Istoria Imperiului ţarist de la Petru cel Mare la Ecaterina cea Mare (1725-1762) Această perioadă este considerată

ca dominată de lupta continuă pentru coroană a unor candidaţi inadecvaţi, de permanente urcuşuri şi căderi ale unor favoriţi deplorabili, de intrigi de curte de tot felul, de teroarea poliţiei etc. În decurs de 37 de ani, Rusia a avut 6 autocraţi: 3 femei, un băiat de 12 ani, un bebeluş şi un debil mental. Au existat însă şi realizări importante ce au influenţat întreaga ţară. Occidentalizarea a continuat, Rusia a fost antrenată în relaţii tot mai apropiate cu alte puteri europene. În plus, micii proprietari au reuşit să se elibereze de unele servicii şi să-şi mărească avantajele. Ecaterina I (1725-1727). Petru al II-lea (1727-1730) Când Petru I a murit, fără a-şi numi succesorul, au existat mai mulţi candidaţi la tron. Petru, fiul lui Aleksei şi nepotul lui Petru cel Mare, era singurul descendent pe linie masculină, şi deci succesorul logic al bunicului său. El se bucura de sprijinul vechii nobilimi şi, probabil, şi de sprijinul maselor populare. Ecaterina, a doua soţie a lui Petru I, ce a fost încoronată împarateasă într-o ceremonie specială în 1724, se bucura de sprijinul “oamenilor noi”, ca Iagujinski şi mai ales Menşikov, care se ridicaseră odată cu reforma şi se temeau de tot ceea ce avea legătură cu fiul lui Petru cel Mare, Aleksei, şi cu vechea lume moscovită. Regimentele de gardă Preobrajenski şi Semenovski au soluţionat problema organizând o demonstraţie în favoarea împărătesei. Opoziţia s-a destrămat, iar demnitarii statului au proclamat-o pe Ecaterina suverană a Rusiei “potrivit dorinţei lui Petru cel Mare”. Domnia Ecaterinei, în timpul căreia Menşikov a fost conducătorul guvernului, a durat doar doi ani şi trei luni. Realizarea cea mai importantă a fost crearea, în 1726, a Consiliului Secret Suprem care trebuia să se ocupe de probleme de importanţă excepţională. Cei 6 membri ai consiliului, între care şi Menşikov, au devenit sfetnici permanenţi ai monarhului, ceea ce reprezenta o îndepărtare de modul de organizare şi practica administrativă a lui Petru cel Mare. Ecaterina I a murit în 1727, numindu-l pe Petru, fiul lui Aleksei, succesor şi autorizând Consiliul Secret Suprem să funcţioneze ca regent. Din Consiliu mai făceau parte acum şi fiicele împărătesei, Ana şi Elisabeta, mătuşile noului monarh. Petru al II-lea, ce nu avea încă 12 ani, şi-a plasat toată încrederea în tânărul prinţ Ivan Dolgoruki, Menşikov fiind arestat; el va muri doi ani mai târziu în exil, în nordul Siberiei. Doi membri ai familiei Dolgoruki au devenit membri ai Consiliului Secret Suprem, iar la sfârşitul anului 1729 a fost anunţată oficial logodna lui Petru al II-lea cu prinţesa Dolgorukaia. Dar, la începutul anului 1730, înainte de a se oficia căsătoria, Petru, ce nu împlinise încă 15 ani, a murit de variolă. Ana (1730-1740). Ivan al VI-lea (1740-1741) Petru al II-lea nu desemnase un succesor. Odată cu moartea sa, linia bărbătească a Romanovilor se sfârşise. În discuţiile ce au urmat, membrii Consiliului Secret Suprem şi alţi demnitari s-au hotărât să

1

ofere tronul Anei, fiica lui Ivan al V-lea, văduvă şi fără copii. Ana era slabă, putea fi controlată de clica aristocratică. În plus, Consiliul Secret Suprem i-a impus condiţii stricte (acceptate de suverană): i s-a cerut să nu se căsătorească şi să nu numească un succesor; Consiliul Secret Suprem urma să-şi menţină numărul de 8 membri şi să controleze problemele statului; noua suverană nu putea declara război sau să încheie pace fără aprobarea consiliului, nu avea voie să stabilească impozite sau să se folosească de fondurile statului, să acorde sau să confişte moşii, nu avea voie să acorde grade mai mari decât acela de colonel. Regimentele de gardă şi toate celelalte forţe armate aveau să fie sub jurisdicţia Consiliul Secret Suprem. La scurt timp, însă, profitând de o demonstraţie a gărzilor şi a micilor proprietari, Ana a denunţat condiţiile pe care le-a acceptat, afirmând că a crezut că acestea reprezentau dorinţele supuşilor săi. Consiliul Secret Suprem a fost desfiinţat, autocraţia reintrându-şi în drepturi. Senatului nu i-a fost redată importanţa sa anterioară, ca instituţie superioară de guvernare, ci Ana a continuat să se bazeze pe un cabinet format din 2-3 persoane Domnia de zece ani a împărătesei Ana a lăsat o amintire amară. Suverana a adus cu ea din Curlanda, cu al cărei duce fusese căsătorită, un grup de apropiaţi şi, în general, ea i-a favorizat pe germani şi alţi străini, neavând încredere în nobilimea rusă. Suverana a arătat o mare lipsă de interes faţă de problemele de stat. Mulţi dintre noii favoriţi (excepţie făceau Osterman la Externe şi Münnich, aflat la conducerea armatei), nu erau calificaţi pentru funcţiile pe care le ocupau. Ernst-Johann Biren, sau Biron, amantul împărătesei, a primit cele mai mari onoruri şi a devenit cel mai detestat personaj şi simbol al domniei Anei. Bironism - se referă la persecuţiile poliţieneşti şi la teroarea politică din timpul acestei domnii, care a dus la executarea a câtorva mii de oameni şi la exilarea în Siberia a altor 20-30.000. Deşi mulţi erau vechi credincioşi sau criminali adevăraţi, şi nu oponenţi politici, persecuţiile au neliniştit poporul şi au făcut ca domnia să fie percepută în mod negativ. Domnia nu a fost lipsită de reforme constructive. Marina, neglijată de la moartea lui Petru, a fost reabilitată. S-au înfiinţat brigăzi de pompieri la Moscova şi St. Petersburg în 1736, iar în 1740 s-a creat un serviciu de poştă. Regimul a luat măsuri de încurajare a creşterii economice. Unii ţărani aflaţi în slujba statului au fost transferaţi la munca în fabrici şi în 1734 a fost semnat un tratat comercial cu Marea Britanie. O serie de măsuri sunt luate în favoarea micilor proprietari. Începând din 1731, nobilii au căpătat din nou permisiunea de a-şi împărţi moşiile între moştenitori. Cea mai importantă schimbare a avut loc în legătură cu obligaţiile de serviciu ale micilor proprietari faţă de stat. În 1736, acest serviciu a fost redus la 25 de ani, iar unul dintre fii era scutit de serviciu ca să se poată ocupa de domeniu. După publicarea legii, mulţi membri ai acestei clase sociale au părăsit serviciile şi s-au întors la domeniile lor. În 1731, împărăteasa Ana a deschis la Sankt-Petersburg o şcoală de cadeţi pentru micii proprietari. Absolvenţii

2

acestei şcoli puteau deveni direct ofiţeri. Toate aceste măsuri erau total opuse intenţiilor şi practicilor lui Petru cel Mare. În ce priveşte şerbii, aceştia se afundau tot mai mult în sărăcie. În timpul domniei lui Petru al IIlea, li s-a interzis să se ofere voluntari pentru serviciul militar şi să scape astfel de condiţia lor de şerbi. Printr-o serie de legi în timpul domniei Anei, ţăranilor li se interzicea să cumpere proprietăţi imobiliare, mori, să înfiinţeze fabrici sau să devină parteneri în contracte sau închirieri guvernamentale. După legea din 1731, proprietarii au căpătat un control financiar tot mai mare asupra şerbilor, pentru al căror impozit erau răspunzători. După 1736, şerbii trebuiau să obţină aprobarea stăpânilor lor înainte de a putea pleca să lucreze temporar în altă parte, ultimii având şi dreptul de a-i transfera de pe o moşie pe alta. Ana a murit în toamna anului 1740, desemnând ca succesor pe Ivan, un nou-născut de două luni. Ivan al VI-lea era nepotul surorii mai mari a Anei, Ecaterina. Regent a fost numit Biren. După o lună, Biren a fost răsturnat de Münnich, iar Ana Leopoldovna, mama lui Ivan, a devenit regentă. Ea a dovedit un interes mediocru pentru problemele de stat. Cabinetul a încercat să accelereze procesul de manevrare a petiţiilor şi să construiască un buget global. Reclamaţiile legate de slaba calitate a uniformelor militare au dus la impunerea unui control mai strict în industria textilă şi introducerea zilei de lucru de 15 ore şi un salariu minim de 15 ruble pe an. La sfârşitul anului 1741, Ivan al VI-lea, Ana Leopoldovna şi întregul “partid german” au fost înlăturaţi de la putere de către gărzile conduse de Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare, ce a devenit astfel împărăteasă. Elisabeta (1741-1761) Întocmai cum Ana şi domnia ei au fost extrem de blamate în istoriografia rusă, Elisabeta a fost mai lăudată decât merita. Blândă, tânără, frumoasă şi încântătoare, noul monarh a simbolizat pentru mulţi sfârşitul unei scandaloase dominaţii “străine” în Rusia şi chiar, parţial, revenirea la zilele glorioase ale lui Petru cel Mare. Deşi au fost făcute anumite schimbări administrative ce aminteau de domnia lui Petru cel Mare, spiritul şi vigoarea marelui reformator nu mai puteau fi atinse. Evoluţia socială şi economică a ţării continua de la sine, ca şi în timpul Anei. Chiar şi abolirea pedepsei capitale de către Elisabeta, o măsură lăudabilă, păleşte în comparaţie cu enorma şi mereu crescânda povară a şerbiei. Elisabeta a căutat să-şi legitimeze domnia scoţând în evidenţă faptul că era fiica lui Petru şi a încercat să guverneze conform propriilor ei principii. Cu ajutorul propagandei memoria lui Petru a fost glorificată şi domnia Anei a fost denigrată. Cabinetul de miniştri a fost dizolvat şi s-a restaurat autoritatea Senatului. Deşi Osterman şi Münnich au fost exilaţi, nu s-a făcut o epurare generală a străinilor. Împărăteasa a avut grijă să rămână în relaţii bune cu biserica ortodoxă, ce i-a sprijinit lovitura de stat. Totuşi, la încoronarea ei (Moscova, 1742), ea a luat coroana din mâinile arhiepiscopului de Novgorod şi şi-a pus-o

3

pe cap, gest prin care se afirma subordonarea bisericii faţă de autocraţie. Administrarea terenurilor bisericii a revenit în mâinile Sfântului Sinod, dar Elisabeta va reveni şi, în 1756, pământurile au trecut din nou sub control laic. Elisabeta a rezolvat rapid problema succesiunii. Ivan al VI-lea şi familia sa au fost ţinuţi în custodie şi ulterior trimişi în exil în nordul arctic al Rusiei. Un alt potenţial rival, nepotul ei Karl Peter Ulrich de Holstein-Gottorp, a fost neutralizat prin chemarea lui în Rusia şi desemnarea lui drept moştenitor în 1742. În 1745, Elisabeta a aranjat căsătoria acestuia cu Sophia Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, primită în rândurile credincioşilor ortodocşi sub numele de Ecaterina. În 1754, Ecaterina va da naştere unui fiu, Paul. Deşi împărăteasa a dovedit un oarecare interes faţă de guvernare, luarea deciziilor obişnuite a rămas în mâinile demnitarilor cu vechime, Elisabeta menţinându-şi autoritatea, nesprijinind niciodată deplin vreo facţiune. Aleksei Razumovski, la origine un simplu cazac, cu o voce extraordinară, de care Ecaterina s-a îndrăgostit şi cu care se pare că s-a căsătorit în secret, nu avea ambiţii politice. În anii 1740, Alexei Petrovici Bestuşev-Riumin (cancelar), deşi antipatic împărătesei, a ajuns, datorită calităţilor politice, unul din cei mai importanţi funcţionari. Figurile dominante din a doua jumătate a domniei erau membri ai familiilor Voronţov şi Şuvalov. Ivan Ivanovici Şuvalov a fost după 1749 principalul favorit al Elisabetei, având deci o considerabilă influenţă, dar autoritatea verilor lui, Alexandru (ce a ocupat funcţia de şef al poliţiei de securitate) şi Petru (a deţinut o poziţie puternică la curte, ce i-a permis să intervină în toate problemele de stat, mai ales financiare, economice, militare; deosebit de corupt şi cinic, a contribuit mult la politica financiară dezastruoasă a domniei, atribuindu-se afirmaţiile ridicole că moneda devalorizată ar fi mai uşor de cărat şi că impozitul pe vodcă era corespunzător unei perioade de lipsuri, pentru că atunci oamenii simt nevoia să se îmbete), a fost mult mai mare. Politica internă La urcarea sa pe tron, Elisabeta a găsit finanţele secătuite. Ca măsură economică, salariile funcţionarilor de stat şi ale ofiţerilor au fost reduse şi recensământul din 1744 a adăugat încă 1,3 milioane de oameni pe lista plătitorilor de taxe. Impozitele crescute pe exporturi şi importuri şi o nouă taxă pe bunurile industriale importate introdusă în 1757 au contribuit la sporirea venitului şi la stimularea fabricării bunurilor respective în Rusia, iar abolirea impozitelor interne în 1753 a promovat dezvoltarea comerţului. Industriile textilă şi metalurgică se dezvoltă impresionant, până la sfârşitul domniei Elisabetei producţia de fontă a Rusiei depăşind-o pe cea a Marii Britanii. S-au înfiinţat bănci ce le acordau nobililor împrumuturi cu dobândă mică pentru dezvoltarea moşiilor. Foloasele din această dezvoltare economică au fost trase de nobilime ce avea aserviţi şerbi şi care deţinea importante monopoluri industriale şi comerciale. În timpul domniei Elisabetei, puterea şi averea micilor proprietari continuă să crească. Un ordin dat în 1746 interzicea tuturor, cu excepţia micilor

4

proprietari, de a deţine şerbi, iar din 1758, membrilor altor clase sociale care aveau şerbi li s-a cerut să-i vândă. O decizie a Senatului din 1756 preciza că numai cei ce puteau dovedi originea lor de mici proprietari rămâneau înscrisi în registrele clasei respective, iar anumite decizii din anii 1758-1760 eliminau de fapt posibilitatea de a obţine statutul ereditar de mic proprietar prin efectuarea serviciului militar sau a altor servicii pentru stat (decretul dat de Petru I conform căruia ţăranii care se înscriau voluntar în serviciul militar deveneau oameni liberi fiind acum oficial abrogat). Instituţia şerbiei s-a întărit în timpul domniei Elisabetei. A crescut autoritatea legală şi judiciară a proprietarilor de pământuri asupra şerbilor. Un decret emis în 1760 permitea moşierilor să-şi trimită şerbii neascultători, sub vârsta de 40 de ani, în Siberia, iar guvernul putea include aceşti exilaţi în numărul de recruţi ceruţi de pe moşie. Codul penal din 1754 îi includea pe şerbi numai la capitolul referitor la proprietatea nobililor. Elisabeta a abolit pedeapsa cu moartea. Apoi, din 1742, tortura nu mai putea fi aplicată deţinuţilor sub vârsta de 17 ani, din 1757 mutilarea facială nu mai putea fi aplicată ca pedeapsă femeilor. Viaţa la curte şi cultura Elisabeta a dorit să transforme curtea sa într-un centru de cultură şi modă ce să rivalizeze cu Versailles. A fost o influentă patroană a artelor care şi-a sprijinit miniştrii în încercările lor de a îmbunătăţi educaţia ruşilor. În timpul domniei ei talentatul om de ştiinţă şi matematician Mihai Vasilievici Lomonosov (1711-1765) a reorganizat Academia de Ştiinţe şi a înfiinţat Universitatea de la Moscova în 1755. El a fost sprijinit în acest proiect de Ivan Şuvalov, care a avut o contribuţie însemnată şi la înfiinţarea Academiei de Arte Frumoase în 1757. Opera, baletul şi teatrul au cunoscut o mare înflorire. Împărăteasa, patroană a bijutierilor, pictorilor şi artizanilor, avea dorinţa sinceră să îi încurajeze pe artiştii ruşi. În arhitectură, stilul baroc a ajuns unul din mijloacele prin care s-a ilustrat puterea democraţiei. Petru III (1761-1762) Karl Peter Ulrich de Holstein-Gottorp, fiul ducelui Karl Friederick şi al Anei, sora mai mare a Elisabetei, s-a născut la Kiel în 1728. Rămas orfan de mic, Petru a fost crescut iniţial în ideea de a ocupa tronul Suediei, întrucât tatăl său fusese unul din nepoţii lui Carol al XII-lea (rege al Suediei, 1697-1718). Desemnat de mătuşa lui, împărăteasa Elisabeta, ca moştenitor în 1742, va trăi în Rusia de la vârsta de 14 ani, dar niciodată nu s-a acomodat cu noua sa ţară. Limitat mental, crud şi violent, i-a dispreţuit pe ruşi, manifestând admiraţie faţă de Prusia şi Frederick al II-lea. Împărăteasa Elisabeta i-a ales drept mireasă pe Sofia Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, fiica unui prinţ german minor. Sofia, născută în 1729, a sosit în Rusia în 1744 şi a fost primită în familia credincioşilor ortodocşi sub numele de Ecaterina. La momentul căsătoriei, tânăra mireasă simţea o adevărată repulsie faţă de Petru, care a rămas desfigurat în urma unei erupţii de varicelă. Ca urmare, a avut 3 amanţi până la moartea soţului său. În 1754, a dat naştere unui fiu, Paul, care a fost imediat luat din grija mamei sale de Elisabeta şi pus sub supravegherea sa.

5

Petru i-a urmat la tron Elisabetei după moartea acesteia la 25 decembrie 1761/5 ianuarie 1762. El a desfiinţat Cancelaria Secretă şi a abolit Conferinţa Curţii Imperiale, cabinetul de consilieri ai Elisabetei, din dorinţa de a simplifica structura guvernului. A propus secularizarea pământurilor bisericii, un proiect mai vechi, din timpul domniei Elisabetei şi îndeplinit abia în timpul domniei Ecaterinei a II-a. Prin manifestul din 18 februarie/1 martie 1762, Petru al III-lea elibera micii proprietari de obligativitatea serviciului către stat. Edictul mai impunea nobilimii să se instruiască şi să se îngrijească în modul cuvenit de proprietăţile sale. Legea din 1762 a atras atenţia specialiştilor. Unii specialişti consideră că aceasta submina structura de bază a societăţii ruseşti, în care fiecare îndeplinea anumite servicii: şerbii munceau pentru proprietari, iar ultimii serveau ţara. În mod echitabil, anularea serviciului obligatoriu pentru micii proprietari ar fi trebuit să fie urmată prompt de eliberarea şerbilor, însă acest lucru se va întâmpla abia după un secol. Chiar şerbii simţeau că se făcuse o nedreptate, căci cererile de eliberare ale ţăranilor, provocate de eliberarea micilor proprietari, erau prezente în revoltele lor. Dimpotrivă, alţi specialişti au arătat efectele pozitive ale legii din 1762: ducea la obţinerea unei independenţe esenţiale faţă de stat de către cel puţin o clasă a societăţii ruseşti, Rusia făcând, astfel, primul pas hotărâtor spre liberalism. În plus, legea a contribuit la formarea unei culturi bogate a micilor proprietari şi, în viitor, la apariţia unei intelectualităţi. Petru era un pro-prusac convins. Pacea şi alianţa semnată cu Prusia (1762) nu au fost pe placul elitei ruse. Insistenţa utilizării de bani şi trupe ruse în scopul urmăririi intereselor ducatului HolsteinGottorp, planul de a recuceri Schleswig-ul printr-un război împotriva Danemarcei a îndepărtat gărzile. Ecaterina a profitat de nemulţumirile generale faţă de Petru al III-lea şi a condus gărzile într-o revoluţie de palat (28 iunie 1762), fiind sprijinită de fraţii Orlov şi alţi ofiţeri. La 6 iulie, ţarul, aflat în arest la domiciliu pe moşia sa de la ţară (Ropşa), a fost ucis de Alexei Orlov şi alţi conspiratori, Ecaterina nefiind la curent cu intenţia complotiştilor. Politica externă a Rusiei de la Petru până la Ecaterina Politica externă rusă de la Petru cel Mare până la Ecaterina cea Mare a urmat clar anumite linii stabile. Petru cel Mare a introdus ferm Rusia în comunitatea naţiunilor europene, ca o mare putere interesată de problemele întregului continent, nu ca înainte când activităţile Rusiei fuseseră legate exclusiv de vecinii săi, Turcia, Polonia şi Suedia. Rusia, în anii imediat următori morţii lui Petru cel Mare, a continuat să urmeze drumul deschis de Petru. Politica externă rusă din 1726 până în 1762, precum şi imediat înainte şi după această perioadă, se apropie de ceea ce s-a numit sistemul tablei de şah: Rusia era în mare parte adversara vecinilor săi şi prietena vecinilor vecinilor săi, iar celelalte relaţii erau corespunzătoare acestui model de bază. Franţa, de exemplu, a rămas permanent adversara Rusiei, deoarece, în lupta ei pentru supremaţie pe continent, s-a bazat pe Turcia, Polonia şi Suedia pentru a-şi încercui şi slăbi duşmanul de moarte, Habsburgii. Rusia,

6

desigur, a luptat permanent împotriva celor trei aliaţi europeni ai Franţei. Austria, condusă de Habsburgi, s-a evidenţiat, dimpotrivă, ca un aliat de mare încredere al Rusiei. Cele două state au fost ambele ostile Franţei şi, mai important pentru Rusia, Turciei şi Suediei, care, începând cu intervenţia sa majoră în războiul de 30 de ani, a acţionat repetat în Germania împotriva intereselor Habsburgilor. În Polonia, de asemenea, atât Rusia, cât şi Austria s-au aflat în opoziţie cu interesele partenerilor Franţei. Prima alianţă oficială între cele două monarhii est-europene a fost semnată în 1726 şi a rămas, cu anumite excepţii, baza politicii externe a Rusiei până la războiul Crimeii de la mijlocul secolului al XIX-lea. Prusia, cealaltă putere germană importantă, a reprezentat mai curând o ameninţare pentru Rusia, decât un potenţial aliat. Ridicarea Prusiei la rangul de mare putere sub Frederick cel Mare, după 1740, împreună cu ascensiunea similară a Rusiei sub Petru cel Mare au răsturnat echilibrul politic în Europa. Bestujev-Riumin a fost primul dintre oamenii de stat continentali care a realizat ameninţarea prusacă. El era îngrijorat mai ales de poziţia rusă de la Marea Baltică, numindu-1 pe Frederick cel Mare „prinţul năpraznic”. Atitudinea ostilă a ruşilor faţă de Prusia s-a prelungit, cu unele întreruperi, până în timpul Ecaterinei cea Mare, când împărţirea Poloniei a satisfăcut ambele monarhii şi le-a apropiat. În perioada despre care vorbim, Marea Britanie putea foarte bine să fie „prieten natural” al Rusiei. După spaima cauzată de victoriile lui Petru cel Mare şi marina acestuia, nu au mai apărut conflicte serioase între cele două state până la sfârşitul secolului. Dimpotrivă, Marea Britanie considera Rusia atât ca contra-balanţă a Franţei, cât şi un partener comercial de la care obţinea materii prime, inclusiv antrepozite navale, în schimbul unor mărfuri manufacturate. Astfel, nu e de mirare că Rusia a încheiat primul său tratat comercial cu Marea Britanie. În acord cu interesele şi alianţele sale, Rusia a participat la cinci războaie, între 1725 şi 1762. Între 1733 - 1735, Rusia şi Austria au luptat împotriva Franţei în războiul de succesiune polonez, care s-a încheiat cu înfrângerea candidatului francez Stanislaw Leszczynski şi cu încoronarea lui August al III-lea al Poloniei, fiul lui August al II-lea. Între 1736 - 1739, Rusia, din nou aliată cu Austria, a purtat un război împotriva Turciei, care era sprijinită de Franţa. Münnich şi alţi comandanţi ruşi au obţinut victorii remarcabile împotriva forţelor otomane. Totuşi, din cauza înfrângerilor suferite de austrieci şi intervenţiei franceze, Rusia, după ce pierduse o sută de mii de oameni, a câştigat foarte puţin în urma tratatului de la Belgrad: o porţiune de stepă dintre Doneţ şi Bug şi dreptul de a păstra Azovul ocupat în timpul războiului, cu condiţia de a-i dărâma fortificaţiile şi cu promisiunea de a nu-şi construi o flotă pe Marea Neagră. În 1741 - 1743, Rusia, sprijinită de Austria, a luptat împotriva Suediei, care era sprijinită de Franţa. Suedia pornise războiul pentru a se revanşa, dar a fost învinsă, şi prin tratatul de la Abo a mai cedat nişte teritorii finlandeze Rusiei. În noul ei rol de mare putere, Rusia a fost implicată şi în unele războaie departe de frontierele sale

7

şi s-a interesat de anumite probleme care nu aveau legături imediate cu interesele ei. Astfel, în 1746 - 48, a participat la ultimele lupte ale războiului de succesiune austriac, început în 1740, când Frederick cel Mare luase Silezia de la Austria. Rusia s-a alăturat Austriei şi Marii Britanii împotriva Prusiei şi Franţei. Rolul Rusiei s-a dovedit, totuşi, total lipsit de importanţă în acest război. O importanţă mult mai mare trebuie acordată intervenţiei ruseşti în războiul de şapte ani, 17561763. Conflictul a fost precedat de renumita revoluţie diplomatică din 1756, când Franţa s-a aliat cu duşmanul său tradiţional, Austria, în timp ce Prusia a cerut sprijinul Marii Britanii. În război, Rusia s-a alăturat Austriei, Franţei, Suediei şi Saxoniei împotriva Prusiei, Marii Britanii şi Hanovrei. Trebuie să remarcăm, totuşi, că Rusia nu a declarat niciodată război Marii Britanii şi că a găsit că era firesc să ajute Austria contra Prusiei, aşa că în cazul imperiului ţarilor revoluţia diplomatică nu a avut prea mare importanţă. Armatele ruseşti au participat la marile lupte, cum au fost acelea de la Zorndorf şi Kunersdorf, iar în 1760 trupele ruseşti au ocupat, pentru o scurtă perioadă, Berlinul. În plus, Rusia şi aliaţii săi au reuşit să aducă Prusia pe punctul de a fi distrusă. Numai moartea împărătesei Elisabeta, la începutul anului 1762, şi ascensiunea la tron a lui Petru al III-lea, care-1 admira pe Frederick cel Mare, lau salvat pe regele prusac. Rusia s-a retras fără a obţine nici o compensaţie din război şi a încheiat o alianţă cu Prusia, care a fost ulterior întreruptă, când Ecaterina cea Mare 1-a înlocuit pe Petru al III-lea. Deşi politica externă rusă între 1725 şi 1762 a fost aspru criticată pentru pierderile de oameni şi bani, pentru amestecul ei în problemele europene, care nu prezentau importanţă imediată pentru Rusia, precum şi pentru sacrificarea intereselor ei naţionale pentru cele ale Austriei sau ale „partidului german” de acasă, aceste critici nu sunt, în general, convingătoare. În noul său rol, de mare putere, Rusia nu se putea rupe de problemele şi conflictele europene majore. În general, diplomaţii ruşi au urmărit cu succes interesele ţării lor, iar războaiele au adus câştiguri semnificative, de exemplu întărirea poziţiei ruseşti în Polonia şi înfrângerea provocării suedeze, chiar dacă Petru al III-lea a renunţat într-un mod surprinzător la avantajele obţinute în războiul de şapte ani. Ecaterina cea Mare avea să continue politica de bază a predecesorilor săi. Din punct de vedere militar, ruşii s-au comportat bine. Armata rusă, reorganizată, îmbunătăţită şi călită în războaie, a obţinut primele sale victorii majore împotriva Turciei, între 1736 1739, şi a jucat primul său rol major ca putere militară europeană în cursul războiului de şapte ani. Comandanţi renumiţi ca P.A. Rumeanţev şi A.V. Suvorov şi-au început carierele militare în această perioadă dintre două domnii celebre.

8

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful