Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1 FENOMENE FIZICE
Cuprins
1.1 Obiectivele unităţii de învăţare .....................................................2 1.2 Masa. Volumul. Densitatea corpurilor ..........................................2 1.2.1 Masa .......................................................................................2 1.2.2 Volumul..................................................................................3 1.2.3 Densitatea ...............................................................................4 Test de autoevaluare nr. 1 ...............................................................6 1.3 Energia ..........................................................................................7 1.3.1 Forme de energie....................................................................8 1.3.2. Sugestii metodologice în preluarea noţiunilor legate de energie la ciclul primar. Surse de energie „ Exemple de activităţi”..........11 1.3.3 Rolul resurselor regenerabile în activitatea de protecţie a mediului. Exemple de activităţi.................................................................19 1.4 Tunetul, Fulgerul şi Ploaia ..........................................................21 1.4.1. Fulgerul care loveşte în sus. ...............................................22 1.4.2. Cum afectează fulgerul lumea.............................................22 1.5. Eclipse ........................................................................................23 1.5.1. Eclipse de soare...................................................................23 1.5.2. Eclipsele de lună..................................................................24 Test de autoevaluare nr. 2 .................................................................24 1.6 Elemente de teoria haosului ........................................................24 1.6.1 Scurt istoric ..........................................................................24 1.6.2 Determinism, predictibilitate / impredictibilitate .................25 1.6.3 Descrierea comportamentului haotic. Atractori clasici şi stranii.........................................................................................................28 1.6.4 Elemente de geometrie fractală. ...........................................31 1.7 Lucrare de verificare nr. 1. ..........................................................34 Răspunsuri la testele de autoevaluare. Sugestii.................................34 Rezumat.............................................................................................35 Bibliografie selectivă.........................................................................36 1

Mirela Târnoveanu

1.1 Obiectivele unităţii de învăţare
După parcurgerea acestei unităţi de curs studentul va fi capabil:

Să explice fenomenele fizice prin utilizarea corectă a terminologiei de specialitate; Să identifice surse de energie şi să explice rolul resurselor regenerabile în activitatea de protecţie a mediului; Să utilizeze investigaţia şi experimentarea dirijată pentru evidenţierea şi explicarea unor procese fizice; Să rezolve probleme cu caracter teoretic şi aplicativ; Să descrie fenomenele fizice din această unitate; Să definească şi să explice teoria haosului.

• • •

1.2 Masa. Volumul. Densitatea corpurilor
1.2.1 Masa Un corp se află în repaus într-un interval de timp oarecare dacă, în orice moment din acel interval de timp, corpul ocupă aceeaşi poziţie faţă de un corp referinţă. Un corp se află în mişcare într-un interval de timp oarecare dacă, există momente diferite în acel interval de timp, în care corpul ocupă poziţii diferite faţă de corpul de referinţă. Pentru a pune în mişcare un corp, pentru a-l opri sau pentru a-i schimba traiectoria trebuie să acţionăm asupra lui. La orice acţiune exterioară care caută să-i schimbe starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, corpul se opune, reacţionează. Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea în care traiectoria corpului este o linie dreaptă şi viteza este constantă. Inerţia este proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă în absenţa acţiunilor exterioare, respectiv de a se opune la orice acţiune care caută să-i schimbe starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă în care se află. Masa este mărimea fizică ce măsoară inerţia unui corp. Unitatea de măsură este kilogramul. 2

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Determinarea masei corpurilor Instrumentul utilizat pentru măsurarea masei unui corp este cântarul de tip balanţă. Măsurarea masei cu ajutorul balanţei se numeşte cântărire. Aceasta constă în compararea masei unui corp cu mase marcate (corpuri cu mase cunoscute a căror valoarea este înscrisă pe ele). Două corpuri sunt în echilibru pe talerele unei balanţe dacă au aceeaşi masă.

NU confundaţi masa cu greutatea unui corp! Greutatea reprezintă forţa cu care Pământul atrage un corp G = m · g. Se observă o proporţionalitate directă între greutate şi masă prin intermediul acceleraţiei gravitaţionale g = 9,81 m/s2. 1.2.2 Volumul Fiecare corp ocupă un loc în spaţiu ce reprezintă volumul corpului respectiv. Unitatea de măsură pentru volum este m3. În cazul corpurilor cu formă geometrică regulată, volumul se determină folosind diferite formule matematice (exemplu: volumul paralelipipedului, cubului, cilindrului, sferei). Volumul corpurilor cu formă neregulată se determină cu ajutorul cilindrului gradat, procedând astfel: - se introduce apă în cilindrul gradat şi se citeşte indicaţia de pe cilindru care reprezintă de fapt volumul apei din cilindru; - se introduce în cilindru cu apă, corpul al cărui volum vrem să-l determinăm şi se citeşte noua gradaţie a cilindrului care reprezintă volumul apei din cilindru plus volumul corpului; - se scad cele două valori citite pe cilindru şi se determină volumul corpului din cilindru.

Aplicaţii practice Experimentul 1. Inerţia unui corp Când punem un pahar brusc în mişcare, apa se varsă în spate, în sensul opus mişcării, deoarece apa tinde să rămână pe loc, în repaus. 3

Mirela Târnoveanu Dacă oprim brusc paharul, apa se varsă în faţă, în sensul mişcării, deoarece apa tinde să-şi continue mişcarea. În concluzie, corpurile se opun schimbării stării de mişcare. Experimentul 2. Determinarea volumului unui corp solid Materiale necesare: cilindru gradat, apă, cheie; Determină volumul unei chei cu ajutorul cilindrului gradat folosind explicaţiile de mai sus. 1.2.3 Densitatea

Aplicaţii practice Experimentul 3. Masa corpurilor Materiale necesare: 2 cuburi cu acelaşi volum din materiale diferite (sticlă şi oţel), balanţă sau cântar cu arc. Cum procedezi? - Măsoară masa celor două corpuri cu ajutorul balanţei sau a unui cântar cu arc Ce observi? Notează observaţiile. Cântărind cele două cuburi ai descoperit că masa cubului de oţel este mult mai mare decât masa cubului de sticlă. Explicaţia constă în faptul că particulele de oţel sunt mult mai apropiate unele de altele comparativ cu cele de sticlă. Spunem că densitatea oţelului este mai mare decât densitatea sticlei. Densitatea este o mărime fizică ce caracterizează substanţa din care este alcătuit un corp. Densitatea este definită prin raportul dintre masa unui corp şi volumul acestuia. Se notează cu ρ iar unităţile de măsură sunt kg/m3 sau g/cm3. 1 kg/m3 este densitatea unei substanţe, dacă un corp cu volumul de 1 m3 realizat în acea substanţă are masa de 1 kg. Densitatea apei este de 1000 kg/m3, adică 1 m3 de apă are masa de 1000 kg. Folosind tabelul de mai jos poţi compara densităţile unor substanţe: Substanţa Ulei alimentar Benzină Gheaţă Apă Lapte 4 800 800 917 1000 1030 Densitatea kg/m3

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Sticlă 2500 Aluminiu 2700 Oţel 7800 Fier 7880 Argint 10500 Plumb 11350 Mercur 13550 Aur 19310 Platină 21460 Plumbul are densitatea mai mare decât argintul, fierul, oţelul, aluminiul şi sticla, dar mai mică decât densitatea platinei, aurului şi mercurului. Datorită densităţii mari pe care o are, plumbul este folosit ca material de protecţie împotriva radiaţiilor (materialele radioactive se transportă în containere speciale căptuşite cu plumb). Aluminiul are o densitate mică, deci este foarte uşor. În aliaje cu alte metale, el este folosit pentru construirea aeronavelor, a căror masă trebuie să fie foarte mică. Plutirea şi scufundarea corpurilor Ai constatat, probabil, că un corp pare mai uşor în apă decât în aer, că un corp din fier se scufundă în apă în timp ce un corp din lemn pluteşte pe suprafaţa apei. Pentru a scufunda o minge în apă trebuie să acţionezi asupra ei cu o forţă. Atunci când este lăsată liberă mingea scufundată iese la suprafaţă. Un lichid exercită, pe suprafaţa corpurilor cu care este în contact, forţe de apăsare datorate presiunii hidrostatice. Rezultanta tuturor forţelor (de împingere) cu care lichidul, datorită presiunii hidrostatice, acţionează asupra unui corp scufundat în lichid se numeşte forţă arhimedică forţa arhimedică are direcţie verticală şi sensul de jos în sus. Punctul de aplicaţie al forţei arhimedice se numeşte centru de presiune. El coincide cu centrul de greutate al corpului dacă acesta este omogen şi complet scufundat în lichid. Legea lui Arhimede: Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă verticală numeric egală cu greutatea lichidului dezlocuit de acel corp. Toate corpurile sunt supuse gravitaţiei (forţei de atracţie a Pământului) şi atunci când sunt introduse în apă. Dacă greutatea corpului este mai mică decât forţa arhimedică corpul urcă la suprafaţă şi rămâne în echilibru fiind

5

Mirela Târnoveanu parţial scufundat. Porţiunea scufundată dezlocuie un volum de lichid a cărui greutate este egală cu greutatea corpului. În acest caz corpul pluteşte. Vapoarele plutesc deşi sunt confecţionate din materiale a căror densitate este mult mai mare decât a apei. Datorită formei lor care asigură dezlocuirea unui volum foarte mare de apă şi a prezenţei unui număr mare de spaţii pline cu aer, densitatea totală a acestor vapoare este mai mică decât densitatea apei. Supraîncărcarea vapoarelor poate duce la scufundarea lor. Din această cauză, fiecare vapor are gradat pe suprafaţa laterală un semn care indică nivelul maxim de scufundare a vaporului încărcat (linia de încărcare, linia de plutire). Pentru determinarea densităţii lichidelor se foloseşte un instrument special – densimetru. Determinarea densităţii are aplicaţii în diferite domenii, de la verificarea calităţii laptelui, la detrminarea conţinutului de alcool al unei băuturi, de la verificarea antigelului, la verificarea stării acumulatorului unui autovehicul. În medicină, măsurătorile de densitate permit determinarea stării fluidelor din corp (sângele şi urina). Deoarece densitatea sângelui creşte cu creşterea concentraţiei hematiilor, o densitate mai mică a sângelui indică o anemie. Alte boli duc la eliminarea excesivă a sărurilor din organism şi pot fi depistate datorită creşterii densităţii urinei. Legea lui Arhimede este valabilă şi în gaze. Un balon umplut cu hidrogen sau heliu (gaze mai puţin dense decât aerul) şi lăsat în aer, se ridică datorită forţei arhimedice. Test de autoevaluare nr. 1

1. Două corpuri au mase diferite şi volume egale. Are densitatea mai mare corpul cu masa mai ........ 2. Două corpuri cu volume diferite şi mase egale. Are densitatea mai mare corpul cu volumul mai.......... 3. Care afirmaţii sunt corecte: a. densitatea lichidului nu depinde de masa sa ; 6

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

b. densitatea lichidului nu depinde de volumul său; c. dublând volumul lichidului se dublează densitatea sa; d. triplând masa lichidului se triplează densitatea sa. Puteţi considera că lichidul este lapte (ulei). 4. Răspunde prin adevărat sau fals (1 sau 0) a. densitatea oţelului este mai mare decât a mercurului; b. densitatea este o mărime fizică ce caracterizează substanţa din care este alcătuit corpul; c. 1m3 de gheaţă cântăreşte tot atât cât 1m3 de fier.

1.3 Energia
Etimologic cuvântul energie provine din grecescul energheia – „activitate”. Din punct de vedere fizic energia este măsura generală a diferitelor forme de mişcare ale materiei. Exprimă capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic atunci când suferă o transformare dintr-o stare în alta. Diferitelor forme ale mişcării le corespund diferite tipuri de energie (mecanică, electromagnetică, termică, chimică, nucleară etc.), iar echivalenţa energiilor, transformarea lor reciprocă în raporturi determinate şi-a fgăsit expresia în legea conservării şi transformării energiei. Deoarece mişcarea este un atribut al materiei, energia nu există şi nici nu poate exista separat de materie. Teoria relativităţii restrânse a formulat relaţia E = mc2 numită legea lui Einstein care fixează o legătură între energia E şi masa m a unui corp, c fiind viteza luminii în vid. Dacă fizica clasică consideră că energia unui sistem fizic poate varia în mod continuu pentru diferitele stări în care se poate afla sistemul, mecanica cuantică arată că în majoritatea cazurilor, în domeniul atomic, energia variază discontinuu, valorile ei pentru un sistem microfizic fiind termenii unui discontinuu (ex. Energia electronului în atom) Energia se măsoară în Jouli (în sistem MKS), în ergi (în sistem CGS), în calorii în kilogram –metri şi multipli lor. În energetică se foloseşte mult unitatea kilowatt – oră (KWh).

7

Mirela Târnoveanu 1.3.1 Forme de energie Energia mecanică, energie a corpurilor raportabilă la o stare de referinţă care diferă de starea considerată exclusiv prin valorile mărimilor de stare geometrice şi mecanice (mase inerte, poziţia lor, viteza, etc.) Energia cinetică, energie a unui sistem fizic în care intervin numai mărimile se caracterizează starea de mişcare a corpurilor care alcătuiesc sistemul. În cazul translaţiei Ec = ½ mv2, unde m este masa şi v viteza corpurilor în cazul rotaţiei în jurul unui ax Ec = ½ iω2 unde i este momentul de inerţie în raport cu axa de rotaţie, iar ω este viteza unghiulară a sistemului. Energia potenţială, energie pe care o posedă un sistem fizic datorită interacţiunilor ce depend numai de poziţia relativă a corpurilor componente ale acelui sistem. Energia internă, reprezintă suma energiilor cinetice şi potenţiale ale tuturor particulelor care constituie un sistem fizico-dinamic. Introducerea noţiunii de energie internă a fost necesară pentru alcătuirea bilanţului energetic al unui process fizic, pe baza principiului I al termodinamicii. Energia eoliană, energie mecanică a maselor de aer în mişcare, în atmosferă. Această energie poate fi folosită de nave cu pânze, de mori de vânt, de motoare eoliene. Energia hidraulică, energie mecanică cinetică sau potenţială a maselor de apă. Ea poate fi folosită în turbine hidraulice la roţi hidraulice etc. Energia de deformaţie, energie acumulată de un material deformabil sub efectul unei solicitări. Dacă deformaţiile sunt elastice acest tip de energie poate fi recuperată când revine la forma şi la dimensiunile iniţiale. Energia de zăcământ, energie mecanică naturală care condiţionează curgerea hidrocarburilor fluide din zăcământ spre sonde sau spre galeria de drenare. Energia electromagnetică, energia sistemelor fizice a căror stare diferă de starea de referinţă numai prin valorile de stare locală ale câmpului electromagnetic. În general ea se descompune în doi termeni dintre care unul numit energie electrică (depinde numai de mărimi electrice) iar al doilea numit energie magnetică (depinde numai de mărimi magnetice). Energia electrică datorită calităţilor sale remarcabile de a fi produsă în cantităţi mari din alte forme de energie, de a fi transmisă economic la distanţe foarte mari, de a fi 8

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

distribuită economic la consumatori, de a fi transformată cu uşurinţă în alte forme de energie, are în prezent o foarte largă utilizare în industrie, agricultură, transporturi, în consumul casnic. Energia luminoasă, energie conţinută în undele luminoase. Valoarea energiei luminoase depinde de câmpurile alternative, electric şi magnetic, care constituie o astfel de undă. Se transformă uşor în căldură, stimulează anumite reacţii chimice sau poate fi convertită parţial în energie electrică (prin intermediul semiconductoarelor). Energie radiantă, energie care se propagă în spaţiu sub formă de radiaţie. Poate fi de natură electromagnetică sau sonoră. Enerigia nucleară, energie caracteristică proceselor din interiorul nucleelor atomice, considerabil mai mare decât energia caracteristică păturilor electronice ale atomului. Dacă pentru ionizarea unui atom se cheltuieşte o energie de câţiva electroni – volţi, pentru producerea unei transformări nucleare este nevoie de cel puţin câteva milioane de electroni. În timp ce prin arderea unui kg de cărbune se obţin cel mult 8000000 de calorii, prin fisiunea completă a unui gram de uraniu 235 dintr-un reactor nuclear se obţin c.c.a. 20 de miliarde de calorii. Un gram din acest material este energetic echivalent cu 2,5 tone de cărbune. Energia de legătură, diferenţa dintre energia unui grup de particule legate una de alta şi energia în starea în care particulele sunt separate între ele prin distanţe foarte mari (teoretic infinite). Cu cât energia de legătură este mai mare, cu atât legătura dintre particule este mai puternică. Pentru molecula de hidrogen această energie este de 4,5 eV, la cea de clor este de 2,5 eV, iar pentru mercur este de 0,1 eV. În reacţiile chimice care au loc cu emisiune de energie, aceasta se face pe seama energiei de legătură a moleculelor, iar în cazul reacţiilor nucleare pe seama energiei de legătură a nucleelor. Energia de rezonanţă, energie cinetică a unei particule care va fi capabilă sau împrăştiată de obicei de către un nucleu, din cauză că nucleul compus care se formează prin unire cu particula conţine un nivel energetic de rezonanţă, corespunzător valorii acestei energii. Energia sonoră, energie conţinută într-o porţiune a unui mediu datorită undelor sonore care se propagă prin el. 9

Mirela Târnoveanu Energia termică, energie asociată agitaţiei termice a particulelor care alcătuiesc corpurile. Într-un gaz rarefiat la o anumită temperatură ea este egală cu energia cinetică totală a moleculelor gazului; într-un cristal este egală cu enrgia mişcării oscilatorii a atomilor, ionilor sau moleculelor care formează cristalul. Energie a combustibililor, energie degajată prin arderea combustibililor, ea este egală cu diferenţa dintre energia termică interioară a produselor de ardere în starea de la sfîrşitul procesului şi energia interioară a amestecului în starea anterioară aprinderii. Energia liberă, parte din energia interioară a unui sistem fizic care, în procesele reversibile şi izoterme se poate transforma în alte forme de energie exclusiv pe calea efectuării de lucru mecanic. Diferenţa dintre energia interioară a unui sistem şi energia lui liberă se numeşte energie legată (potenţial termodinamic). Energie solară, energie emisă de soare în întreg domeniul radiaţiei sale electromagnetice. Pământul primeşte două calorii pe centrimetru pătrat la distanţa medie Pământ – Soare în afara atmosferei ( perpendicular pe direcţia razelor solare ) şi pe minut. Energia solară este de natură termonucleară şi se produce prin transformarea nucleelor de hidrogen în nuclee de heliu la temperaturi foarte înalte care ajung la 15 000 000 de grade în centrul soarelui. Ea stă la baza celor mai multe forme de energie de pe Pământ ( energie produsă de căderile de apă, arderea cărbunilor) Energia chimică, energie care se degajează sau se absoarbe în reacţiile chimice. Este determinată de componenţa şi structura chimică a substanţelor. Se exprimă ca diferenţa dintre energia produselor iniţiale intrate în reacţia chimică şi energia produselor de reacţie. Energia germinativă, însuşire a seminţelor exprimată prin procentul de seminţe germinate ( normal în1/3 -1/2 ) din timpul stabilit pentru determinarea facultăţii germinative. Energia specifică organelor de simţ, teorie idealist – subiectivă, formulată de naturalistul german J.P Müller de pe poziţiile idealismului filozofic „fiziologic”. Potrivit ei, activitatea organelor de simţ nu este determinată de realitatea obiectivă, ci de o energie „proprie” ruptă în mod metafizic de lumea exterioară. În sprijinul teoriei sale, Müller a invocat 10

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

argumentul că, indiferent de natura excitantului, organele de simţ produc constant aceeaşi senzaţie ( ex. ochiul reacţionează prin senzaţii vizuale nu numai la excitanţii optici, ci şi la presiuni sau loviri ). Müller nu ţine seama de faptul că însăşi specializarea simţurilor a fost determinată de adaptarea lor la însuşirile excitanţilor specifici şi că excitaţii „ nespecifice” ( ex. cele mecanice sau electrice în cazul ochiului) nu intervin decât în mod accidental (teorie criticată de V.I. Lenin în „Materialism şi empiriocriticism”). 1.3.2. Sugestii metodologice în preluarea noţiunilor legate de energie la ciclul primar. Surse de energie „ Exemple de activităţi”. Ce este energia ? Energia există pretutindeni, ea este cea care face posibil tot ceea ce se întâmplă: mişcare, încălzire, iluminare, menţinerea vieţii. Tot ce se întâmplă în lume este ca urmarea schimburilor energetice. Dar, energia nu poate fi văzută, auzită, simţită sau atinsă. Este invizibilă, însă este forţa care face viaţa posibilă. În jurul tău se petrece în permanenţă câte ceva. Fie bate vântul, sau maşinile trec pe stradă, fie oamenii vorbesc şi circulă. În timp ce citeşti aceste rânduri, ochii tăi se mişcă şi sângele îţi circulă prin corp. Forme de energie. În continuare puteţi afla mai multe despre diferitele tipuri de energie şi despre felul în care acestea sunt utilizate:
• • •

Soarele degajă energie luminoasă şi căldură ; Apa în mişcare are energie mecanică, numită energie hidraulică ; Vântul, sau aerul în mişcare, are energie mecanică, numită energie eoliană ; Cărbunele înmagazinează energie care în momentul arderii se transformă în căldură ; Organismele umane şi animale transformă hrana în substanţe chimice, pe care le depozitează sub formă de energie chimică. Alimentele sunt un depozit de energie chimică. Cu se măsoară energia? Energia se măsoară în unităţi numite jouli (J) după J.P. Joule, care a

descoperit că şi căldura este un tip de energie. 11

Mirela Târnoveanu A. Surse de energie provenite de la Soare De timpuriu, omul a făcut toată munca cu puterea forţei sale. Apoi, când a învăţat cum să domesticească animalele, el a putut să antreneze câteva dintre ele astfel încât să aibă muşchii mai tari, dacă ar fi avut de făcut o muncă mai grea pentru el. Cănd omul a aflat despre simpla roată a început să folosească puterea vântului şi a apei, mai ales la punerea în funcţiune a morilor de vânt şi de apă. Obiective: să înveţe mai multe despre energie şi de unde vine ea; să înţeleagă că Soarele este o sursă primară de energie şi care, transformându-se, dă naştere altor surse de energie şi care, transformându-se, dă naştere altor surse de energie Lumina Soarelui Îndreptaţi-vă spre soare sau luaţi o poză cu Soarele. Lumina care vine spre pământ de la Soare este energie pură. Soarele este sursa primară, originară de energie. Aproape toate sursele de energie au primit energia de la Soare. Materia organică, ca plantele, transformă energia solară în frunze, flori şi fructe. Animalele, care consumă materia organică, transformă energia în masa corpului. Când animalele mor, energia lor este descompusă şi după mai mult timp se transformă în petrol, cărbuni sau gaze naturale. Energia soarelui, numită energie solară, poate fi transformată în energie electrică prin celulele solare, sau poate fi utilizată direct pentru a încălzi apa. Unele case sunt încălzite de către Soare. Ele au panouri solare, care absorb energia Soarelui, chiar şi pe timp noros. Hrana Luaţi un măr, portocală sau orice fruct sau legumă. Hrana este o sursă de energie folosită de către oameni. Hrana pe care o mâncăm este digerată şi energia rezultată este folosită de către organism ca să bată inima, să pompeze sângele şi corpul să crească. Când corpul este slăbit, el are nevoie să mănânce şi să producă mai multă energie aşa că putem continua să muncim, să ne jucăm

Aplicaţii practice

12

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

-

Faceţi o listă cu animalele care sunt folosite la muncă, precum cărat, împins, ridicat! De unde vine energia ce dă muşchilor fiinţelor puterea să muncească? Ce alte surse de putere mai foloseşte omul?

Uleiurile organice Uleiurile vegetale şi animale au avut un rol important în istoria omenirii. Uleiurile vegetale, ca uleiul de măsline, sau floarea-soarelui sunt folosite pentru gătit. Uleiurile animale, ca cel de balenă, focă şi peşte erau folosite în trecut pentru lămpi de iluminat şi pentru a impermealiza.

Aplicaţii practice Pentru a observa modul de iluminare cu ajutorul uleiurilor luaţi un pahar cu ulei vegetal, introduceţi un fir de bumbac astfel încât un capăt să fie scufundat în ulei iar celălalt să rămână afară. Aprindeţi capătul exterior al firului. Acelaşi lucru puteţi încerca aprinzând o bucăţică de grăsime animală (de exemplu, slănină). Lemnul Lemnul vine de la copaci, care sunt desigur plante. Plantele iau energia de la Soare. Când copacii sunt tăiaţi şi arşi, ei transformă energia lor în căldură. Multe locuinţe sunt încălzite cu lemne de foc.

Aplicaţii practice Luaţi o bucată de lemn de foc sau un chibrit şi aprindeţi-l. Ce observaţi? B. Combustibili fosili Obiective: să cunoască model de formare a combustibililor fosili să cunoască modul de întrebuinţare a combustibililor fosili

O imensă cantitate de energie este necesară pentru industrie şi pentru a pune maşinile în mişcare.

13

Mirela Târnoveanu În cea mai mare parte această energie este dată de trei tipuri de combustibili: cărbunii, petrolul şi gazele naturale. Aceşti combustibili sunt utilizaţi la încălzitul locuinţelor, pentru a produce energie electrică şi pentru circulaţia autovehiculelor. La fel ca plantele descrise înainte, plantele vechi absorbeau energia solară şi o transformau în frunze. Animalele vechi, ca dinozaurii, mâncau plante. Când plantele şi animalele au murit ele s-au colectat sub scoarţa pământului şi după câteva milioane de ani au fost descompuse şi transformate în cărbuni, petrol sau gaze naturale. Cărbunii Observaţi o bucată de mangal sau dacă este posibil o bucată de cărbune. Cărbunii sunt arşi pentru a încălzi locuinţele şi pentru funcţionarea maşinilor. Aprox. 20% din energia pe care o utilizăm este provenită de la cărbuni. Petrolul Luaţi o cantitate de motorină (de prefernţă în plastic transparent) astfel încât elevii să poată vedea uleiul. Alte produse petroliere similare cu motorina sunt arse de către motoarele maşinilor şi pentru încălzirea caselor. În jur de 45% din energia folosită provine din petrol.

Ştiaţi că.... Un avion supersonic poluează la decolare cât 10000 de automobile la plecare? Cea mai lungă conductă are o lungime de 2876 Km. Ea transportă ţiţei de la Edmonton, Canada, la Buffalo, SUA? Gazele naturale Gazul natural este folosit la încălzirea caselor multor oameni. Aproape 25% din energia pe care o folosim provine din gazul natural.

Energia nuclerară Puterea nucleară provine din substanţe radioactive. Aceasta produce mult mai multă energie decât orice altă sursă de energie.

14

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Această energie provine dintr-un combustibil numit uraniu, care este un metal rar, exploatat din mine. Energia nu se degajă prin ardere ci prin fisiunea atomilor de uraniu – un proces asemănător procesului de spargere a unei picături de lichid, în picături mai mici, când volumul său creşte. Acest proces este denumit fisiune. În timpul procesului de despărţire a atomilor se degajă o căldură imensă. Energia nucleară este utilizată la producerea curentului electric. Puterea nucleară nu poluează aerul, dar pierderile radioactive sunt dezastruase pentru vieţi. Expunerea la materiale radioactive poate avea rezultat mutilarea, îmbolnăvirea sau chiar moartea. În urma producerii energiei nucleare, rezultă deşeuri nucleare, care emit radiaţii timp de mii de ani. Radiaţiile nucleare sunt dăunătoare vieţii, de aceea sunt îngropate subteran.

Aplicaţii practice Luaţi bricheta şi aprindeţi-o! Combustibilul folosit de brichetă nu este acelaşi cu gazul natural folosit pentru încălzirea caselor, dar bricheta poate fi folosită ca un exemplu. Care este sursa de energie folosită la menţinerea flăcării? La ce se mai utilizează gazele naturale? C. Alte surse de energie. Energia alternativă Obiective: să înţeleagă noţiunea de sursă de energie alternativă să cunoască modul de utilizare a apei din punct de vedere energetic să cunoască diferite instalaţii de utilizare a forţei vântului şi rolul lor să cunoască şi alte modalităţi de producere a energiei

Următoarele surse de energie nu provin de la Soare. Ele sunt derivate din alte aspecte ale ecosistemului terestru. Energia care nu provine din petrol, cărbune, gaze naturale sau reacţii nucleare poartă numele de energie alternativă. În cea mai mare parte, ea este dată de ape, soare, vânt. Energia apei Apa nu este o sursă de energie, dar este folosită pentru a genera energie. 15

Mirela Târnoveanu Energia de mişcare a apelor curgătoare este folosită de mii de ani. Încă de acum 2000 de ani, oamenii au construit mori de apă de-a lungul râurilor. Apa ce cade de-a lungul unui deal este folosită pentru a pune în funcţiune turbinele care generează electricitatea. Aceasta este numită putere hidroelectrică. În jur de 5% din energia din lume este produsă acum de baraje hidroelectrice. Energia apelor curgătoare este acum utilizată pentru producerea curentului electric în hidrocentrale. Hidrocentalele asigură peste 6% din energia electrică utilizată în prezent în lume. Rezervele de apă curgătoare nu sunt epuizabile, deoarece ele provin din ploi sau topirea zăpezilor. Însă, numai ţările care au multe ape pot produce curent electric în acest fel. Ţările nordice, scandinave, america de Nord şi Rusia produc mari cantităţi de energie electrică în hidrocentrale. Cele mai mari hidrocentrale de la noi din ţară sunt cele de la Porţile de Fier I şi II, amplasate pe Dunăre. Energia valurilor şi a mareelor Energia valurilor a fost prima dată utilizată pentru a produce curent electric acum 20 de ani în Japonia. Energia mareelor poate fi utilizată la producerea energiei electrice. Eneriga mareelor este captată în spatele barajului şi apoi i se permite să curgă înapoi prin turbine, prima centrală se acest fel a fost construită pe râul Rance, în Franţa, în 1966. Ea furnizează energie electrică unui oraş cu 300 mii locuitori Dezavantajul acestei metode este, că barajele pot împiedica mişcarea peştilor încoace şi-ncolo prin râu pentru a ajunge la locul de depunere a icrelor sau pentru alte scopuri migratoare. Energie geotermală Un tip de energie similar provine din energia geotermală. Pungi (rezerve) de apă fierbinte subterană trimit aburi la suprafaţa pământului. Această apă fierbinte poate fi de asemenea folosită pentru a genera electricitate. În interiorul Pământului, temperatura este ridicată şi creşte cu cât adâncimea este mai mare. În unele locuri, apa de adâncime încălzită, datorită 16

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

presiunii mari ţâşneşte la suprafaţă. Acest tip de energie, numit energie geotermală, poate fi utilizat pentru termoficare şi pentru producerea energiei electrice. Un izvor de apă fierbinte şi vapori, care aruncă apa până la mare înălţime, se numeşte gheizer. Ţara cu cele mai multe gheizere este Islanda. În această ţară, mai mult de jumătate din populaţie foloseşte apă caldă din energia geotermală. Energia vântului (eoliană) De mii de ani, energia vântului a fost folosită în navigaţie şi pentru a pune în mişcare morile de vânt. Vântul care se produce poate fi folosit să învârtă moara de vânt, care generează energie. Moara de vânt a fost folosită de secole în unele părţi ale lumii unde există vânturi puternice. Azi morile de vânt sunt folosite pentru a produce curent electric. Morile de vânt nu sunt poluante, dar sunt mari şi fac zgomot. Pentru a da mari cantităţi de energie electrică, ele acaparează terenuri extinse. Ţara care produce cea mai multă energie electrică cu ajutorul morilor de vânt este Olanda, numită şi „ţara morilor de vânt”. Combustibili obţinuţi din deşeuri Acum noi putem extrage energie chiar şi din gunoi! Gunoiul este ars pentru a facilita producerea energiei. Prin arderea sa apa din conducte este încălzită. Această apă fierbinte este folosită pentru producerea electricităţii. Multe deşeuri produc destulă energie pentru a pune în funcţiune instalaţiile şi pentru a aproviziona cu mai multă energie comunitatea. Aceasta este o mică sursă de energie, care însă e în continuă creştere. Energie chimică Bateriile crează energie prin reacţii chimice când diverse substanţe chimice reacţionează între ele, producându-se energie. Când reacţia încetează, bateria trebuie înlocuită. Bateriile sunt folosite la maşinile cu motor şi pentru mai multe mici aplicaţii, ca de exemplu – ceasuri, aparate auditive, jucării. Fişă de lucru Turnaţi apă dintr-un pahar în altul simulând o cădere de apă.

17

Mirela Târnoveanu Observaţi mişcarea apei şi imaginaţi-vă puterea acesteia când volumul creşte de mii de ori. Care sunt cele mai mari hidrocentrale din ţara noastră? Unde sunt amplasate aceste hidrocentrale? De ce? Luaţi o morişcă de vânt şi loviţi-o! Gândiţi-vă de unde vine energia care face ca morile de vânt să se învârtească? Pentru a răspunde la aceste întrebări, gândiţi-vă la ce determină ploaia. Luaţi o lanternă şi identificaţi sursa luminii pe care o produce. Electricitatea naturală Benjamin Franklin a dovedit că fulgerul este electricitate în 1752, descoperirea lui i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să înveţe cum să exploreze şi să genereze electricitatea prin alte metode. O descărcare electrică (fulger) conţine o cantitate mare de energie electrică naturală. Electricitatea nu a fost inventată. Ea a fost descoperită prima dată de către greci, acum 2000 de ani. Însă abia acum 150 de ani, oamenii au învăţat cum să o producă şi s-o utilizeze. Electricitatea este o formă de energie. Ea poate fi transformată în energie termică, energie luminoasă şi în energia sunetului. Mai poate fi transformată şi în energie cinetică. Aceasta pune în funcţiune maşinile.

Ştiaţi că.... Unele animale generează singure electricitate ? Ţiparii electrici îşi imobilizează şi prind hrana cu ajutorul electricităţii. În cozile lor ei au destulă energie electrică pentru a aprinde 12 becuri. Aceşti ţipari pot omorî chiar şi oamenii. D. Electricitatea în jurul nostru Obiective : Să cunoască rolul electricităţii în dezvoltarea umană ; Să înţeleagă modul de funcţionare al unor aparate electrice cunoscute ;

18

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

-

Să identifice materialele cu proprietăţi electrice sau care conduc electricitatea.

Gândiţi-vă cât de des vă uitaţi la televizor, aprindeţi lumina sau deschideţi frigiderul! Toate acestea şi multe altele sunt posibile datorită electricităţii. Lumea ar fi total diferită fără electricitate. În maşinile de călcat electrice, în sobele electrice şi maşinile de gătit electricitatea face ca o mică bucată de sârmă să devină fierbinte. Această sârmă este în aer, dar nu primeşte destulă căldură să ardă, astfel încât noi putem să o folosim mult timp. Fişă de lucru Faceţi o listă cu tot ce folosiţi de-a lungul unei zile cu ajutorul electricităţii! Aveţi grijă să nu omiteţi prea multe lucruri! Spre exemplu, nu uita că autobuzul cu care mergi la şcoală, nu ar funcţiona fără o scânteie electrică în motor dacă ar avea un motor Diesel, şi presele care tipăresc ziarele şi revistele sunt conduse de motoare electrice. Lucrurile care conduc electricitate se numesc conductori. Lucrurile care nu conduc electricitatea se numesc izolatori. Faceţi o listă de obiecte pe care le folosiţi în gospodărie sub cele două cuvinte, după cum urmează. Conductori Izolatori

1.3.3 Rolul resurselor regenerabile în activitatea de protecţie a mediului. Exemple de activităţi Unele resurse de energie sunt înlocuite în natură aproape la fel de repede precum sunt folosite şi sunt numite resurse regenerabile Puterea apei, puterea vântului energia Soarelui şi energia geotermală sunt exemple de surse de energie regenerabile.
• • •

Puterea apei este regenerabilă prin căderea ploii. Puterea vântului este reînoibilă de fiecare dată când bate vântul. Energia solară este regenerabilă când Soarele străluceşte.

19

Mirela Târnoveanu

Energia geotermală provine din roci care se păstrează fierbinţi de-a lungul anilor, în interiorul Pământului.

Obiective: să identifice sursele de poluare ale mediului din surse energetice ; să înţeleagă importanţa producerii energiei din surse regenerabile ; să înţeleagă cum este poluat mediu prin arderea de combustibili fosili ; să compare resursele regenerabile şi neregenerabile din punct de vedere economic şi al protecţiei mediului. Poluarea mediului de către unele surse de energie Pentru a obţine energie din combustibilii fosili, aceştia trebuie să ardă. Căldura care rezultă prin arderea lor poate fi folosită pentru a încălzi ceva sau pentru a pune în funcţiune un motor. Atunci când ard, combustibilii fosili murdăresc sau poluează aerul ; se degajă fum şi gaze dăunătoare oamenilor, plantelor şi animalelor. În procesul de ardere a benzinii în motoarele autovehiculelor rezultă un gaz foarte nociv, numit monoxid de carbon. Particelele miniscule de funingine rezultate din arderea cărbunilor murdăresc aerul. Combustibilii poluanţi sunt: cărbunii, petrolul, gazele naturale, lemnul, uraniul. În afara faptului că aceşti combustibili poluează aerul rezervele lor sunt limitate. De aceea oamenii caută noi tipuri de energie pentru a produce energie electrică şi pentru a pune în funcţiune maşinile.

Ştiaţi că.... Prin arderea unui litru de benzină, se elimină în aer 400 g de hidrocarburi, 23 g de oxizi de azot, 1 g tetraetil de plumb. Fişă de lucru Ce fel de probleme ar apărea dacă fiecare locuinţă ar fi încălzită cu lemne? Calculaţi cantitatea de poluanţi rezultaţi în urma circulaţiei autovehiculelor pe o distanţă de 1 km, într-o oră, ştiind că :

20

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

-

motoarele care funcţionează cu benzină elimină în aer 2,2 g/km monoxid de carbon, 0,97 g/km oxizi de azot motoarele care funcţionează cu motorină elimină în aer 0,98 g/km monoxid de carbon, 0,8 g/km oxizi de carbon, 0,4 g/km particule solide

Pentru acasta trebuie să : stabiliţi un punct de control, în apropierea şcolii sau în cartierul unde locuiţi ; număraţi toate maşinile care trec prin punctul de control ales, împărţindu-le în două categorii : maşini care funcţionează pe bază de benzină şi maşini care funcţioează pe bază de motorină, timp de cel puţin un sfert de oră. Pentru înţelegerea noţiunilor prezentate observaţiile directe în natură trebuie să constituie baza de plecare pentru educaţia de protecţie a mediului în şcoala generală. De aceea profesorului îi revine sarcina de a se sprijini pe cunoaşterea orizontului local, unde se pot organiza şi face observaţii, exerciţii şi aplicaţii practice.

1.4 Tunetul, Fulgerul şi Ploaia
Furtunile produc fenomene violente extrem de spectaculoase, declanşând uriaşe scântei electrice, vânturi sălbatice, gloanţe de gheaţă şi chiar averse cu broaşte – toate acestea, din doar trei ingrediente: căldură, aer şi apă. Un trăsnet poate conţine până la 100 000 de amperi la tensiunea de 1 milion de volţi. Călătorind cu o viteză apropiată de a luminii, el încălzeşte aerul până la 30 0000 C declanşând o explozie pe care noi o auzim ca tunet. Furtunile iau naştere când aerul fierbinte şi umed care se ridică de la sol loveşte aerul rece de sus şi se condensează în nori cumulus în formă de conopidă. Aceştia se transformă în puternici nori de furtună cumulonimbus, care se întunecă pe măsură ce conţinutul de picăturile de apă devin tot mai dense. Când picăturile de ploaie şi particulele de ghiaţă din nor se ciocnesc între ele, creează electricitate. Sarcinile electrice transformă norul de furtună într-o imensă baterie pufoasă, cu o sarcină pozitivă în partea de sus şi una negativă în partea de jos.

21

Mirela Târnoveanu Electricitatea devine atât de intensă, încât trebuie să se elibereze cumva, şi sarcinile din partea de jos a norului ajung pe sol sub forma unei uriaşe scântei. Uneori o descărcare se face în mai multe căi, producând fenomenul numit fulger bifurcat. Trăsnetele din interiorul norilor sau dintre ei se numesc perdea de fulgere şi se văd de pe sol ca nişte flashuri. 1.4.1. Fulgerul care loveşte în sus. S-au constatat fulgere care lovesc atât în sus, din nori de furtună, cât şi în jos. În 1993, s-au văzut lumini colorate ţâşnind din partea de sus a unor nori de furtună – „ meduze “ portocalii cu tentacule albastre, nori de lumină albastră şi uriaşe globule roşii. Aceste spectacole de fulgere au fost denumite năluci. Ele se ridică până la 95 km. pe cer, lovind fie separat fie în roiuri. Mai rare sunt fasciculul de lumină albastră care ţâşneşte cu 95 km/h denumit jet şi discurile explozive de lumină denumite spiriduşi. Toate se produc în câmpurile electrice puternice de deasupra furtunilor. Lumina fulgerătoare. Fulgerul globular poate pătrunde în clădiri fără să producă pagube, deşi au fost cazuri când a explodat în flăcări. 1.4.2. Cum afectează fulgerul lumea Deşi poate să ucidă, să provoace incendii şi să distrugă aparatura electrică, fulgerul poate fi şi o forţă a binelui. Descărcând electricitate din aer pe pământ, el contribuie la dispersarea uriaşelor sarcini electrice din atmosferă. Totodată fulgerul îngraşă solul. Imensa lui căldură transformă azotul şi oxigenul din aer în oxid şi bioxid de azot, îngrăşăminte naturale care intră în sol odată cu ploaia. Anual, pe tot globul, fulgerul produce până la 15 milioane de tone îngrăşăminte cu azot, un sfert din azotaţii produşi în lume de natură. Copacii şi pădurile sunt, de asemenea, beneficiari. Trăsnetele incendiază păduri întregi şi focul transformă vegetaţia în cenuşă bogată în minerale, care îngraşă solul. Ba chiar stimulează unele seminţe să germineze. În pădurile dese, incendiile curăţă solul şi contribuie la regenerarea zonelor împădurite.

22

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Efectul dramatic.

Fulgerul loveşte solul de 100 de ori la fiecare

secundă pe tot globul. Predomină la tropice .

1.5. Eclipse
În inima sistemului solar se află soarele, un furnal gigantic, alimentat de un reactor termonuclear. Este o stea cu accese de furie bruşte şi violente, care pot tulbura delicatul echilibru al vieţii pe pământ, producând haos în spaţiul cosmic. Soarele – fişă de date
• • •

distanţa faţă de pământ 149 600 000 Km ; lumina Soarelui ajunge pe pământ în 8 minute şi 18 sec; diametru aproximativ 1 392 000 Km – de 109-ori mai mare decât al Pământului; circumferinţa este de aproximativ 4 373 000 Km; masa 2 miliarde de miliarde de miliarde de tone – de 330 000 de ori mai mare decât cea a Pământului. Soarele reprezintă 99,8 % din masa sistemului solar ( Jupiter reprezintă aproape tot restul ). rotaţii: circa 25 de zile la ecuator şi 36 de zile lângă poli.Este rezultatul compoziţiei gazoase. temperatura la suprafaţă este de 5 5000C; temperatura în miez 15 milioane grade C; gravitaţia de suprafaţă este de 38 de ori mai mare decât cea a Pământului; vârsta: aproximativ 4,6 miliarde de ani; speranţa de viaţă: probabil încă 5 miliarde de ani până va începe să se stingă; compoziţia chimică: 92,1 % hidrogen, 7,8 % heliu; restul aproximativ 0,1 % oxigen, carbon, azot şi neon. clasificare: stea G2 – relativ mică, galbenă.

• •

• • •

• •

1.5.1. Eclipse de soare Întuneric în plină zi când soarele e umbrit. Cerul se întunecă, apar stelele şi planetele – noaptea pare să se fi lăsat mai devreme.

23

Mirela Târnoveanu Doar după câteva secunde sau minute, se face din nou lumină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.Aceasta este o eclisă de soare. Eclipsele totale de soare au loc o dată la 18 luni, când Luna trece prin faţa Soarelui şi aruncă o umbră peste Pământ. În punctul în care Luna acoperă Soarele, nu mai vedem în jurul umbrei negre a Lunii decât atmosfera extremă a Soarelui, numită coroană. Umbra Lunii. O eclipsă solară este atunci când Luna trece printre Pământ şi Soare, ne oferă şansa de a vedea coroana Soarelui. 1.5.2. Eclipsele de lună Eclipsa face luna să roşească. Aproximativ o dată la şase luni, o umbră trece peste lună. De obicei întunecă doar parţial Luna, dar din când în când o întunecă complet. Aceasta este eclipsă de lună. Ea are loc când Pământul trece printre Lună şi Soare, obturând fâşia de lumină solară de pe suprafaţa Lunii. Una dintre ciudăţeniile eclipsei de lună este că Luna pare să se înroşească. Fenomenul este produs de faptul că atmosfera Pământului refractă razele Soarelui care luminează suprafaţa Lunii la fel cum o lentilă sau o prismă refractă raza de lumină. În timpul unei eclipse de Lună, văzută aici în etape, Pământul trece printre Soare şi Lună, aruncând o umbră pe suprafaţa Lunii.

Test de autoevaluare nr. 2
1. 2. 3. Definiţi trei forme de energie. Daţi minim 3 exemple de unităţi Care este efectul benefic al fulgerului? Explicaţi eclipsa de soare sau lună. de măsură a energiei.

1.6 Elemente de teoria haosului
1.6.1 Scurt istoric Opinia majoritară consideră că în secolul al XX-lea au fost, în fizică, 3 momente de vârf: mecanica cuantică, teoria relativităţii şi teoria haosului. Termenul de „teoria haosului” a fost introdus de Jim Yorke, matematician la Universitatea din Maryland, SUA. 24

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Teoria haosului a început să se dezvolte din 1961 când Edward Lorenz a descoperit „efectul fluture” (butterfly effect) în cursul studiilor sale vizând prevederea evoluţiei în timp a condiţiilor atmosferice. Acest efect va fi explicat şi el în acest capitol. Un alt om de ştiinţă care a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea teoriei haosului a fost Benoit Mandelbrot. El a început să dezvolte matematica fractalilor, termen pe care l-a introdus în 1975. geometria fractalilor (geometria haosului), dezvoltată de el, nu explică comportarea haotică a unor sisteme, ci o descrie şi o ilustrează grafic. Prin haos se înţelege în mod obişnuit dezordine, evenimente aleatorii. În sens ştiinţific, prin teoria haosului (numită, mai adecvat, dinamică neliniară) se înţelege teoria sistemelor, în principiu deterministice, care au o mare sensibilitate la condiţiile iniţiale. Acestea pot conduce, datorită ecuaţiilor neliniare de evoluţie, la comportamente distincte, divergente, complet diferite. Exemple de astfel de sisteme: atmosfera, plăcile tectonice, economia, populaţiile, circuite electrice, laseri, sistemul cardio-vascular, creierul, reacţii chimice etc. Teoria haosului este o denumire utilizată pentru desemnarea unei discipline ştiinţifice în plină dezvoltare, ale cărei limite nu pot fi încă precizate. Specificul acestei teorii este că descrie comportarea unor sisteme fizice neliniare. Fizica studiată până acum, de exemplu mecanica newtoniană, este în esenţă liniară: fiind precizate condiţiile iniţiale şi ecuaţiile de mişcare – vezi mişcarea liniară, uniformă sau accelerată – se pot deduce toate concluziile privind fenomenele respective. Observaţie: prima conferinţă internaţională privind teoria haosului a fost organizată în Italia în 1977. Ilya Prigojin a primit Premiul Nobel, în anul 1977, pentru studiul structurilor disipative. Este considerat un fondator al teoriei haosului. 1.6.2 Determinism, predictibilitate / impredictibilitate Determinismul este concepţia filozofică, ale cărei origini datează din antichitate, conform căreia orice eveniment fizic sau acţiune sau fenomen (efect) sunt determinate de evenimente sau acţiuni (cauză) care au avut loc la un moment de timp anterior. În ştiinţa modernă determinismul a fost încorporat 25

Mirela Târnoveanu în jurul anului 1500 prin acceptarea ideii că regulile de tip cauză – efect determină complet orice mişcare şi structură la nivel fizic. Un prim model concret, complet şi consistent este mecanica newtoniană. Newton a formulat un set de principii care permit descrierea, cu precizie, a mişcărilor care au loc într-o diversitate de sisteme: mişcarea unui proiectil la suprafaţa Pământului, mişcarea planetelor în jurul Soarelui, generarea şi ciclicitatea mareelor, etc. Legile lui Newton sunt un exemplu convingător de legi dinamice: valorile numerice ale măsurătorilor efectuate la un moment dat de timp (condiţii iniţiale) determină valorile lor la orice moment ulterior. Sistemele fizice guvernate de astfel de legi dinamice sunt numite predictibile. Aţi studiat anterior astfel de sisteme: mişcarea rectilinie uniformă, respectiv, uniform accelerată a punctului material, mişcarea circulară, oscilatorul armonic, aruncarea pe oblică etc. Legile lui Newton (principiile mecanicii newtoniene) au caracter determinist deoarece, pentru orice sistem fizic studiat, ele arată că pentru aceleaşi condiţii iniţiale se obţin întotdeauna, pentru un moment de timp ulterior, aceleaşi rezultate. Condiţiile iniţiale – poziţia unui corp (descris, de exemplu, de modelul punctului material) într-un sistem de referinţă dat, viteza corpului – cât şi alte caracteristici fizice cum sunt masa acestuia, forţa care acţionează asupra sa sunt determinate prin măsurători. Experimental se constată că aceste măsurători au întotdeauna o precizie finită. Rezultatul măsurătorii unei mărimi fizice este întotdeauna aproximativ, adică include o anumită incertitudine (o anumită eroare de măsură). Într-un caz concret oarecare, folosind un aparat de măsură mai precis se poate obţine un rezultat cu o incertitudine mai mică. Chiar dacă s-ar utiliza un aparat de măsură perfect (ideal) rezultatul măsurătorii ar avea, totuşi, o precizie finită. O precizie infinită (deci un rezultat exact al măsurătorii) ar presupune obţinerea unei valori numerice cu un număr infinit de zecimale, ceea ce este practic irealizabil. Deoarece valorile mărimilor care reprezintă condiţiile iniţiale şi alte caracteristici fizice ale sistemului studiat pot fi măsurate numai cu o precizie finită rezultă că ecuaţiile de mişcare – deşi complet detrministice – vor conduce, pentru un moment de timp ulterior dat, la rezultate fizice diferite. 26

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Folosind principiile mecanicii newtoniene şi legea atracţiei universale a putut fi descrisă mişcarea Pământului în jurul Soarelui sau a Lunii în jurul Pământului. Observaţie: În cazul mişcării Pământului în jurul Soarelui, el este numit atractor. Relevanţa denumirii va deveni clară în cele ce urmează. În prezent se consideră că atmosfera este cel mai complex sistem cunoscut. Comportarea acesteia (descrierea precisă a evoluţiei „vremii”) necesită un model care trebuie să păstreze toate caracteristicile sistemului. De aceea descrierea precisă a vremii este practic imposibilă; tot ce se poate obţine este numai prezicerea vremii „probabile”. Din punct de vedere matematic sistemele complexe sunt descrise de ecuaţii neliniare. De aceea astfel de sisteme mai sunt numite şi sisteme neliniare. Una dintre caracteristicile esenţiale ale sistemelor complexe este imprectibilitatea. Aceasta este generată de sensibilitatea la condiţiile iniţiale. Aceasta înseamnă că, în cazul unui sistem complex, modificări oricât de mici ale condiţiilor iniţiale conduc la un moment ulterior dat la rezultate diferite (stări ale sistemului cu totul diferite), spre deosebire de cazul sistemelor liniare unde mici schimbări ale condiţiilor iniţiale conduc la un moment ulterior dat la rezultate complet diferite (stări ale sistemului cu totul diferite), spre deosebire de cazul sistemelor liniare unde mici schimbări ale condiţiilor iniţiale conduc la rezultate care diferă la fel de puţin. Acest fenomen este numit efectul fluture (butterfly effect). Teoretic, neglijarea unei bătăi din aripi a unui fluture aflat într-un anumit loc poate să conducă la imposibilitatea modelului de a prezice o furtună sau alt efect într-un loc îndepărtat ( a se vedea observaţia de mai sus). Concluzie: sistemele cu comportare haotică, deşi deterministe (descrise de ecuaţii specifice, neliniare) sunt sensibile la condiţiile iniţiale: o mică modificare a condiţiilor iniţiale poate conduce la comportări ulterioare complet diferite.

27

Mirela Târnoveanu 1.6.3 Descrierea comportamentului haotic. Atractori clasici şi stranii. Pentru diverse sisteme fizice spaţiul fazelor poate avea cele mai diferite forme. Unele cazuri concrete vor fi vizualizate în continuare. Spaţiul fazelor permite şi vizualizarea conceptelor studiate în secţiunile anterioare. În figura 1 este ilustrată comportarea unui sistem cu evoluţie predictibilă. După cum se observă din figură, pornind din 3 puncte diferite – stări iniţiale diferite – sistemul fizic considerat evoluează în timp pe traiectorii similare în spaţiul fazelor. Aceasta înseamnă că sistemul fizic respectiv are aceeaşi comportare în timp indiferent de starea iniţială. Un astfel de sistem are deci o comportare predictibilă.

Fig.1 Comportarea unui sistem cu evoluţie predictibilă în spaţiul fazelor.

Un alt tip de comportare previzibilă este ilustrat în figura 2. pornind din stări complet diferite (puncte figurative depărtate unul de altul: A,B,C) starea sistemului evoluează în timp către o aceeaşi stare finală – indiferent de starea iniţială a sistemului. Această situaţie conduce la concluzia că starea finală în care ajunge sistemul este o stare de echilibru, în timp ce stările iniţiale A, B, C, sunt stări departe de echilibru. C

A

B
Fig. 2 Sistem cu comportament predictibil

În cazul altor sisteme se constată că, pornind din stări apropiate (puncte configurative vecine în spaţiul fazelor), sistemul evoluează în timp pe traiectorii complet diferite, având deci o comportare sensibilă la condiţiile iniţiale figura 3. O astfel de comportare care transformă, în cursul evoluţiei sistemului, diferenţe foarte mici ale condiţiilor iniţiale în diferenţe foarte mari 28

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

de stare la momente ulterioare este o caracteristică a sistemelor haotice. Această situaţie în care starea sistemului la momente ulterioare este împredictibilă (deoarece starea iniţială nu poate fi măsurată decât aproximativ, deci cu o precizie finită) exprimă sensibilitatea la condiţiile iniţiale caracteristică sistemelor haotice. Aşa cum se vede în figura 2 indiferent de starea iniţială a sistemului, după trecerea unui interval de timp, mai mic sau mai mare, sistemul ajunge într-o aceeaşi stare finală de echilibru. Punctul figurativ al acestei stări finale, este numit atractor punctiform. De exemplu, un corp lăsat liber cade pe sol unde se opreşte şi rămâne în stare de repaus. Punctul figurativ din spaţiul fazelor corespunzător poziţiei corpului în repaus pe sol este un atractor punctiform. Atractorii reprezintă stările în care se fixează sistemele complexe în final, în funcţie de proprietăţile lor.

Fig.3 Sistem cu comportament impredictibil

Un alt tip de atractor este atractorul periodic, numit uneori şi ciclu limită. Un atractor periodic determină sistemul să parcurgă (la infinit) o buclă închisă de stări în spaţiul fazelor. De exemplu, în cazul mişcării unei planete în jurul Soarelui pe o orbită eliptică, Soarele este un atractor periodic. Observaţie: Uneori termenul de atractor periodic este înţeles ca fiind mulţimea ciclurilor repetate de stări parcurse de sistem. În exemplul precedent aceasta este mulţimea orbitelor identice parcurse de planetă în jurul Soarelui. În cazul mişcărilor haotice se manifestă un al treilea tip distinct de atractor: atractorul straniu. Atractorul straniu arată simplu, mişcarea lui este dependentă de condiţiile iniţiale şi uneşte efecte contradictorii. Un exemplu de atractor straniu este atractorul Lorenz. Aici şi în continuare mulţimea traiectoriilor parcurse de sistem în spaţiul fazelor.

29

Mirela Târnoveanu Observaţie: În realitate atractorul Lorenz este tridimensional. Pentru simplitate, este prezentată numai o proiecţie bidimensională.

Experiment virtual. La adresele http://www.cmp.caltech.edu/~mcc/chaosnew_lorenz.html sau http://www.apmaths.uwo.ca/~bfraser/nll/version1/lorenzsimulate.html puteţi găsi animaţii care ilustrează generarea atractorului Lorenz, pornind de la un moment iniţial.

Experiment virtual. La adresa: http://brain.cc.kogakuin.ac.jp/~kanamaru/Chaos/e/Lorenz/ Puteţi găsi o animaţie care ilustrează generarea 3 D a atractorului Lorenz, pornind de la un moment iniţial.

Experiment virtual. La adresa:
http://ccrma-www.stanford.edu/~stilti/images/chaotic_attractors/poly.html

puteţi vizita o galerie de atractori stranii. Atractorul Lorenz reprezintă comportarea unui gaz la un moment oarecare de timp atunci când acesta depinde de starea gazului la momentul anterior şi este descrisă de ecuaţii neliniare. Observaţie: Cele mai simple exemple de ecuaţii neliniare sunt cele polinomiale. Ele conduc la rezultate fascinante aşa cum se poate vedea la adresa de la ultimul experiment virtual propus. Originea sa poate fi explicată pe un model simplu. Acest model a fost formulat de Eduard Lorenz în 1963 în cursul studiilor sale privind prevederea timpului probabil pe termen lung. Acest model este dezvoltat pe baza unor ipoteze simplificatoare privind comportarea atmosferei. Să presupunem că incinta conţine un gaz omogen. Pe suprafaţa superioară a incintei se pune o sursă de căldură. Gazul mai cald urcă iar cel mai rece coboară. La anumite temperaturi gazul va efectua mişcări circulare, ca în 30

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

figură. Dacă se menţine constantă temperatura peretelui superior este de aşteptat ca mişcarea circulară a gazului să fie regulată şi predictibilă. În realitate se constată că mişcarea gazului este haotică: gazul se roteşte un timp într-o direcţie, pentru ca apoi să se oprească şi să înceapă să se rotească în direcţia opusă. Apoi, după un timp, gazul începe să se rotească din nou în sensul iniţial; aceste modificări ale sensului de rotaţie (fluctuaţii) continuă un timp nedeterminant cu viteze impredictibile. Modelul dezvoltat de Lorenz este un model matematic bazat pe un sistem de ecuaţii diferenţiale ceea ce face imposibilă prezentarea lui în cadrul acestui curs. Pentru vizualizarea altor atractori puteţi accesa adresele de internet menţionate anterior. 1.6.4 Elemente de geometrie fractală. Atractorii stranii au o structură fractală. Noţiunea de fractal a fost introdusă de Benoit Mandelbrot pornind de la adjectivul latinesc fractus. Verbul latin corespunzător frangere înseamnă a rupe, a sparge pentru a crea fragmente neregulate. Într-unul dintre eseurile sale, Mandelbrot se întreba:”Cât de lungă este coasta britanică?”. Ideea ar fi că în funcţie de dimeniunea instrumentului utilizat, lungimea va fi mai mare atunci când se va utiliza un instrument mai mic. În natură există o mulţime de fractali. Pentru corectitudine menţionăm câteva exemple: linia care separă ţărmul unei insule de apa mării (linia de coastă), distriuţia cutremelor pe Pământ, forma munţilor, forma râurilor etc. Definiţie: Se numeşte fractal ( în cel mai elementar sens) un model (schemă, structură) care se dovedeşte din ce în ce mai complex pe măsură ce este mărit (dilatat).

Experiment virtual. La adresa: http://classes.yale.edu/fractals/Panorama/Nature/NatFracGallery.html puteţi vizualiza mulţi fractali din natură.

31

Mirela Târnoveanu

Experiment virtual. La adresa: http://www.coolmath4kids.com/fractals.html puteţi vizualiza fractali generaţi în mediul virtual. „Fractalii sunt forme geometrice care contrar celor ale lui Euclid, nu sunt deloc regulate. În primul rând, sunt neregulate peste tot. În al doilea rând au acelaşi grad de neregulariate la orice scară. Un obiect fractal arată la fel când este examinat de departe sau de aproape – este selfsimilar” – spunea Benoit Mandelbrot. În continuare vom studia cum se pot genera fractalii şi vom studia unele dintre proprietăţile acestora. Vom studia două exemple simple: triunghiul Sierpinski şi curba Koch. Să considerăm un triunghi echilateral. Se duc înălţimile din cele trei vârfuri. Se unesc mijloacele celor trei laturi şi se obţin 4 triunghiuri mai mici cu laturile egale cu jumătate din lungimea laturilor triunghiului iniţial (b) Se reiterează procedura şi se obţin triunghiurile (c). Acesta este modul de a genera triunghiul Sierpinski. Procedura se poate repeta în continuare, obţinându-se din ce în ce mai multe triunghiuri din ce în ce mai mici (d).... a b

c

d

Fig. 4 Generarea triunghiului Sierpinski

Vom construi acum curba Koch, numită şi fulgul de zăpadă al lui Koch. Se porneşte cu un triunghi echilateral. Se împarte fiecare latură a triunghiului în trei părţi egale. Se scot segmentele de la mijlocul fiecărei laturi şi se înlocuiesc cu două linii, de lungime egală cu cea a segmentului scos, aşezate la

32

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

un unghi de 60o una faţă de cealaltă şi se obţine figura 5, continuând procedura se obţine fulgul Koch cu zigzaguri din ce în ce mai mici.

Fig. 5.Generarea fulgului de zăpadă Koch

Observaţie: Aţi văzut astfel modul de a construi iterativ două cazuri de fractali. Pentru a obţine un număr cât mai mare de iteraţii este necesar să se utilizeze calculatorul. Să considerăm acum self-similaritatea fractalilor. În cazul triunghiului Sierpinski, se porneşte cu un triunghi echilateral. Prin procedura descrisă mai sus se obţin, iterativ, figuri care conţin în interiorul triunghiului iniţial triunghiuri similare din ce în ce mai mici. Toate acestea sunt similare cu triunghiul iniţial. Aceasta înseamnă că triunghiul Sierpinski are proprietatea de self-similaritate. Să studiem în final care este dimensiunea unui fractal. Un punct nu are dimensiune (nu are lungime, nici lăţime, nici înălţime). O linie are dimensiunea 1 (are numai lungime). Un dreptunghi are dimensiunea 2 (are lungime şi lăţime, dar nu are înălţime). Un paralelipiped are dimensiunea 3 (are lungime, lăţime şi înălţime). În toate aceste cazuri de figuri geometrice dimensiunea este un număr întreg. Fractalii au dimensiune fracţionară. De exemplu, un fractal poate avea dimensiunea 2,2. cum este posibilă o astfel de situaţie vom vedea în cele ce urmează. În cazul triunghiului Sierpinski, conform figurii 4 b, avem 3 triunghiuri mici (cele cu fond gri) factorul de amplificare fiind 2. din ele, amplasându-le în jurul triunghiului alb (numit iniţiator) se obţine triunghiul mare figura 4 a. Observaţie: Triunghiul alb din figura 4 b, nu este self-similar cu celelalte trei triunghiuri (are vârful orientat în jos şi nu în sus).

33

Mirela Târnoveanu Dimensiunea D5 a triunghiului Sierpinski este atunci: D5 = log (numărul de triunghiuri similare) / log(factorul de amplificare) = log 32/log22 = log3/log2 ≈1,585. În mod analog, în cazul din figura 4 c, se obţine: D5 = log (numărul de triunghiuri similare) / log(factorul de amplificare) = log 32/log22 = log3/log2 ≈1,585. În concluzie, dacă o linie are dimensiunea 1, iar un pătrat dimensiunea 2, triunghiul Sierpinski are dimensiunea 1,58 cuprinsă între cele două valori întregi. Dimensiunea fractală este o dimensiune fracţională – caracteristică specifică fractalilor. Studiul unor sisteme cu comportament haotic. Câteva sisteme din lumea reală care se comportă haotic. Vom începe prin a sulinia încă o dată faptul că suntem alcătuiţi dintr-o multitudine de structuri fractale: de la sistemul circulator la cel limfatic, plămânii, sistemul muscular, rinichii, creierul, intestinul subţire. Aceste structuri au posibilitatea de ase autoreproduce. Astfel, o parte dintre ele pot fi afectate sau pierdute fără consecinţe grave. Graţie existenţei structurilor fractale, se măresc suprafeţele de schimb necesare colectării, absorţiei şi eliminării toxinelor şi a fluidelor vitale.

1.7 Lucrare de verificare nr. 1. Răspunsuri la testele de autoevaluare. Sugestii
1. Ce înţelegeţi prin haos? 2. Cum definiţi fractalii? 3. Ce exemple de fractali din natură cunoaşteţi? 4. Explicaţi după vizitarea site-urilor indicate un fenomen haotic? Test de autoevaluare nr 1 1. mare - vezi definirea noţiunilor de densitate 2. mic - vezi definirea noţiunilor de densitate 3. a) A; b) A; c) F; d) F 4. a) F; b) A; c) F. Vezi tabelul din paragraful 1.2.3 5. Răspunsul se găseşte în paragraful 1.3.1 34

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Test de autoevaluare nr 1 1. Vezi paginile cursului cu definiţiile diferitelor forme de energie 2. Răspunsul se găseşte în paginile paragrafului 1.4.2 3. Răspunsul se găseşte în paragraful 1.5.1 sau 1.5.2. Sugestii de notare pentru lucrarea de verificare: Un punct din oficiu 4 x 2,25 p fiecare (1 →4) Timpul alocat parcurgerii unităţii de curs 4 x 50 min Timp alocat testelor de autoevaluare 2 x 10 min

Rezumat
Inerţia – proprietate a unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă în absenţa acţiunilor exterioare, respectiv, de a se opune la orice acţiune care caută să-i schimbe starea de repaus sau de mişcare rectilinie în care se află; Masa – mărimea fizică ce măsoară inerţia unui corp; Greutatea – forţa cu care Pământul atrage un corp; Volumul – spaţiul ocupat de un corp; Densitatea – mărimea fizică definită prin raportul dintre masa şi volumul unui corp; Legea lui Arhimede – un corp scufundat într-un lichid este împins în jos cu o forţă verticală numeric egală cu greutatea lichidului dezlocuit de acel corp; Energia; Tunetul, Fulgerul şi Ploaia; Eclipse; Elemente de teoria haosului:
• •

Prin haos se înţelege în mod obişnuit dezordine, evenimente aleatorii. Teoria haosului (dinamică neliniară) este teoria sistemelor, care au o mare sensibilitate la condiţiile iniţiale. Haosul înseamnă un fel de ordine fără periodicitate.

35

Mirela Târnoveanu

Sistemele haotice au comportament instabil, aperiodic descris de dinamica neliniară. Evoluţia în timp a stării unui sistem haotic este descrisă prin traiectoria punctului figurativ din spaţiul fazelor. Atractorii stranii au o structură fractală. Fractalul este un model (schemă, structură) care se dovedeşte din ce în ce mai complex pe măsură ce este mărit (dilatat). Fractalii prezintă în mod uzual proprietatea de self-similaritate. Teste de autoevaluare şi lucrare de verificare.

• •

• •

Bibliografie selectivă
1. Constantin Mantea, Mihaela Garabet, „Fizica” Manual pentru clasa a XI-a, Editura All, Bucureşti, 2006. 2. Carmen Ţică, Ştiinţe şi cunoaşterea mediului, Didactica în învăţământul primar şi preşcolar, M.E.C., PIR 2007 3. Michael Bright, David Burnie, ş.a., 1000 de miracole ale Naturii, Editura „Reader’s Digest”, Londra 2001 – Bucureşti, 2006. 4.Crocnan Daniel Ovidiu, Huţanu Elena, Manualul învăţătorului, clasa a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2001, p5-14; 5. Crocnan Daniel Ovidiu, Huţanu Elena, Manualul învăţătorului, clasa a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002, p4-10; 6. Pacearcă Ştefan, Constantinescu Rodica, Popescu Maria-LuizaŞtiinţe, clasa a IV-a, Editura Cartea Universală, 2003; 7. Bogheanu Maria Magdalena, Ilarion Niculina, Ştiinţe ale naturii, clasa a IV-a, experimente, evaluare, autoevaluare, Editura Humanitas Educaţional, 2002; 8. Pârâială Viorica, Pârâială Dumitru, Filoti Carmen, 2002. Ştiinţe ale naturii, auxiliar pentru elevi, cadre didactice şi părinţi, Editura Euristică, Iaşi,

36

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2 FENOMENE FIZICE ŞI CHIMICE
Cuprins
2.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 ...........................................38 2.2 Stări de agregare. Transformări ale stărilor de agregare .............38 2.2.1 Topirea. Solidificarea ...........................................................38 2.2.2 Vaporizarea. Condensarea....................................................39 2.2.3 Circuitul apei în natură.........................................................40 2.2.4 Exemple de activităţi practice ce se pot aplica la ciclul primar ........................................................................................................41 Test de autoevaluare nr. 1 .................................................................42 2.3 Substanţe şi amestecuri ...............................................................42 2.3.1 Exemple de activităţi practice ..............................................43 2.3.2 Metode de separare a substanţelor din amestecuri ...............44 2.3.2.1 Decantarea.........................................................................44 2.3.2.2 Filtrarea .............................................................................45 2.3.2.3 Cristalizarea.......................................................................46 2.3.2.4 Distilarea ...........................................................................47 2.4 Soluţii ..........................................................................................47 2.4.1 Dizolvare. Dizolvant. Dizolvat. Solubilitate ........................47 2.4.2 Concentraţia unei soluţii. Probleme rezolvate......................49 Test de autoevaluare nr. 2 .................................................................51 2.5 Aliaje ...........................................................................................51 2.5.1 Tipuri de aliaje .....................................................................52 2.5.2 Titlul unui aliaj. Probleme rezolvate ....................................52 Probleme rezolvate........................................................................53 2.6 „Ştiaţi că ?”..................................................................................54 2.7 Lucrare de verificare nr. 2. Răspuns ...........................................55 Răspunsuri la testele de autoevaluare 1 şi 2......................................55 Rezumat.............................................................................................56 Bibliografie selectivă.........................................................................57

37

Mirela Târnoveanu

2.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2
Pe parcursul şi la sfârşitul unităţii de învăţare studentul va fi capabil:

să explice procesele chimice prin utilizarea corectă a terminologiei de specialitate; să utilizeze investigaţia şi experimentarea dirijată pentru evidenţierea şi explicarea proceselor chimice; să rezolve probleme cu caracter teoretic şi aplicativ.

2.2 Stări de agregare. Transformări ale stărilor de agregare
În natură, substanţele se află în diferite stări de agregare . Stările de agregare sunt: solidă, lichidă, gazoasă. Corpurile, în funcţie de starea de agregare în care se află au diferite proprietăţi: - solide – au volum, au formă proprie, nu curg; - lichidele – au volum propriu, nu au formă proprie (iau forma incintei în care se află), curg; - gazele – nu au volum propriu (sunt expansibile), nu au formă proprie (iau forma incintei în care se află), sunt fluide. Aceste proprietăţi sunt datorate interacţiunilor dintre moleculele corpului (particule extrem de mici, care nu se văd cu ochiul liber). Un corp poate să existe în cele trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Uneori , el trece dintr-o stare de agregare în alta, adică îşi schimbă starea de agregare. Astfel, apa poate fi în stare de agregare: solidă (gheaţă), lichidă (apă) şi gazoasă (vapori de apă). Schimbarea stării de agregare a unui corp are loc prin schimb de căldură între corp şi mediul exterior. 2.2.1 Topirea. Solidificarea Trecerea unei substanţe din starea solidă în stare lichidă se numeşte topire (exemplu: trecerea naftalinei din starea solidă în starea lichidă, topirea gheţii). Pentru a se topi, corpurile absorb căldură. Trecerea unei substanţe din starea lichidă în starea solidă se numeşte solidificare. Solidificarea este fenomenul invers topirii. Pentru a se solidifica 38

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

corpurile cedează căldură (exemplu: trecerea apei din stare lichidă în stare solidă – gheaţă, trecerea naftalinei din stare lichidă în stare solidă). Temperatura la care se topeşte sau se solidifică o substanţă se numeşte temperatură de topire sau de solidificare şi este o caracteristică a fiecărei substanţe: - temperatura de topire (solidificare) a naftalinei – 80o C; - temperatura de topire (solidificare) a gheţii – 0o C. În timpul topirii (solidificării), volumul substanţei se modifică. De regulă, volumul creşte prin topire şi se micşorează prin solidificare. Excepţie face apa, la care volumul creşte prin solidificare. Această mărire a volumului apei prin solidificare provoacă spargerea ţevilor radiatoarelor şi a altor instalaţii dacă nu sunt golite înainte ca temperatura să scadă sub 0o C. În industrie, fenomenul de topire şi solidificare a metalelor este folosit la obţinerea prin turnare a unor piese. 2.2.2 Vaporizarea. Condensarea Procesul de trecere a substanţelor din stare lichidă în stare de vapori se numeşte vaporizare. Vaporizarea care se produce la suprafaţa lichidului se numeşte evaporare. Vaporizarea în toată masa lichidului se numeşte fierbere. Prin fierbere, apa trece în stare de vapori. Fiecare lichid fierbe la o anumită temperatură (apa la 100o C, alcoolul la 78o C). Unele lichide (acetonă, alcool) se evaporă repede la temperatura camerei şi se numesc volatile. Evaporarea se produce mai repede atunci când suprafaţa lichidului este mai mare (se evaporă mai repede alcoolul dintr-un vas întins faţă de alcoolul dintr-o eprubetă). Procesul de evaporare se produce mai repede atunci când există deplasări ale aerului care înlătură vaporii formaţi (exemplu: vântul produce uscarea rufelor ude). Evaporarea este mai rapidă dacă temperatura mediului înconjurător este mai ridicată (evaporarea apei din lacuri, râuri, mări şi oceane este mai pronunţată în zilele călduroase). Vaporizarea este un proces ce are loc cu absorţie de căldură. 39

Mirela Târnoveanu Procesul de trecere a unei substanţe din stare de vapori în stare lichidă se numeşte condensare. Dacă în bucătărie fierbe apă într-un vas, pe geamul ferestrei se depune un strat subţire de lichid. Suflând pe un geam rece, pe lentilele ochelarilor sau pe oglindă, acestea se aburesc. Vaporii de apă din aerul expirat se condensează pe obiecte, transformându-se în lichid. Condensarea se produce cu cedare de căldură. Unele substanţe (iodul, naftalina, camforul) trec direct din stare solidă în stare gazoasă (au sublimat). Trecerea din stare solidă în stare gazoasă se numeşte sublimare. Fenomenul invers sublimării se numeşte desublimare şi reprezintă trecerea unei substanţe din stare gazoasă în stare solidă. Prin desublimarea dioxidului de carbon se obţine zăpada carbonică (artificială). În concluzie, prin absorţie sau cedare de căldură corpurile îşi pot schimba starea de agregare. 2.2.3 Circuitul apei în natură În natură, apa trece dintr-o stare de agregare în alta datorită variaţiilor de temperatură din atmosferă. Căldura soarelui evaporă apa de la suprafaţa lacurilor, mărilor, oceanelor şi de la suprafaţa pământului sub formă de vapori. Vaporii de apă se ridică în aer şi formează norii. Norii sunt purtaţi de vânt la diferite înălţimi. Din nori, cad pe pământ precipitaţii, sub formă de ploaie sau zăpadă. Precipitaţiile iau naştere prin condensarea vaporilor de apă atunci când întâlnesc straturi de aer mai reci. În timpul nopţilor reci, vaporii de apă din atmosferă vin în contact cu corpurile mai reci, se condensează în picături fine de apă şi formează roua. Dacă temperatura coboară sub 0o C se formează bruma. Iarna, atunci când temperatura coboară sub 0o C, picăturile de apă se transformă în cristale de gheaţă de diferite forme şi dimensiuni ce formează fulgii de zăpadă. Apa rezultată din ploi sau topirea zăpezilor ajunge din nou în râuri, mări, oceane sau pătrunde în pământ. Circuitul continuu pe care îl realizează apa în natură, trecând dintr-o stare de agregare în alta se numeşte circuitul apei în natură.

40

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

În fiecare an, aproximativ 450000 – 500000 km3 de apă se evaporă şi revin la suprafaţa pământului sub formă de precipitaţii. 2.2.4 Exemple de activităţi practice ce se pot aplica la ciclul primar

Experimentul 1. Evidenţierea stării gazoase Materiale necesare: eprubetă, tub deschis la ambele capete, vas cu apă Cum procedezi? încearcă să introduci o eprubetă cu capătul deschis, în paharul cu apă; repetă experimentul folosind un tub deschis la ambele capete. Ce observi? Explică. Notează observaţiile făcute. Constatare. Apa nu urcă în eprubetă pentru că, deşi pare goală, ea conţine de fapt aer. Aerul este un gaz. Ca toate gazele, aerul nu are formă proprie şi ia forma vasului în care se află. În cazul tubului deschis la ambele capete, apa urcă în interiorul tubului. Apa a împins aerul din interiorul tubului. Experimentul 2. evidenţierea fenomenului de topire. Materiale necesare: două eprubete, cleşte pentru eprubete, spirtieră, cristale de naftalină, ceară. Cum procedezi? pune într-o eprubetă cristale de naftalină iar în altă eprubetă puţină ceară; încălzeşte eprubetele la flacăra spirtierei şi măsoară timpul necesar pentru topirea conţinutului acestora. Ce observi? Notează observaţiile făcute. Constatare. Naftalina şi ceara se topesc în intervale de timp diferite deoarece căldura necesară topirii acestora este diferită. Experimentul 3. Evidenţierea vitezei de evaporare a lichidelor. Materiale necesare: trei eprubete, trei vase întinse (farfurii), acetonă, alcool, apă.

41

Mirela Târnoveanu Cum procedezi? toarnă acelaşi volum (5 ml ≈ o linguriţă) de acetonă, de alcool şi de apă în cele trei vase identice; observă şi notează în cât timp se desfăşoară evaporarea; repetă experimentul folosind eprubete. Ce observi? Notează observaţiile. Constatare. Alcoolul se evaporă mai repede decât apa, dar mai încet decât acetona. Viteza de evaporare depinde de natura lichidului şi de suprafaţa liberă a lichidului (lichidul din farfurie se evaporă mai repede decât cel din eprubetă.

Test de autoevaluare nr. 1
1. Uneşte prin săgeţi cuvintele din prima coloană cu enunţurile din cea de-a doua coloană. (Ex. 1, c) 1. Topirea 2. Condensarea 3. Solidificarea a. trecerea din stare lichidă în stare solidă b. trecerea din stare gazoasă în stare lichidă c. trecerea din stare solidă în stare lichidă d. trecerea din stare lichidă în stare gazoasă 2. Răspunde la următoarele întrebări: a) De ce se usucă mai repede rufele când bate vântul? b) De ce se sparge o sticlă cu apă, dacă este pusă în congelator? c) Pentru a proteja îmbrăcămintea de molii se pun în dulapuri cristale de naftalină. După un timp mai îndelungat deşi mirosul naftalinei se simte, naftalina a dispărut. Cum explici?

2.3 Substanţe şi amestecuri
Tot ceea ce ne înconjoară este materie. Corpurile sunt porţiuni limitate de materie (exemplu: o piatră, apa dintr-un pahar, aerul dintr-un balon, etc.). Formele heterogene de materie cu o compoziţie variată se numesc materiale (exemplu: lemn, sticlă, ciment). Formele omogene de materie cu o compoziţie constantă se numesc substanţe: (exemplu: oxigen, dioxid de carbon, azot, apă, aur, argint, etc.).

42

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Substanţele sunt alcătuite din particule foarte mici, invizibile cu ochiul liber, numite molecule. Moleculele reprezintă o grupare de unul sau mai mulţi atomi. Atomii şi moleculele alcătuiesc toate corpurile care ne înconjoară şi au o caracteristică importantă şi anume aceea de a se afla într-o continuă mişcare întâmplătoare. Chiar şi moleculele unui corp solid se mişcă în permanenţă însă, deplasarea moleculelor se face pe distanţe atât de mici încât această mişcare nu poate fi observată. Aerul care ne înconjoară este şi el alcătuit din molecule (oxigen, azot) şi atomi (argon). Atomii şi moleculele de aer se mişcă cu viteze apreciabile, dar nu se pot observa direct. Datorită mişcării lor neîncetate, moleculele unei substanţe pot pătrunde cu uşurinţă printre moleculele altei substanţe. Fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei substanţe se numeşte difuzie. Aşa se explică de ce în apropierea unei benzinării se simte în permanenţă mirosul caracteristic al benzinei. Difuzia este procesul prin care obţinem un ceai punând un plic de ceai într-o cană cu apă fierbinte. Factorii care influenţează difuzia sunt temperatura şi starea de agregare. 2.3.1 Exemple de activităţi practice

Aplicaţii practice Experimentul 1. Evidenţierea procesului de difuzie Materiale necesare: două sticluţe identice cu alcool şi ulei Cum procedezi? Deschide în acelaşi timp cele două sticluţe şi depărteză-te câţiva paşi de acestea. Ce observi? Notează observaţiile făcute. Constatare. Mirosul alcoolului ajunge până la tine relativ repede, pe când mirosul de ulei nu se va simţi. De ce? Notează observaţiile. Experimentul 2. Evidenţierea factorilor care influenţează difuzia (temperatura)

43

Mirela Târnoveanu Materiale necesare: pahar cu apă caldă, pahar cu apă rece, cerneală, pipetă. Cum procedezi? Toarnă cu ajutorul pipetei câteva picături de cerneală, în paharul cu apă rece şi apoi, în paharul cu apă caldă; Observă cum difuzează cerneala, în apa din fiecare pahar; Ce observi? Notează observaţiile. Constatare. Apa din paharul cu apă caldă s-a colorat omogen, pe când în apa rece, difuzia nu s-a realizat omogen. Difuzia este influenţată de temperatură (procesul se desfăşoară mai repede la temperatură mai ridicată). Procesul de difuzie este influenţat şi de starea de agregare. Particulele unui gaz se mişcă mult mai repede decât particulele unui lichid (mirosul unui parfum sau al alcoolului se simt imediat, pe când cerneala are nevoie de un timp pentru a se amesteca cu apa). În natură există substanţe pure a căror compoziţie rămâne neschimbată prin operaţii fizice (exemplu: oxigen, hidrogen, azot). Substanţele pot fi simple (oxigen, carbon, mercur) şi compuse (sunt alcătuite din 2 sau mai multe substanţe – oxidul de mercur este alcătuit din oxigen şi mercur; oxidul de aluminiu este alcătuit din oxigen şi aluminiu). Amestecurile de substanţe se obţin prin punerea împreună a două sau mai multe substanţe (exemplu: aerul, apa minerală). Amestecurile de substanţe se clasifică în: - amestecuri omogene (au în masa lor aceeaşi compoziţie şi aceşeaşi proprietăţi); - amestecuri neomogene (au compoziţie diferită în masa lor şi proprităţi diferite); 2.3.2 Metode de separare a substanţelor din amestecuri 2.3.2.1 Decantarea Decantarea este metoda de separarea unui solid dintr-un amestec neomogen solid – lichid. Această metodă de separare se foloseşte atunci când densitatea solidului este mai mare decât a lichidului.

44

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

În practică, decantarea este folosită pentru obţinerea apei potabile din ape naturale, pentru purificarea sării extrase din salină sau pentru obţinerea aurului şi a argintului din minereu, în decantoare speciale.

Aplicaţii practice Experimentul 1. Separarea nisipului de apă Materiale necesare: pahar, apă, nisip Cum procedezi? Pune într-un pahar apă cu nisip; Amestecă cu o baghetă de sticlă (poţi folosi şi un creion).

Ce fel de amestec ai obţinut? Lasă amestecul în repaus câteva minute. Ce observi? Notează observaţiile făcute. Constatare. Amestecul de apă cu nisip este un ameste neomogen. Nisipul se depune pe fundul paharului deoarece are o densitate mai mare decât apa. 2.3.2.2 Filtrarea Filtrarea este metoda de separare a unui solid dintr-un amestec neomogen solid – lichid, cu ajutorul unui filtru permeabil numai pentru lichid. Se utilizează când densitatea solidului este mai mică sau egală cu a lichidului. Lichidul care trece prin hârtia de filtru se numeşte filtrat. În practică, filtrarea este folosită pentru obţinerea apei potabile. Ca materiale filtrante se folosesc straturi succesive de pietriş şi nisip. Există şi filtre de aer folosite pentru purificarea aerului.

Aplicaţii practice Experimentul 2. Separarea pulberii de cărbune de apă Materiale: 2 pahare, pâlnie, apă, pulbere de cărbune, hârtie de filtru Cum procedezi? Pune puţină pulbere de cărbune, într-un pahar cu apă; Agită sau amestecă cu o baghetă amestecul. Ce amestec ai obţinut? Într-o pâlnie, pune o hârtie de filtru, toarnă amestecul, prin pâlnie, într-un pahar. 45

Mirela Târnoveanu Ce observi? Notează observaţiile. Constatare. Amestecul de apă şi pulbere de cărbune este un amestec neomogen solid – lichid. Pulberea de cărbune se depune pe hârtia de filtru iar în pahar se separă apa. 2.3.2.3 Cristalizarea Cristalizarea este operaţia de trecere a unei substanţe solide din soluţie în stare cristalină. Cristalele sunt corpuri solide, omogene, cu formă geometrică definită. În practică, metoda cristalizării este folosită pentru obţinerea zahărului din trestie de zahăr şi pentru obţinerea sării de bucătărie din apa mării.

Cristalizarea nu se foloseşte în cazul lichidelor inflamabile. Cristalizarea poate avea loc în adâncul Pământului prin modificarea magmei formându-se roci magmatice (granit, bazalt).

Aplicaţii practice Experimentul 3. Extragerea sării din apa sărată Materiale: capsulă de porţelan, trepied, sită de azbest, apă, sare de bucătărie, spirtieră. Cum procedezi? Într-o capsulă de porţelan, toarnă apă cu sare de bucătărie; Încălzeşte capsula în care se află amestecul, cu ajutorul spirtierei până la evaporarea completă a apei. Într-o pâlnie, pune o hârtie de filtru, toarnă amestecul, prin pâlnie, într-un pahar. Ce observi? Notează observaţiile. Constatare. Prin încălzire până la fierbere, apa se evaporă, iar în capsulă rămâne sarea.

46

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

2.3.2.4 Distilarea Distilarea este operaţia de separare a componenţilor dintr-un amestec omogen de lichide, prin fierbere urmată de condensare. Această metodă de separare este utilizată la obţinerea alcoolului şi în prelucrarea ţiţeiului în rafinării pentru obţinerea benzinei, petrolului lampant şi a motorinei. Perspective. Alte metode de separare a substanţelor din amestecuri sunt magnetizarea şi electrizarea.

2.4 Soluţii
Amestecurile omogene formate din două sau mai multe substanţe, între care nu se produc fenomene chimice se numesc soluţii. În fiecare zi, amestecăm apa cu diverse substanţe solide, lichide sau gazoase, cum ar fi: zahărul, sarea de bucătărie, oţelul, alcoolul, sucurile concentrate de fructe, dioxidul de carbon. În acest mod se obţin soluţii. 2.4.1 Dizolvare. Dizolvant. Dizolvat. Solubilitate Fenomenul în urma căruia o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă se răspândeşte printre particulele altei substanţe rezultând soluţii se numeşte dizolvare. O soluţie este formată din două componente: dizolvantul sau solventul (substanţa în care se face dizolvarea) şi dizolvatul sau solvatul (substanţa dizolvată). Exemplu: în soluţia de apă cu zahăr, apa este dizolvantul iar zahărul este dizolvatul. În majoritatea soluţiilor, dizolvantul este apa. Există şi alţi dizolvanţi: alcoolul, benzina, acetona, eterul. Când soluţia este formată din două lichide se consideră dizolvant, lichidul aflat în cantitate mai mare. Proprietatea unei substanţe de a se dizolva în altă substanţă se numeşte solubilitate. În funcţie de solubilitatea într-un anumit solvent, substanţele se clasifică în: substanţe solubile, substanţe greu solubile şi substanţe insolubile (sarea este solubilă în apă, nisipul este insolubil în apă). Solubilitatea substanţelor este influenţată de natura dizolvantului şi a dizolvatului şi de temperatură.

47

Mirela Târnoveanu

Aplicaţii practice Experimentul 1. Evidenţierea factorilor care influenţează solubilitatea (natura dizolvantului şi a dizolvatului). Materiale: pahare transparente, apă, acetonă, lac de unghii. Cum procedezi? a) pune o picătură de lac de unghii, într-un pahar cu apă. Ce observi? Ce fel de amestec se obţine? Notează observaţiile. b) pune o picătură de lac de unghii, într-un pahar, care conţine o cantitate mică de acetonă. Ce observi? Ce fel de amestec se obţine? Notează observaţiile. Constatare. Solubilitatea este influenţată de natura dizolvantului şi a dizolvatului. Lacul de unghii nu se dizolvă în apă dar se dizolvă în acetonă.

Aplicaţii practice Experimentul 2. Evidenţierea factorilor care influenţează solubilitatea (temperatura). Materiale: 2 pahare transparente, apă caldă, apă rece, zahăr, linguriţă. Cum procedezi? Pune într-un pahar, apă caldă, iar în celălalt pahar, un volum egal de apă rece; Adaugă, în fiecare pahar, câte o linguriţă de zahăr. Ce observi? Notează observaţiile. Constatare. Cristalele de zahăr se dizolvă mai repede în apa caldă. Solubilitatea substanţelor solide depinde de temperatură. Viteza de dizolvare creşte odată cu creşterea temperaturii. Cantitatea de substanţă dizolvată într-o anumită cantitate de soluţie se numeşte concentraţie. După concentraţie soluţiile pot fi: soluţii diluate (conţin o cantitate mică de substanţă dizolvată) şi soluţii concentrate (conţin o cantitate mare de substanţă dizolvată).

Aplicaţii practice 48

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Experimentul 3. Obţinerea unei soluţii concentrate Materiale: pahar transparent, apă, zahăr, linguriţă. Cum procedezi? Într-un pahar cu apă, pune o linguriţă de zahăr; Amestecă cu ajutorul linguriţei. Ce observi? Adaugă, din ce în ce mai mult, zahăr în apă. ce în ce mai mult zahăr în apă, la un

Ce observi? Notează observaţiile. Constatare. Adăugând din moment dat, acesta nu se mai dizolvă. Soluţia care conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată la o anumită temperatură se numeşte soluţie nesaturată. 2.4.2 Concentraţia unei soluţii. Probleme rezolvate. Cantitatea de substanţă dizolvată în 100 g soluţie se numeşte concentraţie procentuală. md = masa dizolvatului ms = masa soluţiei md + mapei = masa soluţiei c = (md x 100) / ms , concentraţia procentuală (%) c=

md ms

Exemplu: 1. Care este concentraţia, în procente, a unei soluţii obţinută prin dizolvarea a 20 g sare de lămâie în 80 g apă? md = 20g mapei = 80g c = (md x 100) / ms ms = md + mapei c = (20 x 100) / (20 + 80) c = 20(%) 2. Care este concentraţia, în procente, a soluţiei obţinută prin dizolvarea a 30g sodă caustică în 270g de apă? c = (md x 100) / ms ms = md + mapei 49

Mirela Târnoveanu c = (30 x 100) / (30 + 270) c = 10(%) Probleme rezolvate: c = md / msoluţie md – masa substanţei ce se dizolvă (masa dizolvantului) msoluţie = md +msolventului 1) Aflaţi concentraţia unei soluţii obţinute prin dizolvarea a 80 g de zahăr în 420 g apă. - cunoaştem masa dizolvantului (md – zahăr) - cunoaştem masa solventului (apei) - determinăm masa soluţiei = 80 + 420 = 500 (g) - calculăm concentraţia c = 80 / 500 c = 0,16 c = 16% 2. O soluţie cu concentraţia de 16% are în compoziţie 40 g sare. Află în ce cantitate de apă a fost dizolvată sarea! - cunoaştem concentraţia şi masa dizolvatului (sarea) putem afla masa soluţiei (md + mapă) - ms = md : c ms =40 :0,16 (g) ms = 250 (g) 250 = 40 + mapei mapei = 210 (g) 3. Pentru obţinerea unei soluţii cu concentraţia de 16% a fost dizolvată sare în 210 g apă. Ce cantitate de sare a fost necesară? - pornim de la faptul că ms =msare + mapă - notăm x – masa sare - din definirea concentraţiei deducem ecuaţia: C = x/(x + mapă) 16% = x/(x + 210) 0,16(x + 210) = x 0,84x = 0,16 · 210 rezultă x = 40 (g) 16% =16/100 = 0,16

50

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Masa dizolvatului, masa apei, masa soluţiei se exprimă în aceeaşi unitate de măsură (g, kg, etc.).

Test de autoevaluare nr. 2
I. Alege răspunsul corect: 1. Soluţiile sunt: a) amestecuri omogene; b) substanţe pure; c) amestecuri neomogene. 2. Vărsând o cantitate de soluţie dintr-un pahar, soluţia: a) se concentrază; b) se diluează; c) rămâne la aceeaşi concentraţie. 3. Când ambele componente ale unei soluţii sunt în aceeaşi stare de agregare (lichid); se consideră solvent, substanţa aflată în cantitate: a) mai mică; b) mai mare; c) indiferent care dintre. II. Activitate experimentală Umple un pahar pe trei sferturi cu apă şi pune înăuntru un ou întreg. Ce observi? Scoate oul din apă şi dizolvă în aceasta cât mai multă sare. Pune oul în apa sărată. Ce observi?

2.5 Aliaje
Aliajul este un material cu proprietăţi asemănătoare metalelor, obţinut prin difuziune, de cele mai multe ori în stare topită, din două (aliaj liniar) sau mai multe (aliaj ternar, cuaternar etc) elemente chimice, dintre care cel puţin elementul predominant este un metal. Importanţa practică a aliajelor se datoreşte proprietăţilor lor (rezistenţă, duritate etc.) superioare metalelor pure.

51

Mirela Târnoveanu 2.5.1 Tipuri de aliaje Aliajul anticoroziv, aliaj rezistent la coroziune. Aliajul inoxidabil, produs metalic feros sau neferos, capabil să reziste agenţillor oxidanţi, care acţionează pe cale umedă sau uscată la temperatură de până la 300oC (oţeluri inoxidabile). Aliajul antifricţiune, aliaj de plumb – stibiu (12-17% Sb), de staniu – cupru – stibiu (85-88% Sn, 4 – 5% Cu, 8 – 10% Sb), folosit la căptuşirea cuzineţilor (compoziţie de lagăr) Aliaj de lipit, aliaj moale de staniu şi plumb, eventual cu adaosuri de bismut, cadmiu sau stibiu, ori tare (brazură), de cupru şi zinc, eventual cu adaosuri de argint, staniu sau nichel, folosit pentru lipirea pieselor din metal. Aliaj dur, produs metalic care cuprinde carburi, nitruri sau boruri metalice; se obţine de obicei, pe calea metalurgiei pulberilor şi are o duritate ridicată, uneori apropiată de aceea a diamantului, care poate fi menţinut şi la temperaturi înalte. Aliaj refractar, aliaj care îşi păstrează proprietăţile chimice şi mecanice la temperaturi ridicate (oţeluri aliate cu crom, siliciu şi milibden). Aliaj uşor, aliaj cu greutate specifică sub 3,5 compus din aluminiu şi mici adaosuri de siliciu, cupru, zinc, nichel, magneziu etc. Aliaj foarte uşor, este cu greutate specifică sub 2, conţine ca metal de bază magneziul, cu mici adaosuri de aluminiu, zinc, mangan; este folosit în aviaţie şi în industria automobilelor (aliajul elektron cu 90% Mg). Aliajul topografic, aliaj ternar de plumb, stibiu şi staniu, folosit la turnarea materialului tipografic imprimabil şi neimprimabil (litere, rânduri de linotip, plăci de stereotipie, albitură, linii, etc.), compoziţie de literă. Aliaj uşor fuzibil, aliaj cu punct de topire coborât (metal Wood cu temperatura de topire 60oC, aliaj Darcet cu punct de topire 94oC, etc) folosit la confecţionarea siguranţelor fuzibile etc. 2.5.2 Titlul unui aliaj. Probleme rezolvate Numim titlul unui aliaj raportul dintre masa metalulului preţios şi masa aliajului. T = m/M unde m – reprezintă masa metalului preţios M – reprezintă masa aliajului 52

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Probleme rezolvate 1. Un aliaj conţine 810 g de aur şi 1190 g cupru. Care este titlul aliajului? - masa aliajului M = maur + mcupru M = 810 g +1190 g = 2000 g - metalul preţios este aurul şi are masa 810 g (m) T = 810 / 2000 = 0,405 - aliajul are titlul de 0,405 2. Un aliaj de aur cu alamă are titlul de 0,45. Ce cantitate de aur conţine o bijuterie de 5 g confecţionată din acest aliaj? - cunoaştem titlul aliajului şi masa aliajului (formată din masa aurului şi masa aramei) - din raportul ce ne dă titlul găsim că m = T · M atunci m = 0,45 · 5 = 2,25 gr (reprezintă cantitatea de aur din această bijuterie. 3. Un aliaj de aur cu aramă are titlul de 0,45. Ce cantitate de aur conţine o bijuterie pentru care au fost topite 2,75 g de aramă. - cunoaştem titlul aliajului şi masa metalului nepreţios M = maur + maramă = x + 2,75. - prin x am notat masa aurului. - folosind definiţia titlului T = x / (x + 2,75) rezultă 0,45 (x + 2,75) = x ecuaţie din care se află masa aurului 0,55 x = 0,45 · 2,75 x = 1,2375 : 0,55 x = 2,25 (g) 4. Într-un aliaj de aur cu aramă cu titlul de 0,45 se topeşte 2,25 g de aur, Care este cantitatea de aramă folosită în aliaj? - cunoaştem masa metalului preţios (m) şi titlul aliajului - putem afla masa aliajului M (m + maramei) M=m:T M = 2,25 : 0,45 (g) M=5g - aflăm masa aramei maur + maramă = 5 g 53

Mirela Târnoveanu maramă = M – maur = 5 – 2,25 = 2,75 (g) 5. O bijuterie de aur şi aramă are titlul de 0,45. Ce masă are bijuteria ştiind că pentru confecţionarea ei s-au folosit 2,25 g aur? - masa bijuteriei este masa aliajului M - din definiţia titlului M = m : T - masa bijuteriei este M = 2,25 : 0,5 (g) M = 5 (g)

Nu uitaţi necesitatea de a exprima masele în aceeaşi unitate de măsură.

2.6 „Ştiaţi că ?”
Marea moartă are cea mai sărată apă din lume. Soluţia salină. În arşiţa verii, apa se evaporă din Marea Moartă, aflată la un nivel jos, dezvăluind o mulţime de piloni de sare sculpturali. Ţărmurile Mării Moarte, care se întind între Israel şi Iordania, constituie cel mai jos punct al suprafeţei de uscat a globului. Ele se află la 397 m sub nivelul mării. Apa bogată în minerale conţine de opt ori mai multă sare decţt Mediterana şi de aceea este extrem de flotabilă – oamenii plutesc pe ea fără efort, ca nişte dopuri. Alimentată de râul Iordan, Marea Moartă nu are gură de vărsare; în schimb, apa se pierde prin evaporare. Vara când temperatura urcă pâla 50oC, sute de insule apar pe loc, evaporarea scoţând la suprafaţă vârfurile pilonilor de sare. S-au construit imense bazine cu apă mică pentru a se cristaliza şi extrage sărurile, folosite ca îngrăşăminte şi în industrie. Asemenea niveluri de sare sunt toxice pentru majoritatea formelor de viaţă şi, până recent, s-a crezut că în Marea Moartă nu există vietăţi. Acum ştim că în saramură se dezvoltă halobacteriile.

54

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

2.7 Lucrare de verificare nr. 2. Răspuns
1. Completaţi spaţiile punctate. a) Naftalina trece din stare solidă în stare gazoasă prin....................................... b) Trecerea unui corp din stare de vapori în stare lichidă se numeşte................... Punctaj 2 x 0,5 p = 1 p 2. Care este concentraţia unei soluţii obţinută prin dizolvarea a 9,6 g sare în 110,4 g apă? masa cuprului topit este de 1188 gr? 4. Alcătuiţi un eseu cu titlul „Natura şi apa”. Sugestii de conţinut: circuitul apei în natură şi importanţa sa tipuri de precipitaţii importanţa apei pagube produse de apă max. 3 pag. 2p 3p 3p 3. Un aliaj de aur şi cupru are titlul de 0,406. Care este masa aurului ştiind că

Un punct se acordă din oficiu.

Răspunsuri la testele de autoevaluare 1 şi 2.
Răspunsuri la testul de autoevaluare nr. 1 1. 2. a) Procesul de evaporare a apei se produce mai repede atunci când există deplasări ale aerului care înlătură vaporii formaţi. b) În timpul procesului de solidificare a apei se produce o creştere a volumului. c) Naftalina trece din stare solidă în stare gazoasă prin procesul de sublimare. Răspunsuri la testul de autoevaluare nr. 2 I. 1 a; 2 c; 3b. 1c, 2b, 3a

55

Mirela Târnoveanu II. Densitatea unui ou este puţin mai mare decât densitatea apei de la robinet şi oul se va scufunda. Apa sărată are o densitate superioară celei a oului şi de aceea, oul va pluti în apa sărată. Sugestii

Dacă ai răspuns corect la toate întrebările, poţi trece mai departe. Felicitări! Dacă ai întâmpinat greutăţi în rezolvarea cerinţelor, ai nelămuriri sau ai greşit, îţi recomand să revezi pagina corespunzătoare.

Rezumat
Solidele – au volum propriu, au formă proprie, nu curg; Lichidele – au volum propriu, nu au formă proprie (iau forma incintei în care se află), sunt fluide; Gazele – nu au volum propriu, nu au formă proprie, sunt fluide; Topirea – trecerea unei substanţe din stare solidă în stare lichidă; Solidificarea – trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare solidă; Vaporizarea – trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare de vapori; Condensarea – trecerea unei substanţe din stare de vapori în stare lichidă; Sublimarea – trecerea unei substanţe din stare solidă în stare gazoasă; Desublimarea – trecerea unei substanţe din stare gazoasă în stare solidă; Difuzia – fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei substanţe; Decantarea – metoda de separare a unui solid dintr-un amestec neomogen solid – lichid; 56

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Filtrarea – metoda de separare a unui solid dintr-un amestec neomogen solid-lichid, cu ajutorul unui filtru permeabil numai pentru lichid; Cristalizarea – operaţia de trecere a unei substanţe solide din soluţie în stare cristalină; Distilarea – operaţia de separare a componentelor dintr-un amestec omogen de lichide, prin fierbere urmată de condensare; Dizolvarea – fenomenul prin care o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă se răspândeşte printre particulele altei substanţe, rezultând soluţii; Dizolvant (solvent) – substanţa în care se face dizolvarea; Dizolvat (solvat) – substanţa dizolvată; Solubilitate – proprietatea unei substanţe de a se dizolva în altă substanţă Soluţie saturată – soluţia care conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată la o anumită temperatură; Concentraţie – titlul unui aliaj – rapoarte ce caracterizează soluţia sau aliajul.

Bibliografie selectivă
1. Fătu Sanda, Stroe Felicia – chimie, manual pentru cls a VII a, Editura Corint, 1999. 2. Carmen Ţică, Ştiinţe şi cunoaşterea mediului, Didactica în învăţământul primar şi preşcolar, M.E.C., PIR 2007

57

Mirela Târnoveanu

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3 PLANTE
Cuprins

3.1 Obiectivele unităţii de învăţare................................................... 59 3.2 Lumea vie ................................................................................... 59 3.3 Părţile componente ale unei plante cu flori ................................ 59 3.3.1 Rădăcina .............................................................................. 60 3.3.2 Tulpina................................................................................. 62 Test de autoevaluare nr. 1............................................................. 63 3.3.3 Frunza .................................................................................. 65 3.3.4 Funcţiile frunzei................................................................... 66 3.3.5 Floarea ................................................................................. 71 3.3.6. Fructul şi sămânţa ............................................................... 73 Test de autoevaluare nr. 2............................................................. 75 3.4 Sensibilitatea şi mişcarea la plante ............................................. 76 „Ştiaţi că ?” ................................................................................... 76 3.5 Principalele grupe de plante ....................................................... 78 3.6 Lucrare de verificare 3................................................................ 79 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare ..................... 80 Rezumat ........................................................................................ 80 Bibliografie selectivă .................................................................... 81

58

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

3.1 Obiectivele unităţii de învăţare
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil:

să identifice principalele componente ale plantelor, precum şi funcţiile acestora; să descrie principalele caracteristici ale organelor plantelor, utilizând un limbaj ştiinţific adecvat; să utilizeze investigaţia şi explicarea şi experimentul pentru

evidenţierea vegetale;

funcţiilor

organismelor

să analizeze relaţiile : structură-funcţie, organism vegetal-mediu, unitate-divesitate, evoluţie; să precizeze caracterele generale ale principalelor grupe de plante.

3.2 Lumea vie
Lumea vie este alcatuita din cinci regnuri: - Regnul Monera, în care sunt încadrate bacteriile; - Regnul Protista, în care sunt încadrate organisme asemănatoare cu plante (algele) şi organisme asemănătoare animalelor (euglenă, amibă, parameci etc.); - Regnul Fungi (ciuperci); - Regnul Plante; - Regnul Animale. Plantele cu flori fac parte din Regnul Plante şi sunt considerate cele mai evoluate.

3.3 Părţile componente ale unei plante cu flori
Părţile componente ale unei plante cu flori se numesc organe. Acestea sunt: rădăcina, tulpina, frunza, floarea, fructul şi sămânţa. Rădăcina, tulpina şi frunzele asigură, în principal, hrănirea plantei şi se numesc organe vegetative. Floarea reprezintă organul de înmulţire a plantei pentru că din flori se formează fructul şi seminţele.

59

Mirela Târnoveanu Organele plantelor sunt alcătuite din celule de forme şi mărimi diferite, grupate în ţesuturi. Celula vegetală este unitatea de bază structurală şi funcţională a plantei. În celulă, se desfăşoară toate procesele ce întreţin viaţa plantei. Părţile componente ale celulei sunt: membrana, citoplasma şi nucleul. Membrana sau învelişul celulei are rol protector şi selectează substanţele ce intră sau ies în/din celulă. În citoplasmă se află diferite componente celulare cu rol de captare a luminii (clorofila), de producere, de depozitare şi de eliminare a diferitelor substanţe. Nucleul controlează şi coordonează înmulţirea celulei. Celula vegetală, spre deosebire de alte celule, are un perete protector situat la exteriorul membranei celulare. Mai multe celule care au aceeaşi formă, structură şi fucţie, formează asociaţii de celule numite ţesuturi. Principalele tipuri de ţesuturi sunt: ţesuturi de protecţie: acoperă diferite părţi ale plantei şi le protejează împotriva factorilor de mediu, a dăunătorilor: ţesuturi de conducere: asigură circulaţia sevei în corpul plantei: ţesuturi de susţinere: conferă rezistenţă şi elasticitate plantelor: ţesuturi asimilatoare: asigură captarea luminii solare şi prepararea hranei: ţesuturi de depozitare: înmagazinează diferite substanţe de rezervă (amidon, uleiuri); ţesuturi de creştere: asigură dezvoltarea plantelor (creşterea în înălţime, grosime). Aceste tipuri de ţesuturi se observă în structura organelor unei plante. 3.3.1 Rădăcina Rădăcina este organul vegetativ al plantei care se dezvoltă în sol. Rădăcinile au forme şi mărimi variate. Majoritatea rădăcinilor au o porţiune centrală mai groasă, numită rădăcină principală şi ramificaţii mai subţiri numite rădăcini secundare.

60

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Tipuri de rădăcini rădăcina fasciculată (fibroasă), la care toate ramificaţiile au aceeaşi formă, lungime şi grosime (cereale, lalea); rădăcina lemnoasă, prezentă la arbori şi arbusti; rădăcina pivotantă, şa care rădăcina principală are formă de ţăruş (fasole, morcov, trifoi); Vârful rădăcinii prezintă mai multe zone: scufia, un înveliş rezist cu rol de protecţie; zona netedă ce asigură creşterea în lungime a rădăcinii; zona perişorilor absorbanţi; firişoare subţiri cu rol în absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol; zona aspră: zona unde au căzut perii absorbanţi după 10-20 zile. Funcţiile rădăcinii Rădăcina fixează planta în sol şi absoarbe apa cu sărurile minerale (seva brută). Unele rădăcini depozitează substanţe de rezervă; morcov, sfeclă, ridiche.

Aplicaţii practice Experimentul 1. Evidenţierea rolului rădăcinii în absorţia apei. Materiale necesare: plantă cu rădăcină, vas de sticlă, ulei. Cum procedezi? Aşază planta cu rădăcină, într-un vas cu apă., peste care se adaugă o peliculă foarte fină de ulei; Marchează nivelul apei din vas (cu ajutorul unui marker); După 2 -3 zile marchează din nou nivelul apei şi compara-l cu cel iniţial. Ce reperezintă diferenţa de nivel? Care este rolul uleiului? Rezultate Diferenţa de nivel reprezintă apa absorbită de către rădăcină. Rolul uleiului este de a împiedica evaporarea apei din vas. Experimentul 2 Evidenţierea absorbţiei apei la nivelul zonei perişorilor absorbanţi

61

Mirela Târnoveanu Materiale necesare: plantele de fasole încolţite (rădăcina să aibă 4-5 cm, două vase de sticlă (eprubete), ulei, apă. pune plantele de fasole, în câte un vas de sticlă, ce conţine apă şi ulei, astfel încât: în vasul 1, zona perişorilor absorbanţisă se afle în apă, în vasul 2, zona perişorilor absorbanţi să se afle în ulei, iar vârful rădăcinii în apă; observă plantele după 2-3 zile. Rezultate Planta la care zona perişorilor absorbanţi se află în ulei s-a ofilit. În concluzie, plantele absorb apa cu ajutorul perişorilor absorbanţi ai rădăcinii. 3.3.2 Tulpina Tulpinile au forme variate, în funcţie de mediul de viaţă al plantelor. După locul unde cresc, tulpinile sunt aeriene (ierboase, lemnoase) şi subterane. Cele mai multe plante au tulpini drepte (ortotrope), cu ţesuturi de susţinere bine dezvoltate. Astfel de tulpini, au majoritatea plantelor ierboase (grâu, porumb, floarea-soarelui), ca şi majoritatea plantelor lemnoase (arbori şi arbuşti). Tulpina lemnoasă a arborilor prezintă; trunchiul, axul coroanei şi ramuri principale, secundare şi de rod. Arborii şi pomii fructiferi prezintă diferite forme ale coroanei sferică, conică, cilindrică, pletoasă. Alte plante au tulpini târâtoare (capşuni), volubile (cu ţesuturi de susţinere slab dezvoltate (fasole, liane) şi agăţătoare (cu frunze sau cu ramuri transformate în cârcei – mazăre, viţă de vie). Tulpinile aeriene ale unor plante s-au adaptat la funcţii noi: tulpinile cactuşilor acumulează apă. În absenţa frunzelor, aceste tulpini încărcate cu clorofilă asigură fotosinteza. Tulpinile subterane (subpământene) sunt reprezentate de: bulb (ceapă, lalea, crin), tubercul (cartof) şi rizom (ferigă, stânjenel). În aceste tulpini subterane se depozitează substanţe de rezervă (hrănitoare). La unele plante, înmulţirea se realizează prin bulbi, tuberculi sau rizomi şi se numeşte înmulţire vegetativă.

62

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

O particularitate a tulpinii este prezenţa mugurilor, diferiţi după poziţia, forma şi rolul pe care îl deţin în dezvoltarea ramurilor, a frunzelor şi a florilor. Categorii de muguri: muguri de creştere- situaţi în vârful tulpinii; muguri foliari- din care se formează frunzele; muguri florali- din care se formează florile; muguri micsti- care dau naştere atât la frunze cât şi la flori.

În alcătuirea plantei există celule specializate în conducerea apei şi a sărurilor minerale. Ele sunt reprezentate de vasele lemnoase, celule lungi, puse cap la cap, între care nu există pereţi despărţitori. Prin vasele lemnoase circulă apa cu sărurile minerale care formează seva brută. Apa cu sbstanţele hrănitoare produse de frunze formează seva elaborată ce circulă prin vasele liberiene ale tulpinii spre toate celelalte organe ale plantei. Funcţiile tulpinei Circulaţia sevei brute şi a sevei elaborate prin plantă reprezintă funcţia de conducere a tulpinii. Prin ţesuturile de susţinere pe care le conţine, tulpina asigură funcţia de susţinere a ramurilor, frunzelor şi a florilor. Creşterea tulpinei Tulpina plantei creşte în înălţime dar şi în grosime. Plantele lemnoase prezintă creşteri anuale sub formă de inele cu ajutorul cărora poate fi apreciată vârsta arborilor. Culoarea inelelor lemnoase este diferită. Astfel, cele care se formează primăvara sunt mai deschise la culoare comparativ cu cele de toamnă care sunt mai închise la culoare. După grosimea inelelor de culoare deschisă pot fi apreciate conditiile de mediu din anul respectiv (inele late- an ploios, inele înguste- an secetos).

Test de autoevaluare nr. 1 1. Utilizează un atlas botanic pentru a observa diferite tipuri de rădăcini. Notează câteva exemple de plante care au: rădăcina pivotantă: rădăcina firoasă: 63

Mirela Târnoveanu rădăcina lemnoasă: Rădăcina creşte în lungime prin: a. scufie b. zona netedă c. zona perişorilor absorbanţi d. zona aspră 3. Asociază tipurile de tulpini, cu plantele corespunzătoare. (Foloseşte, la nevoie, atlasul botanic). 1 2 3 4 5 Tulpină agăţătoare Tulpină dreaptă Tubercul Rizom Tulpină volubilă a) b) c) d) e) f) Alege răspunsul corect. 4. Inelele anuale de creştere ale arborilor reprezintă: a. îngroşarea scoarţei; b. vasele lemnoase; c. vasele liberiene; d. îngroşarea măduvei. 5. Planta cu tulpină subterană este: a. bradul; b. stânjenelul; c. grâul; d. trandafirul. 6. Bulbul este: a. rădăcină subterană; b. tulpină târâtoare; c. tulpină subterană; d. rădăcină modificată pentru depozitarea hranei. Cartof Porumb Viţă de vie Ferigă Fasole stânjenel

2. Alege răspunsul corect:

64

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

3.3.3 Frunza Frunza este organul aerian al plantei ce creşte pe tulpină. Ea îşi are originea în frunzuliţele mugurelui foliar. O frunză completă este alcătuita din: limb: partea cea mai lata a frunzei, străbătută de o reţea de vase conducătoare, care formează nervurile; peţiol: codiţa frunzei; teacă: partea lăţită a peţiolului, cu care frunza se prinde de tulpină. Exemplificaţi pe o frunză de muşcată. Alcătuirea externă a frunzei La unele plante, peţiolul lipseşte. În acest caz, limbul se leagă de tulpină prin teacă, care înfăşoară o parte a tulpinii (la grîu, la porumb). La alte plante, pot lipsi şi teaca şi peţiolul, iar limbul se leagă direct de tulpină (frunzele de mazăre). Frunzele plantelor se deosebesc după forma marginii limbului care poate fi lobată, dinţată, întreagă. Frunzele diferă şi după forma limbului. Există: a. frunza aciculară – în formă de ace lungi (brad, molid, pin); b. frunză liniară – în formă de panglică (grâu, porumb); c. frunză ovală – (păr, prun); d. frunză cordată - în formă de inimă (muşcată); e. frunză reniformă – în formă de rinichi (pochivnic); f. frunză sagitată – în formă de săgeată (săgeata apei). Frunze simple şi compuse Spre deosebire de plantele cu frunze simple, unele plante au limbul frunzelor alcătuit din mai multe foliole şi se numesc frunze compuse; frunză trifoliată (la trifoi), frunză penată (salcâm) şi frunză palmată (castan). Dispoziţia frunzelor pe tulpină diferă de la o plantă la alta. Frunzele se dispun astfel încât să primească o cantitate de lumină cât mai mare, condiţie esenţială pentru desfăşurarea fotosintezei. Pe tulpină, frunzele pot fi dispuse: în rozetă la baza tulpinii, opus sau altern. Structura internă a frunzei Structura internă a frunzei este adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie. 65

Mirela Târnoveanu Privit la microscop, limbul frunzei este format din două foiţe cu rol protector (epiderma superioară şi epiderma inferioară), între care se află mezofilul (miezul frunzei), ce conţine celule pline cu clorofilă. Epiderma are ca formaţiuni caracteristice stomatele prin care se realizează schimbul de gaze dintre plante şi mediul exterior şi eliminarea apei în timpul procesului de transpiraţie. O stomată este alcătuită din două celule de forma boabelor de fasole, aşezate faţă în faţă, între care rămâne un orificiu prin care se realizează schimbul de gaze. Numărul stomatelor variază de la o plantă la alta, între 1001000 stomate/mm2 de frunză. Stomatele se închid şi se deschid în funcţie de factorii de mediu şi de nevoile plantei.

Aplicaţii practice Observă frunzele următoarelor plante: stejar, grîu şi pin. Foloseşte material natural. Notează, pentru fiecare frunză, observaţiile tale, legate de: tipul de frunză (frunză simplă/ frunză compusă); aspectul frunzei (neted, păros, cerat); forma frunzei; marginea limbului (întreagă, dinţată, lobală); modul în care sunt aşezate frunzele pe tulpină; alte observaţii. Exemplu: Frunza de grâu – frunză simplă, alcătuită din limb şi teacă (lipseşte peţiolul), formă de panglică, margini întregi, dură, tăioasă, nervuri paralele, etc. Dacă nu vă permite anotimpul şi nu o aveţi în ierbar puteţi studia cu ajutorul atlasului botanic. 3.3.4 Funcţiile frunzei Frunza este considerată un mare laborator al naturii, în care se sintetizează hrana plantei. Apa şi sărurile minerale absorbite din sol de către rădăcină, cu ajutorul perişorilor absorbanţi ajung la frunză. Seva brută ia calea

66

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

vaselor lemnoase din rădăcină şi tulpină, apoi prin nervurile frunzei, ajunge în celulele din mezofilul (miezul) frunzei. În frunză, intră prin stomate şi dioxidul de carbon (CO2). Clorofila are un rol activ în procesul de fotosinteză, ea absoarbe şi reţine radiaţiile solare luminoase, care vor fi transformate în energie chimică, necesară procesului de fotosinteză. În acelaşi timp, lumina este indispensabilă pentru formarea clorofilei. Din apă, săruri minerale şi dioxid de carbon, frunza sintetizează substanţe organice (glucide, proteine, lipide) ce vor circula prin vasele conducătoare liberiene sub formă de sevă elaborată în tot corpul plantei. O parte din substanţele organice produse se depozitează sub formă de rezerve nutritive, în diferite părţi ale plantei: în frunze, seminţe, bulbi, tuberculi sau rizomi. Substanţele dulci (amidon, zaharuri) depozitează cartoful, grâul, sfecla. Substanţe grase (lipide) se depozitează în sminţele de nuc, rapiţă, floarea-soarelui, soia. O importantă sursă de proteine vegetale sunt boabele de fasole, linte şi mazăre. În urma procesului de fotosinteză, se eliberează oxigen (O2), gaz indispensabil vieţii. Fotosinteza

În procesul de fotosinteză, plantele folosesc dioxidul de carbon din aerul atmosferic şi eliberează oxigen. Schimburile de gaze se realizează prin stomatele de la nivelul frunzelor. Fotosinteza se desfăşoară în prezenţa luminii. Principalii factori care influenţează fotosinteza sunt apa, lumina şi temperatura. Apa şi sărurile minerale sunt necesare ca materie primă în procesul de fotosinteză. Procesul de fotosinteză se intensifică odată cu creşterea cantităţii de apă; când apa este în exces, fotosinteza se opreşte. Sărurile minerale din sol provin din descompunerea resturilor vegetale şi animale şi din azotul atmosferic care ajunge în sol, prin apele de ploaie şi zăpezi. O altă sursă importantă de săruri minerale o reprezintă îngrăşămintele organice naturale (gunoiul de grajd) şi chimice (azotaţi, sulfaţi, fosfaţi).

67

Mirela Târnoveanu Fotosinteza începe la lumină slabă (odată cu apariţia primelor raze solare şi creşte ca intensitate odată cu creşterea intensităţii luminii. Dacă lumina este foarte intensă, fotosinteza începe să scadă. În concluzie, fotosinteza se desfăşoară cu randament maxim, în orele dimineţii şi spre amiază. Fotosinteza începe la o temperatură de zero grade celsius, creşte în intensitate până când temperatura atinge 20-25 grade celsius, după care încetineşte treptat şi la 45-52 grade celsius, se opreşte. Plantele cu frunze verzi şi iarna (conifere, grâu) desfăşoară procesul de fotosinteză şi la temperaturi sub zero grade celsius. Cunoaşterea modului în care temperatura influenţează fotosinteza are aplicaţii în agricultură, pentru stabilirea datelor la care se realizează însămânţările, la diferite plante de cultură. Tipuri de nutriţie Plantele verzi, care îşi produc singure substanţele organice cu care se hrănesc se numesc plante autotrofe. Alte plante, fiind lipsite de clorofilă, nu au posibilitatea de a realiza fotosinteza şi îşi procură substanţele organice, gata preparate, din mediul în care trăiesc plante heterotrofe. Din categoria plantelor heterotrofe, fac parte plantele parazite, semiparazite şi simbionte. Plantele parazite nu au clorofilă, trăiesc parazit pe alte plante, se caracterizează prin lipsa frunzelor verzi şi prezenţa unor formaţiuni speciale pentru hrănire (rădăcini sugătoare-haustori). Plantele parazite au un număr mare de flori, fructe şi seminţe. Plante parazite: muma pădurii (parazită pe rădăcinile arborilor din păduri); torţelul (parazit pe tulpinile de lucernă, trifoi, viţă de vie).

Plantele semiparazite, deşi au clorofilă şi realizează fotosinteza, iau o parte din substanţele organice necesare, din alte plante. O astfel de plantă semiparazită este vâscul care preia substanţele hrănitoare, din tulpina arborelui gazdă. Plantele simbionte sunt un exemplu interesant de convieţuire, între o plantă autotrofă şi un organism heterotrof. O astfel de simbioză există între plantele leguminoase (trifoi) şi bacteriile fixatoare de azot, care trăiesc pe rădăcinile acestor plante. Bacteriile pun la dispoziţia plantei leguminoase, azotul necesare procesului de fotosinteză, iar plantele leguminoase furnizează 68

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

bacteriilor, substanţe organice rezultate din fotosinteză. Convieţuirea în avantajul ambelor organisme, poartă denumirea de simbioză. Astfel de plante sunt importante pentru agricultură, deoarece îmbogăţesc solul în azot. Respiraţia Plantele, ca toate celelalte vieţuitoare, au nevoie de oxigen. Ele utilizează oxigenul pentru arderea substanţelor organice, la nivelul celular şi producerea energiei necesare pentru desfăşurarea tuturor proceselor: creştere, înflorire, formarea fructelor, etc. Plantele respiră prin toate organele, dar mai ales prin frunze. Procesul de respiraţie se desfăşoară în mod continuu, ziua şi noaptea. În urma procesului de respiraţie, plantele elimină dioxidul de carbon. Schimburile de gaze se realizează şi la nivelul respiraţiei, prin stomate.

În procesul de respiraţie, plantele folosesc oxigenul din aer şi elimină dioxidul de carbon. Procesul se desfăşoară în mod continuu. Schimburile de gaze au loc la nivelul stomatelor. Transpiraţia În procesul de fotosinteză, planta utilizează numai o mică parte din energia solară, pentru a o transforma în energie chimică. O parte importantă, din această energie se transformă în caldură. Acest lucru determină ridicarea temperaturii frunzelor şi duce la pierderea apei sub formă de vapori. Transpiraţia este procesul de eliminare a apei sub formă de vapori. Eliminarea apei se realizează prin stomate. Prin procesul de transpiraţie, apare în plantă forţa de sucţiune (sugere) fără de care absorbţia unor noi cantităţi de apă cu săruri minerale din soi, nu ar fi posibilă.

Aplicaţii practice Experimente ce se pot realiza cu elevii ciclului primar Experimentul 1. Evidenţierea conducerii sevei brute prin tulpină şi frunze

69

Mirela Târnoveanu Materiale necesare: plantule de fasole cu 2-3 frunze, vas cu apă, cerneală. Cum procedezi? - toarnă câteva picături de cerneală, în vasul cu apă; - pune plantule de fasole, în vasul cu apă colorată; - realizează observaţii după 2 zile; (în locul plantelor de fasole poţi folosi ramuri de muşcată cu 2-3 frunze). Rezultate Apa colorată a urcat prin vasele conducătoare ale tulpinii, apoi prin nervuri şi a colorat frunzele. Experimentul 2. Evidenţierea fotosintezei prin producerea de oxigen. Materiale necesare: plantă acvatică (ciuma-apelor), eprubete. Cum procedezi? - secţionează oblic baza unei ramuri de ciuma-apelor; - pune planta, într-o eprubetă cu apă, cu partea secţionată orientată în sus; - aşează eprubeta la lumină; - repetă experimentul, aşezând eprubeta, la o distanţă de 20 cm faţă de becul unei veioze. Rezultate Prin partea secţionată a tulpinii de ciuma-apelor ies bule de gaz (oxigen). Producerea oxidenului demonstrează că în frunze se desfăşoară procesul de fotosinteză. Plantele au nevoie de lumină pentru a realiza procesul de fotosinteză. Creşterea intensităţii luminii determină intensificarea fotosintezei (creşte numărul bulelor de gaz degajate). Experimentul 3. Evidenţierea fotosintezei prin producerea de amidon. Materiale necesare: tubercul de cartof, ghiveci cu muşcată, staniol, alcool etilic 96%, iod, pipetă. Cum procedezi? - pe o secţiune dintr-un tubercul de cartof, pune 2-3 picături de iod (apare o coloraţie albastră care demonstrează prezenţa amidonului);

70

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

- fixează, pe ambele feţe ale unei frunze de muşcată, o fâşie de staniol, pentru a împiedica pătrunderea luminii în frunză (nu detaşa frunza de plantă!); - expune planta la lumină, timp de câteva ore; - detaşează frunza şi îndepărtează staniolul; - decolorează frunza, prin fierbere, în apă şi alcool. (Atenţie! Fierberea se realizează astfel: într-un vas cu apă, se introduce un vas mai mic cu alcool etilic în care se pune frunza). - toarnă câteva picături de iod , pe frunza decolorată. Rezultate Frunza se colorează în albastru sau brun în porţiunile unde nu a fost acoperită de staniol, ceea ce demonstrează că amidonul s-a format în frunză, numai în porţiunile expuse la lumină. Partea de frunză, acoperită cu staniol, nu se colorează (datorită absenţei luminii nu s-a desfăşurat fotosinteza şi nu s-a sintetizat amidon). Experimentul 4. Evidenţierea procesului de transpiraţie. Materiale necesare: plantă în ghiveci, pungă de plastic - fixează părţile aeriene ale plantei, într-o pungă de plastic; Rezultate Pe punga din plastic apar picătiuri de apă. A avut loc condensarea vaporilor eliminaţi de plantă, prin transpiraţie. 3.3.5 Floarea Floarea este organul de înmulţire a plantei. Din flori, se formează fructele şi seminţele. Florile sunt aşezate pe tulpină, câte una (flori simple) sau sunt grupate mai multe la un loc, formând inflorescenţe. Inflorescenţele au formă de: - ciorchine (liliac, salcâm, viţă de vie); - spic (grâu, patlagină); -disc (floarea – soarelui, muşeţel); - ştiulete (porumb); - umbrelă (soc, morcov); - mâţişori (mesteacăn). Alcătuirea unei flori simple 71

Mirela Târnoveanu O floare simplă este alcătuită din mai multe elemente. Pedunculul este codiţa florii. Receptaculul este partea terminală, lăţită a pedunculului pe care se prind celelalte componente ale florii. La floarea de măr receptaculul are forma unei cupe ( la alte flori, receptaculul are formă de cilindru, con, etc.). Pe receptacul se prinde învelişul floral format din sepale (frunzuliţe verzi, cu rol de apărare a florii) şi petale divers colorate. Totalitatea sepalelor formează caliciul floral. Sepalele pot fi libere (neunite) sau concrescute (unite). Totalitatea petalelor formează corola. Petalele au forme, mărimi şi culori diferite şi pot fi libere sau concrescute. Tot de receptacul se prind şi staminele, organele de reproducere bărbăteşti. Fiecare stamină are câte un filament în vârful căruia, este fixată o umflătură plină cu granule de polen (anteră). Fiecare grăuncior de polen conţine două celule sexuale bărbăteşti. În centrul florii se află pistilul, organul de reproducere femeiesc. Pistilul are formă de pară, iar baza sa, umflată se numeşte ovar. Ovarul conţine ovulele, care sunt celulele sexuale femeieşti. Ovarul se prelungeşte cu un tub subţire, stilul, terminat printr-o umflătură, stigmatul. Nu toate florile prezintă această alcătuire. Florile de grâu sunt diferite de cea prezentată: sunt verzi, grupate în spic, fără petale şi sepale, nu au decât elementele esenţiale ale florii şi anume staminele şi pistilul. Alcătuirea unei flori Spre deosebire de florile simple, florile compuse au o altă structură. O astfel de floare, este floarea-soarelui alcătuită de fapt, dintr-un ansamblu de flori, susţinute de un receptacul lăţit, în formă de disc. Receptaculul este înconjurat de frunze mici, de culoare verde. Florile exterioare, de culoare galbenă, sunt petale unite între ele şi sunt sterile (din ele nu se formează seminţe). Florile interne au petale mici, unite în formă de tub. Aceste flori tubulare sunt fertile, din ele se formează fructe şi seminţe. Transformarea florii în fruct presupune două etape: polenizarea şi fecundaţia. Polenizarea constă în transportul polenului unei flori pe pistilul altei flori cu ajutorul vântului şi al insectelor (albine, fluturi, etc.). când un grăuncior de polen cade pe stigmatul unei flori, el germinează, producând tubul polinic 72

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

care coboară prin stil şi ajunge în ovar. Celulele sexuale bărbăteşti, prezente la capătul tubului polinic, fuzionează cu celulele sexuale femeieşti. Acesta este procesul de fecundaţie care duce la formarea a două celule noi, care vor da naştere seminţei. Imediat după fecundaţie, petalele şi sepalele se veştejesc şi se scutură, stilul şi stigmatul se usucă şi cad, ovarul creşte, se îngroaşă şi se transformă în fruct. Fructele conţin seminţe care provin din ovulele fecundate. 3.3.6. Fructul şi sămânţa Fructul se formează din ovar, ca urmare a procesului de fecundaţie şi are rol de protecţie a seminţei, din care se va forma o nouă plantă. Clasificarea fructelor . Fructele uscate sunt tari şi lipsite de substanşe de rezervă. Unele se deschid la maturitate, eliberând seminţele: păstaia (fasole, salcâm) şi capsula (mac). Alte fructe uscate nu se deschid la maturitate: aluna, ghinda, cariopsa, grâu, floarea-soarelui etc. . Fructele cărnoase au miezul zemos, bogat în vitamine şi substanţe hrănitoare. - fructele cărnoase, cu mai multe seminţe (bacă): roşii, castraveţi, struguri, portocale; - fructe cărnoase, cu o sămânţă închisă într-un sâmbure lemnos (drupă): caise, piersici, prune, cireşe. - fructe cărnoase false (poamă)- la formaea fructului participă, pe lângă ovar si alte părţi ale florii, de exemplu receptaculul: mere, pere, gutui. - fructe cărnoase multiple: zmeură, căpşuni, fragi. La toate plantele cu flori, seminţele sunt închise în fructe. După formă şi dimensiuni, există o mare diversitate de seminţe. Sămânţa de fasole prezintă un înveliş cu rol de protecţie- tegument, două cotiledoane- formaţiuni cărnoase în care se găsesc rezervele de hrană ale seminţei şi embrionul alcătuit din rădăciniţă, tulpiniţă şi muguraş. Din embrion, se va dezvolta viitoarea plantă. Embrionul foloseşte rezervele de hrană din cotiledoane, până la formarea primelor frunze. Din seminţele cu două cotiledoane, se dezvoltă plantele dicotiledonate. 73

Mirela Târnoveanu La sămânţa de grâu, embrionul are un singur cotiledon, iar substanţele hrănitoare se găsesc în afara cotiledonului. Din seminţele cu un cotiledon, iau naştere plantele monodicotiledonate. Germinaţia seminţelor În condiţii favorabile, seminţele încolţesc (germinează= şi embrionul începe să se dezvolte şi se transformă în plantulă, apoi în plantă adultă. Puterea de germinaţie depinde de substanţele hrănitoare înmagazinate în seminţe şi se realizează, numai în prezenţa apei, a oxigenului şi numai la o anumită temperatură. Seminţele nu au nevoie de lumină pentru a încolţi. Etapele germinaţiei: - îmbinarea seminţelor cu apă şi umflarea acestora: - ruperea tegumentului şi apariţia rădăciniţei; - formarea perişorilor absorbanţi şi transformarea rădăciniţei în rădăcină; - creşterea tulpiniţei şi apariţia primelor frunze; - uscarea cotiledonului. Germinaţia presupune toate procesele prin care trece embrionul din sămânţă, de la starea de repaus, la starea activă de creştere.

Germinaţia presupune toate procesele prin care trece embrionul din sămânţă, de lastarea de repaus, la starea activă de creştere.

Aplicaţii practice Experimentul 1. Modelarea componentelor unei flori. Materiale necesare: plastelină de diferite culori, planşetă pentru modelaj, imagini ale unor flori Cum procedezi? - modelează toate componentele florii, din plastelină; - aranjează-le, astfel încât să obţii diferite flori. Experimentul 2. Evidenţierea componentelor seminţei de fasole. Materiale necesare: 4-5 seminţe de fasole, farfurioare, vată. Cum procedezi?

74

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

- pune la încolţit seminţele de fasole, pe farfurioare, având grijă ca vata să se menţina permanent umedă; - după două zile, observă cele două jumătăţi ale seminţei. Se observă tegumentul de culoare albă care se desprinde acum cu uşurinţă, cele două cotiledoane şi embrionul cu rădăciniţă, tulpiniţa şi muguraşul. Experimentul 3. Observaţii asupra etapelor germinaţiei şi a factorilor care influenţează germinaţia. Materiale necesare: seminţe de grâu, fasole sau porunb, ghivece cu pământ. - pune la încolţit seminţele şi urmăreşte zilnic transformările suferite în procesul de încolţire; - notează într-o fişă de observaţie toate transformările care au loc (apariţia rădăcinii, tulpinii etc); - observă ce se întâmplă cu seminţele, dacă:
• • •

sunt udate zilnic, cu o cantitate mică de apă; sunt udate de trei ori pe zi, cu o cantitate mare de apă; nu sunt udate de loc. în condiţii de lumină; la întuneric (într-o cutie). la temperatura camerei; într-un loc friguros.

- observă şi compară seminţele puse la încolţit:
• •

- observă şi compară seminţele puse la încolţit:
• •

Seminţele au nevoie de apă şi căldură pentru a încolţi. Unele seminţe încolţesc şi la temperaturi mai scăzute (seminţele de grâu). Seminţele nu au nevoie de lumină pentru a încolţi. Lumina este necesară plantelor, după apariţia primelor frunze.

Test de autoevaluare nr. 2 Ordoneaza (a-h) stadiile de creştere şi de dezvoltare ale plantei: înflorire, polenizare, formarea rădăcinii, sămânţa, fecundaţia, formarea tulpinii, germinaţia, formarea frunzelor. 75

Mirela Târnoveanu

3.4 Sensibilitatea şi mişcarea la plante
Sensibilitatea este însuşirea organismelor vegetale de a răspunde la acţiunea unor factori de mediu (lumină, temperatură). Cea mai frecventă formă de răspuns a plantei este mişcarea. Mişcarea este o însuşire caracteristică întregii lumi vii, deci se manifestă nu numai la animale, ci şi la plante. Mişcările plantelor sunt de fapt, mişcări ale unor organe ale plantelor şi sunt reprezentate de: -mişcările autonome: mişcări de răsucire determinate de creşterea neuniformă a organelor plantelor întâlnite la plantele volubile şi agăţătoare (fasole, zorele, mazăre, viţă de vie). -mişcările induse (tropisme şi nastii): mişcări de orientare a organelor plantelor determinate de acţiunea unor factori externi (lumină, temperatură, forţă de gravitaţie). Fototropismul este mişcarea de orientare a organelor plantelor către lumină (orientarea frunzelor, a florilor spre lumină). Termonastiile sunt mişcări determinate de variaţia temperaturii (închiderea-deschiderea florilor), în funcţie de temperatură. Geotropismul este mişcarea de orientare a organelor plantei, determinată de acţiunea forţei de gravitaţie (tulpinile cresc în sus, în sens antigravitaţional; rădăcinile în jos, în acelaşi sens, cu forţa gravitaţională. La unele plante, se întâlnesc mişcări determinate de alternanţa zinoapte. În acest caz, se pare că mişcările sunt determinate de variaţii ale luminii cât şi ale temperaturii. Florile de regina-nopţii se deschid seara, iar dimineaţa se închid; inflorescenţele de păpădie se deschid la lumină şi se inchid la întuneric. „Ştiaţi că ?” Cercetătorii indieni au fost primii care au demonstrat că plantele iubesc muzica? Plantele supuse unui astfel de tratament muzical cresc mai repede şi sunt mai rezistente la boli. Încearcă şi tu acest lucru!

Aplicaţii practice Experimentul 1. Evidenţierea fototropismului. 76

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Materiale necesare: plante în ghiveci (exemplu: muşcata) Cum procedezi? aşează ghivecele, la fereastră, timp de câteva zile Rezultate Frunzele plantelor s-au orientat către lumină. Experimentul a evidenţiat mişcarea de orientare a plantelor către lumină, adică fototropismul. Experimentul 2. Evidenţierea termonastiilor. Materiale necesare:o floare de lalea, apă Cum procedezi? pune floarea de lalea, într-un vas cu apă la temperatura de 30 de grade celsius - pune aceeaşi floare, într-un vas cu apă rece (2-3 cuburi de gheaţă). Rezultate După ce a fost introdusă, în apă la temperatura de 30 grade, floarea se va deschide în câteva minute. Aceeaşi floare, trecută în vasul cu apă rece se va închide. Mişcările determinate de variaţia temperaturii se numesc termonastii. Experimentul 3. Evidenţierea geotropismului rădăcinii seminţei încolţite de fasole. Materiale necesare: borcane, sugativă. Cum procedezi? - într-un borcan, fixează pe o sugativă umedă, câteva boabe de fasole încolţită; - aşează borcanul în poziţia laterală; - observă cum se orientează rădăcinile, după două zile. Rezultate Rădăcinile se orientează în acelaşi sent cu forţa de gravitaţie. Experimentul 4. Evidenţierea geotropismului tulpinii. Materiale necesare: seminţe de fasole, ghivece cu pământ. Cum procedezi? - pune la încolţit seminţele de fasole, în ghivece; - după răsărirea plantelor de fasole, aşează ghivecele, în poziţie orizontală, timp de 2-3 zile.

77

Mirela Târnoveanu Rezultate Plantele de fasole şi-au îndreptat tulpinile în sus, în sens antigravitaţional ajungând din poziţia orizontală, în cea verticală.

3.5 Principalele grupe de plante
Plantele sunt organisme vii cele mai des întâlnite pe pământ. Ele pot avea forme foarte variate, însă toate conţin clorofilă datorită căreia îşi obţin singure hrana, prin procesul de fotosinteză. Regnul angiospermele. Muşchii sunt primele plante verzi de uscat. Cresc mai ales în locuri umede şi umbroase, pe sol, stânci, scoarţa copacilor. Au tulpină şi frunze, dar nu au rădăcini adevărate. Organele lor nu prezintă ţesuturi conducătoare, astfel muşchii sunt consideraţi plante inferioare. Ferigile sunt plante foarte vechi. Strămoşii lor, creşteau acum 400 de milioane de ani şi în era primară, speciile gigantice alcătuiau adevărate păduri. Ele se întâlnesc în regiunile cu umiditate mare, în păduri. Corpul unei ferigi este alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze, străbătute de vase conducătoare. Sunt considerate primele plante superioare. Unele ferigi nu prezintă tulpină aeriană ci numai una subpământeană, numită rizom. Ferigile nu au flori. Se înmulţesc prin sporii aflaţi pe dosul frunzelor. În regiunile tropicale, unele specii de ferigi au dimensiunile unui arbore (ferigi arborescente). În regiunile temperate, ferigile au dimensiuni mult mai reduse. Coniferele Coniferele îşi dotorează numele faptului că organele lor de reproducere au formă de conuri. Există conuri masculine şi conuri feminine. Seminţele aflate în conuri feminine nu sunt protejate de un înveliş. Din acest motiv, coniferele sunt numite gimnosperme (gimnos-descoperit, spermă-sămânţă), adică plante cu sămânţă neprotejată. Frunzele coniferelor au îndeosebi formă de ace şi majoritatea speciilor (brad, molid, pin) le păstrează şi în timpul iernii. Sub scoarţă, au structuri care secretă răşină, de unde şi denumirea de răşinoase. Plante cuprinde: muşchii, ferigile, gimnospermele şi

78

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Plantele cu flori Plantele cu flori au apărut pe pământ acum mai bine de 100 de milioane de ani. Au rădăcini, tulpini şi frunze ca şi ferigile şi coniferele, dar ele se deosebesc vizibil de acestea prin prezenţa florilor, organ esenţial pentru înmulţirea plantelor. La toate plantele cu flori, seminţele sunt închise in fruct. De aceea, se numesc angiosperme (angios-acoperit, sperma-sămânţă). Plantele cu flori se clasifică în două grupe. Cele ale căror seminţe conţin un singur cotiledon se numesc monocotiledonate (vezi fructul şi sămânţa). Este vorba despre cereale (grâu, porumb) şi despre plante ornamentale (lalele, crini, orhidee) dar şi despre arbori, cum sunt palmierii. Alte plante cu flori produc seminţe cu două cotiledoane şi se numesc dicotiledonate. Pomii fructiferi (cireş, prun, cais, măr). Arborii alcătuiesc pădurea (stejar, fag), dar şi un număr mare de arbuşti (măceş, trandafir, zmeur, mur) fac parte din această categorie.

3.6 Lucrare de verificare 3
1. Alegeţi varianta care denumeşte procesul prin care plantele obţin energia necesară creşterii şi dezvoltării: a) transpiraţia; b) absorbţia; c) fotosinteza; d) respiraţia. 2. Alegeţi varianta care nu denumeşte o funcţie a rădăcinii a) absorbţia; b) respiraţia; c) fixarea plantei; d) fotosinteza. sau un subiect la alegere din PLANTE învăţare. 1,5 p 4p 2p 3. Alcătuiţi un eseu cu titlul FUNCTIILE FRUNZEI maxim 3-4 pagini 4. Prezentaţi pe larg un experiment realizat de voi din această unitate de 1,5 p

79

Mirela Târnoveanu Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare Testul 1 1 - Plante cu rădăcina pivotantă: fasole, porumb, varză, mazăre, conopidă. - Plante cu rădăcină firoasă: usturoi, ceapă, lalea. - Plante cu rădăcinî lemnoasă: vişin, fag, trandafir, stejar, măceş. 2b 3 (1-c)(2-b)(3-c)-(d)(4-f)(5-e) 4b 5c Testul 2 1 a) sămânţa; b) germinaţie; c) formarea rădăcinei; d)formarea tulpinei; e) formarea frunzelor. Sugestii: Dacă ai răspuns corect la toate întrebările treci mai departe Felicitări! Dacă ai întâmpinat greutăţi reciteşte paginile cu noţiunile corespunzătoare. Timp de parcurgere a unităţii de curs 3x50 minute Timp alocat testelor de autoevaluare 1x15 minute, 1x10 minute Timp alocat lucrării de verificare 50 minute Rezumat Celula vegetală- unitatea de bază a plantelor; Ţesutul- asociere de celule cu acelaşi rol Organe vegetative- organe care au rol în hrănirea plantelor (rădăcina, tulpina, frunzele); Floarea- organul de înmulţire al plantei; Seva brută- soluţia de apă cu săruri minerale absorbită de plantă din sol; Seva elaborată- soluţia de apă cu substanţe organice, produsă de frunză; f) înflorire; g) polenizare; h) fecundaţie

80

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Fotosinteza- procesul de obţinere a substanţelor organice în frunză, în prezenţa luminii; Respiraţia- procesul de ardere a substanţelor organice în corpul plantei (la nivel celular), cu ajutorul axigenului, pentru obţinerea energiei; Transpiraţia- eliminarea apei din frunze, sub formă de vapori; Sensibilitatea- capacitatea plantelor de a reacţiona, la diferiţi factori de mediu (lumină, temperatură); Gimnosperme- plante ale căror seminţe nu sunt protejate de înveliş; Angiosperme- plante ale căror seminţe sunt închise in fruct; Monocotiledonate- plante ale căror seminţe conţin un singur cotiledon (rezerva nutritivă a seminţei); Dicolitedonate- plante ale căror seminţe au două cotiledoane. Răspunsuri şi comentarii asupra testelor de autoevaluare Bibliografie selectivă 1. 2. Grinşescu I., Botanică, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag 32-69. Boldor O., Raianu O, Trifu M., Fiziologia plantelor – Lucrări practice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag 2548. 3. 4. Todor V. şi colaboratorii, Metodica predării biologiei la clasele VVIII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. Gheţe M., Grosu M., Activităţi practice de biologie pentru gimnaziu, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002, pag 12-32. 5. 6. 7. 8. 9. Ţibea F., Atlas şcolar de biologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004. Enciclopedia pentru tineri Larousse-Plante şi animale, Editura Rao, 1996, pag 8-29. Atlas botanic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Opriş T., Bios (Cele mai pasionante probleme ale lumii vii), Editura Albatros, 1988, pag 81-170. Carmen Ţică, Ştiinţe şi cunoaşterea mediului, Didactica în învăţământul primar şi preşcolar, M.E.C., PIR 2007. 81

Mirela Târnoveanu

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4 ANIMALE
Cuprins
4.1 Obiectivele unităţii de învăţare 4................................................ 83 4.2 Organizarea generală a unui animal ........................................... 83 4.3 Funcţiile de relaţie ...................................................................... 84 4.3.1 Mişcarea............................................................................... 84 4.3.2 Sensibilitatea........................................................................ 85 4.4 Funcţiile de nutriţie..................................................................... 89 4.4.1 Digestia................................................................................ 89 4.4.2 Respiraţia ............................................................................. 90 4.4.3 Circulaţia ............................................................................. 92 4.4.4 Excreţia ................................................................................ 93 4.5 Funcţia de reproducere ............................................................... 93 4.6 Regnul animal – nevertebrate ..................................................... 94 4.6.1 Spongierii (bureţii de apă) ................................................... 95 4.6.2 Celenterate ........................................................................... 95 4.6.3 Viermi .................................................................................. 96 4.6.4 Moluşte ................................................................................ 97 4.6.5 Artropode............................................................................. 99 4.6.6 Echinoderme ...................................................................... 100 4.7 Regnul animal – vertebrate....................................................... 101 4.7.1 Peşti ................................................................................... 102 4.7.2 Amfibieni........................................................................... 103 4.7.3 Reptile................................................................................ 103 4.7.4 Păsări ................................................................................. 104 4.7.5 Mamifere ........................................................................... 105 4.8 „Ştiaţi că?” ............................................................................... 107 4.9 Lucrare de verificare 4.............................................................. 108 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare şi aplicaţiile propuse.................................................................................................... 108 Rezumat ...................................................................................... 111 Bibliografie selectivă ...................................................................... 112 82

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

4.1 Obiectivele unităţii de învăţare 4
Pe parcursul şi la sfârşitul unităţii de învăţare studentul va fi capabil:
• •

să prezinte funcţiile organismului animal; să precizeze caracterele generale ale principalelor grupe de animale; să compare modalităţile de realizare a funcţiilor vitale fundamentale ale organismelor, evidenţiind unitatea şi diversitatea lumii vii, evoluţia lumii vii;

să identifice principalele componente structurale ale sistemelor de organe la animale, precum şi funcşiilor acestora; să descrie principalele caracteristici ale sistemelor de organe utilizând un limbaj specific adecvat; să rezume caracteristicile regnului animal, nevertebrate şi vertebrate.

4.2 Organizarea generală a unui animal
Prezentarea organizării unui animal se va realiza la un mamifer la care întâlnim maximum de complexitate. Mamiferele sunt animale care nasc pui, pe care-i hrănesc cu lapte, secretat de mamele. Organismul unui animal este alcătuit din sisteme adică din grupe de organe care îndeplinesc anumite funcţii. Organele sunt alcătuite din ţesuturi – asociaţii mai multe celule, cu formă şi structură asemănătoare care îndeplinesc aceeaşi funcţie. Celula este unitatea de bază, structurală şi funcţională a oricărui animal, alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu, în organism există patru tipuri fundamentale de ţesuturi: - ţesutul epitelial – acoperă sau căptuşeşte organele corpului (pielea sau tegumentul): unele epitelii intră în alcătuirea unor organe de simţ. Alte epitelii intră în alcătuirea unor glande. - ţesutul conjunctiv – are rol de susţinere şi de hrănire (însoţeşte ţesuturile epiteliale); intră în alcătuirea sângelui şi al oaselor (ţesutul conjunctiv dur);

83

Mirela Târnoveanu - ţesutul muscular – intră în alcătuirea muşchilor, este capabil de contracţie permiţând mişcări ale întrgului organism sau ale organelor interne; - ţesutul nervos – coordonează funcţionarea întregului organism, este alcătuit din celule nervoase (neuronii). Funcţiile organismului animal Organismul animal îndeplineşte trei categorii de funcţii: - funcţiile de relaţie – realizează legătura dintre organism şi mediul înconjurător asigurând integrarea organismului şi adapatarea sa la condiţiile de mediu; mişcarea şi sensibilitatea sunt funcţii de relaţie. - funcţiile de nutriţie – asigură schimbul permanent de substanţe şi energie între organism şi mediul înconjurător; digestia, respiraţia, circulaţia şi excreţia sunt funcţii de nutriţie; - funcţia de reproducere – asigură perpetuarea speciei prin descendenţi.

4.3 Funcţiile de relaţie
4.3.1 Mişcarea Mişcarea şi sensibilitatea sunt funcţii de relaţie. Mişcarea este o însuşire fundamentală a întregii lumi vii. La mamifere, mişcarea se realizează cu ajutorul sistemului osos şi a sistemului muscular. Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor. Oasele sunt legate între ele prin articulaţii. Oasele sunt ţinute într-o anumită poziţie şi puse în mişcare cu ajutorul ligamentelor, tendoanelor şi a muşchilor. Toate acestea sunt conectate în aşa fel, încât să permită oaselor, să se mişte şi să execute mişcări variate. Oasele cresc în lungime şi în grosime. Scheletul este alcătuit din: - scheletul capului: cutia craniană, oasele feţei (maxilar, mandibulă, etc.); posterioare. scheletul trunchiului: coloana vertebrală, coastele, stern; - scheletul membrelor: oasele membrelor anterioare şi

84

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organism. Muşchii se prind de oase, prin tendoane. În organism, există trei tipuri de muşchi: - muşchi striaţi – se prind de schelet (muşchi scheletici) şi determină mişcarea oaselor; se contractă rapid (îşi scurtează lungimea) şi asigură postura normală a corpului; se numesc striaţii datorită aspectului striat, observabil la microscop; - muşchi netezi – intră în alcătuirea organelor interne ale corpului; nu sunt sub controlul conştient al creierului; - muşchiul striat de tip cardiac – formează miocardul sau muşchiul inimii; are o structură asemănătoare cu al muşchiului striat; Principale grupe de muşchi: - muşchii capului; - muşchii gâtului; - muşchii trunchiului: muşchii toracelui, muşchii abdomenului; - muşchii membrelor: muşchii spatelui şi a cefei, muşchii membrelor superioare, muşchii membrelor inferioare. 4.3.2 Sensibilitatea Sensibilitatea este asigurată de către sistemul nervos şi organele de simţ. Organismul primeşte informaţii din mediul înconjurător prin intermediul organelor de simţ. Aceste informaţii sunt transformate în senzaţii de văz, de auz, de miros, etc. prin intermediul creierului. Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială, controlul mişcărilor şi reglarea tuturor funcţiilor organismului. Funcţiile de relaţie realizează legătura organismului cu mediul înconjurător. În acest mod animalul se deplasează, se orientează şi se adaptează la condiţiile mediului înconjurător. Sistemul nervos Sistemul nervos este alcătuit din: sistem nervos central – format din encefal măduva spinării; (creier) şi

85

Mirela Târnoveanu sistem nervos periferic – format din ganglioni nervoşi şi nervi. Unitatea structurală şi funcţională a ţesutului nervos este celula nervoasă (neuronul). Neuronii sunt formaţi din corp celular şi prelungiri. Corpul celular este delimitat de neurilemă, neuroplasmă, un nucleu şi organite comune tuturor celulelor şi organite specifice (corpii tigroizi şi neurofibrilelor). Prelungirile neuronilor sunt de 2 tipuri: dendrite (scurte şi ramificate şi conduc influxul celuripet şi axonul care poate atinge 1m lungime, se termină cu o arborizaţie terminală. Prin axon influxul nervos este condus celurifug. Proprietăţile neuronilor sunt: excitabilitatea şi conductibilitatea. Neuron: fiecare sinapsă este alcătuită din membrana presinoptică, spaţiul sinaptic şi membrana postsinaptică. Există două tipuri de sinapse excitatorii şi inhibitorii. Organele de simţ sunt: ochiul, urechea, nasul, limba şi pielea. Ochiul – organul de simţ al văzului Ochii sunt aşezaţi în orbite şi sunt alcătuiţi din globul ocular, glandele lacrimale şi structurile anexe (muşchii globului ocular, glandele lacrimale şi pleoapele). Globul ocular – prezintă trei membrane (tunici) dispuse concentric. tunica externă – sclerotică: culoare alb – sidefie, opacă în partea anterioară prezintă corneea transparentă; tunica medie - coroida: culoare neagră, bogat vascularizată, cu rol în hrănire a globului ocular; în partea anterioară prezintă irisul (partea colorată care înconjoară pupila); tunica internă – retina: conţine celule sensibile la lumină care transmit mesaje spre creier prin intermediul nervului optic. Mediile transparente ale globului ocular sunt: corneea apoasă (lichid aflat în camera interioară a ochiului, aflată între cornee şi cristalin); cristalinul – lentilă biconvexă; corpul vitros (substanţă cu consistenţă de gel, transparentă, aflată în camera posterioară a ochiului, între cristalin şi retină) Structurile anexe ale globului ocular sunt:

86

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

-

pleoapele – sunt căptuşite cu o membrană numită conjunctivă, care produce un lichid care lubrifiază globul ocular; muşchii globului ocular – controlează mişcările globului ocular în orbite; glandele lacrimale - se află în vecinătatea ochilor şi produc un lichid ce menţine umed globul ocular. Urechea – organul de simţ pentru auz şi echilibru Urechea este formată din: Urechea externă – este alcătuită din pavilion şi conductul auditiv

extern. În capătul conductului auditiv extern se află timpanul. Urechea medie - comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio (egalizează presiunea aerului de o parte şi de alta a timpanului) şi conţine un lanţ de trei oscioare (ciocanul, nicovala, şi scăriţa) articulate între ele, care preiau vibraţiile sonore de la timpan şi le transmit spre urechea internă. Urechea internă – este formată din mai multe cavităţi ce alcătuiesc labirintul osos. În labirintul osos se află labirintul membros, alcătuit din 3 canale semicirculare, vestibul şi melc membranos. În canalele semicirculare şi vestibul se află receptorii pentru simţul echilibrului iar în melcul membranos, se află receptorii pentru simţul auzului. Celelalte receptoare transformă vibraţiile în impulsuri nervoase şi le transmit prin nervii vestibulo- cohleari spre creier, unde ia naştere senzaţia de auz, şi respectiv, informaţia despre poziţia corpului în spaţiu. Limba – organul de simţ pentru gust Limba este un organ musculos ce prezintă pe suprafaţa sa proeminenţe mici, numite papile. Papilele conţin numeroşi muguri gustativi – recepţionează diferite substanţe dizolvate în salivă. Pe suprafaţa limbii sunt percepute gusturile primare: dulce, amar, acru şi sărat. Senzaţiile gustative sunt complexe datorită combinării gusturilor primare. Nasul – organ de simţ pentru miros Fosele nazale sunt căptuşite de mucoasa olfactivă care conţine receptori olfactivi; ce detectează substanţele volatile din aerul inspirat. Impulsurile nervoase ajung în creier, unde sunt transformate în senzaţii olfactive. Pielea – organul pentru simţ tactil, termic şi dureros Pielea conţine numeroşi receptori. În plus, are multiple funcţii. 87

Mirela Târnoveanu Sistemul endocrin este alcătuit din glande endocrine, organe specializate în secreţia unor substanţe, numite hormoni, care se varsă în sânge şi acţionează la distanţă, stimulând sau inhibând activitatea altor organe sau ţesuturi. Glandele endocrine sunt o condiţie esenţială pentru asigurarea proceselor de creştere, nutriţie şi reproducere. La aceste procese se adaugă rolul pe care îl au hormonii în reglarea mecanismelor de adaptare a organismului la condiţiile de mediu. Principalele glande endocrine sunt: hipofiza, tiroida, glandele paratiroide, glandele sexuale şi pancreasul endocrin. Test de autoevaluare nr. 1 A. Alege răspunsurile corecte. Care dintre următoarele componente intră în alcătuirea celulei animale? a) membrană b) citoplasmă c) ţesut d) clorofilă e) nucleu B. Alege răspunsurile corecte: 1. Scheletul trunchiului este format din: a) coloana vertebrală b) oasele membrelor anterioare c) stern d) femur e) coaste 2. Sistemul nervos central este format din: a) encefal b) nervi c) ganglioni d) măduva spinării e) articulaţii 3. Tunicile globului ocular sunt: 88

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

a) sclerotica b) cristalinul c) retina d) irisul e) coroida 4. Receptorii pentru echilibru se află în: a) melcul membranos b) urechea medie c) canalele semicirculare d) vestibul e) timpan

4.4 Funcţiile de nutriţie
Nutriţia poate fi autotrofă, heterotrofă şi mixotrofă. Funcţia de nutriţie asigură întreţinerea vieţii. Funcţiile de nutriţie sunt: digestia, respiraţia, circulaţia şi excreţia. 4.4.1 Digestia Digestia reprezintă totalitatea transformărilor suferite de alimente de-a lungul tubului digestiv. Prin digestie alimentele sunt transformate în substanţe solubile ce pot fi absorbite şi utilizate de organism. Digestia se realizează de către sistemul digestiv. Sistemul digestiv este alcătuit din: - tub digestiv: cavitate bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subţire, intestin gros; - glande anexe ale tubului digestiv: glande salivare, ficat, pancreas. Cavitatea bucală are organe specializate: limba şi dinţii. Limba este un organ musculos, cu rol în mestecarea alimentelor, înghiţire şi în vorbire. La nivelul limbii, se află receptorii pentru gust. Dinţii sunt organe specializate pentru tăiere, sfărâmarea şi zdrobirea alimentelor. Tipurile de dinţi sunt: incisivii, caninii (colţii), premolarii şi molarii. În urma impregnării cu salivă se formează bolul alimentar care este înghiţit (degluţie). 89

Mirela Târnoveanu Faringele este un tub la nivelul căruia se încrucişează calea digestivă cu cea respiratorie. În timpul înghiţirii, alimentele sunt împiedicate să pătrundă în calea respiratorie. Alimentele trec prin esofag şi ajung în stomac. Stomacul este organul cavitar, situat între esofag şi intestinul subţire. Stomacul depozitează şi lichefiază alimentele prin amestecarea acestora cu sucul gastric formând chimul gastric. Intestinul subţire are rol în absorţia substanţelor nutritive din alimente. Chimul gastric care conţine acid clorhidric este neutralizat de sucul intestinal, de bila (produsă de ficat) şi de sucul pancreatic (produs de pancreas). Bila are rolul de a emulsiona grăsimile. În urma digestiei, alimentele se transformă în nutrimente (aminoacizi, acizi graşi şi glicerol şi monozaharide). Nutrimentele trec în sânge care le transportă până la nivelul celulelor. Resturile nedigerabile trec în intestinul gros. Intestinul gros este situat în continuarea intestinului subţire. Prezintă trei porţiuni: cecum, colon şi rect. La nivelul intestinului gros se realizează absorbţia apei. Pe lângă procesele de fermentaţie şi de putrefacţie, flora bacteriană a intestinului gros intervine în sinteza vitaminelor:B,B1,B2,B6 şi K. Glandele anexe ale tubului digestiv Glandele salivare – produc saliva ce conţine o enzimă cu rol în digestia amidonului (se clasifică în glande salivare sublinguale, submaximale şi parotide). Ficatul – este cea mai mare glandă din organism, produce bila (fierea) ce se acumulează în vezica biliară. Pancreasul – produce sucul pancreatic, cu rol în digestie.

4.4.2 Respiraţia Respiraţia reprezintă totalitatea proceselor biologice prin care organismele descompun substanţele organice, eliberând energia chimică stocată în acestea. Respiraţia se realizează de către sistemul respirator. Sistemul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care efectuează schimbul de gaze între organism şi mediu. 90

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Oxigenul este folosit pentru procesele de ardere ce au loc în mitocondrii. Sistemul respirator este alcătuit din căi respiratorii (extrapulmonare şi intrapulmonare) şi plămâni. 1. Căile respiratorii sunt reprezentate de: -fosele nazale – primul segment al căilor respiratorii prin care aerul atmosferic pătrunde în organism; -faringele – locul unde se încrucişează calea respiratorie cu cea digestivă; -laringele – situat între faringe şi trahee are o funcţie respiratorie şi o funcţie fonatorie (producerea sunetelor); -traheea – tub cartilaginos paralel cu esofagul şi adaptat pentru conducerea aerului, fără a împiedica înaintarea bolului alimentar prin esofag; -bronhiile – formate prin bifurcarea traheei: primele ramificaţii ale traheei se numesc bronhii principale. Bronhiile principale pătrund în plămâni şi se ramifică arborescent formând căile respiratorii intrapulmonare. Ultimele ramificaţii ale bronhiilor se numesc bronhiole. Aceste bronhiole prezintă o serie de structuri veziculare numite alveole pulmonare la nivelul cărora se realizează schimbul de gaze respiratorii. În inspiraţie, aerul pătrunde în plămâni. Oxigenul luat de sânge este transportat la inimă şi de aici la celule, contribuind la oxidarea unei părţi din substanţele organice. În urma acestor oxidări (arderi) rezultă şi dioxid de carbon pe care sângele îl transportă la plămâni, de unde este eliminat prin expiraţie. În concluzie, respiraţia cuprinde: -respiraţia externă – (inspiraţia, expiraţia) – schimburile gazoase dintre organism şi mediu; -respiraţia internă – transportul gazelor respiratorii (O2 şi CO2) la celule/ de la celule; -respiraţia celulară – procesele biologice de la nivel celular. 2. Plămânii sunt organele respiratorii pereche, situate în cavitatea toracică. Fiecare plămân este protejat de o membrană dublă extensibilă numită pleură. Plămânii sunt alcătuiţi din lobi şi lobuli pulmonari. Lobul pulmonar este elementul anatomic şi funcţional al plămânului având în alcătuirea sa alveolele pulmonare la nivelul cărora se realizează schimburile de gaze.

91

Mirela Târnoveanu 4.4.3 Circulaţia Circulaţia este realizată de sistemul cardiovascular (inimă şi vase de sânge). Sângele este principalul lichid circulant din organismul mamiferelor. Sângele este alcătuit din plasmă şi elemente figurate (celulele sângelui). Plasma, partea lichidă a sângelui îndeplineşte funcţia de transport a substanţelor nutritive, a sărurilor nutritive, a sărurilor minerale şi a apei). Elemente figurate: -globule roşii (eritocitele)- conţin hemoglobina care asigură transportul gazelor respiratorii (oxigen şi dioxid de carbon); -globulele albe (leucocitele)- sunt implicate în procesele de apărare contra agenţilor patogeni (imunitate) prin producerea de anticorpi sau fagocitoză (digeră microorganismele); -trombocitele (plachetele sangvine) – intervin în fenomenul de coagulare. Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi vase de sânge (artere, vene, capilare). Inima mamiferelor este un organ muscular, cavitar, tetracameral (2 atrii şi 2 ventricule), situat în cavitatea toracică. Cele 2 atrii sunt situate superior şi primesc sângele de la vene. Cele 2 ventricule, cu pereţii mai groşi, pompează sângele spre organe şi ţesuturi, prin artere. Din ventriculul stâng pleacă artera aortă, iar din cel drept arterele pulmonare. Peretele inimii este alcătuit din trei straturi: epicard, miocard şi endocard. Miocardul sau muşchiul inimii este un tip special de ţesut striat. În miocard se află un ţesut specializat, format din celule miocardice modificate care asigură contracţiile inimii, chiar şi atunci când inima este scoasă din corp (automatismul cardiac). Contracţiile inimii se numesc sistole, iar relaxările se numesc diastole. Vasele de sânge (artere, vene, capilare) alcătuiesc o reţea prin care sângele circulă de la inimă către organele corpului (artere) şi de aici înapoi la inimă (vene). Capilarele sunt vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se realizează schimburile între sânge şi ţesuturi. Prin contracţie, inima pompează sângele, în cele două circulaţii: - Circulaţia sistemică (marea circulaţie) – în care sângele cu oxigen şi substanţe nutritive este pompat din inimă, prin aortă, până la ţesuturi; după 92

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

schimbul de gaze de la nivelul ţesuturilor, sângele cu dioxid de carbon se întoarce la inimă, prin venele cave; - Circulaţia pulmonară (mica circulaţie) – în care sângele cu dioxid de carbon este transportat de la inimă la plămâni, prin arterele pulmonare; după schimbul de gaze de la nivelul plămânilor, sângele cu oxigen se întoarce la inimă, prin venele pulmonare. La mamifere, circulaţia sângelui este închisă (sângele circulă prin vase de sânge cu pereţi proprii) şi dublă (sângele trece de două ori prin inimă, formând marea şi mica circulaţie). 4.4.4 Excreţia Excreţia – eliminarea substanţelor nefolositoare din organism este realizată de: -rinichi – elimină substanţe nefolositoare sub formă de urină; -piele – elimină substanţele toxice prin procesul de transpiraţie; -plămâni – elimină, prin expiraţie, dioxid de carbon; -intestinul gros – elimină resturile nedigerate, sub formă de materii fecale. Sistemul excretor este format din rinichi şi căi urinare. Rinichii sunt organe pereche, situate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Au o culoare roşie-brună şi formă asemănătoare bobului de fasole. Unitatea morfologică şi funcţională este nefronul, la nivelul căruia se produce urina. Urina este eliminată prin căile urinare intrarenale şi extrarenale (uretere, vezica urinară şi uretră).

4.5 Funcţia de reproducere
Reproducerea este funcţia prin care organismele dau naştere la urmaşi şi asigură perpetuarea speciilor. Reproducerea este realizată de către sistemul reproducător. Mamiferele se reproduc sexuat. Reproducerea sexuată implică participarea a doi indivizi de sexe diferite şi fecundaţia (toate mamiferele au fecundaţie internă) organele reproducătoare sunt reprezentate la masculi de testicule, care produc spermatozoizi (celule reproducătoare bărbăteşti) iar la femele, de ovare, care produc ovulele (celule reproducătoare femeieşti). În 93

Mirela Târnoveanu plus, organele reproducătoare secretă hormonii sexuali care asigură condiţiile propice reproducerii. Mucoasa uterină a majorităţii mamiferelor contribuie la formarea placentei, organul prin care se realizează schimbul de substanţe dintre mamă şi embrionul în dezvoltare (mamifere placentare). La mamiferele marsupiale, placenta este slab dezvoltată, puii se nasc incomplet dezvoltaţi şi continuă dezvoltarea în marsupiul matern. Mamiferele nasc direct pui (vivipare), cu excepâia mamiferelor inferioare care depun ouă (ovipare). Test de autoevaluare nr. 2 I. Alegeţi răspunsurile corecte: 1. Schimbul de gaze se face la nivelul: a) căilor respiratorii b) alveolelor pulmonare c) bronhiilor d) pleurei 2. Inima mamiferelor este alcătuită din: a) 2 atrii şi 1 ventricul b) 2 atrii şi 2 vehicule c) arteră aortă d) patru camere II. Asociază noţiunile: a) 1. 2. 3. Globule roşii Globule albe Trombocitele b) c) d) e) Asigură imunitatea Intervin în coagularea sângelui Transportă gazele respiratorii Conţin hemoglobină Produc anticorpi

4.6 Regnul animal – nevertebrate
Totalitatea speciilor de animale de pe glob formează regnul animal. Regnul animal este, la rândul său împărţit în două mari grupe: nevertebratele

94

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

(animale lipsite de coloană vertebrală) şi vertebratele (animale care au coloană vertebrală). Animalele nevertebrate reprezintă un grup foarte numeros (peste un milion de specii) care cuprinde animale care diferă foarte mult între ele, precum spongierii, meduzele, coralii, viermii, moluştele sau insectele. Datorită diversităţii lor, este dificil să se identifice trăsături comune, pentru toate aceste animale. Nevertebratele sunt răspândite în toate mediile de viaţă, atât pe pământ, cât şi în apele dulci sau sărate. Formele cele mai variate se întâlnesc în mediul marin. 4.6.1 Spongierii (bureţii de apă) Spongierii sau bureţii de apă sunt nevertebrate inferioare cu o organizare simplă, care trăiesc în ape dulci sau marine. Trăiesc fixaţi pe suporturi stâncoase, fiind animale sedentare. Duc o viaţă solitară sau pot forma colonii. Pe suprafaţa corpului se observă numeroşi pori. Un curent de apă străbate în permanenţă porii spongierului, ducând în interiorul animalului resturi de animale sau de plante cu care se hrăneşte şi oxigenul necesar respiraţiei. Scheletul spongierilor este de natură minerală fiind format din carbonat de calciu (bureţi calcaroşi) sau bioxid de siliciu (bureţi silicoşi) sau de natură organică format din spongină (buretele de baie pe care îl vedem în magazine este scheletul unui spongier de acest tip). 4.6.2 Celenterate Din această grupă fac parte, meduzele şi coralii. Meduzele sunt animale marine care plutesc duse de valurile mării. Unele meduze sunt mici, altele ajung la un diametru de un metru. Au formă de umbrelă deschisă, cu tentacule pe margini. Meduzele se deplaseată prin contracţii ale corpului. Tentaculele prezintă mii de celule urzicătoare cu care meduzele îşi paralizează prada. Veninul unor specii de meduze poate ucide un om în mai puţin de câteva minute. Coralii trăiesc în mări şi oceane, izolaţi sau în colonii. Prezintă un schelet calcaros ce susţine partea vie a animalului. Datorită formei, culorii şi imobilităţii lor, ei au fost multă vreme consideraţi plante. Scheletele lor

95

Mirela Târnoveanu formează, în timp, recifele de corali. Aceste recife pot ajunge la sute de kilometri lungime şi reprezintă un mediu de viaţă pentru numeroase specii de animale. O colonie de corali este formată din milioane de indivizi. Unii corali iau peste 90% din mâncarea preparată de alge – plata pentru cazarea de lux aproape de suprafaţa apei. Noaptea, când sunt mai puţine şanse ca tentaculele lor să fie atacate de peşti, coralii prind larve plutitoare de moluşte, crabi şi homari. 4.6.3 Viermi În această grupă sunt incluse animale cu corp moale, de formă alungită, fără schelet. Cele trei tipuri importante de viermi sunt: viermii plaţi. Viermii cilindrici şi viermii inelaţi. Organele de înmulţire sunt foarte bine dezvoltate şi aceste animale depun un foarte mare număr de ouă. Viermii laţi au corpul aplatizat sub forma unei frunze (viermi marini) sau a unei panglici (tenia). Tenia este un vierme la parazit în corpul unui animal sau al omului. Viermii cilindrici se numesc astfel datorită formei cilindrice a corpului. Din această grupă, fac parte o serie de viermi paraziţi: limbricul, oxiurul şi trichina (consumul cărnii infestate cu acest vierme poate fi periculos pentru om). Viermii inelaţi se caracterizează printr-un corp cilindric alcătuit din mai multe inele identice (corp inelat). Acest grup cuprinde numeroşi viermi marini care trăiesc îngropaţi în mâl sau nisip. Din acest grup de viermi inelaţi fac parte râma şi lipitoarea. Râma se hrăneşte cu substanţe organice din sol, pe care le înghite când îşi sapă galeriile în pământ. Reţine substanţele folositoare iar pământul este eliminat prin orificiul anal, contribuind astfel la afânarea solului. Lipitoarea este un vierme parazit care trăieşte în lacuri, bălţi şi mlaştini. Este un parazit temporar care se hrăneşte cu sângele animalelor din apă. Ea are o ventuză bucală prevăzută cu trei piese cornoase care îi servesc la fixat şi la tăiat tegumentul animalelor acvatice, de unde aspiră sângele. Lipitoarea secretă o substanţă anticoagulantă, numită hidrulină.

96

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Aplicaţii practice Experimentul 1. Evidenţierea rolului râmelor în afânarea solului Materiale necesare: un borcan mare de sticlă, pământ, frunze uscate, nisip, hârtie neagră, apă. - umple borcanul de sticlă, cu straturi alternative de pământ, nisip şi deasupra, un nou strat de pământ; - stropeşte, cu puţină apă, pentru a umezi tot conţinutul vasului; - sapă pământul dintr-o grădină (de preferat după ploaie) şi vei descoperii râmele; - alege 2-3 râme pentru a le instala în borcanul de sticlă pregătit; - înveleşte vasul de jur împrejur cu hârtie neagră astfel încât, să nu pătrundă lumina; - stropeşte zilnic pământul, cu păţină apă şi hrăneşte râmele cu zarzavaturi tocate (morcov, salată, etc.); - observă ce s-a întâmplat în borcan, după o săptămână. Observaţii: Râmele au săpat numeroase galerii în pământ. Cele 3 straturi au fost amestecate (râmele sunt considerate „pluguri biologice” ce contribuie la afânarea solului). 4.6.4 Moluşte Moluştele sunt animale cu corpul moale alcătuit din trei părţi: capul, masa viscerală (cuprinde organele adaptate la mediul acvatic şi terestru. Din această grupă fac parte: melcii (gasteropodele), scoicile (lamelibranhiatele) şi cefalopodele (sepia, caracatiţa). Melcii. Există în jur de 100000 de specii de melci. Unii trăiesc pe pământ (melcul de livadă, limaxul), alţii în apa mărilor. Corpul este acoperit de o cochilie calcaroasă, adesea răsucită în spirală. Limaxul nu are decât un rest de cochilie ascunsă sub tegument. La nivelul capului se află 2 perechi de tentacule. În vârful tentaculelor lungi, se află ochii. Melcii se deplasează cu ajutorul piciorului foarte dezvoltat, musculos, în formă de talpă lăţită.

97

Mirela Târnoveanu Melcii acvatici respiră prin branhii, iar speciile terestre respiră prin plămâni. Din grupul lamelibranhiilor fac parte scoicile, stridiile şi midiile. Sunt animale exclusiv acvatice, cu branhii în formă de lame. Cochilia lor este formată din 2 valve, de unde şi celălalt nume al lor bivalve. Cele două valve sunt legate între ele printr-o articulaţie, prevăzută cu muşchi speciali astfel încât valvele pot fi perfect închise sau se pot deschide, pentru a lăsa să treacă, o parte din corp. Aceste animale se deosebesc de celelalte moluşte deoarece sunt lipsite de cap. Piciorul musculos se înfige în mâl, fixând animalul, pe fundul apei. Există şi scoici care se deplasează prin salturi succesive produse de închiderea bruscă a valvelor. La cefalopode (calmar, sepie, caracatiţă) piciorul se divide în două părţi: una anterioară ce înconjoară capul şi se prelungeşte cu multe braţe (tentacule) prevăzute cu ventuze, cealaltă posterioară ce are formă de tub (pâlnie) şi serveşte la propulsarea animalului. Unele cefalopode au o cochilie atrofiată, situată în grosimea tegumentului (osul de sepie). La caracatiţă, cochilia lipseşte. Singurul cefalopod posesor de cochilie este Nautilius. Caracatiţele au opt tentacule de aceeaşi lungime. Calmarii şi sepiile au zece: opt scurte şi două foarte lungi. Ventuzele de pe tentacule sunt folosite pentru prinderea prăzii. Sunt animale active, de pradă. Cefalopodele au o mare sensibilitate tactilă şi vizuală reuşind să distingă unele forme, prin pipăit şi văz. Creierul lor este mai dezvoltat decât cel al altor nevertebrate şi, spre deosebire de alte moluşte se deplasează relativ repede: ele produc un jet puternic de apă printr-un orificiu aflat în partea anterioară a corpului, care le propulsează în sens invers. În caz de pericol, ele elimină un nor de cerneală. Speciile care trăiesc la adâncime mare, au posibilitatea de a emite lumină cu ajutorul unor organe luminoase speciale, fixate pe tentacule, folosite ca mijloc de apărare. O armă de apărare eficientă a cefalopodelor este homocromia, adică posibilitatea lor de a lua culoarea mediului în care trăiesc. Un fenomen specific pentru cefalopode este faptul că se înmulţesc o singură dată, când ajung la maturitate, în jurul vârstei de 2-4 ani.

98

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

4.6.5 Artropode Din grupa artropodelor fac parte: păianjenii (arahnide), racii (crustacee), miriapodele şi insectele. Corpul lor este acoperit de un schelet extern (exoschelet). Pentru a putea creşte artropodele trebuie să se desprindă din el şi să-şi formeze un alt înveliş mai mare, fenomen ce poartă denumirea de năpârlire. Picioarele lor sunt articulate, iar corpul este împărţit în segmente. Fiecare segment poartă câte o pereche de apendice (antene, picioare sau mandibule), articulate şi mobile. Arahnidele (păianjeni, scorpioni, acarieni) au corpul alcătuit din două părţi: cefalotorace şi abdomen. La nivelul cefalotoracelui se află ochii (4 perechi), 2 fălci tăioase, 2 chelicere (apendice în formă de cleşte) şi 4 perechi de picioare cu gheare. La nivelul abdomenului se află orificiile prin care se elemină o substanţă cleioasă care, în contact cu aerul se întăreşte formând firul de mătase, din care păianjenii îşi ţes pânza. Plasele păianjenilor sunt folosite ca adăposturi, pungi pentru ouă, sau capcane pentru prinderea insectelor. Femelele depun ouă pe care le acoperă cu un cocon de mătase. Din aceste ouă apar paianjeni mici, identici cu adulţii. Acarienii sunt arahnide minuscule, majoritatea parazite la plante, animale şi om (căpuşele, sarcoptul râiei). Alţi acarieni trăiesc în pământ sau în praful din casă. Miriapodele sunt artropode care au un număr mare de picioare. În general, ele trăiesc în pământ şi în locuri umede (exemplu: urechelniţa). Crustaceele au corpul acoperit cu o crustă alcătuită din chitină şi calcar. În cursul vieţii, crustaceele năpârlesc de mai multe ori. Majoritatea crustaceelor traiesc în apele mărilor (crabi, languste) sau în apă dulce (raci) şi respiră prin branhii. Există şi specii terestre care respiră prin organe asemănătoare unor plămâni. Crustaceelor inferioare (dafniile sau „puricii de apă”) folosesc antenele ca nişte vâsle pentru înot în apa bălţilor sau iazurilor. Corpul lor are o carapace transparentă. Crustaceele superioare (crabi, raci, creveţi, homari) au corpul alcătuit din 2 părţi: o parte anterioară numită cefalotorace şi o parte pesterioară, abdomenul.

99

Mirela Târnoveanu Crustaceele prezintă două perechi de antene care servesc la perceperea vibraţiilor şi la menţinerea echilibrului. Insectele constituie grupul cel mai numeros de animale (peste 1.000.000 de specii). Ele sunt adaptate la cele mai diverse condiţii de mediu. Sunt singurele nevertebrate capabile să zboare. Ca toate artropodele, au picioare articulate şi corpul acoperit cu un înveliş mai mult sau mai puţin rigid, alcătuit din chitină. Corpul inspectelor este alcătuit din 3 părţi: cap, torace şi abdomen. Capul prevăzut cu doi ochi compuşi (alcătuiţi din mii de ochi simpli), două antene şi un aparat bucal, de forme variate, în funcţie de modul de hrănire. Toracele insectelor este format din trei segmente şi prezintă trei perechi de picioare articulate şi două perechi de aripi. Abdomenul prezintă orificii mici, numite stigme, prin care aerul intră într-un sistem de tuburi, cu rol în respiraţie, numite trahee. Clasificarea insectelor se realizează după trei criterii: - forma şi dimensiunea aripilor; - metamorfoza (dezvoltarea larvei în animal adult); - tipul aparatului bucal; 4.6.6 Echinoderme Sunt animale care trăiesc în mediul marin. Din acest grup fac parte stelele de mare, aricii de mare şi crinii de mare. Au un schelet intern şi o simetrie radială (corpul este format din cinci părţi identice, dispuse în jurul unui ax central, ca spiţele unei roţi).

Test de autoevaluare nr. 3 1. Completează schema: SPONGIERI ……………………… VIERMI - ……………… - cilindrici exemple: exemple: exemple: exemple:

100

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

NEVERTEBRATE

- ……………....………...- ………………- cefalopode -

exemple: exemple: exemple: scoici exemple: exemple: exemple: exemple:

ARTROPODE - ………..- miriapode- crustacee - insecte ECHINODERME -

2. Completează tabelul, încadrând animalele următoare, în grupă sistematică din care fac parte: melcul de livadă, albina, buretele de apă, racul, medusa, ţânţarul, scoica, lipitoarea, coralul alb, libelula, crevetele, steaua de mare, cărăbuşul, scorpionul, caracatiţa, tenia. Specia Melcul de livadă Grupa sistematică moluşte terestru Corp acoperit de cochilie, prezintă picior musculos, cu rol în deplasare Mediul de viaţă Caractere generale

4.7 Regnul animal – vertebrate
Sunt animalele cele mai evoluate, care populează toate mediile de viaţă (terestru, aerian, acvatic şi subteran). Numele lor este dat de existenţa unui schelet intern, a cărui parte principală este coloana vertebrală. Corpul este alcătuit, la majoritatea din cap, trunchi şi membre, adaptate la diferite moduri de locomoţie. Clasificarea vertebratelor Vertebratele sunt împărţite în 5 clase: - Peşti - Amfibieni - Reptile - Păsări - Mamifere

101

Mirela Târnoveanu 4.7.1 Peşti Peştii sunt animale acvative care respiră cu ajutorul branhiilor şi au corpul acoperit, la majoritatea speciilor, cu solzi. Se deplasează prin înot, cu ajutorul înotătoarelor. Au un organ special – vezica înotătoare (pungă plină cu aer) care îi ajută să urce şi să coboare în apă. Rechinii nu au această vezică înotătoare. Peştii sunt de mai multe feluri: a. Peşti cartilaginoşi- au schelet cartilaginos pe toată durata vieţii: rechinul, pisica de mare, vulpea de mare, etc. b. Peşti cartilaginoşi osoşi – au schelet cartilaginos, cu porţiuni osificate şi corpul acoperit de plăci osoase: morunul, nisetrul, păstruga. c. Peşti osoşi – au schelet osos: ştiuca, bibanul, şalăul, crapul, păstrăvul. Majoritatea speciilor sunt ovipare, adică puii se formează în ou. Femela elimină ovulele în apă (icrele), apoi masculul răspândeşte deasupra lor spermatozoizi (lapţii) – fecundaţie externă. La rechini, fecundaţia este internă, iar dezvoltarea embrionului, se face în interiorul corpului (specii vivipare). Unele specii mor după ce dau naştere puilor (anghile). Sunt animale cu temperatura corpului variabilă (poikiloterme).

Aplicaţii practice Realizarea unui acvariu Materiale necesare: un vas de sticlă, apă, nisip, pietriş, plante acvatice, peşti. Dacă ai destulă răbdare, vei putea face observaţii deosebit de valoroase asupra peştilor (morfologie externă, adaptări la mediu, comportament, etc.)

Sfaturi practice - evită să dai peştilor prea multă hrană şi înlătură resturile de mâncare cu o mică plasă ; - la fiecare două zile, schimbă parţial apa din vasul de sticlă, fără a scoate peştii din vas.

102

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

4.7.2 Amfibieni Amfibienii sunt animale adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel terestru. Corpul este împărţit în: cap, trunchi şi membre (sunt animale tetrapode). Unii amfibieni au coadă (salamandra şi tritonul), alţii nu au coadă (broasca adultă, brotăcelul). În zona tropicală trăiesc şi amfibieni fără picioare. La majoritatea amfibienilor, fecundaţia este externă şi dezvoltarea se realizează prin metamorfoză. Femela depune ouă în apă din care ies larvele numite mormoloci care au corpul lung, fără picioare şi o coadă lungă, turtită lateral, înconjurată de o înotătoarea membranoasă. Mormolocii au respiraţie branhială (branhii externe şi branhii interne). Apoi, acestea dispar şi se formează plămânii. Asemănarea mormolocilor cu peştii demonstrază înrudirea cu acest grup. Respiraţia amibienilor este pulmonară. Rol în respiraţie are şi pielea bogat vascularizată şi umedă. Amfibienii (poikiloterme). 4.7.3 Reptile Reptilele sunt primele vertebrate complet adaptate la mediul terestru. Au apărut acum 300 de milioane de ani. Multe dintre ele au dispărut (dinozaurii). O serie de caracteristici fac din reptile un grup de animale bine adaptate la mediul terestru: - au plămâni care le permit să respire; - au pielea uscată, îngroşată, acoperită de solzi cornoşi (în perioada de creştere, pielea este înlocuită prin fenomenul de năpârlire); - temperatura corpului este variabilă; - majoritatea se deplasează prin târâre, de unde şi numele de târâtoare; - au patru membre scurte dispuse lateral şi terminate cu degete cu gheare; - fecundaţia este internă, înmulţirea se face fără metamorfoză; - reptilele sunt ovipare (depun ouă), puţine specii sunt vivipare (nasc pui). Clasificarea reptilelor 103 sunt animale cu temperatura corpului variabilă

Mirela Târnoveanu a. Şopârlele - au corpul alungit, coada lungă şi ascuţită care se poate rupe cu uşurinţă, se deplasează cu multă agilitate; Exemple: (şopârla cenuşie, guşterul, iguana, cameleonul); b. Şerpii - au corpul cilindric, lipsit de membre; - pielea se schimbă o singură dată în timpul vieţii, ochii nu au pleoape, au posibilitatea de a înghiţi prăzi întregi datorită unui os (osul pătrat) care se articulează mobil cu craniul; Exemple: şarpele de casă (neveninos), vipera (veninoasă), pitonul, şarpele cu clopoţei, şarpele boa. c. Broaştele ţestoase - au corpul acoperit de o carapace alcătuită din solzi cornoşi (rol de protecţie); - are un cioc cornos, lipsit de dinţi; - există ţestoase de apă dulce, ţestoase marine şi ţestoase de uscat. d. Crocodilii - reptile adaptate secundar la mediul acvatic; - au corpul alungit, acoperit de solzi şi o coadă puternică folosită atât drept cârmă cât şi ca vâslă; - degetele membrelor posterioare sunt unite printr-o membrană interdigitală, urechile şi nările se închid la intrarea în apă; - dinţii sunt înfipţi în alveole dentare; Exemple: crocodilul de Nil, aligatorul. 4.7.4 Păsări Sunt vertebrate superioare adaptate la zbor, având corpul aerodinamic. Membrele anterioare sunt transformate în aripi iar membrele posterioare sunt adaptate la diferite moduri de locomoţie (mers, înot). Corpul este acoperit cu pene, fulgi şi puf care protejează animalul de frig şi îl ajută să zboare. Culoarea penelor diferă în funcţie de vârstă, sex chiar dacă ne referim la animale de aceeaşi specie.

104

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Scheletul păsărilor este alcătuit din oase pline cu aer (pneumatice). Pentru a pune aripile în mişcare, muşchii pectorali sunt bine dezvoltaţi şi fixaţi pe o prelungire a sternului numită carenă. Păsările nu au dinţi ci un cioc de natură cornoasă, foarte dur, a cărui formă diferă în funcţie de hrana folosită (lung şi drept la păsările insectivore, curbat la păsările răpitoare, etc.). Respiraţia este exclusiv pulmonară. Cei doi plămâni sunt în legătură cu numeroşi saci aerieni de la care pornesc ramificaţii ce ajung la oase. Sacii aerieni au rol de a regla respiraţia în timpul zborului şi de a micşora greutatea corpului. Păsările sunt animale homeoterme (au temperatura corpului constantă). Înmulţirea păsărilor se realizează prin ouă pe care le clocesc în cuiburi, construite special. La majoritatea speciilor, puii sunt îngrijiţi de părinţi. În perioada de reproducere, multe păsări execută dansuri nupţiale înainte de împerechere. Clasificarea păsărilor 1. acarenate (lipseşte carena) 2. carenate (carena este prezentă) 1. Acarenatele sunt reprezentate de struţi. Struţul este o pasăre alergătoare cu picioare înalte, puternice şi musculoase care îi servesc la alergare. Aripile sunt scurte iar corpul greoi, are oase pline cu măduvă. 2. Carenatele sunt reprezentate de numeroase grupe de păsări: - păsărălele: rândunica, ciocârlia, vrabia, privighetoarea; - păsările scurmătoare: găina, cocoşul de munte, prepeliţa; - păsările picioroange: barza, bâtlanul, cocorul; - păsările răpitoare de zi (uliul – găinilor, şorecarul) şi păsările răpitoare de noapte (bufniţa, cucuveaua); - păsări agăţătoare: ciocănitoarea; - păsări înotătoare: gâsca, raţa. 4.7.5 Mamifere Sunt cele mai evoluate vertebrate. Alături de păsări, mamiferele sunt singurele animale capabile să-şi regleze temperatura internă (homeoterme) ceea 105

Mirela Târnoveanu ce le permite să trăiască în toate zonele geografice şi în toate mediile de viaţă: terestru, acvatic, aerian şi subteran. Mamiferele au pielea acoperită de peri care formează blana. La unele animale, aceşti peri s-au transformat în ţepi (la arici). Mamiferele îşi datorează numele faptului că femelele au mamele şi îşi hrănesc puii cu lapte. În funcţie de modul de dezvoltare al puilor, mamiferele se împart în 3 grupe: 1. Monoterme 2. Marsupiale 3. Placentare 1. Monotermele sunt cele mai primitive mamifere. De la strămoşii lor reptilieni, aceste animale şi-au păstrat particularitatea de a depune ouă. Puii sunt hrăniţi cu lapte secretat de glandele mamare. Monotremele trăiesc numai în Australia şi Noua Guinee şi sunt reprezentate de ornitorinc şi echidnă. Ornitorincul este un animal semiacvatic, cu un cioc lăţit, fără dinţi, ca de raţă şi degetele unite printr-o membrană înotătoare. Echidnele se aseamănă cu nişte arici, având corpul acoperit cu păr şi ţepi. 2. Marsupialele din acestă grupă fac parte cangurul, ursuleţul, Koala, oposumul, veveriţa marsupială, lupul marsupial, etc. Caracteristic pentru ele este faptul că la naştere, puiul este incomplet dezvoltat. El îşi continuă dezvoltarea în marsupiu, unde se găsesc glandele mamare. Foarte numeroase acum 100 de milioane de ani, marsupialele sunt reprezentate de circa 250 de specii, majoritatea fiind întâlnite în Australia. 3 Placentarele. Caracteristic pentru placentare este prezenţa placentei prin care embrionul este aprovizionat cu substanţe nutritive şi oxigen. Puii se nasc complet dezvoltaţi şi după naştere sunt hrăniţi cu laptele secretat de glandele mamare. Dinţii sunt diferenţiaţi şi specializaţi pentru un anumit regim alimentar şi reprezintă un criteriu esenţial pentru identificarea principalelor categorii de placentare: -insectivorele, chiropterele (liliecii), edentatele, rozătoarele, carnivorele, pinipedele, cetaceele, proboscidienii, erbivorele, .primatele.

106

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

4.8 „Ştiaţi că?”
În mijlocul deşertului Namib, lucrează un zidar. Aşa numitul păianjen „matematician” constrieşte un cerc aproape perfect în jurul viziunii sale, folosind şapte pietricele. Pietrele sunt aproximativ de aceeaşi mărime, formă şi culoare. De regulă, păianjenul preferă cuarţul. De ce numără şi aranjează pietrele este un mister, dar s-ar putea ca vibraţiile lor să-l ajute să detecteze apropierea prăzii. Stilurile de ţesut ale păianjenului. Pânze rotunde. Păianjenii fabrică o imensă varietate de pânze, toate menite să prindă în cursă prada. Cele mai cunoscute şi mai complexe sunt pânzele rotunde simetrice, ţesute de femela păianjenului de grădină din nordul Europei. O pânză tipică poate avea 20 m de mătase, cu 1000 de puncte de joncţiune. Cântăreşte mai puţin de 0,5 mg, dar păianjenul pe care-l ţine este de 4000 de ori mai greu. Pânze hamac şi cearşaf. Alţi păianjeni fabrică pânze alcătuite din cearşafuri de mătase. Păianjenul-bănuţ din nordul Europei îşi ţese acest tip de pânză. Pânzele hamac pot ajunge la un diametru de 30 cm. Orice insectă care ajunge în hamac sau doar zboară pe deasupra se încurcă în labirintul de fire. Păianjenul, aflat dedesubt, înşfacă insecta şi o trage prin hamac înfăşurând-o în mătase. Gaura o repară mai târziu. Pânze spânzurătoare. O pânză care seamănă cu o spânzurătoare pusă pe ierburi sau tufe ar putea să-i aparţină unui păianjen din familia Theridiidae. Pânza este presărată cu bobiţe de clei care imobilizează victima. O specie europeană, Achaearanea riparia, ancorează pe pământ un fir lung bine întins, înfăşurat cu bobiţe lipicioase. Când o insectă se zvârcoleşte în capacnă, firul rupe ancorajul şi ridică insecta la pânza spânzurătoare. Rezistentă şi flexibilă firul de mătase al unui păianjen sferic auriu se poate extinde cu o treime fără să se rupă. Rezistenţa şi flexibilitatea fac din el materialul ideal pentru pânzele de păianjen, imibilizând aproape orice victimă. Păianjenii aruncători de pânze. Păianjenul aruncător de pânze, denumit şi păianjenul cu faţă de monstru, datorită ochilor săi imenşi ţese o pânză de mărimea unui trimbru. Păianjenul ţine această împletitură între picioarele anterioare. Apoi, se atârnă cu capul în jos de o frunză şi când un fluture nocturn

107

Mirela Târnoveanu zboară prin apropiere, păianjenul ţâşneşte şi întinde bine pânza, prinzând în plasă victima. Când se încurcă în „plasa” întortocheată a unui paianjen aruncător de pânze (Dinopsis), insecta nu mai are scăpare.

4.9 Lucrare de verificare 4
1. Completaţi schema cu noţiunile corespunzătoare. A. de Funcţiile organismului B de _______ _______ _______ nutriţie _______ _______ circulaţia _______ C. de _ _ _ _ _ _ _ 2. Scrieţi cel puţin 20 informaţii de tipul „Ştiaţi că?” referitoare la animale (Ex. „Cum îşi încălzesc urşii polari puii”) 3. Prezentaţi schematic marea circulaţie şi mica circulaţie. Barem de corectare: 1. Completarea schemei - 2 p 2.Minim 20 . -5p 3. .......................- 2x 1 p = 2 p 4. Se acordă un punct din oficiu. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare şi aplicaţiile propuse Testul de autoevaluare nr. 1 A. a, b, e B. I. II 108 1. b 1. c, d 1. a, c, e 2. b, d 2. a, e 3. b 2. a, d 3. a, c, e 4. c, d Testul de autoevaluare nr. 2

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Testul de autoevaluare nr. 3 1. SPONGIERI CELENTERATE VIERMI - plaţi - cilindrici NEVERTEBRATE - inelaţiMOLUŞTE.- gasteropodeexemple:bureţi de apă exemple: meduze, corali exemple: tenia exemple: oxiur, limbric exemple:râma, lipitoarea exemple:melci

lamelibranhiate exemple: scoici exemple. sepia, - cefalopode caracatiţa ARTROPODE - arahnideexemple: păianjeni, scorpioni - miriapodeexemple: urechelniţa - crustacee exemple: raci, crabi, homari, creveţi - insecte exemple: albina, libelula, cărăbuşul, furnica ECHINODERME 2. Specia Grupa sistematică Mediul de viaţă terestru Caractere generale - Corp acoperit de cochilie ; Prezintă picior musculos, cu rol în deplasare - animale sociale, cu 2 perechi de aripi cu nervuri ; - aparat bucal adaptat pentru supt şi lins ; - dezvoltare prin metamorfoză completă. - animale sedentare, solitare şi coloniale ; - schelet de natură minerală (de natură calcaroasă sau silicoasă) sau de natură organică. 109

Melcul de Moluşte livadă gasteropode Albina Artropode – insecte

aerian

Burete de apă

Spongieri

acvatic (ape dulci şi marine)

Mirela Târnoveanu Racul Artropode – crustacee Celenterate acvatic/teres - corp acoperit cu o crustă alcătuită tru din cefalotorace şi abdomen ; - năpârlesc; - respiraţie branhială. acvatic - formă de umbrelă deschisă cu tentacule pe margini ; - se deplasează prin contracţii ale corpului ; - au celule urzicătoare. aerian - animale cu o pereche de aripi pentru zbor şi o pereche de balansiere pentru echilibru ; - aparat bucal adaptat pentru înţepat şi supt ; - dezvoltare prin metamorfoză completă. acvatic - corp acoperit de o cochilie alcătuită din 2 valve; - sunt lipsite de cap; - au branhii în formă de lamele. acvatic - animal parazit temporar pe corpul (lacuri, animalelor acvatice ; bălţi, - se hrăneşte cu sângele animalelor mlaştini) parazitate ; - secretă o substanţă anticoagulantă. acvatic - animale solitare sau coloniale; (mări, - prezintă schelet calcaros; oceane) - formează recifele de corali. aerian - corp alcătuit din: cap, torace, abdomen; - prezintă ochi compuşi; - respiraţie traheală; - dezvoltare prin metamorfoză incompletă. - corp acoperit cu o crustă; - corp alcătuit din cefalotorace şi abdomen; - respiraţie branhială.

Meduza

Ţânţar

Artropode – insecte

Scoica

Moluşte . lamelibranh iate

Lipitoarea Viermi – vierme inelat Coralul alb Libelula Celenterate

Artropode – insecte

Crevete

Artropode crustacee

acvatic

Sugestii dacă ai răspuns corect la toate întrebările, poţi trece mai departe. Felicitări Dacă ai întâmpinat greutăţi în rezolvarea cerinţelor, ai nelămuriri sau ai greşit, îţi recomand să revezi pagina corespunzătoare. Timp acordat parcurgerii unităţii de curs Timp alocat testelor de autoevaluare 110 4 x 50 min. 30 min

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Timp alocat Lucrării de verificare

50 min

Rezumat Peşti animale acvatice; forma corpului este hidrodinamică; corp acoperit cu solzi sau plăci osoase; respiraţie branhială; temperatura corpului este variabilă (poililoterme) la majoritatea speciilor, fecundaţia este externă. trăiesc în apă şi pe uscat; corp acoperit cu piele umedă, subţire, puternic vascularizată; respiraţie pulmonară şi cutanată (larvele respiră prin branhii externe); temperatura corpului este variabilă; dezvoltare prin metamorfoză. animale care trăiesc în mediu terestru (şerpi, şopârle) şi mediul acvatic (ţestoase marine, crocodili); corp acoperit cu solzi cornoşi; respiraţie pulmonară; temperatura corpului este variabilă; înmulţire prin ouă. animale adaptate la zbor; corp acoperit de pene, fulgi, puf; respiraţie pulmonară; oase pneumatice; temperatura corpului este constantă (homeoterme); înmulţirea prin ouă, pe care le clocesc. Mamifere animale adaptate la diferite medii (terestru, acvatic, aerian); 111

Amfibieni

Reptile

Păsări

Mirela Târnoveanu corp acoperit cu păr; dinţi adaptaţi la modul de hrănire; respiraţie pulmonară; temperatura corpului este constantă; nasc pui pe care îi hrănesc cu lapte produs de glandele mamare (monotremele se înmulţesc prin ouă, marsupialele nasc pui incomplet dezvoltaţi, placentarele au un organ special numit placentă.

Bibliografie selectivă
1. 2. *** Arborele lumii ***MEC – Programul Naţional „Educaţia pentru sănătate în

şcoala românească”, Ghid pentru cadre didactice (suport informativ), 2004, p. 63-89 3. 4. 5. 110; 6. 7. Enciclopedia pentru tineri Larousse – plante şi animale, Editura Gheţe M., Grosu M, Activităţi practice de biologie pentru Rao, 1996, 32 – 99; gimnaziu, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A:, Bucureşti, 2002, p. 32-45; 8. 9. 10. 2004; Întrebări şi răspunsuri-Natură şi animale, Enciclopedia Rao, Întrebări şi răspunsuri-Ştiinţa în viaţa cotidiană, Enciclopedia Ţibea Florica Atlas şcolar de biologie – (Regnul Protista, Grupul Editorial Rao, 2005; Rao, Grupul Editorial Rao, 2005; Regnul Animal), Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, ***MEC, Carmen Ţică, Programul Naţional „PIR” a. Editura All, Bucureşti, 2000; Ariniş Ioana, Cristescu D., Biologia animală şi vegetală. Ghid

metodologic, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 10 – 29. p. 96 –

112

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5 BACTERIILE ŞI VIRUŞII
Cuprins

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare ................................................114 5.2. Bacterii şi microbi ....................................................................114 5.2.1. Bogăţie de bacterii.............................................................115 5.2.2. Cei mai numeroşi locuitori ai pământului .........................117 5.2.3. Microbi ..............................................................................118 5.2.4. Antibiotice.........................................................................119 5.3. Viruşii.......................................................................................119 5.3.1. Misterioasa lume a viruşilor..............................................120 5.3.2. Rinoviruşii.........................................................................121 5.3.3. Ştiaţi că? Un virus creează flori frumoase! .......................121 5.4. Lucrare de verificare nr. 5 ........................................................122 Rezumat...........................................................................................122 Bibliografie selectivă.......................................................................122

113

Mirela Târnoveanu

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţii de curs studentul va fi capabil
• • •

să definească microorganismele şi să dea exemple; să distingă bacteriile cu efect distructiv de celelalte tipuri de bacterii; să cunoască riscurile contactării unui anume tip de virus cu scopul de a să opereze corect cu terminologia aceste unităţi; să înţeleagă cauza şi efectele unei boli de origine virală.

le evita efectele;
• •

5.2. Bacterii şi microbi
Bacteriile sunt microorganisme monocelulare de diferite forme: sferice (coci), cilindrice (bacili), spiralate (vibrioni şi spirili) cu nucleu neindividualizat. Se înmulţesc prin diviziune directă. În ciclul dezvoltării unor bacterii se formează spori. Bacteriile sunt imobile sau se mişcă cu ajutorul cililor. După tipul de respiraţie se împart în aerobe şi anaerobe, iar după tipul de nutriţie în heterotrofe şi autotrofe. Temperaturile înalte, razele solare, diferitele substanţe chimice au o acţiune distrugătoare asupra bacteriilor. Sunt răspândite pretutindeni (în sol, în apă, în aer) şi au un însemnat rol în natură (în circuitul elementelor chimice care intră în componenţa materiei vii) şi în viaţa practică ( în industria alimentară, a antibioticelor etc.). Bacteriile celulolitice, bacterii care degradează celuloza din resturile vegetale în compuşi mai simpli, având un rol deosebit în circuitul carbonului în natură. Au fost izolate pentru prima oară de microbiologul sovietic V.L. Omeleanski (1891). Bacteriile cromogene, bacterii care formează pigmenţi. La unele dintre ele pigmentul fiind difuzibil, colorează mediul, la altele rămâne în celulă. Bacteriile de putrefacţie, bacterii care atacă substanţele organice vegetale şi animale, descompunându-le până la apă, bioxid de carbon, metan, hidrogen sulfurat etc. Bacteriile lactice, bacterii care descompun hidraţii de carbon, formând acidul lactic. Acţiunea acidifiantă a acestor bacterii este folosită la conservarea unor produse alimentare şi la însilozarea nutreţurilor.

114

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Bacteriile patogene, bacterii care produc diferite boli la oameni, la animale sau la plante ( ex. tuberculoza, dizenteria, difteria, putregaiurile umede sau uscate la plante etc.). 5.2.1. Bogăţie de bacterii Bacteriile au fost probabil primele fiinţe vii care au apărut pa Pământ. Relativ puţine sunt periculoase; majoritatea au un rol vital în menţinerea vieţii, reciclând materi şi îndepărtând infecţiile. Unele produc spectacol de lumină. Bacteriile fac mofturi la mâncare? O dietă cu fier sau sulf este ideală pentru supravieţuirea unor bacterii ca Thiocystis. Asemeni unor mici chimişti, acete bacterii iau minerale din mediul înconjurător şi le combină, adunând energia degajată de reacţiile chimice. Bacteriile folosesc această energie pentru a trăii şi a creşte – aşa cum folosim noi energia din hrană. Acest mod de viaţă datează din vremurile când bacteriile erau singurele fiinţe vii de pe planetă. Bacteriile consumatoare de minerale nu sunt însă singurele care au diete speciale. Multe alte bacterii se hrănesc cu substanţe produse de fiinţe vii sau cu rămăşiţe moarte şi pot fi şi ele la rândul lor foarte mofturoase. Unele se hrănesc doar cu substanţe din mlaştini, lemn putred sau chiar blană în descompunere. Mâncând toate acestea, bacteriile reduc cantitatea de reziduri şi le transformă în substanţe pe care le pot folosi plantele şi animalele. Bacteriile se înmulţesc prin diviziune ( împărţindu-se în două ), ceea ce unele pot face la fiecare 20 de minute. Dacă s-ar continua în acest ritm (o mie de miliarde de miliarde în 24 de ore), întreaga planetă s-ar umple de bacterii – şi nimic altceva – într-o singură săptămână. Acest lucru nu se întâmplă, pentru că imediat ce hrana lor se împuţinază, bacteriile încetează să se mai dividă şi explozia de populaţie încetează. Bacteriile care infectează animalele, precum cele care produc septicemie (infecţie generalizată a sângelui) din cauza rănilor, se confruntă cu un alt risc: sistemul imunitar al gazdei. Acest sistem de apărare atacă invadatorii cu o eficienţă mortală. Bacteriile bune, ţin la distanţă tâlharii! Corpul uman găzduieşte peste 100 000 de miliarde de bacterii, pe piele, în nas şi gât, în aparatul digestiv. După o spălare temeinică, miliardele de 115

Mirela Târnoveanu bacterii sunt înlăturate de pe suprafaţa corpului nostru, dar în urmă rămân şi mai multe. Bacteriile care trăiesc pe corpul nostru sunt adesea foarte folositoare: ele fac ca bacteriile periculoase să-şi găsească extrem de greu un loc în care să trăiască. Bacteriile care ne ajută sunt benefice numai cu condiţia să rămână în adăpostul lor normal. Dacă reuşesc să pătrundă în alte părţi ale corpului, din aliaţi devin duşmani. De exemplu bacteria numită Staphylococcus aureus trăieşte deseori fără să facă vreun rău în mucoasa nazală. Sferele galbene ale acestei bacterii sunt prinse de perii microscopici din mucoasa nasului. Dacă această bacterie pătrunde în corp – printr-o rană, (de exemplu ) – poate produce infecţii ale urechii, intoxicaţii alimentare sau inflamarea inimii. Comparabile cu mărimea lor, bacteriile includ cele mai rapide forme de viaţă de pe Pământ. Spirocheţii în formă de tirbuşon, ( care pot produce sifilis sau febra căpuşelor ) pot înota de 100 de ori lungimea lor într-o secundă. Aceşti campioni microscopic sunt propulsaţi de peri sbţiri care se învârt ca nişte elice. Fiecare perişor este alimentat de o „ turbină” chimică, aflată în punctul unde perişorul este ataşat de peretele celular al bacteriei. Turbina are mai multe viteze şi se poate învârti în ambele sensuri,permiţând bacteriei să accelereze, să încetinească sau să schimbe direcţia. Aceste motoare rotative sunt unice; deocamdată nu s-a mai găsit ceva asemănător la alte fiinţe vii.

Înotător rapid ! Învârtindu-şi perii acţionaţi de turbină- flagella – această bacterie Salmonella se mişcă rapid. Perii se târăsc în urma ei. Construcţie din bacterii Stromatolitele sunt formate de cianobacterii – microbi verzi albăstrui care cresc în şuviţe lungi , ca părul. Cianobacteriile trăiesc utilizând energia solară, iar cele care formează stromatolite captează particulele de sediment în timp ce cresc. Stromatolitele din Shark Bay, în vestul Australiei, sunt expuse în timpul refluxului. Cea mai înaltă movilă are înălţimea unui bărbat adult. Bacteriile şi sedimentele se adună în straturi subţiri ca hârtia, alcătuind o movilă tare ca o stâncă; aceasta creşte cu mai puţin decât lăţimea unui fir de păr într-un an.

116

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Bacteriile mortale evită oxigenul! Una dintre cele mai periculoase forme de bacterie Clostridium botulinum, este cea care provoacă botulismul.Ea produce o otravă puternică: o cantitate infimă ( o zecime de milionime dintr-un gram ) – paralizează muşchii corpului împiedicând victima să respire. Aceste bacterii sunt duşmanii oxigenului. Ele trăiesc în locuri unde oxigenul nu ajunge, cum ar fi mâlul.........de pe fundul iazurilor şi al lacurilor sau solul umed.Aici nu fac nici un rău, dar dacă intră accidental în hrană, unele pot fi mortale. Bacteria cauzatoare de botulism supravieţuieşte în conserve, pentru că acestea conţin aer puţin. Pentru a omorî bacteriile conţinutul conservelor este încălzit la 1290 C după ce cutiile sunt sigilate.

Risc ascuns! Bacteria Clostridium botulinum provoacă o formă fatală de intoxicare alimentară, dar numai dacă alimentele nu sunt corect conservate. 5.2.2. Cei mai numeroşi locuitori ai pământului Bacteriile sunt cele mai mici vietăţi independente. Dacă aţi pune o bacterie pe un vârf de ac, pe care l-aţi mări apoi până la dimensiunea unei rachete spaţiale, bacteria aproape s-ar putea vedea cu ochiul liber. Bacteriile sunt de departe cele mai numeroase vietăţi de pe Pământ. O linguriţă cu pământ de grădină obişnuit conţine cel puţin 5 miliarde iar numărul de bacterii care trăiesc pe pielea unei persoane sănătoase este de cel puţin zece ori mai mare decât numărul de celule din care este format corpul său. Din fericire cele mai multe bacterii nu sunt nocive. Cei mai mari locuitori ai lumii microscopice sunt micro – animalele şi algele; în medie, zece asemenea vietăţi puse cap la cap ating lăţimea unui fir de păr. Micro – animalele sunt de cele mai multe ori transparente, în timp ce algele sunt în general verzi, dar nu putem vedea un lanţ construit din ele fără ajutorul unui microscop. Bacteriile – care sunt de departe cei mai comuni microbi – sunt mult mai mici, prin urmare ar fi nevoie de mult mai multe, aproximativ 200 de bacterii de mărime medie, ca să devină vizibile chiar şi la microscop. În ceea ce 117

Mirela Târnoveanu priveşte microplasmele – cele mai mici bacterii ar fi nevoie pentru acelaşi scop de circa 2500. Bacteriile de mărime medie se pot vedea uşor la un microscop obişnuit, dar dacă vrem să vedem microplasme, avem nevoie de un microscop electronic, care măreşte de sute de mii de ori. Viruşii sunt şi mai mici decât microplasmele iar pentru ai putea vedea este nevoie de măriri extreme. Unii dintre ei sunt de dimensiunea microplasmelor în timp ce alţii sunt atât de mici, încât 10 000 abia ar ajunge la lăţimea unui fir de păr. Cu un diametru mai mic decât a mia parte dintr-un milimetru, microplasmele sunt cele mai mici vietăţi celulare. 5.2.3. Microbi Considerăm adesea microbii doar nişte „germeni” periculoşi dar ei pot fi şi benefici. În mediul lor microscopic, relaţiile pot fi la fel de variate şi de complexe ca relaţiile observabile cu ochiul liber. Multe animale se hrănesc cu iarbă, dar în absenţa microbilor, majoritatea ar muri repede de foame. Iarba conţine multă celuloză – o substanţă cu mulţi nutrienţi, extrem de dură, pe care puţine animale o pot digera. Pentru a rezolva problema, animalele erbivore adăpostesc în aparatul lor digestiv anumiţi microbi care le ajută să sfărâme hrana. La mamiferele copitate, microbii sunt stocaţi într-un stomac mare numit rumen. Aici trăiesc miliarde de microbi într-o masă de iarbă mestecată, combinată cu salivă caldă. Deseori, animalele copitate „rumegă” (regurgitează hrana şi o mestecă încă o dată), fărâmiţând iarba în bucăţi şi mai mici care pot fi prelucrate de microbi. După ce microbii termină, aproape toată celuloza este transformată în substanţe folositoare pe care gazda lor le poate digera. Microbi în microbi! Microbii din măruntaiele majorităţii speciilor de termite au un minuscul ecosistem de protozoare şi bacterii. Termitele au nevoie de aceşti microbi pentru a le ajuta să digere lemnul.

118

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Unele protozoare poartă bacteriile în interiorl lor, iar altele pe suprafaţa exterioară. Bacteriile de suprafaţă deseori ca nişte vâsle, ajutând protozoarele să se mişte repede prin căsuţa lor miniaturală, ascunse în gazda termită. Microbi care locuiesc în subteran! S-au descoperit bacterii în stâncile aflate la 2,8 km sub suprafaţa solului. Bacteriile subterane trăiesc în condiţii extreme: presiunea este mare, nu este lumină şi temperatura stâncii se poate apropia de punctul de fierbere. Bacteriile trăiesc în pori microscopici din interiorul stâncii unde se hrănesc cu minerale dizolvate. Faţă de bacteriile de suprafaţă, aceşti microbi îngropaţi au o viaţă lungă dar frugală. Căldura este cea mai mare ameninţare pentru supravieţuirea lor. 5.2.4. Antibiotice Etimologic grecescul „anti” – „contra” şi „bios” – „viaţă. Antibioticele sunt substanţe organice produse de anumite microorganisme sau obţinute prin sinteză, care în soluţii are proprietatea de a opri dezvoltarea microbilor (bacteriostatic) sau de a-i distruge (bactericid). Ele sunt folosite în medicină la tratamentul bolilor sau stărilor infecţioase, în zootehnie ca stimulatori de creştere pentru animalele tinere în fitotehnie la combaterea bacteriozelor şi în industria alimentară pentru conservarea alimentelor. Solul este împânzit cu microbi aici se găsesc majoritatea fabricanţilor de antibiotice. Unii sunt bacterii, alţii sunt fungii care se hrănesc cu materie mo Antibioticele au fost descoperite de Alexander Fleming în 1928, când un fungus a contaminat o tăviţă cu bacterii cultivate în laborator, omorând bacteriile acolo unde creşteau. Fungusul a fost identificat ca Penicillium şi din el a rezultat penicilina, primul dintre mulţii antibiotici folosiţi cu succes în medicină.

5.3. Viruşii
Viruşii – cele mai simple forme de viaţă, incomplet organizate, lipsite de vacuole, adeseori lipsite de membrană; la majoritatea virusurilor este imposibil de pus în evidenţă existenţa nucleului. Se deosebesc de microbi prin 119

Mirela Târnoveanu dimensiunile foarte mici ( de la 8 -10 mµ pînă la 250-500 µ) care le conferă proprietatea de a traversa filtrele poroase ce reţin de obicei bacteriile, prin faptul că nu se pot înmulţii decât în celule vii, în organism sau în medii de cultură care conţin asemenea celule, prin rezistenţa deosebit de mare la glicerină şi la solvenţii lipoidelor, faţă de care sunt sensibili majoritatea microbilor.Din punct de vedere chimic, virusurile sunt constituite din nucleoproteide; la un înalt grad de puritate ele pot cristaliza.Viruşii sunt agenţi patogeni ai unor boli numite generee viroze. În general viruşii dau imunitate; s-a demonstrat că infecţia poate fi determinată şi de acizii nucleici extraşi din viruşi, în care caz, datorită lipsei proteinei, nu se obţine imunizare. Virusul mozaicul tutunului, virusul turbării, variolei, encefalitei etc. Se mai numesc virusuri filtrabile, ultravirusuri. 5.3.1. Misterioasa lume a viruşilor Pănă acum au fost descoperite peste 1000 de boli virale ale plantelor multe dintre acestea afectând recolte întregi. Unele boli ne produc foarte mult rău, dar multe încetinesc creşterea plantelor. Viruşii se comportă foarte diferit de ceea ce este total viu: ei nu mănâncă, nu pot creşte şi nu se pot înmulţii singuri. Şi mai extraordinar este că pot fi uscaţi şi transformaţi în cristale, asemenea unor substanţe moarte cum este sarea. Ţinuţi la loc uscat, viruşii cristalizaţi pot fi păstraţi la infinit, precum sarea pe un raft din bucătărie. Dacă însă unii viruşi, cum este cel de tutun, sunt dizolvaţi în apă, chiar şi după câteva decenii sunt imediat gata să-şi reia viaţa parazitară. Şi bacteriile suferă din cauza paraziţilor! Viruşii T4 care atacă bacteriile aterizează pe ele mai întâi cu tălpile, ca o navă spaţială pe Lună. Aceşti viruşi sunt de o mie de ori mai mici decât cel mai mic lucru vizibil pentru ochiul uman. Imediat ce au aterizat, îşi injectează genele în bacterie şi o ia în stăpânire. Genele sunt instrucţiuni chimice menite să forţeze bacteria să adune noi viruşi T4. Noii viruşi se formează în numai 20 de minute. Când sunt gata, bacteria se deschide şi viruşii o pornesc în căutare de noi victime.

120

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Mulţi viruşi sunt mai mici şi mai simpli decât T4, dar toţi lucrează la fel, atacând celulele fiinţelor vii. În afara celulelor vii, ei se comportă ca nişte pachete cu substanţe chimice şi nu dau nici un fel de semn că ar fi vii. 5.3.2. Rinoviruşii Virusul care ne intră în nas Un singur rinovirus poate declanşa un guturai, dar când infecţia începe să se instaleze, virusul se înmulţeşte rapid. Rinoviruşii atacă mucoasa nasului şi a gâtului (rhino în greacă înseamnă nas), forţând celulele să se autocopieze. Infecţia determină celulele corpului să producă şi mai mult mucus,ceea ce face nasul să curgă şi să se declanşeze strănutul; în felul acesta un număr imens de copii ale viruşilor este propulsat în aer, infectând alţi oameni din apropiere. Rinoviruşii sunt printre cei mai mici viruşi cunoscuţi şi ca toţi ceilalţi viruşi, ei îşi aleg cu mare grijă celulele pe care le infectează. Acestea trebuie să fie calde, dar viruşii nu pot supravieţui la temperatura normală a corpului. Acesta este motivul pentru care atacă nasul şi gâtul, şi nu celulele care căptuşesc plămânii. Rinoviruşii rămân la o singură gazdă – o altă caracteristică pentru toţi viruşii. Cei care atacă oamenii atacă foarte rar animalele şi de aceea oamenii nu le pot transmite răceala animalelor de casă. Peste 100 de tipuri de rinoviruşi ţintesc oamenii. 5.3.3. Ştiaţi că? Un virus creează flori frumoase! Grădinarii au descoperit un virus de plantă a cărui creştere o pot stimula, pentru că din el ies nişte flori uluitoare.Virusul cunoscut sub denumirea de „ virusul care desface lalele” atacă lalelele silindu-le să facă flori cu dungi contrastante, extrem de apreciate de horticultori. Florile vărgate sunt răspândite şi printre plantele sălbatice, cum ar fi murul şi pana – zburătorului. Frunzele pestriţe constituie şi ele semne ale unui atac viral. Ele sunt produse de viruşi mozaicaţi care seamănă cu nişte beţişoare subţiri. Unii au 0,001 mm lungime şi se numără printre „uriaşii” lumii virale.

121

Mirela Târnoveanu „Virusul care desface lalelele „ produce flori vârgate şi poate fi transmis la seminţe şi la noii bulbi. Sinteză: 1) Viruşii sunt pachete microscopice de substanţe chimice având reputaţia că produc boli. Spre deosebire de alţi microbi, nu sunt cu totul vii, dar nici morţi: trăiesc în lumea crepusculară care separă fiinţele vii de materia moartă. 2) Viruşii sunt la limita lumii vii; ceea ce este mai decât ei nu poate trăi.

5.4. Lucrare de verificare nr. 5
1. 2. Daţi exemple de 5 enunţuri de tipul „Ştiaţi că ? ” din lumea bacteriilor şi microbilor. Întocmiţi un eseu (4-5) pag. Cu tema „Rolul antibioticelor în viaţa noastră ”

Rezumat
Bacteria şi microbi Înotător rapid ! Învârtindu-şi perii acţionaţi de turbină- flagella –această bacterie Salmonella se mişcă rapid. Perii se târăsc în urma ei. Viruşii Viruşii sunt pachete microscopice de substanţe chimice având reputaţia că produc boli. Spre deosebire de alţi microbi, nu sunt cu totul vii, dar nici morţi: trăiesc în lumea crepusculară care separă fiinţele vii de materia moartă. Viruşii sunt la limita lumii vii; ceea ce este mai decât ei nu poate trăi.

Bibliografie selectivă
1. Michael Bright, David Burnie, ş.a., 1000 de miracole ale Naturii, Editura „Reader’s Digest”, Londra 2001 – Bucureşti, 2006. 2. Întrebări şi răspunsuri-Ştiinţa în viaţa cotidiană, Enciclopedia Rao, Grupul Editorial Rao, 2005; 3. Ţibea Florica Atlas şcolar de biologie – (Regnul Protista, Regnul Animal), Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004; 122

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6 DIDACTICA CUNOAŞTERII MEDIULUI ŞI A ŞTIINŢELOR ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ŞI PREŞCOLAR
Cuprins
6.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 .........................................124 6.2 Metodica cunoaşterii mediului/ştiinţe–abordări teoretice .........124 6.3 Particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă şcolară...........125 Test de autoevaluare nr. 1 ...........................................................126 6.4 Prezentarea generală a disciplinelor..........................................127 6.5 Proiectarea activităţii didactice .................................................128 6.5.1 Programa şcolară ................................................................128 6.5.2 Planificarea calendaristică anuală şi semestrială................130 Test de autoevaluare nr. 2 ...........................................................132 6.5.3 Proiectarea unităţilor de învăţare........................................132 6.5.4 Proiectarea lecţiilor de Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe .......139 6.5.5 Sugestii metodologice ........................................................141 6.5.6 Experimente ce se pot realiza la disciplina Şt. ale naturii..144 6.6 Cunoaşterea mediului în învăţământul preşcolar ......................147 6.6.1 Importanţa activităţilor de cunoaşterea mediului ...............147 6.6.2 Particularităţi psihologice ale preşcolarului .......................148 6.6.3 Programa de cunoaşterea mediului în înv. preşcolar..........149 6.6.4 Proiectarea activităţilor de cunoaştere a mediului..............149 6.7 Aprofundare prin lucrare de verificare......................................149 Lucrare de verificare nr. 6 ...............................................................149 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare....................150 Rezumat...........................................................................................150 Bibliografie selectivă.......................................................................150 Bibliografie generală:......................................................................151

123

Mirela Târnoveanu

6.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6
Pe parcursul şi la sfârşitul unităţii de învăţare, studentu va fi capabil:

să definească metodica predării cunoaşterii mediului/ ştiinţelor naturii; să descopere noile abordări din domeniul predării ştiinţelor

naturii;

să identifice principalele particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară; să elaboreze planificări calendaristice; să proiecteze unităţi de învăţare şi activităţi/ lecţii.

• •

6.2 teoretice

Metodica

cunoaşterii

mediului/ştiinţe–abordări

Etimologic,termenul de metodă, provenit din grecescul methodos („odos” – cale, drum şi „metha” – către, spre) înseamnă „ drum spre...”, „ cale de urmat” în vederea aflării adevărului. În învăţământ, metoda reprezintă o cale pe care cadrul didactic o urmează pentru a-i face pe elevi să ajungă la realizarea obiectivelor propuse. Metoda este o cale de acţiune comună profesor- elev prin care se realizează eficient instrucţia şi educaţia. Metodica este o „ disciplină ştiinţifică, componentă a sistemului ştiinţelor pedagogice, care au ca obiect studierea organizării procesului de învăţământ- ca proces instructiv- educativ la un anumit obiect din planul de învăţămât” (Dicţionar de pedagogie, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, pag. 270). În această categorie a metodicilor se încadrează şi metodica predării cunoaşterii mediului / ştiinţelor naturii. La disciplina metodică, studenţii care vor deveni cadre didactice în învăţământul preşcolar şi primar obţin informaţii cu privire la organizarea procesului de predare- învăţare- evaluare la disciplina cunoaşterea mediului/ ştiinţe ale naturii. Metodica predării „Cunoaşterea mediului/ Ştiinţelor naturii” trebuie să răspundă ca orice metodică, la următoarele întrebări:

124

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

1) Care sunt obiectivele disciplinei? ( în ce scop se învaţă?); 2) Care este conţinutul disciplinei? ( ce urmează să înveţe elevii); 3) Cum se desfăşoară procesul de predare- învăţare- evaluare?

6.3 Particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă şcolară
Elevul de vârstă şcolară mică se caracterizează printr-o deosebită receptivitate faţă de realitatea înconjurătoare, dar percepţia sa este globală, uneori superficială. Gândirea este predominant concretă dar este vorba de un concret mai puţin imediat, mai detaşat de percepţia directă. Există posibilitatea asimilării unor cunoştinţe care depăşesc sfera manipulării practice sau a contactului nemijlocit cu obiectele şi fenomenele realităţii. În acest mod, din intuitivă gândirea devine operaţională. Gândirea copilului se organizează în jurul câtorva noţiuni fundamentale de timp, de număr, de cauză, de mişcare, etc. Complexitatea dezvoltării psihice a elevilor din ciclul primar conferă şcolii un rol special. Şcoala contribuie atât la formarea şi educarea inteligenţei, cât şi a caracterului. Întregul proces de învăţământ trebuie să ţină seama de caracteristicile fizice, psihice şi sociale. Perioada şcolară mică se caracterizează printr-o permanentă solicitare a gândirii, a cunoaşterii sistematice a realităţii. Piaget considera că la 6-7 ani are loc trecerea de la gândirea intuitivă, de la intuiţia articulată, la organizarea unor structuri mentale concrete care operează cu lungi serieri şi clasificări. Caracteristice pentru această perioadă sunt modificările evidente ale potenţialului de activitate şi formarea a numeroase categorii de noţiuni. Acum se poate vorbi despre stadiul operaţiilor concrete caracterizat prin apariţia grupărilor operaţionale care permit conceptualizări şi coordonări de concepte (Popescu- Neveanu, Paul şi colaboratorii- Psihologiei, manual pentru clasa a X-a şcoli normale şi licee, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1997, pag. 52-53). Tot în perioada şcolară mică are loc o creştere simţitoare a caracterului explicit al înţelegerii. Curiozitatea se diversifică, se dezvoltă imaginaţia reproductivă, cât şi cea creatoare. Micul şcolar se obişnuieşte treptat cu efortul 125

Mirela Târnoveanu de a-şi organiza atenţia voluntară ca expresie a cerinţei de a respecta şi îndeplini un program impus de activitate. Atenţia se modifică din punct de vedere calitativ, este mai stabilă, mai flexibilă şi distributivă. În această perioadă şcolară se diferenţiază stilurile cognitive, adică modul în care elevii răspund varietăţii sarcinilor şi problemelor intelectuale. Copiii impulsivi au un ritm de conceptualizare rapid şi tendinţa de a da primul răspuns care le vine-n minte. Copiii reflexivi au nevoie de o perioadă de gândire, fiind preocupaţi de calitatea răspunsului şi nu de rapiditatea cu care este oferit acesta. Copiii cu stil cognitiv analitic pleacă în conceptualizare de la detalii, iar cei cu stil tematic iau în considerare întregul. Cunoaşterea de către profesor a particularităţilor psihice ale copiilor reprezintă un punct de plecare pentru organizarea unui proces instructiveducativ de calitate. Între aceste caracteristici învăţarea prin acţiune constituie elementul principal.Adevărata învăţare având loc în condiţiile activităţii proprii de gândire Spre deosebire de învăţământul tradiţional centrat pe materia de învăţat, învăţământul modern, centrat pe elev prezintă o serie de avantaje:

învăţarea este individualizată în funcţie de interesele şi nevoile celui care învaţă; învăţarea este înlesnită prin identificarea unor pretexte- problemă motivante pentru elevi; explorarea experimentală stă la baza procesului de învăţare; reconsiderarea rolului cadrului didactic (înlesneşte demersul didactic al elevului, orientează şi facilitează accesul elevilor la informaţii); încurajarea iniţiativei elevilor, responsabilizarea şi motivarea elevilor pentru eficientizarea procesului de comunicare; realizarea de proiecte individuale sau de grup cu rolul de a dezvolta elevilor „deprinderi de proiect”.

• •

Test de autoevaluare nr. 1 1. Definiţi metoda şi metodica. 126

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

2. Enumeraţi cel puţin patru avantaje ale învăţământului modern, centrat pe elev. Sugestii Ai reuşit? Felicitări! Treci mai departe!

6.4 Prezentarea generală a disciplinelor.
Disciplina „Cunoaşterea mediului” realizează o punte de legătură între elementele de cunoaştere a mediului acumulate de copii în grădiniţe şi disciplina „Ştiinţe ale naturii”studiată în clasele a III-a şi a IV-a. Se asigură, în acest fel o continuitate a obiectivelor ciclului de achiziţii fundamentale (grupa mare, cls. I şi cls. A II a), ce vizează:

stimularea copilului în vederea perceperii şi cunoaşterii mediului apropiat; stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi a imaginaţia acestuia.

Cunoaşterea mediului îşi propune să înlesnească înţelegerea naturii prin participarea activă şi conştientă a elevului la descoperirea şi redescoperirea fenomenelor şi proceselor naturale. Punctul de plecare îl reprezintă experienţa de viaţă a elevilor, nevoile lor reale de cunoaştere. Obiectivele acestei discipline nu vizează însuşirea de cunoştinţe, ci dezvoltarea capacităţilor de observare, explorare din mediul înconjurător. Procesul de cunoaştere a mediului înconjurător se desfăşoară în strânsă relaţie cu particularităţile psiho- fizice ale şcolarului mic.Procesul de familiarizare cu mediul înconjurător începe din etapa preşcolară în care copilul acumulează un bagaj eterogen de cunoştinţe despre lumea care îl înconjoară. În cazul şcolar mic (6-7 ani) prima treaptă a cunoaşterii o constituie intuirea, adică observarea plantelor, a animalelor, a obiectelor şi fenomenelor concrete. Un alt obiectiv major al disciplinei „Cunoaşterea mediului” îl reprezintă educaţia pentru sănătate a copiilor, pentru respectarea unor reguli de igienăindividuală şi colectivă (igiena corporală, igiena locuinţei, igiena clasei, etc.)

127

Mirela Târnoveanu Conform notei de prezentare a programei, disciplina de învăţământ „Ştiinţe ale naturii” vizează „observarea şi perceperea lumii în întregul său, cu componentele, procesele şi fenomenele caracteristice, ca şi învăţarea prin înţelegere şi aplicare”. Demersul didactic se deplasează de la „Ce se învaţă?” la „De ce se învaţă?”. Această deplasare asigură creşterea caracterului formativ al învăţării şi are rolul de a stimula interesul pentru cunoaştere al copilului. Noile programe evidenţiază necesitatea pregătirii elevului nu ca pe un „om de ştiinţă” ci ca pe un „cetăţean care să utilizeze demersul ştiinţific în vederea înţelegerii şi participării active la viaţa socială”. Prin predarea „Ştiinţelor naturii” nu se urmăreşte o acumulare de fapte şi de informaţii ştiinţifice ci raportarea copilului la mediul în care trăieşte.

6.5 Proiectarea activităţii didactice
Proiectarea didactică este o activitate de anticipare a etapelor şi a acţiunilor concrete de realizare a obiectivelor. A proiecta, înseamnă a elabora un plan de acţiune pentru organizarea şi desfăşurarea unei activităţi didactice. Proiectarea didactică presupune: 1. Studierea programelor şcolare; 2. Elaborarea planificărilor calendaristice anuale şi semestriale; 3. Proiectarea unităţilor de învăţare; 4. Proiectarea lecţiilor. 6.5.1 Programa şcolară Programa şcolară este un document care cuprinde obiectivele (ţintele de atins prin activitatea didactică), conţinuturile şi activităţile de învăţare. Lectura programei se realizează pe orizontală, pornind de la obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă la conţinuturile şi activităţile de învăţare. Programa şcolară trebuie parcursă de toate cadrele didactice, dar poate fi adaptată, personalizată de către fiecare cadru didactic în funcţie de: cerinţele şi condiţiile fiecărei clase, de oferta materială a şcolii, de pregătirea profesională a cadrului didactic, etc.

128

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Personalizarea demersului didactic se realizează prin identificare a unităţilor de învăţare care grupează conţinuturile în mod eficient pentru realizarea obiectivelor. Obiectivele cadru, obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini specifice disciplinei de-a lungul mai multor ani de studiu. Din obiectivele cadru derivă obiectivele de referinţă ce specifică rezultatele aşteptate ale învăţării şi urmăresc progresia în achiziţia de competenţe şi cunoştinţe de la un an de studiu la altul. Pentru realizarea obiectivelor propuse pot fi organizate diferite tipuri de activităţi de învăţare. Programa oferă cel puţin un exemplu de astfel de activităţi, pentru fiecare obiectiv de referinţă în parte. Exemplele de activităţi de învăţare sunt construite astfel încât să pornească de la experienţa concretă a elevului şi să se integreze unor strategii didactice adecvate contextelor variate de învăţare. Programa este astfel concepută încăt să nu îngrădească gândirea independentă a cadrului didactic precum şi libertatea acestuia de a alege şi de a organiza activităţile de învăţare cele mai adecvate pentru atingerea obiectivelor propuse. Clasa I- Cunoaşterea mediului Obiectivele cadru ale disciplinei Cunoaşterea mediului: 1. Dezvoltarea capacităţilor de observare,explorare şi înţelegere a realităţii din mediul înconjurător; 2. Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea în comunicare a unor termeni specifici, pentru a descrie fenomene observate în mediul înconjurător; 3. Formarea unei atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător prin stimularea interesului faţă de păstrarea unui mediu echilibrat şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a acestuia; Exemple de obiective de referinţă specifice fiecărui obiectiv cadru: 1.1. să descrie caracteristici ale mediului social şi cultural; 1.2. să enumere caracteristici specifice ale unor vieţuitoare din mediul apropiat; 1.3. să observe şi să denumească fenomene din mediul înconjurător; 129

Mirela Târnoveanu 2.1. să utilizeze un limbaj specific ştiinţelor naturii în descrierea unor vieţuitoare, fenomene din mediul înconjurător; 2.2. să formuleze întrebări în legătură cu fenomenele observate; 2.3. să utilizeze simboluri şi informaţii referitoare la fenomene observate în mediul înconjurător; 3.1. să manifeste interes pentru cunoaşterea mediului înconjurător; 3.2 să conştientizeze influenţa activităţii copilului asupra mediului apropiat; 3.3. să motiveze protecţia mediului înconjurător pe baza informaţiilor primite; 3.4. să participe la acţiuni de îngrijire şi protejare a mediului; 3.5 să precizeze câteva reguli de igienă a corpului şi a alimentaţiei pe baza informaţiilor primite; 3.6 să întocmească oral un program zilnic de activitate a şcolarului. Pentru fiecare obiectiv de referinţă, programa cuprinde mai multe exemple de activităţi de învăţare. Conţinuturile învăţării

VEZI ANEXA 1 6.5.2 Planificarea calendaristică anuală şi semestrială Realizarea planificării calendaristice (anuală şi semestrială) este o operaţie de anticipare a activităţii didactice care presupune o viziune clară, de ansamblu a obiectului de studiu, cunoaşterea conţinuturilor. Elaborarea planificării calendaristice presupune: 1. realizarea asocierii dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturi; 2. identificarea unităţilor de învăţare şi ordonarea lor în concordanţă cu logica internă a disciplinei; 3. stabilirea tipurilor de activităţi: predare- învăţare, recapitulare şi sistematizare, evaluare; 4. precizarea ritmului de parcurgere a materiei (timpul alocat fiecărui unităţi de înăţare). Planificarea calendaristică se poate întocmi, pornind de la următoarele rubricaţii (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, CNC – Ghid 130

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

metodologic de aplicare a programei de aplicare a programei de Ştiinţe ale naturii la clasele a III-a/ a IV-a, pag. 7.) Instituţia de învăţământ............. Disciplina.................................... Anul şcolar.................................. Profesor...................................... Clasa.......................................... Nr. Ore pe săpt./ Tip de curriculum................. Planificare calendaristică Unitatea de învăţare Obiective de referinţă Conţinuturi Nr. ore Săptămâna Obsrvaţii

Unităţile de învăţare- se indică prin titluri stabilite de către profesor. Obiectivele de referinţă- se trec numerele obiectivelor de referinţă din programa şcolară (1.1,1.2,2.2,etc.). Numărul de ore alocate fiecărei unităţi de învăţare se stabileşte de profesor dar, în general, nu trebuie să depăşească 7-8 ore.

Prezentul curs nu-şi propune să ofere modele de planificări calendaristice. Planificările calendaristice propuse au rolul de a te familiariza cu tehnica elaborării acestor planificări. Planificarea calendaristică Unitatea de învăţare Spre şcoală Obiective Conţinuturi Nr. Săpt. de ore referinţă 1.1, 1.2, • Elemente ale 1.3, 1.4 mediului social şi cultural : obiective sociale din cartier, 2 S1 + S2 localitate ; • Observarea unor plante din mediul apropiat Calendarul 1.1, 1.2, • Fenomene ale naturii: naturii 1.3, 1.4, - fenomene ale naturii: 2.1, 2.2, ploaie, vânt, fulger, tunet – 2 S3 + S4 recunoaşterea în natură sau 2.3 cu ajutorul unor materiale didactice. Obs.

131

Mirela Târnoveanu Vreau să 1.1, 1.2, cresc 1.3, 1.4, sănătos! 2.1, 2.2, 2.3, 3.3 Iarna, 1.1, 1.2, bucuria 1.3, 1.4, copiilor 2.1, 2.2, Atenţie 2.3 vacanţă ! În lumea 1.1, plantelor 1.3, 2.1, 2.3 1.2, 1.4, 2.2, Educaţie sănătate : -igiena corpului

pentru 3 S5 + S7

În lumea 1.1, animalelor 1.3, domestice 2.1, 2.3

1.2, 1.4, 2.2,

Soseşte 1.1, primăvara! 1.3, 2.1, 2.3 Animale 1.1, sălbatice 1.3, 2.1, 2.3

1.2, 1.4, 2.2, 1.2, 1.4, 2.2,

• Anotimpurile : denumire, lunile anotimpurilor, succesiunea lor, caracteristici • Recapitularea şi evaluarea finală • Observarea unor plante de la colţul viu al clasei • Recunoaşterea şi denumirea părţilor componente ale unei plante(rădăcină, tulpină, frunze, flori, fruct). • Observarea unor animale din mediul apropiat al copilului • Recunoaşterea şi denumirea părţilor componente ale unui animal (cap, trunchi, membre). • Fenomene ale naturii, modificări în lumea vie şi activităţi ale oamenilor specifice fiecărui anotimp. • Recunoaşterea şi denumirea părţilor componente ale unui animal (cap, trunchi, member). • Recapitulare finală şi evaluativă.

10

S8 + S17

4

S18 + S21

5

S22 + S26

4

S27 + S30

2

S31 + S33

Test de autoevaluare nr. 2 1. Elaboraţi o planificare calendaristică anuală la disciplina Cunoaşterea mediului / Ştiinţe al naturii. 6.5.3 Proiectarea unităţilor de învăţare Unitatea de învăţare este o structură didactică deschisă şi flexibilă, având următoarele caracteristici:
• •

Este coerentă în raport cu obiectivele de referinţă ; Este unitară tematic ;

132

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar
• • •

Se desfăşoară continuu pe o perioadă de timp ; Subordonează lecţia, ca element operaţional ; Se finalizează prin evaluarea sumativă* (Ministerul Educaţiei şi

Cercetării, CNC – Ghid metodologic de aplicare a programei de Ştiinţe ale naturii la clasele a III-.a / a IV-a, pag. 7, 12)
În ce scop voi face?

Ce voi face?

Cu ce voi face?

Cum voi face?

Cât s-a realizat ?

Identificarea obiectivelor

Selectarea conţinuturilor

Analiza resurselor

Determinarea activităţilor de învăţare

Stabilirea instrumentelor de învăţare

Organizarea demersului didactic corespunzător fiecărei unităţi de învăţare trebuie să ţină cont de parcurgerea secvenţelor de: - familiarizarea; - structurare; - aplicare. Etapa de familiarizare are ca scop acomodarea elevului cu noile conţinuturi prin intermediul unor situaţii problemă date spre rezolvare sau experimentare. Rezolvarea acestor probleme presupune folosirea unor tehnici de lucru specifice ştiinţelor. Un astfel de demers didactic dezvoltă la elev o atitudine reflexivă, exprimată printr-un efort propriu de observare, comparare, experimentare. În această etapă, cadrul didactic propune activităţi de învăţare variate care au rolul de a dirija învăţarea, pas cu pas. Sarcinile de lucru concepute gradat dau elevilor posibilitatea de a găsi soluţii prin efort propriu. Cadrul didactic se abţine să definească termeni, noţiuni, să explice noul concept până când elevii nu au efectuat suficiente experimente. Rolul său este de a orienta demersul de căutare fără să ofere soluţii prestabilite pe care elevii să le memoreze. În această etapă, explorarea experimentală stă la baza activităţii de învăţare. În etapa de structurare se esenţializează şi se sistematizează observaţiile realizate de elevi.

133

Mirela Târnoveanu Rolul cadrului didactic este de a-i conduce pe elevi spre o structurare a noţiunilor, a conceptelor cu care operează. În etapa de aplicare se realizează consolidarea şi aprofundarea noilor concepte. Intervenţia cadrului didactic va fi centrată pe întărirea unot tehnici şi proceduri, pe aplicarea teoriei pentru rezolvarea unor situaţii particulare. Aplicaţiile propuse favorizează individualizarea învăţării şi oferă cadrului didactic un feed-back eficient în ceea ce priveşte nivelul de formare a noţiunilor şi competenţelor dobândite de elevi la un anumit moment (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, CNC – Ghid metodologic de aplicare a programei de Ştiinţe ale naturii la clasele a III-a/ a IV-a, pag 24). Proiectul unităţii de învăţare poate fi întocmit pornind de la următoarea rubricaţie: Proiectul unităţii de învăţare Disciplina............................................ Clasa....................... Unitatea de învăţare....................................... Nr. Ore alocate..................................... Conţinuturi Obiective de referinţă Conţinuturi – se detaliază conţinuturile din cadrul unităţii de învăţare. Obiective de referinţă – se trec obiectivele de referinţă (ex.1.1; 2.3; etc.). Activităţi de învăţare – se notează activităţile propuse de programă sau alte activităţi de învăţare propuse de profesor. Resurse – se notează resursele materiale necesare (materiale didactice, mijloace de învăţământ), resursele procedurale (metode de predare / învăţare, forme şi modalităţi de organizare a activităţii) şi resursele temporale (alocarea de timp). Evaluare – cuprinde menţiuni cu privire la tipul instrumentelor de evaluare folosite (important este să fie evaluată, nu cantitatea de informaţie stocată de elev ci, mai ales, ceea ce poate să facă, utilizând informaţia pe care o deţine). 134 Activităţi de învăţare Resurse Evaluare Obsrvaţii

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Prezentul curs nu-şi propune să ofere modele de proiecte ale unităţilor de învăţare ci să ofere studenţilor posibilitatea de a « învăţa » tehnica predării.
Conţinuturi (detalieri) Obie ctive de referi nţă Activităţi de învăţare Resurse Evaluare O b s.

Factori mediu

de

1.1

2.1

1.2 1.3

Incălzirerăcire ; căldură absorbită/c edată

2.1

2.3

3.1

Enumerarea caracteristicilor factorilor de mediu în decursul anotimpurilor. Descrierea unor imagini a celor patru anotimpuri, cu enumerarea modificărilor observate. Identificarea cauzelor anotimpurilor. Modelarea experimentală a procedurii anotimpurilor. Identificarea unor proprietăţi ale Soarelui –căldură şi lumină. Modelarea experimentală a încălzirii diferenţiate a Pământului în funcţie de ănclinarea axei polilor. Demonstrarea experimentală a încălzirii produse de Soare – construirea şi utilizarea unui cuptor solar. Experimentarea încălzirii / răcirii corpurilor şi schimbului de căldură.

-activitate frontală

-observare sistematică

1 oră -activitaţi pe grupe ; sursă de lumină, căldură. -fişe de activitate

-observare sistematică -investigaţia -prezentarea rezultatelor şi discutarea (frontală)

1 oră

2.1

-activitaţi pe grupe ; surse de căldură. -termo-metre -obiecte din

-investigaţia -observare sistematică

135

Mirela Târnoveanu diferite materiale:stic lă, plastic, lemn, metal -fişe de activitate 1 oră Transformă 2.3 Evidenţierea -activitate pe -Referate ri ale experimentală a grupe stărilor de transformărilor -cutii de tablă agregare stărilor de agregare în cu capac, natură: apă, cuburi - observarea de gheaţă, experimentală a planşe, fişe fenomenului de de observaşie condensare; 3.1 Demonstrarea dependenţei evaporării de mărimea suprafeţei de evaporare 1 oră 3.1 Observarea experimentală a fenomenelor de topire şi solidificare a apei. Circuitul 1.2 Modelarea unor -activitate pe -probe orale apei în fenomene grupe -probă natură atmosferice – -planşe cu practică 2.3 formarea norilor. drumul apei -fişe Evidenţierea în corpul -observarea experimentală a plantelor sistematică -fişe de lucru conducerii apei prin tulpină. -experimete Demonstrarea rolului de dizolvare, transportor al apei. colorarea Urmărirea ascensiunii vaselor 2.1 apei în tuburi subţiri. conductoare Identificarea şi din tulpină. descrierea circuitului apei în natură. 1 oră 1.3 Concurs de referate : -activitate -Probe scrise 3.1 producerea unor -probe orale individuală fenomene sau pe grupe atmosferice. -fişe de evaluare 1 oră ‫ ٭‬Sugestii metodologice privind organizarea demersului didactic pentru unitatea de învăţare Schimbare, transformare – exemplificări Tipul lecţiei: Transformări ale apei 136 2.2 Citirea temperaturii indicate de un termometru pe scara Celsius.

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

‫ ٭‬Detalieri ale activităţilor de învăţare
1. Observarea fenomenului de condensare O ceaşcă de apă fierbinte se va pune sub partea superioară decupată dintr-un bidon de plastic. Se va observa că aburul condensează pe pereţii sticlei şi se preling apoi sub formă de picături de apă.

Experimentul în care se foloseşte apa fierbinte se va efectua de către profesor! 2. Observarea fenomenului de evaporare Se pune apă într-o farfurioară întinsă care se expune la soare (pe fereastra clasei, timp de două, trei zile). Se observă că, după un timp, apa a dispărut. Explicaţi elevilor că apa se duce în aer sub formă de vapori, se evaporă.

‫٭‬Exemple de fişe de lucru
Activitatea de observare va fi dirijată de către învăţător prin întrebări sau prin fişe de observaţie. Condensarea Fisă de lucru :…………………….. Data :……………………………… Numele :…………………………... Clasa :……………………………... Corpurile implicate în experiment
• • •

Corp 1………………………………. Corp 2………………………………. Corp 3 ………………………………

Însuşirile fiecărui corp :
• • •

Însuşiri corp 1………………………. Însuşiri corp 2………………………. Însuşiri corp 3……………………….

Deasupra ceştii se observă……………, adică apă în stare gazoasă. Pe pereţii sticlei se observă……………, adică………….lichidă.

137

Mirela Târnoveanu După completarea fişelor de observaţie de către fiecare grupă, are loc raportarea – fiecare grupă îşi alege un conducător care va raporta, întregii clase, rezultatele activităţilor de observare. A doua etapă a activităţii de învăţare constă în formularea de întrebări de către învăţător ; rospunsurile la întrebări vor fi formulate pe grupe. Activitatea se poate organiza sub formă de joc. Câştigătoare va fi desemnată grupa care formulează răspunsurile în timpul cel mai scurt şi cât mai corect şi mai complet. Exemple de întrebări : - Cum a ajuns apa pe pereţii sticlei de plastic ? - În ceaşcă mai există apă ? - În ce condiţii în ceaşcă nu mai este apă ? - Ce fenomen din natură se petrece în acelaşi fel ? Această ultimă întrebare poate fi folosită ca pretext motivant pentru studiul temei Circuitul apei în natură. Tema pentru acasă : proiect cu tema Evaporarea apei. Fiecare grupă va primi o fişă de lucru. Evaporarea apei Fişă de lucru Materiale necesare : cană, apă, fişii de hârtie ( de aceleaşi dimensiuni), lipici Ce veţi face ? Umpleţi cana, până la jumătate, cu apă. Puneţi-o la fereastră. Inregistraţi în fiecare zi (seara) nivelul apei, astfel : tăiaţi trei fâşii egale de hârtie având lungimea mai mare decât nivelul apei din cană, în fiecare zi scufundaţi câte una din ele în cană, până ce ating fundul cănii. Tăiaţi fâşia de hârtie exact acolo unde începe zona uscată. Păstraţi partea udă a hârtiei, lăsaâi-o să se usuce, lipiţi-o în caiet şi notaţi ziua. Repetaţi această operaţie încă 2 zile, lipind cele două fâşii lângă prima. Efectuaţi un desen prin care să descrieţi etapele acestui experiment.

138

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

Profesorul, după raportarea activităţii fiecărei grupe, formulează întrebări de tipul :
• • •

“ ce s-a întâmplat cu apa ? ” “ Cum s-a evaporat apa în prima zi ? De ce?” “Dar a doua zi? De ce?”

Scopul acestor întrebări este de a determina influenţa temperaturii asupra evaporării. Detaliem câteva activităţi de învăţare specifice fiecărei secvenţe a unităţii de învăţare. a) în secvenţa de familiarizare:

Reactualizarea caracteristicilor factorilor de mediu în decursul anotimpurilor ; Identificarea cauzelor anotimpurilor – modelarea experimentală de producere a anotimpurilor;

b) în etapa de structurare şi sistematizare a noţiunilor.

Identificarea unor proprietăţi ale Soarelui – căldura şi lumina – modelarea experimentală a încălzirii diferenţiate a Pământului funcţie de înclinarea axei polilor; Observarea experimentală a fenomenului de condensare; Observarea experimentală a fenomenului de evaporare ; Observarea experimentală a fenomenelor de topire şi solidificare a apei ; Modelarea unor fenomene atmosferice – formarea norilor. c) în etapa de aplicare şi exersare direcţionată.

• • •

• •

Identificarea şi descrierea circuitului apei în natură Concurs de referate privind producerea unor fenomene atmosferice. 6.5.4 Proiectarea lecţiilor de Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe Lecţia reprezintă componenta operaţională a unităţii de învăţare. Proiectarea lecţiilor permite afirmarea creativităţii cadrului didactic. Proiectarea lecţiei se realizează prin parcurgerea următoarelor etape: 1. Identificarea obiectivelor de referinţă din programă şi corelarea lor

cu activităţile de învăţare şi conţinuturile;

139

Mirela Târnoveanu 2. Selectarea şi structurarea logică a conţinutului presupune identificarea elementelor fundamentale, absolut necesare pentru înţelegerea conţinuturilor. Predarea ştiinţelor are ca scop transmiterea unui mod de gândire ştiinţific prin implicarea elevilor în activităţi experimentale şi nu memorarea unor informaţii ştiinţifice. 3. Stabilirea obiectivelor operaţionale Operaţionalizarea obiectivelor presupune respectarea a trei condiţii: a) descrierea comportamentului (observabil, măsurabil) al elevului cu ajutorul verbelor de acţiune: „a identifica”, „a enumera”, a completa”, „a recunoaşte”, „a distinge”, „a aplica”, „a utiliza”, „a analiza”, „a argumenta”, „a valida”, etc. b) precizarea condiţiilor în care se va desfăşura acţiunea respectivă – prezentarea situaţiei în care vor fi puşi elevii pentru a proba asimilarea comportamentelor prezentarea”) c) performanţa – stabilirea criteriului folosit pentru evaluarea performanţei elevilor. 4. Alegerea tipului şi a variantei de lecţie – se realizează în funcţie de natura conţinutului şi de caracteristicile obiectivelor propuse, de particularităţile de vârstă ale elevilor şi de mijloacele de învăţământ existente. 5. Stabilirea strategiilor didactice presupune organizarea şi conducerea procesului de predare – învăţare – evaluare, pe baza îmbinării eficiente a metodelor şi mijloacelor de învăţământ folosite pentru realizarea obiectivelor propuse, în raport cu un anumit conţinut. Caracterul experimental al disciplinelor Cunoaşterea mediului / Ştiinţe ale naturii necesită folosirea unor metode centrate pe elev ca: experimentul, învăţarea prin descoperire, problematizarea, modelarea, etc. Mijloacele de învăţământ, în calitate de instrumente de acţiune sau purtătoare de informaţie, intervin direct în procesul de instruire, sprijinind eforturile de învăţare ale elevilor. Cele mai eficiente sunt mijloace de exersare şi formare a priceperilor cu care se efectuează experienţe şi lucrări practice pentru că stimulează gândirea şi imaginaţia. (ex. „având la dispoziţie”, „cu ajutorul”, „după

140

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

6. Elaborarea proiectului de lecţie. Proiectul de lecţie trebuie să ofere o perspectivă de ansamblu asupra lecţiei, să fie simplu şi operaţional, să fie flexibil lăsând posibilitatea de intervenţie, de autoreglare pe parcursul lecţiei. În practică, se utilizează diferite modele de proiecte de lecţie.

VEZI ANEXA 2 -EXEMPLU DE PROIECTARE ŞTIINŢE ALE NATURII CLASA A III-a 6.5.5 Sugestii metodologice Prin prezentul curriculum se intenţionează ca, pe parcursul claselor a III-a şi a IV-a, elevii să dobândească competenţe utile într-o abordare ulterioară diferenţiată a domeniilor ştiinţei şi să-şi structureze un set de valori şi atitudini faţă de ştiinţele naturii, prin prisma raportului faţă de acestea şi, implicit, faţă de mediu. Acestea se regăsesc într-o serie de aspecte ale învăţării, vizate de practica pedagogică:

Observarea atentă a mediului şi a relaţiilor dintre componentele acestuia. Citirea corectă şi conştientă a enunţului unei situaţii – problemă; Înţelegerea şi explicitarea fenomenelor naturale observate sau evidenţiate; Secvenţializarea etapelor de desfăşurare a acestora; Exprimarea, prin simboluri specifice, a conceptelor studiate; Construirea şi interpretarea unor diagrame, tabele şi scheme grafice care ilustrează rezultatele unor experimente; Iniţierea şi realizarea creativă a unor investigaţii, pornind de la tematica propusă; Formarea obişnuinţei de a utiliza diverse tipuri de reprezentări, pentru rezumarea, clasificarea şi prezentarea concluziilor unor experimente; Formarea deprinderii de a anticipa evoluţia fenomenelor studiate, pornind de la condiţiile existente. Acestea explică apropierea învăţării de practica învăţării eficiente a

• •

• • •

ştiinţelor naturii. În demersul didactic, centrul acţiunii devine elevul şi un predarea noţiunilor ştiinţifice ca atare. Accentul trece de la “ce?” să se înveţe, la “în ce scop?” să se înveţe. Evaluarea se face în termeni calitativi : capătă 141

Mirela Târnoveanu semnificaţie dimensiuni ale cunoştinţelor dobândite, cum ar fi : esenţialitatea, profunzimea, funcţionalitatea, durabilitatea, orientarea axiologică, stabilitatea, diversificarea treptată, aplicabilitatea. Prin acest curriculum, se urmăreşte crearea condiţiilor favorabile elevilor de a-şi forma şi dezvolta competenţele într-un ritm individual, de a putea să-şi transfere cunoştinţele acumulate într-un domeniu de studiu altui domeniu. Pentru aceasta, este util ca demersul didactic să se orienteze spre realizarea unor tipuri variate de activităţi precum:
• •

Prelucrarea variată a informaţiilor adecvate obiectelor vizate; Introducerea conţinuturilor utilizând moduri de antrenare a gândirii elevilor; Solicitarea unor corelaţii intra şi inter-disciplinare, care să determine realizarea de transferuri de cunoştinţe; Antrenarea elevului în situaţia de a decide asupra unor sarcini de lucru adecvate şi asupra situaţiei-problemă expuse; Formarea deprinderii elevilor de a utilia independent manualul şi alte surse de informaţie, operând prin analiza pe text, interpretarea unor conţinuturi; Anticiparea de sarcini rezolvabile prin activităţi în grup; Organizarea unor activităţi de învăţare diferenţiată care să permită desfăşurarea sarcinilor de lucru în ritmuri diferite; Sugerarea unui algoritm al învăţării, prin modul de ordonare a sarcinilor. Metodele şi tehnicile de predare, precum şi practicile pedagogice alese,

• •

în funcţie de rimul de învăţare şi de particularităţile psiho-individuale ale elevilor, trebuie să fie esenţial centrate pe universul copilului. Învăţarea trebuie să se dezvolte în mod natural, pornind de la ce ştie elevul către descoperirea varietăţii naturii şi a fenomenelor, pe cale experimentală. O învăţare eficientă va da posibilitatea copilului să experimenteze, să redescopere natura printr-un contact direct cu aceasta, în care rolul învăţătorului este de ghid şi colaborator. Demersul didactic propus prin actuala programă este orientat spre:

Accentuarea caracterului formativ al metodelor de instruire (acestea

sunt utilizate în activitatea de predare-învăţare, în scopul dezvoltării capacităţilor de a opera cu informaţiile asimilate, de a aplica şi evalua 142

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

cunoştinţele dobândite, de a verifica ipoteze şi de a căuta soluţii adecvate de rezolvare a problemelor propuse);

Aplicarea metodelor centrate pe stimularea structurilor cognitive şi

operatorii ale elevilor (în scopul transformării elevului în subiect al propriei instruiri şi educaţii);

O îmbinare şi o alternanţă sistematică a activităţilor bazate pe efortul proprie, exerciţiul individual, instruirea programată,

individual al elevului (documentarea după surse de informaţie variate, observaţia experimentul şi lucru individual, tehnica muncii cu fişe etc.) cu activităţile care solicită efortul colectiv (de echipă, de grup) de genul discuţiilor;

Folosirea unor metode care să favorizeze intervenţia nemijlocită a În tabelul următor este prezentată o ordonare ierarhică a procedurilor

elevului în realizarea experimentului. ştiinţifice propuse de programe:

Clasificări ale corpurilor şi materialelor; Observaţii; Măsurări cu mijloace uzuale; Stabilirea relaţiilor temporale şi spaţiale (în termeni de rapiditate, distanţă, mişcare, formă, etc.); Înregistrarea observaţiilor – figurativă;

• •

Observaţii; Clasificări ale corpurilor şi materialelor; Estimări ale unor caracteristici (mărimi, relaţii); Stabilirea relaţiilor temporale şi spaţiale (în termeni de rapiditate, distanţă, mişcare, formă etc.); Formularea definiţiilor operaţionale (reţete) – figurative, verbale (cum ai proceda ca să...?) Analiza observaţiilor (comparaţii, generalizări simple); Măsurări cu mijloace convenţionale şi

• • •

• •

Colectare, conservare etc.; Raportarea observaţiilor – figurativă, verbală.

143

Mirela Târnoveanu neconvenţionale;

Înregistrarea observaţiilor – figurativa, verbală; Colectare, conservare, cultivare etc.; Raportarea observaţiilor şi analizelor – figurativă, verbală.

6.5.6 Experimente ce se pot realiza la disciplina Şt. ale naturii Experimente ce se pot realiza cu clasele a III-a şi a IV-a. Clasa a III-a 1. Geotropismul tulpinii: Mişcare, orientare influenţată de gravitaţie, de verticală. Se înclină un ghiveci cu flori. După o săptămână, tulpina, crengile se orientează vertical, în sus. 2. Geotropismul rădăcinilor: între pereţii unui vas transparent şi o bucată de vată sau de hârtie de ziar mototolită, unezite permanent, se introduc boabe de fasole orientate diferit. Rădăcinile cresc îndreptânduse în jos. 3. Fototropism: sensibilitatea la lumină a vârfului tulpinii. Pe o porţiune a unui răsad de grâu, se acoperă vârfurile tulpinilor cu câte o căciulă de hârtie. Dacă sunt expuse la soare, tulpinile neacoperite se orientează după acesta, spre deosebire de cele acoperite. 4. Hidrotropism: într-un vas transparent se pun boabe de grâu, fasole pe vată, hârtie de ziar umezite pe o porţiune. Rădăcinile care cresc se orientează către porţiunea umezită. 5. Hidrotropism: în căutarea apei. Sub un strat de răsad se plasează un vas pentru apă. Când vasul nu conţine apă, rădăcinile din răsad se îndreaptă în jos, la început, datorită gravitaţiei, apoi se rotesc lateral, în căutarea apei. Dacă în vas se toarnă apă, rădăcinile se orientează în jos. 6. Temperatura mediului influenţează creşterea plantelor: Boabe de fasole puse în vas cu vată umedă, menţinute la temperaturi diferite. 7. Sera: O butelie din plastic în care s-a tăiat o fereastră, un borcan cu o pungă transparentă din plastic, în care se pune un strat de pământ şi

144

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

răsad, pot simula condiţiile dintr-o seră, în care temperatura şi cantitatea de dioxid de carbon sunt mai ridicate. 8. Alimente fără gust: Felii de ceapă şi un măr. Un elev legat la ochi şi nasul acoperit nu deosebeşte gustul mărului şi al cepei. Dacă totuşi elevii detectează diferenţa, daţi-le să miroasă ceapa în timp ce mănâncă măr. Mirosul se dovedeşte important în a ajuta gustul la identificarea alimentelor. Un nas înfundat (răcit) face dificilă detectarea prin gust. 9. Auzul ajută orientarea în spaţiu: Un elev legat la ochi se întoarce spre diferite surse sonore care emit succesiv din diferite locuri. Cât de precisă este detectarea direcţiei sunetelor? Cum depinde precizia de distanţele dintre sursă şi receptor? Dar dacă se acoperă o ureche? 10. Vederea ajută estimarea distanţelor: Experiment analog, privind cu ambii ochi sau cu un singur ochi. În al doilea caz, este diminuată precizia detectării distanţelor (numărul de paşi până la obiect). 11. Vederea ajută la menţinerea echilibrului: Închideţi ochii şi încercaţi să staţi în echilibru pe un picior sau să vă rotiţi şi comparaţi capacitatea de păstrare a echilibrului corpului cu aceea când ochii sunt deschişi. 12. Reflexul pupilei: Se acoperă un ochi şi se priveşte cu celălalt o sursă de lumină puternică. După acomodare, se descoperă primul ochi şi se compară dimensiunile pupilelor. 13. Reflexul genunchiului: Esteprodus de o lovitură uşoară sub genunchi. 14. Starea solidă: Experimentul care să pună în evidenţă forme şi volume proprii. 15. Starea lichidă: Experimente care să pună în evidenţă forme diverse şi volume proprii. 16. Starea gazoasă: Experimente care să pănă în evidenţă lipsa formei şi volumul propriu. Clasa a IV-a 1. Model de difuzie: O picătură de cerneală plasată cu o pipetă pe suprafaţa apei dintr-un pahar se împrăştie până când culoarea (concentraţia= este distribuită uniform. 2. Capacitate (volum) pulmonar: Elevii suflă tot aerul din plămâni, umflând o pungă din plastic, apoi măsoară volumul pungii prin

145

Mirela Târnoveanu scufundare într-un vas cu apă. Se măsoară şi volumul pulmonar la respiraţie liniştită. 3. Separare prin filtrare: Hârtie de filtru, hârtie de ziar, ţesături, miez de pâine, etc., pâlnie, vas transparent, diverse amestecuri (solid-solid, solid-lichid, lichid-lichid) şi soluţii. Se varsă amestecurile prin ţesături. Se separă granulele componentelor solide de diferite dimensiuni. 4. Separare prin dizolvare, decantare, evaporare: Amestec de nisip şi sare, în apă. 5. Separare prin magnetizare: pulbere de fier şi aluminiu 6. Separare prin fierbere, condensare (distilare): temperaturi de fierbere diferite: apă, alcool. 7. Separarea prin plutire şi decantare: Lichide cu densităţi diferite: apa caldă pluteşte pe apa rece, uleiul pluteşte pe apă. 8. Separare prin sublimare şi desublimare: Naftalină şi sare. Prin încălzire, naftalina sublimează, vaporii urcă şi desublimează pe pereţii eprubetei. La baza eprubetei, vasului paharului rămâne sare. 9. Separarea prin scuturare, cernere: Corpusculele de dimensiuni mai mari ies la suprafaţă. 10. Topire: Compararea căldurilor necesare topirii unor cantităţi egale de ceară, naftalină, margarină etc., prin compararea acestor procese. 11. Determinarea temperaturii de topire a naftalinei: Se încălzeşte, la flacăra spirtierei, naftalină într-o eprubetă, până la cca 90oC, timp în care naftalina s-a topit. Se introduce un termometru în naftalina topită şi se înregistrează temperatura în timpul răcirii. Temperatura de solidificare, egală cu temperatura de topire, se detremină de pe porţiunea de temperatură constantă a graficului realizat. 12. Influenţa ariei suprafeţei, asupra topirii: Un cub de gheaţă sfărâmat se topeşte mai repede decât unul întreg, în aceleaşi condiţii de încălzire. 13. Viteza de evaporare: Se notează timpul de evaporare al unor cantităţi egale de lichide în funcţie de natura lichidelor, temperatura lor, (a corpului de pe care se evaporă), aria suprafeţei libere, viteza de îndepărtare a vaporilor produşi. 14. Răcire prin evaporare: Rezervorul unui termometru se acoperă cu vată îmbibată, succesiv, cu diferite lichide volatile (apă, alcool, acetonă, 146 Lichide cu

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

eter) şi se observă temperatura indicată de termometru. Viteza cu care scade temperatura şi nivelul atins depind de viteza de evaporare a lichidului din vată. 15. Efectul de seră: Dacă, pe timp călduros, cu soare, se stropeşte cu apă podeaua unei încăperi (sau pavajul din faţa unei clădiri) pentru a răci, micşora temperatura locului, în lipsa curenţilor de aer, dimpotrivă, temperatura creşte mai mult. 16. Condensare: Vaporii de apă (din aerul atmosferic!) se condensează pe ochelari etc.; apa din oala în care fierbe se condensează pe capac. 17. Compoziţia aerului expirat din plămâni: Vaporii de apă vor fi puşi în evidenţă prin condensare, dioxidul de carbon, prin barbotare în suc de lămâie, cu un pai de limonadă. 18. Respiraţia seminţelor: O pungă de pânză cu seminţe încolţite introduse într-un vas acoperit care conţine zeamă de lămâie produce precipitarea lichidului, semn că seminţele produc dioxid de carbon.

6.6 Cunoaşterea mediului în învăţământul preşcolar
6.6.1 Importanţa activităţilor de cunoaşterea mediului O componentă importantă a educaţiei copiilor preşcolari, cu un impact deosebit în dezvoltarea lor intelectuală, o reprezintă cunoaşterea mediului. Activităţile de cunoaştere a mediului înconjurător contribuie la formarea şi îmbogăţirea reprezentărilor despre natură şi societate iar contactul direct cu obiectele dezvoltă şi perfecţionează sensibilitatea tuturor analizatorilor. În procesul cunoaşterii mediului înconjurător se dezvolată spiritul de observaţie care contribuie la creşterea calităţii percepţiei, a dezvoltării copiilor de a sesiza însuşirile caracteristice, esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Participarea activă a copiilor în procesul de cunoaştere asigură dezvoltarea gândirii. Contactul direct cu lumea înconjurătoare reprezintă sursa cea mai i mportantă a îmbogăţirii şi activizării vocabularului, a formării unei exprimări clare, corecte şi coerente.

147

Mirela Târnoveanu 6.6.2 Particularităţi psihologice ale preşcolarului Preşcolaritatea, stadiul care se întinde între 3 şi 6/7 ani se caracterizează printr-o dezvoltare fizică şi psihică accentuată. Vârsta preşcolară este perioada celei mai întinse receptivităţi, perioada imaginaţiei, fanteziei şi a jocului. Prin joc, se îmbogăţeşte sfera vieţii psihice a copilului, curiozitatea, se conturează interesele şi se extind relaţiile interpersonale care asigură socializarea. Preşcolarul de 4 – 5 ani se adaptează cu mare uşurinţă mediului grădiniţei. Maxima receptivitate faţă de tot ceea ce-l înconjoară îi dezvoltă percepţia care devine un proces orientat cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. În această perioadă, socializarea copilului se realizează într-un ritm accelerat şi se instalează unele trăsături de personalitate. Curiozitatea vie şi permanentă a copilului îl îndeamnă spre cunoaştere şi investigare. Prin intermediul senzaţiilor, copilul primeşte informaţii despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare. Cum percepe culoarea, forma, mărimea obiectului, greutatea lui. În această perioadă se dezvoltă sensibilitatea vizuală, auditivă, chinestezică, gustativă şi olfactivă. Gândirea preşcolarului fiind legată de prezenţa obiectelor, de imagine are un caracter intuitiv, concret. Generalizarea şi abstractizarea sunt încă slab dezvoltate. Strâns legat de evoluţia gândirii este limbajul care, pe parcursul frecventării grădiniţei, se îmbogăţeşte cantitativ şi calitativ. Memoria preşcolarului se caracterizează prin mai multe particularităţi. La această vârstă, copiii memorează cu uşurinţă şi rapiditate diferite imagini, povestiri, cântece, poezii dar durata de păstrare a informaţiilor este redusă. De aceea, în procesul recunoaşterii, preşcolarii pot confunda cu uşurinţă obiecte asemănătoare. O altă particularitate a memoriei este caracterul intuitiv, plastic, concret. Preşcolarii pot evoca cu uşurinţă imaginea obiectelor, jucăriilor frumoase, viu colorate, atractive. Randamentul memoriei creşte dacă volumul de cunoştinţe nu este prea mare, dacă se face o memorare logică, dacă materialul trezeşte copiilor emoţii şi sentimente. În această perioadă, sub influenţa gândirii şi limbajului începe procesul organizării atenţiei voluntare. Mijloacele care contribuie la dezvoltarea şi educarea atenţiei preşcolarilor sunt: fixarea sarcinilor, 148 precizarea obiectivelor, îndrumarea permanentă şi

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

exprimarea clară, caldă şi expresivă. Cunoaşterea acestor particularităţi ale preşcolarilor este primul pas în desfăşurarea unei activităţi de calitate. 6.6.3 Programa de cunoaşterea mediului în înv. preşcolar Grădiniţa de copii, ca parte integrantă a învăţământului preuniversitar, are scopul de a oferi copiilor de vârstă preşcolară condiţiile necesare pentru o dezvoltare normală şi deplină. 6.6.4 Proiectarea activităţilor de cunoaştere a mediului În proiectarea activităţilor de cunoaşterea mediului se va ţine seama de nivelul grupei, de ecosistemele predominante în jurul localităţii şi de tipul acesteia. Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţa de copii stabileşte doar o singură activitate obligatorie de cunoaşterea mediului pe săptămână, la fiecare grupă. Organizarea programului anual de studiu pe teme - Obiective cadru - Obiective de referinţă Proiectarea a fost realizată de institutor Babeş Georgiana (Grădiniţa cu program prelungit nr. 17 Braşov, jud. Braşov.

VEZI ANEXA 3

6.7 Aprofundare prin lucrare de verificare Lucrare de verificare nr. 6
1. 2. Sau Elaboraţi o planificare semestrială şi sptămânală. Criterii de notare: Proiectaţi o activitate/lecţie de cunoaşterea

mediului/Ştiinţe ale naturii. Proiectaţi o unitate de învăţare la Ştiinţe ale naturii (învăţământ primar)

149

Mirela Târnoveanu - stabilirea corectă a obiectivelor operaţionale - structura lecţiei - abordări personale Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare Testul 1 Testul 2 1. Cursul conţine aceste noţiuni în partea de început. 2. Vezi paginile corespunzătoare. Cursul conţine exemple de planificări anuale. Consultă paginile corespunzătoare. 0,5 p 2,5 p 1p

- alegerea metodelor de predare şi a activităţilor de învăţare 1p

Rezumat
să definească metodica predării cunoaşterii mediului/ ştiinţelor naturii; să descopere noile abordări din domeniul predării ştiinţelor naturii; să identifice principalele particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară; să elaboreze planificări calendaristice; să proiecteze unităţi de învăţare şi activităţi/ lecţii.

Bibliografie selectivă
1. Elena, Huţanu; Daniel Ovidiu Crocnan – Ştiinţe, clasa a IV-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002; 2. Elena, Huţanu; Daniel, Ovidiu Crocnan – Ştiinţe, clasa a III-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2001; 3. Elena, Rafailă şi colaboratorii – Metode orientative de lucru cu preşcolarii, Editura All Pedagogic, Bucureşti, 1999, p. 9-45. 4. Gheorghe, Alexandru; Pavelea, Daniel, Tudor şi colaboratorii – Tehnologia didactică şi a tipurilor de lecţie în Învăţământul preuniversitar, Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2005, p. 14-42; 5. Maria, Comănescu, Androne, Constanţa – Ştiinţe, Clasa a II-a, Ghidul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996; 150

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

6. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Centru Naţional de Formare a Personalului din învăţământul preuniversitar – Ghidul programului de informare/ formare a institutorilor/ învăţătorilor- curriculum pentru clasele I şi a II-a, Bucureşti, 2003, p. 68-78; 7. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum – Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare de Ştiinţe ale naturii la cls. A III-a şi a IV-a, Bucureşti, 2001, p.4-31 şi 50-112;

Bibliografie generală:
1. ***Arborele lumii 2. ***MEC – Programul Naţional „Educaţia pentru sănătate în şcoala românească”, Ghid pentru cadre didactice (suport informativ), 2004, p. 63-89; 3. Ariniş Ioana, colaboratorii – Biologie, manual pentru clasa a IX-a, Editura All, Bucureşti, 2000; 4. Ariniş Ioana, Cristescu D. – Biologia animală şi vegetală, ghid metodologic, Editua paralelă 45, Piteşti, 2006, p. 10-29, p. 96-110; 5. Bogheanu Maria Magdalena, Ilarion Niculina – Ştiinţe ale naturii clasa a IV-a, experimente, evaluare, autoevaluare, Editura Humanitas Educaţional, 2002; 6. Boldor O., Raianu O., Trifu M., Fiziologia plantelor – Lucrări practice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 25-48; 7. Copil V. şi colaboratorii, Biologie, Manual pentru clasa a V-a, Editura Sigma, 1997, pag.28-78; 8. Corega C., Haralamb Dorel, Talparu Seryl – Fizică, manual pentru clasa aVI-a, Editura Teora, 1998, pag. 22-46; 9. Corega c., Haralamb Dorel, Talparu Seryl – Fizică, manual pentru clasa aVIII-a, Editura Teora, 2000, pag. 47-59; 10. Crocnan Daniel Ovidiu; Huţanu Elena – Manualul învăţătorului, clasa a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2001, pag. 5-14; 11. Crocnan Daniel Ovidiu; Huţanu Elena – Manualul învăţătorului, clasa a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002, pag. 410;

151

Mirela Târnoveanu 12. Elena Rafailă şi colaboratorii – Modele orientative de lucru cu preşcolarii, Editura All Pedagogic, Bucureşti, 1999, p. 3-45. 13. Elena, Huţanu, Daniel Ovidiu Crocnan – Ştiinţe, clasa a III-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001; 14. Elena, Huţanu, Daniel Ovidiu Crocnan – Ştiinţe, clasa a IV-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002; 15. Enciclopedia pentru tineri Larousse – Plante şi animale, Editura Rao, 1996, pag. 8-29, p.32-99; 16. Fătu, Sanda; Stroe, Felicia; Stroe Constantin – Chimie, manual pentru clasa a VII-a, Editura Corint, 1999, pag. 3-25; 17. Gheorghe, Alexandru; Pavelea, Daniel, Tudor şi colaboratorii – Tehnologia didactică şi a tipurilor de lecţie în învăţământul preuniversitar , Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2005, p.14-42. 18. Gheţe M., Grosu M., Activităţi practice pentru gimnaziu, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002, pag. 12-32 şi 32-45. 19. Grinţescu, I., Botanică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 32-69; 20. Întrebări şi răspunsuri – Natură şi animale, Enciclopedia Rao, Grupul Editorial Rao, 2005; 21. Întrebări şi răspunsuri – Ştiinţa în viaţa cotidiană, Enciclopedia Rao, Grupul Editorial Rao, 2005; 22. Maria, Comănescu, Androne, Constanţa – Ştiinţe, clasa a II-a, Ghidul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996; 23. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Centru Naţional de Formare a personalului din învăţământul preuniversitar – curriculum pentru clasele I şi a II-a, Bucureşti, 2003, p. 68-78; 24. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum – Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare de ştiinţe ale naturii la clasele a III-a şi a IV-a, Bucureşti, 2001, p. 4-31; 25. Opriş T. (Cele mai pasionante probleme ale lumii vii), Editura Albatros; 26. Opriş Tudor – Aceste uimitoare plante şi animale, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; 27. Pacearcă Ştefan; Constantin Rodica, Popescu Maria Luiza – Ştiinţe, clasa a IV-a, Editura Cartea Universală, 2003; 152

Cunoaşterea mediului/ştiinţe/didactica cunoaşterii mediului şi ştiinţelor în învăţământului primar şi preşcolar

28. Pârâială Viorica, Pârâială Dumitru, Filoti Carmen – Ştiinţe ale naturii, auxiliar pentru elevi, cadre didactice şi părinţi, Editura Euristică, Iaşi, 2002; 29. Todor V., şi colaboratorii, Metodica predării biologiei la clasele V – VIII, Editura Didactică şi edagogică, Bucureşti, 1982; 30. Turcitu, Doina; Pop Viorica – Fizică – manual pentru clasa a VIII-a, Editura Radical, 2000, pag. 7-47; 31. Ţibea, Florica – Atlas şcolar de bilogie (Regnul Plante), Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004 32. Ţibea, Florica – Atlas şcolar de biologie – Anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 2004; 33. Ţibea, Florica – Atlas şcolar de biologie (Regnul Protista, Regnul Animal), Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 2004; 34. Vodă Claudiu – Cercetător la......zece ani, Editura Aramis, Bucureşti, 2001;

153

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful