale lui Proust, ale lui Celine, ale lui Queneau, ale lui Prevert, fiecare în felul ei, se fondează pe o existenţă de natură socială, dacă toate aceste scriituri implică o opacitate a formei, presupun o problematică a limbajului şi a societăţii, stabilind cuvântul drept obiect care trebuie tratat de către un artizan, un magician sau un scriptor, dar nu de către intelectuali. în schimb scriitura neutră regăseşte cu adevărat condiţia primă a unei arte clasice: instrumentalitatea" . Direcţia aceasta - de "re-transparentizare" a limbajului, de afirmare a caracterului său prin excelenţă tranzitiv - fusese inaugurată, crede Roland Barthes, de Străinul lui Albert Camus: "Acest cuvânt transparent, inaugurat de l'Etranger al lui Camus, desăvârşeşte un stil al absenţei care este aproape o absenţă ideală de 105 stil; scriitura se reduce numai la un soi de mod negativ, în cadrul căruia caracterele sociale şi mitice ale unui limbaj sunt abolite, în folosul unei stări neutre şi inerte a formei"79. De la existenţialism la aliteratură - unul dintre cele mai consistente, şi nu întâmplător, al lucrării sale Ihab Hassan relevă, ca trăsătură fundamentală şi definitorie pentru întreagă această pleiadă de scriitori (de la Jean-Paul Sartre şi Albert Camus, la Nathalie Sarraute şi Alain Robbe-Grillet) prezumţia că existenţa nu posedă în sine însăşi nici un fel de semnificaţie şi că realitatea umană este obligată, în consecinţă, să inventeze aceste semnificaţii şi să le fie ea însăşi temeiul. Considerat însă ca atare, fenomenul existenţei nu favorizează - în cel mai bun caz - decât o "poetică a tăcerii""2. Acest punct de vedere are să devină, în formularea lui Jean-Paul Sartre, binecunoscutul principiu (enunţat încă în L'Etre et le Neant, dar reluat, pe larg, în L'Existentialisme est un 115 humanisme, 1946), conform căruia "existenţa precede esenţa", principiu care se referă cu precădere la realitatea umană, şi care nu vrea să spună decât că "pur şi simplu, omul întâi de toate este, şi doar mai apoi este una ori alta", pe măsură ce se înmulţesc opţiunile sale"J. în studiul său despre La structure, le signe et le jeu dans le discours des sciences humaines (1966) studiu la care ne-am referit deja, în repetate rânduri, în cadrul lucrării de faţă - Jacques Derrida, abordând problema unei necesare decentrări a structurii, insistă pe larg asupra noţiunii de centru şi asupra rolului jucat de acesta, de-a lungul timpului, în gândirea occidentală: "Funcţia acestui centru" - arată filosoful - "a constat nu numai în a orienta, a echilibra şi a organiza structura - nu putem de fapt concepe o structură neorganizată -, ci, mai presus de toate, în a oferi asigurări că principiul organizator al structurii va limita ceea ce am putea numi jocul structurii"144. Noţiunea de centru se înfăţişează însă, în perspectivă istorică, sub o multiplicitate de ipostaze, în care Jacques Derrida se opreşte asupra celor mai importante: "în fapt, ceea ce fascinează mai mult într-o astfel de căutare critică a unui nou statut al discursului este abandonarea declarată a oricărei referinţe la un centru, la un subiect, la o referinţă privilegiată, la o origine, sau la o absolută archia"145. Ocupându-se, în continuare, de strategiile decentrării, aşa cum sunt puse acestea în evidenţă de lucrările lui Claude Levi - Strauss asupra mitului, Jacques Derrida reţine mai ales identificarea centrului cu ideea de subiect sau cu aceea de autor. Reflecţiile filosofului francez ne semnalează astfel o altă temă majoră, ţinând de mitul tradiţional al Sensului (al unui sens de regulă de dincolo de limbaj, preexistent limbajului), împotriva căruia spiritul postmodern a simţit nevoia să-şi mobilizeze energiile deconstrucţioniste: tema subiectului auctorial. Tendinţa generală este aceea de a diminua, pe cât cu putinţă, rolul demiurgic al autorului în originarea textului literar, tendinţă care merge până la a proclama dispariţia eului auctorial ca şi "cauză" a scriiturii. în felul acesta se ajunge la ideea că textul se scrie singur, sau. cu alte cuvinte, la un concept de "scriitură acauzală", concept pe care Jean-Louis Baudry îl defineşte după cum urmează: "în această perspectivă, subiectul, cauză a scriiturii, dispare, iar autorul, 'scriitorul', o dată cu el. Scriitura nu 'reprezintă' 'creaţia' unui individ izolat; ea nu poate fi considerată ca o 123 proprietate a sa (...)• Astfel, ajungem să definim o scriitură a-cauzală, caracterizată mai întâi prin dispariţia unui semnificat care i-ar fi în acelaşi timp şi origine (autorul cauză) şi scop (adevărul, legea, expresivitatea)" . Interesant este faptul că Jean-Louis Baudry stabileşte o legătură între dispariţia Autorului şi triumful nihilismului metafizic de sorginte nietzscheană: "Căci, întâi de toate, e vorba de a trage consecinţele care se impun în urma morţii lui Dumnezeu (a subiectului)"147.
Claude Bernard, Introduction a l'etude de la medecine experimentale (Paris: Garnier-Flammarion. 1966), p. 107

ilincasn@gmail.com

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful