Universitatea de Vest „Vasile Goldis” Arad Facultatea de Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială Specializarea Pedagogia învățământului

Primar și Preșcolar

LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII (CURS PENTRU STUDENŢII DE LA FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)

LECTOR UNIV. DR. SPERANȚA MILANCOVICI

1

I. Informatii generale despre curs Datele de identificare a cursului Titlul cursului: LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII Anul: I, Semestrul: I Tipul cursului: curs de specialitate/disciplina impusă Date de contact Titularul cursului: LECTOR UNIVERSITAR DR. SPERANȚA MILANCOVICI Adresa: B-dul Praporgescu nr. 1-3, Arad e.mail m_speranta@yahoo.com II. Descrierea cursului Cursul LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII face parte dintre cursurile impuse studenţilor de la nivel de licenţă înscrişi la Facultatea de Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială, specializarea Pedagogia învățământului Primar și Preșcolar. În cadrul cursului de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII se urmăreşte inițierea cursanților în elementele de bază ale disciplinei, diferite aspecte care țin de acest domeniu științific fiind reluate ulterior, pe parcursul anilor de studiu, la cursuri specializate. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză a studenților, explicarea şi înţelegerea de către aceștia a problemelor specifice și caracterului foarte de actualitate al domeniului, în vederea formării unui corp de profesionişti, a însuşirii unui mod de gândire specializat şi formarea unui comportament profesional în conformitate cu principiile etice şi cu legislaţia în vigoare. III. Obiectivele cursului  Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor fundamentale din teoria literaturii  Cunoaşterea principalelor repere teoretice cu care specialistul în domeniu trebuie să opereze  Dezvoltarea din perspectivă practică şi teoretică a competenţelor profesionale  Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză  Asigurarea unui grad corespunzător de informare cursanţilor cu privire la dinamica domeniului IV. Structura cursului Subiectele abordate în cadrul cursului LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII sunt grupate în 12 teme, după cum urmează: I. C U R E N T E L I T E R A R E II. ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ŞI DE STRUCTURĂ ÎN TEXTELE NARATIVE III. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE ÎN TEXTUL DRAMATIC IV. GENUL LIRIC. ELEMENTE DE STRUCTURARE A TEXTULUI LIRIC V. Specificul literaturii pentru copii, genuri şi specii predilecte. Mitologia românească şi universală – izvor al literaturii pentru copii VI. Legenda - specie reprezentativă a literaturii pentru copii VII. BASMUL VIII. Povestea. Ion Creangă, poveşti nuvelistice şi animaliere XI. Povestiri şi schiţe I 2

X. Povestiri şi schiţe II XI. Dramaturgia pentru copii XII. POEZIA DESPRE NATURĂ ŞI COPILĂRIE V. Activitatile implicate de curs si strategii de studiu O bună însusire a cunostintelor în domeniu implică întâlniri faţă în faţă ale studentului cu titularul cursului şi cu tutorii, o comunicare activă prin intermediul Internetului, precum şi munca individuală. În calendarul cursului de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII sunt prevazute trei întâlniri cu tutorele cursului. Pe langa aceste întâlniri studentii pot solicita titularului cursului si tutorilor alte întâlniri directe în funcţie de programul de consultaţii al acestora, precum şi consultatii prin e-mail. La fel de importantă ca şi consultaţiile cu titularul cursului sau tutorii este munca individuală a fiecarui student. Se recomandă ca parcurgerea cursului sa fie dublată de consultarea bibliografiei obligatorii şi facultative. Rezolvarea temelor de reflecţie şi a sarcinilor prezentate pe parcursul fiecarui curs îl vor ajuta pe student sa verifice dacă a înţeles informaţiie prezentate în cadrul cursului şi le poate utiliza în aplicaţii practice. În cazul întâmpinarii unor dificultăţi în înţelegerea conceptelor, a teoriilor şi a exemplelor prezentate se recomandă studentului să ia legatura prin e-mail cu titularul cursului sau cu tutorii pentru a cere explicaţii sau bibliografie suplimentară. Materialele necesare pentru desfăşurarea consultaţiilor cursului de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII sunt: calcultor, videoproiector, materiale multiplicate pentru activităţile de seminar. VI. Modalitatile de evaluare si notare Verificarea gradului în care au fost însuşite cunoştinţele de la cursul de LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII se va face atât printr-o evaluare pe parcurs, cât şi printr-un examen final. Pe parcursul întâlnirilor, precum şi la sfârşitul parcurgerii cursului, studentul va găsi exemple de subiecte şi sarcini similare celor pe care le va primi la evaluările pe parcurs şi la examenul final. Examenul final va consta într-un test care va combina verificarea teoretică a cunoştinţelor acumulate, cât şi posibilitatea practică a acestuia de a aplica aceste cunoştinţe teoretice la situaţii de fapt (50%). În cazul evaluărilor pe parcurs studenţii vor avea de răspuns unor teste pe parcursul întâlnirilor, teste similare testului final (10%). În cadrul activităţilor aplicative, se va nota implicarea activă a studentului în rezolvarea temelor propuse în cadrul întâlnirilor (10%). De asemenea, studentul va fi evaluat şi prin intermediul temelor de control, având de predat sarcini constând în realizarea unor teme propuse pe parcursul întâlnirilor (30%).

3

a cosmosului. după cum el nu domină. a planetei. • Triumful raţiunii şi al virtuţii. umanismul redescoperă omul. care a culminat cu epoca Renaşterii. formulate de obicei într-un program estetic. antiteologică şi antiscolastică. Scriitorii şi artiştii Renaşterii. într-o literatură constatăm coexistenţa şi convergenţa elementelor clasice şi baroce. binele şi adevărul. care apare şi se dezvoltă într-o anumită perioadă a evoluţiei literaturii. spirituală. prin preferinţe tematice. clasice şi romantice. având ca model operele din antichitate. Având la bază o doctrina filosofică anticlericală. superstiţiilor şi etatismului politic. când caracteristicile a două curente literare succesive coexistă în producţia literară a perioadei de evuluţie. Se opune fanatismului religios. dominând literatura şi întreaga cultură europeană până în secolul al XVII-lea. caracterizată prin orientarea conştientă a unui grup de scriitori spre o nouă modalitate de expresie artistică. marile teme ale umanismului sunt: • Armonia dintre natură şi om. prin similitudini stilistice. în exclusivitate. omenie) şi desemnează un curent cultural şi o mişcare spirituală apărută în Italia în secolul al XIV-lea. În literatură. raţiunea şi cultura. gloria. promovează idealul de frumuseţe fizică şi morală a omului. în baza raţiunii sale poate să se cunoască pe sine şi poate cunoaşte universul prin studierea ştiinţifică a naturii. C U R E N T E L I T E R A R E Curentul literar este o manifestare literară. Data precisă a apariţiei unui curent literar nu se poate stabili cu exactitate.. • Iubirea. fiinţă morală capabilă să descopere frumosul. fiinţă individuală cu putere de autodeterminare. o mişcare literară de o anumită amploare. un singur teritoriu literar sau lingvistic şi adesea nici măcar o singură operă. care poate să se dezvolte liber. în raport de competiţie sau colaborare.” Umanismul Termenul „umanism” provine de la latinescul „humanitas” (umanitate.LITERATURĂ ROMÂNĂ ȘI LITERATURĂ PENTRU COPII Note de curs I. Curentul literar presupune o nouă conştiinţă estetică caracterizată prin opţiuni tipologice identice sau apropiate. realiste şi parnasiene etc. încrederea în sine şi ideea perfectibilităţii fiinţei umane. care cerea sacrificarea individului din interesele statului. Esenţa doctrinei culturale a umanismului consta în considerarea omului ca fiinţă cu valoare supremă şi promovarea idealului omului universal. credinţa în libertate şi demnitatea umană. 4 . La un moment dat. prin studierea textelor antice redescoperă Antichitatea greco – latină. etc. întrucât există întotdeauna o perioadă de interferenţă în evuluţia fenomenului literar. spre o nouă exprimare a valorilor literare şi un nou gust estetic. În legătură cu această perioadă de interferenţă Adrian Marino în lucrarea intitulată „Dicţionar de idei literare” menţionează: „ Niciodată un curent nu ocupă singur ecranul unei singure epoci. În portretul uman ei reunesc frumuseţea fizică şi cea morală.

Umanismul românesc Cel mai de seamă merit al umanismului românesc a fost promovarea ideii latinităţii limbii şi a poporului român. pe ideea toleranţei. Jean Jaques Rousseau. Lope de Vega. 1789). Reprezentanţii AUFKLARUNGULUI german sunt Kant. mitropolitul şi poetul Dosoftei. Cel mai de seamă reprezentant al iluminismului italian este Metastasio. Tomasso Campanella. Fondatorii şi lansatorii ideologiei iluministe sunt erudiţii francezi Voltaire. Givanni Bocaccio. Miguel de Cervantes y Saavedra. caracterul educativ şi cognitiv al operelor. Nicolo Machiavelli. papa Nicolae al Vlea. Torquato Tasso. Ion Neculce. John Milton. În Anglia: Thomas Morus. Grigore Ureche. artelor şi meseriilor” (ENCICLOPEDIA. În Franţa: Francois Rabelais. Ludovico Ariosto. Radu Popescu. Montesquieu. care se afirmă plenar în secolu al XVIII-lea. Modelul social al iluminismului este eliberarea naţională şi emanciparea socială. Dimitrie Cantemir. în primul rând. adică acele spirite iluminate care au contribuit la realizarea marelui „Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor. Pico della Mirandola. Iluminismul Termenul „iluminism” provine din cuvântul italian „illuminismo” (Epoca Luminilor) şi desemnează un curent ideologic şi cultural paneuropean. iar frumosul este o însuşire a lucrurilor percepută cu ajutorul simţurilor umane. Michel de Montaigne. Reprezentanţi ai umanismului: În Italia: Francesco Petrarca.În artă. iluminismul optează pentru realizarea unei noi ordini sociale cu caracter antifeudal şi anticlerical în baza ideii egalităţii naturale a tuturor oamenilor. iar ideologia lansată de ei se numeşte ŞTURM UND DRANG (Furtună şi avânt). Miron Costin. William Shakespeare. Christopher Marlowe. Constantin Cantacuzino. Ca mişcare ideologică. În Ţările de Jos: Erasmus de Rotterdam. pe culturalizarea şi „iluminarea” poporului. Diderot. Radu Greceanu. realul devine principalul modelator pentru finalitatea frumosului artistic. Francis Bacon. Lessing. d Alambert. eliberat de superstiţii şi fanatism religios. iar în literatura rusă Radişcev. Modelul cultural vizează accesul tuturor oamenilor la fenomenele culturale. Herder. Iluminismul românesc 5 . arta este o reproducere a naturii. iar modelul literar are în vedere. Schiller şi Goethe. fondator al Bibliotecii Vaticanului. În Spania şi Portugalia: Luis de Argote y Góngora. Iluminismul se caracterizează prin cultul raţiunii şi al ştiinţei eliberate de dogmatismul religios şi scolastic şi prin valorificarea realizărilor din epoca umanismului. integrat în natura pe care o stăpâneşte raţional. Modelul spiritual al omului este unul al omului luminat. Reprezentanţii de frunte ai umanismului românesc sunt: Nicolaus Olahus.

Programe estetice . Clasicismul a. morale şi estetice a artei în versuri ca: „Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastre lire / Din ea luaţi frumosul şi-a artei strălucire. Gheorghe Şincai. în Moldova Ghorghe Asachi şi Mihail Kogâlniceanu. Prin extensie. frumosul. . Alţi reprezentanţi ai iluminismului românesc sunt: în Muntenia Dinicu Golescu. echilibrului şi simetriei. termenul denumeşte valoarea canonică a unei opere. comicul. cultivarea ordinii. c. Modele estetice şi culturale . disciplinarea imaginaţiei şi a sensibilităţii. sublimul.Creaţia este înţeleasă ca un joc al minţii şi al bunului-gust.” .] în limitele verosimilului şi ale necesarului.Conceptul „mimesis” în „Poetica” lui Aristotel este înţeles ca „imitaţia artistică a elementelor lumii obiective [.Izvoarele artei sunt: • miturile antice. Iancu Văcărescu. de prim rang. echilibrului şi clarităţii stilului operelor: .Programul estetic al clasicismului se bazează pe „Poetica” lui Aristotel. a unei epoci în literatură şi în artă sau. prin puritatea genurilor şi speciilor literare. prin finalitatea etică şi mesajul umanist al operelor.Clasicismul propunea urmărirea unui ideal. Semnificaţiile conceptului Termenul „clasicism” provine de la latinescul „classicus”. . cum spune Adrian Marino „apogeul oricărei literaturi. • istoria Antichităţii. Ion-Budai Deleanu (autorul epopeii satirice „Ţiganiada”) luptă pentru emanciparea naţională a românilor din Transilvania. ai cărei reprezentanţi de frunte Samuel Micu Klein..Un sens general ce însemna cândva „ceea ce aparţine lumii şi culturii antice greco-latine”. • natura bucolică.Cu sensul de curent literar denumeşte acea orientare apărută în Franţa în secolul al XVI-XVII-lea. Petru Maior. George Bariţiu.Categoriile estetice preferate sunt: tragicul. care însemnaă perfect. 6 . prin elevaţia subiectului. cunoscută sub numele Şcoala Ardeleană. în primul rând. demn de urmat.” . inspirată de muze. apolinicul.. • realitate ideală. . de mişcarea ideologică din Transilvania. b. perioadele sale de glorie.” . care îşi propunea revigorarea modelului estetic şi uman al Antichităţii greco-latine.Nicolas Boileau a formulat programul estic al clasicismului şi opta pentru afirmarea valorii raţionale.Iluminismul românesc este reprezentat. a unui scriitor. Cuvântul se utilizează cu două sensuri: . Ion Heliade Rădulescu.Clasicismul era expresia cultului pentru perfecţiunea formei operelor realizate prin legile armoniei.

deci canonic”. . Alecsandri (comediile clasice din ciclul Chiriţelor şi dramele istorice) şi Grigore Alexandrescu (fabule.Modelul estetic: operă închisă. intrigantul. Romantismul a. idila. Şi-a făcut simţită influenţa în literatură. natura ca decor. Elemente ale clasicismului apar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în creaţiile lui Ion-Budai Deleanu (Ţiganiada). d. acţiune). 7 . epopeea. satire. Germania. armonios. omul moral. a genurilor şi speciilor literare. Costache Conachi şi ale poeţilor Văcăreşti. timp. tendinţă de interiorizare şi subiectivism. Anglia. artele poetice. . genuri şi specii . melancolică şi elegiac-meditativă. o natură umană visătoare.Modelul lumii: univers stabil. fabula. sacrificiul. o atitudine general-umană care se caracterizează prin sensibilitate. geneză biblică formulată după modelul filosofic platonician şi raţionalist.Curent artistic apărut la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea în Franţa. dialogurile didactice şi moralizatoare. epistola. Semnificaţiile conceptului Termenul „romantism” provine de la cuvântul francez „romantisme” şi are două accepţiuni: . coerent şi geocentric. bazată pe rigoarea formei. exprimă o stare de spirit. pictură şi muzică. .Genurile şi speciile cultivate de scriitorii clasicişti sunt: tragedia şi comedia construite pe principiul celor trei unităţi (loc. În secolul al XIX-lea a devenit primul curent de anvergură universală. aristorcratul. poezia bucolică. în construcţia lor se accentuează aspectul general-uman. .Temele şi motivele preferate sunt: iubirea şi datoria. era erou şi înţelept în acelaşi timp. cartezian. epigrama. perfect structurată. Clasicismul românesc În istoria literaturii române nu avem un curent al clasicismului conturat distinct. Elemente structurale. iar cea preferată de comedie este avarul şi ipocritul.Modelul uman promovat de clasicism în concepţia lui G. eroul. dar plate. natura umană (cu toate aspectele ei) este tema principală a teatrului clasic. avarul. epistole. oda. poeme romantice). Romantismul a apărut ca reacţie împotriva raţionalismului promovat de clasicism şi împotriva constrângerilor formale şi stilistice ale clasicismului. loialitatea. statice. ipocritul. V. satira. etc.În sens general. era o fiinţă morală şi raţională.Personajele clasice sunt tipologice. În secolul al XIX-lea eşemente de clasicism apar concomitent cu elemente romantice în operele lui Ion Heliade Rădulescu. .. e. Călinescu era „utopia unui om perfect. tipologia preferată de tragedie este eroul şi înţeleptul.

stil original. istoria naţională. Programe estetice . . se simte neînţeles de ceilalţi.Izvoarele artei sunt: mituri cosmogonice.Model estetic: operă deschisă. Elemente structurale. în care genurile şi speciile se întrepătrund. lirica eului ( elegia. în care limitele dintre genuri şi specii dispar.Prin modelul uman promovat se realizează „utopia unui om excepţional” (G. al inspiraţiei şi se realizează prin viziune şi proiecţie onirice.Conceptul creativ cu care operează romantismul este „phantasia”. . urâtul. nostalgia absolutului. .Creaţia este un produs al imaginaţiei scriitorului. răzvrătitul.Primatul era de partea sentimentelor şi sensibilităţii.Se caracterizează prin crearea unor modele deschise. nuvela şi romanul istoric. . îndrăgostit – este sentimental. destinul omului de geniu în societate. d. iar pasiunea era asupra raţionalului. cosmogonia şi apocatastaza. . condiţia umană (viaţa şi moartea). .Temele preferate de romantici sunt: iubirea. lacul. Hyperion. timpul. predilecţia pentru forme contrastive şi imprevizibile. meditaţia. . timpul bivalent. inadaptabilul.Motivele cele mai frecvente sunt: motivul astral şi cel nocturn. indiferent de ipostaza lui în care apare – geniu. lupta pentru libertatea deplină de creaţie. . c.Genurile şi speciile preferate de romantici sunt: drama. un complex de reprezentări căruie nu îi corespunde niciun conţinut exterior real” (C. istoria. pastelul). cele mai frecvente atitudini şi ipostaze umane sunt geniul. Prometeu. natura. Sunt „eroi excepţionali în situaţii excepţionale” despre care Tudor Vianu spune că „firile hamletiene şi faustice sunt cele mai reprezentative ale romantismului. a sensibilităţii. codrul . genuri şi specii .Estetica romantică promova ideea abolirii tuturor constrângerilor formale şi stilistice clasice din artă. . reveria. oniricul. eliberată de constrângeri formale. „o idee-forţă. finţând în sfera imaginaţiei. a infinitului. proza sentimentală. Călinescu) în care eul este suprapersonalizat. este un inadaptabil. folclorul. Lucifer. visător şi dilematic. diversitatea subiectului realizat prin eroi atipici. Jung). poemul filosofic. marea. floarea albastră.Primul program estetic al romantismului a fost formulat de Victor Hugo în prefaţa dramei „Cromwell” în anul 1827. excepţionali.” e. interiorizat.b.Personajul romantic. . . Modele estetice şi culturale .Categorii estetice promovate: frumosul. visătorul. înger. fantasticul. izvoarele. natura primordială (cosmică şi telurică). dionisiacul. Romantismul românesc 8 . demon. fantezia creatoare. grotescul.

Ca realizare artistică a poeziei. simbolismul se bazează pe muzicalitatea formei sonore a cuvintelor şi pe capacitatea lor de a sugera trăiri interioare difuze. a intuiţiilor primordiale. în muzică şi în pictură. 3. concepte. symbolisme”. A apărut ca o reacţie împotriva romantismului. Contestatari ai tehnicismului şi degradării valorilor spirituale . Anglia. Costache Negruzzi. b. cuvinte care provin din limba greacă de la „symbolon” şi de la latinescul „symbolum”. parnasianismului şi naturalismului şi cultivă o „poezie a sensibilităţii pure”. poeţii simbolişti aspiră spre recuperarea sensibilităţii umane. termenul „simbolism” denotă capacitatea unui element particular (figural sau nonfigural) ca în baza unei analogii. poporanismul simbolismul (sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea) şi poartă semnele epigonismului eminescian. Germania. având în ambele limbi semnificaţia „semn de recunoaştere. În cadrul romantismului românesc putem distinge următoarele trei etape: 1. Dimitrie Bolintineanu. În literatura română primele teoretizări programatice ale simbolismului apar la Alexandru Macedonski în studiile: „Despre logica poeziei”. Prin semnificaţia sa artistică. c. semănătorismul. Reprezentanţii acestei etape sunt George Coşbuc. cum spunea poetul şi ideologul francez al simbolismului. a unei relaţii logice sau convenţionale să exprime în mod indirect idei. Alexandru Vlahuţă. „Poezia viitorului”. Spania şi Rusia. Romantismul paşoptist (care după opinia lui Nicolae Manolescu este „cuprins între Cârlova care-şi publică în Curierul românesc din 1830 primele poezii şi Eminescu. Alexandru Macedonski. Începuturile simbolismului trebuie căutate în literatura sfârşitului secolului al XIX-lea în Franţa. iar fiinţa poate intra într-o rezonanţă muzicală cu lumea invizibilelor corespondenţe. stări afective.” În sens general. Romantismul posteminescian coexistă cu realismul. 2. „Despre poezie”. noţiuni. Romantismul eminescian reprezintă apogeul romantismului românesc. debutant la Familia orădeană în 1866”) se caracterizează prin elanul patriotic. ai individualismului şi decadenţei morale. a percepţiilor sinestezice prin care poate fi revelată „analogia universală”. Alecu Russo. Jean Moréas. simbolism” au pătruns în literatura română prin filieră franceză de le cuvintele „symbol. vasile Alecsandri. Simbolismul Termenii „simbol. aspiraţie spre independenţă şi unitate naţională şi este reprezentat de Grigore Alexandrescu. Mihail Kogâlniceanu. inefabile.Prin romantism literatura română realizează un prim moment de sincronizare cu literatura europeană. Programul estetic al simbolismului Programul estetic al simbolismului a fost formulat de către poetul francez Jean Moréas în anul 1886 şi se bazează pe concepţiile lui Charles Baudelaire privind corespondenţele existente între diferitele elemente disparate ale universului şi pe ideile filosofice ale lui Nietzsche. manifestându-se într-un registru estetic diversificat. Canonul estetic simbolist Poeţii simbolişti au creat un limbaj poetic nou prin: 9 . Octavian Goga. „ Arta versului”. simbolismul denumeşte curentul artistic care s-a materializat în literatură.

romantică sau parnasiană. de limpezire a unei idei abstracte. se realizează prin ambiguizrea enunţului. Sugestia. înainte de orice / Muzică mereu şi totdeauna” intenţiona recuperarea stării originare a poeziei-cântec. Monet. verdele crud şi albastrul simbolizează nevroza.Moréas). . spaţiile simboliste repetă monoton un model de existenţă sau lipsa de contur a unor spaţii existenţiale. a ritmului. . Debussy şi Ravel fiind foarte apreciaţi de simbolişti. Cezanne. a sugera obiectul. adânc. Verlaine spunând „Muzica. precum în pictura impresioniştilor Degas. a figurilor de stil. de exemplu.Noutatea limbajului poetic se întemeiază pe tehnica sugestiei care generează „bucuria de a ghici încetul cu încetul. între diverse elemente ale lumii fizice şi 2. culoare. Charles Baudelaire spunea: „ Ca noaptea sau lumina. „universala analogie” poate fi revelată printr-o dublă reţea de corespondenţe: 1. fanfara – monotonia. În legătură cu muzicalitatea versurilor Macedonski spunea că „ arta versurilor nu este nici mai mult. În legătură cu această ultimă corespondenţă. violetul simbolizează melancolia.Focalizarea imaginarului poetic pe un simbol multisemnificativ prin exploatarea resurselor polisemantice ale cuvintelor. Simbolul devine un semn prin care se sugerează existentul. între existenţa obiectuală şi cea ideală. estompate prin tehnica clarobscurului. violina şi flautul – nevroza. Bacovia conferă instumentelor muzicale rolul de sugera stări sufleteşti: vioara şi clavirul – melancolia. între universul exterior şi cel interior. Jean Moréas menţiona: „Fenomenele concrete sunt simple aparenţe sensibile destinate a reprezenta afinităţile lor ezoterice cu Ideile primordiale”. a unui sentiment pe care o îndeplinea în poezia clasică. fără hotare. . La Bacovia. .Exploatarea valorii muzicale a cuvintelor.” . compozitorii Wagner.. Simbolismul românesc Simbolismul românesc este primul curent sincron cu cel european şi nu a fost o 10 . nici mai puţin decât arta muzicii. sunet se-ngână şi-şi răspund.Cultivarea imaginilor vagi prin utilizarea culorilor difuze. a rimei. Pentru că simbolul nu are un conţinut semantic explicit. a pauzelor. îşi pierde funcţia de concretizare. Mallarmé. a laitmotivelor. / Parfum.” Această imagine sinestezică de tipul „audiţiei colorate” este surprinsă şi de Macedonski care definea poezia viitorului ca „muzică şi imagine”. un analogon al realităţii sensibile şi suprasensibile. a repetiţiilor creează armonii imitative. . „arta de a evoca idei”.Inovaţia prozodică a simboliştilor urmăreşte exprimarea ritmului interior printr-o „dezordine savant orchestrată” a versului. Mallarmé afirma că „poezia nu e decât muzică prin excelenţă”. Renoir. prin căutarea cuvântului aluziv cu virtuţi eufonice.Surprinderea complexităţii lumii prin percepţie sinestezică este un procedeu simbolist.Noutatea viziunii poetice bazate pe principiul corespondenţelor. Conform acestui principiu estetic. a sunetelor fără un conţinut semantic. prin „opriri multiple şi mobile” (J. Noul model de versificaţie se bazează pe înlocuirea accentelor de intensitate cu accente afective care provoacă dislocarea versului tradiţional şi eliberează versul de constrângerile ritmului şi ale rimei. iată visul nostru” – spunea St. prin versul liber. un element de „corespundere” între planul exterior şi cel interior. Ion Minulescu evoca în poezia „Romanţe pentru mai târziu” „wagneriene motive”.

Manolescu. „În grădină” de Dimitrie Anghel. spunea N. cu întreruperi) şi în jurul cenaclului lui A. Esenţa realismului e negarea idealului şi a tot ce decurge de aici. pe de alta va asculta apelurile epocii moderne şi va deveni o poezie a civilizaţiei. Thackeray.” Curentul realism. Ch. obiectiv realitatea contemporană nu înseamnă în 11 . care spunea: „ Titlul de realist mi-a fost impus. împotriva retorismului romantic posteminescian prin creaţii ca „Excelsior” de Macedonski. Courbet. a thnicii”.simplă imitaţie a şcolii simboliste franceze. care considera simbolismul o emblemă a vieţii moderne. a epocii în care trăim”. a oraşului. 1. cu semnificaţia lui artistică în literatură şi pictură. Ion Pillat. ca mod de a crea un univers privilegiat. 1916) coincide cu declinul curentului concurat de mişcări avangardiste. a apărut şi s-a cristalizat în Franţa ân secolul al XIX-lea. care prin filiera franceză „réalisme” (realism) a pătruns în literatura universală şi în cea română. Dostoievski. 3. realismul înseamnă crearea unor imagini artistice ficţionale pornind de la realităţile vieţii. Semnificaţiile conceptului în literatură Termenul „realism” provine din latinescul „realis” (realitate). „Simbolismul românesc va avea un caracter contradictoriu: pe de o parte el va redescoperi poezia de atitudine particulară în faţa lumii. A treia etapă (1914 – 1920) este perioada cea mai controversată. tot aşa cum cel romantic le-a fost impus artiştilor de la 1830. cum sunt Stendhal. După opinia lui Balzac „romancierul va trebui să zugrăvească societatea aşa cum e ea.Intenţia de a oglindi veridic. completă. realismul este reprezentat în literatura universală de prozatori de prima mărime. Trăsături definitorii ale realismului . Prima etapă (1880-1904): este perioada teoretizărilor şi a experimentelor. ca reacţie împotriva romantismului. Gruparea formată în jurul revistei „Literatorul” (1880 – 1919. fondată de Jules Champfleury şi Luis Duranty. sinceră a mediului social. Tolstoi. ci într-un spirit de obiectivitate cât de perfect posibil şi indiferent faţă de protestele publicului. pentru că perioada de apogeu al simbolismului românesc realizat prin George Bacovia (Plumb. Macedonski se ridică împotriva academismului junimist. 2. Realismul a. Maupassant. Flaubert. epigonismul eminescian şi idilismul rustic promovat de semănătorişti. cum este în cazul lui Tristan Tzara. reactualizând conceptul de „mimesis” al Antichităţii greceşti cu sensul de „redactare exactă. consideraţi primii teoreticeni ai realismului. în jurul revistei „Viaţa nouă” (1905 – 1925) condusă de Ovid Densusianu. Etapa a doua (1908 – 1914) – perioadă de afirmare a simbolismului autohtonizat. înspăimântat că se vede zugrăvit pe sine. Dickens. cum se afirma în revista „La Réalisme” (1856 – 1857). „Fecioare în alb” de Ştefan Petică.” Alături de Balzac. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei etape este Ion Minulescu prin volumul său „Romanţe pentru mai târziu” (1908). antisemănătorist şi antipoporanist. În sens general. b. Este interesant de remarcat faptul că unii poeţi care au debutat sub auspiciile simbolismului ulterior s-au orientat spre alte orizonturi estetice. fără să caute s-o idealizeze. ci o atitudine estetică modernă prin care poeţii încercau să depăşească romantismul minor. Tudor Arghezi. Termenul a fost adaptat în artă de către pictorul francez G. de modernism.

Ioan 12 . realism obiectiv. binele şi râul societăţii). ceea ce evită accentuarea unui singur punct de vedere). simetria şi circularitatea acţiunii. de multe ori chiar dur.În perioada de după cel de-al II-lea Război Mondial se manifestă ca „realism socialist”. intenţia de a prezenta existenţele modeste şi râul cotidian.” Canonul realist al structurilor narative se realizează la scriitorii realişti prin utilizarea persoanei a III-a (heterodiegetică).” Crearea iluziei autenticităţii se realizează disimularea codurilor specifice scrierii: prin estomparea planului naratorului (narator obiectiv). îi caracterizează pe scriitorii realişti. Dezvoltarea artei portretului duce la crearea unor tipologii de personaje. Cultivarea unui stil sobru. dramele mărunte şi marile tragedii colective. . prin construcţia discursului tipic realistă (persoana a treia. Balzac intenţiona să creeze „istoria moravurilor societăţii contemporane. Portreul realist este adesea centrat pe o trăsătură morală dominantă (personaje caracter) sau pe defecte ereditare (care va găsi o dezvoltare ulterioară la naturalişti). făcând parte din toate categoriile sociale. intenţia de a surprinde particularul şi general-umanul.Reprezentanţi ai realismului românesc: Nicolae Filimon. social şi istoric în care acesta trăieşte. pentru ca toţi să o poată înţelege. . în fapt. Maupassant afirma în legătură cu această tendinţă că „Am ajuns la concluzia că Realiştii talentaţi ar trebui să se numească mai degrabă Iluzionişti. prin alternarea discursului naratorului cu cel al personajelor (de aici diversitatea registrelor stilistice în funcţie de diferenţierea socială a eroilor). a imperfectului şi a perfectului simplu cu precădere (naraţiune ulterioară).Coexistenţa diverselor formule estetice de-a lungul dezvoltării fenomenului literar românesc (realism de factură populară.- - - - - concepţia estetică a realiştilor reprezentarea exhaustivă a adevărului. Observarea directă a personajelor vizează raportul dintre om şi mediul natural. ordonarea acestora.Lipsa unui program estetic bine conturat şi a unei grupări scriitoriceşti care să promoveze idologiile noi. a analizei psihologice a personajelor. anticalofil. dar şi prin aplicarea unor idei teoretice din sfera sociologiei. realism psihologic de factură mitică) începând cu perioada paşoptistă. prin focalizarea difuză (perspectiva narativă omniscientă a autorului alternează cu perspectiva unor personaje. continuând cu perioada marilor clasici şi atingându-şi apogeul în perioada interbelică. în revista „La Réalisme” se cerea: „Modalitatea de redare trebuie să fie cât mai simplă. printr-o autentică recuparare. ci „decuparea” unor „felii de viaţă” semnificative. fiziologiei şi /sau a medicinii. În legătură cu stilul realist. apoi. lipseşte realităţii. ca manifestare a neorealismului din perioada „obsedantului deceniu”. descriere posibilă după observarea atentă a moravurilor societăţii.” Realismul în literatura română Particularităţi ale realismului în literatura română: . În acest sens descrierea mediului social din care provin protagoniştii a devenit un imperativ al scriitorilor realişti. timpul trecut în alternanţă cu cel prezent). . cronologică a acţiunii. Ion Creangă. esenţializarea şi semnificarea lor pe coordonatele unei logici riguroase care. Documentarea riguroasă constituie o altă preocupare a realiştilor. verosimile. printr-o unitate de compoziţie (progresie logică.

.L. evenimente neobişnuite şi evenimente banale. c. • Tipul idealistului. . prezent în romanele ciclice. contemporană. morale şi materiale.Descrierea se intercalează în / între episoadele narative. • relaţia dintre individ şi grupul social din care acesta face parte. etc.Se creează tipologii de personaje: • Tipul parvenitului: bancher.Reperele temporale şi spaţiale în care acţiunea se desfăşoară pot fi identificate geografic şi istoric.Personajele sunt complexe. Marin Preda. „in media res”. cămătar. .Finalul închis. etc. soldaţi. negustor. conflictele se rezolvă în deznodământul acţiunii. de cele mai multe ori eşecul constituie tema 13 . religioase. prin vocea unui narator omniscient. Caragiale. etc.Sunt prezentate destine individuale. etc. se realizează frecvent prin reularea cadrului iniţial. familiale. • valori civice. burghezi. la persoana a treia. economice. prin prezenţa diriguitoare a naratorului omniscient. Liviu Rebreanu. prin gradaţii tensionale şi prin scene-pereche care apar în operă.. • În „Comedia umană” a lui Balzac. sunt prezentate într-un continuu proces de devenire sub presiunea relaţiilor sociale. . reprezintă incipitul „in media res” al romanului următor. • tipologii şi comportamente umane. sporesc caracterul real al operei. • Tipul arieratului. adică o secvenţă dialogată sau o referire la un eveniment anterior deschide opera.Incipitul operei ignoră ruptura dintre realitate şi ficţiune prin forme variate: descriptiv (prin surprinderea cadrului unei lumi deja cunoscute.Temele şi problematica operelor realiste sunt „decupate” din realitatea imediată. în limitele verosimilităţii. George Călinescu. • Tipul aristocratului.Naraţiunea este realizată cu precădere heterodiegetic.. iar dialogul creează iluzia realităţii şi aduce diversitate stilistică. . politice. moştenirea. d. .Personajele aparţin unor diverse categorii sociale: intelectuali. Specificul structurilor narative ale operelor realiste . • Tipul avarului. de exemplu. juridice. aristocraţi. viaţa micii/marii burghezii. ţărani. iar inserarea unor evenimente care pot fi atestate documentar. • Tipul micului funcţionar. . paternitatea. de cal mai mare interes bucurându-se: • existenţa socială şi istorică. existente). • Tipul arivistului. . .Subiectul şi acţiunea reunesc. temele preferate sunt: parvenirea.Slavici.Textul realist are coerenţa asigurată prin structura canonică a subiectului: momentele firului epic se succed în ordine cronologică. Personajul realist . . final deschis. I.

Philippide. Tradiţionalismul îşi include explicaţie în propriul nume. stereotipia verbală şi/sau ticul nervos. De fapt. apoi. ambele orientări literare. Mateiu Caragiale. din perspectiva internă a personajului (monolog interior (introspecţie) / exterior). caracterizare de către un alt personaj. iar ortodoxia orientală (axa doctrinei gândiriste) este contrapusă catolicismului occidental. poporanismului şi simbolismului. Tradiţionalismul nu exclude spiritul critic. Datorită acestor principii extremiste. Al. gesticulaţia şi mimica personajelor. Gib Mihăescu. Tradiţionalismul Dacă înainte de Primul Război Mondial principalele polemici literare gravitau în jurul semănătorismului. din punctul său de vedere. prin recunoaşterea exclusivă a valorilor ortodoxe. şi cultura Occidentului.centrală în care este surprins protagonistul. a ortodoxismului şi a primitivismului rural. cu exagerări şi extremisme de ambele părţi. este. mulţi dintre adepţii iniţiali ai tradiţionalismului ( Adrian Maniu.Tehnicile de caracterizare sunt multiple: tehnicilor clasice de caracterizare (caracterizare directă de către autor. Ion Pillat. noi vedem arcuindu-se coviltirul de aur al bisericii ortodexe” – spunea Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei”. folclorul) prin accentuarea sentimentului şi trăirii religioase. dar n-a avut cerul spiritualităţii româneşti. caracterizare prin acţiunea personajulor. prin limbajul lor. în special . grupări Sensul specializat al tradiţionalismului denotă curentul literar interbelic format în jurul revistei GÂNDIREA. şi cea tradiţionalistă. Nichifor Crainic găseşte numai diferenţe şi linii de ruptură între cultura Orientului. Orientarea culturii române spre Occident. Vasile Voiculescu – adepţi ai curentului la început) au depăşit aceste principii retrograde. Doctrina tradiţionalismului interbelic este formulată de către Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” publicat în revista „Gândirea” în anul 1929. . care a apărut în anul 1921 la Cluj şi. înţeleasă ca o sumă de valori expuse pericolului alterării şi degradării.) Balzac a adăugat noi procedee de caracterizare. etc. la Bucureşti. spre cea franceză. a exteriorului şi interiorului casei în care trăieşte personajul.Restorule interioare ale personajelor sunt surprinse pe diferite căi: din unghiul de vedere al naratorului omniscient (observaţie / analiză psihologică). „Semănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc. a. pentru că preţuieşte şi apără tradiţia. în perioada interbelică polemica centrală o constituie cea dintre tradiţionalism şi modernism. fizionomia şi psihologia personajelor. iar curentul a evoluat către absolutizarea autohtonismului spiritualizat. Tudor Arghezi. Lucian Blaga. Gândirismul are ca premise principiile semănătorismului pe care le depăşeşte însă. prin stilul direct şi / sau indirect liber. de care aparţinem. Principiul primordial al tradiţionalismului interbelic era afirmarea specificului 14 . din perspectiva altor eroi. Programe estetice. detalii de ordin biologic şi/sau ereditar. . descrierea vestimentaţiei. precum: descrierea mediului social.[…] Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul. îşi trag o mare parte a substanţei lor din lupta uneia împotriva alteia. Proclamă spiritualizarea tradiţiei (istoria naţională. reviste. Cezar Petrescu – fondatori. una profund greşită. şi cea modernistă. Tudor Vianu. prin monologul interior şi/sau exterior. numai că acesta se îndreaptă împotriva tendinţelor şi valorilor moderne ce aduc eroziunea şi chiar dezagregarea „vechiului”. caracterul ţărănesc şi patriarhal al civilizaţiei noastre se opune caracterului industrial şi urban al civilizaţiei apusene. de care am fost atraşi: spiritul dionisiac al dacilor învinşi se opune spiritului apolinic al Romei cuceritoare.

a înstrăinării. bucolic.Naraţiunea este heterodiegetică (la persoana a III-a). .Modelul de versificaţie preferat este cel clasic. Semnificaţiile conceptului 15 . . poezie bucolică şi panteistă. fiul risipitor. naratorul este omniscient. . poezie de inspiraţie mitică şi de sensibilitate metafizică. . transhumanţa) şi de scene religioase (Naşterea Pruncului Sfânt. apoi la Bucureşti. editată la Iaşi în 1906. îngerul. cu final moralizator. motive literare legate de rituri şi mituri agrare. Particularităţi ale oprelor tradiţionaliste Poezia tradiţionalistă se caracterizează prin: . Particularităţi ale prozei tradiţionaliste: . Principiile tradiţionalismului interbelic sunt susţinute şi de revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ. raţionalismul sunt considerate expresii ale „râului veacului”şi acceptă doar idealizarea civilizaţiei rustice şi convertirea în mit a istoriei. concretizat în „plai natal” sacralizat şi umanizat. Etnicismul conceptual promovat de tradiţionalişti era criteriu unic de validare a valorilor artistice. iar perspectiva narativă este unilaterală: cea a naratorului.Limbajul poetic bazat pe revigorarea unui limbaj popular. .Temele au frecvent o dominantă morală şi sunt inspirate din universul existenţial rustic şi pastoral: tema întoarcerii la vatră. pastorale (semănatul. fir epic linear. . etc. . Tradiţionalismul lupta cu vehemenţă împotriva tendinţelor şi valorilor occidentaliste. . În articolul – program al acestei reviste Garabet Ibrăileanu pledează pentru menţinerea specificului naţional în literatură şi considera „deviaţiuni” experimentele avangardiste din epocă. păstorul ca „homo religiosus” român. Modernismul a.naţional.Idealizarea modelului existenţial arhaic concretizat în comunitatea rustică şi în civilizaţia pastorală ca aspecte ocrotitoare ale valorilor creştin-ortodoxe. etc.Construirea viziunii poetice pe repere ale unui univers existenţial rustic. a datoriei faţă de comunitate.Idealizarea modelului uman rustic prin ţăranul.Tipologie specifică concretizată într-o lirică religioasă.Prezenţa unor simboluri selectate din planul naturii şi din scenele biblice. civilizaţia industrială. poezie chtoniană (elogiul energiilor germinative ale pământului). arhaizant şi pe un registru stilistic liturgic. b. .Construcţie narativă închisă.). destinul hristic.Este cultvată proza de observaţie socială şi de problematică morală. spaţiu – matrice a românismului. între anii 1920 – 1935.. a trăsăturilor etnice care particularizează poporul român. ispitirea cuplului adamic.

care imprimă un proces de omogenizare civilizaţiilor. se creează un fond propriu. omniscienţa naratorului. În literatură conceptul defineşte o mişcare amplă care cuprinde toate manifestările postromantice care se înscriu sub semnul unui „principiu de progres” (Eugen Lovinescu).În cadrul poeziei moderniste întâlnim următoarea tipologie de poezie: • Poezia filosofică. Vladimir Streinu. de meditaţie estetică – arte poetice. Hortensia Papadat-Bengescu. ci prin acceptarea schimbului de valori al elementelor ce oferă noutate şi modernitate fenomenului literar el intenţiona o integrare a literaturii române în evoluţia artei europene. dar suferă lipsuri cînd este extinsă la nivelul întregii societăţi. Eugen Lovinescu. 16 . având importanţa pe care a avut-o „Junimea” în secolul trecut. poetica urâtului existenţial.). Astfel. prin imitaţii se adoptă formele noi ale civilizaţiei superioare. care conţine trăsăturile specifice ale societăţii care l-a adoptat. pentru că neglijează alţi factori ce acţionează asupra societăţii. George Călinescu. iar revista între anii 1919-1922 şi 1926-1927. b. Pompiliu Constantinescu. imprimă un ritm de dezvoltare sincronică. • După implementarea formelor noi prin imitaţie. La Eugen Lovinescu această acceptare a valorilor culturii europene nu înseamnă o imitaţie servilă. nemaiîntâlnite până la apariţia fenomenului celui nou. Dacă există decalaje în dezvoltarea civilizaţiilor. o personalitate de ţinută academică impresionantă. Particularităţi ale operelor moderniste . • Poezie existenţială – condiţia umană. Camil Petrescu. Anton Holban. acesta având trăsături inedite. cele mai puţin dezvoltate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai dezvoltate. reviste. pentru care sunt necasare mutaţii în sfera problematicii (problema intelectualului. mentorul spiritual fiind Eugen Lovinescu. Teoria imitaţiei poate fi justificată la nivelul individului când imitaţia are un rol hotărâtor. de exemplu). Această teorie a imitaţiei a fost preluată de la psihologul şi sociologul francez GABRIEL TARDE. Lovinescu porneşte de la ideea existenţei unui spirit al veacului. Sensul restrâns al conceptului defineşte curentul literar apărut şi dezvoltat în climatul literar efervescent de după Primul Război Mondial. cronologia evenimentelor. În formularea acestor principii estetice. dilemele omului modern. prin teoria sincronismului Lovinescu înţelege sincronizarea literaturii române cu „spiritul veacului”.În sens larg. „Istoria civilizaţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române contemporane” îşi încheagă un sistem teoretic compus din idei moderniste. etc. c. subteranul sufletesc al personajelor şi analiza acestora). a tematicii (existenţa citadină. care poate fi explicat prin doi factori: factori materiali şi factori morali. a formulelor estetice (abandonarea formulelor tradiţionale de narare. Programe estetice. în cele două opere principale ale sale. Adepţi ai modernismului lovinescian sunt: Ion Barbu. având ca punct focalizator cenaclul şi revista SBURĂTORUL.Centrul de iradiere al direcţiei moderniste în literatura română a fost cenaclul şi revista SBURĂTORUL conduse de Eugen Lovinescu. Această influenţă se realizează în doi timpi: • În prima etapă. care explică viaţa socială ca rezultat al interacţiunilor reacţiilor sufleteşti ale indivizilor. prin care se creează un produs inexistent până atunci. termenul „modernism” denotă tendinţa de înnoire specifică spiritului uman. Cenaclul a funcţionat între anii 1919 – 1947. fără discernământ. grupări .

astronomiei. apoetici (Arghezi). Blaga). alienarea). • Crearea unor structuri lexicale originale. . Particularităţi ale prozei moderniste . 1997. 2003. V. II. principiul memoriei involuntare.. Bibliografie recomandată Călinescu. pe simboluri cultural – filosofice şi ştiinţifice. Istoria literaturii române contemporane.Această tipologie de poezie se caracterizează prin: • Construirea viziunii poetice pe repere ale unui univers existenţial modern. Lovinescu. Literatura pentru copii şi tineret. iubirea. • Versuri inegale ca măsură. .Proza modernistă impune în literatura română mutaţii la nivelul problematicii operelor. Editura Minerva. Bucureşti.• Poezia ermetică. a elementelor de jargon şi din limbajul copiilor (Arghezi). • Utilizarea unui limbaj popular învechit (Blaga). Barbu). cu referinţe din sfera culturii. • Utilizarea unor termeni liturgici cu sensuri laice (Arghezi. . Bucureşti. urmăresc cazuri de conştiinţă. Chişinău. cu metonimia (Ion Barbu). Cluj-Napoca. Goia. 1982. E. .Lexicul poetic se caracterizează prin: • Utilizarea unor termen neologici din domeniul filosofiei. • Sintaxa poetică se caracterizează prin utilizarea ingambamentului. inedite (Blaga. moartea. . cultivă introspecţia şi retrospecţia.. cu sau fără rimă. • Utilizarea unor termeni argotici. cu metafora oximoronică (Tudor Arghezi)..Expresivitatea limbajului poetic este generată de: • Înlocuirea metaforei obişnuite. • Cultivarea unei poezii intelectualizate. războiul. unor termeni duri. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. discontinuitatea narativă. plasticizante cu „metafora revelatorie” (Lucian Blaga). prin tehnica sugestiei sau „ermetizarea” textului. G. • Ambiguizarea deliberată a discursului poetic prin nedeterminarea referentului. Editura Minerva. . III. de existenţă individuală şi de dilemă existenţială (tema intelectialului. înlocuirea problematicii sociale şi morale cu problematica psihologicului şi cu cea existenţialistă. a cunoaşterii şi a creaşiei.. Editura Dacia. vol. ştiinţelor naturii (Ion Barbu). 1981. Arghezi. al celorlalte arte (Blaga.Temele sunt orientate spre universul citadin şi spre resorturiloe interoare ale persoanajelor. . prin dislocări sintactice şi topică afectivă.Canonul modernităţii impune formule estetice moderne: persoana întâi narativă. Scriitori români. Editura Litera. fără ritm. cu funcţie de cunoaştere. 17 . Ibrăileanu. analiza conştientului şi a subconştientului. Barbu) şi din sfera matematicii. construcţia narativă multinivel. • Utilizarea unor termeni din limbajul colocvial (Arghezi). vol. G.

la prezentarea mediată. fabula. (la alegere) II. sunt tipuri de creaţie exprimând atitudinea specifică a eului creator în raport cu universul şi cu opera: eul care se contemplă în actul autoexprimării defineşte genul liric. 1. Prin extensie. eul care se autoreflectă pe durata naraţiunii (subiective sau obiective) defineşte genul epic. „universul povestit” (adică ceea ce se povesteşte) este ordonat într-o serie evenimenţială în care întâmplările sunt dispuse într-o succesiune temporală. prin procedee specifice de structurare a discursului. Mihai Eminescu sau Lucian Blaga.Caracteristicile formale ale creaţiei literare.Istorisire. Conceptul „naraţiune” provine de la lat.a. reale (povestire factuală) sau imaginare (povestire ficţională). eul ce se autoreflectă în tensiunile sale interioare sau conflictele exterioare defineşte genul dramatic-tragic. Genul epic Termenul „epic” provine de la gr. • Povestirea ficţională – naraţiune de evenimente fictive. . epikos”.După criteriul relaţiei dintre realitatea obiectivă şi realitatea artistică deosebim: • Povestirea factuală – este o povestire a evenimentelor reale (proza memorialistică). prin reţete tematice. care transfigurează realul în imaginar sau creează „lumi posibile” (romanele). prin tipare formale. etc.După criteriul tipului de evenimente narate deosebim: 18 . în sensul unor moduri de unitare de construcţie literară. indirectă a evenimentelor. istorisire. enunţare. Textul epic se caracterizează prin două niveluri: . Aceste categorii reunesc opere literare caracterizate prin trăsături comune privind: . Tipologia naraţiunii Tipologia naraţiunii se realizează după următoarele criterii: . ridicole. ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ŞI DE STRUCTURĂ ÎN TEXTELE NARATIVE Categoriile structurale cele mai generale sunt genurile şi speciile literare. speciile literare sunt caracterizate prin particularităţi ale imaginarului artistic şi ale compoziţiei.Modul de raportare a eului creator la realitatea obiectivă a lumii şi la realitatea ficţională a operei. . „narratio”. Naraţiunea este un mod de expunere specific genului epic. „epos. constând în relatarea (din perspectiva unui/unor narator/naratori) unor evenimente inspirate din realitate sau imaginare la care participă personaje. povestire şi însumează operele care apelează la naraţiune ca mod principal de expunere.” Ca subcategorii ale genului. lat. eul ce se autoreflectă în atitudinile sale critice. Adrian Marino în lucrarea sa „Dicţionar de idei literare” menţionează: „Genurile sunt structuri.Istoria.Modul specific de organizarea textuală. discurs. spunere. subiectul reprezintă stratul evenimentelor povestite . . cum este ordonat discursul narativ. „epicus” – cuvânt. termenul denumeşte şi o creaţie literară care aparţine genului epic. ironice. genul dramatic-comic. Analizați și încadrați în curentul literar aferent o poezie a lui George Bacovia. . diegeză.Chestionar de evaluare 1. discurs. fr. „narration” care înseamnă povestire. fabulaţie înseamnă modul cum se narează evenimentele.

iar mărcile lexico-semantici sunt cele ale implicării subiective şi/sau afective. 19 . planul naratorului este diferit de cel al naraţiunii. sau poate fi doar mesager care repovesteşte evenimentele auzite.• Naraţiune de evenimente exterioare – „epicul pur” – A. povestirea se realizează la persoana a III-a. Din punct de vedere afectiv este neutru. este emiţătorul seriei de evenimentecare alcătuiesc firul epic al operei. 1. • Narator-mesager – care are rolul de transmiţător al unei întâmplări „auzite”. viziunea obiectivă cu cea subiectivă. . interpretează. • Naraţiunea supraetajată / polifonică asociază cele două medele diegetice. indicii textuali sunt utilizarea persoanei I. enunţurile sunt la persoana a III-a. se proiectează în planul secund al evenimentelor. Principalele tipuri de naratori sunt: . Principalele modele diegetice sunt: . 1. nararea se face la persoana I. asumându-şi o atitudine participativă. scvenţele dialogate ori monologurile se înlănţuie. califică sau comentează evenimentele / personajele dintr-o perspectivă personală. • Narator subiectiv – care exprimă direct sau indirect aserţiuni ale scriitorului. alternează . care are următoarele ipostaze: • Narator anonim – care realizează o relatare obiectivă la persoana a III-a şi reprezintă o instanţă narativă supraindividuală. modelul este marcat prin prezenţa unor sintagme care exprimă noţiunea temporalităţii succesive şi a desfăşurării evenimentelor în ordine cronologică. • Naraţiune homodiegetică (homo – la fel) înseamnă creaţia epică în care naratorul se situează în interiorul universului povestit. proza psihologică. „roman de analiză” – Garabet Ibrăileanu.c. iar perspectiva naratorului este omniscientă.b. Marino. alternează povestirea la persoana I cu cea la persoana a III-a. • Naraţiune de evenimete interioare – epicul analitic. • Narator-martor – joacă rolul eului narator şi rol de observator al lumii narate. naratorul poate fi protagonist sau martor al evenimentelor relatate.Naraţiunea cronologică – este modul principal de prezentare a evenimentelor şi este structurat pe principiul cronologic: secvenţele narative / episoadele / întâmplările se succed linear pe axa temporală. la modelul diegetic în care secvenţeşe narative. pauzele dscriptive sau cele explicative. „roman de creaţie” – Garabet Ibrăileanu. Ordinea narativă Ordinea narativă se referă la construcţia naraţiuni. perspectiva narativă este în acest caz internă şi poate fi puternic marcată subiectiv. perspectiva narativă internă cu cea omniscientă.Naratorul heterodiegetic (extradiegetic).După criteriul privind relaţia dintre narator şi universul naraţiunii avem: • Naraţiune heterodiegetică (hetero – diferit. . indicii textuali sunt alternarea persoanei I cu persoana a III-a şi cei ai subiectivităţii. diegesis – modul narativ de expunere) este modul de naraţiune cînd naratorul se situează în afara universului povestit. planul naratorului se suprapune planului naraţiunii. dar sunt marcate subiectiv sau afectiv.Naratorul homodiegetic (intradiegetic) – este proiectat în text ca eu narator la persoana I şi are următoarele ipostaze: • Personaj-narator – care îşi asumă dublu rol: eu narator (narator autodiegetic) şi actant (protagonist). este „vocea” care relatează. La nivelul textului. Persoana narativă este principala instatnţă în comunicarea narativă.

.Incipitul şi finalul (desinitul) sunt puncte strategice în textul literar. recurenţa motivului / temei / secvenţei din incipit în finalul textului. . . întâia noapte de război”) devine operant prin tehnica inserţiei şi tehnica flashbackului (modalităţi narative prin care este suspendat „prezentul” naraţiunii principale pentru a face loc intercalării unui eveniment secundar. a episoadelor narative (narare prin relatare).Naraţiunile paralele / contrapunctate sunt frecvente în proza romantică şi în cea modernistă. procedeele de organizare a incipitului şi finalului. Caracterul simultan al evenimentelor la nivelul textului este marcat prin prezenţa următoarelor sintagme: în tot acest timp. . Astfel. alte modele diegetice alternează timpul real. a pauzelor descriptive. situaţia narativă.Naraţiunea discontinuă reprezintă un model narativ modern. Incipitul clasic (de tip descriptiv. Principiul modern al memoriei afective (prezent la Camil Petrescu în romanul „Ultima noapte de dragoste. Acesta se poate realiza printr-un incipit de tipul „prefeţei pragmatice” (se negociază convenţia naraţiunii. obiectiv cu timpul interior. Rebreanu cu un „corp sferoid”). în timp ce tehnicile narative sunt proceduri de organizare textuală la nivelul unităţilor compoziţionale. a secvenţelor dialogate sau monologate (naraţie prin reprezentare). un „protocol de lectură” prin semnale metatextuale care explică actul producerii textului.Principiile compoziţionale organizează macrostructurile textului. relatarea ulterioară a unui eveniment-cauză). ritmul narativ. în planuri diferite. în vremea asta. principiul cronologic se realizează prin tehnica înlănţuirii (ordinea cronologică a evenimentelor) şi prin tehnica alternanţei (evenimente care se petrec simultan. Modalităţile narative Modalităţile narative constituie un element fundamental al structurii epice care vizează organizarea informaţiei ca discurs. momente care nu se succed în ordinea lor cronologică sau se realizează prin acronii (formă de discordanţă temporală între secvenţa evenimentelor reale sau fictive) de tipul analepsei (naraţiune retrospectivă. în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu. de tipul ex 20 . etc. enunţativ) formulează enunţuri de orientare (repere spaţio – temporale. conferindu-i coeziune. În acest sens trebuie avut în vedere principiile şi tehnicile narative. în secvenţe alăturate pe axa temporală).d. coerenţă logică şi artistică.) care produc „efectul de real”. sugerând lipsa de sens. Incipitul modern fixează. în simetrie inversă). de coerenţa lumii sau dezordinea memoriei involuntare prin suspendarea deliberată a ordinii temporale. având rolul de a media între lumea reală şi universul ficţional al operei literare. unei întâmplări rememorate). care generează modelul operei închise. de multe ori. etc. oferind cititorului un cod / coduri de lectură). 1. etc. în acelaşi timp / moment. Tot de domeniul modernismului aparţine şi principiul paralelismului epic concretizat prin alternarea tehnicii simetriei narative (analogia unor episoade/secvenţe ) sau prin tehnica contrapunctului (episoade / secvenţe / motive contrastive.Naraţiunea-sincron exprimă în secvenţe narative acţiuni care se desfăşoară simultan. care echivalează la L. atenuând pragul dintre realitate şi ficţiune. subiectiv. fiind caracterizate prin alternanţa unor secvenţe / episoade din planuri narative diferite (plan real / ireal. Episoadele narative actualizează. în acelaşi timp. de exemplu. de exemplu). . În proza clasică acest principiu se asociază frecvent cu principiul simetriei şi cu cel al circularităţii (analogia planurilor / a episoadelor naraţiunii. aleatoriu.

Varietatea tipurilor de secvenţe este generată de caracterul integrator al discursului narativ. pentru că concentrează evenimente care se constituie ca o unitate narativă. personajul reprezintă un 21 . modelul finalului descriptiv . Despre această varietate a secvenţelor. Episoadele se caracterizează prin coerenţă tematică şi prin coeziune formală. secvenţele narative (mai ales cele rezumative sau eliptice. introduse prin imperfect. de tipul decupajului (o formulare axiomatică. asertive etc. Eseu despre romanul românesc”: „ În acţiunea romanului tradiţional (eu aş zice doric). .1. finalul deschis care poate suspenda rezolvarea conflictelor. eseistice etc. Ruptura de nivel astfel creată este accentuată şi prin schimbarea ritmului narativ. raportul. Personajul literar (lat. fiindcă timpul narării coincide cu timpul narat. progresia conflictului / conflictelor şi progresia dezvoltării subiectului. şi dialogul. portrete. Relaţia dintre cele două secvenţe compoziţionale este determinată de linearitatea tradiţională a discursului narativ (modelul închiderii formale cu rol rezumativ sau conclusiv. Între cele două tipuri de secvenţe se situează sevenţele dialogate / monologate (narare prin reprezentare). argumentative. Cele mai cunoscute tipuri de închidere sunt: închiderea pragmatică ( final metadiscursiv cu referire la sfârşitul povestirii sau la un nou incipit). Ca instanţă narativă.Episoadele narative se definesc ca unităţi compoziţionale esenţiale ale unei opere literare.2. II.Secvenţa este cea mai mică unitate compoziţională în arhitectura unei opere literare care reuneşte aceleaşi caracteristici textuale: narative. introduse gramatical prin perfectul simplu sau perfectul compus. Aceste „goluri” întrerup fluxul epic şi încetinesc ritmul naraţiunii. . de a schiţa detaliile psihofizice ale unui personaj etc. concepţiile şi reprezentările în opera epică sau dramatică. Finalurile textelor literare reliefează o diversitate compoziţională şi simbolică tot atât de variată ca şi incipiturile. ceea ce predomină la el fiind >golurile<. rol. poate ambiguiza situaţia finală sau o poate proiecta ipotetic. descriptive. dialogice. Personajul şi portretul literar 2. într-un viitor incert. cu caracter gnomic sau moralizator) sau de modernitatea acestuia.” „Plinurile” la N. Ele asigură progresia tematică a discursului narativ. evocări. Manolescu sunt secvenţele narative care se organizează în episoade. există momente >pline< (fapte). Nicolae Manolescu menţiona în opera „Arca lui Noe. comentariu analitic). Dacă pauzele descritive suspendă timpul narativ. Ele formează o structură solidară în structura textului. comentative. Proust răstoarnă. încheierea – dezvăluire ( final în poantă. legate între ele prin spaţii >goale< (descripţii. iar „golurile” sunt secvenţele descritive (de tip tablou sau portret). persuasive. un fragment de discurs inserat). de a fixa repere spaţio-temporale. când autorul recurge la un salt în timp. spectaculos. persona – mască de teatru. Aceasta e schema oricărei naraţiuni clasice. explicative. şi monologul. actor) este o prezenţă prin intermediul căreia scriitorul îşi exprimă indirect ideile. ori modelul finalului cenceptual. formează pauzele descriptive ale operei şi au rolul de a pregăti un moment-cheie în desfăşurarea acţiunii (tehnica amânării / a suspansului).abrupto (se prezintă elemente textuale ca şi când ar fi deja cunoscute cititorului). devenite centrale şi legate prin >plinuri<. care reprezintă un ritm narativ canonic. absorbindu-le. al închiderii circulare cu reluarea temei din incipit. care deturnează semnificaţiile consolidate de-a lungul textului). sentimentele. încetinind ritmul relatării. omiţând o durată de timp în care nu se petrec evenimente importante) impun un tempo mai accelerat. care îşi subordonează şi descrierea.

concepte personificate. Astfel. este textualizat prin indici de persoana a III-a.Tipologiile general-umane – configurate deja în literatura Antichităţii şi perfecţionate de scriitorii clasici: eroul. în acelaşi timp. .Tipologiile estetice vizează canonul impus de diferite curente literare. naivul. visătorul. observă. plat şi static. un „om sucit”.a. cu trăsături complexe focalizate pe o dominantă caracterologică (modelul personajelor balzaciene). reprezentând un model originar... arivistul etc. cu valenţe accentuate de semnificare. • Personajul realist – tipologic. burghezul. sau rod al ficţiunii. dilematic. • Personajul romantic – atipic. obiecte. În acest sens. arieratul. Funcţiile personajelor sunt determinate de structurile narative ale textului şi de opţiunile estetice ale scriitorului. un erou exemplar. motivată de intenţiile estetice ale scriitorului. cugetătorul.Personajul-narator – eroul devenit „voce” narativă. personajele pot fi încadrate în următoarele categorii: .element esenţial în structura textului epic sau dramatic şi de-a lungul timpului personajele au fost numite în chip diferit de către teoreticenii artei literare. trăsături excepţionale.” 1. Criticul Mircea Anghelescu în opera „Dicţionar de termeni literari” defineşte personajul ca „persoană prezentată după realitate. complex.Tipologii sociale – ţăranul.b. de basm. . Alte tipuri de personaje sunt: • Personajele „caractere” – personaje unitare.Personajul. • Personajul arhetipal – personaj cu grad mare de convenţionalitate.focalizator – este personajul din al cărui punct de vedere se prezintă diferite situaţii şi evenimente narate. aristocratul. dublată uneori cu funcţie actantă. putem vorbi de următoarele tipologii de personaje: . putem vorbi despre: • Personajul clasic – tipologic. • Personajul alegoric – vietăţi. soldatul. Tipologia personajelor literare Diversitatea tipologică a personajelor este determinată de diversitatea tipurilor umane. legendar. formulează judecăţi de valoare şi/sau cugetări. intelectualul. ipocritul. avarul. După alte criterii de clasificare. parvenitul. putem vorbi de următoarele funcţii ale personajelor: . de opţiunile estetice ale „şcolilor literare”. umanizate. artistul etc. 1. fata bătrână. cocheta. . • Personajul modern – individualizat. fiind integrată prin intermediul limbajului în sistemul de interacţiuni al acesteia. este un antierou. fiind. • Personajul simbolic – erou învestit cu puternice semnificaţii morale şi psihologice. dinamic.După gradul de implicare în desfăşurarea subiectului operei: 22 . dinamic. contradictoriu.Personaj obiectiv (actantul) – este urmărit în planul evenimentelor şi are sarcina de a-şi juca rolul în acţiunea narată. plante. care apare într-o operă epică sau dramatică. are funcţie de observator. este textualizat prin indici de persoana a III-a şi I.Personajul-reflector (raisonneur) – erou învestit cu funcţie reflexivă. • Personajul parodic – construit într-un registru caricatural / ironic / ludic. mitic. . . Astfel.

Portretul fizic este construit pe dominantele exterioare ale personajului: pe trăsături legate de fizionomie. psihice. comportamentale. • Personaj generic (conceptual) – reprezintă idei. se realizează prin termeni concreţi de tip anatomic. trăsăturile pozitive ale omului. • Personaj fabulos (fantastic) – însuşiri supranaturale.După gradul de complexitate: • Personaj plat – erou construit în jurul unei singure idei sau calităţi. acţionând sinergic. evidenţându-i-se trăsăturile definitorii (fizice.a. • Personaj secundar – fără participare la toate evenimentele subiectului. Se realizează prin enunţuri care dezvoltă concepte etice. 2. morale. principii etice şi morale. • • Personaj negativ – întruchipează maleficul. La nivelul discursului.Personaj principal – participă la toate momentele subiectului (protagonist). coleric / melancolic. . raportul cu realitatea / cu alte personaje / viziunea auctorială sau a unui alt personaj / a unei comunităţi asupra lui). sistemul de valori. umane / nonumane. uneori contradictorii. • Personaj rotund (complex) – cu trăsături complexe. temperament impulsiv. cu trăsături psihosociale particulare. • Personaj episodic – apare întru-un singur episod sau secvenţă. şovăielnică / contradictorie etc. ezitant.Portretul moral detaliază trăsăturile sufleteşti. . cu trăsături inspirate din realitatea obiectivă. . ipostaze umane tipice.) sau dobândite. fire raţională. natură introvertită / extravertită.După gradul de veridicitate a trăsăturilor: • Personaj realist – creat prin mimesis. defectele. categorii ale conştiinţei şi ale afectelor.2. câmpuri lexicale care numesc percepţii senzoriale. Portretul literar Termenul „portret” provine de la cuvântul francez „portrait” care înseamnă descrierea unei persoane. • Personaj colectiv – un grup de oameni. lucidă / pragmatică / visătoare. Portretul literar poate fi în proză sau în versuri. 2. trăsăturile de caracter. fără implicare în conflict. Acest tip de portret este realizat mai ales în proza modernă. . monolog).După calităţile morale pe care le are: • Personaj pozitiv – întruchipează ideile de bine. „ionică” cum o denumeşte Nicolae Manolescu. .După gradul de individualizare: • Personaj individual – cu identitate precizată. cu trăsături specifice. Tipuri de portret literar . 23 . vestimentaţia personajului. . aptitudini înnăscute (zestrea genetică. dialog. atitudini supraindividuale. iar la realizarea lui se poate apela la orice formă de expunere (naraţiune. dilematici. veridic. Este un procedeau literar şi un tip de discurs descriptiv prin care se prezintă un personaj literar.Portretul psihic surprinde caracteristici ale personalităţii eroului.

descrieri de natură cu rol de caracterizare. subiectivă. Concepte specifice naratologiei 3. percepţii. • Caracteristici cognitive – experienţa de cunoaştere. • Descrierea mediului familial / social. motive. 2. • Autocaracterizare – perspectivă internă. porecla (cognomenul) – nivel de mare potenţial de semnificare / de simbolizare. mai ales ca discurs descriptiv de tip portret. ticuri verbale şi nervoase. Procedee de caracterizare: mărci stilistice directe / indirecte . dileme morale.b. II.. . mimică. Se realizează cu ajutorul tuturor componentelor structurale ale operei: teme. accentul. despre fenomenele existenţei şi condiţiei umane. • Modelul comportamental – fapte. structuri narative şi descriptive. • Regim afectiv şi instinctual – stări emoţionale. gânduri.Caracterizarea indirectă – valorifică tehnica sugestiei pentru a confirma sau pentru a infirma caracterizarea directă. Opera literară narativă Concept Definiţia Observaţii / Exemple Viziune artistică Totalitatea reprezentărilor scriitorului despre univers. imagini artistice. 24 .Portretul complex care reuneşte trăsăturile fizice. Posibilităţile de realizare sunt: • (pre)numele. ritm. gestică. • Actele de comunicare – vorbire.a. reacţii fiziologice etc. • Din perspectiva altor personaje – poate fi obiectivă sau subiectivă. trăiri empatice. descrieri de interior. atitudini faţă de valorile existenţiale. reprezentări.. interacţiunea cu celelalte personaje. raportul cu realitatea. limbaj. discurs heterodiegetic (la persoana a III-a). afinităţi. formalizată. monolog interior). idei. clişee verbale. la persoana a II-a sau a III-a. prin discurs adresat sau neadresat. despre destinul artistului şi al creaţiei artistice ce au finalitate cognitivă şi estetică prin opera literară. morale şi psihice ale personajului.3. sentimente.Caracterizarea directă este o modalitate clasică. Se poate realiza: • Din perspectiva naratorului – focalizare externă. • Identitaea socială. tropi. personaje. discurs homodiegetic (monolog. instincte.

plan-cadru / plan monografic – care însumează macrostructuri ale universului ficţional: repere spaţio-temporale.plan estetic – cel al comentariilor naratorului. strategii discursive. a discontinuităţii.Structura textului literar Lat. povestirea în ramă. simultană.planul auctorial – poate dubla planurile configurate în text. formula narativă/tiparul epic: povestirea în povestire. elemente definitorii ale unei societăţi / Gradul de complexitate a structurilor narative este criteriu de diferenţiere între specii: 1. capitole. Fr. părţi. Proza scurtă (fabula. . snoava. . 2. cronologie.principiile compoziţionale / criteriile de organizare a textului: organizare lineară. analitic şi unul monografic. o reţea internă a elementelor esenţiale ale textului literar. 3. al aserţiunilor sale.. care fuzionează în final. . a simultaneităţii. anecdota. a colajului. a flashbeckului.nuvela fantastică – asociază două planuri narative: planul realului cu planul fantasticului. al psihicului). cu tehnica paralelismului epic. 3.. conflicte interioare. . . a contrapunctului. al divagaţiilor. văzut ca un „corpus”. determinând polarizarea unei / unor arii tematice şi a unei reţele de motive pe unul sau mai multe planuri.plan analitic – în care se detaliază universul lăuntric al personajelor (conştient/subconştient. schiţa.b. cronologică. simetrie. ritmul epic. al asocierilor libere de idei. îndeplinind funcţiile metatextului. structura – construcţie Modalitate de configurare a universului ficţional. composition – asamblare a părţilor unui întreg Modul de organizare internă a textului reflectat în: . jurnalul comentat etc.tehnici narative. armonie. Moduri de expunere 25 . episoade narative. povestirea. . . după o logică artistică internă.În proza modernă. un moment istoric important. etc. . Romanul – are o structură complexă. discontinuitatea evenimentelor. Tipar (paradigmă. care adaugă planului narativ un plan Compoziţia discursului artistic clase sociale etc. Proza nuvelistică se structurează pe următoarele planuri: -nuvelă istorică – alătură planului narativ un plan-cadru în care se prezintă o epocă istorică. basmul) se structurează pe un singur plan narativ. principiul clasic al cronologiei este înlocuit cu cel al memoriei involuntare (afective).plan narativ – în care se cristalizează un fir epic / o serie de fire epice şi este dinamizat de unul sau mai multe conflicte. secvenţe. . matrice) – care generează o schemă.nivela psihologică – se construieşte pe alternanţa dintre planul eveneimentelor şi cel al analiticului (al conştiinţei. . cu un singur conflict central.alcătuirea formală a unei opere: volume ale unui ciclu. trăiri/reflecţii / dileme.Legile clasice ale compoziţiei sunt bazate pe echilibru. Planurile pot fi: . circularitate.

Naraţiune

Descriere

Dialog

Lat. narratio – povestire, istorisire Mod de expunere / de organizare textuală constă în relatarea unor evenimente într-o succesiune de secvenţe în succesiune temporală, care însumează: -„fabula” (povestirea, şirul de evenimente) şi discursul (textul, modalităţile narării); - categoriile naraţiunii literare sunt: - Timpul povestirii, al discursului; - Aspectele naraţiunii – modul în care se raportează naratorul la discurs; -Modalităţile naraţiunii – modul în care naratorul expune fabula: prin prezentare (dialog, monolog), prin relatare (naraţiune heterodiegetică sau homodiegetică). Lat. descriptio – zugrăvire, prezentare; Mod de expunere / secvenţă textuală cu rol de pauză narativă, care constă în substituirea discursului diegetic cu un discurs enumerativ / figurativ organizat tematic: peisaj, interior, obiect, fenomen, eveniment (tablou static/dinamic), personaj (descriere / portret). Mod de expunere / unitate textuală care însumează o suită de replici prin care vocile personajelor înlocuiesc discursul naratorului, conferind acţiunii caracter scenic.

Este fundamentală în epica tradiţională; În opera modernă îşi pierde relevanţa, devenind adesea un pretext. Naraţiunea ca discurs cuprinde: - nuclee narative - episoade, evenimente; - catalizele – desfăşurarea faptelor; - informaţiile , cu rol de a situa acţiunea în timp şi spaţiu (contextul situaţional); - personajele / actanţii.

Suspendă temporalitatea şi este structurată mai ales spaţial şi sincronic. Poate fi asumată de narator, de un personaj. Poate fi obiectivă, subiectivă sau simbolică.

În proza tradiţională se realizează sub forma replicilor personajelor. În proza modernă şi postmodernă, deconstruireadiscursului narativ se

Monolog

realizează prin suprapunerea vocilor (stil indirect liber). Mod de expunere / secvenţă textuală ce Dezvoltarea componentei retorice se constă în redarea în stil direct a unei realizează pe patru niveluri stilistice: replici mai ample a unui personaj, sau a - fonetic – elemente paraverbale specifice; - morfologic – ocurenţa indicilor persoanei reflecţiilor acestuia; Strategie discursivă specifică naraţiunii I; homodiegetice (proză confesivă, - sintactic – topică afectivă, mărci ale jurnalul); oralităţii; În proza modernă şi postmodernă avem - lexico-semantic – limbaj personalizat, monologuri pe diverse voci (monologul sensuri conotative, variaţie stilistică, reţele narativ / adresat / reflexiv / eseistic). lexicale.

3.c. Construcţia subiectului în opera epică
Lat. subjectus - ceea ce este spus Seria evenimentelor care alcătuiesc fabula / trama narativă; conţinutul operei literare epice sau dramatice, organizat într-un tipar narativ specific. Subiectul poate fi considerat un ansamblu dinamic de situaţii-tip, devenite funcţii, cu rol de structurare a evenimentelor, cu grad mare de stabilitate. În proza tradiţională, unitatea subiectului este asigurată de principiul conologic şi de conflictele care se amplifică gradat. Demolarea postmodernă a schemei narative clasice anulează indicii de coerenţă textuală: temporalitatea lineară, organizarea paradigmatică a momentelor subiectului , raportul stabil între instanţele narative nu sunt respectate.

Subiect

26

Conflict

Prolog

Expoziţie (Expoziţiune)

Lat. conflictus – ciocnire, şoc; Structură textuală specifică operei epice şi/sau dramatice, desemnând liniile de forţă ale acţiunii între care ia naştere o opoziţie, o tensiune cu funcţie de cataliză. Dezacord între interese, fapte, caractere, personaje, idei, principii, pasiuni ce generează situaţia conflictuală şi motivează acţiunea. Lat. prologus – vorbire înainte, preambul; - Introducere explicativă, cu rol de premisă; - Prima secvenţă a operei cu o accentuată funcţie retorică, menită să indice o cheie de lectură / un cod de semnificare, ori să comunice mesajul operei. -Secvenţă textuală introductivă (incipitul) în care se detaliază contextul situaţional al acţiunii, precum şi indici paradigmatici ai personajelor; - Situaţie iniţială.

- Conflicte exterioare: de idei, de interese, economic, social, politic, moral, religios, etnic, erotic, existenţial etc. - Conflicte interioare: de natură morală, psihologică, intelectual-cognitivă (criză de identitate / de valori, criză de conştiinţă, criză existenţială etc.).

- În teatrul antic prologul angaja frecvent protagonistul sau anunţa deznodământul.

Intrigă (Intrică)

O caracteristică a romanului balzacian, de exemplu, preluat de G. Călinescu, este situarea precisă în timp şi spaţiu, încă din incipit. Expoziţia continuă, apoi, cu descrierea mediului (print tehnica cercurilor concentrice) care are funcţie de caracterizare a personajelor. Lat. intricare – a complica; fr. intrique – În romanele sau dramele moderne (Patul uneltire; lui Procust de C. Petrescu sau Grădina cu - Situaţie concretă care instituie vişini de Cehov, de exemplu) intriga îşi conflictul operei epice sau dramatice, pierde importanţa, interesul naratorului / generând un raport de forţe contrare prin dramaturgului, pentru că nu mai este orientată spre evenimentul exterior, ci spre care se modifică situaţia iniţială. devenirea lăuntrică a personajelor şi spre situaţia existenţială a omului. Secvenţă textuală de maximă intensitate În „Mioriţa”, de exemplu, punctul culminant nu se realizează într-un registru epic, ci într-un registru liric – momentul celebru al alegoriei moarte – nuntă. Ultimul moment al subiectului, în care se Poate fi: logic (previzibil); neprevăzut (de rezolvă conflictul şi se finalizează tipul „deus ex machina” sau al evoluţia personajelor. „accidentului” modern), absurd sau Este situaţia finală a subiectului. indecis (final deschis). Lat. epilogus – concluzie; - Epilogul izolat al romanului „Ultima Secvenţă finală, urmând noapte de dragoste, întâia noapte de deznodământului, prezentând succint război” de C. Petrescu, este într-o relaţie evoluţia în timp a personajelor sau contrapunctică faţă de finalul primului ultimele consecinţe ale acţiunii. capitol, care impune motivul dezertării. - În retorică: partea finală a discursului, în care oratorul rezumă argumentarea, reiterând şi întărind ipoteza. a conflictului, în care evoluţia ulterioară a personajelor este greu previzibilă.

Punct culminant

Deznodământ

Epilog

3.d. Specii ale genului epic
Epopee Gr. epos; fr. epopée; Specie în versuri (poezie epică) de mari dimensiuni, proiectând întâmplări eroice într-o lume miraculoasă. Clasificare: eroică, filosofică, religioasă, eroicomică, istorică. Se relatează întâmplări eroice, legendare sau istorice la care participă şi forţe supranaturale. Se deschide cu invocaţie către muze.

27

Baladă

Poem

Lat. ballare, fr. ballade – cântec de joc, dans; Poezie narativă populară sau cultă, dezvoltând teme eroice, istorice, legendare, fantastice, având de cele mai multe ori un final tragic. Gr. poiein, lat. poema – poem; Creaţie literaă în versuri, de mari dimensiuni, în care inspiraţia epică se asociază cu cea lirică. Slav. basnî – născocire; Specie epică în proză în care se narează întâmplări fabuloase, având personaje cu puteri supranaturale, himerici, care „comunică cu omul, dar nu sunt oameni”, basmul este „oglindire a vieţii în moduri fabuloase” – G. Călinescu. Tema triumfului binelui asupra răului se dezvoltă frecvent prin motivul călătoriei iniţiatice, marcat de cele trei probe, pe care se structurează schema narativă. Lat. legenda – naraţiune, ceea ce trebuie citit; Specie epică (în versuri sau în proză) în care se explică prin cauzalitate miraculoasă, magică, originea, însuşirile, caracteristicile unor fenomene naturale, unor reprezentări ale universului (râuri, astre, plante, vietăţi, forme de relief etc.). Narează întâmplări miraculoase într-un amestec de adevăr şi ficţiune. Slav. iz nova – din nou; Scurtă naraţiune cu intenţii umoristico – satirice, în care domină elementele realiste. Slav. povesti – a istorisi; În sens general, înseamnă naraţiune ca modalitatea de expunere a unor evenimente, întâmplări. În sens specializat, desemnează o specie a genului epic în proză, cu o acţiune redusă la un singur episod, narat din perspectiva unui personaj-narator, martor sau actant (naraţiune subiectivizată). It. schizzare – a creiona fugitiv; Forma cea mai concretă de naraţiune în proză, având un număr redus de personaje, instantaneu epic pe un singur episod din viaţa personajelor. Lat. fabula – povestire; În sens larg: succesiunea de fapte din care se constituie acţiunea unei opere literare; Sens specializat: Specie a genului epic (în proza sau în versuri), scurtă povestire alegorică.

Basm

Legendă

Clasificare: vitejească, haiducească, pastorală, fantastică, familială, istorică. Naraţiunea conţine şi elemente lirice, dramatice, reale şi/sau ireale; balada modernă este echivalentă cu poemul filosofic. Clasificare: eroic, istoric, didactic, filosofic, sociogonic. Accepţie modernă: poezie reflexivă în care ideea filosofică este dezvoltată într-o structură lirico-epică sau lirico-dramatică. Clasificare: fantastice (dominate de elementul fabulos, miraculos); nuvelistice (cu elemente reflectând realitatea concretă); animaliere ( dezvoltate din vechi legende totemice, contaminate cu alegoriile). I se atribuie origine indo-europeană (fenomenul poligenezei) şi surse mitice, legendare, onirice. Compoziţional se bazează pe formule tradiţionale (tipice): introductive, mediane şi finale. Clasificare: mitologice (temă cosmogonică); religioase (hagiografice); etiologice (explică caracteristicile şi originea unor elemente de floră, faună, forme de relief, toponimice); istorice. Eroii sunt adesea făpturi imaginare, asemănătoare cu cele din basme.

Snoavă

Povestire

Au în vedere viaţa socială şi familială, relaţii şi defecte umane. Eroii snoavelor româneşti sunt Păcală şi Tândală. Organizarea discursului narativ este determinată de relaţia narator – receptor, implicând: - oralitatea (dialog narator / ascultător); - ceremonialul istorisirii (sistemul de convenţii, crearea atmosferei evocatoare, motivarea deciziei de a povesti, crearea suspansului prin tehnica amânării). Acţiune lineară, un singur fir epic. Riguros dirijat spre deznodământ; selectează veridicul, semnificativul şi tipologicul; stil concis. Personajele sunt animale, plante, lucruri puse în situaţii omeneşti, umanizate. Are caracter moralizator, satirizând anumite defecte umane şi/sau sociale, manifestări comportamentale, etc.

Schiţă

Fabulă

28

>> (Adrian Marino) Bibliografie recomandată Călinescu. baroc. 1997. III. . tradiţional al naratorului la naraţiunea impersonală. Scriitori români. Termenul a fost lansat de către Montaigne Este o creaţie „de graniţă”.Nuvelă Fr. Editura Minerva. cu o intrigă riguros construită. Editura Litera. într-o înlănţuire În literatura română a pătruns prin opera subiectivă de mare libertate asociativă. Clasificare: romantică. psihologică. la intersecţia structurilor imagistice şi ideologice. naturalistă. Petraş. Structura şi perspectivele narative sunt foarte diverse: de la „punctul de vedere omniscient”. Bucureşti. satiric. fantastică. 1981. intelectual. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Are frecvent caracter obiectiv. cu acţiune complexă. romantic. II. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. <<Operă aparţinând unui „gen semiliterar”. metrică şi prozodie. genuri şi specii literare. it. dar mai multe fire epice colaterale. etc. Chişinău.F. Naraţiune în proză. Odobescu. istorică. 1580.noutate. alegoric. essai – încercare. roman-frescă. S. roman-eseu. Teoria literaturii. de la topos real la alegorizarea spaţiului. Istoria literaturii române contemporane. prezentând fapte verosimile. parodic. filosofică. fantastic. desfăşurată pe mai multe planuri.. romanjurnal. vol. Dicţionar-antologie. psihologic. roman-cronică (istorică sau de familie). novella . G. roman-parabolă. nouvelle. Lovinescu. 1995. de la cronologie la metamorfozarea timpului. Chestionar de evaluare 1. Personajele sunt puternic conturate. Bucureşti. Editura Minerva. cu un singur fir epic principal. .. naturalist modern. Fr. Bucureşti. Irina. mitic. realistă. Editura Nova 2001. 1996. absurd. urmărind un conflict central. realist. Curente literare. Roman Eseu Clasificare: medieval. toate aceste ipostaze pot fi întâlnite în roman. Dicţionar de personaje literare. de mari dimensiuni. o interferenţă de lirism şi reflexie. diverse reflecţii. anecdotică. figuri de stil. E.. Naraţiune în proză. 1982. vol. „Pseudokyneghetikos” a lui Al. conţinând prin opera sa „Eseuri”. Realizarea portretului unei mame din literatura română (la alegere) 29 . cu intrigă complicată şi cu personaje numeroase. G. Ibrăileanu.

Construcţia piramidală a „fabulei” (a prezentării evenimentelor). 3. Teatrul clasic se caracterizează prin: . Spectacolul teatral se structurează pe trei paliere: 1. prin aglutinraea întâmplărilor mărunte care sunt aduse la nivelul conştiinţei de fluxul memoriei. Delimitări conceptuale Genul dramatic este o forma complexă de artă. al acţiunilor scenice şi al altor modalităţi ale spectacolului. efecte sonore. dispune de dualitate semiotică (dublă semnificaţie) compusă din: . Teatrul modern se caracterizează prin: .III. care are ca referent ficţional universul prezentat în replicile personajelor.Succesiunea evenimentelor prin asociaţii de idei. Compoziţia operei dramatice are ca semn distinctiv unităţile compoziţionale specifice: acte.Procedeul acumulării exponenţiale a evenimentelor (tehnica „bulgărelui de zăpadă”). confuzii de personaje). .. III. substituire de personaje).evenimente petrecute pe scenă şi evenimente relatate. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE ÎN TEXTUL DRAMATIC III. recuzita. costumaţia.structurile dramatice (principiile „desenului” epic). tablouri.Tehnica travestiului (deghizare. ideile. care reuneşte trei elemente: . devenit spaţiu al exprimării unei viziuni depsre lume şi despre condiţia umană. 2. Discursul dramatic – dialog şi monolog -. decorul. . Concepte specifice creaţiei dramatice 30 . Viziunea despre lume.Tehnica quiproquo-ului (cine pentru cine. în care scena era un spaţiu al mimesisului (al imitării). . Principiile şi tehnicile compoziţionale au evoluat de la teatrul aristotelic. Acţiunea dramatică. .situaţiile surprinse prin limbajul scenic. sentimentele scriitorului dramatic sunt obiectivate prin intermediul personajelor.Procedeul răsturnării spectaculoase de situţaii (deus ex machina). . Creaţia dramatică este o artă sincretică. . jocul de lumini etc. lumini etc. pantomima. în care textului literar scris cu scopul de a fi prezentat pe scenă i se adaugă elemente / modalităţi de expresie specifice artei teatrale pentru a deveni un spectacol. iar dramaturgul crea un analogon idealizat al realităţii. recuzita.2. . . apel la mască). care au în vedere elementele specifice artei dramatice: jocul scenic al actorilor.Limbajul scenic – forme nonverbale specifice teatrului: jocul scenic al actorilor. Participarea autorului se limitează la indicaţiile regizorale (didascalii). .Tehnica simetriilor / a repetiţiei situaţiilor dramatice.Logica „acţiunii” ia modelul unei curbe imprevizibile a vieţii interioare.Compoziţia este circulară sau sinusoidă. care constituie metatextul operei dramatice. fundalul sonor. care sunt texte nonliterare.Tehnica imbrogloului (încurcături.Progresia acţiunii prin înlănţuirea evenimentelor. .Discursul dramatic – dialogurile şi monologurile rostite pe scenă. scene. . Limbajele scenice. la teatrul secolului al XX-lea. mobilierul. cu funcţii pragmatice în montarea scenică a spectacolului şi constiuie paratextul operei dramatice.1. . decor.

descriptivă. tablou. actorilor. vestimentaţia şi jocul actorilor. precizări privind spaţiul. costume. Viziune regizorală 31 . Diviziune a textului dramatic care este marcată de schimbarea decorului. Acestea sunt adresate echipei de practicieni (regizor. soare”. este diviziunea principală care reprezintă etapele logice în desfăşurarea acţiunii scenice. Dialog dramatic Monologul dramatic Limbaje scenice În teatrul camilpetrescian. Totalitatea notaţiilor dramaturgului. Solilocviul – personaj rămas singur în Monologul narativ al lui Dandanache despre scenă. În teatrul antic şi cel clasic. Totalitatea elementelor prin care se Precizarea „în zilele noastre” din „O realizează spectacolul: concretizarea scrisoare pierdută” permite regizorului o didascaliilor. alcătuind metatextul . Piesa „Iona” a lui Marin Sorescu este „tragedie în patru tablouri”.Concept Didascalii Act Scenă Tablou Definiţia Gr. organizarea scenică şi jocul personajelor. al acţiunii şi al poetică. altora. de obicei. patru acte. fiind delimitată de spaţiul destinat spectatorilor prin rampă. propriul mesaj celui al dramaturgului. scrisoarea „becherului” din „O scriaoare Apartéul – când se face abstracţie de pierdută”. actori). Exemple / Observaţii Indicaţiile regizorale sunt notaţii parantetice referitoare la: detaliile tehnice ale montării spectacolului. Termenul desemnează şi speţiul destinat jocului actorilor. În teatrul tradiţional. scrise cu scopul de a preciza elementele reprezentării scenice: lista de personaje (simpla numire a lor / succinta caracterizare). tirada. elementele decorului. actul II – 4 tablouri. didascalia – caiet cu indicaţii destinat actorului. scenă divizată (în plan orizontal / vertical). determinată de modificarea prezenţei personajelor în spaţiul scenic (intrarea / ieşirea în / din scenă). În secolul al XX-lea. scena ia forme diverse: platouri cu „suprafeţe fracturate”. ceea ce duce la un caracter parodic al piesei. tabloul este subdiviziune a actului: „Jocul ielelor” – actul I – 5 tablouri. tabloul tinde să ia locul actului. actul III – 3 tablouri. diferenţiind „lumea” scenei de pe care o pune în scenă. ce caracter directiv în teatru. receptori: personajul din scenă / argumentativă. Solilocviul autoadresat : „Iona” de Marin Sorescu. timpul şi unităţile structurale (act. Formă de discurs teatral care constă într. explicativă. viziunea regizorului şi jocul actorilor. surprinzătoare actualizare prin vestimentaţia recuzita. lui Ştefan din actul III al piesei „Apus de monolog narativ. Dialogul dramatic este principalul mod Funcţiile comunicării active sunt identice cu de expunere în teatru. scenograf. reflexivă. celelalte personaje din scenă. În teatrul contemporan. scenă deschisă de formă circulară sau bifrontal. indicaţii regizorale. sugerând şi astfel absenţa unei acţiuni scenice propriu-zise. mesajului artistic. spectatorul. Secvenţă a textului dramatic. Este o subdiviziune a actelor unei piese de teatru. recuzită.Discursurile de la întrunirea politică (actul o replică mai amplă rostită de către unul III) ale lui Farfuridi şi Caţavencu din „O din personaje sau în absenţa din scenă a scrisoare pierdută”. scena are forma unei „cutii deschise”. Unitate compoziţională specifică operei dramatice. mişcarea scenică. Pauza dintre acte se numeşte antract. referenţială. fatică. jocul actorilor etc. scenografie. adăugând lumea reală: decor. element esenţial în cele ale oricărei alte comunicări artistice: devenirea personajelor. Totalitatea codurilor scenice prin care Se realizează cu ajutorul tuturor elementelor regizorul şi echipa sa comunică un mod specifice spectacolului care sunt purtătoare particular de a interpreta opera dramatică de sens. erau. a viziunii regizorale. expresivă. Tirada – marcat de arta retorică – monologul Monologul adresat: discursul. scenă). metalingvistică. Ilustrează principiul dublei enunţări: doi Funcţiile estetice ale dialogului dramatic emiţători (dramaturgul / actorul) şi doi sunt: de caracterizare.

Forme asociate: umorul. drama – acţiune. Schlegel. • dramă expresionistă. politice. ironia. farsa. dezacord puternic realizat între personaje (caractere. fără soluţie. Tipuri de comic: • De moravuri. un nonerou. • dramă modernă. Specie a genului dramatic în care sunt zugrăvite într-o manieră satirică tipuri umane. o dispută. • De limbaj. valoare / nonvaloare. al cărui deznodământ este anihilarea fizică a personajului principal. satira. Lat.. Personificarea viciilor se face prin intermediul caracterelor şi al măştilor comice. • dramă istorică. comedie bufă (de situaţii). este prezentat într-o formulă familiară. chiar comică. scop / mijloace. desemnând o opoziţie. de opoziţia dintre aparenţă / esenţă.Succesiunea de eveneimente prezentate sau relatatea scenic. având totdeauna un final fericit. 32 . tragodia – cântecul ţapului. • dramă existenţială. intenţie / finalitate. filosofice. logic / ilogic. • dramă realistă. psihologică. Personajul este. . feeria. Are un ton mai puţin elevat decât tragedia. criză existenţială etc. tragicomoedia. comoedia. carenţe de caracter. conflicte de idei / de principii morale. Hybris – vină tragică. Variante ale comediei: vodevilul. Gr. volitivă. idei / principii. religioase etc. de conştiinţă. „Subiectul tragediei e o luptă între existenţa exterioară finită şi aspiraţia interioară infinită” – F. • De caracter. Clasificare: Dramă Specie a genului dramatic în care un conţinut serios. într-un chip menit să stârnească râsul. frumos / urât. de regulă. luminându-se reciproc. moravuri ale societăţii. o tensiune prin care se motivează acţiunea. dar ideea. efort / rezultatul derizoriu al acestuia. Gr. Lat. fr. commedia dell’arte (bazată pe improvizaţia actorilor). care este ridicol prin prezenţa sa şi este tragic prin rezonanţa implicaţiilor şi asocierilor pe care destinul său existenţial le trezeşte în conştiinţa spectatorilor. etnice. comédie. • dramă de idei. • De situaţie. interese / pasiuni. Conflict tragic – imposibil de rezolvat.Acţiune dramatică: subiect / conflict Comedie .Subiectul dramatic se realizează prin schimbul de replici şi prin acţiune scenică: intrigă / punct culminant / deznodământ. Conflicte exterioare: de interese (economice. Conflicte interioare: de natură morală. fără ieşire. defectele morale fiind universale. tragédie. • Comicul numelor proprii. fr. Specie a genului dramatic bazat pe reprezentarea în acţiune a categoriei estetice a tragicului prin antrenarea în acţiune aunor personaje eroice. onomastica etc. cauza. fără ieşire. intelectual/cognitivă (criză de identitate. cu conflicte puternice. limbajul. sarcasmul. cu tendinţa vădită de tipizare. principiul pentru care a pierit triumfă. erotic.Conflictul este componentă esenţială în opera dramatică. sociale. .) Comic Tragedie Tragicomedie Categorie estetică din care fac parte: situaţii. Clasificare: comedie de moravuri. existenţiale. Specie a genului dramatic în care tragicul şi comicul se îmbină în aceeaşi structură. grotescul. de obicei. caractere. Este generat. de caractere. prezentând o acţiune violentă saudureroasă în care comical se împleteşte cu tragicul. uneori tragic.

Chestionar de evaluare 1. în care reprezentările. • Caracterul ficţional al referentului. E. Editura Minerva. ideile. Chişinău. Bucureşti. metrică şi prozodie. • Organizare formală specifică (principiul versificaţiei). Teoria literaturii. 1982. Curente literare. III. Dicţionar de personaje literare. . Editura Nova 2001. Editura Litera. Istoria literaturii române de la origini până în prezent.. Lumea sonoră şi ritmică a poeziei se alcătuieşte ca discurs autonom. Scriitori români. Trăsăturile intrinseci prin care se defineşte caracterul poetic al unui text sunt: • Caracterul subiectiv al discursului. Bucureşti. instrument muzical – reuneşte operele literarecare se constituie pe baza categoriei estetice a liricului. • Sugestia. • Devierea (de la normele limbii literare şi de la uzanţele comunicării pragmatice) ca mecanism de metaforizare şi de producere a unor semnificaţii noi. (la alegere) IV. 1997. vol. . • Caracter autotelic (care conţine în sine scopul comunicării). Strategiile discursive care conferă unicitate limbajului poetic sunt: • Ambiguizarea. Imaginarul poetic este autonom în raport cu realitatea. motivele şi simbolurile pe care se 33 .• • dramă absurdă.. 1981. referindu-vă la opere literare din literature română și universală. vol. II. Irina. monodramă etc. 1995. 1996. genuri şi specii literare. Lovinescu. Editura Minerva. ca text monologic. • Simbolizarea. fără intermediul personajelor. lyra – liră. Istoria literaturii române contemporane. Delimitări conceptuale Genul liric – gr. Ibrăileanu. G. Bucureşti. cu intensificare a funcţiei stilistice/poetice şi a celei emotive / expresive. Editura Didactică şi Pedagogică. figuri de stil. ELEMENTE DE STRUCTURARE A TEXTULUI LIRIC IV. Bibliografie recomandată Călinescu. Petraş. Dicţionar-antologie. el există numai în lumea semantică a textului.. este construit pe repere spaţio-temporale psihice (chiar şi atunci când creează iluzia realităţii) şi reuneşte temele. GENUL LIRIC.1. Bucureşti. G. Argumentați și fundamentați cu ajutorul exemplelor diferența între conceptele de tragedie și dramă. gândurile şi sentimentele autorului sunt exprimate în mod direct.

exprimă sentimente care nu sunt propriu-zis ale sale. • lirică filosofică (artă poetică. • discursul evocator. identificându-se cu un personaj. c. Clasificarea creaţiilor lirice Clasificarea creaţiilor lirice în specii literare este determinată de multe criterii: a. odă.structurează viziunea poetică. de loc sau de timp). b. adverbe deictice (care întăreşte un sens. Tipurile de lirism Tipurile de lirism sunt generate de modalitatea de exprimare a ideilor poetice. meditaţie. cum sunt: • lirica măştilor. • monologul adresat (invocaţia retorică). reflecţii. care conţine meditaţii pe teme filosofice. realizat ca lirică a eului rostitor (poetul se identifică cu eul care vorbeşte). meditaţie filosofică. După criteriul tematic avem: • lirică erotică (idilă. de fapt. în care poetul. chiar dacă reflecţiile sunt. verbe la persoana I şi/sau a II-a). b. elegie existenţială etc. Deosebim următoarele tipuri de lirism: a. mărci ale afectivităţii (interjecţii). Lirismul subiectiv este expresia cea mai directă a comunicării poetice. satiră). • monologul autoadresat. • Indicii textuali ai lirismului subiectiv sunt: mărci lexico-gramaticale ale persoanei I şi/sau a II-a (pronume şi adjective pronominale la persoana I şi/sau a II-a. judecăţi de valoare asumate etc. • lirică peisagistă (pastel). • discursul dialogat. elegie erotică). • lirica descriptivă (de tip tablou sau de tip portret) disimulează perspectiva subiectivă a poetului sub aparenţa unei viziuni nonfocalizate. Lirismul obiectiv disimulează prezenţa eului liric. izolat orgolios în himerica sferă a visului. singular şi/sau plural.3. IV. chiar dacă prin epitete calificative se evidenţiază percepţia subiectivă a poetului respectiv. care nu mai este contemplativul romantic. După criteriul formal avem: 34 . aventuri ale cunoaşterii. • lirica gnomică. IV.). romanţă. Tipurile discursive specifice lirismului subiectiv sunt: • monologul liric. ale poetului. aserţiuni (enunţuri date ca adevărate). care pot fi formulate la persoana a III-a sub aparenţa obiectivităţii. ideile. traversând experienţe existenţiale. eglogă. ci o prezenţă esenţial activă. • lirica rolurilor. a stărilor afective asumate sau nu de eul liric.2. cu moartea. dinamică. confruntându-se cu sine însuşi şi cu ceilalţi. cu iubirea. sentimentele şi reprezentările comunicate de eul poetic. care presupune exprimarea ideilor şi sentimentelor sub o formă străină. Lirismul narativ este caracteristic liricii contemporane şi are ca premise ipostazele omului modern. • lirica cetăţii (poezia patriotică şi poezia socială:imn. substituind-o cu alte prezenţe lirice.

Odă(în metru antic). gândire. Slavona: psalmu – cântec religios. Vechiului Testament. Barbu: Joc secund. tema iubirii. ca în idilele lui Eminescu. umane. care transfigurează în imagini artistice crezul artistic al poetului. nostalgia. T. Concepte specifice genului liric.4. 2. idylle – mic tablou poematic. se ridică la o treaptă de contemplaţie moartea. fr. Arghezi: ciclul Psalmi. IV. Eminescu: Epigonii. satiră. divinul. despre funcţia ei cognitivă. care exprimă o Nu se asociază cu muzica. despre menirea artei şi a artistului în societate. Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. temele Specie a liricii filosofice în care lirismul preferate fiind: timpul. având ca Tema naturii campestre se asociază cu subiect viaţa rustică (bucolică. Se asociază cu muzica: imnuri naţionale. dorul după ceva. Stănescu: Necuvintele.. satura. Specie a liricii în care sentimente dominante sunt tristeţea. Lat. Scrisoarea II. L. satire – mustrare. cu caracter de constituie una din cărţile canonice ale rugăciune sau de odă religioasă. o poezie descriptivă în care se conturează un tablou din naturăîntr-o viziune relativ obiectivă clasică. c. N. Specie a genului liric. slavă consacrat unui eveniment sau unei Imnuri către noapte de Novalis. cântec de unei divinităţi (Imnuri către Apollo). regretul. marcată de 1. gazel. personalităţi exemplare. dispreţul autorului. exprimând o tristeţe ontologică (trăsături generaleale existenţei) şi metafizică. Al. arcadică). Este mesajul-program al unui artist. În lirica modernă psalmii sunt meditaţii filosofice pe tema raportului dintre om şi 35 . rondel. T. hymnus – cântec de biruinţă.). Lat. El a publicat în „Convorbiri literare” în anii 1868-1869 un ciclu de „Pasteluri”. adresată Specie solemnă a genului liric. elegia – cântec de doliu. La origine era o invocaţie mistică. iubirea. glosă. meditatio – reflecţie. Alecsandri: Odă ostaşilor români Lat. Specii lirice Specia Definiţia Lat Ars poetica – Horatiu. Arta poetică Pastel Elegie Meditaţie Idilă Imn Odă Satiră Psalm În lirica modernă (după modelul lui Charles Baudelaire) elegia se diversifică şi se nuanţează. precum imnul. pastello – pictură cu creioane moi. I. • poezii cu formă fixă (sonet. Elemente definitorii. Cultivată mai ales de romantici. Lamartine: Meditaţii Fr. Cei 151 de Psalmi ai regelui David Specie a liricii religioase. un elan Incipitul poate fi o invocaţie. istoria. demonicul.. haiku etc. Termenul are două accepţii: Atitudine de dezaprobare.. melancolia. În limba română: Psaltirea în versuri de Dosoftei. naiv sentimentală Lat. odă. parodie etc. în care se Limbaj ironic sau chiar sarcastic pentru ridiculizează sau se condamnă vehement exprimarea atitudinii de distanţare a fenomene negative ale vieţii sau defecte autorului. Goga: Rugăciune. elegie. Macedonski: Noaptea de decemvrie. Termenul „pastel” a fost introdus în literatura română română de către Vasile Alecsandri. După criteriul dominantei afective avem: imn. Rugă de seară. Termenul denumeşte numai în literatura română o specie a genului liric. sacră. doină. Exemple / Observaţii M. V. Specie a liricii filosofice. admirativ pentru o idee. It. O. Numai poetul. stare de jubilare spirituală. o persoană sau Pindar: Ode triumfale pentru un eveniment. Specie lirică în versuri. Arghezi: Testament. Testament etc.• poezii fără formă fixă. Vergiliu: Bucolice Specie a liricii pastorale. principiile sale estetice. intelectuală. Operă literară cu caracter satiric. viziunea proprie despre sursele şi actul creaţiei. ca în imn.

Alecsandri. În limba lituaniană „daina” Au creat doine culte: Eminescu. având însă pauză la sfârşitul versului. Este alcătuită dintr-o strofă-temă şi tot atâtea strofe mediane câte versuri are strofatemă. măsură şi pauze (pauza de tip cezură şi pauza de la sfârşitul versului). Clasicismul. rimă. dar a constituit un subiect de controverse pentru teoreticienii şi poeţii ultimelor două veacuri. măsură inegală. Coşbuc.după modelul italian (Petrarca) : 2 catrene + 2 terţine. prin spaţiul alb ce urmează după ultimul cuvânt al rândului. Varianta Şt. Arghezi. accentuare) au fost considerate până în epoca modernă semne obligatorii ale poeticităţii. este un rând din discursul poetic. care Versul 36 . Etimologie necunoscută. iar metrica (prozodia) a devenit o ştiinţă mult apreciată în Antichitate şi în perioada clasicizantă (Renaşterea. O. dar ritmul şi măsura sunt variabile. în perioada manierismului şi în cea parnasiană). fiecare strofă mediană se încheie cu câte un vers din strofa-temă. prosodia – intonare.Doină divinitate. Numărul total al versurilor este 13 ce apelează la refren şi are doar două rime. dispuse după modelul abba // baab // abab//.5. iar ultima strofă este reluarea strufei-teme (strofei I) în ordinea inversă a versurilor. • Versul liber – se caracterizează prin ritm variabil. D. versul poate fi: • Vers alb – păstrează ritmul. • Vers aritmic – are rimă şi pauză finală. Shakespeare şi-a scris sonetele fără izolarea strofelor prin blanc (spaţiu alb dintre strofe). În funcţie de existenţa / absenţa celor patru elemnete structurante.după modelul englez: 3 catrene şi 1 distih final (cu valoare de concluzie). IV. Elemente de prozodie Sonet Rondel Glosa Elementele de prozodie (gr. scriind doar distihul final într-o altă aliniere. Prozodia studiază ansamblul de reguli. procedee şi tehnici formale pe baza cărora este creat discursul poetic. 6. utilizate în construcţia versurilor şi a strofelor. măsura şi pauza. Principalele elemente de prozodie sunt următoarele: Conceptul Caracteristici / Observaţii Este o suprastructură a unei poezii. absenţa rimei. . Versul se caracterizează în funcţie de patru elemente structurante: ritm. primele două versuri apar în poziţie mediană (ca versurile 7 – 8). Iosif. regională „daina” există şi în limba română (în textul unei doine). dar renunţă la rimă. pe tema condiţiei existenţiale a omului. Izolarea fiecărui vers se realizează sonor (prin pauză) şi grafic. IV. Iluminismul. Denumeşte cântecul popular elegiac şi creaţiile culte de tipar prozodic folcloric. • Versurile înlănţuite – au ca semn distinctiv ingambamentul. Poezii cu formă fixă Specia Caracteristici Numărul total al versurilor este 14 care pot fi grupate: . dacilor. poezia încheindu-se cu versul iniţial (sunt deci identice versurile 1=7=13 şi 2 =8). T. înseamnă cântec popular. Cantemir În literatura cultă termenul a fost impus de consideră că este cuvânt din limba V. reguli metrice relativ stabile.

• diminuează sau chiar suspendă pauza de la sfârşitul versului. Numărul versurilor dintr-o strofă variază între strofe cu un singur vers (monovers. este consonanţa sunetelor finale a două sau a mai multor versuri. va – lu – ri – le : peon 1. începând cu ultima silabă accentuată. din cinci versuri (cvinarie). Măsura este totalitatea silabelor dintr-un vers. caracterizată ca sistem închis. Sa – ra pe deal // bu – ciu – mul // su – nă cu // ja – le U U U U U U U). Rima 37 . poziţia şi felul rimei. Unităţile metrice (picioarele metrice) pot fi: • Bisilabice – troheul (_/ U. Un grup de versuri care alcătuiesc o strifă este delimitat de alt grup prin spaţii albe (blancuri). 4 după locul silabei accentuate (ex: Vân – tu – ri – le. Ritmul poeziei moderne nu mai urmează succesiunea formală a picioarelor metrice. articolul ori prepoziţia de substantiv) în două versuri succesive are ca efect stilistic crearea unor rime rare şi a unor cadenţe sonore neobişnuite. felul picioarelor metrice. solemnă. cadenţele sunt construite contrapunctic. alcătuirea frazei. ca element al versificaşiei clasice (tradiţionale). din trei versuri (terţină). Măsura variabilă a versurilor din poezia modernă marchează grafic impulsurile emoţionale de mare intensitate sau de durată diferite sau fluxul intermitent al ideilor. care împarte versul în două emistihuri. Strofa safică (de la numele poetei Sapho din Lesbos) este utilizată de Eminescu în poezia „Odă(în metru antic)” şi conţine trei versuri lungi (11 silabe) şi un vers scurt de cinci silabe (vers adonic / pentametru). specific poeziei Renaşterii italiene. prin contrastul dintre cuvintele-cheie accentuate şi contextul cu fluxul firesc al ritmului vorbirii. În acest caz accentele de intensitate sunt înlocuite cu cele afective şi stilistice. amfibrahul (U_/U). Cele mai frecvente strofe sunt cele alcătuite din două versuri (distih). 2. de obicei egale (de exemplu. alexandrunul – versul din 12 silabe. rimele bisilabice (penultima silabă accentuată) se numesc rime feminine: vale / jale). din opt versuri (octava). silabă accentuată + silabă neaccentuată). care se realizează independent de construcţia ei lingvistică. cu indice 1. Metrul denotă numărul silabelor versurilor. • Trisilabice – dactilul (_/UU). iar cele cu măsură mediană (8 – 12 silabe) şi măsura lungă (peste 12 silabe) impun poeziei o cadenţă ritmică gravă. referiri la forma poeziei. care posedă coerenţă gramaticală. din şapte versuri (septima). U U U U U U Som – no – roa – se pă – să – re – le : peon 3. grupate în unităţi ritmice. Strofa Măsura Metrul Ritmul Strofa este o unitate compoziţională specifică poeziei. Aceste versuri sunt marcate de o pauză ritmică numită cezură.) U U U U U U • Tetrasilabice cu două silabe accentuate: coriambul (_/UU_/) (ex. Rima. din patru versuri (catren). continuând enunţul în versul următor. monostih) până la strofe cu douăzeci de versuri. Rimele monosilabice se numesc rime masculine (silabele finale sunt accentuate: merg / şterg). Discursul poetic modern este alcătuit frecvent din strofe inegale sau sunt poezii astrofice (discurs continuu). din nouă versuri (nona). locul cezurii. din zece versuri (decima). • Tetrasilabice – cu un singur accent: peonul. semantică şi metrică. Un efect de mare modernitate este plasarea cezurii în interiorul unui cuvânt sau descompunerea versului prin mai multe cezuri. Ritmul poetic reprezintă o succesiune recurentă de unităţi prozodice echivalente. din şase versuri (sextină). liturgică. Prin metru înţelegem schema unei pozii. rimele bogate sunt cele trisilabice (rima dactilică) şi cele tetrasilabice (valurile / malurile. Aceste unităţi prozodice sunt picioarele metrice definite ca unităţi ritmice în care silabele accentuate (_/) şi cele neaccentuate (U) se succed după un anumit model. de exemplu). cu ritm iambic – are două emistihuri de căte 6 silabe). 3. Segmentarea unităţii sintactico-lexicale (atributul sau complementul izolat de cuvântul regent. Versurile cu măsură scurtă (până la opt silabe) conferă un ritm precipitat textului poetic. iambul (U _/). anapestul (UU_/).

După sensul termenului epitet în raport cu determinatul: • Epitet ornant – „paianjeni de smarald”.” Gr. • Adverbiale – „Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet” (M. După formă. Clasificare: 1. epitheten – care e pus lângă. • Asonanţa – este repetarea vocalelor („Argint e pe ape şi aur în aer”.). Eminescu). IV.7. • Rima înlănţuită – aba – bcb – cdc – ded etc. Din punct de vedere gramatical epitetele pot fi: • Adjectivale (cu funcţie gramaticală de atribut): pasăre cernită. ori se produce o abatere da la o construcţie gramaticală uzuală pentru a spori forţa imaginii artistice.După poziţia lor în strofă. 2.e. cu scopul de a exprima însuşiri deosebite. evocă. personifică. În afară de aceste rime. • Epitet personificator . • Epitet hiperbolic – „trunchi vecinici”. a. o alăturare de sunete. adânce. 3. • Aliteraţia – este repetarea consoanelor („Prin vulturi vântul viu vuia” consoana v). • Rimă încrucişată – abab. Este o figură de stil de nivel semantic care se realizează prin alăturarea unui adjectiv sau adverb pe lâng un cuvânt. • Triple – „Cu doi ochi ca două basme mistice. • Rimă imperfectă – numită şi asonanţă – constă în diferenţe de sunete (mai ales de consoane) în segmentele acustice care constiuie rima (Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te. colinele. Funcţiile artistice ale epitetului sunt variate: apreciază. zbârrr pe o dugheană. privire rece etc. mai putem vorbi despre: • Rimă interioară – două cuvinte sau cele două emistihuri dintr-un vers rimează (Linele. Onomatopeea Epitetul 38 .„harnici unde”. • Duble – „palidă faţă de marmură”. zgomote din natură. Cele mai frecvente figuri de stil sunt următoarele: Conceptul Aliteraţia / asonanţa Definiţie / caracteristici / exemple Figură de stil de nivel fonetic care constă în selectarea cuvintelor în care se repetă un sunet. Figurile de stil (tropi) Prin figură de stil înţelegem modalitatea prin care se modifică expresiv sau se îmbogăţeşte sensul unui cuvânt. • Monorima – aaa – bbb – ccc etc.. împodobeşte. prin rimarea unor omonime / omofone ( cuvântul / cu vântul). epitetele pot fi: • Simple – „văzduhul tăiet”. „zile triste”. rimele pot fi: • Rimă împerecheată – aabb. • Rimă îmbrăţişată – abba. „Pupăza. • Rimă-ecou (concentrică) – se realizează prin reluarea unui cuvânt în rimă (plumb la Bacovia). Blaga)./ ) • Semirima – reprezintă un model combinat între versul clasic şi cel modern. dalbe”. constând în alternanţa versurilor albe cu versuri rimate încrucişat. individualizează. Figură de stil de nivel fonetic care constă în utilizarea cuvintelor care prin corpul lor sonor sugerează sunete. • Epitet metaforic – „codri de aramă”./ strîg de sus luminile – L. prin rimarea unor cuvinte dintre care un cuvânt face parte din structura celuilalt cuvânt (cristalină / alină). te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor.

calităţile. Figură de stil prin care întregul denumeşte partea. Eminescu). îndeosebi în poezia simbolistă. „Figură de stil de esenţă metaforică şi care trebuie pusă în legătură cu vechile concepţii animiste. Metonimia înlocuieşte: • Cauza cu efectul . luceafărul – omul de geniu în poezia eminesciană. simbolul a devenit tot mai mult expresie a eului liric.Iarna „ a gonit cântările” (păsările au fost gonite). Mentalitatea arhaică utiliza simbolul ca modalitate de a exprima lumea fizică: miturile. Figură de stil constând în înlocuirea numelui unui obiect cu numele altuia cu care se află într-o relaţie logică. fiecare dintre persoane păstrând câte o jumătate pentru a demonstra legătura dintre ele. Gr. eul poetic sugerează stări psihice de natură afectivă sau onirică.O interpretare a unui simbol nu poate fi considerată niciodată absolută. • Opera cu numele autorului – Am admirat un Gauguin original. deoarece acelaşi simbol poate avea conotaţii diferite. benefice (bune) sau malefice (rele). „Lună. Exemple: vulturul – la Arghezi simbolizează divinitatea. • Numele unui produs cu numele locului de provenienţă: Am băut un Murfatlar. el este un Cresus (om foarte bogat). sentimente. fecioara. figura. în funcţie de context şi în funcţie de cultura în care este utlizat. modul de a se comporta al unei persoane:” (Dicţionar de termeni literari) Este o figură de stil des întâlnită în literatura populară. Analogia pe care o exprimă un simbol poate fi convenţională. Blaga). Oximoronul 39 . plumbul – moartea în poezia bacoviană etc. Multă vreme simbolul a avut o valoare ontologică şi religioasă. synekdoke – cuprindere la un loc. tu. symbolon – semn de recunoaştere. Eminescu). consacrată prin tradiţie sau originală. care constă în a atribui unui obiect inanimat sau unei abstracţiuni. iubirea” (N. cât şi pentru a crea personaje noi din lumea necuvântătoarelor şi chiar a inanimatelor. metonymia – înlocuirea unui nume cu altul. Eminescu). „Un mort frumos cu ochii vii” (M. el este un Matusalem (om foarte bătrân) Gr. particularul generalul: „Ochii tăi caută-n frunza cea rară” (M. Gr. obiecte. stăpâna mării” (M. partea denumeşte întregul. inefabile. culoarea roşie. atât pentru a personifica fenomene. singularul exprimă pluralul. Termenul symbolon desemna. în limba greacă. rodul unei creaţii personale. În Evul Mediu. personnification . În literatură. legendele sunt rezultatul gândirii simbolice. • Numele unui lucru cu simbolul lui: Semiluna a cotropit multe popoare. Metafora poate fi: • Metaforă plasticizantă – când între termenul propriu şi cel metaforic nu există un raport de analogie: „corola de minuni a lumii” (L. • Metaforă explicită presupune prezenţa ambilor termeni: „Leoaică tânără. Gr. fiind un obiect care se rupea în două. un semn de recunoaştere pentru persoane între care exista o anumită legătură. Eminescu). • Conţinutul cu numele conţinătorului – Am băut un pahar. având sensuri opuse: „dureros de dulce”. Stănescu). aşa cum se întâmplă în creaţia literară. „Figură de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie pe care nu o poate avea decât în virtutea unei comparaţii subînţelese” (Gheorghe Crăciun). limbajul. deplasare. Figură de stil de nivel semantic care constă în alăturarea a doi termeni incompatibili în limbajul comun. crucea. Este o figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul unei imagini concrete pe baza unei analogii dintre obiect şi semnificaţie. • Efectul prin cauză – „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” (M. simbolul revela misterele creştine: porumbelul.Personificarea Metafora Metonimia Sinecdoca Simbolul Fr. Prin intermediul simbolului. metaphora – transfer.

Este un procedeu artistic complex. utilizată cu scop expresiv. comparaţii. doamne. şi morminte. / Ţi-am adus dulceaţă. Eminescu). epopei. Figură de stil de nivel sintactic ce constă în realizarea unei coordonări sintactice în scop expresiv: „Căci eu iubesc / şi flori. şi buze. Macedonski. care este realizat prin repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii sintectice după schema AB – BA: „Femeie între stele şi stea între femei”. Repetiţie lexicală – „Enigel. Procedeu artistic specific romantismului care aşază doi termeni în contrast cu scopul de se pune reciproc în evidenţă. ale unei persoane. Repetiţia poate fi: Repetiţie fonetică – aliteraţie sau asonanţă (vezi conceptele respective). ale unui fenomen cu scopul sporirii expresivităţii. etc. • Două lumi. „Lacul codrilor albastru” (lacul albastru al codrilor). care apelează la o suită de metafore. dar având conotaţii abstracte. „O lume mică de se măsura cu cotul”. Antiteză poate fi între: • Doi termeni. Enigel. ori real absent. • Două personaje: emirul / drumeţul pocit.Antiteza Hiperbola Litota Alegoria Invocaţia Interogaţia retorică Inversiune Dislocarea sintactică Enumeraţia Gr. două structuri: „Voi credeaţi în scrisul vostru. hiperbole prin care scriitorul comunică o viziune proprie.. toate în poezia „Noaptea de decemvrie” de A. noi nu credem în nimic” (M. Invocaţia este incipitul epopeilor. Eminescu: Scrisoarea III). Eminescu şi „Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu avem antiteza dintre lumea infinită a omului de geniu şi viaţa efemeră a omului de rând. relevând de la început opoziţia compoziţională a operei: „Ultima noapte de dragoste. întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Gr. ? Figură de stil retorică care constă în formularea unei întrebăricare conţine în sine răspunsul sau la care nu se aşteaptă răspuns. roşie. a proporţiilor reale ale unui obiect. • Două lucruri. când autorul cere ajutorul divinităţii. O categorie specială de repetiţie este chiasmul. Gr. iacă. Figură de stil de nivel semantic care constă în diminuarea exagerată a dimensiunilor. Eminescu) Figură de stil de nivel sintactic ce constă în modificarea topicii obişnuite cu scopul măririi expresivităţii imaginii poetice. Ţepeş.. obiecte. obiecte: drumul drept / drumul ocolit. la urma urmelor. persoane.” (L. litotes – micime. şi ochi. „Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (M.în poeziile „Luceafărul” de M. a proporţiilor reale ale unui obiect. „Păsări. poeme. „microscopice popoare” (M. • • Repetiţia 40 . Este utilizată în fabule. generând ambiguizarea. • Repetiţie gramaticală – constă în repetarea aceluiaşi radical în cuvinte diverse: om de omenie. eveniment pentru a mări expresivitatea imaginii artistice. tu. litotes. Figură de stil retorică ce constă în interpelarea unui personaj imaginar. • Două aspiraţii: idealul / lipsa de ideal. Barbu). sporirea expresivităţii limbajului poetic. „Cum nu vii. „În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare”(M. Figură de stil de nivel semantic care constă în exagerarea dimensiunilor. Blaga). fenomene concrete./ (I. allegoria – vorbire figurată. radical. fenomen. Eminescu: Epigonii). de nivelul viziunii poetice. personificări. ca îngeri de apă” (păsări de apă. ca îngeri). modestie. Constă în reluarea de două sau de trei ori a aceluiaşi sunet. cînta un cîntec. Antiteza poate să apară şi la nivelul unor opere literare. fr. Figură de stil de nivel sintactic ce constă în modificarea afectivă a topicii obişnuite. al muzei în alcătuirea creaţiei artistice. anthitesis – opoziţia. utlizând termeni ce desemnează lucruri. două idei: . Acest tip de repetiţie poate avea nuanţă intensivă: Avea faţă roşie. cuvînt sau grup de cuvinte.

4. genuri şi specii predilecte. Editura Didactică şi Pedagogică. figuri de stil. Bibliografie recomandată Călinescu. 1996. Chestionar de evaluare 1. 41 . Petraş. G.comicul. 2. al permanentei interogări asupra lumii. Particularităţi ale literaturii pentru copii / ale textelor aparţinând acesteia Miturile. Este o construcţie gramaticală greşită datorită lipsei de continuitate între începutul şi sfârşitul unei idei sau construcţii sintactice. Pascadi – Niveluri estetice): 1. Marin Preda). 2. 1981. vol. din diferite texte lirice. Clasificare Alexandru Mitru. Pe lângă cele 4 cateorii estetice fundamentale (frumosul. câte trei exemple pentru fiecare figură de stil prezentată și comentați succinct semnificația acestora. Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preşcolară şi şcolară mică. coordonata cognitivă sau informativă – opera ce comunică informaţii trasmise printr-un cod şi organizate într-un mesaj artisitic.Anacolutul Gr. II. incluzând totalitatea creaţiilor care prin profunzimea mesajelor. al lipsei de griji. Mitologia românească şi universală – izvor al literaturii pentru copii 1. Istoria literaturii române contemporane. sfera de interese. G. Editura Minerva. duiosul. trebuinţele şi preocupările centrate în jurul jocului. Chişinău. Curente literare. Bucureşti. 3. Bucureşti. Ibrăileanu. vol. I. genuri şi specii literare. 2. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. .. III. posibilităţile reduse de identificare a mesajului artistic – copiii trebuie iniţiaţi. estetică – valorificare a virtuţilor estetice ale limbajului. 3.. ana koluthos – fără legătură. În operele literare anacolutul poate fi marca oralităţii unui scriitor (Ion Creangă. . emoţii şi sentimente estetice). gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire. metrică şi prozodie. miniaturalul). limbaj. E. Editura Litera. Scriitori români. Lovinescu. Legendele Olimpului – prezentare generală Concluzii Conceptual literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii naţionale. Dicţionar-antologie.L.. Specificul literaturii pentru copii. 1982. Selectați. Caragiale. Irina. conform factorilor: 1. sau mijloc de caracterizare a unui personaj (în operele lui Caragiale apare frecvent). Teoria literaturii. V. gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artisitice se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă cu cititorii lor. 1997. Bucureşti. Funcţia artistică a operelor pentru copii are 3 coordonate principale (I. urâtul. Definiţie. Editura Minerva. tragicul) există subcategoria specifică literaturii pt copii – graţiosul.

3. Mitologia este constituită din totalitatea miturilor unui popor sau grup de popoare. dar prin conţinutul thematic investighează universul propriu de cunoştinţe al copilului. 2. (G. formativă – mesajul artistic al operei. morale – bine vs. prin intermediul literaturii pentru copii se va realiza o binevenită dedublare. Particularităţi ale textelor aparţinând literaturii pentru copii 1. fie prin epicul dens. şi numai literatura care îi satisface această pornire îl încântă. conflictul dus până la suspans. unde universul gâzelor sau al vieţuitoarelor mai mari sunt prezentate antropomorfizat (mai ales în fabule) va facilita o înţelegere a raporturilor umane şi a normelor de covieţuire socială. existenţa unor conflicte puternice la care participă personajele grupate în pozitive şi negative provenite din lumea basmului. întrucât a ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om e secretul marii literaturi pentru copii şi tineret . 5. 4. Personajele sunt simboluri ale binelui şi răului chiar în povestiri şi schiţe. fie prin poezii simple. identificând imaginile frumoase. operele ţin seama de faptul că în primul rând „copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. printr-o ingenioasă transfigurare artisitică.3. interfenreţă care va salva astfel textul de monotonie. adăugându-se situaţii din existenţa cotidiană a copilului. copilărie. 3. În funcţie de tematică. e foarte important să se exploateze textul sub toate posibilităţile sale. în varietatea semnificaţiilor sale receptate de către copii. figurile de stil. Termenul central e mitul pe care M. miturile se clasifică: 1. 42 . teogonice – originea şi istoria zeilor. când cititorul copil se va reunoaşte în altul sau va refuza identificarea cu un model negativ. cu momentele subiectului şi personaje). Înainte de a putea înţelege propriul său eu. Călinescu). dramaturgia se accesibilizează doar în urma vizionării spectacolului la teatrul de păpuşi. scrierile pentru copii şi tineri trebuie să-i încânte şi să-i intereseze şi pe oamenii maturi. astfel el va înţelege restul descrierii şi portretelor şi se va iniţia în receptarea „dramei” –sau a scenetelor de teatru. Ca să fie o operă de artă. în contact cu alte euri. cosmogonice – creaţia universului. ca atare. cititorul de vârstă şcolară mică va fi atras de epic (întrucât există acţiune. rău. valorificându-se atât virtuţile cognitive şi estetice. năzuinţele şi aspiraţiile lui legate de familie. mai puţin prezentă în literatura pentru copii şi în manuale. Eliade îl defineşte: „mitul se referă întotdeauna la o „creaţie”. semnificaţii la care se ajunge prin ieşirea din planul abstract al textului literar şi analogia dintre tema şi motivele operei şi viaţă. Evidenţiind curajul oamenilor dintotdeauna. 2. copilul îşi află un alterego multiplicat în fiecare persoană cu care simpatizează sau antipatizează. Ele vor contribui la educarea acestora conform unor virtuţi morale alese. interferenţa genurilor e solicitată de potenţiala receptivitate scăzută a micului cititor. la început. Literatura pentru copii include genuri şi specii literare identice celor din literatura naţională în general. 4. 2. ele constituie paradigme pentru toate actele omeneşti semnificative” (Aspecte ale mitului). cât mai ales cele morale trasmise de text. El povesteşte cum ia fiinţă ceva sau cum un model de comportament sau o deprindere de muncă au fost stabilite. dar treptat cititorul va deveni sensibil la expresivitatea limbajului poetic. etiologice – originea lucrurilor şi a fiinţelor.

plus o legendă păstrată de la D. un zeu a devenit simbol ce îngemănează valenţe benefice şi malefice. fără participarea conştiinţei . mitul jertfei pentru creaţie . lupta dintre bine şi rău. a labirintului. Ascahi (Traian şi Dochia). demoni. afirmă Călinescu. 3... iubirii – fiul Ariadnei îl ajuta pe Tezeu să scape din labirint. Numele zeilor şi eroilor sunt explicate şi înţelese ca fiind surse pentru explicarea altor cuvinte din limba română: cronologia < Cronos – zeul timpului.eschatologice – stingerea universului. 2. Miturile româneşti. eroi supranaturali. al inconştientului. al luminii. întâmplări miraculoase. 1. semnificând ideea că creaţia e rod al suferinţei. Călinescu. “În ţara legendelor”. încearcă să se ridice şi altele. 2. lupta pentru putere în familiile nobile. concepţia despre creaţia lumii. moarte. Dintre marile civilizaţii cu tradiţie mitologică amintim: 1. identificate de G.) Pe lângă aceste 4 mituri. “Bastonul cu mâner de argint”. Dionysos – zeul vinului. Zeii înşişi au calităţi si defecte ca muritorii.Meşterul Manole – e un mit estetic. al nopţii. Legendele Olimpului este o operă semnificativă din creaţia lui Al. precum şi trilogia Legenda Valahă”. ele devenind piloni ai literaturii române culte. civilizaţia asiro-babiloniană – lumea orientală. civilizaţia greco – romană – A. beţiei. (Istoria literaturii române. destinul – Moira. geologia < Ghea – zeiţa Pământului. Mitul are la bază credinţa în dimensiunea sacră a lumii marile naraţiuni includ o mare varietate de zeităţi. atitudini umane sau element cosmic. îmbrăţişând mai cu seamă domeniul religiosului. M. belşugului. În general. mitul etnogenezei – Gh. 5. 2.” G. 43 . Astfel de opere apreciate de copii sunt: “Copiii muntelui de aur”. Ele consituie o sursă de inspiraţie şi sunt importante repere culturale şi prezintă în formă specifică teme ale gândirii dintotdeauna şi de pretutindeni: relaţia omului cu sacrul. Cantemir. Apollo – zeul soarelui. În literatura populară avem 4 mituri fundamentale. Mitul e izvor al basmelor. ursitoarele. despre luptele sociale şi naţionale din vremea domniei lui Vlad Ţepeş. Eminescu sugerează că iubirea e forţă implacabilă. “o 5. Temele date de Legendele Olimpului sunt etern umane fiind prezente până astăzi în literatura pentru copii: 1.. 6. Balaci – Mic dicţionar mitologic greco – roman. Legendele Olimpului Alexandru Mitru este unul dintre marii scriitori ai anilor cincizeci în literatura română pentru copii şi tineret. 3. central fiind Mitul lui Isis şi al lui Osiris. viaţă. Mitru. pt că povesteşte fapte neobişnuite ale eroilor cu puteri supraomeneşti. Operele şi le-a creat pe baza poveştilor populare româneşti şi ca sursă de inspiraţie a folosit lumea copilăriei. răsplătirea faptelor bune a prieteniei. 4. mitul transhumanţei – Mioriţa – simbolizează existenţa pastorală a poporului român. mitul zburătorului erotic sau mitul erotic – personifică invazia instinctului puberal la tinerele fete. trimiţând la urmă la ideea imperfecţiunii lumii şi a creaţiei. 3. şi a perfectibilităţii naturii umane şi sociale. Artemis – zeiţă a vânătorii. „exprimă viziunea pastorală franciscan-panteistă a morţii individului . 4. Călinescu. Cele mai importante divinităţi sunt simboluri ale unei anume activităţi.

carte pentru tineret. autorul prezintă formarea Pământului. eroi care existau nu numai în imaginaţia poporului. de la început până la sfârşit. de întâmplare de mari proporţii. a fost 44 . Ea se citeşte ca atare. Alexandru Mitru. cetatea zeilor greci. Opera are două părţi: în prima parte ne sunt prezentaţi zeii din mitologia greacă. E greu de definit cartea lui Al. Fără a avea câtuşi de puţin un iz didactic. Pe când mulţi dintre eroi au tăit în realitate. în primul rând pentru virtuozităţile ei pedagogice” (Demonstene Botez). Ulise au fost însă oameni care au luptat sub zidurile Troiei. pentru o mai apropiată înţelegere. Tezeu. Legenda este o specie a genului epic în proză. Poate fi şi un roman. întrupată într-o fiinţă. a afirmat la cea mai înaltă treaptă literatura pentru copii şi pentru tineret. aparţine genului epic în proză şi speciei legendei. făcută cu talent şi cu putere de evocare. adică la apariţia zeilor şi a oamenilor. detaliază sau completează povestirea cu date exacte. Zeus n-a existat. În imaginaţia grecilor. ne prezintă Olimpul. Acest fapt este demonstrat şi de “Notele” de la sfârşitul fiecărui capitol. chiar dacă în plăsmuirea chipului şi vieţii lor se pornise de la realităţi omeneşti concrete. Afrodita. Zeii erau nişte fiinţe pur imaginare. ci şi în realitatea istorică: Perseu. altfel inexplicabil decât prin existenţa unei puteri supranaturale şi atotputernice. o carte pentru tineretul de la 10 la 80 de ani. Dionisos. În legendele despre eroi asistăm la o încordare a tuturor puterilor fizice şi morale ale pământenilor. partea a doua conţine legendele despre marii eroi greci. pentru care autorul a primit premiul “Ion Creangă” al Academiei Române în anul 1972.cuprinde legendele cele mai vechi din mitologia greacă. cu zei. adesea peste fire. cartea lui Al. care a încercat să explice existenţa zeilor imaginându-i şi înzestrându-i cu trăsături umane. aşa cum au fost socotite cărţile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi. Legendele Olimpului. a cărei memorie a ajuns până în zilele noastre. Zeus trona maiestuos şi capricios în Olimp. precum arată şi titlul. create de omul primitiv. precum: Gheea. aţa încât legenda să capete tărie de adevăr. în adevăratul sens al cuvântului. Legendele Olimpului este. Autorul ne descrie cei mai importanţi zei. unic prin personaje şi întâmplări. cea mai depărtată a lumii ştiute. Zeus. dar îndeosebi prin aceasta. Prometeu. Heracle. apelând la tema cosmologiei. Ea este o naraţiune a preistoriei şi istoriei antice. ucigând monştrii şi biruind oameni nelegiuiţi. asta din urmă. “eroi”. care utilizează evenimente miraculoase sau fantastice şi tinde să dea explicaţie genetică. spre a birui forţele vrăjmaşe şi a ridica viaţa şi demnitatea omului deasupra tiraniei şi mizeriei. Zeus are mult din caracterele unui basileu. autorul a studiat cu minuţiozitate mitologia greacă. nu prea departe totuşi de noi. Ulise. cel mai puţin. personalitatea. Prima parte – Zeii . Hera. cu eroi şi sângeroase conflicte între ei. Orfeu. din vremea când şi realităţile cele mai fireşti constituiau un mister. Trebuie să facem de la început o distincţie esenţială între zei şi eroi.Mitru e istorie? e o înţiruire de legende? e o lungă poveste? Poate. Aşa fiind. Ahile. Palas. Mitru. În această operă. De pildă. “Legendele” lui Al. Agamenon. prin cărţile sale. dar pe pământ eroul Heracle. iar imaginaţia n-a făcut altceva decât să le mărească. în greceşte. în care autorul dă explicaţii. ne povesteşte despre viaţa şi faptele lor. Mitru familiarizează tineretul (şi bătrânetul!) cu legendele istoriei antice a lumii. sau se referă la prezenţa unor motive. Partea a doua – Eroii – cuprinde legendele cele mai semnificative despre eroii greci. Pentru reuşita acestei opere. teme în alte opere de artă. al istoriei. Menelau. Alexandru Mitru expune mituri şi legende pe care imaginaţia greacă le-a ţesut în jurul unor oameni numiţi. înfruntând mânia Herei.

socotit vrednic de Olimp. Curajul, dârzenia, dragostea de oameni şi spiritul de sacrificiu pentru binele obştei sunt trăsături care se întâlnesc la toţi eroii. Există, desigur, multe elemente legendare în cele ce se povesteau, de pildă, despre Tezeu. Dar lupta lui împotriva tâlharilor, care infestau drumurile Aticei în vremurile îndepărtate, este reflectarea unei realităţi, care a dus viaţa greacă, în Atica, cu un pas mai departe spre civilizare şi umanizare. Legenda spune că Tezeu a fost înflăcărat de isprăvile lui Heracle. Dar este uşor de închipuit ce profundă influenţă asupra imaginaţiei şi dorului de fapte mari ale generaţiilor de tineri greci exercitau aceste modele de curaj şi dragoste de om pe care le prezentau legendele eroilor. Spre a ne da însă mai bine seama de felul în care s-au plăsmuit legendele, este necesar să începem prin a cerceta înţelesurile pe care le-a căpătat cuvântul “erou”. Evoluţia înţelesurilor cuvântului ne arată limpede şi concis noţiunile fundamentale pe care le legau anticii de acest cuvânt şi ne conduce pe drumul rezolvării diferitelor întrebări pe care le ridică problema constituirii legendelor eroilor. La Homer, cuvântul are următoárele înţelesuri: 1.-stăpân, şef, nobil, comandant militar; 2.-luptător,; 3.-om care se distinge prin naştere, prin curaj sau prin talent. Începând cu Hesiod, cuvântul “erou” capătă înţelesul de semizeu. În secolul al V-lea, vorbind despre Heracle, Pindar îi dă apelativele de “erou zeu”. Platon aşează pe “erou după zeu, şi zeii după oameni. La Atena, în secolul al V-lea, “eroi eponimi” erau socotiţi bărbaţii care dăduseră numele celor zece triburi ale Atenei. Iar la Roma “eroi” ajunseseră să fie numiţi împăraţi romani divinizaţi. Aşadar, pe scurt, linia evolutivă a semanticei cuvântului “erou” a fost: 1.- stăpân, nobil, şef, comandant militar; 2.- combatant (în general); 3.- om distins prin naştere, talent, vitejie; 4.- semizeu; 5.- muritor ridicat, după moarte, la rangul de semizeu. Nici nu se poate un mai mare ajutor, în discutarea problemei eroilor antici, decât acela pe care ni-l dă semantica cuvântului “erou”. Se vede că la baza diferitelor înţelesuri ale cuvântului “erou” a stat întotdeauna un sentiment de adâncă admiraţie pentru oamenii care se distingeau prin anumite calităţi, admiraţie care a dus la divinizarea anumitor eroi. Luptătorii de le Troia văzuseră pe şefii lor, pe marii comandanţi, pe Ahile, Ulise, Menelau, Nestor, în bătălie. Dar, după terminarea războiului, faptele lor creşteau parcă şi mai mult în imaginaţia generaţiilor. Felurite legende se ţeseau în jurul acestor mari figuri. Apoi fiecare cetate din Grecia voia să-şi aibă “eroul” său şi, aşa cum sa întâmplat cu Heracle, care era revendicat de Teba şi de Argos, ăn mai multe cetăţi înfloreau legende prin care un erou le aducea faimă şi glorie. Nu toţi eroii au luptat la Troia, dar toţi eroii erau înnobilaţi cu acele calităţi pe care autorii legendelor le socoteau cele mai de frunte. Cum legendele în jurul unui erou se închegau adesea în cetăţi diferite şi în timpuri diferite, se întâmpla acelaşi fenomen care se petrecea şi cu zeii, şi anume că acelaşi erou era încărcat cu însuşiri contradictorii şi despre el se spuneau lucruri contradictorii. Este de neconceput ca timp de cel puţin opt sute de ani, câţi au trecut de la venirea aheilor pe pământul Greciei şi până la războiul Troiei, purtătorii civilizaţiei miceniene să nu fi cunoscut şi admirat oameni cu însuşiri excepţionale, luptători pentru binele comunităţii, pe care să-i fi numit “eroi”. Aşadar “eroii” au existat întotdeauna la greci, legendele în jurul diferitelor figuri au înmugurit cu mult înainte de războiul Troiei, dar numai anumiţi “eroi” au luat parte la luptele de sub zidurile Troiei, şi deci numai anumite legende au fost consemnate de eposul homeric.

45

Pentru a pune o oarecare ordine în acest hăţiş de fapte, se poate spune că legendele eroilor pot fi împărţite în trei mari categorii: legende plămădite pe pământul Greciei, înainte de războiul Troiei; legende create în Asia Mică, în legătură cu războiul Troiei, în jurul unor eroi veniţi din Grecia; legende create în Grecia, după şi sub influenţa legendelor războiului Troiei. Dar multe dintre legendele din prima categorie au fost influenţate de legendele războiului troiei. Războiul Troiei a fost evenimentul care a contribuit, într-o foarte mare măsură, la alterarea conţinutului legendelor şi deci la estomparea cronologiei lor. Aceasta fiind situaţia, este foarte greu de precizat în ce epocă au apărut legendele în jurul unui anumit erou şi care a fost fizionomia eroului respectiv de-a lungul secolelor. De aceea, în discuţia cu privire la fiecare erou, savanţii exprimă păreri diferite, adesea contradictorii. În orice caz, se pot desprinde din legende unele fapte care sunt în perfect acord cu datele istorice. Pe baza lor se poate stabili o cronologie relativă a diferitelor legende. Astfel, se poate presupune că legenda argonauţilor a fost una dintre cele mai vechi legende, căci în ea se reflectă primele mişcări de expansiune aheiene. Se poate de asemenea socoti că sunt anterioare războiului Troiei legendele cu privire la luptele date de argivi împotriva Tebei. Numai după aceea vin legendele în jurul eroilor luptători la Troia. În lucrarea sa Al. Mitru a trebuit deci să rezolve două probleme fundamentale, semnalate mai sus: problema cronologiei şi problema fizionomiei eroilor. Cronologic, autorul a respectat următoarea ordine: Perseu, Heracle, Tezeu, Dedal şi Icar, Castor şi Polux, Belerofon, Asclepio, Meleagru, Orfeu şi Euridice, Întemeierea Tebei, Expediţia argonauţilor, Războiul Troiei, Întoarcerea aheilor în Elada, Păţaniile lui Ulise, Aventuroasa călătorie e lui Enea. Date fiind faptele menţionate mai sus, în legătură cu contaminarea diferitelor legende, este cu neputinţă de dovedit cu certitudine timpul precis, şi uneori chiar locul în care au luat naştere unele legende. Sunt totuşi anumite legende sau cicluri de legende a căror cronologie nu mai trezeşte nici o îndoială şi asupra lor trebuie îndreptată atenţia. Din acest punct de vedere, autorul a procedat, în general, cât se poate de raţional. Astfel, era firesc să înceapă cu Perseu, de vreme ce sunt dovezi destul de convingătoare că legenda lui a înflorit în epoca miceniană. De asemenea, toată lumea savanţilor care s-a ocupat de problemă este de acord că Heracle este unul dintre cei mai vechi eroi ai grecilor. Tezeu îşi găseşte şi el locul după Heracle. Este bine plasată şi expediţia argonauţilor anterior războiului troian care, la rândul său, este urmat de întoarcerea eroilor în Elada, de păţaniile lui Ulise şi de călătoria lui Enea. S-ar părea, poate, că fondarea Tebei şi expediţia argonauţilor sunt aşezate prea departe de Tezeu. La această obiecţie se poate răspunde foarte uşor că figurile eroilor citaţi anterior, chiar dacă au unele contingenţe cu fapte petrecute mai târziu – de pildă Heracle este pus şi în legătură cu războiul troian – legendele lor conţin vădit elemente ce dovedesc că ele au fost plămădite, cel puţin în embrion, cu mult înainte de războiul troian. Acolo unde cronologia este sigură – argonauţi, Troia, Ulise, Enea – autorul a respectat-o cu scrupulozitate. În ceea ce priveşte faptele menţionate, adică substanţa legendelor însăşi, este de observat că au fost alese cele mai importante, şi anume acelea care ilustrează idea de bază pe care a urmărit-o autorul: lupta omului împotriva elementelor ostile – naturale şi sociale – pentru a-şi dobândi o viaţă mai bună, precum şi rezultatul acestei lupte: înălţarea demnităţii omului şi sporirea încrederii în sine şi în puterile sale. De pildă, în legenda lui Heracle, elementul realist reprezintă lupta omului înzestrat cu excepţionale calităţi fizice şi morale, care se împotriveşte curajos fiarelor şi monştrilor: lei, hidre, şerpi, balauri. Astfel de lupte au trebuit să fie numeroase în epoca comunei primitive. Acesta e fost embrionul legendei. Dar mai târziu, genosurile s-au asociat în fratrii, şi fratriile în triburi, şi au început lupte între ele. 46

Deci la luptele pe care trebuiau să le ducă eroii împotriva fiarelor, s-au adăugat luptele împotriva şefilor de triburi, apoi de cetăţi. Dacă ţinem seama că idea de bază, pe care a urmărit s-o pună în lumină neîncetat autorul, este aceea a biruinţei omului când este perseverent, chiar împotriva hotărârii zeilor, atunci dramatizarea originală a fabulaţiei dă adesea o zguduitoare forţă ideii morale, iar idea morală vine şi transfigurează dramatismul care, fără sens, ar fi se- a dreptul descurajator, pesimist, iraţional. Chiar sfârşitul tragic al unui erou –de pildă Heracle – este nimbat de aureola biruinţei. Autorul a avut buna inspiraţie de a însera în volum şi legenda lui Enea şi, în acest fel, de a releva încă o dată, în lumină, triumful eforturilor biruitoare, amintind şi de întemeierea Romei. Înserarea legendei lui Enea este cât se poate de binevenită din mai multe puncte de vedere. Un punct de vedere este acela al evitării de a rămâne necunoscută publicului cititor, căruia se adresează cartea una dintre cele mai interesante figuri de erou antic. Dar mai există şi punctul de vedere istoric al însemnătăţii pe care o acordau romanii legăturilor înrudirii lor cu zeii, prin Afrodita, mama lui Enea, al cărei fui, Iulus sau Ascaniu, a întemeiat ginta Iuliilor, din care au făcut parte Cezar şi August. În călătoria legendară a lui Enea, de la Troia până în Italia, se reflectând drumul pe care l-au parcurs influenţele de civilizaţie şi cultură exercitate de greci asupra romanilor. Romanii au cucerit Grecia, dar, aşa cum se spunea chiar în antichitate, sub formă mai vagă, cultura greacă i-a cucerit pe romani, şi, sub influenţa acestei culturi, romanii şi-au putut realiza creaţiile materiale şi culturale, care poartă caracteristicile genului lor propriu. Autorul a procedat deci foarte potrivit când a vorbit şi despre Enea, căci, în realitate, mitologia greacă n-a exercitat influenţe numai asupra culturii şi literaturii greceşti, ci influenţa ei a fost profundă şi la Roma. Procedând în acest fel, autorul expune legendele, de la Perseu la Enea, cu privire la cincisprezece eroi. El a avut prilejul să ilustreze din belşug idea centrală arătată mai sus şi, în acelaşi timp, în expunerea legendelor, dar mai ales în note, să dea şi unele amănunte asupra realităţilor sociale şi politice care au condiţionat înflorirea acestor legende. Civilizaţia miceniană, basileii ahei, şefii triburilor antice, sunt, rând pe rând, evocaţi în note şi, în acest fel, pe lângă încântarea, plină de înţeles moral, pe care o simte cititorul, atenţia este dusă şi spre realităţile istorice, dând astfel mitului şi legendei suportul realităţii, haina fermecătoare a basmului. Stilul este şi în această parte a cărţii cât se poate de bine potrivit cu conţinutul. Cuvintele sunt parcă luate din lumea basmului: expresive, pregnante, bine alese, evitându-se arhaismele,dar nefăcându-se abuz nici de neologisme. Nu trebuie uitat însă că ceea ce dă un deosebit farmec expunerii este proza ritmată, care, deşi se întâlneşte destul de des, nu transformă totuşi textul într-o înşiruire de versuri. Ideile sunt exprimate în proză ritmată, ritmul fiind întrebuinţat de autor numai acolo unde se cer accentuate dramatic anumite situaţii. Rezumând cele arătate cu privire la cea de-a doua parte a lucrării, putem afirma că: 1. Autorul a ales cele mai interesante figuri de eroi, spre a le expune viaţa legendară. 2- Cronologia este în conformitate cu ipotezele cele mai plauzibile. 3- Aşa cum în “Legendele zeilor” s-a dat o deosebită atenţie figurii lui Prometeu, tot aşa în “Legendele eroilor” s-a aruncat o lumină deosebită asupra lui Heracle. 4- Idea călăuzitoare în expunere a fost aceea care a stat la baza plăsmuirii acestor legende, şi anume că, luptând cu dârzenie şi curaj neistovit, oamenii pot triumfa asupra tuturor obstacolelor şi chiar asupra voinţei zeilor. 5- Dramatizarea acţiunii, lărgirea şi îmbogăţirea originală a fabulaţiei, dialogul, vocabularul, ritmul conferă o vioiciune şi pregnanţă poetică de primul ordin. 6- Notele vin să lămurească, prin explicaţii ştiinţifice, multe din ciudăţeniile

47

estetice şi morale în miturile româneşti / universale. el continuă. 2. linia. stâlpii sunt încărcate de o cu totul altă sarcină mitică decât cuvine ca verticalul. create de antici. poarta. metrică şi prozodie. Editura Fundaţiei “România de mâine”. josul. Literatura pentru copii – note de curs. Curente literare. Lovinescu. Editura Minerva. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. 1996. se formulează năzuinţe spre mai bine şi spre mai frumos. III.Ca şi “Legendele zeilor”. Bucureşti. demoni. cerul. Ion. 7. Concluzii Mitul are deci la bază credinţa în dimensiunea sacră a lumii. Bibliografie recomandată Călinescu. E. fiind sursa primară a basmelor şi legendelor. Buzaşi. Editura Nova 2001. Irina. Cuvinte precum înaltul.” Ca o mărturie a acestei atmosfere mitice stau chiar cuvintele noastre care poartă în diverse măsuri o sarcină mitică. genuri şi specii literare. 1981. Istoria literaturii române contemporane. Dicţionar de personaje literare. Bucureşti. pământul. Bucureşti. 1982. Editura Didactică şi Pedagogică. la fel ca şi Blaga: „fapt e că oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare de mituri ca de un balast inutil. în care. În felul acesta naraţia este însoţită de explicaţia raţională a plăsmuirilor fanteziei. specii predilecte a literaturii pentru copii. Bucureşti. Editura Minerva. pornind de la realităţi certe. 48 .. Chestionar de evaluare Trataţi una dintre temele următoare. de aceea naraţiunea înglobează o lume fantastică de divinităţi. .miturilor. Este unul din meritele de seamă ale acestei lucrări. Bucureşti. eroi cu însuşiri supranaturale şi întâmplări miraculoase în care se îmbină fapte obişnuite cu cele neobişnuite. „Viaţa noastră este devorată de mituri”.. “Legendele eroilor” contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor şi la educaţia tinerei generaţii. 1999 Petraş. Teoria literaturii. punând în faţă modele de luptă dârză. scria Balzac. oferind modele unice de umanitate. Miturile reprezintă o importantă sursă de inspiraţie pentru operele literare.Realizaţi un eseu argumentativ de 2-4 pagini în care să evideenţiaţi valoarea formativă a miturilor / textelor cu caracter mitologic la vârsta şcolară mică. 1995. 4. fără să îşi dea seama să trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă mitică. inferiorul. figuri de stil. vol. G. Valori cognitive. punând în centrul lor modele exemplare pentru toate epocile. Dicţionar-antologie. la alegere: 1.

301). etios = cauză. etc. legende populare. unele titluri existând în parallel. în care se descriu vieţile sfinţilor. ţinut sau fapte aleunor eroi“ (C. Novac şi Corbul.. în versuri şi în proză. întâmplări. mai ales în proză. 3.Definiţie. v.prezentare generală 3. Clasificarea legendelor după vechimea şi originea lor 1. în care se povestesc anumite evenimente istorice. o naraţiune în versuri sau în proză. fiind apoi prelucrată în întregime sau parţial. În aceste legende.VI. Dumitru Almaş. bazate pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar. Constantin Brâncoveanul etc. istorice. geneza cosmică a faunei şi a florei este atribuită unor făpturi supranaturale. legenda ocupă locul al doilea în proza epică populară şi cultă pentru copii. 1969. legere – a citi. dee obicei redusă ca dimensiune. omului. dar şi în versuri. legendele etiologice a fost denumită de B. legenda însemnând ceea ce trebuie citit.Legenda geografică – Babele 1. 2. ci şi spre snoavă. După basmul fantastic şi poveşti. Legenda este o povestire. volumul Din legendele românilor. Prima categorie. p. Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar – artistică la interferenţa dintre basm şi mit. etiologice < gr. acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm. hagiografice sau religioase.Definiţie. animalelor.valorimorale în legende Legenda este o specie a literaturii populare. Ghiţă. utilizând evenimente miraculoase şi fantastice. valori morale în legende. tinde să dea explicaţie genetic şi în genral cauzală unor fenomene. clasificare. deseori. Apropiată de snoavă.. 2. Legenda provine din latinescul lego. de basme şi uneori de balade.Legendele românilor . pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un înveliş de glumă. de obicei de dimensiuni reduse. întrucât trimit la originea unor fenomene naturale. Ion Creangă. anonime. care. Ex: Toma Alimoş. B. deformate prin intervenţia miraculosului sau a invenţiei poetice. în proză – Călin Gruia. Dicţionar de terminologie literară. Legenda Vrîncioaiei 5. legenda se deosebeşte funcţional de toate acestea. A existat întâi sub forma populară. Fierăscu. ca de exemplu Legenda Florii Soarelui. Legenda Cucului. Legenda . o specie a genului epic. Ed. Dicţionarul de terminologie literară defineşte astfel legenda: „. mitic al acesteia. A. 2. amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe. Clasificare în funcţie de conţinutul lor 1. Hajdeu deceuri. moment istorice. lucruri. având uneori elemente fantastice şi miraculoase. plante şi animale a căror apariţie este explicată prin povestirea unor întâmplări miraculoase. Bucureşti. Legenda Rândunicii. încât. în literature cultă.Legenda istorică – Condeiele lui Vodă.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui 4. prin tendinţa ei explicativă şi prin fantastical subordonat acestuia (Dicţionar de 49 . Bolintineanu.specie reprezentativă a literaturii pentru copii 1. P. de poveştile cu animale. Se mai numesc şi explicative sau mitologice. cu elemente fantastice şi miraculoase.clasificare. în care explicaţiile. legende culte în versuri – Alecsandri. întrucât răspund la un de ce. Gh. caracteristici ale plantelor.

aceasta este o povestire în care răzbate nevoia de concret şi anecdotic. mai înzestrat. În acest exemplu. în legendele despre Negru-Vodă. Valoarea legendei nu constă atât în conţinut. V. . pline de pitoresc.căsătoria mitică dintre frate şi soră – Soarele şi Luna. de istorioară. LEGENDELE ROMÂNILOR 50 . trăsăturile de voinţă şi de caracter. Bucureşti. devenind modalităţi estetice generale pentru realizarea speciei şi pentru nuanţarea trăsăturilor umane ale personajelor (de exemplu. Deseori. Alecsandri. cât şi legende istorice a fost V. . Legendele au pătruns de timpuriu în literature cultă: legendele istorice din Iliada şi Odiseea l-au inspirit pe Ion Neculce în O samă de cuvinte. În realitate.Iovan Iorgovan. mezinul. cu replici imprevizibile (Un ostaş de-al lui Ţepeş). prin urmare. . concizia. hiperbola şi fantasticul îndeplinesc în legendă o funcţie estetico-etică. relevantă în lupta dintre bine şi rău. Ştiinţifică. cât în forma literar – artistică de a comunica adevăruri şi a nuanţa bogate valori morale. Voiculescu şi alţii. 2. Eroii sunt ajutaţi de calul năzdrăvan. se pot stabili câteva asemănări între acestea: . doar una e în stare „să aducă apă vie şi apă moartă din râul Iordan”. fondul real al operei. care le-a aşezat în fruntea Letopiseţului său.nevoia sacrificiului uman care asigură durabilitatea şi valoarea creaţiei – Meşterul Manole.prezenţa aceloraşi motive: . 1970). fapt ce o apropie de snoavă. Comparând legende din volumul Din legendele românilor şi legendele culte cunoscute ale lui Călin Gruia sau Dumitru Almaş cu basmul.recunoaşterea de către domn a fratelui pierdut în copilărie – Mircea Ciobănaşul.tematica variată. Astfel. Lectura sau povestirea legendelor îmbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv al copiilor de vârstă preşcolară sau şcolară. învinge situaţiile dificile (Românaş). Ştefan cel Mare „a bătut războaie drepte” şi datorită prezenţei calului zburător. . ostaşul român al lui Vlad Ţepeş – realizat în viziunea clasică – exprimă ideea şi concepţia că demnitatea şi credinţa patriotică sunt mai presus de orice bogăţie sau rang. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate îi ajută pe copii să descifreze mesajul estetic. Valori morale şi estetice În explicarea uno adevăruri. Mihai Viteazul sau Cuza-Vodă). simplitatea şi expresivitatea limbii şi stilului.lupta dintre voinic şi balaur . Primul poet roman care a prelucrat atât legende mitologice. în legende sunt prezenţi trei eroi. pentru feciorul menit să ajungă ajungă domn (Negru – Vodă). Legendarul e.înfruntarea dintre oştile turceşti şi forţele naturii – „gerurile răsăritene” – Morcov Paşa şi Crivăţu. le dezvoltă capacităţile intelectuale şi verbale. merg până la fantastic. de obiecte şi forţe ale natruii neobişnuite. Ed. adevăr-minciună. Ştefan cel Mare. sărăcie-bogăţie. o modalitate de transfigurare a realităţii. Cele mai multe situaţii pun legenda alături de poveste. Dintre cele trei fete de împărat. care sunt supuşi la trei încercări. cu personaje asemănătoare lui Păcală. în ciclurile Legende şi Legende nouă. după care. pe fondul antitezei. I-au urmat apoi Dimitrie Bolintineanu.terminologie literară. Vlad Ţepeş. fiind cel mai iscusit. .folosirea aceloraşi modalităţi artistice de compoziţie şi stil: personificarea şi hiperbola. dreptate-nedreptate. .

care se centrează fie pe momente importante din viaţa omului. Societatea internaţională de cercetare a naraţiunilor populare o nouă tipologie bazată pe investigarea colecţiilor existente. Rădulescu-Codin şi alţii. Paralel cu apariţia legendelor în periodice. Bogdan. cu legende religioase. De asemenea. atunci când avem ocazia să prindem fenomenul viu în desfăşurare. Teodorescu-Kirileanu. în care intră şi o serie de legende geografice şi toponimice. în lucrări ce depăşesc caracterul unor simple adunări de material. Nicolae Densuşianu şi alţii). Dumitraşcu. geografice şi toponimice – ale lui Theodor A. Lipsa mijloacelor tehnice moderne de imprimare. care le-ar fi conferit gradul major de autenticitate. povestirea şi snoava) au fost abordate din perspective diverse. care a apărut în limba română a fost publicată într-un calendar din Iaşi. îmbrăţişează în preocupările sale şi legendele despre vieţuitoare. În primul rând povestitorul – sau informatorul – . Structură şi compoziţie Clasificarea legendelor a constituit o preocupare pentru cercetătorii prozei populare din a doua jumătate a secolului nostru. Lucian Costin. Câteodată numai informatorul şi culegătorul stau faţă în faţă. 51 . Monografiile lui. cuprind şi legende. configurânduse. au mai apărut şi alte volume. cu legende mitologice. cuprinzând toate categoriile de legence. culegătorul. diferite şcoli şi curente. În fenomenul povestitului intră patru factori importanţi. cu un caracter local. unele din volumele lui Tudor Pamfile adună un bogat material de legende etiologice. până astăzi. Tuţescu. fie pe diferitele sărbători. de aceeaşi factură într-un calendar din Sibiu. o parte din volumele cu caracter strict naţional şi local – cu legende istorice. în afara celor religioase. Legenda reprezintă un corpus de texte folclorice şi ocupă o poziţie limitrofă în sistemul creaţiilor orale în proză şi în versuri. piesa culeasă şi uneori auditorul. cu caracter local. S. culegeri ale diferiţilor folclorişti. legendele au fost adesea culese concomitent cu basmele (şi chiar cu snoavele). „Peştera de la Almaş”). În perioada trezirii interesului la noi pentru creaţia populară în cursul secolului trecut. În sfârşit. în epocile respective ale culegerii acestui material. în anul 1851 ( „Piatra Teiului” ). Relaţiile dintre aceşti factori sunt de diferite feluri. chiar dacă au în vedere în primul rând credinţele şi obiceiurile corespunzătoare. mitologice şi cosmogonice. I-au urmat alte două. în unele piese tipărite. Simion Hârnea. care au cuprins şi un bogat material de legende. prima legendă. atunci când este vorba de adunarea materialului. cuprinzând diferitele categorii de legende (ale lui Dimitrie Furtună. dar cea mai interesantă şi mai controversată dezbatere s-a purtat cu privire la geneză. Elena Niculiţă-Voronca a publicat în lucrările ei un bogat material. Accntul desigur se pune asupra relaţiilor informator – culegător – piesa culeasă.St.Nedelimitate în primele timpuri ca o specie deosebită a prozei populare. au început să vadă lumina tiparului valoroase volume de proză populară. Categoriile prozei populare (basmul. care a publicat volumele de legende istorice. în anul 1858 („Piscul Fetei”. a făcut oarecum imposibilă redarea textelor în toată spontaneitatea şi veridicul lor nemijlocit. desemnând patru categorii de legende: Legende etiologice sau escatologice (unii le numesc şi cosmogonice). În 1963. a lui Şt. Cu timpul. Serioasa şi susţinuta activitate a lui Simion Florea Marian. unele cu caracter general. C. Ovid Densuşianu. legenda. un volum de legende religioase completează această valoroasă moştenire a trecutului.

Deci. lacuri. vârcolaci. sfârşitul lumii. fiinţe şi lucruri. pitici. reali sau fabuloşi. în mică măsură despre personaje istorice străine. Uţa Vrăjitoarea. Voievozi: Dragoş-vodă. „Crucea” este cea pe care a fost răstignit Iisus. despre fiinţe supranaturale ca vâlvele. despre locuri rele. poieni. Leriîmpărat. deluri. geneza lucrurilor. Soarele este fata lui Dumnezeu. Acest material epic reprezintă o experienţă acumulată şi transmisă oral de-a lungul mai multor generaţii. Dumnezeu ascunde luna în mare. manic. fenomene naturale. deşi nu se identifică cu istoria. domnitori. usturoi etc. Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului. Aceste legende. uriaşi.despre lume. despre figurile istorice naţionale. haiduci şi căpetenii de răscoale. ca s-o uite soarele. etiologică. soare şi lună…(bolta cerească). căpcăuni. în ansamblul lor. Vlad Ţepeş. Cum de sunt dealurile dealuri?. ielele. calamităţi. balauri. Dintre legendele populare istorice româneşti expun câteva dintre titlurile care se referă la: Figuri istorico-fantastice: Domnul de rouă. Legendele istorice vorbesc despre figurile istorico-fantastice. întemeietori de forme culturale (ţări. Mihai Viteazul şi Stroe Buzescu. zilele săptămânii. pământ. include naraţiuni despre soarta omului şi fiinţele mitice care o modelează (ursitorile. peşteri. mătrăguna. omul nopţii. Legende religioase. pricolici. strigoi. formaţii geologice. Samca şi SîlaSamodiva. Horea. norocul etc. despre diavol şi formele sale de manifestare. aşa cum au fost luate de la înaintaşi. vârfuri de manic. Cum l-a izgonit Dumnezeu pe dracul din cer?. coline. Toiagul lui Dumnezeu. ci şi cauzele iniţiale ale particularităţilor organice ale acestora. Petecul de pământ pe care dormeau Dumnezeu şi dracul devine pământul. strămoşi. ştimele. strâmtori. bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. Domnitori: Mircea cel Mare. muma pădurii. mări etc. Împăratul Cioană. floră şi faună. despre moarte. Căpetenii de răscoale: Avram Iancu şi împăratul Frantz Josef. fata pădurii. stafii. Colţul Doamnei.. Legende mitologice (sau despre fiinţe şi forţe supranaturale). Ştefan cel Mare şi îngerii. blajini. Răsplata domnească. doar titlurile fiind puţin diferite: Dumnezeu. restul lor abordând cam aceleaşi teme. legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei. stânci. localităţi etc. Iată câteva titluri ale unora dintre legendele cosmosului (sau etiologice) principale. cuprinde legende explicative despre creator şi facerea lumii. despre persoane cu însuşiri şi puteri magice ca vrăjitorii şi solomonarii. râpi. figuri feminine ce au rămas în istorie. cer. lunile anului. Românaş.).Legende istorice sau despre istoria civilizaţiei. Prima categorie. nu se dezvăluie numai originea a tot ce există pe pământ. Legendă. Visul lui Negru-vodă. înfăţişându-ne o lume de fantasme. A doua categorie. înglobează naraţiuni bazate pe nuclee sau segmente ale istoriei naţionale. Legendele mitologice cuprind apariţiile. legende 52 . râuri. în general legendele cosmosului se axează pe temele expuse mai sus: creator….Deci. Depărtarea cerului de pământ. uneori povestiri despre lucruri petrecute. personaje locale şi diferite alte întâmplări care zugrăvesc trecutul. Sfântul Petre şi orbul. De cele mai multe ori aceste întâmplări au şi un nucleu veridic. fenomene meteorologice. Ioan Corvin şi Corbul. zmei. prezentând eroi civilizatori. trecători. Crearea lumii. Petru Rareş şi arcaşul. cele mai numeroase şi cu încărcătură poetică deosebită. Valea Doamnei. existenţele şi lucrurile supranaturale. despre efectele plantelor magice ca iarba fiarelor. bântuite de spirite.). ale trăsăturilor ce nu ţin de structura lor şi ale denumirii a tot ce există în lumea înconjurătoare.

În felul acesta. nici apă. dar întâlnim şi legende compuse din două episoade şi chiar legende-basm. obiceiuri şi sărbători legate de alte zile precise ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii. bun deţinător al tradiţiei de basme. partea finală cu explicaţii de natură morală sau utilitară. înainte şi după formarea statelor feudale. cu diluarea sau rezumarea unor părţi. Formulele legendei au echivalenţe atât în legendele antichităţii greco-romane. Pământul se va aprinde din sângele Sfântului Mihail. prin încercările la care este supus eroul. Legenda are o compoziţie uniepisodică. în timpul fabulos al începuturilor. Destul de frecvente sunt însă legendele cu caracter de basm. haiduci etc. Sfânta Duminică şi Sfântul Ilie. către individualizare. Dealul [Peştera] zmeilor.despre comori etc. ci la localizare. nici pământ şi nici umbră de vietate…”. putem vorbi de o stratificare a legendei care ar conduce la configurarea unor etape în istoria umanităţii consemnată în legende: în vremea genezei. întâlnite mai ales în categoria etiologică şi în unele din legendele istorice (personajele istorico-fantastice). Uriaşii şi românii. pe plan general. fabula. nu de batjocură. sfinţii şi sărbătorirea lor. blestemul sau binecuvântarea. Legendele religioase ne înfăţişeză figurile biblice. „În vremea aceea…”.. Legendele religioase integrează legendele: Sfântul Ilie. Povestea Vrancei. acţiune plasată în timpul potopului. „Prima dată…”. sa reprezinte o influenţă mai recentă a ultimelor asupra celor dintâi. cu presupusele lor trăsături caracteristice. cât şi în primele lucrări cu caracter istoric: „La începutul începuturilor. Cele nouă babe cu nouă cojoace etc. nu se ajunge la o largă generalizare a situaţiilor în afară de timp şi spaţiu. Dezvoltarea acestora merge pe linia basmelor. Construcţia compoziţională a acestor legende este adesea cea caracteristică legendelor propriu-zise. În ciuda tonului ce pare glumeţ. Astfel se prezintă unele legende despre crearea femeii sau despre originea unor popoare. „Se spune…”. în timpul când astrele erau foarte aproape de pământ şi fiinţele divine aveau şi o existenţă terestră. Nu avem de-a face în nici un caz cu snoavelegende. iar în unele cazuri să fie acţiunea povestitorului. Aceste trăsături nu tind însă spre o tipizare ca în basme. funcţia lor este explicativă.Atunci Iuda va reuşi să roadă lanţul cu care este ţintuit. [Domnul de rouă]. „La început de începuturi…”. Sfârşitul lumii va fi când nu se vor mai face ouă roşii. prin amploarea narativă. Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită. Pălie. în funcţie de talentul povestitorului: prologul cu determinarea spaţială şi temporală. ci dimpotrivă. Câteva teme de mai sus sunt cuprinse în legendele: Moartea. Cain şi Avel. Zilele săptămânii. S-ar putea ca aceste legende să constituie forma de trecere spre basmele de mai târziu sau dimpotrivă. când nu era nici lumină . Lacul fără fund. naraţiuni care se referă la eroii neamului (domnitori.). Mai rar întâlnim şi legende cu caracter de snoavă. Din lectura legendelor ne putem face o idee despre „timpul” când a avut loc întâmplarea excepţională narată sau când a trăit cutare personaj. metamorfoza. Solomonarul şi Balaurul. naraţiuni care se referă la existenţa popoarelor mitice. conducători de răscoală. 53 . întâmplarea extraordinară. Norocul şi mintea. Dumnezeu şi Andrei. Tunul. compuse din câteva motive scurte.

Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ. “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”. copiii adorându-le. personaj malefic. bunătate – răutate. o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute. Soarelui şi Lunei. asemănătoare basmului. cu o structură complexă. predestinării. în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei. intriga se nuanţează. lumină – întuneric. symbol al intrigii şi vicleniei. fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice. pentru moment. şi nu cea de femeie. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia. aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Din acestea afli foarte multe lucruri şi poţi povesti multe. legenda e construită pe oopoziţie care provoacă traiectul naraţiunii şi justifică metamorfoza sau modificarea statutului iniţial al eroului. Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc. Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri. exprimate în stil direct şi indirect. legenda transfigurează. Astfel. dacă îl va săruta pe alesul învitat”.Indiferent de numărul episoadelor. care păstrează datele existenţiale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui. petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”. viaţă – moarte. Dimitrie Bolintineanu. Ea îşi blestemă condiţia de zână. Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase. dar fără rezultat. Mihail Sadoveanu. forţă a răului. Sfatul bătrânei părea. de Călin Gruia. deoarece sunt şi foarte uşor de înţeles. ele având şi multe valori morale. satisfacţie şi încântare. începând cu “noaptea ospăţului”. Jură că se va răzbuna pe vodă. în reverberaţii lirice şi dramatice. unde odrasla sa “avea să prindă grai.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui Dintre legende. Dar Piază-Rea. blestemului. prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”. că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. annţând Luna de “necredinţa Soarelui”. întretăiate de pasaje descriptive. ce i-ar fi adus mai multă fericire. prin alegorie. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat. Compoziţia. reprezintă un pretext pentru a nuanţa. 54 . cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele sunt unele dintre încântătoarele bogăţii culturale pe care fiecare dintre noi ar trebui să le deţină în minţile noastre. Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului. Într-un târziu. din perspective reală şi supranaturală. sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului. Fata. Călin Gruia. un Făt-Frumos de lumină. bogate în resurse morale. fiind o sursă bogată de informaţie. iar “Soarele. destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”. De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”. Sunt binevenite aceste legende ale românilor. Din punct de vedere ideatic. Acesta caută leac. deşi este de o frumuseţe unică. folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”). eu citindu-le cu mare interes. Cititorii acestor legende nu au vârstă. al omului afectat de lupta forţelor opuse. e mută. este organizată în episoade narrative. trăsături general – umane opuse: bine –rău. în gradarea episoadelor. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale. 3. cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. să le citim şi să le răscitim. Alexandru Mitru etc. după părerea mea.

explicându-se cu maximă precizie şi simplitate. copiii vor fi pătrunşi de sentimente de admiraţie şi respect faţă de vitejia şi virtuţile morlae ale neamului nostru. exprimate în stil oral abuziv ajută cititorul sau auditoriul sa intuiască în gesturile fetei Dochia destinul dramatic al Daciei în timpul lui Decebal. meteorologice. exemplu de patriotism vibrant (Babele." Metamorfozată într-o babă. transfigurată în imagini mitologice şi gesturi magice: „Biata fată. prin care este adusă în prim-plan imaginea mitică a Dochiei. Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. legendele oferă copiilor bogate informaţii toponimice. trăsăturile ei: “De atunci. dar ei nici unul nu-i plăcea. Astfel. reunite într-un spaţiu şi într-un timp mitic. încât o îngheaţă . legendele geografie îşi trag seva din istorie. veni la ospăţ şi fata Domnului. 4. Caracterizând personajele. ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. Prin intermediul acestor texte în clase II-IV. etnografice şi mitologice. Notaţiile narative.Legenda geografică – Babele Şi legendele geografice sunt reprezentări ale zbuciumatei noastre istorii. Asemenea texte au un ascendent instructiveducativ şi formativ. comprehensivă şi interpretativă. Legenda istorică – Condeiele lui Vodă .Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit. dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem. În structura legendei. sobru.” 5. Povestea Vrancei. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”. Feciorul care şi-a pierdut mama) În legenda populară Babele nota de poveste este dată de introductivul „dicitur” („se spune”). cititorul este redus în planul concret. unde a sfârşit dramatic. trebuie să pună în valoare resursele educative cognitive. estetice şi morale ale textelor. şi o prefăcu într-o stannă de gheaţă. acest fapt având consecinţe tragice asupra destinului ei. cerându-I sărutarea mântuitoare”. fata şi-a luat nişte oi. “Soarele furios face vânt Lunei. transfigurarea metaforică a Daciei. îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei. cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere. când a auzit. împăratul romanilor. definitî concis. Legenda Vrâncioaiei Analiza textelor epice cu ajutorul lecturilor explicativă. simplu. prin strategii care solicită în mare măsură resorturile afective. oferind micilor cititori sau ascultători momente de adâncă vibraţie sufletească. floarea-soarelui. iarna. de frică să nu cază în mâna lui s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă urâtă şi zbârcită. pentru că au la bază povestiri şi interpretări ale unor sentimente şi atitudini nobile ale străbunilor noştri. „s-a îmbrăcat cu nouă cojoace”. Explicând originea unor denumiri geografice. Izvor de cunoaştere şi educaţie. o dată cu venirea înşelătoarelor zile ale babelor: Când şi-a zvârlit ultimul cojoc. iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”. Jocul invrsiunilor şi al metaforelor în propoziţii şi fraze nuanţează aparenta ambiguitate a condiţiei personajului mitologic al legendei: „Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiseră. originea şi metamorfoza florii soarelui. din istoria fiecărui punct geografic. rîzboaile acestuia cu Traian.. se relevă demnitatea străbunilor noştri. luând drumul spre pădure. unde începe deodată un vânt aşa de puternic. şi i-a topit chipul în floarea glbenă.. ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”. elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative 55 .” Refuzul „frumoasei fete” este subînţeles. În finalul legendei.

O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice. în legendele sale. Datorită acestor caracteristici. De aceea în abordarea acestor categorii de texte. se pot uita în cele din urmă. care redau culoarea epocii respective.momente din istoria popoului român. în afara povestirii învăţătorului. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni şi denumiri noi pentru elevi. figuri de eroi ai poporului român. întâlnite încă din clasa a II-a. a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun. În acest sens. Dificultăţile nu apar atât în înţelegerea faptelor. anagogic. se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă. expresivă. legendele apelează de obicei la elemente fantastice. drept. cât mai ales semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ. Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare. cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă. care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor. dreptate // nedreptate. perioadă. război // pace. înţeleasă însă corect. semnificaţia lor. la care naratorul participă sufleteşte. Istoria naţională povestită de poporul însuşi. Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice. având mărcile stilului oral. oricât de mult ar impresiona. aşadar nu trebuie amânate până la ultima lectură. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare. Astfel întrebările extratextuale. în formă concisă şi sobră. Textele istorice înfăţişează date. să îi pregătească psihologic pe elevi. Legendele istorice relevă. psihologică. ci sentimentele se trăiesc. suveranitate // suzeranitate). în special patriotismul. unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică (clasă socială. A trăi sentimentele declanşate prin forţa evocatoare a faptelor de eroism înseamnă. îndeletniciri. care să focalizeze atenţia asupra mesajului. interpretativă. exploatare // libertate. legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor. Limbajul unor texte aru un caracter specific. precum şi al unui limbaj specific mai greoi. ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi. cunosc fapte de vitejie ale înaintaşilor. E important să avem în vedere că sentimentele nu se învaţă aşa cum se însuşesc noţiunile ştiinţifice. Explicând geneza unui lucru. precum şi limbajul specific. a înţelege semnificaţia / sensulacestor fapte. formă de stat. caracterul aparte al unui eveniment istoric. să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent. în primul rând. după ce vor fi înţeles conţinutul. mistic. mileniu. fenomene sociale care nu pot fi prezentate pe calea intuiţiei directe. a unul fenomen. cât mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă. ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă. are căldura faptului trăit. îşi va pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. manifestat sub forma mândriei de a fi român. ci şi o bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. astfel încât în ultima lectură . Faptele de legendă. nuanţată. o importanţă deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră. faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia 56 . cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite. ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite. care nu sunt accesibile decât prin iniţiere. fapte. Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari. deschise. cu o intonaţie adecvată. folosit în aceste texte. caldă. de pregătire a accesului spre sensurile alegoric. secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă. moral. aşadar este evident că înţelegerea lor creează elevilor anumite dificultăţi comparativ cu alte categorii de texte.

Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii sugestive. Curente literare. genuri şi specii literare.. expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular. Bucureşti.. Mihai Viteazul). ca şi al oştenilor. evocate prin naraţiune şi dialog. 1995. Editura Minerva. metrică şi prozodie. figuri de stil. Bucureşti.Idenificaţi şi explicaţi prezenţa elementelor de basm şi meditaţie filosofică în legenda Povestea florii-soarelui. Editura Minerva. Irina. inteligenţa. Editura Didactică şi Pedagogică. sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului. Subiectul creaţiei este simplu. Ştefan cel Mare. Mircea cel Bătrân. personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Teoria literaturii. E. estetice şi morale a trei tipuri de legende diferite accesibilizate elevilor din ciclul primar. 1982. G. de Călin Gruia. vol. 1996. Bucureşti.. III. Patriotismul voievozilor români. Bibliografie recomandată Călinescu. 1981. Bucureşti. 57 . În asemenea legende. Lovinescu. . Chestionar de evaluare 1. ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă. Dicţionar de personaje literare. 2.poporului. Petraş. Editura Nova 2001. Dicţionar-antologie. este o însuşire firească. vitejia. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa.Realizaţi un eseu de 2-4 pagini în care să prezentaţi valori cognitive. Alexandru cel Bun. Exemplu: Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării împotriva duşmanilor vremelnici. Istoria literaturii române contemporane. Istoria literaturii române de la origini până în prezent.

Anderson.în literatura română: Ion Creangă. A. de Saint Exupiry. .eliberarea astrelor (Greuceanu) . I. Ioan Slavici. Particularizări. laşitate-curaj.existenţa umană limitată la timp ( Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fărăde moarte) . Astfel: “. fabulos. îndeosebi. 1.Trăsături caracteristice 3. Definiţie. hărnicie şi lene.mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului) . naraţiune în proză. Frumoasa din pădurea adormită de Fraţii Grimm) Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiaşi basm.în literatura universală: Ch. năzuinţe şi aspiraţii. cu ajutorul unor mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice. Perrault. bunătate şi răutate. Fraţii Grimm. Basmul este specie a genului epic. depăşind cu mult romanul. H.sociale (bogăţie-sărăcie. Alexandru Vahuţă. şi mai puţin în versuri în cuprinsul căreia cu mijloace tradiţionale se povestesc întâmplări fantastice. Perrault din şirul celor încadrate în această schemă tip. probleme majore ale vieţii oamenilor. Mihai Eminescu. viclenie-cinste. puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale din domeniu irealului. ”Morala” explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura faptele. adevăr şi minciună. Culegători şi creatori: . observaţie morală.. în cuprinsul căreia. a unei meniri (Ursitorile. egoism-generozitate). comori de înţelepciune şi experienţă seculară. basmele transpun într-un univers fantastic.Puşkin. credinţa în bine şi frumos.C. Teme şi motive: Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău. Basmele dezvoltă o temă generală . în care binele învinge răul. G. structuri compoziţionale. . 58 . caracterizată însă diferit ca luptă între dreptate şi nedreptate. A. a. Finalul tragic desprinde basmul “Scufiţa Roşie” de Ch. Barbu Delavrancea. – definţie. trăsături caracteristice. Călinescu considera basmul “o operă de creaţie literară” cu o geneză specială. din domeniul irealului. Ovidiu Bârlea.morale (lene-hărnicie. Definţie: Specia genului epic. curaj şi laşitate.Gorki. Tematică. Mihail Sadoveanu. puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale. Dimensiuni ale fantasticului Plăsmuiri ale minţii şi fanteziei populare. BASMUL.. exploatare-lupta împotriva acesteia). naraţiune în proză îndeosebi şi mai puţin în versuri. etică. culegători români: Petre Ispirescu. BASMUL 1.VII.n-are rost să fim măcar miraţi Atunci când de lup suntem mâncaţi“. generozitate şi egoism. M. .exemple 4. aceea a luptei dintre bine şi rău. Ion Pop Reteganul. Majoritatea basmelor soluţionează conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor răului. II. Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera: . îngâmfare-modestie. un gen vast. minciună-adevăr. Clasificare 2.împlinirea unui legământ. tematică. o oglindire a vieţii în moduri fabuloase. ştiinţă. fiind mitologie.estetice(curăţenie-frumuseţe). determinată de complexitatea vieţii şi prezentată într-o mare varietate de aspecte conflictuale: .

Tema basmului Făt-Frumos din Lacrimă. generozitate. raportul dintre viaţă şi moarte. mume ale pădurii. codrul de aramă etc. iar infirmitatea fizică. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane. natura. toate aduse într-un etern prezent – Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti. M. fantasticul cu realul. nouă. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice. cu ajutorul repetiţiei. Structură şi compoziţie Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică. Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională. Astfel. opriri ale prezentului. pentru bine şi frumos. dar construite în esenţă după aceleaşi modele. dar altele se realizează prin proză ritmată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: “A fost o dată ca niciodată.Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au însuşiri pozitive de caracter: vitejie. sex. geografic. fie fabuloase. dar şi al morţii. curaj. mesagere ale binelui. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului. Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor tematice şi a elementelor de structură compoziţională specifice basmului românesc. prezenţa miracolului. Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei. depăşeşte aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime. devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste. M. fie din elemente fantastice ca tărâmul celălalt. mediane şi finale. sunt posibile întoarceri în trecut. mai ales copilăriei. Aceste valori ilustrează aspiraţiile omului de a învinge o categorie obiectivă a existenţei. oferind un model de prelucrare originală a folclorului. Subiectul se organizează gradat. diavoli etc. stare socială. frumuseţe fizică şi sufletească. că de n-ar fio nu s-ar povesti. cinste. urâţenia. introductive. oferind un model de prelucrare originală a folclorului. prietenia. al zilei dar şi al nopţii. de aceea se adresează tuturor vârstelor. prin elementele ei personificate. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor. şapte. 59 . douăsprezece. sensibilitate. care marchează structura subiectului. Unele sunt succinte “A fost odată ca niciodată” (FătFzrumos din lacrimă). a. modestie. specifică basmului. fantasticului. încercările la care este supus personajul principal sunt. de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele”(Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte). Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului. reale sau fantastice. miraculosul creează ca posibilitate. ca relaţia dintre om şi timp. Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin înzestrarea personajelor cu forţe supranaturale. Prin basmul Făt-Frumos din Lacrimă. cu defectele morale. trei. specifică basmului românesc. Timpul desfăşurării acţiunii are fie valori arhaice. ale frumosului sau ale urâtului. structură etică diferită. scris de Mihai Eminescu este lupta dintre bine şi rău. puritate sufletească. desprinderea din logica realului. sau cosmic şi terestru – ceea ce realul exclude. Naraţiunea. spirit de sacrificiu. de obicei. fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura iniţială a eroilor. trăiri în viitor. 3. miraculoase. Caracteristicesunt formulele tradiţionale consacrate. vine în sprijinul personajelor principale. fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură. Astfel timpul este al vieţii. se structurează într-un anumit tipar compoziţional. Personajele sunt de vârstă. deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinde întâmplări supranaturale. iubirea. îmbinând motive ca: paternitatea. împletind miracolul. Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă. Miraculosul este diferit şi bogat ca prezenţă în naraţiune. fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric. Eminescu lărgeşte însă mult.

naivă. sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru. ajunsă la Sf. ea îşi găseşte răsplată cuvenită după faptele şi inima ei. Cuptorul. plăcinte crescute şi rumenite. în toate părţile după treabă. Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat. surorile şi fraţii invidioşi. iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii. cumătre. pe măsura derulării firului epic. Cenuşăreasa este tipul feminin ideal: frumoasă.. curteanul. Personajele principale sunt concepute în antiteză: Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului. Era copleşită de o mulţime de treburi. “era o fată răbdătoare. Aşa cum e drept. cele populare fiind supuse variabilităţii. Capra ne apare în două ipostaze: cea de mamă grijulie şi de gospodină pricepută şi harnică. lăcomie. ea cu trebăluitul în spate la moară.Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă constituie o înfăţişare veridică a realităţii printr-o permanentă interferenţă între elementul real şi cel fantastic. fără să mulţumească totuşi pe babă şi pe “odorul de fiică-sa”.. În Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă. Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi. fata moşneagului este frumoasă. America). animal sau om. personajele negative sunt dominate de ură împotriva oamenilor. ca ceara de coapte ce erau şi dulcica mierea” şi cu o salbă de galbeni. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. duioasă. Asia. modestă. fântâna. părul şi căţeluşa (mai degrabă fiinţe şi obiecte personificate. vrăjitoare. gătind. Duminică. tot al zecelea copil al supuşilor săi. o slujeşte cu credinţă. sensibilă la frumuseţile naturii. cele culte rămânând în forma în care au fost create. credulă. Cât era ziulica de mare nu-şi mai strângea picioarele. Făt Frumos este viteaz. strigoi. cruzime. “Fata moşneagului la deal. dar şi reale (mama vitregă. draci). Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei. Scufiţa Roşie de Ch. dintr-o parte venea şi în alta se ducea. de laşitate. de Mama Pădurilor care-i cerea. bună. fata moşneagului la vale. printr-o gamă bogată de procedee artistice. Tema basmului Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este răutatea mamei vitrege. de viclenie. căci altfel ar fi fost vai şi amar de pielea ei”. basmele pot fi populare şi culte. spălându-i şi hrănindu-i “copilaşii” (balauri şi tot felul de jivine de care “foigăia” pădurea). fata îşi alege ca răsplată “cea mai veche şi mai urâtă” ladă din podul stăpânei. Ea este ascultătoare. iele. Ea este sensibilă. sensibilă în faţa frumuseţilor naturii. drept bir. harnică. Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa. cu un simţ al datoriei frăţeşti. generos. veselă. cu “pere galbene. Modestă din fire. harnică. În Capra cu trei iezi. dulce şi rece cum îi gheaţa”. ea după goteje prin pădure. plină de dragoste şi îngăduinţă faţă de tatăl său. După originea lor. Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce. spânul. deşi “horopsită” de maşteră ş de fata ei.” În Scufiţa Roşie. ea în sfârşit.” Fata moşneagului. c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei. cu “apă limpede cum îi lacrima. 60 . dar îşi urăşte duşmanul perfid şi este neînduplecată în actul justiţiar: “-Ba nu. cinstită. supusă. fiul împăratului vecin. datorită circulării lor pe cale orală. În basmul Făt Frumos din Lacrimă personajul care întruchipează forţele binelui. ascultătoare şi bună la inimă. fetiţa reprezintă bunătatea. Făt-Frumos renunţă la bucuriile dragostei spre a-i oferi fratelui său de cruce aceleaşi bucurii răpindu-i-o pe fată. moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. zgripţuroaice. răbdătoare. Ea. curajos. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. decât elemente fanôastice) o răsplătesc din belşug cu. care nu-i ia apărarea. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii. balauri.

dar peste tot “s-a purtat totul hursuz. 3 ţări etc. Trei sunt metamorfozările lui Făt-Frumos. dar. pe măsura lăcomiei ei. menţinând viu interesul cititorului “Ascultaţi.. viclenia. dispreţ pentru muncă. În Scufiţa Roşie lupul reprezintă răutatea. zmeoaice. ca din scripturi: “Apoi dă. boieri. balauri. Fata babei şi fata moşneagului. cuvântul din poveste. Spre deosebire de fata moşneagului. În Cenuşăreasa.) În basme eroii şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă. lipsă de cuvânt. Lăcomia şi invidia o determină pe fata babei să-şi ia “inima-n dinţi” şi să plece şi ea în lume.. forţele răului (muma Pădurilor. sintenţioase. florilor – capra. invidie. lăcomia. zgripţuroaice. iezii. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a mânca halpov şi golgât. arse şi sleite. argint şi aur. Cenuşăreasa merge la mormântul mamei de trei ori pe zi. încât Sf. Subiectul se structurează în nişte şabloane cunoscute: feciorul cel mic e întotdeauna mai isteţ. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti). “porneşte cu ciudă trăsnind şi plesnind”. real. ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele furiei autodistrugătoare. În Făt-Frumos din Lacrimă. munţi care se bat în capete. răutate de proporţii aproape incredibile.un timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia unui prezent etern şi într-un spaţiu nedeterminat. insinuînd că ursul ar fi vinovatul. pentru a dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. Drept răsplată. Scufiţa Roşie). baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiţia folclorică: răutate (aşa mare încât însăţi fiica. mama vitregă goneşte fata 61 . indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii”. revenirii în lumea prezentată alegoric. 3 fete. Ileana. cumătră. (3 feciori. căci d-aci înainte mai frumos îmi este”. personajele fantastice (zmei. lupul. antiteza (bine-rău. în linii mari aceleaşi: codrii neumblaţi. au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi ale spaţiului. de când se băteau urşii în coade” etc. de aceea sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi. se dezice de mama sa).”) crumzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de umple pereţii cu sânge). 3 zmeoaice. Duminică “şi-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit” . muma Pădurii) sunt vulnerabile. dorinţă de înălţare prin minciună şi impostură. dar cu mai multă minte. a făcut bucate afumate. sau bordeie umile care ascund comori inestimabile. că de n. crud (“ştiu că i-aş cârmăşi şi iaş jumuli. Reface itinerariul fetei moşneagului.. îşi alege lada cea mai nouă şi mai frumoasă. împărăţii îndepărtate. Formulele finale reamintesc necesitatea reîntoarcerii la realitate. se vede că şi lui Dumnezeu îi plac puişorii cei mai tineri”. calităţi indispensabile în confruntare cu duşmanul. Duminici. Lupul este de la început un duşman de lup. Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema. perfind. 3 mări.ar fio nu s-ar povesti. personificarea (animalelor. 3 zmei. perfidie. iar la bal trei nopţi la rând. prin antiteza de tip alb-negru sunt puternic reliefate defectele mamei vitrege şi ale fetelor ei: mândrie. fugarii aruncă în calea zmeoaicei obstacole.) Formele introductive ca: “A fost o dată ca niciodată. “care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii”. Formulele mediane asigură continuitatea între episoadele. Este un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare. A oprit copii Sf. trei sunt iezii caprei. palate şi grădini din aramă. a păsărilor. Capra cu trei iezi. cu obrăznicie şi prosteşte”. “tărâmul celălalt”. nu dispun de inteligenţă. Sub raport compoziţional. îi mergeau sarmalele întregi pe gât”. încărcat de vicii. În general basmele au un caracter moralizator (Capra cu trei iezi. de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele. acţiunea basmelor se plasează într. desprinderea de logica realului.. îngâmfare. zmeoaice.Deşi au o forţă fizică extraordinară. viclenie.fantastic). perspicacitate.

a. fără diavoli şi silfide şi fără vampiri. cu toate acestea-I părea că nu adormise… Peliţele de pe lumina ochiului I se roşise ca focul şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet. iar originalitatea şi arta povestirii constau în: individualizarea peisajului nocturn. Literatura ştiinţifico-fantastică se dezvoltă mai ales în ultimele decenii ale acestui secol. i.A.. Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini” (Tzvetan Todorov. himeric. scriitorii mişcării . În basm există o interferenţă continuă între elementele reale şi cele fantastice.. ţesute rar din fire de argint […] şi urcau drumul lunii şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună prin a cărora fereşti se auzea o muzică 62 . Mihu Dragomir. Vasile Voiculescu. . ajută personajele pozitive.Frumos-din-Lacrimă basm în care fabulosul folcloric este de sorginte romantică. o operă de creaţie literară. de un produs al imaginaţiei şi atunci legile lumii rămân ceea ce sunt.În secolul al XX-lea.Sturm und Drang” . Iară din întinsele pustii se răscoleau di nisip schelete nalte… ci capetele seci de oase… învălite în lungi mantale albe. cu o geneză specială. Villiers de L” IsleAdam. fiinţele cărora li s-a făcut un bine. Fantasticul cu substrat mitic sau filozofic apare în opera lui Mircea Eliade. incredibil. dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute […]..ceea ce nu există in realitate.a.. face parte integrantă din realitate. În literatura română întâlnim elementele ale fantasticului în creaţia lui Mihai Eminescu.. se dezvoltă ulterior în Evul Mediu şi în Renaştere. ori evenimentul s-a petrecut întradevăr. TzvetanTodorov defineşte conceptul de fantastic în raport direct cu cel de real şi imaginar. Al. Vladimir Colin.fantastique” ) şi înseamnă .A.T. adjectivul . preţuirea şi valorificarea folclorului. Hoffman. Dimensiuni ale fantasticului şi miraculosului Relaţia basm – elementul fantastic .Basmul este un gen vast ( …). Philippide. ireal. Schiller( în prima perioadă a creaţiei). mărindu-se spre pământ..Într-o lume care este evident a noastră. . fantasticului evoluează spre absurd. Ion Creangă. fantasticul apare în literatura greacă. în general: E. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din dintre cele două soluţii posibile: ori este vorba de o înşelăciune a simţurilor. Stefan Bănulescu. Ion Hobana ş. Poe. comuniunea contingent – transcendent. anticipând diverse domenii ştiinţifice şi tehnice prin transfigurare artistică. plăsmuite de imaginaţia creatorului popular sau cult. Ioan Slavici.fantastic” provine din latinescul .phantasticus” ( în franceză . prin inspiraţia. o oglindire a vieţii în moduri fabuloase “(G. până ce apărea ca o cetate sfântă şi argintie…ce tremura strălucită… cu palate înalte albe… cu mii de ferestre trandafirii. şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze. Romantismul.. cea pe care o cunoaştem. muzica sferelor etc. are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Gala Galaction. Iuliu Cezar Săvescu.Călinecu . creat. I. fictiv”. Etimologic. îndeosebi în poemele homerice Iliada şi Odiseea. iar cu caracter de anticipaţie este ilustrat de Victor Kernbach.. plăsmuit de imaginaţie. Mihail Sadoveanu ş. Izvoarele fantasticului în literatura română se află în creaţia populară şi au fost valorificate artistic de Mihai Eminescu în Făt. stimulează dezvoltarea prozei fantastice. Introducere în literatura fantastică). Ştefan Petică. Estetica basmului).L. În cadrul literaturii universale. prezenţa elementelor macabre şi onirice. fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de complexă.moşului.El adormi. Goethe. E.Caragiale.

fiind prezenţi atât în basmul popular. mamele vitrege. concretizat prin formula introductivă : . pădure.fantastic” şi .miraculos” sunt doar parţial sinonimi. Basmul depăşeşte astfel.a.. Astfel se explică mulţimea variantelor. Eroii reprezintă. Setilă. irealul.. acesta din urmă devine un auxiliar preţios. incredibilul. Gerilă. Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop. în sensul că exprimă imaginarul. Călinescu. a miraculosului şi a supranaturalului. munte. Estetica basmului). Alte coordonate ale basmului 1) atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă: . caracterizarea lor prin intermediul antitezei potenţează înţelegerea mesajului etic şi estetic. În cadrul relaţiei basm – element miraculos.O astfel de năframă năsădită şi vrăjită capătă de la Sfânta Joi.În vremea veche. fraţii ipocriţi. Creangă. cum sunt şi aci. Muma Pădurii. Fat-Frumos-dinLacrimă). Zâna Zorilor). într-un prezent etern.în vremea aceea”). primii doi termeni. Acestea îmbogăţesc. Relaţia basm – miraculos . Chiar dacă sfârşitul este previzibil.A fost odată ca 63 . povestitorul popular dezvoltă în aşa fel dsicursul fantastic.. Făt –Frumos din basmul lui M. calul sau personajele cosmogenice: Zorilă. care include. cât şi în cel cult. Miraculosul include şi personaje sau întâmplări care aparţin unei lumi supranaturale. . întâmplări sau eroi care aparţin unei lumi supranaturale. Dezideratul de a fi invulnerabil prin hainele de tinereţe ale împăratuluise soluţionează printr-o năframă vrăjită.. ură. Dacă marii creatori ca M.din-Lacrimă). ridicându-se. modele ideale din punct de vedere fizic şi spiritual.lunatecă… o muzică de vis…” (Mihai Eminescu. pentru a ieşi din impas. prin Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. Sfânta Duminică.Ch.. I. stâncă. Eminescu. prin abstractizare. Eminescu. fictivul. gelozie.a. Ochilă. năframă. menţine treaz interesul ascultătorului pe tot parcursul desfăşurării firului epic. aruncă înaintea babei care-l urmăreşte o perie. stâncă. răutate etc. la . încât lasă câmp liber spontaneităţii.în illo tempore” (. . concretul. balaurii. de fapt. […] în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”( Mihai Eminescu. nu erau decât în germenii viitorului. se situează . lac. Petre. sfârşind cu victoria Binelui se împleteşte cu unele teme secundare. Fraţii Grimm. cine-o poartă.supranatural Termenii .. Sfarmă-Piatră. sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui…”(Ioan Slavici. diferiţi monştri. Miez de Noapte.figuri şi simboluri”. bunătate. pe când oamenii. În acest sens sunt semnificative personajele lui Ion Creangă din Povestea lui Harap Alb: Flămânzilă.. care devin pe rând. Tema generală a basmului. Adversarii sunt zmeii. pădure. care devine o trăsătură proprie basmului folcloric. Fat-Frumos. invidie. exprimând dragoste. sau Păsări-Lăţi-Lungilă care apar înzestraţi cu însuşiri ieşite din comun. lupta dintre bine şi rău. Strâmbă-Lemne. Anderson adoptă în relatare o viziune originală inconfundabilă.. Acţiunea. Decuseară. ocute şi o năframă. Situarea personajelor la antipod. Confidenţii eroului pot fi Sfânta Miercuri. H. Charles Perrault. ca şi basmul popular. fulgerul nu-l ajunge. Murgilă. cutie(cute) ş.Când un erou nu poate ieşi in impas pe căi naturale… recurge la obiecte năzdrăvane miraculoase” ( G. Spânul ş. Miraculosul este propriu unor situaţii. aspectul general de viaţă de la care pleacă scriitorul. prin detalii.. prezenţa fabulosului. în subordinea eroului principal: lac.

parodie etc. moşia” Scorpiei. Editura Minerva. Tehnica narării a) nararea lineară implică o expunere uniformă. să fie de minciună cui a spus. figuri de stil. 4) metamorfozarea este una dintre multiplele posibilităţi de întruchipări succesive. situâdu-se la al doilea nivel al relatării. Bucureşti. Exemplu: Făt Frumos pleacă în căutarea iubitei. a Gheonoaiei:ţara . care se realizează la un singur nivel al relatării. prin modalităţi multiple: ironie.. 1996. . nerespectarea legământului are consecinţe prin gradarea acţiunii spre punctul culminant şi spre deznodământ. 1981. Alte basme culese din gura poporului). vorbele de duh. încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa. 64 . 1965. proverbele.. Bucureşti. personajelefantastice din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” sau „Povestea lui Harap-Alb”. Întregul discurs fantastic. Formula finală urmăreşte readucerea cititorului din tărâmul fantasticului în cel real. Chestionar de evaluare 1. genuri şi specii literare. Fratele Bucăţică). zicătorile.şerpilor”.Iar eu. fără complicaţii. Astfel. Caracterizați.. Stăncescu. Editura Didactică şi Pedagogică.un stil oral. dialogul. vol.(Dumitru Stăncescu. încălecai pe-o lingură scurtă. aeriene sau acvatice. E. pasajele exclamative îi cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea îi implicit. în Porcul fermecat. potrivit dimensiunii fantastice a planului epic. Bibliografie recomandată Călinescu. Bucureşti. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Eroul săvârşeşte lucruri ieşite din comun. de a stârni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm. Istoria literaturii române contemporane. mâncând jar. a şoarecilor şi corespunde timpuli nedeterminat. Bucureşti.. încălecai p-un fus. Estetica basmului.. Lovinescu.tărâmul celălalt”. G. 3) visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorinţelor eroului.niciodată…pe când erau muştele cât găluştele / Şi le prindeau vânătorii cu puştile. Irina. propriu basmului. se distinge printr.P. Dicţionar-antologie. E. calul slab şi răpciugos devine frumos şi gata să-şi slujească stăpânul. III. FătFrumos parcurge spaţii terestre. tărâmul de dincolo.. glumă. G. în cadrul căruia adresarea directă. Editura Minerva. iar peste noapte se metamorfozează într-o zână încântătoare. Petraş. Călinescu.L. conflictul apărând în prim plan. metrică şi prozodie. … pe când purecele zbura în slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului…”. cu care se va căsători. o fată de împărat se transformă în broască râioasă. De exemplu: . 2) spaţiul poate fi . 1982.. . isprăvind povestea. monologul. b) nararea ascendentă se distinge printr-o relatare mai complexă. alături de elementul fantastic a planului epic.. Teoria literaturii. la alegere. Curente literare. să nu mai aştepte nimic de la mine cine-ascultă…”( D.

Deosebirile nefiind totdeauna clare. în câteva cuvinte. ”Dănilă Pepeleac” dovedeşte că prostul are noroc. Subiectele basmelor sunt variate şi bogate.2. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la executarea unui legământ.finalul reprezintă concluzia sau morala. ”Punguta cu doi bani” dă satisfacţie moşilor care trăiesc rău cu babele lor. alte spaime şi alte chipuri. întruchipări ale răului etc. acţiunea fiind plasată întrun timp neverosimil. alte planete.” Prezentare generală a operei lui Ion Creangă. ci se demonstrează observaţiuni morale. ”Povestea porcului” verifică adevărul că pentru o mama şi cel mai urât prunc este un Făt-Frumos. simbolul răutăţii. străveche plăcere universală pe care o simţim din copilărie. Personajele sunt în majoritate. nu se observă. VIII. i-au determinat pe unii creatori de basme să-şi denumească producţiile drept poveşti. o lume fără graniţe şi fără legi. Povestea. “Capra cu trei iezi” este ilustrarea iubirii de mamă. are o însuşire anume. că de lăsat îndată se lasă”. în care nu trăim întâmplările. un principiu deosebit de permanenţă. Dar se cuvine să nu uităm. Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte. în care punem în mişcare personaje imposibile. într-o altă lume. Fiind dotate cu însuşiri excepţionale. sunt de origine populară în care. intră toată într-un volum. între rădăcinile stejarilor. Este cel care aduce schimbarea. elementele realului se îmbină cu cele fantastice. dibăcie sau iscusinţa cu opozante. în care putem orândui cum ne place întâlnirile. adică imposibil pentru logica raţiunii obişnuite. cucerim după dorinţă alte planete. în basm sunt pagini de evocare a unor spaţii stranii. În poveste şi nuvelă. pentru că ne duce.”Când curgeau râuri de lapte / Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ…” “Într-un basm totul e simbolic şi universal. al urâţeniei. pe când în celelalte el ocupă un loc secundar sau este înlocuit uneori. pe de o parte că. I. Ca în cazul poveştilor nuvelistice – populare . o lume în care cârnaţii atârnă în copaci. Ion Creangă. În primele domină fantasticul. a celuilalt tărâm. al laşităţii. iar la prima vedere suntem tentaţi să-i aplicăm autorului propria observaţie despre o fină comparaţie a sa: ”românului i-i greu până se apucă de treabă. redactării şi tipăririi mai multor lucrari 65 . Fiind o structură expres narativă. luptele. Mai întâi. palate.a unor ţări sau moşii de păduri. ci le închipuim. răposaţi fără odihnă se întorc pe furiş fiindcă au uitat ceva. pasiunile. Identificaţi în basmul Făt-Frumos din lacrimă motive romantice eminesciene. În “Soacra cu trei nurori” dăm de eternul conflict dintre noră şi soacră. prin forţă. care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri şi le arată alţi munţi. strecurăm tot soi de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor. Poveştile nuvelistice ale lui Creangă Definiţie Poveştile ca şi basmele. Creangă şi-a consacrat cea mai mare parte a activităţii învăţământului primar. personajele sunt personificări ale bunatăţii.ale dreptăţii ori ale frumuseţii. învestite cu puteri supranaturale. vitejiei sau altele. cu elemente din recuzita superstiţiilor. este atât de trainică pentru că. prezente atât în proză cât şi în poezie. păsări guralive răpesc copii. o lume în care stăpânim spaţiul şi timpul. râurile curg spre izvoare. poveşti nuvelistice şi animaliere Povestea. curajului. fără îndoială. Între basme şi poveste nu există deosebiri esenţiale. Opera literară a lui Creangă nu e întinsă. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului.

În opoziţie cu aceste caractere ale personajelor. anecdote şi amintiri din copilărie.destinate şcolilor.alege lada cea mai mare şi frumoasă. un mijloc de zugrăvire a vieţii reale. Deşi poartă nume de feţi frumoşi. Opera lui Creangă este unică în felul ei: plăcută şi atrăgătoare în anii copilăriei.”Dănilă Prepeleac”(1876). baba zgârcită şi rea trăieşte separat. prin reducerea la dimensiunile obişnuitului. Adânc cunoscător al traiului de fiecare zi al ţăranului în mijlocul căruia a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii. leneşă şi ţâfnoasă .”Povestea lui HarapAlb"(1877) şi altele. miraculos. devine şi el cărpănos şi egoist. modestia este o calitate la fel de preţuită în popor. în timp ce fata babei .lacomă. proverbele. Dracul din “Danilă Prepeleac” este o fiinţă nătânga. Ea cuprinde poveşti. dar şi sătul de nedreptăţile sociale şi revoltat împotriva lor. preţuită şi savantă în tinereţe. bună şi ascultătoare – alege drept rasplată pentru munca ei o ladă veche. 66 . gata să ajute pe cei în suferinţă. bucurându-se singură de avutul său. Spânul cel ipocrit şi viclean. Povestirile lui Creangă se deosebesc de poveşti prin lipsa elementului fantastic. fata moşului. pe de altă parte. Portretele celor cinci năzdrăvani ce însoţesc în călătoria lui pe Harap-Alb sunt realizate prin modalitatea exagerării specifică folclorului. Când moşul cel pofticios se îmbogăţeşte. uşor de păcălit de la minte “care-i mâncau câinii din traistă”. şi mai ales familiară. Vorba lor este şugubeaţă. fără să ştie ce comoară se ascunde în ea. diavoli. Personajele fabuloase sunt individualizate adesea cu mijloace surprinzător de realiste. dovedindu-li-se că adevărurile şi bunurile adunate sunt vremelnice. Astfel de trăsături vor întruchipa şi eroii poveştilor sale: Harap-Alb. un exponent al celeilate forţe. modest. prin urmare. din povestea lui Harap-Alb este înfăţişată ca o bătrânică de ispravă.”Fata babei şi fata moşneagului”(1876). fata moşneagului harnică. care umbla desculţă să adune buruieni lecuitoare aşa cum făceau babele din Humuleşti. povestiri.””Punguţa cu doi bani”(1876). în conformitate cu caracterele lor. de pildă. sporesc într-o măsura considerabilă atmosfera vieţii obişnuite de la ţara. harnic. înţelept. alcătuind împreună imaginea vieţii satului moldovean de munte de pe la mijlocul secolului trecut. vorbele pe care le folosesc din belşug toate personajele poveştilor. Realitatea si fantasticul Poveştile lui Creangă se caracterizează printr-o îmbinare deosebit de interesantă şi originală a elementelor reale cu cele fantastice. Naraţiunea cu caracter istoric ”Moş Ion-Roată şi Unirea“ luminează chipul ţăranului hâtru. Ivan Turbincă. nostalgică şi plină de sensuri la bătrâneţe. împăraţi. Debutând în 1875 la Convorbiri literare cu “Soacra cu trei nurori”. Creangă este convins că bun nu poate fi decât omul muncitor. Zicalele. Miracolul devine astfel. şi alţii care care sunt săritori. în “Punguţa cu doi bani”. iar purtarea asemenea unor ţărani puşi pe glumă şi hârjoană. Pe lângă înţelepciune şi hărnicie. Zgârcenia şi lăcomia strivesc ceea ce este mai frumos şi mai curat în sufletul omului. dezumanizându-l. al înţelepciunii populare. iar moartea din “Ivan Turbincă” este o babă “vlăguită şi înspăimântată” pe care o supun. în falsa situaţie de nepot al împăratului. Astfel. scriitorul le percepe ca pe nişte oameni din realitate. tiran. Astfel. dispreţuitor. personajele sunt pedepsite pentru lăcomia lor. că foarte de timpuriu boala i-a slăbit considerabil puterea de muncă şi i-a răpit acel “gust al lucrării “ pe care-l socotea atât de necesar pentru a crea o operă frumoasă şi durabilă. Flămânzilă o “namilă de om”. Ion Creangă continuă să publice poveşti:”Capra cu trei iezi”(1875). În poveştile sale. Tema este tratată de Creangă în “Fata babei şi fata moşneagului”. Sfânta Duminică. Creangă confruntă întotdeauna două principii de viaţă: binele şi răul. Gerilă “dihanie de om”. încât abia putea s-o care. este răutăcios. iar eroii săi acţionează în numele unuia sau altuia. răul. Poveştile şi povestirile sunt primele publicaţii ale marelui scriitor.

inteligenţa unui om naiv. şi astfel. Din ciclul ”prostiei omeneşti” fac parte poveştile “Prostia omenească” (1878) şi “Dănilă Prepeleac”. pe care o dăruieşte fratelui său. iar în cea de a doua parte dimpotrivă. cu gândul că va ajuta un om sărac. îi trimite lui Dănilă un burduf cu bani să renunţe la proiect. dornic să cumpere nişte ciubote. însă pe drum. Curând. Însă reuşeşte să se descurce şi să ţină piept diavolilor. ce întruchipează un copil. Povestea nuvelistică “Dănilă Prepeleac” cuprinde două părţi distincte care contrastează şi aparţin. Subiectul . oferind un tablou real al vieţii ţăranului moldovean. credul şi lăsător din fire. vedem un om care dă dovadă de inteligenţă şi punând în locul puterii şiretenia. Şi cel mai “prost” ori mai naiv om poate să se descurce într-o situaţie oarecare. dornic să-l slujească timp de trei ani.este simplu: Dănilă Prepeleac. După ce a zdrobit boii şi carul fratelui său doborând un copac. confruntându-se cu diavolii. carul pe o capră. Scaraoţchi. diavolul se răzgândeşte şi îl supune pe Danilă la diferite încercări. Chiar inteligenţa poate. Dănilă trăieşte fericit în rândul alor săi. iată o calitate pe care nu oricine o are. Intriga o reprezintă apariţia lui Chirică. de altfel. operă de valoare şi document autobiografic preţios. care pare chiar prost de naiv şi credul ce este la început. el schimbă vitele pe un car. prezentă şi în categoria poveştilor religioase. Expoziţiunea este simplă: facem cunoştinţă cu personajul principal.ideile de nuntă. Scaraoţchi. nu e reprezentată în România decât de povestea lui Creangă. ci norocul şi-l mai face “prostul” şi cu mintea. cu momentele / MOTIVELE: . de aici putând rezulta o calitate mult mai mare decat ”prost să fii noroc să ai”.o constituie timpul petrecut de Chirică la Stan. dar nu orice “prost” are noroc.culesul. Tema o constituie de fapt proverbul care spune “prost să fii noroc să ai”. Ion Creangă şi-a povestit la vârsta maturităţii. . Dănilă are de trecut nişte obstacole mai grele. se hotărăşte să construiască o mănăstire. la două teme diferite. devenind mult mai tare decât ei. . Desfăşurarea acţiunii . un biet ţăran blajin. Aceasta este pedeapsa dată de căpetenia dracilor. neavând bani de pus în ea. completează poveştile şi povestirile. Şi atunci morala ar mai putea fi: ”prost. reuşeşte să-i joace pe diavoli. fiindcă mâncase botul de mămăligă lăsat de Stan. Chirică se leagă să slujească pe stăpânul său timp de trei ani. ori chiar întro situaţie limită. Prostul. prost.Amintirile din copilărie. noroc are. în schimbul făgăduinţei unui lucru pe care el nu-l indică în mod clar. sluga diavolului. dacă a fost doar un om naiv până atunci.hărnicia ieşită din comun a lui Chirică. se duce la iarmaroc saă-şi vândă boii cei mari. Cea dea doua poveste. Cea dintâi ne înfăţişează un ţăran mărginit. iar gânsacul pe o pungă de piele. Însă în cazul nostru situatia este ceva mai dificilă. copilăria şi anii de scoală petrecuţi în satul natal şi în satele învecinate.este ”Povestea lui Stan Păţitul (1 aprilie1877). 67 . care nu se hotărăşte să se însoare de teama să nu dea greş într-o căsnicie. un ţăran bucurător şi aşezat. Dănilă reuşeşte până la urmă să depăşească fiecare capcană şi să rămână cu banii. Înfruntându-se cu mai mulţi draci. ca şi aceea din “Soacra cu trei nurori”. dar prost cu cap”. şi de asemenea pune la îndoială incapacitatea unui om de a nu face faţă nici unei situaţii. ca în cazul nostru. care în urma unor schimburi dezavantajoase îşi pierde unicul său bun. capra pe un gânsac. fiind un reflex al motivului faustic: un pact între diavol şi un om. Tema în povestea lui Stan Păţitul. căpetenia dracilor. să stea ascunsă sub masca de om prost. Valoarea educativă Scriitorul doreşte să ne transmită că şi cel prost poate avea noroc sau poate să-şi schimbe destinul.

Ochilă. de a prezenta etapele 68 . Stilul operei lui Creangă este unic şi profund original. Şi chiar capra şi iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Stefan al Petrei. În mânuirea dialogului realist. Creangă umanizează fantasticul. Stan Păţitul -“Ipate”s-a izbăvit şi de baba şi de dracul trăind în pace cu nevasta şi cu copiii săi. ciudate. Însuşirea precumpănitoare a artei sale este oralitatea. Pretutindeni aceeaşi lume ţărănească mişcată de instinctele simple şi tari. Personajul basmelor. plină de umor. răspândite în întreaga lume. se constituie scenele unui realism popular. Badea Ipate etc. Când în Capra cu trei iezi-iedul cel mai mare din aceştia se duce să deschidă lupului: Atunci mezinul se vâră iute în horn şi sprijinit cu picioarele de prichiciul şi cu nasul de funingină. Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. dezvoltă teme populare.alegerea răsplatei . Atunci când scrie poveşti. încât în cadrul basmului. tare ca peştele şi tremură ca varga de frică”. al nuvelelor.Lungilă şi Gerilă şi Setilă sunt flacăii şugubeţi…din Humuleşti. gesturile şi tipurile este dintre cele mai mari. la casa unei babe. ţărani din Humuleşti. Puterea lui Creangă de a individualiza atitudinile. Şi aşa. ale stăpânilor cu slugile. de la înfăţişarea nudă a episoadelor acţiunii la prezentarea modalităţii lor individuale. ţărani din plasa Muntelui din judeţul Neamţ. Deznodământul: alungarea păcatului lumesc al fetei . Operele sale sunt făcute parcă pentru a fi ascultate. Animalele şi fiinţele supranaturale sunt la Creangă ţărani de-ai lui. 1920) Poveştile animaliere Întocmai ca artiştii Bizanţului pictori de icoane. nu citite. Desigur. Creangă face aceeaşi operă pentru lumea noastră ţărănească. ale soacrelor cu nurorile sale. Basmul şi povestea valorează cât valorează talentul celui care povesteşte. sunt oameni vii. Creangă obţine efectele sale literare cele mai de seamă şi în această privinţă darul său poate fi din nou asemănat cu al lui Caragiale. Note şi impresii. Soacra şi nurorile ei. ale bărbatului cu nevasta. fresce sau mozaicuri. cu aceleaşi largi mijloace de stilizare. rămasă neschimbată în decurs de veacuri.Ibraileanu. ale fraţilor între ei. în felul ei de a munci şi de a se înveseli în legăturile părinţilor cu copiii. După cum Caragiale a evocat caracterele. al anecdotelor se povesteşte pe el însuşi în Amintiri din copilărie. fără excepţie. Flămânzilă şi Păsări-Lăţi. Iaşi. Ideea de a se povesti pe sine însuşi. uneori şireată. dar totdeauna cu scopul de a minuna pe cei din preajmă cu amintirea unei întâmplări neobişnuite.finalul slujirii lui Chirică la Stan. încât originalitatea lui se introduce oarecum pe o cale subiacentă pe care numai cunoscătorul o surprinde cu toată limpezimea şi ajunge să o deguste ca pe o savoare discretă. atitudinile şi deprinderile comune micii burghezii româneşti către finele veacului trecut. .sacul cu baba mijlocitoare. Vorbirea personajelor e redată cu speciala lor intonaţie şi-n culoarea exactă pe care le-o conferă formaţiile verbale onomatopeice şi zicerile tipice ale limbii. înfăţişată în scenele şi relaţiile tipice ale vieţii.Punctul culminant: pregătirea pentru nuntă. alegerea fetei şi punerea la încercare a acesteia. o biată văduvă necăjită cu trei copii. Şi vestiţii năzdrăvani. păzite de tradiţii. Stan Păţitul. În ce constă originalitatea lui Creangă? Mai întâi într-o dibace deplasare a interesului de la simpla povestire. omului din popor i se întâmplă să povestească evenimentele din trecutul său. ale boierilor cu ţăranii. Şi Creangă a avut un aşa de mare talent încat în toate poveştile sale oamenii trăiesc cu o individualitate şi cu o putere de viaţă extraordinare. Din studiul de până aici rezultă că toate poveştile lui Creangă. Să nu ne înşelăm.” (G. Creangă lucrează în forme şi cu mijloace prestabilite. Basmele lui Creangă sunt de fapt nişte nuvele.

acela în care el însuşi a trăit. o găsim în Straparola de Caravaggio ori în Contes de fees de Contesa a Aulnoy. dar mari rău îi fără rău. “Înaintat la învăţătură până la genunchiul broaştei”(litotă). îi cam colbăitmititelul. este o “fabulă” pe tema absurdităţii avariţiei şi a capriciilor hazardului. În povestirile.. al scurgerii lui ireversibile.. ce odor ţi-am adus eu. Întrucât se exprimă în formule fixe. inevitabil paremiologic când nu te aştepţi: “Vorba aceea: lucrul rău nu piere cu una cu două. el compune uneori largi perioade arborescente. pe lângă ecourile evenimentelor contemporane.Iaca... Însă aceştia erau autori “hironisiţi”. sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate.unei formaţii. Soacra cicălitoare şi nora deşteaptă. Ironia şi jovialitatea sunt cele două constante ale poveştilor lui Creangă. că şi acesta-i făptura lui D. moşneagul vine cu porcul. hazul. Astfel Soacra cu trei nurori seamănă cu soacra din culegerea armenească a lui Mina Ceraz. dar eroii au virtuţi omeneşti. însuşi un scriitor popular. . ci un prozator. mijlocul obişnuit de reprezentare al eroilor fiind monologul sau dialogul. Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios. pe când Creangă nu urmăreşte decât jovialitatea. “Îs mai aproape dinţii decât părinţii” (metaforă). satul sub regim cvasifeudal. Se pot găsi într-adevăr prototipuri ale poveştilor sale în folclorul universal.Daţi de ştire împăratului c-am venit noi. La început Creangă e socotit de Maiorescu. sărmanul. Vorba ceea: Nevoia învaţă pe cărăuş.. eroii se caracterizează vorbind. fata cuminte şi invidioasă din “Fata babei şi fata moşneagului” etc. La fel. Vorba ceea: Rău-i cu rău. că după cum vezi. urmările nesăbuite în dragoste. Doar peripeţiile sunt uneori fantastice. Dănilă cel ingenios după o fază de confuzie. înceata însumare a impresiilor vieţii.(hiperbolă)“.. tot atât de bogate şi bine echilibrate ca ale lui Odobescu sau încheie frazele sale cu cezurile ritmate. “Punguţa cu doi bani” . afecte şi atitudini proprii omului modern de cultură. Îţi seamănă ţie. Pentru plăcerea propriei urechi şi pentru aceea a cititorilor săi mai rafinaţi. Creangă înfăţişează societatea rurală. Creangă nu e folclorist. La fel. basmele şi amintirile lui. 69 . măi băbuşcă. se pot urmări. “Povestea porcului” înfăţişează reluând vechea legendă a lui Amor şi Psyche . Câţiva tropi generalizaţi de uz se adaugă la acest gnosism al clasicului Creangă: -“Plăngea de sărea cămaşa de pe dânsa . povestitor de poveşti folclorice. toţi vorbesc ca în teatrul clasic.şi mai nevinovată. dar ce e curios. Punguţa cu doi bani există în Panchatantra şi la Esop. are însă în el cel mai înalt grad memoria proverbelor şi a zicalelor. Tema din Capra cu trei iezi seamănă cu fabula lui La Fontaine Le loup.. moşnege. Mai mult decât prin ceea ce fac. cât de nuvele. fiul său de suflet şi cere străjerului să fie înfăţişat împăratului: “.zeu. urmând în această direcţie lui Negruzzi din “Păcală şi Tândală” şi lui Anton Pann.. nu râde.. în basmele săseşti culese de Iosif Haltrich.. ca marii autori ai clasicismului. apoi sentimentul timpului. ca şi noi. tipurile caracteristice. mai puţin local. Într-adevăr.Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum şti că se grijesc băieţii. Zise baba.Ba poate. Alimentat din vorbirea poporului. ruptă bucăţică. un autor cult nu atât de poveşti. al regretului pentru tot ce s-a pierdut în consumarea lui. al farmecului retrăit în amintire sunt tot atâtea gânduri. Le chevre et le chevreau. “Capra cu trei iezi” e o fabulă pe tema copiilor care nu ascultă sfaturile materne şi a faptelor rele ce nu rămân fără (răs)plată. Povestea porcului . Moşnegii din Povestea Porcului vorbesc despre “copilul” lor cu aluzii fine: “.” Creangă n-a făcut el însuşi aforisme ca marii moralişti. stilul lui Creangă îşi manifestă calitatea lui orală şi-n aceste împrejurări. Vorba ceea: paza bună trece primejdia rea. Şi cum avem de a face cu o creaţie obiectivă în multe din aspectele operei. citind proverbe sau zicale.”.Moşnege. Poveştile lui Creangă au o desfăşurare dramatică.. moşneagul fălos din “POVESTEA PORCULUI”. ceea ce sare în ochi în poveştile lui Creangă este lipsa lor aproape totală de fantastic.

Mulţimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o natură rustică şi jovială. Epitetul lui Creangă va fi totdeauna general şi valoarea picturilor lui nu trebuie căutată în răpirea aspectelor strict individuale ale lucrurilor şi oamenilor. Adevărul este că Ion Creangă nu e un descriptiv colorat. Din categoria poveştilor animaliere fac parte: Povestea porcului. Primii comentatori ai lui Creangă au fost atenţi mai mult la puterea lui de a-ţi reprezenta vizual oamenii şi lucrurile observate altă dată. care e de a se adresa nu unor cititori . ar comite una din cele mai grave erori ale judecăţii literare. comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului. Darurile muzicale ale lui Creangă. Povestind baba şi moşul despre acest lucru. bucuroşi din primul moment de faptul de a fi ghicit în el conştiinţă înrudită. ci unui auditor. iar cei care vor încerca şi nu vor reuşi. Capra cu trei iezi şi Punguţa cu doi bani. Pin ele ne vorbeşte un om al poporului. în felul lui Alecsandri. Prin astfel de mijloace. Unic prin geniul lui oral. tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le foloseşte. Moşnegii fiind foarte uimiţi că purcelul poate vorbi. Zicerile tipice sunt în cazul lui Creangă mijloacele unui artist individual. Problema stilistică pe care o impune proza lui Creangă constă din izolarea mijloacelor ei individuale. bogată în verbe. într-o propoziţie voit exagerată. cu tot ce poate transmite acesta peste înţelesul abstract al lucrurilor comunicate. cine ar vedea în paginile lui Creangă o simplă culegere folclorică. un scriitor din linia realismului lui Negruzzi.În “Povestea porcului” este vorba despre doi bătrâni care ajunşi la bătrâneţe regretă faptul că nu au avut copii. expresii scoase din rarele rezervări al limbii. îi dă să mănânce. O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fost pusă la contribuţia în paginile Amintirilor. îl spală. dar nu un exemplar impersonal şi anonim.S-au întocmit glosare ale lui Creangă . intrat acum mai cu seamă în jurul valorilor acustice ale cuvântului. a fost mai târziu observată ca un efect al transformării conceptului poeziei. pentru a le proba în ritmul şi sonoritatea lor. Cu toate acestea. rămânând un reprezentant tipic al Junimii prin acea vigoare a conştiinţei artistice care-l uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi Eminescu.S. Interesul estetic al cazului lui Creangă e că în el colectivitatea populară a devenit artistul individual încântat să plutească pe marile ape ale graiului obştesc. vor muri. Buna dispoziţie cu care foloseşte. dar şi prin puterea vie cu care-şi prezintă scenele văzute. Baba îl îngrijeşte. prin neasemănatele lui puteri de a evoca viaţa. încât în evocarea scenelor de mişcare. Artistul se vădeşte în Creangă nu numai prin puternicul lui simţ muzical care-l făcea să-şi citească tare frazele. 70 .Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea mijloacelor tipice ale prozei sale. pentru a deveni un mijloc reflectat în serviciul unor scopuri artistice. zicerile comune oamenilor săi din Humuleşti. În sat împăratul care avea o fată de măritat.ar putea alcătui şi bogatul inventar al zicerilor sale tipice. moşul găseşte o scroafă cu purcei de unde ia purcelul cel mai mic. folosind formele oralităţii. sau un medium întâmplător. numai aud că purceluşul spune că are să facă el podul şi să meargă a doua zi la împărat să-l anunţe. Imaginile. de la oralitatea lui bogată în inflexiune pana la armonia perioadelor sale. ale Poveştilor ori ale Anecdotelor. Atunci baba îl trimite pe moş într-o zi în târg şi-i spune că fără un copil să nu vină acasă. Creangă restituie povestirea funcţiunii ei estetice primitive. se va căsători cu fiica lui. spunea că acel fecior care are să-i facă un pod de aur. a încetat de a mai fi o funcţiune spontană şi inconştientă. Creangă apare. mai uşor de trecut cu vederea la el. operează adevărate minuni. metaforele. în care trama narativă. Ajuns în târg. capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu. de pildă flăcăul de munte al cărui portret însumat din comparaţii şi epitete generale rămâne totuşi în amintire. Mai des se opreşte el pentru a zugrăvi pe omul fizic. o lucrare prin care ne-am putea da mai exact seama de partea poporului nostru care vorbeşte prin Creangă. un stil abundent. dar nemulţumirea lor era faptul că el nu putea vorbi. dovedeşte că pentru limba cu nesecatele ei posibilităţi de culoare şi umor. prin care se rosteşte fantezia lingvistică a poporului. Peisajul e ca şi inexistent în paginile lui.

când toţi dormeau purceluşul s-a făcut odată val-vârtej şi a făcut podul. surprinzând caracterele tipice în înlanţuirea şi motivarea istorică a vieţii în devenire. iar al doilea mod. a fost primul pe care lupul l-a mâncat. în direcţia aspiraţiilor lor.Calinescu.. extragerea înţelesului fundamental al vieţii de unde şi valoarea înaltă. casa părintească care devenise un castel se transformase în vechea cocioabă. perfid. le-a cântat un cântec. fata de-mpărat îl găseşte pe fecior şi vor rămâne împreună. dar i-a dat acordul să construiască podul.1953) “Opera lui Creangă a trecut printr-un lung proces de asimilare. Fata într-o noapte îi aruncă pielea pe foc şi totul se strică. se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri. Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal. iar feciorul dispăruse. a doua zi a făcut nunta. însă ziua era porc. insinuând că nu el ar fi vinovatul. iar cel mic după horn .A. cred. Pe vremea lui Creangă nu puteau fi în chestiune decât două moduri: realismul clasic. Prefaţa la I. Împăratul trezindu-se şi văzând podul gata făcut. se aşază pe covată pentru a se odihni. indiscret.. Într-adevăr. Nemulţumirea fetei dempărat era că de ce numai noaptea devenea fecior.. construită pe datele naturii şi în spiritul ei. orice operă trainică realistă presupune interpretarea observaţiei. 71 . acesta începe să radă văzând că e vorba de un purcel. unde anume scriitori de linie romantică cultivau idealismul. După mulţi ani de căutare şi după multe obstacole pe care le-a avut de trecut. dar relative static.” (G. a mers şi şi-a ascuţit dinţii şi le-a cântat iezilor. încărcat de vicii. cumătria. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. moşul cu purcelul. cât de realism ca metoda cu valoare universală. silenţioase.. aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori …” Lupul e de la-nceput un “duşman de lup”. îi spune moşului să vină a doua zi cu feciorul ca să-l vadă. Podul de aur dispare. de culoarea locală.care de mult pândea un prilej ca să pape iezii.Ba nu cumetre.Creangă.iar a doua zi moşul merge la împărat spunându-i că fiul lui va construi podul. Atunci lupul nostru începe a mânca şi gogâlţ. Capra apare în două ipostaze cea de mamă grijulie şi de bună gospodină pricepută şi harnică. Noaptea.ştiu că i-aş cârmăşi şi i-aş jumuli -. În povestea animalieră “Capra cu trei iezi” se narează despre o capră care avea trei iezi cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după mâncare. A doua zi venind la împărat. Creangă a creat această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Cel mijlociu s-a ascuns sub o covată. Cel mare sărind să deschidă uşa. ideological pedagogică a unei astfel de opere. Chemându-l pe lup la masă. Când se întoarce capra şi vede că numai iedul cel mic a mai rămas.. trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii. Însă lupul auzind acest cântec.cruzimea lui mergând pană la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge) E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare.. Împăratul auzind acest lucru. care observa omul în varietatea caracterelor lui. fiind apreciată din ce în ce mai profund şi devenind populară pe măsură ce masele şi-au recunoscut în ea energiile lor creatoare. acesta când manca mai bine cade în groapa care era plină se foc. dar îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată în actul justiţiar: “. Dar strănutând lupul. Atunci ea pregăteşte o masă cu multe bunătăţi.P. duioasă. Lupul după ce a mâncat iedul cel mare.S. iedul cel mijlociu i-a spus sănătate. sapă o groapă mare peste care pune un covor şi masa. l-a mâncat şi pe acesta. Dar purceluşul noaptea îşi dădea jos pielea şi lua înfăţişarea unui fecior frumos şi tânăr. realismul critic. Realismul lui Creangă este cu atât mai plin de interes cu cât cea mai mare parte din opera sa e de domeniul fabulosului. se gândeşte cum să-l păcălească pe lup şi să răzbune moarte iezilor săi. îi mergeau sarmalele întregi pe gât.. Mama acesteia i-a spus să-i arunce pielea pe foc noaptea.L. ca din scripturi: “Apoi dă... Opere. Nu e vorba numai de realism în înţelesul îngust al cuvântului. Pentru a o recunoaşte pe ea. Ea e sensibilă. Spunând lupului că aceasta e pedeapsa pentru că i-a mâncat iezii. geografică şi etnică. E. Descoperindu-l.

metrică şi prozodie.. povestiri despre animale au creat şi unii mari scriitori ca Lev Tolstoi. coborându-se la dimensiunea eroilor 72 . se subliniază puterea dragostei materne duse până la sacrificiul suprem. trecerea dincolo de graniţele lumii. se strecoară în copilăria fiecărui om. creaţia sa. – Voineşti. Editura Didactică şi Pedagogică.L. nuvela.. Sadoveanu 4. G. Lovinescu. Gala Galaction. povestea este temeiul însuşi al credinţelor noastre.Rescrieţi finalul Caprei cu trei iezi într-o manieră ironică/ parodică. G. E. este tradusă în tot mai multe limbi. fiindcă presupune o relaţie între oameni. În schiţa Căprioara. plantelor şi gâzelor. Irina. I. iar uneori – într-un chip mai puţin vizibil – de cel ce o istoriseşte. Editura Minerva. Ion Agârbiceanu. Definire. Bucureşti. Chestionar de evaluare 1.. Pe lângă faptul că ne încântă şi ne poartă pe alte tărâmuri. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. genuri şi specii literare. În literatura noastră pentru copii se dezvoltă mai ales schiţa. povestea este legată întotdeauna de cei care ascultă. răspândită în ţara noastră în numeroase ediţii populare. Un loc deosebit îl ocupă Mihail Sadoveanu. Teoria literaturii. 1982. Bucureşti. Reprezentanţi 3. . prinzând rădăcini atât de puternice încât vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului. a fost odată”. figuri de stil. Povestea înseamnă mai mult decât această călătorie sau trecerea în altă lume. iar o parte din creaţiile lor cuprind întâmplări din lumea vieţuitoarelor şi prin aceasta se adresează mai ales vârstei copilăriei. bucurându-se de o preţuire unanimă. Cehov. fapt pentru care pledăm cu toată căldura pentru (re)lectura lui Creangă la orice vârsta mai mică sau mai mare a “copilăririi”. Jack London. ca de pildă o oglindă vorbitoare. şi poate chiar a fiecărui popor. Este asemenea unuia din obiectele magice pe care le-a folosi în atâtea rânduri. Căprioara de Emil Gârleanu face parte din volumul “Din lumea celor care nu cuvântă” prin care “inaugurează” în literature română genul de poveste din lumea animalelor. XI. 1965. Povestiri şi schiţe I 1. Istoria literaturii române contemporane.. III. Călinescu. Gârleanu realizează o evocare narativă de o concentrare maximă.Astăzi. Editura Minerva. Prin acel . Bucureşti. Profund observator al vieţii. Bucureşti. Petraş. vol. B. Printr-o datorie firească. Dumbrava minunată de M. Clasificare. Dicţionar-antologie. Curente literare. E. adică metafizica. 1981. povestirea. 1996. universală”. Al. Emil Gârleanu. Bibliografie recomandată Călinescu..Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu. În literatura universală schiţe. Scurtă privire asupra povestirilor şi schiţelor despre vieţuitoare 2. întreaga noastră viaţă drept o realitate indiscutabilă.P. Estetica basmului. E.

Dumbrava minunată de M. spre a-i da un cât mai pronunţat relief. Sadoveanu este o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului copil. antropomorfizarea dezvăluie copiilor un univers al cunoaşterii şi trăirii. luând ca pretext “uliţa copilăriei”. are ca pretext “o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg”.C. Al. Finalul este cel aşteptat: mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o pedeapsă binemeritată. ajutându-i să înţeleagă împrejurările social-politice în care s-a înfăptuit unul dintre măreţele evenimente din istoria poporului român – Unirea principatelor. prin mijloacele artistice specifice literaturii. Moş Ion Roată şi Unirea. Moartea lui Castor. Fetiţa cu chibriturile de H. Fiecare din cele paisprezece părţi care compun această capodoperă poate fi considerată un scurt poem în proză. curiozitatea. Portretele se încheagă devenind simboluri ale iubirii de patrie – Viitorul domn 73 . în valori întunecate este prezentată mama vitregă. Moş Ion Roată şi Unirea este o povestire care constituie o lectură atractivă pentru copii. iar ideea este necesitatea de a se înţelege şi folosi experienţa de viaţă a părţilor. O altă temă a povestirilor pentru copii o constituie evocarea unor momente sau figuri din istoria poporului nostru – Cei mai mulţi din marii noştri scriitori au evocat un eveniment istoric sau un erou din trecutul glorios al poporului nostru: Sobieski şi românii de Negruzzi. neastâmpărul copilăriei. indiferent de categoria socială căruia aparţin. Valoarea educativă a povestirii este complexă. Ion Roată şi Vodă Cuza de Ion Creangă. scriitorul îşi exprimă compasiunea faţă de destinul nefericit al tuturor copiilor sărmani. ea ţine încordată atenţia cititorului şi trezeşte interesul acestuia. dialog. acre dezvăluie relaţiile sociale reale. de la schiţe şi povestiri. copilăria. scriitorul foloseşte diferite procedee. Prin întreaga desfăşurare epică. În opoziţie cu chipul luminos al Lizicăi.Andersen prezintă drama copilului sărman ce ilustează prin situarea acţiunii într-un timp bine precizat. lipsiţi de cele mai elementare bucurii ale vieţii. pendularea între real şi fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic. Povestirile şi schiţele despre vieţuitoare sunt modalităţi estrem de importante în realizarea unor obiective instructiv-educative în grădiniţă şi şcoală – Miniaturalul. Stejarul din borzeşti de Eusebiu Camilar face parte din volumul “Povestiri eroice” evocând frământările din vreamea domniei lui Bogdan Voievod şi apoi a fiului său Ştefan. respectarea poveţelor acestora. Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu Schiţa Uliţa copilăriei din volumul cu titlul anonim. autorul antropomorfizează natura sau surprinde diferite aspecte ale relaţiilor dintre om şi natură. surprinde magistral psihologia “vârstei de aur”. prin rememorarea clipelor fermecate de odinioară. până la romane. personificare. Povestirile. schiţele sau romanele cu teme izvorâte din cele mai variate domenii ale vieţii se pot grupa după similitudinea aspectelor prezentate în trei mari categorii. Ceea ce trebuie reţinut din această povestire este ingenozitatea autorului în scurgerea unor etape imporante din viaţă. a cărei nostalgie scriitorul a avut-o până la moarte. Unele opere. făcându-l să pătrundă sensul adânc al povestirii. O bună parte din creaţiile lui I. noaptea de An Nou. În caracterizarea personajului central. Puiul are ca temă naivitatea. B-Voineşti prezintă valori didactice deosebite. În povestirile ca Privighetoarea. naraţiune. urmăresc explicarea unor variate aspecte din natură. aspiraţia spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani. când contrastele sociale apar şi mai pregnant. O altă categorie de opere care prezintă însemnătatea pentru educarea multilaterală a copilului constituie operele inspirate din viaţa reală. care prin introducerea în timp. Puiul. precum şi îmbinarea măestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură.săi.

fiind caracterizată printr-o mare varietate tematică. Scriitorul foloseşte diferite procedee spre a-i reda un cât mai pronunţat relief. 20. Emil Gârleanu. pe Pământ şi în Cosmos. Sadoveanu În literatura universală schiţe. Alecsandri. faţă de aventura cunoaşterii. Science-fiction (SF) este termenul care denumeşte un gen de mare actualitate. oferind un minunat material copiilor. Andersen. trei personaje. care aspiră spre o viaţă 74 . deoarece corespunde interesului lor real faţă de “secretele” lumii înconjurătoare.este cea a copilăriei copilului orfan. natura este surprinsă însă şi în valorile timpului omenesc. Andersen prezintă drama copilului sărman. aspecte ale frumuseţilor şi bogăţiilor patriei. lipsiţi de cele mai elementare bunuri ale vieţii. sau a maxim două. se pierd în negura vremurilor. Prin întreaga desfăşurare epică scriitorul îşi exprimă compasiunea faţă de destinul nefericit al tuturor copiilor sărmani. ale cărui origini. România pitorească este o strălucită lecţie de patriotism. “Bara”. în valori întunecate este prezentată mama vitregă. ca: Lev Tolstoi. Lev Tolstoi. C. ciclul Moş Ion Roată. Ion Creangă.Ştefan cel mare va rămâne credincios sfatului părintesc. Acest gen literar este foarte îndrăgit de copii. supranumită “geografia poetică” a patriei noastre. Îmbină procedeele fantasticului în genere cu diferite modalităţi ale prozei realiste Ex. Schiţa e o specie a genului epic în proză. Al. Copii căpitanului Grant de Jules Verne. Literatura de aventuri se bucură de un public cititor pasionat şi foarte numeros. cu dimensiuni reduse. România pitorească de Al. povestiri şi romane despre copilărie au creat marii scriitori. Sadoveanu este o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului copil. Teodoreanu şi M. Brătescu Voineşti. Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Sântimbreanu  dramatice: V. Fetiţa cu chibriturile Povestiri despre trecutul istoric: C. care înfăţişează un singur moment reprezentativ. Tema povestirii: . o ilustrează prin situarea acţiunii într-un timp bine precizat. după unii istorici. „Dumbrava minunată” de M. Negruzzi – Sobieski şi românii. “În munţii noştri”. Povestirile şi schiţele se împart astfel: Povestiri şi schiţe despre natură şi vieţuitoare – Ion Creangă. “Pe marea Neagră”. Natura patriei a inspirat scriitorilor noştri pagini de profund patriotism – numeroase fragmente din operele de călătorii prezintă mai ales cu modalităţi romantice. Vlahuţă. noaptea de Anul Nou. când contrastele sociale apar şi mai pregnant. Cehov etc. în trecut şi în prezent. Jack London. Eu şi bătrânul lup de stele de Georgiana Viorica Popaz. “Poporul”. Povestiri şi schiţe pe tema copilăriei  luminoase: I. În opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi. “Valea Prutului”. Colţ Alb de Jack London. apărând cu vitejie pământul ţării. “De la Orşova la Sulina”. Vasile Porojan. C. „Fetiţa cu chibriturile” de H. de M. sau un episod din viaţa unuia. H.000 leghe sub mări de Jules Verne. Dumbrava minunată. Fascinaţia ţinuturilor îndepărtate oferă multiple posibilităţi acestui gen: Robinson Crusoe de Daniel Defoe. precum şi îmbinarea măiestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură. se structurează în părţile: “Pe Dunăre”.

care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se refugiază într-o dumbravă. ei rătăcesc drumul. „Patrocle. mărunţică. Capitolul II – Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă Certată şi bătută mereu.” Capitolul III – Sora Soarelui Plecând de acasă. Capitolul VII – Povestea cu Zâna închipuirii Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă. însă voinică şi plinuţă. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. Prezentare generală . alături de căţelul ei Patrocle. Lizuca este tipul orfanei clasice. tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. bursucul. rătăcită în pădure. Fetiţa se cufundă în lumea visului şi face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă. Ea este o fetiţă zburdalnică. care s-a retras în Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Doamna Vasiliu nu o iubea pe fetiţă. Lizuca se vede într-o chilioară albă şi-ntr. ţinuta ei era 75 . În final mama vitregă şi servitoarea sunt pedepsite.” Ea fusese găsită de bunicul ei. guvernantă şi cu moşie mare în Buzău. Fetiţa intră în vorbă cu ea.Structură şi compoziţie. iar tatăl său se căsătorise cu doamna Mia. „De acolo a venit cu nişte obiceiuri de ţărancă”. Capitolul VI – Aici searată cine sunt prichindeii Domniţa dace vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori. jivinele dumbrăvii: iepuri. Îi murise mama. guzgani. mai ales că domnul Vasiliu lipsea adesea de acasă. Lizuca este o fată orfană. Personajele: Atmosfera este de basm cu personaje reale şi imaginare. Capitolul IX – Bunicii aveau livadă şi albine „Trezită din somn. fluturi. Fetiţa se rătăceşte în pădure dar este găsită de bunicul ei. Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. „subţire şi albă cu ochii albaştri şi cu părul de aur până în pământ”. Capitolul VIII – La hotarul împărăţiei minunilor Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi în casa bunicilor. Povestea este alcătuită din mai multe capitole: Capitolul I . însă bunicul refuză să i-o dea. Capitolul V – Duduia Lizuca găseşte gazdă bună în Dumbravă Rătăcind prin pădure. iar Lizuca şi Patrocle rămân împreună la bunici. un bătrân şi o bătrânică. Întâlnesc o floare mare şi mândră de care Lizuca îşi amintea că e cheamă „Sora Soarelui”. cu servitori în livrele. o certa în permanţă. care fuge în pădure pentru a scăpa de tirania mamei vitrege. De când a murit mama noi petrecem tare rău. Aici descoperă „împărăţia minunată a dumbravei”. de are s-a îndrăgostit FătFrumos. Fetiţa crescuse mai mult pe la bunici. după părerea doamnei Mia. provenită dintr-o familie bogată. îi zise Lizuca. povestindu-i necazurile de acasă: „Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la mama care s-a dus şi nu sa mai întors. Sora Soarelui!” Capitolul IV – Unde se arată Sfânta Miercuri „La o cotitură de drum răsări ca din pământ o babă mărunţică şi mohorâtă cu ochii mititei şi cu nasul coroiat”. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese în pericol de a fi vândută. Patrocle.fericită. Lizuca intră în vorbă cu un mierloi negru şi cu ciocul galben. Mama vitregă vine să o ia. Lizuca intenţionează să fugă la bunici. Urmează poveste bătrânului despre Statu Palmă.un pătişor curat sub pocălzi. împreună cu câinele său.Se vede ce soi rău este duduia Lizuca Lizuca este fiica familiei Vasiliu. Mama mea a murit.

inclusiv în faţa bărbatului pe care îl struneşte. iar Lizuca îl priveşte cu admiraţie şi îi împărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile. est dus de nas chiar în propria casă. Pentru doamna Mia. dar şi suferinţa pe care copila o simte până în adâncul inimii. Jorj care-i satisface toate capriciile. denotă că ea este femeia căruia nici un bărbat nu-I poate rezista. În antiteză cu personajul principal – Lizuca. Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o horipilează. de la care cel care o ajută în caz de primejdie primeşte un pai. cu o educaţie nobilă. intră în contrast cu ţinuta modestă a Lizucăi. care încearcă atât cât este posibil să înlocuiască absenţa mamei. sau să o pună pe servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet. fandoselile. în loc să îi explice cum şi ce trebuie să facă atunci când sunt musafiri. nu-l poate avea nici o femeie din târgul acela. o ruşine. mama sa vitregă. toaletele ultra elegante. pe care oricât s-ar sili. iar oamenii sunt departe de aceste locuri minunate. el este pentru fetiţă ca un părinte sau un frate mai mare care o iubeşte şi o apără. fineţea. Bunicul este tipul răzeşului român. Ea este tipul femeii viclene. în loc de oribile). Imaginea mamei sale. 76 . în comparaţie cu cea a doamnei Mia. el îşi neglijează propriul copil. Din poveştile spuse de bunici. cu Patrocle. Doamna Mia o priveşte şi o tratează ca pe ceva îngrozitor. căruia nu-i mai da voie să-şi viziteze bunicii care o iubesc atât de mult. fără ca să aibă nici cea mai vagă bănuială. Deşi zburdalnică. datorită pierderii mamei sale(„Mama mea a murit. ea este aproape matură. Toate dialogurile imaginare( cu Sora Soarelui. că împărăteasa vine cu toate furnicile ei şi o ajută. această doamnă Mia nu ştie nimic despre educaţia unui copil. iar servitoarei îi este permis să o bată de fiecare dată. aceasta o tratează ca pe un animal oribil. dar totodată să se simtă protejată deoarece bătrânica semăna foarte mult cu bunicuţa ei. acest copil este o nenorocire. care provine dintr-o familie bogată. cu servitori în livrele. Personajele imaginate (piticul Statu Palmă. În faţa acestei femei căreia nui poate refuza nimic. un copil care are nevoie de afecţiunea şi dragostea părintească. Patrocle este prietenul care îi înţelege suferinţa. Glasul ei cristalin. sau pe care le-a ascultat de la mama ei. cu mierloiul. el are ochi omeneşti. acel zâmbet mare. pe când încă aceasta trăia. iar cu Patrocle lângă dânsa. cu Sfânta Miercuri) denotă imaginaţia. Patrocle este curajos şi înţelept. mai puţin soţul ei. dorinţa de afecţiune. Deşi spune mereu că ea are o educaţie nobilă. care era tunsă băieţeşte şi era murdară. care ştie să leşine şi sa joace teatru în faţa tuturor. iar atunci când Lizuca îşi înfige degetele în şerbetul de portocale( gest pe care-l fac majoritatea copiilor de vârsta ei). vrednic şi viteaz. Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară. pe care o regăseşte în povestea spusă de bătrânică o face pe Lizuca să-i picure lacrimi în inimă. unde totul este frumos şi plăcut. ci mai degrabă. ei nu pot pătrunde şi înţelege tainele dumbravei. Deşi este o „persoană importantă”( avocat). guvernantă şi cu moşie mare ţn Buzău. Ea nu este un copil needucat. anii experienţei vieţii îi încărunţise perii din jurul botului. care face orice pentru a-şi atinge scopurile. Jorj Vasiliu.neglijentă. este mama sa vitregă – doamna Mia Vasiliu. sensibilitatea. Cochetăriile cu locotenentul Lazăr. Lizuca nu se mai temea de nimic. când cel care o ajută pe împărăteasă este în primejdie este suficient să privească paiul. curajul. schimbul de complimente. mai ştie că furnicile au o împărăteasă. atunci când rătăceşte drumul. ea ştie că pentru a marca drumul trebuie să presare cenuşă. Sora Soarelui”). salonaşul grena. cei 7 prichindei şi Zâna) o fac sa alunece şi să pătrundă într-o lume a basmului. unde bursucul de care fetiţa se temea atât de mult devine un dansator( asemeni unui ursuleţ de la circ). cum adeseori o numeşte „mămica ei”. El este cel carei linge lacrimile sărate. ea ştie să privească spre cer şi îşi dă seama că Dumnezeu este cel care aprinde luminile. harnic şi cumpătat.

Trăsăturile peisajului tind spre mirific. Metafora uliţei exprimă legătura între universul interior evidenţiat cu sensibilitate de autor şi cel exterior. Titlurile sunt semnificative. Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu I. apa spune un cântec cristalin etc. Uliţa e şi primul drum spre şcoală. În căsuţa bunicilor imaginea mamei sale este mai vie ca oriunde. aici are saltea şi pernuţă de muşchi. autorul fiind martor al evoluţiilor personajelor. epitete.cu o inteligenţă înnăscută specifică ţăranului român. Cel din urmă basm. ci e un prieten de nădejde şi primul univers mai larg după odăiţă. mama Lizucăi a dormit şi ea în acelaşi pătuţ. Uliţa lui I. Vacanţa cea mare. Teodoreanu. Teodoreanu nu e doar o stradă goală sau pustie. Apoi publică un volum de povestiri – Uliţa copilăriei (1923). În călătoria sa. Volumul conturează o vârstă de aur lipsită de griji. El a simţit că trebuie să o caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită în pădure. Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm în care Lizuca pătrunde. la Iaşi. anticipând ideea de maturitate cu grijile şi gândurile ei. florile îşi pleacă capetele şi dorm. iar mireasma de busuioc şi icoanele simbolizează liniştea sufletească pe care fetiţa o regăseşte în căsuţa bunicilor. Prăvale Baba (1934). tu să nu plângi şi să nu-ţi uiţi jocurile. apoi în revista Viaţa românească – mentor G.. subliniază principala figură de stil din opera sa – personificarea. Uliţa copilăriei. nu lipsesc pasaje de o reală reflecţie asupra destinului. dar nu ca în cazul lui Creangă. Uliţa lui I. Volumul are caracter autobiografic. fetiţa caută adăpost într-o scorbură la o mătuşă răchită. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei. subliniază principala figură de stil din opera sa – personificarea. la Fălticeni (pitorescul hucii). născut în 1897. M. Descrierea naturii în „Dumbrava minunată” de M. căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog. Întreaga natură(participă) se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. „Poveştile şi simfoniile naturii sunt în operele lui Sadoveanu infinite. Sadoveanu este o adevărată simfonie. Teodoreanu nu e doar o stradă goală sau pustie. Titlurile sunt semnificative.G. Volumul cuprinde 4 povestiri: Bunicii. Lizuca ştie că sălcile sunt oameni şi dihănii înţeleniţi din veacuri vechi de o vrajă. Sadoveanu foloseşte o serie de metafore. totul în căsuţa ei este alb şi curat(perdele de borangic. Volumul cuprinde 4 povestiri: Bunicii. ci e un prieten de nădejde şi primul univers mai larg după odăiţă. opera lui însăşi e o ţară pe care o străbatem mereu uimiţi de splendoarea şi de ineditul ei”. În casa bunicilor (1938). fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. apele sunt trandafirii. Modelul real al dumbrăvii este crângul din faţa casei scriitorului. Tema copilăriei fericite şi imaginea copilului luminos e în centrul volumului de povestiri Uliţa copilăriei. Masa Umbrelor (1946). Bunicuţa măruntă şi firavă cu ochii ca două cicori şterse este tipul femeii de la ţară. pletele sălciilor argintii. Uliţa copilăriei. comparaţii(crengile păreau nişte plete. Ibrăileanu. Cel din urmă basm. Vacanţa cea mare. în revista Însemnări literare cu Poeme în proză. iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da vor rămâne pentru totdeauna în inima fetiţei: „Când eu nu voi mai fi. a debutat în 1919. pereţii albi). Ea va rămâne pentru fetiţă ca o icoană vie. Călinescu. după care publică trilogia La Medeleni (1925 – 27).”. harnică precum o albinuţă. lumea. Uliţa copilăriei este un volum în care autorul fiind martor şi erou. apariţia lunii este un adevărat spectacol(luna dungată de pe ţărmul celălalt iasă în răsărit la marginea dumbrăvii). peron 77 . aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun. în întuneric clipesc candele de licurici în două şiraguri). ea o primeşte pe fetiţă în chilioara eu albă şi-ntr-un pătişor curat..

în vârful picioarelor creştea”. ideea de trecere a timpului fiind marcată de succesiunea anotimpurilor. de împlinire. ceea ce anticipează viitorul. sunt gălăcioase.. Uliţa. plânge în momentul în care întâlneşte un prieten de nădejde. care îl învaţă să înţeleagă anotimpurile. au nume şi numere. Despărţirea nu e tragică. facând primii paşi în cerdac universul devine mai larg şi apare dorinţa cuceririi a noi teritorii. Uliţa îl aduce pe Moş Crăciun şi îi va lărgi şi mai tare orizontul. îl are în centru pe fratele mai mare. dar relevante în realizarea mesajului. ca zborul unei ciocârlii spre soare” iar seara auzind 78 . motivul şcolii ca responsabilitate însemnând şi despărţirea de uliţă. stare ce devine nucleul părţii a şasea – starea de copil ferici: „Copilul nu dorea mai mult decât avea: o casă cu părinţi şi bunici. ciori. Dorinţa se împlineşte prin metafora porţii deschise. Astfel ajunse la portiţă”. „copil care se înalţă în trupul lui. şi platformă de lansare a visurilor. „Metafora cerului ca jucărie şi apoi scop al existenţei în viaţa devine intriga din viaţa fratelui. Păşeşte în ogradă şi nu poate ajunge la uliţa ce-l priveşte înduioşată din cauza curcanului. copil devine învăţăcel al uliţei. Aceasta va fi marcată ca o nouă schimbare importantă în existenţa sa. dărnicia. răsfăţându-l cu „jucăriile” ei – fluturi. are o mulţime de implicaţii afective. metafora semnificând deschiderea spre orizonturi noi. „care a strâns pios tăcerea alungată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele„. copilul preţuia cerul: jucăria lui de mai târziu”. chiar slujitori. o uliţă cu joacă şi jucării”. chiar copilăria ce creşte cu cei doi fraţi în uliţă. primul pas. Trecerea timpului e sugerată prin creşterea puiuţului şi enumerarea unor gesturi minore specifice copilului: primul avânt. Cele 14 părţi ale schiţei sunt scurte întâmplări de odinioară cu motive diferite. rosturile naturii şi curgerii timpului. Diferenţele dintre copilărie şi maturitate sunt evidenţiate prin antiteză. uneori chiar interogativ asupra destinului.. grav. Însă un nou motiv de îngrijorare se sugerează prin trecerea timpului. În partea a treia apare al treilea personaj. de fericire atât a copilului cât şi a uliţei . E o stare idilică. păşirea în lume. aici începe să se desfăşoare firul vieţii. sufletul înfricoşat (. subliniază trăsăturile fizice şi sufleteşti şi atitudinile comportamentale prin personificarea lor. Botez – Cuvânt înainte – „Orice om şi-a avut în copilărie uliţa lui sau strada lui sau drumul lui de ţară care duce în ţărnă. Uliţa copilăriei. prezenţa mediului natural reprezentat de uliţă şi cel familial.) s-a furişat în braţele uliţei” căutând alinare. Motivul principal şi valenţele mesajului trimit la trecerea ireversibilă a timpului şi la metamorfoza pe care orice vârstă înţeleasă ca un prag o implică. D. Viaţa uliţei cunoaşte forfota vacanţelor. A doua parte are în centru motivul naşterii fratelui mic şi creşterea lui în universul mărunt al camerei cu lucruri nesemnificative ce par imense: flăcările par imense păduri de aur în ochii copilului. pribegie. Copilul devine prietenul ei.” Tema centrală – evoluţia copilăriei fericite. În partea a patra. vrăbii. Chiar dacă e veche de 70 – 80 de ani. fiind exprimate prin senzaţii corporale: „deşi trupul său îngheţase pe o bancă în toropeala din şcoală. „în ochii ei de apă. Dorinţa de cunoaştere e subliniată prin citatul: „asemeni tuturor voievozilor a vrut să-i întreacă hotarele care-i îngrădesc puterile. Prima parte cuprinde descrierea uliţei „umilă şi neştiută uliţă de margine de câmp”. de aici ne întoarce şi ne urmăreşte amintirea ei. în opoziţie cu celelalte uliţi. Teama de necunoscut îl va învinge pe fratele mic care oprit în pragul porţii. a primelor jocuri şi contacte cu lumea socială.spre toate zările. „Copilul lui creşte spre viaţă. O bună parte de timp va fi departe de ea. Maturitatea e anticipată prin tonul reflexiv. copilăria fiind introdusă de acţiune care are ritm vioi. se sfădesc. asemănări cu uliţele din copilăria copilului universal. uliţa devenind vesel loc de joacă şi pentru prietenii săi. În a cincea parte copilul devine şcolar. Celelalte uliţi sunt învrăjbite.

trecu”. cu tot regretul lor. sugerându-se prin această metodă indirectă de comunicare motivul înstrăinării. Editura Minerva. la fel ca a oricăruia dintre noi. Uliţa devine însă tristă. ca şi băiatul. exprimată prin leit motivul „trecu vremea. Valoarea educativă reliefează frumuseţea şi valoarea prieteniei. Uliţa. adolescentul mergând în ţară străină. Aparent alţii. G. Estetica basmului. a tuturor. când li se strânse inima. nu trimit decât la firescul existenţei. Partea a noua e dominată de motivul războiului şi al sentimentelor rău prevestitoare ale uliţei.. vol. Curmarea zborului cade ca un fulger. de vieţi trecute. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. prin prezentarea anotimpului vară. „să îşi întregească mintea”. care prevestesc un final trist. A unsprezecea parte introduce parcă un fir de speranţă. Faptele şi întâmplările. Uliţa va afla indirect despre băiat ca a devenit „o mândreţe de flăcău”. ca punct culminant al acţiunii: „ochii copilului răsărind încercănaţi ca două zorele”. copilul îşi pierde zburdălnicia şi uitând de uliţă deveni melancolic: „dorea ceva şi nu ştia ce”. 1982.L. dar rămâne neputincioasă.P.. Analogia dintre vară. Partea a treisprezecea prezintă deznodămintul tragic. pentru că în trecerea timpului şi pe măsură ce parcurgem spaţiile din marea trecere. însă alta. Bibliografie recomandată Călinescu. E. având uliţa ca martor. Portiţa. 1965. ieşirea pe poartă fiind văzută ca un moment de cumpănă. cu căldura ei şi dragostea dintre mamă şi fiu care îşi scriu scrisori. . fugind de amintiri. a legăturilor statorinicite înca din copilărie. cu împlinirea presimţirilor rele ale uliţei privind moartea copilului: „vestea se prăbuşi în noi ca o ciocârlie fulgerată în soare”. învăţăm să preţuim ce avem şi să ne bucurăm că aparţinem cuiva. a înţelegerii rostului dragostei fată de membri familiei şi necesitatea întoarcerii spre locurile natale. Copilul termină liceul şi în el zvâcnea dorul de pribegie. Lovinescu. Bucureşti. 1981. a uliţei. Partea a doisprezecea începe cu o descriere de primăvară. Istoria literaturii române contemporane. nu mai are tovarăşi. III. fluturându-i visele. cu un cer auriu şi un vânt cald. suferând ideea de copilărie pierdută. şi o uliţă. introduce cu regret momentul luării de rămas bun de la cei dragi. în timp ce familia părăseşte casa. ca trecere inevitabilă a propriei uliţi. E. aceeaşi peste care încă nu au trecut marile momente de cumpănă. a propriei copilării. reţinem ideea de eternă schimbare a lumii şi a lucrurilor. „ca o albie seacă. toţi intrând în starea de şoc provocată de moartea copilului. iar tinereţea îi dădea ghionturi să plece spre viaţă cu încredere. este emoţionantă.. „ascultând ecoul plângător al celor două peniţe”. limbajul devenind mai sărac. uliţa se va face albă aflând despre înrolarea în armata ca pilot a copilului. 79 . Uliţa veche nu mai e regăsită pentru că „plecase după mormite”. când a păşit prima dată afară din curte. Ca mesaj. ca şi a bunicului. devin exemple de urmat. Călinescu. Ultima parte. în centru fiind scriitorul însuşi. Din dialogurile bucătăresei su un personaj de pe front. Partea a opta introduce un ritm mai alert al acţiunii. Uliţa înţelese ce se întâmplase. G. care „se scofâlcea ca un obraz bolnav. aflată la răscrucea dintre copilărie şi tinereţe. Bucureşti. care apoi va introduce vedenia bunicului neliniştit. iar prăbuşirea avionului curmă liniştea familiei.şuierele trenurilor. la fel ca şi în copilărie. pe braţele căreia râdeau alţi copii”. Uliţa. Legătura dintre generaţii e sugerată de alteritate.. „în locul ei era o altă uliţă. cea de a paisprezecea e de fapt o ruptură în desfăşurarea evenimentelor.” În partea a şaptea i se va implini dorul de pribegie. Editura Minerva. cu nebănuitele lor trepte. procedeul stilistic prin care se marchează fiind parataxa – asocierea de propoziţii principale scurte. fratele rămas în viaţă. prăpădindu-se sub rândurile de maşini şi copite”. însă. Bucureşti.

metodologia receptării schiţei / două momente ale subiectului din schiţa Uliţa copilăriei de Ionel Teodoreanu. Titlurile cele mai semnificative sunt: Gândăcelul. genuri şi specii literare. îşi trăiesc bucuriile şi durerile într-un microcosmos propriu-intim. El coboară la dimensiunile eroilor săi. Povestiri şi schiţe II 1. vorbesc. figuri de stil. metrică şi prozodie. Acceptând moartea. cu toate drumurile închise. într-o lecţie de lectură pentru clasa a IV-a. având ca model cunoscutele Histoires Naturalles ale lui Jules Renard. Căprioara. Frunza. Calul care o viaţă întreagă şi-a ajutat stăpânul sfârşind uitat de toţi. care cu cea dintâi rază a primăverii se deschide pierind toamna. descifrând întâmplări asemănătoare cu cele din viaţa oamenilor. aspecte din viaţa diferitelor vietăţi din natură. Irina. Un model al acestui gen de povestiri poate fi considerat volumul Din lumea celorcare nu cuvântă de Emil Gârleanu. volum apărut în anul 1910. din aceeaşi categorie de opere face parte şi schiţa Puiul de I. Căprioara de Emil Gârleanu. Argumentaţi. Chestionar de evaluare 1. Brătescu-Voineşti. Puiul 2. autorul este totuşi cutremurat la gândul ei. pline de dramatismul. Dintre acestea sunt demne de menţionat povestirile: Leul şi căţeluşa sau Cei trei ursuleţi de Lev Tolstoi. Teoria literaturii. numai al lor. câinele bătrân care şi-a slujit stăpânul cu credinţă timp de 20 de ani şi în pragul morţii pleacă pentru a fi singur. Al.l. Colţ alb de Jack London. aduse de scriitor la nivelul dramelor umane. Schiţa Căprioara face parte din volumul “Din lumea celor care nu cuvântă”. De aici decurge şi o anume resemnare. A. Curente literare. Tema naturii şi a vieţuitoarelor: Emil Gârleanu. Povestiri despre animale de Ernest Thompson. prin diferite procedee stilistice. 1996. I. dar şi de încrederea proprie acestora.pe baza eleborării unui proiect didactic. ca şi povestirea Ursulpăcălitde vulpe de I. marii scriitori au creat opere inspirate din viaţa necuvântătoarelor. În general povestirile constituie mici drame. Bucureşti. 80 . X. B -Voineşti.Petraş. Toate personajele sale sunt puse în faţa unei situaţii – capcană. ca fiind încheierea – tragică – a micilor existenţe necuvântătoare. Din lumea insectelor de Valdomar. romanul Fram. Grivei. o situaţie fără alternativă. Povestiri şi poveşti de Vitalii Bianki. Tema trecutului istoric Mulţi dintre marii scriitori au un ascuţit spirit de observaţie şi astfel au înfăţişat în povestiri. Creangă de asemenea. cartea evocă o lume în care insectele şi animalele gândesc. Şi în literatura universală. Dicţionar-antologie. Editura Didactică şi Pedagogică. ursulpolar de Cezar Petrescu.

catifelat şi umed.-Voineşti.” “Şi deodată. Ea constituie un mijloc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor din cadrul întunecat şi plin de primejdii. prin analogiile dintre viaţa familiilor de anumale şi propria lor familie schiţele lui Gârleanu. lângă iedul ei. până ce pătrunde în inima întunecată. intră apoi sub bolţi de frunze. căprioara se sfârşeşte privindu-şi puiul care se pierde în desişul pădurii. în desişul pădurii. lumina scade. SUBIECTUL – schiţa este compusă din câteva momente impresionante care se succed rapid culminând cu un deznodământ tragic. şi limba ei subţire. cea mai populară scriere a lui B. de sub o cetină. unde ar fi ferit de primejdii. Un salt şi iedul ar fi fost sfâşiat.” Triplul şi dublul epitet. sunt adunate un număr de schiţe şi nuvele în care autorul s-a apropiat de lumea copiilor. În sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea pentru iedul ei şi necesitatea de a se despărţi de el. contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie. La început. comparaţia. culcă uşor blana moale. Căprioara îl linge. armonia dintre ele şi natură. căprioara stă jos. analizând cu profunzime simţămintele căprioarei. În drumul lor. PUIUL. Brătescu-Voineşti În volumul în care este inclusă şi povestirea Puiul apărută în colecţia Povestind copiilor. tabloul pare a inspira împăcare şi linişte: “Pe muşchiul gros. Al. se hotărăşte să-l ducă la “ţancurile de stâncă din zare”. şi în ultimele clipe îşi aminteşte privirile spre puiul drag. teme. LIMBA folosită de Gârleanu este presărată cu expresii plastice şi epitete sugestive. apoi căprioara îşi ascunde tristeţea şi îmbărbătându-se îşi conduce iedul prin locuri primejdioase pentru a-i încerca puterile. a animalelor şi a păsărilor.şi. Prin forma lor artistică. cald ca o blană a pământului. pentru că vremea înţărcatului trecuse. Tristă că trebuie să-şi părăsească iedul. ca să fie cât mai departe de “iscusinţa vânătorului şi de duşmănia lupului”. Pentru a-şi salva puiul. ca un iad. TEMA o constituie instinctul matern. subiectul. care este atât de puternic încât căprioara îşi sacrifică propria viaţă pentru a o salva pe cea a iedului. pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă. egoiste. imaginile sunt strecurate gradat. vorbeşte despre nenorocirea 81 . spaţiul se micşorează treptat. Schiţa are o însemnată valoare instructiv-educativă. Cu o deosebită artă a prezentat Gârleanu vieţuitoarele din această schiţă. fiind totuşi în epitete şi comparaţii. Povestirile. în gradaţia ascendentă: este descrisă mai întâi duioşia cu care îşi mângâie iedul înainte de despărţire. evidenţiază frumuseţea acestor gingaşe vieţuitoare. cu ochii închişi. Povestirile sunt cea mai mare parte triste: Privighetoarea. Acesta şi-a întins capul cu botul mic. pe spatele mamei lui . mama se aruncă în faţa fiarei flămânde. se lasă dezmierdat. pe neaşteptate. ochii lupului străluceau lacomi. Sentimentul matern culminează cu sacrificiul propriei vieţi. Instinctul ei de dragoste maternă apare într-o gamă de legate simţăminte. Moartealui Castor. mătăsoasă a iedului. În această schiţă este descris un aspect din viaţa animalelor care trăiesc în sălbăticia codrilor. contribuie şi la dezvoltarea sentimentelor şi a atitudinilor morale ale copiilor. fără suflet. natura devine ameninţătoare: “trece din poiană în poiană. Puiul de I. precum şi câteva din acelea în care sunt zugrăvite întâmplări ale unor oameni buni loviţi fără cruţare de către fiinţele rele. Totuşi învingându-şi cu greu dragostea de mamă. apoi îl conduce spre vârful muntelui. Stilul este concis. căprioara îl mângâie pentru ultima dată. a pădurii. Lectura acestei schiţe trezeşte copiilor preşcolari dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor.” Finalul este înspăimântător. sfâşiată de lup.Căprioara – prezentare generală.

Finalul. Procedeul esenţial.parcă erau şapte gogoşi de mătase”. a preferat să sacrifice doar unul şi fără a mai privi înapoi a zburat cu puii sănătoşi spre tărâmuri unde vara e veşnică. a luat marea hotărâre. a început să cadă şi bruma. din nesocotinţa sfaturilor pe care părinţii le dau cu atâta dragoste copiilor. Spre a-şi feri puii de primejdie. să asculţi pe mămica!” constă tocmai în avertismentul pe care autorul vrea să-l dea în legătură cu consecinţele care decurg din neascultare. curioşi şi de multe ori neastâmpăraţi şi neascultători. care.. nu numai 82 . drama e totuşi omenească. Din aceste comparaţii observăm că şi temele se îmbină într-o lectură. cu toate că i se rupea inima. e silită să plece pentru a-şi salva măcar ceilalţi pui. Şi precum s-a văzut. în cazul nostru puii de prepeliţă. până la urmă. este prins de un flăcău sub căciulă.îmbrăcaţi în puf galben.. care le poartă de grijă. când va trece vara. de frică să nu-şi împuşte câinele. veseli.. Concluzii. ea s-a prefăcut rănită. urmările sunt de cele mai multe ori iremediabile. fuge speriat la prepeliţă care îl dojeneşte cu blândeţea specifică mamei. Valoarea instructiv-educativă a povestirii reliefată foarte bine într-un moto: “Sandi. pentru că zilele erau tot mai mici şi mai înnourate. Prepeliţa a înţeles primejdia şi le-a poruncit să se pitulească jos. Ca şi oamenii animalele. Drama prepeliţei şi a puilor se prezintă pe fundalul general a anotimpurilor: primăvara-naştere. Povestirea începe cu un peisaj de primăvară. vara-creştere. Vânătorul l-a auzit.” Prepeliţa i-a învăţat încet. moare îngheţat. Prepeliţa le aduce mâncare şi puii fiind ascultători şi cuminţi asemeni unor copii – neştiind încă să zboare. puiul cel mare. să nu ieşi niciodată din vorba mea. dar şi-a ascuns durerea. Prin această asemănare autorul scoate în evidenţă lucrurile comune dintre oameni şi animale: fiecare are propria familie pe care o apără. Într-o zi de august a venit un vânător. Ca şi copiii. eşti mic. folosit de autor este personificarea. zburând ras cu pământul la 2 paşi de botul câinelui. Valoarea instructiv-educativă. prepeliţa. Când scapă. lipiţi cu pământul. Deşi petrecută în lumea păsărilor. pregătindu-i pentru călătoria lungă pe care trebuiau să o facă. Prepeliţa l-a găsit acolo în lăstar şi a înţeles că puiul e pierdut. dar. dar constată că în multe cazuri acesta distruge echilibrul şi armonia.care se poate ivi din cauza neascultării de părinţi: un pui de prepeliţă este rănit de vânător şi. vorbesc şi se mişcă întocmai ca o mamă cu copiii ei.. În acest timp. veneau imediat la chemarea prepeliţei. Autorul aseamănă viaţa prepeliţei şi a puilor ei cu viaţa oamenilor. după o suferinţă neînchipuită.. iarna-moartea.. că poţi să păţeşti şi mai rău. personificare: gândesc. în care apare personajul principal: o prepeliţă care îşi construieşte cuibul după 3 săptămâni din ouăle mici ca nişte cofeturi “ au ieşit nişte pui drăguţi. “Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? . în loc să stea nemişcat. De cât să-i moară şi ceilalţi pui de frig. părăsit de mama lui. la fel şi ca în Căprioara este sfâşietor: în sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă. sunt copii care au o mamă. o îngrijeşte şi pe care o iubeşte foarte mult. pentru ca vânătorul să nu poată trage. toamna-maturizare. Dar o întâmplare tristă venea să tulbure toată liniştea şi bucuria lor. Autorul se vădeşte un mare iubitor al naturii şi doreşte ca omul să ocrotească. puii prepeliţei sunt jucăuşi. Dar intervine o întâmplare neobişnuită în viaţa prepeliţei şi puilor ei: ţăranii au venit să secere grâul şi puiul cel mare neascultând chemarea prepeliţei. încet să zboare. nesocotind sfatul mamei. la fel ca fraţii lui. a tras şi alicea i-a atins aripa şi na mai putut zbura. a zburat.

uimiţi de atenţia ce li se acordă. 83 . valorile general umane în care crede acestea sunt comparabile cu cele ale lui Moromete. însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi. pentru spiritul ironic şi fin în critica unor aspecte negative. Ciclul are în centru o lume crezând în mituri şi credinţe populare. Editura Minerva. ţăranii. naraţiunea realizându-se printr-o economie maximă de fapte. simbol al ţărănimii din acel moment istoric. .modurile de expunere. La început. G. şi realitatea căa el înţelesese cu adevărat evenimentele: “iar de la bolovanul dvs am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere. caracterizat prin inteligenţă. care se arată nedumerit şi de aceea. Apoi din grupul lor se desprinde moş Ion Roată. Dincolo de umorul personajului se simte însă o adâncă amăraciune. opinca. Ciclul Moş Ion Roată. a regionalismelor. euşind să prelucreze transformările sociale şi politice aduse de efervescenţa evenimentelor istorice. Bucureşti. vocativelor şi interjecţiilor. Moş Ion Roată şi Vodă Cuza). lasă impresia că acceptă explicaţiile boierului ca pe nişte lucruri fireşti. ambii fiind preocupaţi de destinul lor şi cel colectiv. din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea. în fond. pe care le discută în piaţă (vezi poiana lui Iocan). aceştia formează o familie ca şi noi oamenii. 1982. Acesta se preface că nu înţelege explicaţiile date de boier. fapt exemplificat prin prezenţa masivă a dialogului. dar mai mulţi. în această naraţiune se îmbină tema copilăriei cu cea a naturii şi vieţuitoarelor. s-asculţi pe mămica! Aventurile prepeliţei şi ale puilor ei. în special a puiului celui mare. cu excepţia lui moş Ion Roată. spontaneitate. Moş Ion Roată şi Vodă Cuza). prin pilda cu bolovanul. sunt exemple din care elevii învaţă că orice s-ar întâmpla ei trebuie să-şi asculte mama. “dorită de strămoşii noştri. Unul dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani sensul şi importanţa Unirii şi încearcă printr-o suită de argumente. Boierul încearcă să îi demonstreye că puterea se constituie prin unirea forţelor. în vederea secării Milcovului şi a realizării înfrăţirii. din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea. o stâncă pe umerele noastre”… Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie.. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. care răstoarnă sensul aparent. capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. în care moş Ion Roată este exponentul omului din popor. în final însă faptele primind o altă semnificaşie. Acest lucru a vrut să-l demonstreze şi autorul punând la începutul poveştii un moto: Sandi. stilul se caracterizează prin oralitate şi expresivitate. generată de înţelegerea faptului că ţărănimea. surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii faţă de evenimentele istorice ale vremii respective. surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii faţă de evenimentele istorice ale vremii respective. Ca în toată opera lui Creangă. culminând cu unirea de la 1859. pe care unul singur nu îl poate ridica. dar pe care ei nu au putut să o facă în împrejurările grele de pe atunci”. da. contiună să rămână o categorie oprimată. Deci. Bibliografie recomandată Călinescu. 2. hotărâre şi umor. locuţiunilor şi a expresiilor populare. demonstrînd inteligenţa lui moş Ion Roată. Acţiunea povestirii e simplă. boierul recurge la o demonstraţie faptică. Tema trecutului istoric Ciclul Moş Ion Roată. în ciuda promisiunilor de tot felul. Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani. pledând pentru iubirea de muncă. Chiar dacă în această naraţiune este vorba despre o prepeliţă şi puii ei. a maximilor.

De asemenea. Din opera sa dramatică poate fi preluată numai pe fragmente. G. Curente literare. ale scriilorilor contemporani. în care personajele sunt copii sau reprezentări alegorice. 84 . deşi mai valoroasă ar fi Corbul negru. iar deznodământul este de cele mai multe ori o victorie a adevărului. Gelu Naum. prezentă în 1913 pe aceiaşi scenă a Teatrului Naţional. Chestionar de evaluare 1.a. Spectacolul oferă celor mici numeroase posibilităţi de înţelegere. monologuri. În activităţile cu copiii se folosesc lecturi dramatizate. să sublinieze anumite momente. foarte clar exprimate.P. XI. Editura Minerva. Alecu Popovici etc. Estetica basmului. Înșir-te mărgărite de Victor Eftimiu Dintre marii maeştri dramaturgi care. 2. replicile care poartă semnificaţii deosebite. trăsăturile personajelor. Educatoarea sau învăţătorul trebuie totuşi să realizeze noţiuni pregătitoare. “Inşir-te mărgărite” pentru audiţie sau chiar dramatizare la clasa a IV-a.. figuri de stil.. a hărniciei. feeria II. pot fi aduşi în lumea copilăriei se desprinde mai ales Victor Eftimiu. Repertoriul se constituie din creaţii ale marilor dramaturgi: I.L. . Uneori finalul rămâne deschis. Caragiale. scenete. genuri şi specii literare. Titel Constantinescu. accesibil celor mici. 1996. E. Dicţionar-antologie. Evoluţia conflictului este bine marcată pe momente. Trăsături: În creaţiile dramatice pentru copii conflictele sunt simple. Petraş. metrică şi prozodie. piese. Irina. Realizaţi un eseu de 2-4 pagini în care să prezentaţi mijloacele de accesibilizare a valorilor cognitive. Istoria literaturii române contemporane. Eftimiu ca dramaturg. vol. fără a fi creat pentru copii. 1981.Călinescu. a doua feerie a sa. Teoria literaturii. V. Bucureşti. Piesa a fost reprezentată la Bucureşti în 1911 şi constituie primul mare succes al lui V. a cinstei etc. a curajului. Bucureşti. Alexandru Mitru. E. Lovinescu. estetice şi morale prezente în povestirile şi schiţele despre natură şi vieţuitoare şi /sau copilărie / trecutul istoric. deşi conţinutul filosofic. perspicacitate ş. Bucureşti. estetic şi etic al acestuia depăşeşte cu mult puterea de receptare a celor mici. Eftimiu.. 1965. III. textul fiind susţinut de regile. Nina Casian. jocul actorilor şi scenografia. Editura Didactică şi Pedagogică.). Dramaturgia pentru copii Teatrul pentru copii construieşte un univers miniatural. pentru ca spectacolul să fie înţeles. evoluţia personajului principal ridicând semne de întrebare.L. Călin Gruia. ca de exemplu: în “Elefănţelul curios” de Nina Casian. Identificaţi resursele ironiei şi ale umorului în povestirile lui Ion Creangă din ciclul Moş Ion Roată şi faceţi analogii cu trăsăturile personajelor (inteligenţă. dublate de funcţii educative. Marin Sorescu. după vizionare sunt necesare discuţii care să precizeze conflictul.

astea veşnic le-am ţintit. o goană veşnică şi zadarnică după Făt-Frumos. Neam de Vodă. Milena şi Sorina. acţiunea extinzandu-se pe mai multe planuri atat in spaţiu cat şi in timp. Işi face apariţia Zmeul-Zmeilor. Făt-Frumos povesteşte motivul căutărilor sale fără răgaz. încercând chiar o sinteză a documentelor de conţinut şi formă specifice basmului românesc. aspiraţiile şi mentalitatea lor. care pun în lumină valenţele multiple ale umanismului. In “Inşir-te mărgărite” autorul impleteşte elementele fantastice şi cele de legendă cu cele care au un caracter concret istoric şi de asemenea. rezolvarea ei paşnică şi reflectarea temelor majore ale literaturii şi arte universale. Cele trei fete vor fi peţite de către tineri veniţi din toate colţurile lumii: Mugurilă. Soseşte Făt-Frumos căutand pe Zmeul-Zmeilor care i-a furat-o pe Ileana Cosanzeana. Buzdugan. poem feeric în cinci acte are ca model creaţia populară. Apă-Dulce. cat şi compoziţional. Părintele lor a socotit că le-a venit vremea să se mărite. Banul Pungă. Pentru titlu autorul a împrumutat o formulă mediană caracteristică structurii basmului popular: “Nei! Înşir-te mărgărite – cum zicea câte-un bunic”. Impăratul alege pt. hotăraţi să se răzbune. fiind o simplă formalitate. Apare Sorina care-i aruncă lui Făt-Frumos mărul de aur iar aceasta o priveşte nepăsător. decizia aparţinand impăratului). Impăratul rănit in orgoliul său o blestemă: “Şi precum goneşti feciorii ce-au venit să mi te ia.” “Numele mi-e ţară bună. Cei doi au fost aleşi pentru că firile lor corespund politicii sale de pace: “Pacea. din interese politice. libertatea alegerii omului iubit. Sorina este insă un exponent al concepţiei sănătoase despre viaţă. In finalul actului I intervine vrăjitoarea care-i prezice un destin nefericit. la curtea împăratului. Banul Spadă. lăsand mărul să se rostogolească pe trepte. Tot aşa să te gonescă cel dintai ce ţi-o plăcea. Actul al II-lea se desfăşoară in acelaşi cadru. Banul Scamă. Chipul lui n-are nimic de monstru sau balaur: ii lipsesc ghearele. elementele dramatice cu accente satirice şi cu umorul. nu cunosc răul şi ura Numai ganduri de lumină imi cutreieră făptura”. Piesa este un basm adaptat din izvoarele mereu tinere ale folclorului romanesc. acela al vrăjitorului. Maranda şi Milena pe Voie-Bună şi respectiv Ţară Bună (aruncarea cu mărul de aur spre cel ales. Fata constată implinirea prea timpurie a blestemului pămantesc şi işi aminteşte de al doilea blestem. Ţară Bună şi chiar Zmeul-Zmeilor. Alb-Impărat avea trei fete: Maranda. Surorile şi mama Sorinei admit căsătoria de convenienţă. Zorilă. traiul liniştit / Astea trebuie in ţară. Eftimiu: atitudinea critică împotriva nedreptăţii (tema) implicând efortul pt. dar atat sub raport tematic..” Craii pleacă nemulţumiţi. Poftit de impărat la ospăţ. fiind bătran. Conflictul familial se amplifică printr-un conflict psihologic. 85 . Voie-Bună. Tema În piesă se împletesc armonios două tendinţe caracteristice dramaturgice a lui V. fata cea mai mică se opune voinţei părintelui.Compoziţia “Inşir-te mărgărite”. Impăratul serbează cele două nunţi ale fiicelor mai mari. Subiectul poemului este mult mai amplu şi mai complex decat al oricărui basm. a poporului intemeiată pe credinţa în dragoste. izvorat din confruntarea cu două concepţii opuse despre dragoste şi viaţă. cu atat mai mult cu cat.. simţea că treburile impărăţiei trebuie trecute în mâini mai tinere şi mai puternice. refuzand să se mărite. mai general. autorul sparge cu indrăzneală tiparele tradiţionale introducând în lumea fantasticului eroi luaţi din realitatea inedită: ţărani cu grijile. in care se strecoară chiar atitudini satirice la adresa superstiţiilor şi in care eroii basmului sunt interpreţi strict omeneşte. Conflictul se declanşează in momentul in care Sorina.

Editura Minerva. cu puterea de Zană a Florilor . nefericită. Soseşte şi Făt Frumos – Sorina îşi povesteşte nefericirea iubirii ei şi trăieşte amărăciunea certitudinii că Făt Frumos a rămas credincios Cosanzenei. . Bucureşti. Petraş. pe furtună. in veselie şi joc: “Pace tuturor! Ca fraţii! Astăzi toţi suntem voioşi! / Iar acum să întindem hora cum ştim noi din moşistrămoşi“. insă. Moş Dumitru.” Finalul aduce ideea infrăţirii tuturor oamenilor. Autorul introduce acum in acţiune un grup de ţărani. forţă a binelui. intruchipate de cei doi. ţăranii vorbesc despre tot felul de semne rele (frecvente in superstiţia populară). E. etc. Făt Frumos se luptă cu Zmeul Zmeilor şi il ucide. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. ţinta dregostei ei statornice dar purificate in sensul limitării la aspectul ei fratern. dar in virtutea blestemului vrăjitoarei fuge de la nuntă şi devine Zana-Florilor. Vor porni din nou şi drept pedeapsă. ca să o apropie de Făt Frumos astfel ca Ileana Cosanzeana să rămană langă fiul ei. 1981. Sorina acceptă să se mărite cu Buzdugan. Bucureşti. Infruntarea celor doi este intreruptă de vestea că peţitorii refuzaţi in frunte cu Buzdugan vin cu oaste impotriva împăratului. Irina. Actul al V-lea constituie deznodămantul basmului. a luminii. G.. inzestrat cu umor şi spirit critic. vol. Bibliografie recomandată Călinescu. In ciuda strădaniilor disperate ale vrăjitoarei Varga.. III. amandoi.L. Destinul vrăjitoarei stă. superstiţios dar inţelept. Mitru Geambaşul. Urmează un adevărat uragan al cuvintelor intre Zmeul-Zmeilor şi Făt-Frumos. căci la cantecul lui baba işi pierde puterile şi dispare. obscure. Curente literare. Zmeul vine din lumea intunericului. a iubirii. Estetica basmului. genuri şi specii 86 . de unde şi tragismul lor care. Miloasă la inceput faţă se zmeu. Lovinescu. ducând în carcă o vrăjitoare şi cumnaţii săi Voie Bună şi Ţară Bună pleacă în căutarea fugarei. G. Din discuţia cu Buzdugan aflăm povestea acestei mame nefericite şi răzbunătoare a Zmeului Zmeilor. nu anulează forţele rele. figuri de stil. dar Sorina. Teoria literaturii.. Sorina va reveni alături de Buzdugan. In actul al IV-lea acţiunea continuă cu impărăţia Zanei Florilor. acum se arată decisă să fie de partea lui Făt Frumos. dezleagă vraja. obiect încărcat de semnificaţie şi care pecetluieşte victoria binelui asupra răului. El este o speranţă infernală. Ea urmărea să despartă pe Sorina de Buzdugan.aripile şi alte trăsături cu care l-a inzestrat imaginaţia populară. se bucură de victoria lui Făt Frumos. Vrăjitoarea şi Buzdugan ajung pe “pajiştea Sorinei”. Dezlegată şi ea de vrajă. E. viziunea complexă a autorului depăşeşte schematismul din basmele populare. 1965. Istoria literaturii române contemporane. Ca în viaţa de toate zilele. Editura Minerva. in frunte cu Păcală. O nouă intalnire a Sorinei cu Zmeul Zmeilor dezvăluie alte dimensiuni ale firii fetei. Ţăranii anunţaţi despre aceasta de Păcală. Bucureşti.. ca şi al Zmeului. sub semnul tainei şi al blestemului. Făt-Frumos se dezvăluie ca erou al universului teluric. fără s-o fi găsit pe Sorina. Vrăjitoarea mai incearcă să fură inima Cosanzenei (de aici întâlnirea cerută de Făt Frumos)./ Dragostea ce mi-ai păstrat-o ne va ocroti pe noi / Mană-n mană să ne intoarcem printer oameni.P. După 4 ani ginerii se întâlnesc. Moş Toader. Fiecare din ţărani este o mică individualitate conturand insă in grup chipul ţăranului nostru de altădată: sărac. 1982.. Călinescu. Actul al treilea se desfăşoară in inima pădurii. La insistenţele mamei şi ale surorii mijlocii şi sub influenţa fricii. care găsise fluierul fermecat. printre oameni “Dar acum arunc cununa de rusalce impletită!. Apare şi Buzdugan.. redandu-i lui Făt Frumos mireasa şi demonstrand o mare putere de autodepăşire şi de sacrificiu ceea ce-I conferă o profundă notă de umanitate şi-i netezeşte calea revenirii printre ai săi. vrăjitoarea il va duce în carcă pe Buzdugan. Buzdugan. Din acest punct de vedere.

metrică şi prozodie. Mandarinul. 87 . Dicţionar-antologie. fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. Celelalte toate cuprind aspecte familiare ale Mirceştilor în evoluţia anotimpurilor. Defineşte un procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi. publicat în revista Convorbiri Literare. Legende nouă. Chestionar de evaluare 1. De aceea. Din cele patruzeci de bucăţi câteva nu se încorporează culegerii: două portrete. Postume Ciclul Pastelurilor Preluat din domeniul artelor plastice. Linda Raia.Vasile Alecsandri. Pe coastele Calabrei.s-a născut la Bacău la 14 iunie 1818 sau 1819 . unul epigramatic*. În pastel domină tehnica picturală. Ciclul Pasteluri înseamnă momentul liric cel mai potrivit adevăratei structuri morale a lui Alecsandri. conjugală. cu o poantă anecdotică. POEZIA DESPRE NATURĂ ŞI COPILĂRIE 1. poezia “boabei şi a fărâmei” 1. ale unei situaţii şi se termină printr-o poantă. Căci în balade şi legende poetul nu participă cu intensitate la subiectul său. Pastelurile.Varia. un pastel sicilian. termenul literar de pastel a căpătat identitate prin titlul aplicat de Alecsandri. Identificați și inventariați mărcile genului dramatic într-un text destinat copiilor. luptător interpret şi cîntăreţ. Lăcrămioare. Opera lui Alecsandri aparţine sferei valorilor reprezentative ale literaturii române. epigrama desemna inscripţiile şi dedicaţiile de pe pietre funerare ale statuilor sau ale opere de artă. XII.Vasile Alecsandri. strângând o avere considerabilă în tot feluri de concesiuni publice şi slujbe administrative. Pastelurile 2. o stampă chinezească. Epigramă: scurtă poezie care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc. Pentru caracterizarea activităţii lui Vasile Alecsandri. Pastelul este o specie a liricii peisagiste în care se descrie un aspect din natură şi sentimentel poetului în raport cu el. o maurescă. între 1868-69. Tatăl a fost înzestrat cu o neobişnuită putere de muncă şi iniţiativă. apariţia nezărită a ochiului atent şi a minţii curioase. Elena. rezervându-şi o perspectivă contemplativă. La vechii greci.Tudor Arghezi. afirmând solidaritatea profundă a poetului cu peisajul domestic.poet ce a marcat o epocă. ci îl menţine oarecum în depărtare.trebuie mentionat aprecierea făcută de Mihail Sadoveanu:”Alecsandri a fost primul din elita românismului. Alecsandri se realizează mai ales în balade şi legende şi în pasteluri. Bucureşti.închinat unei femei glaciale. Editura Didactică şi Pedagogică.era fiica pitarului Dumitrache Cozoni. ciclului său de poezii. Un alt pastel omagial este închinat unei femei ”dulci”. Volumele de poezii scrise: Doine.literare.” Pentru Alecsandri lumea este în primul rând aspect. iar în pasteluri natura este fixată ca aspect cu mijloacele fragede ale unei palete delicate. Mărgăritarele.A fost unul din creatorii României moderne şi prin prestigiul şi strălucirea talentului său a simbolizat întreaga epocă. Mama poetului. 1996. Ostaşii noştri.

Observăm că Alecsandri nu descrie acest peisaj. V. poetul nu vede aspectul chinuit al unei anumite munci. privită din perspective anotimpurilor. se înfăţişează sub două aspecte antitetice: unul stimulator vitalităţii (primăvara / vara. Este mai cu seamă o lume de forme ale naturii. Atitudinea poetului faţă de natură nu este contemplativă. icoana duioasă a bătrânei Veneţii. ca varietate de formei.” Pastelurile nu sunt numai jurnalul unui pictor înzestrat cu gamă senzorială completă.pîrguite-n foc de soare.în cuprinsului unui an. râuexplicabilă evident prin modelul real al acestui spaţiu este resimţită. nu de forţe ale ei. poetul e confortabil instalat cu căţeluşul pe genunchi. În poeziile lui V. afară e vijelie dar muza nu se lasă prea mult aşteptată imaginile ce se perindă înaintea autorului sunt caleidoscopice. Toporaş ce se închină gingaşelor lăcrămioare. bătrâneţea). Cadrul poemelor verii dau impresie de spaţiul plin. garofite. între un flăcău şi o fată. e un univers familiar. Alecsandri din ciclul Pasteluri s-ar putea vorbi mai larg despre sentimentul naturii. un Alcyon. iar în chip simbolic în cuprinsul unui vieţi omeneşti. gest care este comentat de o pasăre măiastră :”……Dulce-a mai fi pâinea de la snopurile lor. amitindu-i pe Venus Anadyomene. fluturi. după anotimpuri. decât filozofică.Alecsandri iubeşte şi pe omul care frămîntă ţarina şi o face să rodească:poezia lui e o apologie directă a muncilor câmpilor: “Sfântă muncă de la ţară.Ca un senior. până ce privirea căzută pe un portret îi aminteşte “timpul mult ferice în care-a suferit” poate icoana Elenei Negri. Şi din ochiuri se înalţă cârd de raţe ca un nor” În poezia “Concertul în luncă ”sunt înşirate plante şi flori (bujorelul. un câmp de luptă cu un tânăr pe moarte. mai degrabă geografică. Balta vesel clocoteşte de-un concert asurzitor. animale.stelişoare blînde nalbe. solubilizată într-o sinfonie panteistică: “Ş-atunci păduri şi lacuri şi mări şi flori şi stele Întoană pentru mine un imn nemărginit ” (Serile la Mirceşti) Natura Pastelurile transcriu reacţiile poetului la spectacolul schimbător. plante: “Cer-un zare se roşeşte: mii de vrăbii deşteptate Ciripesc şi se alungă pe girezi netrierate. greier. ci practic-hedonică. albine). tinereţea). ci doar enumeră elementele din el: ”Iată frageda sulcină. nu împiedică schimbul de sărutări la fiecare snop. Urmărind pe busuiocul iubitor de sînuri albe Dediţei şi garofiţe.izvor sacru de rodire Tulegi omul cu pământul în o dulce înfrăţire ” (Plugurile) Cu temperamentul său optimist. ceea ce vede poetul sunt aparenţele naturii nu mişcările ei interioare. lăcrămioare) păsări şi insecte (dumbrăvenci. dată de aglomerarea de vieţuitoare. Spaţiul pastelurilor este mărginit la cât cuprinde privirea. apoi iarăşi decoruri peisagistice variate. Poetul nu măsoară cu ochiul. ci cu criteriul practic. Este natură. deal. perdelele sunt lăsate şi lămpile aprinse. De fapt pasterulire lui Alecsandri sunt un calendar al spaţiului rural şi al muncilor câmpeneşti.” (Secerişul) Poezia Secerişul e notată simplu de un om care a intrat în lanuri: 88 . apoi prin asociaţie alte elemente marine. Natura. Peisajul lui Alecsandri nu este un simbol al universului. ci un fragment al lui. o cadână întinsă alene pe covor. nici manifestarea mizeriei sociale: maternitatea îi apare numai sub înfăţişare. păsări. stârnindu-i nostalgia vieţii călătoare. rândunele. În poeziile lui. ciocârlii. de admirare a peisajului. granguri. Varietate de forme-câmpie. Alecsandri ne introduce în atelierul său îndemnându-ne să asistăm la geneza pastelurilor. altul paralizant (iarna. odoleana. poetul a surprins în imagini aspecte familiare ale vieţii câmpeneşti. sulcina. o covertă.

fie vară. la gura sobei furat de visuri.printre ramuri se despică” Poezia Malul Siretului subliniază ce înseamnă a fixa natura ca aspect. un negru punt să-arată! E cocostârcul tainic în lume călător. Al primăverii dulce iubit prevestitor.” De asemenea. O slabă compensaţie a densităţii de altădată a tabloului e în grămazile de zăpadă: “Din vazduh cumplita iarnă cere norii de zăpadă. Eu păstrez a mea verdeaţă.” (Oaspeţii primăverii) 89 . ci din prăpădul iernii el extrage şi subliniază impresia de supremă înfrăgezire a aerului tare. a albului orbitor şi a clinchetului de zurgălăi. Locul mulţimii de păsări variate şi cântătoare este luat de un cârd de corbi iernatici. Acest act de reînfrumuseţare este tema poemelor de primăvară: ”S-a dus zăpada albă de pe întinsul zării ”.sub a lor coasă Cîmpul ras rămîne verde ca o apă luminoasă ” Cu anumirea elemente Alecsandri compune adevărate tablouri:un tablou este fiecare poem.se pun rând.iar înlăturarea lor va reda tabloului înfăţişarea precedentă. tristeţea trece: “În zadar îmi pui povară De zăpadă şi de gheaţă.Aproape toate momente dezvăluirii luminării tabloului: “Aburii uşori a nopţii ca fantome se ridică Şi plutind deasupra lunci. La răsărit. Răspândind fior de gheţă pe ai ţării umeri dalbi. în zarea depărtară.Poetul nu arată fragminat de strălucirea soarelui sau lunei. Alergând urlând în urmă-I prin potopul de zăpadă. Cositul: ”Iată vin cosaşii veseli.” (Bradul) Zăpada şi gerul sunt ca o povară. datorită lipsei de vieţuitoare. poemele iernii sunt poezii ale neliniştii. finalul evită şi el orice trăsătură care ar putea închega într-un ritm interior care se statornicise pentru a nota încă o trăsătură acidentală: “Lunca-n juru-mi clocoteşte!o şopîrlă de smarald Cată ţintă lung la mine. Întreaga poezie este făcută din simple înfăţişări acidentale ale naturii. ”Pâraiele unflate curg iute şoptind. sub soare.în poemele subiectului verii ochiul înregistrează cu încântare mişcările ale naturii . ci se retrage în casă. Alteori el nici nu mai contemplă iernatica natură. urcând până la spaimă. “Viscolul frământă lumea!…Lupii suri ies după pradă.“În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii Pe cînd era umed de resuflu aurorii.” (Sfârşitul iernei) Pustiul începe să se populeze. răpiţi de vânt” (Viscolul) Pentru Alecsandri iarna este trecătoare şi tot aşa sentimentul de nelinişte.plutesc în aer ca un roi de flutori albi. Esenţialul este evitat cu grijă. ce ascund frumuseţile naturii. Contrar cu acestea. corbii zbor vârtej. Lungi troiene călătore adunate-n cer grămadă. prin văzduh croncănitor. părăsind nisipul cald” În starea de calm. Şi mugurii pe greangă se văd înbobocind. Fie iarnă. Alecsandri nu culege nici de aici melancolie sau posomoreală. Turmele tremură.â Fulgii zbor. Cu toate acestea peisajul de iarnă nu este monoton. păsările se întorc: “În fund.pe cer albastru. apar în descrieri fabuloase flori de iarnă.sedus de imaginea Sudului fericit pe care îl cunoaştea.” Când vine iarna.

se explică prin optica antropomorfizantă asupra vieţii. Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor. o înfrumuseţează. „ Viaţa nouă”.e un monstru din poveşti. în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional Herder. Cu iarba-I mohorâtă. cu un tablou monoton. Norii negri sunt asemănaţi cu nişte balauri din poveşti. Toamna este prezentă în poemele lui Alecsandri cu un peisaj diferit. bucurându-se de frumuseţile vieţii. din Argesis-vechiul nume al Argeşului. a gâzelor şi a plantelor. Poeziile despre natură şi vieţuitoare se constituie intr-o secvenţă îndrăgită de copii. aspecte ale existenţei proprii . situate după cântecele de leagăn. Mieii sprineni pe colnice fug grămadă-n răpigiune.În anul 1955 este ales membru al Academiei Române. Actul ritualic este semănatul. Receptivitatea timpurie faţă de poeziile despre natură şi vieţuitoare .Va impune în literatura română ca specie literară „Tableta”.Până în 1910. respectiv 85 de ani ca poet naţional. TUDOR ARGHEZI VIAŢA ŞI ACTIVITATEA POETULUI Tudor Arghezi s-a născut la Bucureşti . Şi o blândă copiliţă. „Viaţa românească” etc. Aceştia regăsesc . Moare la 14 iulie 1967 . Starea poetului este de nelinişte în faţa naturii goale. omul fiind un element secundar al poeziei. sub numele Ion Theo. Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri . cu negrul ei pământ. cu preocupările cotidiene. După această dată. Arghezi . De-a curmnişul brazdei boroanele pornesc. Poetul este încântat de peisajul sărbătoresc.Refacerea peisajului se face treptat: “Caii zburdă prin ceaiuri. „Facla„ . La vârsta de 16 ani debutează în „Liga ortodoxă „ a lui Macedonski . nenumărate articole. turma zbeară la păşune. „Cuget românesc” . la 23 mai 1880. provenind . prevestind parcă sfârşitul vieţii. Cu-a sale mari vârtejul de colbi ce zboară în vânt. a păsărilor . „ Naţiunea „ . imaginea lui este subordonată naturii. e distins cu numeroase premii şi titluri.Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu : pseudonimul său . de groaza lor soarele se ascunde. este mormântat în grădina casei sale de la Mărţişor. ca pe o mireasă moartă.” (Bărăganul) În Pasteluri poetul foloseşte procedeul comparării forţelor naturii cu una sau alta din apariţiile familiare ale basmului.” (Dimineaţa) Spaţiul se umple de sunete. tocmai de aceea poeziile sunt îndrăgite de copii.” (Sămănătorii) Pastelurile exprimă o viziune asupra naturii. Iarna e un fel de Mumă a Pădurii: ea vine pe Crivăţ călare sau pe un urs şi poartă şapte cojoace. explica însuşi poetul . „Bilete de papagal „ –publică la mai multe periodice ale vremii : „Revista modernă” . Gerul -fiul ei . în lumea animalelor . poeziile – numărătoare. 2. torcând lâna din furior. care va face din ele plante: “ Sămănătorii vesel spre fund înainteză. cu grijile 90 . Pentru activitatea literară remarcabilă primeşte în anul 1946 Premiul Naţional de poezie. poeziile –joc . a singurătăţii: “Pustietatea goală sub arşiţa de soare În patru părţi a lumei sentinde-ngrozitoare. încredinţarea seminţelor pământului. este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere la 80. de ecouri desăvârşind unitatea tabloului. romane. nu asupra omului.când a început să conducă sau să editeze el însuşi reviste şi ziare cum sunt : „Cronica” . într-o singură culoare.

gâze devin pentru poet prilej de admiraţie şi de disimulată uimire în faţa miracolului alcătuiri şi împliniri rostului lor . „Animale mici şi mari„ (1942-1943) . VOLUME DE VERSURI care cuprind poezii pentru copii: „Cărticică de seară”(1935) . o cărticică. „Sporturile copiilor „ (1942-1943). a boabei şi a fărâmei. Poezia „Cuvântul „ din fruntea „ Cărticicăi de seară” îi defineşte intenţiile. sau în propriile lor jucării. să-ţi fac un dar. florilor. Mereu în stare să se autoregenereze. „Ţara piticilor „ (1947) . „Vrui. mari bucurii„ (1943-1944) . „ Iubitele noastre animale” (1942-1944) .. „ Drumul cu poveşti „ ( 1947) . tânăr şi matur. Refuzat de marele infinit la care nu poate ajunge şi pe care nu şi-l poate apropia. între vieţuitoare populând aievea. „Hore” (1939) .E indicată şi instrumentaţia poetică gingaşă cerută de o asemenea partitură : „Mi-a trebuit un violoncel: Am ales un brotăcel Pe-o foaie de trestie-ngustă. fapt ce explică de ce Arghezi a fost numit . O carte mică. „ Şapte fraţii „ (1963) Poeziile din aceste volume întreţin neştirbit apetitul pentru gingăşie. poetul se retrage în lumea pură.Animale .şi satisfacţiile caracteriste vârstei . firelor de iarbă. cititorule. Am voit să umplu celule Cu suflete de molecule. păsări . gâzelor . subţiată şi nepipăita viaţă Până-n mâna. Şi nu mai stiu.” Ideea de a cânta infinitul mic. Când oboseşte din pricina „grelelor porunci şi-nvăţăminte” din psalmi şi alte poezii filozofice . „Prisaca „ (1956) . lăcustelor. nemărginirea răsfrântă în agitaţia imperceptibilă a universului microscopic: „Farmece aş fi vroit să fac Şi printr-o ureche de ac Să strecor pe un fir de aţă Micşorată. În aceste poezii ne întâmpină un univers plin de gingăşie . copiilor.” Este o lume alcătuită din mărunte fragmente : „Măcar câteva crâmpeie. folosindu-i-se propriile cuvinte:„ poet al boabei şi al fărâmei”. cărăbuşilor. „ Stihuri pestriţe „ (1957). prospeţime şi delicateţe al poetului şi al cititorului . O harpă :am ales o lăcustă Cimpoiul trebuia să fie un scatiu. greierilor. 91 . a dumnitale. dar atât de plină de gingăşie în care ne introduce poetul. inocenţă. Poetul ne invită să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra albinelor . de delicateţe . cu jocurile preferate. furnicilor care îşi impart existenţa cu omul văzut în diferite ipostaze : copil . „Mărţişoare „ (1936. „Sărbătoarea de păpuşi se începe chiar acuşi” (1942-1943) . poetul se apleacă spre o lume a inocenţei daruindu-şi iubirea fiinţelor mărunte.. „ Prietenii copiilor „ (19421943). „ Zece arabi – zece căţei – zece mâţe „ (1958) . „Hore penru copii” „Din abecedar „ (1940) . cititorule. O carte pentru buzunar. Tudor Arghezi este unic în literatura română prin maniera în care abordează universul micilor vieţuitoare. buburuzelor.. fluturilor. „Mici copii. Din slove am ales micile Şi din înţelesuri furnicile.” Poezia aceasta defineşte lumea măruntă. universul casnic arghezian. de prospeţime şi de lumină.

poetul integrându-le într-un univers intim şi elogiindu-le calităţile cu sentimentul proprietaţii: „Sunt tigrii mei de veche obârşie.Harnicele muncitoare ale stupului execută zilnic tot felul de operaţii uluitoare. Făpturile mărunte sunt prezente în „Stihurile noi” sau „Stihurile pestriţe”. gingaş cum nu se poate. aşternându-le „ca pânzele” în „trâmbe” şi „atlazuri”(„ Miere de ceară”)./Orice mişcă.Ele materializează inefabilul. prefac „soiurile de lumină” în făini cereşti. mâţele şi iezii.” Universul este domestic.”Ia poze nobile de leu şi „vorbeşte numai englezeşte”. sprinten şi semeţ. Măcar niţică seamă de zare. fură : „Ţărâna de soare De pe flori uşoare. Bogorici e drăgălaş Cui îl ia cu prietenie Cântă numai din tipsie Şi –ţi şi joacă o chindie. scatiii.O lentilă cu virtuţi optice neobişnuite descoperă în lumea aceasta. mâţă. Pisica e indolentă. „şopârlele verzi şi cenuşii din chiparoşi”. Ca Eminescu şi ca Topârceanu. împarte masa cu ele. calcă solemn „ca un paşă gras”. rezumată la perimetrul ogradei. „de frunţi. deprinzându-se treptat să asculte de limba „universală” a băţului şi chiar să latre „ ca la noi”. Pulberea de lună. Niţică nevinovăţie. „dog de vânătoare”. Păsările din curte improvizează în fiecare dimineaţă „un bal „.” („Arici. cu”vrăbii de aur şi de chilimbar” („Un basm de cinci minute”). iar poetul nu-şi poate stăpâni uimirea şi dă frâu liber fanteziei creatoare.” („ Mâţa”) Ţepos cum e şi întărit ca o cetate. Scrumul de şofran.Curcanul. „ cucoanele găini” în şaluri „şi scurteci de catifea „. mirificul. cu slăbiciuni şi năravuri bine cunoscute. adică indiferentă: „Când se scoală iese-n tindă.Fiindcă fură. ariciul e sociabil şi vesel: „Nesupus la gând pizmaş. lăcustele „cu ochi mari şi coifuri tari. albinele adunate pe o bucată de „pâine cu povidlă şi unt”. Arghezi e un fin observator al lumii animale. sticleţi şi vrăbii umile. mustrat. arici. „falnic. Şi-obosită de căscat Se întoarce iar în pat. Nea de măghiran.Măcar o ţandără de curcubeie. vede că tot ce se mănâncă.Atenţia poetului o ocupă astfel „ melcii betegi în găoci”. niţică depărtare. muscă. lasă.”Gâştele purced în papuci ca spre un arhondaric”. de horbote şi fanfare de alămuri”. bogorici”) Cele „cinci pisici” din grădină sunt prezentate în acelaşi spirit. De pe mătrăgună. zboară. „păianjenii cu picioare lungi”. în schimb Dulău observă că omul a pus troaca mare cu păsat pentru el şi pentru vrăbii şi.Dar e încorporat şi el în ambianţa domestică a ogrăzi. lui Zdreanţă i se dă un ou fierbinte. 92 . dar fiecare lucru se relevă ca o adevărată minune. „ rândunicile de sub streaşină „. Zdreanţă şi Dulău sunt câini cu însuşiri omeneşti. „ vrăbioii hoţi”. cu vocile lor de harmonici mici risipite.Ager. De-abia-ncepe să sentindă. strânse în platoşe pe măsură şi în pulpane negre de metal”./Trece zidurile-n zbor /Elegant ca un cocor. în „şalvari balonaţi”. De pe izma-creaţă Broboane de ceaţă”. tot mai mult ca vechi prieteni al casei. auzită doar de „urechea lor nevăzută”. Zmeu.Zmeu. scatiul din gură şi privind la rândunici. care a tăiat „o sută de arnăuţi”. cărăbuşul „somnoros”.Lângă „ păpuşa japoneză a fazanului roşu”păunul desface„un evantaliu de iris şi ibrişini”( „Vulturii”) Caisul se încarcă peste noapte cu „ouă ale lumii”. „ veveriţele flămânde”. cu un nume şi o biografie precisă./Îl jigneşte şi-l aţâţă.

Neagră şi cărămizie.o acvilă imitată. „Orgolioasă de-o aripă acordată pentru mutarea orizontală între gunoaie. musca încearcă linia de sus. teluricul de spiritual.menite să facă poezia accesibilă copiilor-înţelegerea modului de a se comporta al furnicii. în care musca îşi află sfârşitul. aşa cum place copiilor.prevăzătoare. pentru poetul boabei şi al fărâmei.Din „poligoane trase la echer şi cu compas abstract”.Albinele au trimis „ o solie”. Îngrijorat de soarta furnicii. A oferi pe furnică de neştiut este cel mai îndatoritor gest uman al poetului. „construit în dantele”. Furnica aparţine lumii ei. îndărătul tuturor manifestărilor vieţii. furnicarului. Poetul o consideră ca pe o făptură a propriului său univers: „Unde dormi.dar convingător.Dar activitatea aceasta constructivă la scara miniaturalului îngăduie menţinerea unei ordini simbolice superioare. departe?” Întrebarea este de fapt pretextul transfigurării vieţii în creaţie. „Nod de broderie. aici.însă. „Crede că din zare-adâncă Luna vine şi-o mănâncă. „Vaca lui Dumnezeu”. dar şi zădărnicie.Stolurile de raţe par „nişte ciocsne de lemn aruncate în sus” ( „Zbor de mare”) În poezii ca „O lăcustă”. „într-o pagină de carte?/Să ajungi virgulă târzie/ Într-un op de poezie?”. poetul are impresia că prin preajma lor „trece Sfântul câteodată”. Viziunile poetului apropie mineralul şi vegetalul de animalic. care aleargă tot timpul peschelele „ermitajului”său. atrăgând atenţia asupra mediului ei specific de viaţă. atribuindu-I însă trăsături pozitive:harnică.care uimesc şi farmecă sufletul arghezian ce se copilăreşte odată cu aceste fiinţe miraculoase. Pe de altă parte acest dialog este şi un pretext de a vedea lumea dintr-un alt unghi. Privind vrăjit cum se joacă iepurii „de-a leapşa” şi gângăniile „de-a capra”. dar şi de 93 . totul participă la analogii universale fantastice. „ Giuvaiere”. Arghezi surprinde relaţiile tulburătoare ale picăturilor de viaţă cu „marşurile universului între ceruri şi pământ”.Şi mă mândresc cu neamul lor cel mare Şi bărbătesc şi blând la duioşie Şi-ntr-adevăr ca pe covoare. cum se adună în cele mai mărunte pulsaţii ale naturii minunile creaţiei. personificată. „străjuieşte drumul la stele”(„Groapa de mătase”).”(Cinci pisici) La fel greierele devine un intrus.”( Vaca lui Dumnezeu) Calitatea aceasta a lumii mărunte şi umile.Totul este văzut sub un unghi al pluralităţii şi unităţii forţelorvieţii. „Horă de şoareci”.Buburuza. „Un fir de văzduh”. care să cânte copiilor „la ureche/Ruga bălţii veche”( „Domniţa”). „O boabă de cafea/Năclăită în perdea”. Care mişcă şi se zbate. Succint. de a răsfrânge în existenţa ei cotidiană infinitul şi sublimul devine. mărturia unei prezenţe divine. S-a-necat pe jumătate În nemărginire-albastră Din fereastră. care zburând bâzâie”. „Har” poetul priveşte fiinţele mărnte ca pe nişte bijuterii însufleţite.comunică la rândul ei cu infinitul creaţiei. În poezia „O furnică” este descrisă furnica. care tulbură cu apucăturile lui insolite obiceiurile casei. „purtat repede de vânt”.Gângăniile se prefac în podoabe de mărţişoare „Chilimbarul ăsta-i o răgace/Matostatul e un cărăbuş/Prins acuş”( „Nu e”). Pânza păianjenului „pedepseşte un plagiat. Şi se aşează liniştită Ca să fie înghiţită. Arghezi individualizează personajul. a croi frumuseţea „labirintului de borangic”. „O furnică”. Şi fiindcă răsar în aţă Stelele de dimineaţă.” Vaca lui Dumnezeu se închipuie vecină cu aştrii. şi de aceea truda ei de a urca „două dealuri şi-o bărbie” reprezintă şi o încercar. cumpătată. cât e de prizărită.Păianjenul e un „minuscul arhitect”. folosindu-se o gamă variată de procedee artistice. care duce la cer”.

greierele de sub perdea. „o lipsi”. „ai rătăcit”. „ o să vie”. prin verbe la persoana a doua( „te-ai lămurit”. crăci. figuri de stil. Savin . dulăul din curte. Buc. Bucureşti. Bucureşti. micile satisfacţii ale vieţii familiale.P. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Bucureşti. dragostea părinţilor pentru copii. 1982. magazie. Literatura pentru copii – note de curs. G. poetul boabei şi al fărâmei. Minerva. Istoria literaturii române contemporane. firescul existenţei speciei. Editura Hyperion. III. făptură. Editura Didactică şi Pedagogică. Ion Creangă. George. Bucureşti. Editura Fundaţiei “România de mâine”. Călinescu. furnicar. din Arggezi. Păcală – eroul comic din snoava populară românească. G. Ed. 1978 Călinescu. dormi. Chestionar de evaluare 1. „s-ajungi”) şi pronume la persoana a doua (-ţi).Făpturile care se bucură cu precădere de atenţia poetului sunt pisica din sufragerie. Sentimentul dragostei împlinite face de fapt.al îndeletnicirilor curente şi ănchipuie un fel de nucleu uman robust în centrul căruia stau afecţiunea între soţi. E. 1996. Pentru a creea o atmosferă familiară. El gravitează în jurul gospodăriei. 1968. Ion. Analizați pastelul „Iarna” de Vasile Alecsandri. forme populare. Bucureşti. Bratu. 2.P. Lovinescu. greşeşti. drumul. G. La nivelul lexicului sunt atât cuvinte cu sens propriu( furnică. Ion Creangă.L. . genuri şi specii literare. furnicile din cămară. „te-ai suit”. Preşcolarul şi literatura (studiu şi antologie). E.D. Estetica basmului. Irina. Mihai Alexandru. Bucureşti. 1981. Estetica basmului. Buzaşi. vişin. Tineretului. G.. Lumea minusculă a lui Arghezi are un pronunţat aer domestic. Fundaţia 94 .... ai rătăcit. Canciovici. Bibliografie recomandată Călinescu. Arghezi transmite mesajul poeziei : fiecare trebuie să se menţină în propriul său mediu fără să depăşească „datul sorţii”. Craiova. la adresarea directă. Călinescu. „iei drumul îndărăt”). E. 1999. poezie. merinde.. Editura Minerva. 1965.. Buc. Teoria literaturii.. 1965. Curente literare. Bibliografie critică selectivă: Barbu.L. „o să zică”.O intimitate cotidiană sudează acest univers. „virgulă târzie”). Petraş. vol. 1998. carte.). atc. expresii („ va să zică”. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. E. 1977. Călinescu. Poezia este accesibilă copiilor atât prin conţinutul ideatic cât ţi prin forma artistică. caldă. Ed.neliniştea „stareţei furnică”. Bianca.. Dicţionar-antologie. metrică şi prozodie.P. Bucureşti.cât şi cu sens figurat(„gândul meu mâhnit”. „iei drumul”. la elidarea unor sunete ( „un’te duci”). Editura Minerva. poetul recurge la cuvinte. „dormi”. Analizați din punct de vedere stilistic un text arghezian destinat celor mici. trântorii tăbărâţi pe felia de cozonac cu stafide a Miţurei.

Gheerbrant. Costea. Romulus. Literatura română pentru copii. Vulcănescu. Galaţi 1996 Vianu. 1976. Vladimir. Dicţionar de termeni literari. Fontanier. Mitologie română. Bucureşti. Bucureşti. Vol. 1973. Porto-Franco. Cândroveanu. editura Albatros. Chevalier. Scriitori contemporani. Ed.I-II. Editura Tineretului. Bucureşti.P. Streinu. 1987. Tudor.Europeană Drăgan. Dumitrescu-Buşulenga. Editura Academiei. editura Albatros. Dicţionar de termeni literari. Introducere în literatura fantastică. Hristu. Tudor. Octavia (şi colaboratorii).F. Jean. Literatura pentru copii. II. Minerva. Literatura S. 1976. Ed. Editura Univers. Şerban.D. E. III.II. Ion Creangă-spectacolul lumii. Vianu. P. Bucureeşti.. O istorie a literaturii române. Editura Univers. 1972. Literatura şi fascinaţia aventurii. Florin. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Zoe. I. 1999.L. Aspecte ale mitului. Editura Univers.. Constantin.. Constantinescu. 1989 ***. E. Ion. Bucureşti. Adrian. şcoli normale. 1986. 1971. E. Radian. Rotaru.L. Istoria literaturii române moderne. 1994. 1963. Editura Univers.Editura Artemis.D.. Eliade. Alain.P. 1966. E. Cluj-Napoca. Bucureşti. Matei. 1977.P. Buc. Bucureşti. Cioculescu. Marino. Figurile limbajului. Bucureşti. Bucureşti. Sanda. Editura Academiei. Arta prozatorilor români. Mihail Sadoveanu.P. vol. Tzvetan. Editura Academiei. Psihologie şi literatură.. 1986. Mircea. 1983. Minerva. Bucureşti. 2002. Manual pentru clasa a XIII-a. 95 . Trandafir. Bucureşti. Ion Creangă. Ciopraga. Horia. Editura Dacia. Manolescu. Constantin.. 1978. Figuri literare. 1966. Măştile fabulei. Bucureşti.. Todorov. Buc. Ed. Nicolae. Mărgineanu. 1980. Pompiliu. 1988. Bucureşti. Dicţionar de simboluri. Editura Nagard. Editura Minerva. vol.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful