CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII Note de curs

Angela Bănăduc

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU 2007

1

Introducere
Ocrotirea naturii nu este o ştiinţă propriu-zisă, independentă (aşa cum consideră unii specialişti care o numesc sozologie sau tutulogie, din gr. sozo = a proteja sau lat. tutus = ocrotit şi gr. logos = ştiinţă), deoarece nu are metode proprii de cercetare. Ocrotirea naturii este o disciplină de interferenţă, de sinteză, în care se reunesc botanica şi zoologia, ecologia şi biogeografia, geologia şi hidrologia, speologia şi biospeologia, pedologia şi microbiologia, biochimia şi genetica, paleontologia şi evoluţionismul, dendrologia şi pratologia ş.a. Toate acestea oferă metodele şi rezultatele lor ocrotirii naturii care devine, astfel, o componentă de bază, un domeniu aplicativ, în complexul ştiinţelor biologice şi geografice. Necesitatea conservării biodiversităţii este obiectivă şi stringentă deoarece comunităţile umane nu pot trăi şi nu se pot dezvolta în afara şi independent de ecosistemele naturale. Salvarea naturii înseamnă salvarea speciei umane, în ultimă - sau poate primă instanţă. Mediul natural şi mediul creat de om (oikumen-ul) sunt indispensabile evoluţiei omului şi în primul rând supravieţuirii lui. Omenirea se află la un moment de răscruce, de decizie pentru soarta Terrei şi pentru viaţa fiecărei specii de pe Pământ, de rezolvare a contradicţiei dintre dezvoltarea societăţilor umane şi conservarea naturii. Necesitatea protecţiei naturii se desprinde foarte bine din principiile Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător, ţinută la Stockholm în anul 1972: 1. Omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria solemnă de a apăra şi îmbunătăţii mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare … 2. Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi fauna, şi în special eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale, trebuie să fie apărate în interesul generaţiilor prezente şi viitoare printr-o planificare sau administrare atentă, în funcţie de nevoi. 3. Capacitatea globului de a produce resurse esenţiale ce pot fi reînnoite trebuie apărată şi, pretutindeni unde acest lucru este posibil, restabilită sau îmbunătăţită. 4. Omul poartă o răspundere specială în ce priveşte apărarea şi administrarea înţeleaptă a patrimoniului constituit de flora şi fauna sălbatică şi de mediul lor, care sunt azi grav ameninţate de un concurs de factori nefavorabili. Conservarea naturii, şi în special a florei şi faunei sălbatice, trebuie deci să ocupe un loc important în planificarea dezvoltării economice. 5. Resursele globului ce nu pot fi reînnoite trebuie exploatate în aşa fel încât să nu rişte să se epuizeze, iar avantajele obţinute de pe urma folosirii lor să fie împărtăşite de întreaga umanitate. 6. Deşeurile de materii toxice sau alte materii şi degajările de căldură în cantităţi sau concentraţii atât de mari încât mediul nu mai poate neutraliza efectele lor trebuie întrerupte pentru a evita ca ecosistemele să sufere daune grave sau ireversibile. Lupta legitimă a popoarelor din toate ţările împotriva poluării trebuie să fie încurajată. 7. Statele vor trebui să ia toate măsurile posibile pentru a împiedica poluarea mărilor cu substanţe care riscă să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resursele biologice şi vieţii organismelor marine, să aducă o atingere frumuseţilor naturale sau să dăuneze altor utilizări legitime mării.

2

8. Dezvoltarea economică şi socială este necesară, dar ea trebuie să asigure păstrarea unui mediu propice existenţei şi activităţilor omului şi crearea pe Pământ a condiţiilor necesare îmbunătăţirii calităţii vieţii. 9. Deficienţele mediului imputabile unor condiţii de subdezvoltare şi unor catastrofe naturale pun probleme grave, cel mai bun mijloc de a le remedia fiind accelerarea dezvoltării prin transferul unui ajutor financiar şi tehnic substanţial care să completeze efortul naţional al ţărilor în curs de dezvoltare şi asistenţa furnizată în funcţie de nevoi. 10. Pentru ţările în curs de dezvoltare, stabilizarea preţurilor şi o remuneraţie corespunzătoare pentru produsele de bază şi materiile prime sunt esenţiale în vederea administrării mediului, factorii economici urmând să fie avuţi în vedere ca şi procesele ecologice. 11. Politicile naţionale cu privire la mediul ar trebui să consolideze potenţialul de progres actual şi viitor al ţărilor în curs de dezvoltare, nu să-l slăbească sau să împiedice instaurarea unor condiţii mai bune de viaţă pentru toţi … 12. Ar trebui degajate resurse pentru a apăra şi îmbunătăţii mediul ţinând seama de situaţia şi de nevoile speciale ale ţărilor în curs de dezvoltare, de cheltuielile pe care le poate antrena integrarea unor măsuri de apărare a mediului în planificarea dezvoltării lor … 13. Pentru a raţionaliza administrarea resurselor şi a îmbunătăţii astfel mediul, statele ar trebui să adopte o concepţie integrată şi coordonată a planificării dezvoltării, astfel încât dezvoltarea lor să fie compatibilă cu necesitatea de a apăra şi îmbunătăţii mediul în interesul populaţiei lor. 14. O planificare raţională este un instrument esenţial dacă se doreşte să se împace imperativele dezvoltării cu necesitatea de a apăra şi îmbunătăţii mediul. 15. Planificând instituţiile umane şi urbanizarea trebuie să se evite atingerile aduse mediului şi să se obţină maximum de avantaje sociale, economice şi ecologice pentru toţi … 16. În regiunile în care ritmul de creştere a populaţiei sau concentrarea ei excesivă sunt de natură să exercite o influenţă nefavorabilă asupra mediului sau a dezvoltării şi în acelea în care densitatea slabă a populaţiei riscă să împiedice orice îmbunătăţire a mediului …, ar trebui să se aplice politici demografice care să respecte drepturile fundamentale ale omului şi care să fie considerate corespunzătoare de către guvernele interesate. 17. Este necesar ca instituţiile naţionale îndrituite să fie însărcinate să planifice, să administreze sau să reglementeze utilizarea resurselor mediului de care dispun statele pentru a îmbunătăţii calitatea mediului. 18. Trebuie să se recurgă la ştiinţă şi la tehnică, în cadrul contribuţiei lor la dezvoltarea economică şi socială, pentru a evita sau limita pericolele care ameninţă mediul şi pentru a rezolva problemele puse de mediu pentru binele umanităţii 19. Este necesar să se asigure educaţia în problemele mediului atât a tinerelor generaţii, cât şi a adulţilor, ţinând seama în modul cuvenit de cei mai puţin favorizaţi, cu scopul de a lămuri opinia publică şi a da indivizilor, instituţiilor şi colectivităţilor simţul răspunderilor în ceea ce priveşte apărarea şi îmbunătăţirea mediului în toată dimensiunea lui umană.

3

20. … Va trebui încurajată şi înlesnită libera circulaţie a celor mai recente informaţii şi date experimen-tale pentru a contribui la soluţionarea problemelor mediului … 21. Conform Cartei O.N.U. şi principiilor dreptului internaţional, statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse în funcţie de politica lor privind mediul şi au datoria de a se asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor nu provoacă daune mediului în alte state sau regiuni ce nu ţin de nici o jurisdicţie naţională. 22. Statele trebuie să colaboreze pentru a dezvolta în continuare dreptul internaţional în ce priveşte răspunderea şi indemnizarea victimelor poluării şi ale altor daune ecologice pe care activităţile duse în limitele jurisdicţiei acestor state sau sub controlul lor le provoacă unor regiuni situate dincolo de limitele jurisdicţiei lor. 23. Fără a prejudicia principiile generale care vor putea fi statuate de către comunitatea internaţională şi nici criteriile şi nivelurile minime ce vor trebui definite la nivel naţional, va trebui să se ţină seama în toate cazurile de scările de valori prevalând în fiecare ţară şi de aplicabilitatea unor norme valabile pentru ţările cele mai avansate, dar care pot să nu fie adoptate de ţările în curs de dezvoltare … 24. Problemele internaţionale privind apărarea şi îmbunătăţirea mediului ar trebui să fie abordate într-un spirit de colaborare de către toate ţările, mari şi mici, pe picior de egalitate. O colaborare prin acorduri multilaterale sau bilaterale, sau prin alte mijloace corespunzătoare este indispensabilă pentru a preîntâmpina, elimina, reduce sau limita efectele atingerilor aduse mediului, rezultând din activităţi exercitate în toate domeniile; acesta în respectul suveranităţii şi intereselor tuturor statelor. 25. Statele trebuie să vegheze ca organismele internaţionale să joace un rol coordonat, eficient şi dinamic în apărarea şi îmbunătăţirea mediului. (Sublinierile şi prescurtările ne aparţin). Aceste principii au fost reluate şi completate în cadrul Conferinţei mondiale O.N.U. pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992. Principiile enunţate pot constitui baza unei teorii a acestui domeniu de protecţie a naturii şi a unui sistem de axiome necesar elaborării teoriei protecţiei mediului. Lecturarea acestor principii ne dezvăluie -în acelaşi timp- şi principalele abordări ale obiectului ocrotirii naturii şi cauzele potenţialelor dezechilibre ale ecosistemelor naturale. Din majoritatea lor se desprinde cu pregnanţă conservarea naturii, a componentelor ei biotice şi abiotice. Ocrotirea acestora nu este dictată de un sentiment excentric al unor iubitori ai naturii, ci de considerente de ordin istoricobiologic, cultural-ştiinţific, socio-economic, igienico-sanitar, geo-climatic etc. Un ecosistem sau un organism viu trebuie ocrotit - în primul rând - pentru că există, pentru că mai există. Apărut pe Pământ în urmă cu milioane (sau poate numai mii) de ani, intrat în interrelaţie cu omul el a devenit o entitate etno-culturală şi -mai ales în ultimele veacuri - un obiect şi subiect al ştiinţei. Protejarea lui are semnificaţia păstrării şi transmiterii în viitorime a sanctuarelor civilizaţiilor antice, a vestigiilor istorice, a tradiţiilor populare şi ale limbilor, a operelor de artă celebre. Avem datoria ca toate acestea să rămână moştenire generaţiilor următoare într-o stare cât mai bună de conservare, conform preceptului amerindian că noi nu am moştenit Pământul de la părinţi, ci l-am împrumutat, doar, de la copiii noştri. Faptul că numai Terra deţine aceste valori naturale este un alt argument ce trebuie să ne facă să acţionăm pentru salvarea lor. În al doilea rând o plantă sau un animal trebuie să trăiască, să perpetueze, în virtutea dreptului la viaţă a oricărei fiinţe. Cunoscutul umanist francez Albert Schweitzer (18754

stabilirea măsurilor care se impun pentru conservare. ecosisteme şi categorii de ecosisteme). cel mai frecvent exprimat ca număr de specii sau de taxoni superiori speciei. fiind o măsură a heterogenităţii acestuia. în realitate. cu o capacitate de prognoză cât mai bună. . un colţ de natură sau o specie are pe lângă o valoare intrinsecă o importanţă estetico-peisagistică. . sanogenă sau de altă natură. animale şi micro-organisme 5 .  .a. identificarea sistemelor ecologice / entităţilor care trebuiesc puse sub protecţie.stabilirea ariilor protejate. genetică. Şi nu în ultimul rând o specie trebuie protejată deoarece dispariţia ei ar putea determina dezechilibre mai mari sau mai mici în ecosisteme sau chiar dezastre care ar putea afecta în cel mai mare grad civilizaţia umană.cuantificarea diversităţii specifice şi a diversităţii genetice. Raţiunea se poate întemeia numai pe acea etică universală ce cultivă simţul responsa-bilităţii faţă de o sferă mai largă. ci este necesară declararea ca arie ocrotită a ecosistemului în care trăieşte. climatică. recreativ-creativă. boli incurabile ş.evaluarea costurilor şi a raportului cost economic / beneficiu ecologic. fie că este a plantelor şi animalelor. invazii (îndeosebi de insecte). Conceptul de biodiversitate Conceptul de diversitate se referă la varietatea compo-nentelor unui sistem. Dicţionarul de biologie Penguin (1995) defineşte biodiversitatea ca fiind “nivelul local sau global al diversităţii biologice. Ecologia a oferit deja exemple de astfel de perturbări cauzate de extincţia unor plante şi animale: molime (epidemii). pentru tot ceea ce trăieşte”. sau ca indicator al diversităţii genetice”. bio-istorică. Un om este moral atunci când viaţa este sfântă pentru el. . comunităţilor şi  ecosistemelor. Biodiversitatea defineşte heterogenitatea componentelor ecosferei. . .estimarea şi modelarea evoluţiei sistemelor biologice sau ecologice în timp. De aici amploarea acţiunilor de înfiinţare de parcuri şi rezervaţii naturale. compararea opţiunilor manageriale prin evaluarea costurilor şi beneficiilor fiecărei variante. Obiectivele conservării biodiversităţii Obiective generale: Investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii.estimarea evoluţiei sistemului pe termen lung. tulburări metabolice la oameni şi animale domestice (în special avitaminoze). problema care se pune este atitudinea omului faţă de lume şi întrega viaţă cu care el ajunge în contact. 1. hidrologică. Astăzi este unanim recunoscut faptul că pentru salvarea unei (unor) specii nu este suficientă punerea sub protecţie. . În al treilea rând.1965). Dezvoltarea unor metodologii pentru protejarea şi “restaurarea” biodiversităţii. pedologică. laureat al premiului Nobel pentru pace notează cu multă sensibilitate: “ … Totuşi.  Înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor/populaţiilor. Dicţionarul de biologie Oxford (1999) defineşte biodiversitatea ca “mare varietate de specii (diversitatea speciilor) sau de alţi taxoni de plante. fie că este a tovarăşilor lui şi când el însuşi dăruieşte ajutor oricărei vieţi care necesită sprijin.identificarea şi clasificarea unităţilor operaţionale (specii şi categorii sistematice superioare.

care trebuie tratată separat datorită complexităţii şi importanţei sistemului socio-economic ca şi componentă a ecosferei. ♦ diversitatea sistemelor biologice cu rang de specie şi a taxonilor din cadrul ierarhiei taxonomice – biodiversitatea în sens restrâns. D. culturală şi lingvistică a comunităţilor umane. de asemenea. ♦ diversitatea structurii genetice a populaţiilor. Diversitatea genetică se referă la variabilitatea intra-specifică şi reprezintă fundamentul procesului evolutiv. viul nu poate fi separat de biotopul său. deoarece experienţa a demonstrat că măsurile de conservare sunt eficiente doar atunci când se ţine seama de funcţionarea sistemelor ecologice şi nu doar de menţinerea unei specii într-un anumit areal. 2. ♦ diversitatea antropică. conceptul de biodiversitate desemnează diversitatea speciilor (“bogăţia în specii”) şi a taxonilor de rang superior din cadrul ierarhiei taxonomice. biocenoze. Se impune. Semnificaţia restrânsă a conceptului de biodiversitate nu este adecvată. diversitatea biocenozelor dintr-o anumită regiune (diversitate ecologică) sau variabi-litatea genetică din cadrul unei specii (diversitate genetică).” În prezent nu există o viziune unitară asupra concep-tului de biodiversitate.existente într-un habitat. Unii autori consideră că formularea “diversitatea siste-melor biologice şi ecologice” ar fi mai potrivită pentru a acoperi sensul larg al termenului de “biodiversitate”. Diversitatea specifică se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză).Astfel.Unii autori consideră diversitatea antropică ca fiind o componentă a biodiversităţii. biosfera) precum şi diversitatea habitatelor. pentru desemnarea biodiversităţii în sens larg se mai foloseşte termenul de “ecodiversitate” pe care îl considerăm adecvat. cultural şi fizic-construit). în mod obiectiv. În literatura de specialitate.  în sens larg. biodiversitatea poate fi definită ca întreaga variabilitate a organismelor vii şi a habitatelor acestora. extinderea conceptului de biodiversitate de la diversitatea taxonomică şi la diversitatea unităţilor structurale şi funcţionale ale ecosferei (incluzând şi sistemele socio–economice: diversitatea capitalului social. Capitalul natural şi funcţiile sale 6 . regional (regiune biogeografică) sau global (biosferă). Diversitatea antropică sau etnoculturală se referă la diversitatea etnică. Diversitatea ecosistemică este nivelul la care au loc procesele evolutive. biodiversitatea trebuie analizată şi cuantificată în următoarele planuri: ♦ diversitatea sistemelor ecologice. pe lângă viu. Astfel. se disting patru componente ierarhice ale biodiversităţii: diversitatea genetică (variabilitatea intraspecifică). mai ales atunci când se pune problema elaborării strategiilor de conservare a biodiversităţii. acestea putând fi grupate în două mari categorii:  în sens restrâns. DeLong (1996) a identificat 85 de definiţii ale biodiversităţii. diversitatea ecosistemelor şi diversitatea antropică. complexe de biocenoze. deci. diversitatea specifică. aceasta reflectă diversitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii. aceasta include şi componenta nevie – biotopul.

W. diversitatea specifică şi diversitatea ecosistemică. Pearce şi Turner (1990) folosesc termenul de “capital natural”. diversitatea capitalului creat de populaţiile umane) (fig. 1998).Pentru a operaţionaliza conceptul de “dezvoltare durabilă” (dezvoltare sustenabilă.adminis-trative sau regiuni geografice este constituit din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în regim natural sau seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate rezultate din transformarea şi simplificarea primelor categorii. Componen-tele ierarhice ale capitalului natural sunt diversitatea genetică. termen utilizat în economia ecologică. îşi păstrează structura şi funcţiile şi sunt capabile să se autoîntreţină. ecodezvoltare). Sistemele ecologice seminaturale sunt acele sisteme care. Capitalul natural al unei unităţi politico . deşi suportă influenţă antropică directă. REGN ÎNCRENGĂTURĂ CLASA ORDIN FAMILIE GEN BIOSFERA ECOSFERA BIOM COMPLEX DE ECOSIST EME SISTEMUL SOCIO-ECONOMIC UMAN BIOCENOZĂ Diversitate specifică ECOSISTEM Diversitate ecosistemică POPULAŢIE SPECIE Diversitate genetică INDIVID sisteme de organe organe ţesuturi CELULA ORGANIT MACROMOLECULĂ MOLECULA ATOM 7 . Vădineanu. (A. Definită în sens larg. 1). Sistemele ecologice naturale sunt sisteme care se autoîntreţin şi asupra cărora influenţa antropică directă este neglijabilă. biodiversitatea include compo-nentele capitalului natural precum şi diversitatea antropică (etnoculturală. D. Pentru menţinerea stării de echilibru nu este necesar un aport de energie culturală.

1. Reprezentarea componentelor capitalului natural în raport cu ierarhiile organizatorice şi cu ierarhia taxonomică (după D.Fig. Cogălniceanu. 1999) 8 .

1999) 9 . 2 Clasificarea resurselor naturale furnizate de capitalul natural (după D. O2 COPACI PEŞTI PLANTE ECOSISTEME SOLURI METALICE NEMETALICE PETROL CĂRBUNE GAZE NATURALE Fig. CO2. Cogălniceanu.RESURSE NATURALE RESURSE NATURALE REGENERABILE REGENERABILE NEREGENERABILE NEREGENERABILE REGENERABILE REGENERABILE NECONDIŢIONAT NECONDIŢIONAT REGENERABILE REGENERABILE CONDIŢIONAT CONDIŢIONAT FLUXURI DE RESURSE ABIOTICE MINEREURI CICLURI DE RESURSE ABIOTICE RES URSE BIOTICE RESURSE COMPLEXE COMBUSTIBILI FOSILI energie solară energie eoliană energia mareelor energiE geotermală CIRCUITUL HIDROLOGIC N. P.

funcţii de producţie şi funcţii reglatoare. ♦ absoarbe reziduurile activităţilor economice. Managementul capitalului natural urmăreşte:  identificarea. elaborarea şi implementarea strategiilor pentru menţinerea biodiversităţii. de la englezul indeterminate).Sistemul socio – economic uman beneficiază de bunuri şi servicii furnizate de către componentele capitalului natural (fig. descrierea şi cuantificarea elementelor componente ale capitalului natural. 2). Categorii sozologice de specii . de la englezul out of danger) şi fără informaţie (notate cu ?). Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este necesar să se asigure conser-varea unei structuri diverse şi echilibrate a capitalului natural şi “utilizarea resurselor şi serviciilor produse de acesta” în limitele capacităţii de suport a componentelor sale (A. Supraexploatarea speciilor. solului şi aerului. O listă roşie cuprinde următoarele categorii de specii: dispărute sau extincte (notate cu Ex.Listele roşii de specii Pentru ca atât organismele şi organizaţiile guvernamen-tale cât şi cele neguvernamentale să ştie ce trebuie ocrotit trebuie întocmite documentaţii ştiinţifice privitoare la speciile periclitate şi la ariile ce necesită protecţie. rare (notate cu R). adică listă de atenţionare. Funcţiile realizate de capitalul natural se împart în: funcţii de habitat. vulnerabile (notate cu V). o anumită capacitate de suport parametru esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea. periclitate (notate cu E. Vădineanu. de la englezul insufficiently known). Inventarul speciilor de plante şi animale dispărute şi ameninţate cu dispariţia poartă numele de lista roşie. Schimbările climatice globale. Cauzele pierderii biodiverităţii Distrugerea. la controlul calităţii apei.  stabilirea cauzelor ce determină pierderea biodi-versităţii. Specii introduse ( invazia speciilor exotice şi răspândirea bolilor) 4. de la englezul endangered). insuficient cunoscute (notate cu K. 1 .). 1998). Capitalul natural îndeplineşte următoarele funcţii: ♦ sistem suport al vieţii. respectiv. 3.  identificarea soluţiilor. Conceptul cel mai cuprinzător care defineşte multitudinea acţiunilor ecoprotective ar fi managementul capitalului natural. ♦ furnizează resurse naturale utilizate pentru gene-rarea de bunuri cu valoare economică. ♦ contribuie la stabilizarea climatului şi circuitului hidrologic. nedeterminate (notate cu I. fragmentarea şi degradarea habitatelor. Capitalul natural şi componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi. scăpate de pericol sau afară din pericol (notate cu O.

ca şi în precedenta. dispărute (extincte) CR – sp. peşti. Categorii sozologice de specii (după U. Din categoria speciilor vulnerabile fac parte acele plante şi animale care sunt în pericol de a trece în categoria speciilor periclitate. fie repreyentate prin puţine populaţii. sunt înscrise mai ales speciile relicte şi endemice care au areale restrânse şi sunt reprezentate prin populaţii mici şi puternic afectate de factorii perturbatori de natură climatică sau biotică (în special antropică). vulnerabile (vulnerable). gasteropode. în viitorul apropiat. spre deosebire de speciile din categoria anterioară sunt numai suspectate că sunt ameninţate cu dispariţia. care le pot afecta serios populaţiile K – sp. trecerea lor dintr-o categorie în alta sau ieşirea lor de sub ameninţare cu dispariţia.N. Listele roşii se pot face pe plan naţional. fie cu efective reduse NT – sp. observate şi publicate sau conservate în colecţii şi nu au mai fost regăsite în acele locuri în 50 ani.I. provincial.): EX – sp. dar în prezent sunt în siguranţă ca urmare a măsurilor efective de conservare care au fost luate sau a restabilirii echilibrului natural al ecosistemului în care trăiesc. cormofite şi talofite sau alge. fie din cauză că populaţiile au o vitalitate mai mare ca populaţiile categoriilor anterioare. batracieni. în mare pericol (criticaly endangered). ori din contră intrarea altor specii pe listă. au făcut parte dintr-o anume categorie.). ale căror statut nu este încă cunoscut (insuficiently know). ale căror populaţii s-au redus drastic în ultimul deceniu EN – sp. Rare. Listele pot cuprinde specii plante şi animale sau numai specii vegetale sau de animale. fluturi. într-o listă roşie anterioară. ciuperci. dar acest risc sau ameninţare nu este atât de evidentă. reptile. coleoptere. fie că aceste populaţii au un areal mai larg. includerea acestor specii în listele roşii se face din precauţie LC / O – sp. dacă nu se înlătură cauzele care le ameninţă existenţa. muşchi ori vertebrate şi nevertebrate ori mamifere. Speciile din categoria afară din pericol sunt acelea care. Ele pot fi şi mai înguste. păsări.C. sau taxoni neevaluaţi (not evaluated Taxa) 1 . Listele roşii se întocmesc periodic (din zece în zece ani)şi se urmăreşte evoluţia speciilor. potenţial ameninţate (near threatened). cu populaţii ajunse la efective sub nivelul cărora refacerea ar fi extrem de dificilă VU – sp. Speciile insuficient cunoscute. judeţean etc. Speciile rare sunt şi ele reprezentate prin populaţii mici aflate şi sub riscul dispariţiei. specii fără interes pentru lista roşie (least concern / aut of danger) NE – sp. lamelibranhiate etc. ale căror habitate sunt degradateori potenţial ameninţate cu degradarea R – sp.Se consideră dispărute acele specii care au fost găsite. a căror supra-vieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să opereze. licheni. Speciile periclitate sunt speciile aflate în pericol de a dispărea (deci de a trece în categoria precedentă). În categoria speciilor nedeterminate intră plantele şi animalele care nu pot fi repartizate sigur la una sau alta dintre categoriile descrise mai sus. ameninţate (endangered). în sensul că pot include anumite încren-gături sau clase de animale şi plante (ex. fără a se putea preciza în ce măsură şi deci în care dintre categorii se pot înscrie. În această grupă. cele care sunt supuse presiunilor antropicedirecte sau indirecte.

oferă o estimare a perioadei în care populaţia va mai supravieţui în absenţa unor modificări radicale ale condiţiilor de mediu. Acest model nu permite generalizări datorită complexităţii aspectelor abordate şi. cu o capacitate de prognoză cât mai bună.population paradigm”). antropologia etc. Aceste aspecte sunt de actualitate şi fac obiectul cercetărilor în domeniul conservării biodiversităţii. Caughley. Conservarea biodiversităţii necesită o abordare complexă.  estimarea şi modelarea evoluţiei sistemelor biolo-gice sau ecologice în timp. considerând efectivul redus ca fiind singura cauză a dispariţiei unei populaţii (de fapt. La eleborarea programelor pentru conservarea biodiversităţii trebuie luate în considerare următoarele aspecte:  cuantificarea diversităţii specifice şi a diversităţii genetice. la nivelul factorilor de decizie şi altul tehnic. unul politic. având două aspecte. ecosisteme şi categorii de ecosisteme). sociologia. dar are importanţă teoretică deoarece permite generalizarea rezultatelor. Acest model. această abordare nu a contribuit semnificativ la conservarea speciilor periclitate. biogeografia. Până în prezent. 1994): modelul populaţiei cu efective mici (“small . Strategii de conservare a biodiversităţii La baza elaborării strategiilor de conservare a biodiversităţii stau fundamentele teoretice furnizate de ştiinţe ca ecologia. Modelul populaţiei în declin este mai relevant pentru conservare deoarece abordează cauzele care determină scăderea efectivelor unei populaţii şi propune căile de redresare a efectivelor populaţiilor în declin. 5. genetica populaţiilor.  identificarea şi clasificarea unităţilor operaţionale (specii şi categorii sistematice superioare. Modelul a dat rezultate în programele de reproducere în captivitate şi în elaborarea reţelelor de rezervaţii. În prezent există două direcţii majore de cercetare şi modelare în conservare (G.population paradigm”) şi modelul populaţiei în declin (“declining . Modelul populaţiei cu efective mici are ca obiectiv menţinerea unei populaţii cu efective scăzute (reduse). 1 . la nivelul specialiştilor.Speciile far sau “speciile stindard” (flagship species) sunt specii selectate astfel încât să atragă atenţia publicului şi factorilor de decizie asupra necesităţii conservării unor habitate ameninţate. ca urmare. are o mai mică importanţă teoretică. economia. acesta este unul dintre efectele schimbării condiţiilor de mediu).

5.5. Pentru selectarea celor mai adecvate metode de conservare a diversităţii specifice. Sub această denumire sunt reunite tehnici care permit simularea pe computer a proceselor de extincţie a populaţiilor cu efective mici pentru a estima viabilitatea lor pe termen lung. Cel mai frecvent MMP este considerată ca fiind efectivul care să asigure populaţiei o probabilitate de supravieţuire de 95% timp de 100 de ani. M. de mediu sau genetice şi de catastrofele naturale. o importanţă deosebită o au catastrofele naturale sau antropice) sau intrinseci (deriva genetică. O populaţie cu risc ridicat de extincţie este considerată periclitată.1. acesta depinde de caracteristici spaţio – temporale şi diferă de la specie la specie. se impune evaluarea riscului asociat fiecărei opţiuni manageriale. S-a dovedit că populaţiile devin mai vulnerabile. Dacă efectivele unei populaţii sunt în declin şi nu se iau măsuri pentru a se remedia acest fapt. Trebuie subliniat faptul că această mărime depinde de caracteristicile populaţiei şi variază de la o populaţie la alta. efecte demografice etc. Riscul ca populaţiile cu efective mici să devină extincte este ridicat. În acest scop trebuie identificaţi factorii care pot cauza extincţia respecti-velor populaţii. numit mărimea minimă a populaţiei (MMP). ♦ stabilirea ariilor de management al capitalului natural.).1.1. extincţia populaţiei este inevitabilă. mai ameninţate cu dispariţia pe măsură ce efectivele lor scad. 1 . Pentru conservarea unei specii se impune reducerea riscului extincţiei populaţiilor componente. ♦ estimarea evoluţiei sistemului pe termen lung. precum şi compararea opţiunilor manage-riale prin evaluarea costurilor şi beneficiilor fiecărei variante. Principalii parametri la care se evaluează riscul sunt extincţia şi pierderea diversităţii genetice. S-a demonstrat că mărimea unei populaţii viabile nu este statică. chiar dacă populaţiile respective nu sunt în declin. Factorii determinanţi pot fi extrinseci (modificarea condiţiilor de mediu. Shaffer (1981) a observat că probabilitatea de supravieţuire a unei populaţii este mai mare dacă efectivele acesteia se menţin deasupra unui anumit nivel. Efectul minim pentru ca o populaţie să fie viabilă (MVP – “minimum viable population”) este considerat efectul care asigură populaţiei o şansă de 99% ca să supravieţuiască timp de 1000 de ani. Analiza viabilităţii populaţiei Analiza viabilităţii populaţiei este procesul de evaluare sistematică a probabilităţii de extincţie în timp a unei populaţii periclitate. ♦ stabilirea măsurilor care se impun pentru conservare. ♦ evaluarea costurilor şi raportul cost economic/ beneficiu ecologic. uneori chiar şi în cadrul aceleaşi specii. Principalul obiectiv al conservării este reducerea riscului de extincţie a populaţiei la un nivel cât mai apropiat de riscul “normal” (natural). indiferent de efectele demografice. Această metodă se aplică în programele de conservare a speciilor. Metode folosite în conservarea biodiversităţii Metodele de conservare a biodiversităţii îşi propun: ♦ identificarea sistemelor ecologice/entităţilor care trebuiesc puse sub protecţie.

Trebuie menţionat. denumit de M. Wilcox. indiferent de nivelul său de organizare. date genetice. mărimea efectivă a populaţiei la momentul dat. Totuşi aplicarea acestei metode face posibilă evaluarea opţiunilor şi. se impune determinarea efectivului minim viabil şi a efectivului optim pentru menţinerea unei populaţii şi apoi aflarea suprafeţei de teren necesară susţinerii respectivei populaţii. nu ia în considerare sursele de risc dificil de estimat. în cazul speciilor animale. 1993) Pentru furnizarea energiei necesare existenţei unui biosistem este necesră exploatarea unui anumit fragment de mediu. A. rata de creştere etc. 1993. 1980. într-o formă accesibilă şi relativ concentrată. 1996.1. ştiinţifice.2. 1 . La stabilirea suprafeţelor destinate ocrotirii unor specii se vor lua în considerare caracteristicile biologice şi etologice ale speciilor ce urmeză a fi ocrotite. este determinarea la nivel de individ şi prin extrapolare la nivel de populaţie a următorilor parametri: ♦ valoarea metabolismului bazal (Kcal/zi). Lamotte (1979) “spaţiu ecologic”. în estimările pe termen lung. A. În România. “Analizei viabilităţii populaţiei” i se aduc o serie de critici: se aplică fiecărei specii în parte. La rândul său biosistemul retrocedează mediului. (V. deoarece dacă populaţiile de mamifere mari (specii ţintă) sunt viabile. E. Soran şi colab. Soule. B. 5. de-a lungul unei perioade de timp măsurată în număr de generaţii precum şi estimarea impactului relativ şi cumulat pe care variaţia diferiţilor factori l-ar avea asupra populaţiei. Se porneşte de la idee că suprafeţele destinate conservării biodiversităţii trebuie stabilite astfel încât să satisfacă cerinţele biologice (în special cele energetice) şi etologice ale speciilor de mamifere mari (ierbivore şi carnivore). îmbunătăţirea procesului decizional. Un sistem viu.Analiza viabilităţii populaţiei permite determinarea mărimii necesare unei populaţii pentru a supravieţui. M. Întinderea ariilor naturale protejate trebuie stabilită pe baza unor criterii obiective. În acest sens. Unul dintre mijloacele cele mai potrivite pentru a surprinde bilanţul energetic şi pentru a determina mărimea spaţiului ecologic. 1983. Aceasta. Această teorie. Diamond.. Criterii pentru stabilirea mărimii ariilor naturale protejate Problema stabilirii mărimii optime a arealelor destinate conservării biodiversităţii a fost studiată de mai mulţi cecetători. tipul de reproducere. iar valoarea ei predictivă trebuie luată în sens probabilistic. 1993 şi R. situate în vârful piramidei trofice în ecosistemele naturale. întrega reţea trofică din care fac parte funcţionează. Beeby. date privind distribuţia spaţială şi caracteristicile ecologice. ca urmare. M.). B. sub diverse forme (în special sub formă de energie calorică disipată). Mărimea spaţiului ecologic este caracteristică fiecărei populaţii şi este dependentă de valoarea schimburilor energetice cu mediul. Primack. În majoritatea cazurilor aceste date lipsesc sau sunt incomplete.. Soran şi colab. uneori este inadecvată pentru managementul speciilor periclitate. 1993. se bazează pe condiţiile din prezent. de aceea “analiza viabilităţii populaţiei” este speculativă. faptul că pentru a obţine asemenea estimări sunt necesare date privind caracte-risticile populaţiei considerate: date demografice (durata unei generaţii. se bazează pe postulatul dependenţei vieţii unui biosistem de schimburile de energie pe care acesta le întreţine cu mediul său. această problemă a fost abordată de V. precum şi particularităţile sistemelor ecologice selectate pentru conservare. dintre care contribuţii importante au avut: J. însă. poate subzista numai dacă mediul îi oferă o anumită cantitate de energie. cu o anumită probabilitate. deci sistemele ecologice date îşi păstrează structura şi funcţiile. 1975. o anumită parte din energia interceptată.

cheltuiala energetică anuală a organismului (Kcal/an).0 00 50. necesar pentru ca aceasta să supravieţuiască şi să se perpetueze în afara instaurării derivei genetice.2000 de ani. Pe baza acestor parametri se poate evalua întinderea următoarelor categorii de suprafeţe: ⇒ aria de susţinere a unui individ timp de un an. raportul dintre oferta trofică a mediului şi cheltuiala energetică anuală a biosistemului. V. acesta exprimă. Soran şi colab.150 8 ..250 ♦ Numărul optim de indivizi 4-10 2-6 2-5 Felis linx Canis lupus Ursus arctos Rupicapra rupicapra Cervus elaphus Capreolus capreolus 1.000 . ⇒ ariile minime şi optime de ocrotire ale unor populaţii dintr-o specie dată.50. este necesar a se evalua efectivul minim al unei populaţii. în următorii 1000 .000 5.0 00 25. ♦ indicele energetic al biosistemului. Soran şi colaboratorii au determinat ariile optime de ocrotire pentru cîteva specii de mamifere în condiţiile biogeografice ale României (Tab.600 1.4.000 10.1995) Specia Spaţiul vital pentru un individ adult (ha) 600 1. printr-o valoare adimensională. Tabelul 3 Numărul optim de indivizi al unei populaţii şi mărimea optimă a ariei de protecţie pentru unele specii de mamifere mari din fauna României (după V. Bazându-se pe această teorie.III II .00 0 .20 1.000 15 40 50 . 3).10.000 .000 800 1. ♦ oferta trofică (Kcal/m2·an). III I I I în 1 . II.00 0 .III I.000 20.000 8. De asemenea. ⇒ aria minimă de supravieţuire a unei populaţii reprezentată printr-un efectiv minim viabil.0 00 25.500 400 Mărimea optimă a ariei de protecţie (ha) 10.000 Poziţia piramida trofică II .000 25.20.300 400 180 .

≈ 2500 ha (25.000. Desigur.10 cm3 1 . 4-8). a fost studiată relaţia dintre efectivul populaţiei şi spaţiul său ecologic de susţinere.000 de Picea abies ≈ 50 m2 ierburi ≈ 10-50 m2 0. deoarece la determinarea lor nu au putut fi luate în calcul toate variabilele care caracterizează mediul ecologic.000 m2) CARNIVORE 1 individ de râs (Lynx lynx) Piramida spaţiilor ecologice necesare realizării piramidei trofice 1 individ de capră neagră Piramida trofică sau (Rupicapra ecologică ≈ 6 ha rupicapra ERBIVORE m 2) PRODUCĂTORI PRIMARI 1 individ producător primar (60. aceste valori sunt orientative. în cazul câtorva specii de erbivore. omnivore şi carnivore (fig.De asemenea.0001 mm3 .

Datele au fost calculate pentru un singur individ ( după V. Metoda AMOEBA Modelul AMOEBA. culturală şi / sau afectivă. În cazul speciilor ale căror efective oscilează într-un domeniu larg. 1 .DETRITIVORE 1 individ detritivor Fig. elaborat de un grup de cercetători olandezi (T. efectivul de referinţă poate fi estimat în mai multe moduri. 8 Relaţia invers proporţională dintre poziţia speciei în piramida ecologică şi aria de supravieţuire din piramida spaţiilor ecologice. permite realizarea unui program coerent de conservare prin integrarea programelor de cercetare.De asemenea. Brink şi colab. identificarea efectelor probabile şi costurilor asociate. 2) stabilirea unui sistem de referinţă. starea de sănătate etc. Speciile/populaţiile ţintă sunt acele populaţii ale căror caracteristici (efectivele. pentru menţinerea populaţiei. Cu cât valorile parametrilor care descriu starea sistemului studiat sunt mai aproape de cele ale sistemului de referinţă cu atât este mai mare garanţia de durabilitate. a bunurilor şi serviciilor furnizate de către acesta sistemului socio – economic.  speciile ţintă ar trebui să fie bine cunoscute.  speciile selectate să fie afectate de activitatea antropică. să emită un răspuns la perturbările induse de activitatea antropică.. Pentru populaţiile ţintă se va stabiliefectivul de referinţă efectivul “optim” (necesar) . unde impactul antropic este redus.  să fie uşor de inventariat în teren.  să fie indicatoare ale stării sistemului ecologic. ca sistem de referinţă poate fi considerat chiar sistemul studiat înaintea începerii degradării acestuia sub acţiunea factorilor antropici. Se consideră că sistemele ecologice naturale. pot oferi termen de comparaţie pentru cuantificarea parametrilor urmăriţi. Stabilirea unui sistem de referinţă este esenţială pentru reuşita unui asemenea model. Obiectivul propus nu trebuie să fie aducerea sistemului ecologic vizat la coincidenţă structurală şi funcţională cu sistemul de referinţă ci stoparea degradării şi evoluţia spre o stare de echilibru cu un grad mai mare de homeostazie.) sunt indicatoare ale stării sistemului ecologic considerat. a diversităţii specifice şi a capacităţii de autoreglare a sistemului ecologic considerat.1. monitorizare şi management într-un sistem unitar. 3) identificarea măsurilor necesare pentru sporirea efectivelor populaţiilor ţintă. 1993) 5. Sistemul de referinţă mai poate fi stabilit pe baza modelelor teoretice existente. Criterii pentru selectarea speciilor ţintă:  să existe date despre speciile respective pe o perioadă de cel puţin 3 – 5 ani. Elaborarea modelului AMOEBA pentru un obiectiv dat presupune parcurgerea următoarelor etape: 1) identificarea parametrilor.3. Comparaţia cantitativă între sistemul de referinţă şi sistemul ecologic actual se limitează la un număr redus de parametri de biotop şi la speciile ţintă. să aibă o valoare estetică. cu condiţia să existe o bază de date care să descrie acea stare a sistemului. 1991). distribuţia spaţială.  se calculează media valorilor efectivelor pentru mai mulţi ani. Soran.  se utilizează un domeniu de valori (minim – maxim) ca sistem de referinţă.

4) Identificarea coridoarelor de migraţie între ariile protejate mari. integrare şi prezentare a datelor spaţiale.1. M. În primul rând. precum şi alte unităţi de administrare a terenurilor care ajută la conservarea capitalului natural. Analiza “golurilor” (Gap Analyses Program) Analiza GAP este o metodă de identificare a compo-nentelor subreprezentate ale biodiversităţii într-o reţea de arii protejate deja existentă (gap-uri). 2) Identificarea ariilor din fiecare regiune. Obiectivele ananlizei GAP (după J. a zonelor care ar trebui incluse în reţeaua de arii protejate precum şi a unor zone (protejate sau de utilizare multiplă) al căror management ar trebui modificat pentru conservarea eficientă a capitalului natural. Informaţiile obţinute stau la baza planificării activităţilor de management al terenurilor. analiză. pentru a permite fluxul genic între ariile protejate. 1997). Prin analiza GAP se realizează evaluări regionale ale gradului de conservare a categoriilor naturale de vegetaţie şi a speciilor de vertebrate. care conţin cel mai mare număr de categorii de sisteme ecologice neprotejate sau slab protejate. fig. Aceste date vor fi folosite pentru stabilirea priorităţilor în acţiunile ecoprotective. se identifică şi se clasifică diferitele componente ale capitalului natural dintr-o regiune dată. tipuri de habitat. Apoi. Se pune problema modificării statutului administrativ al acestor arii pentru ca toate categoriile de sisteme ecologice să fie reprezentate adecvat în reţeaua de arii de management al capitalului natural. 1 . se determină elementele (specii. Analiza GAP ajută la identificarea ariilor în care con-servarea biodiversităţii se poate realiza eficient. categorii de vegetaţie.. pentru a asigura conservarea sistemelor ecologice neprotejate sau slab protejate. categorii de sisteme ecologice) care nu sunt reprezentate sau sunt insuficient reprezentate în reţeaua de arii protejate existentă (fig. prin tehnici cartografice (C. se ia în considerare efectivul existent la un anumit moment sau etapă din ciclul de viaţă. 5. H. ce pot fi menţinute sau readuse la starea naturală. 3) Identificarea altor arii care ar trebui administrate pentru valoarea lor naturală. GIS este un sistem de stocare. 10). 9. În final. Flather şi colab. Principiul analizei GAP Analiza GAP se bazează pe utilizarea Sistemului Geografic Informaţional (GIS). care nu se găsesc în zonele cu densitate mare a acestor categorii de elemente ale capitalului natural. 1993): 1) Identificarea speciilor şi a categoriilor de sisteme ecologice care sunt neprotejate sau inadecvat protejate în ariile administrate pentru conservarea valorii lor naturale. Scott şi colab.4. se examinează sistemele de arii protejate existente şi cele propuse.

) şi la localizarea coridoarelor naturale care să permită migraţia speciilor între zonele sălbatice. distribuţia faunei terestre (parţial extrapolată din distribuţia vegetaţiei). pot fi integrate şi date suplimentare refe-ritoare la factorii de risc (distribuţia şi concentraţia poluanţilor.Fig. 9 Principiul de funcţionare al GIS (după J. 1987) Fig. rata de fragmentare a habitatelor. Clasificarea vegetaţiei Asocieri vegetaţie-habitat Clasificarea habitatelor Asocieri specii-habitat Gruparea speciilor Asocieri între specii Asocieri specii-vegetaţie Hărţi de vegetaţie Hărţi de distribuţie a speciilor Hărţi de bogăţie specifică Analiza golurilor Hărţi ale ariilor protejate 1 . Scott. Pe lângă acestea. M. estimări ale densităţii şi ratei de creştere a populaţiei umane etc. statutul de proprietate şi management al terenului. 10 Principiul analizei GAP (după J. 1987) Etapele analizei GAP Sunt integrate şi analizate trei categorii de date primare (Fig. M. Scott. pentru o evaluarea mai completă a eficienţei conservării. 11): distribuţia tipurilor reale de vegetaţie (descrisă pornind de la imaginile de pe satelit).

Scott şi colab. 1993. Straturi de date fundamentale Straturi de date suplimentare Etape Vegetaţia actuală Distribuţia vertebratelor terestre Arii protejate Specii rare. Straturile de date şi ordinea etapelor se stabilesc de la caz la caz.Fig. schiţarea şi clasificarea ariilor cu diver-sitate ecosistemică mare şi cu diversitate specifică mare. în asociere cu tipurile de vegetaţie 2 .  integrarea datelor pentru a selecta ariile de interes şi a proiecta politica de management al terenurilor şi alte acţiuni de conservare.  cartarea. plante şi altele) Proprietatea asupra terenului Ecosisteme de interes special (zone umede şi altele Hărţi digitizate ale vegetaţiei Hărţi ale vegetaţiei reale Pregătirea hărţilor de predicţie a distribuţiei speciilor bazate pe limitele cunoscute ale arealelor. în funcţie de obiectivele propuse. sub formă de izolinii sau puncte. 1999) Etapele analizei sunt următoarele (J. ameninţate şi aflate în pericol Vegetaţia naturală potenţială Distribuţiile altor specii (fluturi. fig 12):  cartarea şi digitizarea datelor referitoare la vegetaţie şi a datelor referitoare la distribuţia speciilor. M. 11 Tipurile de date necesare în analiza GAP (după C.  digitizarea hărţilor ariilor de management al capita-lului natural şi a celor de proprietatea asupra terenurilor.  adăugarea. Cotroceanu.  identificarea lacunelor existente în protecţia cate-goriilor de sisteme ecologice şi a ariilor cu bogăţie specifică mare. a datelor referitoare la speciile rare şi sistemele ecologice de interes (de exemplu zonele umede şi apele curgătoare)..

Modelul vegetaţiei este dependent într-un grad destul de mare de scara hărţii şi de unitatea minimă de cartare care variază în funcţie de detaliile taxonomice ale sistemului de clasificare a vegetaţiei şi de diferitele niveluri de generalizări cartografice (J. constituind o bază pentru evaluarea distribuţiei componentelor capitalului natural. M.  localizarea coridoarelor de legătură între zonele naturale. regională şi continentală 2 Determinarea ponderii reale a fiecărui tip de vegetaţie şi ariei de bogăţie specifică din ariile protejate şi din tipurile de proprietate asupra terenului 3 Identificarea ariilor minime necesare pentru conservarea a 75%. 90% dintre specii şi dintre tipurile de vegetaţie 4 Identificarea coridoarelor naturale care să conecteze tipurile de vegetaţie şi centrele de bogăţie specifică 5 Proiectarea reţelei de arii protejate Fig. Scott şi colab.. 2 .Distribuţia reală a speciilor Digitizarea ariilor protejate Digitizarea proprietăţii asupra terenului Cartarea bogăţiei specifice Introducerea datelor punctuale privind localizările speciilor rare. În analiza GAP. 1993).. pentru cartarea vegetaţiei sunt utilizate hărţile de vegetaţie deja existente. 12 Etapele parcurse în analiza GAP (după J. distribuţiei şi reprezentării categoriilor majore de vegetaţie. O hartă de vegetaţie poate indica distribuţia catego-riilor de sisteme ecologice.  analiza gradului şi modului de fragmentare a habitatelor. hărţile vegetaţiei reale sunt realizate după imaginile de pe satelit şi din alte surse. 1993) Clasificarea şi cartarea vegetaţiei Tipurile de vegetaţie dintr-o zonă pot reflecta multe dintre caracteristicile biologice şi de biotop ale zonei res-pective. introduse în sistemul GIS şi confirmate ulterior în teren şi prin comparare cu fotografiile aeriene. fotointerpretarea vizuală a imaginilor fotografice de pe satelit şi clasificarea digitală a datelor de pe satelit.  excluderea habitatelor necorespunzătoare în pro-cesul de predicţie a distribuţiei celorlalte specii. ameninţate şi aflate în pericol şi trasarea teritoriilor cu habitate de interes special (zone umede şi altele) Generarea hărţilor pentru speciile şi ecosistemele de interes deosebit 0 Delimitarea centrelor de bogăţie specifică (pentru toate speciile şi pentru speciile de interes deosebit) 1 Ierarhizarea centrelor de bogăţie specifică (în funcţie de contribuţia la biodiversitatea naţională. În general. M. Scott şi colab. O hartă a vegetaţiei pregătită pentru analiza GAP a biodiversităţii permite:  cuantificarea extinderii.

utilizate în principal pentru activităţi umane.Predicţia distribuţiei animalelor şi a bogăţiei specifice Pentru predicţia distribuţiei animalelor se porneşte de la hărţile de vegetaţie şi de distribuţie a diferitelor categorii de sisteme ecologice. Analiza GAP face posibilă selectarea alternativei celei mai adecvate pentru menţinerea capitalului natural şi permite revizuirea priorităţilor atunci când informaţiile sunt actualizate. modele de afinitate pentru habitat şi date de distribuţie deja existente. dar care sunt utilizate astfel încât se pot degrada. Cunoscându-se preferinţele ecologice şi factorii limitativi ai dezvoltării unei specii cu ajutorul GIS se poate prezice distribuţia speciei respective. pot fi identificate ariile protejate cu o suprafaţă prea mică pentru a permite conservarea capitalului natural. ariile cu bogăţie specifică mare (ariile cu suprapunere maximă a speciilor cartate) şi centrele de endemism. rezidenţiale. clădiri şi terenuri publice. P. cuprinde majoritatea ariilor sălbatice utilizate în scopuri recreaţionale şi zonele de interes ecologic critic. reţeaua de transport etc. cuprinde parcuri naturale. (1993) disting patru clase de administrare a terenurilor: Clasa I – arii administrate pentru conservare. cuprinde zonele urbane. Rezultatele analizei GAP sunt prezentate sub formă de hărţi şi tabele ce evidenţiază distribuţiile prezise şi starea de conservare a categoriilor de sisteme ecologice şi a speciilor la scară regională. de aceea este important ca datele să fie actualizate periodic. naţională şi internaţională (fig. Trebuie. agricole. însă menţionat faptul că pentru foarte puţine specii există informaţii complete privind relaţiile cu habitatul. ♦ alegerea zonelor care individual sunt bogate în specii cu areal de distribuţie restrâns (endemite). peste acestea se suprapun hărţile cu date asupra proprietăţii şi asupra managementului terenurilor obţinându–se o hartă care permite identificarea lacunelor în reprezentarea categoriilor de sisteme ecologice şi a centrelor de bogăţie specifică în ariile de management al capitalului natural. rezervaţii naturale etc. ♦ alegerea de zone care în combinaţie prezintă bogăţie specifică mare. cuprinde parcurile publice. Hărţile de distribuţie a speciilor animale se realizează folosind bazele de date privind corelaţia dintre prezenţa diferitelor specii şi tipul de habitat. Clasa IV – arii publice sau private neadministrate permanent pentru conservare. Prin suprapunerea hărţilor de distribuţie a speciilor se obţin hărţi de bogăţie specifică. M. Williams şi colaboratorii (1996) disting următoarele metode de stabilire a priorităţilor pentru conservare: ♦ alegerea zonelor care individual au bogăţie specifică mare. Identificarea priorităţilor pentru managementul şiconservarea biodiversităţii Scopul analizei GAP este de a identifica ariile cu diversitate ecosistemică mare. 13). De asemenea. 2 . Proprietatea şi statutul managerial al terenului Proprietatea asupra terenului (proprietate privată sau în proprietatea statului) condiţionează modul de administrare a acestuia. Clasa III – arii cu utilizare multiplă. Statutul managerial al unei zone se referă la modul în care o suprafaţă este administrată pentru menţinerea capitalului natural. pentru care există în desfăşurare planuri de conservare a stării naturale a zonei. Scott şi colab. Clasa II – arii administrate pentru valoarea lor naturală. J.

harta bogăţiei specifice în funcţie de ariile protejate existente (după J. M. 1993) Analiza GAP poate fi folosită pentru evaluarea compo-nentelor capitalului natural şi pentru elaborarea strategiilor de management al acestuia. Scott şi colab. Informaţiile de abundenţă sunt furnizate de inventarierea în teren. este necesară corelarea datelor furnizate de analiza GAP cu rezultatele cercetărilor din teren. M. care să fie ulterior studiate îndeaproape. cum sunt cele rare sau endemice trebuie confirmată în teren.Fig. 2 . Studiile în teren ale ariilor de înaltă prioritate sunt menite să confirme caracteristicile acestora şi să aplice conceptele actuale ale conservării capitalului natural (analizele de viabilitatea populaţiilor. 2) Analiza GAP nu poate fi utilizată pentru stabilirea ariilor cărora li se atribuie statutul de arii protejate. nu dacă aceasta este rară sau comună într-o anumită zonă. Acestea trebuie identificate prin analize cu rezoluţie mai mare. este o metodă rapidă şi eficientă de planificare a utilizării terenurilor în conformitate cu principiile ecodezvoltării... Deşi compararea listelor de specii din datele analizei GAP cu cele din zonele bine studiate în teren au demonstrat o acurateţe acceptabilă a predicţiilor (mai mare de 70%). 5) Hărţile de bogăţie specifică se bazează pe datele de distribuţie specifică cunoscute şi pe relaţiile cunoscute ale acestora cu habitatul. a celor de ecoton sau a gradientelor lente deoarece hărţile nu oferă informaţii despre suprafeţe mai mici decât unitatea minimă de cartare. Limitele anlizei GAP (după J. Scott şi colab. ci doar pentru stabilirea unor zone candidate pentru acest statut. 13 Produsul analizei GAP. Înainte să fie luată orice măsură de mana-gement al unei zone. Scott şi colab. 3) Hărţile de vegetaţie nu dau informaţii despre stadiul succesional al diferitelor categorii cartate. Analiza GAP prezice prezenţa sau absenţa unei specii. structura şi funcţiile sistemelor ecologice) în stabilirea limitelor unităţii de management şi în dezvoltarea planului de management (J. prezenţa speciilor de interes particular. M. Cotroceanu 1999): 1) Analiza GAP se sprijină pe identificarea de la distanţă a covorului vegetal şi pe relaţiile speciilor de animale cu acesta pentru a prezice distribuţia şi statutul real de protecţie a capitalului natural. 4) Analiza GAP nu oferă o imagine realistă asupra zonelor de margine. 1993 şi C. 1993). 6) Predicţiile privind distribuţia sistemelor ecologice nu reflectă calitatea acestora sau densitatea populaţiilor. dinamica zonei.

uneori numai câţiva metri pătraţi. zona turistică. paleontologice. 5. Se admit doar turismul ecologic şi cultural. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U. În momentul de faţă există mai multe propuneri de clasificare. de importanţă naţională sau internaţională. când conservă specii de plante rare. ♦ Parcurile naţionale (II) sunt teritorii sau acvatorii de mari întinderi cu ecosisteme şi peisaje reprezentative. Ca răspuns la distrugerea rapidă a sistemelor ecologice. ştiinţifică şi culturaleducativă.) a elaborat în 1978 un nomenclator al entităţilor naturale protejate. în care este interzisă orice activitate umană.C.I. În aceste arii protejate se menţin intacte procesele naturale şi se conservă un genofond cu o anumită specificitate regională. zona administrativă etc.N. ♦ Rezervaţiile naturale pentru conservarea naturii (IV) sau sanctuarele naturale sunt suprafeţe de uscat ori de apă în care sunt conservate ecosisteme cu valoare biogeografică deosebită. endemice sau relictare. cercetarea ştiinţifică. Spre deosebire de rezervaţiile naturale. Această diversitate reflectă. specificul biogeografic al fiecărei ţări. vulnerabile ori ameninţate cu dispariţia.7) Analiza GAP nu este un înlocuitor al eforturilor de inventariere şi conservare a speciilor ameninţate cu dispariţia. geomorfolo-gice şi paleontologice cu valoare estetică. desigur. recreativ şi social. dar ea îngreunează clasificarea entităţilor protejate pe plan mondial. când adăpostesc specii şi comunităţi de animale rare ori cu semnificaţii zoogeografice deosebite. grupate în zece categorii: ♦ Rezervaţiile ştiinţifice (I) sau rezervaţiile naturale integrale sunt ecosisteme cu specii de plante şi animale de o importanţă deosebită (naţională) sau cu o mare diversitate biologică şi (sau) geologică în care este interzisă orice intervenţie. sensuri şi tipuri. Clasificarea entităţilor protejate De la ţară la ţară conceptul de entitate protejată are diverse înţelegeri. terapiile naturiste. monumen-tele naturii ocupă suprafeţe mici şi foarte mici.2. cu excepţia cercetărilor ştiinţifice şi a supravegherii. În funcţie de valorile pe care le protejază rezervaţiile naturale pot fi: botanice sau floristice. precum şi asociaţii vegetale interesante din punct de vedere fitosociologic. păscutul raţional. arbori seculari. analiza GAP asigură o evaluare rapidă a distribuţiei vegetaţiei şi speciilor asociate înainte ca ele să devină extincte şi asigură o direcţionare a programelor naţionale de conservare a capitaluluinatural. cuprinderi. când înglobează depozite însemnate de fosile vegetale şi animale. Cel mai adesea. În parcuri ecosistemele trebuie păstrate nealterate şi în acest sens se interzic activităţile umane perturbatoare. formaţiuni geologice. atât din punct de vedere ştiinţific cât şi educativ. zona (rezervaţia) ştiinţifică. Hărţile de distribuţie pot fi folosite pentru a scădea preţul unor asemenea inventarieri prin stratificarea zonelor de prelevare în acord cu relaţiile specie – habitat cunoscute. de categorisire a acestor entităţi. când includ valoroase păduri cu 2 . De obicei în fiecare parc naţional există una sau mai multe rezer-vaţii ştiinţifice în zonele cele mai caracteristice ale parcului. ♦ Monumentele naturii (III) sau elementele naturale marcante sunt entităţi naturale de importanţă naţională repre-zentate prin specii de plante şi animale rare şi ameninţate cu dispariţia. propuneri lansate de organisme internaţionale sau europene. forestiere. un parc are diferenţiate mai multe zone în care se pot desfăşura diverse activităţi: zona strict protejată sau zona sălbatică. zoologice sau faunistice.

fluviu (râu). ecosisteme valoroase sau ameninţate cu 2 . Perpetuând diverse frumuseţi naturale aceste rezervaţii sunt un mijloc eficient de educaţie şi cultură dar şi de practicare a turismului. dar fără a periclita echilibrul ecologic. ♦ Zonele naturale amenajate cu scopuri de utilizare multiplă (VIII) sau zonele pentru gestionarea resurselor naturale sunt regiuni rezervate satisfacerii nevoilor economice şi sociale ale naţiunilor. zona turistică. faună. ♦ Peisajele protejate (V) sau rezervaţiile peisagistice terestre şi marine sunt entităţi care nu prezintă o valoare ştiinţifică deosebită. ori forme de relief interesante. regenerarea resurselor naturale. respectiv prin intensitatea intervenţiei factorului uman în aceste arii. ♦ Zonele biologice naturale (VII) sau rezervaţiile antropologice sunt arii relativ întinse cu ecosisteme naturale şi colectivităţi umane (oraşe şi sate) în care activitatea umană se desfăşoară normal. de obicei sub controlul specialiştilor. energie şi hrană a generaţiilor viitoare de oameni. vegetaţie. estetică etc. Astfel. Nu se admite nici o intervenţie umană. ♦ Situri naturale ale patrimoniului mondial (X) sunt ca şi precedentele entităţi de importanţă internaţională care prezintă ecosisteme unice sau specifice. menite să asigure perpetuarea vieţii pe Pământ în condiţii optime. geologice şi geomorfologice. termic etc. boli. exploatate pe principiile dezvoltării durabile. decorativă). ♦ Rezervaţiile pentru resurse naturale (VI) au fost create în scopul asigurării cu materii prime.). dar în schimb prezintă atractivitate prin valoarea lor peisagistică (estetică.). rari şi relictari. de obicei). Rezervaţiile biosferei trebuie să asigure continuitatea ciclurilor biogeochimice din ecosferă. zona tampon (interpusă între zona protejată şi zonele cu factori perturbatori). când conservă mai multe tipuri de valori biologice şi geo-hidrologice.. Ele sunt de mari întinderi (sute de mii sau milioane de hectare. În 1980 Comisia Comunităţii Europene propune un alt sistem de clasificare a entităţilor naturale protejate ce cuprinde opt tipuri diferite şi deosebite între ele prin gradul de protecţie. chimic. mixte sau complexe. perpetuarea vieţuitoarelor şi dezvoltarea nestânjenită a comunităţilor umane. cu excepţia supravegherii şi eventual restabilirea echilibrului ecologic când acesta este perturbat de factori naturali (calamităţi. Rezervaţiile din această categorie au mai multe zone distincte: zona strict protejată. Când ocupă o suprafaţă mai mică are o zonă tampon. zona culturală.  Rezervaţiile naturale sunt arii cu peisaje naturale şi seminaturale în care se conservă o floră. elemente naturale neobişnuite sau excepţionale. zona cu activităţi umane cotidiene etc. faună şi formaţiuni geologice şi geomorfologice deosebite. dăunători etc.arbori multiseculari. cu fenomene carstice deosebite şi formaţiuni atractive. când includ formaţiuni geologice de mare valoare ştiinţifică. hidrologice (inclusiv limnologice). respectiv peşteri şi grote mari. rezervaţiile antropo-logice asigură atât supravieţuirea populaţiilor umane cât şi perpetuarea ecosistemelor naturale din regiune. forme de viaţă troglobionte. mare. ♦ Rezervaţii ale biosferei (IX) sunt regiuni protejate de valoare internaţională. reprezentate prin sectoare de litoral. lac cu un anumit specific (biologic. Conform propunerii acestei comisii există următoarele entităţi naturale protejate:  Rezervaţiile naturale integrale care sunt zone naturale sau seminaturale cu floră. speologice.

sol. geomorfologice. dar tot conform unui regulament strict. formaţiuni geologice şi geomorfologice. cu rol de protecţie a localităţilor urbane şi rurale. Sunt interzise activităţile umane care alterează compoziţia ecosistemelor şi influenţează evoluţia lor.  Categoria C grupează zone cu valoare peisagistică (estetică) şi culturală.  Peisajele naturale şi seminaturale sunt zone nelocuite sau locuite doar de personalul administrativ. cu accesul turiştilor şi chiar al autovehiculelor. cascade etc. în condiţii dinainte stabilite. rezervaţii de vânat etc. apă. Amenajate judicios ele pot deveni cu timpul peisaje seminaturale. oikumen-ul integrându-se foarte bine în peisajul de ansamblu.  Peisajele rurale protejate sunt întinderi mari de terenuri cu peisaje seminaturale şi agrocenoze. grupând aceste zone în patru categorii:  Categoria A înglobează teritorii şi acvatorii. Spre deosebire de precedentele. dar în limita unor reglementări bine stabilite. prevenirii eroziunii solurilor. o terminologie europeană a zonelor protejate. recreative şi educative este permisă doar cu autorizaţie. Sunt permise doar activităţile umane tradiţionale (autorizate şi cu reglementări severe) şi vizitarea lor de către turişti. parcuri cu arbori şi arbuşti plantaţi. Aceste zone au o mare valoare peisagistică şi adesea şi biologică şi asigură conservarea ecosistemelor.dispariţia. Ele conservă perfect ecosistemele naturale fiind zone de referinţă şi adevărate bănci de date biologice în care evoluţia naturală şi regenerarea resurselor se desfăşoară nestingherite. faunistice.   Zonele protejate specifice sunt arii protejate provizoriu în vederea asigurării (în viitor) a unor resurse de apă (de suprafaţă sau freatică). Consiliul Europei a propus şi el. Cuprind valori floristice. 2 . cultural şi estetic este protejat prin reglementări ale unui organism central care gestionează şi controlează utilizarea terenurilor. dar permiţând şi desfăşurarea unor activităţi ca turismul.  Parcurile naţionale sunt arii cu peisaje naturale şi seminaturale cu întindere de cel puţin 1000 ha. dar după un regulament strict. încă din 1973. localităţi. armonios. se poate realiza reconstrucţia ecologică. ştiinţifică etc. aceste rezervaţii pot fi vizitate de turişti (dar numai pe trasee marcate) şi au mai multe zone: administrativă.a. lacuri artificiale ş. amenajări şi intervenţii silvice. Ele pot îngloba rezervaţii naturale (sanctuare). Amenajările în scop recreativ se fac doar în zone bine delimitate. Aria poate cuprinde şi una sau mai multe rezervaţii naturale. extinderea zonelor populate. Peisajul este agreabil. Monumente şi situri naturale protejate sunt arii de întindere mai mică ce prezintă interes din punct de vedere peisagistic. Ele se declară prin decizii centrale (naţionale) sau locale. căi de comunicaţii ş. respectiv rezervaţii naturale strict protejate. în care nu este permisă nici o intervenţie umană (au acces doar cercetătorii cu permis special).  Categoria B cuprinde arii în care obiectivul principal îl constituie conservarea patrimoniului natural (floră. Vizitarea parcurilor naţionale în scopuri culturale. faună. fiind. fără a perturba şi degrada peisajul pus sub protecţie.a. fiind valorificate prin turism. Patrimoniul biologic. deci. Cu elemente din aceste arii pot fi redresate unele regiuni degradate. subsol). arii în care conservarea naturii şi păstrarea echilibrului ecologic se realizează chiar şi în situaţia în care sunt permise activităţi umane. conservării unor populaţii de plante şi animale etc. peisagistice deosebite.  Centurile verzi sunt spaţii amenajate.). cultural şi recreativ (vestigii istorice. turistică. atât tradiţionale cât şi moderne.

Înfiinţarea ariilor protejate (AP)  Propunerea de înfiinţare Studii asupra ariei protejate •Situaţia administrativă •Aspecte legate de entităţile naturale/valorile etno-culturale.O. Managemantul ariilor naturale protejate I. Problema ariilor protejate este una de interes mondial în zilele noastre.N. când regiunile cu ecosisteme naturale. Amintim aici că trebuie făcută distincţie între termenul de zonă protejată care este o arie naturală pusă sub protecţie şi zonă de protecţie care reprezintă o arie amenajată de om în scopul izolării sau feririi ariilor naturale ocrotite (rezervaţiilor naturale) şi a populaţiilor umane de unii factori nocivi (ex. cu o mare biodiversitate. Circulaţia autovehiculelor este permisă cu unele restricţii în anumite zone. Tot în acest sens se impune să fie izolată de factorii perturbatori printr-o zonă tampon. Pentru ca o arie protejată să poată îndeplini funcţia sa de conservare. zonele de protecţie ale liniilor electrice de înaltă tensiune. dar şi naturală. echilibrul dintre componentele ecosistemelor şi evoluţia lor naturală. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie. Desigur binefacerile perpetuării unei naturi armonioase. Ţara noastră a aderat la această convenţie în anul 1990 (Decretul 187/30 martie 1990). 6.) a stabilit prin Convenţia din 16 noiembrie 1972 măsurile de protecţie şi criteriile pentru conservarea patrimoniului mondial natural şi cultural. Din aceste motive se recomandă ca în locul mai multor rezervaţii mici şi cu echilibrul fragil să se constituie rezervaţii mai puţine şi de mare întindere. care trebuie protejate •Semnificaţia AP în cadrul Reţelei Naţionale de Arii Protejate (RNAP) •Date cu privire la utilizarea actuală a zonei •Identificarea aspectelor problemă pentru protecţie •Studii economice 2 . Categoria D are incluse regiuni tot cu valoare peisagistică şi culturală. nedegradate se restrâng tot mai mult. însuşindu-şi textul acesteia. Ştiinţă şi Cultură (U. de protecţie. ale Terrei în ansamblul ei. care resimt mai puţin perturbările de natură antropică şi pedo-climatică.E.C.S. vor fi ale întregii umanităţi. ea trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru desfăşurarea proceselor şi interrelaţiilor care asigură supravieţuirea şi reproducerea speciilor. instalaţiilor nucleare sau zonelor tampon ale parcurilor naţionale). programele internaţionale de conservare a ecosistmelor naturale recomandă şi stimulează acţiunile de punere sub protecţie a cât mai multe şi mai întinse arii şi asigurarea unei reale ocrotiri în zonele deja declarate ca arii protejate. Drept rezultate concrete ale aderării la această convenţie putem aminti creşterea numărului parcurilor naţionale de la unul la treisprezece şi a declarării a trei rezervaţii ale biosferei cu luarea unor măsuri de supraveghere şi control adecvate în vederea unei conservări reale a ecosistemelor componente. pe lângă organizaţiile şi organismele guvernamentale îşi pot aduce aportul lor şi organizaţiile neguvernamentale de mediu. În această muncă. fiecare dintre noi. Forurile internaţionale care se ocupă cu protejarea naturii. însă în aceste arii sunt integrate şi satele cu activităţile lor tradiţionale şi moderne. ale căilor ferate şi autostrăzilor.

Stabilirea unui plan de management .Planificarea Analiza tuturor resurselor zonei Analiza impactului antropic –Definirea scopului AP –Identificarea resurselor semnificative –Stabilirea utilizărilor AP –Identificarea priorităţilor în conştientizarea publicului Crearea viziunii de viitor asupra AP ↓ Stabilirea obiectivelor de managemnet ↓ Identificarea problemelor ↓ Elaborarea unor alternative pentru gestiunea zonei ↓ Selecţionarea unei propuneri preferate Planul General de Management Elemente generale: Scopul AP Semnificaţia AP Utilizarea anticipată a AP Viziunea în viitor asupra AP Elemente specifice  Clasificarea terenurilor în funcţie de modul de utilizare Instrucţiuni asupra administrării şi întreţinerii Declaraţie asupra gestiunii resurselor Declaraţie asupra utilizării resurselor de către vizitatori şi asupra temelor educative Descrierea dezvoltării generale a infrastructurii Planuri specifice Administrare şi întreţinere Organigrame.Elaborarea şi votarea actului legislativ II. negocierea convenţiilor pentru limitarea dezvoltării în AP sau în afara AP Inventarul infrastructurii şi instalaţiilor care necesită întreţinere periodică Gestionarea resurselor Programe de cercetare necesare Planuri speciale pentru protecţie sau/şi pentru gestionarea unor situaţii de criză Planuri pentru conservarea valorilor culturale şi evidenţierea acestora Educaţie şi conştientizarea publicului 2 . planificarea activităţii Planul pentru achiziţionarea terenurilor particulare. organizarea echipei administrative.

de dezvoltarea echilibrată a regiunilor sale ca şi de beneficiile sau costurile potenţiale ale acţiunilor sau lipsei acţiunilor. protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului. 1979). reţea denumită Natura 2000. adoptată în 4 aprilie 1979. de condiţiile de mediu din diferite regiuni ale Comunităţii şi de dezvoltarea economică şi socială a Comunităţii ca întreg. în condiţiile utilizării prudente şi raţionale a resurselor naturale. Crearea reţelei Natura 2000 şi managementul corespunzător al siturilor incluse în această reţea sunt repere importante ale politicii comunitare pentru conservarea biodiversităţii. DIRECTIVA „HABITATE” (92/43/EEC) PREZENTARE GENERALĂ 2 . la nivelul Uniunii. pentru păstrarea biodiversităţii este stabilit prin Directiva „Habitate” (92/43/EEC) şi Directiva „Păsări” (79/409/EEC). Cadrul de acţiune la nivel comunitar. 1992) şi din Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa (Convenţia de la Berna.1. care stabileşte cadrul pentru protecţia mai multor specii de plante şi animale (exceptând păsările). Conservarea biodiversităţii a constituit un obiectiv important al politicii U.E. în care să se conserve habitate şi specii caracteristice regiunilor biogeografice ale Europei. ţine seamă de informaţiile ştiinţifice şi tehnice disponibile. REŢEAU NATURA 2000 Obiectivele politicii Comunităţii Europene în domeniul mediului sunt conservarea. Această directivă conţine prevederi referitoare la protecţia speciilor de păsări şi a habitatelor naturale ale acestora. C. În 21 mai 1992 a fost adoptată Directiva „Habitate”. Directiva „Păsări”. a habitatelor naturale ale acestora precum şi a unor habitate caracteristice regiunilor biogeografice ale Europei. Implementarea planului de management Monitorizare Îmbunătăţire continuuă 7. în decursul ultimilor 25 de ani. 7. cu referire expresă la conservarea biodiversităţii. Pentru elaborarea politicii sale de mediu. a fost prima lege a Uniunii Europene. Implementarea Reţelei Natura 2000 reprezintă o importantă modalitate de îndeplinire a obligaţiilor Comunităţii Europene rezultate din Convenţia privind biodiversitatea (Convenţia de la Rio de Janeiro. Aceste Directive ale Uniunii Europene au ca obiectiv protecţia biodiversităţii continentului european prin crearea unei reţele de arii protejate.Programe de educaţie Planuri de amenajare a centrelor informative III.E.

21). dispoziţii finale (Art.16). f) Procedura de amendare a anexelor (Art. 2). de asemenea. h) Dispoziţii suplimentare (Art. 24). 3 .Directiva „Habitate” (92/43/EEC) conţine 24 de articole. 12 . 17). Anexe: Anexa I: Tipuri de habitate naturale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare. c) Protecţia speciilor (Art. Scopul Directivei „Habitate” este „de a contribui la păstrarea biodiversităţii prin conservarea habitatelor naturale precum şi a faunei şi florei sălbatice pe teritoriul european al Statelor Membre la care Tratatul se aplică” (Art. 18). Anexa II: Speciile de plante şi animale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare. d) Informare cu privire la aplicarea dispoziţiilor Directivei (Art. într-o stare de conservare favorabilă. 20. sociale şi culturale ca şi de particularităţile regionale şi locale” (Art. 23. g) Comitetul (Art. 2). aceste măsuri „ţin seama de exigenţele economice. Anexa III: Criterii pentru selectarea siturilor eligibile pentru identificarea ca situri de importanţă comunitară şi desemnarea lor ca arii speciale de conservare. Anexa IV: Specii de animale şi plante de interes comunitar care necesită o protecţie strictă. 3 . În Articolul 1 sunt definite conceptele cu care operează Directiva „Habitate”. b) Conservarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor (Art. iar în Articolul 2 este enunţat scopul acesteia. Anexa VI: Metode şi mijloace de captură şi ucidere şi modalităţi de transport interzise.11). 2). e) Cercetare (Art. Anexa V: Specii de plante şi animale de interes comunitar a căror prelevare din natură şi exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de management. a habitatelor naturale şi a speciilor din fauna şi flora sălbatică de interes comunitar”.19). 22). cărora li se adaugă 6 anexe şi este structurată în modul următor: a) Definiţii şi scop (Art. 1. Măsurile luate în conformitate cu această Directivă „vizează menţinerea sau reabilitarea.

Toate aceste specii sunt enumerate în Anexa II a Directivei „Habitate”.. Specii de interes comunitar sunt acele specii care pe teritoriul Statelor Membre ale Uniunii Europene sunt periclitate.. „Fiecare Stat Membru contribuie la crearea reţelei Natura 2000 proporţional cu reprezentarea. reabilitarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor într-o stare de conservare favorabilă. continentală. în măsura în care astfel de perturbări sunt susceptibile de a avea un efect semnificativ în relaţie cu obiectivele prezentei Directive (. Reţeaua Natura 2000 include arii speciale de conservare .16 (inclusiv) conţin prevederi legate de protecţia speciilor de animale şi plante strict protejate enumerate în Anexa IV a Directivei Habitate. sub numele de Natura 2000”. stepică şi pontică. inclusiv aspecte legate de cofinanţarea comunitară pentru managementul corespunzător al acestor situri (în Art. „va asigura menţinerea sau dacă este cazul. 8). Articolele 4 şi 5 ale Directivei „Habitate” precizează procedura de constituire a reţelei Natura 2000. De menţionat este faptul că unele dintre aceste prevederi se referă la specii care nu beneficiază de protecţie prin desemnarea şi managementul siturilor Natura 2000. o profundă analiză a arealelor de răspândire a acestor habitate şi specii precum şi a stării lor de conservare. reprezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe dintre următoarele regiuni biogeografice: alpină. cu specificarea responsabilităţilor ce revin Statelor Membre ale Uniunii Europene. habitate naturale de interes comunitar sunt considerate acele habitate care: sunt în pericol de dispariţie în arealul lor natural. dacă este cazul. în zonele speciale de conservare. a tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor de interes comunitar” (Art.desemnate conform Directivei „Habitate” şi arii de protecţie specială avifaunistică . Articolul 11 prevede faptul că „Statele Membre asigură supravegherea stării de conservare a habitatelor naturale şi a speciilor considerate de interes comunitar ţinând seama în mod particular de tipurile de habitate naturale prioritare şi de speciile prioritare”. panonică. deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor şi perturbarea speciilor pentru care zonele au fost desemnate.Conform Directivei Habitate.)” (Art. compusă din situri care adăpostesc tipuri de habitate naturale de interes comunitar şi din habitate ale speciilor considerate de interes comunitar. „Pentru ariile speciale de conservare. 6). 3 . vulnerabile. au un areal natural mic ca urmare a restrângerii acestuia sau prin faptul că au o suprafaţă restrânsă. rare sau endemice. 3). 3). În articolele 6. 9 şi 10 sunt cuprinse prevederi legate de managementul siturilor Natura 2000. planuri de gestiune adecvate specifice siturilor sau integrate în alte planuri de amenajare şi măsurile legale administrative sau contractuale adecvate care corespund necesităţilor ecologice a tipurilor de habitate naturale din Anexa I şi speciilor din Anexa II prezente în situri. Statele Membre iau măsurile adecvate pentru a evita.clasificate conform Directivei „Păsări”. Aceste habitate sunt enumerate în Anexa I a Directivei. Această reţea ecologică europeană. Directiva Habitate precizează faptul că pentru protecţia habitatelor şi a speciilor de interes comunitar se „constituie o reţea ecologică europeană coerentă de arii speciale de conservare. pe cuprinsul arealelor lor de răspândire naturală” (Art. 7. 8. pe teritoriul său. La baza selectării speciilor şi categoriilor de habitate de interes comunitar au stat criterii ştiinţifice şi de asemenea. Statele Membre stabilesc măsurile de conservare necesare implicând. Articolele 12 .

). Stare de conservare favorabilă a unui habitat . 3 . Habitate naturale de interes comunitar .. sunt în pericol de dispariţie în arealul lor natural.Special Area of Conservation) .se consideră atunci când: . 7. informaţii privind măsurile de conservare prevăzute în Articolul 6 (1). Acest raport.reţea ecologică europeană de zone speciale de conservare a habitatelor naturale şi a speciilor de interes comunitar.Articolul 17 se referă la modalitatea de informare cu privire la aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Directiva „Habitate”..sit protejat pentru conservarea speciilor de păsări sălbatice.acele habitate care: i.. Habitat natural prioritar . în particular. panonică. ii. conform cu modelul stabilit de Comitet.sit protejat în vederea conservării habitatelor naturale de interes comunitar şi/sau a populaţiilor speciilor de plante şi animale de interes comunitar. în conformitate cu reglementările comunitare. reprezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe dintre următoarele regiuni biogeografice: alpină. „(. pentru a cărui conservare există o responsabilitate deosebită.are structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung. . este transmis Comisiei şi pus la dispoziţia publicului (. în conformitate cu reglementările comunitare.2. Acest raport cuprinde. altele decât păsările sălbatice. ca şi evaluările impactului acestor măsuri asupra stării de conservare a tipurilor de habitate din Anexa I şi a speciilor din Anexa II şi principalele rezultate ale supravegherii prevăzute în Articolul 11.tip de habitat natural ameninţat. 17) Articolul 18 al Directivei „Habitate” subliniază importanţa cercetării ştiinţifice şi a schimbului de informaţii între Statele Membre pentru atingerea obiectivelor Directivei. În Articolul 19 al Directivei „Habitate” sunt cuprinse precizări cu privire la procedurile de modificare a anexelor.” (Art.. Arie de protecţie specială avifaunistică (SPA .arealul său natural şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere.) Statele Membre ale Uniunii Europene întocmesc un raport asupra aplicării dispoziţiilor luate în cadrul acestei Directive.Special Protected Area) . Arie specială de conservare (SAC . continentală. au un areal natural mic ca urmare a restrângerii acestuia sau prin faptul că au o suprafaţă restrânsă. stepică şi pontică. iii. DEFINIREA UNOR CONCEPTE OPERAŢIONALE NATURA 2000 (în conformitate cu Directiva „Habitate”) Reţeaua Natura 2000 . Include arii speciale de conservare (desemnate conform Directivei „Habitate”) şi arii de protecţie specială avifaunistică (clasificate conform Directivei „Păsări”).

Sit de importanţă comunitară (SCI – Site of Community Importance) . Specii de interes comunitar . Implementarea Reţelei Natura 2000 în România este o condiţie pentru integrarea ţării în Uniunea Europeană şi este o responsabilitate a Guvernului României.crearea unui cadru legislativ şi a structurilor administrative necesare desemnării siturilor Natura 2000 şi managementului corespunzător al acestora.se consideră atunci când: . adică ale căror efective sunt mici şi care chiar dacă în prezent nu sunt periclitate sau vulnerabile. Specii prioritare . riscă să devină.sit care în regiunea sau regiunile biogeografice de care aparţine contribuie în mod semnificativ la menţinerea sau reabilitarea unui tip de habitat natural de interes comunitar sau a unei specii într-o stare de conservare favorabilă şi poate. . exceptând cele al căror areal natural este marginal în teritoriu şi care nu sunt nici periclitate.politică .obţinerea datelor ştiinţifice necesare implementării corecte.specii periclitate şi/sau endemice pentru a căror conservare sunt necesare măsuri urgente. 3 . Statul de conservare favorabilă al unei specii .există un habitat caracteristic destul de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung. periclitate. iii. nici vulnerabile în regiunea vest-palearctică. iv. să contribuie într-un mod semnificativ la coerenţa reţelei Natura 2000 şi/sau la menţinerea diversităţii biologice în regiunea sau regiunile respective. ii.tehnică .speciile caracteristice habitatului se află într-o stare de conservare favorabilă. endemice şi necesită o atenţie specială datorită naturii specifice a habitatului lor şi/sau a impactului potenţial al exploatării lor asupra stării lor de conservare.specii care pe teritoriul Uniunii Europene sunt periclitate.. rare sau endemice: i.specia se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural. vulnerabile.arealul natural de răspândire al speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor. managementului corespunzător şi monitorizării reţelei Natura 2000. vulnerabile. 7. de asemenea. . . adică a căror trecere în categoria speciilor periclitate este probabilă într-un viitor apropiat. în caz de persistenţă a factorilor cauzali. IMPLEMENTAREA NATURA 2000 ÎN ROMÂNIA Procesul de implementare al programului Natura 2000 este complex şi trebuie abordat din cel puţin două perspective: . rare. În acest context trebuie considerate şi aspectele economice legate de problematica Natura 2000.3.

N. 3 .C.2..M. În conformitate cu documentele în domeniu ale Uniunii Europene etapele implementării Natura 2000 sun următoarele (fig. Crearea reţelei Natura 2000 II. administraţia publică locală. Biodiversitate şi Biosecuritate).N. Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Delta Dunării (institut aflat în coordonarea M. este unul dintre cele cinci Topic Centre ale Agenţiei Europene de Mediu.E. care reprezintă interesul societăţii civile în conservarea patrimoniului natural al Europei). La nivelul Uniunii Europene. Întocmirea listei naţionale a Ariilor de Protecţie Specială Avifaunistică şi a listei naţionale a potenţialelor Situri de Importanţă Comunitară (pSCIs – potential Sites of Community Importance .N. astfel Siturile de Importanţă Comunitară devin Arii Speciale de Conservare. II.1.zone care îndeplinesc criteriile pentru a fi declarate Situri de Importanţă Comunitară şi ar putea fi incluse în reţeaua Natura 2000).). Desemnarea de către Statele Membre a Ariilor Speciale de Conservare. structurile implicate în crearea reţelei Natura 2000 sunt: Comisia Europeană prin Directoratul General Mediu . BirdLife şi U. Silvoturism.. reuneşte 14 dintre cele mai importante O. etc. Selectarea Siturilor de Importanţă Comunitară prin negociere în cadrul unor Seminarii Biogeografice. autoritatea ştiinţifică naţională (Academia Română .Unitatea pentru Natură şi Biodiversitate (organismul executiv al U. societatea civilă (Coaliţia O. Pădurilor şi Dezvoltării Rurale).Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii). II. responsabil pentru iniţierea de propuneri legislative şi care urmăreşte aplicarea legislaţiei comunitare).Serviciul Arii Protejate. Translatarea Directivei Păsări şi Directivei Habitate în legislaţia naţională. Regia Naţională a Pădurilor . Centrul European pentru Protecţia Naturii şi Biodiversitate (European Topic Centre on Nature Protection and Biodiversity . proprietari şi utilizatori de terenuri. II. III.I. Natura 2000 România.G.3.G. în administrarea datelor oferite de Statele Membre şi Candidate în procesul de dezvoltare al reţelei Natura 2000). Zonele clasificate ca Arii de Protecţie Specială Avifaunistică. care asigură suportul ştiinţific şi tehnic pentru Comisia Europeană – Directoratul General de Mediu. autoritatea publică centrală pentru agricultură şi păduri (Ministerul Agriculturii. între care de amintit sunt WWF. 14): I.A. Managementul Siturilor Natura 2000 în concordanţă cu obiectivele creării reţelei şi monitorizarea eficienţei măsurilor de protecţie.Direcţia de Conservare a Biodiversităţii .Direcţia pentru Protecţia Naturii. implicat în realizarea de studii pentru fundamentarea implementării reţelei Natura 2000). Forumul European Habitate (European Habitats Forum – EHF.Structurile implicate în implementarea Reţelei Natura 2000 sunt: autoritatea publică centrală de protecţie a naturii (Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor . conform Directivei Păsări vor fi incluse în reţeaua Natura 2000 fără alte negocieri.G.-uri de conservare a naturii din Europa..ETC/NPB.

3 (Specii de plante şi animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică) şi 4 (Specii de plante şi animale care necesită o protecţie strictă). conservarea habitatelor naturale. 3 . II şi IV ale Directivei Habitate cu habitate şi respectiv specii caracteristice regiunilor biogeografice reprezentate pe teritoriul lor. care să conţină lista speciilor pentru care trebuie luate măsuri de protecţie la nivel naţional (acestea. a florei şi faunei sălbatice. care în prezent nu includ toate habitatele respectiv speciile de interes comunitar din România. de amendare a acestei legi.Special Protection Areas) şi a Ariilor Speciale de Conservare (SAC . De asemnea. sprijinită de Coaliţia O. O atenţie deosebită trebuie acordată amendării anexelor 2 (Tipuri de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor speciale de conservare). să propună completarea Anexelor I. Translatarea Directivei Păsări şi Directivei Habitate în legislaţia naţională România a adoptat Directiva „Păsări” şi Directiva „Habitate” prin Legea nr. În prezent există o iniţiativă parlamentară.Fig.Special Areas of Conservation) I. considerăm că este necesară elaborarea unei anexe.N.G. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. Natura 2000 România. nefiind incluse în anexele Directivelor „Habitate” şi „Păsări”). 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate. 14: Procesul desemnării Ariilor de Protecţie Specială Avifaunistică (SPA . De menţionat este faptul că ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană au posibilitatea. în etapa de preaderare.

▪ persoana de contact pentru întrebări privind specia. Crearea reţelei Natura 2000 Crearea reţelei Natura 2000. Criteriile care stau la baza selectării pSCI trebuie să fie de natură ştiinţifică şi să se subordoneze obiectivelor de protecţie a speciilor şi habitatelor. întocmirea listei naţionale a Ariilor de Protecţie Specială Avifaunistică (SPA) şi a listei naţionale a potenţialelor Situri de Importanţă Comunitară (pSCI). pentru anumite specii.caractere distinctive. ▪ specificarea regiunii biogeografice pentru care specia este caracteristică. desemnarea de către Statele Membre a Ariilor Speciale de Conservare. ► II.3. selectarea Siturilor de Importanţă Comunitară prin negociere în cadrul unor Seminarii Biogeografice. Evaluarea la nivel naţional a importanţei relative a siturilor pentru fiecare habitat natural şi pentru fiecare specie de interes comunitar (incluzând habitatele naturale prioritare şi speciile prioritare) se face pe baza unor criterii stabilite în Anexa III a Directivei „Habitate”. ▪ încadrarea sistematică. Pentru a fi incluse în anexele Directivei „Habitate” propunerile de amendare trebuie să fie acceptate de Comitetul pentru Habitate. în anul 2004 au adăugat anexelor Directivelor „Habitate” şi „Păsări” 20 tipuri de habitate şi 173 de specii.E. ► II.gradul de reprezentativitate al tipului de habitat natural din situl respectiv. vulnerabilă. Selectarea SPA se realizează pe baza prevederilor Directivei Păsări. De corectitudinea respectării criteriilor de selecţie şi completării acestui formular depinde includerea în anexele directivei a propunerilor. ▪ denumirea în franceză sau/şi engleză. Pentru fiecare specie propusă se completează un formular standard. rară şi endemică. ▪ persoana care a completat formularul (dacă este alta decât persoana de contact). ▪ scurtă descriere a speciei . Zonele clasificate ca SPA vor fi incluse în reţeaua Natura 2000 fără alte negocieri. ▪ date despre starea şi mărimea evaluată a populaţiilor. care conţine următoarele informaţii: ▪ specificarea anexei pentru care se face propunerea. ▪ reprezentarea grafică a speciei (opţional). astfel Siturile de Importanţă Comunitară devin Arii Speciale de Conservare. ▪ motivaţia propunerii.Speciile şi habitatele propuse trebuie să respecte criteriile stabilite prin documentele Uniunii Europene cu privire la Natura 2000. în Europa. 3 . ▪ ecologia speciei / cele mai importante habitate ▪ date şi comentarii despre distribuţia geografică (în ţară. ▪ denumirea ştiinţifică (în latină). prin încadrarea în una dintre următoarele categorii: ameninţată. Statele pot cere derogări de la măsurile prevăzute de Anexa V a Directivei Habitate. ▪ specificarea convenţiilor internaţionale în care este menţionată specia. II. în lume).1. presupune parcurgerea a trei etape: ► II. ▪ se precizează care este statutul de conservare al speciei. conform procedurilor specificate de Directiva „Habitate”. Criterii de evaluare a siturilor pentru un habitat natural de interes comunitar: . Cele zece ţări.2. care au aderat la U.

.gradul de conservare a trăsăturilor habitatelor caracteristice pentru speciile respective şi posibilităţile de restaurare a acestor habitate. suprafaţa sitului. (5) Protejarea sitului şi legătura cu biotopurile CORINE: clasificarea la nivel naţional şi regional. cuprinde următoarele capitole: (1) Identificarea sitului: tipul sitului. responsabil. . . prezente în sit. Pentru fiecare sit propus trebuie prezentată o hartă. (3) Informaţii ecologice: tipuri de habitate prezente în sit şi evaluarea sitului în ceea ce le priveşte. să coordoneze măsurile pentru a realiza o reţea Natura 2000 coerentă şi 3 . însoţită de informaţii despre fiecare sit inclus în listă. . precum şi informaţiile care rezultă din aplicarea criteriilor utilizate la selectarea sitului.S. în raport cu populaţiile prezente pe întregul teritoriu naţional. codul regiunii administrative. . dacă este cazul.gradul de izolare a populaţiilor speciilor de importanţă comunitară prezente în situl respectiv.I. .). împreună cu Statele Membre. în raport cu distribuţia naturală a speciilor considerate. lungimea sitului. numele şi ponderea (în procente) în cadrul fiecărei regiuni. în comparaţie cu suprafaţa totală acoperită de acel habitat natural pe întregul teritoriu naţional. conform cu valoarea lor relativă pentru conservarea fiecărui habitat natural şi a fiecărei specii de interes comunitar. în conformitate cu Articolul 4 al Directivei Habitate. datele indicării şi desemnării sitului. desemnarea sitului. Pe baza acestor criterii. alte specii importante din punct de vedere al conservării. (7) Harta sitului (G. (8) Diapozitive şi alte materiale fotografice. vulnerabilitate. incluse în lista naţională se vor bucura de principiul „prevenirii degradării habitatelor”. numele sitului. într-un format stabilit de Comisie prin Decizia 31997D0266 din 18 decembrie 1996. (4) Descrierea sitului: caracteristicile generale ale sitului. Lista cu pSCI-uri va fi transmisă Comisiei Europene prin ETC/NPB. Formularul se completează şi pentru SPA-uri. relaţia sitului descris cu biotopurile CORINE. Statele Membre vor clasifica siturile propuse pe listele naţionale ca situri eligibile pentru desemnarea ca Situri de Importanţă Comunitară. (6) Informaţii asupra activităţilor antropice şi a efectelor acestora în sit şi în jurul său: consecinţele generale şi proporţia suprafeţei din sit afectată.gradul de conservare al structurilor şi funcţiilor tipului de habitat natural în cauză şi posibilităţi de refacere dacă este cazul. Criterii de evaluare a siturilor pentru speciile de interes comunitar: . altitudinea. numele.evaluarea globală a valorii sitului respectiv pentru conservarea tipului de habitat natural considerat. calitate şi importanţă. specii de interes comunitar (incluse în Anexa II a Directivei „Habitate”) şi evaluarea sitului în ceea ce le priveşte. Formularul standard pentru transmiterea informaţiilor referitoare la propunerile de situri Natura 2000 către Comisia Europeană.mărimea şi densitatea populaţiilor speciilor prezente în situl respectiv.suprafaţa sitului acoperită de tipul de habitat natural. data completării formularului. localizarea. Toate siturile clasificate ca pSCI. suprafaţa. (2) Localizarea sitului: localizarea centrului sitului. regiunea biogeografică.evaluarea globală a valorii sitului pentru conservarea speciilor respective. legături cu alte situri descrise. Toate aceste informaţii sunt necesare pentru a permite Comisiei ca. codul sitului. data actualizării. managementul sitului. tip de proprietate. relaţiile sitului descris cu alte situri (situri învecinate şi situri aparţinând unor tipuri diferite de desmnare).

recunoscut pentru a fi invitat la seminariile biogeografice. De asemenea.G.suprafaţa totală a sitului.G. în legătură cu rutele de migrare a speciilor din Anexa II a Directivei „Habitate” şi acolo unde acesta aparţine unui ecosistem situat pe ambele părţi ale uneia sau mai multor frontiere comunitare. distribuţia geografică a siturilor propuse pentru fiecare habitat şi specie trebuie să fie în raport cu distribuţia habitatelor şi speciilor pe teritoriul fiecărei ţări şi în interiorul regiunii.N. La elaborarea acestora trebuie respectate criteriile impuse de Directivele „Haibitate” şi „Păsări”.E.care au trimis liste cu situri din regiunea biogeografică în cauză şi informaţiile necesare despre aceste situri. Această bază de date conferă posibilitatea schimbului de informaţii asupra habitatelor şi speciilor de interes comunitar.G. . reprezentanţi ai O. EHF este singurul forum O. reprezentanţi ai Centrului European pentru Protecţia Naturii şi Biodiversitate (ETC/NPB). Procedurile U.poziţia geografică a sitului. Evaluarea importanţei comunitare pentru alte situri incluse în listele Statelor Membre. permit ca în cadrul seminariilor biogeografice să se analizeze şi propunerile şi observaţiile O. aceste informaţii ajută Comisia în luarea unor decizii. Propunerile şi observaţiile O. Evaluarea importanţei comunitare a siturilor incluse pe listele naţionale (conform Anexei III a Directivei „Habitate”) Siturile identificate de către Statele Membre. iar argumentele care stau la baza propunerilor trebuie să 3 . habitatelor speciilor de interes comunitar (conform Directivei „Habitate”) precum şi a habitatelor speciilor de păsări menţionate în Directiva „Păsări”. cu sublinierea caracteristicilor unice ale sale şi a modului în care acestea sunt combinate. transportul şi turismul. existente în fiecare regiune sunt „suficient” reprezentate în siturile propuse de către Statele Membre interesate. Obiectivul principal al unui seminar biogeografic este acela de a evalua dacă toate habitatele şi speciile de interes. cum sunt: agricultura.valoarea ecologică globală a sitului respectiv pentru regiunile biogeografice în cauză şi/sau pentru întregul teritoriu al U.. astfel ca reţeaua Natura 2000 să fie luată în considerare în alte sectoare şi domenii în care activează Comisia. .N. De asemenea.N.N.numărul de habitate naturale de importanţă comunitară şi de specii de importanţă comunitară prezente în situl respectiv.-urilor prin European Habitat Forum (EHF) şi reprezentanţi ai Natura 2000 Forum (format din asociaţiile utilizatorilor de terenuri). în zonele propuse ca pSCI.E.valoarea relativă a sitului la nivel naţional. EHF poate trimite un număr de delegaţi egal cu numărul statelor care sunt reprezentate la seminarul respectiv. care fac obiectul propunerii oficiale este „suficient” în raport cu distribuţia acestora la nivel naţional. . care conţin tipuri de habitate naturale prioritare şi/sau specii prioritare vor fi considerate de importanţă comunitară. atunci când acestea completează lista propusă de guverne. Această evaluare are scopul de a afla dacă procentajul fiecărui habitat şi al fiecărei specii.pentru a evalua eficienţa acesteia în conservarea habitatelor de interes comunitar. în beneficiul Statelor Membre. trebuie trimise în prealabil Comisiei. organizate pentru fiecare regiune biogeografică. energia. La aceste seminarii participă: reprezentanţi ai tuturor Statelor Membre interesate . va ţine seamă de următoarele criterii: . . având în vedere contribuţia acestora pentru menţinerea sau reabilitarea cu un statut favorabil de conservarea a unui habitat natural de interes comunitar sau a unei specii de interes comunitar şi/sau având legătură cu Natura 2000. Desemnarea Siturilor de Importanţă Comunitară se realizează în cadrul Seminariilor Biogeografice Natura 2000.G-urilor (reprezentate la seminar prin EHF).

Statele Membre stabilesc măsurile de conservare necesare implicând. În cazul. În lumina concluziilor evaluării implicaţiilor asupra sitului şi sub rezerva paragrafului 4. Măsurile generale necesare pentru managementul corect al siturilor Natura 2000 sunt specificate în Articolul 6 al Directivei Habitate: „(1) Pentru ariile speciale de conservare.E. deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor şi perturbarea speciilor pentru care zonele respective au fost desemnate. planuri de gestiune adecvate specifice siturilor sau integrate în alte planuri de amenajare şi măsurile legale administrative sau contractuale adecvate care corespund necesităţilor ecologice a tipurilor de habitate naturale din Anexa I şi speciilor din Anexa II prezente în situri. de alte motive imperative de interes public major”. contrar concluziilor negative ale evaluării implicaţiilor şi în absenţa soluţiilor alternative. pot fi invoacte numai argumente legate de sănătatea umană sau securitatea publică ori de consecinţele benefice de importanţă primordială pentru mediu sau.încheierea de contracte cu proprietarii de terenuri care prevăd compensaţii pentru utilizarea tradiţională sau neutilizarea terenului. (3) Orice plan sau proiect indirect legat de sau necesar pentru gestionarea sitului. Siturile Natura 2000 nu sunt arii strict protejate. . în cazul habitatelor deteriorate. pentru management este de 80 EURO/ha/an). după ce au primit avizul publicului. Dintre măsurile necesare pentru managementul siturilor Natura 2000 subliniem: . inclusiv de natură socială sau economică.fie fundamentate ştiinţific. în ariile speciale de conservare. 3 . un plan sau un proiect trebuie totuşi realizat.măsuri economice care prevăd asigurarea de fonduri externe pentru management (costul mediu estimat la nivelul U. face obiectul unei evaluări adecvate a incidenţelor sale asupra sitului. în care situl în cauză este un sit care adăposteşte un tip de habitat natural prioritar şi/sau o specie prioritară. dacă este cazul. ţinând seamă de obiectivele de conservare a sitului. Activităţile economice promovate în aceste zone trebuie să se subordoneze principiilor dezvoltării durabile. Statul Membru informează Comisia despre măsurile compensatoare adoptate.elaborarea planurilor de management care să fie integrate în strategiile de dezvoltare locală. dacă este cazul. care nu aduc prejudicii habitatelor şi speciilor pentru protecţia cărora a fost desemnat situl.activităţi de reconstrucţie ecologică. Managementul Siturilor Natura 2000 Scopul creării Reţelei Natura 2000 este acela de protejare şi/sau restaurare a habitatelor şi speciilor de interes comunitar. (4) Dacă. ca urmare gestionarea Ariilor Speciale de Conservare trebuie să asigure atingerea acestui deziderat. . după avizul Comisiei. individual sau în combinaţie cu alte planuri sau proiecte. Un aspect important pentru atingerea obiectivelor pentru care a fost creată reţeaua Natura 2000 este evaluarea eficienţei măsurilor de management. . pe teritoriul acestora putându-se desfăşura activităţi economico-sociale. din motive imperative de interes public major. Desemnarea Siturilor de Importanţă Comunitară se va face numai atunci când toate părţile interesate vor fi de acord asupra ariilor selectate. autorităţile naţionale nu vor accepta planul sau proiectul decât după ce s-au asigurat că acesta nu va afecta negativ integralitatea sitului şi. (2) Statele Membre ale Uniunii Europene iau toate măsurile adecvate pentru a evita. în măsura în care astfel de perturbări sunt susceptibile de a avea un efect negativ semnificativ în relaţie cu obiectivele prezentei Directive. III. Statul Membru ia toate măsurile compensatoare necesare pentru a asigura coerenţa generală a (reţelei) Natura 2000. dar susceptibil de a afecta acest sit într-un mod semnificativ.

4 . populaţia umană implicată trebuie să fie informată despre importanţa gestionării corespunzătore a Ariilor Speciale de Conservare şi despre benficiile economico-sociale pe care acestea le pot aduce comunităţilor umane pe termen lung. Implementarea şi funcţionarea unui program eficient de management presupune implicarea oamenilor care trăiesc şi care depind de aceste zone. De aceea.Articolul 11 al Directivei Habitate prevede faptul că „Statele Membre asigură supravegherea stării de conservare a habitatelor naturale şi a speciilor considerate de interes comunitar ţinând seama în mod particular de tipurile de habitate naturale prioritare şi de speciile prioritare”. Managementul siturilor Natura 2000 este esenţial pentru conservarea acestora.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful