Zon@Literara

La telefon cu Eminescu Marius Ştefan ALDEA
Cum să vă spun, aseară l-am sunat pe Eminescu şi am vorbit despre generaţia asta nouă de poeţi şi scriitori, de la 2000 incoace. Am tot discutat problema aproape o oră iar Eminescu îmi spunea din când în când aldea, stai numai puţin, mi-a amorţit mâna, stai s-o schimb, şi de aici am tras concluzia că Eminescu nu are hands-free. În tot acest timp am sorbit trei sticle de vin roşu, luceafărul era şi el prezent, ciocnea cu noi, mai băga din când în când câte o înjurătură la adresa insurecţiilor noii generaţii. În schimb, Eminescu îmi zice: bă, aldea, poezia este o chestiune politică, generaţiile se formează în funcţie de timpul lor politic. Cum aşa, Mişule? îl întreb. Ori m-am ameţit prea tare de la vin ori cuvintele lui Eminescu sunt prea sofisticate. Bă, spune Eminescu, ce vreau eu să zic este că poezia ţine de inocenţa timpului său, ori timpul politic al secolului 21 nu prea mai are inocenţă, ci un fel de auto-alintare, mă, Aldea, poeţii secolului 21 sunt nişte copii care injură la colţul blocului nu pentru că nu i-au educat părinţii, ci pentru că la colţul blocului scrie mare “Huuuo steaua” iar asta a scris-o timpul lor politic. Îmi mangâi barba a meditaţie: Adică tu vrei să spui că ai scris ce ai scris şi cum ai scris pentru că aşa răgea in tine timpul tău politic? Exact, spune Eminescu. şi-l aud cum dă pe gât un pahar de vin. îi bag în mă-sa cu poeziile lor cu tot, au luat-o razna, cum are unu o erecţie o aşterne pe hârtie, cum are unu o constipaţie o aşterne pe hârtie, se trezeşte o poetesă că are un orgasm, ni-l spune în gura mare pe hârtie, să fie asta poezia, să fie ăsta timpul nostru politic? Da! Zice Eminescu, da! Mă enervez: Timpul tău politic este cu ceva mai bun decât timpul meu politic? El tot calm: nu, este cu mult mai inocent, repet, este cu mult mai inocent, dar să ştii că fiecare timp politic îşi are poeţii lui buni, nici un poet nu-şi iubeşte generaţia în care el trăieşte, asta e lege şi e o treabă bună, pentru că altfel nu s-ar mai pune problema poeziei de calitate, nu contează timpul politic, poezie de calitate există; când un poet îşi neagă generaţia, e semn bun pentru el, adică îşi doreşte mult mai mult de la poezia lui şi asta e bine, nu te uiţi la „epigonii” mei, eu ce fac, îi evoc pe toţi cei care mie mi se păreau a fi adevăraţii poeţi, nu cei contemporani mie. Şi Eminescu mă pune pe gânduri, dar ia zi, mă, nea Iancu ce spune despre toate astea? Îi ghicesc ochii încruntaţi când îl aud scrâşnind: dar cine mai vorbeşte cu el, nu-i mai poţi ajunge la nas de când cu anul “Caragiale”, în fine, hai că suntem beţi, duhneşte în noi poezia şi ţi se duc minutele din cosmote. Bine, bătrâne, bine. hai noroc, sănătate, data viitoare suni tu.

)

TIMEditorial

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 1

Zon@Literara

)

Atitudini & polemică

Despre poezie, poeţi şi alte chestii

Adrian SUCIU
Poet este acela care se roagă cu lacrimi şi sînge în limba părinţilor săi. Orice orientare programatică în literatură se validează prin opere individuale, pe care ideologia şi le revendică, nu le generează. E sigur că nu o să trăim pînă la moarte. Poetul trebuie să aibă faţă de limba în care scrie atitudinea unui prunc ce se joacă cu puţa. Adică să se folosească de ea ca şi cînd nu ar şti la ce foloseşte. Poezia nu are decît legături tangenţiale cu discursul nominal. Există o forţă gravitaţională a cuvintelor care ar putea fi chiar definiţia inspiraţiei. Orice poet va mărturisi că, oricît de implicat ar fi în propria scriitură, rezultatul trădează, adesea copios, intenţiile sale. Oamenii puternici nu sînt expuşi în viaţă decît unui singur risc real: acela de a se plictisi. Place ori nu biografilor şi sobrilor critici, opera se naşte din femeile care se lipesc precum timbrele pe destinul poetului. Maiestuoase şi ofuscate intră ele în destinul poetului. Unele ţin la băut, altele cheamă taxiul. În poezie, rezistă bărbaţii cu oase tari: nu e uşor lucru să ieşi pînă la colţ cu o mie de femei atîrnînd de gît, mai ales că te călăreşte şi muza în nopţile cînd ai dormi sincer. Nu e nici un semn pe care să-l putem citi dar citim lucruri care nu sînt semne şi e bine aşa. Pătimaşi că avem lucruri de spus, chiar spunem lucruri. Cînd vom găsi locul nostru printre noi, se va vedea că l-am găsit: căci va fi o sărbătoare de pomină şi vor curge lichidele negreşit. Că nu este alta mai cretină ocupaţiune şi mai fără folos zăbavă decît să te lupţi cu prostul. Dacă văd un prost în drumul meu, îl ocolesc de departe. Dacă îmi stă în drum şi n-am cum să-l ocolesc, îl zdrobesc scurt, fără regrete şi fără să dau explicaţii. Viaţa asta nu e făcută ca să ne gîndim unde ajungem după ce murim. Dar e sigur că nu strică să ne gîndim puţin şi la asta. Dacă aş suferi pentru fiecare femeie care se descurcă fără mine, probabil că m-aş tăvăli toată ziua de durere. Din punctul de vedere al femeii, bărbatul perfect ar trebui sa aibă două vieţi. Una în care să trăiască intens, să aibă succes profesional şi social şi încă una în care să-i povestească ei cu lux de amănunte ce a făcut în viaţa în care a făcut ceva. Deşi, dacă

Scriitorul e, în multe feluri, ca monahul. Scriitorul care se apropie de scrisul său lipsit de umilinţă, cu gînduri de îngîmfare şi cu trufie, ca unul ce ar cunoaşte totul, nu va dobîndi nici un folos sufletesc de pe urma scrisului său. Scriitorul care scrie cu gîndul către laudele oamenilor, din trufie deşartă, va rămîne departe de orice înţelegere şi nu va avea altă bucurie decît să-şi graveze pe monumentul funerar, sub nume, titulatura „scriitor”. În poezie, nu sînt interesat de perfecţiunea textului ci de puritatea stării care îl generează. Cîtă vreme e corect, textul e neimportant în poezie.

pagina 2

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
mă gîndesc mai bine, a doua viaţă ar trebui să fie mai lungă. Uneori, durează o zi şi o noapte ca să povesteşti ce-ai făcut la o întîlnire cu prietenii care a durat, de fapt, vreo cinci ore. Dacă şi cretinii s-ar putea recunoaşte între ei, aşa cum o fac oamenii inteligenţi chiar şi atunci cînd se află pe poziţii adverse, sentimentul cretinătăţii ar fi mai răspindit la specia umană decît dragostea. Orice poliţă neplătită în viaţă, te va duce cu necesitate la obligaţia de a plăti dobînzi şi penalităţi la ea. Viciile şi mizeriile marilor creatori vor stîrni întotdeauna un interes febril din motivul simplu că acestea pot fi disecate şi imitate pînă în cele mai mici detalii. Opera, niciodată. Nici o cunoaştere nu e preferabilă intuiţiei valorii. De aceea, literatura de oriunde şi dintotdeauna e plină de exegeţi seci, de scrieri savante perfect inutile, de cunoaştere înaltă în formă dublată de o orbire de fond dramatică şi desăvîrşită. Nu cred deloc în poeţii care sînt fini analişti ai poeziei. Poetul e dator, dacă o are, să-şi inhibe vocaţia analitică, pînă la nivelul naivităţii, întrucît poezia e cunoaştere prin intuiţie şi simţuri. Sigur, asta nu înseamnă că aduc un elogiu inculturii, aşa cum vor înţelege cei lipsiţi de intuiţia valorii. Scriitorul e, în multe feluri, ca monahul. Scriitorul care se apropie de scrisul său lipsit de umilinţă, cu gînduri de îngîmfare şi cu trufie, ca unul ce ar cunoaşte totul, nu va dobîndi nici un folos sufletesc de pe urma scrisului său. Scriitorul care scrie cu gîndul către laudele oamenilor, din trufie deşartă, va rămîne departe de orice înţelegere şi nu va avea altă bucurie decît să-şi graveze pe monumentul funerar, sub nume, titulatura „scriitor”. În poezie, nu sînt interesat de perfecţiunea textului ci de puritatea stării care îl generează. Cîtă vreme e corect, textul e neimportant în poezie. Am umblat mereu prin locuri ascunse şi primejdioase, cu gîndul că voi deveni înţelept şi voi afla marile taine ale lumii. Am aflat, astfel, că primul adevăr important îl ştiam, dintr-o carte, pe la paisprezece ani: omul e măsura tuturor lucrurilor. Patetic: am colindat prin canalizările înfundate ale lumii ca să aflu că oamenii sînt, în esenţă, buni, frumoşi, altruişti, capabili de măreţie şi demni să trăiască. Înfiorător: am aflat că adevărul cel mare îl ştiam de pe la zece ani, din cărţile cu poveşti. Şi anume acela că, sub forme adesea paradoxale şi necuprinse de minţile noastre, binele învinge întotdeauna!

E imposibil să alergi mai repede decît urmele pe care le laşi! E foarte important despre ce vorbeşti atunci cînd vorbeşti singur! Dacă femeile ar avea carte tehnică, orice prost ar reuşi, pînă la urmă, să citească. Numai din dragoste mai pot. Atîta metafizică ştiu şi eu, cît să nu-mi placă femeile grase, urîte şi sterpe sufleteşte. Sper să trăiesc, cîndva, o mare tăcere, demnă de premiul Nobel pentru literatură. Singurul lucru pe care îl preţuiesc în privinţa posterităţii e ca o tipă superbă să mă citească pe la anul 2970 şi să ofteze: Doamne, cu bun era Suciu ăsta! Ca să arăt răuvoitorilor că am şi vocaţie analitică, voi spune că scriitorii sînt de două feluri: unii care au scris despre sex mai mult decît au făcut şi unii care au făcut mai mult decît au scris. Dixit! Cu cît eşti mai selectiv în viaţă, cu atît rişti să ratezi mai multe cauze pierdute. Din (ne)fericire, în viaţa asta totul este chestiune de copertă. Dacă s-ar pune ilustraţii după Cîntarea Cîntărilor pe copertă, sînt sigur că şi Sfînta Scriptură s-ar vinde mai bine şi s-ar citi mai mult! Numai proştii cred că trăim ca să avem succes după normele sociale şi să fim fericiţi. Ascultaţi ce spune un om care a fost bolnav. Pastilele sînt de două feluri – de supt şi de înghiţit. Alea efervescente sînt subversive. Toate discuţiile duc la Roma. Să te ferească Dumnezeu de proştii care scriu cărţi! Mare curvă istoria asta! Cum a transformat ea un neam viteaz, dîrz, înţelept, ospitalier, generos şi creştin pînă-n dinţi într-o turmă de şopingari isterizaţi! Mama m-a învăţat să nu scriu poezii cu necunoscute! Adevărul e prietenul meu bun. Trag nişte beţii cu el de uită şi cum îl cheamă! Seducţia e un act comercial pe plan emotiv / sexual. Habar n-aveţi cît de greu e să fii bărbat şi cîte texte trebuie să asculţi. Îngerul meu păzitor e cam al dracului! Singurul lucru nedrept în lumea asta e suferinţa celor lipsiţi de apărare: copiii, animalele şi femeile îndrăgostite. Poezia seamănă cel mai tare cu moartea: toată lumea are parte de ea dar puţini îi percep frumuseţea. Adevărul e cea mai mare minciună.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 3

Zon@Literara

Vizual & Virtual

Fotogramele lui Marius Petrescu Ciprian VOLOC
Este o caracteristică binecunoscută a curentului cultural postmodernist de a reda, obiectelor lumii noastre, un al rost decât acela pentru care ele au fost concepute. Fenomenul de numeşte recontextualizare, iar el dobândeşte virtuţi artistice în măsura în care ajunge să sintetizeze, într-un întreg unitar, semnificaţii inedite şi frumuseţea estetică, altfel spus în măsura în care obiecte care nu reprezintă, în ele însele, opere de artă, precum beţele de chibrit, dobândesc, în urma recontextualizării şi resemnificării, autentică valoare artistică. Cazul fotogramelor lui Marius Petrescu se încadrează perfect în acest orizont contemporan de abordare, înţelegere şi reprezentare a lumii. Ceea ce, la o primă vedere, poate să pară un joc fără miză, se prezintă, la o analiză atentă şi debarasată de prejudecăţi, ca o altfel de panoramă a lumii cotidiene. Cu siguranţă, s-ar putea găsi multe modalităţi de a realiza suprafeţe artistice utilizând beţe de chibrit, dar modalitatea descoperită şi aplicată de către Marius Petrescu îl singularizează. Rezultatul este, de fiecare dată, neaţteptat: beţele de chibrit prind viaţă şi devin entităţi autonome, plăsmuind o lume ce încearcă să se detaşeze de statutul de simplu avatar al lumii noastre. Este expresia realului talent artistic de a realiza opere noi, pe care, după ce le privim, ne este greu să ne imaginăm că a existat un timp în care ele nu au existat. Or, cine şi-ar mai putea imagina, în ceasul acestei expoziţii, lumea, fără fotogramele lui Marius Petrescu ? Le-am numit astfel în urma unei inspiraţii de moment, dar, chiar dacă termenul ”fotogramă” are, în mod curent, un alat înţeles (imagine de ansamblu, dar suficient de detaliată, utilizată în topografie şi cartografie), laolaltă cu înţelesurile termenului ”gramă” (un tip specific de scriere, de comunicare), am optat pentru a realiza şi eu operaţia tipic postmodernă, anume recontextualizarea, scoaterea unui lucru din mediul său obişnuit şi calchierea sa pe un altul, în scopul lărgirii semnificatului. Nici că era posibil un demers mai potrivit pentru o provocare artistică care, ea însăşi, constituie o încarnare inedită a acestui procedeu. Ce ne comunică, în fond, fotogramele artistului dorohoian Marius Petrescu ? Înainte de toate, o viziune extrem de sugestivă asupra nimicniciei vieţilor noastre, asupra micimii şi efemerităţii destinului uman: imitînd lumea noastră, omuleţii constituiţi din

)

Ce ne comunică, în fond, fotogramele artistului dorohoian Marius Petrescu ? Înainte de toate, o viziune extrem de sugestivă asupra nimicniciei vieţilor noastre, asupra micimii şi efemerităţii destinului uman: imitînd lumea noastră, omuleţii constituiţi din atât de banalele beţe de chibrit nu fac decât să îi ilustreze adevăratele dimensiuni. Pe cât de nesemnificative par beţele de chibrit, raportate la dimensiunile spaţialtemporale ale lumii umane, pe atât de nesemnificativă este, în fond, lumea umană, raportată la infinitatea universului. Pe cât de efemeră este existenţa uni băţ de chibrit, menit să ardă şi să se mistuie într-o clipită, pe atât de efemeră şi de repede uitată este existenţa noastră individuală.

pagina 4

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
atât de banalele beţe de chibrit nu fac decât să îi ilustreze adevăratele dimensiuni. Pe cât de nesemnificative par beţele de chibrit, raportate la dimensiunile spaţial-temporale ale lumii umane, pe atât de nesemnificativă este, în fond, lumea umană, raportată la infinitatea universului. Pe cât de efemeră este existenţa uni băţ de chibrit, menit să ardă şi să se mistuie într-o clipită, pe atât de efemeră şi de repede uitată este existenţa noastră individuală. Pe cât de fragile sunt combinaţiile din beţe de chibrit, de natură a se sfărâma la cea mai puţin neatentă manipulare, pe atât de fragilă este constituţia noastră trupească. Dar, mai presus de toate, pe cât de banale sunt reproducerile faptelor noastre cotidiene de viaţă, la o altă scară decât aceea cu care ne-am oniţnuit, pe atât de banale sunt rezultatele eforturilor noastre de a ne afirma în calitate de fiinţe culturale, dat fiind că până şi modalităţile cele mai comune în care ne exprimăm, în societate, poartă pecetea culturalului. Suntem fiinţe culturale şi, prin orice am face, în viaţa de zi cu zi, dăm glas acestei naturi intrinseci, ilustrând nivelul cultural care ne caracterizează. Din acest punct de vedere, mersul pe stradă este un act cultural, războiul este un act cultural, munca şi activităţile gospodăreşti, sportive, de divertisment, de relaxare, de joc, sunt acte culturale, ca şi modalităţile de exprimare a afecţiunii sau momentele cruciale ale existenţei pământeşti, percum naşterea, căsătoria, moartea. Or, toate aceste aspecte se regăsesc în fotogramele lui Marius Petrescu, ele însele acte culturale, care ne descoperă o modalitate nouă, provocatoare, de abordare a acestor aspecte esenţiale ale existenţei umane. Despre fiecare plăsmuire fotogramatică (atenţie, această variantă a termenului ne sugerează existenţa unei noi gramatici, de natură să ghideze înţelegerea, în culisele acestei noi forme de exprimare artistică) s-ar putea vorbi mult. O să mă opresc la două dintre fotogramele propuse de Marius Petrescu în cadrul acestei expoziţii, anume la acelea dintre ele care aruncă într-o cu totul altă lumină întregul demers. Mai întâi, constatăm cu uimire faptul că, întruna din fotograme, omuleţii din beţele de chibrit contemplă, în cadrul unei expoziţii, fotogramele înseşi! Tablourile constituite din oamenii din beţe de chibrit ajung astfel să se reflecte în conştiinţa aceloraşi oameni alcătuiţi din beţe de chibrit! O imagine mai plastică a conştiinţei de sine, de care dispun aceşti omuleţi, nici că era posibilă. Diferenţa aparentă, dintre lumea oamenilor din beţe de chibrit şi lumea oamenilor trăitori în trupuri de carne şi

sânge dispare definitiv. Înţelegi, instantaneu, că omuleţii din beţe de chibrit suntem noi, priviţi din perspectiva unui ochi care nu acceptă să fie obstaculat de prejudecăţile materialului din care este constituit, un ochi care nu se limitează la perspectiva vizibilului, câtă vreme vizibilul – oricât de ciudat ar putea să pară – este expresie a cărnii, a ochiului de carne. Din această perspectivă, viziunea ochiului interior, necarnal, ar putea să rostească, despre noi înşine, adevăruri nebănuite, adevăruri mult mai adevărate. Culmea este că, în cadrul expoziţiei care suscită interesul oamenilor din beţe de chibrit, există şi o sculptură reprezentând un chip uman în carnalitatea sa comună, ceea ce confirmă, o dată în plus, autoreferenţialitatea umanului, prezentă în arta lui Marius Petrescu. Cea de-a doua fotogramă asupra căreia am ales să mă opresc este reprezentată de cei trei omuleţi din beţe de chibrit înlănţuiţi, în cerc, într-o horă a focului, foc sacru care, dând naştere unui relevant ritual, devine expresia sacrificiului de sine. Focul care ne mistuie este, de fapt, tocmai cel căruia îi datorăm existenţa, căci... cine şi-ar putea imagina, propria viaţă, în absenţa unui foc lăuntric menit să dea sens tuturor actelor cotidiene, banale, efemere ? Văd această fotogramă ca pe o extraordinară parabolă a sacrificiului. Remarc seninătatea neforţată celor trei omuleţi din beţe de chibrit, care nu se crispează, care nu abdică, în faţa durerii. Regret, totodată, că aceste imagini nu au fost imortalizate într-un film care să fie proiectat în ceasul vernisajului acestei expoziţii: ar fi constituit cel mai reuşit discurs de natură a prefaţa acest eveniment cultural unic, în faţa căruia cuvintele cu mare greutate îşi pot trasa şi individualiza calea. Focul interior este, în fond, un foc al efortului conştiinţei care realizează autoreferenţialitatea, năzuinţa sa de a se cunoaşte, de a se lua în posesie în orizontul unui înţeles nestatic, căci în lumina acestui foc ardem, ne mistuim, fără a putea să dispunem de o altă iluminare, finală, în afara actului mistuirii de sine... Fără îndoială, fotogramele îl mistuie, zi şi noapte, pe Marius Petrescu. Mintea sa caută, clipă de clipă, mijloace neobişnuite de a pune în scenă o nouă perspectivă asupra noastră înşine. E un efort sinuos, dureros, constant, de a scruta lumea, de a o privi şi înţelege aşa cum nimeni altcineva nu o mai înţelege. E rezultatul unei reeducări a minţii şi a sufletului, care poartă pecetea inconfundabilă a cunoaşterii şi a realizării artistice autentice.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 5

Zon@Literara

Laptopiseţul literar

Cristian Bădiliţă. Poezie cu Zimţi Emanuela ILIE
Pe de altă parte, chiar şi când nu mai pare a uza de interfaţa livrescă (altfel spus, atunci când „nu mai citesc nici Properţiu, nici Rilke, nici Bobin, nici Blandiana./ nu mai citesc nici Foarţă, nici Cros, nici Danilov” – Patriapoporul), Cristian Bădiliţă îşi aminteşte cu nostalgie restauratoare de viziunea primordială asupra poeziei ori de funcţia ei esenţială. Un avertisment în acest sens este constituit de „titlul treimic”, a cărui miză inclusiv ludică este dezvăluită cititorului în primul text de escortă, Tollete, legete!. Şi mai evident era avertismentul lansat prin intermediul unora dintre cele „zece versete ludico-teologico-estetice” ale Manifestului suprarealist ortodox, compus de scriitor din nevoia de a găsi „un fir roşu” volumelor sale de până la sfârşitul lui 2008. Numele scriitorului Cristian Bădiliţă nu mai are, fireşte, nevoie de nicio prezentare: rafinatul intelectual de marcă a publicat, până acum, mai multe cărţi de patrologie şi filozofie (Călugărul şi moartea, Manual de anticristologie, Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia, Glafire. Nouă studii biblice şi patristice, Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii), jurnal şi eseuri (Sacru şi melancolie, Văzutele şi nevăzutele, Tentaţia mizantropiei. Stromate, Singurătatea păsării migratoare, Godul nordian. Însemnări din clandestinitate, Ortodoxie versus ortodoxie, Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice) ori interviuri (Captivi în lumea liberă. Convorbiri cu Theodor Cazaban, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Ştiinţă, dragoste, credinţă – Convorbiri cu patrologii europeni), a îngrijit mai multe ediţii şi antologii din scrierile clasicilor greci sau ale Părinţilor Bisericii (Miturile lui Platon, Jean Cassien entre L’Orient et L’Occident, Sfântul Grigore de Nyssa – Viaţa Sfintei Macrina, Les pères de l’Eglise dans le monde d’aujourd’hui ş.a.), a publicat traduceri comentate (Evanghelii apocrife, Patericul, Noul Testament – Evanghelia după Matei, Noul Testament – Evanghelia după Ioan etc.), ca să nu mai vorbim despre faptul că a fost coordonatorul colectivului care s-a ocupat de traducerea Septuagintei în limba română. Pe cât de cunoscut este autorul titlurilor din lista de mai sus, pe atât de ignorat este poetul Cristian Bădiliţă, în ciuda faptului că el este cel puţin la fel de prolific ca savantul cu acelaşi nume. Dacă, la rigoare, orice intelectual care se respectă ar putea să enumere cel puţin câteva titluri din opera lui ştiinţifică, chiar şi celor mai pretenţioşi dintre cititorii de poezie nu le-ar fi prea uşor să asocieze numele lui Cristian Bădiliţă cu titlurile cărţilor sale de versuri: Regele cu o harpă în mâini, Duminica lui Arcimboldo, Poeme pentru păsări şi extratereştri, Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul meu, Serafita – Concert

)

pagina 6

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
pentru harfă şi ghilotină, Cartea micilor erezii ori Calendar poeticesc. Practic, deşi poetul s-a dovedit cel puţin la fel de harnic ca patrologul şi eseistul Cristian Bădiliţă, el a rămas aproape un necunoscut. Greu de spus, fireşte, dacă exclusiv din cauza proastei circulaţii a volumelor în cauză ori din vina comentatorilor fideli ai scriitorului stabilit în Franţa, convinşi pesemne de faptul că poezia unui savant de renume european nu trebuie tratată cu aceeaşi gravitate ca şi secţiunile grele, serioase ale operei sale ştiinţifice. Una peste alta, de greutatea şi seriozitatea poeziei lui Cristian Bădiliţă mărturiseşte, cu asupra de măsură, volumul său de versuri care a văzut lumina tiparului în anul ce a trecut: Peisaj cu maimuţă şi înger. Zimţi. Scrisori apocrife ale lui Archibald de la Cruz. Cu cinci grafeme de Şerban Foarţă (Editura Limes, ClujNapoca, 2011). Un volum precedat de două texte de escortă care trebuie citite în continuarea peritextelor din Serafita – Concert pentru harfă şi ghilotină (Editura Galaxia Gutenberg, Bucureşti, 2010) sau a epitextelor lansate în mediul spectral, pentru că, la fel ca acestea, afirmă tranşant opţiunile po(i)etice ale lui Cristian Bădiliţă. Astfel, în Antimanifestul suprarealismului ortodox autorul accentuează faptul că el se refuză, principial, oricărei tentative de afiliere la o grupare, sectă ori pseudo-şcoală poetică de azi. Căci „literatura programată e sortită din start mucegăirii”, iar „scriitorii grupătorişti”, suspecţi din varii motive, nu pot compune decât un „produs cu termen redus de garanţie”, spre deosebire de scriitorii autentici, cei care „cred cu fanatism în fiecare cuvânt aşternut pe hârtie sau cules pe ecranul ordinatorului. Crede în absolutul fiecărui vers…”. Ceea ce nu înseamnă că autorul Calendarului nu are maeştri. Dimpotrivă. Doar că maeştrii pe care cititorul poeziei lui Cristian Bădiliţă îi poate recunoaşte cu relativă uşurinţă trebuie căutaţi în altă parte. Nicio surpriză, din acest punct de vedere: autorul versului „Eu am greşit, născându-mă, doar veacul

şi despărţirea în sil-abe” (versul ce încheia poemul de Martie, inclus în Calendarul poeticesc) mai crede încă, şi cu aceeaşi ardoare vecină cu fanatismul pe care i-o cunoaştem din opera ştiinţifică, în tradiţia poetică de cea mai bună calitate. Nici nu este de mirare faptul că, atunci când este provocat să îşi prezinte poezia (ceea ce s-a întâmplat, de altfel, în cursul ultimei sale întâlniri cu ieşenii, găzduită de librăria Orest Tafrali, în seara de 7 decembrie 2011), Cristian Bădiliţă îl aminteşte, dintre poeţii fondatori care au transformat radical limbajul liricii europene, pe T. S. Eliot. Or, una dintre lecţiile excelentului critic şi autor de poezie sună astfel: un poet bun „împrumută, de obicei, de la poeţi îndepărtaţi în timp, străini ca limbă sau deosebiţi ca interese” (The Sacred Wood…). Semnatarul cărţii mai vechi Duminica lui Arcimboldo împrumuta semne şi simboluri poeticeşti consacrate, în fapt rescria, apelând la parodie sau pastişă, istoria poeziei româneşti, văzută ca succesiune de forme semnificative, de la primele creaţii populare până la jocurile manieriste marca Şerban Foarţă. Deşi nu mai dă senzaţia că apelează la criterii generice sau geografice precise, autorul Scrisorilor apocrife ale lui Archibald de la Cruz realizează la rândul său o incursiune de tot selectivă în marea literatură a lumii, preluând personaje, scheme, motive recurente sau titluri ale operelor literare, filosofice şi chiar cinematografice, amestecându-le şi re-valorizându-le printr-o grilă personală de lectură. Practic, secvenţele textuale semnate de Bădiliţă trebuie citite cu precauţia, receptivitatea ludică şi inteligenţa care i se cer, să spunem, unui cititor de cimilituri. Sigur că, pentru un lector neavertizat (de cel neinstruit, nici nu mai vorbim!), mixajul „vocilor” de împrumut nu este lesne decodabil, cu atât mai mult cu cât marcajul fragmentului preluat este ca şi inexistent (neevidenţiindu-se printr-o grafie distinctă sau prin ghilimele). Iată, bunăoară, debutul poemului Alcibiade, unde se scrie simultan cu mai multe condeie, dirijate postmodern, à la … Italo Calvino: „Dacă într-o noapte de iarnă un călător…/ Cu o

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 7

Zon@Literara
valiză neagră în mâna stângă./ Ciung de mâna dreaptă./ Vine către tine şi-ţi spune./ Cu voce apăsată:/ Zenon din Eleea./ Tu ce faci?/ Cum răspunzi?/ Alcibiade”. Sau Mantaua de inspiraţie preponderent gogoliană: „Lui Akaki Akakievici i s-a furat mantaua./ Şi-n zori a murit./ Ba poate mai târziu./ Nu ţin bine minte./ Avea o manta nouă cu guler dublu./ …/ Dârdâind de frig a plecat el pe lumea cealaltă./ Akaki Akakievici./ Ca să-şi comande o altă manta./ Din piele de înger./ Cu guler triplu”. Pe de altă parte, chiar şi când nu mai pare a uza de interfaţa livrescă (altfel spus, atunci când „nu mai citesc nici Properţiu, nici Rilke, nici Bobin, nici Blandiana./ nu mai citesc nici Foarţă, nici Cros, nici Danilov” – Patriapoporul), Cristian Bădiliţă îşi aminteşte cu nostalgie restauratoare de viziunea primordială asupra poeziei ori de funcţia ei esenţială. Un avertisment în acest sens este constituit de „titlul treimic”, a cărui miză inclusiv ludică este dezvăluită cititorului în primul text de escortă, Tollete, legete!. Şi mai evident era avertismentul lansat prin intermediul unora dintre cele „zece versete ludico-teologico-estetice” ale Manifestului suprarealist ortodox, compus de scriitor din nevoia de a găsi „un fir roşu” volumelor sale de până la sfârşitul lui 2008: „Poezia înseamnă viziune, dez-vălurire (apokalypsis)”; „Poetul crede în Poezie ca în Dumnezeu cel Întrupat şi în Dumnezeu cel Întrupat ca în Poezie”; în fine, „Originea şi fructul poeziei este starea de graţie. Biografia celui care scrie îşi pierde profilul egocentric şi devine metaforă a lumii”. La fel de decis sună, în cartea de faţă, una dintre frazele conclusive ale Antimanifestului…: „Am mai spus-o şi o repet: pretinsa « autonomie » a artei (« arta pentru artă ») e o gogoriţă cu iz socialist. Un artist cu deschidere spre teologie, care trăieşte în orizontul unei credinţe, nu-şi poate feri arta lui de atingerile acestei credinţe. Dar ea, credinţa, nu-l inhibă, ci-l « dezhibă », îi proiectează arta spre altceva decât spre o reţetă de consum ori de succes”. Citite împreună, ele ar configura o poetică a revelaţiei, fie şi mediate livresc

ori filtrate (auto)ironic. Este adevărat că zimţii ce muşcă din temele identitare – în fapt, istorico-socio-identitare – şi chiar estetice se dovedesc, cel mai adesea, cât se poate de ascuţiţi. A se vedea, bunăoară, diatriba îndreptată asupra Adolescenţilor de şaptezeci de ani, „Feţi Frumoşi ai tătucului Stalin./ …/ Avortonii acelui decembrie fără identitate./ Exilaţi în vaginul patriei subterane”, cei care „vor desăvârşi ruina începută în preistoria postistoriei”. Sau, dintr-o altă secţiune ideatică, portretul Poeţilor, „Fitile fără dinamită./ Şi indecent de muritori./ Mironosiţe de elită./ Poeţii mironositori”. Dar zimţii se tocesc brusc, ba chiar se catifelează în momentul în care se întorc asupra temelor curat existenţiale şi în special asupra raporturilor complicate ale fiinţei cu transcendenţa, aşadar cu alteritatea radicală. Peisajele cu maimuţă şi înger, altfel spus, peisajele preocupate să surprindă cât mai elocvent feţele complementare ale umanului se umplu atunci cu o lumină stranie, difuză. Reprezentativ, din această perspectivă, mi se pare poemul Pietrele: „Inaugurăm autostrada Imaculatei Concepţiuni. Don Luis Buñuel cardinal in pectore./ Vom traversa oraş după oraş pe coate şi pe genunchi./ Ne vom mirui centurile de castitate./ Vom săruta pământul cu limba./ Cu limba îl vom săpa vom arunca seminţe./ Cerându-ne iertare./ …/ Apoi vom deveni sfinţi./ cu sărbători legale în calendar./ Vom deveni sfinţi încă din timpul vieţii./ Iar El va fi răstignit la picioarele noastre./ Proaspăt spălate şi parfumate./ În cele din urmă vom închide ochii şi vom muri./ Atunci un fulger ne va zdrobi pleoapele./ Vom învia./ Vom învia sub formă de pietre./ Şi nimeni nu va înţelege de ce”. Până una-alta, înainte să înţeleagă ce sorginte şi ce finalitate are acest gen de ritual metamorfotic, descris în cele câteva peisaje cu maimuţă şi înger/ scrisori apocrife … aproape nezimţate, cititorul înţelege că semnatarul lor, eruditul patrolog Cristian Bădiliţă, este şi un poet autentic.

)

pagina 8

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

„Rock în Praga” sau Retrăirile unui om de zăpadă Florin CArAgIU
O excursie la Praga, contemplarea arhitecturii, carnea măcinată de ploaie, căutarea furibundă, vizitarea unei expoziţii Dali, lecturi din Kafka şi paşi de dans se conectează la numele Adela, nod de circulaţie al traseelor imaginare. Personajul principal al volumului „Rock în Praga” (ed. Herg Benet, 2011), semnat de Andrei Zbârnea, aminteşte de „adolescentul miop” eliadesc devenit un Midas inocent care, cu eleganţă şi cu un aer confesiv, preface tot ce atinge în poezie. Un film parţial voalat se derulează înaintea ochilor noştri. Ochelarii neo-romantici, aburiţi de o (auto-)ironie fină, prind bine acolo unde hipermetropia şi timiditatea „nu permit decât presupuneri”, încât masca de inginer cade de pe chipul de poet. Uleiul poveştii e volatil, întrucât desenul ei are puţine puncte fixe, însă erosul „mişcat”, cu nervul unei arte naive, de scurta întâlnire, în care a avut loc un unic dialog despre românia şi macedonia, e unul cu atât mai intens: „pielea ta miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” (only a masochist could love such a narcissist). Un dialog în care convenţia tacită este ca niciunul dintre parteneri să nu vorbească despre ceea ce îi este familiar. Iubita este recreată din frânturi de amintiri precum o altă Galateea, în jurul căreia închipuirea gravitează. În acest context, e de la sine înţeles că Adela capătă trăsături arhetipale, cu reverberaţii ce împletesc nostalgia paradisului cu presimţirea unei golgote: „te vedeam în toate turnurile cu orologiu erai o matrioşcă desfăcândute încet la contactul cu oasele criptată între coastele mele frânte” (kafka). Chipul necunoscutei încă mai sclipeşte în cristalele timpului evaporat, abia vizibil, potenţând melosul elegiac al stingerii unei lumini: „nici nu mai ştii să dansezi nu demult dădeai lecţii de tango unor autişti/ mi-ai intonat un marş funebru poate un requiem ceva din tine s-a stins nu mai sunt lacrimi zâmbete chipul tău e invadat de flori de cireş flori de vişin” (lecţii de tango). La trezirea din reveria în care erosul (re-)plăsmuieşte figura feminină, ceea ce aminteşte pe undeva de efectele tarkovskiene din „Solaris”, Adela se transformă în Sânziana! În cea de-a doua parte, contrastele se ascut, o dată cu intrarea în zona motivelor culturii rock. Dintru început sunt evocate knock-out-ul, evitat la limită, masca pliată

)

Laptopiseţul literar

Este evocată nevoia unei terapii ce nu încape în pagini de carte, fie ele şi A4, pentru că starea de boală a umanităţii vine dintr-o înlănţuire a păcatelor şi o îndepărtare de Dumnezeu, ambele ascunse sub straturi de timp. Impresionează grija pentru micile spaţii de final din benzile memoriei, în care domneşte acea linişte îndelung căutată şi preţuită, în care poetul ia pulsul vieţii. În ultima parte a volumului, iedera e tocmai semnul acoperirii traumei profunde, al protejării, prin proliferarea plasmei poetice, a camerei interioare, ascunse, a locului tragic în care s-a întâmplat ceva ce depăşeşte capacitatea minţii umane de a îndura.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 9

Zon@Literara
pe o „siluetă indefinită”, tresăririle generate de „reacţiile adverse ale cărnii”, revolta poeziei faţă de sterpiciunea unei culturi-surogat a consumismului: „burţile de general nu nasc poezie// ci// veghează alte burţi de generali cârpite/ cu soldaţi din alte filme” (track şase: (încearcă)). Se încearcă stări-limită, se traversează lame întinse peste abisuri: „deschide fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinţii unui animal de pradă” (track patru: (apropie-te)). Este evocată nevoia unei terapii ce nu încape în pagini de carte, fie ele şi A4, pentru că starea de boală a umanităţii vine dintr-o înlănţuire a păcatelor şi o îndepărtare de Dumnezeu, ambele ascunse sub straturi de timp. Impresionează grija pentru micile spaţii de final din benzile memoriei, în care domneşte acea linişte îndelung căutată şi preţuită, în care poetul ia pulsul vieţii. În ultima parte a volumului, iedera e tocmai semnul acoperirii traumei profunde, al protejării, prin proliferarea plasmei poetice, a camerei interioare, ascunse, a locului tragic în care s-a întâmplat ceva ce depăşeşte capacitatea minţii umane de a îndura: „ai pierdut la ruletă/ sunetele din camera de tortură/ cineva te-a găsit/ era prea târziu// noroiul acoperise durerea// câtă linişte e aici/ iedera proaspătă mângâie pereţii (…) nu lasă urme inutile pe retină/

se scurge/ peste blocuri mirosind a tămâie” (iederă. memoriei bunicului meu, Vasile Petre). În acest întuneric profund, al durerii nemângâiate, se fac vizibile, după cum vedem, urmele fosforescente ale prezenţei sacrului, în fond, urmele dragostei lui Dumnezeu care acoperă, ca şi cu o iederă de har, rănile de moarte ale umanităţii, salvând totodată viaţa ce pulsează în această carte: „iedera a acoperit paginile acestei cărţi/ nu îi ucide/ nu îi ucide pulsul” (outro doi:). Radu Voinescu evidenţiază în prefaţa volumului suflul „retro-romantic” al rostirii poetice, o anume „duritate de metal” apărând îmblânzită „în faţa frumuseţii lumii şi mai ales atunci când este supusă de forţa irezistibilă a iubirii”. „Nu e nimic trişat sau mimat” în acest volum, scrie Claudiu Komartin, care întrevede în această „biografie sentimentală” procesul de limpezire al unei vocaţii. „Un om de zăpadă învăluit în iederă cu Adela pe post de cap”, scrie Mihai Vakulovski, iar Felix Nicolau întregeşte tabloul referinţelor critice, remarcând „metabolismul” aparte al unei poezii seducătoare, marcată de o ironie „placată cu nostalgie culturală, ba chiar şi cu melancolie”, ronţăind „prezentul şi istoria, fără să acumuleze pic de celulită verbală pe şolduri”. Asistăm, astfel, la un debut remarcabil, ce conturează o voce distinctă în câmpul poeziei actuale.

Laptopiseţul literar

„Zeppelin Jack” şi urma din sine
„Jack,/ spune-mi, te rog, cuvântul/ pe care ieri ţi l-am dat/ mai trăieşte?” (imponderabilia). Imponderabil, „Zeppelin Jack”-ul lui Marius Surleac (Herg Benet, 2011, volum de debut) ne invită să parcurgem topologiile neconvenţionale ale unor lumi „tăiate” şi „lipite” spre a da savoarea unei expediţii poetice în toată regula. Bio-fizician, autorul picură în poemele sale ingrediente ale specializărilor sale, fără însă a eşua în aridităţi scientiste, ci cu o continuă grijă de a găsi proporţia ideală în serviciul „umanizării” cu „ştiinţă” a lumii. Surleac are, în mod cert, pasiunea infinitului, nu însă unul abstract, ci întruchipat de forme vii în mişcare: „împreună cu Jack levitez/ aproape de infinitul cuprins de aripile delfinilor gemeni/ deasupra valurilor (…) toate necunoscutele într-un slalom/ spre nesfârşit s-au strâns/ ca doi ochi în palme/ urma din mine” (fragment).

)

Surleac manifestă un apetit special pentru jocurile antropomorfizării: „câinele meu albastru se plimbă prin Alexanderplatz cu/ soţia sa anarhistă… născută pudel/ şi mănâncă currywurst şi beau weiβbier/ apoi privesc din vârful turnului de televiziune/ cum un balon roşu împrăştie prin toată piaţa/ cutii cu pisica lui Schrödinger” (Anthropomorphia). Umorul „agaţă” referinţe culturale şi ştiinţifice, scoţându-le în decor din „joben” poetizate.

pagina 10

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Traseele de lectură apar ca nişte benzi Möbius, pe care, parcurgându-le, poţi avea la orice pas surpriza să treci din lumea obişnuită la „infinitul mic”, sau de aici direct la „infinitul mare”, cu un sentiment paradoxal de „continuitate” pe care doar poezia îl poate inventa. Căci spaţiul şi timpul capătă, prin „scurtcircuitul” artistic, plasticitatea gândului, şi forţa sa de sondare creativă. Cititorul simte aceasta „pe pielea sa”: „Jack... trezeşte-te/ barba ţi s-a dublat într-o secundă/ nu cerşi scuze (…) un scris tremurat/ o lamă/ «iar de priveşti îndelung abisul, abisul va privi înlăuntrul tău»” (proiecţie). Jack e „celălalt eu”, ce poate fi supus celor mai năstruşnice asocieri, cu aromă cuantică: „se vor fi căutat leptonii între ei/ într-o lume invizibilă în care până/ şi zgomotul era alb şi noaptea/ ucidea fiecare vânt lovit de ziduri de carne? (…) Jack s-a împiedicat de coada/ albului elefant (…) urmele tale sunt negre/ pielea are gust de nisip/ trompa ta este fundul fântânii/ din care-am ieşit/ recunosc sarcina pierdută-n matrici” (Albul elefant). Evident, Jack se vrea o figură „spirt”: „urmăresc cu un ochi prăjit în tigaie/ povestea de seară// Jack se toarnă” (Tensiune lichidă), electriza(n)tă: „m-a străpuns ca prin sticlă privirea/ mai ales că pe cap purta/ un van der graaf în miniatură” (interferenţe).”. Desigur, jucăuş-ironic, Jack debordează de sensibilitate şi se cere „salvat”: „spre seară l-a văzut luna, atingându-i întâi creştetul/ l-a prins de subbraţe trăgându-l/ ca un forceps la aer din matca putrezită” (drum înapoi); „orizontul/ agăţat în trandafirul unei pete de soare la nici 10/ centimetri de balie a erupt/ noi doi, drumul spre rai” (rătăciri). Balansul între macrostructuri şi microstructuri e completat de chirurgia temporală: „la geam au bătut în ultima noapte/ doi pumni încleştaţi timp de-o secundă/ ce-a ţinut până azi” (pierdut); „ultima oară când ne-am plimbat prin acelaşi parc a fost mâine” (ascultă). Surleac manifestă un apetit special pentru jocurile antropomorfizării: „câinele meu albastru se plimbă prin Alexanderplatz cu/ soţia sa anarhistă… născută pudel/ şi mănâncă currywurst şi beau weiβbier/ apoi privesc din vârful turnului de televiziune/ cum un balon roşu împrăştie prin toată piaţa/ cutii cu pisica lui Schrödinger” (Anthropomorphia). Umorul „agaţă” referinţe culturale şi ştiinţifice, scoţândule în decor din „joben” poetizate: „între roţi dinţate – câinele/ rezemându-şi botul/ de osul transformat în nisip (…) se oprise câteva secunde să-şi tragă sufletul/ ghemuit în faţa unui vierme

uriaş (…) instinctul îşi face loc printre celule,/ precum un fulger – (…) ochi larg deschişi – vârtejul creat absoarbe elementele/ cvadridimensionale ca pe o copertină” (saccade dog). Cititorul e atras într-o lume ce respiră de „cultura intimităţii”: „pe trompa elefantului albastru şade crăcănată/ furnica roşie – prietena sa de-o viaţă (…) corzile lui Sakamoto/ suflă în foc” (prin trompa furnicii), putând fi eliberată, prin spontaneitatea cuvântului, de repulsivitate: „câinele azor şi-a extins ieri viziunea/ până în prânzul comunităţii de viermi/ a trecut prin ei ca prin defecte de sticlă (…) e vremea în care florile/ înfloresc din cadavre” (Putrefaction goes high). Aici putem contempla, în voie, entanglementul dintre trup şi lume, dintre eu şi alteritate: „vectori mă clatină în balta de sub pleoape urmăresc cu aceeaşi pasivitate ca şi cum arcurile mai lucioase nu sunt excitate rugina sugrumându-le până în plămâni ca printr-o membrană elastică îşi mai bagă câteodată capul celălalt eu” (Gând M). Antenele micilor drame existenţiale se încarcă de un polen „suprarealist”, fiind atinse cu o detaşare nelipsită de voluptate. Pe bună dreptate, poezia râvneşte a se transforma într-o „pitică albă”, sau, şi mai bine, într-un fel de „gaură neagră” în care, absorbit, cititorul se simte, el însuşi, discret privit: „toate secundele s-au împrăştiat/ mai târziu nici o dihanie nu mai merge pe bicicletă/ în temniţă privim printre gratii bufniţa de pe cer (...) Jack/ poarta scârţâie/ în geam sticlesc două puncte” (de-colorare). De parcă ne-ar spune, dintr-un „mâine” deja-întâmplat: „cuvântul/ pe care ieri ţi l-am dat/ mai trăieşte?” (imponderabilia).

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 11

Zon@Literara

)

Laptopiseţul literar

Hibridul poetic în volumul Atlantic de Liviu Ofileanu george PAŞA
La editura „InfoArt Media” din Sibiu, a apărut recent volumul de versuri Atlantic, aparţinând poetului hunedorean Liviu Ofileanu. Autorul debutează publicistic în 1994, în revista „Kilometrul zero”, iar editorial, în 2003, la editura „Emia” din Deva, cu volumul de versuri Corigent la fericire, despre care prefaţatorul acestuia spune că „vine după ani buni de practică a scrisului”, iar limbajul „are ceva oracular, solemnitatea actului revelator, angajat total în tensiuni vizionare” (Petru Poiană, „Prefaţă” la volumul „Corigent la fericire”, p. 7). Al doilea volum de versuri, Instincte canibalice, apărut în 2010 la editura „Atu” din Sibiu, abordează un subiect controversat, anume antropofagia ca alegorie a scrisului care îşi devorează obiectul poetic. Volumul de versuri Atlantic are 100 de pagini, este structurat în două cicluri poetice: Geraldo de Álmeida / República Portuguesa, având 34 de texte, şi Juliusz Kramst / Şobolanul de apă, cu 40 de texte. Cartea are o dedicaţie lui Fernando Pessoa, autor de la care a împrumutat şi această „miză pe alteritate, înscrierea tematicii şi diluarea personalităţii poetice într-un dat poliedric”. (Geraldo de Álmeida, p. 7). De asemenea, distingem la începutul fiecărei părţi (p. 7 şi 45) câte un text cu rol de prefaţă, unde autorul ne lămureşte asupra heteronimilor amintiţi şi asupra formulei poetice alese. Atlantic este un volum echilibrat, păstrându-se, parţial, aceeaşi solemnitate şi fior liric, ca şi în celelate volume; în plus, se manifestă aici o armonie şi un spirit sintetic deosebit, fapt ce vine atât din acumulările culturale, cât şi din depăşirea acelui aer de bravadă resimţit pe alocuri în textele sale anterioare. Conştiinţa că „totul s-a scris”, pe care, asemenea altor poeţi ai generaţiei sale,

Putem spune, prin urmare, că ne aflăm în faţa unui volum poetic de calitate, în linia umanismului poetic rămas ca o constantă spirituală a întregii literaturi autentice, fără a neglija şi tentaţia excesului de prozaism programatic, mai ales în partea a doua, deşi totdeauna textele sunt salvate, cel puţin în final, de undele lirice. Sunt şi semne ale unor inovaţii poetice, teoretizate parţial de autor în „Manifestul Şcolii cinice moderne”, dar impresia generală e aceea că nu s-a ieşit din postmodernism.

pagina 12

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
o are şi Liviu Ofileanu, nu îl împiedică pe autor să se scrie pe sine, chiar şi sub măştile alterităţii: Geraldo de Álmeida sau Juliusz Kramst. Pe coperta a patra, se află prezentările critice realizate de Silviu Guga şi de Ioan Radu Văcărescu. Primul dintre ei aminteşte, în finalul prezentării sale, că „această carte îl impune pe Liviu Ofileanu ca pe un poet care nu mai poate să fie neglijat de cititori, de confraţi, de critici şi de istoria literară care se va scrie”. Ioan Radu Văcărescu insistă asupra modelului pe care l-a oferit Fernando Pessoa, spunând că „heteronimii de acum – Geraldo de Álmeida, născut din mantaua lui Pessoa şi a heteronimilor acestuia şi Juliusz Kramst, avatar olandez al altui heteronim portughez, Bernardo Soares –, construiesc două heterotopii lirice de cea mai bună calitate literară, „Republica Portuguesa” şi „Şobolanul de apă””. Faţă de volumele anterioare, putem spune că Liviu Ofileanu renunţă parţial şi la nota elegiacă pe care o dădea textelor sale (în special în primul volum), şi la aciditatea viziunii poetice, păstrându-se, totuşi, nota ironică şi autoironică, intertextul, cotidianul camuflat sub aura simbolică. Stilul are aceeaşi marcă a eclectismului, adică a hibridului postmodern, fiindcă este aici un fel de incursiune într-o istorie a manierelor poetice şi poetizante, fără însă a se da impresia de artificial (de contrafacere), fiindcă autorul are priceperea şi inspiraţia de a uni toate acestea sub umbrela propriei sale viziuni şi sensibilităţi. S-ar putea spune că scriitura de aici are ceva din limpezimea clasică, amintind, pe alocuri, prin acuitatea gândurilor, de Shakespeare, de Calderon de la Barca sau de mistica Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre. Dar numai într-o privinţă, fiindcă totul este relativizat, în maniera lui Pessoa, deşi impresia creată nu ar fi de pesimism conceptual, ci mai degrabă de încredere în umanitate, dincolo de tot derizoriul existenţial relevat în versurile de aici. Prima parte, Geraldo de Álmeida / República Portuguesa, este o incursiune

în lumea capitalei portugheze, heteronimii lui Pessoa fiind numai un pretext pentru dezvăluirea lumii interioare a lui Liviu Ofileanu, cu ale sale „antologii imaginare”. De fapt, toposurile poetice de aici trimit, fără îndoială, la o lume dispărută, adică la o Atlantidă poetică, în urma căreia nu au rămas decât umbrele de altădată ce ne urmăresc asemenea unor fiinţe invizibile. Altfel spus, tot ceea ce poetul poate lăsa în urmă nu poate fi decât „secunda locuită de un oraş dispărut”: „Urmărit de o fiinţă invizibilă / am urcat între căpriorii acestui acoperiş, / dând cu mâna în stânga şi-n dreapta / obiecte scoase din uz, recuzita unui teatru decadent: / pretutindeni lucruri şi animale de pluş găurite de molii, / măşti de hârtie colorată, nasuri de clovni, mănuşi de cocotă / şi penibile fracuri de dirijor cu coadă de rândunică alb-negru. // O muzică instrumentală inundă mansarda / şi pereţii suferă pe tonuri alto... / bezna te face atent la orice sunet – un foşnet de aripi, toba din piept / şi gumele încălţămintei lipăind pe ciment: / o uşă cu balamale vechi şi gâlgâitul apei; / singurătatea rupe bilete de teatru, / ghivece de flori, plimbări şi scutece”... (Antologia imaginară, p. 23). Alteori, poetul are strania senzaţie că lumea cărţilor îl transformă într-un personaj care, până la întâlnirea cu sine, îl duce prin spaţii cunoscute doar prin atingerea literei: „M-am trezit lac de sudoare... aseară am băut la cafenea – tocmai / îl cunoscusem pe Alberto Caeiro, / am petrecut vorbind despre mitologie// (...) Într-o noapte am stat de vorbă cu Keops – / avea chipul tatălui meu, / m-a strigat pe nume şi nu i-am răspuns, zicea că a fost întotdeauna lângă mine / şi plângea din ochiul de aur cu lacrimi de aur: / Vine o vreme când nu va începe nimic / şi cel care a căutat fără să afle va găsi în sfârşit”... (Pianul şi elefantul, p.9). O poezie cutremurătoare prin mesaj şi elocventă pentru maniera de a scrie a lui Liviu Ofileanu este Sfaturi pentru fiul nenăscut (p. 21), unde, în ciuda unor elemente autobiografice, te simţi solidar cu acela care suferă pentru lume: „Nu te-

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 13

Zon@Literara
ai născut fiindcă am fost laş, / o secătură lipsită de conştiinţă – am crezut în libertatea spiritului / mai mult decât în circumferinţa stomacului. / Acum plătesc – te vei naşte departe de mine, / cu fiecare moarte, ţine minte fiule, te vei naşte încă o dată, / într-o ţară unde cuvintele cresc pe lujeri de garoafă / şi muzica ţine loc de Dumnezeu”. Din această primă parte, mi s-au părut mai bine realizate artistic poemele: Hieroglifă în creion, Sfaturi pentru fiul nenăscut, Clepsidră spartă, Archaelogy, Fado da tristeza, Epitaf în cimitirul Prazeres. Ultima dintre ele aminteşte, prin subiect, de Hamlet (chiar dacă viziunea este cu totul alta), fiindcă e aceeaşi nevoie de opţiune tragică între dragoste şi datorie, între moarte şi viaţă, dominant fiind sentimentul zădărniciei. Partea a doua, Juliusz Kramst / Şobolanul de apă, are o mai bună unitate compoziţională, personaj-narator fiind Juliusz Kramst, „heteronimul lui Bernardo Soares , care se visa îndrăgostit de Lumea Nouă”... (p. 45). Din „prefaţă” aflăm că Juliusz Kramst „este un spirit acid, deşi pare atins de o melancolie iremediabilă, probabil un efect al scindării personalităţii în mai multe persoane: Turbutziu, Kappetraat, Woorbalunge”. Desigur, primul şi ultimul nume amintesc de personajul din primul volum al autorului şi, respectiv, de cineva care manifestă tendinţa în scris de a se întinde pe spaţii kilometrice, ca o „zeamă lungă” (de la neaoşul „vorbă lungă”), de fapt, o autoironie. Este mai greu să distingi aici care dintre cele 40 de texte ar fi mai reuşit, însă am preferat, pentru coerenţa deplină, expresivitate, putere de sugestie şi mesaj, în ansamblu, următoarele poeme: I. juliusz kramst – file de jurnal; V. omul hristic a murit în versetul în care va fi trăit; IX. morală cu sterilet; XI. tristeţea omului fără-de-pământ; XIII. acasă în keizergracht; XX. sfântul aer de tavernă; XXII. vizita pastorilor kappetraat şi woorbalunge; XXIX. ploile din anul ciumei; rijskmuseum amstedam; XL. erată. Textele de aici diferă

oarecum de acelea din prima parte, printrun accent mai mare pe narativitate, nelipsind atributele „hibridului poetic” postmodern. În plus, poemele au şi tuşe suprarealiste, vizibile, de fapt, în mai tot ceea ce scrie Liviu Ofileanu, chiar dacă maniera sa diferă atât de aceea a suprarealiştilor deja clasicizaţi (spre exemplu Breton), cât şi de cea naumiană sau a lui Virgil Teodorescu. Aş putea spune că această parte a cărţii are şi valenţe epopeice, temele dominante fiind moartea, arta, războiul, boala, sclavagismul, credinţa, iubirea, însă totul se aşterne aici sub voalul unui „râsu-plânsu’” care diminuează dimensiunea tragică a eposului. Spre edificare, iată un fragment din al XXIIlea poem, „vizita pastorilor kappetraat şi woorbalunge”: „omule, siguranţa zilei de mâine nu e fericirea. / nu poate fi trenul care se schimbă la fiecare zece ani, / nici peretele tapetat cu diplome şi premii literare. / altul e albastrul cerului văzut prin gratii, / altul e cerul văzut de un condamnat; / există un alt cer pentru libertate, / un alt azur pregătit pentru moarte, sare celălalt. / lipsa lui „Ş” din cuvântul creştin se citeşte cretin, le spun, / până şi grafic, domnilor, răul face parte din bine – diavolul vine / din cer. / (...) / ...undeva citisem că lucrurile râvnite apar / la timpul cuvenit, când nu mai ai ce face cu Ele, / când te lasă puterea / sărind ca o veveriţă pe crengile morţii / şi nu-ţi aminteşti numele străzii unde ai locuit întreaga viaţă, / chipurile celor dragi, / atingerea de taină a femeii tale, râsul şi plânsul – nimic. Nimic”... (p. 71). Putem spune, prin urmare, că ne aflăm în faţa unui volum poetic de calitate, în linia umanismului poetic rămas ca o constantă spirituală a întregii literaturi autentice, fără a neglija şi tentaţia excesului de prozaism programatic, mai ales în partea a doua, deşi totdeauna textele sunt salvate, cel puţin în final, de undele lirice. Sunt şi semne ale unor inovaţii poetice, teoretizate parţial de autor în „Manifestul Şcolii cinice moderne”, dar impresia generală e aceea că nu s-a ieşit din postmodernism.

)

pagina 14

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Departe de lumea înlănţuită, între Barbizon şi Cobiliţa Felix NICOLAU
După volumul de poezie Carte vie (2003), în care erau de urmărit răbufnirile romantic-vegetale, în sensul de străpungere a conturului (v. Edgar Papu), Vasile Dan revine cu Inima sună undeva sus, Editura Amon, Budapesta, 2006. Este, de fapt, un volum bilingv, varianta maghiară fiind realizată de Gaál Áron. Există, aşadar, şi un titlu maghiar: A sziv valahol fenn dobog. Cartea este o selecţie din trei volume de anterioare: Arbore genealogic (1981), Pielea poetului (2000) şi amintita Carte vie. Se poate vorbi, carevasăzică, de un volum reprezentativ pentru creaţia optzecistului arădean. Un prim ciclu se numeşte Muza în noiembrie şi conţine o poezie scurtă, condensată şi aplecată asupra ingenuităţii cosmosului mic: „Mâinile înspumate,/asemeni crengilor primăvara,/atârnă din somn,/pecum corniţele melcului inocent,/precum antenele melcului inocent” (Interregnuri). Şi Cap sculptat practică devierea de la axa principală a „tabloului”, urmărind semnificaţia ascunsă a marginalului: „într-un colţ, într-un ungher umil al curţii interioare de flori/ stătea decapitat, desăvârşit integrat în mediu:/în jur boschete lemnoase/de trandafiri, arse de ger,/în care se sfâşia mătasea/ unei Luni de iarnă etherice./Stelele aruncau nişte ochi/cereşti/ şi paşii tăi asurzitori (parcă în memorie)/scârţâit de zăpadă.// Cum a ajuns acolo? te întrebi.../Fiindcă ce reprezintă el,/ descoperi acum cu uimire”. Oarecum atipică pentru generaţia ’80 această poetică a detaliului relevant. Retoricii i s-a tăiat gâtul, spectacolul este decent, fără focuri de artificii. Tot aşa, sunt evitate abstracţiunile şi filosofarea etalată. Ca în poezia lui Romulus Bucur, are loc o translare a sensurilor adânci între obiecte concrete şi gesturi precise. Cu diferenţa că lui Vasile Dan îi place să poetizeze en plein air, să observe fiinţele în mişcare şi obiectele dispuse în perimetre generoase. Un alt filon al acestor poeme de tinereţe este ermetismul barbian comprimat până la dimensiunile şi sclipirile unui haiku: „Dimineaţa într-un ou Cerul,/iar vremea o pasăre cântătoare/ pe care, din când în când, o asculţi” (Panta rhei). Eforturile de a găsi un corp pentru o muză autumnală au ca efect o dramatizare, o punere în scenă în genul lui Emil Botta. Acolo, în Intunecatul april, Craiul amurg făcea ravagii sângeroase; aici doar înscenarea este identică, substanţa fiind blagiană: „Ascultă: unghia creşte, creşte în carne/ca o vâslă în apă.// Pasărea înroşind pereţii crepusculului./Femeia, neştiutoare,

)

Laptopiseţul literar

De ce mi-a plăcut volumul acesta? Pentru că nu exagerează, dar nici nu însiropează, nici nu şochează, nici nu dă lecţii. Un fel de nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mai că suntem în preajma mediocrităţii, ar mormăi cititorul ager. Tocmai aici este farmecul – să ştii să faci din aparenta mediocritas o aurea! Şi iarăşi importantă este mereu prezenta polarizare care, în mod paradoxal, tensionează, dar şi relaxează: „Intr-o fântână săpată în sus/într-un nor de marmură/priveşti îndelung ca-n ochiul/unui copil” (Dis-de-dimineaţă). Bine stăpânite tehnicile climaxului şi anticlimaxului, ele asigură umanizarea unui mesaj elevat nu atât ca expresie, cât ca sens.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 15

Zon@Literara
albind cămaşa bărbatului/în acest acid matinal” (Intotdeauna un aşternut). Evident o poetică retro, a sensurilor grave, modernizată însă de expresia simplă şi de colecţionarea gesturilor aparent mărunte: „Dar/în faţa casei nu mai ardea nici o piatră, ci doar o Alee/din mozaic alb-negru, ca o tablă de şah, pe care,/cu câtă sfiiciune,/îţi inviţi acum musafirul” (Reverie acasă). Vasile Dan nu este un poet al citadinului. El deplasează o sensibilitate orăşenească în cadru rural. Percepţia lui, filtrată de acumulările culturale, ridică peisajul la nivelul simbolului: „In spatele Grădinii era o apă plumburie,/peste ea nu sărea nimeni./Doar vântul îşi descărca/ sacii umflaţi, din şosea,/din vişinii sângerii, în floare, ce petreceau/malul” (Grădina adormită). Apropierea de Blaga se vede şi în sesizarea germenilor unei apocalipse expresioniste: „Intr-o grotă a aerului seara am văzut stârvul luminii.//Apoi o cruce cât o pasăre oprea vântul” (Poemul de la Cobiliţa). Poemele sunt calme, curate, în general cu o unică ieşire din cadenţă – suficient însă pentru a semnaliza ceva uluitor. Urmează reintrarea în cadenţă ori sfârşitul poemului: „Ajungi, pe neaşteptate, la locul ştiut./Te luminezi./De pe creştetul tău se scurge în şuvoi/o ploaie măruntă, rece şi deasă./ Iţi place. Te răcoreşte. Te spală.//Cineva te strigă din spate/deşi tu îl vezi înainte” (Drumuri în cruce). Posibil ca tinerilor poeţi să li se pară prea gravă, prea încărcată de sugestii adânci această poezie. Noroc cu simplitatea scrierii care, fără să fie seacă, răscumpără artisticul şi-l mântuie la nivelul obişnuitului: „Locul unui foc stins/e mai rece decât orice/s-ar putea măsura/cu orice” (Oră). Alt aspect caracteristic este înregistrarea sonurilor discontinui, a izbiturilor stranii ca absenţă. Lucrăm cu numere şi realităţi negative. Suntem în zodia lipsei: „Sângele tău nu mai lovea nisipul/trupului” Apare perspectiva reflectată, ca în oglindă. Ulteriorul se proiectează în anterior şi poetul observă strania translare spaţială ca şi cum ar fi un Ianus bifrons: „Uite/te văd înainte/ fiindcă mă urmezi” (Inima sună undeva sus). De la vederea simultană înainte-înapoi, se pătrunde pe tărâmul religiosului culturalizat. Descoperim aici un fel de auctor otiosus, care a dat legile facerii textului, după care s-a retras în cerurile înalte ale bibliotecii. Revine doar intermitent, pentru a înfiera nerespectarea legilor originalităţii: „Nu vă bate pe voi Dumnezeu?// In timp ce vorbea îşi arăta/gingiile goale/ca ale unui sugar.//Obrajii supţi.//Fruntea netedă/ scăldată de broboane infime.//Nu vă bate pe voi Dumnezeu?/repetă în mână cu Biblia/pe care o arăta tuturor/ca pe o Lege/de Autor” (Legea de Autor). Un poet religios în sensul deplin al cuvântului nu vom găsi. Dar religiozitatea

este disipată la toate nivelurile textului acesta unitar ca expresie şi mesaj. Apocalipticul stă să izbucnească la intersecţia litotei cu hiperbola: „Deasupra străzii,/peste ea,/în mijlocul ei,/de-a lungul ei,/posedând-o absolut,/apropiinduse/o uriaşă pasăre neagră.//Şi acolo/un cântec subţire/jos/prin canal” (Ideea). Pendularea între minimal şi impozant, fentarea abstracţiunii exact când ea credea că a reuşit să infesteze textul, fac ca cititorul să nu abandoneze lectura în favoarea privirii cartierului de la balcon. De ce mi-a plăcut volumul acesta? Pentru că nu exagerează, dar nici nu însiropează, nici nu şochează, nici nu dă lecţii. Un fel de nici preaprea, nici foarte-foarte. Mai că suntem în preajma mediocrităţii, ar mormăi cititorul ager. Tocmai aici este farmecul – să ştii să faci din aparenta mediocritas o aurea! Şi iarăşi importantă este mereu prezenta polarizare care, în mod paradoxal, tensionează, dar şi relaxează: „Intr-o fântână săpată în sus/ într-un nor de marmură/priveşti îndelung ca-n ochiul/unui copil” (Dis-de-dimineaţă). Bine stăpânite tehnicile climaxului şi anticlimaxului, ele asigură umanizarea unui mesaj elevat nu atât ca expresie, cât ca sens. Confesându-se, (destul de rar), poetul se „acuză” de profunzime: „Doamne tu ştii în mine sunt prăpăstii mai adânci decât în afara mea” (Mesa). Spun acuză, pentru că, deşi suportă greu superficialitatea lumii, el nu se revarsă în imprecaţie ori sarcasm, ci practică un evazionism inteligibil şi naturist. Cu alte cuvinte, Vasile Dan ecologizează lumirea pe care este forţat să o suporte. Răbufnirile şi dezamăgirea sunt îngropate în sine. Imaginile prind coloratura apocalipticii post-textualiste: „Sapă o groapă în întuneric./O iluminează o căptuşeşte pe dinăuntru/cu propria-i carne” (Omul alb). Căderea în sinele căptuşit cu carne, visceral, este rară. Chiar şi în ciclul intitulat Jurnal intim, găsim aceeaşi evadare în parabolicul extravilan. Uneori, relieful pare o recuzită teatrală, modelabilă după necesităţi: „creşte un deal în plină câmpie tocmai acum/precum cerul l-ai face sul/înaintea picioarelor tale” (peregrin). În acelaşi decor post-uman se consumă drame ale speciei, filmate în aşa fel încât senzaţionalul să se disipeze în sunete şi culori tandre, delicate: „un animal care plânge/iar lacrimile îi îngheaţă repede/împrăştiindu-se peste tot/pe frunze uscate/în iarba roşie, arsă/de frig” (un animal care plânge). Dezavuarea poeticii stridenţei face ca expresionismul blagian să se topească, repede curgând de-a lungul unui scoc ce-l revarsă undeva între dealuri dintre care izbucnesc viituri odată la zece ani. În rest, pace, contemplaţie şi dibuiri pe verticală, între apogeu şi hipogeu.

)

pagina 16

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

George Serediuc şi soarele lui mecanic
Editura Herg Benet, 2011
al generaţiei 2000+, dar am găsit un poet al cărui imaginar poetic este plin de candoare, plin de emoţie şi energie pozitivă, semn că undeva se termină spectacolul nihilist, dansat în sutele de măşti poetice ale ultimelor două secole. George Serediuc topeşte tot ce este real în poezie şi construieşte apoi, asemenea unui fierar, bijuterii şi lucruri care încet ne ocupă respiraţia. El nu se lamentează în (inter) textualismul gratuit al suprarealismului, chiar dacă, uneori, tonul său capătă formule ce ţin de "fabrica viziunilor", cum întâlnim în versurile: "cu noaptea la subsuară mătur o alee / lungă unde toate indicatoarele arată / spre fabrica de urşi / până la coate mi-a ajuns o cârtiţă albastră / mă sfâşie atât de blând plutesc / în gura ei fierbinte". George Serediuc demonstrează, de la poem la poem, că deţine un mecanism al comunicărilor solare, cu atât mai mult cu cât amplasează în poezia sa trăiri autentice, poziţionate în aşa manieră încât să-l determine pe lector, dar şi pe omul tehnicizat, să nu renunţe la stările adamice, să caute în acest realism devastator decorul care să-l salveze: "voi salva ce se poate: / trecutul e un copil lovit pe trecerea de pietoni / cu maieul rupt cu pumnii strânşi / şi în pumni dorinţa de a se întoarce în camera lui / copilul e un sertar cu poze vechi / în care timpul zace ca-ntr-un acvariu / zace flămând în căutarea pielii pe care / să ne-o mângâie, zbârcind-o". Chiar dacă George Serediuc este un autor produs în cenaclurile virtuale, el reuşeşte să se distanţeze de limbajul internauţilor, preferând un discurs ermetic, la graniţa cu poezia psiheistă. Singurul experiment pe care credem că îl face poetul este acela de a pune - chiar şi din ipostaza copilului care visează şi se joacă - în această gaură a lumii întunecate un soare mecanic, în locul soarelui negru: "intru în corpul meu de linişte / învăţ aici mişcări noi / arcuite / o limbă uşoară cu care să pot cere / ajutor". Rămâne doar ca timpul să ne arate dacă demersul lui Serediuc pare a fi bântuit de rostogolirile fără hapy end. Cert este că debutul lui este unul remarcabil, unul îndelung aşteptat. Paul GORBAN

)

Click libris

Poemele din volumul de debut al lui George Serediuc fac o sinteză a poeziei douămiiste, dar pe un ton cald şi ataşant, fără isterii şi bravade expresioniste, ci cu o permanentă tentaţie a luminosului şi cu scenarii atent construite, în care fragilitatea poate deveni o sursă a forţei. Soarele mecanic e o colecţie unitară de poeme şi totuşi plină de surprize, în care sunt puse în joc toate resursele unuia dintre cei mai talentaţi poeţi tineri. Claudiu KOMARTIN Soarele Mecanic propune o voce poetică deja conturată. Scenariile la care suntem martori aici sunt constituite din reluări şi întăriri care funcţionează ca nişte pistoane lingvistice: „acolo în mijlocul ceţii era casa noastră/ văruită cu atât de multă grijă. apoi a început:/ furtuna de nisip m-a prins cu gura deschisă/ încercam să-ţi spun că ai să-mi lipseşti/ vor veni frigurile şi eu n-o să ştiu./ n-o să ştiu cum să mă încălzesc de unul singur//”. Notabile sunt şi încercările de resuscitare a poeziei de dragoste (“lumina gurii mele uscate/ tu eşti începutul unei fuziuni nucleare”) ca şi apelul la lucrările grafice pentru a ritma volumul. Răzvan ŢUPA Am primit cu interes cartea lui George Serediuc - poet pe care îl urmăream pe internet - şi mare mi-a fost bucuria când am deschis paginile unui volum (de debut) cu adevărat valoros. Nu numai că avem a face cu un tipar

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 17

Zon@Literara

)

Avatar

Critica în clar-obscur georege POPA
Ar fi interesant un studiu asupra psihologiei diverşilor comentatori ai lui Eminescu, plecând de la formulările lor critice, relevându-se în felul acesta inductorii deschiderilor vizionare sau, dimpotrivă, resorturile întunecate care au obnubilat ori au pervertit înţelegerea. Relativ la criticele oarbe sau rău intenţionate, autorul Luceafărului scria : „Pinguinii adevărului, fără aripi şi lipiţi de pământ, nu pot să urmeze pe vulturul geniului care zboară către soare. Pare chiar a nu vrea să-l urmeze… şi nici nu visează că există fiară mai frumoasă decât mlaştina lor şi o pradă mai nobilă decât râme şi culbeci”. Comentând meschin opera, ai făcut o gafă nu faţă de ea, ci faţă de tine. Sunt mulţi docţi ignoranţi care au intrat în literatură printr-o critică daltonistă şi prezumpţioasă. Eminescu scria: “Din ciudată bâiguire iese criticile voastre... Nu se scuipă-aşa în oameni… Pun’te de citeşte… Nu ştii carte, nu ştii carte”. Pentru a mă-nţelege, trebuie crieri. Eminescu Opera de artă - ne referim la creaţia unui poet-gânditor, indiferent de domeniu – cuvinte, culori, marmură, melodie - este o deschidere a sensibilităţii şi intelectului spre felurite vibraţii şi înţelesuri . Un hermeneut luminat provoacă fisiunea, face să izbucnească adâncurile poemului, eliberând sensurile şi suflul emoţional indus de „tremuratul plai de vis”. Acest lucru are loc când exegetul dispune de vocaţie poetică şi vocaţie filozofică, altfel spus are deschiderile poetico-metafizice analoage autorului creaţiei respective, aşa încât receptivitatea sa poate intra în consonanţă cu universul operei. Kant afirma că un exeget poate să descopere într-o operă de artă sensuri de care autorul nu şi-a dat seama. Mihail Ralea de asemenea considera că o creaţie e „întotdeauna mai bogată decât o vrea autorul ei”. Din acest motiv, un hermeneut poate afla „semnificaţii ascunse pe care autorul nici nu le bănuieşte”. Aceasta pentru că opera autentică este un dicteu, o „fulguraţie intelectuală”, cum o numea Eminescu, dotată cu o misterioasă şi darnică zestre de semnificaţii. Există şi o a altă faţetă a exegezei. Sensurile pe care interpretul le discută privitor la o creaţie de literatură şi artă pot să nu se afle subînţelese în operă, ci, plecând de la sugestiile, ideile, simbolurile, stările emoţionale ale operei, el imaginează noi deschideri, „noi puncte de vedere”, cum adăuga Ralea, datorită fecundării imaginaţiei sale de către aceste energii spirituale. Contextualitatea nu este ascunsă în operă, ci ia naştere prin inducţie în imaginarul interpretului. Acesta relevă înţelesuri intrinseci operei, dar are şi revelaţii induse de universul ideatic cercetat. Un strălucit exemplu în acest sens este cartea Svetlanei Paleologu-Matta – Jurnal hermeneutic (ed. Clusium, 1997) în care diverse faţete ale creaţiei lui Eminescu - capitolul principal fiind Politeia eminesciană, - articolele de la Timpul - este valorizat în context cu diverse concepţii şi viziuni afine, urmare a unei alte lucrări de excepţie ale aceleaşi autoare, Eminescu şi abisul ontologic. * Variabilitatea celor două constante – structura şi sensibilitatea matricei receptive a exegetului, pe de o parte,

pagina 18

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
iar pe de altă parte, orizontul său cultural explică, de exemplu, diversele sensuri puse pe seama Luceafărului. Cu cât mai înalt, în vecinătatea ideilor ultime, se află opera, mai puternică este şi capacitatea ei fecundantă şi, ca atare, mai iradiante, mai bogate virtualele interpretări. Apropierea de marea operă de artă cere o receptivitate şi o experienţă întinsă şi plurivalentă a în domeniul poeziei, al filozofiei, al artelor în general. Charles Baudelaire cerea ca exegeza în materie de pictură să fie „o plimbare filozofică printre tablouri”. O plimbare filozofică deschisă emoţional către sensurile cosmice ale existenţei umane trebuie să fie şi apropierea de creaţiile literaturii. Cuvântul comentatorului trebuie să transmită uimirea, bucuria estetică, să pună în tensiune corezonantă receptorii celor cărora se adresează. O modalitate cu eficienţă aparte privind receptarea operei de artă este constituită de exegeza care foloseşte comparatismul complex, adică valorizările reciproce dintre diversele arte, acestea deschizând un orizont deosebit de dăruitor cititorului unui poem, contemplatorului unui tablou, ascultătorului unei opere muzicale. Făcute în spiritul corezonanţelor elective, asemenea intrevalorizări reprezintă „hierofanii” cu acele opere care împlinesc cerinţa eminesciană ca pagina de poezie, pictura, compoziţia muzicală - „să fie locuite de zei”. Cum se explică diferenţa, uneori flagrantă, dintre unele aprecieri critice privitor la aceeaşi operă ? Referindu-ne la creaţia eminesciană, părerile superlative ale unor personalităţi ale culturii – româneşti şi străine – suind până la cartea Eminescu sau despre absolut a Rosei del Conte, se află în opoziţie cu afirmaţii precum : Eminescu are o poezie somnolentă şi somniferă, este un poet minor, a ţinut în loc poezia română ; G. Călinescu, după ce a scris cinci volume despre Eminescu, afirmă că autorul Luceafărului avut inteligenţă medie, ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica – excepţional hermeneut al poetului - să se întrebe cu ce l-o fi cântărit de l-a găsit mediocru ca inteligenţă ? Un profesor de filozofie afirmă intr-o broşură că Eminescu a scris armonios deoarece a prevăzut că mintea sa va deveni nearmonioasă şi, după o profundă analiză, conchide că Eminescu a fost un neant; iar un personaj foarte cultural şi foarte TV. culminează cu verdictul torquemadic: Eminescu este „cadavrul din debara”. O explicaţie ar fi încercarea de a smulge aureola lui Eminescu în scopul plantării pe propria frunte sau a vreunui nou fals idol ; dar un asemenea transplant nu prinde. Într-o epocă

suferind de maladia lexomaniei lui nu, precum cea de faţă, un motiv al negării opace este şi furia demitizării – în mod deosebit gustată de vulg, căruia nu-i place ceea ce îl depăşeşte şi aplaudă acefalic izocefalia. Evident, istoria „criticii” ne avertizează că se va găsi oricând un ins cu autoritate critică supraponderală, grobianus magnus, care să condamne ritos faptul că se vorbeşte despre Eminescu altfel decât a învăţat el la şcoala primară. Cassius Longinus, autorul Tratatului despre sublim, avertiza: „Nu se cade ca pentru o josnicie să apari necuviincios în faţa posterităţii”. Reluând ideea de mai sus, fiecare critic vine cu o structură psihică genetică mai mult sau mai puţin conturată, cu o capacitate de percepţie având un anumit nivel axiologic, peste care nu poate trece. Fondul înnăscut este supus unor influenţe - pe de o parte, cultura parcursă, mai mult sau mai puţin semnificativă, pe de altă parte, modelul cultural de moment. O subiectivitate neschimbătoare sau cameleonică va supune aprecierilor faptul de cultură. Vor rezulta fie descoperirea unor sensuri noi în opere sau se vor face vorbiri în afara creaţiei abordate, fie aberante, fie apofatice. Ar fi interesant un studiu asupra psihologiei diverşilor comentatori ai lui Eminescu, plecând de la formulările lor critice, relevându-se în felul acesta inductorii deschiderilor vizionare sau, dimpotrivă, resorturile întunecate care au obnubilat ori au pervertit înţelegerea. Relativ la criticele oarbe sau rău intenţionate, autorul Luceafărului scria : „Pinguinii adevărului, fără aripi şi lipiţi de pământ, nu pot să urmeze pe vulturul geniului care zboară către soare. Pare chiar a nu vrea să-l urmeze… şi nici nu visează că există fiară mai frumoasă decât mlaştina lor şi o pradă mai nobilă decât râme şi culbeci”. Comentând meschin opera, ai făcut o gafă nu faţă de ea, ci faţă de tine. Sunt mulţi docţi ignoranţi care au intrat în literatură printr-o critică daltonistă şi prezumpţioasă. Eminescu scria: “Din ciudată bâiguire iese criticile voastre... Nu se scuipă-aşa în oameni… Pun’te de citeşte… Nu ştii carte, nu ştii carte”. Mai acid, George Topârceanu vedea în unul din criticii săi „o maimuţă roasă-n dos”, în altul „O statuie de slănină/ De frizer cu mandolină”. Heraclit condamna sever asemenea critici: „Câinii latră la cei pe care nu-i cunosc”, „Măgarii preferă paiele aurului”. Cum a putut Academia Română să renege pe Brâncuşi, pe Lucian Blaga ? Un deget lucid va arăta cu uşurinţă că împăraţii – judecători ai geniilor - sunt goi. E stranie acribia unora de a-şi transforma alchimic numele într-o pată pe vecie.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 19

Zon@Literara
O altă victimă a comentariilor eronate până la rău intenţionate este balada Mioriţei. Precum se ştie, sub influenţa teoriei orizonturilor stilistice, a lui Leo Frobenius şi Oswald Spengler, care puneau caracterul culturii unui popor sub influenţa mediului fizic, Lucian Baga credea că a identificat matricea formatoare a culturii noastre în spaţiul unduitor deal-vale, care deschide balada vrânceană, de unde concluzia că românul are o fire şovăitoare, ataraxică, manifestă resemnarea în faţa istoriei. Din păcate, Blaga s-a oprit la orizontala şerpuitoare a primele versuri, nu a văzut balada în deschiderea ei cosmică, a cărei teleologie este zborul vertical spre „munţii mari” şi cerul înstelat. Dar Eminescu, marele vizionar, avusese de mult intuiţia originii montane a spiritualităţii noastre : „Este muntele tată al râurilor şi al poporului nostru. Acesta este cumpăna lui, cântarul cu care îşi cântăreşte patimile şi faptele”. Este simplă şi sublimă această revelaţie eminesciană. În funcţie de crestele muntelui, adevăratul său părinte spiritual, - românul îşi măsoară simţirea, suferinţele, înfăptuirile. Muntele, suişul este sânul modelator al culturii noastre. Căci „Nu sunt culori destul în lume să-nvesmânte/ A munţilor Carpatici sublime idealuri”. Într-o doină se spune : „Sus în vârful muntelui/ Unde-i drag sufletului”. Câţi oameni de cultură cunosc eroarea blagiană, adoptată neverificat, şi extraordinara intuiţie eminesciană -când actualmente cuvântul „mioritic” a devenit, în limbajul unor comentatori sau autofilozofi, atribut dezinvolt de denigrare a poporului român ? Iată însă şi unele atitudini aparent de neînţeles. Shakespeare a fost uitat în Anglia timp de două secole şi a fost redat literaturii universale de către scriitorii germani şi de Voltaire, acesta recunoscând faptul că „histrionul” britanic a pus în umbră pe Corneille şi Racine. Să fi fost de vină faptul că tragediile cele mai negre ale „divinului brit”, precum Regele Lear, Macbeth, Richard III - se petrec în Anglia, pe când piese luminoase, între care, Visul unei nopţi de vară, Poveste de iarnă, Furtuna, au loc pe meleaguri străine ? Jan Vermeer, a fost ignorat în vremea sa, precum şi mai apoi, până când, după mai bine de două veacuri, a fost recunoscut drept „cel mai subtil pictor al luminii”. * S-a spus că un critic este un parazit. În adevăr, dacă nu ar exista opera de artă, nu ar exista nici criticul. De aici o anumită etică ce i se impune, care să-l ferească de tentaţia de a-şi aroga dreptul de judecător infailibil şi cenzor

implacabil. “Mulţi vor să fie văzuţi, dar ei nu văd lumina” afirmă Giordano Bruno; orbi fiind, ei pretind totuşi că vorbesc despre lumină. S-au formulat diverse teorii ale criticii. Dar în materie de poezie - şi orice operă de artă autentică, afirmă Heidegger, este poem - cum să teoretizezi intuiţia, esenţială în a sesiza nu doar probleme formale, ci înţelesul profund al operei, să afli înţelesuri nerelevate încă, dat fiind că o creaţie autentică este opera aperta, precum am menţionat că recunoşteau Immanuel Kant şi Mihail Ralea ? Studiile de literatură şi artă nu trebuie să fie comentarii distante aplicând operei formule prefabricate, grile care substituie operei un fals, amputându-i înţelegerea reală ; nu analize mutilante; abordarea operei de artă trebuie să fie o experienţă poetică şi filozofică. Nu putem umbla cu bisturiul întrun întreg organic, într-o armonie. Opera nu trebuie disecată, descompusă într-un morman anatomic şi analizat cu lupa după diverse calapoade şi capricii critice. Fluidul muzical, inefabilul, suflul eteric - cum să le disecăm? Poezia Peste vârfuri, tabloul lui Ştefan Luchian Un zugrav, Simfonia neterminată a lui Schubert, complexul sculptural de la Tg. Jiu – trebuie receptate cu acea „inimă intelectuală” din viziunea Magistrului Eckhart şi transmise în uimire, calitate care reprezenta pentru Kant definiţia intelectualului. În felul acesta, exegetul devine co-creator. Omul este om pentru că semnifică. Intrarea în inima operei de artă nu este o problemă de profesionalism, nu este o meserie ce se poate învăţa, ci este un har, - harul corezonării semnificante cu viziunea operei. Repetăm. interpretarea ar trebui să aibă loc înainte de toate în tensiunea iluminării din momentul unic al creării ei. Exegetul trebuie să fie înzeztrat cu harul de a invoca acele puteri originare care au iniţiat şi desăvârşit opera alături de harul de a comunica, de a induce acea energie transfiguratoare. Este nevoie de o apropiere intimizată, o asumare transsubiectivă şi vizionară. Pentru a înţelege o operă de artă ai nevoie de aripi; pentru a transmite şi altora, ai nevoie de un cer de aripi. “Operele de artă sunt de o nesfârşită singurătate, scria Rainer Maria Rilke, nimic nu este mai nepotrivit pentru a le apropia decât critica; numai iubirea le poate păstra şi fi dreaptă cu ele“. Actul “critic” privitor la o poezie precum cea a lui Eminescu, necesită smerenie. Seneca afirma “despre lucrurile mari şi sublime trebuie vorbit într-un spirit mare şi elevat”; iar Longinus - “despre sublim trebuie să se vorbească sublim”. Despre zei trebuie vorbit cereşte.

)

pagina 20

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

José Saramago „Eseu despre orbire” Adrian DINIŞ
În pofida faptului că romanele sale au avut întodeauna apetitul pentru o sinceritate, de multe ori şocantă, Saramago tot a fost laureat cu Nobelul. Dar romanul-sinteză şi care critică cel mai bine societatea oarbă în care trăim nu este unul şocant, ci profund analitic şi cerebral – Eseu despre orbire. Încă din titlu mi s-a părut interesant că eseul lui Saramago despre orbire e de fapt un roman-metaforă, unul care şterge din prima graniţele între genuri şi face loc inclusiv poeziei şi interpretărilor de toate felurile. E, de asemenea, marca scriiturii contemporane, în care poezia a devenit prozaică şi proza poetică. Aşadar, de ce nu poate deveni şi un eseu roman? Saramago este autorul care şterge normele lexicale şi îşi creează propria piele pe care s-o poarte în scris, ba chiar aici şterge inclusiv coordonatele spaţiale sau identitatea personajelor. Nimic nu are nume. E ca şi cum Saramago ar fi pregătit deja terenul pentru orbi, dar nu orice fel de orbi, ci orbi care, pe lângă faptul că nu pot citi indicatoarele şi semnele, nu se mai pot striga nici pe nume. De altfel, această ştergere de identitate este practicată de către Saramago în toate romanele sale neistorice (Eseurile, Intermitenţele, Peştera etc.) – înţelegând prin istorie şi ficţiunile, fie că reinterpretează Biblia ca document istoric, fie că sunt istorii ale poeţilor care n-au existat decât prin scris. Pentru mine, la Saramago, ateu declarat, e foarte interesantă alăturarea dintre Ricardo Reis, care n-a existat, decât în scris prin Pessoa, cu Dumnezeu. Mi-ar fi plăcut ca un interviator să fi pornit o discuţie, un joc de la cum a crezut, ca atâţia alţii, Saramago în poetul care n-a existat. Şi cum l-a creat după. Poate, ca să folosesc o analogie metaforică, de asta şi scrie atât de bine Saramago, pentru că în cărţile lui încearcă să-L creeze pe Dumnezeu. Este erezia cea mai periculoasă, dar şi

)

Avatar

Dar, revenind la Eseu despre orbire, cred că Saramago vrea să ne facă să vedem inclusiv ţipetele, să nu trecem superficial peste învelişul sinestezic al lumii. Saramago a auzit la fel ca Octavian Paler ţipătul frizeriţei pe care nimeni nu l-a băgat de seamă, sau mai bine zis a văzut, şi a făcut imediat procesul întregii lumii, dar fără să fie un avocat al apărării ca Paler, ci un judecător, unul care nu ia partea nimănui decât a adevărului şi lasă doar faptele să vorbească. Eseu trebuie (re)citit în perioadele noastre de orbire, inclusiv în Braille.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 21

Zon@Literara
cea mai frumoasă, pe care o încearcă un autor când scrie. Dar revenind la ştergerea identităţilor, toţi acest John Doe vin parcă în contrabalans cu identităţile multiple furnizate de heteronimele lui Pessoa din Anul morţii lui Ricardo Reis. Vin şi ca să întărească ideea că până şi înscrisurile de pe morminte se şterg şi că tot ce rămâne e doar acest spectacol al lumii care se repetă de secole şi care se poate întâmpla oriunde şi oricui. Dacă în filmul regizat de Meirelles cinefilii s-au gândit şi la aspectele sciencefiction ale unei orbiri contagioase, datorat poate şi atmosferei distopice dinăuntrul şi dinafara lumii-carantină, aspectul interior al orbirii este cel mai mesmerizant. Astfel că orbirea se manifestă altfel decât am crede la “prima vedere”, şi anume, nu prin întuneric, ci printr-un alb-lăptos, un indiciu că e un simptom al orbirii de pe parcursul vieţii şi nu o orbire din naştere. Îmi amintesc că Borges scria că orbilor le este interzis întunericul. Însă, spre deosebire de orbirea homerică, preţ al cunoaşterii, aici avem de-a face cu orbirea noastră cea de toate zilele, o orbire care se manifestă ca o rugăciune eretică, demnă de Evanghelia lui Saramago, sau de Cain, cel pe care Saramago îl absoalve de vină punând-o pe seama unui Dumnezeu nemilos, iar profeţia unei mântuiri a lui Cain are loc în opera lui Saramago, încă dinainte de a scrie romanul omonim, în Intermitenţele morţii. Pe lângă răspunsul aforistic din finalul romanului ,,Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, (...) Orbi care văzând nu văd”, abnegaţia ar putea fi unul din răspunsurile la întrebarea de ce soţia medicului nu a orbit, întrebare care pâlpâie doar pentru ca să fie dezbătută mult mai pe larg în Eseu despre luciditate, când, ironic, ea devine vinovată pentru că nu a orbit împreună cu toată lumea. Ea devine atunci ţapul ispăşitor al votului în alb, al lucidităţii. Eseu despre orbire pare un atlas al decăderii umane, dar tocmai când credeai că mai rău de atât nu se poate, Saramago te coboară tot mai jos în cele nouă cercuri ale infernului de pe pământ. Orbii înnăscuţi care ar trebui să înţeleagă mai bine această lume îşi scot la suprafaţă latura neagră şi devin atotputernici. Ei suferă, ca să spun aşa, o a doua orbire.

Până şi Dumnezeu este condamnat, fiindu-i legată o cârpă în jurul ochilor. Un Dumnezeu care lasă să se întâmple aşa ceva e orb, spun personajele cărţii, dar câţi dintre noi nu spunem asta zi de zi, în momentele noastre de îndoială? Scenele sunt apocaliptice. Câinii devorează oamenii, iar orbii sunt reduşi la o hoardă fără minte, care nu mai răspunde decât de instinctele primare. Spre sfârşit Saramago încheie distopia şi aduce ploaia care spală atât trupul, cât şi sufletul, iar Dumnezeu (care nu orbise – mă gândesc la Moise şi-mi spun că Dumnezeu este de fapt orbitor) este singurul care vede femeile goale spălând în ploaie atât rufele, cât şi pe ele însele. Când suntem orbi o femeie tânără, foarte frumoasă, care-şi vindea trupul în căutarea banilor mulţi şi făcuţi repede se poate îndrăgosti de un biet bătrân, bun la suflet. Cu alte cuvinte, abia orbind ne putem vindeca şi începe să vedem cu adevărat. Desigur în viaţă cu toţii experimentăm o orbire care poate să ne deschidă ochii, apoi trece, dar pe unii îi schimbă, pe alţii nu. În toată această junglă de orbi apare şi câinele lacrimilor, un simbol al umanităţii în afara umanităţii. Chiar mai mult decât în Peştera îl putem vedea aici drept un câine psihopomp ca acela din Intermitenţele morţii, câinele asupra căruia moartea nu avea control şi pe care la un moment dat într-o scenă înduioşătoare chiar şi pentru moarte, aceasta îl ţine în braţe. În Peştera lui Saramago (sau a lui Platon) pregătită să fie transformată întrun obiectiv turistic tot despre deschiderea ochilor omului modern e vorba, chiar dacă dintr-o altă perspectivă. Dar, revenind la Eseu despre orbire, cred că Saramago vrea să ne facă să vedem inclusiv ţipetele, să nu trecem superficial peste învelişul sinestezic al lumii. Saramago a auzit la fel ca Octavian Paler ţipătul frizeriţei pe care nimeni nu l-a băgat de seamă, sau mai bine zis a văzut, şi a făcut imediat procesul întregii lumii, dar fără să fie un avocat al apărării ca Paler, ci un judecător, unul care nu ia partea nimănui decât a adevărului şi lasă doar faptele să vorbească. Eseu trebuie (re) citit în perioadele noastre de orbire, inclusiv în Braille.

)

pagina 22

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Tucu Morosanu "magie catapultată peste ape"

Editura Criterion, 2010
umblă prin pădurea universului în căutarea sensurilor şi a trăirilor în adevăr. În coşul său croit din cuvinte Poetul adună cele mai esenţializate imagini: "Inima lui / pregăteşte meticulos / solarii. // Blânde iluzii / în aburul cald al sângelui. // Acolo cresc în voie / şi cu răbdarea fetelor bătrâne / mai cred / în apariţia tardivă / a culegătorilor..." Iată doar câteva versuri care ne arată că Tucu Moroşanu nu este un poet fabricat în serie. El umblă printre poeţi, dar fără a pretinde că face parte dintr-o grupare, dintr-o anume clasă lirică sau mai ştiu eu ce modă. Asemenea lui Ştefan Aug. Doinaş, Tucu Moroşanu lucrează în metaforă şi o citeşte ca pe propriul său ADN. Metofora nu se transformă într-o rochie de gală ori într-o armură estetică, ea este însăşi Fiinţa care ia forma chipului, sângelui şi timpului său (intim). Ca şi la Grigore Vieru, rostirea ei rămâne calmă şi limpede, aşezată în imediata vecinătate a folclorului. Poemele lui Tucu Moroşanu te introduc în substanţa nedegradantă a timpului sacru. Din ipostaza de lector ai mereu ocazia să te fericeşti de liturghia banalului vieţii, să calci pe iarbă sau să mesteci în loc de gumă o bucată de coajă de copac, să te scalzi în pârâul în care se oglindesc stelele, să locuieşti o pozie în care "luna cloceşte / Între berze pe horn". Altfel spus poezia lui Tucu Moroşanu e un gest al recuperării omului şi, în acelaşi timp, un cântec despre instinctele care pun în mişcare lumea ca singură aminitre şi dovadă a lui Dumnezeu: "Eu tot mă-ntind sedus în ierbi turmentate, / În loc de orbit mestec răşină de pin, / Duc gândurile-n salon printre păcate / Şi tot cu acei de sub brazdă mă-nchin. // Nu cred că iubirea de ţară-i jenantă / Şi nu blestem traiul ca pe-un nenoroc. / În vise mai legăn o lume amantă / Cândva şi candoarea-i apusă invoc. // Încep a-nţelege că timpul, biet om, nu-l / Pot strânge în chingi ca pe-un cal nărăvaş / Tânjind la o blândă-mpăcare cu Domnul / Aflat tot aici, printre miei, pe imaş". Cu volumul "magie catapultată peste ape" poetul Tucu Moroşanu demonstrează că este un autor pe care nu îl interesează clasamentele literaturii contemporane ci doar să vorbească, modest, despre experineţele sale poetice, inegalabile în acest conglomerat de discursuri globaliste. Uneori e bine că mai există poeţi care nu se pot lăsa influenţaţi, că mai există voci care vorbesc nu despre trifoiul liricii, ci despre lirica trifoiului, poeţi ca Tucu Moroşanu. Paul GORBAN

)

Click libris

Ceea ce îl reprezintă pe Tucu Moroşanu, ca poet aproape singular în literatura contemporană, este simplitatea rostirii, capacitatea de a fi natural, de a nu fantaza în zona liricului ci, dimpotrivă, de a expune în versurile sale ostentativ scrise în tiparul clasic, romantic, gândurile şi trăirile omului arhaic. Poezia sa se configurează ca o ţesătură veche descoperită în plin proces de civilizare, peste care sunt brodate şi surprinse semnele aceluia care vede cu inima. De altfel, într-o construcţie de tipul ars poetica, Tucu Moroşanu, locuitor al cerului bucovinean, împărtăşeşte ideea că scrierile sale nu fac decât să culeagă iluziile şi iubirile omului înconjurat de liniştea stranie a pădurii. Melancolic şi sfios poetul recuperează verbul care poartă cu el aroma lutului adamic: "Iar plânge câte-un bucium în iarnă pe-nserat / Şi urlă-n sat un câine stăruitor, stingher, / E semn că iarăşi cerul de-o stea s-a scuturat / Şi-n lut, în ospeţie mai pleacă un oier". Poezia sa e o ceremonie în care amintirile ilustrează viaţa umplută cu emoţie. Majoritatea poemelor sale îşi trag din această filosofie personajele lirice, precum şi temele care, în cele din urmă, conturează un tablou coerent, atât din punct de vedere ideatic, dar şi stilistic: "Vezi, uncheşule, ce-ai făcut / Dacă ai cercat să presori / În neamul tău / Dumnezeirea de care / Credeai că suntem sătui! / Tot mai puţin îşi poartă / Turmele prin iarba stelelor / Şi Costan, fratele tău, bunicul ce / Săruta copita oilor şchioape / Ăşi reazemă baltagul de cer / Şi doar pentru prunci şi / Îngeri flîmânzi / S-ar despărţi de un miel! / Acum din acea stirpe / Numai eu mai umbresc / Cu inima strunga, / Poate şi Dumnezeu..." În viziunea sa, Poetul este acela care

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 23

Zon@Literara

)

Avatar

Nevoia de sine Horia BĂDESCU
Cândva, cu mulţi ani în urmă, scriam într-o tabletă intitulată “Cuvintele”: Abia când am înţeles cum trăiesc şi mor cuvintele, abia când am văzut cum se poate minţi, cum se poate trăda, cum se poate ucide chiar cu cuvintele, abia când mi-am dat seama că, în sine, muzica lor nu face doi bani în afara adevărului, că nu pentru a-l înjosi, a-l profana şi a-l batjocori, ci a-l înălţa pe om ne-au fost date cuvintele, abia atunci, cred, am ajuns la literatură. Dar, în fond, ce e literatura ? Un mod de-a vieţui sau de a supravieţui ? Poate şi una şi alta dar, mai ales, un mod de-a ajuta omul să existe. Numai că a fi şi a exista nu e totuna. Iar dacă a învăţa să exişti necesită vreme îndelungată, a învăţa să fii, a învăţa să fiinţezi, presupune cu mult mai mult. Presupune locuirea într-un proiect, în care te afli cu spusul şi cu nespusul tău, cu ceea ce eşti şi cu ceea ce nu eşti dar ai putea să fii, cu ceea ce eşti, nefiind şi cu ceea ce eşti, fiind. Presupune locuirea în lume, lăsându-te locuit de ea. Presupune să descoperi că lumea are un Sens. Si că tu însuţi, ca fiind în lume, participi şi te afli dimpreuna cu ea în Sens. Iar dacă, învăţând să exist, am ajuns, cîndva, la literatură, cu mult mai tîrziu, încercând să fiu, învăţând să fiu, am ajuns, fără să fi putut ajunge vreodată cu adevărat, la poezie. Adică, la ceea ce înseamnă o rechemare a Sensului în lume. O rechemare dinamică în care Sensul se manifestă în calitatea şi funcţia sa, unificator şi creator deopotrivă, în auto-consistenţa sa. Născător de niveluri de realitate în care şi prin care se validează ca Real, ca Fiinţă. Ca putere infinită în infinitatea Realităţii sale. Drept cel de nevăzut, de neauzit şi de nespus. Cel de care avem atâta nevoie în aceste vremuri în care existenţa vrea să treacă, cu insolenţă, drept fiinţare, vorbăria drept Logos, informaţia drept cunoaştere, retorica raţionalistă drept discurs despre Fiinţă, în aceste « vremuri sărace », cum ar zice Hölderlin.

Poezia este prin definiţie un ritual, o paradigmă, un mit al în-fiinţării, care permite şi provoacă manifestarea şi instaurarea sacrului. Incitând Fiinţa să se manifeste, în-fiinţând, poezia se în-fiinţează ea însăşi. Ea întemeiază valoare emoţională în orizontul Fiinţei, şi transferă valoare ontologică, pe care o reiterează prin ritualul estetic şi prin cel al lecturii. Mitologia Fiinţei, pe care se bazează întreaga poezie, este permanenţa întemeierii şi ek-sistenţă, fiinţare, minunea fiecărei zile de a fi ceea ce este, cu întreaga lume cuprinsă în ea. Ea nu povesteşte nici o cosmogonie, ci dezvoltă o tensiune de natură cosmogonică într-o perspectiva creatoare.

pagina 24

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Sărace de viaţă profundă, de substanţă, de miracol, de umanitate,de Sacru. Secolul XX s-a sfârşit fără să fi reuşit să-şi afle un sens, cu atât mai puţin Sensul, de care, de altminteri, s-a lepădat cu obstinaţie, oferind omului nimic altceva altceva decât suferinţă, disperare, singurătate. Tot ceea ce a putut el face, întru gloria raţionalismului, obiectivităţii şi materialismului, a fost să-l înveţe pe om a exista, nu a fi! Sfidarea pe care secolul şi mileniul care au început o lansează umanităţii este, deci, întoarcerea la Sens. Căci dacă omul vrea să supravieţuiască, el trebuie să reînveţe să fie, adică să trăiască din perspectiva unităţii lumii, să trăiască întru şi prin Sens, întru şi prin sacru. “ Să locuiască lumea în chip poetic”, cum spunea Hölderlin. Fiindcă a trăi sacrul înseamnă a admite prezenţa sa în lumea şi a sărbători această prezenţă, cu alte cuvinte a afirma prezenţa valorii sale absolute, a Sensului, în orizontul armoniei şi bucuriei, a te umple tu însuţi de acesta. Mai ştim noi astăzi să trăim cu adevărat sărbătoarea, sărbătoarea spiritului nostru ? Mai avem noi dorinţa şi priceperea de a institui timpi şi spaţii sacre, de a ne dărui sufletul încântării, nu manipulării, ritualului nu rut-ualului, de a ne smulge de sub tirania zarvei şi instinctului ? Ne îndoim ! Golite de transcendenţă şi supuse logicii profitului şi manipulării, aceste modalităţi nu mai conservă nimic din esenţa gesturilor care aveau, de obicei, drept finalitate « îmblânzirea » zonei – atât de incertă, de ascunsă dar atât de pregnantă, în acelaşi timp - în care se manifestă sacrul. Mircea Eliade ne prevenise deja cu privire la ocultarea acestuia « în tenebrele inconştientului omului modern areligios». Dar inconştient nu înseamnă, totuşi, fără cunoaştere, ci un alt fel de cunoaştere, cunoaşterea sufletului, cel în care putem auzi « murmurul spiritului ». Cine îl va dezvălui? Fiecare pentru sine dar prin fiecare pentru noi toţi. Căci setea noastră de sacru, de Fiinţă, adică de noi înşine, rămâne mereu neostoită. Ea trebuie afirmată în fiece zi. Trebuie afirmată evidenţa că sacrul este aici şi că noi suntem purtătorii lui. Şi cine o poate

face mai bine decât poeţii şi poemele lor ? Căci, ce altceva este poezia decât o neostoită încercare, nu de a descifra taina lumii, ci de a ne face să o trăim şi, trăind-o, să ne-o revelăm întru Fiinţă ? Iar dacă revelaţia presupune o iluminare a ceea ce se află ascuns în indefinitul numinosului prin adaosul luminii iscată de imaginarul poetic ( « Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină », scria Blaga), ea dă acelaşi sens coparticipării întru cu totul altul , întru sacru. Poezia este locul în care Fiinţa se aşează în în absolutul valorii sale, în măsura în care ea constituie o trăire prin care existândul, profanul se emancipează, aspiră la condiţia divină. El se restituie în acest fel propriei sale valori. El se sărbătoreşte în realul sărbătorii sale. Fiindcă în şi prin sărbătoare lumea tranzitorie primeşte calitate şi valoare, o valoare în care se află inclus şi cel care crează sărbătoarea ( cf. şi Paul Drogeanu, Practica fericirii). Or, prin poeticul dar şi prin poieticul său, poemul nu este numai o celebrare a Fiinţei, ci şi o reinvestire a valorii acesteia ; un act prin care poemul, ca expresie a Fiinţei creatoare, ca act care adaugă existenţă şi induce sens, se sărbătoreşte el însuşi. %nsă poemul nu instaureză sărbătoare doar în lăuntrul eu-lui, ci şi la nivelul limbajului. Anulând prin poeticitatea sa « calitatea » profană a limbajului, poemul îl dăruie pe acesta stării sale de sărbătoare. Asemeni mitului în societăţile arhaice şi traducând aceleaşi relaţii cu lumea, poezia permite « intuiţiei esenţiale, comunicată de experienţa naturii, intuiţie care incită scriitura poetică, să se regăsească în operă ca un real îmbogăţit », cum nota Philippe Jacottet. Acest real care-l redă pe om umanităţii sale, adică propriei transcendenţe. Care-l ajută pe om să pătrundă în câmpul inducţiei lui numina şi să-l primească pe acesta în el. Oferind paradigma acestei « umanizări ». Poezia se iveşte în lume ca punte, ca « articulaţie » între om şi Fiinţă, între profan şi divin, şi prin aceasta ea are o natură sacră. Ea ajută Fiinţa să se manifeste dar într-un mod mai puţin obişnuit. Ea nu cere Fiinţei să se arate omului, ci omului să existe şi să devină întru Fiinţă, pentru a folosi expresia

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 25

Zon@Literara
noiciană, să participe la Fiinţă. Paradigma orfică nu ţinteşte îmblânzirea fiarei, ci transformarea condiţiei sale. Ea încearcă s-o smulgă din profanitatea sa « exemplară » fiindcă aceasta e fiara : profanitate exemplară. Iar omul însuşi, la începutul istoriei sale, asemenea este. Şi, din păcate, acelaşi, iată-l, şi astăzi ! Actul orfic este actul originar prin care sacrul se instaurează, prin care lumea se sacralizează. Iar mitul orfic, paradigma sa : ieşirea din existenţă şi participarea la Fiinţă. Si, deopotrivă, paradigma încercării de transcenderea a Ne-Fiinţei – a Ne-Fiinţei în ipostaza sa tranzitorie : moartea. A răpi, a salva Fiinţa de Ne-Fiinţă înseamnă a înceta a-i privi identitatea tranzientă, a renunţa să priveşti chipul lui Eurydice. Fiindcă Eurydice nu poate fi smulsă morţii decât în realul, nu în realitatea sa. Iar adevărata privire este aceea care rămâne oarbă dinaintea formei tranzitorii, a accidentalului. A o privi pe Eurydice cu ochiul obişnuinţei, a privi lumea de o manieră profană, înseamnă a contribui la moartea lor, la nefiinţa lor. Poezia este prin definiţie un ritual, o paradigmă, un mit al în-fiinţării, care permite şi provoacă manifestarea şi instaurarea sacrului. Incitând Fiinţa să se manifeste, în-fiinţând, poezia se în-fiinţează ea însăşi. Ea întemeiază valoare emoţională în orizontul Fiinţei, şi transferă valoare ontologică, pe care o reiterează prin ritualul estetic şi prin cel al lecturii. Mitologia Fiinţei, pe care se bazează întreaga poezie, este permanenţa întemeierii şi ek-sistenţă, fiinţare, minunea fiecărei zile de a fi ceea ce este, cu întreaga lume cuprinsă în ea. Ea nu povesteşte nici o cosmogonie, ci dezvoltă o tensiune de natură cosmogonică într-o perspectiva creatoare. Metafora adaugă şi vitalizează, sporeşte ontologic şi adugă existenţă îmbogăţită. Ea direcţionează existândul spre transcendenţă lui provocând o implozie a acestuia în Fiinţă. Drept urmare, poezia nu produce doar « o explozie a Fiinţei sub limbaj », cum afirmă Roberto Juarroz, ci provoacă o implozie a limbajului în Fiinţă şi în tăcere. O tăcere care nu este non-limbaj, ci limbaj altfel.

Mai mult încă, poezia este o explozie a umanului în lumea exprimată şi o implozie a acesteia lumi îmbogăţite în om şi, prin el, în Fiinţă. In calitatea ei de hierofanie, ea nu este doar re-cunoaştere a Fiinţei, ci şi o cunoştere mai profundă de sine însăşi. Făuritor el însuşi de armonie transcendentă, poetul participă, în acest sens, la desăvârşirea armoniei universului. Pe bună dreptate scria poetul chinez Li-Ho : « Cu pensula-i poetul desăvârşeşte lumea/ a cărei împlinire nu Cerului i-e dată ». Cum spuneam, cred că poezia este un răspuns pe care fiinţa omenească în umanitatea ei îl dă provocărilor existenţiale, pentru că, repet, a fi şi a exista nu e acelaşi lucru, şi, în acelaşi timp, provocărilor lumii în care se consumă această existenţă. Căci existenţa noastră nu e lipsită de provocări. Nici lumea noastră: lumea în care Caliban i-a urmat lui Lucifer, lumea în care secolului terorii ideologice şi crimei i-a urmat cel al mârlăniei şi ipocriziei. O lume în care prostia, deriziunea, cinismul, retorica găunoasă sunt mai agresive decât oricând. Mai mult ca oricând umanitatea omului, sacralitatea sa, în sens ontologic dar şi, şi mai ales, în sens axiologic e pusă între paranteze. Un imens hohot de râs batjocoritor, un ţunami de zeflemele mătură această lume a tuturor posibilităţilor şi virtualităţilor, această lume în care suntem pe cale să jucăm zaruri cu oasele zeilor şi să zugrăvim cu scuipat catedralele. Suntem în plin spectacol de marionete. Trăim în plin carnaval, numai că îndărătul măştilor cea care se arată e bestia umană. Mai mult ca oricînd, suntem pe cale de a ne pierde sufletul. Mai mult ca oricând, nu suntem altceva decât sălbatici, barbari deghizaţi. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestora, mai mult ca oricând, avem nevoie de poezie. Pentru că ceea ce face poezia de la începuturile sale este a-l civiliza pe om. Imblânzindu-i inima, îmblânzind demonii instinctuali care scot eu-l din armonia unversală şi-l fac să se întoarcă spre egoista nevoie de sine, spre acel egoism care-l aruncă în afara luminii, înţelegerii şi iubirii ; redându-l pe om lui însuşi, umanităţii şi sacralităţii sale. Orfeu a

)

pagina 26

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
îmblânzit fiarele prin cântecul, prin lirismul lui. Este omul mai prejos de acestea pentru a rămâne surd la glasul lui Orfeu, la glasul poetului, la propriul său glas ? Fiindcă despre ce vorbeşte poezia dacă nu despre sufletul omului ? Despre sufletul care este motorul şi esenţa vieţii. Despre acest suflet care e recompensa primită pentr-a fi acceptat venirea pe lume. Despre sufletul omenesc care pare a fi din ce în ce mai indezirabil, din ce în ce mai expulzat din existenţa noastră, înlocuit de oarba şi nesătula sete de plăcere instinctuală, de deriziune, de indiferenţa faţă de sine însuşi, cel adevărat. A face auzit glasul poetului înseamnă a face auzit glasul sufletului. Cum ? Lăsând poezia să-i vorbească omului nu despre ceea ce ar trebui să fie, ci despre ceea ce este el cu adevărat şi-l ignoră, învăţându-l să-şi regăsească sufletul ; să se regăsească pe sine pentru a nu pierde universul. Fiindcă a da întâietate pântecului înseamnă, pe termen lung, a ieşi din condiţia umană. A face auzită vocea poeziei înseamnă a recunoaşte acest adevăr şi a-i îndemna şi pe ceilalţi să o facă. Poezia pentru toţi ? Desigur ! Fiindcă suntem cu toţii fiinţe omeneşti. Cel puţin aşa ar trebui să fie ! Şi totuşi, pentru cei mai mulţi dintre noi, accesul la poezie pare şi este dificil. De ce ? Pentru că poezia s-a depărtat ea însăşi de marele public. Fiindcă ea însăşi a uitat prea adesea să vorbească sufletului pentru a se risipi în cochetării formale şi deriziune. Dar la ce servesc sporovăiala şi nombrilismul estetic într-o lume care se uită în ochii morţii ? Cu atât mai mult cu cât poezia nu este doar o chestiune de limbaj, ci şi, şi mai înainte de orice, o modalitate de a ne trăi umanitatea. În acest sens este nevoie ca poezia să-şi schimbe discursul. Pentru a-i convinge pe cei mulţi că nu e doar o problemă de ocultare estetică, sacerdoţiul unui cerc de iniţiaţi, ci, mai ales, un alt fel, poate mai potrivit, de a vorbi despre noi şi între noi. De la suflet la suflet. Să vorbim poetic de la suflet la suflet ! Cu toată simplitatea, aşa cum au făcut-o totdeauna cei mai mari, cei mai înţelepţi dintre noi.

Iată de ce mi se pare o urgenţă a da o altă percepţie poeziei, a-i învăţa altfel pe oameni ce este şi cum este poezia. De-a învăţa altfel poezia nu numai în şcoli sau în universităţi, ci în toate circumstanţele posibile, la toate vârstele, prin toate mijloacele. De-a o învăţa, mai întâi şi mai cu seamă, din perspectiva răspunsului pe care ea îl dă umanităţii noastre, manifestată în existenţă şi în lume. E foarte bine că se învaţă istoria literaturii, istoria şcolilor şi curentelor poetice ! Numai că asta are prea puţin de-a face cu formarea gustului pentru poezie şi cu înţelegerea acesteia. %nsă a-l învăţa pe celălalt, a-l face să înţeleagă că fiecare poem, scris oricând şi oriunde, este un glas omeneasc, o voce care-i vorbeşte de fiecare dată lui, cititorului, şi că despre el vorbeşte, acesta, da !, merită a fi învăţat. Merită a-l învăţa pe celălalt că istoria poeziei nu este, într-adevăr, altceva decât istoria fără istorie a sufletului omenesc. Propria lui istorie. Că fiecare poem este un exerciţiu de autoiniţiere în dificila artă de a exista, în dificila meserie de a exista şi, uneori, de a fi. Că fiecare poem este o sfidare adresată neantului şi o victorie a vieţii. Fieacre poem este proba neîndoielnică a faptului că omul poate trăi misterul şi Sensul universului şi-i poate împărtăşi esenţa şi raţiunea de-a fi : iubirea. Cea care deschide sufletul marii deşteptări, marii revelaţii care ne permite să vedem frumuseţea lumii şi a omului. Trebuie învăţat că poezia este întâlnirea omului cu sine însuşi, cel adevărat dar şi cu celălalt şi că poemul este spaţiul acestei împărtăşiri şi acestei comuniuni. Trebuie convins că poemul nu-i este doar adresat lui (citiorul, seamănul, fratele), ci-i aparţine, este poemul lui. Poate că a venit momentul ca poeţii să-i înveţe ei înşişi pe ceilalţi ce este poezia. Fiindcă, nu-i aşa ?: Cuvintele sunt ale mele/ eu sunt tăcerea lor/ eu sunt sufletul lor./ Inima le-o aud/ în pulsaţia/ venelor mele,/ sângele lor/ e cel care mi se scurge din gură/ în neantul hârtiei./ In mine mor ele/ precum eu/ în învierea lor/ în nefiinţa paginii./ Cuvintele sunt ale mele/ eu sunt tăcerea lor/ în sufletul tău.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 27

Zon@Literara

)

Avatar

Grigore Vieru: lucrare în cuvânt şi rolul sugestiei estetice Narcisa BOLDEANU
Am putea, fără a greşi, să afirmăm că autorul mizează pe figura de sunet. Această coordonată estetică scoate în evidenţă preocuparea constantă a lui Vieru faţă de sistemul fonetic al limbii în care scrie, în care vorbeşte, în care se roagă. De altfel, el în intervenţiile lui publice şi academice, a luat mereu poziţia unui filolog împătimit. Din aceste ipostaze poetul a argumentat lupta pentru limba maternă, limba română, pe care o consideră cea mai pură între limbile poetice. Descoperindu-i printre crăpăturile băncilor universitare pe cei mai titraţi poeţi români, poetul relatează: „A însemnat redescoperirea neobişnuitei forţe a Limbii Române de a crea nişte poeme pe care nu orice limbă le poate zămisli. Nu sunt suficiente harul, instruirea poetică a creatorului şi cunoaşterea profundă a marii poezii universale, mai trebuie să ai la îndemână limba care să încapă întreaga simţire şi întregul cuget al creatorului de frumuseţi poetice”. Grigore Vieru este adeptul poeziei de factură folclorico-modernă, motiv pentru care valorifică din plin toate figurile limbajului poetic. În acest sens, încă de la debut, criticii au descoperit o serie întreagă de atribute cu privire la universul liric vierean. Poetul se dovedeşte a fi nu doar un mesager al înţelepciunii folclorice, ci şi un explorator al noilor orizonturi lirice. În încercarea de a mărturisi cuvântul său, poetul se aventurează atât în tainele trecutului de unde împrumută estetica muzicală a poeziei clasice, tâlcuirea şi repetiţia poeziei folclorice (de unde putem vorbi de un etnolirism vierean), dar şi în tainele şi nebănuitele căi ale modernităţii târzii, prin tehnica numită intertextualism. De exemplu, descoperirea realizată de criticul Mihail Dolgan cu privire la tehnica dialogală a liricii vierene este relevantă. Plierea discursului poetic între trecut şi prezent, între aceste două tipuri de texte, constituie o coordonată fundamentală a liricii vierene, fapt ce ne permite să afirmăm că autorul „păşeşte” printre postmoderni, fără a pretinde că este un veritabil postmodernist. Bineînţeles, G. Vieru nu poate fi considerat un postmodernist în înţelesul deplin al cuvântului, deoarece el nu practică religia nihilistă a curentului, ci dimpotrivă, îndeamnă la o recuperare a armoniilor muzicale. De altfel, criticul Eugen Simion, căutând locul lui Vieru în postmodernism, ajunge la concluzia: „Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu satul în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului său. Un poet elegiatic, dar în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale, moale şi stinsă, menită parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi, un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern, pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o

pagina 28

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
istorie imposibilă”.1 Poezia lui Grigore Vieru este o întreagă armură a iubirii, a originilor, a casei, a întoarcerii către sine şi, deopotrivă, către semeni. În Poezia autorului sunt inserate sunete, şoapte, acorduri fine care scot în evidenţă vocea lăuntrică, egoul liric şi arhitectura baladescă. În ideea aceasta curge şi poemul Cântec de leagăn pentru mama: Dormi-adormi, măicuţă dragă,/ Dorm nepoţii tăi de fragă,/ Dorm şi blidele spălate,/ Dorm şi rufele curate./ Dorm trudite-a scării trepte / Lângă cuibul meu de pietre,/ Doarme-n tihnă greieruşu-n / Clopoţelul de la uşă,/ Doarme casa ta bătrână,/ Doarme via sub ţărână,/ Dormi! Prin vis – pe val de mare / Să te vezi copilă mare.2 Am putea, fără a greşi, să afirmăm că autorul mizează pe figura de sunet. Această coordonată estetică scoate în evidenţă preocuparea constantă a lui Vieru faţă de sistemul fonetic al limbii în care scrie, în care vorbeşte, în care se roagă. De altfel, el în intervenţiile lui publice şi academice, a luat mereu poziţia unui filolog împătimit. Din aceste ipostaze poetul a argumentat lupta pentru limba maternă, limba română, pe care o consideră cea mai pură între limbile poetice. Descoperindu-i printre crăpăturile băncilor universitare pe cei mai titraţi poeţi români, poetul relatează: „A însemnat redescoperirea neobişnuitei forţe a Limbii Române de a crea nişte poeme pe care nu orice limbă le poate zămisli. Nu sunt suficiente harul, instruirea poetică a creatorului şi cunoaşterea profundă a marii poezii universale, mai trebuie să ai la îndemână limba care să încapă întreaga simţire şi întregul cuget al creatorului de frumuseţi poetice”.3 Expresivitatea fonetică a limbajului poetic vierean reprezintă un fenomen complex, în sensul că „niciun sunet al limbajului poetic luat în sine nu are vreun
1 Eugen Simion, Grigore Vieru, // Literatura şi arta, 5 februarie 2009. 2 Grigore Vieru, Rădăcina de foc, ed. cit., p. 87. 3 Grigore Vieru, Limba în care crezi trebuie să fie atotcuprinzătoare mişcării sufletului şi cugetului, dialog cu Alexandru Bantoş, // Limba Română, nr. 1-3, 2005, p. 17-25.

sens autonom. Atribuirea sensului la sunet în poezie nu rezultă din natura lui specifică. Sensul este presupus prin deducţie”.4 O altă funcţie ce completează tabloul estetic al limbajului poetic o reprezintă preocuparea poetului faţă de rimă şi ritm. Prin folosirea acestui aparat estetic autorul atrage atenţia asupra sunetului. Căutarea şi aşezarea cuvintelor în aşa fel încât să trezească simţurile lectorului (sau ascultătorului) ne aduc în prim-plan argumentul că structura psihologico-artistică a lui Vieru este una orfică. În acest sens, despre poetul care poartă inima mamei sale, criticul de la Huşi, Theodor Codreanu opinează: „Harfa Orfeului vierean are o coardă dăruită de mamă. O singură coardă, cum i-a rămas, la un moment dat, vioara lui Paganini, după ce au plesnit toate celelalte. Iar celelalte corzi ale harpei lui Vieru sunt şerpi şuierând. Ei sunt ţuruiacul (ţârâiacul) zuruind al românului supărat pe ceilalţi români într-o biserică românească de la graniţa franco-germană. Pe această coardă, Vieru scoate cântecul cel mai pur. Altfel spus, el e nevoit să facă poezie şi muzică cu foarte puţin, dar culmea, năzuind la mult, la preaplin. Vom înţelege sărăcia extremă a mijloacelor sale poetice”.5 Analizând funcţiile poetice la Grigore Vieru, Paul Gorban, în cea mai proaspătă monografie despre poet tipărită în România, Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, spune că „odată ajuns pe tărâmul liricii vierene te întâlneşti cu un adevărat tratat despre poezie, credinţă şi viaţă. În ciuda simplităţii aparente, care pare că guvernează atât forma limbajului poetic, cât şi pe cea a plasticităţii, se întâmplă ca poezia lui Vieru să prindă inima cititorului din primele cuvinte. Poetul stăpâneşte o geometrie a compoziţiei şi ştie unde să pună cuvântul care să declanşeze în cititor interesul pentru devenire întru fiinţă. Magia liricii vierene este o formă de catharsis a sufletului. Poezia lui curăţă inima omului de încărcătura negativă a cotidianului (urbanizat), străluceşte ca un
4 B. Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, trad. de Leonida Teodorescu, – Bucureşti: Univers, 1973, p. 396. 5 Theodor Codreanu, Duminica mare a lui Grigore Vieru, ed. cit.,pp. 275-276.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 29

Zon@Literara
cer de stele, înflorind astfel ca un lotus în ochii cititorului. Poezia lui se arată ca o victorie a fiinţei asupra neantului, exprimă cea mai înaltă treaptă a libertăţii, locuirea în Dumnezeu, pătrunde în realitatea umană ca o religie încărcată de substanţă”.6 Poetul, trăind în limba română, ştie că orice cuvânt rostit trezeşte un ecou ce achiziţionează atenţia şi preţuirea celorlalţi. În Limba Română, acest unic partid în care poetul a aderat vreodată, Grigore Vieru răzbate ca şi când ar răzbate în marele Univers. În acest sens relevante sunt şi gândurile despre atitudinea ritualică a autorului în faţa limbii, semnate de prozatorul Vlad Zbârciog: „Poetul a ştiut a îmblânzi cuvintele şi a le semăna întru luminarea şi înălţarea neamului, chiar dacă uneori semenii nu l-au înţeles, chiar dacă, din ignoranţă, ba şi din rea voinţă, l-au împroşcat de multe ori cu vorbe grele, dureroase, rănindu-l. Domnia sa, însă, a mers înainte, lăsând la o parte obidele şi continuând să-şi aştearnă cântecele de iubire pentru om, pentru blândeţea pământului, pentru firul de iarbă, pentru spicul de grâu, pentru nepieritorul nostru Dor, pentru neliniştile mamei, pentru muzica netrecătoare ce alină, înalţă şi oblojeşte sufletul de copil”.7 Grigore Vieru întors în propria-i copilărie, adică înspre joc, te cheamă să descoperi o lume şi un limbaj crezut pierdut, anume: poezia de tip clasic, cu rimă îmbrăţişată, cu repetiţii şi inversiuni, cu interogaţii poetice şi semne de punctuaţie. Tot ce trece în timpul scriitorului român din Basarabia poartă sunetul sacru al clopotului, al dorului, al îmbrăţişărilor. Armonia cuvintelor, acordurile şi sunetele versurilor vierene scot în faţa elementelor centrale ale cosmosului partea plină a eului, a fiinţei care se desăvârşeşte: Trece Soare, trece Lună…/ Şi de chipul tău mereu / ca un pom de roşii mere / Sunt rodit lăuntric eu.// Trece Lună, trece Soare…/ Şi de numele-ţi, mereu,/ ca un clopote de clinchet
6 Paul Gorban, Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, – Iaşi: Princeps Edit, 2011, pp. 6-7. 7 Vlad Zbârciog, Meridiane ale verbului matern, – Iaşi: Princeps Edit, 2009, p. 50.

/ Sunt prea plin lăuntric eu.// E arşiţă? E furtună?/ Măr se coace, clopot sună! (Trece Lună, trece Soare).8 Poezia lui Vieru curge curată şi sinceră asemenea unei lacrimi. În această curgere natura vegetală îşi arată melancolia, visarea şi dorul. Întâlnim constantă preocuparea autorului de a dialoga cu natura. Acest dialog urmăreşte vindecarea durerilor acelora cărora li s-a confiscat dreptul de a glăsui în limba pământului natal. De altfel, însuşi autorul seamănă în arta liricii de azi cuvinte pentru dor şi vindecare. Aceste cuvinte iau înfăţişarea codrilor, cântecul păsărilor, clipa de rouă, culoarea grâului şi paşii străbunilor. Poemul dialogal, de factură folclorică, Roua dorului reverberează în imaginarul cititorului ca un sunet de fluier: Ce-i mai sfânt sub steaua milei?/ Roza! Roza nouă-n care / O pasăre în zorii zilei / Ouă rouă şi dispare.// Ce-i mai mândru decât toate?/ Codrul! Codrul vechi, cel care / Nu dă printre munţi din coate / Ca să pară el mai mare.// Ce-i mai bun, mai dulce-n lume?/ Grâul! Grâul galben, care / Calcă pe strămoşi în hume / Şi ei strigă: „Nu ne doare!”// Ce e fără, fără seamăn?/ Graiul! Graiul mamei, care / Îl adun şi iar îl seamăn / Pentru dor şi vindecare.9 Poetul este un adevărat cercetător şi practician al muzicii şi folclorului. Există un permanent exerciţiu de creaţie muzicală în lirica lui Vieru. El se dovedeşte a fi un expert al repetiţiilor, al refrenelor, „al laitmotivului, al sugestiilor sonore de tot felul, de la aliteraţia obişnuită până la alteraţia-joc din folclorul copiilor sau aliteraţia simbolică”.10 Jocul muzical sugerează un echilibru spiritual, un ideal ritualic, linia peste suprafaţa căreia elementele primare ca apa, grâul, copii etc. se contopesc cu cele primordiale. Bunăoară, în poemul cantabil Paparudă-rudă întâlnim o ambianţă de paradis arhetipal, în care cel care crede în jocul copilăresc se dezleagă de spaimă: Paparudă-rudă,/ Vino de ne udă,/ Vino de ne plouă / Cu ploiţă nouă;/ Să-nflorească grâul / Şi la fete brâul,/ Să-nfloare măslinii / Şi la fete sânii,/ Să râdă copiii / Şi ochii câmpiei,/ Să mai
8 Grigore Vieru, Rădăcina de foc, ed.cit., p. 300. 9 Idem, p. 318. 10 Theodor Codreanu, op. cit., p. 280.

)

pagina 30

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
odihnească / Lumea plugărească!// Paparudărudă,/ Vino de ne udă / Cu ploiţă bună,/ Acasă ne-adună,/ Vino fără piatră,/ Că am prunci în vatră / Şi oaspeţi la masă,/ Vino luminoasă!/ Spală mucegaiul,/ Să zâmbească paiul,/ Spală şi rugina,/ Să râdă lumina!/ Curată şi nouă,/ Nouă şi curată / Şi nemăritată!/ Te cunună sfântă / Cu verde pământu,/ Cu pământu nostru,/ Fi`ndcă el ni-i rostu,/ Fi`ndcă el ni-i miere / Şi el mângâierea,/ Căci el ni-i iubirea / Şi el nemurirea!11 De altfel într-un moment de confesiune poetul declară pasiunea faţă de muzica populară şi romanţe, pe care le consideră a fi capabile să cutremure sufletul şi cugetul oricărui trăitor: „Îmi place mult muzica noastră populară pe care, ca strălucire melodică, trăire şi diversitate, o consider fără egal pe pământ. În aceeaşi măsură însă mă răvăşeşte până la lacrimi muzica clasică universală. Doream şi doresc mult ca această dumnezeiască plăsmuire să ajungă şi la copiii noştri, mai exact, s-o cânte ei înşişi”.12 S-a spus de foarte multe ori că limbajul poetic al lui G. Vieru este depăşit ori neintegrabil în cultura contemporană. Însă, credem că aceia care fac astfel de afirmaţii (aici ne referim la unii tineri critici, practicanţi ai limbajului de şoc şi argumente de întâmpinare – Marius Chivu, Mircea Mihăeş) nu au ei înşişi asumată o cultură exegetică de înaltă calitate. Dimpotrivă, limbajul simplu din poezia viereană este încununat de sugestii şi a făcut ca fiecare vers să fie înţeles de orice tip de cititor. Poetul nu se adresează unui targhet anume, el se adresează tuturor şi mai ales acelora care sunt în căutare de autentic, de grai vechi, strămoşesc. Grigore Vieru, de foarte multe ori, este comparat sau chiar numit – un şablon în critica română - un Goga al Basarabiei, deoarece este cunoscut faptul că şi poetul Ardealului, Octavian Goga se angajase ca prin arta cuvântului să apere cultura, limba şi obiceiurile strămoşeşti,
11 Grigore Vieru, Rădăcina de foc, ed. cit., pp. 296-297. 12 Grigore Vieru, Limba în care crezi trebuie să fie atotcuprinzătoare mişcării sufletului şi cugetului, dialog cu Alexandru Bantoş, // Revista Limba Română, nr. 1-3, 2005, p. 17-25.

transmise din generaţie în generaţie. Iată, în acest sens, ce ne spune criticul Gheorghe Grigurcu: „Grigore Vieru poate fi văzut ca un fel de Octavian Goga al Basarabiei. Ca şi poetul Ardealului, împrăştie vâlvătaia unui crez naţional programatic, care impune printr-o justificare intrinsecă, înfăţişând o angajare, e drept extraestetică, însă nu de natură a submina arta cuvântului, ci a o corobora prin valenţele sale afective. Ne putem aminti de consideraţiile prin care Titu Maiorescu îl saluta, fără a se situa în contradicţie cu sine însuşi, pe tânărul Goga, îmbrăţişându-i patriotismul. (…) Există opinia că poezia lui Vieru ar fi depăşită, demodată. Din punctul de vedere al inserţiei în istorie, evident că nu e. Separarea Basarabiei de patria-mamă rămâne o rană deschisă a sensibilităţii noastre etnice. Din punctul de vedere al discursului literar, credem că răspunsul e aşijderea negativ, căci, ţinând seama şi de dezvoltarea în condiţii ingrate a culturii dintre Prut şi Nistru, poetul are un timbru personal, adesea acut, în registrul tradiţionalist pe care l-a adoptat oarecum obligatoriu”.13 Noi considerăm că neoromanticului Grigore Vieru patria şi implicit limba acesteia oferă nenumărate ocazii de adâncire în simboluri. Aceste simboluri sunt aduse în lumină de izvoarele întinse pe sub pământ, prin arhivele istoriei. În folclor poetul găseşte gamă variată şi inepuizabilă de teme poetice. Folclorul, limba mamei şi pământul firului de iarbă cinstit ca un soldat, oferă poetului informaţii valoroase despre supravieţuirea neamurilor, despre cântecele acestora, despre jocul copiilor şi al mireselor, despre relaţia dintre om şi natura vegetală (sau cosmică). Poetica folclorică a lui Grigore Vieru tinde spre formarea unor noi generaţii concentrate pe substanţă, pe aforism, în care se fixează o anumită ingeniozitate locul dorului şi al graiului. S-a spus, în cele din urmă, că în poezia lui Vieru este un loc nesfârşit al dorului, o galaxie a umanismului în care cuvântul arde, focalizează sufletul.
13 Gheorghe Grigurcu, Poezie şi patrie, // Grigore Vieru, Taina care mă apără, – Iaşi: Princeps Edit, 2008, pp. 555-556.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 31

Zon@Literara

Avatar

în contextul disputei dintre fundaţionalism şi antifundaţionalism

Etica fenomenologică

)

Ciprian-Iulian ŞOPTICĂ
Dezbaterea dintre fundaţionalism şi antifundaţionlism, care la sfârşitul secolului XX s-a manifestat în toate domeniile filosofiei contemporane, inclusiv în etică, reprezintă astăzi un real interes, mai ales în contextul noilor paradigme epistemologice care se nasc acum la orizont, în special, sub forma afirmării conştiente a multi-culturalităţii, în care nu mai este asumată o singură metodă unificatoare, ci se susţine o reabordare permanentă a problemei în lumina transdisciplinarităţii şi al dialogului deschis între diferitele domenii ale ştiinţei. Desigur, aceasta nu înseamnă o părăsire a raţionalismului şi a metodei riguros analitice în câmpul cercetărilor, ci, din contra, o reafirmare a domeniilor fundamentale ale cunoaşterii, printr-o gândire şi viziune holistică a lumii. Întrebarea care o punem în acest context este următoarea: care este poziţia fenomenologiei într-o astfel de dezbatere? Relevă ea pretenţii transcendental-fundaţionaliste sau, dimpotrivă, prin exigenţele sale descriptive, este calul troian al antifundaţionalismului? Răspunsul la o astfel de întrebare este destul de dificil, mai ales pentru că mult timp s-a căzut adesea în capcana de a crede că metoda fenomenologică presupune ea însăşi un concept fundaţionist. Dacă dorim să înţelegem şi să cunoaştem adevătata contribuţie a fenomenologiei în această chestiune, va trebui, în primul rând, să nu pierdem din vedere polisemia bogată a termenilor, întrucât „fundaţie”, „fundament”, „legitimare”, „întemeiere”, „construcţie” etc, nu exprimă acelaşi lucru. În acest sens, enunţul brutal al lui Wittgenstein: „nu avem nevoie de atâta pălăvrăgeală transcendentală când totul este atât de clar”1, care de fapt rezumă respingerea sa a oricărei abordări fundaţionaliste a problemei etice, se clarifică mai bine în lumina distincţiei dintre „a spune” şi „a arăta”. Fiind, însă, o „etică de jos”2 (étique d’en bas), conform terminologiei levinasiene, refuzând prin urmare orice constructivism, s-ar părea că etica fenomenologică se poate subscrie fără probleme la declaraţia wittgensteiniană. Aceasta ar însemna însă o uitare
1 Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-Paul-Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 34. 2 Emmanuel Levinas, Ethique et Infini, Editions Le livre de poche, Paris, 1982, p. 95

Aşa cum cercetarea asupra fenomenelor naturale duce la îmbogăţirea cunoştiinţelor noastre despre lume, tot aşa, din perspectiva naturalismului etic, cercetarea ştiinţifică a naturii umane ar trebui să ne ducă la îmbogăţirea ştiinţei morale, chiar dacă, după opinia criticilor, existenţa concretă a unei astfel de ştiinţe este discutabilă. În acest sens, forme ale naturalismului etic pot fi considerate utilitarismul benthamian (nu şi cel millian) şi hedonismul materialist sau darwinian. Aceasta, deoarece ambele doctrine promovează ideea că orice proprietate (în sensul de trăsătură sau caracteristică) etică, cum ar fi „bunătatea”, poate fi redusă la o formă naturalistă, şi, deci, nonetică a acesteia, adică, la „plăcere”. În acelaşi sens, opusul bunătăţii, anume „ura”, „dispreţul”, sau „ignorarea”, pot fi reduse la o formă naturalistă fără semnificaţii etice, aceea de simplă senzaţie de „neplăcere” sau „durere”.

pagina 32

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
a sensului pur fenomenologic al termenului de „arătare” (Aufweisung), care trebuie înţeles, nu în sens metafizic, de dezvăluire a unui ascuns, ci de înfăţişare (descriere) a „lucrului în sine”, în integralitatea şi originalitatea sa. Acest lucru poate fi înţeles mai bine dacă se are în vedere tocmai principiul fenomenologic husserlian de „întoarcere la lucrurile însele”3. De aceea, trebuie să respingem dilema clasică dintre „a spune” şi „a arăta”, din cadrul problemei fundaţionaliste şi să pariem, dimpotrivă, pe posibilitatea faptului că logosul fenomenologic ne pune în măsură să „arătăm” şi să „înţelegem” de ce, atunci când ne referim la etică, anumite lucruri sunt absolut clare, în sensul unei duble „evidenţe”: întâi, evidenţa privind obiectivitatea „faptului moral” în sine, şi, în al doilea rând, evidenţa privind posibilitatea ontologică a „înfăptuirii” morale. În acest sens, realiştii morali şi apărătorii teoriei erorii etice fac tot timpul apel la fenomenologia experienţei morale în defavoarea, însă, a metafizicii morale. Cu toate acestea, noi credem că acest apel este repezit şi că fenomenologia experienţei morale este neutră faţă de acest lucru. Din acest motiv, dilemele etice legate de eroare sunt în general probleme metafizice destul de rafinate. Pentru a justifica această afirmaţie va trebui însă, să descriem mai întâi cum anume se prezintă problema fundaţionalistă în cadrul însuşi al realismului moral. Astfel, atât în metaetică, cât şi în etica analitică, realismul moral admite existenţa unor valori morale obiective, cu condiţia însă, ca ele să fie total independente de aprecierile subiective ale diferiţilor agenţi. Conform realismului moral, valorile morale nu sunt constituite în urma unor preferinţe personale, ci decurg din criterii obiective care stabilesc astfel valabilitatea lor. Într-o formă rezumativă, din punct de vedere meta-etic, realismul moral susţine, prin urmare, următoarele: 1. Exemplele etice se exprimă prin propoziţii. 2. Unele astfel de propoziţii sunt adevărate. 3. Adevărul acestor propoziţii derivă tocmai din caracteristicile obiective ale lumii, independent de opinia subiectivă a conştiinţelor individuale. Conform acestor trei ipoteze, asumate de majoritatea reprezentanţilor realismului moral, doctrina filosofică a realismului moral este în primul rând o formă de cognitivism non-nihilist, aşadar, este o afirmare pozitivă a optimismului în ceea ce priveşte asumarea şi înfăptuirea valorilor morale. Realismul moral stă astfel în opoziţie faţă
3 Edmund Husserl, Meditaţii carteziene, tr. Aurelian Crăiuţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 45.

de toate formele de anti-realism moral, inclusiv subiectivismul etic (care neagă faptul că propoziţiile morale se referă la fapte obiective), teoria erorii morale (care neagă faptul că propoziţiile morale sunt adevărate), şi non-cognitivismul moral (care neagă faptul că respectivele propoziţii morale pot fi exprimate în mod raţional, întrucât, cauzele acţiunilor şi a trăirilor morale sunt în esenţă noncognoscibile). În cadrul realismului moral se disting, aşadar, două subdiviziuni principale: naturalismul etic şi, respectiv, non-naturalismul etic. Naturalismul etic afirmă deschis obiectivitatea propoziţiilor ce descriu faptele morale, respingând însă distincţia analitică dintre propoziţii ce descriu fapte şi propoziţii ce descriu valori. Naturalismul etic este, prin urmare, o formă de definiţionism cognitiv, ce are la bază următorul slogan: „felul în care lucrurile sunt reprezintă întotdeauna modalitatea în care acestea trebuie să fie”4. Aşa cum cercetarea asupra fenomenelor naturale duce la îmbogăţirea cunoştiinţelor noastre despre lume, tot aşa, din perspectiva naturalismului etic, cercetarea ştiinţifică a naturii umane ar trebui să ne ducă la îmbogăţirea ştiinţei morale, chiar dacă, după opinia criticilor, existenţa concretă a unei astfel de ştiinţe este discutabilă. În acest sens, forme ale naturalismului etic pot fi considerate utilitarismul benthamian (nu şi cel millian) şi hedonismul materialist sau darwinian. Aceasta, deoarece ambele doctrine promovează ideea că orice proprietate (în sensul de trăsătură sau caracteristică) etică, cum ar fi „bunătatea”, poate fi redusă la o formă naturalistă, şi, deci, nonetică a acesteia, adică, la „plăcere”. În acelaşi sens, opusul bunătăţii, anume „ura”, „dispreţul”, sau „ignorarea”, pot fi reduse la o formă naturalistă fără semnificaţii etice, aceea de simplă senzaţie de „neplăcere” sau „durere”. Non-naturalismul etic neagă astfel, tocmai această formă de reducţionism naturalist, practicat de reprezentanţii naturalismului etic, dar, la rândul său, are trei extreme: scepticismul etic radical, nihilismul etic şi relativismul etic. Promotorul de bază al non-naturalismului etic în maniera sa relativistă este G. E. Moore, care, în lucrarea sa din 1903 Principia Ethica, a criticat dur neînţelegerea şi totodată utlizarea greşită (neanalitică) a termenilor morali de „bine”, „rău”, „bun”, „drept”, „onest”, „fals” etc. De asemenea, mai recent, R. M. Hare a criticat naturalismul etic în ceea ce priveşte definirea eronată a termenilor „bun” şi „drept”, explicând modul în care valoarea morală a acestora reprezintă doar o formă prescriptivă a limbii noastre şi, deci faptul că ei
4 Monique Canto-Sperber (coord), Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale, Vol 2, Editions PUF, Paris, 2004, p. 1022.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 33

Zon@Literara
nu pot fi reduşi la o simplă descripţie. Cu alte cuvinte, „termenii (conceptele) cu valoare morală au o funcţie specială în cadrul limbii, aceea de a aprecia (pozitiv sau negatv) o anumită situaţie sau stare de fapt, şi de aceea, ei nu pot fi definiţi cu ajutorul altor termeni, care, în sine, nu pot îndeplini în nici un fel această funcţie”5. Potrivit lui Richard Boyd, unul dintre apologeţii contemporani ai realismului moral, doctrina realismului moral susţine însă, următorul fapt: „Situaţiile morale sunt un anumit fel de declaraţii exprimate prin propoziţii care sunt adevărate sau false (sau aproximativ adevărate, în mare parte false, etc), iar adevărul sau falsitatea propoziţiilor ce descriu situaţii morale este în mare măsură independent de opiniile noastre morale, exprimate în teorii, concepţii, ideii, maxime, precepte etc. Canoanele de bază ale raţionamentului moral, împreună cu canoanele obişnuite ale faptelor ştiinţifice constituite, de asemenea, în mod raţional, în multe circumstanţe reprezintă pentru filosofii morali o metodă de încredere în privinţa obţinerii şi îmbunătăţirii cunoştiinţei morale”6. După cum observăm, chiar dacă majoritatea filosofilor morali acceptă sau cel puţin înclină astăzi spre realismul moral, totuşi, cei mai mulţi specialişti în etică înclină mai degrabă spre un anti-realism moral, fapt pentru care, realismul moral poate fi împărţit în două mari curente: realismul moral robust (maximal sau fundamental) şi realismul moral minimal. Chiar dacă reprezentanţii realismului moral robust (maximal, fundamental) afirmă că există criterii obiective pentru aprecierea valabilităţii unei norme morale, în cadrul acestui curent se deosebesc mai multe direcţii în raport cu regulile după care se recunoaşte adevărul unei asemenea aserţiuni. Avem aşadar: a) un realism valoric substanţial, b) un realism moral precedural şi c) un realism moral raţional. În cele ce urmează le vom analiza pe scurt pe fiecare. a) Realismul valoric substanţial Pornind de la filosofia valorilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Heinrich Rickert, Robert Reininger, Max Scheler), unii reprezentanţi ai realismului moral consideră că valorile, ca entităţi cu particularităţi deosebite, au o existenţă ontologică proprie. Astfel, conform axiologiei fenomenologice a lui Max Scheler, atât în lumea valorilor, în general, cât şi în lumea valorilor morale, în particular,
5 Richard Mervyn Hare, Moral thinking: Its levels, method, and point, Oxford University Press, Oxford, 1981, p. 67. 6 Richard Boyd (ed.), The Philosophy of Science, Massachuttes Institue of Tehnolohy, SUA, 1991, p. 195.

există „calităţi valorice adevărate apriorice”7, care sunt independente de modificările produse în lumea binelui sau a răului şi care se confirmă ontologic prin însăşi evidenţa lor. O subramură a realismului valoric substanţial poate fi în acest context şi intuiţionismul moral a lui G. E. Moore. Pornind de la teza că deşi faptele exprimate prin judecăţi de valoare nu pot fi reduse la fapte naturale, Moore afirmă, totuşi, că uneori este posibilă o conştientizare sau raţionalizare intuitivă a acestora, adică o cunoaştere intuitivă a faptelor evaluative, care constituie, prin urmare, tocmai baza obiectivă a cunoştiinţelor noastre etice. Astfel, plecând de la şcoala analitică britanică de la începutul secolului XX, reprezentată în special prin G. E. Moore, H. A. Pichard sau Henry Sidwick, intuiţionismul moral cunoaşte astăzi o nouă revigorare, întâi prin scrierile despre dreptate ale W. D. Roos, care încearcă o aplicaţie deontologică a intuiţionismului în cadrul eticii normative, şi, mai recent, prin şcoala epistemologică americană contemporană, reprezentată îndeosebi de Michael Huemer, Robert Audi sau Walter Sinnot Amstrong. b) Realismul moral procedural Un promotor de bază a acestei direcţii analitice în cadrul realismului moral maximal este şi filosoful american Thomas Nagel. El consideră că, pentru evaluarea unei aserţiuni morale este nevoie să se adopte un punct de vedere nepărtinitor şi lipsit de subiectivitate. Important nu este dacă binele există, ci calitatea unei norme de a putea fi etichetată în mod pozitiv fără idei preconcepute. Criticii îi obiectează însă lui Nagel că nu ţine seama de faptul că realismul moral postulează tocmai condiţia normativă a necesităţii logice de apreciere a unei conduite conform criteriilor morale, fapt pentru care, postularea unor noi principii logice non-subiective în cadrul evaluărilor morale este un lucru de prisos, în sensul că fundamentarea raţional-obiectivă a unei norme morale nu mai necesită o altă fundamentare. c) Realismul moral raţional În virtutea necesităţii unei astfel de fundamentări raţional-obiective a teoriilor morale, în cadrul realismului moral maximal se distinge şi realismul moral raţional. Astfel, neokantieni recenţi, precum John Rawls, admit cu încredere că există maxime morale care sunt universal valabile nu doar pentru raţiunea teoretică, ci
7 Max Scheler, Formalism in Ethics and Non-Formal Ethics of Values: A new attempt toward the foundation of an ethical personalism, translated by Manfred S. Frings and Roger L. Funk, Northwestern University Press, Illinois, 1973, p. 70.

)

pagina 34

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
şi pentru raţiunea practică. Această afirmaţie presupune totodată şi existenţa ontologică a unor norme morale fundamentale. Aşa cum se întâmplă, de pildă, în ontologia lui Karl Raimund Popper, atunci când introduce ipoteza celor „trei lumi”, normele morale fundamentate raţional, alături de teoriile ştiinţifice sau chiar ipotezele metafizice ale diferiţilor filosofi, au o existenţă deplin autonomă şi obiectivă. În virtutea acestor diferenţe de opinii, în chiar sânul realismului moral, modelul maximal al acestuia angajează realiştii morali în a postula şi asuma filosofic trei teze fundamentale: semantică, alethică şi metafizică. a) Conform tezei semantice, rolul semantic al predicatelor morale (cum ar fi „drept” şi „greşit”, „bun” şi „rău”), este de a se referi în principal la proprietăţile morale ale faptelor şi acţiunilor subiecţilor, („corectitudine” şi „incorectitudine”, „bunătate” şi „răutate”), astfel că declaraţiile morale, cum ar fi „onestitatea este bună” sau „sclavia este nedreaptă”, se pretind a reprezenta fapte morale şi a propune expres că sunt adevărate sau false (sau aproximativ adevărate, în mare parte false, ş.a.m.d). b) Teza alethică admite că doar unele propoziţii morale, înţelese aici ca presupuneri sau presupoziţii, sunt de fapt adevărate. Acest lucru ar însemna, prin umare, adoptarea unei morale contextuale sau situaţionale. c) În fine, teza metafizică afirmă că propoziţiile morale sunt adevărate doar atunci când atât acţiunile, cât şi obiectivele evaluării morale au proprietăţi relevante din punct de vedere moral, astfel încât să se obţină în mod concret, fapte sau acţiuni relevante (din punct de vedere moral). În cazul în care aceste fapte şi proprietăţi nu sunt robuste (adică bine întemeiate din punct de vedere raţional), statutul lor metafizic, oricare ar fi acesta, nu este deloc diferit de cel al anumitor tipuri de fapte şi proprietăţi, considerate în general, ca neavând un caracter moral, cum ar fi, spre exemplu, proprietatea fierului de a fi un bun conductor electric sau termic. Modelul minimal, pe de altă parte, respinge teza metafizică, tratând-o ca pe o chestiune de dispută între diferiţi realişti morali. Astfel, realismul moral minimal, deşi postulează valabilitea unei judecăţi morale, admite, totuşi, că în anumite împrejurări, o judecată morală poate fi eronată. Acest litigiu nu este deloc unul nesemnificativ, deoarece, acceptarea sau respingerea tezei metafizice de către cei care utilizează modelul robust reprezintă tocmai diferenţa fundamentală între realism şi antirealism moral. Într-adevăr, problema modului de a clasifica anumite opinii logic posibile (considerate uneori chiar excentrice), cum ar fi respingerea tezelor semantice şi alethice, însă

acceptarea tezei metafizice, depinde în general de modelul pe care îl alegem şi acceptăm. Cineva care utilizează modelul robust, în maniera indicată mai sus, ar putea numi o astfel de viziune „cognitivism non-realist”, în timp ce acela care utilizează modelul minimal, ar putea, pur şi simplu, să considere astfel de puncte de vedere, alături de altele, mai tradiţionale, ca adevărate forme de „non-cognitivism”. Prin urmare, alegerea unei anumite poziţii teoretice în cadrul realismului moral depinde foarte mult de opţiunea fiecărui cercetător, fapt ce, în aparenţă, ar însemna că pune reale probleme existenţei unei cercetări obiective şi universale asupra fenomenului moral. Aceste neînţelegeri privind obiectivitatea sau non-obiectivitatea cercetărilor din cadrul analizei fenomenului moral, pot fi însă clarificate printr-o fenomenologie morală. Modelul robust şi modelul minimal nu sunt de acord, de asemenea, asupra modului în care se clasifică subiectivismul moral în cadrul non-realismului moral. Aceasta, deoarece, ambele modele consideră că faptele morale nu sunt total independente de mintea sau conştiinţa subiecţilor, în sensul că nu le cauzează în nici un fel, fapt pentru care, declaraţiile morale ale subiecţilor pot fi considerate, într-o anumită măsură, ca adevărate. Asocierea istorică a subiectivismului moral cu anti-realismul, în mare parte explică de ce anume modelul robust al realismului moral a fost mai dominant, chiar dacă uneori numai implicit, atât în literatura filosofică tradiţională, cât şi în cea contemporană, în special în cadrul metaeticii. De pildă, Hare R. M. ar putea fi considerat un realist moral, în sensul realismului minimal, mai ales în operele sale târzii, întrucât se angajează să afirme obiectivitatea judecăţilor de valoare, chiar dacă neagă faptul că declaraţiile morale exprimă propoziţii (înţelese aici ca simple presupoziţii sau propuneri teoretice), cu valoare de adevăr în sine. De asemenea, constructiviştii morali, cum ar fi John Rawls şi Korsgaard Christine pot fi consideraţi realişti în sens minimalist, apropiaţi în acelaşi timp şi de poziţia realismului moral procedural. În privinţa problemei fundamentării sau non-fundamentării obiective a eticii, neurologul american Writer Sam Harris a susţinut, de asemenea, că etica ar putea fi obiectivă şi deci ştiinţifică, dacă s-ar baza mai mult în teoriile sale pe o abordare neuroştiinţifică a lumii. În acest sens, realismul moral ar trebui să considere normele obişnuite ale logicii (modus ponens, tolens, ponendo ponenes, tolendo tolens etc), ca aplicate direct declaraţiilor morale ale subiecţilor. Însă, chiar dacă putem spune că o credinţă morală este falsă, nejustificată sau contradictorie, nu putem afirma totuşi acest lucru, în acelaşi mod

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 35

Zon@Literara
ca despre o credinţă factuală (ce priveşte natura faptelor empirice). Aceasta este o problemă ce ţine de expresivism, după cum arată controversata dilemă Frege-Geach, din cadrul orientării semantice a filosofiei analitice. Problema Frege-Geach, numită astfel de către Peter Geach, s-a dezvoltat din scrierile lui Gottlob Frege, şi susţine că, prin subscrierea la teroia expresivistă, în mod neapărat se acceptă faptul că sensul expresiei „este greşit să spui minciuni” este diferit de sensul expresiei „este greşit să determini pe cineva să spună minciuni”, utilizat aici, într-o manieră oarecum condiţionată. Dacă „este greşit să spui minciuni”, atunci, „este greşit să-l determini pe fratele tău mai mic sa spună minciuni”, însă aceasta doar în mod strict logic, nu şi etic în sensul unei poziţii afirmative sau negative faţă de aceasta. Deci, expresivismul este o explicaţie insuficientă pentru fundamentarea limbajului moral. Dilema Frege-Geach susţine că expresia „este greşit să-l determini pe fratele tău mai mic să spună minciuni” poate fi dedusă din două premise, prin modus ponens, după cum urmează: 1. „Este greşit să spui minciuni”. 2. „Dacă este greşit să spun minciuni, atunci este greşit să-l determini pe fratele tău mai mic să spună minciuni”. 3. „Prin urmare, este greşit să-l determini pe fratele tău mai mic să spună minciuni”. După cum se observă cea dea doua declaraţie expresivistă pare să eşueze, întrucât, vorbitorul, care afirmă premisa 2 în mod ipotetic, de fapt nu exprimă nici o poziţie morală faţă de minciună, ca acuzator sau aprobator al acesteia. Prin urmare, teoria expresivită nu poate explica natura limbajului moral într-un astfel de context non-standard. Totuşi, un avantaj al realismului moral este capacitatea sa de a rezolva într-o anumită măsură dezacordurile sau dilemele morale. Spre exemplu, cazul în care două convingeri morale se contrazic una pe alta, realismul moral, într-o manieră logică, admite că acestea nu pot fi ambele adevărate, şi, prin urmare, absolut toţi cei implicaţi în cadrul acţiunii morale ar trebui să căute imediat răspunsul convenabil pentru a rezolva dezacordul. Însă, dintr-o perspectivă meta-etică radicală, se observă că teoreticienii moralismului moral au probleme majore tocmai în formularea declaraţiei că „această convingere morală este greşită”8, şi astfel, ei nu pot rezolva dezacorduri morale doar din punct de vedere formal. Aşadar, mai multe critici au fost formulate împotriva realismului moral. Una dintre aceste critici s-a bazat pe faptul că, deşi realismul
8 Monique Canto-Sperber (coord), Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale, Vol 2, p. 1024.

moral poate explica cum anume poate să rezolve conflictele morale, totuşi, acesta nu explică modul în care aceste conflicte au apărut. În altă ordine de idei, realismului moral i s-a obiectat faptul că ar face recurs în general la o antropologie pur psihologică, argumentând că oamenii posedă diverse motivaţii egoiste, care le determină, atât judecăţile, cât şi alegerile în privinţa unei acţiuni, adică structura însăşi a comportamentului, fapt pentru care, opiniile lor morale sunt pur şi simplu greşite, ele neurmărind un criteriu obiectiv de evaluare. O altă critică adusă realismului moral este aceea că postulează existenţa unui anumit „fapt moral”, care, în esenţă este nematerial şi, deci, nu poate fi accesibil pentru metoda ştiinţifică. Adevărurile morale nu pot fi observate în acelaşi mod ca şi faptele materiale (care sunt obiective), fapt pentru care, pare ciudată tendinţa epistemică de a le număra în aceeaşi categorie. De asemenea, contra-argumentul unui emotivist moral (deşi abordarea emotivistă este, de obicei, noncognitivă), împotriva obiectivităţii „fenomenului moral”, susţine că acţiunile „greşite” ale unui anumit agent tind să producă rezultate „măsurabile” sub formă de reacţii emoţionale negative, fie doar în cadrul unui individ aşanumit „păcătos”, „vicios”, adică în persoana sau persoanele afectate în mod direct de actul „greşit”, fie în cadrul unui consens ierarhic de observatori direcţi sau indirecţi. În fine, un alt contra-argument asupra realismului moral vine chiar din partea naturalismului etic, care respinge tocmai înţelegerea „eticii” în sens husserlian de ştiinţă riguroasă. De fapt, majoritatea criticilor aduse realismului moral s-au legat în special de această problemă privind decizia asupra caracterului ştiinţific sau non-ştiinţific al „moralităţii”. De un real ajutor ne-ar putea fi aici „criteriul de demarcaţie” a lui Popper. După cum bine ştim, criteriul de demarcaţie popperian are la bază teoria falsificabilităţii, conform căreia ştiinţificitatea unei teorii este testată în funcţie de gradul de falsificabilitate al teoriilor sau ipotezelor propuse spre evaluare. Cu cât gradul de falsificare al unei teroii este tot mai scăzut, cu atât respectiva teorie este tot mai puţin ştiinţifică. Aplicarea criteriului de demarcaţie în cadrul teoriilor morale ar însemna, prin urmare, adoptarea unei atitudini tot mai critice faţă de teoriile şi legile morale considerate, în general, ca dogmatice. În paralel cu tendinţele fundaţionaliste din cadrul realismului moral, observăm, pe de altă parte, că fenomenologia descriptivă a lui Maurice Mandelbaum, de pildă, susţine clar, ideea moralităţii în sens obiectiv. De aceea, în particular, având în vedere argumentul fenomenal al lui Mandelbaum împotriva non-

)

pagina 36

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
cognitivismului şi a oricărei alte forme de metaetică, subiectivismul poate părea, în anumite privinţe, destul de corect, întrucât, emoţiile, sentimentele, trăirile afective, stările sufleteşti, într-un cuvânt, atitudinile non-cognitive ale subiectului acompaniază judecata morală sau o poate evoca. Aceste elemente ale experienţei morale nu par a avea însă o bază obligatorie. Mai degrabă, în majoritatea cazurilor, experienţa trăirilor non-cognitive este considerată o reacţie potrivită la caracteristicile obiective ale unei situaţii morale. În cazul în care se declanşează judecăţi morale, ca răspuns intuitiv la reacţii emoţionale, putem vorbi de un răspuns moral la o anumită situaţie cu care ne confruntăm la un moment dat. În acest sens, fenomenologia experienţei morale este clar în favoarea obiectivităţii morale, care nu este compatibilă cu emotivismul, subiectivismul sau oricare altă viziune meta-etică. Dar, lucrurile se schimbă atunci când metoda analitică însăşi este aplicată meta-eticii. În prezent, se evidenţiază atitudinea post-analitică, în care cineva poate intra uşor în capcana judecăţii şi a discursului moral, incluzând aici „pretenţiile obiective”9 ale fenomenologiei morale. Problema este foarte delicată şi demnă de un control fenomenologic. Ceea ce tindem să credem, în urma analizelor de până acum, este că obiectivisumul moral al fenomenologiei, descris de Maurice Mandelbaum în a sa Fenomenologie a experienţei morale, nu reprezintă deloc manifestarea sinceră a realismului metafizic moral, aceasta, deoarece, ceea ce Mandelbaum numeşte „experienţa potrivirii unei situaţi”10 nu este reprezentativă pentru o relaţie manifestată „undeva” în ţesătura de ansamblu a realităţii, care, de altfel, trebuie să fie obţinută în mod independent de propria atitudine reactivă a subiectului. De fapt, independenţa propriilor dorinţe şi preferinţe este diferită de independenţa propriei „potriviri” a sensibilităţii moral-afective. Această problemă necesită, desigur, mai multă atenţie. Aşadar, lansăm în final câteva întrebări lămuritoare: 1) La ce rezultate am putea ajunge prin analiza trăsăturilor specifice obligaţiei morale şi ce valoare au acestea în cadrul descrierii fenomenologice? 2) Ce probleme meta-etice (incluzând aici întrebări despre realismul moral semantic şi realismul moral epistemologic) ar putea fi rezolvate printr-o cercetare moral-fenomenologică? 3) Are fenomenologia morală un suport mai bun în realismul moral decât în non-realismul moral (sau vice versa), sau este ea neutră în
9 Maurice Mandelbaum, The Phenomenology of Moral Experience, Editions Free Press, Glencoe 1955, p. 34. 10 Ibidem, p. 56.

această problemă metafizică? Teoreticienii filosofiei morale nu s-au axat prea mult pe problemele fenomenologiei morale şi nici pe importanţa teoriei morale normative; fenomenologiei morale nu i-a fost acordată, de asemenea, prea multă atenţie de către filosofii analitici. De aceea, în încheierea excursului nostru legat de locul eticii fenomenologice în cadrul disputei dintre fundaţionalism şi nonfundaţionalism în etică, vrem să menţionăm că descrierea fenomenologică a experienţelor morale ale agenţilor se bazează în totalitate pe experienţa morală proprie a fiecăruia. Cu alte cuvinte, importantă în analiza fenomenologiei experienţelor morale este judecata individuală a agenţilor implicaţi într-o anumită acţiune sau situaţie morală, care, în cadrul eticii fenomenologice, s-a dovedit a fi un câmp de cercetare destul de riguros al fenomenului moral, în special, în cazul cercetării acţiunii morale legată în mod direct de analiza judecăţilor morale. Totuşi, fenomenologia descriptivă a experienţelor noastre morale nu este o cercetare pe care o poate face cineva stând comod în fotoliul său, ci ea presupune o implicare activă în actul moral, în trăirea efectivă, directă, a diverselor experienţe morale.

Bibliografie 1. Boyd, Richard Boyd (ed.), The Philosophy of Science, Massachuttes Institue of Tehnolohy, SUA, 1991, p. 195. 2. Canto-Sperber, Monique (coord), Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale, Vol 2, Editions PUF, Paris, 2004. 3. Hare, Richard Mervyn, Moral thinking: Its levels, method, and point, Oxford University Press, Oxford, 1981. 4. Husserl, Edmund Meditaţii carteziene, tr. Aurelian Crăiuţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 45. 5. Levinas, Emmanuel Ethique et Infini, Editions Le Livre de Poche, Paris, 1982. 6. Mandelbaum Maurice, Mandelbaum, The Phenomenology of Moral Experience, Editions Free Press, Glencoe 1955. 7. Scheler, Max, Formalism in Ethics and NonFormal Ethics of Values: A new attempt toward the foundation of an ethical personalism, translated by Manfred S. Frings and Roger L. Funk, Northwestern University Press, Illinois, 1973. 8. Wittgenstein, Ludwig Cercetări filozofice, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-Paul-Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 2004.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 37

Zon@Literara

)

Labirintul prozei

Întâmplări de la serviciu Iulian SÂrBU
Misiune aproape imposibilă
În biroul „Daune” de la sucursala locală a firmei de asigurari „Asigurarea Absolută” este agitaţie. Boris şi Ionel, inspectorii de daune, nu-şi văd capul de treabă. Încă de la prima oră clienţii năvăliseră cu tot felul de probleme legate de accidente. Trebuiau verificate actele de la dosar, de asemenea mai trebuia făcută constatarea la maşinile avariate şi pozele de rigoare. Ionel se ocupa de constatările de la automobilele accidentate, iar Boris discuta cu oamenii ce aveau dosare mai vechi şi care aşteptau să primescă despăgubirea. Era o întreagă problemă cu acordarea despăgubirilor deoarece Centrala aproba fiecare dosar şi treaba se lungea destul de mult, spre disperarea asiguraţilor. Nici cei doi inspectori nu erau prea bucuroşi pentru că zilnic se certau cu o grămadă de oameni, astfel că la sfârşitul zilei erau terminaţi. Tocmai când reuşiseră să rezolve toate problemele şi biroul era liber, sună mobilul lui Boris. Era şoferul de pe platforma ce o aşteptau să vină de la centru să preia o maşină grav avariată. Directorul din Centrală hotărâse ca reparaţia să se facă la atelierul auto deţinut de patronul firmei, considerând că e mai ieftin aşa, chiar dacă trebuia adăugat la costuri şi transportul dus-intors al maşinii. Ionel observă că Boris discută aprins la telefon. Era curios ce se întâmplă. După ce termină convorbirea cu şoferul, Boris se uită la colegul său. - Ionele, hai să-ţi zic o bombă! Cei din Centrală ne-au trimis o maşină obişnuită de marfă care să ducă Renaultul la service. - Cum adică o maşină de marfă? - Aşa cum ai auzit. Nu ştiu cum arată exact, dar mergem acum la service „Repară tot” să vedem. I-am spus şoferului cum să ajungă acolo. Cei doi inspectori lăsară instrucţiuni Lăcrămioarei, fata care-i ajuta cu problemele legate de daune, şi decolară la bordul maşinii de serviciu. Când sosiră la atelierul cu pricina, camionul era deja ajuns. Pe cei doi îi cuprinse ameţeala, aveau de îndeplinit o misiune imposibilă. Autospeciala era pentru transportul marfurilor vrac sau paletizat, însă în nici un caz nu era pregătită pentru transportul de automobile. E drept că la

E dimineaţă şi marele oraş se trezeşte la viaţă. În staţii e multă lume care aşteaptă un tramvai întârziat. Întârziaţi sunt si călătorii, se gândesc la necazurile de la serviciu. Se pregătesc cu o scuză pentru şef. Puţin mai încolo un taximetrist îşi soarbe cafeaua de dimineaţă cu ochii după clienţi. Undeva pe o bancă un om al străzii bea ceva dintr-o sticlă. Se pare că nu prea-i place deoarece la fiecare înghiţitură se strâmbă şi se scutură ca un câine ud.

pagina 38

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
partea din spate era prevăzută cu o platformă pe care se putea pune marfa pentru a fi ridicată la nivelul benei maşinii. Problema era că pe platforma respectivă nu încăpea nici jumătate din maşină. Unul din mecanicii de la service aduse automobilul lângă camion şi apoi se strânseră cu toţii în jurul celor două maşini. Fiecare veni cu idei, dar nici una nu rezistă la o analiză mai atentă. Unul din mecanici îşi aduse aminte că în apropiere se găsea o rampă betonată care ar putea să-i ajute să introducă automobilul în autospecială. Boris şi Ionel s-au hotărât pe loc: vor încerca să folosească rampa respectivă. Se urcară în maşini. Boris conducea automobilul avariat, iar Ionel venea din urmă cu maşina de serviciu. Camionul încheia convoiul. Trebuiau să mergă încet pentru că autovehicolul accidentat abia se târâia. În sfârşit au ajuns la rampa respectivă. Au poziţionat mai întâi maşina mare lângă rampă. Şoferul a coborât platforma din spate şi a înclinat-o cât i-a permis mecanismul. Din păcate de la rampă până la platformă mai rămăsese o distanţă destul de mare. Era imposibil să urci automobilul în condiţiile respective. Le mai trebuia ceva ca sa facă legătura între rampă şi platforma camionului. Privirile le căzură pe stivele de cherestea ce erau în vecinătate unde era un târg cu specific de materiale lemnoase. Ionel intră în vorbă cu vânzătorii de cherestea, avea nevoie să împrumute patru scânduri groase ca să încerce să rezolve misiunea. După câteva discuţii, găsi ceea ce avea nevoie. Împreună cu Boris puse scândurile pe poziţie, câte două una peste alta. Ei, acum era acum! Cine va conduce maşina avariată peste scânduri până în camion? Inspectorii noştri erau conştienţi că exista un mare risc ca să cedeze cheresteaua şi maşina să cadă. Nu era o înălţime prea mare, dar s-ar fi avariat suplimentar. Plus că era posibil ca şi şoferul s-o păţească. Boris se hotărî să încerce el. Se aseză la volan, iar Ionel îl ghida din faţă. Automobilul avariat porni de pe rampă, urcă pe scânduri, moment în care acestea începură să pârâie. Boris acceleră şi introdu-se maşina în camion. Frână în ultimul moment, evitând să-l facă afiş pe Ionel. Acesta se lipise de peretele camionului. Adevărul e că nu prea se simţise bine când văzuse cum vine maşina direct spre el. Cei doi răsuflară uşuraţi. Totuşi mai exista o problemă. Cum să asigure maşina

avariată ca să nu se mişte în timpul transportului. Ionel găsi soluţia: dezumflară toate cauciucurile. Şoferul de pe camion îşi făcu cruce cănd văzu cascadoria celor doi inspectori. Le spuse că nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. Boris şi Ionel îl asigurară ca nici ei.

În urmă cu mai mulţi ani lucram la o firmă mare situată în mod paradoxal într-un oraş destul de mic din Moldova. Era o firmă cu mii de angajaţi la vremea respectivă, acum a mai rămas doar o umbră din ceea ce a fost. La momentul povestirii noastre, eu lucram la serviciul tehnic. Birourile le aveam undeva la etajul doi al palatului administrativ. Ceea ce e interesant de menţionat este că la acest nivel eram mai multe persoane cu nume de naţionalităţi diferite: eu eram Sîrbu, mai aveam un coleg la Tehnic pe nume Grecu, la arhivă era doamna Turcu, la Colaborări îl aveam coleg pe domnul Rusu şi la Cercetare era doamna Neamţu. Suntem chemaţi într-o zi la Directorul Tehnic, eu, colegul meu Grecu şi cu domnul Rusu de la Colaborări. Eram trimişi toţi trei în delegaţie pentru a discuta şi semna un contract important pentru firmă. Fiecare dintre noi a primit din partea directorului sarcini specifice pe care trebuia să le urmărim la faţa locului. Ni s-a aprobat, la cererea noastră, să ne deplasăm cu o maşină. În acele timpuri se pleca în delegaţie mai mult cu trenul, dar noi nu aveam tren direct şi ar fi fost destul de complicat să ajungem. Contractul pentru care ne deplasam era foarte important aşa că directorul a fost de acord să mergem cu maşina şi în plus ne-a acceptat să ne cazăm la cel mai bun hotel din oraş. Am plecat devreme pentru a ajunge la o oră potrivită la destinaţie. Drumul a decurs în condiţii bune, nu voi insista asupra lui, deşi ar fi multe de povestit despre peisajele frumoase întâlnite pe traseu. Am ajuns cu bine la destinaţie, ne-am cazat la hotel şi imediat am plecat la firma unde aveam treabă. Ajunşi acolo am fost îndrumaţi spre Serviciul Colaborări. Intrăm în birou şi începem prezentările: Sîrbu, Grecu şi Rusu. Din partea celeilalte firme erau tot trei persoane prezente în birou. Se prezintă şi aceştia: Albu, Roşu şi Negru. Ne uităm unii la alţii şi izbucnim în râs. Era tare potrivirea: noi eram trei naţionalităţi şi ei erau trei culori!

)

Întâlnire de gradul 3X2

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 39

Zon@Literara
Domnul Albu întreabă: - Şi aţi venit toate naţiile? -Nu! îi răspunde domnul Rusu. Am lăsat acasă pe Turcu şi Neamţu. Iar ne punem pe râs. - Dar dumneavostră v-aţi adunat toate culorile? întreb eu. - Nu, Albastru e în delegaţie, îmi răspunde domnul Roşu. Desigur că iar ne-a pufnit râsul. După aia discuţiile au decurs într-o atmosferă (era să scriu tovărăşească, dar sună ca dracu’) plăcută şi destinsă. Totul a decurs foarte bine şi a doua zi am semnat contractul.

Stolojan
Staţi liniştiţi, nu am de gând să discut politică, aşa cum v-ar duce gândul citind titlul. Intenţionez să vă povestesc despre un fost coleg de serviciu care era poreclit Stolojan. Şi asta nu pentru că ar fi semănat fizic cu omul politic, ci pentru că vorbea exact ca acesta. Ba chiar aş zice că era mult mai calm şi că vorbea mai tărăgănat decât fostul premier. Era pericol când începea el să povestească ceva. Trebuia să ai răbdare şi nervi de oţel ca să rezişti până la finalul povestirii. Chiar dacă era una scurtă, la el totul se lungea şi când ajungea la final nu mai ştiai cum a început. Mi-aduc aminte de multe întâmplări legate de el, una mai simpatică decât alta. Dar să vă povestesc câteva. În biroul nostru era obiceiul ca, în vreme de iarnă, să ne mai încălzim cu câte o tărie, chiar dacă directorul interzisese cu desăvârşire acest lucru( se pare că se îmbolnăvise de stomac şi nu mai punea strop de alcool în gură, aşa nu mai lăsa pe nimeni să se bucure de licoarea lui Bachus). Într-o dimineaţă băieţii pregătiseră o sticlă mare de coniac. Sticla fusese instalată pe biroul lui Stolojan şi când eram gata să-i dăm cep, intră directorul în birou. Toţi am tăiat-o strategic, prefăcându-ne că suntem foarte ocupaţi cu problemele de serviciu. Bietul Stolo’ a rămas la biroul lui cu sticla şi directorul în faţă. La stilul lui nu a mai avut timp să ascundă sticla şi nici să se prefacă că face ceva. - Domnule Ungureanu, ce faceţi? aproape strigă directorul. Ungureanu era numele lui real. Colegul nostru se făcu mic şi abordă o

figură de credeai că l-a lovit cea mai grea boală. - Nu vă simţiţi bine? Vă doare stomacul? Stolojan dădu a aprobare din cap fără să scoată o vorbă. - Ei, dar văd că aveţi şi ceai, spuse directorul uitându-se la sticla de coniac. Şi eu umblu cu ceaiul după mine, că altfel nu mai pot de durere de stomac. Beţi puţin ceai şi staţi liniştit. Pe urmă vedeţi dacă vă simţiţi mai bine apucaţi-vă de treabă. Sau dacă nu, mai bine vă duceţi la doctor. Nu staţi să suferiţi, că pe urmă e mai rău. - Da, domnule director! mai apucă să spună colegul şi directorul ieşi afară din birou, grăbit să-şi continue rondul. Am răsuflat uşuraţi. Glonţul ne trecuse pe lângă ureche. Stolojan era în continuare sub efectul şocului, e drept el luptase în linia întâi. Din cauza emoţiei am tăbărât pe sticlă şi am terminat-o rapid. Altă dată, într-o mică pauză pe care o luasem împreună cu colegii, discutam tot felul de chestii. Subiectul care ne reţinuse atenţia era cine a facut dragoste mai mult, ca timp de desfăşurare a unei partide. Care mai de care a început să se laude, dar la un moment dat intervine Stolojan. - Cred că eu vă tai pe toţi! Recordul meu e de două zile şi jumate. - Cum vine asta? ne mirăm noi. - Păi, fac dragoste, ... pe urmă mă duc la bucătărie ...şi mai mănânc ceva,... pe urmă iar fac dragoste, ....apoi dorm, ...mă scol şi ....iar fac dragoste şi tot aşa. Am pus puncte pentru a încerca să arăt vorbirea tărăgănată a excolegului meu. Ne punem pe râs cu toţii. Nea Jean, decanul de vârstă din birou, intervine după ce ne-am mai potolit din râs. - Măi Stolo’, asta înseamnă că recordul meu e de peste patruzeci de ani, că şi eu fac dragoste, pe urmă mă culc, apoi mănânc şi mă mai duc şi la serviciu între timp. Amicul Stolo avea o soţie foarte frumoasă, blondă cu ochi albaştri, ce lucra la altă firmă. Am avut ocazia ca la diverse reuniuni ce le făceam cu colegii, pe timpul ăla ne permiteam să ieşim în oraş destul de des, să o cunosc pe doamna colegului meu şi să-mi dau seama că este o persoană la locul

)

pagina 40

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
ei şi foarte plăcută, nu numai fizic. De aceea am rămas foarte surprins când într-o zi l-am văzut la o masă cu o altă femeie. Eram cu mai mulţi colegi şi intrasem în restaurant la o bere. De fapt berea era pretextul. Noi vroiam să mai bârfim despre ce se mai întâmplă pe la serviciu. Şi Stolojan ne oferea pe tavă un subiect de discuţie. L-am salutat de la distanţă şi el ne-a răspuns cu fereală, se vedea că nu-i convine că l-am văzut. Bineînţeles că am început să ne dăm cu presupusul despre duduia cu care era. - Băi, aţi văzut ce bine seamănă tipa cu Viorica? spuse Costică. Viorica era nevasta lui Stolo. Ne-am uitat cu toţii mai atenţi la partenera colegului. - Da, să ştii că ai dreptate Costică- spuse nea Jean. Uite e blondă şi are ochii albaştri, aşa ca Viorica. Şi dacă mă uit mai bine are cam aceleaşi trăsături la faţă. Ne-am gândit că o fi sora soţiei şi nu i-am mai dat importanţă. Am găsit alte subiecte de discuţie şi nici nu ne-am dat seama când au plecat cei doi. A doua zi la birou, Costică începu să-l tachineze pe Stolojan în legătură cu tipa, ferm convins că e sora soţiei. Până la urmă, după multe insistenţe, am aflat că respectiva era de fapt amanta colegului nostru. Am rămas mască. În primul rând pentru că nu ne aşteptam din partea lui Stolo să aibă o amanta, mai ales că avea o soţie de nota zece. Şi apoi, poate că mai simte omul nevoia de o schimbare, poate s-a plictisit de soţie. Dar să-şi aleagă o amantă care este copia fidelă a soţiei, asta e greu de înţeles. Şi nu era identică numai fizic cu nevasta lui, dar şi ca mod de a vorbi şi ca mod de manifestare era identică. Dar de asta ne-am dat seama mai târziu, după ce excolegul meu a început să vină şi la întâlnirile noastre cu prietena. Sigur că până la urmă a divorţat ( amiabil, mai ales că nu avea copii cu prima nevastă) şi s-a căsătorit cu prietena. Culmea e că pe a doua soţie o chema Lăcrămioara, tot nume de floare ca şi în cazul primei neveste.

Trafic infernal
E dimineaţă şi marele oraş se trezeşte la viaţă. În staţii e multă lume care aşteaptă un tramvai întârziat. Întârziaţi sunt si călătorii, se gândesc la necazurile de la serviciu. Se pregătesc cu o scuză pentru şef. Puţin mai

încolo un taximetrist îşi soarbe cafeaua de dimineaţă cu ochii după clienţi. Undeva pe o bancă un om al străzii bea ceva dintr-o sticlă. Se pare că nu prea-i place deoarece la fiecare înghiţitură se strâmbă şi se scutură ca un câine ud. Observ toate acestea din spatele volanului, în fuga spre serviciu. Şi eu sunt întârziat şi , culmea, mă gândesc la o scuză, aşa pentru orice eventualitate. Pun frână brusc şi evit în ultimul moment un taxi ce-mi taie calea. Înjur în surdină printre dinţi, e nevastă-mea în dreapta şi nu pot să mă exprim cu litere mari. Degeaba mă grăbesc, nu pot să înaintez prea repede. În faţa mea coloana de maşini pare a fi un şarpe uriaş care se târîie încet spre vârful dealului. Ajung ghem de nervi la serviciul nevestii. O catapultez pe trotuar aproape din mers şi accelerez spre al meu. De fapt am numai intenţia să o fac pentru că nu am loc, toată străduţa este plină de automobile. Unele parcate altele care ar vrea să se deplaseze dar nu au pe unde. Departe în faţă se zăreşte o maşină a salubrităţii care staţionează pe mijlocul străzii în timp ce muncitorii descarcă containerele cu gunoi. Bineînţeles că a blocat tot traficul şi şoferii claxonează furioşi. E şi normal, întârzie la serviciu. Mare scofală şi eu am întârziat. Şi nu mă manifest zgomotos, ce rost mai are. O să ajung şi eu, când o da Domnu’. Şi aşa oamenii de la salubritate nu se sinchisesc de protestele şoferilor, îşi văd tacticoşi de treabă fără să se grăbească. Nu ştiu cum se întâmplă dar prevăd că am să ajung târziu tocmai astăzi când aş fi vrut să ajung mai devreme, că am o căruţă de treabă. Ce zic eu o căruţă...un TIR mai bine. Mă gândesc cu groază la muntele de dosare care mă aşteaptă pe birou. Multe din ele trebuie rezolvate astăzi, altfel iar sunt tras de urechi de directorul din Centrală. Măcar de n-ar veni prea mulţi clienţi, ca să pot să-mi văd de treabă! În sfârşit se urneşte şi maşina de gunoi din stradă şi-mi pot continua drumul. Ajung în cele din urmă şi la serviciu. Sunt cu nervii aproape la pământ. Găsesc un loc de parcare pe trotuar. E bine că-i la umbră. Cobor, mă uit după maşina şefului şi constat cu bucurie că n-a ajuns încă. Am scăpat de o discuţie neplăcută, chiar la prima oră. Când intru în birou bucuria îmi dispare . Clienţii deja au năvălit, chiar dacă este devreme. Îmi fac cu greu loc printre ei şi mă aşez pe scaun. Mai că-mi vine să fug unde văd cu ochii. Mă aşteaptă o zi grea.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 41

Zon@Literara

)

Dramaturgie

Oedip prinde fluturi (II) Valentin LAzĂr
Personaje: OEDIP, controlor de bilete de tren IOCASTA, îngrijitoare LAIOS, nebun cu acte în regulă POLYB, medic-şef MEROPA, asistentă-şefă CONŞTIINŢA LUI OEDIP Actul II OEDIP: Puturoasă, puturoasă, dar te înveseleşte... Să fim veseli. (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Să fim veseli.) Să fim veseli din plictiseală. În fond, dacă stai să te gândeşti, a te plictisi vesel fiind, e cea mai înălţătoare stare umană. Atât de înălţătoare încât nu poţi să nu te întrebi: cu ce-am greşit noi în faţa rachiului de drojdie de bere? Decor. Camera de nebuni a devenit o cameră cochetă de apartament, undeva într-un cartier minunat al oraşului Iaşi. Intră Oedip, urmat de Meropa şi Iocasta, toţi în haine de călătorie. Oedip, vizibil obosit, cu două geamantane. OEDIP: (aruncând nervos geamantanele) Mereu, mereu se întâmplă să cumperi, fie şi pentru amintiri, tot felul de lucruri nefolositoare. Ce dracu′ aveţi acolo, că mi-am rupt mâinile?! MEROPA: (Iocastei) Adevărul, şi aici n-ar trebuie să ne mire, e că trenul a avut întârziere. Să stai să aştepţi o eternitate... IOCASTA: Eu, draga mea, am dormit tot timpul. Şi totuşi... în vise... gările aveau nume ciudate. O gară se numea Antigona, alta, Labdacide, a treia gară purta numele de Tiresias, şi tot aşa... Ce nebun ar da astfel de nume unor gări? MEROPA: Nu te mai gândi. Contează prea puţin că o gară a căilor ferate române se numeşte Tiresias. IOCASTA: Dar poţi să nu te gândeşti? MEROPA: Un vis e un vis. Bine că am ajuns acasă. Credeam că nu mai reuşim, îmi pierdusem orice speranţă, să stai să aştepţi o eternitate un tren care întârzie... OEDIP: Hai, nu vă mai plângeţi, a meritat să aşteptăm. Altfel când ne mai cunoşteam până-n intimităţile cele mai intime? MEROPA: Raţional ca de fiecare dată. Fii intim cu noi,

pagina 42

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
dragule, şi serveşte-ne cu un coniac. OEDIP: Coniac? MEROPA: Da, coniac. OEDIP: Dar n-avem coniac în casă. MEROPA: (Iocastei) Nu te mai gândi. Dacă e să ne gândim totuşi la ceva... azi am aflat cel mai teribil adevăr. IOCASTA: Ce gară s-ar numi Tiresias? Antigona? Labdacide? MEROPA: Poate că ţi s-a părut. Poate că nu există nici o gară. IOCASTA: Şi dacă totuşi există? MEROPA: Un vis e un vis. De câte ori vrei să-ţi repet că un vis e un vis? IOCASTA: Atunci poate că n-a existat nici un tren, nici o călătorie şi poate că, dacă totul e atît de absurd, nici noi nu existăm... OEDIP: (râde în hohote) Nu existăm? Asta spune Iocasta, că nu existăm? Dar trenul? Dar călătoria în jurul propriei conştiinţe? IOCASTA: Care conştiinţă? OEDIP: A noastră. Mereu există o conştiinţă. Şi când ni se pare că nu există, ea tot există, pentru că noi existăm, existăm, existăm. MEROPA: Şi conştiinţa care se dădea drept conştiiinţa ta, Oedip? OEDIP: Care conştiinţă? IOCASTA: Nebuna. OEDIP: Nebuna a murit. (în această clipă, intră Conştiinţa lui Oedip, în rochie de mireasă, şi se aşază printre spectatori, urmărind cu vie emoţie tot ce se întamplă în cochetul apartament din cartierul Nicolina) MEROPA: N-ai mustrări de conştiinţă? OEDIP: Nebuna a murit. De câte ori vrei să-ţi repet? Ne-bu-na a murit. MEROPA: Da, a murit, doar am făcut sex cu ea. OEDIP: Dragoste. S-a numit dragoste. Poate că incest, dar trebuie să meditez dacă a fost incest sau nu. IOCASTA: Să medităm... De ce, fie şi într-un vis, o gară se numeşte Tiresias? MEROPA: Eşti obsedată rău. Dă-le naibii de vise! IOCASTA: Dar poţi să nu te gândeşti, poţi să faci abstracţie de întrebări ce se repetă, mereu se repetă, da, se repetă? MEROPA: De ce naiba nu se găseşte un coniac în casa asta? (desigur, Conştiinţa lui Oedip scoate de sub rochia de mireasă o sticlă de coniac; delectându-se din ea, invită şi spectatorii să bea) Când simţi nevoia să

bei... Oedip, fii drăguţ, du-te de cumpără de la băcănia din colţ o sticlă de tărie. OEDIP: Nu vreau să fiu drăguţ, aşa că nu mă duc. Bea apă. MEROPA: Oedip, nu fi obraznic. Ţine banii. OEDIP: Bea apă. Nu iau nimic. Ce, apa nu e bună? MEROPA: Neascultătorule! Mereu trebuie să fii neascultător? Ia banii. OEDIP: Ce să fac cu ei? MEROPA: Tu eşti prost? OEDIP: Nu. MEROPA: Atunci dispari după coniac! (Oedip iese bombănind) Iocasta, ai născut un şarpe. IOCASTA: (cu dragoste) E mai rău decât un şarpe. Dar dacă îi dădeai educaţia necesară... MEROPA: Eu l-am educat în spiritul bunei tradiţii a bunului simţ, dar dragostea... IOCASTA: Dragostea unei mame naturale nu se compară niciodată cu dragostea unei mame adoptive. (Conştiinţa lui Oedip izbucneşte în râs) MEROPA: Serios? Crezi că dragostea ta e mai presus de dragostea mea pentru el? IOCASTA: Nu cred. Sunt convinsă! MEROPA: Dacă nu eşti convinsă că o gară se numeşte cu adevărat Tiresias sau Antigona.. IOCASTA: Îl cunosc bine. Eu i-am dat viaţă. (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Mint amândouă. Eu i-am dat viaţă, eu l-am educat.) MEROPA: Dar educaţia unui copil primează asupra oricărui drept de naştere, care naştere, să recunoaştem deschis acum că nu e Oedip, n-a fost naştere. IOCASTA: Ce vrei să spui? MEROPA: Ştii. Nu te preface că nu cunoşti adevărul. Da, l-ai avortat într-un WC al căilor ferate române. (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Ha, ha, ha, auzi, WC!) IOCASTA: Un WC?! Al căilor ferate române? De unde până unde tâmpenia asta?! E o confuzie. MEROPA: Confuzie? IOCASTA: Da, l-am avortat într-o cabină telefonică. (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Ha, ha, ha, auzi, cabină telefonică!) MEROPA: Cabină... telefonică? IOCASTA: Da, cabină telefonică. MEROPA: De aceea primul cuvânt pe

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 43

Zon@Literara
care l-a rostit a fost „alo”? IOCASTA: Doar n-ai fi dorit să fie cuvântul mama! (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Mamă poate trece la fel de bine şi alo. Iar alo poate însemna lafel de bine şi mamă. Însă Oedip a rostit: „conştiinţă”.) MEROPA: Spune, cum ai putut trăi fără să te intereseze ce se întâmplă cu sângele tău? Cum te-ai simţit în tot acest timp ştiind că sîngele tău e nefericit şi străin într-o lume de rahat?! IOCASTA: Din cauza ta, Oedip e un insensibil. MEROPA: I-am oferit totul. Dragostea mea de mamă... IOCASTA: Adoptivă. MEROPA: De mamă adevărată. IOCASTA: Eşti falsă. MEROPA: Nesimţito, interesele tale erau altele, să ţi-o tragi cu toţi masculii posibili, când Oedip îmi spunea tandru şi drăgăstos mama. IOCASTA: Alo! Te striga alo! Ăsta a fost primul său cuvânt: alo! OEDIP: (intră cu o sacoşă) Alo! Alo!! Alo!!! Dar ce se întâmplă aici? MEROPA: Nimic, Oedipaş. IOCASTA: Da, nimic, nimic Oedipel. OEDIP: Cum nimic, dacă se aude cearta voastră în tot blocul?! IOCASTA: Dar nu ne certam. MEROPA: Vorbeam ca să ne auzim. OEDIP: Să vă auziţi ţipând?!? Nu aveau coniac şi am cumpărat rachiu de drojdie de bere. MEROPA: Drojdie de bere? OEDIP: Ce mai contează?! Nu e tot drojdeală? Să ne drojdim! (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Eram convins. Scoate altă sticlă de sub rochie. Rachiu de drojdie de bere.) MEROPA: Şi de mâncare? OEDIP: Berea e considerată aliment, nu?... Hai, unde-s paharele? MEROPA: Să bem din sticlă. IOCASTA: Să bem, exact ca în timpurile bune. MEROPA: E puturoasă rău. OEDIP: Puturoasă, puturoasă, dar te înveseleşte... Să fim veseli. (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Să fim veseli.) Să fim veseli din plictiseală. În fond, dacă stai să te gândeşti, a te plictisi vesel fiind, e cea mai înălţătoare stare umană. Atât de înălţătoare încât nu poţi să nu te întrebi: cu ce-am greşit noi în faţa rachiului

de drojdie de bere? MEROPA: Lasă, dă-mi sticla. Rachiul de drojdie de bere o să vorbească atunci când se va bea pe sine însuşi. OEDIP: Dar e puturos rău. IOCASTA: Aş fi preferat nişte şliboviţă. MEROPA: Nu dau coniacul pe şliboviţă. IOCASTA: Iar eu nu dau şliboviţa pe coniac. . (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Şliboviţă.) MEROPA: Înainte nu spuneai asta. Beai orice, ca femeie de serviciu. IOCASTA: Şi ce te face să crezi că beam orice, fie ca şi femeie de serviciu? MEROPA: Pentru că din sânii tăi nu curgea lapte de mamă ci alcool pur. IOCASTA: Dar sânii tăi? MEROPA: Ce-s cu sânii mei? IOCASTA: Ştii bine. MEROPA: Uite că nu ştiu. IOCASTA: Ştii. MEROPA: Ce? IOCASTA: Ce, ce! MEROPA: Da, ce?! OEDIP: Alo! Alo!! Alo!!! Dar ce înseamnă asta? Nu vreau să aud că vă certaţi. IOCASTA: Nu ne certăm, vorbim în contradictoriu. MEROPA: Da, vorbim în contradictoriu, nu ne certăm. OEDIP: Rachiul de drojdie de bere vorbeşte, da?! Nu ţineţi deloc la băutură. Vă ameţiţi imediat. MEROPA: Dar tu ţii? OEDIP: Ţin. Ţin sticla în mână. E cea mai nobilă ocupaţie, mai nobilă decât toţi zeii. Căci da, zeii sunt nişte căcăcioşi care se tem şi de umbra lor. Beau în cinstea temerii lor. (Conştiinţa lui Oedip, către spectatori: Beau în cinstea temerii lui Oedip. Puturoasă rău) Puturoasă rău. Şi zeii sunt nişte puturoşi. Put de-ţi vine să-i renegi. MEROPA: Ii renegi? OEDIP: Nu cred în zei. Sunt morţi cu mult înainte de a se fi născut în mintea oamenilor. IOCASTA: Dar ce-ai împotriva lor? OEDIP: Cel mai mare rău posibil e să te naşti ştiindu-te ameninţat de răzbunarea zeilor. MEROPA: Te simţi ameninţat? OEDIP: Da. Ameninţat de răul ce se naşte din întrebările celor care nu cred în întrebări. MEROPA: Nu cred că există întrebări

)

pagina 44

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
care să te ameninţe, Oedip. IOCASTA: Răul tău cel mai mare e că-i antipatizezi pe zei. OEDIP: Nu-l antipatizez pe zeul rachiului de drojdie de bere. (bea) Să dansăm. IOCASTA: Poftim? OEDIP: Să dansăm. IOCASTA: Ai înnebunit? OEDIP: Sunt deja nebun. Oedip balerinul. Ştiţi, dansul mă face să mă simt liber. Liber faţă de prejudecăţile zeilor... Credeau c-am să-i ascult orbeşte. Orbeşte! Nu-s orb... sau cel puţin nu atât de orb pe cât s-ar dori... Vă place baletul meu? Am talent de balerin, nu-i aşa?... IOCASTA: Eşti dizgraţios. OEDIP: Mersi. MEROPA: Şi încetează! OEDIP: Serios? MEROPA: Foarte serios. OEDIP: Nu vi se pare că... IOCASTA: Ce? OEDIP: Mi se pare că... MEROPA: Ce? OEDIP: Mă imită. IOCASTA: Cine? OEDIP: Simt o umbră, da, da, da, o umbră. Şi ea, ca şi mine, dansează. MEROPA: Are halucinaţii. Când bea, vede numai bazaconii. OEDIP: E în alb. O rochie albă. Da, da, da, albă, albă. IOCASTA: Unde? MEROPA: Nu vedem nimic. OEDIP: E acolo, vă asigur. Nu se poate să nu fie acolo. Chiar acum mă priveşte. Ne priveşte. MEROPA: Delirează. OEDIP: Nu delirez. E acolo. Imită. Imită cu disperare, din disperare. IOCASTA: E disperat rău. MEROPA: Nu ştiu ce dracu vede. OEDIP: Se întâmplă, mereu se întâmplă să disperăm. Şi când nu se întâmplă, tot se întâmplă, deoarece şi disperarea disperă. Imită cu disperare, din disperare, în rochie de mireasă. MEROPA: Mireasă?! Tu vezi vreo mireasă? IOCASTA: Nu. Sigur are halucinaţii. OEDIP: Nu halucinez. Mireasa există. E acolo, concretă, vie, dansează. Face gesturi

obscene. Râde de noi. MEROPA: Râde de noi. OEDIP: Nu râd, ea râde. Moare de râs. MEROPA: Moare de râs. IOCASTA: Auzi, moare... de râs. MEROPA: Să moară de râs, ce ne pasă nouă.... IOCASTA: Oedip, iată mama ta! MEROPA: Iată mama ta, Oedip! OEDIP: Ce e asta? MEROPA: N-o recunoşti? IOCASTA: Nu se poate... s-o uiţi pe cea care te-a născut? E mămica ta, Oedipaş. MEROPA: Da, Oedipelule, e mămicuţa ta. IOCASTA: Hai, lasă timiditatea. MEROPA: Apropie-te. IOCASTA: Priveşte-o cu tandreţe. MEROPA: Mângîie. IOCASTA: Sărut-o. Are cei mai frumoşi ochi! MEROPA: Buze dulci, ispititoare. IOCASTA: Sâni. O să-ţi dea sân până o să ţi se înăcrească de atâta lapte. MEROPA: Ea nu refuză niciodată. IOCASTA: N-o să te refuze, te satisface garantat. Se lasă cu plăcere violată. OEDIP: Are un nume? IOCASTA: E o anonimă incurabilă. MEROPA: O poţi striga cum vrei. Ea zâmbeşte şi te aşteaptă să dai formă dorinţelor tale. OEDIP: Ai crede că seamănă... Dar nu e totuna până la urmă? Nu-mi pasă, o păpuşă gonflabilă poate trece ca o femeie care nu pune întrebări. MEROPA: Cum o soarbe din priviri... IOCASTA: Să-l lăsăm să se iluzioneze. MEROPA: Se va îndrăgosti definitiv şi iremediabil. IOCASTA: O va striga pe numele mamei sale. MEROPA: Va bea lapte până i se va înăcri. IOCASTA: Va fi fericit, cu mult mai fericit decât a fost cu noi. MEROPA: Să ne prefacem geloase. IOCASTA: Să întâmplă să te îndrăgosteşti atunci când te aştepţi mai puţin. MEROPA: Să fim geloase. IOCASTA: Oedip îndrăgostitul. MEROPA: Aproape s-a dezbrăcat... IOCASTA: Nu putea să-i reziste. Cu puţin

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 45

Zon@Literara
noroc, va face şi copii cu ea. MEROPA: Să fie adevărat, vom fi bunicuţe? IOCASTA: Da, bunicuţe de bunicuţe! MEROPA: Vor face dragoste. IOCASTA: Nu suport să-i văd cum şi-o trag. E intimitatea cea mai intimă. (Oedip îndrăgostitul sărută păpuşa gonflabilă, o alintă: „păpuşică, păpuşea. păpu, puşa, puşica, pusi”, apoi are revelaţia omului care şi-a reîntâlnit sîngele matern, acum păpuşa gonflabilă e alintată: „mami, mămicuţa mea, mămăica mea, maman, mămişor, mamiţule”) IOCASTA: Ne strigă numele. MEROPA: Toate mamele din lume sunt invidioase. IOCASTA: O să facă dragoste, ca atunci în vremurile când aştepta la poarta de nord să i se prezică moartea. Să nu-şi dea duhul tocmai când şi-o trage. MEROPA: Să mori tu! IOCASTA: Să moară el, când are orgasm. MEROPA: Între coapsele mamei sale. IOCASTA: O să renască acelaşi de la început. În fond, orice început trebuie să se renască pe sine atât timp cât finalitatea e una care nu merită amintită nici măcar in ceasul morţii. MEROPA: Dar nu se poate face abstracţie de moarte, chiar şi atunci când te simţi în paradis? IOCASTA: Îl auzi cum geme de plăcere, animalul? O să se îndrăgostească... MEROPA: E îndrăgostit din uter. Să-i spunem că şi noi suntem îndrăgostite? IOCASTA: Ştie. (cele două se sărută cu patimă, Oedip apare cu păpuşa gonflabilă în braţe, urmărit de conştiinţa sa) CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Ei, ei, ce spui, ce spui? Violează-mă! Unde fugi?.. Violeazămă! Violează-mă, Oedip. OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Violează-mă! Lasă păpuşa! Ei, ei, ce spui, ce spui? Violeazămă. Sunt aici să mă violezi. Aruncă păpuşa. OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Nu poţi fugi de mine. N-ai unde... Ei, ei, ce spui, ce spui? O să mă violezi. Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Dacă nu, te voi viola eu, şi tot o vom pune de un viol. Nu

scapi. Nu scapi nici mort. Eu sunt mămica ta. Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Eu te-am făcut, eu te omor. Aruncă păpuşa aia nesuferită. Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Ce-ai găsit la o bucăţică siliconată? Şi eu am silicoane. Pipăie, am cele mai apetisante silicoane. Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: O să te violez. Dacă tu nu mă doreşti, cu atât mai bine. Dorinţa mea e să te violez ca mamă. Nu poţi să mă refuzi. Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Nici un bărbat nu refuză. Toţi visaţi locul ăla misterios în care toate misterele sfârşesc misterioase. Violează-mă! OEDIP: Nu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Tu eşti prost? OEDIP: Nu. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Şi atunci? Ce mai aştepţi? Fii puţin animal. OEDIP: Nu pot fi animal decât cu ea. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Eşti prost. Ce-ai aflat la ea, o siliconată, când eu sunt vie şi mai siliconată decât toate silicoanele adunate la un loc? Pipăie. Sunt adevărate. Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Nu. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Pipăie, ce Dumnezeu! OEDIP: Oh, my... CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Sunt reali? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Mai reali decât realitatea. Poţi suge lapte. Am lapte cât pentru patru cisterne. Ei, ei, ce spui, ce spui? OEDIP: Nu, nu, nu. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Nu fi categoric. Oamenii nu trebuie să fie categorici nici măcar în clipa morţii. Ei, ei, ce spui, ce spui?... Nu poţi greşi la nesfârşit. Ei, ei, ce spui, ce spui?... Suge. E ce-ţi doreşti. Suge. Silicoanele mele au lapte, lapte, lapte! Ei, ei, ce spui, ce spui? Hai, puţin lăptic? Când erai mic, scumpule, adorai lăpticul. Ei, ei, ce spui, ce spui?... Nu se poate să uiţi gustul laptelui matern. Ei, ei, ce spui, ce spui?.... Toţi ducem dorul acestui

)

pagina 46

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
gust al copilăriei. E o copilărie ce faci, să uiţi înstelata copilărie cu gustul ei... Nu e otrăvit. N-am băut alcool. Sunt o mamă exemplară. Ei, ei, ce spui, ce spui?... Ştiu ce e bine pentru tine, fiule. Fericirea mea e să fii fericit. Ei, ei, ce spui, ce spui?... Dacă eşti nefericit, scumpule, şi eu-s nefericită. Nefericirea ta e nefericirea mea. Nu putem fi fericiţi decât în măsura în care fericirea noastră se rosteşte diferit pe buzele fiecăruia dintre noi. Ei, ei, ce spui, ce spui?... De ce refuzi fericirea? Violează-mă! Mă ofer cu plăcere pentru a fi fericit ca fiu, iar eu ca mamă grijulie şi iubitoare. Iubeşte-mă împotriva dorinţei tale. Ei, ei, ce spui, ce spui?... Aruncă păpuşa. Îţi spun: aruncă dracului siliconata aia nesuferită. OEDIP: (sărută păpuşa, conştiinţa îi smulge păpuşa) Eşti falsă. Falsezi din dorinţa prostească de a învinge. Te-ai deghizat în pseudoconştiinţa mea. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Şi ea? OEDIP: Nu ştiu de ce, dar nu m-am putut stăpâni. Nu mi-a reproşat nimic. Ştie că doar fericirea mea contează. E tăcută şi nu m-ar înşela cu nimeni. Nu se supără dacă strig numele amantelor. E mereu zâmbitoare. Şi tandră. Şi nu face scene de gelozie. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Prinzi fluturi? Cu ce e ea mai bună decât mine? OEDIP: Sunt perfect normal. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Normal că nu. Prinzi fluturi. Foarte mulţi fluturi. OEDIP: Da, am ales să-i spun mamă unei păpuşi. Ce e rău în a spune mamă unei păpuşi gonflabile? Nu se poate decădea mai jos. Fiecare prăpastie se sfărşeşte în altă prăpastie mult mai adâncă, şi asta se tot repetă la infinit. Fiinţa umană e o prăpastie din care ecoul se întoarce mut de uimire. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Mă uimeşti. Nu credeam că nebunii pot fi profunzi. OEDIP: Se întâmplă ca un nebun să fie mai raţional decât un însăşi normalitatea. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Crezi? OEDIP: Sunt sigur. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Dacă eşti normal, de ce nu mă violezi? Poţi rata aşa o bunăciune? OEDIP: (pufneşte) Bunăciune?! Tu bunăciune? Parcă erai moartă. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Eram. OEDIP: Nu mă atragi. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Te atrag mult, mult, dar ţi-e teamă de ce-ai putea deveni dac-

aş fi a ta pentru totdeauna. OEDIP: Eşti nebună. Ai convingerea că te voi viola, vei rămâne însărcinată şi apoi mă voi?... Eşti dizgraţioasă în alb. Nu vei fi mireasa nimănui, pentru că eşti o urâtă. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Tocmai pentru că-s o urâtă şi mă urăşti... OEDIP: Pe ele le urăsc. S-au îndrăgostit împotriva firii lor materne. Trebuiau să mă adore, dar se adoră din dorinţa prostească de-a se şti superioare zeilor. MEROPA: De ce n-ai fost categoric, Oedipelule? IOCASTA: De ce nu ne-ai cerut în căsătorie, Oedi? MEROPA: De când aşteptam să spui „da”... IOCASTA: Să ne faci fericite, Oedipici. MEROPA: Noi te iubim mult. IOCASTA: Iubirea maternă e absolută. MEROPA: Ne-am sacrificat, Oedipaş, să te ştim fericit. IOCASTA: Ne-am îndrăgostit împotriva voinţei noastre, Oedip, şi acest lucru ne salvează în faţa zeilor. OEDIP: Bine, salvaţi-vă prin iubirea voastră bolnavă. IOCASTA: Nu ne uri. Ştii bine că suntem destinate una alteia, aşa cum tu eşti destinat... OEDIP: Gura! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Vrei gura mea, Oedipaş? OEDIP: Ea nu înseamnă nimic. IOCASTA: Desigur, nu înseamnă... MEROPA: Până la proba contrarie. OEDIP: Nu veţi putea trăi fără mine. IOCASTA: Se poate, dar când iubirea dă sens şi formă vieţii noastre... (cele două se sărută) OEDIP: E o nebunie. IOCASTA: E o nebunie să nu iubeşti. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Da, e o nebunie să nu mă iubeşti. OEDIP: Vă rog, te rog! Să vă ia dracu de nebune! Tot la mine vă veţi întoarce. Vă prefaceţi că mă părăsiţi, dar peste câteva clipe cerşiţi iertare. Eu iert, pentru că v-aţi născut să mă purtaţi în gând. MEROPA: (cele două ies râzând în hohote) Cândva toate drumurile duceau la Teba... IOCASTA: Da, cândva toate drumurile duceau la Teba, Oedip... CONŞTIINŢA LUI OEDIP: ei, ce spui, ce spui? E adevărat că toate drumurile duc la

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 47

Zon@Literara
Teba? OEDIP: Te bag undeva! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Unde? OEDIP: În... în fond, ce vrei tu? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Eu? OEDIP: Da, tu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Să te ucid? OEDIP: Să mori tu! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Da, să te ucid puţin, puţin de tot prin nebunia mea. Accepţi? OEDIP: Ce? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Acceptă. OEDIP: Nu accept. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Nu acceptă. Nu acceptă. Acceptă. Nu acceptă, draga mea. Şi de ce nu acceptă? Pentru că e un fraier. Eşti un fraier? Trebuie să accepte. Accepţi? Nu acceptă. De ce nu acceptă? De ce nu acceptă? Da, de ce nu... Nu-i place rochia. Nu-ţi place rochia? De ce nu-i place rochia? Nu-i place şi gata, ce tot pui întrebări idioate. Nu-s idioate. Dar cum sunt? Perfect normale. Nu eşti normală şi nici perfectă. Nici tu nu eşti normală. De perfecţiune, ce să mai vorbim. Arăţi ca o gâscă îndopată. Gâscă îndopată? Da, îndopată, îndopată. Arată ca o gâscă îndopată, nu? N-o asculta. Spune-mi că nu-s o gâscă îndopată. Vezi, nu-s o gâscă indopată. Nu, nu eşti. Ce tot mă înnebuneşti de cap?! Cine, dragă, eu? Mă înnebuneşti de dimineaţă, de cum am înviat din morţi. Cine a înviat pe cine... Nu mă mai înnebuni. Nu-ţi tace guriţa aia... Dar tu taci? Tac. Nu vorbesc neîntrebată. Nu vorbi. Întreabă-l de pantofiori. Îţi plac pantofiorii mei? Îţi plac pantofiorii ei? I-am cumpărat de la Teba, din mall. Da, de la Teba, din mall. I-am făcut cadou. Admiră. Admir-o. (face o piruetă) Te admiră. Nu mă admiră. Te admiră, dragă. Şi eu te admir. N-am nevoie de admiraţia ta. (se pălmuieşte) De ce mă loveşti? Mă enervezi. Dar n-am făcut nimic. Tocmai că n-ai făcut. Termină cu smiorcăiala. Nu mă pot abţine. Dacă nu încetezi cu lacrimile de crocodil... Doare. Trece. Doare. Trece. Doare! Trece! Nu mai vorbesc neîntrebată. (face o piruetă) Sunt graţioasă? Toate graţiile sunt invidioase. (se uită în urmă ca şi când ar aştepta un răspuns) Mor de invidie. O mireasă tebană ca mine nu se mai află în univers. Aştept să fiu furată. Da, să fiu furată, furată, furată. (se uită în urmă ca şi când ar aştepta un răspuns) nu e nimeni să mă... fure? De ce nu e nimeni să mă... fure? Trebuie să fie cineva care să mă... fure. (se uită în urmă ca şi când ar aştepta un răspuns)

Vorbeşte cu conştiinţa conştiinţei tale. Iar începi? Conştiinţa conştiinţei mele a început. Şi de ce nu gândeşte doar pentru ea conştiinţa conştiinţei tale? Fiindcă are conştiinţă, care gândeşte ce-a gândit cealaltă conştiinţă. Cine dracu mi te-a dat conştiinţă?! Tu. Conştiinţa conştiinţei tale a vorbit cu conştiinţa conştiinţei mele, şi iată-mă! Conştiinţa conştiinţei mele n-a vorbit cu conştiinţa conştiinţei tale, deoarece conştiinţa conştiinţei conştiinţei mele şi-a ucis conştiinţa conştiiinţei sale. Cum? Într-un moment demenţă. Imposibil. De ce? Pentru că conştiinţa conştiinţei conştiinţei mele şi-a ucis conştiinţa conştiinţei sale, tot într-un moment.... Eşti nebună? Conştiinţa conştiiinţei tale nu poate ucide o muscă. Da, dar fiecare conştiinţă se repetă în necunoştiinţă de sine atunci când vine vorba să prinzi fluturi. Conştiinţa, care are conştiinţă, nu prinde fluturi. Sunt conştiinţa ta şi prinzi fluturi. Sunt conştiinţa ta şi prinzi fluturi. Nu prind fluturi deoarece sufăr de prea multă normalitate. Suferi de anormalitate. Te-ai îmbrăcat în rochie de mireasă crezând că cineva va fi atât de nebun să... Taci. De ce să tac? Taci. Uite că nu tac. Dac-ai conştiinţă, taci. Şi dacă n-am... conştiinţă? O să te mustre, da, da, da... N-am mustrări. Ai. N-am. Conştiinţa ta nu poate spune acelaşi lucru. Conştiinţa ta nu poate spune acest lucru. Conştiinţa mea spune că conştiinţa ta... Conştiinţa mea spune că conştiinţa ta... Imiţi. Maimuţo. Tu eşti maimuţă. Imiţi. Nu imit. Imiţi. Mereu imiţi. O maimuţă ca tine nu se poate abţine. Nu ştiu cine dintre noi e maimuţa. Ţi-e ciudă că nu te ia nici dracu′! Că nu eşti mireasă. Mireasă, tu mireasă? Te-ai îmbrăcat în alb, ca să pari pură şi nevinovată. Albul mă face pură şi nevinovată. După ce te-au dezvirginat toţi masculii posibili şi imposibili? Sunt virgină. Sunt mai virgină decât toate conştiinţele. Conştiinţa ta nu e virgină. Şi nici conştiinţa conştiinţei tale. Nu te mustră conştiinţa conştiinţei tale? Mă mustru că-s conştiinţa ta. Conştiinţa mea, tu? Tu, conştiinţa mea? da. Se crede conştiinţa mea, deoarce e îndrăgostită de... E îndrăgostită, dar nu recunoaşte. Se teme să nu fie refuzată. Un refuz categoric, şi s-ar sinucide. Să te sinucizi din dragoste... Nu vorbi de dragoste. Dragostea e o necunoscută pentru tine. Crezi că ve iubi ca o nebună, dar nebunii nu iubesc ca nişte nebuni. Nebunii iubesc ca nişte oameni normali. Cei care se cred normali iubesc ca nişte nebuni veritabili. Nu mă înnebuni. Nu te înnebunesc.

)

pagina 48

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Mă înnebuneşti. Nu te înnebunesc. Eşti îndrăgostită? De tine. Eşti antipatică. Sunt. Şi tu eşti. Cea mai antipatică conştiinţă. Anticonştiinţă. Nu te mai suport! Nici eu. Nu te iluziona. Nu-ţi face iluzii. Nu te iubeşte. N-o să te iubească. N-are conştiinţă. Conştiinţa ta minte. Minte din dorinţa de-a spune adevărul. Adevărul e o minciună. Minţi. Minciuna e un adevăr. Adevărul e o minciună. Minţi. Minciuna e un adevăr. Adevărul e o minciună! Minţi! Minciuna e un adevăr! Te încăpăţânezi. El se încăpăţânează. Nu te iubeşte. N-o să te iubească. Sunt conştiinţa lui. El n-are conştiinţă. Va asculta. Conştiinţa lui e moartă. Trăieşte. E moartă. (se pălmuieşte) Doare! Să te înveţi minte. (se pălmuieşte) Doare!! Totul e durere. (se pălmuieşte) Doare!!! Nu vreau să te am pe conştiinţă. Sunt mai bună decît tine. Eşti. Din cauza asta, te vei sinucide. Tu te vei sinucide. Cu Verde de Paris. Verdele înseamnă speranţă. Cu acid sulfuric. Voi fi o conştiinţă acidă. O conştiinţă oarbă. O mireasă oarbă. Oarbă, da, din dragoste. Dragostea e oarbă. Nu şi când vine vorba de el. Orbirea sa înseamnă moartea ta. Moartea mea înseamnă moartea ta. Moartea mea înseamnă moartea mea. Moartea ta înseamnă moartea lui. E nemuritor. Ca umil controlor de bilete. Trenul care circulă pe ruta viaţă-moarte. Nu există tren care să circule pe ruta viaţă-moarte. Există. El e un umil controlor de bilete. E nemuritor. Moartea mea înseamnă moartea ta. Moartea mea înseamnă moartea mea. Moartea ta înseamnă moartea lui. E nemuritor. Nemuritor pe dracu′! Bine că eşti tu! Sunt. În rochie de mireasă. N-o să te... fure nimeni. O să mă... fure. N-o să te... O să mă... Ce-ai împotriva mea? Sunt împotiva căsătoriei. Tu eşti... împotriva?... De unde a mai apărut şi asta? Cine eşti? Cine e ea? Ce mă întrebi pe mine? N-o cunoşti? Eu sunt eu. Eu sunt eu, dar ea e ea? Ea e ea. Şi eu sunt împotrivă. Şi tu eşti?... Dar tu cine eşti? Ea e ea. Dar tu cine eşti? Eu sunt eu, dar ea cine e? Ea e ea, aşa cum eu sunt eu. Nu mai înţeleg nimic. Câte sunteţi? Numeri? Număr. De unde-au apărut mâţâitele astea? Toate-s mirese. Mirese?! Cum adică mirese? Mirese. Mirese. Mirese. Ce doresc? Ce dorim? Da, ce dorim? Dorim ce dorim. Doresc ce doresc. De ce plângi? De ce plânge? E sensibilă. Se preface. Joacă teatru. Falsează. Nu falsezi. Plâng. Plânge. . De ce plângi? De ce plânge? E sensibilă. Nu te mai smiorcăi. O conştiinţă nu se smiorcăie. Se vrea conştiinţa noastră

plângăcioasă. O conştiinţă plângăcioasă n-are conştiinţă. Şi Dumnezeu are conştiinţă. Dumnezeu n-are conştiinţă. Are. N-are. Are. N-are. Nu vă mai certaţi. Nu ne certăm. E antipatică. Simpatică. Antipatică. Simpatică. Antipatică, simpatică, tot un drac! Dumnezeu e simpatic sau antipatic? E antipatic, simpatic. Simpatic, antipatic. Ce înţelegi prin simpatic? Ce se înţelege prin antipatic? Înţeleg ce e de înţeles. Înţeleg. Eu nu. Nu înţelegi pentru că nu te înţelegi. O conştiinţă înţelege mai mult decât se înţelege. O conştiinţă e o conştiinţă. Tu nu eşti conştiinţă. Plângi. Plânge ca o prostuţă. Din nimic. E slabă de înger. E nevricoasă. E decepţionată. E conştientă că el va alege o mireasă dintre noi. Suntem mai mirese decât ea. Şi virgine. Virgine, virgine. Nici o conştiinţă nu mai e virgină. Sunt conştiinţa ta. Sunt conştiinţa ta. Sunt conştiinţa ta. Nu eşti din moment ce eu sunt... Sunt conştiinţa ta. Priveşte bine. Privesc. Nu priveşti. Eu privesc. Priveşte. M-am săturat. Şi noi. Care voi? Noi. Voi? Noi. Conştiinţele tale. Mirese. Mirese de mirese. Miriade şi miriade de mirese. Vă urăsc. Nu ne urăşti. Nu ne urăşte. Ura n-are ce căuta aici. Ura e dragoste. O dragoste oarbă. Mai oarbă decât orbirea. Orice orbire e oarbă din dorinţa de a orbi. Să orbim. Să ne prefacem oarbe. Mai oarbe decât orbul din el. Nu e orb. Dar va fi. Conştiinţa noastră spune că nu. Conştiinţa noastră nu există. Există o conştiinţă supremă. Există doar o conştiinţă. Conştiinţa mea. Conştiinţa ta. Oedipul meu. Oedipul tău? Oedipul meu. Al meu. Ba al meu. Meu. Oedip. Oedipaş. Oedipel. Oedipipi. Oedi. Oedip. Te urâm şi te iubim. Te iubim şi te urâm. Tot ce există dincolo de ura şi iubirea noastră... Gata! Nu fi categorică. În definitiv, iubim şi urâm, urâm şi iubim, şi doar asta contează acum. Sunteţi nebune de legat. (râsete) Suntem nebune de legat. Atât de nebune încât nu ne pasă de cei normali. De cei care gândesc cu gândurile lor. Sonate la bibilică! (râsete) Sonate la bibilică. Duse rău cu capul! (râsete) Duse rău cu capul. Sunteţi tra-la-la. (râsete) Suntem tra-la-la-la-lala. Prindeţi păsărele. (râsete) Prindem păsărele. Prindeţi fluturi. (râsete) Prindem fluturi. Prindem fluturi. Prindem fluturi. Prindem fluturi. Prindem fluturi. OEDIP: Gata! Gata am spus! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: A spus gata? Gata a spus? A spus gata. OEDIP: Cui mă adresez ? Cărei

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 49

Zon@Literara
conştiinţă? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Cui se adresează? Cărei conştiinţă se adresează? OEDIP: Cu care conştiinţă vorbesc? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Cu care conştiinţă vorbeşte? Cu mine? Cu tine? Cu ea? Cu noi? OEDIP: Hotărâţi-vă! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Cu conştiinţa lui Oedip. Cu conştiinţa conştiinţei lui Oedip. Cu conştiinţa conştiinţei conştiinţei lui Oedip. Cu conştiinţa conştiinţei conştiinţei conştiinţei... OEDIP: Renunţ. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Dar te iubim. Te iubim, Oedi. Te iubim, Oedipaş. Te iubim, Oedipel. OEDIP: Am crezut că ne vom înţelege. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Ne înţelegem, Oedi. Ne înţelegem, Oedipaş. Ne înţelegem, Oedipel. Ne înţelegem, Oedipipi. Ne înţelegem, Oedipache. OEDIP: Nu vorbiţi toate în acelaşi timp! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Cine vorbeşte? Cine vorbeşte? Cine vorbeşte? Cine vorbeşte? OEDIP: Vreau să vorbească doar una dintre voi. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Suntem unice. Nu ne putem decide. Una fără cealaltă nu existăm. OEDIP: O conştiinţă! CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Tu. Tu. Ba tu. Tu. Nu tu, ea. De ce ea? De ce nu eu? Ea. Ce are ea şi n-am eu? Ea. Eu. Tu. Ba ea. Nu eu. Ea. (iese în faţă, foarte timidă, ca la începutul unei mari iubiri ) OEDIP: De ce e ruşinoasă, mititica? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Pentru că te iubeşte. OEDIP: Şi de ce mă iubeşte? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: E conştiinţa ta. OEDIP: Eşti... (râde) Tu eşti... (râde) Nu fi timidă. Priveşte-mă. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Are emoţii. OEDIP: Ai emoţii? Nu trebuie să ai emoţii. Doar mă cunoşti. Eşti... (râde) Priveşte-mă. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Dacă te priveşte, se va îndrăgosti nebuneşte. OEDIP: Eşti nebună după mine? Spune eşti nebună după mine? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: E mai nebună decât toată nebunia noastră. OEDIP: Eşti mai nebună decât toată

nebunia lor? Spune eşti mai nebună decât toată nebunia mea? Dacă eşti atât de nebună, nebunatică mică, hai, arată-mi ce ascunzi în chiloţei. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: E virgină. OEDIP: E adevărat? O conştiinţă virgină. (râde) Şi timidă. Roşie ca racul. Cu gene false. Cu unghii false. Cu aluniţe false. De ce vrei să pari altcineva decât cine eşti în realitate? CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Pentru că nu crede în predestinare. OEDIP: Da′ de ce în oracolul meu nu crezi în?... CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Pentru că predestinarea are darul de a te înnebuni. OEDIP: Atunci să fim umani, foarte umani, şi lasă-mă să te consult jos, mai ceva ca pe oracolul din Delphi. Hai, vreau să facem dragoste acum, aici, pentru ca destinul să se sinucidă atunci când... Ce aştepţi?... Spuneţi-i să se dezbrace. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Dezbracă-te. Hai, nu te împotrivi, dezbracă-te. Nu poate fi aşa de rău. Te va iubi. E ceea ce ţi-ai dorit. Dezbracă-te. OEDIP: Lăsaţi-mă! Am s-o pun la punct chair acum pe nebunatica asta mică. Vine aici şi mă ispiteşte prin nebunia ei ridicolă, iar eu să stau cu mânile în sân? Prefer sânii ăştia adorabili pe care să-i idiolatrizez până dincolo de moarte. Dezbracă-te! Eşti destinată să fii nebunia mea. Nu există conştiinţă pură într-o lume impură. Dezbracă-te! Fiecare purtăm vinovăţia inconştientă a celei ce ne-a născut împotriva voinţei noastre. Şi toţi sfârşim vinovaţi de ce-am fi putut face şi n-am înfăptuit. Dezbracăte! O clipă nu se poate uita decât în măsura-n care clipele ne-au uitat în afara esenţei lor. Dezbracă-te! (intră Jocasta şi Meropa, vesele şi îndrăgostite, se sărută tandru, apoi cele două dau ocol conştiinţei oedipiene) Vă rog, alergaţi în altă parte. Aici se întâmplă un lucru foarte important. IOCASTA: Important? MEROPA: Ce e atât de important? OEDIP: Alergaţi altundeva. Şi nu fiţi indecente. Sărutaţi-vă unde doriţi, dar nu aici! MEROPA: Şi de ce nu? IOCASTA: Dragostea e pretutindeni. MEROPA: Da, dragostea e atât de frumoasă încât îţi vine să ţipi de fericire. OEDIP: Ţipaţi, alergaţi, faceţi dragoste,

)

pagina 50

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
dar nu aici! IOCASTA: Facem dragoste unde dorim. Nimic nu ne reţine să arătăm lumii că ne iubim la nebunie. MEROPA: Când iubeşti, Oedip, poţi muri de o mie de ori fără să ştii c-ai murit. OEDIP: Am să vă omor eu dacă nu încetaţi! MEROPA: N-ai curaj. IOCASTA: Nu eşti în stare de nimic. MEROPA: Ne şi mirăm că trăieşti. Mai bine te-ai sinucide. IOCASTA: Ai fi cu mult mai fericit. MEROPA: Şi mai câştigat în faţa umanităţii. IOCASTA: Hai, iubire, mergem? (cele două sărută pe gură conştiinţa oedipiadă, care s-a dezbrăcat de rochia de mireasă) Aici totul e mort. (cele trei personaje ies fericite din scenă, Oedip rămâne mască) OEDIP: Aici... totul... e... mort?... (îmbracă rochia de mireasă, o mână apare în semiîntuneric, i se întinde o frânghie) Mâna destinului... Decât orbirea, prefer sinuciderea. E mai apropiată adevărului meu... Nu iau în tragic moartea, deoarece totul e relativ... (şi-a pus frânghia în jurul gâtului) Speranţa se sinucide ultima. Ei, ce astepţi? Aştept ce aştept! Şi nu vorbi neîntrebată. Cine vorbeşte neîntrebată? Tu. Nu cred. Ce? Că vorbesc neîntrebată. Taci dracului! Nu te-ai săturat să tot vorbeşti? Nu. Şi ce tot o... te sinucizi azi? Mă sinucid. Aştept. Ce? Să văd cum te legeni. Mă legăn! Mă legăn!! Mă legăn!!! (în acest moment, intră conştiinţa lui Oedip, alta decât cea adevărată sau, de ce nu, aceeaşi, din moment ce totul se repetă la infinit) CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Bună seara. OEDIP: Bună... CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Iertaţi-mă că deranjez... aici locuieşte domnul... Oedip? OEDIP: Da. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Vai ce mă bucur! (volubilă, se face comodă ca la ea acasă) Ştiţi, caut de o eternitate casa domnului Oedip. La un moment dat, îmi pierdusem orice speranţă, credeam că destinul... Dar ce faceţi cu frânghia? OEDIP: Eu? Nimic. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Sper că nu doreaţi să... OEDIP: Nu, nicidecum. Făceam nişte experimente. CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Ce

experimente? Sunt moartă după tot felul de experimente. Cum e de experimentat ceva neobişnuit, cum apar şi eu. Nu pot trăi decât experimentând. În fond, o experienţă rămâne o experienţă, iar experienţele sunt viaţa mea. OEDIP: Mă bucur, domnişoară... CONŞTIINŢA LUI OEDIP: Conştiinţa dumneavoastră. (Oedip e mut de uimire, afazic) Da, conştiinţa ta, Oedip. Nu te aşteptai, nu?... Eu mă aşteptam să vin când destinul dorea să te uite cât mai curând. În fond, scumpul meu Oedipaş, a uita trece ca o stare posibilă, mai ales când destinul se uită pe sine însuşi în faţa destinului său. Sunt conştiinţa ta şi nu pot avea mustrări. Să te sinucizi înseamnă moartea mea, iar eu nu accept să mor. Eu iubesc viaţa, vreau să trăiesc, să iubesc, să ard până la ultima miime de secundă! Spune, nu e o prostie să mori când viaţa e atât de frumoasă? Nu-i aşa că viaţa merită trăită?... Ştiam eu. Eşti foarte vesel. Iubeşti la nebunie viaţa. Hai, îmbrăţişează-mă. Nu fi timid. N-ai de ce să te ruşinezi. Nu sunt eu mămica ta? Nu eu ţi-am dat lăptic când visai să creşti mare? Îmbrăţişează-mă! Vezi, e cu mult mai bine. Există atracţie între noi, o atracţie de care nu se poate face abstracţie. Şi-acum vreau sa te violez. Da, vreau să te violez. Nu te opune. Am să te violez. Sunt mămica şi ai să mă asculţi. Ascultă-mă! Faci ce spun eu. Nu te mai zbate. Nu scapi neviolat. Am să fac sex cu tine aşa cum am făcut când erai mic, mic, mic. Erai adorabil. Te-am amăgit cu acadele. Şi-acum eşti adorabil. Nu te mai pot minţi cu acadele. Aş vrea să te mint, dar nu se mai poate. Nu te mai zbate. Nu scapi neviolat. Sunt mămicuţa ta şi n-ai să-mi ieşi din cuvânt. Stai aici liniştit, obrăznicătură mică. Hai, o să ne dezbrăcăm şi vom face băiţă. Vrea băiţă, băieţelul? Da, o să facem băiţă amândoi dezbrăcaţi. O să ne bălăcim împreună, ca atunci când... Stai dracului liniştit! Eşti al meu. Îmi aparţii. Pentru eternitate. Vom împărţi eternitatea. Eterni, eterni, iubire eternă! Stai dracului!... Stai... Nu, nu, nu. Unde fugi?! Stai! Eşti al meu! Nu scapi! O să te urmăresc pretutindeni. Nu scapi! Înţelege, n-ai unde te ascunde, unde fugi. Aşteaptă-mă, Oedip! Aşteaptă-mă! Aşteaptă-mă!!! (iese în fugă urmărindu-l pe Oedip, din culise) O să te violez! O să te violez!! O să te violez!!!
SFÂRŞIT

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 51

Zon@Literara

Labirintul prozei

Raport despre două cupluri smulse realităţii, însoţit de un comentariu vag, imprecis privind realitatea ca atare Liviu ANTONESEI
Nu ştiu ce-mi venise în vara aceea schimbătoare, care poate fi şi vara aceasta, dar îmi trecuse prin cap să încep un roman. Un roman realist. De fapt, mai mult decît un roman care să respecte convenţia realismului, unul care să se inspire direct din realitate, adică să-şi împrumute personajele şi, pe cît posibil, poveştile acestora. Şi, atunci, s-a pus, se pune problema documentării. Dacă este vorba despre personaje smulse realităţii, de bună seamă că trebuie să te ridici de la birou, să te îmbraci, să deschizi larg uşa şi să dai buzna în realitate. Aşa am făcut şi am început punînd un slip nou pe sub hainele uşoare de vară, cu tricou, pantaloni scurţi şi şlapi, agăţînd pe umăr un sac de pînză cu cele necesare – un prosop mare pentu plajă, spray de protecţie solară, sticlă cu ceai verde, mentă, flori de cactus etc., scoasă din frigider, ultima carte tradusă din Henry Miller, cea despre lumea sexului, două din cele trei reviste satirice, un pachet de biscuiţi fără zahăr, ţigări, brichetă etc. – şi m-am îndreptat în pas elastic către ştrandul nou din cartierul meu. Mă bîntuia gîndul că realitatea este alcătuită, pentru un romancier, mai ales din oameni şi întîmplările lor şi unde naiba poţi găsi mai multă realitate concentrată, ba chiar înghesuită decît pe o plajă într-o zi călduroasă de august? Ei, da, pot spune că am găsit un loc doldora de realitate, începînd chiar cu intrarea în ştrand, unde am stat la o coadă de vreo douăsprezece – cincisprezece persoane! Şi cînd am reuşit în sfîrşit să pătrund în incintă, pot spune că am dat energic piept cu realitatea. Am luat-o pe una dintre aleile care conduc spre plajă, am ajuns la suprafaţa acoperită cu nisip fin, adus de nu ştiu unde, m-am strecurat cum am putut printre cearşafurile gemînd de trupuri goale de ambe sexe, ba şi de sex incert, şi de toate dimensiunile, am reperat un loc cu iarbă la marginea suprafeţei nisipoase care mi s-a părut bun ca punct de observaţie asupra realităţii, am ajuns acolo, mi-am întins prosopul mare, pluşat, cumpărat în urmă cu vreo doi ani din Creta, m-am dezbrăcat la slipul roşu cumpărat de la Decathlon, m-am întins, mi-am aprins o ţigară şi am închis puţin ochii să-mi limpezesc cît de cît privirea care tocmai trecuse de la miopie la tulburarea inversă, de la minus la plus, cum s-ar spune. Da, optasem bine!

)

Recunosc. De obicei, îmi mint cititorii şi, pe cît e posibil, încerc să-i mint frumos. Inventez personaje plecînd de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez poveşti în jurul lor după cum îmi aleargă imaginaţia. Şi mereu caut să dau un aer de implacabil, lucrurile nu pot sta decît aşa, de autenticitate. De data aceasta însă, vreau să fiu cît mai onest cu cititorii mei, mi-am propus să smulg personajele direct din realitate şi să încerc să le reconstitui povestea din fapte reale, încercînd să-mi limitez cît mai mult imaginaţia. Dacă observaţiile mele, mai ales concluziile extrase din ele sînt incorecte? Oricum, superficiale sînt cu siguranţă.

pagina 52

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Unde poţi găsi mai multă realitate la un loc decît la ştrand? Realitate umană, singura interesantă pentru un romancier, realitate, cum ar spune o vorbă populară, şi călare şi pe jos, şi îmbrăcată şi dezbrăcată. Am fumat cu ochii închişi, iar cînd am terminat ţigara, am pus mucul într-o cutie de tablă, special adusă, pentru că mă enervează tonele de gunoaie de toate felurile care se adună înt-un asemenea loc într-o zi de plajă, deşi e împînzit cu peste o sută de coşuri de gunoi clasice şi cîteva zeci de tomberoane de plastic de mari dimensiuni. În fond, în afară de mine, dar în cazul meu operează şi dorinţa de a nu tulbura excesiv mediul în care m-am hotărît să observ realitatea, mai procedează după regulile bunei cuviinţe în ceea ce priveşte deşeurile numai „italienii”, numele generic al românilor care muncesc în străinătate şi sunt veniţi în vacanţă, şi bărbatul acela ceva mai în vîrstă decît mine, foarte bronzat şi cu părul alb, pe care îl văd de vreo trei veri pe aici şi cu care schimb din cînd în cînd cîte o vorbă. Dar nici el nu era atît de grijuliu pînă nu i-au venit într-o vară în vizită cele două fiice plecate de vreo zece ani unde au văzut cu ochii, una în Spania, cealaltă tocmai în Costa Rica, unde a reuşit să-şi deschidă un cabinet de recuperare fizică medicală. Tocmai mă gîndeam, mă gîndesc dacă n-ar trebui să selectez din grupul acesta imens de mizerioşi, de mizerabili, de producători de mizerie un fel de personaj colectiv negativ, ca un fel de cor antic, care să însoţească de-a lungul romanului meu acţiunile protagoniştilor, dar mă gîndesc că le-aş face o onoare prea mare, mai bine scriu despre ei un articol satiric şi demascator pentru vreun ziar. Dar gata cu vorbăria! N-am venit aici ca să fac filosofia personajelor, fie individuale sau colective, fie pozitive sau negative, ba chiar şi neutre, de ambe sexe, cum s-ar spune. Am venit aici să observ realitatea concentrată şi în stare pură. La treabă! Am luat ultimul număr din Caţavencii şi am început să mă uit atent în jur pe deasupra marginii ziarului. Trebuie să spun că, de cînd Academia Caţavencu s-a făcut trei, înmulţindu-se prin sciziparitate, eu citesc două din publicaţii, Kamikaze şi Caţavencii, renunţînd tocmai la prima apărută, dar care din păcate a nimerit pe mîini rele şi, în afara caractesiticilor strict formale, nu mai moşteneşte nimic din formula folosită cu succes aproape douăzeci de ani. Or, o Academia Caţavencu care apare grafic la fel, dar în care nu mai găseşti umor nici dacă îl cauţi cu miliţia populară, e de necitit. Poate

nici cele două succesoare nu sunt de nivelul vechii reviste, dar cu siguranţă au umor şi ai ce citi în ele, chiar dacă, probabil, nu chiar din scoarţă în scoarţă, cum stăteau lucrurile pînă la intervenţia primei sciziuni, cea de acum un an şi ceva. Dar am spus că mă pun pe treabă şi văd că o ţin tot în divagaţii, acum despre starea umorului la români şi, cum gîndul mi-a fost atins de frontispiciul de Le Canard Enchaine, şi la alte popoare, dar tot de gintă latină. Priveam, deci, peste marginea revistei, în timp ce ma prefăceam absorbit de lectură. Ca să-mi ascund direcţia privirii, îmi pusesem ochelarii de soare cu lentilele cele mai întunecate din cele cîteva perechi pe care le aveam. Purtîndumi privirea pe deasupra oamenilor şi printre aceştia, undeva, la vreo opt-zece metri de mine, însă pe nisip, nu pe vreun petic de iarbă, atenţia mi-a fost atrasă de un cuplu pe care, chiar de la prima vedere, l-am judecat drept asimetric. Stăteau pe două prosoape mari, mai mari decît al meu, al lui albastru spre ultramarin, al ei un fel de bleu pal. Asortate, în nuanţe diferite ale aceleeaşi culori fundamentale. Ea era frumoasă, cu adevărat frumoasă. Părul negru, nu ştiu dacă natural, dar dacă era vopsit, folosea o vopsea de foarte bună calitate, cu un corp atractiv de fausse maigre. Dacă ar fi fost îmbrăcată, aş fi pariat că e prea slabă, dar aşa i se vedeau nişte rotunjimi excepţional aşezate. Era fără sutien, aşezată cu faţa în jos, dar tot i se zărea unul din sfîrcurile întărite. Ochii verzi, niciodată să nu-i crezi, cum spune vorba populară. Sincer vorbind, îmi plăcea destul de mult ca femeie, ca animal, cum spun misoginii, dar eu nu sunt aşa ceva, deci îmi plăcea ca femeie. Poate prin contrast, el părea şi mai banal şi mai placid decît era în realitate, în realitatea din care îmi propusesem să-l smulg, să-i smulg pe amîndoi. Tot cam de treizeci de ani, avea părul spălăcit, pielea prea albă şi ochii de o culoare imprecisă, oscilînd între cenuşiu, albastru deschis şi verde spre galben, deşi nu părea hepatic. Nu cu mult timp în urmă avusese probabil un corp mai degrabă atletic, acum însă burta îi devenise destul de impozantă – burdihan de băutor de bere, cum crezusem eu de cuviinţă să precizez cauza – , foştii muşchi acoperiţi cu straturi, nu foarte groase, dar vizibile de la distanţă de ţesut adipos. Înfăţişare de funcţionar superior, de director de agenţie bancară ori de filială de companie de asigurări. Asta, văd, îmi notasem în grabă, aproape stenografic pe un fel de fişă a personajelor despre acel prim cuplu supus observaţiei. Mai jos, după un spaţiu lăsat

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 53

Zon@Literara
liber, notasem: Sunt nouă şanse din zece ca tipa asta mişto să-l înşele. Bun. Am lăsat cuplul acesta în legea lui şi mi-am rotit privirea vreo 45 de grade spre stînga. Cu vreo doi metri mai departe, în adîncime, decît cel dintîi, atenţia mi-a fost atrasă de un alt cuplu – tot asimetric, dar de sens contrar, ca să spun aşa. El era un fel de Apollo spre patruzeci de ani, de vreun metru şi optzecişicinci, cu muşchii frumos reliefaţi sub pielea bronzată, aproape măslinie, însă nu muşchi diformi, de culturist, ci naturali cumva. Ochii albastru intens, „ca două lacuri de munte”, cum sună replica-refren dintr-o telenovelă din anii nouăzeci, părul închis la culoare şi tuns foarte scurt, cu un fel de breton roman. Era, este ceea ce se cheamă un bărbat după care femeile întorc capul şi pe stradă, nu doar la plajă. Stăteau amîndoi pe un cearşaf mare, de un alb aproape orbitor – el l-a ales, desigur, mi-am spus şi am notat pe fişă, l-a ales pentru contrast. N-aş putea spune că ea era, este urîtă, dar dacă aş spune că e frumoasă, aş exagera cu siguranţă. Trăsături regulate, blondă spre roşcată naturală, corp bine proporţionat. Ce lipsea, ce lipseşte? Cred că sexappealul, strălucirea fără de care frumuseţea nu e cu adevărat frumuseţe, indiferent de corectitudinea trăsăturilor şi a formelor. De data aceasta, după spaţiul lăsat gol, am notat: Băiatul acesta sare din pat în pat. Ca un cosaş. Ca o libelulă mascul. Şi punct. Recunosc. De obicei, îmi mint cititorii şi, pe cît e posibil, încerc să-i mint frumos. Inventez personaje plecînd de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez poveşti în jurul lor după cum îmi aleargă imaginaţia. Şi mereu caut să dau un aer de implacabil, lucrurile nu pot sta decît aşa, de autenticitate. De data aceasta însă, vreau să fiu cît mai onest cu cititorii mei, mi-am propus să smulg personajele direct din realitate şi să încerc să le reconstitui povestea din fapte reale, încercînd să-mi limitez cît mai mult imaginaţia. Dacă observaţiile mele, mai ales concluziile extrase din ele sînt incorecte? Oricum, superficiale sînt cu siguranţă. Am scos telefonul din buzunarul pantalonilor scurţi, după ce i-am scos pe aceştia din sacul de pînză, şi am format numărul lui Max. I-am spus că am nevoie pe loc de ajutorul lui şi al băieţilor lui şi că sunt la ştrandul din cartierul meu. De parcă ar mai exista şi altele! Mi-a răspuns că urcă cu doi băieţi în maşini şi vine imediat. Max, de fapt Maxim Dîrjan, este patronul primei agenţii de detectivi privaţi apărută în oraş la vreun an după revoluţie. El

spune că „înainte” a fost ofiţer de miliţie, de cercetări criminalistice, dar eu sînt aproape sigur că a fost securist. Dar asta nu mai contează acum, la patru cincinale de la „evenimente”. M-am împrietenit cu el, dacă pot folosi termenul acesta, în urmă cu vreo patru ani, cînd voisem să scriu un roman cu tramă poliţistă şi am socotit că am nevoie de puţină documentare în domeniu. Vorbisem cu nişte poliţişti pe care îi cunoscusem pe vremea cînd ocupasem un fel de demnitate în urbea asta, dar ei nu mi-au spus mare lucru, prea socoteau toate lucrurile ce ţineau de meseria lor secrete. Unul dintre ei mi l-a recomandat pe Max, pe principiul că un privat e mai deschis la gură decît un detectiv aflat în serviciu public. Şi aşa a fost. Nu doar că mi-a spus o mulţime de chestii generale şi de detaliu despre munca de detectiv, dar m-a şi invitat în cîteva misiuni de supraveghere ale lui, de alte cîteva ori trimiţîndu-mă pe teren cu agenţii săi. Banale cazuri de adulter, desigur, cercetate în vederea unor procese de divorţ, dar asta nu contează. În fond, urmărirea, pînda, postul fix de observaţie, supravegherea electronică, înregistrarea, fotografierea, filmarea, scormonirea în sacii cu gunoi etc. se desfăşoară la fel de indiferent de natura cazului. La sfîrşit, n-a vrut să-mi ia nici un ban, a spus că-l voi plăti din drepturile de autor. Cum n-am mai scris romanul, nu doar că a rămas neplătit, dar tot el a mai dat cîte o bere, vara, pe vreo terasă, ori un deget de whisky, în anotimpurile mai reci, seara, în biroul său situat la parterul unui bloc din centru. Avea şi un sediu mai mare, undeva mai spre periferie, unde erau restul birourilor, magaziile pentru echipamente, locuri pentru antrenament ale detectivilor etc. Cît mi-a luat mie să-mi amintesc toate acestea, Max a şi apărut, însoţit de doi din tinerii săi angajaţi. Perfect acoperiţi! Se dezbrăcaseră deja la intrarea în ştrand, probabil, aşa că au apărut în chiloţi de baie, cu nişte plase în care erau hainele într-o mînă şi cîte un prosop de plajă în cealaltă. Toţi trei aveau ochelari de soare foarte închişi. Mi-am amintit, culoarea şi forma ochilor se ţin minte cel mai bine. Mi-a spus atunci, cînd am lucrat cu el, ca să spun aşa, că are şi lentile de contact pentru agenţii săi, dar preferă să nu le chinuie ochii decît atunci cînd e absolut necesar. M-au reperat uşor, după cum mi-am dat seama, au venit înspre mine, s-au oprit la vreo 15 metri pe un petic de nisip liber, şi-au întins prosoapele unul lîngă altul, s-au întins şi ei, Max şi-a aprins o ţigară, cei tineri nu, unul din ei a scos dintr-un

)

pagina 54

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
fel de sacoşă din imitaţie de piele maro trei cutii de bere, s-au ridicat în şezut, au deschis cutiile şi au început să bea şi să pălăvrăgească de parcă erau trei colegi de slujbă ieşiţi de la birou sau, dacă ţinem seama că nu era încă prînzul, fugiţi de acolo. După ce a terminat berea, Max s-a uitat într-o doară spre mine, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre construcţiile de lemn care adăposteau magazinele de răcoritoare, cafea şi diverse gustări calde. M-am ridicat, m-am îndreptat în direcţia opusă, spre una din toaletele pentru bărbaţi, am intrat înăuntru, am întîrziat puţin în hol, spălîndu-mi mîinile la chiuvetă şi dînd cu apă pe faţă, apoi am ieşit şi cumva pe ocolite m-am îndreptat spre locul în care plecase Max puţin mai înainte. Îşi luase o cafea şi se aşezase la o masă de lemn din spatele construcţiei. Am luat şi eu una şi m-am aşezat la aceeaşi masă, pe banca din cealaltă latură. Am schimbat un salut şi i-am spus în cîteva propoziţii despre ce este vorba, ce vreau de la el. S-a felicitat că venise fiecare în maşina lui şi mi-a spus că este vorba despre trei zile de supraveghere totală, o zi pentru coroborarea materialului şi redactarea rapoartelor. Urma să ne vedem luni dupăamiază, la 17, în grădina bine ascunsă de arbori şi plante a unui local nou, deschis undeva în plin centru. „Eşti în centru, dar ai senzaţia că nu e nici un oraş în jurul tău”, a adăugat Max. Mi-a cerut apoi să-i arăt „obiectele”, dublele obiective, dacă ne gîndim că era vorba despre nişte cupluri şi m-a întrebat dacă îmi trebuie binoclu. Atunci, am văzut că luase un fel de borsetă din piele cînd plecase de pe prosop. I-am răspuns că nu, că tocmai scăpasem de miopie, dar trecusem la ochelari cu semnul plus. I-am arătat prin urmare cuplurile reperîndu-le cu ochii liberi. Le-a fixat în funcţie de nişte repere numai de el ştiute, apoi mi-a spus că distracţia asta mă va costa o mică avere. „Bine”, i-am răspuns, „Nu e o problemă”. El a plecat spre detectivii săi, în vreme ce eu, după ce mi-am terminat cafeaua, am intrat în bazin să fac cîteva ture, cauza mea era în mîini bune. Cînd m-am reîntors la prosopul meu, am observat că Max nu mai era, în schimb cei doi juni detectivi se prăjeau la soare, aparent neinteresaţi de nimic din jurul lor. După vreo oră şi ceva, era deja prînzul şi soarele dogorea, primul cuplu a început să-şi strîngă lucurile, ceea ce a început să facă, cumva într-o doară şi unul dintre detectivi, care a plecat înaintea cuplului spre ieşire. Ştiam şi acest truc. Mi-l aminteam de la operaţiunile de urmărire la care participasem. N-am mai aşteptat să plece şi al doilea cuplu

însoţit de îngerul lor păzitor. Ştiam că treaba merge de-acum de la sine, eu neavînd altceva de făcut decît să aştept raportul şi discuţia de luni după-amiaza cu Max. M-am îmbrăcat, mi-am strîns lucrurile şi am luat-o agale spre ieşire. În drum, m-am oprit şi mi-am cumpărat un Pepsi Light rece din care am început să beau încet, cîte o gură. Luni, cu puţin înainte de 17, am reperat grădina noului local, care se afla într-adevăr într-un fel de kilometrul zero al centrului, pe o străduţă ce pornea de vizavi de liceul la care fusesem elev. Max era deja la o masă, sub umbra unui fel de arbore nu foarte înalt, dar foarte bogat în crengi şi frunze, un arbore ornamental, al cărui nume îmi scăpa cu totul. Am observat din nou că, indiferent de ora la care ajungeam eu la o întîlnire, Max era deja acolo, încît începusem să cred că mă aşteaptă de ore, dacă nu de zile. Avea o bere fără alcool în faţă şi un bol cu alune prăjite şi sărate. A venit o picoliţă vioaie şi am comandat o bere mexicană din porumb şi orez. Max a spus că am gusturi bune, eu i-am răspuns că am diabet! Dintr-o geantă plată, dar nu model „diplomat”, atît de penibil, a scos două dosare subţiri, de cîte 15 pagini fiecare, cu textul cules la computer cu corp 14. A mai scos o cutie în care fuseseră probabil rezerve de toner şi mi-a spus: Fotografii, benzi audio. N-am filmat, că nu era nevoie. Am vrut să mă uit peste ce-mi dăduse dar mi-a spus să le consult acasă. Iar cînd nu-mi mai sunt de folos, să le distrug. Încălcase prea multe paragrafe din legea privind protecţia vieţii private. Mi-a mai spus că redactase rapoartele astfel încît să pară pagini dintr-o operă de ficţiune. Terminasem berile, aşa că am mai comandat cîte una, bîndule în timp ce discuţia alunecase spre politică. Am scos portmoneul şi l-am întrebat: cît? Mi-a spus că e suficient să plătesc modesta consumaţie, că deşi nu ştie mai nimic din literatura mea, îmi citeşte constant articolele din ziare. Ba chiar îşi notează unele lucruri de acolo într-un caiet gros în care notează tot felul de chestii care-i atrag atenţia. Mi-a mai spus că tot vrea el ceva – cînd avem vreme amîndoi vreodată, să-i explic cum stau lucrurile cu naşterea modernităţii, valorile în jurul căreia funcţionează aceasta şi de ce societatea noastră nu e una cu adevărat modernă. Şi de ce-o numesc extra-modernă şi nu pre-modernă. Citise un articol de-al meu, dar era scurt, fără amănunte. I-am spus că-i trimit prin mail un eseu mai lung, de la care plecasem pentru articolul cu pricina, şi după aceea o să

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 55

Zon@Literara
stăm şi de vorbă despre temele acestea. A venit fata, am plătit şi am luat-o din loc, în vreme ce el a rămas aşezat la masă. A venit primul, pleacă ultimul. Sau, poate, mai are vreo întîlnire fixată aici. Dar nu una „de lucru”, îmi spusese că niciodată două în acelaşi loc fără o bucată de timp de pauză. Pe drum, mi-am spus: A naibii treabă, fosta Securitate s-a apucat de sprijinit artele şi se mai şi instruieşte! Ajuns acasă, am pus dosarele şi cutia pe măsuţa din chioşcul de împletitură de lemn din spatele clădirii, în locul cel mai protejat de soare de-a lungul celei mai mari părţi a zilei, apoi am intrat, mi-am umplut o ceaşcă de cafea şi am turnat într-un pahar două degete de Oncle Jack, cum îi spun, cu dragoste şi respect dlui Daniel`s. M-am uitat mai întîi la poze, care nu mi-au spus mai nimic, mai puţin trei cu falsa slăbănoagă în costum de baie – da, arăta bine! – şi una în care Apollo al meu la maturitate era însoţit de un bărbat de vreo cincizeci de ani, care îşi aşezase cumva protector mîna pe umărul celui mai tînăr şi părea să-i vorbească cu o anumită pasiune. De fapt erau trei poze însă atît de repede făcute una după alta, că îţi cerea un pic de efort să vezi că erau cadre diferite. Am început să citesc rapoartele, oprindu-mă din cînd în cînd ca să pun cîte o casetă în vechiul meu casetofon Philips, cumpărat la una din primele mele ieşiri în străinătate, prin 1990 sau 1991. Pe cîte o etichetă albă, casetele aveau trecute informaţiile esenţiale, în cifre: 1 sau 2 pentru cupluri, a doua cifră, de la 1 la 3, semnala ziua de supraveghere, a treia ora la care se efectuase înregistrarea. Simplu şi eficient, aşa că puteai nimeri fără erori caseta potrivită la pasajele din rapoarte. Acum, desigur, dacă aş dori să lungesc aiurea povestirea, aş putea transcrie rapoartele de supraveghere în întregime – şi aşa Max le redactase ca şi cum ar fi fost părţi dintr-o operă de ficţiune. Dar nu vreau să lungesc povestea, nici nu-mi place să-mi însuşesc munca altuia, mai ales că şi rămăsese neplătită. Cred că Max mă simpatizează sau, pur şi simplu, cum mi-a spus odată în glumă, sau aşa credeam eu!, mă pregăteşte, ca să mă facă partener… Aş mai putea lungi însă povestea şi fără să fur bunul altuia, introducînd, de pildă, un pasaj teoretizant, în care să explic amestecarea timpurilor reale şi gramaticale în proza pe care o scriu. Dar nu-mi place să dau totul mură în gură cititorilor şi, cu atît mai puţin, criticilor literari. Deci, fără a mă lungi, concluziile mele iniţiale au fost la leghe distanţă de ceea ce-a stabilit operaţiunea de supraveghere. În ciuda aparenţei sale placide,

George, bărbatul din primul cuplu pare să fie incredibil de mult iubit de frumoasa sa parteneră. Nu e funcţionar de stat sau financiar, ci informatician şi încă unul foarte performant. În intimitate, falsa slăbănoagă îi spune „ursuleţul meu”, iar dacă ne uităm la performanţele sale aşa cum reies din înregistrări, cred că e mai degrabă un urs uriaş! În cazul celui de-al doilea cuplu, ea este cea care zburdă din floare în floare. În trei zile, l-a înşelat pe Apollo de două ori, e adevărat, cu acelaşi bărbat care nu ajungea, estetic vorbind, nici la glezna legitimului. Însă, după cum arată înregistrările, acesta are ceva disfuncţii erectile şi un fel de panşant pentru bărbaţi. Nu, supravegherea nu îl prinsese în vreun flagrant, însă întîlnirea cu bărbatul ceva mai în vîrstă, prilej cu care se făcuseră pozele, avusese o oarecare ambiguitate. M-am uitat din nou la cele trei cadre succesive. Fără îndoială că putea fi percepută o anumită ambiguitate în posturile personajelor. Uitîndu-mă mai bine, l-am recunoscut pe un actor de la teatru, despre care circulau asemenea zvonuri. Nu-l ştiam decît de pe scenă, de asta l-am identificat atît de greu. Dar, oricum, era trecut şi în raport, în cîteva rînduri după menţionarea scenei şi a fotografiilor luate. Concluziile mele s-au dus peste cap. E adevărat că acestea noi, rezultate în urma anchetei, pot conduce la o poveste mai interesantă. Adevărul este că nu ştiu ce să fac cu personajele mele şi cu schiţa poveştii lor. Să merg pe primele mele impresii? Dar acestea s-au dovedit incorecte şi mi-am propus să fiu cît mai onest cu cititorii mei. Să apelez la rezultatele anchetei? Să-mi imaginez altceva? De pildă că falsa slăbănoagă şi Apollo se cunosc, ba chiar sînt într-o relaţie şi au aranjat să vină în acelaşi timp la ştrand pentru a-şi lansa semne de dragoste sub ochii partenerilor lor legitimi? Adevărul este că, atunci cînd ai ceva de scris, mai ales un roman care cere multă concentrare şi multă muncă, e mai simplu să renunţi, să nu scrii. Cum am procedat acum cîţiva ani cu romanul cu tramă poliţistă, care mi-a prilejuit prima întîlnire cu Max. Sau, măcar, să amîni cît poţi scrierea acestuia. Deocamdată, am impresia că scufundarea mea în realitate nu e suficientă, că documentarea mea e încă aproximativă. Mă gîndesc ca, după încă vreo două zile de documentare la ştrand, să merg duminică şi în alte sectoare ale realităţii, de pildă, în locurile de agrement de la Breazu sau Repedea, unde iarăşi poţi avea parte de hălci mari de carne, vreau să spun de personaje posibile, însă cît se poate de reale.

)

pagina 56

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Shrooms

)

Debut în zon@

Victor ŢUŢUIANU
Întuneric. Se dezmetici cât de cât şi se ridică. Era într-un dulap sau aşa ceva. Cum ajunsese acolo nu avea idee, oricum, trezitul într-un dulap nu e tocmai cea mai îmbucurătoare situaţie din istorie. De ce Dumnezeu era într-un dulap? Capul stătea să îi pleznească şi conţinutul acid al stomacului, dezamăgit probabil de realitatea cotidiană, încerca să migreze vertical. Încă nedumerit, împinse uşa dulapului. Inima i se opri pentru câteva secunde şi simţi că genunchii îi erau la un pas de a ceda. Sfinte Dumnezeule. Încercă nici să nu respire privind înmărmurit creatură oribilă care tocmai devora ce mai rămăsese dintr-o persoană. Un om, o fiinţă raţională, zăcea, redusă la o masă sângerândă de carne, în mijlocul camerei. Nu, nu, nu. Deci aşa ceva nu se poate. Nu. Deci sigur visez. Trebuie să fie ceva. O Doamne, sfinte rahat, eu nu visez niciodată, nu ţin minte nimic. Deci nu, nu se poate. Tembilisme din astea se întâmplă în filme, nu în realitate, lumea reală nu e plină de mortăciuni şi mostri şi ghouli şi din astea. Trezeşte-te, în puii mei! Trezeşte-te, la naiba să te ia! Transpira cum nu transpirase în viaţa lui, era tot lac de sudoare, o sudoare cleioasă, rece, esenţă a fricii ancestrale a animalului ce nu vrea să fie mâncat. Omul modern nu se loveşte de astfel de situaţii. În mod evident, viaţa cotidiană jonglează cu posibilitatea morţii, traficul haotic, de exemplu, fiind un pericol real, totuşi, şansele să fii devorat de viu în mediul citadin tind simţitor spre zero. Privi disperat în jur încercând să găsească ceva contondent care să-i permită supravieţuirea. Găsi o bâtă de cricket, frumos colorată, nouă aproape, făcută dintrun lemn lucios şi tare, instrumentul perfect în situaţia dată. Nu jucase vreodată cricket, nici nu cunoştea pe

Adrenalina-i pompa în vene, inima îi bătea galopant în timp ce împărţea - cu dărnicie aproape - lovituri în dreapta şi-n stânga. Pentru cei nefamiliari cu jocul de cricket, trebuie precizat că o bâtă de cricket e lată şi semnificativ mai grea decât una de baseball. Se pierdu în delirul carnagiului şi, câteva minute mai târziu, se prăbuşi în mijlocul a 4 creaturi desfigurate. Respira greu şi-i veni să vomite. Nu se putu abţine şi formă o mică baltă de fiere lângă televizorul imens. Lăsă bâta jos şi se împletici către masa pe care observase câteva sticle ce arătau promiţător.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 57

Zon@Literara
cineva care să joace, şi dacă tot veni vorba, nici camera în care se afla nu îi era mai familiară. În fapt, nu fusese niciodată în vreo cameră care să aibă un aşa dulap imens. Îşi simţea pulsul până în tâmple, palmele îi transpirau intens şi sute de gânduri îi fulgerau prin minte. Creatura nu ştia că el e în dulap, deci era în siguranţă pentru moment. Respira precipitat şi simţea o nevoie stringentă să urineze, lucru care îl făcea să joace de pe un picior pe altul. Îi tremurau mâinile şi strângea spasmodic bâta, ca şi cum ar fi fost vreo cruce sfântă menită să alunge diavolii din cale. Dacă nu ar fi fost speriat de moarte, eroul nostru ar fi putut remarca faptul că era chiar foarte norocos că în dulap găsise o bâtă de cricket şi nu o cruce sfinţită, deloc utilă în demersuri ce privesc traume corporale grave. Scapă bâta. Cum Dumnezeu a reuşit asta, nu ştia. Pur şi simplu privi neputincios cum bâta îi scapă din strânsoarea aproape spasmodică şi se izbeşte de podea. Creatura se opri din frenezia devoratore şi-şi îndreptă oribila-i faţă către dulap. Rânji, dezvelind şiraguri de dinţi deloc prietenoşi, şi porni urlând către uşă. Holy crap! Bâta, bâta, bâta! Să te ia dracu’. Ia de aici. Mori în morţii tăi, mori, mori, mooori! Lovituri dure izbiră corpul masiv al creaturii, care se prăbuşi într-o băltoacă de sânge scâbros, întunecat şi mirositor. Luther izbi icnind în capul creaturii, până îl auzi plesnind, şi zvârcolirea încetă. Gata? E mort? Mai mişcă urâtul. Doamne, ce sec sună bâta asta. Dacă ăsta e un vis, e cel mai sadic vis ever. Cât de urât miraose, sângele asta sigur nu e de om. O nu, deci nu se poate. Nuuu. În cameră se repeziră încă două creaturi, masive, solzoase şi încă şi mai trist, flămânde. Luther sări peste măsuţa de cafea şi, cu o furie maniacală, izbi în plin faţa unuia dintre atăcători. Ţesutul cedă ca un măr copt, şi sânge mâlos invadă podeaua. Ghearele creaturii rămase tăiară

adânc în spatele omului disperat. Ahhh. Mori. Crapă şi mori şi crapă. Eu nu mor aşa, nu mor mâncat, mori în dracii tăi de animal. Animalul căzu peste canapea. Lovitura piezişă dată cu ură de către Luther izbise atacatorul în cap. Încercă să se ridice, împins de o foame fără mărgini, bâta grea însă îl izbi odată şi încă o dată până nu mai mişcă. Sprijinit în bâtă şi abia respirând, acoperit de mâzga sângelui negru, Luther arăta ca o creatură diavolească, târâtă din genune şi animată de ochi cruzi, reci şi neîndurători. Era un animal ce lupta pentru supravieţuire, era un ucigaş, şi-şi va croi drum spre supravieţuire printr-o mare de sânge dacă va fi nevoie. Se smuci brusc şi se repezi pe uşă. Dădu într-un hol lung prin care parcă trecuse uraganul. Sânge păta peretele şi diverse obiecte zăceau sfărâmate pe podea. Un singur bec pâlpâia în capătul holului, permiţând eroului nostru să se orienteze. Auzi un urlet feminin, agonic, şi îşi dădu seama că cineva tocmai era ucis. Mai sunt. Drăcii din astea mai sunt pe aici. Să le ia mama naibii. Le omor pe toate. «Auziţi? O să vă omor pe toţi!! Hai, lua-v-ar dracu de spurcăciuni!» Urlând, dădu buzna în camera din capătul holului. Era o cameră spaţioasă, mobilată foarte modern, minimalist, de enorm bun gust, dacă am face abstracţie de creaturile care se ciondăneau zgomotos pentru dreptul de a se înfrupta din trupul femeii răpuse. Adrenalina-i pompa în vene, inima îi bătea galopant în timp ce împărţea - cu dărnicie aproape - lovituri în dreapta şi-n stânga. Pentru cei nefamiliari cu jocul de cricket, trebuie precizat că o bâtă de cricket e lată şi semnificativ mai grea decât una de baseball. Se pierdu în delirul carnagiului şi, câteva minute mai târziu, se prăbuşi în mijlocul a 4 creaturi desfigurate. Respira greu şi-i veni să vomite. Nu se putu abţine şi formă o mică baltă de fiere lângă televizorul imens. Lăsă bâta jos şi se împletici către masa pe care observase câteva sticle ce arătau promiţător. Îi era

)

pagina 58

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

teribil de sete, îşi simţea cerul gurii uscat solzoase năvăli în cameră. Recuperând şi parcă toate celulele corpului tânjeau bâta, Luther se refugiase către fereastra după apă. Într-una din sticle era apă plată. înaltă dinspre laterala camerei. Erau prea Înghiţi cam un litru şi-şi trase răsuflarea. mulţi, ştia asta, putea ucide câţiva dintre ei, dar va sfârşi înfrânt. Simţi ceva, o alarmă tăcută se porni Vă e frică nu? Ştiţi că m-aţi prins, dar în capul său şi, fără să ştie exact de ce, sări nici nu vreţi să muriţi, nu? Hai! Doamne, spre dreapta. Auzi o bufnitură în spatele deci nu vreau să mor! Nu aşa, nu acum, nu său şi ţâşni în picioare încercând să ajungă mâncat de ăştia. la bâta pe care o lăsase ca prostul din Îşi dădu seama că ştie ce are de mână. O creatură îi tăie calea şi fu nevoit făcut. Împins de o forţă aproape exterioară, să se arunce către peretele opus pentru a în speţă de către mine, îşi făcu vânt şi se evita atacul furios al acesteia. Pe o poliţă aruncă prin fereastră. Bănuiesc că e frumos era o statuie africană a potenţei masculine. să zbori. Să pluteşti prin văzduh privind Nu ne putem abţine să observăm că oricine cerul care se îndepărtează cu viteză. Zborul a creat-o încerca să compenseze cumva trebuie că e nespus de plăcut, aterizarea e anumite lipsuri. Apucă statuia de bărbăţia cea problematică, mai ales dacă aterizezi lemnoasă şi din întoarcere lovi cu toată într-un gard ascuţit din fier forjat. Durerea puterea. Ceva trosni şi încă una dintre îi străpunse corpul şi sânge îi năvăli în creaturi se izbi de podea. Cuprins de o gură. Era încă lucid, dar nu se putea mişca. frenezie ucigaşă, Luther izbi repetat capul Adevărul e că avusese mereu o curiozitate inamicului răpus, până când orice mişcare legată de cum te simţi să fii înjunghiat. Să încetă. Eventualii spectatori, sau mai simţi oţelul tăind în carne, intrând în tine, degrabă cititori, vor fi remarcat probabil relevând cât de penibil de fragili suntem. că niciodată un obiect de un kitsch atât Ningea, un fulg poposindu-i pe o grosolan nu a servit unei cauze mai înalte. geană. Îl privi topindu-se şi aproape pe Nici o altă statuie falică africană nu cred furiş se strecura în nefiinţă. Murise. că se poate mândri cu salvarea vieţii cuiva. Luther se opri şi privi nedumerit în jur. Era marţi şi nu mai avea nici un Putea să jure că auzise un fel de monolog. gram de haş prin casă. Era plictisit ca vai “Ţi se pare amuzant? Te distrează de el, avea de redactat câteva proiecte şi chestia asta? Animalule, cretin sadic, crezi vroia nişte haş rău de tot. Luă telefonul şi că e amuzant? Or să mă mănânce de viu şi îl sună pe Lars. ţie ţi se pare amuzant? Să te bag eu în pi...” “Ce faci omule? Care mai e viaţa? Ia Hmm. Nu ştiu alţii cum sunt, dar zi man, ai nişte cămeşi verzi prin casă?” eu, ca mic Dumnezeu literar, nu admit “Dacă am auzit de Luther? Ce rahat propriilor creaţii literare să mă înjure. să aud de el, doar ştii că m-am certat cu el Adică, libertate, libertate, dar cu o limită, că îmi era dator cu nişte cămeşi albastre.” nu? Că doar nu suntem schizofrenici să ne “Ce? E mort? Hai frate, sigur nu certăm şi înjurăm cu propriile fantasme. Păi glumeşti? Dar cum dracu’ a murit, man?” ori suntem scriitori, ori nu mai suntem. “Nu, deci aşa ceva nu se poate, Revenind. adică a luat nişte acid, după aia ceva Luther rămase brusc fără cuvinte. ciuperci şi s-a aruncat prin geam de la Uită ce vroia să spună şi totuşi rămase cu etajul 5? Dute-n pu…” un acut sentiment de nelinişte. Ceva nu era în regulă şi în urmă cu doar câteva secunde P.S.: În atenţia viitoarelor personaje: Nu ştiuse exact ce. Alte griji îi invadară mintea, înjuraţi naratorul. E irascibil lunea. deoarece un grup zgomots de creaturi

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 59

Zon@Literara

Debut în zon@

Fără Cablu

)

Bogdan MOISA
Şi ca de obicei, aprind televizorul. După un ţiuit scurt şi după ce număr trei secunde ar fi trebuit să-mi apară o emisiune sau o telenovelă dar nu apare nimic: nici un talk-show sau vreo publicitate, nimic. S-o fi întâmplat ceva cu antena sau poate lucrează ăia. Aştept cuminte în fotoliu şi încerc din nou. Acelaşi ţiuit şi ecranul tot gol. Mă ridic şi mă uit să văd dacă este cablul băgat. Apăs mufa mai bine, scot cablul îl bag la loc, iar îl scot, apăs mai tare şi tot nimic. Mă reped la telefon: - Vecine, ţie-ţi merge televizorul? - Nu, şi acuşi începe meciul! - Cum acuşi? Că parcă mai sunt două ore. - Da, mă, dar vrea nevastă-mea să se uite la telenovele. - Să fii sănătos, vecine! Pun receptorul în furcă şi mai verific încă o dată televizorul: nimic. Mai aştept o oră. Şi încă una. Mănânc ceva şi mai încerc: tot nimic. E ora opt şi înnebunesc. Îmi fac patul şi încerc să dorm. Aprind televizorul dar nimic. Toată noaptea n-am închis un ochi. Cum să dorm fără televizor? Aveam atâtea întrebări la care nu le găseam răspunsul: Ce-au mai făcut ăia cu Partidul Poporului, cât a mai furat PDL-ul, de ce e săracă ţara şi unde e domnul îmbrăcat în costum care să mă consoleze asigurândumă că economia a crescut cu 0,1 la sută? Parcă atunci când privirea mi-era legănată de şoldurile Simonei Senzual, altfel dormeam. Pe la trei noaptea, aprind televizorul: nimic. Mai întâi mă înfurii şi încep să ţip şi să dumnezăiesc şi să înjur toţi sfinţii din calendar. Dar mă apucă frica. Mă apucă şi mă strânge de ouă. Dacă totul s-a sfârşit? Dacă Apocalipsa a venit, iar eu nu am prins-o din cauza curvelor ălora de la poştă care m-au ţinut o oră că erau ele în pauza de prânz! Dacă tot ce mi-a mai rămas sunt acei purici care se zbenguie pe sticlă. Ei sunt rămăşiţile unei vaste culturii: unde-i Doamne, Otv-ul? Unde-i, Doamne, ProTV-ul? Toate au dispărut! Viaţa s-a sfârşit şi stau în pat debusolat, doar cu amintiri.... Dar ce amintiri? Că nici memorie nu prea mai am!

De la un timp sloganele s-au cam schimbat. Din „Hu, ha daţi-ne Prima” am făcut „Hu, ha, daţi-ne pâinea!” şi „Unde e, unde e ProTV?” s-a schimbat în „Unde e? Nu e justiţie!” Ura noastră faţă de cămile şi liberali era uriaşă. Ne-am bătut cu armata, cu poliţia. Am ocupat primăria şi l-am spânzurat pe primar de antena prin satelit. Înaintam şi în căutarea noastră disperată după televizor, sau mai bine zis după viaţă distrugeam totul. Eram un uragan al celor fără culoare care aspiram la culorile telenovelelor, la înţelepciunea talk-showurilor, la dreptatea jurnaliştilor TV, la învăţăturile horoscopului. Am ocupat oraşul, am ocupat judeţul şi alţi revoluţionari mânaţi de aceeaşi foame, foamea după culoare, lumini şi forme, au făcut la fel până când întreaga ţară era sub asediu.

pagina 60

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Îmi iau geaca şi nişte şlapi şi aşa cum eram în pijamale ies afară. Pe scară mă întâlnesc cu nişte vecini, la fel ca mine în pijamale: „Încotro? Mi-o tăiat ăştia cablu, mama lor de nenorociţi! Şi mie, bre! Şi mie! Să vezi ce bătută le trag!„ Mă înhăitez cu ei şi mergem împreună spre locul unde plătim deobicei cablul. Din celelalte scări de bloc ies grupuri mici de oameni înfuriaţi care merg apăsaţi. Ni se alătură nouă sau noi ne alăturăm lor. În orice caz, mergem înjuând în aceeaşi direcţie. Când am ieşit din cartier strada mare era plină de oameni care ţipau „hoţii!” şi huiduiau. Ne-am alăturat mulţimii şi am început să strigăm la rândul nostru sloganele îngânate de toţi. În scurt timp am primit steaguri pe care era desenat un televizor cu aripi de înger şi cu aură, iar sub el scria: „Salvarea mea!”. Nu puteam vedea unde începe şi unde se termină marşul nostru dar eram aşa de mulţi oameni încât abia dacă mai încăpeam pe stradă. Am început să luăm cu asalt băncile, magazinele, şcolile, faramciile ţipând sloganele: „Hu, ha, daţi-ne Prima” sau „Unde e, unde e, ProTV?” Înaintam cu toţii mânaţi de furie prin clădirile în flăcări şi printre cocktailurile molotov care zburau pe deasupra noastră în poliţişti şi clădiri. Şi în scurt timp am realizat cu toţii că vieţile naostre erau precum iadul pe care-l traversam. Noi eram puricii aceia lipsiţi de culoare care se agită mereu pe sticla pustie. Fără cablu suntem lipsiţi de culoare, lipsiţi de viaţă, blestemaţi să alergăm la nesfârşit fără vreun ţel, blestemaţi să clipim în gol. Ce rost are viaţa fără televizor? E precum o carte: lungă, plictisitoare şi cine dracu s-ar obosi să o citească? Mai bine o pui pe sobă şi-ţi frigi nişte cârnaţi. Gândul că va trebui să citim ne-a înfuriat aşa de tare încât, însufleţiţi de un avânt revoluţionar, ne-am pornit să rupem şi să distrugem orice, iar apoi pe ruinile acestei lumi nedrepte să construim o societate cu televiziune gratis pentru toţi oamenii! Aşa se face că am intrat cu toţi întrun război de gherilă împotriva celor care ne furaseră cablul, deşi nu-i conoşteam. Mulţi au încercat să profite de acest lucru pentru a ne direcţiona ura şi violenţa unde aveau ei interes. Disperaţi, aiuriţ, fără televizor, puteam crede orice. Unii, raşi în cap dădeau vina pe evrei, şi răspândeau zvonuri cum că numai în Israel este televizor. O altă teorie era că toţi burghezii mână în mână cu liberalii şi-au construit un televizor cât un bloc cu patru etaje, în deşertul Sahara, şi acolo se ducea tot cablul. Am aflat

peste vreo două săptămâni de la un tip care a venit din Israel că nici acolo nu este televizor. Capetele rase au fost sparte pentru că au profitat de noi şi am început să credem cea de-a doua teorie cu deşertul. Cum am spus, pe atunci puteam crede orice. Mulţi dădeau vina pe cămile. Cică stăteau toată ziua şi se uitau la televizor, care era construit în Sahara. Aşa că nu am avut altceva de făcut decât să ne luptăm cu armata, cu poliţia, cu orice organ administrativ deşi toţi jurau că nu ştiu unde s-a dus cablul. Am continuat să ardem bănci şi magazine, să mâncăm numai conserve şi portocale. Mulţi soldaţi şi poliţişti dezertau şi se alăturau nouă. Nimeni nu părea să conducă această revoluţie care punea stăpânire pe întreaga planetă. Era revoluţia personală, a fiecăruia dintre noi. Şi pe măsură ce zilele treceau, realizam cu toţii că revoluţia nu va fi televizată şi acest gând alimenta revolta din inimile noastre, fiind conştienţi că ne-am ratat şansa să apărem pe Prima, ProTv, Antena şi în special Realitatea. Nea Doru Florin ne ridica moralul: „Ce Realitatea TV, oăi, noi suntem realitatea. Când terminăm cu ei, să vezi ce realitate ne tragem noi!” De la un timp sloganele s-au cam schimbat. Din „Hu, ha daţi-ne Prima” am făcut „Hu, ha, daţi-ne pâinea!” şi „Unde e, unde e ProTV?” s-a schimbat în „Unde e? Nu e justiţie!” Ura noastră faţă de cămile şi liberali era uriaşă. Ne-am bătut cu armata, cu poliţia. Am ocupat primăria şi l-am spânzurat pe primar de antena prin satelit. Înaintam şi în căutarea noastră disperată după televizor, sau mai bine zis după viaţă distrugeam totul. Eram un uragan al celor fără culoare care aspiram la culorile telenovelelor, la înţelepciunea talk-showurilor, la dreptatea jurnaliştilor TV, la învăţăturile horoscopului. Am ocupat oraşul, am ocupat judeţul şi alţi revoluţionari mânaţi de aceeaşi foame, foamea după culoare, lumini şi forme, au făcut la fel până când întreaga ţară era sub asediu. Preşedintele a fost asasinat în timp ce se pergătea să ţină un discurs în faţa mulţimii înfuriate care îi cerea socoteală pentru dispariţia cablului. Nici la Alba Iulia nu a fost aşa mulţime de oameni. Nu se ştie exact cine l-a omorât pe preşedenite, căci mai toţi aveam puşti, dar vă spun din surse sigure, că eu am fost. Şi l-am omorât cu praştia! Fix în frunte l-am pocnit! Futu-i ceapa mă-sii!. Fireşte când au văzut că

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 61

Zon@Literara
tiranul a fost îndepărtat, toţi s-au năpustit ca disperaţii în Casa Poporului, fiind siguri că trebuie să existe vreo fărâmă de OTV pe acolo. Dar nu am găsit nimic măcar o secvenţă de Kanal D. Pur şi simplu ne-am pierdut minţile. Plângând, am început să ne sfâşiem unii pe alţii. Copii, femei, bătrâni, studenţi zăceau morţi pe coridoare. Eu însumi am strâns de gât vreo trei babe pentru că-mi aduceau aminte de mătuşa Tamara. Toţi urlam: „unde-i, Doamne, OTV-ul?” Dar Otv-ul nu era. Nici Prima şi nici ProTV. După trei zile am realizat şi noi asta. Bucureştiul era în ruine. Nici nu-mi amintesc cum dracu am ajuns în capitală. Mă plimbam deznădăjduit printre ruine şi cadavre gândindu-mă să-mi pun capăt vieţii. Căci ce rost mai avea viaţa fără televizor? Eram un puric fără culoare. Blestemat să clipesc ca prostu degeaba. Mi-era foame, mi-era sete şi nu

aveam haine. Peste tot mă loveam de realitate şi mă durea capul şi simţeam că mor. Singura realitate pe care o vroiam era aia TV. Librăriile au rămas în picioare. Nimeni nu le-a jefuit. Am luat o piatră şi de nervi am aruncat-o în vitrină care s-a spart. Atâta mi-a mai rămas. Dar m-am resemnat. Am dat foc la librărie, am scos un cârnat din buzunar şi m-am aşezat să-l prăjesc. Şi pe când sfârâia cârnatul, am realizat că mai există încă speranţă. Că poate nu va trebui să citesc până la urmă. Da.. eram sigur că televizorul se va întoarce şi că totul va fi ca înainte. Lângă mine o floricică firavă îşi face loc spre cer printr-o crăpătură în asfalt. Semn al noii vieţi, al unei noi ere. O privesc, o rup şi-mi suflu nasul cu petalele ei. Da... totul va fi ca înainte şi-mi frig cârnatul gândindu-mă la Simona Senzual.

Nea Petrică
Nea Petrică, îmbrăcat cu nişte pijamale vărgate, tremura de frig pe pervazul ferestrei. Cu o mână se ţinea de mânerul geamului şi cu cealaltă de peretele blocului. Era hotărât să sară. Se afla la etajul doi şi sub el era o grădină plină cu zăpadă. Nea Petrică a decis să se sinucidă în noaptea de şapte decembrie. În noaptea de şapte decembrie, Nea Petrică tremura în pijamale pe pervazul ferestrei. Motivul sinuciderii sale l-a scris pe un bileţel: „Mă sinucid pentru că viaţa-i rea iar eu sunt prea mândru să trăiesc înjosit de dânsa!” Subestimându-şi mândria, Nea Petrică a realizat privind totul de la un alt nivel, că viaţa nu e rea ci doar dreaptă. În clipa când dorea să revină în cameră printre muritori, s-a produs un cutremur. Nea Petrică a căzut în cap pe singurul loc din grădină unde era ciment. El a fost singura victimă a cutremurului de 3,5 grade din noaptea de şapte decembrie. Era cel mai bun om din bloc. A fost îngropat fără popă. În apartamentul lui s-a mutat fiul său Petrişor cu familia sa nelegitimă, dar naturală. Petrişor era student în anul doi, iar soţia sa se chinuia de vreo trei ani să termine clasa a 12-a. Deşi tineri, cei doi au fost binecuvântaţi cu doi copii, care pe lângă handicapul de a avea doi părinţi nelegitimi, băiatul de trei ani era retardat iar fetiţa de patru ani era mută, surdă şi chioară de-un ochi. Cei doi tineri părinţi, deşi la început de drum, se descurcau destul de bine hrăninduse din ajutorul social şi pensiile copiilor. Doamna Hadâmbu, născută Marinela, învăţa în fiecare zi pentru bac. Se aşeza la birou îşi scuipa în palme şi murmura ca o rugăciune: „A treia oară-i cu noroc!” După ce studia temeinic vreo zece minute, timp în care fuma două ţigări şi făcea un duş, se aşeza în faţa televizorului şi se uita la telenovele până când se plictisea. Ştiu toate acestea pentru că familia Hadâmbu are apartamentul vizavi de-al meu. Din milă şi filantropie vizitam familia lui Petrişor în fiecare lună când îmi luam salariul. La copii le aduceam câte o portocală iar soţilor le dădeam câte un milion cu menţiunea: „pentru ăia mici”. În săptămâna ce urma, doamna Hadâmbu mă

)

pagina 62

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
vizita aproape în fiecare zi. Mă ruga să o ajut cu învăţatul, deşi în timp ce eu îi explicam la matematică ea făcea cafea şi mi-o băga pe gât deşi nu-mi plăcea deloc cafeaua ei, doarece punea muştar întrân-sa. Ea îmi garanta că n-am mai băut aşa ceva în viaţa mea şi într-adevăr, avea dreptate. După, îmi mai ţinea companie vreo oră, timp în care se epila în locuri cam necuviincioase şi se uita urât la mine dacă cumva privirea mi se rătăcea pe culmile disperării. Dacă m-aş fi întors cu spatele probabil că aş fi jignit-o şi eu nu vreau să jignesc pe nimeni. Şi aşa era prima săptămână. În prima zi din a doua săptămână, Domana Hadîmbu mă vizita ca deobicei şi-mi cerea să-i plătesc datoria de un milion. Eu , fireşte, spuneam că nu am împrumutat nici un ban de la ea, dar după trei săptămâni de astfel de discuţii am ajuns să cred că într-adevăr chiar am împrumutat un milion de la ei. Şi în ziua de salariu donam familiei Hadîmbu un milion şi două portocale din milă, filantropie şi dreptate. Într-o seară pe când mă gândeam la planurile mele de a întemeia o familie şi de a găsi fericirea în dragoste şi mediocriate, pe când mă necăjeam că nu am nici faţa nici corpul pentru a atrage vreo nevastă, am auzit prin bariera de câţia centimetri de lemn şi câţiva metri de vid următoarele cuvinte: „Sunt însărcinată!” Simultan am auzit o manea şi alte cuvinte: „Poate ne-o da prostu ăla mai mulţi bani, acum!”. Fireşte prostul eram eu, dar i-am iertat şi am continuat să mă gândesc la viitoarea mea soţie. Cum va arăta, cum va mânca, cum va citi, cum se va aşeza, cum îşi va trece mâna prin păr, cum mă va certa, cum mă va îmbrăţişa, săruta, cum va apăsa pe clanţa uşii, cum se va dezbrăca, cum se va peria pe dinţi, cum va scoate gunioul afară, cum va pune o altă pungă pentru gunoi în găleată, cum va spăla unica mea ceaşcă de cafea din casă, cum se va frige când va bea ceai prea fierbinte din cana cea mai mare pe care este scris un cuvânt urât (numele meu). Şi cum vom avea un copil. Şi nu-mi fac griji de bani, niciodată nu mi-am făcut. Vom trăi din iubire, iar dacă foamea nu ne va fi săturată vom face un copil şi ne vom hrăni din rodul iubirii noastre. Dar bate cineva în uşă. Era Marinela care m-a tras de mâneca până în apartamentul lor. M-a trântit pe un fotoliu mi-a aruncat o sticlă de ţuică şi pestre o oră dansam fund în fund pe manele cu Marinela în timp ce Petrişor făcea pipi în chiuvetă. Prea beat fiind am promis că le mai dau cinci sute de mii, iar după o oră

am trântit pe masă toţi banii din buzunar,adică trei sute de mii, ţipând cât mă ţineau plămânii: „pentru ăla micu!”. A doua zi sunt informat de Marinela că-i datorez un milion opt sute de mii. Peste două zile i-am înapoiat datoria, cum se cuvine. Eu şi Petrişor nu eram în relaţii prea bune. Era gelos pe mine din cauză că nevastă-sa mă vizita şapte zile pe lună. Îşi ascundea gelozia spunând că o distrag de la învăţat. Îmi dădea de înţăles că el nu agreează aceste vizite prin ironii usturătoare şi câteodată mă scuipa în ceafă când mă aplecam să-i ridic rahatul de pe preşul de la uşa mea. Aveam un singur prieten în tot blocul. Îl chema Mihai şi stătea la trei. Ne înţelegeam bine. De trei luni plecase în Italia să lucreze pe şantier, aşa că mă simţeam puţin singur. În vremurile bune, când era în ţară, Mihai venea în fiecare zi la mine şi citeam ziarul în bucătărie. Eu stăteam pe un scaun lipit de frigider, el pe scaunul de lângă uşă. Din când în când îmi întrerupeam lectura, şi privind pe deasupra ziarului desfăcut îl întrebam pe Mihai cu seriozitate: - Ce crezi? El îşi întrerupea de asemenea lectura şi scotea un „mmmh” iar eu dădeam aprobativ din cap. După un timp auzeam întrebarea lui Mihai: - Ce crezi? Iar eu de asemenea răspundeam cu un „mmmh” iar el mă aproba din cap. Iubeam de asemenea şi literatura şi citeam câte o carte împreună. Nu ne puteam permite să avem fiecare câte o copie, pentru că Mihai susţinea că „o carte e ca o iubită! e numai a ta”, aşa că trebuia să citim doar cărţi cumpărate din librării. Miroseau frumos cei drept şi aveau coperţi lucioase, dar la început ne simţeam puţin ruşinaţi să citim amândoi aceeaşi carte. Nu putea fi iubita amândurora, plus că eu sunt cam pudic. Din această cauză, Mihai şi-a schimbat maxima, pentru a coincide cu situaţia noastră: „o carte e ca o iubită! o poţi împărţi doar cu prietenii!”. Aşa că citeam o carte împreună, (pentru a petrece amândoi un timp egal cu iubita noastră) pe masa mea din bucătărie. Din când în când îmi întrerupeam lectura şi puneam hotărât degetul pe un cuvânt de pe pagină. Eu mă uitam la el, el se uita la mine, şi-l întrebam la fel de serios pe Mihai: - Ce crezi? - Subilm! răspundea el şi mulţumiţi ne

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 63

Zon@Literara
continuam lectura. Din când în când Mihai îşi trântea degetul ochind un cuvânt. Eu mă uitam la el, el se uita la mine şi mă-ntreba foarte serios: - Ce crezi? - Magnific! răspundeam şi mulţumiţi ne continuam lectura. Aşa era în vremurile bune. Dar Mihai e în Italia şi cheltuiele mele cresc de la o lună la alta. De curând a murit baba de la doi, Dumnezeu să o ierte. Nu i-am reţinut numele ştiu doar că a murit de bătrâneţe. După numai două săptămâni se mută acolo o femeie. Avea optzeci de ani şi după o lună a murit şi ea de bătrâneţe. După numai două săptămâni se mută o altă femeie. Avea douăzeci de ani şi Marinela a avut dreptate: a treia oară-i cu noroc. În aceeaşi zi, doamna Hadâmbu a aflat rezultatele de la bac: a picat. Deşi nu am văzut chipul fermecător al femeii care s-a mutat în apartamentul babei de la doi, am aflat de la Marinela că are ochii prea mari, buzele prea subţiri, e grasă, are un păr scârbos şi îşi dă aere de vedetă. Descrierea doamnei Hadâmbu m-a făcut să realizez că femeia de douăzeci de ani este fermecătoare, gândindu-mă că o femeie ca Marinela nu ar putea niciodată să aprecieze şi să îndrăgească ceva frumos. Dar fiind sceptic de felul meu am hotărât să aştept să văd cu proprii ochi iubirea vieţii mele, pentru a mă convinge că minicuna este adevăr. Din păcate uşa de la apartamentul doişpe (unde stătea iubirea vieţii mele) nu s-a deschis niciodată în prezenţa mea. Eram atât de nerăbdător încât mă mânca în continu urechea stângă. Am început să mă pieptăn şi să găsesc statul în pat şi scuipatul pe tavan ocupaţii foarte nobile şi distractive. Papucii au început să mă bată, şi din neatenţie am dat familiei Hadîmbu două milioane. Am ajuns să-mi petrec zilele aşteptând în fund pe preşul din faţa uşii mele să se deschidă uşa numărul doişpe. La servici mă duceam doar în ziua de salariu. Mă hrăneam cu preşul pe care stăteam şi când l-am terminat am început să ciugulesc preşurile vecine până când nimeni de la etajul doi nu mai avea preş la uşă. Dar uşa nu se deschidea. Era o uşă îngrozitoare după care se ascundeau parcă două suflete moarte şi unul viu. Uşa era sicriul ei şi al meu. O uşă din lemn, gălbuie cu un model simplu de linii cu două zgârieturi în partea din stânga sus şi cu o gaură minusculă în partea de dreapta jos, cu trei dâmburi mici înşirate cam la 10 centimetri de clanţă, cu o clanţă gri cu sute de puncte albe

pe partea de jos, cu un vizor prăfuit şi cu o urmă de deget arătător pe el, această uşă nenorocită era singurul meu duşman şi l-aş fi putut învinge prin trei atingeri uşoare cu degetului meu mic. Într-o seară am intrat prin efracţie la familia Hadîmbu. Era a doua zi după ce ar fi trebuit să-mi primesc salariul, dar după ce am stat acasă o lună cu diaree, a doua cu dezinterie şi a treia cu prostata spartă nu m-au mai crezut când le-am spus că în a patra lună m-a durut burta şi capul, aşa că nu am mai văzut nici un ban, aşa că nu am mai putut plăti datoria familiei Hadîmbu. Aşa că iată-mă în apartamentul lor, în fosta cameră a lui Nea Petrică, unde acum doarme fetiţa Hadîmbu. Deschid geamul şi mă urc pe pervaz. Trag aer în piept şi prvind luna constat că este o noapte magică. Încercând să-mi controlez picioarele care tremurau, recapitulam motivele sinuciderii mele: unu. Am fost concediat. doi. Nu pot plăti datoria. trei. Nu aş putea suporta privirile celorlalţi şi mustrarea că am jefuit o familie handicapată. patru. Viaţa-i rea iar eu sunt prea mândru să trăiesc înjosit de dânsa. Şi privind la pata din ciment din mijlocul grădinii, mă ghemuiesc pe pervaz, pentru a fi mai aproape de moarte şi număr de treizeci de ori până la „trei, şi!”. Dar îmi vine o poftă nebună de a lovi cu pumnul într-o anumită uşă, o uşă din lemn, gălbuie cu un model simplu de linii cu două zgârieturi în partea din stânga sus şi cu o gaură minusculă în partea de dreapta jos, cu trei dâmburi mici înşirate cam la 10 centimetri de clanţă, cu o clanţă gri cu sute de puncte albe pe partea de jos, cu un vizor prăfuit şi cu o urmă de deget arătător pe el. Mă ridic în picioare pe pervaz, ţinândumă bine de mânerul geamului şi de peretele blocului. Mai privesc luna şi trag aer în piept. Aud cum o mână gingaşă apasă pe o clanţă învechită şi inima începe să-mi alerge prin piept, lovindu-se de atâtea ori de oase încât are trei cucuie. Şi mai aud cum o mână gingaşă împinge repejor uşa aceea nenorocită şi simt cum un un curent firav îmi face vânt de la spate, împingându-mă un picuţ spre luna palidă. Şi simt cum fericirea mă învăluie în timp ce zbor de la etajul doi şi-mi izbesc fruntea de bucata de câţiva centimetri de ciment. Şi privindu-mi creirii împăştiaţi pe pământul rece, nu pot decât să mor fericit.

)

pagina 64

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
să îmi scrii

îmi place că lucrezi cu legea te simt mai aproape

stau în faţa ta şi tac
oricât te-aş aştepta tu nu te mai poţi întoarce locuieşti acum într-un oraş din filmele lui almodovar acolo îţi plăteşti rata la maşină joci jocuri de strategie sau adormi după tura de noapte stau în faţa ta şi tac pe dinăuntru sunt de fapt un punct de frontieră în care trei imigranţi arabi răspund cu greu în engleză

)

Mouse liric

Ana PUŞCAŞU
marile filme ale indiferenţei
sunt prima femeie corespondent de război prin ochii mei se derulează toate marile filme ale indiferenţei ne căutăm din nou prospeţimea creştem discursuri despre libertate ca maci printre şinele de tramvai scrumăm împreună în cutii de zykllon B gazul cadou şi asta ne face fericiţi şi moi încet încet învăţ să împart apropierea în două ţigări şi o lanternă chinezească

nu avem nimic în comun
bărbatul care îmi atinge trupul nu e puternic şi nici bun îi citesc din poemele erotice ale lui cummings şi îi scutur scrumul de pe picioare când conduce noi doi nu avem nimic în comun în afară de ecusoane

a cincea cameră
îmi explici elementele de siguranţă ale paşaportului românesc şi eu îmi imaginez explozii bruşte în câmpuri imense de rapiţă secvenţele dintr-o copilărie în care am fi putut fi prieteni buni cicatricile lungi de pe genunchiul meu drept străbatem câmpuri de mine cu aroganţa baloanelor de săpun suntem cu adevărat liberi doar în camera asta aici avem bani şi cafea şi ţigări putem pierde zile întregi şi la sfârşit să desfaci doar primul nasture de la gulerul cămăşii

sunt pariul pe care nu aveai cum să-l pierzi
faci masaj pe ţigări colegelor de la lucru mi le imaginez ca nişte femei cidru puternice şi interesante uneori mă tem că ele m-ar putea recunoaşte şi atunci îmi acopăr sânii cu articole lungi despre misiuni în străinătate sunt pariul pe care nu aveai cum să-l pierzi limba mea a devenit o broască de pânză şi acum înghite zgomotele din casa asta pustie te aştept ca pe un glonte de calibru mic ţintindu-mi tâmplele

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 65

Zon@Literara

S-a născut la 26 mai 1998 la Timişoara. Debutează în revista Symposion din Iaşi în anul 2003. Colaborează cu revistele: Cronica, Poezia, Sinapsa, Argeş, Vatra, Orizont, Tiuk! etc., precum şi cu revistele de cultură sârbă Književni život şi Naša reč. Este Membru Fondator al cenaclului Virtualia din Iaşi şi al cenaclului Pavel Dan din Timoişoara. Alături de poeţii Marius Ştefan Aldea, Şerban Axinte, Aida Hancer şi Cătălina Cadinoiu publică în 2011 la editura HERG BENET antologia Ziua cea mai lungă, în care adună vocea tânără a poeziei româneşti. Tot în 2011 debuteză editorial la Editrua HERG BENET din Bucureşti cu volumul Vineri. Poet al uni timp al literaturii, dar şi al unui spaţiu literar, Aleksandar Stoicovici defineşte cum puţini o fac un Banat al scrisului tânăr. C. UNGUREANU Eşti singurul poet român pe care citindu-l simt că-mi citesc poeziile mele. Mă tot lăudam cu “mecanismul” meu, eram sigură că am un mecanism special care nu poate fi adaptat altui motor. Nora IUGA Aleksandar Stoiocovici scrie cu vână despre lucruri grave. Asemenea unui muribund cu ochiul ciudat de viu , el vrea să mestece cu privirea toate gesturile umanităţii. Felix NICOLAU Debutul lui Aleksandar Stoicovici arată că poezia mai are încă viaţă. Poetul a înţeles că personajele liricii sale sunt singurele care ne pot salva din acest amalgam de apocalipse. Stoicovici este autorul care nu forează în construcţii lingvistice şi vizuale, el este poetul unei noi generaţii, aceea care motivează viaţa să îşi arate atomii pulsând. Eu cred în destinul lui poetic şi sunt sigur că "precizia" lui va (re)esenţializa discursul despre umanis, pentru că el este poetul bucuriei şi al dragostei, poetul stărilor arhetipale, adamice. Paul GORBAN

)

Mouse liric

Aleksandar STOICOVICI
cântec de leagăn şi de moarte
acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic lama cuţitului se mişcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun şi nicio speranţă nu trece prin zidurile de văiugă inima se chirceşte. se face măruntă cât o rândunea căzută în grâul roşu de toamnă dacă refuzi să vorbeşti te vei înfrăţi cu şerpii va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece pentru a-ţi îmbălsăma singurătatea dacă refuzi să vorbeşti te vei înfrăţi cu şerpii la marginea oraşului cu mii de ferestre suntem doar noi unul mai tăcut decât celălalt în podul casei bunicul stă întins pe jos cu lama cuţitului înfiptă-n spate inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor iar sângele morţilor ajunge numai la cei ce dorm

în craniul de gresie ţi-au rămas numai ochii umflaţi şi alungiţi ca două măceşe răscoapte îmi vine să-ţi spun: dă-te dedo mai încolo strânge-te puţin! nimeni nu va şti de ce şi pentru cine şi dacă ne-au asemănat pe bună dreptate dacă picioarele mele vor intra în pantofii tăi sau dacă sacoul meu îţi va veni bine la umeri dă-te mai încolo îţi spun nimeni nu vede că inima mea e un scul de lână cu aţele întinse în corpurile celor pe care-i iubesc de ce pulsează inima mea otravă în venele lor? mi-e teamă să mă trezesc lucrurile s-au legat atât de bine în somn dă-te dedo mai încolo îţi strig strânge-te puţin şi împinge andrelele prin patul ăsta gros de noroi!

somn uşor
plângi pentru că n-avem bani plângi pentru că e frig lemnele sunt ude şi nu ard plângi pentru că au murit vecinii şi nu mai ai de la cine să împrumuţi pahare (ce mai aştepţi de la oameni?) rândunelele şi-au făcut cuib în gura de aerisire zboară la mică înălţime şi-ţi mânjesc cu umbra lor covoarele

de ce şi pentru cine
şobolanul mare cafeniu se plimbă prin toate ungherele corpului

pagina 66

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
hainele întinse pe sârmă. plângi somn uşor plângi pentru că toţi te-au lăsat la greu reumatismul e sâcâitor uşa de la sufragerie nu se închide barca pluteşte în mlaştină printre picioarele scaunelor vâslaşul adună copiii din apele salmastre corpurile lor sunt pline de bube dulci pâcla se întinde în toată casa în vis bolile se iau atât de uşor liliacul îngheaţă afară florile îţi acoperă faţa ai vrea să plângi dar închizi ochii şi lacrimile se pierd în vis somn uşor

pe sacii de rafie (prima dată înveţi să striveşti gândacul hipnotizat de liniile de pe spatele lui) toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado acum că nu mai am nimic cu ei simt iubirea cum creşte în mine ca o apă sălcie şi urcă încet din stomac până în piept şi apoi mai sus pe trahee încet. fierbinte de pe limbă alunecă un gândac pe jumătate negru

mlaştini
imaginează-ţi un coridor umed şi întunecat un fel de apă tulbure într-un peşte tulbure unde orbii îşi înfing ace de pick-up în vârful degetelor şi pipăie podelele murdare. imaginează-ţi o încăpere întunecată în care două asistente clătesc seringile de fier zgomotul te calmează şi carnea se limpezeşte aerul uscat de vară îmi intră pe sub piele şi îmi doresc nespus să ating toate lucrurile ce se oglindesc în tine

)

cale şi sute de agave
până la urmă am rămas singur într-un corp bolnav n-am câştigat dar nici n-am pierdut prea multe decât o adunătură de oase şi un vis frumos ca un animal cu sângele potabil locul îmi era atât de cunoscut încât eram convins că m-am născut sau c-am murit acolo (şi ce frumoasă era ea cu limba tăiată din care creşteau cale şi sute de agave ce frumoasă era la căpătâiul meu atingând cu vârful degetelor tot ce rămăsese curat în mine) şi uite de asta spun acum că ar fi bine să răsucim cheiţele corpului ei. să-i învăţăm urechile cu cercei şi sângele aspru cu bătăile inimii

jazz amar
între sunetul salvării şi duke ellington îmi înghesui mâinile transpirate e mijlocul primăverii şi curge apă de vie peste tot în jurul nostru dezbrăcată pe marginea patului cu o felie de lămâie în gură îmi arăţi că întotdeauna sunt câteva lucruri ce rămân în urmă lucrurile ce nu se văd cu ochiul liber sânul tău e mai rece decât oasele sfinţilor la slujba de dimineaţă

gândacii de Colorado
cu fularul galben lămâie înfăşurat la gât mult mai lucid cu mişcări exacte. habar n-am ce ştiam atunci şi nu ştiu acum toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado pe care trebuia să-i caut printre sacii de cartofi ca să-i strivesc: o pasiune reală pentru muzica joasă a gândacilor urcând

perspectivă
îmi simt viitorul ca o mină de pământ de pe care nu pot ridica piciorul

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 67

Zon@Literara

Strigi catalogul absenţei şi fugi
degeaba urcaţi în copac să vedeţi maimuţa fiecare banană înseamnă progres luna trecută iubita poetului mircea bârsilă mi-a şoptit în timpan că scriu ca el şi iată sunt surdul prin care femeile se fac auzite nimic social nimic de dragoste în austria miroase peste tot a rahat aici nu e poezie aici e agricultură strigi catalogul unei absenţe şi fugi luaţi de pe raft cuştile toate şi lăsaţi păsările să iasă vor zbura spre noaptea acestui cuţit care taie lumina-n felii porţii mici pe care se bat licuricii mai ales masculii a căror bubă e ochiul nu măsuraţi ca să nu vi se dea un număr de ordine scuipaţi pe ascuns în pântecul lumii sunaţi la urgenţe singurul doctor de gardă e un sfânt de curând botezat uşor ameţit greu de uitat şi imposibil de pus la pachet vine în peţit o gutuie e o piatră cu nume de ţară e un fel de cântec pentru care îţi dai viaţa e ca şi când după ce tragi apa îţi dai seama că nu mai e nimic de făcut

)

Mouse liric

Florian SILIŞTEANU
Ioan de la bragadiru
In memoria lui Ioan Zubaşcu dumneavoastră de cântaţi doar distanţa aruncaţi în pântec de nucă nouă în crăpatul zilei toată dumicatul către roată ia-l şi fugi lasă din om măcar somnul să îl dorm învârtind secundelor doar din vremea umbrelor ioan de la bragadiru a plecat l-a chemat cântărilor maica depărtărilor a tăcut la drumul mare au trecut printre fecioare sfinţii cu cămăşile udate mirosind a dus a spate a miros din tei de tei dincolo de lanul tot floare dusă ori întoarsă colindând absenţelor fuga depărtărilor Prima casă Iarna asta care vine alt colind nu s-a cântat altceva din dumneata a cosit iară altul a murit şi nime nu a cinstit dusul până dincolo de plânsul frate ioan din bragadiru surd colind e cimitiru O alee nişte trandafiri pe margini ochii drumului pierzând frunza strânsă ori uscată dinspre noi întunecată Lumea roată Dumneavoastră de cântaţi din distanţă să nu luaţi Numai pântecul din nucă să-l crăpaţi să nu se ducă dumicatul către roată clopotul ştirb să nu bată somn din lacrimă să iasă Moartea e ca o mireasă

apocalipsa virgulei

lui Adam Puslojic

Vine Anul cel nou pe mâneca vieţii mele trece un nasture ca un tramvai mă simt ca un capăt de linie peste care zboară cocorul dintre mine şi tine frate mai mare (poştaşul nostru prost plătit) am nevoie de un croitor unul cu examenul de bacaloreat dat la stat m-am săturat de câmpia de ţara printre ruinele căreia văd musca aceasta cu două cocoaşe aştept un premiu literar important vine Serafim e pe drum pe unde umbli Adame naşule şi strigătorule de turmă dreaptă de ou înroşit în inima ta de valah cumsecade apocalipsa virgulei e din ce în ce mai aproape cine nu e gata să pună în poartă printre uluci răsăritul cine nu este încă gata să ia fecioara să o sărute pe mână -aceasta a Domnului cine nu este pregătit să ia din timp secunda şi să o împartă Se uită Domnul la ceas!

pagina 68

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Cătălin Mihai ŞTEFAN
Niciodată văzutele

S-a născut la 30 noiembrie 1979, în Tecuci, aproape de casa poetului Dionisie Duma. Este absolvent al Facultăţii de Litere, secţia română-engleză, a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", din Iaşi, iar actualmente finalizează cursurile de masterat în cadrul aceleiaşi facultăţi. Publică în mai multe reviste din ţară poeme, cronici literare şi de film, iar editorial debutează în 2005, la Editura Princeps Edit din Iaşi, cu volumul de poeme Muza avatarului (leacuri pentru obsesii). Cătălin Mihai Ştefan este poetul care traduce lucid toate fenomenele social-politice ale secolului său. El este autorul care nu pune sentimentele în ruleta literaturii poetice, chiar dacă se află la vârsta trufiei. Poemele sale divulgă o lume delicată, intimă, în care nu se poate intra cu bocancii gălăcioşi ai străzilor biografiilor comune. El este autorul care întotdeauna găseşte în Poezie sanctuarul său, precum şi locul agreat pentru a prepara fotogramele familiei. Chimia sa nu este una a sarcasmului şi nici a teribilismului dus la extrem ci, dimpotrivă, una a convingerii că toate bijuteriile universului conduc către un decor existenţial, în care omul află că este stenograma perfectă a Iubirii, a gestului divin. Poetul ieşean dă dovadă că stăpâneşte aerul voluptos care ne învăluie pe toţi, el este acela care ne sugerează, prin forţa limbajului poetic, că suntem, în funcţie de cum alegem, fie un gest vulnerabil, fie o capodoperă. Versul său este expresia discretă a unui om puternic, a poeziei cu adevărat carnale. Paul GORBAN

Gândul că nu voi putea vedea nici chiar eu pe piept crucile pe care mi le voi fi făcut mă sfârşeşte într-un anume fel, unul singur.

Cea mai vie natură
Regizorul l-a pus pe lup să lingă rănile ursului până când cineva, în sfârşit, a observat scena. După aceea şi-au continuat vieţile ca şi cum ceva chiar se întâmplase.

Primul avea ochii pe abdomen, al doilea pe piept, al treilea pe gât, al patrulea în loc de nări. Totdeauna am crezut că au fost mai mulţi de patru, fiecare dintre ei semănând cu câte un predecesor al meu. Aveau un fel de a-şi aştepta moartea, de-a o prevesti, de-a căuta-o cu privirea, de-a se primeni pentru ea.

Once in a Lifetime Intimacy
Tu te visai stând cu faţa la fereastră, cu spatele la cea mai nebănuită pândă a mea, din adâncul căreia îţi contemplam goliciunea ce spunea atât de multe despre mine. Pluteai într-o tăcere inexplicabilă şi de nemărturisit. Te-ai întors în pat - abia atunci te-ai ridicat din vis şi ai observat că în jurul tău aveai numai gene, fără a-ţi da seama dacă erau arse de lumină sau cele cărunte erau sprâncenele, dar ştiai că nu te puteai fi ridicat decât întrun alt vis, într-o altă tăcere despre care nu ştii nici acum să spui că ar fi fost de genul celei dinaintea fericirii sau al celei de după ea. Cu acea tăcere mă voi răsti, cândva, la tine.

)

Mouse liric

Nepiscicolul
Ceva m-a agăţat şi m-a scos la suprafaţă din apa care odată cu somnul mă împresura ca o placentă gata făcută într-o aşteptare de zeci de ore nesfârşite. Mă zbăteam ca un peşte, eram alunecos ca un peşte, mă simţeam în acel aer străin ca un peşte, în jurul meu se clădeau hohote de bucurie ca la vederea unui peşte. Atunci am înţeles.

Suma
Mă despart de soră-mea vreo patru fraţi nenăscuţi, pierduţi de mama în drumul spre mine.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 69

Zon@Literara

Cuvintele au o tensiune proprie în creierul meu, scrisul fiind eminamente catartic. De aici însă până când mă aşez să le leg coerent într-un proiect poetic trece destul de mult timp şi multă trudă. Am proiecte poetice pe care le-am început acum şapte ani şi nu pot încă să le dau drumul în lume, nu le simt rotunde. De altfel, lupta mea permanentă este să le termin totuşi; am senzaţia câteodată că, dacă nu mi le ia nimeni din braţe, le-aş rescrie la nesfârşit. Atunci când mi le-a luat totuşi cineva din braţe şi am reuşit să mă desprind de ele, volumele mele s-au numit: Departe de Hemingway (1989), Est (1993), Opera Capitală (1995), Poze cu zimţi (2008), Anca lui Noe (2009). De mult n-am mai întâlnit poezie atât de adevărată. Anca Mizunschi nu se dezminte. Ea nu scrie ca să scrie, ci ca să comunice ceva important (decisiv şi urgent). textele ei ar putea fi supranumite "comunicate despre ceea ce se întâmplă în sufletul unei femei care nu vrea să trăiască un simulacru de viaţă". Alex ŞTEFĂNESCU

)

Mouse liric

Anca MIzUMSCHI
PETROLIER DE DANTELĂ NEAGRĂ
Simt scrisul cum urcă în mine ca o maree de petrol din burta unui monstru ciuruit de rugină şi eşuat în urma unei mari tragedii, cu tot gustul acela de fier, de pirită, de uraniu de dantelă neagră care luminează din interior spre exterior orice petrolier încâlcit în părul meu fosforescent când mă prăbuşesc ca un cuţit vertical înfipt în mare

FĂRĂ CÂRJE
umblu prin carnea ta fără cârje şi fără efort, pentru că m-am dat jos din ghipsul în care m-a învelit mama la naştere crezând că o să am picioarele drepte ş-alerg atentă să nu îţi ating marginile şi să ameţesc si să cad în lume c-or să mă pună din nou în ghips şi or să zică toţi că-s norocoasă

GRĂNICERUL
am în mine o parte care nu se potriveşte niciodată cu mine. Trăiesc dincolo, de cealaltă faţă a uşii, pe celălalt trotuar, în dreptul altcuiva, dincolo, ca un grănicer care păzeşte cealaltă ţară să nu se atingă cu marginile de ţara mea

LUCRURI ÎMPOTRIVA MEA
Lucrurile se petrec ca şi cum aş fi murit deja şi îi privesc pe ceilalţi folosindu-se de corpul meu în mişcare; din când în când genunchii mă lasă şi doare puţin se întâmplă foarte multe lucruri în numele meu şi am ajuns să mă rog cu frică la oglinda din baie ca la o maică a domnului acoperită de geam cu bancnote frumos împăturite de o parte şi de alta a obrajilor

EROS ŞI THANATOS
Da. miroase a atunci când mă apropii de tine pământul de levanţică de la gelul de baie are culoarea uşor vineţie a amurgului cu nuanţe şi un sunet în plus în jurul planetei a foşnet de piele care curge pe piele întoarsă cu faţa în sus în jurul inelelor lui Saturn : a dulceaţă de trandafiri care alunecă pe sub gambe, şi a încă ceva cred că e un miros de femeie pătrunzătoare în sinele tău; asta ar trebui să scrie în Bardo Thödol

pagina 70

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Diana IEPUrE

S-a născut la 20 noiembrie 1970, în Chişinău, vis-a-vis de cinematorgraful Moscova. Este absolvetă a Facultăţii de Istorie a Universităţii deStat a Republicii Moldova, Chişinău. A lucrat ca muzeograf, la Muzeul naţional de Istorie a Moldovei, şi ca jurnalist scriisnd editoriale ("eseuaşe" cum ironic le numeşte autoarea) la câteva reviste. A debutat editorial în 2004, la Editura Vinea, cu volumul Liluţa. Colaborează constant cu revistele de cultură: Contrafort, Vatra, stare de Urgenţă, Revista la plic, Orizont, Convorbiri Literare, Ziua Literară, Feed Back, Tiuk! etc. În 2011 publică la Casa de Pariuri Literare volumul de poeme O sută cincezici de mii la peluze. Diana iepure este valoroasă pentru că reuşeşte să scape influenţelor. Uneori, e bine ca poeţii să stea mai mult în casă, să cânte la pian, să vadă cât mai rar alţi poeţi. Felix NICOLAU Poezia Dianei Iepure e o şubredă mostră de întoarcere eternă la sursa binelui, a drumului prezis de kabbală spre eonul graţiei şi al îndurării. Am constatat că Diana iepure seamănă la chip cu poezia ei, ceea ce confirmă un vechi crez de-al meu. Am scris demult un articol ocazional despre Nichita stănescu, subliniind asemănarea fizică frapantă dintre poet şi poezia lui. Am şi azi că ăsta e semnul cel mai credibil că poetul şi poezia lui alcătuiesc de fapt un singur organism. Nora IUGA

)

Mouse liric

o sută cincezeci de mii la peluze
mi-am zis să nu mai enervăm pe nimeni cu fericirea noastră fericirea e lipsită de bun-simţ merge doar cu cine vrea ea cu ochii ca două pete de vin negru şi fustă scurtă neapărat scurtă ah neobrăzata asta dorită de toţi bărbaţii urbei pe-ascuns când adorm cu capul sub pernă să nu se-audă ce vorbesc prin somn mi-am zis să nu mai enervăm pe nimeni să ne-arătăm tuturor încruntaţi mohorâţi zâmbind strepezit s-afişăm câte-un dinte cariat ori câze-o unghie ruptă în timp ce spălăm ceaunul de mămăligă iar de-o vrea să ne vadă cineva cu tot dinadinsul să le vindem bilete de-o sută cincizeci de mii la peluze

zălude şi rele aşteptam să-l ia vântul pe sus şi să-l ducă până-n "curbă" ori măcar până la stadion că era mărunţel şi sărac iar dinspre gardul lui venea din când în când câte-o duhoare el se scutura uitându-se prin părţi noi ne umflăm de râs şi cădeam din copac pe colea nu l-a luat vântul ci apa într-o primăvară s-a înecat în nistru cu tot cu tractor

eticheta
eu am o familie nouă o casă nouă ce miroase a vopsea şi a nivea for men after shave un copil nou şi eu sunt nou-nouţă sunt ca numai ce cumpărată de pe lipscani dintr-un magazin de rochii de mireasă voaluri şi coroniţe cu trandafiraşi scobiţi încă nu mi-am scos eticheta parcă-mi pare nu ştiu cum rău să renunţ la noutatea asta iar tu cu chitanţa aia în buzunar eu am o familie nouă şi-o coardă subţire de mătase întinsă ca la circ copilul meu cel vechi mă secundează îngăduitor

colea omul
colea refuza hotărât să intre în casă avea glod pe galoşi şi făină pe şapcă aştepta rezemat de uşă să-i scoată bunica un ulcior şi să plece co-lea o-mu co-lea o-mu stăteam ascunse într-un agud cu olica lui troşin

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 71

Zon@Literara

Mouse liric

prea mare ochii injectaţi zgomot şi forfotă sau doar impresia de forfotă undeva în spate cinematografu nu mai miroase a cinematograf, te trezeşti gîndind ca un moşneag care-l regretă pe dej

stînga comunicare
nu mai ai nimic de pierdut decît umilinţele prin care ai mai trece pînă la final acum poţi arde steagurile acum poţi face toate lucrurile pe care le poţi face pînă te vor doborî îţi vor urma toţi cei care nu mai au nimic de pierdut decît umilinţele prin care ar mai trece pînă la final vor arde steagurile vor arde imnurile vor face toate lucrurile pe care le pot face pînă vor fi doborîţi

)

Matei HUTOPILĂ
marţi cu a.k.
pe 23 august mi-am luat tricoul CCCP şi-am fost în acaju şi-n griff înainte să plecăm au pus iggy, passenger, cădeam în nostalgii pe 24 august mi-am dat seama

5.21 a.m. în mine schijele nopţii trecute
nu pot vorbi decît lucrurile pe care le pot vorbi cu ei iar asta poate ar fi însemnat altceva altcîndva dar acum tu-mi eşti de ajuns, chiar mai mult de atît şi asta e atît de bine pe cît ar fi putut să fie şi mi-e-ndeajuns, chiar mai mult de atît

a. k.
nici un erou aici să îmi dezlege lanţurile şi vor muşca din pieptul meu pînă la capăt căci pieptul meu nu se va vindeca atîta vreme cît voi fi-ntre cei-ce-respiră şi nimic nu voi putea uita nimic nimic

rojdionnîi v xixax*
nina numai noi vom şti ce e-n xixax şi nu vom pune botu la siropoşeniile lor antico şi nu vom pune botu la siropoşeniile lor antina pentru că ni se rupe dar nu aşa cum îşi imaginează ei (* nu neapărat pt cititori: titlul unei piese de nina hagen, născut în xixax, parafrazînd/parodiind rojdionnîi v sssr, născut în urss)

am fost la filme
cu degetele lipicioase cu nasul spart ritmic dezlipindu-le lipindu-le de paharul de plastic am fost la filme, cu ei am rupt petece de pe ei să tamponăm arcada spartă, să absoarbă sîngele în primul rînd am stat, la filme incomod toate privirile în ceafă deşi probabil că nu erau aşa, ci pe ecran şi lumina prea multă în primul rînd, ecranul

pagina 72

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Robert ŞERBAN s-a născut la 4 octombrie 1970, în Turnul Severin. Este scriitor, jurnalis şi editor. Trăieşte ân Timişoara. A debutat cu cartea Fireşte că exagerez (1994 - premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România). A mai publicat poezie: Odyssex (1996), Piper pe limbă (1999), Pe urmele marelui fluviu (2002), Timişoara în trei prieteni (2003), Cinema la mine acasă (2006), O căruţă încărcată cu nimic (2008), Heimkino, bei mir (pare în Germania 2009). Citată în cheie liric biografică, poezia lui Robert şerban relevă un dublu paradox: evocă fără să nostalgieze şi edifică deconstruind. Forţa ei provine dintr-un amestec de ironie sentimentală şi memorie necruţătoare, explorate cu luciditatea eului pentru care trecutul nu mai există, iar izvorul nu contează. Mircea MIHĂEŞ

robert ŞErBAN
Ocupat!
când am scos pachetul cu ţigări şi-am întrebat-o dacă vrea puştoaica mi-a spus extrăgându-şi una şi trecându-şi limba peste buzele niţel uscate toată ziua am poftit un kent lung dar aproape nimeni nu mai fumează kent lung mă bucur să cunosc oameni ca dumneavoastră am intrat în WC şi era curat am blocat uşa ne-am aprins ţigările şi am văzut fiecare cum îi tremură mâinile celuilalt am tras câteva fumuri fără să ne privim în ochi poate pentru că amândoi ştiam ce urma să se-ntâmple dac-o făceam cineva a încercat uşa fără să bată a zgâlţâit clanţa de câteva ori puştoaica m-a fixat cu ochii măriţi eu mi-am dus arătătorul la buze şi am strigat cu vocea mea răguşită de kent ocupat pentru câteva clipe nu s-a auzit decât mersul cadenţat al trenului nu şi paşii care trebuiau să se îndepărteze

fata a vrut să-mi spună ceva dar i-am acoperit la repezeală gura cu a mea plină de fum într-o secundă l-a tras în plămâni aşa cum făceau puşcăriaşii de altă dată ca să nu risipească tutunul iar apoi mi-a umplut gura cu limba ei ne-am dezlipit când cel din spatele uşii a plecat parcă mulţumit de ce auzise am mai tras fiecare de câteva ori din ţigări apoi le-am aruncat în vasul metalic al veceului unde-au plutit câteva momente una lângă cealaltă după care au dispărut sub jetul puternic de apă

Motoreta Suzuki
când îşi face codiţe florina seamănă cu o motoretă suzuki după o noapte în care am băut foarte mult vin şi după o dimineaţă în care m-au durut deodată ficatul fierea şi stomacul mi-am amintit ce mi-a spus maiorul toma de la circulaţie motocicliştii nu sunt decât nişte donatori de organe

)

Mouse liric

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 73

Zon@Literara
Amintire pe timp de pace
sunt dreptaci însă cu arma trag inexplicabil cu stânga locotenentul truşculescu a crezut că mi s-a urcat sperma la creier şi că-mi bat joc de el mi-a promis c-o să mă joace cu bocancii în gură iar mâna aia o să mi-o rupă şi-o să mi-o bage-n cur la prima aplicaţie a regimentului mi-a ordonat să rămân ascuns în tranşeu şi să trag la ţintă în locul fiecărui soldat din pluton apoi după ce s-a terminat tragerea mi-a spus că a fost fb că l-am scos dintr-un mare căcat şi mi-a strâns bărbăteşte mâna

să pună mâna pe un papuc

Fahren. Halt!
nici-un parfum nu te poate beli

lui Ştefan Călărăşanu

pielea în care nu mai încapi are prin ea aşchii de lemn vârfuri de piatră ace de bronz pe care ţi le-ai pune în păr ca o fată dacă ai avea păr mâna ce ţi se termină cu nişte cârnaţi trece uşor peste fruntea sub care cutele bătrâneţii ţin între ele ca nişte mostre subţiri parfumul unei vieţi ce n-are sfârşit

)

Mi-e frică de orice dumnezeu
ce insectă enormă zboară prin cameră! n-aş vrea s-o omor am mai omorât un câine cu maşina alăltăieri şi am plâns de m-am spart la marginea drumului ce mare e! poate că-i dumnezeul viespilor şi al bondarilor iar mie mi-e frică de orice dumnezeu aş închide ochii o clipă dac-aş fi sigur că iese sau că se face invizibilă dar îmi dă târcoale continuu deasupra de parcă ar vrea să mă sanctifice şi să-mi pună pe cap aureola zumzetul ei înfricoşător dacă eşti cine pare că eşti fă te rog repede o minune fiindcă unui sfânt adevărat nu i-ar trece niciodată prin minte

Faţă în faţă
şi tu ai vrut să sari într-un marfar şi se fugi cu el până când liniile se-ntâlnesc într-un ghem din care bunica ta ar fi ştiut să facă nişte şosete straşnice şi tu ai vrut să mănânci din furate şi să bei de la alţii să te speli în ochii pământului întotdeauna orbi de câteva zile să-ţi sufleci pantalonii şi să alergi de pe un picior pe altul ca şi cum ai măsura lumea ai vrut toate astea cu disperare în faţa oglinzii mari de pe hol priveşte-te priveşte-te până când din oglindă va ieşi urlând o locomotivă şi o va face ţăndări

pagina 74

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Curente, generaţii şi premii literare

Anchetă realizată de Paul GORBAN Aşteptăm răspunsurile dumneavoastră la adresa redacţiei: zonaliterara@yahoo.com

modernul postmodern Petruţ PÂrVESCU
1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc? 1. Postmodernismul este o falsă problemă. Este, mai mult sau mai puţin, o temă a criticii literare. Din antichitate şi până astăzi vorbim despre această chestiune, e drept, sub alte denumiri. De fapt, nici nu cred că există post/modernism… Există doar o paradigmă a noului legată de postmodernism. Asumarea noii paradigme presupune, înainte de toate, asumarea poeziei moderne şi a textelor teoretice de la Baudelaire încoace: Rimbaud, Mallarmè, Ezra Pound, T. S. Eliot, Fernando Passoa, Paul Valèry, Apollinaire etc.; ideologia mijloacelor teoretice a unui Jean François Lyotard şi Wittgenstein; inventivitatea lui Joyce şi hermeneutica lui Umberto Eco. Modernul este mereu postmodern. El are antecedente, are istorie, are trecut, prezent şi viitor. Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Villon, Eminescu, Creangă, Arghezi, Preda, Sorescu, rămân mereu contemporanii noştri. Literatura de bună calitate are la bază fundamentele: Modele, Expresii durabile, Piloni. Fundamentele sunt echilibrul între tradiţie şi inovaţie, între clasic şi modern. Restul ţine de avangardă… Avangardele sunt necesare, utile chiar. Avangardele nu creează însă şcoli. Ele dinamitează sistemul în momentele lui de criză, lentoare, anchiloză şi oboseală. Şi am tot continua… Temele, în general vorbind, sunt mai mereu aceleaşi. Cuvântul, sintagma, ţin de vocaţia artistului, de măiestria, talentul, seriozitatea şi…, foarte important!, cultura acestuia. Fără aceasta, de pe urma urmei…, întreaga construcţie a geniului neînţeles nu este decât o lungă, imuabilă, dezarmantă tăcere!.. 2. S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta

este mereu

)

Zon@ncheta

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 75

Zon@Literara
biologică şi abordarea unor anumite genuri literare? 2. Generaţia ca vârstă biologică! Este şi nu este o realitate... Fiecare generaţie de scriitori, creatori de sens estetic, artişti în general, au cătat să-şi promoveze, argumenteze, susţină la un moment dat proiectul. Unii au făcut-o pe cont propriu, e drept, puţini la număr, alţii au abordat problema în haită, ceată sau gaşcă. Cu toţii au căutat o nişă, o spărtură în blocul contemporan, opac, uneori până la anchilozare, clasicizat, conservator chiar, el însuşi creat, la un moment dat, prin aceleaşi mijloace…, prin care noul, modernul, nu post/modernul, să le prioritizeze discursul. Fiecare noua generaţie, a debutat ca orice „mică” sau „mare avangardă”, a început prin negarea realităţilor, apoi, cu mijloacele adecvate, mai mult sau mai puţin ortodoxe, încet, încet, au cucerit reduta, iar pe meterezele sfărâmate au arborat propriul steagul – blazon. Când această bătălie, pe termen lung, oarecum ciudată, dar, în acelaşi timp „corectă”, a avut în raniţă şi bastonul unui/unor strateg/strategi de notorietate, capabili să preia „generaţia”, s-o promoveze, la toate capitolele, victoria, în cele mai multe cazuri, a fost asigurată. Miza unor astfel de concentrări şi mecanisme literare sunt îndeobşte ştiute. Generaţia în sine, ca orice grup, entitate, are afinităţi legate de vârstă, prietenie, etc., dar mai ales doctrină, are un program estetic. Acesta din urmă este baza oricărei alianţe. În ce măsură acest program satisface „cererea”!? Cererea şi oferta sunt, de multă vreme, regulile pieţei, oricare ar fi ea. În ce măsură şi „piaţa” este pregătită, are norme, criterii etc., este o altă întrebare? Ce joc au valorile jocului, ce sită cerne şi discerne dănţuiala, care sunt scările valorice ale prezentului obscur şi unde se regăseşte sau nu fiecare?.. În „joca jocului”, dincolo de aparenţe, „valorile”, oricare ar fi ele!, se cuantifică şi operează în câmpul realităţilor obiective. Societatea are şi ea, la rându-i, mecanismele „sacre” de selecţie. Ea precizează, da verdicte, uneori ingrate!, şi… numai la

timpul prezent!, cine, ce este sau nu este pentru dânsa Valoare. Cu alte cuvinte, fiecare Timp istorico-literar, în cazul de faţă, are normele şi criteriile sale axiologice. Istoria, Timpul, în marea trecere, face, până la urmă, numărătoarea inversă… Alege, culege, desparte, cu alte cuvinte, nu iartă pe nimeni!.. E un proces logic, fisc, dincolo de avatarurile modei, normelor încestuase, gusturilor prezente sau viitoare! 3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră? Scriitorul, artistul, omul în general, nu este decât produsul cultural al unei epoci. Sigur, în comparaţie cu perioada antedecembristă, este de discutat… Nu prea mult însă. Vedeţi generaţia optzecistă... Puternică, solidă, dispusă la sacrificii, nu şi-a epuizat resursele, temele şi timpul biologice chiar. Este interesant de făcut o scurtă evaluare… care sunt marii contemporani, care sunt marii critici? Ei, ce ziceţi! S-a schimbat paradigma şi eu am fost plecat… Parcă îmi daţi puţintică dreptate. Şi lucrurile nu se opresc aici… Douăzeci de ani nu sunt mulţi în condiţiile tranziţiei româneşti. Deocamdată, cu foarte puţine excepţii, produsul estetic al postdecebriştilor îşi trage seva din rădăcina optzecistă. Generaţia postdecembristă nu şi-a făcut încă apariţia! Ea lucrează, însă, la proiectul său. Sunt încredinţat ca va fi unul pe măsura atleţilor, unii dintre ei şi-au făcut deja simţită prezenţa! Arena, după câte se întrevede, este dispusă să-i accepte, deocamdată la peluze, tribunele fiind, deocamdată, ocupate… Va fi o bătălie dură, dar mai ales de durată. Libertatea a favorizat cadrul unor astfel de competiţii, unei mai mari circulaţii a ideilor, a dinamizat reperele etice şi estetice ale produsului ca valoare sau nonvaloare, supunând oferta unei acerbe dispute concurenţiale. Piaţa, care nu mai este provincială, mai mult sau mai puţin acceptate, de cele mai multe ori, este singurul barometru al acestei inerente dispute. Calitatea produsului are, el însuşi,

)

pagina 76

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
tarele sale. Dar rămâne, la toate capitolele, în timp şi în spaţiu, singurul atribut capabil să creeze şi recreeze valoarea ca atare. Din spuma valurilor nisipul va alege scoica purtătoare de perlă! 4. Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blogliteratura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru? Dacă, potrivit dicţionarului, canon, canoane, s. n., înseamnă regulă, dogmă bisericească; tipici; normă, regulă de conduită, da, într-un anume fel. Acela al unei particularizări relaxate, dezinhibate, lipsite de prejudecăţi. Din alt punct de vedere, analiza mai atentă a fenomenului, cu toate avatarurile sale, poartă, pe umeri, amprenta unor altfel de asumări. Şi într-un caz, şi în altul, scriitorul, scrierea sau mai rescrierea epopeii disjunctive, dă, în ultimă instanţă, substanţa necesară, relevantă actului său estetic în câmpul referenţial. De la Homer încoace, litera, vorbită sau scrisă, este angajata timpului, ca manieră, discurs, matrice. Mijloacele s-au tot modificat. Normal, cele fizice, am spune, dar şi cele de gramatica şi hermeneutica textului…, în schimb temele, vorbesc de marile teme, au rămas cam aceleaşi. Cine şi cum îmbracă, le îmbracă aceste teme-simbol, apte să dinamiteze spaţiul şi timpul grăitului cu adevărat în spaţiul cultural, cine poate da seamă? La limita ordinară a percepţiei, fenomenul atacă clorofila oricărei disertaţii savante. Libertatea ludică sau onirică a criticii de formare sau întâmpinare, care este ea însăşi, la urma urmei, este o redutabilă convenţie…, restabileşte, oarecum, graniţele nonformale ale produsului ca atare. Restul trupei, trupelor, pe regimente, clanuri, găşti sau triste kamikaze, orbăcăie voioasă şi plină de orgolii rănite în noaptea zilei fără de sfârşit!

5. Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru? Cred ca am răspuns, oarecum… Literatura este, ea însăşi, parte a istoriei. Ca orice construcţie vie are sens, viitor! Global sau zonal, central sau provincial. În spaţiul informaţional centrele de putere se calcă pe picioare. Generaţiile vin şi trec! Rămân doar urmele unora dintre reprezentanţii de frunte ale acestora, în malaxorul dinamic al valorilor, ca nişte borne flexibile între prezent, trecut şi viitor. Zicerea şi dezicerea de lunga pestriţa turmă în desfăşurare sau derulare este, la urma urmelor, o chestiune de gust. Optimismul dezarmant al unora, alimentează pesimismul înflăcărat ale celorlalţi, şi invers! Grupaţi sau nu, fiecare pre limba sa, dulce-amară, scrijeleşte cu pricepere sau nu nisipul umblător pe fundul acestei mări albe, unde…, cu iubire, ură, invidie, dragoste, înverşunare…, ne trăim, până la urmă, superba destrămare! 6. Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor? Competiţia, în astfel de cazuri, este dor cu tine însuţi. Restul este literatură!.. Premiul, ca instituţie, este un incident frumos în tolba unui scriitor! Abonat, din întâmplare sau nu…, face, de prea multe ori, deliciul unor cutume osificate, găşti, cacealmale şi pariuri neonorate… Premiul Nobel este doar o Monedă Geopolitică, uneori hazlie, al unul demers, altfel, lăudabil!

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 77

Zon@Literara

Zon@ncheta

„La Piatra Neamţ se vorbeşte mai puţin despre postmodernism, provincia a rămas, pare-mi-se, încă în întunecatul modernism...!”

)

Adrian Alui gHEOrgHE
- De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc? - Da, e o imagine frumoasă aceasta, cu o lume întreagă (toată lumea, ca să te citez) care vorbeşte despre postmodernism, eventual despre postmodernismul literar românesc ...! Dar o fi chiar aşa? La Piatra Neamţ se vorbeşte, recunosc, mai puţin despre postmodernism, poate că „provincia provinciei” a rămas încă în întunecatul modernism...! Glumesc. Mărturisesc că nu m-a prins deloc teoretizarea postmodernismului, că am fost şi sînt neatent la ceea ce produce postmodernismul în literatură, sînt un anacronic care se raportează încă la cărţi, la autori, la inspiraţie. Ca să ştim cu adevărat dacă am trăit în postmodernism, ne trebuie o distanţă apreciabilă în timp, ne trebuie nişte opere care să ilustreze epoca şi curentul. Nici clasicii din „perioada marilor clasici” habar nu aveau că trăiau în asemenea glorioasă epocă, nu-i aşa? Literatura română încă mai consumă din combustia optzecismului, care îi este mai apropiat, mai concret. Raportat la optzecism, postmodernismul e un fel de idee globalistă care bîntuie pe deasupra, fără o ţintă precisă, în timp ce dedesubt viaţa îşi trăieşte limitele şi aspiraţiile. Probabil că denumirea de postmodernism dată acestei perioade ţine de o lipsă de imaginaţie de moment, în timp se va găsi un alt termen, mai inspirat, mai cuprinzător. Dacă avem un postmodernism românesc? Constantin Noica a lăsat o carte cu un titlu curios: „Sentimentul românesc al fiinţei”. Titlul acesta a stîrnit comentarii, ironii, replici. De ce nu „sentimentul luxemburghez al fiinţei”, s-a spus? Sau „sentimentul malgaş al fiinţei”...? De ce să nu aibă fiecare naţie „sentimentul fiinţei” propriu? De parcă am deschide ochii în plină „realitate” Caragiale: „Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi ... Numai noi să n-avem faliţii noştri!...”. La fel şi „postmodernismul românesc” e o marotă pentru cîţiva contemporani care pe vreme de secetă îşi clătesc gura cu apă chioară teoretică. Dar dacă măcar ei pricep ce vorbesc, tot e ceva...! - S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare? - E o întrebare mai amplă, cu subîntrebări, aşa că am să răspund punctual. a). Societatea scriitorilor are nevoie de solidaritate într-o lume în care tot ce există şi mişcă în afara banilor e sortit dispreţului. Prietenia ţine de afecţiune, solidaritatea ţine de principii, de calcule, de o înţelegere a unui

pagina 78

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
rost al literaturii pe lumea asta. Solidaritatea în literatură (ca în oricare altă breaslă) ar trebui să refacă noţiunea de elită, să reconsidere valoarea. Prietenia este, prea adesea, o rampă pentru compromisuri în cultură, în numele prieteniei (cumetrialităţii) mediocritatea este promovată ca valoare. Prietenia este o chestiune privată, solidaritatea este un deziderat de breaslă. Dar poţi să fii prieten, valoros şi solidar în acelaşi timp în interiorul unui moment al literaturii, în raport cu ceilalţi confraţi. b). Dacă există un dialog real între generaţii? Părerea mea e că acest dialog suferă de o anumită incoerenţă, de fracturi care afectează valoarea, credibilitatea, siguranţa de sine a celor care pătrund în interiorul literaturii. Nici o generaţie nu îşi este suficientă sieşi, asta e limpede, de asta fiecare generaţie are nevoie de « validarea » generaţiei precedente şi de preluarea mesajului de către cei care vin. Vorbim, desigur, luînd în calcul valoarea socială a unei culturi, a unei literaturi, în condiţiile în care ştim că autorul este singur în faţa paginii albe, dar se visează în miezul unei lumi mişcate, tulburate de mesajul său, de misiunea sa. Nu ştiu de ce, dar parcă o generaţie literară hrănită la « McDonalds” e pe cale să producă la noi ceea ce s-ar numi „McLiteratură”. Sau mă înşel? Coerenţa generaţiilor literare garantează o istorie literară. Iar în afara istoriei individul, scriitor sau doar cititor, e o pradă sigură. c). Ce înseamnă o generaţie literară? În afară de ceea ce au spus istoricii, mai putem adăuga că o generaţie literară este suma individualităţilor după ce o perioadă literară efervescentă şi-a desemnat supravieţuitorii. d). Dacă există vreo legătură între vîrsta biologică şi abordarea unor anume genuri literare? Posibil. Cred, de exemplu, că nu poţi scrie proză importantă pînă pe la 25 de ani, din cauza lipsei exerciţiului de a scrie. Şi nici teatru pînă pe la 35, din cauza înţelegerii insuficiente a mecanismului care mişcă lumea din interior. Poezie poţi scrie de cînd miroşi alfabetul iar eseu faci toată viaţa. Sînt şi excepţii, dar asta e toată morala, artistul luptă de la prima clipire de vocaţie împotriva limitelor şi tabuurilor. Dar aici propun şi un alt răspuns: de vreme ce modernitatea a abolit graniţele dintre genuri, scriitorul trudeşte la texte, în general, neatent la demarcaţia strictă dintre proză, poezie sau eseu. Asta rezolvă rimbaldian orice ambiguitate. - Care ar fi portretul scriitorului român

după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră? - Portretul scriitorului român, după două decenii de libertate, este unul paradoxal: din profil stînga e fericit că e european, din profil dreapta e nemulţumit că nu este văzut în Europa nici cît sînt văzuţi şi semnalaţi ţiganii români iar din faţă este reprezentat ca o statuie (mută ?) a frustrărilor sociale, economice, istorice. Cred că scriitorul român nici nu s-a gîndit serios că s-au deschis porţile Europei pentru el şi opera lui, a ieşit peste graniţă cu timiditate, s-a întors acasă iute ca să nu-şi piardă aplombul cîştigat în confruntarea (paşnică) cu ceilalţi confraţi. Validarea europeană nu se va da niciodată la Bucureşti sau la Iaşi, ci la Paris sau la Londra sau la Berlin. Dacă generaţia 80 a ratat startul spre Europa din motive istorice, promoţiile tinere nu au voie să rateze această confruntare care să o pună în valoare. Numai să aibă cu ce să se prezinte în faţa Europei, să cunoască aşteptările cititorilor şi ale criticii. Deşi, cînd e vorba de traduceri validarea cititorilor e mai importantă decît cea a criticii… ! Cum a fost influenţată literatura română de această deschidere ? Decisiv, aş spune. A respirat. S-a decomprimat. A aflat unde este, de fapt. De la această înţelegere poate merge mai departe. În plan personal m-am convins că Europa există şi asta mi-a fost, pentru o vreme, îndeajuns. Restul e aspiraţie, şansă, conjunctură. - Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru? - Orice mijloc este bun atunci cînd nu devine excesiv. La o primă vedere cenaclurile produc cenaclişti, reţelele de socializare « socializează indivizi», reţelele literare pun în relaţie oameni cu aspiraţii literare. Despre valoarea acestor producte care circulă pe internet mi-e greu să vorbesc, cele mai multe suplinesc vechile « jurnale » adolescentine şi asta nu e nimic grav. Scriitorii adevăraţi se recunosc imediat, Dumnezeu îi smulge din mulţime şi îi împinge la momentul potrivit în faţă. Nu sînt speriat că literatura noastră ar

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 79

Zon@Literara
putea să decadă, după ce avem cîteva duzine de scriitori de prim raft într-o posibilă bibliotecă universală, nu mai putem scădea sub ei, căci nu poţi valida mediocritatea şi s-o aşezi lîngă Eminescu, Sorescu, Stănescu, Blaga, Mazilescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Gellu Naum etc., ca să mă refer doar la cei care nu mai sînt. Eliberarea de canon, sub presiunea internetului, nu e posibilă, pentru că opera finită dictează canonul şi nu canonul produce operă. - Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru? - Literatura română are, logic, tot viitorul din lume în faţă. Iar viitorul este, tot logic, luminos. În literatură, ca şi în alte domenii, viitorul este expresia trecutului, porneşte de acolo. Cît despre generaţia 80, aceasta se va înregistra decisiv în momentul în care individualităţile « promovate » vor depăşi valoarea întregului. Observi, de exemplu, că în aceşti ani mai toţi optzeciştii apar spornic cu cărţi importante, care reconfirmă începuturile şi aşteptările ? Generaţia 80 a avut norocul să se solidarizeze într-o perioadă în care solidaritatea era posibilă şi avea o ţintă comună : împotriva ideologiilor şi a activismului ! Generaţia 80 a pregătit mentalul « revoluţiei române », asta poate fi demonstrat « pe texte ». Al Cistelecan cu Alexandru Muşina, cu Virgil Podoabă parcă şi-au dat o demisie simbolică din rîndurile « generaţiei 80 ». O asemenea demisie e, de fapt o reconfirmare a ideii de generaţie şi e un semnal că individualităţile produse de aceasta au ajuns la maturitatea deplină. Evoluţia « în grup », cu « generaţia », dusă prea departe, favorizează fireasca mediocritate, trage înapoi valorile. Dar timpul e cel mai bun critic, el produce demarcaţiile fireşti. Crezi că grupările mai noi nu sînt solidare, nu se mai constituie în generaţii de creaţie ? Ca să vezi un lucru, priveşte-l de aproape, ca să-l cunoşti, priveşte-l de departe. De asta, trebuie luată ceva distanţă în timp, ca să putem vedea ce se întîmplă azi. Oricum, pe toţi îi uneşte (ne uneşte) limba română şi o oarecare sensibilitate românească, de neocolit. - Putem vorbi de o competiţie literară

între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor? - Nu cred să existe competiţie între generaţiile literare, cel mult o generaţie literară e « competitivă » în interiorul evoluţiei sale. Şi scriitorul e în competiţie doar cu sine însuşi. Topurile literare sînt reflexe ale unei subiectivităţi, necesare deseori pentru o semnalizare a unor opere care contează. Că altfel, cititorul neobişnuit cu « noua literatură » cum să distingă în noianul de noutăţi ? Ai spus o expresie care nu pare să facă parte din preocupările lumii literare de la noi : marketing editorial. La noi absolut nimeni nu are ideea marketingului editorial cu adevărat, nici măcar editurile mari, gen « Humanitas » sau « Polirom » sau « Paralela 45 » … ! Promovarea se face la întîmplare, pompieristic, se urmăreşte doar ca o carte să nu producă pagube prea mari sau să se echilibreze costurile în vreun fel. O editură trebuie să mizeze pe un autor, să-l « cosmetizeze » şi să-l ducă pînă în preajma « Nobelului », luat ca o referinţă la îndemînă. Poate că « Humanitasul » face acest lucru cu Mircea Cărtărescu… ? Dea Domnul să îi reuşească ! Cît despre premiul Nobel, am mai spus-o şi altă dată, a făcut mai mult rău literaturilor naţionale, decît a făcut bine literaturii universale. Preocupat de mondializare, scriitorul a pierdut, deseori, ţinta « naţională ». Şi rămîn la ceea ce spunea Călinescu : « în universal pătrunzi prin naţional ». Sau acesta nu mai e un principiu postmodern ? Atîta timp cît nu avem un premiu Nobel, sîntem o literatură tînără, avem la ce visa. Cu un premiu Nobel adjudecat, ne-am încărca prea lesne conştiinţa cu invidii, frustrări, lehamite. După cum merg lucrurile vom lua premiul Nobel în ultimul an în care se va mai acorda, înainte de a se decide că acesta reprezintă o rămăşiţă a trecutului, modern sau postmodern. De asta, în aşteptarea momentului, să ne ocupăm de bucătăria noastră literară neinfluenţaţi nici de istorie, nici de post-istorie. Piatra Neamţ, 11 decembrie 2011 A consemnat Paul GORBAN

)

pagina 80

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Libertatea obţinută în 1989, deşi indispensabilă în actul de creaţie, este pentru scriitorul român motorul din Tecuci al magistrului Ursachi, nefolosindu-i la nimic. Dumitru Augustin DOMAN
1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc? Nu e rău că se vorbeşte/că s-a vorbit. Din păcate, cred că în mare măsură postmodernismul românesc s-a epuizat, a fost atât de supralicitat începând cu anii ’80 încât şi-a tocit înţelesurile, iar textele atinse de postmodernism încep să capete un aer desuet. Ceea ce nu înseamnă că acest curent n-ar avea rolul său în literatura scrisă după 1980. Dar, ca să fac o analogie, aş zice că revoluţia în limbajul poetic a lui Nichita Stănescu este mai substanţială decât revoluţia făcută de postmodernism în literatura română a ultimelor decenii. În limbajul liric al lui Nichita încă se scrie; la postmodernism, în schimb, se caută deja alternative. 2. S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare? Prietenia – literară, să ne înţelegem – a creat dintotdeauna şi oriunde generaţii literare. După ce s-au coagulat generaţiile, autorii s-au afirmat individual, fiecare urmându-şi propriul destin, poate doar istoricilor literari şi criticilor rămându-le să-i consemneze în cadrul generaţiilor. Membrii Generaţiei ’27 erau prieteni, îmbrăţişând aceleaşi idei, iar la început chiar aceleaşi orientări politice. Generaţia ’60 a fost strâns legată de prietenia scriitorilor care-o compuneau : Nicolae Breban, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Nicolae Velea, D. R. Popescu… Cei care au ajuns în fruntea revistelor şi editurilor sau a Uniunii îi promovau pe ceilalţi. Generaţia ’60 a avut criticii ei din interior care au lucrat temeinic la afirmarea ei în ansamblu şi a individualităţilor remarcabile. Pe baze de prietenie literară s-a afirmat şi generaţia ’80, chiar dacă în mai multe grupuri, datorită condiţiilor din ultimii ani ai dictaturii. Doar că n-a prea avut crticii ei, poate doar nişte teoreticieni ai textualismului, ai postmodernismului, în general, rol în afirmarea lor având tot criticii şaizecişti. În mare măsură, prietenia încă îi mai ţine grupaţi pe optzecişti. Mai rebeli par a fi douămiiştii, dar nu e timpul trecut ca şi la ei să să impună în cele din urmă prietenia literară. Ce e o generaţie literară ? O grupare de scriitori care apare o dată la 25-30 de ani, o dată cu schimbarea unui regim socio-politic şi mai ales cu schimbarea unei paradigme culturale, după ce precedenta a obosit. 3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română?

)

Zon@ncheta

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 81

Zon@Literara
Dar opera dumneavoastră? Paradoxal, libertatea de mişcare, de expresie, de afirmare de după 1989 i-a luat scriitorului român statutul de profesionist. Scriitorii de la 2011 sunt o armată neregulată, înaintând confuz spre nu se ştie unde, întrun amestec aiuritor de profesionişti adevăraţi şi veleitari voioşi, fără comandanţi între plutoane care să dea direcţii, unde în general zecile de reviste nu prea au programe şi nu reprezintă proiecte, ci se fac pe principiul mult şi amestecat, unde editurile nu mai au redactori de carte şi nici corectori. Romancieri care vindeau în anii ’80 între 50 000 şi 100 000 de exemplare dintr-un titlu, acum nu vând 700. Citeşti 75 de reviste într-o lună, iar la sfârşitul anului e greu să-ţi faci o idee despre ierarhia respectivului an editorial ; trebuie să iei pe cont propriu crearea propriei ierarhii, pentru uzul tău personal. Una cvasiunanimă nu există. Aşadar, cu totul neaşteptat, libertatea obţinută în 1989, deşi indispensabilă în actul de creaţie, este pentru scriitorul român motorul din Tecuci al magistrului Ursachi, nefolosindu-i la nimic. 4. Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru? Cenaclurile astea pe internet sunt viabile. Deocamdată tinerii sunt protagonişti, lucru firesc. Dar modalitatea aceasta rapidă de a ajunge la cititor îi va cuceri, sunt convins, şi pe cei mai bătrâni şi mai conservatori. E o alternativă de care trebuie să ţinem seamă. Pe măsură ce se subţiază tirajele pe hârtie şi la reviste, şi la cărţi, creşte audienţa literaturii pe internet, ca şi comentariile făcute direct de acasă şi la ora cea mai convenabilă pentru oricine. Cele mai la îndemână ateliere literare. Dai drumul textului, ţi-e accesat de o sutădouă de cititori, vreo zece ţi-l comentează şi-ţi dai seama imediat de modul cum e receptat şi hotărăşti dacă-l păstrezi sau îl dai deoparte. 5. Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din

care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru? Globalizarea n-ar trebui să sperie scriitorul, un specific al locului, nu neapărat naţional, rămâne. Ismail Kadare a fost nominalizat de nenumărate ori la Nobel de când s-a stabilit la Paris. Iar el nu scrie despre Parisul sau Uniunea Europeană de la 2010, ci despre fapte istorice din Albania. Contează cum scrie. Melanjul dintre insolitul conţinutului naraţiunii şi tehnica epică dau originalitatea. În acest fel poate scrie şi orice autor român. Poate că şi Herta Muller este apreciată tocmai pentru specificul prozei ei a cărei acţiune are loc în România într-un anumit context istoric. Nu e nicio dramă că unii optzecişti se dezic de generaţia lor. A făcut-o public Al. Cistelecan. Fiecare rămâne ca autor individual, fiecare are personalitate, nu mai are nevoie de « tutelă ». Depinde cum va fi perceput ulterior de eventualele istorii ale literaturii române, că nu te întreabă nimeni peste 50 de ani dacă te mai consideri optzecist sau nu, după cum nu te întreabă dacă generaţia asta există sau a existat. 6. Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor? Competiţia literară între generaţii este implicită, nu trebuie făcută programatic; o percepe şi o judecă cititorul, criticul, istoricul literar. Că vine generaţia 2000 şi numeşte generaţia ’60 expirată nu e nicio problemă. E un « manifest » trecător. Era socotită « generaţia pierdută » la început şi aceea a lui Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Fitzgerald etc. Urma a ales, nu-i aşa, că numai pierdută nu e o asemenea generaţie. Premiul literar în România este o instituţie căzută în derizoriu, cu mici excepţii, desigur : Premiul Naţional Mihai Eminescu, Premiul Anonimul, în oarecare măsură premiile USR… Nu ştiu în ce măsură influenţează Premiul Nobel o literatură, dar literaturii române îi trebuie neapărat unul pentru a linişti odată apele. De mai bine de 50 de ani e o adevărată obsesie.

)

pagina 82

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

În spatele monitorului poţi fi oricine

)

Zon@ncheta

Ofelia PrODAN
1. În primul rând aş începe cu o confesiune: eu am auzit acest cuvânt repudiat într-un loc repudiat, apoi reabilitat, pe scurt l-am auzit la Crucea de Piatră, în vremurile acelea când încă îmi mai permiteam să-mi satisfac înclinaţiile decandente şi exacerbat de rafinate. Se vorbea pe un ton misterios, aproape sacerdotal despre acest cuvânt, nici pomeneală de bârfă! Aceasta este o abordare cât de cât rezonabilă şi cât de cât coerentă în spaţiul mioritic, unde nimic nu e ceea ce pare, dar totul este cum ni se pare, şi ăsta-i farmecul, nu? De aceea, eu, umil, îmi permit să afirm că se poate vorbi despre acest cuvânt oricând şi în orice împrejurare şi după cum ai chef, mai ales după acum ai chef, căci, tot umil, afirm că aceasta ar putea fi chintesenţa cuvântului “postmodernism românesc.” 2. Aşa cum există anumite legături între electronii ce orbitează în jurul nucleului, fireşti în legile fizicii, tot aşa există anumite legături între scriitori, la fel de fireşti în relaţiile de breaslă. Acestea nu sunt numai şi numai de prietenie sau de solidaritate, căci aşa cum un electron poate părăsi orbita şi să fie astfel pe cont propriu, tot aşa unii scriitori preferă să orbiteze în jurul propriului nucleu literar. Tot ce spun acum şi aici este perfect real, verificabil şi chiar verificat. Tot aşa cum electronii interacţionează între ei, fie că aparţin de un nucleu sau altul, tot aşa scriitorii interacţionează între ei, fie că aparţin unei generaţii sau alteia. În timpul acestor interacţiuni au loc numeroase reacţii pe care le putem numi la limită dialog sau dialoguri literare. Ele au loc indiferent de relaţia în care se află momentan electronul cu nucleul, sau scriitorul cu generaţia. Simplă observaţie: relaţiile dintre generaţiile şi genurile literare sunt imprevizibile, dar nu total haotice. 3. Închideţi o secundă ochii şi vizualizaţi un portret de Picasso şi un autoportret de Salvador Dali, apoi suprapuneţi-le. S-ar putea să obţineţi portretul fidel sau infidel al scriitorului român după cele două decenii de liberă circulaţie. Satisfacţie negarantată! Deschidere totală sau parţială, depinde de scriitor. Despre opera mea nu vorbesc decât în somn. 4. Internetul este unealta Satanei! Feriţivă de internet acasă, la serviciu, în tren, în avion, oriunde este internet. Dar internet este aproape peste tot! Satana este peste tot! Fireşte, glumesc! Asta arată, de fapt, ce important este internetul în zilele noastre, ai acces oriunde şi oricând la informaţie. În spatele monitorului poţi fi oricine, poţi avea personalitate multiplă, poţi dezvolta noi psihoze şi noi nevroze, te poţi elibera de orice canon, dar îţi şi poţi impune noi canoane. De restul nu garantez nimic! 5. Când eram copil îmi plăcea basmul Cenuşăresei foarte mult. Îmi doream să fiu Cenuşăreasa. Poate literatura română este Cenuşăreasa… dar ce înghesuială de Cenuşărese la porţile palatului! Cam greu s-o distingi pe cea autentică. E o modă ce tot revine, aşa cum bine îi şade oricărei mode: să te dezici de ceea ce ai crezut sau crezi că eşti. În realitate, e vorba de un simptom firesc, dar şi de un complex totodată. 6. Competiţie există oriunde şi oricând. E cel mai firesc lucru, consecinţă a luptei pentru supravieţuire. Competiţia literară, între şi în interiorul generaţiilor, este mult mai ascuţită şi decât lupta de clasă. Din fericire, există măşti ale civilităţii, altfel am semăna teribil cu nişte personaje din Cartea Junglei. Despre premii, de la cele ale USR-ului până la premiul Nobel se poate specula mult şi bine. Vă aşteptaţi cumva s-o fac şi eu? Ei bine, în spiritul postmodernismului balcanic declar că momentan nu am chef şi că mi-e şi o lene grozavă….

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 83

Zon@Literara

)

Poesis

Nora IUgA

o casă atât de concretă
o dimineaţă în aşteptarea unui tren sub lumina tulbure ceştile de cafea şi surîsul dar e vorba de viaţa mea de această insesizabilă atingere dintre somn şi întîmplare ca naşterea unui sîmbure într-un fruct de lemn şi aş merge de mînă cu umbra cum merge orbul cu presimţirea şi cangurul mic din marsupiu îi vorbeşte mamei pe care n-o vede un drum fără ţintă doi saboţi fără paşi şi locuieşti într-o casă atît de concretă ca o crimă deliberată şi iată prinzi în mînă molia un exerciţiu spiritual iadul e chiar aici învîrtindu-şi elicia prin aer

pagina 84

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

)

Nicolae SAVA

Poesis

Poem la Soveja
Aici oamenii fac dragoste se plimbă când plouă bîrfesc şi joacă popa-prostu cu pedepse uşchite tăcerea mea e insuportabilă geamătul meu a născut azi dimineaţă o bibliotecă nimeni nu-şi bagă degetele în priză pentru a încerca intensitatea curentului veveriţele de aici şi-au pierdut libertatea au cândut-o pe câteva alune gesturile lor fac parte acum din confortul biletului nostru roz aşteptam zilnic un tren să arunce în aer liniştea asta mucegăită sau un ceas deşteptător să-şi dea brusc în petec dar nimic numai franl O`Hara stă liniştit lângă mine tace îmi strânge mâna din când în când o femeie mi-o retrag precum transparentele vinovatele nevinovatele coarne de melc bucătarii dolofani măsoară timpul azi o doamnă foarte domestică se aşezase lângă mine e liber vă rog mersi ce timp minunat şi trăgea cu ochiul pe carte citindu-mi nu observam că prin faţa noastră o bîtrânică firavă coborâse din istorie să ne vândă fragi seara dans în sala de mese hi hi hi hlizi doamna dansezi ca un arbitru de box în colecţia de ziare a bibliotecii îmi găsii nişte versuri cineva pusese un oribil mare semn de întrebare în dreptul numelui meu hi hi hi doamna plecase ora trecuse puţin peste zero şi nu ştiam pe care din prietenii mei de departe să-i iau la plimbare.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 85

Zon@Literara

)

Poesis

gabriel CHIFU

în paradis se ajunge pe o scurtătură
în paradis se ajunge direct pe o scurtătură ia-o pe străduţa asta1 mi-a explicat un localnic din orăşelul acela de pe ţărmul mediteranei. l-am ascultat. am dat peste un fel de promontoriu unde se odihneau tăcuţi trei sute de îngeri. erau dintr-un lot nou tocmai sosiseră din ceruri. respirau greu ca după un efort neobişnuit. păreau nişte maratonişti care stau întinşi în iarbă la terminarea cursei. îi priveam magnetizat nu mă puteam desprinde de acolo cred că făcusem rădăcini uitându-mă la ei. zăream cum îmbătrâneşte lumina zilei pe chipul lor. noaptea s-a petrecut ceva neaşteptat: corpurile lor au intrat în reacţie cu întunericul şi s-au modoficat. din îngeri au devenit demoni? aveau aripi dar negre. emanau lumină dar neagră. au pornit toţi trei sute prin oraş la pas. acum se simţeau aici ca acasă.

pagina 86

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

)

Lucian VASILIU

Poesis

Cercuri tot mai strânse
Brună înserare, te întorci cu trenul navetiştilor, după o zi în care am făcut în sfârşit ceva util: am urcat din nou pe un bloc şi am reparat ţigla pe unde ploile se infiltrau în bibliotecă brună înserare, te întorci la vatră cu sacoşa plină de căpşune şi cireşe, printre trecători preocupaţi de mersul trenurilor Şi aceasta se întâmplă în cercuri tot mai strânse, în ceaţa tot mai densă, crăpată la încheieturi acolo se aşază bufniţa şi ne priveşte ca o icoană veche salvată din cine ştie ce incendiu

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 87

Zon@Literara

)

Poesis

Liviu Ioan STOICIU

Culegătorii de flori de tei
bătrâni, cât e ziua de mare, gură cască, prin piaţa de păsări cântătoare, ciripind şi căutând cu ciocul în pene, după ce-şi pun pe limbă picături de rouă de pe frunzele copacilor şi molfăie biscuiţi... Măi, deodată se simt pe altă lume. Peste noapte, păsări cântătoare în colivii care iau chipul bătrânilor vagabonzi, imitatori, ce naiba: şezând cu cohii deschişi pe jumătate, aruncaţi cu faţa la pământ... Bătrâni culegători de flori de tei, de sezon, frumos mirositori, scăpaţi din colivia mică în colivia mare, sosiţi cu scara după ei pe trotuare, în jurul pieţei de păsări cântătoare, aruncând de sus, din când în când, căţăraţi, câte o privire plină de jind spre larg...

pagina 88

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

)

Emil BrUMArU

Poesis

Verlaine mi-a spus
Varlaine mi-a spus în după-amiaza tristă: "De ce îţi laşi femeia ta frumoasă Închisă.n vis. Un fluture există Numai o clipă-n vântul de mătasă. Tu uiţi mereu că-ntr-un izvor căzută Căpşuna, de n-o sorbi, lin putrezeşte Chiar de-i atinsă doar de-un voal de peşte Portocaliu sau de un bot de ciută. Fiindcă pe tine-anume te aşteaptă. Nu-ntârzia, ci-mbracăte-n veşminte De in curat şi amândoi, cumninte, Iubiţi-vă cât roua-i înţeleaptă. Paharul golit laş, pe jumătate, Rămâne-n veci cu buzele umflate."

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 89

Zon@Literara

)

Poesis

rainer Maria rILKE

Strofe
E unul ce îi ia pe toţi în mână să-i curgă ca nisipul. şi alege pe cele mai frumoase din regine şi le preface-n marmură sculptată, stând calm în cântul mantiei senine; şi pune lângă fiecare-un rege, tot din aceeaşi piatră ca plămadă. E unul ce îi ia pe toţi în mână să se zdrobească-aşa, ca săbii rele. El nu-i străin, căci locuieşte-n sânge, ce-i viaţa noastră, curge,-n somn se frânge. Nu cred că el la nedreptăţi constrânge; dar despre el aud tot vorbe grele.

Traducere de M. NEMEŞ

pagina 90

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

)

Sylvia PLATH
Oglindă
Sunt argint şi precizie. Nu am idei preconcepute. şi tot ceea ce văd înghit dintr-odată. E ca şi cum s-ar întâmpla dincolo de dragoste sau dezgust Nu sunt crudă, sunt numai dreaptă un ochi de zeu mărunt, în patru colţuri. Cea mai mare parte din timp mi-o petrec reflectând la peretele din faţă. E zugrăvit în roz cu picăţele. Atât de mult l-am privit Încât a devenit o parte din inima mea. Dar pâlpâie. Numai chipurile oamenilor şi întunericul mereu ne despart. Acum sunt un lac. O femeie asupra-mi se-apleacă. Şi caută-n adâncu-mi adevăratul ei chip. apoi se-ntoarce către cei ce-o amăgesc: făcliile sau luna. Îi văd spatele şi-l reflect întocmai. Mă răsplăteşte cu lacrimi şi-mi face semne cu mâna. Îi sunt necesar. Ea vine şi pleacă. În fiecare dimineaţă chipul ei înlocuieşte întunericul. Ea care a înecat în mine o minune de fată şi care-acum ridică zilnic din mine Ca un peşte înfricoşîtor, chipul unei femei bătrâne.
Traducere de V. Nicolescu.

Poesis
pagina 91

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

)

Poesis

Jovan zIVLAK
Mă răsucesc în Dumnezeu
şed în dumnezeu între aparatele domnului. la masa domnului înconjurat de maşinile lui. de vocile şi foşnetele îngerilor nedesluşiţi. în pântecele divin cu un ţel divi. tot ce este de nespus este de nespus şi nu persistă în amăgitoarea oglindă. mica bucată de suflet divin din mine se foieşte neliniştită pe cuprinderile domnului între chipurile domnului în faţa iubirii domnului în faţa păcatelor domnului. mă gândesc la pîrjolul divin la anarhia divină la mânia divină. fraţii domnului ostatecii domnului în moarte îi văd în dreapta domnului şi crima divină e pe chipurile lor pârjolite. îmi rotesc ochii în cuvântarea divină în lâncezeala divină să nu rîmân singur în domnul în măreţia lui. răstignirea divină rosteşte vorbe divine izbăveşte capul izbăveşte curăţia divină întăreşte rătăcirea divină încoronează tristeţea divină. mă răsucesc în domnul să văd de unde zboară capetele domnului de unde năboieşte nimicul şi nu le pot da de cap.
Traducere de I. R. Peianov

pagina 92

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

)

Poesis

Jorge Luis BOrgES

Oglinda
De mic copil de-oglindă mă speriam, Temându-mă alt chip să nu-mi arate Ori o anostă mască ce ascunde Ceva îngrozitor. ori nu cumva Trecutul timp ce-adastă în oglindă, Ieşit din matcă, să inunde malul Închipuirii mele şi să scoată Tot felul de dihănii din adâncuri. (N-am spus la nimeni, căci eram sfios.) Acum mă tem ca nu cumva oglinda Adevăratul chip să mi-l arate, De umbre răvăşit şi de păcate. Speriatu-mi suflet domnul doar îl ştie.

Traducere de A. Ionescu

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 93

Zon@Literara

)

Avatar

Jean-François Lyotard şi condiţia postmodernă
Paul gOrBAN
Dacă în teoriile literare din jurul anilor `60-`70 termenul de postmodernism începuseră să facă istorie,1 în filosofie acesta îşi începe cariera cu lucrarea lui Lyotard, Condiţia postmodernă2
1 În acest sens vezi contribuţiile teoretice ale lui Ihab Hassan care în 1975, în lucrarea Paracriticism: Seven Meditation of the timmes, publicată la editura Universităţii Illions din Chicago, deosebea clar postmodernismul de modernism prin accentuarea ideii că în postmodernism de impun şapte trăsături specifice noii culturii, anume: urbanism, tehnologism, privitivism, erotism, dezumanizare, antinomalism şi experimentalism. De altfel Hassan, configurând o definiţie care arată că „spiritul postmodern stă ghemuit înlăuntrul marelui corp al modernismului”, înfăţişându-se în cele din urmă ca o recitire sau reformulare a modernismului, publică în 1982 o listă în care în care distinge alte forme opoziţie între modernism şi postmodernism, listă pe care din motive de spaţiu nu o publicăm aici (vezi pentru detalii Daniel Corbu, Postmodernism şi postmodernitate în România de azi, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010, pp. 24-25). O altă contribuţie esenţială la împământenirea termenului ca principiu de referinţă pentru noua epocă (literară) este adusă de Leslie Fielder, care în eseul său Cross that Border – Clase the Gap, publicat în 1963, pune în discuţie dialectica cultură înaltă & cultură de masă. Pe de altă parte Linda Hutcheon caracterizează postmodernismul ca fiind programul metaficţiunii istoriografice, care îşi ia subiectele din istorie şi le pune sub zodia ironicului, a ludicului şi a ficţiunii. Altfel spus „metaficţiunea istoriografică jonglează cu adevărul şi minciunile din documentele istorice (…) admite paradoxul realităţii trecutului şi, în acelaşi tip, al accesibilităţii sale textualizate pentru noi astăzi”, în Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, traducere rom. de Dan Popescu, Ed. Univers, Bucureşti, 2002. Pe de altă parte, aceeaşi autoare sugerează că bazele unei poetici postmoderne ar ordona cunoaşterea culturală actuală, ar explica teoria şi arta care recunosc apartenenţa la ceea ce contestă – fundamentele ideologice şi estetice ale dominantelor culturii noastre, cât şi cultura capitalistă de masă. Nu în ultimul rând teoriile literare şi cele ale esteticii contemporane ne vorbesc despre un postmodernism caracterizat de pluralism, în care arta este dispersată. În acest sens, Douglas Crimp arată că „pluralismul este, după cum se ştie, acea fantezie cum că arta e liberă, liberă de alte discursuri, instituţii, liberă, înainte de orice, de istorie; şi această fantezie a libertăţii poate fi menţinută deoarece fiecare operă de artă este considerată absolut unică şi originală”, în Douglas Crimp, The Photographic Activity of Postmodernism, rev. October, nr. 15, pp. 91-101. 2 Lucrarea lui Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, a fost tradusă în

Deosebirea pe care o face filosoful între modernitate şi postmodernitate este strâns legată de ştiinţă, de cunoaştere, de savoir. În acest sens, dacă în modernitate ştiinţa îşi fundamentează legitimarea într-un metadiscurs, într-o filozofie de tip german, hegelian, cum ar fi dialectica spiritului, hermeneutica sensului, emanciparea subiectului raţional sau a muncitorului, în postmodernitate lucrurile stau tocmai invers astfel încât se manifestă o neîncredere faţă de metapovestiri. Altfel spus, după ce Heidegger a vorbit, de pe poziţiile unei ontologii fundamentale a Fiinţei şi finitudinii, despre o depăşire a metafizicii, în postmodernitate se accentuează, prin neîncrederea în metapovestiri, o criză a metafizicii.

pagina 94

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
care, în primă fază s-a vrut a fi un raport asupra cunoaşterii în societăţile cele mai dezvoltate, pe care filosoful francez decide să o numească, din primele rânduri, ca fiind postmodernă. Lucrarea filosofului francez a reprezentat pentru următorul deceniu un moment de cotitură pentru traseul pe care avea să-l ia termenul de postmodernism, deoarece în aceasta este identificată prima încercare de sistematizare filosofică a unui câmp propriu postmodernismului. Aşa-zisul raport asupra cunoaşterii este alcătuit plecând şi continuând pe baza unor argumente ce ţin de zodiacul wittgensteinian al jocului de limbaj care îmbină ipoteze de natură filosofică, dar şi ipoteze de natura ştiinţelor pragmatice. Intenţiile lui Lyotard nu sunt de a da verdicte, de a concluziona, ci mai curând, de a deschide zona interogaţiilor cu privire la problema cunoaşterii contemporane. Potrivit filosofului, odată cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul noului secol, se pun în discuţiile universitare noile perspective ale cunoaşterii, ale dezvoltării ştiinţei şi a umanismului, discuţii care, în cele din urmă, au dus la ipoteza că societatea contemporană, în toate aspectele ei, se află în imposibilitatea de a mai crede în metapovestiri. În fond, transformările ce au avut loc în domeniul artelor, al literaturii, al filosofiei, dar şi al ştiinţelor politice sau cele economice au afectat aşa-zisele reguli de joc ale ştiinţei. Filosoful francez se întreabă în ce măsură mai este astăzi societatea îndreptată către cunoaştere? Ce legitimează această cunoaştere sau în ce condiţii este ea posibilă? Desigur, preocupările anterioare redactării acestui raport despre cunoaşterea contemporană ne arată că pentru Lyotard postmodernismul apare ca o imputaţie şi ca o dorinţă de depăşire a valorilor modernismului, rămânând totuşi conectat în sfera acestuia. În această idee, filosoful francez nu face decât să ne arte că postmodernismul face parte din modern, motiv pentru care „o operă de artă nu poate să devină modernă decât, dacă este mai întâi postmodernă. Postmodernismul astfel înţeles, nu este modernismul ajuns la sfârşitul istoriei, ci într-o stare de naştere, şi această stare este recurentă”,3 altfel spus, postmodernismul
România de către Ciprian Mihai în 1993 şi publicată la Editura, Babel, din Bucureşti, dar no vom cita din ediţia a II-a a aceleiaşi cărţi, apărută în 2003, la Editura Idea Desing & Print, Cuj. 3 Tudor Ghideanu, Filosofia modernă şi postmodernă. De la Kant la Postmodernism, Ed. Junimea, Iaşi, 2003, p.

se arată a fi mai modern decât modernitatea însăţi. Întrebându-se ce este postmodernismul şi cum poate acesta să fie recunoscut ca factor de cultură, Lyotard subliniază că acesta trebuie să fie în raport cu modernitatea, nu în sensul rememorării, a rescrierii acesteia, ca şi când prezentul nu ar avea coerenţă decât păstrând amintiri despre trecut ci, mai curând, în sensul în care din modernitate ca eveniment se mai poate proiecta ceva. În acest sens, filosoful arată că postmodernitatea nu trebuie înţeleasă ca depăşire, ca sfârşit ori negare a modernităţii ci, mai degrabă, ca perlaborare a acesteia, adică „un travaliu destinat să gândească ceea ce, din eveniment sau din sensul evenimentului, ne rămâne ascuns, nu numai prin prejudecata trecută, ci şi prin aceste dimensiuni ale viitorului care sunt pro-iectul, pro-gramul, pro-spectiva…”4. Deosebirea pe care o face filosoful între modernitate şi postmodernitate este strâns legată de ştiinţă, de cunoaştere, de savoir. În acest sens, dacă în modernitate ştiinţa îşi fundamentează legitimarea într-un metadiscurs, într-o filozofie de tip german, hegelian, cum ar fi dialectica spiritului, hermeneutica sensului, emanciparea subiectului raţional sau a muncitorului, în postmodernitate lucrurile stau tocmai invers astfel încât se manifestă o neîncredere faţă de metapovestiri. Altfel spus, după ce Heidegger a vorbit, de pe poziţiile unei ontologii fundamentale a Fiinţei şi finitudinii, despre o depăşire a metafizicii, în postmodernitate se accentuează, prin neîncrederea în metapovestiri, o criză a metafizicii. Din această poziţie nihilistă se vor influenţa mulţi filosofi care vor accentua în lucrările lor caracteristici ale gândirii contemporane care, pe de-o parte, vor fi puse în dialectică faţă de logicele gândirii moderne iar, pe de altă parte, vor argumenta sfârşitul modernităţii: orientarea antimetafizică, preocuparea pentru limbaj, problema legitimării raţionale sau pseudoraţionale a cunoaşterii, legătura dintre cunoaştere şi putere, configurarea socialului după structurile discursurilor şi, reciproc, diferenţă vs universalism.5
370, // Revista „Critique”, nr. 419/ 1982, p. 365. 4 Jean-François Lyotard, Inumanul. Conversaţii despre timp, traducere rom. de Ciprian Mihai, Ed. Idea Desing & Print, Cluj, 2002, p. 6. 5 În acest sens relevante sunt poziţiile ce apar pe linia lui Nietzsche şi Heidegger atât în spaţiul Occidental cât şi în cel american, unde deja se instaurase, încă

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 95

Zon@Literara
din anii `60 puterea grupărilor literare New Criticism, Tel Quel sau Gruppo 63. În jurul acestor grupări apar şi ideile unor filosofi care şi-au adus contribuţia la teoretizarea noului termen (postmodernism). Bunăoară, Gianni Vattimo în Sfârşitul modernităţii vorbeşte despre o istorie postmodernă, unde postmodernitatea apare datorită imposibilităţii de a mai vorbi despre istorie ca despre un curs unitar. Filosoful italian subliniază că „ceea ce caracterizează sfârşitul istoriei, în experienţa postmodernă, este că, în timp ce, în teorie, noţiunea de istoricitate devine din ce în ce mai problematică, în practica istoriografică şi în autoconştiinţa ei metodologică, ideea unei istorii ca proces unitar se dizolvă, iar în existenţa concretă se instaurează condiţii efective (…) ce-i conferă un soi de imobilitate realmente non-istorică”, în Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii, traducere rom. de Ştefania Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 1993, p. 9. Pe de altă parte, Francis Fukuyama, în Sfârşitul istoriei?, arată că declinul vieţii comunitare „ne sugerează că în viitor, tot căutând satisfacerea plăcerilor personale, riscăm să devenim nişte ultimi oameni egocentrici, lipsiţi de strădania thymotică dedicată unor scopuri mai înalte”, iar pe de altă parte filosoful american mai arată că mai există şi pericolul că „vom redeveni oameni ai începuturilor angajaţi în bătălii de dragul prestigiului, dar de data aceasta cu arme moderne”, în Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei?, traducere rom. de Dana Bercea, Ed. Vremea, Bucureşti, 1994, p. 283. Contribuţii postmoderne sunt aduse şi cu privire la problema inaugurată de Wittgenstein, anume a jocurilor de limbaj, astfel încât postmodernismul va trebui să înţeleagă că el însuşi este element al jocului, un efect al jocului lingvistic. Bunăoară, artistul şi teoreticianul Victor Burgin articula paradoxul postmodernismului în termenii următori: „Subiectul post-modernist trebuie să accepte faptul că nu doar limbajele sale sunt arbitrare, ci şi că el însuşi este un efect al limbajului, un precipitat al acelei ordini simbolice al cărei stăpân se presupune a fi subiectul umanist”, în Victor Burgin, The End of Art Theory: Criticism and Postmodernity, Atlantic Highlands, NJ: Humanities Press International, 1986, p. 49. Postmodernismul, aşa cum vom vedea mai departe în materialul nostru despre Lyotard este cel care în locul metapovestirilor, în cadrul societăţilor (instituţiilor) contemporane, va instaura dictatura comunicării şi raportării la circuitele de comunicare. În acest sens, omul îşi va schimba raportarea la propria sa existenţă şi, mai mult, la comunitatea din care face parte, sau chiar la sine. În aceste condiţii putem spune, odată cu Jean-Luc Nancy, că noi „nu ne mai primim sensul de la istorie – sau, altfel spus, istoria nu mai dă şi nici nu mai enunţă sensul. Ci trebuie să ne hotărâm să enunţăm comunicarea noastră, acest noi al anostru, pentru a intra în istorie”, în Jean-Luc Nancy, Comunitatea absentă, traducere rom. de Emilian Cioc, Ed. Idea Desing & Print, Cluj, 2005, p. 148. Pe de altă chiar din casa lui Lyotard au fost trasate câteva direcţii. În acest sens o contribuţie o are Derrida cu a lui teorie ce priveşte deconstrucţia conceptelor, gramatologia (o ştiinţă pe care personal o integrez

Ipoteza de lucru a filosoful francez este că, deoarece a ieşit din raport cu modernitatea, cunoaşterea îşi schimbă statutul odată cu intrarea societăţilor în epoca postindustrială şi a culturilor în epoca postmodernismului. Lyotard investighează trăsăturile cunoaşterii ştiinţifice cu cele ale tehnicii, arătând că prima este o specie a discursului şi că împreună cu cea ce-a doua, înţelegând aici tehnicile de vârf, au ca obiect limbajul, cu diversele sale variabile de joc. Câmpul cunoaşterii postmoderne are loc la intersecţia cunoaşterii ştiinţifice cu tehnicile, lucru care, potrivit lui Lyotard afectează cele două funcţii principale ale cunoaşterii, anume: cercetarea şi transmiterea de cunoştinţe. Pe de altă parte, apariţia noilor comunicaţii arată că natura cunoaşterii nu rămâne aceeaşi. „Ea nu poate trece în noile canale şi nu poate deveni operaţională decât dacă poate fi tradusă în cantităţi de informaţie”.6 Totodată, în postmodernism, în care vorbim de producători şi consumatori de cunoaştere rezultată în limbaj-maşină, vechiul principiu după care achiziţia de cunoaştere este indisociabilă de formarea (Bildung) spiritului cade şi va continua să cadă, deoarece formacunoaştere va trece, datorită marchentizării cunoaşterii, în formă-valoare. Se instituie astfel în producerea şi consumarea cunoaşterii o echivalenţă apropiată de cea existentă pe piaţa mărfurilor. Lyotard arată că în postmodernism cunoaşterea va fi la îndemâna oricui dar, că aceasta va fi produsă pentru a fi vândută;
semioticii). În acest sens, filosoful francez sublinia întrun interviu că „gramatologia trebuie să deconstruiască tot ceea ce leagă conceptul şi normele ştiinţificităţii de onto-teologie, de logocentrism, de fonologism. (…) Gramatologia ar fi fără îndoială mai puţin o altă ştiinţă, o nouă disciplină însărcinată cu un nou conţinut, cu un nou domeniu bine determinat, cât practica vigilentă a acestui partaj textual”. Altfel spus, Derrida, cu a lui gramatologie denunţă privilegiul vorbei în detrimentul scriiturii, în toată gândirea occidentală. Vezi Jacques Derrida, (Ex) poziţii, traducere rom. de Emilian Cioc, Ed. Idea Desing & Print, Cluj, 2001, pp. 30-31 sau Scriitură şi diferenţă, traducere rom. de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag, Ed. Univers, Bucureşti, 1998. Exemplele pot continua, din Gilles Deleize pentru care obiectul filosofiei este crearea de concepte mereu noi; la Michel Foucault care consideră că discursul poate fi un sistem de posibilităţi de a crea propoziţii fără a urma metode şi canoane fixe; la G. Gadamer care susţine că existenţa trebuie înţeleasă ca limbaj sau că prejudecăţile şi obstacolele fac posibilă interpretarea etc., etc. 6 Jean F. Lyiotard, Condiţia postmodernă, ed. cit., p. 15.

)

pagina 96

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
şi va fi consumată pentru a fi valorificată în noi producţii. Fiind un produs al pieţii, cunoaşterea în postmodernitate nu mai poate fi controlată de state, de instituţii academice ci, de aceia care investesc în producerea ei, adică de marile puteri economice care investesc în aparatul de producţie. În acest sens, sunt cunoscute marile companii care au investit în tehnologia informaţională. Cunoaşterea omului postmodern se măsoară în cantitatea de informaţii pe care acesta le deţine într-un anumit moment (la îndemână). Or, tehnologiile permit acest lucru. Bunăoară, bazele de date, un CD sau un stick poate stoca informaţii într-o anumită cantitate de bytes la care un posibil consumator poate apela oricând. De altfel, filosoful francez arată că marile puteri ale lumii vor controla piaţa şi vor putea promova sau impune politici în funcţie de controlul asupra informaţiilor. Creierul sau spiritul comunităţilor ştiinţifice nu mai poate fi statul, decât dacă el investeşte în informaţii, însă de cele mai multe ori, în condiţiile pieţei capitaliste, acesta va fi el însuşi client. Lyotard arată că puterea unui stat, a unei companii sau a unei instituţii va fi calculată în funcţie de bursa informaţiilor: „Transformarea naturii cunoaşterii poate avea deci un contraefect asupra puterilor publice, astfel încât să le oblige să-şi reconsidere relaţiile de drept şi de fapt cu marile întreprinderi şi, pe un plan mai general, cu societatea civilă. (…) noile tehnologii, datorită faptului că fac ca datele utile în luarea deciziilor – deci mijloace de control – să fie mai mobile şi vulnerabile la piraterie, nu pot decât să sporească urgenţa acestei reexaminări. În loc să fie difuzate în virtutea valorii lor formative sau a importanţei lor politice (administrative, diplomatice, militare), ne putem imagina că aceste cunoştinţe vor fi puse în circulaţie prin aceleaşi reţele ca şi moneda”.7 Desigur, acest scenariu privind informatizarea societăţilor apare la Lyotard ca strategie de legitimare a cunoaşterii postmoderne şi nu ca valoare previzională în raport cu realitatea chiar dacă, în paralel, putem spune că există studii care au ca subiect acest proces. Însă un asemenea scenariu ne arată că putem vorbi despre transferul puterii de la statele naţionale la corporaţiile producătoare şi furnizoare de informaţii, că există efecte puternice pe care transformarea cunoaşterii, ca urmare a informatizării, le exercită asupra
7 Idem, p. 17.

societăţii civile. În acest sens, relevante ar putea fi exemplele unor trusturi media care manipulează informaţii atât la nivel civil, cât şi politic. Lyotard subliniază că, în privinţa modului de producere şi acumulare a cunoaşterii ştiinţifice şi tehnice în contemporaneitate, există diferite păreri, astfel încât unii consideră că această acumulare este un proces regulat, continuu şi unanim, în timp ce alţii o consideră periodică, discontinuă şi conflictuală. Totuşi, filosoful semnalează că aceste evidenţe pot fi înşelătoare, deoarece cunoaşterea ştiinţifică nu se suprapune cu toată cunoaşterea, aflânduse dintotdeauna, în competiţie cu cunoaşterea narativă, a cărei formă este prin excelenţă povestirea, admiţând, spre deosebire de formele dezvoltate ale discursului cunoaşterii, o pluralitate de jocuri de limbaj. Lyotard arată că odată cu exteriorizarea cunoaşterii ştiinţifice contemporane în raport cu cunoscătorul, dar şi alienarea acesteia în raport cu utilizatorii, în rândul cercetătorilor şi a profesorilor s-a simţit un puternic grad de demoralizare care, în cele din urmă, au dus la neîncrederea în statutul prezent şi viitor al cunoaşterii ştiinţifice din partea savanţilor. Această situaţie a ştiinţei a dus în cele din urmă, arată Lyotard, la problema esenţială, anume: dubla legitimare a ştiinţei: „Examinând statutul actual al cunoaşterii ştiinţifice, se constată că tocmai când pare mai subordonată ca niciodată puterilor şi când, o dată cu noile tehnologii, ea riscă să devină tot mai mult una din principalele mize ale conflictului lor, problema dublei legitimări, departe acum de a se estompa, se pune cu tot mai multă acuitate”.8 În procesul clarificării legitimării cunoaşterii contemporane, filosoful francez introduce ca metodă jocurile de limbaj. Această terminologie a fost introdusă de L. Wittgenstein în al său Tractatus şi arată cum funcţionează diferite categorii de enunţuri atunci când sunt fragmentate în jocuri cu reguli care le specifică proprietăţile şi modul de întrebuinţare. La această teorie filosoful francez aduce câteva observaţii prin care arată că regulile lor nu-şi găsesc legitimarea în ele însele, ci fac obiectul unui contract explicit sau nu între jucători; că în lipsa regulilor nu există joc, că o modificare a unei reguli, oricât de mică ar fi, modifică natura jocului şi că orice enunţ trebuie să fie considerat ca o mutare făcută într-un joc.
8 Idem, p. 21.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 97

Zon@Literara
Acest joc îi permite lui Lyotard să pună în relaţie cunoaşterea postmodernă cu agonistica inovaţiei lingvistice şi cu norii de sociabilitate ce caracterizează lumea contemporană.9 Cu privire la natura legăturii sociale în modernitate şi postmodernitate filosoful francez analizează, pe de o parte, alternativa modernă iar, pe de altă parte, în oglindă, perspectiva postmodernă. Analizele asupra alternativei moderne nu urmăresc o traiectorie istorică, ci face trimitere la două modele asupra socialului care au marcat primele cinci decenii ale secolului XX, dar care îşi au rădăcinile în teoriile sociale ale secolului XIX, este vorba de modelul lui Talcorr Parsons (cel de după război) şi şcoala sa care promova ideea că societatea formează un întreg funcţional10 iar, pe de altă parte, vorbim de modelul marxist pentru care societatea este divizată în două11 – cele două părţii
9 Gabriel Troc, Postmodernismul în antropologia culturală, Ed. Polirom, Iaşi, 2006. 10 Parson formula clar ideea (pozitivistă a) unei societăţi formalizate, caracterizată de unicitate în Essays in Sociological Theory Pure and Applied, Free P., Glencoe, 1957, pp. 46-47, unde scrie: „Condiţia cea mai hotărâtoare pentru ca o analiză dinamică să fie bună este ca fiecare problemă să fie continuu şi sistematic raportată la sfera sistemului considerat ca un întreg (…). Un proces sau un ansamblu de condiţii ori contribuie la menţinerea (sau la dezvoltarea) sistemului, ori este disfuncţional prin aceea că afectează integritatea şi eficacitatea sistemului”. 11 Direcţiile lui Marx au fost clar explicate în lucrarea fundamentală a marxismului, Capitaul, din care, timp de peste un secol, filosofi, economişti şi politicieni s-au inspirat pentru realizarea unei teorii critice ce asumă ideea că societatea nu constituie un tot integrat şi că rămâne ameninţată de un principiu al contestării. Teoriile marxiste primesc astăzi notele cele mai sângeroase, fiind considerate promotorul unor ideologii care au sacrificat în baza ideii de umanism mii de suflete umane. Însă, teoriile marxiste au fost interpretate de ideologii în folosul lor, în încercarea de a implementa maşinăriile utopice ale comunismului şi nu interpretate în tonul capitalist subliniat de Marx. Bunăoară, comuniştii au înţeles că „filosofia marxistă duce o luptă intransigentă împotriva tuturor şcolilor şi curentelor din filosofia reacţionară, care caută să otrăvească conştiinţa oamenilor muncii cu misticism şi idealism, să dezorienteze masele pentru a le subordona burgheziei. (…) Filosofia marxistă are măreaţa sarcină de a înarma clasa muncitoare, toate forţele înaintate care luptă împotriva imperialismului cu concepţia ştiinţifică despre lume, cu cunoaşterea legilor, forţelor motrice şi a perspectivelor dezvoltării sociale”, în Manualul Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Institutul de Filozofie, Bazele filosofiei marxiste, Ed. Politică, Bucureşti, 1962, pp. 798-800. Nimic mai fals decât această interpretare dată de comunişti, când de

fiind antrenate în conflict (teorie acceptată de toate şcolile marxiste ale vremii, care admiteau principiul luptei de clasă şi al dialecticii înţeleasă ca dualitate subliniind unitatea socială). Lyotard subliniază ideea că între aceste două modele a funcţionat în modernitate conceperea naturii legăturii sociale şi implicit dezvoltarea unor direcţii ale cunoaşterii care, în raport cu cele două modele, sunt de două tipuri: una pozitivistă, care îşi găseşte „cu uşurinţă aplecarea în tehnicile relative la oameni şi la materiale şi care se pretează să devină o forţă de producţie indispensabilă sistemului” şi cealaltă critică, hermeneutică sau reflexivă, cunoaştere care împiedică orice fel de recuperare.12 Analizele asupra perspectivei postmoderne a legăturilor sociale pe care Lyotard le face ne arată că acel partaj dintre modelele discutate mai sus aparţin încă unei gândiri prin opoziţii care nu corespunde dinamismului cunoaşterii postmoderne, dar că pot fi abordate din perspectiva strategiilor sau a jocurilor de limbaj. Filosoful francez arată că faza actuală a capitalismului schimbă parametrii despre puterea sau funcţiile statului, astfel încât noutatea postmodernismului este că vechii poli de atracţie constituiţi din state-naţiuni, partide, profesiuni, instituţii etc., precum şi identificările cu marile nume, cu eroii istoriei prezente nu mai prezintă interes şi devin tot mai dificile. Altfel spus, în postmodernism marile povestiri se descompun; „fiecare este trimis înapoi în sine”, dar în acelaşi timp este situat în noduri ale circuitelor de comunicaţie, care îi permit, ca şi atomul, să fie ţinta unei mutări în cadrul jocurilor ce constituie societatea comunicaţilor: „teoria informaţiei în versiunea sa cibernetică trivială omite un aspect decisiv, subliniat deja, şi anume aspectul agnostic. Atomii sunt plasaţi în noduri de relaţii pragmatice, dar ei sunt şi
fapt modelul criticii marxiste ia naştere în luptele care însoţesc asedierea societăţilor civile tradiţionale de către capitalism. Or, comuniştii nu iubeau pe faţă capitalismul (occidental). Trebuie să precizăm aici faptul că J. F. Lyotard a fost la început adeptul teoriilor marxiste, iar după 1968 s-a manifestat ca post-marxist, eliminând bazele metodologiei anterioare. În condiţia cunoaşterii contemporaneităţii el demite teoriile universaliste cu exemplul marxismului, o naraţiune generală, fiind mai curând adeptul unui narativism restrâns asupra existenţei umane individuale care nu are nevoie de fundamente generale. Vezi în acest sens, Angela Botez, Postmodernismul în filozofie, Ed. Floare albastră, Bucureşti, 2005, pp. 81-82. 12 J. F. Lyotard, op. cit., p. 30.

)

pagina 98

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
deplasaţi de către mesajele care-i străbat, într-o mişcare continuă. Fiecare partener de limbaj este ţinta unei mutări care-i provoacă o deplasare, o alterare de orice fel ar fi ele, şi aceasta nu numai în calitate de destinatar şi de referent, ci şi ca destinator. Aceste mutări nu pot să nu dea naştere unor contramutări”.13 Pentru a înţelege raporturile sociale ce au loc între indivizi, Lyotard afirmă că nu este nevoie doar de o teorie a comunicării, ci şi de o teorie a jocurilor lingvistice care include agonistica printre aspectele sale. Pe de altă parte, filosoful arată că instituţiile impun limite jocurilor şi împiedică pluralitatea mişcărilor între parteneri. Cu toate acestea societatea postmodernă pare să nu se lase intimidată de prezenţa instituţiilor care oricum nu provoacă dificultăţi mari prin impunerea limitelor: „Astăzi noi ştim că limita pe care instituţia o fixează potenţialului de mutări din limbaj nu e niciodată fixă (nici măcar când pretinde asta în mod formal). Ea însăşi este rezultatul provizoriu şi miza strategiilor de limbaj elaborate în interiorul şi în afara instituţiei”.14 De aici înainte, preocuparea fundamentală a lui Lyotard este de a realiza o analiză dialectică asupra pragmatismului cunoaşterii contemporane, motiv pentru care pune în comparaţie cele două tipuri de cunoaştere (aflate în conflict) care legitimează societatea contemporană, anume: cunoaşterea narativă şi cunoaşterea ştiinţifică. Cu privire la cunoaşterea narativă Lyotard precizează că aceasta este specifică cunoaşterii tradiţionale, caracterizată prin forma povestirii care apare la rândul ei în mai multe sensuri: 1) mai întâi, aceste istorii populare povestesc ele însele ceea ce se poate numi formări pozitive sau negative, adică succesele sau eşecurile care încununează faptele eroilor şi care fie îşi transmit legitimitatea lor instituţiilor societăţii, fie reprezintă modele pozitive sau negative de integrare în instituţiile stabilite; 2) apoi, spre deosebire de formele dezvoltate ale discursului cunoaşterii, forma narativă admitea în ea o pluralitate de jocuri de limbaj, astfel încât în cadrul ei îşi găsesc cu uşurinţă loc atât enunţurile denotative, cât şi cele evaluative; 3) nararea povestirilor se supune adesea unor reguli care le fixează pragmatica. Altfel spus, cunoaşterea pe care o vehiculează aceste povestiri determină ceea ce trebuie spus pentru a fi înţeles, ceea
13 Idem, p. 33. 14 Idem, p. 35.

ce trebuie ascultat pentru a putea vorbi şi ceea ce trebuie interpretat pentru a putea face obiectul unei povestiri sau altfel spus, spunerea povestirii înseamnă însuşirea unei triple componente: ştiinţa-de-a-vorbi, ştiinţa-de-aasculta şi ştiinţa-de-a-face; şi 4) este vorba de incidenţa povestirii asupra timpului. Lyotard arată că forma narativă nu se supune unui ritm. Altfel spus, povestirea nu are nevoie de istorie pentru a se legitima: „putem presupune că o colectivitate care face din povestire forma-cheie a competenţei nu are nevoie, contrar oricărei aşteptări, să-şi poată aminti de trecutul său. Ea găseşte materia legăturii sale sociale nu numai în semnificaţia povestirilor pe care le narează, dar şi în actul recitării lor. Referinţa povestirilor poate să pară că aparţine timpului trecut, în realitate însă ea este întotdeauna contemporană cu actul povestirii”.15 Fundamental pentru Lyotard este faptul că în culturile tradiţionale forma narativă a cunoaşterii, aşa cum nu are nevoie să-şi amintească de trecutul său, tot aşa nu are nevoie de proceduri speciale pentru a-şi legitima povestirile. Din acest punct de vedere filosoful francez socoteşte că o societate se dovedeşte a fi culturală atâta vreme cât interpretează (în sensul re-scrierii), în instituţiile sale de cunoaştere, povestirea. În fond, conchide filosoful, povestirile definesc, pe de o parte, ceea ce se poate spune şi face în cultură iar, pe de altă parte, ele însele se legitimează odată cu aceasta. Atunci când analizează pragmatica cunoaşterii ştiinţifice Lyotard o distinge în raport cu jocul cercetării şi al învăţământului. Filosoful arată că în pragmatica cunoaşterii ştiinţifice fiecare propoziţie îşi reglează veridicitatea. Aceasta este, dacă vreţi, un principiu sine qua non al întemeieri cunoaşterii (epistemice). Din acest punct de vedere, Lyotard semnalează că două reguli caracterizează cunoaşterea. Prima este de natură retorică sau judiciar (nu este de tipul: pot să dovedesc pentru că realitatea este aşa cum o descriu eu, ci de tipul: atâta vreme cât pot să dovedesc, este permis să se creadă că realitatea este aşa cum o descriu eu) iar, cealaltă este metafizică (acelaşi referent nu poate furniza o pluralitate de probe contradictorii; altfel spus, Dumnezeu nu se înşeală). Mai departe, filosoful francez arată că această dublă regulă susţine, pe de o parte, ceea ce ştiinţa secolului al XIXlea numeşte verificare iar, pe de altă parte, ceea ce postmodernismul ştiinţific numeşte
15 Idem, p. 41.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 99

Zon@Literara
falsificare. Dacă ne propunem să compară, aşa cum o face însuşi filosoful, această pragmatică a cunoaşterii ştiinţifice (legată fundamental de ludicul cercetării şi învăţării în cadrul instituţiilor social ştiinţifice) cu cea a cunoaşterii narative vom desprinde cel puţin cinci caracteristici (din cadrul cărora rezultă raportul postmodernismului în faţa ştiinţei). Astfel: 1) Cunoaşterea ştiinţifică pretinde izolarea unui joc de limbaj, denotativul, şi excluderea celorlalte. Criteriul de acceptabilitate al unui enunţ este valoarea sa de adevăr. Se pot întâlni şi alte clase de enunţuri, cum sunt interogaţia şi prescripţia. Dar eşti savant doar dacă poţi să formulezi enunţuri verificabile sau falsificabile despre referenţi accesibili experţilor; 2) Cunoaşterea ştiinţifică se vede astfel izolată de celelalte jocuri de limbaj a căror combinaţie formează legătura socială. Cunoaşterea ştiinţifică devine în cadrul societăţilor contemporane o profesie care la rândul ei creează instituţii animate de parteneri calificaţi, profesionişti. Relaţia dintre cunoaştere şi societate se exteriorizează până acolo încât apare raportul dintre instituţia ştiinţifică şi societate; 3) În cadrul jocului cercetării, competenţa este obligatorie numai pentru postul de destinator. Nu există, subliniază Lyotard, o competenţă specifică pentru destinatar, tot aşa cum nu există competenţă nici în cazul referentului; 4) Un enunţ ştiinţific nu se validează în nici un fel prin simplul fapt că este format, cum se întâmplă în cunoaşterea narativă. În sine, el nu se află niciodată la adăpost de o posibilă falsificare; şi 5) Ludicul ştiinţei implică, în contrast cu ştiinţa narativă, o temporalitate diacronică, adică o memorie şi un proiect. Destinatarul actual al unui enunţ ştiinţific este considerat a avea cunoştinţă de enunţuri anterioare cu privire la referentul său (bibliografia) şi nu propune un enunţ despre acelaşi subiect decât dacă diferă de cele precedente. Prin urmare, cele două tipuri de cunoaştere ştiinţifică apare în accepţiunea lui Lyotard, din perspectiva jocurilor de limbaj, în raport cu necesitatea acestora în cultura contemporană pe acelaşi palier deoarece amândouă sunt alcătuite din ansambluri de enunţuri care fundamentează, în cele din urmă, ştiinţa toată. „Amândouă sunt alcătuite din ansambluri de enunţuri; acestea sunt mutări făcute de jucători în cadrul regulilor generale, care sunt specifice fiecărei cunoaşteri, iar mutările apreciate ca bune într-un joc şi în

celălalt nu pot fi de acelaşi tip decât în mod accidental. Nu putem deci aprecia existenţa şi valoarea cunoaşterii narative pornind de la cunoaşterea ştiinţifică, şi nici invers”.16 Cunoaşterea ştiinţifică, potrivit scrierilor filosofului francez, nu se poate legitima ca fiind adevărata cunoaştere în raport cu veridicitatea unui enunţ fără a recurge la tipul de cunoaştere narativă, adică la povestire care, în fond, este pentru ea o noncunoaştere şi fără de care este obligată să se presupună pe sine şi să recurgă la ceea ce condamnă, petiţia de principiu, prejudecata. Lyotard arată că, în general, dinspre şcoala germană a secolului al XIX-lea, problema cunoaşterii ştiinţifice a luat un nou curs, unul care legitimează metapovestirea ca principală coordonată. Această metapovestire îşi are rezultatul din suma a două tipuri de legitimare a cunoaşterii. Astfel, prima are ca subiect umanitatea ca erou al libertăţii, prin care se înţelegea că toate popoarele au dreptul la ştiinţă, ceea ce a şi dus mai mult la o politică a învăţământului primar decât a universităţilor şi a şcolilor superioare. Cât priveşte legitimarea învăţământului superior, aceasta câştigă teren odată cu politicile lui Napoleon, potrivit căruia universităţile sunt obligate să scoată pe bandă funcţionari care să asigure competenţele administrative şi profesionale necesare stabilităţii statului. Dar aici Lyotard subliniază că se poate pune în discuţie perspectiva povestirii despre libertăţi care arată că se neglijează faptul că statul nu se legitimează prin el însuşi, ci prin popor, ceea ce ar trebui să arate că instituţiile de învăţământ superior sunt destinate să servească poporului, dar dacă acestea au dobândit notorietate în popor atunci, la investiţia acestuia, ele pot lucra pentru stat. Dar, Lyotard dovedeşte că odată cu cealaltă povestire de legitimitate a cunoaşterii, relaţia dintre ştiinţă, naţiune şi stat dă naştere unei elaborări cu totul diferite, faţă de cea întâlnită la Napoleon. Exemplul adus în discuţie face referire la momentul întemeierii Universităţii din Berlin. Filosoful francez arată că se impun noi abordări asupra organizării învăţământului superior în ţările tinere în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Practica acestor universităţi va fi una de natură kantiană, în care orice joc de limbaj care guvernează practica etică, socială, politică şi care comportă în mod necesar decizii
16 Idem, p. 46.

)

pagina 100

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
şi obligaţii ţin de cunoaşterea ştiinţifică. Din acest punct de vedere se ajunge la elaborarea unei enciclopedii a idealismului german care, în fond, este povestirea istoriei subiectului-viaţă (Lyotard precizează că Viaţa este în acelaşi timp Subiect. Viaţa având ca metodă cunoaşterea formulează ceea ce este ea însăşi, adică Subiect.). Dar, arată filosoful francez, această enciclopedie „produce o metapovestire, căci cel ce narează această povestire nu trebuie să fie un popor închistat în pozitivitatea proprie cunoştinţelor sale tradiţionale şi ni comunitatea savanţilor limitaţi de profesionalismul specializărilor lor. Acesta nu poate fi decât un metasubiect care formulează atât legitimarea discursurilor ştiinţelor empirice, cât şi pe cea a instituţiilor imediate ale culturilor populare. Un astfel de netasubiect, exprimând fundamentul lor comun, realizează şi scopul lor implicit. Locul pe care-l ocupă este Universitatea speculativă. Ştiinţa pozitivă şi poporul nu constituie decât formele sale brute. Nici măcar statul-naţiune nu poate să exprime în mod valabil poporul decât prin mijlocirea cunoaşterii speculative. Era necesar să se degajeze filosofia care să legitimeze întemeierea universităţii berlineze şi care să constituie totodată motorul dezvoltării sale şi al cunoaşterii contemporane”.17 Dar cunoaşterea pozitivă, aşa cum o descrie Lyotard, nu are alt rol decât de a informa subiectul practic despre realitatea în care trebuie să se înscrie executarea prescripţiei. Acest lucru determină ipoteza potrivit căreia cunoaşterea se pune în serviciul subiectului, ne mai fiind ea subiectul. În această ipostază cunoaşterea îşi găseşte singura ei legitimare provenind din faptul că permite moralităţii să devină realitate. Un alt caz pe care Lyotard îl critică este cel în care Heidegger, în calitate de nou rector al Universităţii din Freinburg-im-Breisgau, rosteşte un discurs din care reiese că universitatea asigură metacunoaşterea celor trei servicii ale sale (al muncii, al apărării şi al cunoaşterii), adică ştiinţa. „Legitimarea se face deci, ca şi în idealism, cu ajutorul unui metadiscurs numit ştiinţă, având pretenţii ontologice. Dar el este interogativ, şi nu totalizator. Pe de altă parte, Universitatea, locul unde se ţine un asemenea discurs, datorează această ştiinţă unui popor care are misiunea istorică de a-l împlini, muncind, luptând şi cunoscând”.18 Lyotard consideră
17 Idem, pp. 55-56. 18 Idem, 59.

nefericită această inserţie, în cadrul discursului, despre rasă şi despre muncă în cea despre spirit, pentru a legitima cunoaşterea instituţiei de învăţământ. Inserţia apare filosofului francez nepotrivită, odată pentru că este inconsistentă teoretic, iar pentru a doua oară, se dovedeşte a fi fost suficientă pentru a găsi un ecou dezastruos în contextul politic al vremii. Toate discuţiile de până aici, abordate în unghi dialectic cu privire la problema cunoaşterii contemporane, ne aduc în cele din urmă contribuţia esenţială a filosofului francez cu privire la postmodernism anume, delegitimarea marilor povestiri, ce ne va trimite implicit cu gândul la neîncrederea în metapovestiri. Încă din primele rânduri ale argumentaţiei privind delegitimarea cunoaşteri, Lyotard lansează, justiţiar, ipoteza potrivit căreia, în societatea contemporană (rezultată a sumei dintre societatea postindustrială şi cultura postmodernă) problema legitimării cunoaşterii se pune în termeni nihilişti, care ne conduc la verdictul că marea povestire şi-a pierdut credibilitatea (filosoful punctează că se poate vedea în acest declin al povestirilor un efect al avântului tehnicilor contemporane, avânt care a deplasat accentul mai degrabă pe mijloacele acţiunii decât pe scopurile sale). El arată că germenii care a condus ştiinţa contemporană la această criză pot fi identificaţi în gândirea secolului XIX când metapovestirile făceau delictul multor centre universitare care îşi argumentau identitatea instituţională prin simplul fapt că se raportau la cunoaştere în dubla ipostază, cercetare şi învăţare. Poveştile speculative şi cele de emancipare pot fi considerate elementele care au dus în cele din urmă la nihilismul ştiinţific. Nietzsche este cel care condamnă mecanismul legitimării, arătând că dispozitivul speculativ legitimează cunoaşterea ştiinţifică doar în măsura în care, în cele din urmă, o neagă. Potrivit lui Lyotard criza cunoaşterii ştiinţifice provine din eroziunea internă a principiului de legitimare a cunoaşterii. „Criza cunoaşterii ştiinţifice, ale cărei semne se înmulţesc începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, nu provine dintr-o proliferare întâmplătoare a ştiinţelor care ar fi ea însăţi efectul progresului tehnicilor şi al expansiunii capitalismului. Ea se naşte din eroziunea internă a principiului de legitimare a cunoaşterii. Această eroziune acţionează în jocul speculativ, ea fiind ce care, slăbind urzeala enciclopedică în care trebuia să-şi găsească loc, permite fiecărei ştiinţe să se emancipeze.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 101

Zon@Literara
(…) Delimitările clasice ale diverselor câmpuri ştiinţifice se văd şi ele atunci repuse în discuţie: dispar disciplinele, se produc încălcări ale frontierelor ştiinţelor, din care iau naştere noi teritorii. (…) Private de responsabilitatea cercetării pe care povestirea o suprimă, ele se limitează la a transmite cunoştinţe considerate certe şi asigură prin didactică reproducerea mai degrabă a profesorilor decât savanţi. Aceasta e starea în care le găseşte Nietzsche”.19

Această delegitimare a cunoaşterii inaugurează, pe de altă parte, ceea ce în postmodernism poate fi cunoscut sub numele de individualism, personism, deodată ce ştiinţa joacă propriul său joc şi nu poate legitima celelalte jocuri de limbaj, deoarece jocul prescripţiei îi scapă, iar peste toate ea nu se mai poate legitima pe sine aşa cum presupunea speculaţia. În această dimineaţă a postmodernităţii subiectul social însuşi pare să se dizolve în propriul său limbaj, altfel spus, el există atâta vreme cât există limba, iar aceasta din urmă există atâta vreme cât există subiectul. În noua dimensiune ştiinţifică noi limbaje vin să se alăture celor vechi, formând, ceea ce Wittgenstein sublinia metaforic, suburbiile vechiului oraş, „simbolismul chimic, notaţia infinitezimală”. Acum li s-au alăturat şi limbajele-maşină, matricile teoriei jocurilor, noile notaţii muzicale, notaţiile logicilor nondenotative, limbajului codului genetic etc. Noua legitimare a lumii postmoderne a fost făcută posibilă, potrivit filosofului francez, de către Wittgenstein atunci când refuzând flagrant pozitivismul Cercului de la Viena, prin investigarea jocurilor de limbaj a lăsat deschis un alt tip de legitimare decât performativitatea: „Cu o asemenea legitimare are de-a face lumea postmodernă. Nostalgia povestirii s-a pierdut ea însăşi pentru majoritatea oamenilor. Aceasta nu înseamnă că ei sunt destinaţi barbariei, deoarece ştiu că legitimarea nu se poate naşte decât din practica lor lingvistică şi din interacţiunea lor comunicaţională”.20 Raportul filosofului francez arată, pe de o parte, că în cunoaştere contemporană a avut loc o ruptură faţă de forma ei iniţială (exprimată de modernism) iar, pe de altă parte, clarifică funcţionarea cunoaşterii în raporturile ei cu societatea. Radu Florian observă că teoria informaţională şi comunicaţională asupra societăţii duce, în cele din urmă, la diluarea societăţii, a colectivităţilor umane ca
19 Idem, pp. 62-63. 20 Idem, p. 65.

subiecţi ai istoriei.21 Dar dacă ne uităm mai cu atenţie vedem că „în această diseminare a jocurilor de limbaj, subiectul social însuşi pare să se dizolve. Legătura socială se face prin limbaj, dar nu este alcătuită dintr-o unică fibră. Este vorba de o textură în care se întrepătrund cel puţin două tipuri, în realitate un număr indeterminat, de jocuri de limbaj organizate după reguli diferite”.22 În încheiere subliniem faptul că teoria lui Lyotard, alături de alte teorii vehiculate astăzi cu privire la postmodernism ,vrea să servească unei re-construcţii şi re-semnificări a unităţii plurale a fenomenului uman, apreciind că noua cultură a umanităţii nu mai are nevoie de idealuri, deoarece acestea s-au epuizat. În acest sens, conchidem, odată cu părerea lui Tudor Ghideanu, că în postmodernism cultura se produce şi dezvoltă numai din competenţe, urmăreşte să instituie un pragmatism al cunoaşterii, dar nu unul al performativităţii care produce, inevitabil, teorie ci, mai curând, unul care să încurajeze toate limbajele către accesul liber la memoriile şi bazele de date.23 Altfel spus, aspectul utopic al postmodernismului e că producerea masei de informaţie, în continuă schimbare, na va fi supusă criteriilor performanţelor ştiinţifice. Eseurile lui Lyotard din Condiţia postmodernă accentuează că, în ciuda nihilismelor propuse de utopii, nu putem vorbi de un sfârşit al filosofiei (sau al cunoaşterii ştiinţifice) atâta timp cât reflecţia filosofică nu este încheiată niciodată, atâta timp cât regulile filosofiei se scriu odată cu regulile lumii sau a timpului acesteia. Sfârşitul cunoaşterii sau cel al filosofiei nu semnifică sfârşitul reflecţiei, „ci dimpotrivă, asumarea unei meditaţii despre originea şi prezentul nostru, despre condiţia cotidiană a faptului de a fi, de a simţi, de a gândi, în disonanţă cu o gândire-ideologie căutându-şi legitimitatea în trecutul sau viitorul de aur. Filosofia de astăzi trebuie să fie o contrautopie, dacă utopie înseamnă comunism, un antiumanism dacă umanism înseamnă omul nou, un iraţionalism dacă raţionalism înseamnă instrumentalizare a vieţii în dimensiunile ei cele mai elementare”.24
21 Radu Florian, Metamorfoza culturii în secolul am XX-lea, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. 248-265. 22 J. F. Lyotard, op. cit., pp. 63-64. 23 Tudor Ghideanu, op. cit., p. 372. 24 Ciprian Mihai, Uzuri ale filosofiei, Ed. Idea Desing & Print, Cluj, 2006, pp. 21-22.

)

pagina 102

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Nenorocitul Andrei P. VELEA
* „Eşti un nenorocit!”, ai strigat în telefon, aruncându-l nervos în iarbă. Dino s-a îndreptat către locul în care a căzut aparatul, amuşinându-l. „N-ai voie, vino încoace!”, l-ai pus la punct, iar câinele s-a conformat, strângându-şi coada între picioare, rezonând într-un fel cu starea ta interioară. Ţi-ai aprins o ţigară şi ai încercat să te calmezi. Atâţia ani pierduţi cu un nenorocit... Cuvântul îţi intra pe nas o dată cu fumul, deschidea tentacule pline de dinţi, ca nişte şiraguri ascuţite şi se înfigea cu voluptate în creierul tău ca într-o carne fragedă de pui fiartă ore în şir. „Nenorocitul...”, îngăimai printre dinţi în timp ce trăgeai cu sete din ţigară. Dino abandonase gândurile de joacă alături de ceilalţi câini şi stătea cu botul pe labe, cuminte. Ai aprins o a doua, apoi o a treia ţigară. Ai fi vrut ca în acel moment fumul să-ţi circule direct prin artere, să-ţi împânzească organismul cu o amorţeală lentă, dulce. Ai fi vrut să cazi beat sub masă, fără să trebuiască să te prezinţi seara în faţa soţiei şi a copilului, fără să te doară a doua zi creierul de parcă te-ar fi lovit cineva cu o bâtă de baseball în moalele capului. Erai într-un fel de stare de levitaţie, după vreo zece ţigări fumate la rând (un pachet de ţigări îi ajungea câteva zile), când Ionuţ, care s-a întâmplat ca tocmai la acea oră să alerge pe faleza Dunării, te-a bătut uşor pe umărul stâng. Te-a salutat, apoi s-a oprit preţ de câteva secunde pentru a-şi trage sufletul: „Nu ne-am mai întâlnit demult, ce mai zici?”. Ai mototolit pachetul şi i-ai răspuns: „M-ai prins într-un moment prost...” „Adică?” „Tocmai am terminat-o cu nenorocitul ăla. Să nu-l mai văd în viaţa mea!” Ionuţ te-a privit lung, neînţelegând... Ştia de faptul că ai un iubit şi că sunteţi de aproape zece ani împreună. Însă îşi amintea

)

Labirintul prozei

Nenorocitul te privea înlemnit, cu faţa tumefiată. Nu înţelegea o iotă din gesturile tale, ba chiar îl cuprinse un sentiment de teamă, cel puţin aşa s-ar fi zis după ochii aproape ieşiţi din orbite. Nu reuşea să îngaime niciun cuvânt. Se uita lung când asistenta a părăsit salonul. Te-ai apropiat de el, nescoţând niciun cuvânt, lăsându-l să-şi imagineze orice ar fi putut mintea lui nenorocită. Aşezat pe marginea patului de metal, l-ai apucat de umeri, dând să-l întorci. S-a supus moale. I-ai tras ferm pantalonul de la pijama în vine, lăsându-i gol fundul gras şi plin de vânătăi. Te-ai descheiat la prohab şi, în timp ce treceai deasupra lui, i-ai şoptit doar atât: „Să nu mai faci asta!” El bâigui timid: „Jur!”

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 103

Zon@Literara
că vă înţelegeţi bine... S-a sprijinit şi el de băncuţa de beton, a scos un şerveţel pentru a-şi şterge broboanele de transpiraţie, apoi a cerut lămuriri: „Nu înţeleg... De unde şi până unde nenorocit? Parcă totul mergea bine între voi...” „Nu, nu mai era aşa de vreo doi ani. Nu ţi-am povestit pentru că nu voiam să stric imaginea pe care ţi-o creasem despre relaţia noastră. A devenit mult prea posesiv şi gelos. S-a îngrăşat şi nu mai arăta ca atunci când l-am cunoscut; eu m-am menţinut bine, iar el avea tot timpul impresia că mă tentează să-l înşel... Oricâte asigurări i-aş fi dat, o ţinea una şi bună pe a lui... Dar gata, nu vreau să mă mai gândesc, am terminat-o cu nenorocitul.” „Mă uimeşti, Dan! Nu te ştiam aşa. Ştiu că avea tot felul de toane, că îi iertai multe pe motiv că nu s-a maturizat încă, că e mai mic ca tine, că se va lovi el de probleme... Îmi amintesc că, la un moment dat, l-ai angajat chiar şi la firma la care erai director, doar pentru a-l proteja...” „Mare greşeală! Un caracter infect! Numai probleme mi-a făcut pe la muncă, nu îşi dădea deloc interesul. În plus făcea tot felul de gesturi de afecţiune în public şi riscam să se afle că e iubitul meu... Mare greşeală! Dar gata, s-a terminat!” „Şi ce a pus capăt definitiv? Presupun că nu doar gelozia...” Aici ai fi aprins o ţigară, dar nu mai aveai. Te-ai deplasat pentru a arunca la un coş de gunoi din apropiere pachetul de ţigări şi, o dată cu el, toate amintirile despre nenorocit. Ai ridicat telefonul din iarbă şi ai revenit pe băncuţa de beton alături de Ionuţ. Vă cunoşteaţi demult. Era singurul bărbat care ştia lucrurile astea delicate despre tine. Faptul că te puteai deschide în faţa lui te ajuta enorm în acel moment atât de dificil. „După o săptămână complicată, de certuri zilnice, mi-a făcut-o: a profitat că eram plecat în delegaţie de muncă şi a sunat-o pe nevastă-mea. I-a spus că vrea să-i povestească ceva extrem de important în legătură cu mine. Ea, curioasă, i-a acceptat vizita şi nenorocitul a adus toate materialele pe care le avea pentru a-i demonstra că, de zece ani, am avut o relaţie în paralel cu el. Fotografii, mici filmări cu telefonul mobil, mesaje de dragoste, orice. Nevastă-

mea aflase totul despre mine şi nu mi-a spus nimic. Au pus împreună la cale un plan să mă prindă cu mâţa în sac. Am venit acasă din delegaţie şi nu am ştiut nimic. El îi trimitea mesaje tot timpul: vezi că în seara asta o să se întâlnească cu mine, o să mergem acolo şi chestii similare. Nevastă-mea ne-a surprins în oraş împreună şi, din ce mi-a zis el mai devreme la telefon, a înţeles perfect că nenorocitul nu minte şi că eu am avut timp de zece ani, în paralel, o relaţie cu un bărbat mai tânăr ca mine...” „Poate că totuşi nu e adevărat şi o face doar aşa, să-ţi facă rău. Chiar într-atât de lipsit de scrupule să fie? V-aţi iubit totuşi...” „Nu minte... Mirosisem mai demult ceva şi realizez clar că nu minte. Mi-a făcut-o! O dată cu relaţia cu el se termină şi căsnicia mea... Nenorocitul...” Ai lăsat privirea în jos. Sângele tot îţi era amestecat cu gudroanele din ţigări. Te simţeai întinat. Lui Ionuţ i-a fost peste mână să-ţi mai ceară detalii, aşa că s-a îndepărtat după un alt schimb de replici, continuându-şi alergarea pe faleză. A promis să te sune mai des, ceea ce te-a făcut să nu te mai simţi singur în toată nebunia care s-a ţesut deodată împrejurul tău. * Trecuseră aproape două luni de la evenimentele de mai sus. Relaţia cu soţia era pe muchie de cuţit. Nu că nu ar mai fi fost certuri între voi, însă acest subiect era, de departe, cel mai delicat. Aparent era mai puternică decât credeai, te uimea luciditatea ei. Ai fi vrut să urle, să spargă lucruri prin casă... Ţi-a spus în acea seară cum că ştie totul de la nenorocit şi atât. Rece. Ai înghiţit în sec şi nu ai făcut nicio scenă gratuită de dragoste. Nu mai aveai ce replica. Ai făcut un duş şi te-ai trântit, înfrânt, în aşternuturi. Creierul îţi frigea. Ea s-a aşezat tacticoasă şi s-a culcat cu spatele la tine. Nu aţi discutat nimic nici zilele următoare. Ţi-a spus doar atât, când ai încercat să aduci discuţia: „Orice până la familie. Şi nu ai respectat asta!” Nu a pomenit nimic despre divorţ. La început ai bănuit că discută în paralel cu un avocat, însă nu s-a concretizat nimic. Lucrurile păreau că revin, de-a buşilea, artificiale, crispate, pe făgaşul lor... O pseudo-normalitate strecurată

)

pagina 104

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
cu lama bisturiului între voi, bazată doar pe respect şi din ce în ce mai puţină iubire. Într-una din dimineţi l-ai sunat pe Ionuţ. „Ieşi diseară să alergi pe faleză?” „Da”, ţi-a răspuns el. „Atunci treci pe la locul de joacă al câinilor… Vreau să-ţi spun ceva.” „Despre ce e vorba, că m-ai făcut curios?” „Despre nenorocit...” „L-ai sunat? Parcă ziceai că aţi terminat-o definitiv...” „Nu... Ştiu de la altcineva o chestie tare despre el!” Seara v-aţi întâlnit pe aceeaşi băncuţă. Păreai mai limpede, cel puţin Ionuţ a remarcat de cum te-a văzut: „Arăţi cu mult mai bine! Ai din nou ochii albaştri!” I-ai mulţumit pentru compliment şi ai aruncat „perla”: „Nenorocitul are un nou iubit...” „Deja?” „Da... Un tip cam tot de vârsta mea, cu familie şi doi copii...” „Se mişcă repede, nu glumă!” „Da. Dar nu asta e chestia tare...” „Hai că deja m-ai făcut curios!” „L-a ameninţat şi pe el că îl dă în vileag în faţa familiei…” „Ce nenorocit!” „Da... Tipul a aflat numărul meu de telefon şi m-a contactat. I-am povestit ce mi-a făcut. Era speriat, nu ştia cum să reacţioneze. După ce am mai discutat cu el a spus că va plăti pe cineva să-l cuminţească. Tipul e băgat la o afacere cu o firmă de pază şi protecţie, probabil că nu ştie de glumă...” „De-ar fi fost doar glumă...” „Sper totuşi să n-o facă...” Aţi discutat până târziu. Dino era într-un continuu du-te-vino în Dunăre după un băţ pe care îl tot aruncai. Fusese o zi foarte călduroasă şi întregul oraş ieşise la plimbare pe răcoare. Briza Dunării ridica luna din spatele munţilor Dobrogei folosind un sistem complicat de scripeţi. * Băbuţa de la parter a fost prima care să iasă pe scara blocului; a început să ţipe ca din gaură de şarpe. Faptul că a ieşit atunci fusese doar o coincidenţă – o făcuse pentru a se asigura, înainte de culcare, că uşa scării e bine închisă – aşa a declarat mai târziu poliţiei. Treziţi din amorţeală (unii chiar din somn) de către ţipetele băbuţei, mai mulţi vecini au apărut să vadă ce se întâmplase. Sânge pe toată scara blocului, sânge pe

faţă, gemete înfundate, horcăieli. Salvarea a ajuns destul de repede. Au săltat targa în dubiţă şi au pornit în trombă spre spitalul judeţean. Poliţia a rămas la faţa locului până târziu, dar fără prea mare succes – nimeni nu văzuse şi auzise nimic. Doar victima şi-a amintit, atunci când şi-a revenit pe patul de spital, de trei indivizi cu figuri de bătăuşi care l-au luat pe sus când dădea să intre în bloc, i-au pus mâna la gură, i-au şoptit „Dacă nu o să-ţi tacă fleanca, o să ţi-o coasem!” şi l-au bumbăcit bine în scara blocului. * Pe holul spitalului trei câini rodeau o canapea. Ai căutat salonul unde era internat şi te-ai oprit pentru câteva secunde înainte de a intra, întrebându-te dacă e bine ceea ce faci. În urmă cu mai puţin de jumătate de oră, primiseşi un telefon de la noua victimă a nenorocitului. Aşa ai aflat că a fost „atenţionat”, unde e internat şi că nu e nimic grav. Ai lăsat baltă munca şi te-ai aruncat imediat în maşină. Ai intrat în salon. Nenorocitul era doar cu asistenta, care îi schimba un bandaj la picior. I-ai strecurat fetei o bancnotă generoasă în buzunar, rugând-o să vă lase singuri şi să se asigure că nu intră nimeni peste voi. Fata, observând despre ce bancnotă e vorba, zâmbi lung, apoi replică: „Desigur, domnule!” Nenorocitul te privea înlemnit, cu faţa tumefiată. Nu înţelegea o iotă din gesturile tale, ba chiar îl cuprinse un sentiment de teamă, cel puţin aşa s-ar fi zis după ochii aproape ieşiţi din orbite. Nu reuşea să îngaime niciun cuvânt. Se uita lung când asistenta a părăsit salonul. Te-ai apropiat de el, nescoţând niciun cuvânt, lăsându-l să-şi imagineze orice ar fi putut mintea lui nenorocită. Aşezat pe marginea patului de metal, l-ai apucat de umeri, dând să-l întorci. S-a supus moale. I-ai tras ferm pantalonul de la pijama în vine, lăsându-i gol fundul gras şi plin de vânătăi. Te-ai descheiat la prohab şi, în timp ce treceai deasupra lui, i-ai şoptit doar atât: „Să nu mai faci asta!” El bâigui timid: „Jur!”

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 105

Zon@Literara

)

Labirintul prozei

Turnul Fierarilor

Ovidiu BUFNILĂ
Oamenii planetei mor pe capete în inima unor utopii ridicole şi periculoase. Miroase a rânced, a cadavre şi a praf de puşcă. Nimeni nu mai crede în deux ex machina. Sistemul Bancar, ocultat, trucat, rafistolat de numa, numa nu mai are nici el niciun haz. Proletarii cu şepci soioase s-au privatizat, Marx şi-a tras SRL, Stalin e vedetă EMO iar lumea râde, cântă şi dansează fără chef. OZN-urile s-au răsuflat. Imperiul Sovietic nu mai are nici o noimă. Unchiul SAM s-a dezumflat, Obama a spart Dirijabilu American. Gata, oameni buni, Spectacolu Secolului XX s-a terminat. Noua Ordine Mondială, cu cortegiul ei de uneltiri, intrigi, oculte, înjghebări renascentiste şi breslaşe, cu aiurelile ei despre drepturile unora asupra altora, cu şmecheriile ei integraliste şi cu îmbogăţirile ei spectaculoase în dauna a milioane de poporani amărâţi, a intrat în moarte clinică. Vaticanul nu mai are strălucirea de odinioară. Bla, bla, bla.

Gucci Gambino a venit la mine aseară. Tot foc şi pară. Primarul Elefterie era hotărât să dărâme Turnul Fierarilor. Aglaia Protopopescu scrisese un articol-revolver în Foaia Municipală împotriva lui Elefterie dar cum era vremea vacanţelor, cititorii n-au reacţionat în nici un fel visându-se pe croazzetă. Bloggării din Cartierul de Vest, preocupaţi de unele intrigi legate de Festivalul de Muzichie, n-au scos nici eu vreo vorbă pe blogurile lor, proaspăt update cu pozeuri ruşinoase şi fără perdea. Cecilia Popovici ne-a trimis tuturor SMS-uri iubăreţe dar ne-a şi dat telefoane porcoase ca să vadă ea ce şi cum. Cecilia Popovici se dădea în vânt după teoria conspiraţiei şi era convinsă că trei consilieri municipali de la Partidul Conservelor primiseră o şpagă substanţială ca să voteze pozitiv autorizaţia de construcţie a noului supermarket dar era sigură cămarxiştii lui Elefterie manipulau totul din umbră cu mare abilitate. Gucci Gambino nu era de acord cu ideea asta dar bănuia că austriecii de la Uberales & Comp. îl manipulau pe Elefterie pentru că aveau de gând să cumpere întregul cartier al lacurilor ca să construiască acolo un aeroport internaţional. Turnul Fierarilor ar fi stat chiat în calea viitoarei autostrăzi ce ne-ar fi legat direct de Grecia, prin Malkotârnovo. Gucci Gambino se stabilise în orăşelul nostru de vreo câţiva ani. Avea perciuni malagambişti, făcea ocheade liceencelor pe Facebook, fuma pipă şi scria romane fanteziste. Caro Bebe, nici nu ştii cât amore am eu pentru frumuseţea asta de turn....Capisci, segnore Gambino, credo, m-am prostit eu în timp ce ne delectam în miezul verii cu un ceai verde pe terasă la Ismail. Ismail râdea de noi pe furiş, era asudat tot, tot pişca nişte fetişcane pe după tejghea şi tot vorbea despre Cometa Biblo care avea să ne cadă-n sfeclă pe seară, să ne învăţăm minte să mai zicem măscări şi să-l supărăm pe Dumnezeu.

pagina 106

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Marxiştii lui Gore stăteau cu ochii pe noi şi ne spionau de vis-a-vis de la Berăria lui Enache. Puneau la cale răsturnarea Ordinii Mondiale cu focuri de artificii, discursuri vitriolante şi ameninţări făţişe cu mardeală în toată regula. Gucci Gambino a venit la mine aseară. Tot foc şi pară. Avea lacrimi în ochi. Care era pricina? Vântul de seară, coborât din stepele ruseşti. Şi nisipul stârnit de printre mormanele de pavele care se ridicaseră peste noapte în întreg orăşelul nostru. Dar parcă de trotuare noi avea nevoie urbea noastră încercată de stihii sentimentale, de revoluţii de cabinet, de bârfă provincială şi de vise de mărire globalistă? Gucci Gambino, dându-şi jos fulgarinul, mi-a dat dreptate. Tocmai aflase şi el. Devizul întregii lucrări fusese încărcat binişor căci alegerile electorale se apropiau cu paşi repezi. Or să-l dărâme, e hotărât, mi-a strigat Gucci Gambino frângându-şi degetele butucănoase. Auzisem şi eu, era oficial, se strigase la şedinţa municipală, cu jurnalişti căcăcioşi, zarvă şi bere şi mici, la pompadură, pe din dos, cu amicii de la partid. Îndată ce plecă Gucci Gambino, vălurindu-şi fulgarinul de Cosa Nostra, m-am repezit la tutungeria lui Bodo să-l trag niţel de limbă. Bodo se juca cu un iPhone de la Apple. OK. Hei, Bodo!? Mmmm? Bodo, n-auzi, zi-mi şimie, e pe bune, Gucci e templier? Bodo s-a dezmeticit. A tras jaluzelele. Şi-a aprins o ţigaretă. A strivit un rotocol de fum cu unghia de la degetul mic, unghie ca o scoicuţă de la Agigea Băi. Se pare că da. Mi-a zis văru-miu de la Servicii, ştii, alea. Aha! Vărul lui Bodo era un tip misterios, cu pălărie pleoştită, jovial, bun băutor, afemeiat dar foarte misterios. Te sfredelea cu privirea de oţel. Te scana. Îţi citea printre molecule. Sunt sigur că era înarmat până-n dinţi. Haina-i era umflată la piept. Avea gata pregătit, cu plumb pe ţeavă, un revolver englezesc cu care erau dotate forţele speciale ale Reginei Victoria. Ce să mai vorbim! Păi dacă Gucci era templier, atunci se legau lucrurile! Turnul Fierarilor făcea parte din Planul Secret al Lumii! Dar cine a pus la cale planul? Cine a plănuit universul? Cine ne-a împins cu adevărat spre această fascinantă orizontalitate?

Cine a pus la cale formele viului în aparentă mişcare prin universul plin de universuri datorită unor complexităţi pe care le numim structuri narative din lipsă de altceva? Ah, Gucci Gambino, ce derbedeu! Un con de lumină? O metafiinţă? Un concept spaţio-temporal? O structură imaginară liberă? O planetă inteligentă? Un sunet primar? Diamantele de lumină veche de la Qiatotocoatl? Sau pur şi simplu un principiu director? O lege după care fiinţează enciclopediile trecând de la simplu la complex prin lanţuri catastrofice şi prin iluzorii evoluţii? Mare pezevenghi Gucci Gambino! Evoluţia? Să fie doar coerenţă şi convenţie? Dar e oare evoluţie? E vibraţie? Şi atunci planul ascuns al lumii nu ne vorbeşte despre imaginar? Imaginarul bântuit de vârtejuri virtuale, în căutarea unui punct, a unei stări de echilibru! Ce berbant, Gucci Gambino! Adevărul Adevărat? Să-l descoperim! Aceasta să fie misiunea noastră secretă? Ar fi ca şi cum am încerca să punem mâna pe forţele telurice substituindu-ne câmpurilor magnetice! Era prea mult! Bodo aruncă mucul auriu şi-l strivi sub talpă. Nu, hotărât nu, nici vorbă de câmpuri magnetice. Altul trebuia să fie şpilu! Şi atunci intră Bobolina. Superbă, acerbă şi rea. Frumoasă. Periculoasă. Sexy. Roz-bombon. Vuiton din cap şi până-n picioare. Dar ce spun eu? Vintage! Veritabil. Brand de lux, Paris, Monte Carlo, Toronto pe seară. Şopingăraie la greu, pe Bulevardu Carol, colţ cu Strada Mare, bine mersi. Bonsoar, zice madama bobolină, fluturându-ne pe sub nas o depeşă. Zic, s-a terminat repetiţia şi uite-o pe nebună că iese de pe scenă îmbrăcată la marele fix să facă promoţie premierei de duminică. Bilete nu mai sunt, susură Bobolina sfredelindu-ne zâmbăreţ. Bodo se fâsticeşte, eu dau să-i sărut mâna. Îl dărâmă, strigă Bobolina, izbucnind toată în lacrimi. Depeşa e secretă, stenogramă copypaste, de la xeroxu public ţinut de ElviraSRL-draga-de-ea. Îl dărâmă, strigă Bobolina, trântindu-se pe singurul fotoliu de ratan cumpărat de la supermarketul de bricolaje, acu o săptămână în urmă. Nu mai încape vorbă, toată lumea e tristă, se vede cu ochiul liber.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 107

Zon@Literara
Dar care-i pricina acestei boboline zvăpăiate, actriţă de provincie cu aspiraţii secrete de brodway? Doar pupăturile înfocate de sub zidurile turnului, pe înoptate?! Bodo dă din umeri. Bobolina plânge mocnite. I se scurge rimelul între sâni. Doamne, ce sâni! Din stradă strigă Gore, mecanicul de la Delco Service. E tot mânjit de ulei. camioneta lui Bardowsky îi dă serioase bătăi de cap. Mă întreabă dacă n-am un SDV de Rolls. Eşti nebun? Alo, Gore! Să fie beat, mă întreb coborând val-vârtej pe scările scârţâicioase cu gând să-l ajut. Gore se trage de salopetă. SDV! SDV! Are ochii bulbucaţi. Bate din buzele-i arămii, oftează, face clăbuci. I s-a tuflit basca bleumarin, ponosita. N-am sedevistică de nicio culoare, zic. Gore, bosumflat. Gore, dezumflat. Se scarpină în cap. Îl dă jos, zice, bate tactul, se bâţâie, îşi trage mucii, îl dă jos şi basta. Ştiu. Şi clienţii lui de la buticurile dintre arcadele turnului or să-şi ia tălpăşiţa din orăşel. Păi e puţin lucru? Îl iau pe Gore de după umeri şi-o pornim hai-hui pe străzi. Bobolina ne trmite un SMS-plângăcios. Gucci Gambino ne face semne cu batista de pe terasa Il Padrino. Marxiştii de la Berăria lui Enache ne fluieră ca la uşa cortului. Plasmele de la Arena Mall urlă în draci: a cazut guvernu în Santa Monica, l-au împuşcat pe dictatoru Mombasa, Elvis a fost văzut în carne şi oase în Lisabona. Ce nebunie! Noua Ordine Mondială a intrat în moarte clinică! Simpaticul domn Z.B. s-a păcălit un pic în scenariile sale geostrategie, domnul Truman a construit o eroare respectabilă, colonelul Sharun, necunoscut publicului larg, a dat-o-n bară, generalul Barâşkin, necunoscut publicului larg, a făcut un calcul marin greşit, Ocultele de Serviciu au deraiat în ridicol. Serviciile Secrete se acoperă de ridicol şi nu mai reuşesc să-şi regăsească identitatea. Generalii au ieşit la pensie, armatele rătăcesc în bumbăceli sângeroase, fără de noimă. Catastrofele Naturale Nasoale care stau pe după colţ vor împinge populaţiunile să se reorganizeze pe Naţiuni şi să lase dreak parteneriatele simandicoase şi arogante, piramidele cu ochi ochioşi, intrigile de cancelarie, holiudienele răzbeluri imagologice, bla, bla, bla. Kaplan ne trage de mânecă despre

China, jobeniştii burselor trag lichiditatea-n garaj ca să se perpelească poporanu mondial, să moară de sete imobiliară, automobilistică sau perversatil-orgasmic, după caz. Guverenele, Partidele, Academiile sunt desuete, toate. Nu mai crede nimeni în ideologiile obosite, fie ele socialiste, fabianiste, bonjuriste, portocalii, roşii, galbene, albăstrii. E un Carnaval Mondial în care toată lumea dă din picioruşe dar în care nimeni nu mai râde curat. Rânjim cu toţii tremurând nasol de frică. Frica colcăie în maţele noastre şi mulţi dintre noi stăm deja cu degetu pe trăgaci! Atenţie la faza asta cu trăgaciu că vorbesc serios. Ritualurile Ocultelor de toate felurile nu mai au nici un haz chiar pentru membrii respectabili care au început să se îndoiască de construcţiile ficţionale despre Arhitecţi Suspuşi. Fiinţele de pe Planeta Pământ descoperă, cu toatele, val-vârtej, un adevăr cutremurător. Bursele sunt ridicole, bildenburgurile capotează, imagologiile sunt obosite, poporanu planetar vrea aer curat. Oamenii planetei mor pe capete în inima unor utopii ridicole şi periculoase. Miroase a rânced, a cadavre şi a praf de puşcă. Nimeni nu mai crede în deux ex machina. Sistemul Bancar, ocultat, trucat, rafistolat de numa, numa nu mai are nici el niciun haz. Proletarii cu şepci soioase s-au privatizat, Marx şi-a tras SRL, Stalin e vedetă EMO iar lumea râde, cântă şi dansează fără chef. OZN-urile s-au răsuflat. Imperiul Sovietic nu mai are nici o noimă. Unchiul SAM s-a dezumflat, Obama a spart Dirijabilu American. Gata, oameni buni, Spectacolu Secolului XX s-a terminat. Noua Ordine Mondială, cu cortegiul ei de uneltiri, intrigi, oculte, înjghebări renascentiste şi breslaşe, cu aiurelile ei despre drepturile unora asupra altora, cu şmecheriile ei integraliste şi cu îmbogăţirile ei spectaculoase în dauna a milioane de poporani amărâţi, a intrat în moarte clinică. Vaticanul nu mai are strălucirea de odinioară. Bla, bla, bla. Preşedinţii nu mai au pe vino-ncoace pentru că nu mai au nici un fel de soluţie miraculoasă. Miracolul a murit şi el. Planeta nu mai are sclipici. Are în schimb o mulţime de pericole necunoscute. Stăm călare pe o ghiulea. Nutriţioniştii nu mai au haz. Băieţii cu şorţuleţe şi săbiuţe nu mai au nici ei haz. Poveştile lui Sun Tzu au ajuns de tot rîsul iar

)

pagina 108

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Feng Shui a devenit un kitsh. Politica Mondiala e toată un kitsh. Arta a murit sau se repetă ca o placă stricată. Ideologiile, vax! Tribalitatea partidelor, tribalitatea Academiilor, tribalitatea Primăriilor, tribalitatea Stadioanelor parcă mai animă sufletele rătăcite şi plictisite dar totul e de fapt un truc prost construit. Noua Ordine Mondială a intrat în moarte clinică. Nici Vladimir Putin nu mai crede în ea. Obama nici nu ştie ce-i aia. Oare? Răutăciosul de mine parcp are îndoieli. Osama Bin Laden prizează capitalism şi karaoke bursier de dincolo de Styx. Fidel Castro şi-a luat adio de la Noua Ordine Mondială. Jacques de Molay îşi dojeneşte urmaşii. Napoleon nu mai e cool deloc. Napoleon a devenit desuet şi-şi arată slăbiciunile la coafor flecărind cu tot felul de midinete care se mărită pe bandă rulantă cu preşedinţi de ţări, cu securişti-capitalişti, cu comunişti-capitalişti făcând din puţişoarele lor, bine învineţite de Infantilizarea Bărbatului Primordial, adevărate bancomate. Noua Ordine Modnială cu maltele şi ialtele şi silicoanele ei veştejite a intrat în moarte clinică. Ce urmează? Ei? Şi uite, până şi întrebarea mea nevinovată e ridicolă şi prăfuită. Aaaa, încă o chestie: ameninţarea cu moartea a oamenilor liberi care văd Adevărul despre Noua Ordine Mondială şi-l spun cu voce tare e şi ea o practică desuetă. Desuetudinea şi ridicolul au băgat totul în moarte clinică. Noua Ordine Mondială nu numai că nu are nici un haz dar pute nasol a hoit. Gore, speriat. Gore, tremurând ca varga. Domnu Bebe, zice, pe şoptite, baţi câmpii cu graţie, te arestuiesc ăştia la Komenduire de numa, numa. Ziceţi-mi, Bebe, deci. Bebe îi tufleşte basca lu Gore. Puf, puf, puf, ce mai praf. Trece însuşi primarul Elefterie însoţit de secretaru Primăriei, un ins mărunţel, foarte vorbăreţ, îmbrăcat într-un costum de catifea verde, bine ros demolii, colecţionar de vechituri, ţinut în funcţie de o verişoară de-a lui de la Ministerul Imaginii Publice, ce să mai zicem, aşa merge treaba. Dom’ primar, strigă Gucci Gambino, prego, alora, ma che fai?! Elefterie se face că n-aude. Dus e. Val vârtej. E lucru hotărât, Turnul Fierarilor va fi demolat, bucată cu bucată. Gore o şterge. Gore se face nevăzut.

Dau nas în nas cu colonelul Lubomir. Să trăiţi, dom’ colonel. Drepţi, Bebe. Bebe pe loc repus. Vino-ncoace, musiu. Vin. Ma dau deoparte cu colonelul Lubomir. E groasă, Bebe, vor să ne radă de pe hartă. Pregăteşte-te. Turnul e prima redută care cade. Ne repliem, înţelegi cum devine cazu? Înţeleg, zic eu dând ochişorii peste cap, loool! Mare tevatura, rezboiul stă cu ochii pe noi, nu avem scăpare, ce să mai vorbim. Dar ştiu eu, ştiu! Lubomir turuie fără oprire, lovindu-şi vipuşca arămie cu o creangă de stejar ruptă din Parcul Pompidou. Montgomery, bravul, a ras o mulţime de suflete soldăţeşti britanice timp de patru zile atacând frontal Caen până ce şi-a dat seama că trebuie să-i atace pe germani pe flancuri. În anii 50, americanii n-au înţeles că luptând doar pe litoral, nu vor pune mâna pe Asia. China e diamantul reginei. Francezii au luat o bătaie soră cu moartea de la generalul Van Diap care i-a bubuit prinzându-i într-o vale, ca într-un cleşte. În Balcani, noi războaie imagologice tradiţionale au dat serioase bătăi de cap occidentalilor. Generalul Custer a luat-o nasol peste cap pentru că a subestimat forţa de luptă a triburilor. Patton s-a păcălit şi a ratat punctul şi nu a ajuns la Berlin pentru că personalitatea lui l-a scos din cărţi în intrigile Statului Major şi a complexităţii relaţionale aliate. Napoleon a luat o sfântă de bătaie la Waterloo pntru că n-a ţinut seama de liniile de comunicaţie şi nu s-a asigurat informţional. Hitler a evaluat greşit situaţia din Rusia şi iarna l-a făcut praştie. Să vă mai zic? Ei, ce e cu toată generalimea, ofiţerimea asta oare? Erau Gânditori Militari Euclidieni. Ei atacau adversarul după învăţămintele lui SUN TZU sau după jocurile cu soldaţi de plumb ale lui Clausewitz. Generalul Kuropatkin şi-a ucis singur o mulţime de soldaţi folosind greşit nişte laterne într-un atac pe timp de noapte. În Războiul de Secesiune nordiştii aveau lipsă 40.000 de bocanci. Aaaa, soldaţii îşi cumpărau singuri carabine cu 16 focuri pentru că armele venite din Europa erau proaste. Teutonii foloseau berbecele cu cap de fier să dărâme porţile cetăţilor sarazine. Americanii au pârjolit Dresda, au ras Hiroşima şi au aruncat napalm la greu ca să-i scoată pe ochi-oblici din

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 109

Zon@Literara
papuci. Ruşii în Afganistan s-au confruntat cu o aberaţie de război de stâncă. Vestitul Che Guevarra a înţeles greşit relaţia lui cu ţăranii şi a fost ucis iar Troţky n-a mai reuşit o a doua Revoluţie din Octombrie pentru că n-a analizat la rece noua situaţie de luptă. De ce au greşit toţi aceşti militari? Pentru că au gândit greşit, în mod euclidian. Au dat fie cu capul în zidul cetăţii, fie au utilizat geometric euclidian SPAŢIUL DE LUPTĂ irosind astfel timp, resurse, energie creatoare. În Era Complexităţii, războiul s-a schimbat dintr-odată. ULM-urile vălurite şi văluritoare construiesc câmpurile de luptă care cuprind în vălurirea lor misterioasă tot ce mişcă. Adversarii sunt prinşi într-un Univers Lichid şi făcuţi harcea-parcea fără prea multă vorbărie. Codurile Secrete sunt atât de secrete încât tehnicile de decriptare tradiţionale sunt inutile. Nu merge NIMIC! Nici Codul Navajo, nici Cifrul ADFGVX, nici transpoziţiile banale, nici Cifrul prin decalare, bla, bla, bla. Acum nu mai sunt valabile nici teoriile savante despre atacul frontal, nici despre atacul pe flancuri, nici despre ambuscadele copilăreşti, nici despre desantul din ziua H. O ULM acţionează într-un mod halucinant, simultant, instantaneu construind PROCESE. Toată filozofia Meduzei vorbeşte despre RELAŢII şi PROCESE. ULM-urile se vor răspândi ca ciupercile după ploaie şi vor schimba întreaga filozofie şi întreaga natură a războaielor tradiţionale. Aşa cum MILIONUL DE SOLDAŢI i-a fascinat pe Generalii din First World War. Ce fiinţă fabuloasă era MILIONUL! Dar gata, e de domeniul trecutului. E de domeniul trecutului, colonele, nici vorbă, zic eu tremurând de frică. ULM-uri, ha, ha, ha, astea tre să fie aşa ca nişte SDV-uri. În sfârşit, se anunţă Mare Carnaval pe Strada Mare. Colonelul Lubomir îmi dă din nou pe loc repaus şi fuge s-o caute pe Bobolina s-o interogheze despre o presupusă reţea de spioni care şi-ar avea baza secretă chiar în pivniţa cu vinuri de Burgundia de la Turnul Fierarilor. Dar ce nebunie! Depeşa secretă fluturată de Bobolina e de fapt o foaie ruptă din menu-ul de la Valparaiso Restaurant, Gucci Gambino e Lady Gaga în travesti, fugită de Fiscu American,

orăşelu nostru e o insulă în Oceanul Pacific unde se bălăceşte caraghios un peşte mic, mic. Vai de capul meu, m-a luat cu arşiţă, nu plouă, Turnul Fierarilor zumzăie. O fi vreo rachetă din alte galaxii, îmi trece prin minte în timp ce traversez Parcul Pompidou să ajung la Teatrul Ionescu unde cicăse adună opozanţii lui Elefterie să pună la cale un Referendum Municipal să scăpăm de marxişti, să le dăm la gioale, să le suflăm de sub nas Turnul Fierarilor că acolo vezi bine au ei de gând să ne poarte sâmbetele cu supermarketuri, autostrăzi iluzorii, revoluţii sâmgeroase şi patriotarde tembele în frunte cu omul lor de încredere, Elefterie, mama lui de şnapan şi de şpăgar şi de pamplezist neruşinat. Acum ce să zic, cred c-am încurcat borcanele şi Gucci Gambino alis Lady Gaga a venit pe la mine săptămâna trecută şimi-a zis că Turnul Fierarilor e un fel de antenă magică, portavoce cosmică, un artefect din Spaţiu, construcţie bizară, electromagnetică, chestii din astea de prin revistele de popularizare, idee, părere, morgană fără de leac. Aseară pe la doişpe, de fapt, acu mi-aduc aminte bine, nu ştiu care a debranşat România de la reţeaua virtuală internaţională. Gore a adormit subit pe scări într-o poziţie nefirească. Vardistul din colţ a adormit şi el. Chiar şi Preşedintele României a adormit la brifingu de presă de la Palatu Prezidenţial. Au adormit pe rând serviciile secrete, biserica, partidu cutare şi partidu cutare, societatea civilă, mă înţelegi, covrigaru Petre, Bodo, barcagiu Petru, Petrache cu Maglavitu, Bobolina, Gucci Gambino,şotroniştii, blogării, aurolacii din Amzei, toţi primarii din Rurala Naţională, colonelu Lubomir, Bardowsky, echipa de fotbal din Giuleşti şi întreaga Ligă, analiştii politici Mache şi Pache. Întreaga Românie, debranşată, s-a pus pe sforăit. Eu, ce să fac?! Lucid cum sunt, am tras o raită pe la Arsenal. Am coborât spre Faru Genovez. M-am fâţâit pe faleză. Hamalii sforăiau în port, mamă, mamă. Nici urmă de turişti. Era doar un american cherchelit care trăgea şi el la aghioase, dincolo de Turnul Fierarilor, cam coşcovit săracu. Pe legea mea, am văzut un OZN. Pe urmă am văzut nişte fantome iezuite.

)

pagina 110

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Fantomele n-au somn, nici OZN-urile. Pe urmă am prins un post de radio din Pakistan care transmitea nişte jazz şi reclame cu Coca Cola şi cu jartiere rozalii pentru dame şi cuconiţe. Pe Google, nici ţipenie de români. Tot hoinărind, mi-a trecut prin cap să fur un taxi şi să mă înfiinţez la Capitală să văd ce şi cum. Bucureştenii, dragii de ei, dormeau tun. Am fost la Ministeru de Finanţe şi mi-am rezolvat nişte facturi că portarii dormeau duşi şi ministru aşişderea. Am fost şi la Interne unde era o şpăgăraie de toată frumuseţea care dormea şi ea, şpăgăraia, de trozneau europodelele sub poponeaţa ei obraznică. M-am plimbat la mişto prin Piaţa Romană, pe Batiştei, pe lacu Herestrău cu o tiribombă acvatică adusă de SC Acvatic SRL tocmai din Hawai să se dea cu ea poporu să mai uite de necazuri. Am mâncat hod dog pe săturate că la McDonald dormeau cu toţii iar tigăile erau pline ochi. La Serviciu Special de Telecomunicaţii am descoperit că şi Iaşiul, Clujul, Timişoara dormeau bine mersi. Pe la doişpe şi-un pic, mi-am dat seama de gravitatea situaţiei şi am luat-o la fugă spre Otopeni să urc în Turnu de Control să iau legătura cu Lumea Mare să le zic ce necaz aveam şi să cer instrucţiuni pentru rezolvarea cazului. Dar nu era Turnu de Control ci tocmai Turnu Fierarilor. Materializat prin spaţiu-timp, anecdotic vorbind. Asta e, dematerializare, adică liberalism deşănţat şi apoi materializare adică marxişti fornăicioşi şi tembeli. Turnu Fierarilor nu era turn ci un nou concept filozofico-spaţial-procesual. Asta am citit-o în Bjorn Zambezi, filozof, premiant Nobel cu coroniţă şi un milion de euro. Avusese dreptate Gucci Gambino, Turnul Fierarilor era energie pură. Eram însemnaţi. Aveam o Misiune în Univers. Mi-am dres glasu, mi-am făcut curaj. Am zis în eter: Aici e România. Lumea Mare n-a răspuns. Am repetat, Aici e România. Lumea Mare, chitic. M-am enervat, se înţelege. Am răcnit în microfoanele care bâzâiau cometic: Băăă, Lumea Mare, aici e România! Şi tot aşa până când am descoperit că întreaga noastră planetă a fost debranşată de la reţea. Întuneric beznă. SMS-uri, ioc. Hekări, niciunu. Nu tu Facebook, nu tu Google, nu

tu Youtube, nici Gagarin, nici mangaleră, nici Eminem, nici X Factor nici Avatar. De câteva zile, liber fiind ca păsărea cerului, hoinărind de colo colo, printre somnoroşi, scriu un studiu sociologic despre felul în care dorm popoarele lumii tot chitind cumva dacă Turnu Fierarilor n-a fost ridicat în vremuri imemoriale de o rasă de înaintaşi ai noştri, necunoscuţi care-au vrut să ne transmită un mesaj, o misiune, o sarcină esenţială, o ipostază iniţiatică, ce bine ar fi să nu care cumva s-o ratăm ca nişte fraieri! Italienii dau din picioare şi cântă canţonete zemoase. Suedezii dorm buştean cu un surâs pe faţă, nici nu mişcă. Americanii fac în toate felurile, vorbesc prin somn şi, zău, spun numai măscări cu godzile, titanicuri, meteoriti, conspiratii si oscaruri. Zuluşii aleargă după antilope prin somn iar tibetanii levitează sforâind uşor. Acu, ce să mai zic, pe Ning şi Facebook, românii dorm buştean, semn că virusu românesc de adormire generală s-a propagat prin reţelele de socializare. Mda. Hoinăresc de nebun prin lumile virtuale care abia mai pâlpâie în mintea mea. Tocmai am coborât de pe Piramide, tocmai am vizitat Insula Paştelui, tocmai am tras o raită prin Burundi şi am văzut apusu de soare de pe Kilimangearo. Stau binişor cu dialectul tungu şi o să mă specializez în circulaţia metroului prin Londra. În general, aşa, ca lucid, mă simt bine. Am strâns somnoroşii de pe străzile din LA, din Berlin, din Moscova, din Cairo şi aşa mai departe, să nu-i plouă, să nu-i ia ciclonu să-i ducă aiurea prin spaţiu cosmic. Pe români i-am strâns frumuşel în Bucureşti, sub Marile Arcade ale Neamului. Acum, dormind, Poporul Român e uriaş, e falnic şi cumplit de frumos. Unii-ntralţii, românii sunt acum atât de falnici! Din când în când, urc în Turnu Fierarilor, ăsta energetic şi magic şi procesual şi fenomenologic, proaspăt văruit, eu l-am văruit, patriotul de mine, vigilent, cu ochii-n patru, l-am văruit să nu care cumva să mă găsească vreo inspecţie, ceva, nepregătit, răcnesc în microfoanele cosmice: Alo, aici e România! Dar ce credeaţi?! Credeaţi c-o să le zic că-i Pământu? Ha, ha, ha! Păi nu sunt eu la microfoane? Nu ratez şansa asta! Alo, Cosmosu, aici e România, na!

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 111

Zon@Literara

Criza ca simptom al unui inevitabil sfârşit radu Vasile CHIALDA
Deseori, odată cu contextul globalizării, suntem tentaţi să spunem că ne aflăm mereu în criză, mai ales atunci când vine vorba de un impas, de o situaţie care necesită concentrare maximă pentru a alege variantele sau varianta optimă pentru soluţionarea acesteia. Într-un capitolul anterior am spus că una din fenomenele predominante ale globalizării îl reprezintă criza. Astăzi, acest termen este unul atât de uzual încât nu mai este străin nimănui. Când ceva nu funcţionează aşa cum ar trebui spunem că suntem în criză, când o situaţie necesită mediere externă spunem că aceasta se află în criză, când are loc un eveniment fără precedent, cu implicaţii majore în multe direcţii, spunem de asemenea, că aceasta este o criză. În fapt, criza este un fenomen care descrie o stare de alteritate, un moment în care se constată că „totul” este un ansamblu nefuncţional, iar „părţile” care îl compun se comportă ca elemente neomogene. O civilizaţie este în criză în momentul în care procesul său de dezvoltare atinge apogeul maxim1, când, spre exemplu, prin superioritatea sa poate fi capabilă să domine o altă civilizaţie, cultură, ori societate. Şi un bun exemplu al forţei acestei culmi de dezvoltare a fost contextul colonialismului, perioadă în care superioritatea Europei faţă de coloniile pe care le domina genera conflicte şi (de) stabiliza relaţiile politico-economice la scară globală. La acest nivel criza a apărut atunci când forţa tehnologică a Civilizaţiei Europene a fost nevoită să
1 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp, Antet, Bucureşti, 1997, p. 117.

)

Avatar
Aşadar, criză faţă de ce? Dincolo de aspecte pe care le-am detalia anterior, putem spune că astăzi suntem în criză faţă de timp şi faţă de spaţiu, ceea ce, corelat cu aspectele înţelegerii declinului din originea primordială, ne conduc la ideea că această criză este faţă de un inevitabil sfârşit. Am putea concluziona astfel. Ritmul alert al progresului tehnic, care permite deplasare în timp foarte scurt a spaţiului, iar astfel creându-se posibilitatea comprimării timpului, precum şi o desfăşurare a evenimentelor cu o mai mare repeziciune decât înainte, ceea ce a determinat schimbări importante într-un interval foarte scurt de timp în societate, până la a înţelege în cu totul alţi parametri, cultura, civilizaţia şi tot ceea ce rezultă din raportul acestora, l-au făcut pe om să perceapă totul ca pe o criză şi să îşi pună problema finitudinii.

pagina 112

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
apeleze la exterioritatea spaţiului ei pentru a face faţă ascensiunii puterii economice şi politice, generând astfel, ceea ce am numit imperialism colonial. O societate ori o cultură aflate în criză comportă o stare de mişcări socio-culturale, ale căror consecinţe pot (de)stabiliza administraţiile, instituţiile, masele, ori formele de guvernare. Criza socială, la fel ca şi cea culturală, îşi are printre fundamente: creşterea demografică2, multietnicitatea, diversitatea culturală, multinaţionalismul, pluri-apartenenţa la macro-structuri politice etc., aspecte cu efect destabilizator pentru masele sociale, cu impact şi influenţă, aşa cum s-a întâmplat în conflictul care a condus la dispariţia Iugoslaviei3. Un individ în criză însă, este o fiinţă umană care se află în impas şi care, pentru a-şi rezolva problemele ce îl macină, apelează la tot felul de acţiuni inexplicabile pentru semenii săi. Criza individuală este cea mai apăsătoare dintre cele enumerate, deoarece, este cea care conduce cel mai repede la un sfârşit tragic. Concluzionând, nu greşim înţelegând prin criză ultimul stadiu al dezvoltării, sau momentul care precede acea inevitabilă finitudine. Aşa cum nu putem să vorbim despre alteritate fără să ne explicăm problema altului (a celuilalt), tot astfel ar trebui să apelăm la înţelegerea crizei pentru a ne defini declinul, deoarece criza reprezintă un moment critic, în care aspectele asupra cărora se extinde alteritatea suferă transformări şi comportă acţiuni discontinue faţă de o perioadă ascendentă în procesul lor de dezvoltare. Într-o altă ordine de idei, criza reprezintă, asemenea unui organism care ripostează împotriva elementelor patogene exterioare, o reacţie care
2 Ibidem, pp. 148-149. 3 Andrea Riccardi, Despre civilizaţia convieţuirii, traducere de Gianina Tivdă, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 22-24.

denunţă propria eterogenitate şi exclamă lipsa omogenităţii, pentru ca în cele din urmă să constate că nici una dintre ele nu îi este intrinsecă, aşa cum niciuna nu reprezintă o caracteristică extrinsecă instigatoare. Încercând o morfologie a istoriei, aşa cum el însuşi afirma, Spengler conchide scurt: culturile „sunt nişte organisme”4, considerând că acestea au o viaţă asemenea animalelor sau plantelor, însă, într-o notă la această idee completează cu faptul că sensul pe care l-a adoptat pentru înţelesul termenului „organism”, nu este unul pur zoologic, descriind un organism ale cărui aparate şi sisteme de funcţionare conlucrează pentru a asigura supravieţuirea şi evitând în acest fel pragmatismul interpretărilor darwiniste, ci, într-un sens mult mai sintetic şi mai intuitiv, ca organism care înainte de toate este viu, trăieşte, luptă pentru viaţa sa, se apără, influenţează şi îşi construieşte mediul, transformând-ul dacă este cazul etc. Criza este aşadar, momentul conştientizării gravităţi (o grijă, o angoasă), în care aceste spaţio-temporalităţi5 realizează îndepărtarea faţă de origine şi apropierea tot mai evidentă de un final. Acest fapt l-a făcut pe Hegel să spună că în statul Prusac se împlineşte apogeul naţiunii germane, iar istoria culturii ei îşi va găsi sfârşitul odată cu moartea acestuia6. Destinul istoriei, care
4 Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiţă de morfologie a istoriei, traducere de Ioan Lascu, Beladi, Craiova, 1996, p. 155. 5 Istorie, civilizaţie, cultură, societate, individ, fiinţă – spaţio-temporal, concept folosit pentru a descrie legitimitatea extinderii cunoştinţelor dincolo de limitele sensibilităţii umane, pe care l-am preluat aici ca o totalitate populată cu conceptele de fiinţă, individ, cultură, societate, civilizaţie şi istorie, toate în mod inevitabil depinzând şi raportându-se atât al timp cât şi la spaţiu; Howard Caygill, A Kant Dictionary, Blackwell Publishers Ltd., Oxford, 1995, p. 374. 6 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici şi Radu Stoichiţă, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 401-402.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 113

Zon@Literara
se împlineşte în conştiinţa libertăţii7, este condus de către un spirit al lumii aşa cum este purtat un drapel într-un război ca stindard al îndârjirii şi mândriei apartenenţei la acest simbol, în jurul căreia se împlineşte istoria universală8. Spiritul lumii este acel simbol al puterii încrederii în sine, care îşi dobândeşte statutul de forţă dominantă a unei spaţiotemporalităţi prin genialitate ca „indivizi croiţi pe măsura istoriei universale”9. Napoleon reprezenta obiectivarea acelui spirit al lumii care purta drapelul destinului civilizaţiei franceze, aşa cum Cezar reprezenta, atât la propriu, cât şi la figurat, emblema Romanităţii, iar Pericle simbolul unei epoci de aur a culturii greceşti, aşa cum Leonardo da Vinci întruchipa spiritul Renaşterii Italiei, iar genialitatea lui Goethe ducea drapelul destinului culturii germane, aşa cum Columb a fost considerat eroul Marilor Descoperiri Geografice, iar Revoluţia Franceză a fost punctul culminant al modernităţii, sau, aşa cum Copernic a fost desemnat inventatorul concepţiilor moderne despre lume, iar Martin Luther reformatorul religiei creştin-occidentale. Odată cu aceştia şi operele lor, lumea s-a schimbat. În ei s-a manifestat spiritul lumii, iar opera lor a condus la apogeu destinul omului, istoriei, culturii şi civilizaţiei sale. Referindu-ne la problema declinului, să spunem că acea reorientare către origini despre care am amintit anterior, reprezintă tocmai acea conştiinţă a finitudinii, corelată cu dezideratele şi scopurile fixate de acest destin. Declinul urmează unui moment de criză, iar conştiinţa unui sfârşit ce aduce cu sine o schimbare radicală10, o schimbare de
7 Ibidem, p. 417. 8 Ibidem, p. 70. 9 Ibidem, p. 31. 10 Ren� Gu�non, Criza lumii moderne, ediţia a II-a, traducere de Anca Manolescu, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 141.

paradigmă, aşa cum o întâlnim adesea în studiile de epistemologie. Finalul istoriei însă, sfârşitul unei civilizaţii, decadenţa unei culturi, ori alienarea unei fiinţe11, nu reprezintă un ultim punct, dincolo de care nu mai există nimic. „Schimbarea” este termenul care ar trebui să însoţească declinul, deoarece dincolo de acesta, despre care am conchis că este un fenomen firesc, există o înnoire, o nouă origine, un nou punct de plecare pentru ceva care urmează să se dezvolte, să atingă un apogeu purtând în sine simbolul spiritului lumii, pentru ca apoi, urmând ciclicitatea istoriei12, să ajungă într-un moment de criză, iar în final a-se-găsi-în-colaps. Această ciclicitate trebuie înţeleasă ca un mecanism organic, ca un organism viu asemenea omului, care se naşte, creşte, se dezvoltă, îmbătrâneşte şi apoi moare13. Acest organism viu nu este etern, ci sucombă într-o formă a finitudinii. Criza şi declinul sunt echivalentele „semnelor de îmbolnăvire” şi a „bolii în sine” ale istoriei, ale civilizaţiei, ale culturii şi ale individului. Iată că alteritatea poate fi reprezentă ca un spitalul de tratare a bolilor istoriei, spaţiul în care le putem întâlni pe toate acestea laolaltă14.
11 „Proces care pune în mişcare naşterea egoului �...� conectat cu procesul prin care alteritatea este interiorizată”; Catherine Malabou, The Future of Hegel: Plasticity, Temporality and Dialectic, Routledge, New York, 2005, pp. 31-32. 12 Ciclicitatea istoriei nu trebuie înţeleasă ca unica metodă de interpretare a istoriei, ci una din numeroasele ipoteze comprehensive care ne permite să analizăm problema declinului. 13 Analogic, vârstele istoriei şi cele ale individului uman sunt asemănătoare, declinul unei civilizaţii este inevitabil precum bătrâneţea omului; Oswald Spengler face o remarcă absolut extraordinară, afirmând că: survenind unei perioade de apogeu, înţeles ca momentul maturităţii absolute a unei culturi şi astfel, aflate în culmea forţei sale – ceea ce justifică actele de superioritate faţă de culturile încă nedezvoltate – declinul reprezintă slăbirea acestei forţe, la fel cum un om învârstă nu mai are forţa şi vigoarea tinereţii, sau maturităţii sale; Oswald Spengler, op. cit., pp. 158-159. 14 Laolaltă reprezintă pentru Heidegger forma ontologică a Dasein-ului celuilalt („caracter de fiinţă”), o

)

pagina 114

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
La Spengler întâlnim o remarcă deosebit de frumoasă, pe care o întâlnim pe larg dezvoltată în discursul lui Michael Henry din Barbaria, în încercarea de a surprinde esenţa culturii aflată în permanentă schimbare, luptând pentru a contracara opoziţia barbariei. Dacă Henry, fenomenolog de formaţie, foloseşte pentru a ilustra această idee conceptul de „viaţă”15, atribut al culturii care îi conferă posibilitatea unei mobilităţi, ori a unei dezvoltări, căci „viaţa produce în mod necesar cultura”16, Spengler foloseşte pentru a ilustra această posibilitate termeni precum „ritm” şi „stil”17. Iar dacă, spre deosebire de Lucian Blaga în Trilogia Culturii, Orizont şi stil, care descrie stilul ca fenomen aprioric al culturii şi intenţionalitate conştientă18, Spengler consideră că „stilul” reprezintă forma de manifestare a spiritului (sufletului) unei culturi, „ritmul” are rolul, nu doar de a evidenţia faptul că o cultură este vie, ci, mai mult decât atât, de a potenţa această caracteristică. Astfel că, civilizaţia, cultura şi barbaria transpar ca organe ale conceptului de istorie, de altfel, un organism viu, în permanentă schimbare şi transformare. Dacă una dintre acestea se îmbolnăvesc, cu alte cuvinte, dacă spiritul (sufletul) lor întârzie să apară, dacă nu apare deloc, sau dacă pur şi simplu apare, nu contribuie cu nimic la stilul acestora, sau la consolidarea şi accelerarea ritmului de dezvoltare, organismul poate sucomba
particularizare în direcţia impersonalului „se” a faptuluide-a-fi-în-lume a Dasein-ului în faptul-de-a-fi-laolaltăcu-altul, ca posibilitate de a fi a celuilalt prezent în lume, în preajma căruia „se” trăieşte, deoarece „ceilalţi sunt prezenţi şi ei în lumea de care mă preocup”; Martin Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de timp, traducere de Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 387-390. 15 Michel Henry, Barbaria, traducere de Irina Scurtu, Institutul European, Iaşi, 2008, pp. 21-22. 16 Ibidem, p. 40. 17 Oswald Spengler, op. cit., pp. 161-162. 18 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, p. 10.

într-un declin, indiferent ce formă ar căpăta acesta. Michel Henry nu ne mai surprinde de această dată cu constatările sale asupra barbariei ca fenomen ce îşi găseşte loc în manifestările decadenţei şi alienării, şi concluzionează dezarmant: „civilizaţiile sunt pieritoare, ca şi indivizii, asta-i tot”19, iar după o astfel de afirmaţie, nu mai putem spune nimic altceva decât să încercăm să ne explicăm „cum!”. Aşadar, criză faţă de ce? Dincolo de aspecte pe care le-am detalia anterior, putem spune că astăzi suntem în criză faţă de timp şi faţă de spaţiu, ceea ce, corelat cu aspectele înţelegerii declinului din originea primordială, ne conduc la ideea că această criză este faţă de un inevitabil sfârşit. Am putea concluziona astfel. Ritmul alert al progresului tehnic, care permite deplasare în timp foarte scurt a spaţiului, iar astfel creându-se posibilitatea comprimării timpului, precum şi o desfăşurare a evenimentelor cu o mai mare repeziciune decât înainte, ceea ce a determinat schimbări importante într-un interval foarte scurt de timp în societate, până la a înţelege în cu totul alţi parametri, cultura, civilizaţia şi tot ceea ce rezultă din raportul acestora, l-au făcut pe om să perceapă totul ca pe o criză şi să îşi pună problema finitudinii. Mai mult, într-un context alimentat de o explozie demografică şi măcinat de apăsarea unei crizei generale, ies în evidenţă acţiunile umane care îşi au originea în natura animală a acestuia: crima pentru supravieţuire şi bunăstare, vânătoarea de resurse care să îţi confere stabilitate, brutalitatea cu care se rezolvă conflictele sociale, ori lupta acerbă până la omucidere pentru supremaţie. Toate acestea sunt rămăşiţe ale originii animale ale omului, pe care astăzi le întâlnim cu atât de mare frecvenţă, încât întrebarea: unde şi cine este barbarul? este una care transcende istoria, devenind un leit-motiv al acesteia.
19 Michel Henry, op. cit., p. 41.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 115

Zon@Literara

)

Labirintul prozei

Pierderea definitivă a lucidităţii
- fragment -

Leonard ANCUTA
Această poveste a fost ascunsă iniţial în interiorul pietrelor de la Ica. Mie personal mi-a fost narată de o pasăre-mit, întîlnită într-o dimineaţă în care, în timp ce mă dezbrăcam de ceaţă ca să-mi reiau vechiul şi ponositul trup, am descoperit-o într-unul dintre pliuri. Rătăcită şi uşor răguşită, dar cu o răbdare de fier, fără divagaţii inutile, pasărea mit m-a pus la curent cu aceste istorisiri despre care se spune că ar fi fost adevărate cîndva dar toate demonstraţiile s-au pierdut şi acum nimeni nu-şi mai pierde vremea să le verifice. Eu însă cred în ele, fiind convins că adevărul dospeşte şi face chiar şi pietrele să crească, aşa cum se întîmplă cu trovanţii de la Costeşti. pe scenă apare un bărbat cu o ruletă în mînă. măsoară femeia preţ de cîteva secunde, cu mişcări precise şi rapide, de croitor. scoate din buzunar un spray cu vopsea roşie şi scrie ceva pe zidul scorojit al clădirii. zidul abia suportă greutatea şi trosneşte înfundat. toată lumea poate citi f e n o t i p. Part 1: Rebel în ţara cu un singur locuitor se face tîrziu singurul prezent pe care-l ştiu e faptul că sunt aici şi-n trup simt mişcare. o fi sînge sau deja sunt furnicile? sau viermi albi şi neosteniţi întorcând carnea înapoi în oase? homesick. puloverul albastru de lînă, împletit de bunica se deşiră prin voinţă proprie. fiecare lucru din minte revine la stare de dinainte de facere. de fiecare dată las un semn ca să ştiu unde am rămas. e aproape seară sau aproape dimineaţă; e aproape orice. homesick. sunt atît de tîrziu în fiecare om de care-mi amintesc, încît, dintr-o dată, se ridică şi pleacă. se duce, se pierde, ca şi cum n-ar fi existat. numai eu rămîn pe loc în acest unic prezent care, lent, se destramă şi el, se face tot mai mic. asemenea unui vieţi înghesuite într-o fotografie. şi se face tîrziu, atît de tîrziu înăuntru. Redukt

pagina 116

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
la intrarea în spaţiul de joc se află un loc special pentru pus întrebări fără răspuns. un ghişeu ca toate celelalte, cu binecunoscutul orificiu unde trebuie să te-apleci pentru a fi mai bine auzit, cu binecunoscuta operatoare care lucrează implacabilă la un gobelin. un singur lucru îl face e diferit de celelalte: aici întrebările se plătesc. preţul diferă în funcţie de numărul de cuvinte. sfat: e mai avantajos pentru dumneavoastră din punct de vedere financiar să aveţi întrebările clar formulate, să nu vă enervaţi sau să vă eliberaţi de toate frustrările şi curiozităţile rămase fără răspuns din copilărie. oricum nu vă ajută la nimic. dacă vi se pare că e ceva în neregulă, e mai bine să nu întrebaţi, întrucît veţi fi taxaţi în continuare. reguli pentru pus întrebări: - este obligatoriu ca fiecare dintre cei care intră în spaţiul de joc să pună minim o întrebare. - nu se admit întrebări banale, de tipul “cine sunt eu?”, întrebare despre care se consideră că fiecare spectator o are întotdeauna la îndemînă în lipsă de altceva şi la care se presupune că are şi un răspuns formulat în prealabil. - de asemenea, nu se consideră întrebări autointerogările de tipul “am greşit?”, “sunt un prost?”, “voi suferi?”, “voi muri?”, fiindcă la acestea se cunoaşte întotdeauna valoarea de adevăr a afirmaţiei conţinute în corpul interogaţiei. - nu se acceptă întrebări contaminate, cu răspuns dirijat, precum cele de tipul “îmi iubesc soţia?”, “îmi iubesc amanta?”, îmi iubesc şi soţia şi amanta?”, “aş putea să mă despart de soţia mea cu care sunt căsătorit de 15 ani pentru a mă recăsători cu amanta în etate de 21 de ani?”, “bărbaţii sunt nişte porci?”. - întrebările pot fi atît reale cît şi ipotetice, directe sau nu, închise sau deschise, retorice sau nu. pentru întrebările imaginative şi intuitive de tipul “ce expresie va avea faţa lui dumnezeu dacă echipa lui prefertată pierde un meci (aranjat)?”, “pînă la ce oră sunt

deschise barurile în viaţa de după moarte?”, “dacă nu mai am libido în prezenţa nevestei însă acesta creşte constant în apropierea altor femei se consideră că am înşelat-o?”, “dacă mi-am înşelat iubitul cu trei bărbaţi deodată se consideră că l-am înşelat o singură dată sau de trei ori?”, se acordă reduceri de 10% din total. - se pot pune oricîte întrebări. pentru persoanele care nu pot plăti pe loc se creează linii speciale de credit. se caută în special rinichi, ficaţi, plămîni. creierul, inima, ochii sunt considerate organe vătămate, nu se acceptă ca garanţii pentru credite. de asemenea poeţii, îndrăgostiţii, alcoolicii sunt obligaţi să plătească cash. [staz 1] spectatorii se aşază în tribune. îşi fac apariţia şi vânzătoarele de seminţe, ciubucuri, prăştii, fructe şi legume stricate, necesare pentru manifestarea simţului critic. sunt pregătite cu toate lucrurile trebuincioase la acest tip de manifestări – suluri de hîrtie igienică, ciocane, cuie, pistoale, grenade de mînă, funie, săpun. ca şi cum n-ar conta cînd începe spectacolul, pe scena improvizată din materiale ieftine în faţa unui decor care închipuie o clădire veche, cu bulină, îşi face apariţia o femeie care se plimbă ca beată de colo pînă colo. la un moment dat se trânteşte pe singurul obiect de pe scenă, un pat matrimonial. [staz 1’] pe scenă apare un bărbat cu o ruletă în mînă. măsoară femeia preţ de cîteva secunde, cu mişcări precise şi rapide, de croitor. scoate din buzunar un spray cu vopsea roşie şi scrie ceva pe zidul scorojit al clădirii. zidul abia suportă greutatea şi trosneşte înfundat. toată lumea poate citi f e n o t i p. [staz 1’’] femeia se ridică din pat. de data aceasta este energică, hotărîtă. merge către bărbat, îi zmulge spray-ul din mînă şi scrie pe întreg peretele “dragoste”, în toate limbile

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 117

Zon@Literara
pămîntului. apoi cade în genunchi în faţa bărbatului şi urlă din plămînii amanetaţi la întrarea în spaţiul de joc, la ghişeul de pus întrebări: “deee ceee am nevoie de dragosteee? dee cee? pur şi simplu am nevoie de dragostee!!!!!!!” [staz 0] se sting luminile. toate. în difuzoare se aude înregistrarea radiofonică a celui mai scurt meci de wrestling din toate timpurile, cel în care Kevin Nash alias Fake Diesel îl învinge în mai puţin de 20 de secunde pe Bob Backlund. chiar înainte de numărătoare, se aude vocea precipitată a crainicului: întrerupem acest program. este momentul pentru o revoluţie ”Estilo Pancho Villa”. eu am întîlnit oameni în flăcări şi am dat mîna cu ei. aşa am aflat că în timp ce arde, focul te face strălucitor. aşa am aflat că numai cei care îşi pot aşeza urechea pe piept vor auzi ecourile înfundate ale exploziilor din adîncuri. numai aceia care sunt făcuţi din explozii se vor înfrînge pe ei. numai aceia care vor trece prin cenuşa viselor, pe lîngă cadavrele prietenilor înecate în sînge vor şti ce e frica. numai cei care îşi pot aşeza ochii în creştet pot privi prin tunelul întunecat ce străbate zilele în care murim ca să o luam de la început. un şir de vertebre întunecate ne ţine dreaptă lumina ce uneşte ochii de stele. am crescut în jurul inimilor noastre şi ne-a fost teamă în fiecare zi. am crescut pe marginea unui abis şi ne-a fost teamă în fiecare clipă. e timpul să ne adîncim cît o comă în jurul cărnii strînse împrejurul gloanţelor care nu ne-au ucis.

e vremea să ne bucurăm de pierderea definitivă a lucidităţii. am fost prea săraci să fugim de noi. am băut apă contaminată de hoituri; ne-am iradiat cu minciuni radioactive. neau durut picioarele cînd soarele ne înţepa mai rău decît un ghimpe intern. am orbecăit ca viermii în căutarea unui cadavru; e momentul potrivit să ne aprindem trupurile prin frecare cu aerul care ne desparte de gaura neagră care ne-absoabe lăuntric. e timpul să ardem case şi păduri sate şi oraşe ca să-i adunăm pe oameni mai aproape unii de alţii. e timpul să surprindem murmurul celor înspăimântaţi ca să vadă cum lucrurile pot dispărea fără durere. e timpul să provocăm cutremurul care-i face pe oameni să se îndoiască de ei înşişi. e timpul să tremurăm în afara trupurilor noastre în timp ce despicăm o cruce să-i vedem intestinele. ne-a luat prea mult timp să înţelegem că frica desparte visătorul de fantasmele lui. ne-a luat prea mult timp să înţelegem frica – e timpul să jefuim trenuri cu vise să le-mpărţim oamenilor. [staz 0’] se reaprind luminile. odată cu ele se aude la jumătate de volum, Led Zeppelin, piesa “Since I’ve Been Loving You”. pe scenă urcă un master of ceremony. mai întîi mănîncă un măr, aruncat pe scenă de un fan al lui Bob Backlund, nervos de rezultatul meciului. de altfel, recalcitrantul este scos din public de către forţele de ordine. MC-ul

)

pagina 118

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
spune publicului că în cea mai mare parte a cazurilor de “dragoste la prima vedere”, “coup de foudre” sau mult mai sugestivul “crush on”, întreg procesul de îndrăgostire durează aproximativ la fel de mult cît meciul difuzat, interval în care neuroreceptorii analizează imaginea – obiect şi înfrîng rezistenţa emoţională, pînă cînd sistemul endocrin metabolizează şi varsă endorfina în sînge, odată cu instalarea tahicardiei şi reducerea echilibrul motivaţional în favoarea unei singure acţiuni. cică se ştie despre care e vorba. tot aşa se întâmplă şi în cazul războaielor de orice fel, numai că rezultatele sunt opuse. [staz 1+1] bărbatul şi femeia dansează, se sărută, înoată în aerul de deasupra patului; se înfăşoară în fire subţiri ce simbolizează veşnicia. fac dragoste fac sex fac dragoste se iubesc fac dragoste. luminile orbesc publicul fac dragoste împreună cu actorii. în aer se propagă o muzică aproape religioasă. spectatorii sunt rugaţi la megafon să facă dragoste. luminile ard feţele spectatorilor care nu se iubesc. muzica îi căsătoreşte pe toţi cei prezenţi. [staz 3] femeia naşte un copil. la fel şi unii dintre spectatori. plasatoarele preiau spectatorii neplătitori de bilete şi-i dau afară din sală. e rumoare, dar o voce încurajează lumea să-şi facă asigurări de viaţă. “nu este nici o problemă, asistenţa medicală este asigurată pe toată durata spectacolului”! din off se aude banda cu reclame: “creaţi, procreaţi”. “creşteţi şi vă înmulţiţi”. “învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi”. “cine fură azi un ou, mîine va fi tot un bou”. multe slogane tematice, educative. actorul-copil plînge, rîde, creşte. copilul ascultă melodia “dazed and confuzed” şi creşte odată cu ea, devine om împreună cu ea. toată lumea ascultă, dă din cap şi se preface că înţelege. copilul le arată degetul mijlociu. se iscă o isterie generală, publicul rîde cu poftă, ca după o glumă bună.

[staz 7 to 11 everynight] bărbatul şi femeia se ceartă. femeia e goală şi e ruşinată de goliciunea ei. bărbatul e obosit şi e mult prea mîndru de oboseala lui. bărbatul loveşte femeia. femeia loveşte bărbatul. copilul se interpune între ei încercînd să arbitreze conflictul. ambii părinţi îl lovesc. din difuzoare izbucneşte “fight”, o melodie pansament cîntată de The Cure. [staz ad absurdum] copilul coboară de pe scenă şi se întoarce în căteva secunde. acum e bărbat în toată firea, în cockpit-ul unui monstruos utilaj Liebherr cu un braţ imens de care este atîrnată o uriaşă bilă metalică, strălucitoare ca un soare. din cîteva mişcări dărîmă tot edificiul, clădirea, zidul, scena, tribunele spectatorilor. cît timp mai funcţionează, în difuzoare se aude Blixa Bargeld urlînd melodia “Die Befindlichkeit des Landes” împreună cu Einstürzende Neubauten. “Nothing but future ruins material for the next layer Mela, Mela, Mela, Mela, Melancholia Melancholia, mon cher, Mela, Mela, Mela, Mela, Melancholia floats over the new city and over the land” [final staz] spectatorii prevăzători care şi-au cumpărat arme la începutul spectacolului se pot apăra cum cred de cuviinţă. Aici pasărea-mit se opreşte să-şi mângâie coada de vulpe. Îmi zâmbeşte pisiceşte şi de sub o aripă scoate un balon de cauciuc roşu. Îl sparge cu genele dezvăluind o căpăţână rînjită, cu dinţii murdari de sînge. Printre ei se auzea Ave Maria, cîntată de un cor compus din 99 de poeţi lipsiţi de talent. Nu ştiu ce mi s-a întîmplat dar m-am trezit sărutînd buzele hîdei făpturi. Aşa am aflat următoarea poveste.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 119

Zon@Literara

)

Avatar magazin

BACOVIA 130 Epitaffio a nome del futuro geo VASILE
Roma: pe 29 şi 30 settembre 2011 au avut loc două evenimente organizate de Forumul Intelectualilor Români (FIRI, preşedinte dl Horia Corneliu Cicortaş) în colaborae cu asociaţiile “Con le Propatria” (reprezentată de Mioara Moraru), “Dacia” reprezentată de Tatiana Ciobanu), “Unione Cattolica Artisti Italiani” şi “l’Accademia di Romania in Roma”, al căror protagonist a fost scriitorul bilingv şi italienistul român Geo Vasile, autor printre altele şi al unei ediţii bilingve româno-italiene intitulată CU VOI. CON VOI, a poeziilor lui George Bacovia, apărute la Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2007. Celălalt eveniment a fost prilejuit de lansarea unei ediţii bilingve semnate tot de Geo Vasile: MARIO LUZI, CONOSCENZA PER ARDORE. CUNOAŞTERE PRIN ARDOARE – poetul, eseistul şi dramaturgul florentin (1914- 2005) a fost unul din cei mai mari autori creştini europeni, alături de Paul Claudel, Pierre Emmanuel etc. Lansarea cărţii lui Bacovia, o premieră şi o perfomanţă absolută a italienistului Geo Vasile, dar ignorată de forurile scriitoriceşti şi de critica oficială din România, a avut loc la Palazzo Maffei Marescotti, Galleria La Pigna, Roma, cu ocazia a 130 ani de la naşterea marelui poet român (1881-1957). După introducerea făcută de moderatorul întâlnirii, H.C:C., au intervenit Geo Vasile, Francesca Farina, Roberto Piperno şi Mioara Moraru. Au fost citite apoi cele mai expresive şi semnificative versuri bacoviene în limba română şi în italiană de Emanuela Gabriela Ionica, şi respectiv poeta Marzia Spinelli, alternativ cu o seamă de Performances susţinute de Cristiana Lauri (harfă celtică), Roberto Raieli e Simona Verrusio. Un grupaj de lucrări grafice inspirate de universul bacovian au fost expuse Letteria Giuffrè Pagano. Redăm în paginile ce urmează cîteva din intervenţiile de atunci. Revista Zon@Literară este o revistă europeană, motiv pentru care materialele din paginile ce urmează sunt redate în limba în care au forst redactate.

Questa introduzione all’opera lirica del più attuale tra gli interbellici romeni, cioè George Bacovia (1881–1957) si rivolge prima di tutto al lettore italofono, meno interessato dei dettagli storico-letterari, curioso piuttosto di capire il messaggio poetico e profetico di una sincopata ma longeva parabola moderna al cospetto della post-modernità, romena ed insieme europea. Ci occuperemo brevemente delle tappe percorse a partire dal volume dell’esordiente Bacovia Piombo (1916) fino a Stanze borghesi (1946), ma anche alla sua movimentata parabola nella postumità. Le sue brevi raccolte, ristampate fino alla sua scomparsa insieme ai non molti inediti. diventeranno quella partitura unica, chiaroveggente, di grande impatto per la poesia romena tanto negli ultimi quattro decenni del ventesimo secolo, che adesso, a 130 anni dalla sua nascita. Una singolare difesa e illustrazione dell’attualità dell’autore del volume Con voi (1930) si deve al saggio del poeta Ion Caraion, Bacovia.Sfârşitul continuu (Editura Cartea Românească, 1977), al quale si stanno aggiungendo gli esami critici di Nicolae Manolescu (Scriitori români, Editura ştiinţifică, 1978), Ion Bogdan Lefter (Bacovia, Poezii, Proză, Editura Minerva, 1987) nonché gli studi e le monografie firmate da Daniel Dimitriu (Bacovia după Bacovia, Iaşi, 1998), dal compianto Gheorghe Crăciun (În căutarea referinţei, 1998), da V. Fanache (Bacovia, ruptura de utopia romantică, ClujNapoca, 1994) o da Mihai Cimpoi (Secolul Bacovia, Editura F.C. Ideea Europeană, 2005). Vi si mette in luce l’avventura e le maschere, l’estasi e l’agonia della modernità, ed anche il tracciato della transizione del poeta dalla posa alla prosa, dal modernismo al post - modernismo, dalla composizione spettacolare, patetico-musicale alla sintassi atonale del frammento minimalista, denotativo. Fatto sta che sin dall’esordio e soprattutto nelle poesie di vecchia data ma non incluse nel Piombo, Bacovia fece prova di un atteggiamento stilistico imprevedibile: benché abbondino i segni del sincronismo simbolista, non mancano le tentazioni del quotidiano e del sociale, l’enunciato transitivo, il biografismo, ma

pagina 120

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
anche i tentativi di ludiche trasgressioni. A 35 anni Bacovia non poteva astenersi da una certa affettazione di poète maudit, all’ insegna di alcune figure di primo rilievo all’inizio del ventesimo secolo, come per esempio Baudelaire, Verlaine, E. A. Poe, Maurice Rollinat ecc. Il volume Piombo avrà senz’altro l’effetto voluto dal giovane poeta, essendo una summa ossessivo-musicale, plastica, provocatoriamente funebre e sardonica, cioè la perfetta immagine stereotipata, unidimensionale del poeta simbolista, anche se ancora dipendente dai modelli autoctoni (da Macedonski, in primo luogo) o stranieri. Il poeta che si era costruito in anticipo questo blasone stilistico (decorativo, estetizzante, libresco), non si rifiutò al tempo stesso il piacere (parodico?) di caricare la poetica del simbolo, smantellando sovversivamente le procedure e gli accessori a gran prezzo nei testi di alcuni precursori minori. Un simbolismo, quello di Bacovia, presieduto dalla ragione degli effetti scontati, ma anche dalla consapevolezza drammatica della caducità, del fatale esaurimento delle forme abusivamente licitate. Consapevolezza che gli spianò la strada verso la fine continua, pronta a innescare il tropo epigrammatico, tachigrafico, colto nell’ arena del reale immediato, tangibile, biografico, sociale, politico, come lo dimostrano le non poche poesie affidate ai periodici dei primi decenni del ventesimo secolo. Poesie che, comprese nei volumi ulteriori al debutto, proveranno a loro volta, lo scisma di Bacovia nei confronti dell’estetica simbolista, in modo memorabile formulato da Nicolae Manolescu: “Possiamo parlare in quanto riguarda Bacovia di un vero e proprio antisimbolismo. Ad un capo della sua poesia si produce una disintegrazione del linguaggio per sincope, per il ricorso a forme deliberatamente prosaiche e non articolate. Ad un altro, la poetica simbolista viene abusivamente messa in gioco e talvolta compromessa dal patetismo”. Il poeta si lascia conquistare sempre più chiaro dal sentimento di un’ identità apparentemente perduta, ma in realtà da sempre operante; l’ umanizzazione transitiva dell’io poetico, e unitamente dell’espressione, diventa sempre più trasparente, anche quando i testi si riducono a modi ellitici, dislocamenti, a giustapposizioni, a versi liberi monologici, lineari o fratturatti, spesso oracolari circa i dettagli di storia personale o collettiva, autoctona e anche mondiale. Una sintassi di flussi che rovinano l’autorità della logica formale e grammaticale, sembra suggellare anche i testi del tardo Bacovia, e cioè i frammenti dalle copertine strappate, autoironici, elegiaci, pungenti-amari, deprecanti: “Non conseguo nessun pensiero / Per descriverlo, / Compositore di verbi… / Per mezzo di colori, sogni, armonie… / Per vincere il greve silenzio. / Compositore di verbi… / Il mondo cambia. / Uguaglianza, idee tumultuose, / L’

organizzazione del futuro intravisto. / Ci sono gradi, / Posti di responsabilità…” (Perpetuum mobile). L‘abbandono dell’enfasi e delle maschere standard per la poetica simbolista diventa una nuova e forte strategia nell’affrontare il demiurgo funesto, accostato dalla trincea del reale attraverso enunciati breviloquenti, altrettanti sintomi di un panico delle urgenze sempre più minacciose. La sopravvivenza del testo, cioè dell’autore, richiede in maniera impellente attestati in tempo reale, senza più farli attraversare l’alambicco dell’ immaginario (Cogito, Idee, Pro Arte II). Il tempo delle pubbliche nevrosi è giunto a scadenza; il ritorno dall’esilio della butaforia simbolista si sta attuando sotto l’impero del minimo istinto di conservazione. La dipendenza dallo psichismo teatrale-autista non ha che un rimedio solo: la terapia della transitività del messaggio. Bacovia si assume in fine, la normalità, compresi tutti i rischi della contingenza. Si assume il tuffo nel quotidiano, il salto mortale nelle caotiche interferenze della vita, il ravvisamento distaccato dello squallore esistenziale, del vuoto, del nulla: “Fa freddo, inverno… / Voglio pensare ai miei anni vuoti – / Non attendo più nessuno, / Nessuna speranza. / Nessuno è ormai più libero… / Voglio pensare ai miei anni vuoti – / Chiudi ovunque, / Chiudi la porta, – / Fa freddo, inverno” (Eco dei tempi). Anche se la solitudine, il deserto, l’agonia, la morte quale aspirazione o presagio sono rimasti i temi essenziali dell’universo bacoviano, anche se gli eteronimi del poeta non hanno smesso di farneticare per spazi chiusi o aperti, ma altrettanto vuoti, anche se il tramontovespro (il più frequente vocabolo del lessico bacoviano), la notte e il piombo invernale con i loro connotati funesti imperversano ancora nei volumi della tarda età, Bacovia si era messo da tempo in risonanza della fine continua. Sempre più martellanti tornano le parole collegate alla condizione e allo statuto di poeta o artista. Un itinerario segreto sulla spirale del proprio DNA lo porta all’ennunciato scarno, febbrile, tormentato nella sua spontaneità di ultimatum. Bacovia si atteggia sia da improvvisatore di graffiti, sia da corrispondente speciale del nulla e del disgregarsi, siglati da terroristiche raffiche SF: “Laddove con c’è nessuno, / Né ombre, / Dove vanno a migliaia gli anni / Ed i rumori del giorno, / E il silenzio della notte… / Dove tutto è gia saputo… / Là, dicono i viandanti, / Che solo raffiche di fuoco / emergono lugubri, / Mettaliche, / Minuto per minuto, / Laddove non c’è nessuno, / E non occore più / Nessuna parola” (Sic transit). Gli echi di fuoco di quelle bolge abissali hanno messo in irrevocabile crisi l’oasi manierista, la magica rappresentazione di allora, in abiti che piangevano addosso. Il protagonismo luciferico e la solitudine estetizzante stanno ridimensionandosi

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 121

Zon@Literara
in esame critico e metapoetico. L’immaginario lussuriante del Piombo si destituisce a favore di un linguaggio nuovo, la cui libertà privativa di metafore passerà nella poesia delle non-parole di Nichita Stănescu, in quella antiretorica di un Petre Stoica, Mircea Ivănescu, ma anche nell’alchimia tragica & grottesca dell’ottenebrato decennio letterario nove, con le parole del critico Radu G. Ţeposu. Per non parlare più dei decenni seguenti, in un paese nel quale, sebbene sottrattosi alla mentalità di campo di concentramento, quasi tutta la sintomatologia politica, sociale, psichica e biologica dell’universo bacoviano sembra ritornare, con tutto il suo corteo di naufragi, scoraggiamenti, fobie e siccità del senso della vita.

Bacovia è nel momento della verità lo stenografo dell’intenzionalità vuota del reale: il poeta è sceso all’inferno, ma anche al grado zero del linguaggio in nome alla vita, in nome ad una poesia che fa da epitaffio e testamento al capezzale dell’avvenire. Individuando nei suoi versi delle affinità alla filosofia di vita e alla visione artistica dell’opera di Eminescu, Lucian Blaga, Emil Cioran o C. Brâncuşi, ma anche agli scritti di Georg Trakl, Heidegger o Gottfried Benn, l’accademico Mihai Cimpoi non esita ad avvalorare l’opera di Bacovia quale emblema del ventesimo secolo, conclusione asserita nel titolo stesso della monografia dedicata al poeta romeno.

BACOVIA, IL POETA DEL SILENZIO. Francesca FArINA
Nelle poesie strazianti, dolenti di George Bacovia, che ho letto senza conoscerlo - e sono grata a Tatiana Ciobanu di avermi dato l’occasione di conoscerlo – ho ritrovato come un tempo sospeso, un’attesa di eventi che mai potranno accadere, perché ogni cosa è avvolta in un silenzio di ghiaccio, in un dolore appena accennato, ma profondo, in un’atmosfera di tragedia, nettamente percepibile dal lessico squisito, lungamente meditato, da parole pesanti come pietre, o meglio come “piombo”, dal titolo della sua forse più importante raccolta di versi (leggo la poesia incipitaria di “Piombo”, pag. 11): è un poeta, Bacovia, che più che dire, mostra, mostra scenari apocalittici e funesti, lugubri paesaggi senza sole e senza speranza, dove l’amore è per sempre sepolto in bare di piombo, dove perfino la natura è di piombo, come irrigidita da un filtro mortifero, dove gli uomini non hanno un futuro. Mi sono soffermata, leggendo queste straordinarie poesie, sulle immagini lancinanti che il poeta desta dal vuoto dell’esistenza e della pagina, paesaggi innevati da nera neve, uccelli funesti come spettri, alberi come corpi scheletriti, piogge incessanti in un deserto d’acqua dove si aggira, solo, il poeta, sempre insonne e sempre trasognato, come un morto che cammina: crolli spaventosi di macerie si odono o piuttosto si percepiscono tra nebbie e fanali affumicati, mentre il poeta vaga “nottambulo come Poe o Verlaine”, incurante di tutto e di tutti, tranne che del “ciarlare”, del poetare, certo… Quando non è la natura a fare da sfondo, sono la crudeltà, l’orrore che irradiano dalla pagina insanguinata, dove un mattatoio sempre acceso vomita sangue, di cui si nutrono i corvi, oppure la solitudine più tremenda, irrimediabile, vera cifra del poeta, che osserva straziato “le schiere violette degli antenati”, “le folle frivole”, la neve che cade nella calda intimità della stanza, dove è in attesa l’amore, breve sogno nella realtà di ghiaccio, nel mondo funereo che lo circonda, fatto di fiori carbonizzati, di neri feretri, di sogni tenebrosi, di indumenti di carbone…Nessuna luce rischiara questo universo, nessuna speranza lo anima…stagioni funeste, autunni e inverni si susseguono, con piogge e nevi che sembrano non dover mai finire, in una malinconia che gli è cara come un balsamo, mentre perfino l’amore è mesto e gli amanti vengono sepolti in fretta… Eterne sere d’inverno si succedono a vespri violetti d’autunno, nell’attesa vana della donna amata: sovente si libra nell’aria nera un nero corvo, unico messaggero del cielo plumbeo, sicuro richiamo e omaggio al “CORVO” di Edgar Allan Poe. Perfino i palazzi sono morti, perfino i bianchi cigni sono insanguinati, come le rose, perfino le statue grondano sangue…e l’eternità non è altro che l’attesa del cimitero! Lenti funerali

)

pagina 122

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
percorrono le strade deserte, si sciolgono le salme per il caldo nei feretri, ma muoiono e si sfanno anche i sogni, gli amori, le illusioni, sotto un cielo inerte, di piombo… Non se ne compiace, il poeta, fugge dalla città “da secoli dannata”, dal museo degli orrori dove, in bare di cristallo, dormono principesse di cera avvolte in trine. L’intero universo non è che un immenso cimitero e il poeta ricorda ancora Poe, Baudelaire, Rollinat, i suoi fratelli di poesia, che prima di lui hanno cantato le cupe atmosfere funebri, gli eterni, fastosi e osceni funerali del mondo…Pallido il poeta, sotto la bianca luna, sotto le candide nevi: non ha alcuna speranza, non si aspetta niente dalla vita, ma tutto dalla poesia… “Un dolore senza nome” (pag. 61) devasta la sua anima, la primavera non porta che vecchi tormenti, altre solitudini… Talvolta, per un breve, brevissimo istante, nel chiarore dell’aurora, risplendono tenui colori, c’è uno sprazzo di vita che irrompe

nello squallore, ma subito si spegne e il poeta si sente come uno scheletro, senza vita e senza scopo. Un’atmosfera sospesa, un tempo fermo, di ghiaccio, i paesaggi innevati, le città desolate si ripetono tra le pagine in una monotona ma sempre nuova ossessione, che accora: restiamo in perenne attesa di un evento, fino all’ultimo verso, fino al fondo della pagina, ma mai nulla accade: sono tristi perfino gli uccelli, triste il poeta con l’angoscia “di non poter più fare un verso” (pag. 71). Ma niente paura: lo vegliano i suoi cari predecessori poetici, Poe, Verlaine, Baudelaire, eppure la sua voce, pur risentendo delle plumbee atmosfere dei simbolisti e dei poeti decadenti, è personalissima: tutto il repertorio tipico dei suoi amati ispiratori è rinnovato dal suo sguardo attonito, dal suo cuore silenzioso, dal suo muto dolore di esistere di fronte all’immenso sepolcro che è ai suoi occhi il mondo. (Reiterazione e reticenza le sue cifre stilistiche, versi brevi, brevi quartine).

George Bacovia, versione italiana di Geo Vasile roberto PIPErNO
Questa presentazione della versione italiana di “Con Voi”, poesie di George Bacovia, è stata per me una vera e goduta scoperta di un poeta che non conoscevo. Di ciò debbo essere assai grato a Geo Vasile e desidero subito esprimergli il mio più sincero apprezzamento perché ha tradotto in modo veramente effettivo e profondo il poeta Bacovia. E desidero anche ringraziare Tatiana Ciobanu per averci dato l’occasione per conoscere a Roma questo significativo poeta europeo nella traduzione italiana. Fin dalla prima lettura del libro ci si rende conto che George Bacovia non aveva certamente una personalità facile e tranquilla: tutta la sua poesia riflette riflessioni profonde e il suo impegno poetico è convinto e solitario, espressione del suo se, complesso e conflittuale. Debbo dire subito che ho impiegato parecchio tempo, in questo scorcio estivo, a leggere questo libro, giacchè la poesia di George Bacovia sollecitava costantemente tristezza, disperazione, solitudine. Così ho dovuto sospendere spesso la lettura del libro, rimandando al giorno successivo. Anche in questo senso il lavoro del traduttore deve essere stato particolarmente impegnativo e va ancor più apprezzato. Certo un poeta non descrive mai la realtà in senso letterale, ma evoca emozioni e pensieri che toccano l’essenza dell’animo, usando parole, ritmi, immagini sfumate. Ciò è vero di tutta la poesia, ma diventa ancora più evidente e significativo nel movimento”simbolista” nato in quei tempi e al quale George Bacovia si era decisamente avvicinato. Ogni testo poetico si allontana da ciò che è soltanto descrittivo e tiene in maggior conto ciò che è segno dell’anima, fino al mistero e all’ indefinito: che poi ciascun lettore definisce dentro di se rispondendo agli stimoli vocali e visuali ed evocando ciò che è ancora nascosto.Sotto la realtà che ci appare c’è una realtà più profoda che l’intuizione poetica sa raggiungere ed esprimere in modo alogico. Certo anche la musicalità dei testi comunica e infatti la poesia di Bacovia utilizza ovunque con molto impegno i ritmi e una musicalità costante, che si manifesta anche nella traduzione. In particolare la poesia dei poeti della

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 123

Zon@Literara
corrente letteraria del “simbolismo” diventa in modo ancora più globale l’espressione di una molteplicità di sensi per il lettore, che penetra le metafore, le analogie, le sinestesie con intuizione e immaginazione complesse, anche quando il testo sembra riferirsi a volte al semplice quotidiano e al comune sociale. E veniamo ora ai testi di Bacovia, a cominciare dalla prima poesia della sua prima raccolta “Plumb”,”Piombo”, uscita nel 1916, quando aveva 35 anni, ed era già laureato in Giurisprudenza, titolo che gli aveva aperto la possibilità di un impiego presso il Ministero del Lavoro. E’ un testo, il primo della sua raccolta, che vorrei leggere integralmente, proprio perché è già molto indicativo della sua opera complessiva. “Dormivano fondi i feretri di piombo, E fior di piombo e funebre indumento – Sol stavo nella tomba…c’era vento.. I serti scricchiolavan di piombo. Riverso era il mio amor di piombo Su fior di piombo, e presi a chiamarlo – Faceva freddo.. sol col morto stavo… E gli pendevan l’elitre di piombo.” Qui Bacovia manifesta subito una visione del se e del rapporto con la vita, che si ritrova in tante poesie successive: un se in gran parte chiuso in una tomba perché è come se fosse morto e la questione che si pone è se è possibile – ma ciò sembra molto molto difficile -riportarlo nel calore della vita, senza più il piombo. Questo tema che la vita è in parte vissuta da tutti noi nella morte e nella solitudine del feretro si ritrova anche nei testi successivi, costantemente guidati dalla tristezza e dall’angoscia, con una evidente aspirazione a usare proprio la poesia per recuperare in parte la vitalità perduta. Ma anche il percorso della vita può essere stimolo conflittuale a uscire dalla mortale solitudine: nella parte finale della poesia “Sonetto” dice: “Nottambulo come Edgar Poe o Verlaine Allucinato dall’alcol, consunto – Rientro e me ne infischio di tutto. Poi con buffo barcolante andare, Vo brancolado per della stanza il buio Cado, ricado, ma continuo a ciarlare”. Si noti qui il richiamo a Poe ( molto letto in Francia ) e a Verlaine, testimonianza diretta del suo forte colegamento culturale con l’Europa allora più avanzata, ed in particolare con la poesia francese . Infatti Bacovia non viaggiò

mai all’estero e contattato di persona la Francia, ma fece della cultura francese il suo riferimento principale, con particolare ma non esclusivo riferimento al “simbolismo” contemporaneo. Anche nella poesia “Quadro d’inverno” emerge con forza il collegamento con la morte, qui rappresentata dal mattatoio – ancora un cimitero al centro della poesia- e dal sangue dei morti coperto dalla neve. Così si conclude il testo, dove addirittura l’amore è presente e salvifico in una situazione così mortale. “Al mattatoio accoron i lupi luccicanti. Amore, alla porta ghiacciata sono io.” E più avanti, nella poesia “Dicembre” riappare il collegameto tra l’amore e la tomba. “ Sta nevicando, amore Dicembre , eccolo ai vetri…..” …………………….. ” E vieni anche te più vicina,Rileggimi il libro dei poli, E cada….la neve ci intombi” Proseguendo nella lettura troviamo la poesia “Disgelo”, che alla terza strofa dice: ”Fra gli umidi muri Il freddo mi coglieCon quelli delle tombe Un pensiero m’accoppia” E dopo “Dicembre” e “Disgelo” arriviamo ad una terza stagione autunale, dove il collegamento tra natura e morte diventa, se possibile, ancora più evidenziato ed è addirittura condizione di tutta la terra.. In “Note d’autunno” l’ultima strofa dice: “Fammi entrare , in città è autunno – Tutta la terra sembra una tomba Piove …sul borgo, in balia al vento, Spiccano in fretta foglie di nessuno.” Un’altra presenza costante in Bacovia è il sentimento della solitudine, vissuta come se fosse all’ origine di una paralisi emiplegica. Leggiamo la parte finale di “Sbiancato” ”Sono il solitario delle piazze deserte Con giochi di ombra che fanno impazzire; Sbiancato e muto nell’emiplegia, Sono il solitario delle piazze deserte” E poi nella poesia “Altrimenti” scrive: “L’uomo s’era messo a parlare da solo…

)

pagina 124

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
– solare” E tutto muoveva pari ad ombre viandanti Per sempre un cielo di piombo regnava E bruciava il cervello qual fiamma

stretto raporto con la socialità e comincia a manifestarsi la disponibilità a manifestare anche la riflessione poetica . In “Note d’autunno” scrive nell’ultima strofa: accese, “Profumo….incendio violetto, le lampade

)

Questa tendenza depressiva - che d’altronde si manifestò anche nella sua vita reale tre volte, come dice la sua biografia – si manifesta con grande espressività nella poesia “Nero”, che si chiude con questa strofa: “ Sfavillano sogni…..sconfinato nero, Carbonizzato, l’amore fumigava – Odore d’arse piume e grondava… Nero, solo sconfinato nero…” Ma Bacovia con il passar degli anni è in grado di cogliere anche che la vita si presenta in conflitti e contrasti assai radicali, ma anche aperti a interpretazioni diverse. Così leggiamo la ultima strofa di “Pulvis” dove appare la significativa parola “ironia” collegata al cimitero, quindi alla morte e alla eternità. “Eternità senza confine, Mentre farneticando tremo, Con quale suprema ironia Mostri nel fondo il cimitero!” Qualcuno di voi potrebbe essere rimasto sorpreso che io mi sia soffermato in modo piuttosto dettagliato sul primo libro di George Bacovia, ma io ho avuto la netta impressione che il poeta si sia conquistato uno spazio ed un signficato profondo proprio con questa opera prima, che ebbe anche una notorietà immediata, essendo stata anche premiato dal Ministero delle Arti e dalla Società degli Scrittori Romeni. Non è un caso d’altronde che l’antologia che stiamo seguendo - di 183 pagine di poesie - abbia impiegato le prime 73 pagine proprio a questo libro. Proseguendo a leggere l’antologia entriamo nel suo secondo volume “Faville gialle”. Qui si manifestano ancora i sentimenti prima indicati, ma ora si accostano anche altre condizioni dell’animo. Così in “Note di primavera” nella strofa finale dice: ”Verde acerbo, verde acerbo… Boccio bianco e rosa e puro, ancor ti vedo, ti sento, Sogno blu, sogno azzurro” Lo stato d’animo di fondo di Bacovia permane, ma i suoi versi acquistono un più

Il tramonto riluce sulla città in vetrine. Perduto, vado anch’io, le braccia sconfitte, Lacrimando, E canticchiando, Pensando a me” E il suo magiore interesse per la realtà che lo circonda si manifesta in modo più esplicito, e si attenua anche il suo precedente taglio esclusivamente simbolista. Così leggiamo la prima strofa di “Sta nevicando…”: “Sta nevicando sulla città E’ colma d’orgie la notte, E per salotti dorati Si odono orchestre e trombe” In questo senso diventa assai significativa la poesia “Con voi”, titolo anche della sua terza silloge pubblicata nel 1930 e titolo anche di questa intera raccolta tradotta in italiano: qui si manifesta in modo chiaro il suo conflitto tra se e la società che lo circonda e con la quale non riesce ad identi ficarsi . E’ breve e ritengo che sia il caso di leggerla tutta: “E’ meglio solitario, obliato, Rifuggiarsi nell’assenteismo, In un paese pieno di umorismo, E’ meglio solitario, obliato. Oh, geni attristiti che si spengon In cerchio barbaro malato d’egoismo – Per questo sei famoso in Oriente, Oh, paese triste, pieno d’umorismo” E subito dopo troviamo un’altra poesia, come sempre breve ed incisiva, che è molto significativa, anche nel titolo, “Prosa”. Nel testo il poeta chiarisce il suo conflittuale collegamento con la società che lo circondava: “L’amore, laido come un satiro, Bimbo bastardo – Illividito, sfigurato, Ieri morì vaneggiando. Ahimè, filistei profani,

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 125

Zon@Literara
Egli si spense per strada Strozzato dal tintinnio dei soldi, In questo mondo di mercanti” E seguono, in questo terzo libro e nei testi successivi, numerose poesie dove il conflitto con la società che lo circonda diventa sempre più forte e difficile. Per quanto mi piacerebbe assai, non è certo qui possibile leggere i tanti versi in questa direzione. Leggiamo solo “Ego”, subito dopo la precedente poesia “Prosa”. “Sempre più muto e solo Al vuoto crocevia – E sempre più mi opprime Fatal misantropia. Da ciò che scrivo,cara, Risulta tanto ovvio La stessa indifferenza Per te e per il mondo”. E il conflitto si manifesta in modo evidente anche nei primi versi del testo dal titolo signficativo “Poesia finale” “Io devo ubbriacarmi,scordare ciò che nessun’altro sa, Nascosto nella cella profonda, senza parola alcuna: Da solo fumarvi, ignorato da tutti, Se no, la vita è dura….” Così vorrei arrivare quasi al termine di questa mia breve presentazione dell’opera di Bacovia con la lettura della prima strofa di “Dies Irae” “Quanto estraneo sono al mio paese, Ed ogni mia brama è scomparsa – Un malagurato pensiero, Della giustizia la voce sbarra” Ma nello steso tempo vorrei anche sottolineare il forte attaccamento alla sua terra d’origine (da cui prende il suo nome di poeta): “Stanza a Bacovia” “E voci Nelle valli echeggiavano.. Bacovia Paese di delizie E vita pacata.” Ma mi sembrerebbe impossibile concludere senza leggere l’ultima poesia del libro, rivolta proprio ai suoi lettori, che manifesta in pieno il conflittuale percorso poetico e morale

di Bacovia e il suo stretto legame esistenziale con la scrittura e la poesia. Va notato come in questa poesia, come nelle poesie dell’ultima pare dela sua vita,la ritmicità viene in parte accantonata e prevalgono versi brevissimi anche di una sola parola. Così avviene in questa ultima poesia dell’antologia (Pro Arte II), che evidenzia con più forza le parole signficative e rivelatrici scelte da lui. “Scrivo E, forse Svelo Una crisi morale, Senza saperlo, Rimprovererà Il lettore. Mangio Per vivere, Scrivo Per risorgere - Il contagio Col mio triste morale, Egregio lettore, Scordalo – Con altri libri.”

)

pagina 126

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Lars von Trier
Ioana PETCU
Şi în 2011 rubricile mondene sau cele dedicate timpului liber ale ziarelor au avut un subiect pentru polemici în care, din nou, centrul atenţiei a fost cel mai cunoscut regizor danez, Lars von Trier. Dacă nu erau de ajuns, până acum, disputele iscate de-a lungul timpului, în urma cărora regizorul a fost apreciat (şi nu de puţine ori s-a şi autointitulat) drept „arogant”, „iritabil”, „misogin”, „manipulator”, anul acesta, într-o conferinţă cu presa la Festivalul de la Cannes, el însuşi s-a definit nazist, determinând în acest mod ca juriul să-l numească persona non grata. De fapt, în spatele acuzei ce s-a adus adeziunii sale la politica totalitară a lui Hitler – pe care, printre altele, von Trier menţiona că a ajuns să-l înţeleagă –, juriul şi o parte din publicul de la Cannes îşi manifesta o mai amplă nemulţumire în ceea ce-l priveşte pe reprezentantul filmului contemporan danez. Nemulţumirea este, evident, legată de atitudinea artistului care, de la un umor ce se vrea a fi detaşat sau de bun augur, parcurge gradat ironia pentru ca, în final, să-şi permită maliţiozităţi sau chiar aberaţii îndreptate atât către ceilalţi, cât şi către sine. Von Trier nu protejează pe nimeni. Râde de celălalt fără ca pe chipul lui să se întrevadă cea mai mică trăsătură jubilativă, îi place să-şi şocheze publicul, insistând pe detalii explicite, trece de la gravitate la parodie, lăsând uneori impresia de inconsecvenţă sau, poate chiar, de neprofesionalism, câştigă adepţi şi duşmani, deopotrivă. Expunându-şi fobiile pe alocuri în pelicule, ieşind din tipare şi inventând mode „à la Von Trier”, regizorul nu e, cu siguranţă, unul pe gustul tradiţionaliştilor, al sensibililor sau al pudibonzilor. Spirit avangardist şi ludic, am spune, el îşi creează un personaj pe care îl înfăţişează de fiecare dată când are nevoie – iar conferinţele din Festivaluri cu jurnaliştii sunt astfel de ocazii –, un personaj care nu se jenează a fi numit „prinţul înnegurat al Danemarcei” sau „Anticristul bandei de celuloid”. Presa, juriile şi cinefilii se întâlnesc cu acest erou care se poartă când copilăreşte, când idealist, când serios, care îşi permite erori întrucât ştie că le poate scuza atunci când geniul îşi arată faţa.

L’enfant terrible

)

Vizual & virtual

Von Trier nu protejează pe nimeni. Râde de celălalt fără ca pe chipul lui să se întrevadă cea mai mică trăsătură jubilativă, îi place să-şi şocheze publicul, insistând pe detalii explicite, trece de la gravitate la parodie, lăsând uneori impresia de inconsecvenţă sau, poate chiar, de neprofesionalism, câştigă adepţi şi duşmani, deopotrivă. Expunându-şi fobiile pe alocuri în pelicule, ieşind din tipare şi inventând mode „à la Von Trier”, regizorul nu e, cu siguranţă, unul pe gustul tradiţionaliştilor, al sensibililor sau al pudibonzilor.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 127

Zon@Literara
Biografia nu e lipsită de momente importante şi, în fărâmiţe, se face simţită în creaţia urmaşului lui Carl Theodor Dreyer. Se naşte la Kongens Lyngby, oraş situat la nord de capitală, şi e încredinţat multă vreme că tatăl lui este Ulf Trier. Mama însă îi mărturiseşte pe patul de moarte că, de fapt, el e fiul unui fost angajat, Fritz Michael Hartmann, descendent dintr-o veche familie de artişti. Emil Hartmann şi Johan Peter Emilius Hartmann, bunicul şi străbunicul său, au fost doi cunoscuţi compozitori din Copenhaga şi aveau îndepărtate rădăcini germane. Dezvăluirea mamei, făcută în anul 1989, serveşte drept pretext în continuare unor mişcări pe care „copilul teribil” simte nevoia să le facă. Se converteşte la catolicism, deşi singur afirmă că nu e convins de dogmele acestuia, ci că vrea doar să arate altfel decât toţi compatrioţii săi, denezii fiind în mare majoritate protestanţi, şi în consecinţă să rupă cu opţiunile religioase ale lui Ulf Trier. Orientarea nazistă este şi ea pretextată de revolta împotriva moştenirii parentale, căci tatăl său biologic luptase într-o grupare de rezistenţă, o grupare antifascistă, în vremea ocupaţiei germane. Este deja cunoscut că la unsprezece ani înregistra primele sale filme, folosindu-se de o Super-8 primită cadou. La fel, nu mai puţin celebru este momentul când, pentru a-i omagia pe Erich von Stroheim şi Josef von Sternberg, personalităţi care aparţin anilor de pionierat regizoral în planul cinematografiei, dar şi pentru propria satisfacţie şi parodiere, studentul de la Şcoala Naţională de Film din Danemarca îşi adaugă în nume particula cu sensuri nobiliare „von”. Premiile n-au întârziat să se arate, căci încă din studenţie cu Nacturne / Nocturna (1980) şi cu Den sidste detalje / Ultimul detaliu (1981) a câştigat premiul pentru cel mai bun film la Festivalul de Cinematografie studenţească de la München. În prezent, montările sale nu ratează a fi măcar nominalizate, dacă nu şi premiate la cele mai importante Festivaluri de nivel internaţional. În 2000 Dancer in the Dark / Dansând cu noaptea este nominalizat la Premiile Oscar şi primeşte Palme d’Or. Breaking the Waves / Abisul sufletului câştiga în 1996 Premiul Juriului la Cannes, şi tot aici, în 1984, von Trier era recunoscut prima oară de critica europeană, obţinând Premiul pentru Tehnică la The Element of Crime / Elementul crimei. Festivalul de Film de la Copenhaga îi decernează un Premiu de Onoare pentru Dogville în 2003, iar francezii îi dau Premiul

César pentru Breaking the Waves în 1997. Scurt metrajele şi documentarele au participat şi au luat la rândul lor premii la competiţiile de profil. Astfel că, având un asemenea palmares în faţă, von Trier se simte cumva acoperit şi îşi permite să se joace, stârnind hazul sau oprobiul public. Şi nu întotdeauna scamatorul pe care îl lasă în scenă să evolueze după bunu-i plac reprezintă şi o imagine corectă sau benefică. Studiile critice, cărţile cu interviuri sunt destul de numeroase şi, dacă ar fi să cităm doar câteva dintre editurile cunoscute, am aminti lucrări precum Global auteurs / Autori globali de Brian Michael Goss la Editura Peter Lang din New York (2009), sau precum Lars von Trier: interviews / Lars von Trier: interviuri de Jan Lumholdt apărut la Editura Universităţii din Mississippi (2003), sau Playing the waves: Lars Von Trier’s game cinema / Jucându-se printre unde: cinematografia ludică a lui Lars von Trier de Jan Simons, carte apărută la Editura Universităţii din Amsterdam (2010). Nu lipsit de importanţă e şi faptul că în România, Teatrul Naţional „Radu Stanca” de la Sibiu a avut în stagiunea din 2009 o piesă după scenariul Breaking the Waves cu titlul omonim şi cu subtitlul Viaţa binecuvântată a lui Bess. În distribuţie, rolul principal feminin revenea cu inspiraţie Ofeliei Popii. Am căutat să aflăm, atât prin consultarea bibliografiei, cât mai ales prin vizionarea operei, ce constituente formează stilul inconfundabil al regizorului, pentru că, până la urmă, trebuie recunoscut faptul că amprenta lui von Trier e uşor recognoscibilă. Cum se conturează bizara lume a personajelor închipuite de scenarist (care de multe ori coincide cu regizorul însuşi)? Dacă unii i-au remarcat apropierea prea mare de Tarkovski sau de Visconti – nume la care artistul de altfel ţine mult –, atunci ce mai rămâne „pur von Trier”? Poate cea mai vizibilă linie majoră o reprezintă efectul de teatralitate, efect strâns legat de convenţia declarată sub semnul căreia stau o bună parte din realizările sale. Îl atrag scenariile complicate, în care evenimentele par că se întâlnesc din timpi diferiţi şi totuşi multe din pistele bănuite a fi valide, sunt dejucate pe parcurs; îl atrag personajele care suferă de angoase sau cele care, bântuite de fantomele propriului eu, încep să realizeze că nu sunt de loc aceia care au crezut că sunt şi, de cele mai multe ori se transformă în monştri; şi îl atrag controversele cărora nu le dă niciodată o rezolvare, însă în care se întrevăd neliniştile, nervozităţile şi fobiile sale.

)

pagina 128

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
Despre cum să construieşti o utopie şi despre cum se distruge ea
„Un film trebuie să fie ca o pietricică într-un pantof” spunea tânărul von Trier în Epidemic / Epidemia (1987), păstrându-şi un surâs în colţul gurii. Definiţie concisă pe care artistul nu o detaliază. O lasă spre a fi descoperită, gustată şi interpretată după experienţa fiecăruia. Epidemic se învecinează cu ceea ce s-ar putea echivala în literatură prin conceptul de „arta poetică”, este genul de peliculă în care artistul încearcă să se definească şi să arate care sunt fundamentele de unde porneşte să se întregească a sa creaţie. Epidemic este, la scară mare, definiţia filmului pentru un von Trier la treizeci de ani. Conceput destul de neconvenţional, produsul final are toate trăsăturile ce ar putea să îndrepte cu gândul spre genul documentar. La o privire mai amplă, ceea ce ni se prezintă este un film despre cum se face un film. Dar cum lui von Trier îi place să surprindă, introduce dispersat chiar scene din filmul în stare imaginară (acela despre care se vorbeşte şi care trebuie scris), astfel că se creează un cadru dublu, unul al realului (al prezentului) şi unul ireal (al potenţialului). Neprevăzutul intervine şi mai pregnant atunci când, la sfârşit, în accente demne de o producţie horror, realul se contopeşte cu irealul, prezentul cu posibilitatea lui a fi şi documentarul cu fantezia. Subiectul pare a fi, până la un punct, unidimensionat şi aproape plat. În cinci zile, Lars von Trier şi colaboratorul lui Niels Vørsel trebuie să redacteze un scenariu. Pentru aceasta le este necesară o idee şi, când aceasta se iveşte, le este necesară căutarea informaţiei şi, nu în ultimul rând, a inspiraţiei. Secvenţial, dar respectându-se cronologia celor cinci zile1,
1 Cele cinci zile sunt replica timpurie a „capitolelor” care vor constitui o tehnică frecventă în alcătuirea lungmetrajelor de mai târziu. Aşa cum cititorul se află în faţa unor capitole de roman, şi spectatorul va privi o poveste care se desfăşoară într-o anumită ordine. Capitolele au şi titluri, noţiuni cu valoare de simbol pentru implicaţiile evenimentelor ce se petrec în aceste secţiuni. De asemenea, regizorul optează uneori – şi vorbim acum de cazul aparte al lui Breaking the Waves – pentru colorarea micilor spaţii dintre capitole când sunt anunţate titlurile. În funcţie de ceea ce urmează să vizionăm, în funcţie de încărcătură şi de mesaj, sunt decupate fragmente de melodii care-şi găsesc sensul pe parcursul episodului, iar privitorului îi pot fi prezentate şi peisaje de un anumit gen (luminoase, întunecate, foviste)

ni se povesteşte cum se scrie în accepţiunea celor doi prieteni un scenariu – parcă inspirat din scrierile lui Camus – despre un doctor care experimentează tratamente împotriva ciumei. Finalul, însă, scoate întreaga acţiune într-un plan al incredibilului: sărbătorind un posibil film de succes, grupul celor între care a luat naştere ideea (von Trier, Vørsel, Claes Kastholm Hansen şi soţia lui Niels) primeşte vizita unei tinere şi a unui domn. Cei doi se dovedesc a fi un cuplu cheie: un hipnotizator şi un mediu ce urmează a fi hipnotizat. Gitte Lind va fi cea care alunecă în vis, în filmul la care se gândiseră cei doi scenarişti. Din această stare hipnotică ea povesteşte ce vede şi în cele din urmă visul se transformă într-un calvar, nu doar pentru cea care se află în el, dar şi pentru cei din afară. Maleficul depăşeşte barierele, visul îşi iese din matcă şi submerge întreaga realitate, transformându-se în coşmar. Gitte începe să sufere de dureri puternice în jurul gâtului şi-apoi, timp de 12 minute, începe să ţipe din ce în ce mai tare, „molipsindu-i” şi pe cei din jur care se simt din ce în ce mai rău, au ameţeli şi stări de vomă. Femeii căreia i s-a indus starea hipnotică îi apar, în cele din urmă, ganglioni vineţii – semne ale răului şi ale durerii paroxistice – asemănători celor căpătaţi în cazul ciumei bubonice. O singură posibilitate de ieşire există din acest coşmar: străpungerea nodulilor cu un obiect ascuţit, moment care face într-un fel legătura cu scenele sacrificiale primitive, când o victimă inocentă trebuie omorâtă pentru ca zeii să se îmbuneze. Răul trebuie stârpit de la sursă şi se pare că, cu totul şi cu totul nebănuit, răul exista în această tânără necunoscută... Oricum, dincolo de violenţa ultimelor imagini, observăm tentele suprarealiste prin care poate fi realizată glisarea fantasticului peste real şi, în consecinţă, distrugerea normalităţii prin împrăştierea păcatului şi a suferinţei în lume. Poate unul dintre cele mai interesante cazuri este serialul The Kingdom / Împărăţia (primul sezon apărut în 1994 şi al doilea în 1997) unde anormalitatea devine încetul cu încetul o stare obişnuită şi nimeni nu se mai miră de copilul diform care s-a născut, nimeni nu se mai uimeşte de apariţiile fantomelor sau de cele demonice. Dar tendinţa de a urmări o poveste
ce au rolul de a sugera atmosfera din capitolul ce urmează a fi văzut.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 129

Zon@Literara
care se distruge este generală la von Trier. În majoritatea cazurilor avem de-a face cu „istorii” care încep pe cât se poate de firesc şi se termină în haos. Iar acest fir se combină şi cu o inversare de poli: răul acaparează binele (care e de fapt doar aparent), normalitatea devine anormalitate. Şi inversarea se produce, de obicei, din pricini extrem de simple. Să privim printre aceste poveşti anume parcă inventate pentru ca la un moment dat să explodeze. În cele două filme ce au în centrul lor eroine naive, Breaking the Waves şi Dancer in the Dark, începutul e o expunere a unei situaţii din cele mai comune. O tânără fată dintr-o comunitate tradiţionalistă de scoţieni se căsătoreşte cu un bărbat din afara societăţii ei şi descoperă plăcerile traiului în doi. Sau o mamă care lucrează într-o fabrică încearcă să-şi crească băiatul cât mai bine cu putinţă, cu toate că este emigrantă, câştigă puţin şi suferă de o miopie progresivă. Există însă un moment care fisurează universul aparent familiar în care înţelegem că trăiau de mai multă vreme eroii. Accidentul lui Jan şi discuţia confesivă dintre Selma Jezkova (interpretată de Björk) şi Bill Houston (David Morse) sunt două puncte nevralgice ale peliculelor amintire. Însă privitorul va observa din desfăşurarea acţiunii că aceste momente declanşatoare de criză (momente care determină ieşirea răului din limite) sunt rezultatul hazardului, dar găsesc terenul adecvat pentru a prinde rădăcini şi a se dezvolta subminând impresia de normalitate. Prin inversarea polarităţilor de la bine la rău, nu doar lumea suferă transformări, dar, aşa cum bolnavul de ciumă trebuia ucis, şi cei care sunt proscrişi trebuie să piară. Este nevoie de o nuanţare pe care regizorul o face: sâmburele păcatului are două feţe, una care într-adevăr întruchipează noţiunea de malefic, dar şi o faţă luminoasă care înclină spre sacru. Bess (Emily Watson) face paşii spre pierzanie, din ce în ce mai grăbiţi, din foarte multă iubire – doar că dragostea nemărginită ajunge pură naivitate. Selma parcurge acelaşi drum spre neguri, căci din prea multă dragoste purtată copilului ei sau prietenilor se sacrifică pe sine. O diferenţă de culoare se vede între cele două idealiste din Breaking the Waves şi Dancer in the Dark. Cu toate că ambele au un aer copilăresc şi ambele vorbesc cu invizibilul (Bess are un dialog viu cu Dumnezeu, iar Selma poate să ghicească ritmul şi sunetele cele mai fine din universul ce-o înconjoară), emigranta din Cehoslovacia

are o sensibilitate aparte, o modestie vecină aproape cu umilinţa şi o vibraţie interioară ce reverberează spre în afară printr-un surâs, un ton cald al vocii, ceea ce nu regăsim în isteria lui Bess, eroina fiind creionată cu tente mult mai accentuate. Amândouă vor să salveze pe cineva: Selma vrea să salveze vederea copilului ameninţat şi el de orbire la o vârstă fragedă, iar Bess vrea să-i îndeplinească dorinţele halucinante ale soţului paralizat, crezând împreună că numai astfel el s-ar putea vindeca. Răul cu faţă serafică este oximoronul care fie iese la suprafaţă, fie este păstrat pentru o vreme la interior. Eroinele reuşesc prin acţiunile lor să bulverseze pe cei din jur şi să se autodistrugă, ca şi cum ele ar fi purtătoarele nodulilor umflaţi ai bolnavilor de ciumă. Selma şi Bess acceptă moartea şi ajung să şi-o dorească, reuşind să-şi învingă frica omenească prin jocuri de ele create. Jocurile au rolul de a naşte o iluzie asemenea unui acoperământ sub care ele să se poată ascunde şi să poată zâmbi în faţa răului suprem. De la un anumit punct te întrebi dacă nu cumva protagonistele suferă de grave tulburări psihice, de vreme ce cu greu autosacrificiul lor şi lipsa unei voinţe de apărare s-ar putea explica. Tragediile nu se alimentează numai din fondul personal, ci se contextualizează şi se augmentează din reacţiile celorlaltor personaje. Răul creşte şi din vina celorlalţi – intoleranţi, închişi în propria credinţă, lacomi sau mincinoşi, clevetitori sau înveninaţi. Pentru von Trier nu există utopii, însă pentru personajele sale, da. O familie mai mare se conturează, căci aceşti eroi care au darul de a formula, de a-şi închipui utopii par a fi „înfrăţiţi” cu naivii despre care am discutat deja. Cel mai potrivit exemplu ar fi Grace Mulligan, eroina din Dogville şi din Manderlay2. Interpretată iniţial de Nicolle Kidman apoi de Bryce Dallas Howard, Grace este tânăra răzvrătită care-i inspiră o poveste incredibilă regizorului danez. Suntem în America anilor ’20, în orăşelul Dogville din Rocky Montains, acolo unde traiul oamenilor ce pare a fi liniştit e tulburat de apariţia peste noapte a unei fugare. Trei sferturi din film, publicul este ţinut în suspans, de vreme ce, pe lângă întorsătura pe care o iau lucrurile, nici
2 Cele două filme fac parte dintr-o trilogie încă în proiect intitulată Land of Opportunities / Pământul posibilităţilor care ar fi trebuit să se încheie cu Washington.

)

pagina 130

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
nu se ştie nimic despre identitatea fetei care a apărut de nicăieri şi căreia nu i se cunoaşte decât numele. Nici unul dintre semnele care se arată pe parcurs nu-i îmbunătăţesc imaginea: la început se ascunsese în mina din apropierea oraşului după ce nişte oameni ciudaţi trăseseră focuri de armă în spatele ei şi o urmăriseră; apoi poliţia din cătunele vecine lipeşte afişe cu recompense pentru aceia care ar putea-o găsi, adăugând treptat şi detalii sub portretul ei (că ar fi jefuit o bancă, de exemplu). Grace nu pare însă defel a se plia pe acest personaj periculos cum s-ar deduce că e din ceea ce se vede din afară. Ea îşi doreşte să se adapteze noii vieţi şi să se aclimatizeze în micul oraş unde s-a oprit. După cum visează ea şi bărbatul pe care-l întâlneşte şi de care se îndrăgosteşte, Tom Edison, Grace ar trebui ca, pentru a fi acceptată de comunitatea cutumiară, să dovedească tuturor că e o persoană corectă, bună şi că poate munci alături de ei. Cu timiditate la început, cu fineţe şi multă atenţie, fata descoperă o faţă nebănuită a localnicilor şi i se pare că trăieşte într-o extraordinară idilă. Dar Dogville nu este un loc al perfecţiunii, aşa cum îl cred ea şi Tom. Iar întâmplările fericite din primele „capitole” (cum îşi intitulează von Trier părţile filmului) se transformă progresiv în clipe de monstruozitate, din care nu reiese altceva decât josnicia şi urâţenia sufletului uman. Viaţa calmă pe care o căuta domnişoara Mulligan nu există, oricât şi-ar dori şi oricât de entuziastă ar fi în căutarea ei. Dogville este, după cum îi spune şi numele, un oraş al câinilor şi poate chiar mai rău decât atât, animalul ajunge să fie mai blând decât omul care se dovedeşte a fi de o cruzime extremă. Adevărata identitate o ajută pe Grace să distrugă visul, spaţiul fără loc (u-topos) pe care şi-l imaginase. Regăsită de către tatăl ei, şeful unei grupări de gangsteri, fata hotărăşte să pedepsească pe toţi cei care au umilit-o şi care i-au făcut rău, masacrând locuitorii. Alături de tatăl ei ascultă din maşină strigătele de disperare, împuşcăturile. Dorinţa ei cea mai aprigă este de a-l împuşca pe Tom, acela care a dezamăgit-o cel mai mult dintre toţi. Prietenul adevărat, iubitul ideal nu există, iar această constatare este cea mai dureroasă din toată experienţa trăită în Dogville. Din această pricină, asasinatul ce îmbină ca trăire atât ura cea mai profundă, cât şi rana unei iubiri deşarte trebuie dus la capăt pe proprie răspundere. Unicul supravieţuitor rămâne Moise – un

câine căruia Grace îi furase osul în prima seară de refugiu – probabil şi singurul care merita să fie în viaţă. Dar dorinţa de a face bine cu orice preţ, dorinţa de a găsi un spaţiu perfect în care să se retragă nu o va părăsi pe Grace (în mod evident numele are o însemnătate importantă în contextul montării). „Nu după puţin timp de la întâmplarea din Rocky Mountains”, după cum precizează şi naratorul din cele două pelicule, fiica gangsterului simte nevoia din nou să se îndepărteze de tatăl ei şi prima oportunitate este fructificată: Manderlay. Istoria se repetă într-un alt peisaj: utopia nu este posibilă şi, mai mult decât atât, proiectul ei se transformă într-o catastrofă căreia îi cade victimă tocmai acela care l-a conceput. Pe o proprietate Grace găseşte o comunitate mică de negri aflaţi în slujba unei bătrâne aristocrate americane. Sunt trataţi drept sclavi, cu toate că timpurile s-au îndepărtat de acea perioadă când pedepsele corporale şi umilinţa erau permise în privinţa oamenilor de culoare. Brusc, Grace vrea să le redea libertatea celor de la Manderlay şi, cum bătrâna proprietară moare în chiar orele când fata gangsterilor apare – cum se întâmpla şi în Dogville – ca din neant, terenul pare pregătit pentru a se petrece o schimbare în viaţa acestor biete fiinţe crescute în condiţii austere. Cu o privire plină de compasiune combinată cu ironie, tatăl îşi părăseşte fiica pe un teren străin lui, lăsându-i moştenire şi câţiva gansteri care ar putea să o ajute la nevoie. Grace ia locul Doamnei încercând să construiască o lume care să stea sub semnul libertăţii, a egalităţii în drepturi, a calmului, a muncii şi a spiritului de echipă. Singura problemă este că lumea pe care o fundamentează în mintea ei nu poate exista, iar paradoxul face ca, în final, formula lui von Trier să se reia şi în acest caz, pentru că vechile reguli se dovedesc a fi mai eficiente şi mai aplicabile decât idealiste avânturi ale unei tinere lipsite de experinţă. Aşadar, ceea ce pare normal este înghiţit de anormal. Omul are nevoie de opresiune, de reguli stricte şi de limitare a puterii, căci în condiţiile unei libertăţi depline posibilitatea de a greşi, de a fi învinovăţit sau de a se distruge este mult mai uşor de atins. În cuvinte cuprinzătoare şi reducând totul cu simplitate am putea spune că răul este bun şi bunul este rău – controversă pe care regizorul o potenţează şi o oferă publicului ca joc de gândire.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 131

Zon@Literara
Despre Melancolie
Dacă Epidemic îi definea concepţia artistică a lui von Trier la vârsta de treizeci de ani, la cincizeci de ani regizorul se defineşte prin Melancholia, un „poem vizual” aşa cum a fost numită producţia de către autor şi critică. Cu un scenariu propriu, inspirându-se din pictura prerafaelită (care altă dată era izvor de imagini pentru simbolişti) şi din momentele poetice ale montărilor lui Luchino Visconti, regizorul danez înfăţişează o poveste simplă despre apocalipsă. Planeta Melancholia se apropie de Pământ pe care-l va distruge. Acţiunea are două direcţii: apropierea planetei de Pământ, plan secundar până la finalul filmului, şi povestea unei familii asupra căreia s-a îndreptat observaţia. Străina planetă, din depărtarea universului, comunică şi simbolizează pentru fiecare personaj în parte ceva. E ca o entitate, la început abia întrezărită şi abia simţită, apoi din ce în ce mai prezentă, care răvăşeşte viaţa fiinţelor de pe Terra. Claire (Charlotte Gainsbourg) şi Justine (Kristen Dunst) sunt două surori singurele care par a menţine o legătură în familia dezbinată cu o mamă autoritară şi detaşată şi un tată afemeiat şi absent. Justine este sora mai mică, suferă de melancolie şi e ajutată de Claire, care e vizibil dominatoare. Interesantă este reţeaua de relaţii care se alcătuieşte în film. Dincolo de relaţia soră-soră, la care vom reveni, restul personajelor sunt cazuri de studiat. Îi descoperim treptat în prima parte a peliculei, cu ocazia nunţii Justinei, nuntă de altfel plănuită până în ultimul detaliu de Claire, găzduită de aceasta la un castel închiriat, dar care la final se arată a fi un mare eşec. Mirii par doi străini care chiar dacă îşi zâmbesc, îşi vorbesc şi au chipuri de îndrăgostiţi, lasă impresia că nu se cunosc. John, soţul lui Claire, cunoaşte problemele familiei şi încearcă să fie acela care face ordine printre debusolaţi: o alungă pe mama fetelor, scoţându-i bagajele în faţa intrării principale chiar în timpul festivităţii, are o discuţie răstită cu Justine, căreia îi dă un sfat scurt cum că ar trebui să fie fericită, în pofida depresiei care o macină, pentru că în joc este o sumă marede bani pe care i-a pus-o la dispoziţie pentru organizarea evenimentului. Exemplele ar putea continua, dar ceea ce se vede cu limpezime este că, aproape ca la personajele cehoviene, fiecare îşi consumă propria dramă, dialogând cu celălalt doar de dragul de a vorbi, fără însă

a se implica prea mult. Cele două surori, închipuite după modelul cameristelor din piesa lui Jean Genet, joacă pe rând rolul dominat-dominator. Bolnavă, Justine fuge de oameni, se retrage din ce în ce mai mult în cochilia ei, până când aproape paralizează. Claire este cea care încearcă să o ajute, însă multă vreme eforturile nu sunt de nici un folos şi doar în aparenţă sora mai mare dă impresia că ar fi readus-o pe Justine în simţire. Faptul că aceasta din urmă îşi revine poate fi mai degrabă pus pe seama apropierii Melancholiei de planeta albastră. Sora mezină este atrasă de corpul care tot creşte pe cer şi, ca melusinele, noaptea, când sfera necunoscută e luminată mai puternic şi creşte în vizibilitate, ea se lungeşte goală pe iarba cu reflexe închise cu privirile fermecate de ceea ce vede sus. Numai în astfel de clipe Justine îşi regăseşte liniştea şi fiinţa. Melancholia este moartea, este pasul de întoarcere în marele haos. Justine devine hiperlucidă pe măsură ce coeziunea planetară devine inevitabilă. Şi pe cât e aceasta mai lucidă, pe atât Claire îşi pierde mai tare firea. Pentru că moartea inevitabilă poate fi aşteptată în tăcere sau poate fi punctul maxim al deznădejdii. Justine îşi urăşte, în realitate, sora, urăşte grija pe care aceasta i-o poartă, felul tihnit în care trăieşte aceasta şi falsitatea în care i se pare că se adânceşte. A o observa cum fuge cu iluzia că poate scăpa dezastrului smulge un rictus ironic pe faţa mezinei. Ca şi în Epidemic, când ciuma se cuibăreşte în personaje, depăşind limitele poveştii, melancolia depăşeşte statutul de boală a unui individ şi, materializată într-o planetă, cuprinde şi distruge micul eden închipuit pe care lumea îl numeşte Pământ. Acum von Trier nu pare că ţine cu tot dinadinsul să mai şocheze, ci doar să impresioneze prin cadrele contrastante şi seducătoare. Un preambul, în care sunt colate imagini fantastice, are menirea de a contura atmosfera filmului. Pe muzica lui Wagner (Overtura de la Tristan şi Isolda) se înlănţuie într-un colaj ralenti-uri cu secvenţe prelucrate din film. O lume ameninţată de moarte, o lume care alunecă e schiţată: păsările cad cu aripile strânse pe lângă corpul îngheţat, caii se prăbuşesc, fluturii zboară în stoluri agitate... o mireasă se îneacă încet într-un râu străveziu. Puţin Andrei Tarkovski, puţin John Everett Millais, un strop de penumbră gotică, sensibilitate şi cruzime – acesta este von Trier convertit la Melancholia.

)

pagina 132

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Poezie fără har nu se poate

Cassian Maria SPIrIDON & Tiberiu rOŞU
Tiberiu ROŞU: Ca orice scriitor remarcat într-o societate culturală este necesară ghidarea în drumul iniţiatic după un model. Care au fost modelele dumneavoastră şi cu ce personalităţi aţi avut contact la începutul formării literare? Cassian MARIA SPIRIDON: Faptul că nu am avut şansa să întâlnesc pe cineva, deşi în adolescenţă aş fi vrut să mi se ofere şansa să am un maestru, un om capabil să mă îndrume, aşa că am fost obligat să mă autoeduc. Am citit foarte mult, am încercat să citesc aşa cum ne sfătuia George Călinescu, să citim literatură şi din literatură citim autorii; am încercat să îmi săvârşesc o cultură acoperitoare atât în literatura naţională cât şi cea străină. Eu cred că aceasta e cea mai bună cale şi acolo mi-am găsit maeştri de la Eminescu la Dostoievski, de la Dostoievski la Baudelaire, Shakespeare şi lista poate continua. A avea un maestru nu e suficient, trebuie să ai şansa de acces la litera cărţii, trebuie să ai acces şi la spiritul ei, spiritul ţi-l dă maestrul, de la el înveţi anumite lucruri pe care nu le poţi învăţa din cărţi. T.R.: Această legătură între cirac şi maestru se face la o primă întâlnire, la o discuţie literară sau pur şi simplu există o conexiune spirituală? C.M.S.: Chestiunile acestea se atrag, se adună, le găseşti, dacă ai norocul aceasta, eu nu am avut şansa aceasta. La sfârşitul liceului am început să cochetez cu literele, apoi fiind student în Bucureşti am fost la redacţii iar cei care m-au remarcat, au declarat că aş avea ceva cu literatura; mă refer la Mihai Ursachi, ţinea curs la redacţia de la Cronică, prin anii ’70; el a fost primul care m-a remarcat. După el m-a remarcat Ana Blandiana care era la Amfiteatru şi m-a publicat acolo şi Geo Dumitrescu m-a publicat în România literară. Debutul meu editorial a fost o adevărată

)

Interviu

C.M.S.: Eu sunt convins că poezie fără har nu se poate, dacă nu ai primit talantul cu pricina sunt puţine şanse de a scrie poezie. Cine îşi închipuie că numai cu talentul poţi face poezie, dacă nu îl trăieşti cu multă cultură, nu ai nici o şansă să faci ceva. Trebuie să înţelegem că poezia este printre cele mai vii părţi ale literaturii şi exprimă cea mai înaltă formă a spiritului. Ori cu un talent care nu este cultivat putem face cel mult folclor dar care nu este de bună calitate. Poezia nu se face cum încerca să facă Păunescu pe stadioane cu mulţimea, toată lumea se simţea părtaş la actul creator.

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 133

Zon@Literara
urgisire, m-am dus la Cartea românească, când eram student în Bucureşti şi pe motiv că sunt tânăr, mi-au zis să mai aştept, aveam 20-21 de ani, tot am fost plimbat, iar eu tot aşteptam să apară cartea. Pe vremea aceea s-au creat concursurile de debut, erau calea de a bloca apariţia tinerilor. În sfârşit am câştigat un concurs de debut, în 1979-1980, la editura Junimea, la Iaşi şi abia în 1985 mi-a apărut cartea, pentru că am refuzat să pun altceva decât poezia pe care o scriam eu. T.R.: Să înţeleg că nu aţi fost un adept al lozincilor partidului în ceea ce înseamnă literatură şi mai ales în ceea ce înseamnă sentiment pus în scris? C.M.S.: Nici o clipă. Am preferat să aştept şase ani. Vroia să îmi schimbe inclusiv titlul cărţii, până la urmă i-am convins şi titlul a rămas Pornind de la zero, dar cartea nu a mai fost ceea ce am vrut eu să fie şi am republicat-o în 1996 integral, împreună cu o alta într-o colecţie din Helicon Timişoara. În această colecţie erau două cărţi Pornind de la zero şi De dragoste şi moarte. T.R.: O perioadă de timp aţi purtat ca un stigmat această povară a imposibilităţii de a publica, ceea ce reprezintă o lovitură destul de grea, mai ales pentru un debutant! C.M.S.: Pentru mine a fost o adevărată dramă. T.R.: Pentru a scrie poezie, dar şi proză este necesar doar un talent nativ, un dar divin sau se poate doar dobândi printrun studiu elaborat? Care sunt riscurile care şi le asumă un scriitor în perioada aceasta postmodernă? C.M.S.: Eu sunt convins că poezie fără har nu se poate, dacă nu ai primit talantul cu pricina sunt puţine şanse de a scrie poezie. Cine îşi închipuie că numai cu talentul poţi face poezie, dacă nu îl trăieşti cu multă cultură, nu ai nici o şansă să faci ceva. Trebuie să înţelegem că poezia este printre cele mai vii părţi ale literaturii şi exprimă cea mai înaltă formă a spiritului. Ori cu un talent care nu este cultivat putem face cel mult folclor dar care nu este de bună calitate. Poezia nu se face cum încerca să facă Păunescu pe stadioane cu mulţimea, toată

lumea se simţea părtaş la actul creator. T.R.: Nu aţi fost de acord cu eliberarea poetică a cenaclului „Flacăra”? C.M.S.: Dacă se va face o selecţie severă în poezia lui Păunescu se poate aduna un volum foarte consistent şi de bună calitate, dar în rest el a servit regimul cât a putut. Sigur nu putem să ne bazăm numai pe harul primit, nu poţi accede la marea poezie dacă nu o cunoşti, dacă nu ai citit marea poezie nu ai cum să îţi dai seama unde te afli tu cu poezia ta. T.R.: Aşa cum spunea Nicolae Iorga „Un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii”! C.M.S.: E foarte tristă situaţia descrisă de Nicolae Iorga pentru că acum ne aflăm într-o postură asemănătoare. T.R.: Revenind la riscurile celui care scrie în perioada postmodernă. C.M.S.: Se poate spune orice despre postmodernitate; cred că dacă fiecare îşi cultivă talentul şi îl clădeşte cu ceea ce trebuie nu va cădea în textualisme sau postmodernisme. T.R.: În perioada comunistă aţi putut face gazetărie la nivelul la care v-aţi dorit sau aţi fost forţat să urmaţi un tipar de înainte stabilit? C.M.S.: În perioada comunistă eu nu am făcut gazetărie. Gazetărie făceau doar cei care au făcut şcoala respectivă. Eu eram un absolvent de Politehnică, care lucram ca inginer şi am reuşit să mă păstrez departe de cloaca maximă, de a scrie despre partid, despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Tot ce am scris, am scris pentru mine, am ţinut cărţile într-un sertar şi le-am scos după 1989. T.R.: Revenind la perioada comunistă, în 14 decembrie 1989 aţi organizat mişcarea anticomunistă din Iaşi, ulterior aţi fost arestat pentru opt zile. Care a fost impulsul care v-a determinat să ieşiţi în stradă, eraţi conştient de riscurile asumate? C.M.S.: Să ne amintim, cei care aveau o anumită vârstă înainte de 1989, România era o mare închisoare. Eram conştient de riscuri dar a sta într-o închisoare mai mare sau că te băga într-una mai mică era acelaşi

)

pagina 134

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
lucru. În această mare închisoare nimeni nu avea curajul să mişte în front, toţi ascultau de conducătorul suprem iar şansele de a exista ca individualităţi erau nule. Eram conştient de riscurile atrase asupra mea şi asupra familiei mele, dar eram într-o stare de disperare. Atunci mi-am zis: ori eu, ori ei, şi a dat Dumnezeu ca reuşita să fie de partea noastră. Ca măsuri de protecţie personală am evitat să îmi implic soţia în această acţiune cu gândul că dacă eu voi dispărea să crească ea copiii. Cât vine vorba de perioada de arest, metodele torturii erau cele binecunoscute, de la bătăile cumplite, interogatoriile dese şi lungi. T.R.: Aţi trecut prin colimatorul securităţii cu tot ce a însemnat atrocităţile sistemului. Simţiţi vreo schimbare în bine acum după douăzeci şi unu de ani de la căderea comunismului? C.M.S.: Acum mă uit cu compasiune faţă de aceia care m-au anchetat, dar din păcate, cei care au comis toate aceste fapte inumane, au scăpat nepedepsiţi. La noi trebuia făcut ca în Anglia, în anul 1642, Cromwell: după ce i-a tăiat capul lui Carol al II-lea, a dat o lege în Parlament, a lustraţiei, prin care cinci ani, monarhiştii nu aveau voie să fie implicaţi politic. În felul acesta s-a creat o clasă nouă politică care putea să concureze, să se exprime firesc. Noi la ora actuală avem o clasă politică falsă. T.R.: Din prisma mea, tradiţiile şi iubirea faţă de ţară au fost decimate, locul lor în sufletul românilor a fost ocupat de cu totul altceva. Ce reprezintă pentru dumneavoastră patriotismul, vă consideraţi un patriot şi cum poate ajunge cineva la acest sentiment înălţător? C.M.S.: Patriotismul îţi este implementat în ADN-ul tău, ca şi evoluţie umană, ai bunici, ai părinţi, deci vii de undeva. A fi patriot înseamnă a păstra în inimă pe mama şi pe tatăl tău, străbunii, copiii, a fi mereu alături de ceea ce înseamnă sufletul unei naţiuni. Cine îşi închipuie că noi ne putem elibera de naţionalitatea noastră este o naivitate. Lucian Blaga argumentează extraordinar, în cărţile lui, faptul că există un specific naţional. În Transilvania de 800

ani trăiesc nemţii, ei şi-au păstrat specificul iar românii, de asemenea, nu au reuşit în 800 de ani să îşi transfere felul de a fi unii faţă de alţii. Eu cred că cine se leapădă de ţară, se leapădă de mamă şi de tată. Sunt lucruri care sunt numai ale noastre, mai ales că suntem şi creştin-ortodocşi, în ceea ce priveşte limba vorbită, un bănăţean se înţelege perfect cu unul din Bucovina, fără nici un fel de probleme, dar în Spania, în Franţa nu se întâmplă aceasta. Avem toate datele să ne păstrăm unitatea şi conştiinţa de neam. T.R.: Cum percepeţi o societate a bunului simţ şi care este remediul pentru o Românie normală, se poate vorbi de o vertica-litate a românilor sau totul rămâne la nivel de utopie? C.M.S.: Problema este că la nivel de naţiune suntem foarte prost percepuţi, la nivel de individ constatăm că dacă un român se duce undeva în afară şi este de bună calitate cei de acolo rămân impresionaţi de calităţile lui, cât priveşte prestarea la locul de muncă. Nici într-o ţară nu sunt toţi oamenii la locul lor. T.R.: Domnule Cassian, care este remediul pentru ca societatea noastră să revină pe linia normalităţii? C.M.S.: Eu cred că dacă fiecare din noi ne-am face conştiincios treaba acolo unde suntem şi unde ne pricepem, ţara aceasta ar merge destul de bine, dar aşa fiecare se bagă în treaba altuia, fiecare îşi dă cu părerea şi mai grav este că nu se implică. La ora actuală cei care ies în faţă sunt gunoaiele societăţii. Spunea Nicolae Iorga: Dacă toţi oamenii ar mai munci 48 de ore, atunci nu ar mai fi nevoie să se muncească timp de douăzeci de ani. Asta argumentează faptul că foarte multă lume nu lucrează cu adevărat. Dacă nu vom avea o societate activă şi implicată nu vom avea nici o şansă; toată lumea are un sentiment de oroare pentru activitatea de tip politic pentru că toată lumea se fereşte să se bage în politică pentru că ceva nu e bine. Dar putem reacţiona la tot ce se întâmplă, trebuie să avem capacitate de reacţie. Noi trebuie să aplicăm democraţia ca atare.

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 135

Zon@Literara

Click libris

Matei Vişniec "La masă cu Marx"
Editura Cartea Românească, 2011

Aş putea spune că sunt surprins că Matei Vişniec a publicat anul trecut, după o pauză de 11 ani, un nou volum de poeme, dar sincer nu sunt surprins atât de tare. Parcă mă aşteptam la acest lucru, cu atât mai mult cu cât în această perioadă de absenţă lirică autorul ne-a pus faţă în faţă cu poezia sa prin replicile personajelor din dramaturgie. De fapt, poezia sa de debut prefigura un viitor dramaturg, iar dramaturgul anunţa apoi prezenţa unor personaje poetice. Însă, faptul că Matei Vişniec a publicat acest al 5-lea volum de poeme, din viaţa sa de poet, chiar mi-a oferit ocazia să-l reîntâlnesc în casa poeziei pe fiul risipitor care, de această dată, se întoarce spre Poezie, nu din dorinţa de a spune tot, cum s-a întâmplat în celălate volume, ci din dorinţa de a elibera cuvântul poetic care, pare-se, a intrat în limbajul personajelor din dramaturgie ca un drog. Ceea ce este cu totul special la volumul de poeme "La masă cu Marx" e că Matei Vişniec apare cu un limbaj limpede, proaspăt şi înbogăţit cu imagini energizante care au puterea de a ne ţine ancoraţi nu doar în poezie ci şi în povestirea acesteia. Masa lui Marx este de fapt un culoar spaţial prin care trec tot felul de personaje din poveste în poezie sau invers. Bunăoară, l-am întâlnit pe "căutătorul de aur", pe acest postmodernist angajat cu orice preţ în căutarea bunăstării. Poetul evidenţiază aici

un lucru esenţial. Odată ce pragul aşteptărilor a fost atins omul, căutătorul de aur, rămâne suspendat în afara adevăratelor valori. În acest sens, Matei Vişniec nu poate părăsi în discursul liric atitudinea dramaturgului. El rămâne un moralist, un observator al evenimentelor, fără a se preface că este interesat de anume ceva. Însă prin limbajul liric Matei Vişniec accentuează rolul meditaţiei: "Căutătorul de aur când găseşte aur / pierde tot / nimic mai dureros, mai nefast / pentru căutătorul de aur decât să găsească aur // în momentul în care găseşte aur / căutătorul de aur simte o durere în sânge / mâinile sale paralizează / gesturile sale rămân suspendate / fiinţa i se evaporă // când găseşte aur căutătorul de aur / nu se mai recunoaşte pe sine însuşi / nisipul îi fuge de sub picioare / viaţa i se despică în două ca o prăpastie". Citindu-i poemele din acest volum am avut mereu sentimentul că particip concomitent la mai multe spectacole printre care şi de spiritism sau de iluzionism, dar nu am avut sentimentul că poetul încearcă să mă atragă prin logica artelor negre către neadevăruri ci, dimpotrivă, mi-a deschis ideea că lumea în sine poate fi o imaginaţie în care personajele sau temerile lor vin să manipuleze. Este Poezia o artă a manipulării? Am fi tentaţi să spunem că da, de vreme ce în ea Poetul inserează obiecte fantastice. Dar, cred că pentru Vişniec Poezia nu manipulează, ea oferă posibilitatea de a vedea multiplele deschideri ontologice ale universului în ansamblu. De altfel, Matei Vişniec conturează pe parcursul volumului crezul său despre Poezie, despre Cuvânt, despre Poet. El nu crede în învelişurile zgomotoase ale esteticii - de care

)

pagina 136

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
în tinereţe a abuzat şi el - însă militează pentru cuvântul care încă mai poate mira: "Ce poeme siropoase am putut scrie până azi / doamne, mi-e ruşine de mine / dulceţuri, delicatese, / prăvălii de dulciuri, cofetării / au fost poemele mele /.../ nu e de mirare deci că tot universul în jurul meu / s-a zaharisit / nimeni nu mai mişcă, timpul devine o bomboană tare". Stând la masă cu Marx poetul vorbeşte şi el despre capitalismul cuvintelor, despre valoare de schimb a cuvintelor şi obesrvă cum de cele mai multe ori acestea se îngraşă, devin greţoase atunci când sunt folosite în aparatul de capital estetic. Pentru a salva această situaţie civintele devin în imaginarul poetic personaje de sine stătătoare: "Sunt zile când cuvintele se scârbesc de om / de creierul omului, / de gura sa care muşcă în gol / de chiar cuvântul om care / orice s-ar spune / este sursa tuturor cuvintelor // supărându-se pe propria lor sursă / cuvintele devin astfel de nefolosit / precum hainele devenite prea largi / precum cuvântul corp care devine inutil / odată cu îngroparea corpului". În versurile sale, Matei Vişniec cultivă un cinism dulceag, astfel încât o mare parte din poemele sale emană, paradoxal, avertismente. În sfârşit, trebuie remarcat faptul că majoritatea acestor avertismente vizează reaşezarea codului poetic. Versurile sale amintesc mereu de eşecul existenţial al cuvintelor: "Târfe / târfe au devenit cuvintele / târfe ieftine care se culcă pe bani puţini / cu cine vrei şi cu cine nu vrei // cuvântul patrie se culcă / absolut cu toată lumea / pe bani sau pur şi simplu / pentru promisiuni de tandreţe / cuvântul viitor ne sărută pe toţi pe gură / de dimineaţa până seara // dar cea mai insuportabilă târfă / e cuvântul moarte / fără niciun ban şi nechemată / te aşteaptă în pat / când vrei şi când nu vrei / excitată până la cer umedă până la oase". Autorul forează puternic în imaginaţie şi reuşeşte să aducă în faţa lectorului situaţii cu totul şi cu totul inedite, rostogolite în imaginarul poetic în lanţ. Ele vin ca o avalanşă una după alta şi ne stăpânesc vreme de câteva clipe. E un exerciţiu pe care Vişniec l-a dobândit în timp. Cititorii poeziei sale se vor regăsi printre spectatorii dramaturgiei şi invers. Este, din punctul meu de vedere, o artă să reuşeşti să ţii aproape, ca pe un public, cititorii. Desigur, nu ne aşteptăm la stadioane şi sunt convins că nici poetul nu aşteaptă asta, dar tehnica şi tematica atinsă propune un tip se salvare de la acest

cotodian nemulţumitor pentru cei mai mulţi. Se simte o nostalgie a purităţii originare, o sensibilitate rafinată faţă de eul omului prim. În această lume algomerată de maşinării şi animăluţe domestice omul pierde din puterea de a privi în interior, până acolo încât ajunge să se întrebe retoric: "Cine să fie omul cu un singur ochi / cu o singură mână, cu / un singur picior / care se apropie de mine? // jumătatea mea?" Textul face referire la handicapul fiinţei care, iată, se află în incapacitatea de a se descoperi. Plasând lectorul în centrul cinemagiei poetice Vişniec reuşeşte să atragă un semnal de alarmă, anume că secolul ce tocmai a început este unul puternic virusat de ororile secolului trecut şi că, în acest sens, omul se află în postura de a pierde treptat din anumite simţuri. Relevant este din acest punct de vedere poemul "Mă ocupă" în care personajul poetic declară război cu florile sau poemul "Dacă toate lucrurile au un început" în care personajul liric este convins că toate lucrurile esenţiale care îi sunt comunicate sunt rostite în limbi străine: "Cum să vă dau eu flori, doamnă / când vedeţi în mod clar că sunt în război cu florile / le retez pe unele şi le calc în picioare / pe altele le mănânc / doamnă, nu mă confundaţi, eu nu sunt vânzătorul de flori / vânzătorul de flori zace la intrarea în florărie / eu personal i-am despicat pieptul cu o lovitură de sabie / iar florăria după cum vedeţi tocmai sunt pe cale / să o fac fărâme, ţăndări, zoob". Împărtăşesc cuvintele lui Radu G. Ţeposu de pe coperta IV a cărţii care opinează: "În astfel de bijuterii poetice Matei Vişniec amestecă, în modul cel mai înalt, acuitatea reprezentărilor spirituale cu frusonul unor existenţe vulnerabile, ameninţate de dezintegrare şi pierderea sensului. Universul hieratic al poemelor e fulgerat adesea de halucinaţii imprevizibile, terifiante, care aduc în decorul fantast un aer de comedie metafizică. Cunoaşterea se resoarbe, în astfel de cazuri, într-o extază a uimirii, reacţiile se topesc într-o mecanică celestă, imponderabilă, cu zvârcoliri de fantasmă". Poemele din "La masă cu Marx" crează senzaţia că livrescul, în ciuda manipulării aparente, nu sufocă respiraţia liricii lui Vişniec, cu atât mai mult cu cât poetul ajungând la maturitatea creatoare poate textualiza în orice condiţie, cu orice temă. Privit ca întreg, volumul arată că autorul lui pare a-şi fi găsit identitatea poetică, aceea construită pe principiul metafizicii imaginii. Paul GORBAN

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 137

Zon@Literara

)

www.cdpl.ro

Click libris

Diana IEPURE, O sută cincizeci de mii la peluze, Ed. Casa de parirui literare, Bucureşti, 2011 Diana Iepure e o poetă matură şi completă, textele ei sunt scrise bine şi controlate, iar cartea unitară adună şi formează o lume proprie, ceea ce e foarte important pentru un poet, o lume contradictorie în raport cu titlul cărţii. Un experiment interesant, cu rădăcini adânci în .md, care mă face curios în legătură cu următorul proiect al Dianei Iepure. (Mihail Vakulovski) O sută cincizeci de mii la peluze e una dintre cele mai puternice cărţi scrise în perioada postsocialistă. E o carte care, la fel ca şi Tratat de Tanatofobie sau Şoboloniada (de Steliana Grama) va bulversa, cu siguranţă, clasamentele literaturii contemporane. Doar că, spre deosebire de celelalte două cărţi, tragem nădejdea că cei care fac critică literară nu vor strâmba din nas şi o vor citi acum. Iar dacă acest lucru nu se va întâmpla, suntem siguri că peste ani se va găsi cineva care o va descoperi şi o va aprecia la justa valoare. (Dumitru Crudu)

Nora IUGA, Dactilografa de noapte, Ed. Casa de parirui literare, Bucureşti, 2010 Eram în Herăstrău, la parcul de distracţii, „Luna-parc“, cum i se spunea pe atunci, şase băieţi şi o fată: Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Mihai Teclu, George Almosnino, Iulian Neacşu şi Nora Iuga. Infatuaţii, aroganţii, scandalagii, cosmopoliţii – ONIRICII. Băieţii trecuseră un pic de douăzeci, „fata“ trecuse binişor de treizeci, important era că nu se vedea. Ne dădeam în maşinuţe; caramboluri şi chiote! Pe urmă, la bere, Purşi – aşa îi spuneam eu lui Vintilă – se ia de Iulian: „Da’ neagra ta, cum îi zice, dactilografa de noapte, te mai vizitează?“… şi urechea mea pîlnie se făcu şi la două noaptea, la maşina mea, am bătut eu mai departe ce-mi dicta ea. (Nora Iuga, iulie 2010)
Mihail VAKULOVSKI, Zece basarabeni pentru cultura română, Ed. Casa de parirui literare, Bucureşti, 2011 Zece basarabeni pentru cultura română face parte dintr-un proiect mai amplu numit Interviuri cu tinerii dintre milenii. Anul 2000 era considerat unul mistic şi chiar apocaliptic, s-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre această cifră plină de simboluri, oricum, atunci treceam nu doar dintr-un secol în altul, ci şi dintr-un mileniu în altul. Cum erau tinerii care au trăit aceste momente, ce făceau, cum gândeau, ce proiecte de viitor aveau? – cartea aceasta ne răspunde la aceste întrebări-stări. Tinerii aleşi pentru dialoguri erau în focul acţiunii, în vârf, iar acum fiecare e o certitudine, nici unul nu a trădat speranţa investită în ei, chiar dacă soarta lor – inevitabil – s-a schimbat de atunci. Ce-i uneşte pe aceşti artişti încă tineri? În primul rând, locul naşterii, toţi fiind români basarabeni, apoi limba în care creează, toţi cei „zece“ intervievaţi trecând Prutul şi activând în cultura română. Interviurile sunt splendide, Mihail Vakulovski fiind un maestru în domeniu, iar răspunsurile sunt deschise, directe, lipsite de orice fel de inhibiţii. O carte cu siguranţă interesantă şi pentru cititorii dintre mileniile trei şi patru. Lectură plăcută! Michael ASTNER, Ţara transformată-n vânt, Ed. Casa de parirui literare, Bucureşti, 2011. Volumul conţine poezii scrise mai întîi în germană, pe care le-am tradus apoi în limba română, şi poeme scrise direct în română. Unele dintr-acestea chiar în anii studenţiei. Ca fapt foarte divers, dar cu tîlc, în 1988, aflîndu-mă în tabăra de presă de la Buşteni, m-am trezit înghiontit de amicii mei de la Dialog să mă duc şi eu să citesc la cenaclul organizat de Laurenţiu Ulici în cadrul taberei de creaţie ce se desfăşura în paralel. «Băi, cum să mă duc eu să citesc acolo?!?» «De ce nu, hai, că, uite, de la Iaşi nu-i nimeni!» Pînă la urmă m-au convins. Şi uite aşa am ajuns eu, sas din Sibiu, să reprezint la acel cenaclu tot Iaşul universitar! Şi-am citit vreo cinci texte, printre care drum de ţară şi despre Veneţia. Şi mi le-a făcut unul negricios şi cu mustaţă bogată zob. Şi m-am trezit apărat de o studentă din Bucureşti (din păcate, nu i-am reţinut numele) şi de Andrei Bodiu. drum de ţară chiar a şi apărut apoi în Amfiteatru, într-o selecţie făcută de Constanţa Buzea. despre Veneţia, desigur, n-avea cum să apară.“ (Michael Astner)

pagina 138

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara
www.hergbenet.ro

)

Click libris

Sorin DELASKELA, abisex, Editura HERG Benet, Bucureşti, 2011 Romanul e, în unele momente, violentlicenţios, dar niciodată grosolan. Ca orice cinic, autorul are un anumit sadism în raport cu cei care îl citesc. Parcă mânuieşte un bici. (Alex Ştefănescu) Gabriel ANDRONACHE Ich bin ein Berliner, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2011 O bandă ilustrată expediată din Berlin îi schimbă viaţa lui D. Din acel moment, el va identifica îndepărtatul oraş cu un tărâm al făgăduinţei.
Adrian SUCIU, Mitologii amânate, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2011 Când veţi ajunge la finalul lecturii - deseori întreruptă de semnele mirării - veţi fi aflat tot ce a vrut şi a reuţit să facă , din cuvinte, un poet adevărat. (Daniel Cristea-Enache) Jean-lorin STERIAN, Antume, Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Un scriitor este individul care âşi poate permite să trăiască din drepturile de autor şi din lecturile publice. În România nu există scriitori, ci indivizi care trăiesc din orice altceva decât din vânzarea propriilor cărţi.

Cristina NEMEROVSCHI, Sânge satanic, Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Romanul e bine scris, limbajul e viu şi necenzurat, atmosfera bahică şi anti-socială este credibilă şi i se poetiveşte perfect personajului. O carte care se citeşte uşor şi cu interes. (Mihail Vakulovski) Răzvan T. COLOJA, Recolta roşie, Editura Herg Benet, Bucureşti 2011 Sunt cel care te înţelege, cel care nu te judecă, cel care îţi promite în repetate rânduri că va păstra secretul tău şi care ştie cât de neglijat eşti de soţie. Cel care îţi şterge lacrimile cu marginea sutanei şi îţi toarnă un pahar de vin sfinţit, menit să te calmeze. Igor URSENCO, Ego Bestiar, Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Pentru mine, a scrie, presupune cel puţin să trăiesc, în măsura posibilităţilor, toate scenariile refuzate de soarta oficială, interzise de anturajul geografic sau la care nu voi putea sa am acces vreodată din cine ştie ce motive străine mie. Marius Ştefan ALDEA, Simfonia frânei, Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011. Marius Ştefan Aldea este, de departe, cel mai nedreptăţit debutant al ultimilor ani. Sigur asta nu interesează pe nimeni. În principiu, literatura română, mustind de poeţi geniali, se poate lipsi cu uşurinţă de câteva talente. (Adrian Suciu)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 139

Zon@Literara

Cărţi primite la redacţie
Aleksandar STOICIVICI - coord. "Ziua cea mai lumgă", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Michel MARTIN - "Bărbat pe tocuri", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Igor URSENCO - "S.T.E.P.", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Lucian MAREŞ - "Jurnalul răului", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Sorin DELASKELA - "Abisex", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Oana VĂSIEŞ, Al. VĂSIEŞ, Mariana C., Alexandra LAZĂR, Alexandra COMAN, Miruna Ştefana BELEA, Veronica FIBŞIAN, Synthia JACOB, Sînziana-Maria STOE - "Mâna care ascunde", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Gabriel ANDRONACHE - "Ich bib ein Berliner", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Dan STANCIU - "Acte calde", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Alexandru PETRIA - "Denia neagră", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Marius SURLEAC - "Zeppelin Jack", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Andrei ZBâRNEA - "Rock în Praga", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 George SEREDIUC - "Soarele mecanic", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Leonard ANCUTA - "Iubirea e amintirea unui viol", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Jean-lorin STERIAN - "Antume", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Marius Ştefan ALDEA - "Simfonia frânei", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Iulian TĂNASE - "Cucamonga", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Stoian G. BOGDAN - "Torent", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Aleksandar STOICOVICI - "Vineri", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Ştefan BOLEA - "Gothic", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 TĂUŞANCE - "Legende urbane", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Cristina NEMEROVSCHI - "Sânge satanic", Editura HERG BENET, Bucureţti, 2011 Carmen STANCIU - "DesFacerea", Editura Convorbiri Literare, Iaşi, 2011 Alex MARINESCU - "Coşmarul", Editura Timpul, Iaşi, 2007 Daniel CORBU - coord. "Innuendo", Editura Junimea, Iaşi, 2011 Daniel CORBU - "Refugii postmoderne", Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011 Daniel CORBU - "Documentele haosului", Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011 Muşata MATEI - "Hazardul unui nou mileniu", Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011 Silvia GOTEANSCHI - "Minunea va veni mai târziu", Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011 Zina BIVOL - "Meşterul de dantele", Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011 Mirela LUNGU - "Biografia coapselor", Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011 George Vulturescu - "Aur şi iederă", Editura Paralela 45, Piteşti, 2011 Dumitru MĂLIN - "Mânia amurgului", Editura ALTIP, Alba Iulia, 2010 Ofelia PRODAN - "În trei zile lumea va fi devorată", Editura Paralela 45, Piteşti, 2010 Nicolae SAVA - "În aripi de gală", Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011 Cristina Prisacariu ŞOPTELEA - "Câinii memoriei", Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011 Emilian MARCU - "Zăpada timpurie", Editura PIM, Iaşi, 2010 Anca MIZUMSCHI - "Versouri", Editura Humanitas, Bucureşti, 2010 Djamal MAHMOUD - "Abe@reci", Editura Vinea, Bucureşti, 2010 Florin CARAGIU - "Sentic", Editura Vinea, Bucureşti, 2009 Vlad SCUTELNICU - "Zaruri", Editura Brumar, Timişoara, 2010 Adrian SUCIU - "Viaţa fără urmări", Editura Brumar, Timişoara, 2010 Lucian ALECSA - "Klara, Babette şi alte iluzioniste", Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011 Virgil ANDRONESCU - "Ultimele luni din viaţa umbrei mele". Editura Alfa, Iaşi, 2011

)

pagina 140

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

)

Click libris

Ofelia PRODAN, Ulise şi jocul de şah, Editura CHARMIDES, 2011. Pariul pe care Ofelia prodan l-a câştigat în cărticica asta e cel cu simplitatea şi cu limpezimea vorbirii. Cred că volumul acesta de poezie va avea mare trecere la copii şi la savanţi nebuni şi la nebuniisavanţi. adică la dumneata, cetitorule. Ion MUREŞAN Emanuela ILIE, Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane,
Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2011,

Mirela LUNGU, Biografia coapselor, Editura Tracus Arte, 2011 Mirela Lungu are vocaţia transformării angoaselor personale în texte prin care receptorul să i se identifice. Nesofisticată stilistic, cu destule sintagme reuşite, chiar memorabile, pe care le realizează firesc, autoarea este o adeptă a confesiunii la persoana întîi clară şi revelatoare. Horia GâRBEA Matei HUTOPILĂ, COPCI Casa de editură Max Blecher, 2011 De la primele poeme pe care i le-am citit, am ştiut că Matei Hutopila este unul dintre acei poeţi rari care pot să impună noi posibilităţi, încă neexplorate, de acţiune poetică, fiindcă nu vine pe urmele bătătorite de alţii şi nu se ia după nimeni. Claudiu KOMARTIN
Sorin CATARIG, Frigul ca remediu pentru bărbaţii singuri. Casa de editură Max Blecher, 2011 Sub aparenţă oarecum anodină, amintind strategiile de autoocultare ale lui Mircea Ivănescu, scrisul lui Sorin Catarig stăpîneşte o poetică îndrăzneaţă şi rafinată, care nu inhibă, deviindu-le spre livresc, pulsiunile subconştientului, vitale pentru literatură, dar nici nu le permite să se dezlănţuie dezlînat. O. NIMIGEAN Paul GORBAN, Submarinul karmei, Editura Princeps Edit, 2011. Vizionar şi religios, trist şi bucuros, scriitorul nu oboseşte nicicând să fie versatil şi ubicuu. Cu submarinul lui karmic, poetul traversează toate zodiile poetice. statuike au miros, aparatul de fotografiat face poze olfactive, autobuzele şi străzile au guri, o biserică se cocoaţă pe un bloc, drumurile au tălpi şi tot aşa. Felix NICOLAU

Cartea Emanuelei Ilie este de fapt un curs de iniţiere în literatura poetică ieşeană contemporană. Autoarea stăpâneşte bine arta argumentării şi a interpretării, astfel încât dicţionarul ei se prezintă şi ca un tom de teorie literară. Paul GORBAN
Medeea IANCU, divina tragedia, Editura Brumar, 2011. Cele mai reuşite poeme ale Medeei Iancu împrumută, de altfel, logica schiţelor infantile sau a desenelor în acuarelă ce reproduc aievea recuzita unei familii fericite. Numai că această armonie nu ţine niciodată mai mult de o clipă. Insinuarea morţii pătează întotdeauna desenele copilului, îngroşând culorile şi făcând să dispară aproape ritualic câte unul dintre protagonişti. Alex GOLDIŞ

Ioan BARB, babilon, Editura Brumar, 2011. Ioan Barb este unul dintre poeţii care încep să ne facă semn cu ochiul, după ce o vreme a scris mai mult pe internet, decat pe hârtie. Începe să ne atragă atenţia că este posesorul limbajului poetic. Pe bună dreptate, deoarece el scămoşează , la nivel metafizic, banalul vieţii de fiecare zi. Iar volumul Babilon e o dovadă. Paul GORBAN

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 141

Zon@Literara

)

Revite în zon@

Literatură sau apocalipsă la copertă?
Iată-ne ajunşi în anul apocalipselor, dar cu toate acestea noi vă urăm, la început de an, La mulţi ani şi multă inspiraţie, mai ales că în aceste zile de februarie zăpada a depăşit în unele zone peste doi metri în înălţime şi ne ţine, pe mulţi dintre noi, sechestraţi în camerele de lucru. Aşadar, fierbem o cană de vin roşu, punem câteva mirodenii şi deschidem revistele primite la redacţie. Din vestul literar românesc a venit, odată cu troienile, revista Forum Studenţesc, nr 1, noiembrie, 2011, supliment literar realizat de Cenaclul "Pavel Dan" şi Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara. În editorialul revistei, Alexandru Colţan ne explică de ce ar fi potrivit să considerăm Timişoara favorită pentru a fi în 2020 "Capitală Culturală Europeană", în loc de Cluj sau Iaşi. Odată, pentru că este comunitatea cea mai apropiată geografic de Occident şi, apoi, pentru că are o istorie şi o cultură bogată. Punctul meu de vedere, fără a-mi arăta sentimentele de patriot local, este că, pe partea cealaltă, s-ar putea pune problema altfel. Iaşul merită să fie Capitală Culturală Europeană pentru că e mult prea departe de Occident, ceea ce ar fi pentru Europeni o zonă inedită, neexploatată iar, apoi, că este şi el un oraş bogat istoric şi cultural. Să nu uităm că aici a fost înfiinţată prima universitate din România, prima tipografie, prima uzină de lumină, primele cercuri literare etc. Nu intrăm în polemică, dar apreciez ideea că oraşul Cluj este prea aproape de Sibiul deja investit. Mergem mai departe şi dăm în revistă de interviul inedit a lui Eugen Bunaru cu Şerban Foarţă. După mai multe discuţii despre literatura română contemporană poetul Şerban Foarţă mărturiseşte sensimentul său religios: "Cred că sunt credincios. Nu cred în Dumnezeul filosofilor, în Dumnezeul masonic, în Dumnezeul einsteinian: forme de deitate necesare dar nu şi suficiente. Cred în Dumnezeul bisericii ortodoxe şi romano-catolice. Cred în Sfânta Treime". Dacă măcar un sfert dintre scriitori ar avea aceleaşi gânduri cu siguranţă am fi departe de apocalipsă. Pe forum găsim şi semnele câtorva poeţi din noul val: Adrian Suciu, Florin Caragiu, Robert Şerban, Costel Stancu, Tudor Creţu, Mihai Octavian Ioana, Alexandru Potcoavă, Mihai Vakulovski etc., precum şi versuri de Octavian Soviany, Andra Rotaru, V. Leac, Cristina Ispas din care spicuim două rânduri: "jos de tot / după ce cobori scările / unde pereţii sunt din piele groasă şi caldă / în jurul mesei sunt prietenii". Aleksandar Stoicovici, Mircea Popa, Bogdan Munteanu şi Beatrice Serediuc ne aşează într-o sală de aşteptare dintr-o autogară părăsită şi ne dă să citim proză. Alexandru Colţan, revine în forţă în rubricile de cronică literară şi eseu, unde o întâlnim şi pe SimonaGraţia Dima care ne vorbeşte despre poezie. La rubrica dialog scriitorul Bogdan Suceavă este chestionat de seducătorul Marius Aldea care nu se sfieşte să-i pună interlocutorului întrebări incomode. Rămânem încă departe de Iaşi, şi facem o vizită de curtoazie şi revistei Poesis Internaţional, decembrie, 2011, revistă care apare din 2010 sub domnia redactorului şef Claudiu Komartin şi a directorului Dumitru Păcuraru. În editorialul Moarte editorialiştilor, aflăm că Dumitru Păcuraru nu mai are motiv să semneze editoriale. Până la urmă eu îi dau dreptate. S-a creat, în publicaţiile literaterare româneşti, regula ca redactorul şef sau cel adjunct să semneze editorialele revistelor. Or, consider că editorialele pot fi semnate de oricare dintre membrii colectivului, ceea ce revista noastră practică de la început. Regula că şeful are primul cuvânt e puţin depăşită şi trebuie tratată ca atare. Dar, iată ce spune D. Păcuraru: " De ce nu pot scrie editoriale? În primul rând pentru că nu am nimic de transmis cititorilor. Ca să fiu rău, aş spune că nici mie ca simplu cititor nu-mi transmit nimic editorialele scrise se alţii. Le citesc doar din obişnuinţă sau ca să le dispreţuiesc. În România postcomunistă fiecare editorialist se crede obligat să fie polemic, dur, excesiv de critic şi nemilos cu tot ce ţine de cultură şi, deseori, de confraţi. Toţi editorialiştii români ceartă sau se ceartă cu cineva". Parcă-parcă i-am da dreptate, nu-i aşa? Mergem mai departe şi dăm peste portretul poetic al lui Petru M. Haş. Ne aruncăm privirile şi peste rândurile de cronică semnate de Dan-Liviu Boeriu, Teodora Coman, Cristina Ispaş, Felix Nicolau, Viorel Mureşan şi ajungem în rândurile polemice

pagina 142

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

ale lui Răzvan Ţupa, care judecă la rece canonul şi lista lui Manolescu. Dumitru Crudu şi Ovidiu Pop trag cortina de la fereastră şi deschid rândurile vizuale de proză. Octavian Soviany, în rubrica eseu semnează materialul "Lirica non-expresiei" iar, la paginile de debut, ne aşteaptă sfios, cu o privire mefistofelică, Vlad Pojoga. M-au surprins plăcut versurile lui şi mă fac să cred că la el versurile se scriu aproape singure, vin pe hârtie ca nişte măicuţe la icoană, iar sărutul lor naşte legătura sacră, Poezia. El dezvoltă un univers aparent simplu, la îndemâna oricui, şi pune printre rânduri destule metafore cât să echilibreze comunicarea astrală. Nu forţează după gusturi nota poetică ci, dimpotrivă, are vocaţia de a ermetiza emoţia sau imaginea. Cred că are un destin poetic care îl urmăreşte ca un blestem. Nu plecăm din revistă înainte de a savura lectura poemelor din rubrica traduceri. Aici o găsim pe Ana Branardić, Branislav Oblučar, Dorta Jajić şi Marco Pogačar în traducerea lui Adrian Oproiu. Un deliciu literar ne oferă şi poetul Chris Tanasescu din care scpicuim ceva: " Cu paşi de linx /trece miezul zilei/ pădurea-şi ţine respiraţia/ aşteptând doar să mă-nhaţe..." Cronica de film este semnată de Camelia Toma care radiografiază pelicula "Oameni sau zei" în regia lui Xavier Beauvois. Revista se încheie cu tonul liric al tânărului poet basarabean Anatol Grosu, dar recomandăm şi paginile de poezie tradusă din Neil Leadbeater, Oleg Bertollo etc. În numărul de noiembriedecembrie, 2011, Feed Back, Daniel Corbu ne vorbeşte în editorial despre mitul Cărţii, despre destinul acesteia în postmodernism. Tonul din final ni se pare relevant: "Indiferent în ce formă va fi Cartea în vremile ce vor veni, indiferent cât se va caria mitul de care vorbim, să încheiem această scurtă aserţiune a noastră cu zisa unui interbelic român, nimeni altul decât George Călinescu: Vom fi tineri, atâta vreme cât vom putea ţine în mână o carte!". La rubrica provocări Eduard Dorneanu este convins că există cel puţin două semne despre nesfârşitul lumii. În paginile de poezie tânără îi găsim pe Florentina Toniţă, Daniel Thomas Dobîrcianu, Daniel Lăcătuş, Emilian Valeriu Pal, iar cu debut pe Oana Hemen. Rubrica de cronică literară este bogată şi variată, semnată de tineri cronicari, dar şi de experţi. Bunăoară, Adrian Dinu Rachieru scanează lirica lui Emilian Marcu şi ajunge la concluzia că avem a face cu un "poet

veritabil, inconfundabil, un pelerin în visare şi atent culegător de semne, invocând logosul-stâlp şi cinstind arhealul ţăran-împărat (arând câmpul cerului), el ne deschide bucuros sipetul candorii". Geo Vasile şi Liviu Apetroaie răspund la ancheta revistei Criza literaturii, literatura crizei, iar în paginile de proză personajele lui Radu Vasile Chialda, Tania Nicolescu, Anatol Mariengof, Vasili Şukşin, Mircea Boboc, Eugen Ovidiu Chirovici ne introduc în zona fantasticului. La rubrica document găsim faximile inedite din sonetele lui Vasile Voiculescu, precum şi câteva manuscrise de Tristan Tzara. Rubrica de galaxii lirice aduce traduceri din poezia lui Kavafis, Raymond Queneanu, Helmut Britz ş.a. Nu închidem revista fără a afla care sunt ultimele apariţii editoriale din rubrica promo libris, dar nici fără a participa la piesa de teatru a lui Viorel Savin, Bătrâna şi hoţul. Rămânem tot în Târgul Iaşilor şi invităm la paharul nostru de vin fiert pe semnatarii din Dacia Literară, nr. 6, 2011, revista care apare sub conducerea lui Luacian Vasiliu. Semnalăm, de altfel, grafica de excepţie a seriei realizată de pictorul şi scriitorul Vasilian Doboş. Nici bine nu deschidem paginile şi ne întâmpină cu eleganţa paşoptistă istoricul Al. Zub care vorbeşte despre alţi doi istorici: Kogălniceanu şi Dumitru Ivănescu. Câteva semne mai încolo Nicolae Leahu realizează un portret din vitraliu lui Eugen Coşeriu. Rămânem cîteva minute peste paginile de poezie. Aici vinul curge parcă mai dulceag. Poate pentru că ne-au ispitit versurile lui Virgil Mihaiu, Nicolae G. Iorgulescu, Irina Roxana Georgescu, Andreea Teliban şi cele ale poetei Oana Zahiu. L-am chemat şi pe Călin Ciobotari la un dialog cu vin fiert, dar el preferă să rămînă la masa dialogurilor "Daciei Literare", unde de această dată îl are invitat pe criticul şi istoricul literar Petru Ursache. La rubrica Bibliofil Ioan Holban face un profil literar lui Florin Iaru, Oltiţa Cântec conferenţiază despre etnologul Emilia Pavel, Cristina Chiprian scoate de prin sertare notele de exegeză literară despre Rafila Radu, Viorel Mureşan, Vasile Tărâţeanu, iar Ioan Răduce opinează despre cartea lui Liviu Antonesei, Despre dragoste. Anatomia unui sentiment publicată în 2010 la Editura Ideea europeană. În rubrica Arca lui Noe a revistei "Dacia Literară" au urcat doi preoţi, semn că redacţia se smereşte înaintea apocalipsei. Dacă Pr. Florin Hoistiuc ne vorbeşte despre

)

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 143

Zon@Literara
politicile distructive la adesa monahismului românesc, celălalt, Pr. Teofil Olaru, semnează un acatist pentru Biserica din Luceni. Nici bine nu închidem revista ieşeană că zărim printre materiale, în formatul A5, revista POEZIA, nr. de iarnă, 2011. Revista apare sub eticheta critică a secretarului general de redacţie, Marius Chelaru şi a redactorului fondator Cassian Maria Spiridon. De pe o creangă de pin o bufniţă ne întâmpină la editorialul lui Cassian Maria Spiridon, Poarta destinului. Redactorul şef polemizează pe tema destinului (poeziei, poetului sau a simplului om) plecând, bineânţeles, de la accepţiunile antice Sofocle - până la cele (post)moderne - Nietzsche. În cele din urmă C. M. Spiridon leagă semnele: "de multe ori soarta pare a ne fi împotrivă şi totuşi, adesea, şi pe aceste căi destinul lucrează spre avantajul nostru. Poezia, precum soarta îl urmează pe poet, aleargă cu el atunci când o ia la fugă, îi poposeşte alături când se opreşte, e mai prezentă decît umbra în viaţa lui. prin poezie poetul îşi împlineşte vocaţia, îşi urmează drumul, menirea până la capăt. Soarta poeziei este de a deschide poetului poarta destinului". Tor destinul face să-mi curgă dulce vinul pe gât până la inimă atunci când citesc paginile de poezie semnate de Georege Popa, Bogdan Ulmu, Victor Munteanu, Maria Costache, Aleksandar Stoicovici, Constantin Mănuţă, Victoria Bortă etc. Mă opresc vreme de câteva clipe peste paginile indeite ale regretatului poet nemţean Aurel Dumitraşcu. Aici avem de fapt fragmente de jurnal, redactate în perioada 1982-1983. Le considerăm relevante, în mod deosebit pentru istoria literară. În 26 decembrie poetul scria în jurnal: "Lucian Vasiliu într-un răvaş al acestor zile: Te rog să te linişteşti lângă inima curată a Tudoriţei", iar pe 28 nota: "O vizită de câteva ore a lui Adrian (Alui Gheorhe n.n.). Şah. Vorbe. Vânt. Un posibil drum spre Bucureşti împreună. Zicea că Sîntimbreanu îţi va scoate cartea anul acesta, totuşi - sursa informaţiei: Daniel Corbu, fost la Bucureşti", iar în ultima zi a anului nota: "Prietenii tăi de aici, Radu F. (Florescu. La Neamţ exista o puternică grupare literară formată în jurul programului lui Daniel Corbu Şcoala de poezie de la Târgu Neamţ care se ţinea la Casa de cultură - 1984. n.n.) chiar, cu Maria lui, s-au adunat într-o crâşmă rece, în Soci. Dansează, râd, îşi dau coate, se vor îmbăta, se vor distra în felul lor. Dar tu mori de plictis la astfel de sindrofii, la astfel de hârâieli ofticoase, bombonerii sclifosite". Câteva pagini mai încolo ne întâmpină cu materialul Biblioteca HAIKU traducătorul şi poetul Marius Chelaru. Liviu Pendefunda vorbeşte şi el despre destin, dar văzut în armonia cosmică. Tudor Ghideanu face o incursiune serioasă în lirica lui Cezar Ivănescu apăsând ideea că "ceea ce dobândeşte poetul, cu certitudine, este frumuseţea (iubire) (?), o părelnică stare aflată între necredinţă şi credinţă". Rubrica de recenzie este îmbogăţită de cronicile semnate de Emanuela Ilie, Gheorghe Postelnicu, Dumitru Hurubă, Victor Sterom iar, în final, poeta Carmelia Leonte răspunde scrisorilor venite la redacţie. Revista CRONICA, nr. 1, 2012 iese şi ea la lumina zăpezii. Nici nu apuc să duc cana de vin fiert - care aproape s-a răcit - la gură

şi Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei se întreabă pe prima pagină dacă E primăvară în ianuarie? După cum văd, el radiografiază starea românului de după sărbători, cât despre vreme, sigur are la redacţie o fereastră să se convingă. La rubrica restituiri Iulian Marcel Ciubotaru ne aduce "Un document din arhiva poetului George Mărgărit", în timp ce Ioana Petcu, privind ca la teatru, semnează articolul "Carcera surorii mai mari - Antigona". Se pare că demersul Ioanei Petcu se vrea a fi unul în serie în revistă. De pe baricada criticului de artă, vorbeşte ca un poet Valentin Ciucă în materialul "Genul proxim şi diferenţa specifică". Rubrica jurnal cu scriitori îi aduce în pagină pe Adi Cristi, Emilian Marcu, Ştefania Hănescu, Emanuela Ilie, Valeriu Stancu, Valentin Talpalaru, Horia Zilieru etc. Într-un colţ, modest, autoarea Monica Boţiu ne spicuieşte despre "Nevoia de Eminescu": "să ne întoarcem şi-n acest ianuarie înspre Eminescu, nu cu prejudecăţi, nu cu revoltă, nu cu admiraţie de faţadă, ci pur şi simplu cu sufletul deschis, cu ochiul inocent al celui care citeşte prima oară cartea eminesciană". Frumos spune, nu? Dar oare câţi au făcut asta, în luna trecută... Nicoale Petrescu-Redi este invitatul revistei să rostească versuri în "salonul literar". Şi iată, în spiritul vremii de afară, rosteşte. "Ninge / cu argint de icoană / pe Muntele Copilăriei; // bulgări fierbinţi - / îngerii făcând tumbe,/ murmură / la marginea hăului". Cred că a venit TIMPUL (nr. 1,2012) cu alte câteva mirodenii literare pentru vinul nostru - care s-a răcit de tot. Dorin Tudoran pune piciorul în prag şi cere să-i încălzesc vinul în schimbul articolului polemic "Băiete, un popor nou la domn`... Escu". Câteva semne mai încolo dau de materialul lui Sorin Bocancea "Noi şi Comunismul" de unde aflu: " A plecat comunismul? Să presupunem că da. Bine că am scăpat şi de ăsta, că a stat mai mult decât fascismul, ne `mbătase de atâta gargară propagandistică, cerea mereu să-l aplaudăm, devenise agasant şi nici nu şi-a plătit consumaţia". Adrian Niţă continuă seria despre Şcoala lui Nae Ionescu, în vreme ce Raluca Galoş spicuieşte despre comunicarea etică şi responsabilitate socială. Ne face cu ochiul şi materialul economistului Tiberiu Brăilean, "Noul hermetism - Noua gnoză, în ştiinţă". Recomandăm şi călătoriile în România (cu tot cu minotităţile ei) interbelică, unde o avem ca ghid pe Roxana Patraş. Nu cumva să săriţi peste pagina de poeme semnată, cu liră britanică, de Anne Stewart. Savuros este şi poemul care poartă marca Brumaru, "Regina tolănită printre struguri". Eheeeeee, iată şi un material pe care personal l-aş recomanda să-l citiţi de 3 sau chiar 4 ori, chiar dacă subiectul e centrat pe Cantemir: "mântuirea înţeleptului şi pierzania lumii păcătoase" purtând cerneala Marcelei Cioreta. Despre o altă provocare a vremurilor noastre ne scrie Bogran Suceavă, anume despre predarea geometriei. Recomndăm, la ultimul gât de vin, lectura paginilor semnate de Mircea Gheorghe, Roni Caciularu, Mihail Vakulovski, Cristina Florescu, Otilia Ţigănaş sau Constantin Arcu. Şi-am încălecat pe-o şa.... mai vine bre, apocalipsa? Paul GORBAN

)

pagina 144

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

perlitera Hy

t

ebutează ura te d

În 2012, lăsând puţin modestia deoparte, Hyperliteratura. ro va face ceea ce nicio comunitate literară online nu a reuşit până acum; anume, să ieşim din mediul virtual şi să debutăm doi scriitori. Pe bune, pe hârtie, cu contract şi tot ce trebuie, dacă mai trebuie să menţionez. Cred că acesta este până la urmă şi scopul unui atelier (chiar şi online) pentru un scriitor, mai ales la început de drum. Rezultatul. Publicarea. Afirmarea. Pe lângă interacţiunile cu ceilalţi pasionaţi de scris, de la care putem învăţa sau nu (sau putem învăţa pur şi simplu ce să nu), dincolo de disputele savuroase sau, în unele cazuri, penibile, dincolo de like-uri şi aprecieri fie pe bună dreptate, fie din prietenii şi alte subiectivisme, când tragem o linie (cu pixul, cu trăgaciul, fiecare cu gusturile lui) nu suntem ceea ce comentăm aici de cele mai multe ori, nu suntem nici chiar ceea ce scriem aici, din dorinţa de a experimenta şi a împărtăşi; până la urmă acest loc de joacă cu tastatura, cu stilurile, vocile, măştile şi toate cele, n-ar avea niciun sens dacă nu ar tinde şi spre o realizare. Iar acesta este cel mai important factor care ne separă pe noi de celelalte site-uri. Nu ne interesează scandalurile, micile mizerii literare, traficul şi alte cifre cu care să ne batem în piept; aş putea continua la nesfârşit, dar cred că deja am fost înţeles foarte bine. Pe data de 15 februarie, împreună cu Editura Herg Benet, vom schimba cursul a doi scriitori. Le vom da viaţă. Vom lua paginile printate A4 pe care ni le-au trimis şi le vom transforma în cărţi, cărţi ce vor ajunge în librării, din librării în mâinile cititorilor, în bibliotecile lor şi, sper, că noi vom fi linia de start a unei lungi aventuri ce îi aşteaptă. Cum bine ştiţi, ne propunem să facem acest lucru anual, însă anul acesta este chiar special (pe lângă vestita apocalipsă), debuturile membrilor Hyperliteratura vor fi şi debutul proiectului nostru, în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că site-uri sau bloguri sunt multe, vorbe goale cât cuprinde, însă a fi membru Hyperliteratura nu va însemna să fi doar comentat, înstelat şamd, ci şi răsfoit. Vezi detalii pe http://hyperliteratura.ro/ hyperliteratura-primul-site-care-debuteaza-scriitori/ Andrei RUSE, iniţiator proiect

)

Eveniment
pagina 145

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Premiile Naţionale de poezie "Mihai Eminescu" 2012
Eveniment
Premiile Naţionale de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, ediţia a XIV-a, şi Opera Omnia, ediţia a XXI-a, a avut loc pe 15 ianuarie 2012, Botoşani. Gala de premiere s-a desfăşurat la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoşani. Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Prima: a fost acordat poeţilor Crista Bilciu şi Andrei Doşa. Nominalizaţi la acest premiu au mai fost: Medeea Iancu, Matei Hutopila şi Vlad Tăusance. Premiul National de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia a fost acordat, în acest an, poetului Ion Mircea. Nominalizaţi la acest premiu au mai fost: Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad, Ovidiu Genaru şi Doina Uricariu. La ediţia de anul trecut (2011) premiul pentru Opera Omnia a fost acordat poetului Dinu Flămând. Manifestările dedicate zilei de 15 ianiarie au fost organizate de Primăria Municipiului Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Fundaţia Culturală "Hyperion - Caiete Botoşănene" Botoşani, Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu", Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani, Muzeul de Istorie Botoşani, Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu" Botoşani, Directia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani, cu participarea Primariei Balţi, a Universităţii "Alecu Russo" Balţi, a Consiliului Raional Soroca şi a Teatrului "Veniamin Apostol" Soroca. La manifestările culturale ale acestei ediţii au fost invitaţi să participe: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, Dinu Flamand, Ion Mircea, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Irina Horea, Claudia Titza, Vasile Spiridon, George Vulturescu, Calin Vlasie, Carmen Veronica Steciuc, Ioan Radu Vacarescu, Silviu Guga, Dragos Varga, Mircea Petean, Vasile Igna, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Marius Chelaru, Adi Cristi, Liviu Pendefunda, Valentin Talpalaru, Leo Butnaru, Vasile Taratanu, Nicolae Spataru, Nicolae Leahu, Maria Sleahtitchi, Emilian Galaicu-Paun, Gheorghe Calamanciuc, Vasile Tudor, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Tiganiuc, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Emanoil Marcu, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Petrut Parvescu, Vasile Iftime, Dumitru Necsanu, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache, Gabriel Alexe, Mircea Oprea, Cezar Florescu, Marius Irimia, Cristina Prisacariu-Soptelea, Mircea Tiberian, Nadia Trohin si altii.

)

pagina 146

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Zon@Literara

Premiile Naţional "Mircea Ivănesce de poezie u" 2012
Asociaţia culturală Artgothica Sibiu anunţă instituirea premiilor naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”. Premiile se acordă pe trei secţiuni. 1. Premiul manuscris. „Mopete” pentru inedit al autorului la una dintre editurile partenere . 2. Premiul „Mircea Ivănescu” pentru Debut. Condiţii de participare: Condiţia de înscriere este ca volumul de debut să fi fost publicat între 1 ianuarie 2011 şi 31 decembrie 2011. Pot înscrie volume atît editurile cît şi autorii. Se vor trimite câte 5 exemplare din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin poştă, cu confirmare de primire, pe adresa : Asociaţia Artgothica Sibiu, 550024 Sibiu, Bld. Victoriei, nr.28, până la data de 1 mai 2012, data poştei. Premiul constă în următoarele : Diplomă ( oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu) , Trofeul „Mircea Ivănescu pentru debut” şi într-un Notebook sau o sumă de bani . 3. Premiul „Mircea Ivănescu” pentru Poezie Condiţii de participare : Condiţia de înscriere este ca volumul să fi fost publicat între 1 ianuarie 2011 şi 31 decembrie 2011. Pot înscrie volume atît editurile cît şi autorii. Se vor trimite cîte 5 exemplare din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin poştă, cu confirmare de primire, pe adresa : Asociaţia Artgothica Sibiu, 550024 Sibiu, Bld.Victoriei, nr.28 până la data de 1 mai 2012, data poştei. Premiul constă în următoarele : Diplomă ( oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu) , Trofeul „Mircea Ivănescu

)

Eveniment

Condiţii de participare : Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vîrstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii. Concurenţii vor trimite între 20 şi 30 de poeme, culese cu diacritice, cu caractere Times New Roman, corp minim 12. Grupajul va fi trimis prin e-mail la adresa artgothica.sibiu@gmail.com, pînă la data de 1 mai 2012, de pe orice e-mail care nu conţine numele real al autorului. Organizatorii vor confirma explicit recepţia e-mail-ului conţinând grupajul de poeme. ( vă rugăm să retrimiteţi emailul în cazul în care nu aţi primit confirmarea de primire ). Identitatea autorului poate fi solicitată doar după încheierea jurizării. Orice participant, despre care se va constata, de către membrii Consiliului Director al Asociaţiei Artgothica Sibiu, că a furnizat, în e-mail-ul de înscriere în concurs, indicii despre identitatea sa, va fi descalificat. E-mail-urile de înscriere la concurs vor fi arhivate şi vor putea fi consultate, la cerere, de oricine este interesat. Premiul constă în următoarele : Diplomă ( oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu) , Trofeul „Mopete pentru debut” şi publicarea unui volum de poezie

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

pagina 147

Zon@Literara

pentru Poezie” şi într-un Notebook sau o a notelor primite de la membrii juriului. În caz de medie egală, membrii juriului sumă de bani . vor vota între grupajele sau volumele cu Reguli generale. medie egală, cîştigătorul fiind desemnat cu 1. Este interzisă participarea la majoritatea voturilor membrilor juriului.

concurs a membrilor Colegiului Director al 3. Nominalizările vor fi anunţate pe Asociaţiei Artgothica Sibiu cât şi a rudelor site-ul Asociaţiei culturale Artgothica Sibiu, acestora de gradul 1. la adresa http://artgothica.wordpress. 2. Membrii juriului vor juriza complet com. Decernarea premiilor va avea loc în independent şi vor furniza rezultatele finale cadrul Taberei Internaţionale de Poezie ale jurizării într-un plic sigilat care va fi Artgothica – 2012. deschis în prezenţa majorităţii membrilor Colegiului Director al Asociaţiei Artgothica Sibiu. Fiecare dintre membrii juriului va desemna cîte 5 grupaje sau volume, la fiecare dintre cele 3 secţiuni, notate, în ordinea descrescătoare a opţiunilor, cu note de la 1 la 5. Cîştigătorul fiecărei secţiuni va fi desemnat prin realizarea mediei aritmetice Juriul care va acorda premiile este următorul: preşedinte: Ion Mureşan membri: Ioan Moldovan Cornel Ungureanu Leo Butnaru Felix Nicolau

Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, ianuarie 2012

)

pagina 148

Nr. 1 - 2, Ianuarie / Februarie, 2012

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful