Anglia 1660-1789

Marea Britanie între 1660-1715 Sfârşitul Protectoratului Oliver Cromwell a murit în 3 septembrie 1658, ziua victoriilor de la Dunbar

(1650) şi Worcester (1651), desemnându-l ca succesor pe fiul său Richard. Gentilom din mediul rural, pe jumătate regalist, timid, nici soldat, nici fanatic, nu a fost agreat de către armată, fără sprijinul căreia republica nu se putea susţine. În ianuarie 1659, alegerile desfăşurate au dus la formarea unui parlament, în care majoritatea era formată dintrun amestec de elemente republicane cu elemente semiregaliste, dar ostile faţă de memoria lui Cromwell, faţă de opera sa, faţă de soldaţii săi, faţă de dictatura militară. Certuri au izbucnit între ofiţeri şi deputaţi, între armată şi parlament; frământări existau în întreaga Anglie, existând pericolul de a fi cuprinsă de anarhie. În cele din urmă, conducerea armatei i-a impus lui Richard să dizolve parlamentul (aprilie 1659), iar în mai a demisionat el însusi. Armata s-a impus, însă de data aceasta nu-l mai avea pe Cromwell în fruntea sa. Generalul John Lambert, util pe câmpul de bătaie, dar incapabil ca politician, comanda trupele din Anglia, iar în fruntea armatei din Scoţia se afla generalul George Monk. Părea imposibil să se lipsească la nesfârşit de parlament, însă nu era posibilă nici organizarea alegerilor, Anglia fiind vizibil regalistă. Singura soluţie era de a reînvia vechiul parlament, a cărui membri erau devotaţi vechii cauze. O umbră a “rămăşiţei de parlament” 1 (mai exact 90 de deputaţi) a fost convocată. Din mai până în octombrie 1659 a existat într-adevăr o republică engleză, condusă de republicani autentici ca Henry Vane, Arthur Haselrig, Edmund Ludlow, destul de respectată în Europa, încât Carol al II-lea nu a fost primit de Ludovic al XIV-lea şi Filip al IV-lea, la întrevederea ce au avut-o cu ocazia încheierii tratatului din Pirinei (1659). Reprimarea unei noi răscoale regaliste de către Lambert a dus, însă, la o nouă ruptură între armată şi parlament, acesta fiind suspendat. Generalului Lambert, republican sincer, i se opunea generalul Monk, ce nutrea sentimente regaliste. Ocupând Londra, lui Monk i s-a propus de către poetul Milton şi alţii ca, pentru salvarea republicii, să reînfiinţeze Parlamentul cel lung. Sentimentele populaţiei erau însă altele, fiind dorită mai degrabă o restauraţie decât un război civil sau o dictatură militară. Generalul Lambert a încercat o insurecţie, eşuată însă, iniţiatorul fiind prins şi închis în Turnul Londrei. Restaurarea monarhiei era greu de realizat din punct de vedere legal, deoarece numai parlamentul putea să-l recheme pe rege şi numai regele putea convoca parlamentul. Monk a grupat în jurul său atâţia lorzi cât a putut reuni şi i-a invitat pe electori să aleagă o Convenţie. Majoritatea în această adunare o formau presbiterienii regalişti, adepţi ai reformelor. Convenţia trebuia să primească sancţiunea regală pentru a lua titlul de parlament, ceea ce s-a întâmplat ulterior, iar juriştii au menţinut ficţiunea că monarhia nu şi-a încetat niciodată existenţa. De fapt, regele a fost repus pe tron de o adunare convocată în mod neregulat, dar, cum era vorba de un rege legitim, desemnat pe baza dreptului de succesiune, hotărârea era inatacabilă. Pe de altă parte, deşi juriştii afirmau că acest exilat
1

Porecla dată Parlamentului englez, după ce colonelul Pride a înlăturat din Parlamentul cel lung (1640-1653), la 6 decembrie 1648, acele elemente ostile judecării regelui Carol I pentru înaltă trădare.

1

devenise regele Carol al II-lea din momentul executării tatălui său, era clar că monarhia a fost restaurată în persoana sa prin votul unui parlament, rezultat în urma unor alegeri generale.

Restauraţia (1660-1668) 2

Noul suveran a fost aşteptat ca un salvator. I. El promisese, prin Declaraţia de la Breda (mai 1660), respectarea drepturilor noilor proprietari asupra bunurilor confiscate de la coroană, biserică şi nobilii regalişti în timpul revoluţiei, amnistierea adversarilor monarhiei şi încetarea persecuţiilor religioase. Lungul exil i-a dat experienţa sărăciei şi hotărârea de a nu “se mai îmbarca niciodată pentru călătorii”. Este motivul pentru care s-a ferit, în pofida insistenţei mamei şi a surorii sale Henrieta (catolice), să se convertească, deşi era atras de catolicism. În timpul exilului, pentru a-l feri de asemenea pericole existente la curtea regală franceză, sfetnicul său, Edward Hyde, l-a condus în Olanda protestantă, la sora sa Maria, soţia lui Wilhelm de Orania. Aici a avut o aventură cu Lucy Walters, tânără refugiată din Ţara Galilor, cu care a avut un fiu, ducele de Monmouth. Primii ani ai Restauraţiei (1660-1667) Noul rege sosea în Anglia, la 25 mai 1660, pe plaja de la Dover. Londra i-a făcut o primire călduroasă. În primii ani ai domniei, regele a lăsat întreaga putere sfetnicului său din exil, E. Hyde, devenit conte de Clarendon şi Lord Cancelar. II. Începuturile guvernării acestuia n-au fost lipsite de abilitate. Atât Clarendon, cât şi Carol au refuzat ferm să îngăduie o răzbunare în masă împotriva partidului “capetelor rotunde”. A fost dat un act de “indemnizaţie şi uitare”, ce i-a liniştit pe cei care au participat la rebeliune şi i-a dezamăgit pe regaliştii înfocaţi, ultimii considerând că actul aducea “indemnizaţii pentru duşmanii regelui şi uitare pentru prietenii săi”. Doisprezece regicizi şi Vane au fost totuşi executaţi, iar trupurile lui Cromwell, Ireton şi Bradshaw au fost dezgropate, spânzurate, apoi îngropate la piciorul spânzurătorii. Aceste acte trebuiau să potolească setea de sânge. Această politică moderată i-a câştigat repede de partea monarhiei pe squire-ii din partida lui Cromwell. Restauraţia putea să-şi îngăduie căderea unor capete cu condiţia să respecte averile dobândite în timpul războiului civil. Clarendon a avut inteligenţa să plătească solda restantă trupelor republicane, ceea ce i-a permis să lase la vatră, fără conflicte, această redutabilă armată (50.000 oameni). Şi în problema pământurilor, care continuau să fie principala sursă de bogăţie şi putere, Clarendon a ajuns la un compromis, care asigura acceptarea noului regim de către marea masă a foştilor “capete rotunde”. Domeniile bisericii, ale coroanei şi proprietăţile particulare ale vechii nobilimi care au fost confiscate şi vândute în timpul războiului, au fost restituite, fără a-i despăgubi pe cei care le-au cumpărat. Dar pământurile pe care nobilii le-au vândut ei înşişi, pentru a oferi bani partidei regale sau pentru a plăti amenzile la care au fost obligaţi în timpul războiului cei cunoscuţi ca aderenţi ai regelui, au fost păstrate de către cumpărători. Ca urmare, mulţi cavaleri nu şi-au mai recuperat moşiile pe care au fost forţaţi să le vândă ca preţ al loialităţii lor. Ei au fost adânc mâhniţi pe cârmuire şi au continuat să manifeste duşmănie faţă de fostul “cap rotund” de orice nuanţă. Carol era decis să guverneze în mod legal. III. Mare admirator al lui Ludovic al XIV-lea, dornic, pe ascuns, să obţină, în limita posibilităţilor, întărirea prerogativelor sale şi emanciparea catolicilor, a convocat, 3

în 1661, Parlamentul, ales pe baza vechilor norme şi a circumscripţiilor electorale anterioare revoluţiei. IV. În noul parlament, ce era “mai regalist decât regele şi mai anglican decât episcopii”, majoritatea noilor membri au format un partid (cunoscut mai târziu sub numele de tory), ce era devotat intereselor proprietăţii funciare şi bisericii statornicite. Nemulţumiţi de modul în care guvernarea a rezolvat problema pământurilor, Parlamentul “cavalerilor” a dat coroanei subsidii mici (şi pentru ca regele să nu poată întreţine o armată permanentă şi pentru a nu se putea dispensa de Parlament) provenite din impozite şi a pornit o persecuţie crudă împotriva puritanilor neconformişti. V. Aşa-numitul “Cod Clarendon”, format din patru legi date între 1661-1665, îndreptate împotriva “disidenţilor”, nu era opera lui Clarendon, şi cu atât mai puţin a lui Carol, ci a parlamentului şi moşierilor. Dezamăgiţi de actul de amnistie, cavalerii se răzbunau pentru pământurile pierdute. Prima din cele patru legi obliga pe toţi primarii şi funcţionarii municipali să renunţe la Convenant-ul presbiterian şi să primească sacramentele anglicane; a doua obliga pe toţi pastorii protestanţi să ceară hirotonisirea de către un episcop, să se servească de cartea de rugăciuni şi să accepte liturghia engleză; a treia interzicea orice slujbă religioasă neanglicană la care ar participa mai mult de patru credincioşi; a patra obliga preoţii neconformişti să se retragă la cel puţin cinci mile de parohia unde au predicat. 2.000 de clerici care au refuzat să-şi exprime “consimţământul şi aprobarea lor sinceră” faţă de Prayer Book (revizuită şi restaurată prin Actul de Uniformitate din 1662) au trebuit să părăsească parohiile lor. Codul Clarendon a făcut aproape imposibil presbiterianismul în Anglia; Sectele Independente, de vreme ce erau pur locale, au reuşit să supravieţuiască ca organizaţii semisecrete ale categoriilor de jos din clasa de mijloc. Codul a desăvârşit aderarea squire-rilor la anglicanism, datorită imposibilităţii pentru un disident de a ocupa un post politic sau civic. Sectele puritane au pierdut mult prin excluderea lor de la cultura universităţilor şi de la participarea lor firească la chestiunile sociale şi treburile politice. Dar nemulţumirile lor le-au determinat să rămână, timp de două secole, campioni vigilenţi ai libertăţilor şi criticării guvernului. Sistemul politic britanic bipartit – spune Trevelyan – a avut o înflorire îndelungată pentru că şi religia era bazată pe 2 mari partide de privilegiaţi şi neprivilegiaţi. Persecuţiile îndreptate în perioada Restauraţiei împotriva unui corp foarte însemnat al naţiunii – disidenţii protestanţi – au adus prejudicii economiei. Moşierii, whig şi tory deopotrivă, se conformau cultului anglican, însă disidenţii erau prezenţi în număr însemnat în clasele mijlocii şi de jos. Pagubele provocate de persecuţii în manufacturi şi comerţ prin penalizările aplicate disidenţilor i-a alarmat pe oamenii de stat. Apoi, puritanismul era foarte răspândit în târguri şi prejudiciul adus culturii sale prin Actul celor 5 mile2 a fost greu reparat. Totuşi, nu a avut loc un exod general spre America aşa ca în timpul lui Laud. Puritanii au continuat să aibă încredere în Camera Comunelor. VI. La curtea lui Carol al II-lea de la Whitehall, unde romano-catolicii aveau o oarecare influenţă,
2

Nu permitea preotului sau învăţătorului să se apropie mai mult de 5 mile de un oraş sau târg corporativ dacă nu jura înainte că nu va “aspira niciodată la vreo schimbare de conducere, fie în biserică, fie în stat”

4

exista o înclinaţie mai mare spre toleranţă. Regele, catolic în străfundul inimii, dorea să acorde toleranţă catolicilor şi să-i promoveze, şi ştia că nu era înţelept să o facă, dacă puritanii nu erau şi ei ajutaţi totodată. Ca urmare, statutele de persecuţie vor fi suspendate de mai multe ori printr-o Declaraţie regală de Indulgenţă (1662, 1672). Acest demers al regelui a fost declarat ilegal de către parlament, iar puritanii, deşi obţineau un răgaz, nu vedeau cu ochi buni aceste acte arbitrare de putere şi faptul că romano-catolicii participau şi ei la beneficiile lor. VII. În a doua decadă a regimului Restauraţiei, disidenţii protestanţi au început să întrezărească o speranţă de salvare dintr-o altă direcţie decât prerogativa regală. O minoritate din cele două camere ale parlamentului, care sporea mereu prin procesul de alegeri parţiale în caz de deces al membrilor bătrâni, le oferea speranţa unui ajutor legal. E vorba de partidul whig. VIII. Subsidiile absurd de reduse acordate de către Parlamentul “cavalerilor” regelui (o indemnizaţie anuală de 1.200.000 lire) au stânjenit toate ramurile administraţiei şi, în scurtă vreme, acesta a fost ispitit să vândă controlul politicii sale externe lui Ludovic al XIV-lea al Franţei. Armata a suferit şocul reducerii de la nivelul prea darnic al lui Cromwell. Armata “Noului Model”, lăsată la vatră în timpul Restauraţiei, nu a fost înlocuită cu o altă forţă de temut. IX. Parlamentul “cavalerilor”, ce reprezenta nobilimea rurală, ura şi se temea chiar de numele de “armată permanentă”. După concepţia sa, numai regele avea dreptul să-i numească pe comandanţii militară şi să dea ordine armatei. A revendica acest drept pentru Parlament, însemna a fi rebel şi “cap rotund” (marele război civil izbucnise şi din această pricină). Dar, în schimb, trebuia menţinută o armată foarte mică, ca regele să nu fie ispitit să adopte o conduită arbitrară3. Pe de altă parte, atât regele, curtea cât şi Parlamentul au acceptat tradiţia flotei de război a Commonwealth-ului şi flotei i s-a acordat o mare atenţie. X. Restauraţia în Scoţia şi Irlanda Scoţia şi Irlanda au revenit la autonomia lor de odinioară. În Scoţia, Carol al II-lea a impus Parlamentului abolirea legilor votate după 1642, mari subvenţii, restaurarea episcopilor, iar interesele economice ale ţării (exportatoare de produse agricole) au fost compromise prin Actul de navigaţie din 1663 (Staple Act). În Irlanda, regele a dorit să menţină un echilibru între protestanţi şi catolici. Protestanţilor li se cerea însă să restituie vechilor posesori o mare parte din pământurile confiscate. Un act din 1662 (Bill for the settlement of Ireland) a instituit o comisie însărcinată cu examinarea reclamaţiilor a 4.000 de irlandezi deposedaţi de pământurile lor. Comisia a decis partajarea pământurilor în trei părţi aproximativ egale, o treime fiind acordată celor colonizaţi de ultimii regi, o treime celor aşezaţi de Cromwell şi o treime indigenilor (în special în provincia Connaught). Ca şi Scoţiei, Irlandei i-a fost impusă o politică
3

Numai după Revoluţia Glorioasă, în timpul domniei lui Wilhelm al III-lea şi a reginei Ana, a început să dispară teama faţă de o armată permanentă, mai întâi printre oamenii de stat din partidul whig, ce doreau un război pe uscat împotriva lui Ludovic al XIV-lea. Toryi, în schimb, au mai păstrat mult timp amintirea celor întâmplate în timpul războiului civil, şi singura forţă armată în care aveau încredere era miliţia prost pregătită a comitatului, comandată de squires-i de la ţară ca şi el.

5

protecţionistă, ceea ce a redus exportul irlandez la produse de carne sărată. Politica externă. Războiul cu Olanda XI. Carol al II-lea ar fi dorit menţinerea păcii cu Spania, Franţa şi Provinciile Unite. Dar regele trebuia să ţină cont de interesele negustorilor englezi, care, în Antile şi în India, practicau un comerţ de contrabandă. Ca urmare, prin forţa lucrurilor, regele s-a lăsat antrenat într-o politică antispaniolă. În 1662, Carol al II-lea s-a aliat cu Portugalia, căsătorindu-se cu Catherina de Braganza, iar englezii au contribuit la cucerirea independenţei acestei ţări faţă de Spania (Villaviciosa, 1665). Politica externă engleză are mai ales un caracter antiolandez. Provinciile Unite sunt nemulţumite de acordul anglo-portughez, de anexarea de către Anglia a Tanger-ului şi Bombay (venite ca zestre a soţiei a lui Carol al II-lea), de stipulaţiile Actului de navigaţie (Staple Act, 1663), care prevedeau obligaţia de antrepozit într-un port englez a produselor fabricate. În 1665 a izbucnit un nou război maritim cu Olanda. Războiul a început favorabil pentru englezi, care au repurtat o victorie navală la Southwold Bay4 şi au cucerit Noul Amsterdam (New York) şi Delaware. Dar, în timp ce se mai negocia tratatul, flota olandeză, comandată de amiralul Ruyter, a urcat pe Tamisa şi râul Medway, incendiind şi capturând cele mai bune vase de război engleze, ancorate în rada portului Chatham (iunie-iulie 1667). Evenimentul nu a schimbat prea mult termenii tratatului. Principala cauză a dezastrului a fost refuzul Camerei Comunelor de a vota cu dărnicie bani unei cârmuiri pe care nu o putea controla şi pe care începuse să o suspecteze. Tratatul de pace s-a încheiat la Breda (31 iulie 1667), şi a prevăzut abaterea de la prevederile Actului de Navigaţie pentru produsele renane transportate de vasele olandeze. Anglia, în schimbul Surinam-ului5, a primit Noul Amsterdam, Delaware şi New-Jersey. XII. Clarendon s-a uzat rapid la putere. Pretextele pentru înlăturarea lui au fost numeroase. Clarendon a fost răspunzător pentru căsătoria lui Carol al II-lea cu prinţesa de Braganza, catolică şi care s-a dovedit sterilă; ori, fratele regelui, Iacob, devenit moştenitorul tronului (Carol neavând urmaşi), era căsătorit cu Ana, fiica lui Clarendon6. Acesta a fost acuzat că a ales o prinţesă sterilă pentru a asigura tronul nepoţilor săi. Clarendon a vândut Franţei Dunkerque pentru 500.000 de pistoli, fiind acuzat că a primit comision. În 1665, Londra (cu 5-600.000 de locuitori) a fost bântuită de o epidemie de ciumă (în iunie), numărul victimelor ridicându-se la cifra de 70.000 oameni, iar, câteva luni mai târziu, un incendiu a distrus 2/3 din oraş. Mulţimea i-a învinuit pentru aceste evenimente pe papişti, francezi şi pe Clarendon. De asemenea, Clarendon a fost considerat responsabil pentru dezastrul de la Chatham şi a fost nevoit să plece în exil (1667). Politica catolică (1668-1673) XIII. Căderea lui Clarendon a reprezentat un punct de turnură în domnia lui Carol. Pentru a prelua frâiele guvernării, a numit un minister pe care-l putea manevra cum dorea. Grupul de confidenţi care l-au înlocuit pe Clarendon a fost denumit de către adversari Cabala; o curioasă coincidenţă făcea din iniţialele
4 5

În apropierea coastei comitatului Suffolk, în estul Marii Britanii – 3 iunie 1665. Sau Guyana olandeză, în nord nord-estul Americii de sud. 6 Din această căsătorie, ce nu a fost pe placul opiniei publice, s-au născut două suverane engleze: Maria, ce s-a măritat cu Wilhelm al III-lea de Orania, şi regina Ana.

6

membrilor grupului: Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley, Lauderdale, literele cuvântului cabal. Nu era un cabinet, în sensul modern al cuvântului; regele răspundea singur de puterea executivă. De altfel, cei cinci bărbaţi nici nu făceau aceeaşi politică; Clifford şi Arlington erau catolici. Cel mai remarcabil, dar şi cel mai urât dintre toţi, era Ashley, devenit curând conte de Shaftesbury. Cu sprijinul Cabalei, regele nu numai că a domnit, dar a şi guvernat. XIV. Planul său era de a-şi procura bani şi soldaţi, graţie alianţei cu Ludovic al XIV-lea, şi apoi, cu sprijinul acestor forţe străine, să restabilească catolicismul. Carol ar fi dorit să deţină şi el aceleaşi puteri absolute precum monarhul francez şi înţelegea că numai acordul dintre suveranul francez şi biserica romană a făcut posibilă această atotputernicie. În 1667-1668, în urma războiului de devoluţie, Ţările de Jos spaniole au încăput în mâinile francezilor. Îngrijorate de ambiţiile europene ale lui Ludovic al XIV-lea, opinia publică şi parlamentul doreau alianţa cu Suedia şi Olanda, puteri protestante, împotriva Franţei. Astfel s-a ajuns la încheierea de către Anglia a Triplei Alianţe de la Haga (1668) cu cele două state, ceea ce l-a determinat pe Ludovic al XIV-lea să încheie pacea de la Aix-la-Chapelle. În 1670, însă, prin intermediul surorii sale Henrieta, Carol semnă un tratat secret cu Ludovic al XIVlea. Tratatul de la Dover (1 iunie 1670), al cărui conţinut era cunoscut în totalitate doar de o parte dintre miniştri, prevedea, în schimbul sumei de 225.000 lire/an (sau 4 milioane şi ½ franci), convertirea lui Carol la catolicism şi toleranţă pentru catolici, precum şi alianţa regelui Angliei contra Olandei; republica şi posesiunile ei urmau să fie împărţite între Anglia şi Franţa, o rămăşiţă fiind lăsată spre a fi guvernată de Wilhelm de Orania7, ca vasal al Franţei. Ca urmare, în 1672, Carol al II-lea a promulgat o Declaraţie de indulgenţă, prin care suspenda, ilegal, aplicarea legilor îndreptate contra disidenţilor, puritanilor şi catolicilor; apoi, a declarat război Olandei. XV. Aceste două măsuri au provocat teamă în Anglia, fiind considerate drept semne ale unei viitoare reveniri la catolicism. Englezii erau deja alarmaţi de recenta convertire (1671) a ducelui de York, fratele regelui şi moştenitorul tronului. Ele au dus la o apropiere între anglicani şi disidenţi; ultimii, protestanţi înainte de toate, au refuzat emanciparea, dacă aceasta era acordată şi catolicilor. Parlamentul a refuzat să recunoască regelui dreptul de a reglementa asemenea chestiuni prin ordonanţe. Carol a fost nevoit să renunţe la Declaraţia de indulgenţă şi să accepte Test Act (Actul de mărturisire a credinţei) – act ce obliga pe toţi funcţionarii să presteze jurământ de credinţă în supremaţia regelui şi că nu cred în prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie (frângerea pâinii, cuminecătură). Toţi funcţionarii catolici, pair-ii, chiar şi ducele de York, mare amiral, au trebuit să demisioneze. Cabala s-a retras de la guvernare. Pentru a calma opinia publică, Carol al II-lea a semnat pacea cu Olanda (1674); Wilhelm de Orania, inamicul ireconciliabil al Franţei, a fost adus la putere. După 1674, Ludovic al XIV-lea nu mai putea spera în ajutorul Angliei pentru a supune Europa, dar el şi-a asigurat neutralitatea ei până la revoluţia din 1688, cumpărând liderii parlamentari şi acordând subsidii regelui. Agenţii săi în Anglia erau ambasadorul francez Barillon şi metresa franceză a lui Carol, Louise de
7

Wilhelm de Orania era nepot de frate al lui Carol şi era ţinut departe de funcţia semimonarhică de Stathuder de către Republica oligarhică a fraţilor de Witt.

7

Quérouaille, ducesă de Portsmouth (“Madam Carwell”). Triumful lui Carol al II-lea (1674-1678) Deoarece Carol accepta înfrângerea sa cu cumpătare, s-a putut crede un timp că liniştea avea să fie restabilită. Regele a reluat politica autoritară şi anglicană promovată de Clarendon, alături de Thomas Osborne, conte de Danby, căruia i-a încredinţat conducerea guvernului. XVI. Acesta a restaurat echilibrul financiar, a crescut veniturile, a redus cheltuielile, printre care cele legate de armată, a plătit o parte din datoriile regelui. Guvernarea sa se desfăşoară în condiţiile înăspririi luptei politice dintre aderenţii Stuarţilor şi adversarii lor. Pentru a-i linişti pe cei din urmă, regele a consimţit, în 1677, la căsătoria Mariei, fiica ducelui de York, cu Wilhelm de Orania. Exista astfel speranţa ca, după o scurtă domnie a ducelui de York, catolic, cunoscut pentru tendinţele sale absolutiste, tronul să revină fiicei sale şi soţului acesteia, ambii protestanţi. A fost încheiată chiar o alianţă anglo-olandeză (10 ianuarie 1678) şi Ludovic al XIV-lea n-a avut altă soluţie decât de a semna pacea de la Nimègue (10 august 1678). Parlamentul “cavalerilor” se menţinuse timp de peste 15 ani. Ţinerea unor alegeri generale ar fi adus o nouă Cameră a Comunelor, mai favorabilă disidenţilor protestanţi şi mai puţin favorabilă Curţii şi romanocatolicilor. De aceea, atât Danby cât şi Carol au amânat dizolvarea parlamentului cât mai mult timp cu putinţă. Răgazul obţinut a fost folosit pentru a-i zdrobi cu mână forte pe duşmanii politici şi religioşi ai partidului tory. Codul Clarendon a fost aplicat cu o nouă vigoare. Criza succesiunii (1678-1685) XVII. După Restauraţie s-au format în Anglia câteva nuclee de partide, născute din patimile iscate în vremea războiului civil. Unii erau prieteni ai regelui; adversarii lor îi botezară tory, sau briganzi irlandezi, pentru a insinua că nu erau decât papişti deghizaţi. Toryi, la rândul lor, îi botezară whigi pe duşmanii regelui, whig fiind o abreviere a cuvântului whigamores, grupuri de ţărani puritani din vestul Scoţiei. Toryi erau legaţi de proprietatea funciară şi de biserica anglicană; whigii – de disidenţi şi de negustorii din Londra. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea, tory erau adepţii intervenţiei precumpănitoare a regelui în guvernare; whigii – ai superiorităţii Parlamentului în raport cu regele. XVIII. Pentru a-l răsturna pe Danby, adversarii Stuarţilor s-au servit de un nou scandal, la originea căruia se afla un anume Titus Oates. Acesta era fost pastor protestant, convertit la catolicism mai mult din interes decât din convingere. Expulzat de iezuiţii englezi din Saint-Omer (Franţa) fără nici un ban, s-a întors în Anglia şi, în 1678, a scornit un denunţ în care-i acuza pe iezuiţi că au pus la cale un complot urmărind incendierea Londrei, asasinarea regelui, întronarea fratelui său Iacob, cucerirea Angliei cu ajutorul olandezilor şi al francezilor şi restabilirea catolicismului. El adresă un exemplar după acest raport regelui şi un al doilea exemplar unui celebru judecător de pace, sir Edmund Berry Godfrey. Presupusul complot a stârnit o adevărată rumoare la Londra. Percheziţia efectuată asupra lui Coleman, secretarul ducelui de York, a scos la iveală o corespondenţă foarte compromiţătoare cu părintele La Chaise, confesorul lui Ludovic al XIVlea. În clipa aceea Godfrey a fost găsit asasinat pe un drum din împrejurimile Londrei. A rămas un mister cine 8

l-a ucis şi toată lumea vedea pretutindeni numai iezuiţi înarmaţi. Regele, care nu dădea crezare complotului, a dublat totuşi garda la Whitehall. S-a dezlănţuit o teroare nemaipomenită împotriva catolicilor. Două mii de catolici au fost închişi, câţiva – spânzuraţi, iar preoţii catolici care rămâneau sau debarcau pe teritoriul englez erau ameninţaţi cu pedeapsa cu moartea. În 1679, Carol al II-lea s-a hotărât să dizolve Parlamentul, după o sesiune de 17 ani. La alegeri au biruit whigii, profitând de scandalul izbucnit în urma minciunilor lui Oates. Pentru a domoli opoziţia, regele a înlocuit Consiliul său privat cu un Comitet pentru Informaţii (Committee for Intelligence) format din 30 de membri (1/2 consilieri privaţi şi 1/2 reprezentanţi ai opiniei publice), consiliu condus de Shaftesbury, sir William Temple8, lorzii Russel şi Halifax. XIX. Actul său cel mai cunoscut a fost celebra lege Habeas corpus (1679): de aci înainte, orice englez arestat, în afară de trădători, putea să se plângă unui judecător, care trebuia să dea ordin paznicilor prizonierului să-l aducă în faţa tribunalului în cel mult 20 de zile. Paznicul care ar fi refuzat s-ar fi expus la o amendă enormă; judecătorul la fel. Această lege îngreuna mult arestările arbitrare. Sa adăugat suprimarea cenzurii. XX. Succesul partidului whig s-a datorat fricii de catolicism. Ori cauza catolicismului era legată de aceea a ducelui de York, succesorul la tron. Whigii considerau că fratele regelui trebuia îndepărtat de la tron (Bill of exclusion); toryi, legitimişti, erau de părere că era destul să i se îngrădească puterea. Dacă era îndepărtat, cine să-l înlocuiască? În această privinţă, chiar whigii erau împărţiţi. Unii îl susţineau pe prinţul de Orania, soţul prinţesei Maria şi ginerele ducelui de York; alţii erau de partea ducelui de Monmouth, fiul nelegitim al lui Carol al II-lea. Regele îl susţinea pe fratele său, împotriva bastardului. Curând, mulţimea s-a săturat de teroarea whig şi a uitat de Titus Oates. În plus, cochetarea unor lideri ai partidului whig cu ideea de a-l aduce pe bastardul Monmouth la tron, dispreţuind astfel drepturile lui Wilhelm de Orania şi ale Mariei, au dus la compromiterea partidului whig. XXI. În 1681, Carol, care nu mai avea nevoie de Camera Comunelor pentru a obţine subsidii, fiindcă le primea de la Ludovic al XIV-lea, a convocat Parlamentul la Oxford, vechi centru regalist, departe de mulţimea din Londra, doar pentru a-l dizolva. Toryi biruiseră. Triumful partidului tory şi al regelui a fost urmat de o prigoană contra partidului whig. Unii lideri whigi au pierit pe eşafod sau în închisoare, alţii au fugit peste graniţe. Un adevărat delir de devotament mistic faţă de regalitate i-a cuprins pe englezi. Toryi predicau doctrina non-rezistenţei faţă de rege, arătându-se în lucrări că regele, fiind succesorul patriarhilor şi părintele supuşilor săi, orice răscoală împotriva lui constituie un paricid. În acest context, toate ideile preconcepute faţă de Iacob au fost date uitării. În ultimii ani de domnie, Carol a trăit din subsidiile lui Ludovic al XIV-lea căruia i-a permis, în dauna intereselor Angliei, să se extindă în Flandra şi pe Rin. A murit de uremie (insuficienţă renală acută) în februarie 1685, convertinduse, pe patul de moarte, la catolicism. XXII. Sub domnia sa, Marea Britanie şi Irlanda au cunoscut pacea şi prosperitatea. Coloniile au fost extinse (Tanger, Bombay, New York, Carolina) şi au fost populate (Pennsylvania). Marina a fost consolidată
8

Sir William Temple – ca diplomat, a negociat căsătoria lui Wilhelm de Orania cu prinţesa Maria şi Tripla Alianţă din 1668. A fost arhitectul Comitetului de Informaţii.

9

şi a fost creată o armată permanentă. Naţiunea a devenit conştientă de destinul său. Ostilă în 1660 Olandei şi Franţei deopotrivă, în 1674 a luat partea primei contra celeilalte, pentru a menţine echilibrul european. Pentru a controla tendinţele absolutiste ale regelui, au fost obţinute garanţii: Test Act, Habeas Corpus, abolirea cenzurii. Domnia lui Iacob al II-lea (1685-1688). Revoluţia din 1688 XXIII. Iacob al II-lea, mai degrabă un priceput amiral decât organizator, a fost popular până la convertirea sa la catolicism. Carol al II-lea i-a lăsat moştenire o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica statornicită propovăduia dreptul divin şi non-rezistenţa faţă de tiran. Un parlament tory era dispus săi acorde regelui impozite pe viaţă. Carol începuse să recruteze pe ascuns o armată permanentă de 10.000 de oameni; Iacob al II-lea avea să o dubleze. Chiar şi catolicismul noului rege nu ridica vreo opoziţie violentă. Anglicanii şi disidenţii erau de acord ca el să-şi practice religia, numai să nu încerce convertirea naţiunii. Iacob al II-lea era, însă, un om încăpăţânat şi nu prea inteligent. El a avut naivitatea să creadă că biserica Angliei, propovăduind non-rezistenţa, nu va opune rezistenţă chiar dacă s-ar apuca s-o distrugă şi pe ea. De asemenea, regele a crezut că împotriva anglicanilor s-ar putea sprijini pe disidenţi, pentru că le făgăduia toleranţă atât lor cât şi catolicilor. Era, însă, pe vremea revocării Edictului de la Nantes (1685), când hughenoţii francezi se refugiau în Anglia, iar relatările lor nu erau liniştitoare pentru protestanţii englezi. Ca urmare a politicii sale, regele va provoca o revoluţie. Scoţia şi Irlanda au fost tratate diferit în perioada domniei sale. În Scoţia, calviniştii disidenţi au fost persecutaţi. Din contră, Irlanda a primit o semiautonomie, regele câştigând simpatia localnicilor. Iniţial, Iacob a dat dovadă de moderaţie, s-a încoronat după ritul anglican, a convocat parlamentul, dominat de tory în proporţie de 14/15 şi a obţinut un venit de 1.900.000 £. Curând, s-a văzut că represaliile vor fi crunte sub noul regim. În Scoţia, o răscoală declanşată ca urmare a persecuţiilor şi condusă de ducele de Argyll, venit din exil, din Olanda, a fost uşor reprimată în mai-iunie 1685. În Anglia, răscoala declanşată de ducele de Monmouth în iunie 1685, a fost zdrobită la Sedgemoor (6 iulie); represiunea ce a urmat a fost cruntă. Ducele şi alţi şefi ai răscoalei au fost executaţi. Aceeaşi soartă au avut-o sute de ţărani care nu au avut altă vină decât aceea de a-l fi urmat pe Monmouth. Închisorile au fost, de asemenea, înţesate. XXIV. Profitând de aceste răscoale, regele a cerut noi credite, o armată permanentă, abrogarea legilor Habeas Corpus şi Test Act. Camera Comunelor, deşi cu o majoritate tory, a refuzat. Ca urmare, Parlamentul a fost prorogat în două rânduri (noiembrie 1685, februarie 1686). Neputând obţine din partea Parlamentului abrogarea Test Act-ului, regele i-a dispensat pe catolici de respectarea lui, numai în virtutea prerogativelor sale. Ca urmare, a împânzit cu ofiţeri şi funcţionari catolici posturile civile şi militare. În biserica anglicană i-a favorizat pe prelaţii cripto-catolici. Iezuiţii au fost autorizaţi să revină în Anglia; o ambasadă a fost trimisă la Roma şi, la rândul său, un ambasador al papei a fost primit, în mod solemn, cu un respect ce a mers, spre marea indignare a englezilor, până la îngenuncherea regelui în faţa sa. Treptat, în Parlament, se manifestă un spirit de rezistenţă, mai degrabă printre pairi decât 10

printre membrii Camerei Comunelor. Însuşi papa Inocenţiu al XI-lea dădea sfaturi de moderaţie, dar fără rezultat. XXV. Pentru a guverna era însă nevoie de sprijinul claselor mijlocii. Ele nu mai numărau în rândurile lor catolici. Iacob a crezut că şi-i va ralia printr-o Declaraţie de Indulgenţă9 extinsă şi asupra disidenţilor. Era vechea iluzie că s-ar putea obţine triumful catolicismului profitând de conflictele dintre protestanţi. Regele a poruncit clerului anglican să citească la amvon din această declaraţie. Întreaga biserică refuză. Şapte episcopi, printre care şi arhiepiscopul de Canterbury, adresară regelui o petiţie. El i-a trimis în Turnul Londrei. După ce juriul i-a achitat, întreaga Londră a fost iluminată şi la fiecare fereastră putea fi văzut un candelabru cu şapte braţe, dintre care unul mai lung pentru milordul de Canterbury. La Oxford, regele voi să impună ca preşedinte al colegiului Magdalen un catolic. Refuzat de membrii colegiului, regele a dat afară 25 dintre ei. Conflictul dintre dinastia Stuart şi popor renăştea, dar într-o lume în care rebeliunea împotriva regelui nu mai apărea ca o acţiune monstruoasă. Englezii nu s-au revoltat până în acest moment întrucât biserica anglicană propovăduia ideea că orice insurecţie contra autorităţii regale era un păcat. Apoi, Iacob avea o anumită vârstă. Moştenitoarele sale, cele două fiice ale sale, Maria şi Ana, prima măritată cu Wilhelm de Orania, erau ambele protestante. Prin urmare, după moartea lui Iacob, Anglia nu avea de ce să se mai teamă de o reînviere a catolicismului. Se adăugau sfaturile lui Wilhelm de Orania însuşi, căruia anumite personaje importante îi făcuseră deja avansuri, şi care recomanda răbdare. Dar, în 1688, a doua soţie a lui Iacob, Maria de Modena, catolică, i-a născut un fiu (21 iunie 1688). Toate speranţele privind succesiunea pe linie protestantă la tron au fost distruse. Principalii lorzi (Danby, Halifax), anglicani, puritani, tory, whigi, la 10 zile după naşterea prinţului de Wales, i-au adresat lui Wilhelm de Orania invitaţia de a interveni pentru a restabili libertatea şi a proteja religia protestantă 10. Wilhelm, angajat într-o luptă disperată cu Franţa, se gândea că dacă Anglia nu va rămâne protestantă, s-a terminat cu libertăţile din Europa. Atât el, cât şi soţia lui se manifestau împotriva regelui, ţineau legătura cu partidele engleze şi nu aşteptau decât invitaţia. Aceasta sosise într-un moment în care Ludovic XIV invadase Palatinatul, dând astfel un răgaz Olandei. Regele francez şi catolicii englezi îl avertizaseră pe Iacob de pericol, dar acesta a refuzat ajutorul lui Ludovic al XIV-lea, n-a dorit să facă concesii şi n-a ştiut să-şi ia măsuri de precauţie. La 5 noiembrie 1688, Wilhelm de Orania, cu o armată de 14.000 de oameni, a debarcat la Torbay, pe coasta de sud a Angliei. La 27 noiembrie, a ajuns la Londra, toate regiunile prin care a trecut răsculându-se. Iacob avea armată, dar nu era sigur pe ea. Marii seniori, biserica, universitatea erau ostile monarhului. Chiar şi cea de-a doua fiică, Ana, a trecut de partea rebelilor. Iacob, surprins, s-a simţi părăsit de toţi. Dacă s-ar fi luptat, probabil că i-ar fi cauzat lui Wilhelm mari dificultăţi. Populaţia nu dorea un nou război civil. De aceea, în loc să se încerce capturarea lui, i s-a creat posibilitatea de a fugi. Regele a folosit-o, plecând în Franţa (decembrie), unde Ludovic al XIV-lea i-a oferit drept loc de rezidenţă castelul de la Saint9

A fost promulgată în Scoţia în februarie, iar în Anglia în aprilie 1687 şi reînnoită în aprilie 1688. Era prevăzută suspendarea, pe timp de un an, a prevederilor Test Act-ului şi era prevăzută permisiunea celebrării publice a cultelor disidente şi catolice. 10 Invitaţia i-a fost adresată în ziua achitării celor 7 episcopi, 30 iunie 1688.

11

Germain şi o pensie lunară de 50.000 de livre. XXVI. Nu era uşor să se asigure legal transmiterea puterii. Partidul whig susţinea că monarhia, reprezentând un contract între popor şi suveran, poporul sau aleşii săi aveau dreptul să-l îndepărteze pe Iacob şi pe fii săi, datorită faptelor primului, şi să-l aducă la putere pe Wilhelm prin alegeri libere. Episcopii tory, credincioşi doctrinei dreptului divin, nu puteau fi de acord cu această metodă şi propuneau o regenţă. Un compromis legal, prezentat de Danby, considera că regele, prin fuga sa, a abdicat şi proclama pe Maria ca moştenitoare a tronului. Planul acesta s-a lovit de voinţa noii perechi regale. Maria nu voia să domnească fără soţul ei, nici acesta să devină prinţ consort. În cele din urmă, o convenţie i-a recunoscut pe amândoi drept rege şi regină. Parlamentul şi-a luat însă anumite precauţii, pentru a nu se mai repeta evenimentele din timpul Restauraţiei. A fost redactată Declaraţia Drepturilor, o listă a libertăţilor deja recunoscute fie de către Magna Charta (1215), fie în Petiţia Drepturilor (1628). XXVII. La început, Declaraţia enumeră toate actele arbitrare comise de Iacob, după care sunt afirmate următoarele principii: regele nu poate suspenda aplicarea legilor, să perceapă vreun impozit, să ridice sau să întreţină o armată pe timp de pace fără aprobarea parlamentului. Alegerile şi dezbaterile din parlament trebuiau să aibă un caracter liber. Parlamentul trebuia să se reunească în mod frecvent (în 1694, se va hotărâ ca parlamentul să fie convocat cel puţin o dată la trei ani şi că niciun parlament nu va putea dura mai mult de trei ani). Nimeni nu putea fi anchetat pentru petiţiile pe care le adresa regelui. Justiţia trebuia să fie pură şi indulgentă. Se acorda o relativă libertate a cultelor, dar catolicii şi disidenţii rămâneau excluşi din funcţiile oficiale. La 13 februarie 1689, în prezenţa celor două camere, cei doi suverani declarau solemn că acceptă şi că vor respecta principiile enunţate în Declaraţia Drepturilor, fiind proclamaţi drept rege şi regină sub numele de Wilhelm al III-lea şi Maria a II-a. Revoluţia de la 1688 a fost paşnică. A marcat finalul unei lupte desfăşurate de-a lungul unui secol între regalitate ce pretindea drepturi absolute şi că guvernează în baza dreptului divin şi naţiunea ce pretindea dreptul de a fi stăpână pe destinele sale şi de a se guverna prin delegaţii săi. Principiul suveranităţii poporului a triumfat în 1688. Revoluţia din 1688 a pus capăt certurilor politice, dar şi celor religioase, triumfând principiul libertăţii cultului, mai puţin pentru catolici, dar pentru toate grupurile reformate. Această pacificare pe plan intern a avut consecinţe importante şi asupra relaţiilor internaţionale. Anglia şi-a putut relua în cadrul politicii europene rolul eminent pe care l-a jucat la sfârşitul sec. al XVI-lea. Ea a preluat, sub conducerea lui Wilhelm al III-lea, conducerea tuturor coaliţiilor formate contra lui Ludovic al XIV-lea. Domnia olandezului (1688-1702) XXVIII. La începutul domniei olandezului, membrii Consiliului privat au fost recrutaţi atât din 12

rândul tory cât şi al whigi-lor; Danby, devenit marchiz de Carmarthen, fiind lord-preşedinte al Consiliului privat. Regele spera să se poată sprijini alternativ pe cele două partide şi să le manevreze conform voinţei sale. A înţeles să rămână propriul său ministru de externe şi englezii nu s-au opus, căci nimeni nu cunoştea Europa mai bine ca el. Preocupările diplomatice l-au determinat să încerce să potolească pasiunile, să evite represaliile sângeroase. Respingerea de către Parlament a unei legi de amnistie l-a determinat pe rege să dizolve Camera Comunelor, iar alegerile i-au adus o majoritate tory. Un pericol pentru noua domnie îl reprezintă partidul iacobit, destul de numeros, cuprinzând persoane rămase credincioase lui Iacob al II-lea. Orice mare senior căruia Wilhelm îi refuză vreo favoare intră imediat în corespondenţă cu curtea de la Saint-Germain. Câţiva episcopi şi 400 de preoţi, fideli doctrinei dreptului divin, refuză să depună jurământ de credinţă şi trebuie să-şi părăsească posturile, fiind înlocuiţi cu episcopi “toleranţi”. XXIX. Scoţia (1688-1695) În tot cursul domniei lui Carol al II-lea, Scoţia a fost guvernată din Edinburgh de propriul ei Consiliu privat, care primea directivele de la Whitehall11 şi nu era nici sub controlul parlamentului scoţian, nici al Adunării bisericeşti. Ca urmare, nu s-a produs o adevărată restaurare a independenţei naţionale. Sub raport religios, Cartea de Rugăciuni a lui Laud nu a fost impusă din nou, dar Convenant-ul a fost repudiat, episcopatul a fost restaurat şi clerul urma să fie numit, nu ales democratic de comunitatea religioasă a parohiei. Acceptat în răsăritul Scoţiei, acest program a stârnit tulburări în sud-vestul ţării, datorită lipsei de tact a guvernanţilor. Dacă în Anglia Codul Clarendon era aplicat legal de judecători de pace civili, în Scoţia Consiliul privat a lăsat districtele recalcitrante pradă desfrâului soldaţilor sau jafurilor sălbatice ale triburilor din Highland, ceea ce a stârnit revolte, înăbuşite cu cruzime de către guvern. Revoluţia din 1688, simultană în ambele ţări, a readus Scoţia într-o stare efectivă de independenţă faţă de Anglia. Oamenii de stat englezi au fost obligaţi să o lase să-şi rânduiască singură treburile ecleziastice şi celelalte, după plac, doar cu condiţia că le va urma exemplul şi îi va alege pe Wilhelm şi Maria ca suverani. Parlamentul Convenţiei din Edinburgh l-a detronat pe Iacob al VII-lea şi i-a ales pe Wilhelm şi Maria suverani ai Scoţiei, dictând clauzele în care vor putea prelua coroana. În anul următor, parlamentul scoţian a restaurat formal religia presbiteriană. Consiliul privat a fost desfiinţat, parlamentul din Edinburgh devenind o forţă de care guvernul trebuia să ţină seama. Totuşi, deşi sub domnia lui Wilhelm începea o epocă mai fericită pentru Scoţia, au existat tulburări la nord de Tweed12, unde partidul iacobit era mai puternic decât în Anglia. El cuprindea majoritatea nobililor şi elemente influente, mai ales din răsăritul ţării, care a rămas fidel clerului episcopal de curând îndepărtat. De asemenea, la nord de linia munţilor, marea majoritate a triburilor de highlander-i erau iacobite, din gelozie faţă de tribul dominant Campbell şi de şeful lor Argyle, adevăratul conducător al partidelor whig şi presbiterian din Scoţia. Atacul muntenilor din Highland, conduşi de Claverhouse, asupra sudului a fost oprit
11 12

Principala reşedinţă regală între 1530-1698. Râu la graniţa dintre Anglia şi Scoţia, ce se varsă în Marea Nordului.

13

de moartea acestuia, în clipa victoriei lor de la Killiecrankie (iulie 1689) şi s-a terminat câteva săptămâni mai târziu, când muntenii au fost înfrânţi la Dunkeld de scoţienii partizani ai Convenant-ului. Totuşi, până în 1746, zonele muntoase n-au fost niciodată cucerite sistematic; masacrarea întregului clan Glencoe (1692) a contribuit mult la întărirea sentimentelor iacobite şi la discreditarea guvernului. Totuşi guvernarea lui Wilhelm a supravieţuit în Scoţia, pentru că era mai tolerantă şi pentru că ordinea pe care a adus-o în biserică şi stat era pe măsura noului spirit al timpului. Irlanda La prăbuşirea regimului lui Cromwell în Anglia, indigenii irlandezi au sperat că opera înfăptuită de el se va prăbuşi, iar şefii de acelaşi sânge şi tradiţii să-şi primească înapoi domeniile. Sub Iacob al II-lea, parlamentul catolic din Dublin a hotărât să desfiinţeze rânduiala lui Cromwell şi să-i repună în drepturi pe proprietarii din partea locului. Dar, înainte ca noul regim să se consolideze, a venit revoluţia din Anglia. În Irlanda urma să se decidă soarta celor trei regate, căci ea oferea iacobiţilor o bază suficient de solidă pentru a risca o luptă serioasă. Iacob al II-lea se gândea să se servească de cei 50.000 de oameni strânşi de deputatul catolic Tyrconnell pentru a reveni pe tron, iar irlandezii intenţionau să se servească de el pentru a proclama autonomia insulei. Conflictul a început prin asediul coloniei protestante de la Londonderry (aprilie-iulie 1689). Locuitorii au apărat acest cap de pod din Irlanda de Nord până au putut fi aduse pe mare destule întăriri pentru a-i face capabili, sub însăşi conducerea lui Wilhelm, să înainteze spre sud, către Dublin. Soarta Britaniei depindea de campania lui Wilhelm, şi de soarta Britaniei depindea izbânda ori prăbuşirea rezistenţei Europei faţă de hegemonia franceză. Ludovic, aflat în război cu Liga de la Augsburg13, din care făcea parte şi Anglia, i-a oferit lui Iacob bani, trupe şi generali francezi să cucerească mai întâi Irlanda. Fostul rege va sosi la Dublin, unde va convoca un Parlament. În iunie 1690, Wilhelm a traversat râul Boyne şi, la 1 iulie, aproape de Drogheda, a zdrobit armata catolică, cucerind Dublin. Iacob a fugit din nou în Franţa. Până în octombrie 1691, locotenenţii lui Wilhelm au desăvârşit cucerirea insulei. Ulterior, deşi Wilhelm ar fi dorit să-i acorde oarecare libertate, legi foarte aspre au fost întocmite împotriva religiei şi chiar împotriva comerţului irlandez, a exportului de vite şi de postav. XXX. În ochii lui Wilhelm al III-lea numai problemele continentului erau importante. Ludovic al XIV-lea dorea ca frontieră a Franţei linia Rinului, barieră naturală şi sigură. Negustorii olandezi şi englezi socoteau că dacă Anvers încăpea pe mâna Franţei mergeau cu siguranţă spre ruină. Ca urmare, Wilhelm a urmat politica tradiţională a Angliei: apărarea Flandrei, supremaţia pe mare şi formarea unei ligi – Liga de la Augsburg - împotriva celei mai mari puteri pe continent. După victoria din rada portului La Hougue (1692), englezii şi-au asigurat supremaţia pe mare.
13

După pacea de la Nimègue (1678), Ludovic al XIV-lea, urmărind a da Franţei graniţe naturale, invocând temeiuri istorice, a trecut la anexarea unor teritorii aflate sub suveranitatea unor principi germani sau spanioli. Cea mai răsunătoare a fost ocuparea Strasbourg-ului (1681). Cei lezaţi: Imperiul german, regatele Spaniei şi Suediei, ducatul de Savoia, mai multe electorate germane, au format “Liga de la Augsburg” (1686). După revoluţia din 1688, în această ligă a intrat şi Anglia, astfel ajungându-se la război între Franţa şi “Liga de la Augsburg” (1688-1697).

14

XXXI. Războaiele împotriva lui Ludovic al XIV-lea au făcut ca impozitele şi împrumuturile să devină insuficiente. Încă din 1609 exista la Amsterdam o bancă renumită la care orice mare comerciant îşi avea contul lui, putând plăti prin “transfer”, ca printr-o bancă modernă. Anglia rămăsese la stadiul băncilor particulare; în special aurarii erau cei care dădeau împrumuturi particularilor, regelui, chiar şi visteriei, primind în depozit metale preţioase, eliberând în schimb recipise, care au constituit primele bilete de bancă. Dobânzile pretinse erau foarte mari. Atunci partidul whig a inventat datoria publică, Banca Angliei (1694) şi speculaţia asupra titlurilor. Banca Angliei nu a fost creată decât pentru a da posibilitate lui Wilhelm să-şi continue războaiele. Un anumit număr de capitalişti au adunat suma de 1.200.000 de livre care a fost în întregime împrumutată statului, cu o dobândă de 100.000 de livre pe an. Banca fondată pentru această operaţiune a organizat în acelaşi timp deschiderea unor credite pentru particulari. Banca nu avea rezerve, deoarece capitalul ei fusese împrumutat guvernului, dar i se acordă privilegiul de a emite bilete de hârtie pentru o sumă egală cu capitalul ei. Biletele acestea erau rambursabile în aur. Banca a reuşit să onoreze rambursările graţie beneficiilor şi dobânzii de o sută de mii de livre pe care o primea anual de la guvern. Împrumutul acordat statului în 1694 a fost începutul datoriei publice şi a avut ca urmare consolidarea legăturilor lui Wilhelm al III-lea cu lumea de afaceri din City-ul londonez şi cu partidul whig. Treptat, Londra va deveni centrul financiar şi comercial al lumii; cu o populaţie de 4 ori mai mică decât Franţa, Anglia va deveni mai bogată decât aceasta. XXXII. În acest timp, graniţele dintre partide devin mai precise. Partidul tory este al proprietarilor de pământ, al squire-ilor iacobiţi şi al adepţilor bisericii anglicane. Partidul whig se compune din trei elemente: familiile aristocratice de tradiţie antiiacobită (Cavendish, Russell, Pelham); negustori din Londra, nababi coloniali, noi financiari, care îşi cumpărau locuri în parlament; şi, în sfârşit, disidenţii, care n-au altă legătură cu primele două grupe decât teama comună de dinastia Stuart şi intoleranţa religioasă. Sub Iacob al II-lea, partidul tory s-a văzut obligat, la disperare, să aleagă între biserica anglicană şi rege; pentru a scăpa de Roma a sprijinit Haga. Unii regretă şi visează la o restauraţie. Din contră, sub domnia lui Wilhelm al III-lea, partidul whig a devenit cel mai credincios susţinător al monarhului. El îl sprijină pe acesta fără rezervă în războaiele pe care le duce împotriva Franţei pentru că: le întreprinde ca şef al prinţilor protestanţi; pentru că e şi o luptă împotriva pretendentului Stuart, de la care whigii se pot aştepta la orice şi pentru că, în timpul acestui război şi din cauza lui, ei cunosc o incredibilă prosperitate. Ca urmare, în 1694, Wilhelm a încredinţat puterea whigilor, ce au format primul minister cu adevărat constituţional, căci deţineau majoritatea parlamentară. În 1695, în condiţiile continuării războiului cu Franţa, alegerile au dus la formarea unui parlament mai puţin docil, condus de o minoritate care regretă eşecul negocierilor de pace din 1695, 1696, defecţiunea Savoiei, cucerirea Barcelonei de către francezi şi lăcomia olandezilor. Mai ales, ţara suferea datorită crizei economice, de care va profita opoziţia. Banca Angliei se află la un pas de faliment. În septembrie 1697, pacea de la Ryswick punea capăt războiului cu Franţa. Pacea a declanşat o 15

reacţie violentă contra militarismului, în special contra trupelor olandeze menţinute în Anglia. La deschiderea sesiunii parlamentare (1697), în discursul său, regele a accentuat faptul că, fără o armată terestră, Anglia nu se putea simţi în siguranţă, însă în urma unei moţiuni înaintate de către unul dintre liderii tory, cifra de 30.000 de oameni a fost redusă cu 2/3. La alegerile din 1698, tory şi-au mărit numărul de deputaţi, întrucât, în domeniul politicii externe, acest partid susţinea că Anglia trebuia să se amestece cât mai puţin în afacerile continentale. În octombrie, Wilhelm încheia un acord cu Ludovic al XIV-lea privind succesiunea la tronul Spaniei 14. Revenit din Olanda, nu mică i-a fost iritarea lui Wilhelm în momentul în care Camera Comunelor a decis reducerea numărului trupelor la 7.000 de oameni. De asemenea, se prevedea şi că aceştia trebuiau să se fi născut toţi pe tărâm englez. Wilhelm se gândea chiar la abdicare. Moartea electorului de Bavaria, moştenitorul coroanei spaniole, i s-a părut regelui a fi o ocazie favorabilă pentru a cere Parlamentului menţinerea detaşamentelor olandeze, însă Camera Comunelor i-a adus un afront, prin refuzul exprimat. Ca urmare, în 1699, Wilhelm s-a retras la reşedinţa sa din Olanda (castelul Het Loo, în Apeldoorn). Acordul paşnic încheiat între Ludovic al XIV-lea şi Wilhelm al III-lea a fost ruinat datorită refuzului Austriei de a-l accepta (arhiducele Carol de Habsburg vroia întreaga succesiune spaniolă) şi ca urmare a trei decese princiare. XXXIII. În iulie 1700 a murit ultimul fiu al Anei Stuart (în iulie 1700), ceea ce a ridicat problema succesiunii la tronul Angliei. Ea a fost reglementată prin Act of Settlement (10 februarie 1701), care stabilea excluderea pentru totdeauna de la domnie a ramurei directe a Stuarţilor (a fiului lui Iacob al II-lea, Iacob Eduard). La moartea lui Wilhelm al III-lea, tronul urma să revină celei de-a doua fiice a lui Iacob al II-lea, Ana; în cazul în care şi aceasta murea fără urmaşi, succesoare devenea principesa Sofia, o verişoară a lui Iacob II, măritată cu electorul Ernst August de Hanovra şi urmaşilor ei, cu condiţia ca aceştia să fie de religie protestantă. Acelaşi act aducea completări legii Bill of Rights: pe viitor, judecătorii nu puteau fi revocaţi decât cu avizul comun al celor două Camere; orice act al regelui trebuia contrasemnat de unul din miniştri, care-şi lua răspunderea pentru el. XXXIV. La 1 noiembrie 1700 murea regele Spaniei, Carol al II-lea de Habsburg; testamentul său (2 octombrie) îl desemna ca moştenitor al statelor sale ab integro pe Filip d'Anjou, al doilea nepot al lui Ludovic al XIV-lea, iar în caz de refuz al acestuia, pe arhiducele Carol. Ludovic al XIV-lea a acceptat testamentul. În Anglia, alegerile din februarie 1701 au adus drept rezultat o consolidare a majorităţii tory. Tory lau recunoscut pe Filip al V-lea ca rege al Spaniei (aprilie1701). Dar Ludovic al XIV-lea va comite erori
14

Acordul, semnat la 13 octombrie 1698, prevedea următoarele: Spania, coloniile sale şi Ţările de Jos reveneau electorului Bavariei, Josef Ferdinand, minor încă. Delfinul urma să primească Guipuzcoa (în Ţara bascilor), Toscana, Neapole şi Sicilia, iar arhiducele Carol de Habsburg, ducatul Milano. Anglia şi Olanda primeau anumite privilegii comerciale în coloniile spaniole. Nici împăratul Leopold, nici regele Spaniei, Carol al II-lea, nu au recunoscut acest acord de partaj. În 1699, însă, electorul Bavariei a murit. Ca urmare, Ludovic al XIV-lea şi puterile maritime au încheiat un nou tratat în 25 martie 1700. Moştenitorul principal urma să fie arhiducele Carol de Habsburg, cu rezerva de a nu putea reuni niciodată posesiunile spaniole cu domeniile ereditare habsburgice. Delfinului urma să i se acorde şi ducatul Milanului. Împăratul Leopold I de Habsburg şi regele spaniol Carol al II-lea şi-au menţinut refuzul de a garanta acest acord.

16

grave: va ocupa oraşele din zona Barierei (pentru a obţine consimţământul Olandei), a acaparat comerţul cu coloniile spaniole, în detrimentul englezilor şi olandezilor. Ca urmare, Wilhelm al III-lea a încheiat Marea Alianţă de la Haga (7 septembrie 1701) cu împăratul şi Provinciile Unite. La moartea lui Iacob al II-lea (16 septembrie 1701), Ludovic al XIV-lea comite o nouă şi gravă greşeală: îl recunoaşte pe Iacob al III-lea, fiul decedatului, drept rege al Angliei. Furia provocată englezilor a fost atât de mare, încât Wilhelm a putut dizolva parlamentul recent ales, dominat de tory, şi să organizeze noi alegeri (noiembrie), care au adus o majoritate whig. Noul parlament a aprobat sumele necesare pentru întreţinerea unei armate de 40.000 de oameni. Războiul va izbucni în 4 mai 1702, dar Wilhelm murise, în urma unui accident de călărie, în martie. Domnia “bunei” regine Ana (1702-1714) Ana Stuart (1664-1714), a doua fiică a lui Iacob al II-lea, era căsătorită din 1683 cu prinţul George de Danemarca. A avut cinci copii; toţi au murit înainte de a împlini 2 ani, mai puţin William, duce de Gloucester, care a murit la vârsta de 11 ani (în 1700). Ea a putut conta pe sprijinul anglicanilor şi al tory. Iacobiţii au acceptat-o pentru că pretendentul lor, Iacob Eduard Stuart, era prea tânăr şi pentru că au sperat că regina Ana îl va desemna ca succesor. XXXV. Între 1702-1710, perioadă în care eforturile Angliei au fost canalizate spre zdrobirea alianţei franco-spaniole, regina a preferat să lase puterea în mâinile lui John Churchill, duce de Marlborough15. Acesta era soţul favoritei reginei, Sarah Jennings (devenită lady Churchill, apoi ducesă de Marlborough), un excelent general şi un bărbat politic înţelept. Tory prin naştere şi obişnuinţă, va colabora cu whigii pentru că îl sprijineau în războiul cu Franţa. El şi Godolphin, sau generalul şi vistiernicul, au fost cei doi oameni mari de pe vremea reginei Ana. XXXVI. Primul parlament al Anei a fost compus din tory extremişti, cu care regina a colaborat cu dificultate. Aceştia, anglicani intransigenţi, doreau să-i alunge pe whigi din posturile de judecători de pace şi lorzi-locotenenţi16, să-i excludă pe disidenţi din viaţa publică prin înlocuirea adeziunii anuale la comuniunea anglicană (pretinse de la non-conformişti) cu una efectivă. XXXVII. În Scoţia, parlamentul de la Edinburgh a proclamat o lege în 1704 care afirma că „Actul de succesiune la tron” (Act of Settlement, 1701) nu era obligatoriu şi pentru Scoţia. Prin urmare, parlamentul scoţian putea foarte bine să-l recunoască pe pretendentul Iacob Eduard. XXXVIII. În ce priveşte războiul de succesiune la tronul Spaniei, Marlborough strânge relaţiile cu
15

John Churchill - fiul unui squire, Winston Churchill, a debutat ca paj al ducelui de York, Iacob, datorită surorii sale, amanta ducelui. El însuşi deveni amantul doamnei Castlemaine, ducesă de Cleveland şi amanta lui Carol al II-lea. Bun militar, s-a ridicat în timpul domniei lui Iacob al II-lea pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare. În timpul revoluţiei din 1688, a dus, ca majoritatea oamenilor politici, o politică duplicitară, susţinându-l pe Wilhelm şi asigurându-şi, din precauţie, poziţiile la Saint-Germain. Din 1702 a devenit duce de Marlborough. 16 Reprezentanţii personali ai regelui în comitate.

17

partenerii din cadrul Marii Alianţe de la Haga, câştigă alianţa Portugaliei (mai) şi a Savoiei (octombrie 1703), dar nu obţine pe continent decât succese minore, anulate de victoriile franceze în spaţiul german. În 1704-1705, Anglia repurtează o serie de victorii: pe mare, debarcarea la Lisabona (martie 1704), luarea Gibraltarului (august), cucerirea Barcelonei (octombrie 1705) şi impunerea supremaţiei flotei britanice pe Marea Mediterană. Pe continent, joncţiunea dintre trupele lui Marlborough şi cele ale prinţului Eugeniu a dus la victoria decisivă de la Blenheim (13 august 1704) şi ocuparea Bavariei. Astfel, pe plan intern, războiul devine popular. La alegerile din 1705, whigii obţin majoritatea. XXXIX. Ei au constrâns Scoţia să accepte Actul Uniunii cu Anglia (1707). Uniunea personală era completată printr-o uniune organică. Scoţiei i se acorda scutirea de anumite impozite pe o perioadă determinată, garanţii de recunoaştere a bisericii sale presbiteriene; scoţienii beneficiau de accesul pe pieţele engleze şi liberul schimb între cele două ţări. În schimb scoţienii trebuiră să accepte dizolvarea Parlamentului de la Edinburgh, ei având să fie reprezentaţi în parlamentul din Londra prin 45 de deputaţi în Camera Comunelor şi 16 lorzi în Camera Lorzilor, şi să verse anual visteriei cu o anumită sumă. În urma realizării uniunii politice angloscoţiene, se adoptă de aici înainte (1707) numele oficial de Marea Britanie pentru ambele ţări. XL. În continuare, operaţiunile militare contra Franţei au decurs satisfăcător. Franţa este invadată şi pierde bătălia de la Malplaquet (septembrie 1709)17. Dar whigii, ca şi olandezii, s-au dovedit prea intransigenţi la negocierile de pace (1709-1710). Ei au avut pretenţia ca Ludovic al XIV-lea însuşi să-l alunge pe nepotul său Filip al V-lea din Spania. Această insultă îi apropie pe francezi de regele lor. Cheltuielile provocate de război au îngreunat situaţia economică. Împotriva whigilor se va declanşa o furtună triplă. Regina îi suporta greu, datorită faptului că erau adepţii limitării prerogativelor monarhului şi manifestau simpatii pentru disidenţi. Costurile războiului şi respingerea în repetate rânduri a ofertelor de pace atât de acceptabile ale lui Ludovic al XIV-lea au provocat din nou oroarea faţă de militarism. Presa tory, animată de Jonathan Swift, Alexander Pope, a declanşat atacuri la adresa lui Marlborough, acuzat că s-a îmbogăţit peste măsură, în timp ce statul era în pragul falimentului. Clerul anglican constata cu furie faptul că, în parlament, au fost introduşi scoţieni presbiterieni, iar refugiaţii francezi (hughenoţi) erau naturalizaţi. Ca urmare, Marlborough, căzut în dizgraţia reginei, a fost demis, iar parlamentul – dizolvat (iunie-octombrie 1710). Noul parlament, reunit în noiembrie 1710, este tory, anglican şi înclinat spre pace. XLI. În aprilie 1711, murind împăratul Iosif I de Habsburg, fratele său, arhiducele Carol (candidatul la tronul spaniol), a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Anglia se afla astfel în situaţia periculoasă de a sprijini reuniunea coroanelor spaniolă şi habsburgică şi de a devia de la politica tradiţională de menţinere a echilibrului. Ca urmare, guvernul s-a decis pentru negocieri cu francezii. Tratatul semnat la Utrecht (1713), deşi aspru criticat de whigi, nu era un tratat rău. Împăratul pierdea orice speranţă de reconstituire a imperiului lui Carol Quintul, iar Ludovic al XIV-lea aceea de a reuni cele două coroane. Anglia obţinea în Mediterană două baze importante: Gibraltarul şi insula Minorca. Îşi mărea
17

Totuşi, învingătorii au pierdut o treime din efectivele lor, iar mareşalul de Villars s-a retras într-o ordine perfectă.

18

imperiul cu Terra-Nova18 şi Golful Hudson19, pe care i le ceda Franţa. De asemenea, Anglia obţinea de la Spania dreptul să introducă în America de Sud un anumit număr de sclavi şi de a trimite acolo, în fiecare an, o navă încărcată cu produsele sale (ceea ce, prin abuz şi înşelătorie, se va transforma într-o flotă întreagă). În sfârşit, Franţa se angaja să nu mai dea azil pretendenţilor englezi (Iacob al III-lea şi fiul său, Carol Eduard). De la acest tratat datează preponderenţa Angliei în Europa. Pacea de la Utrecht era o pace tipic engleză, destul de suplă ca să nu-l aducă pe adversar la disperare, destul de aspră ca să îmbogăţească Anglia şi să dezvolte comerţul ei. Pentru a obţine votarea tratatului de la Utrecht de către Camera Lorzilor, alcătuită în majoritate de whigi, regina trebui să dea o adevărată lovitură de stat şi să creeze 12 pairi tory. XLII. Loialismul cel mai intens a redevenit popular. Se credea mai mult ca niciodată în dreptul divin al regilor. Tory, anglicani, apropiaţi tot mai mult de iacobitism, sperau că regina Ana îl va recunoaşte în cele din urmă pe fratele său, pretendentul Iacob al III-lea, în calitate de succesor la tron. Două cauze au stat la baza eşecului final al speranţelor iacobite: catolicismul candidatului lor şi disensiunile din sânul partidului tory. Iacob al III-lea a refuzat să facă orice promisiune privind aderarea sa la biserica anglicană. Pe de altă parte, în cadrul partidului tory se manifestau două facţiuni, una dominată de primul ministru Harley, devenit conte de Oxford, cealaltă de Saint-John, viconte de Bolingbroke, membru şi el al cabinetului. Primul dorea să se înţeleagă cu whigii cei mai moderaţi; al doilea dorea să asigure cu orice preţ dominaţia tory-lor, ceea ce l-a făcut să alunece tot mai mult spre iacobitism. Curând a devenit evident că, dacă murea regina, foarte bolnavă, vor veni la putere whigii, partizani ai casei de Hanovra. Împotriva acestora, tory s-au dedat la atacuri; legi vexatorii interziceau disidenţilor funcţiile publice, chiar şi instrucţiunea. Dar aceste măsuri reacţionare au început să îngrijoreze opinia publică. Bolingbroke, şeful facţiunii tory ce se opunea succesiunii casei de Hanovra, dorea înlăturarea contelui de Oxford. În şedinţa din 27 iulie, regina, după ce i-a cerut lui Oxford să-i remită bastonul alb, a avut un atac de apoplexie. În timp ce Bolingbroke, ce exercita puterea fără să fi fost investit în mod oficial, pregătea un guvern legitimist, tory „hanovrieni” s-au pus de acord cu whigii. Un consiliu privat s-a reunit de urgenţă, printre membri săi figurând Charles Talbot, duce de Shrewsbury. Regina muribundă a acceptat numirea celui din urmă în demnitatea de prim-ministru. La moartea reginei (1 august), Consiliul privat l-a proclamat drept rege pe George I de Hanovra. Anglia în secolul al XVIII-lea

18 19

Sau Newfoundland. Insulă canadiană, la 15 km distanţă de coasta de E a Americii de nord. Golf imens, dar relativ puţin adânc, în nord-estul Canadei, considerat în prezent ca făcând parte din Oceanul Arctic. Este mărginit de provinciile canadiene Quebec, Ontario, Manitoba şi Nunavut, dar bazinul său se întinde la sud până în Dakota de Nord şi Minnesota şi la vest până în Alberta. În partea de sud-est, golful se continuă cu golful James. La est comunică cu Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Hudson iar la nord cu restul Oceanului Arctic, respectiv cu Bazinul Foxe.

19

I. Istoria Angliei înregistrează în secolul al XVIII-lea trei mari evenimente: Anglia cucereşte posesiunile cele mai preţioase ale Imperiului său colonial: India şi Canada. Pe plan intern, este instituit un regim parlamentar (adică guvernarea de către naţiune prin intermediul reprezentanţilor săi). Acest regim parlamentar constituia consecinţa logică a Revoluţiei de la 1688, ce a adus triumful principiului suveranităţii poporului, şi a înscăunării unei noi dinastii, dinastia de Hanovra, a cărei primi suverani au fost aproape străini în regatul lor. În sfârşit, în secolul al XVIII-lea se declanşează revoluţia industrială, ce transformă Anglia în cea mai mare putere economică în secolul al XIX-lea. Primii trei regi ai dinastiei Hanovra au purtat toţi numele de George: George I (1714-1727), George al II-lea (1727-1760) şi George al III-lea (1760-1820). George I a devenit rege la vârsta de 54 de ani. În scurt timp persoana noului rege a cauzat o decepţie generală. Regele a venit cu haremul şi suita sa hanovriană, în ochii căreia Anglia nu era decât ţara în care aveai să te îmbogăţeşti. German, nu înţelegea un cuvânt în limba engleză şi, când era nevoit să se întreţină cu miniştrii săi, o făcea în limba latină. Întrucât primii doi regi hanovrieni nu cunoşteau deloc limba engleză sau nu se puteau face înţeleşi20, manifestau puţin interes faţă de problemele interne ale noului regat, nu-i cunoşteau constituţia şi legile, ei au preferat să nu participe la şedinţele Consiliului de miniştri. Neimplicarea lor vreme de 36 de ani în treburie politice va duce, în Marea Britanie, la încetăţenirea ideii că „regele domneşte, dar nu guvernează”. Ca urmare, conducerea treburilor regatului va trece în mâinile şefilor partidului celui mai puternic, a aceluia care dispunea de majoritate în Parlament. Din această împrejurare se va naşte astfel o formă de guvernământ destinată unei existenţe îndelungate: un cabinet răspunzător în faţa Camerei Comunelor. Înaintea lui George I, ideea responsabilităţii ministeriale nu putuse prinde viaţă deoarece, regele participând la dezbateri, deciziile Consiliului erau presupuse a fi totodată ale sale. De altminteri, deseori miniştrii erau aleşi de rege din ambele partide, ceea ce făcea imposibilă o responsabilitate colectivă; ori, o dată cu hanovrienii, începe o lungă perioadă de guvernare exercitată exclusiv de whigi, ce vor deţine puterea vreme de aproape jumătate de secol fără întrerupere (1714-1760). Noul rege, sosit în septembrie 1714, a format un minister whig, dominat de lord Townshend şi Stanhope, şi în care figura şi Robert Walpole. Excluderea completă a tory-lor, de orice nuanţă, a provocat o reînviere a simpatiilor iacobite în rândul acestora iar în Scoţia se pregăteşte o nouă răscoală. Whigii reacţionează cu violenţă, declanşînd procese împotriva presei iacobit sau a liderilor tory. În Scoţia, 6.000 de highlanderi încearcă un marş asupra Edinburgh-ului. Le lipseşte însă îndrăzneala, iar pretendentul, sosit târziu în Scoţia, nu a făcut altceva decât să-şi descurajeze partizanii, ordonându-le retragerea şi refugiindu-se el însuşi din nou pe continent (septembrie 1715 - martie 1716). Cea mai importantă măsură luată de cabinetul Townshend-Stanhope a fost votarea de către Parlament
20

George al II-lea, spre deosebire de tatăl său, înțelegea când interlocutorul i se adresa în lima engleză, dar nu era în stare să converseze în această limbă.

20

a legii septenalităţii, prin care durata mandatului parlamentar era prelungită de la 3 la 7 ani (lege modificată în 1911, când durata mandatului a fost redusă la 5 ani). Legea asigura posesiunea prelungită a puterii de către partidul majoritar în Camera Comunelor; în cazul de faţă, partidului whig. Aşa se explică, în mare parte, lunga durată a cabinetului Walpole. În 1720 a izbucnit un mare scandal financiar: South Sea Bubble, ce a discreditat o serie de oameni de stat. O companie a mărilor de Sud primise în 1711 monopolul comerţului cu America de Sud. Apoi conducătorii ei oferiseră să ia în sarcina lor întreaga datorie de stat în schimbul unor anumite concesii şi anuităţi. În ce consta beneficiul lor? Împrumutau cu dobânzi mai mici decât statul şi se gândeau să dea creditorilor acestuia, în schimbul titlurilor lor de creanţă, acţiuni ale societăţii la cursul zilei (ori, de la 121 ½ la începutul anului, acţiunile urcaseră în iulie până la 1.000). Această febră a speculaţiei, similară cu cea declanşată în Franţa în aceeaşi epocă (sistemul lui Law), s-a sfârşit la fel de repede cum a început. În august, acţiunile au scăzut la 135. Mii de englezi s-au ruinat. Ancheta a dovedit că unii minştri, printre care şi cancelarul finanţelor, fuseseră cumpăraţi. Stanhope, asaltat cu reproşuri, a decedat. Walpole însuşi speculase cu succes şi vânduse acţiunile sale la preţul maxim, dar a anunţat în discursurile sale primejdia. A fost lăudată înţelepciunea cuvântărilor sale şi invidiată comportarea sa. Astfel, a devenit prim-lord al visteriei şi cancelar al finanţelor. Va purta aceste titluri timp de 21 de ani, dar de fapt va exercita funcţia de prim-ministru. II. Epoca lui Walpole (1721-1742) Sir Robert Walpole a fost unul dintre cei mai mari minştri englezi. În timpul celor 21 ani cât a stat la putere, sistemul său politic a fost simplu: era de părere că un stat slab trebuie să se ferească de aventuri şi că, pentru a consolida o dinastie fără prestigiu, datoria sa era să câştige timp. Căută deci pacea în înţelegere cu Franţa, reducerea impozitelor, să evite unirea bisericii anglicane cu partizanii lui Iacob şi, în sfârşit, să-i oprească pe tory de a ajunge la putere. Realizând aceste ţeluri, el a oferit ţării sale câţiva ani de prosperitate fără seamăn. Graţie lui, luptele dintre partide şi-au pierdut caracterul sălbatic pe care l-au avut atâta vreme. De altfel, nobilimea rurală (căruia îi aparţinea de fapt şi Walpole), majoritar simpatizantă a partidului tory, văzând pe unul de ai săi la putere, s-a obişnuit treptat cu ideea prezenţei dinastiei de Hanovra. Ea a avut de profitat de pe urma politicii financiare a lui Walpole. Reducerea impozitului funciar figura printre punctele principale ale programului său. În timpul guvernării sale, nobilimea rurală a reuşit să-şi degreveze pământurile de orice obligaţii. Valoarea terenurilor s-a triplat, ca şi veniturile proprietarilor funciari. Nu au fost neglijate, însă, interesele burgheziei. Au fost schiţate începuturile unei politici a liberului-schimb. Pentru a facilita exportul de produse manufacturiere şi importul de materii prime, el a revizuit legislaţia vamală. Spre deosebire de alte state, a permis coloniilor să facă comerţ şi cu alte state decât cu metropola. Rezultatele au fost uimitoare. Bristol, Liverpool, Manchester, Birmingham, capitale actuale ale industriei şi comerţului englez, lui îi datorează începuturile prosperităţii. În timpul ministeriatului său, cifra exporturilor a crescut de la 6 la 12 milioane de livre. În vara anului 1727, regele George I a murit de apoplexie. Noul rege, George al II-lea, se lăsa condus 21

de regina Carolina, o femeie inteligentă şi cultivată. Mulţumită sprijinului ei, Walpole s-a menţinut la putere. Deşi în timpul acestei guvernări englezii au cunoscut prosperitatea, ea a contribuit la demoralizarea lor prin practicarea sistematică a corupţiei. Walpole nu i-a apreciat decât pe cei coruptibili, fiind convins că fiecare avea un preţ de vânzare. Orice spirit independent era exclus sau îndepărtat de la putere (cum s-a întâmplat chiar şi cu cumnatul său, Townshend). Cu banii care au început să curgă în Anglia a cumpărat conştiinţa deputaţilor; Walpole se lăuda chiar că ştie preţul fiecăruia. Treptat, împotriva sa se va constitui o coaliţie formată din următoarele grupuri: „tinerii”, „patrioţii” şi tory. Primele două grupuri proveneau din rândul whigi-lor. Unul dintre ele cuprindea câţiva tineri înflăcăraţi precum William Pitt, care doreau să pună capăt corupţiei. Al doilea grup îi cuprindea pe cei nemulţumiţi de pacifismul lui Walpole în politica internaţională şi de faptul că erau ţinuţi departe de putere; liderul lor era William Pulteney. În ce-i priveşte pe tory, aceştia n-ar fi realizat mare lucru fără sprijinul oamenilor de litere, în rândul cărora exista o nemulţumire generală. Aceştia au fost mobilizaţi contra lui Walpole de către scriitorul şi mecena Bolingbroke, revenit din exil. Ziarul său, Craftsman (Artizanul), apărea în 10.000 de exemplare. Pe termen lung, politica externă pacifistă a lui Walpole s-a dovedit a fi periculoasă. De cei douăzeci de ani de destindere au profitat şi Franţa şi Spania, nu numai Anglia. În Franţa, sistemul lui Law a provocat un reviriment al activităţii industriale şi comerciale. În India şi America de Nord, stabilimentele franceze s-au mărit, provocând neliniştea britanicilor. Spania, graţie miniştrilor săi energici, Alberoni, Jose Patino, a ieşit din amorţeala economică şi a încercat să impună Angliei stricta respectare a tratatului de la Utrecht. Sub pavăza acestui tratat, care-i dăduse Angliei dreptul de a introduce sclavi în coloniile spaniole şi de a trimite acolo o navă în fiecare an, a fost organizată o întreagă contrabandă. Serviciile spaniole de coastă, furioase, percheziţionau toate navele engleze. Un oarecare căpitan Jenkins a venit în Camera Comunelor să relateze cum bricul său, Rebecca, a fost controlat de spanioli şi cum i-au tăiat o ureche. Pentru a pune capăt acestor tulburări, Walpole a încheiat o convenţie echitabilă cu spaniolii. Ea a fost condamnată de tânărul parlamentar William Pitt, ca dezonorantă. „Patrioţii”, un grup important printre whigi, doreau războiul cu Spania, cu gândul ascuns de a-i răpi acesteia coloniile. În cele din urmă, Walpole a acceptat. Acest „război pentru urechea lui Jenkins” a fost un război greu. Adversarii guvernului, deşi ceruseră războiul, îi refuzau mijloacele necesare pentru a-l câştiga. Ministrul, bolnav de litiază, fără susţinere în Camera Comunelor, a demisionat în cele din urmă. Plecarea lui a pricinuit o manifestaţie contra oficiului de prim-ministru. 31 de pairi au formulat un protest în care arătau că acest titlu, nefiind prevăzut de legile engleze, nu era compatibil cu constituţia ţării. Graţie unei lungi perioade de calm, Walpole a ajutat dinastia să prindă rădăcini şi a dus la îmbogăţirea ţării. O dată cu Walpole se eclipsară două din ideile sale favorite: cabinetul omogen şi alianţa cu Franţa. Miniştrii whigi care au urmat lui Walpole au inclus în cabinetul lor câţiva tory. III. În războiul de succesiune 22

la tronul Austriei (1740-1748), Anglia, legată fără voia ei, prin dinastia sa, de interesele Hanovrei, luă poziţie împotriva Prusiei şi în favoarea Austriei; Franţa, ostilă prin tradiţie Austriei, se aruncă şi ea în această încăierare. În mai 1744 izbucni războiul dintre Anglia şi Franţa; în iunie, tânărul pretendent Carol-Eduard, nepotul lui Iacob al II-lea, sosit din Franţa, debarcă în Scoţia. Carol-Eduard regăsi acolo, încă o dată, uimitoarea fidelitate a highlander-ilor faţă de familia sa. Din nou s-a dovedit faptul că scoţienii erau cei mai buni soldaţi ai insulei. Cu 6.000 de oameni el a intrat în Anglia şi a înaintat până la Derby. Dacă ar fi fost ajutat de o răscoală engleză, ar fi putut reveni pe tron. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. O mică armată rechemată de pe continent a fost îndeajuns să salveze Londra şi Carol-Eduard bătu în retragere. În Flandra războiul a luat o întorsătură favorabilă pentru Franţa. Dacă Anglia n-ar fi fost stăpâna mării, dacă corsarii ei nu ar fi ruinat comerţul francez şi dacă protestanţii nu l-ar fi alungat pe Carol-Eduard, Ludovic al XV-lea ar fi putut nutri mari speranţe. Dar în aprilie 1746, Carol-Eduard, înfrânt la Culloden, fugi în Franţa şi muntenii au fost supuşi, nu fără brutalitate. Din 1740 până în 1748, Anglia şi Franţa au fost în stare de război nu numai în Europa, ci şi în Canada şi India. Stăpâni ai Canadei, francezii doreau să ocupe văile Ohio şi Mississippi, ceea ce ar fi despărţit de hinterlandul lor coloniile britanice de pe coastă. În India, cele două companii rivale întreţineau mici armate. Aici se ciocniră doi oameni mari, francezul Dupleix şi englezul Clive. Dupleix ieşi învingător la început şi luă în stăpânire oraşul englez Madras. Când s-a încheiat tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748), trebui să-l restituie. Dar pacea n-a împiedicat companiile rivale să continue lupta, sub pretextul sprijinirii suveranilor locali. Clive, deşi tânăr şi cu soldaţi puţini, obţine strălucite victorii asupra suveranilor locali. Prin bătăliile de la Arcot (1751) şi Plassey (1757), pune bazele unui imperiu englez în India. Averea sa şi teritoriul Companiei Indiilor orientale au crescut în mod uluitor. Englezii au descoperit în India comori comparabile cu acelea pe care le-au adus odinioară spaniolii din America de Sud. Pacea de la Aix-la-Chapelle (1748) nu satisfăcu pe nimeni. Anglia şi Franţa au trebuit să-şi restituie reciproc ceea ce au cucerit. Pentru a obţine retragerea trupelor franceze care au pus stăpânire pe Flandra, guvernul englez trebui să evacueze insula Cap-Breton, care domina Canada. În India şi Canada conflictele nu s-au încheiat. Scoţia Epoca lui Pitt IV. În momentul în care Walpole s-a retras, Anglia traversa deja de câţiva ani o criză caracterizată printr-o lipsă acută de religiozitate şi de moralitate. Mari oameni de cultură, precum pictorul Hogarth (16971764), renumitul scriitor Swift (1667-1745) în romanul fantastic Aventurile lui Gulliver, au surprins această stare de lucruri. Montesquieu scria, în timpul sejurului său la Londra (1729-1731): nu e vorba numai despre o lipsă de onoare şi de virtute, dar nu există nici măcar o idee, o opinie. Ebrietatea a devenit un viciu naţional. Acestui popor, corupt de jocuri şi dezmăţ, părea să-i lipsească chiar şi patriotismul. „Dacă francezii ar sosi – 23

spunea un englez în timpul unei discuţii legate de posibilitatea unei invazii – sunt dispus să plătesc; dar în ce priveşte lupta, să fiu al naibii dacă sunt dispus!”. În acest moment s-a produs o fericită evoluţie morală, o redeşteptare a sentimentelor religioase şi a patriotismului, ce au pregătit Anglia pentru victoriile din timpul Războiului de şapte ani (1756-1763). V. În ce priveşte primul fenomen, a fost provocat de un grup de studenţi de la Universitatea din Oxford, indignaţi de mediocritatea clerului anglican, „cel mai puţin însufleţit din întreaga Europă, cel mai neglijent în ce priveşte atribuţiile sale, cel mai puţin auster în ce priveşte moravurile”. Grupul s-a format în jurul anului 1730 sub conducerea unui tânăr pastor de 20 ani, Wesley (1703-1791). Ei au format un fel de congregaţie protestantă, practicând austeritatea călugărilor catolici, trăind ca şi aceştia după reguli riguroase, fiind denumiţi în batjocură metodişti. În 1738 s-au stabilit la Londra; neputând predica în biserici, se rugau în stradă. Au practicat apostolatul în întreaga Anglie, predicând în plin câmp ţăranilor, ajungând chiar şi printre mineri. Importanţa acţiunii lor a fost considerabilă, nu atât din punct de vedere al numărului de aderenţi pe care şi l-au câştigat, ci prin redeşteptarea generală pe care exemplul lor a provocat-o în toate bisericile protestante. Ca urmare a influenţei lor s-a încetăţenit obiceiul atât de caracteristic Angliei, a unei riguroase respectări a repaosului dominical, s-au declanşat admirabile acţiuni de caritate (construirea unui mare număr de spitale, reforma sistemului închisorilor etc.). Dar, mai ales, ei au fost cei care au declanşat campania ce se va finaliza, în ultimii ani ai sec. XVIII – primii ani ai sec. al XIX-lea, prin interzicerea comerţului cu sclavi negri şi ce va preceda desfiinţarea sclaviei. Pe de altă parte, lor li se datorează o revigorare a atitudinilor anticatolice ce au durat până în 1839, când dispar în Anglia excepţiile impuse catolicilor. VI. Redeşteptarea sentimentelor patriotice i s-a datorat lui William Pitt (1708-1778). Bunicul său fusese guvernator la Madras, şi cu averea dobândită în India cumpărase “târguri”, printre care faimosul Old Sarum (Salisbury), circumscripţie fără alegători. William a intrat în Camera Comunelor în 1735, şi în scurtă vreme îi uimi pe membrii parlamentului prin elocvenţa lui teatrală. De o onestitate remarcabilă, a îndeplinit aproape 10 ani (1746-1755), fără a face avere, funcţia de casier general al armatei. Era animat de cel mai înflăcărat patriotism. Regele George al II-lea îl detesta pentru că tânărul ministru, ostil faţă de angajamentele continentale, se opunea oricărei politici hanovriene. De altfel, accese de gută acută îl reţineau la Bath21 şi durerile îl împiedicau să umble. VII. Chemarea lui Pitt la putere, în iunie 1757, a devenit posibilă şi necesară abia după ce Anglia a cunoscut o serie de mari eşecuri. Francezii le provocaseră englezilor până atunci grave înfrângeri în Mediterana, Canada, dincolo de Rin şi mulţi îi vedeau deja la porţile Londrei. Patru ani mai târziu, când Pitt a demisionat, francezii fuseseră deposedaţi de Canada, India şi majoritatea coloniilor lor. După ce a preluat puterea, Pitt a iniţiat în acelaşi timp blocarea porturilor franceze, distrugerea imperiului colonial al Franţei şi salvarea Prusiei. În 1759 e cucerit Quebec-ul iar după capitularea Montrealului (septembrie 1760), Franţa pierdea Canada. Clive repurtă o serie de victorii în India, în 1761 majoritatea posesiunilor franceze de aici fiind cucerite. Fortul Duquesne, cucerit în 1758, primi denumirea de
21

Bath este un oraș (localitate balneară) în comitatul Somerset, regiunea South West England. Se află amplasat pe cursul râului Avon, la cca. 25 km sud-est de Bristol.

24

Pitt şi deveni leagănul Pittsburg-ului (în Pennsylvania). Pe continent, Prusia a fost sprijinită şi Frederic al IIlea a repurtat victoria de la Rossbach (noiembrie 1757). Ministrul francez Choiseul avu înţelepciunea de a recunoaşte că principalul adversar nu era pe continent. Încheind cu Spania un pact de familie (1761), pregăti o debarcare în Anglia; dar pentru a reuşi în această operaţie, trebuia ca flota franceză să fie stăpână pe Canalul Mânecii cel puţin câteva ore. Ori flota franceză a fost învinsă şi insulele bretone au fost ocupate de către englezi. Choiseul a înţeles că nu mai avea altă soluţie decât să negocieze. VIII. Dacă Pitt ar fi rămas la putere, ar fi impus Franţei o pace foarte aspră. Dar George al II-lea a murit în 1760 şi a fost înlocuit de nepotul său George al III-lea, în vârstă de 22 de ani. George al III-lea dorea să se termine războiul, urmărind să instaureze o nouă politică internă şi să restabilească puterea personală a regelui. Pitt era gata în 1761 să declare război Spaniei. Dar regele nu l-a susţinut şi mulţi se gândeau că, acaparând prea multe teritorii, Anglia ar stârni curând împotriva ei o coaliţie continentală. Colegii lui Pitt au refuzat să sprijine noile sale planuri războinice. IX. În octombrie 1761, Pitt a demisionat. Regele l-a înlocuit cu lordul Bute, unul din favoriţii săi. Pacea de la Paris, semnată în 1763, dădea Angliei Canada, Saint-Vincent, Dominica, Tobago şi Senegal. Franţa se obliga să evacueze Hanovra, Prusia şi, condiţie penibilă, să demilitarizeze Dunkerque. Anglia îi restituia Belle-Isle, Guadelupa, Martinica, Maria-Galanta, Santa Lucia, comptuarele comerciale franceze din India, Saint-Pierre şi Miquelon, şi-i reda dreptul la pescuit în Terra Nova. Spaniei, care ceda englezilor Florida, Franţa îi dădea în compensaţie Louisiana. Pace grea pentru Franţa, dar mai bună decât ar fi dorit-o Pitt, care ar fi vrut să păstreze toate coloniile franceze şi spaniole. El a şi venit în Parlament pentru a protesta împotriva termenilor tratatului, considerându-l prea blând. X. Anglia avea, în sec. al XVIII-lea, cele mai mari şanse să obţină supremaţia pe mare: a) pentru că, putere insulară, era scutită să întreţină o mare armată de uscat, putând să cheltuiască pentru marina sa mai mult decât puterile continentale; b) pentru că forma sa de guvernământ îi îngăduia să perceapă de la clasele bogate şi influente impozitele cele mai grele. Pe când parlamentul englez vota fără să murmure subsidiile cerute de Pitt, parlamentele franceze (parlamente nealese) refuzau să ridice imunitatea fiscală a claselor privilegiate; c) negustorii din Londra, care cunoşteau valoarea coloniilor, susţineau cu banii, cu voturile lor politica de expansiune colonială, pe când interesele comerciale aveau prea puţin preţ în ochii nobilimii continentale. Guvernarea personală a lui George al III-lea. Pierderea coloniilor americane XI. Noul rege George al III-lea (1760-1820), foarte diferit de predecesorii săi, născut şi crescut în Anglia, era un veritabil englez. Avea 22 de ani în momentul urcării sale pe tron. Mama sa, de origine germană, foarte ambiţioasă, s-a preocupat personal de educaţia regelui şi l-a crescut în ideea de a fi “un rege demn de acest nume”. Ea ar fi dorit ca, spre deosebire de primii doi suverani hanovrieni, fiul său să intervină 25

activ în afacerile publice ale regatului, să se plaseze deasupra partidelor şi guvernului, să fie propriul său prim-ministru. Aceasta ar fi însemnat instituirea unei guvernări personale în dauna guvernării parlamentare. XII. Pentru a-şi atinge scopul, el a primit sprijinul partidului tory. Zdrobirea insurecţiei iacobite în 1745 a ruinat speranţele tory-lor privind restaurarea dinastiei Stuart şi i-a obligat să se ralieze dinastiei de Hanovra. Nu exista pentru ei alt mijloc de a reveni la putere, după ce, timp de şaptezeci de ani, whigii, cu scurte întreruperi, au dominat scena politică. Partizani ai prerogativei regale, şi-au oferit concursul unui suveran dornic să dobândească exercitarea reală a puterii. George al III-lea şi-a asigurat, însă, concursul şi a numeroşi membri ai partidului whig, aplicând metodele lui Walpole: corupţia, recurgând la cumpărarea alegătorilor şi a aleşilor. XIII. Hotărât să-şi aleagă singur miniştrii, George al III-lea avu pretenţia să impună ţării, după ce Pitt demisionase, pe lordul Bute, om integru, cinstit, dar prea puţin făcut pentru a guverna, despre care se zvonea că ar fi fost amantul prinţesei văduve de Wales. Dar opinia publică a reacţionat contra ministrului curtezan, care mai era şi scoţian, contra torysm-ului reînviat. Mulţimile din Londra l-au huiduit şi au aprins focuri în care au aruncat tartane, bonete şi alte simboluri scoţiene. Înspăimântat, Bute şi-a dat demisia. Grenville, care l-a înlocuit, n-a fost mai bine tratat de public. Politica personală şi autoritară a avut rezultate funeste. Ea a stârnit între suveran şi popor o stare de conflict, mai ales în urma incidentului cunoscut sub numele de afacerea Wilkes. XIV. Cu o durată de 7 ani (1763-1769), acest incident a avut o dublă consecinţă. Afacerea a contribuit la dezvoltarea presei; ea a dus la răspândirea ideii că era indispensabilă reforma sistemului electoral. Deputatul Wilkes, furios că Bute i-a refuzat acordarea unui post de ambasador, a fondat un ziar pentru a-l critica, North Britain. Ziarul a obţinut un mare succes. În aprilie 1763, în numărul 45, Wilkes a criticat discursul regelui către Parlament în termeni consideraţi drept injurioşi de către monarh. Pamfletul n-a fost semnat, şi conform legislaţiei engleze, era greu de declanşat urmărirea contra unei persoane care şi-a păstrat anonimatul. Atunci a fost emis un „mandat general” în alb de arestare a tuturor persoanelor răspunzătoare de această publicaţie. Wilkes figura, desigur, printre ele, şi confiscarea hârtiilor sale au demonstrat că el era autorul manuscrisului pe baza căruia a apărut numărul respectiv. Dar arestarea s-a produs în condiţii neobişnuite şi în dispreţul privilegiilor parlamentare. Curţile de justiţie l-au eliberat pe Wilkes, declarând că mandatele care nu erau individuale erau ilegale, şi a condamnat membrii guvernului şi pe agenţii lor la amenzi considerabile. Întreaga Londră a fost iluminată în chip de sărbătoare, pe toate casele strălucind cifra 45, nu atât din simpatie pentru Wilkes, cât datorită faptului că opinia publică simţea că era în joc dreptul la critică şi libertatea presei. Guvernul şi-a reluat acţiunea contra lui Wilkes, de data aceasta cu respectarea formelor legale. Wilkes, care s-a refugiat în Franţa, a fost condamnat în contumacie (februarie 1764). A revenit în Anglia pentru alegerile din 1768, fiind ales într-unul din comitatele cele mai importante: Middlesex. Regele a cerut Camerei Comunelor să-l expulzeze, ceea ce s-a şi întâmplat. În momentul în care Wilkes s-a prezentat în faţa tribunalului, pentru a-şi ispăşi pedeapsa, fiind condamnat şi închis, între Camera 26

Comunelor şi alegători s-a declanşat un adevărat duel. În decurs de 3 luni (februarie-aprilie 1769), de trei ori Wilkes a fost declarat neeligibil şi exclus din Camera Comunelor, şi de 3 ori reales, de fiecare dată cu o majoritate considerabilă. În cele din urmă, Camera Comunelor l-a proclamat în mod ilegal drept ales pe candidatul său. Opinia publică a urmărit cu pasiune acest conflict. Au avut loc mari adunări în aer liber în favoarea lui Wilkes, a cărui cauză a devenit încă o dată cea a libertăţii şi drepturilor poporului. Era apărată libertatea presei şi cea a dreptului alegătorilor de a-şi alege singuri reprezentanţii. În Camera Lorzilor, Pitt, devenit recent pair şi Lord Chatham, a denunţat modul în care a acţionat Camera Comunelor care, spunea el, nu reprezenta poporul şi a lansat ideea reformei electorale. Londra l-a ales pe Wilkes consilier municipal şi, în 1774, primar. În anul următor, Wilkes a reintrat în Camera Comunelor. Poporul a învins în conflictul cu regele. Agitaţia cauzată de afacerea Wilkes a favorizat dezvoltarea presei. Aceasta, la rândul ei, a declanşat lupta pentru libertatea de a publica dezbaterile parlamentare. În 1771, Camera Comunelor, care, printr-o confuzie a atribuţiilor, pretindea a fi curte de justiţie pentru delictele care o interesau, a ordonat arestarea unui tipograf pentru delictul de a fi publicat dări de seamă privind dezbaterile parlamentare. Magistraţii din Londra au intervenit, l-au eliberat pe tipograf şi au decis încarcerarea agentului Parlamentului care a executat ordinele. Această decizie a provocat entuziasm în Londra şi Camera Comunelor au simţit atât de violent reacţia opiniei publice, încât au cedat şi au anulat interdicţia privind dările de seamă. De atunci, din 1771, poporul englez a putut urmări zilnic modul în care erau rezolvate afacerile publice, să judece deciziile luate şi să-şi manifeste sentimentele în cunoştiinţă de cauză şi, în funcţie de acestea, să reacţioneze faţă de deciziile Parlamentului. Principalele jurnale create atunci au fost North Britain, Public Advertiser (unde sub semnătura de „Junius”, pseudonim al cărui secret n-a fost niciodată descifrat, au apărut articole virulente la adresa regelui şi miniştrilor săi) şi unele dintre marile ziare de astăzi: Times, Morning Post, Morning Chronicle etc. XV. Evenimente grave aveau să izbucnească în colonii din pricina apărării libertăţilor. În America cele treisprezece „plantaţii” formau acum un popor de trei milioane de locuitori, un popor prosper, dornic de independenţă. Coloniile au fost silite să se apere, în timpul războiului de şapte ani, împotriva Canadei franceze. Trupele necesare în războiul acesta au fost furnizate de metropolă şi tot ea a suportat cheltuielile de campanie. După război a fost nevoie să se menţină în America o forţă permanentă de zece mii de oameni, care să facă faţă unei posibile revolte a canadienilor francezi. Grenville propuse ca o treime din suma necesară pentru întreţinerea acestei armate să fie percepută în colonii sub forma taxelor de timbru. Măsura nu era monstruos de nedreaptă, dar americanii, ca toţi contribuabilii, detestau impozitele. „Nici o taxă fără reprezentare” fusese, începând din evul mediu, una din maximele politice permanente ale Angliei. Or, în parlamentul din Westminster, coloniile nu erau reprezentate. Coloniile contribuiseră la prosperitatea comerţului englez; ele fuseseră exploatate în interesul naţiunii-mame. Fiecare colonie era obligată: 1. să primească şi să expedieze mărfurile pe vasele construite în Anglia sau în colonii (Actul de Navigaţie); 2. comerţul colonial să treacă prin porturile engleze, chiar dacă 27

mărfurile coloniştilor s-ar fi putut plasa la preţuri mai bune în Franţa şi în Olanda; 3. să fie interzisă construirea în colonii a unor uzine care ar putea concura cele din Anglia. Sistemul mercantilist putea, la rigoare, să fie suportat de coloniile din sud; acestea cultivau tutun şi alte produse pe care Anglia trebuia să le cumpere; ele obţineau astfel aur, care le îngăduia să dobândească la rândul lor produsele manufacturate pe care le trimitea metropola. Regimul acesta era dimpotrivă, insuportabil pentru coloniile din nord, ale căror produse rivalizau cu cele din Anglia. Aici e cauza imediată a războiului de independenţă americană. După cucerirea Canadei, vechile colonii erau silite să susţină cheltuielile noului imperiu. Nu mai puţin egoiste decât metropola, acestea voiau să participe la avantajele imperiului, dar nu la cheltuielile sale. Un impozit asupra melasei îi îndârji pe distilatorii americani. Apoi Stamp Act (1765), statornicind un drept de timbru, lipsea coloniile de puţinul aur pe care-1 posedau şi făcu imposibil comerţul lor. În 1770, lordul North a acceptat, în calitate de prim-ministru, să acopere guvernare personală a lui George al III-lea. În afacerea coloniilor, regele cedă şi suprimă legea timbrului, dar menţinu, pentru a salva principiul, câteva drepturi foarte reduse asupra unor articole secundare ca sticla şi ceaiul. Însă coloniştii tocmai „principiul” nu-1 puteau admite. În sfîrşit, cu majoritate de un vot, cabinetul North hotărî să nu menţină decât o singură taxă - cea asupra ceaiului. Pentru o sumă de şaisprezece mii de lire, Anglia pierdu un imperiu întrucât americanii refuzaseră să cumpere ceai, dacă era taxat. Compania Indiilor Orientale, care avea stocuri imense, primi ordin să trimită o navă încărcată cu ceai la Boston. Afacerea s-ar mai fi aranjat dacă vânzarea ceaiului ar fi fost încredinţată negustorilor obişnuiţi, dar compania voi să-1 vândă direct consumatorilor. Ea îi jigni astfel pe comercianţi, după cum îi stârni pe oamenii liberi. Preveniţi de prietenii lor din Londra, americani deghizaţi în indieni, au năvălit pe navă, aruncând în mare lăzile de ceai (16 decembrie 1773). Actul acesta de rebeliune atrase după sine represalii, şi teama de a le vedea extinzându-se împinse coloniile să se unească pentru a rezista. La un an şi jumătate de la afacerea din Boston începură ostilităţile. Un Convenant solemn îi coaliză pe colonişti. Aceştia erau însă departe de a fi unanimi. Din şapte sute de mii de bărbaţi de vârstă militară, numai a opta parte se înrolă în armată. În nici o bătălie Washington nu a avut sub comanda sa mai mult de douăzeci de mii de oameni. Aristocraţii din Virginia, oamenii de rând şi clasele mijlocii se declarară pentru rezistenţă, dar fermierii bogaţi şi cei mai ponderaţi liberi-profesionişti au rămas loiali Angliei. Toţi experţii erau de părere că în scurt timp coloniştii vor fi învinşi. N-aveau nici un oraş fortificat, nici un regiment disciplinat, nici un vas de război, n-aveau credite. Nici din punct de vedere financiar, nici din punct de vedere militar nu erau pregătiţi ca să susţină un război împotriva Angliei. În afară de aceasta, dacă ea înceta să-i mai ocrotească, aveau să fie expuşi unor atacuri din partea tuturor puterilor maritime din lume. Dar Franţa, fericită de prilejul care i se oferea de a se răzbuna împotriva tratatului din 1763, i-a susţinut pe colonişti. Pentru monarhia franceză intervenţia aceasta a fost un act nesăbuit; a desăvârşit ruina ei financiară; le-a oferit tuturor francezilor imaginea unei republici victorioase şi i-a învăţat limbajul 28

democratic. Flota franceză, refăcută de Choiseul, a repurtat victorie după victorie. Succesul militar al americanilor a fost determinat de o luptă navală, lupta de la Chesapeake (5 septembrie 1781). Când lordul North a aflat de capitularea de la Yorktown (19 octombrie 1781) a generalului englez Cornwallis şi a întregii sale armate, s-a clătinat ca un om lovit de un glonte. Opinia publică engleză, dezamăgită, dorea să se recunoască independenţa coloniilor. Parlamentul însuşi, deşi alcătuit din protejaţii regelui, îl părăsi. Tentativa guvernării personale a lui George al III-lea se termina cu un dezastru. Irlanda, gata şi ea să se revolte, a trebuit calmată, acordându-se parlamentului din Dublin o completă independenţă legislativă. Eşecul din America slăbi guvernul. În 1783, North trebui să-şi dea demisia iar regele se văzu silit să apeleze la duşmanii whigi, ce au negociat pacea. Ţările europene Spania, Olanda şi chiar Rusia s-au declarat împotriva Angliei, dar aceasta, cu tot asediul franco-spaniol, a putut să salveze Gibraltarul. Pacea de la Versailles (1783) a constituit pentru Anglia o pace umilitoare. Ea recunoştea independenţa coloniilor americane, restituia Spaniei Minorca, Franţei SaintPierre şi Miquelon, Santa-Lucia, Tobago, Goreea şi Senegalul. În interior Anglia părea în descompunere; sistemul parlamentar devenise tiranic, corupt, neputincios; guvernarea personală dusese la dezastru. XVI. Consecinţele imediate ale războiului cu America au fost grave: a) Anglia prinse o ură profundă împotriva monarhiei franceze şi-i dorea pieirea; banii englezilor vor juca un mare rol în pregătirea revoluţiei franceze, b) Cele două mari democraţii anglo-saxone se văzură despărţite şi, pentru o vreme, ostile, c) Deoarece comerţul Angliei cu Statele Unite, departe de a se micşora, se mări a doua zi după Tratatul de la Versailles, numeroşi comercianţi englezi începură să se întrebe dacă posesiunea unui imperiu colonial era într-adevăr de dorit, d) În sfîrşit, pierderea Americii făcu din India centrul vital al comerţului englez şi unul dintre cele mai importante elemente ale politicii externe a ţării. E probabil că înfrângerile suferite de englezi în America au salvat monarhia constituţională din Anglia. Dacă regele şi Camera sa ar fi repurtat o victorie, s-ar fi menţinut guvernarea personală, şi aceasta ar fi dus, ca în Franţa, la un conflict revoluţionar. Dar eşecul militar a grăbit căderea lordului North, iar după el Anglia nu va mai avea guverne care să răspundă numai în faţa regelui. Cabinetele se vor naşte şi vor cădea din voinţa majorităţii Camerei Comunelor. O combinaţie Fox-North, alianţă imorală, a durat scurtă vreme. XVII. Tânărul Pitt, al doilea fiu al lui Chatham, care se arătase la douăzeci şi unu de ani „nu numai ca o aşchie care nu sare departe de trunchi, ci trunchiul însuşi”, avea să redea guvernării parlamentare prestigiul pierdut. De la tatăl său, Pitt moştenise o cinste ireproşabilă şi o autoritate irezistibilă. Când, cu toată împotrivirea whigilor, regele îl făcu pe Pitt (atunci în vârstă de douăzeci şi patru de ani) prim-ministru (1783), prestigiul şefului de guvern întunecă în scurtă vreme prestigiul suveranului. Pitt avea să guverneze Anglia fără întrerupere mai bine de douăzeci de ani. Pitt a făcut din tory un adevărat partid, independent de coroană, având fondurile sale electorale, târgurile şi programul său: „Pace, economii, reforme”. El a redat funcţiei de prim-ministru forţa şi prestigiul cu oare o înzestrase Walpole. S-a străduit să taie whigilor sprijinul acordat de moneyed men. A combătut 29

corupţia, a adjudecat împrumuturile celor mai puternici licitanţi şi a stăvilit creşterea datoriei publice prin înfiinţarea unei case de amortizare. Bugetele lui sunt şi astăzi citate ca modele de ingeniozitate. Reforma sistemului electoral i-a reuşit mai puţin. Camera Comunelor, era evident, nu mai reprezenta ţara. Pitt a propus o reformă moderată. El a voit să repartizeze şaptezeci şi două de locuri Londrei şi comitatelor celor mai mari, aceste locuri fiind obţinute prin desfiinţarea târgurilor fără alegători. Dar un astfel de proiect leza prea multe interese; a fost respins. Pitt guvernase până atunci fără majoritate. La alegerile din 1784 îi învinse pe Fox şi prietenii săi. Adversarii lui Pitt au crezut că-i pierdut atunci când regele George al III-lea a început să dea semne evidente de nebunie. Când suveranul a ajuns să ia copacii din parc drept regele Prusiei, a trebuit să se numească un regent. Prinţul de Wales îl prefera pe Fox lui Pitt. Din fericire pentru acesta din urmă, nebunia regelui era ciclică, şi suveranul începuse să-şi revină când s-a produs evenimentul despre care s-a spus că a fost cel mai important din istoria Angliei secolului al XVIII-lea: căderea Bastiliei. XVIII. Revoluţia agrară şi industrială În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o subită creştere a populaţiei a adus cu sine o recrudescenţă a proprietăţilor „împrejmuite”. Prin 1700 numărul locuitorilor Angliei fusese evaluat la cinci milioane şi jumătate; până în 1750 această cifră a crescut foarte încet, apoi, deodată, numai în timpul domniei lui George al III-lea, s-a dublat, atingând în 1821 cifra de paisprezece milioane. Cauzele măririi populaţiei au fost multiple. Dezvoltarea rapidă a industriei, asigurând şi folosirea copiilor, a încurajat familiile sărace să se înmulţească, iar mutarea lucrătorilor de la ţară la oraş i-a înghesuit în case prea mici, suprapopulate, în care sentimentele tradiţionale de pudoare şi reţinere au slăbit. În timp ce se mărea numărul naşterilor, progresele medicinii micşorau pe cel al deceselor. În cea mai mare parte a oraşelor s-au deschis spitale. Pentru o populaţie mai mare era nevoie şi de mai multă hrană. De unde necesitatea extinderii suprafeţelor cultivate şi a veniturilor sigure pentru proprietarii de pământ. De prosperitatea agriculturii aveau să profite numai marii landlorzi. Orice guvernare favorizează anumite interese economice. Dinastia Tudor îi susţinuse pe negustori. Carol al II-lea asigurase preponderenţa gentilomilor de la ţară, cărora le datora întoarcerea sa. Parlamentele din secolul al XVIII-lea au fost alcătuite din mari seniori şi squire-i, şi legile pe care le-au votat nu prea erau favorabile populaţiei săteşti. Arendaşii cu contracte de lungă durată se văzură înlocuiţi cu mici arendaşi, la care se putea renunţa oricând, dându-li-se un preaviz de şase luni. Toate redevenţele funciare fură majorate. Marii proprietari fură ispitiţi să se servească de puterea lor politică şi administrativă, pentru a-şi rotunji domeniile. Câmpurile comune, încă foarte numeroase în 1750, erau încă exploatate prin metode primitive. Folosirea îngrăşămintelor şi a marnei era îngreunată de faptul că deţinătorii parcelelor nu aveau bani ca să cumpere aceste produse noi. Totuşi, în Olanda, în Franţa se năştea o agricultură ştiinţifică, pe care oameni ca Jethro Tull şi lordul Townshend o răspândeau în Anglia. Lordul Townshend, părăsind viaţa politică, deveni 30

un savant în agricultură. În loc să lase, la fiecare al treilea an, ogoarele în pârloagă, a alternat rădăcinile pivotante (nap, sfeclă) cu cereale şi fâneţe artificiale (sparcetă, trifoi), pregătindu-şi astfel rezerve pentru hrana animalelor în timpul iernii. Ţăranii dădeau din umeri : „Un gentilom îşi poate îngădui să semene trifoi! Dar noi cu ce-o să plătim arenda?” Coke din Norfolk, agricultor ilustru al cărui domeniu model atrăgea călători din întreaga Europă, reuşea printr-o prudentă folosire a îngrăşămintelor să cultive grâu pe terenuri până atunci sterile. Bakewell ameliora rasele de vite, capre, oi. Prevăzând că nevoia de carne avea să crească o dată cu mărirea populaţiei, căuta să producă — în locul animalelor cu picioare lungi, care fuseseră folositoare pe vremea când Anglia nu era decât mlaştini, hârtoape şi spini — rase bogate în carne. Îmbogăţiţii îşi plasau banii în terenuri. La începutul secolului al XVIII-lea, pământurile comune, pământurile în paragină, bărăganele acopereau încă imense suprafeţe. Sub domnia lui George al III-lea, marii proprietari se străduiră să-i convingă pe „deţinătorii” pământurilor lor să-şi împrejmuiască câmpurile. Ei înşişi dobândiră în cursul operaţiei nu numai pământuri arate, ci şi o parte din „commons”. Aceasta se făcu prin acte „particulare” ale parlamentului. În timpul domniei lui George al III-lea, 3.354 de asemenea acte fură trecute prin parlament şi circa patru milioane de acri deveniră disponibili pentru noile metode de cultură. Era suficient, pentru a obţine ca parlamentul să voteze un astfel de act, ca cererea să fi fost susţinută de trei pătrimi din numărul proprietarilor unei parohii. Dar cele trei pătrimi erau socotite în suprafeţe, şi nu ca număr de persoane, în aşa fel încât, în multe parohii, squire-ul constituie el singur majoritatea. Pentru mai multă decenţă se mai alăturau câţiva mari proprietari, se depunea o cerere în parlament, şi ţăranii aflau că pământurile lor comunale fuseseră suprimate fără să fi fost măcar întrebaţi. Împrejmuirile îngăduiră alcătuirea unor mari ferme prin gruparea pământurilor, adoptarea de metode ştiinţifice şi o producţie infinit mai mare. Anglia deveni unul din grânarele Europei. Dar ţăranii săraci suferiră amarnic din cauza acestei spolieri. Dispariţia pământurilor comune îi lipsea de colţul de păşune, care le îngăduise să ţină o vacă, şi de colţul de pădure, în care porcii lor găseau ghindă şi de unde luau lemne pentru bucătărie şi încălzit. Ei încetară să mai muncească cu tragere de inimă, se lăsară în voia trândăviei, a beţiei sau migrară spre oraşele din nord, unde noile industrii căutau mână de lucru. Atunci fu abrogată excelenta lege a Elisabetei care interzicea să se construiască vreo căsuţă la ţară fără să i se lase cel puţin patru acri de grădină. Această abrogare a îngăduit dezvoltarea slums-urilor, acele cartiere de cocioabe care aveau să dezonoreze până în secolul al XX-lea marile oraşe engleze. În alte vremuri yeoman-ul s-ar fi opus şi s-ar fi agăţat de pământul lui. Dar, în afară de oraşe, îl atrăgeau şi coloniile. Între 1740 şi 1763 Anglia obţinuse cea mai mare parte din teritoriul colonial francez. Canada, puţin populată, şi coloniile americane, foarte prospere, ofereau un azil fermierilor curajoşi. Cei rămaşi intrară în slujba landlorz-ilor. Cobbett22 a observat că în 1821, pe tot întinsul Angliei, se mai găsea numai câte o singură fermă acolo unde înainte fuseseră trei. În 1826 el notează că, într-un sat oarecare, din paisprezece ferme nu mai rămăsese decât una. Cuvântul yeoman tinde să dispară. „În secolul al XV-lea,
22

William Cobbett (1762—1835) — publicist şi om politic radical.

31

cuvântul acesta desemnase şi pe proprietarul independent şi pe fermierul care ia cu arendă pământul; în secolul al XVIII-lea, dimpotrivă, cuvântul fermier desemnează şi pe unii şi pe alţii, întreaga clasă fiind caracterizată prin dependenţa sa faţă-de gentry”. În timpul războaielor napoleoniene, preţurile ridicate ale produselor agricole mai îngăduiau micilor fermieri care-şi putuseră salva independenţa să trăiască. Waterloo le-a dat lovitura de graţie şi a dus la dispariţia aproape completă a clasei mijlocii rurale care constituise atâta vreme forţa militară şi morală a Angliei. Cât despre muncitorul agricol, la începutul secolului al XIX-lea trăia în mizerie. Salariile crescuseră mai încet decât preţurile. Cei mai buni magistraţi au încercat să remedieze această situaţie, aplicând cu mai multă generozitate legea săracilor, dar bunele lor intenţii au avut urmări înfricoşătoare. În 1794, un grup de judecători de pace întruniţi la Speenhamland au decis să fixeze o sumă care să fie considerată un minimum necesar pentru traiul unei familii. Dacă salariul capului de familie nu atingea acest minim, trebuia să fie completat printr-o alocaţie furnizată de fiecare parohie sub forma unui impozit pentru săraci (rates). Consecinţele imediate ale acestor măsuri au fost vrednice de plâns: proprietarii şi arendaşii au găsit muncitori gata să le lucreze pentru nişte salarii infime, ştiind că salariile erau completate de comună; micii fermieri, care nu lucrau decât cu membrii familiei, au fost ruinaţi de concurenţa acestor lucrători nevoiaşi, pe care trebuiau să-i întreţină chiar ei, în calitatea lor de contribuabili. Sistemul Speenhamland a avut ca urmare transformarea populaţiei rurale a ţării într-o masă de nenorociţi prost hrăniţi din mila publică. O dată cu marea agricultură s-a dezvoltat şi marea industrie. Revoluţia industrială a fost o transformare — mai întâi lentă, apoi, între 1760 şi 1815, mai rapidă — a economiei. Dispariţia sistemului ghildelor a început cu dezvoltarea capitalismului, adică exploatarea de către un antreprenor a muncii colective. Această tendinţă spre întreprinderea mare a fost accelerată în secolul al VIII-lea prin creşterea numărului de consumatori în Anglia, prin deschiderea de pieţe noi (îndeosebi a pieţelor coloniilor americane) şi prin invenţiile mecanice. În industria textilă, suveica zburătoare, inventată în 1733 de John Kay, mări producţia de ţesături şi nevoia de fire. Până atunci lâna fusese toarsă la domiciliu de nevasta şi fiicele ţesătorului. Pentru a satisface nevoile mai mari ale ţesătorilor, Hargreaves, Arkwright, Crompton reuşiră să pună în mişcare concomitent zece fusuri şi apoi o sută, pe care le supraveghea un singur muncitor, având câteva ajutoare pentru legarea firelor. Şi astfel, filatura realiza o productivitate mult mai mare decât ţesătoria. Inventarea războaielor mecanice de ţesut (Edmund Cartwright – 1785) răspundea tocmai acestei noi necesităţi. Apoi maşina cu aburi (Thomas Newcommen – 1712: prima maşină cu aburi cu utilitate practică – punea în mişcare instalaţiile de pompare a apei din mine; James Watt - 1769 – prima maşină cu aburi cu randament ridicat) a înlocuit forţa oamenilor sau a râurilor şi minele de cărbuni au devenit principala bogăţie a ţării. Înlocuirea, în metalurgie, a cărbunelui de lemn cu huila a avut drept consecinţă mutarea marilor uzine din sud, patria pădurilor, în nord, patria minelor. Principalele descoperiri în domeniul metalurgiei (în sec. al XVIII-lea): 1709 – Abraham Darby obţinea, pentru prima dată, fontă prin folosirea cocsului drept combustibil la topirea minereului de fier; 1740-1742 – Benjamin Hunstman descoperea un procedeu de 32

obţinere a oţelului din fontă, la temperatură înaltă realizată cu ajutorul cocsului, în cuptoare de cărămidă refractară; 1784 – Henry Cort descoperea un nou procedeu, pudlajul. Marea agricultură şi marea industrie impuneau ameliorarea mijloacelor de transport. În secolul al XVIII-lea, într-o bună parte a ţării nu se putea circula încă decât călare. Starea proastă drumurilor se datora faptului că fiecare parohie rămăsese, ca în evul mediu, răspunzătoare pentru căile sale de acces. Autonomia locală, utilă altă dată, priva Anglia de o reţea de drumuri, reţea cu care Franţa, de pildă, era înzestrată, deoarece fusese concepută şi realizată de o administraţie centrală. Începând din 1760, sistemul drumurilor cu taxe de trecere concesionate unor asociaţii care, pentru a-şi recupera cheltuielile, aveau dreptul să-i supună la plată pe călători a dat totuşi destul de bune rezultate. Dar abia din 1815 arta de a construi drumuri a făcut reale progrese. MacAdam, inginer scoţian, a avut ideea să acopere drumurile cu un înveliş protector impermeabil. Viteza diligenţelor şi a poştalioanelor, mulţumită lui, a trecut de la patru mile pe oră la şapte, apoi la zece. De asemenea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea nordul ţării şi comitatele centrale au fost împânzite de canale destinate transportului cărbunelui. Tot atunci s-au dezvoltat şi instituţiile auxiliare ale comerţului: băncile şi societăţile de asigurare. Revoluţia industrială pregătea şi făcea necesară o revoluţie politică. Satele dispăreau; oraşele se măreau. Liverpool, de la cei 4 000 de locuitori din 1685 ajunsese la 40 000 în 1760; Manchester, de la 6 000 în 1685, a ajuns la 40 000 în 1760, la 93 000 în 1801. Harta politică a ţării nu mai coincidea cu harta sa demografică. Nordul, odinioară puţin populat, iacobit şi catolic, era înţesat acum de mineri şi ţesători radicali. Dezvoltarea marii industrii a dat naştere la două clase noi: a manufacturierilor bogaţi, a căror avere devenise egală cu aceea a marilor seniori rurali şi care aveau să revendice partea lor de influenţă; şi aceea a muncitorilor din oraşe, cu totul deosebiţi de foştii meşteşugari de la ţară, mai accesibili agitatorilor, deoarece erau grupaţi mai mulţi la un loc, şi care, conştienţi de forţa lor, erau gata să revendice puterea politică. Orice mare schimbare socială îşi găseşte teoreticienii ei, care imaginează cauze permanente pentru a explica efecte trecătoare. Teoreticianul revoluţiei industriale din Anglia a fost Adam Smith. Inspirându-se din fiziocraţii francezi, acest profesor din Glasgow a scris Bogăţia naţiunilor, carte care a devenit timp de mai bine de un secol Biblia economiştilor. El predica acel „laisser faire”, libera concurenţă, încrederea în mişcările spontane ale economiei. În ochii lui Smith şi a discipolilor săi, un Dumnezeu binefăcător a reglat astfel universul încât liberul joc al legilor naturale asigură cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni. E posibil ca libertatea să fie cauza unor suferinţe temporare, dar echilibrul se va restabili în mod automat. Această teorie avea să liniştească scrupulele celor bogaţi, făcând din mizerie şi şomaj remedii fireşti şi divine. Ea nu seamănă nici cu doctrina evului mediu, atât de strâmt corporatistă, nici cu aceea a secolului al XVII-lea, care avea un caracter mercantilist. Mercantiliştii credeau că prosperitatea unui stat se măsoară prin balanţa pozitivă a comerţului său exterior. Statul, în sistemul mercantilist, trebuia să intervină neîncetat pentru a favoriza balanţa comercială (acestei doctrine îi datorează Anglia pierderea coloniilor americane).

33

În secolul al XIX-lea mercantilismul este discreditat; triumfă liberalismul economic, deoarece convine unei perioade de expansiune, oferind o piaţă fiecărui producător nou. El va deveni primejdios îndată ce pieţele braţelor de muncă sau acelea ale producţiei vor fi saturate. Atunci libera concurenţă va da naştere unor racile evidente şi se va vedea cum începe în Anglia, ca în tot restul lumii occidentale, un reflux protecţionist, etatist şi autarhic, care i-ar fi mirat peste măsură pe Quesnay şi Adam Smith. BIBLIOGRAFIE G.M. Trevelyan – A shortened history of England, Baltimore: Penguine Books, 1987. Augustin Filon – Histoire d’Angleterre depuis les origines jusqu’a la paix de 1919, Paris: Libraire Hachette, 1923. Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, vol. II (2001), III (2005), Institutul European, Iaşi. Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, Downing Street 10, Dacia, Cluj Napoca, 1984.

I. Ce document semnase Carol II – ce cuprindea condiţii prealabile urcării sale pe tron? II. Ce măsuri a luat Clarendon pentru ca noul regim să fie acceptat de către marea masă a foştilor “capete rotunde”, dar, în acelaşi timp, să aducă satisfacţie şi regaliştilor înfocaţi? III. Ce urmărea Carol al II-lea? Se împăca cu poziţia sa? IV. Care este compoziţia acestui parlament şi cum se comportă faţă de disidenţi? V. Ce prevedea Codul Clarendon şi care au fost urmările sale? VI. Care este atmosfera, din punct de vedere religios, la curtea regelui Carol al II-lea? VII. În a doua decadă a regimului Restauraţiei, disidenţii protestanţi au început să întrezărească o speranţă de salvare dintr-o altă direcţie decât prerogativa regală. De unde? VIII. Care au fost urmările faptului că Parlamentul a acordat subsidii absurd de reduse regelui? 34

IX. De ce armata „Noului Model” n-a fost înlocuită cu o altă forţă militară? X. Restauraţia în Scoţia şi Irlanda – caracteristici. XI. De ce, deşi Carol al II-lea ar fi dorit menţinerea păcii cu Spania, Franţa şi Provinciile Unite, s-a lăsat antrenat într-o politică antispaniolă şi antiolandeză? XII. Care au fost cauzele îndepărtării lui Clarendon de la putere? XIII. De ce căderea lui Clarendon a reprezentat un punct de turnură în domnia lui Carol? XIV. Prin ce mijloace urmărea Carol al II-lea întărirea prerogativelor sale şi restabilirea catolicismului şi care au fost acţiunile sale? XV. Care a fost reacţia Parlamentului englez şi a disidenţilor faţă de această politică a lui Carol al II-lea? XVI. Care au fost măsurile luate pe plan intern de Danby şi în ce context s-a desfăşurat guvernarea sa [înăsprirea luptei între aderenţii şi adversarii Stuarţilor-n.n.]? XVII. Ce partide au apărut? XVIII. Care au fost cauzele successului whigi-lor la alegerile din 1679? XIX. Ce act important a fost emis acum şi care era prevederile sale? XX. Care a fost atitudinea celor două partide faţă de problema succesiunii? XXI. Care au fost urmările pentru whigi ai atitudinii oscilante în chestiunea succesiunii? XXII. Concluzii privind domnia lui Carol al II-lea. XXIII. Care au fost începuturile domniei lui Iacob al II-lea? XXIV. Ce a urmărit Iacob al II-lea pe plan intern [restaurarea catolicismului-n.n.]. Ce măsuri a luat în acest sens? XXV. Care a fost reacţia disidenţilor, a Bisericii Anglicane şi a celor două partide faţă de această politică? XXVI. În ce condiţii vor urca pe tron noii suverani, Wilhelm de Orania şi Maria? XXVII. Care erau prevederile Declaraţiei Drepturilor şi care au fost consecinţele, pe plan intern şi extern, ale Revoluţiei din 1688 şi ale adoptării acestui document? XXVIII. Care au fost începuturile domniei lui Wilhelm de Orania? XXIX. Ce s-a întâmplat în Scoţia şi Irlanda în timpul domniei lui Wilhelm al III-lea? XXX. Care au fost obiectivele politicii externe ale olandezului? XXXI. De ce s-a înfiinţat Banca Angliei, de către cine şi care au fost urmările pentru politica internă? XXXII. Cum au evoluat în acest timp cele două partide şi care au fost raporturile între ele şi monarh? XXXIII. Ce document important a fost adoptat în timpul domniei lui Wilhelm? XXXIV. Ce conflict european a izbucnit spre sfârşitul domniei lui Wilhelm, care sunt cauzele implicării Marii Britanii şi care au fost consecinţele, pe plan intern? XXXV. Cine a fost, iniţial, principalul sfetnic al reginei Ana? XXXVI. Care sunt, la începuturile domniei, raporturile între regină şi parlament? XXXVII. Scoţia a acceptat noul suveran? 35

XXXVIII. Cum decurge pentru Anglia războiul de succesiune la tronul Spaniei şi care sunt consecinţele pe plan intern ale implicării Angliei în acest conflict? XXXIX. Ce act semnează whigii cu Scoţia? XL. Cum decurg în continuare operaţiunile militare şi ce impact au asupra situaţiei interne? XLI. Cum se ajunge la încheierea păcii de către Anglia şi ce prevedea aceasta? XLII. Cu ce evenimente se încheie domnia reginei Ana? I. Istoria Angliei înregistrează în secolul al XVIII-lea trei mari evenimente. Care sunt acestea? II. Prin ce este remarcabilă această guvernare? Ce măsuri sunt luate pe plan intern şi prin ce se caracterizează această guvernare? În plan extern ce fel de politică duce Anglia în această perioadă? Care sunt urmările acestei politici şi care sunt cauzele îndepărtării acestui cabinet? III. În ce război este implicată Anglia în perioada 1740-1748? Care sunt cauzele implicării Angliei, derularea evenimentelor? Unde se încheie pacea şi care sunt prevederile ei? IV. Ce fel de criză traversa Anglia în momentul retragerii lui Walpole? V. Cui îi se datorează redeşteptarea morală şi a sentimentelor religioase? VI. Cui îi se datorează redeşteptarea sentimentelor patriotice? VII. De ce William Pitt este considerat una din marile personalităţi ale istoriei Angliei? VIII. De ce este îndepărtat de la putere de regele George al III-lea? IX. Unde s-a semnat pacea cu Franţa şi care erau prevederile ei? X. De ce Anglia avea, în sec. al XVIII-lea, cele mai mari şanse să obţină supremaţia pe mare? XI. Prin ce diferă regele George al III-lea de predecesorii săi? XII. În încercarea de guvernare personală, pe ce partid se sprijină? De ce pe tory ? XIII. Cum acţionează regele George al III-lea pentru a-şi instaura guvernarea personală şi care sunt consecinţele acestui tip de guvernare? XIV. Ce a reprezentat „afacerea Wilkes” şi care au fost urmările ei? XV. Ce eveniment grav s-a petrecut în timpul domniei lui George al III-lea? De ce s-au răsculat coloniile americane? Care e desfăşurarea evenimentelor? De ce reuşesc coloniştii să iasă învingători? XVI. Care sunt consecinţele, pe plan intern şi extern, pentru Anglia ale acestui război? XVII. Ce personalitate se impune în istoria Angliei de la sfârşitul sec. al XVIII-lea? XVIII. Ce înţelegem prin revoluţie industrială şi agrară, care au fost cauzele pentru care această revoluţie se produce întâi şi întâi în Anglia şi care au fost consecinţele economice, sociale şi politice?

36

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful