1

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII


1. Noţiuni introductive privind gestiunea financiară a întreprinderii


1.1. Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii
1.2. Rolul gestiunii financiarea întreprinderii
1.3. Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare a întreprinderii


1.1.Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii


Conţinutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros făcând referire la
obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile operaţionale încredinţate
diferiţilor specialişti din domeniul finanţelor.



Fig. 1 Conţinutul gestiunii financiare a întreprinderii

Obiectul gestiunii financiare al întreprinderii se poate defini prin raportarea la
oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar. Mediul financiar al întreprinderii
reprezintă un ansamblu de procese privind crearea, conservarea şi circulaţia monedei şi a altor
active financiare. De fapt, mediul financiar al întreprinderii constituie o serie de procese care
antreneaza 5 categorii dinstincte de componente. Acest lucru îl putem rezuma astfel:
(1) Obiectul gestiunii financiare
Coordonarea realţiilor dintre
componentele mediului financiar al
întreprinderii
(2) Rolul gestiunii financiare
Stăpânirea dificultăţilor financiare
fundamentale si urmărirea
obiectivelor financiare majore
(3) Responsabilităţile operaţionale
ale gestiunii financiare
Analiza financiară, gestiunea financiară pe
termen lung şi gestiunea financiară pe
termen scurt
GESTIUNEA
FINANCIAR
Ă
2

- Sistemul financiar cuprinde o multitudine de instrumente care reprezintă activele
financiare (ele se constituie în titluri financire – acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de
creanţă);
- Sistemul financiar presupune existenţa instituţiilor financiare (bănci, societăţi financiare,
instituţii specializate în tranzacţii bursiere);
- Titlurile financiare converg către pieţele de active financiare unde au loc tranzacţii cu
aceste titluri. Pieţele de active financiare au diverse roluri. Pieţele bursiere asigură un rol
de finanţare a întregii economii, pieţele monetare au rol de refinanţare a instituţiilor
financiare iar pieţele de opţiuni şi pieţele futures intervin în acoperirea riscurilor
financiare.
- Tranzacţiile financiare şi activitatea instituţiilor şi pieţelor sunt guvernate de dispoziţii
juridice şi tehnice de reglare (reglementari juridice, care vizează organizarea şi reglarea
comportamentului financiar al primelor trei componente);
- Compartimentul financiar al întreprinderii poate fi determinat de intervenţia anumitor
variabile de reglare (rata dobânzii, cursul de schimb, cotaţiile la bursă).
Gestiunea financiară a întreprinderii trebuie să asigure coordonarea instrumentelor sau a
activelor financiare, a variabilelor de reglare şi a procedurilor în vederea realizării relaţiilor cu
partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare.
Cele 5 componente ale sistemului financiar pot fi reprezentate grafic astfel (fig. 2):

















Fig. 2 Întreprinderea şi mediul său de afaceri

În concluzie putem afirma că, gestiunea financiară costituie un ansamblu de metode de
analiză şi de tehnici operative care permit întreprinderilor şi altor organisme să-şi asigure
pătrunderea în condiţii cât mai sigure în mediul lor financiar.





3

1.2. Rolul gestiunii financiare a întreprinderii


Rolul fundamental al gestiunii financiare a întreprinderii îl reprezintă maximizarea
valorii acesteia sau maximizarea avuţiei proprietarilor săi. În cazul societăţilor pe acţiuni se va
vorbi despre maximizarea avuţiei acţionarilor şi în cazul societăţilor cotate la bursă despre
maximizarea cursului titlurilor. Maximizarea valorii întreprinderii necesită ca patrimoniul să fie
angajat în proiecte de investiţii care îl valorifică la o rentabilitate sperată superioară.

a) Maximizarea valorii întreprinderii
Gestiunea financiară are ca scop în primul rând, de maximizarea valorii întreprinderii.
Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate
de întreprindere până la un anumit moment. Ea trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi
activităţile viitoare în care va fi angajat patrimoniul. Bogăţia acumulată de întreprindere la un
moment dat nu constituie decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. De aceea,
trebuie să se ţină cont de rezultatele aşteptate în viitor, ca urmare a exploatării patrimoniului
acumulat. Valoarea întreprinderii, în acest caz, este o valoare anticipată. Ea ţine seama de
valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activităţile
întreprinderii.
Maximizarea valorii întreprinderii este dependentă de nivelul performanţelor asigurate de
activităţile întreprinderii şi de stăpânirea riscului de faliment şi a riscului financiar, în general.

b) Menţinerea nivelului performanţelor financiare
Gestiunea financiară trebuie să asigure menţinerea unui rezultat satisfăcător pe termen
mediu şi lung.
Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Gestiunea financiară trebuie
să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veniturile care să
permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse.
Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta
o risipire a resurselor, cu efecte negative atât pentru întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de
fonduri şi pentru economia naţională.












Fig. 3 Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă




FURNIZORI DE
RESURSE


ÎNTREPRINDERE




PROIECTE SAU
ACTIVITĂŢI
Recuperarea
resurselor şi un
eventual
surplus
Angajare a
resurselor
Restituiri şi
remunerări
Resurse
reale
Resurse
financiare
4

Creşterea profiturilor este importantă pentru întreprindere, dar nu este obiectivul
principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciuda creşterii profitului.
Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi
printr-un venit superior. Cu cât este mai mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul
obţinut.

c) Stăpânirea riscurilor financiare
Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii
financiare.
Gestiunea financiară studiază şi caută să controleze instabilitatea legată de anumite
situaţii sau operaţiuni precum: riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării
legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală
insolvabilitate. De asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influenţele exercitate
asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de
schimb valutar, riscul ratei dobânzii, sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul
instituţional: riscul administrativ şi riscul politic.
Formele specifice riscului financiar sunt:
- Riscul de exploatare este determinat de structura costurilor. Riscul de exploatare are în
vedere structura costurilor întreprinderii. Repartiţia între costurile fixe şi costurile
variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia
nivelului producţiei şi vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de structură
foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile şi este deci mai riscantă. În cazul când
producţia e scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe asupra
unui număr suficient de produse şi va obţine astfel pierderi. La modul general, creşterea
părţii cheltuielilor fixe în cheltuielile întreprinderii se exprimă prin creşterea diferenţei
între rezultatele obţinute în ipotezele cele mai favorabile şi cele obţinute în ipotezele cele
mai pesimiste. Structura costurilor exercită astfel, un risc specific care poate fi
caracterizat ca risc de exploatare.
- Riscul îndatorării este legat de structura de finanţare a întreprinderii. Când întreprinderea
contractează noi datorii, ea se obligă să obţină beneficii suplimentare pentru a asigura
remunerarea şi rambursarea împrumuturilor contractate. Creşterea îndatorării amplifică
dispersia rezultatelor şi determină un risc financiar propriu atunci când rentabilitatea
economică a întreprinderii îndatorate este mai mică decât rata medie a dobânzii la
creditele acordate.
- Riscul de faliment. Situaţia de criză sau falimentul constituie sancţiunea posibilă pentru
insolvabilitatea întreprinderii. Controlarea acestui risc explică pentru ce menţinerea
solvabilităţii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii
financiare. Crizele de solvabilitate nu conduc totdeauna la faliment. Când criza poate fi în
final depăşită întreprinderea va scăpa de ameninţarea dispariţiei şi îşi va asigura
supravieţuirea.
- Riscul cursului de schimb valutar şi riscul ratei dobânzii. Întreprinderea suportă riscuri
financiare specifice legate de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport
cu monedele străine şi legate de evoluţia posibilă a ratei dobânzii.



5

d) Menţinerea solvabilităţii întreprinderii
Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face faţă datoriilor
sale, când acestea ajung la scadenţă. Mai concret, menţinerea solvabilităţii constă în rambursarea
obligatorie a sumelor datorate împrumutătorilor şi altor creditori. În cazul unei întreprinderi
insolvabile, creditorii nedespăgubiţi pot cere urmărirea bunurilor debitorului falimentar.
Insolvabilitatea este defavorabilă deoarece perturbă funcţionarea întreprinderii. Ea
presupune întotdeauna un cost şi determină o degradare a situaţiei economice a a debitorului
falimentar.


1.3. Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare a întreprinderii


Sarcinile fundamentale care revin finanţelor întreprinderii privesc menţinerea valorii
acesteia, a performanţelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care întreprinderea se
confruntată şi menţinerea solvabilităţii acesteia.

Principalele sarcini operaţionale ale gestiunii financiare
Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe cele trei faze ale
unui ciclu fundamental al gestiunii financiare (de fapt se distribuie pe primele două faze).
Ciclul fundamental al gestiunii financiare cuprinde (fig. 4):
























Fig. 4 Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare
1. Analiza financiară
- Analiza echilibrului financiar
- Analiza rezultatelor întreprinderii
- Analiza fluxurilor financiare
- Diagnosticul financiar al rentabilităţii
şi riscului

2. Decizii financiare


Decizii de Decizii de Decizii de Decizii de trezorerie
investiţii finanţare repartizare a - gest. trezoreriei
profitului - gest. ciclului de exploatare


Gest. financiară pe termen lung Gest. financiară pe termen scurt
3. Controlul de gestiune
6


- Faza de diagnosticare sau analiza financiară care are în principal ca obiect aprecierea
situaţiei şi a activităţii financiare a întreprinderii, pentru a pregăti adoptarea de măsuri
concrete care să permită depăşirea lacunelor şi valorificarea avantajelor. Analiza
financiară urmăreşte stabilirea unui diagnostic al situaţiei financiare necesar pentru
fundamentarea politicii economico-financiare viitoare a întreprinderii.
- Faza de formulare şi de aplicare a deciziilor financiare care se înscriu în perspectiva
proiectelor pe termen lung şi mediu şi pun în mişcare operaţiunile de investiţii şi de
finanţare. Ele urmăresc şi efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii
trezoreriei. Decizia financiară poate fi definită ca fiind procesul raţional de alegere a unei
linii de acţiune, pe baza analizei mai multor soluţii pentru maximizarea valorii
întreprinderii. La nivel de întreprindere există trei mari categorii de decizii: deciziile de
investiţii, deciziile de finaţare şi deciziile de repartizare a profitului. Aceste trei categorii
de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung.
- Faza urmăririi şi controlului proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de
întreprindere. Această fază permite, cel mai adesea, constatarea „diferenţelor“ între
realizările efective şi proiectele iniţiale. Ea duce la declanşarea unor măsuri de corecţie,
ce însemnă fie o rectificare a traiectoriei şi apropierea de proiectele iniţiale, fie
adaptarea sau revizuirea proiectelor iniţiale.



























7

2. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii


2.1. Necesitatea retratării informaţiei bilanţiere
2.2. Articularea bilanţului financiar
2.3. Articularea bilanţului funcţional
2.4. Estimarea echilibrului pe baza bilanţului financiar
2.4.1. Aprecierea solvabilităţii
2.4.2. Aprecierea lichidităţii
2.5. Estimarea echilibrului pe baza bilanţului funcţional


2.1. Necesitatea retratării informaţiei bilanţiere


Bilanţul contabil nu permite să se efectueze direct un diagnostic financiar. Va trebui deci
să fie adaptat exigenţelor analizei financiare, prin regruparea posturilor, reclasificarea şi
corectarea anumitor conturi. Astfel, bilanţul contabil va suferi un număr de prelucrări înainte de a
fi exploatat în analiza financiară.
Pornind de la elementele conţinute în bilanţul contabil este necesară o ordonare prealabilă
a posturilor de activ şi de pasiv strict după criterii de lichiditate – exigibilitate. Ordonarea
activelor după lichiditatea lor şi a pasivelor după exigibilitatea lor constituie o opţiune aplicată
distinct în diferite ţări. În acest sens există două modalităţi.
O primă modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor de activ în ordinea
lichidităţii crescătoare şi a elementelor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare. Această
modalitate de prezentare este folosită în ţări ca: Franţa, Belgia, Germania.
O a doua modalitate de prezentare clasează elementele de activ după lichiditatea
descrescătoare şi elementele de pasiv după exigibilitatea descrescătoare. Această modalitate este
aplicată mai ales în ţările anglosaxone.
Diferenţierea dintre cele două modalităţi rezultă din aplicarea inversată a aceluiaşi criteriu
fundamental de ordonare a elementelor bilanţului. Cu toate diferenţele de prezentare, bilanţurile
stabilite pe bază de criterii omogene de ordonare trebuie să permită principii comune de analiză.
În România se foloseşte prima modalitate de ordonare deoarece contabilitatea aplicată este de tip
francez.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate
începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă capacitatea unui activ de a
se transforma la un termen determinat, în monedă, dar şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ
se vor înscrie întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale,
corporale, financiare) numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită relaţiei lente a
capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai
mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţări temporare.
Pasivele din bilanţul contabil trebuie rearanjate după exigibilitate recurgând la
informaţiile din Anexa la bilanţ. Se obţin astfel două mase de elemente: pasive mai mari de un an
şi pasive mai mici de un an. Exigibilitatea reprezintă însuşirea elementelor de pasiv de a deveni
scadente la un anumit termen. Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii provenite de la
asociaţi cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat), iar apoi
8

capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au
o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot
fi numite şi resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în
categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe teren lung şi mediu cu scadenţă mai
îndepărtată (mai mare de un an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu
scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare. Analiza datoriilor în funcţie de gradul
lor de exigibilitate prezintă o mare importanţă pentru evaluarea riscului pe care-l implică
îndatorarea întreprinderii.


2.2. Articularea bilanţului financiar


Bilanţul financiar se obţine din bilanţul patrimonial, prin agregarea/divizarea anumitor
date rezultând mărimi semnificative, utile în analiza economico – financiară.
Asupra activului patrimonial corecţiile urmăresc obţinerea a două mărimi şi anume:
imobilizări nete şi active circulante.























ACTIV

ACTIV
Fig. 5 Obţinerea activului bilanţului financiar

Asupra pasivului corecţiile urmăresc obţinerea a trei mărimi, şi anume: capitaluri proprii,
datorii pe termen mediu şi lung, datorii pe termen scurt.

Imobilizări necorporale

Imobilizări corporale

Imobilizări financiare

Din care mai puţin de un an

Stocuri

Creanţe

Din care mai mari de un an

Titluri de plasament

Disponibilităţi băneşti

Conturi de regularizare şi asimilate

Din care mai mult de un an

Prime de capital (de rambursare a
obligaţiunilor)


IMOBILIZĂRI
NETE







ACTIVE
CIRCULANTE






















ACTIV CORECTAT
9

















PASIV PASIV
CORECTAT
Fig. 6 Obţinere pasivului bilanţului financiar

Structura bilanţului financiar are două părţi:
 partea de sus (nevoi permanente, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura
financiară prin stabilirea elementelor care-l compun;
 partea de jos (nevoi temporare, resurse temporare) care evidenţiază conjunctura, ciclul de
activitate.

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

NEVOI

PERMANENTE






NEVOI
TEMPORARE




Fig. 7 Bilanţul financiar

Pe baza bilanţului financiar este analizat riscul nerambursării datoriilor de către
întreprindere şi structura sa financiară, răspunzând mai ales cerinţelor creditorilor acesteia.

Capitaluri proprii

Provizioane

Din care mai puţin de un an

Datorii

Din care pe termen scurt


Conturi de regularizare

Din care mai puţin de un an



CAPITALURI
PROPRII


DATORII PE
TERMEN MEDIU
ŞI LUNG



DATORII PE
TERMEN SCURT






- Activ imobilizat net
(mai mare de un an)
- Activ circulant net
(mai mic de un an)

÷ stocuri
÷ creanţe-clienţi
÷ titluri de plasament
÷ disponibilităţi



- Capital social
- Rezerve
- Profit net nerepartizat
- Provizioane pe perioade
mai mari de un an
- Datorii cu scadenţe mai
mari de un an
- Datorii cu scadenţe mai
mici de un an
÷ furnizori
÷ Salariaţi
÷ Stat
÷ bănci, etc
RESURSE
TEMPORARE
CAPITALURI
PERMANENTE
10

2.3.Articularea bilanţului funcţional


Bilanţul contabil şi bilanţul financiar nu pot satisface integral cerinţele analizei financiare.
Din această cauză este nevoia construcţiei unui alt bilanţ, şi anume bilanţul funcţional.
Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară constă în facilitarea aprecierii
vulnerabilităţii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluţia trezoreriei nete şi în
evidenţierea interdependenţei dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale.
Analiza bilanţului funcţional este la fel de importantă în analiza financiară ca şi analiza bilanţului
financiar, de fapt ele completându-se reciproc.
Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară
desfăşurând în scopul dezvoltării sale anumite funcţii cum ar fi: funcţia de investiţie, funcţia de
finanţare şi funcţia de exploatare.
Funcţia de investiţie grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe cele
două categorii (de exploatare şi în afara exploatării), indiferent de durata lor de viaţă. Această
funcţie stă la baza strategiei de reînnoire, mai mult sau mai puţin rapidă, a echipamentelor, cât şi
a opţiunilor de oportunitate ale dezvoltării, între investiţiile productive şi participaţiile financiare.
Funcţia de finanţare regrupează posturile de capitaluri proprii, datoriile financiare
indiferent de scadenţa lor, ca şi provizioanele. Activele imobilizate fiind reţinute în activ la
valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele sunt asimilate resurselor proprii. Deci pasivul
se regrupează în: capitaluri proprii (capitaluri de origine internă şi capitaluri de origine externă)
şi datorii. În cadrul datoriilor se disting: datorii de exploatare şi în afara exploatării, datorii
financiare stabile (includ toate datoriile pe termen mediu şi lung, cu scadenţa peste un an) şi
împrumuturi bancare curente (datorii pe termen scurt, care acoperă nevoile de trezorerie).
Funcţia de exploatare cuprinde fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzări,
generatoare de stocuri reale şi financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate.
Toate posturile din activul circulant sunt evaluate la valoarea brută.
Posturile privind disponibilităţile băneşti (casa, banca, valori mobiliare de plasament) şi
credite bancare curente, formează activul şi respectiv pasivul de trezorerie.
În urma clasificării funcţiilor întreprinderii în trei categorii, bilanţul funcţional se prezintă
în felul următor (fig. 8):

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Funcţia de
investiţie




Funcţia de
exploatare


Fig. 8 Bilanţul funcţional

- Activ imobilizat brut
- Activ circulant de
exploatare (brut)

- Activ circulant în
afara exploatării
(brut)

- Activ de trezorerie


- Capitaluri proprii
- Amortismente şi
provizioane
- Datorii financiare
- Datorii de exploatare
- Datorii în afara
exploatării
- Pasiv de trezorerie
Funcţia de
exploatare
Funcţia de
finanţare
11

Astfel structurat, bilanţul evidenţiază două categorii de utilizări în activ şi două categorii
de resurse în pasiv. Cele două categorii de utilizări din activ sunt: una independentă de ciclul de
producţie şi cealaltă legată direct de exploatare. Cele două categorii de resuse din pasiv sunt:
resurse fără legătură cu exploatarea şi resurse generate direct de aceasta. Elementele de trezorerie
apar în mod distinct, atât în activul cât şi în pasivul bilanţului.


2.4. Estimarea echilibrului pe baza bilanţului financiar


Structura bilanţului financiar permite confruntarea lichidităţii activelor şi a exigibilităţii
pasivelor pentru a stabili dacă întreprinderea este capabilă, imediat sau prin conversia unor active
mai puţin lichide, să-şi acopere datoriile exigibile la un moment dat, ca de exemplu în cazul
încetării activităţii. În concluzie, bilanţul financiar serveşte aprecierii solvabilităţii şi lichidităţii
întreprinderii.

2.4.1. Aprecierea solvabilităţii

Aprecierea solvabilităţii constă în compararea activelor totale cu datoriile totale şi
evidenţierea capitalurilor proprii rămase. Aprecierea solvabilităţii se realizează cu următorii
indicatori:

a) Activul net contabil este construit pe baza datelor bilanţului financiar. Acesta se determină
ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor, pasivul fiind apreciat după repartizarea
rezultatului exerciţiului.



ANC este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilanţului financiar. El constituie
garanţia creditorilor în cazul evoluţiei nefavorabile a activităţii întreprinderii.

b) Activul net corectat sau reevaluat utilizează datele bilanţului financiar, dar se procedează
la reevaluarea activelor patrimoniale şi eventual a datoriilor, între care se face apoi diferenţa.

c) Tot pentru aprecierea solvabilităţii şi a avuţiei acţionarilor se mai utilizează indicatorul
situaţia netă.



sau



Indicatorul SN este mai relevant ca ANC deoarece exprimă valoarea activului realizabil
la un moment dat. Acest indicator interesează nu numai acţionarii şi proprietarii întreprinderii,
care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă, dar în egală măsură şi creditorii pentru care
Activ net contabil (ANC) = Total activ – Total datorii
SN = Capitaluri proprii – Subvenţii pentru investiţii – Provizioane


SN = Total activ – Datorii totale – Subvenţii pentru investiţii – Provizioane


12

activul realizabil constituie gajul creanţelor lor. Astfel situaţia netă evidenţiază sumele ce vor
reveni asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichiditate, dacă cesiunea elementelor de activ
(excluzând non - valorile) asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete bilanţiere a
acestora, şi dacă nu apar datorii necontabilizate.
Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă. Această
creştere este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de acumulări (de
exemplu reporturi din exerciţiile precedente).
Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară. Aceasta este
consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare.

2.4.2. Aprecierea lichidităţii

Bilanţul financiar reprezintă principalul instrument de analiză a echilibrului dintre nevoile
şi resursele de finanţare adică a echilibrului financiar. În acest scop pot fi calculaţi câţiva
indicatori foarte relevanţi pentru determinarea sănătăţii financiare a întreprinderii:

a) Fondul de rulment (FR)
Pentru aprecierea lichidităţii se calculează în primul rând indicatorul specific bilanţului
financiar care este fondul de rulment. Acesta reflectă nu numai lichiditatea, ci şi
solvabilitatea şi implicit pragul echilibrului financiar al întreprinderii. Fondul de rulment
este rezultantă construirii după lichiditate şi exigibilitate a bilanţului financiar.

● Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar (bilanţul
lichiditate - exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de
rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit prin două modalităţi:





FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete





În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor
circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante
nefinanţată de datoriile pe termen scurt.

În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului
financiar, pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:

 CAPITALURI PERMANENTE > ACTIV IMOBILIZAT NET ¬ FRF > 0
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile
permanente finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea
FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanente
(în valoare netă)

FRF = Activ circulant net - Datorii mai mici de un an
(cu lichiditate < un an) şi pasive de trezorerie
13

integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune în evidenţă fondul de
rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung
şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
 CAPITALURI PERMANENTE < ACTIV IMOBILIZAT NET ¬ FRF < 0
Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele
temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de
finanţare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această
situaţie generează un dezechilibru financiar care trebuie analizat în funcţie de
specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă.

 CAPITALURI PERMANENTE = ACTIV IMOBILIZAT NET ¬ FRF = 0
Această situaţie mai puţin probabilă implică o armonizare totală a
structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora (se asigură
echilibrul maselor bilanţiere pe aceeaşi durată).

Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate, de asemenea, trei situaţii:

 ACTIV CIRCULANT NET > DATORII PE TERMEN SCURT ¬
CAPITALURI PERMANENTE > ACTIV IMOBILIZAT NET ¬ FRF > 0
Activele circulante transformabile în lichidităţi într-un termen scurt (sub
un an) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen
scurt (exigibile într-un interval de timp sub un an), dar în egală măsură şi
degajarea lichidităţilor excedentare. Această situaţie reflectă o perspectivă
favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilităţii sale.

 ACTIV CIRCULANT NET < DATORII PE TERMEN SCURT ¬
CAPITALURI PERMANENTE < ACTIV IMOBILIZAT NET ¬ FRF < 0
Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt
insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt, reflectă cel puţin la
prima vedere, o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub aspectul
solvabilităţii. Dar, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilităţii
întreprinderii presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante şi a
datoriilor pe termen scurt. În acest sens este utilă situaţia creanţelor şi
datoriilor întocmită în funcţie de lichiditatea şi respectiv exigibilitatea
acestora.

 ACTIV CIRCULANT NET = DATORII PE TERMEN SCURT ¬
CAPITALURI PERMANENTE = ACTIV IMOBILIZAT NET ¬ FRF = 0
În această ipoteză, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă
„strict“ datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de
lichiditate.

● Fondul de rulment propriu este excedentul capitalurilor proprii în raport cu
imobilizările nete şi se determină conform relaţiei:

FR propriu = Capitaluri proprii – Imobilizări nete

14


Capitaluri permanente = Capitaluri proprii + Împrumuturi pe termen mediu şi lung

Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul este denumit fond de rulment
împrumutat.

● Fondul de rulment împrumutat reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru
finanţarea nevoilor pe termen scurt.




În urma analizei financiare se remarcă următoarele corelaţii dintre fondul de
rulment financiar şi autonomia financiară a întreprinderii:

 FRF > 0, FR propriu > 0, FR împrumutat > 0
Evidenţiază existenţa unei situaţii de echilibru financiar în condiţii de
autonomie financiară.

 FRF < 0, FR propriu < 0, FR împrumutat > 0
Valorile negative ale FRF şi FR propriu reflectă o situaţie de dezechilibru
financiar şi o perspectivă riscantă (lipsă autonomie financiară, risc de
insolvabilitate mare).

 FRF = 0
Amortizare totală a situaţiei de echilibru financiar în condiţii de autonomie
financiară.

 FRF > 0, FR propriu < 0, FR împrumutat > 0

Existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv nu exprimă întotdeauna o situaţie
de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară.
Aceste situaţii scot în evidenţă rolul fondului de rulment propriu (valoare
pozitivă) în asigurarea unui grad de autonomie, sau de libertate în luarea deciziilor de
investiţii privind dezvoltarea întreprinderii.

b) Nevoia de fond de rulment (NFR)
Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare, bilanţul financiar pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar
denumit nevoia de fond de rulment (NFR).





FR împrumutat = FRF – FR propriu

NFR = Nevoi temporare - Resurse temporare
(fără disponibilităţi) (fără credite bancare pe
termen scurt)

15

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), ea semnifică un surplus de
nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă (NFR < 0), ea semnifică un surplus de
resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau
necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.
Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei
activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat
încasările şi s-au relaxat plăţile.

c) Trezoreria netă (TN)
În cazul analizei financiare, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond
de rulment reprezintă trezoreria netă.



 Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al
întreprinderii. Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRF > NFR), atunci
excedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei
activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi
bancare şi în casă. Această situaţie favorabilă se concretizează într-o
îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune din abundenţă de
lichidităţi care îi permit:
÷ rambursarea datorilor financiare pe termen scurt;
÷ efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguranţă pe
piaţa monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi, în acest caz, chiar de
o autonomie financiară pe termen scurt.
Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii
succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea
plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei
întreprinderii pe piaţă.

 Trezoreria netă negativă (FRF < NFR) semnifică un dezechilibru financiar la
încheierea exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de
noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe. În acest caz, se urmăreşte
obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea
mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont,
etc).

 Echivalenţa (egalitatea) între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de
rulment corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect
asigurat fără excedent sau deficit. Aceasta înseamnă fondul de rulment
financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment (FRF =
NFR) şi întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de
trezorerie.

TN = FRF– NFR

16

Activele de trezorerie cuprind lichidităţile efective (disponibilităţi) şi potenţiale (valori
mobiliare de plasament (VMP).
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash – flow.

d) Cash-flow-ul perioadei (CF) reprezintă creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului
contabil analizat, determinat conform relaţiei:



TN
1
= trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului contabil
TN
0
= trezoreria netă la începutul exerciţiului contabil

Dacă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv cash – flow – ul perioadei, este pozitiv,
acesta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o
îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietăţii. O valoare
negativă a cash – flaw-ului sugerează o situaţie inversă.

Situaţii tipice de echilibru
1

Nivelul relativ al fondului de rulment, al nevoii de fond de rulment şi al trezoreriei nete
conferă structurii bilanţiere mai mult sau mai puţin echilibru. Cele şase cazuri care vor fi
prezentate rezumă eventualele situaţii tipice ce pot fi întâlnite în practică.

 NFR > 0, FR > 0, TN > 0
Aceasta este o structură financiară foarte stabilă. Fondul de rulment, în acest caz,
este într-adevăr important pentru că acoperă în întregime nevoile ciclului de
exploatare şi degajă lichidităţi disponibile. Dar, această situaţie poate ascunde o
subutilizare a excedentelor de lichidităţi.

 NFR > 0, FR > 0, TN < 0
În acest caz, fondul de rulment este pozitiv dar insuficient pentru a acoperi
ansamblul nevoilor ciclului de exploatare. De aici rezultă necesitatea de a recurge la
credite de trezorerie care pot fi surse de pericol în caz de neîncredere a furnizorilor
de capital pe termen scurt. Aceasta este o situaţie specifică întreprinderilor ce
înregistrează o puternică creştere şi care prin urmare întâmpină serioase probleme de
trezorerie datorate “umflării” nevoii de fond de rulment.

 FR < 0, NFR > 0, TN < 0
Această situaţie descrie o poziţie dezechilibrată şi purtătoare de riscuri. Ea este
caracteristică întreprinderilor în dificultate şi care sunt salvate numai prin credite
bancare pe termen scurt din care este finanţată nu numai nevoia de fond de rulment ci
şi o parte de imobilizări.

 FR < 0, TN > 0, NFR < 0

1
Douhane Amar, Rochhi Jean Michel - Déchiffer et analyser les comtes de l’entreprise, Paris, Editura Lamy/Les
Echos, 1994, p. 154.
CF = TN
1
– TN
0

17

Structura financiară dezechilibrată deoarece este susţinută numai prin credite-
furnizori. Această situaţie poate fi tolerată dacă întreprinderea a reuşit să câştige
încrederea furnizorilor. Termenele de amânare a plăţii datoriilor către furnizori vor
constitui, în această situaţie, o sursă permanentă de finanţare a nevoilor ciclului de
exploatare, a unei părţi de imobilizări, asigurând totodată o trezorerie pozitivă.

 TN > 0, FR > 0, NFR < 0
Situaţia este foarte favorabilă. Excedentele de resurse financiare stabile şi o
exigibilitate a datoriilor pe termen scurt inferioară în raport cu lichiditatea activelor
circulante, vor alimenta o trezorerie abundentă.

 NFR < 0, FR < 0, TN < 0
Structura financiară dezechilibrată deoarece o parte a activelor imobilizate este
finanţată prin resurse ciclice de origine bancară (credite de trezorerie) pe de o parte
cât şi prin resurse de exploatare pe de altă parte.


2.5. Estimarea echilibrului pe baza bilanţului funcţional


Prin intermediul analizei funcţionale se obţin trei mari subansambluri logice care există în
patrimoniul întreprinderii – fond de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria şi se studiază
apoi relaţiile dintre ele.

- Fondul de rulment funcţional
Fondul de rulment funcţional mai poartă denumirea şi de fond de rulment net global
(FRNG). Relaţia de determinare a FRNG este:








În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar
existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a unui fond de rulment acoperitor
nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare (stocuri + creanţe de exploatare – datorii de
exploatare).
Dacă „FR disponibil“ va fi superior sau inferior nevoilor angajate de exploatare („FR
util“), întreprinderea va avea lichidităţi, sau dimpotrivă va fi obligată să angajeze noi credite pe
termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.

- Nevoia de fond de rulment


FRNG = Resurse durabile – Nevoi stabile (Activ imobilizat brut)
(inclus amortizări şi
provizioane)
FRNG = (Nevoi ciclice + Trezoreria) – (Resurse ciclice + Resurse de trezorerie)

NFRT = Nevoi de exploatare şi – Resurse de exploatare şi
în afara exploatării în afara exploatării
18




Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment de
exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).










- Trezoreria
În concepţia funcţională trezoreria este definită în raport cu fondul de rulment şi nevoia
de fond de rulment, regrupând tot ceea ce nu cuprind aceste prime componente ale bilanţului
funcţional.




Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară a întreprinderii
devine vulnerabilă.
Ecuaţia fundamentală a trezoreriei este:






Dacă FRNG > NFRT, situaţia financiară a întreprinderii este considerată bună.
Dacă FRNG < NFRT, situaţia financiară a întreprinderii constă înt-un dezechilibru al
trezoreriei, fiind necesară recurgerea la credite pe termen scurt sau descoperiri de cont (solduri
creditoare ale conturilor la bănci).
Nu înseamnă întotdeauna că un dezechilibru al trezoreriei conduce la insolvabilitate şi
risc de neplată.
Dacă FRNG este mai mare decât NFR înseamnă că FRNG finanţează în totalitate NFR şi
există un excedent de resurse care se regăseşte în trezorerie.
Dacă FRNG este mai mic decât NFR înseamnă că FRNG nu finanţează decât o parte a
NFR iar diferenţa trebuie să fie acoperită prin credite de trezorerie. În optica analizei funcţionale,
întreprinderea este vulnerabilă, dacă recurge în cea mai mare parte la finanţări prin credite
bancare pe termen scurt.


NFRT = NFRE + NFRAE

NFRE = Active ciclice de exploatare – Resurse ciclice de exploatare

NFRAE = Active ciclice în afara exploatării – Resurse ciclice în afara exploatării

TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie
(Trezoreria activă) (Trezoreria pasivă)

TN = FRNG - NFR

TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)

19

3. Analiza rezultatelor întreprinderii


3.1. Soldurile intermediare de gestiune
3.2. Capacitatea de autofinanţare
3.3. Ratele privind rotaţia capitalurilor


3.1. Soldurile intermediare de gestiune


Sodurile intermediare de gesiune reprezintă nivele tranzitorii în formarea rezultatului
final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător
(producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al
exerciţiului).

Vânzări de mărfuri
- Costul mărfurilor vândute
ct.707
ct.607
= MARJA COMERCIALĂ
Producţia vândută (cifra de afaceri)

± Producţia stocată (variaţia stocurilor)
± Producţia imobilizată
ct. 701, 702, 703, 704,
705, 706, 708
ct. 711
ct. 721, 722
= PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI
MARJA COMERCIALĂ + PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI
- Consumurile provenite de la terţi

ct. 601, 602, 603, 604,
605, 606, 608, 61, 62
= VALOAREA ADĂUGATĂ
+ Subvenţii pentru exploatare
- Impozite şi taxe
- Cheltuieli cu personalul
ct. 741
ct. 635
ct, 641, 642, 645
= EXCEDENT BRUT DE EXPLOATARE (INSUFICIENŢĂ)
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli din exploatare (despăgubiri, donaţii şi activele cedate)
- Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale
- Ajustări de valoare privind activele circulante
- Ajustări privind provizioanele
ct. 758
ct. 658
ct. 6811 + 6813 - 7813
ct. 654 + 6814 - 754 -7814
ct. 6812-7812
= REZULTATUL EXPLOATĂRII (Profit sau Pierdere)
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
ct. 76
ct. 66
= REZULTAT CURENT (înaintea impozitării)
+Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
- Impozit pe profit
ct. 771
ct. 671
ct. 691
= REZULTAT NET AL EXERCIŢIULUI (Profit net)

Fig. 9 Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Cifra de afaceri (CA)
Acest indicator se calculează prin însumarea producţiei vândute (P.V.) cu vânzările de
mărfuri (V):
20



La întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidenţiază vânzările de mărfuri şi
producţia vândută, în timp ce la întreprinderile industriale aceasta reflectă doar producţia
vândută.

Marja comercială (MC) (adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile
comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi
comercială).
Activitatea comercială presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind
considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare.



Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanţelor unei activităţi
comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii, suma marjei
comerciale generată de cifra de afaceri realizată, este indicatorul indispensabil pentru aprecierea
gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica demonstrează că două întreprinderi cu activitate
comercială pot realiza cu aceeaşi cifră de afaceri marje comerciale diferite.
Marjele comerciale ridicate corespund în general întreprinderilor specializate în comerţ
de lux sau comerţ tradiţional, care asigură şi service după vânzare. Din contră, întreprinderile
care dispun de suprafeţe comerciale mari şi practică metode de vânzare prin autoservire, vor
înregistra marje comerciale mai reduse.

Producţia exerciţiului (PE) (în cadrul activităţii industriale) include valoarea bunurilor
şi serviciilor „fabricate“ de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile
proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va include trei elemente: producţia vândută,
producţia stocată şi producţia imobilizată.
Producţia exerciţiului este o sumă de valori neomogene: preţ de vânzare (producţia
vândută), cost de producţie (producţie stocată şi producţie imobilizată), dar totuşi reflectă mai
bine nivelul activităţii unei întreprinderi decât indicatorul cifra de afaceri.



Valoarea adăugată (VA) exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor
de producţie (forţă de muncă şi capital), peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la
terţi, în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Formula de calcul al acestui indicator este:



Valoarea adăugată nu este evidenţiată în contul de profit şi pierdere. Dar, contul de profit
şi pierdere conţine elementele necesare pentru determinarea VA, în special pentru stabilirea
consumurilor provenind de la terţi.
Valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti pe care întreprinderea o poate
utiliza pentru remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a sa:
salariaţi, stat, creditori, acţionari, întreprindere.
CA = PV+V

MC = Venituri din vânzări de mărfuri – Costul de cumpărare al mărfurilor vândute
PE = Producţia vândută ± Producţia stocată ± Producţia imobilizată

VA = MC + PE – Consumuri provenite de la terţi

21

Regrupând fluxurile financiare din contul de profit şi pierdere, în aval de distribuirea
valorii adăugate, se poate arăta că acesta revine:
- personalului şi organismelor sociale, sub forma cheltuielilor cu personalul;
- statului, sub forma de impozite, taxe, vărsăminte asimilate şi impozit pe profit (minus
subvenţiile de exploatare);
- „furnizorilor“ de capitaluri, sub formă de cheltuieli financiare şi dividende;
- întreprinderii, sub formă de autofinanţare.
În legătură cu rolul valorii adăugate în interpretarea structurii de exploatare a unei
întreprinderi, se pot prezenta două aspecte:
- majorarea cheltuielilor cu personalul poate angaja o creştere a valorii adăugate, în timp ce
rezultatul şi rentabilitatea întreprinderii se pot produce brusc;
- creşterea valorii adăugate poate fi rezultatul creşterii stocurilor de produse finite fabricate
la costuri foarte ridicate pe care piaţa va fi incapabilă să le absoarbă datorită preţurilor de
vânzare pe care ar trebui să le practice.

Excedentul brut al exploatării (EBE) sau, după caz Insuficienţa brută de exploatare
(IBE), se stabileşte ca diferenţă între valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare) pe de o
parte şi impozite, taxe şi cheltuieli de personal, pe de altă parte.



Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare,
resursa principală a întreprinderii, cu influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii finale şi a
capacităţii de dezvoltare a întreprinderii.
Rolul excedentului brut al exploatării în analiza financiară poate fi urmărit sub trei
aspecte:
a) Excedentul brut al exploatării este o măsură a performanţelor economice al
întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reţinut în calculul rentabilităţii
economice (EBE/capital economic) sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/CA). Un
excedent brut al exploatării suficient de mare va permite întreprinderii:
- reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări;
- acoperirea riscurilor din provizioanele constituite;
- asigurarea finanţării întreprinderii care antrenează cheltuieli financiare;
- diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende).
b) Excedentul brut al exploatării este independent:
- de politica financiară a întreprinderii (nu este influenţat de veniturile şi
cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii);
- de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile
de calcul a amortizării);
- de politica de dividend (deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea
profitului net);
- de politica fiscală;
- de elementele extraordinare (nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul
extraordinar).
c) Excedentul brut al exploatării reprezintă o sursă financiară fundamentală pentru
întreprindere, care va fi utilizată pentru:
EBE (sau IBE) = (VA + Subvenţii de exploatare) – (Ch. cu personalul + Impozite şi taxe)

22

- menţinerea sau creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii;
- plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi dividendelor;
- rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

Rezultatul exploatării (RE) (profit sau pierdere) priveşte activitatea de exploatare
normală şi curentă a întreprinderii. Se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
exploatării.







Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare,
obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării
(încasabile şi calculate).
Rezultatul din exploatare + Venituri financiare = Rezultatul economic

Rezultatul curent (RC: profit sau pierdere) este determinată atât de rezultatul exploatării
normale şi curente, cât şi de cel al activităţii financiare. RC este deci rezultatul tuturor operaţiilor
curente ale întreprinderii. Nefiind perturbat de elementele extraordinare, acest sold permite
analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.




Rezultatul extraordinar



Indicatorul se referă la operaţiile cu caracter extraordinar. Utilizarea sa este uneori
nerelevantă din motiv că veniturile şi cheltuielile extraordinare ale unui exerciţiu nu se referă
întotdeauna la aceeaşi operaţie.

Rezultatul net al exerciţiului (RNE)




Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care
vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie
susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, astfel el va rămâne doar cu potenţial de
finanţare. Profitul net nerepartizat, constituie sursă de finanţare proprie sau element de
autofinanţare generat de însăşi activitatea întreprinderii.

RE = EBE
+Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli din exlpoatare (despăgubiri, donaţii şi activele cedate)
- Ajustări de valoare privind imob. corporale şi necorporale
- Ajustări de valoare privind activele circulante
- Ajustări privind provizioanele
Rezultatul extraordinar =Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare

RNE = RC ± Rezultat extraordinar – Impozit pe profit

RC =RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

23

3.2. Capacitatea de autofinanţare (CAF)


Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea
rentabilă a întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar, destinat să remunereze capitalurile
proprii şi să autofinanţeze politica de investiţii din exerciţiile viitoare. Astfel spus, CAF este o
resursă internă aflată în permanenţă la dispoziţia întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare poate fi determinată prin două metode: deductivă şi
adiţională, puse în evidenţă de structura contului de profit şi pierdere.

A. Metoda deductivă

EBE (IBE)
+ Alte venituri din exploatare (a)
- Alte cheltuieli de exploatare (b)
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare (c)
+ Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
- Impozit pe profit

= CAF a exerciţiului

(a) cu excepţia ct. 7583 Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital şi ct. 7584 Venituri din
subvenţii pentru investiţii
(b) cu excepţia ct. 6583 cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital
(c) cu excepţia ,,Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active circulante“
(ct.686-ct 786)

B. Metoda adiţională
CAF = RNE + Cheltuieli calculate şi neplătibile – Venituri calculate şi neîncasabile

RNE
+ Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale
+ Ajustări de valoare privind activele circulante (doar ct. 6814-7814)
+ Ajustări privind provizioanele
+ Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active circulante
+ Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital (ct. 6583)
- Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital (ct. 7583)
- Venituri din subvenţii pentru investiţii (ct. 7584)

= CAF a exerciţiului

Capacitatea de autofinanţare degajată în cursul exerciţiului de ansamblul operaţiilor de
gestiune nu va avea decât un caracter potenţial dacă nu este susţinut de mijloace financiare
efective (o trezorerie efectiv disponibilă rezultată din studiul echilibrului financiar pe baza
bilanţului, pe baza fluxurilor financiare sau din analiza cash – flow-urilor întreprinderii).
24

Tipuri de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţarea
globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa.



Autofinanţatarea reflectă bogăţia reţinută de întreprindere şi constituie o resursă internă
destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor. Autofinanţarea este determinată
de creşterea resurselor obţinute din propria activitate şi care vor rămâne în mod permananet la
dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea activităţii viitoare.
Autofinanţarea globală are două componente: autofinanţarea de menţinere şi
autofinanţarea netă.
Autofinanţarea de menţinere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor
cheltuieli pentru menţinerea potenţialului productiv, deci a nivelului atins de patrimoniu,
respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de producţie şi acoperirea riscurilor de exploatare.
Principalele „izvoare“ de formare a autofinanţării de menţinere sunt:
- amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor);
- provizioanele.
Autofinanţarea netă este partea din autofinanţarea brută din care se formează sursele
proprii ale întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect
o creştere a patrimoniului. Autofinanţarea netă asigură finanţarea proprie a întreprinderii care
constituie gajul posibilităţilor sale de dezvoltare în viitor.




Autofinanţarea netă se constituie în principal din profitul net repartizat pentru fondurile
proprii, adică din profitul care rămâne după participarea angajaţilor la profit precum şi
remunerarea asociaţilor sau acţionarilor. Partea din fondul de amortizare care depăşeşte
deprecierea reală a imobilizărilor, poate constitui de asemenea o resursă a acestei autofinanţări.


3.3.Ratele privind rotaţia capitalurilor


1. Indicatorul global al nevoii de fond de rulment
Acest indicator permite evaluarea globală a NFR în raport cu nivelul activităţii.




2. Rotaţia stocurilor se determină pe elemente ale stocurilor astfel:

a) Rotaţia stocului de mărfuri


Autofinanţarea globală = CAF – Dividende distribuite

Autofinanţarea netă = Autofinanţarea brută – Cheltuieli pentru menţinerea
potenţialului productiv

( ) inclusă TVA cu afaceri de Cifra
NFR
NFR al global l Indicatoru =

360
vandute marfurilor al cumparare de Costul
marfa de mediu Stoc
marfuri de stocului Rotatia × =


25

Acest indicator se exprimă în număr de zile de cost de achiziţie a mărfurilor vândute.

b) Rotaţia stocului de materii prime şi materiale





Acest indicator se exprimă în număr de zile de consumuri materiale.

c) Rotaţia stocului de produse în curs şi semifabricate






Acest indicator se exprimă în număr de zile de cost de producţie al producţiei în
curs şi semifabricatelor.

d) Rotaţia stocului de produse finite





Acest indicator se exprimă în număr de zile de cost complet.

3. Rotaţia creditului clienţi





Acest indicator se exprimă în număr de zile de cifră de afaceri (cu TVA inclusă).

4. Rotaţia creditului furnizori





Acest indicator se exprimă în număr de zile cumpărate şi prestări servicii.




360
materiale si prime materii de Consumuri
materiale si prime materii de mediu Stoc
× =

Rotaţia stocului de
materii prime şi
materiale


360
atelor semifabric si curs in productiei Costul
ate semifabric si produse de mediu Stoc
× =


Rotaţia stocului de
produse în curs şi
semifabricate
360
complet Cost
finite produse de mediu Stoc
finite produse de stocului Rotatia × =


360
TVA) cu ( afaceri de Cifra
primite Avansuri - nescadente scontate Efecte clienti Creante
clienti creditului Rotatia ×
+
=


360
TVA) (cu exterioare Servicii TVA) (cu Cumparari
varsate Avansuri - furnizori Datorii
furnizori creditului Rotatia ×
+
=


26

4. Echilibrul financiar dinamic al întreprinderii


4.1. Tabloul de finanţare
4.2. Fluxurile de trezorerie
4.3. Tabloul fluxurilor de trezorerie


4.1. Tabloul de finanţare


Tabloul de finanţare arată cum s-a realizat, în cursul exerciţiului echilibrul funcţional.
Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale întreprinderii asupra
trezoreriei. Această preocupare antrenează două consecinţe:
- consecinţele decalajului între momentul efectuării operaţiilor şi cel al încasărilor sau
plăţilor propriu-zise care afectează trezoreria. În cazul plăţilor în numerar, operaţia are
incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele comerciale acordate sau
obţinute generează decalaje de plăţi nefavorabile şi respectiv favorabile. Aceste decalaje
apar sub formă de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare sau în afara exploatării la cele
două niveluri ale bilanţului funcţional sub forma nevoii de fond de rulment (NFRE şi
NFRAE).
- este necesar să se facă distincţie între operaţiile generatoare de fluxuri monetare reale
(venituri încasabile, cheltuieli plătibile) şi cele contabile de redresare sau corectare a unor
valori care nu vor avea impact asupra trezoreriei (operaţii generatoare de venituri şi
cheltuieli calculate).
Trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al cheltuielilor şi veniturilor
exerciţiului ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a stocurilor de creanţe şi datorii, la
sfârşitul exerciţiului faţă de începutul acestuia. Trezoreria întreprinderii, fiind unică se va
modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru investiţii, cât şi a fluxurilor de capital şi
dobânzilor generate de activitatea financiară şi extraordinară a întreprinderii în cursul
exerciţiului.

Tabloul de finanţare cuprinde două părţi:

Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între
elementele stabile ale bilanţului funcţional (nevoi şi resurse), adică variaţia fondului de rulment
net global (∆ FRNG). Această parte a tabloului este rezultatul politicii de investiţii şi de finanţare
promovată de întreprindere în decursul perioadei analizate.



Punctul de plecare în construcţia tabloului îl reprezintă excedentul brut de exploatare
evidenţiat în contul de rezultate, ca sursă potenţială pentru capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii.
Creşterea fondului de rulment net global evidenţiază ameliorarea structurii financiare a
întreprinderii şi are la origine creşterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. Această
∆ FRNG = ∆ Resurse durabile - ∆ Nevoi stabile

27

creştere dovedeşte capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent monetar net din operaţiile
de investiţii şi finanţare pe termen lung (partea superioară a bilanţului) şi din activitatea de
exploatare (partea inferioară a bilanţului) şi de a-şi îmbunătăţi sensibil situaţia trezoreriei.
Reducerea fondului de rulment net global poate fi determinată de creşterea activelor
imobilizate şi/sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta înseamnă că întreprinderea a investit
foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să-i permită reconstituirea fondului
de rulment. Pe de altă parte, diminuarea surselor durabile reflectă degradarea situaţiei financiare
datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune sau poate fi consecinţa
rambursărilor împrumuturilor care, în timp ar trebui să permită ameliorarea rezultatelor
(cheltuieli financiare mai mici), deci a fondului de rulment net global. Scăderea fondului de
rulment net global dovedeşte un dezechilibru financiar care, corelat cu o creştere a nevoii de fond
de rulment, conduce la un dezechilibru cronic al trezoreriei şi implicit la creşterea riscului de
faliment al întreprinderii.

A doua partea a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global pe
baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele conjuncturale ale
activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează modul cum s-a utilizat
fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment) în asigurarea
echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (nevoi şi resurse ciclice) şi a
echilibrului monetar între încasări şi plăţi.






În formă simplificată tabloul de finanţare arată în felul următor (fig. 10):


Utilizări Resurse
1.Utilizări pe termen lung 1.Resurse pe termen lung
Creşterea activelor imobilizate (brute) Creşterea capitalurilor permanente
Scăderea capitalurilor permanente Scăderea activelor imobilizate (brute)
TOTAL TOTAL
Δ FRNG (creştere) Δ FRNG (scădere)
2.Utilizări pe termen scurt 2. Resurse pe termen scurt
Creşterea activelor circulante (brute) Creşterea datoriilor pe termen scurt
Scăderea datoriilor pe termen scurt Scăderea activelor circulante (brute)
TOTAL TOTAL
Δ NFRT (scădere) Δ NFRT (creştere)
Variaţia nevoii de fond de rulment de exploatare
+ Variaţia nevoii de fond de rulment în afara exploatării
ΔTN (creştere) ΔTN (scădere)

Fig. 10 Tabloul de finanţare

∆ FRNG = ∆ Activ circulant brut - ∆ Datorii pe termen scurt
(inclusiv active de (inclusiv pasive de
trezorerie) trezorerie)


28


Atât prima parte, cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi sold, dar
cu semn opus. Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:




Tabloul de finanţare conduce la înţelegerea politicii de finanţare şi de diagnosticare a riscului
de faliment. Scopul analizei este să identifice cauzele care explică evoluţia acoperirii necesarului de
fond de rulment pentru exploatare de către fondul de rulment funcţional.


4.2. Fluxurile de trezorerie


Toate operaţiunile pe care întreprinderea le realizează se regăsesc imediat sau la termen,
sub forma fluxurilor de trezorerie. Menţinerea echilibrului fluxurilor de trezorerie este o condiţie
necesară funcţionării întreprinderii în viitor. O întreprindere poate fi considerată viabilă, numai
dacă activitatea sa degajă, în mod permanent trezorerie. Trezoreria permite aprecierea
performanţelor întreprinderii, având şi un rol strategic, în ceea ce priveşte nivelul său de formare
cât şi modul de utilizare. Formarea trezoreriei (cash-flow-ului) este dovada poziţiei strategice a
întreprinderii în raport cu produsele sale, pieţele sale, concurenţii săi şi constrângerile exterioare.
Această poziţie strategică satisfăcătoare generează importante fluxuri financiare care-i permit
întreprinderii procurarea capitalurilor externe, în special de pe piaţa financiară sau plasarea
excedentului de trezorerie.
Trezoreria constituie de asemenea, un instrument de acţiune la dispoziţia managerilor
întreprinderii pentru realizarea obiectivelor lor strategice. Astfel, trezoreria poate fi utilizată, fie
pentru achiziţionarea echipamentelor indispensabile creşterii interne, fie pentru procurarea
titlurilor de participaţie care vizează creşterea externă. Trezoreria constituie deci, gajul
flexibilităţii întreprinderii. Întreprinderea trebuie să fie în permanenţă preocupată de plasarea
eficientă a excedentului global de trezorerie pe termen scurt (în condiţii de rentabilitate şi
lichiditate maxime şi risc redus) înainte ca acesta să fie angajat în deciziile strategice pe termen
lung.
Excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între încasările şi plăţile
generate de întreaga activitate a întreprinderii. El provine din următoarele operaţii:
 Operaţii de gestiune prin care se degajă excedentul de trezorerie al operaţiilor de
gestiune (ETOG) şi excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);
 Operaţii de investiţii şi de finanţare care generează excedentul de trezorerie al
operaţiilor de investiţii şi de finanţare (ETOIF).

1) Execedentul de trezorerie al exploatării (ETE)
Operaţiile de expolatare ocupă un rol foarte important în cadrul operaţiilor de gestiune.
Aceste operaţii degajă în cursul exerciţiului un excedent (sau un deficit) de trezorerie denumit
Excedent (sau deficit) de trezorerie al exploatării. Acest indicator se calculează după relaţia:


ETE = Încasări din exploatare – Plăţi din exploatare
∆ FRNG = ∆ NFRT + ∆ TN

29











2) Excedentul trezoreriei degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune (ETOG)




3) Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare (ETOIF)





4.3. Tabloul fluxurilor de trezorerie


Tabloul fluxurilor de trezorerie apreciază într-o logică financiară şi globală coerenţa
deciziilor strategice luate de întreprindere.
Structura tabloului se fundamentează pe următoarea logică financiară:
- tabloul urmăreşte, în primul rând, să evidenţieze capacitatea întreprinderii de a
genera trezorerie (ETG) din întreaga sa activitate;
- trebuie să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de
a conserva în totalitate sau parţial, această trezorerie. În acest caz prezintă
interes mărimea prelevărilor obligatorii care afectează această trezorerie ca şi
partea care rămâne la dispoziţia managerilor întreprinderii reprezentând fluxul
de trezorerie disponibil (FTD);
- demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei rămasă la
dispoziţia întreprinderii, în special pentru finanţarea investiţiilor, evidenţiindu-se
astfel logica deciziilor de investiţii luate de managerii întreprinderii;
- în cazul în care trezoreria disponibilă (FTD) este insuficientă pentru acoperirea
investiţiilor nete, prezintă interes care au fost arbitrajele efectuate de managerii
întreprinderii pentru procurarea noilor resurse stabile.
Studiul fluxurilor de trezorerie permite aprecierea flexibilităţii trezoreriei şi furnizează,
din acest punct de vedere informaţii privind vulnerabilitatea întreprinderii.

Excedentul de trezorerie global (ETG) este evaluat pornind de la excedentul brut
global (EBG) şi de variaţia nevoii de fond de rulment (∆ NFRT) conform relaţiei:

Încasările din expoatare = Cifra de afaceri – Creşterea creditelor clienţi
Plăţile pentru exploatare = Cheltuieli pentru – Creşterea datoriilor – Creşterea altor datorii
exploatare către furnizori de exploatare
ETOG = CAF – ΔNFRT – Producţia imobilizată
ETOIF = Resurse durabile (altele decât CAF) – Nevoi stabile - CAF
30




EBG = EBE ± alte venituri sau cheltuieli pentru exploatare + venituri
financiare încasabile ± alte venituri sau cheltuieli extraordinare
încasabile sau plătibile (fără preţul de cesiune al imobilizărilor)

Noţiunea de excedent brut global se distinge de aceea de capacitate de autofinanţare,
întrucât nu ţine seama de cheltuielile financiare plătibile şi nici de impozitul pe profit, ambele
fiind considerate prelevări obligatorii.
Ordinea utilizării trezoreriei nu este indiferentă, trezoreria creată de activitatea
întreprinderii fiind mai întâi utilizată pentru prelevarea finanţărilor obligatorii şi mai apoi pentru
investiţii.
Excedentul de trezorerie global (ETG.) depinde, pe de o parte, de nivelul rezultatelor de
gradul de dezvoltare a activităţii întreprinderii, iar pe de altă parte, de structura nevoii de fond de
rulment. Astfel, creşterea cifrei de afaceri se concretizează în general într-o creştere a nevoii de
fond de rulment şi implicit o diminuare a trezoreriei globale, în timp ce stagnarea sau reducerea
activităţii poate diminua nevoia de fond de rulment şi determină creşterea trezoreriei globale.
Acest indicator este foarte util şi pentru aprecierea coerenţei deciziilor strategice. Dacă se
optează pentru o strategie de dezvoltare rapidă a vânzărilor, trebuie fixate marje comerciale
suficient de ridicate pentru acoperirea creşterii nevoii de fond de rulment. Dimpotrivă, dacă se
preferă o politică comercială agresivă, care presupune reducerea preţurilor de vânzare, trebuie
luate măsuri pentru accelerarea rotaţiei nevoii de fond de rulment. În consecinţă menţinerea
echilibrului trezoreriei globale presupune un efort continuu de gestionare a nevoii de fond de
rulment.
Dacă excedentul de trezorerie global este acoperitor pentru toate datoriile scadente ale
exerciţiului, atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinanţare a investiţiilor interne
(active corporale şi necorporale) şi a investiţiilor externe (în active financiare).

Fluxul de trezorerie disponibil (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de
trezorerie de către managerii întreprinderii, precum şi coerenţa deciziilor financiare.
Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor
(dobânzi, impozit pe profit şi dividende) şi rambursarea împrumuturilor financiare pe care
întreprinderea nu le poate reporta în timp. Aceste prelevări obligatorii nu depind de voinţa
prezentă a managerilor ci de deciziile anterioare privind structura financiară (dobânzi, rambursări
şi dividende) sau de legislaţia fiscală (impozit pe profit). Acest flux de trezorerie, integral, la
dispoziţia întreprinderii asigură o anumită flexibilitate.
Dacă fluxul de trezorerie disponibilă înregistrează valori negative pe mai mulţi ani,
viitorul economic al întreprinderii este compromis (întreprinderea riscă să frâneze investiţiile) şi
chiar sănătatea sa financiară (imposibilitatea de a face faţă prelevărilor obligatorii). Cu cât fluxul
este mai mare (puternic pozitiv), cu atât mai mult creşterea este autofinanţată.






ETG = EBG - ∆ NFRT

31

EXPLICAŢII N- 2 N – 1 N
Excedent brut global
-variaţia nevoii de fond de rulment

A = EXCEDENT DE TREZORERIE GLOBAL (ETG)
-cheltuieli financiare
-impozit pe profit
-dividente plătite în cursul anului
-rambursări de împrumuturi financiare

B = FLUX DE TREZORERIE DISPONIBILĂ (FTD)
(după prelevările obligatorii)

Investiţii interne şi externe (corporale, necorporale şi financiare)
-subvenţii pentru investiţii primite
+variaţia altor imobilizări în afara exploatării
-cesiunea imobilizărilor

C = INVESTIŢII NETE
Creşterea sau reducerea capitalului
+împrumuturi financiare noi

D = APORTURI LA RESURSELE STABILE (aporturi
externe)

E= VARIAŢIA TREZORERIEI : (B+D) – C
= Variaţia disponibilităţilor
- variaţia creditelor bancare curente


Fig. 11 Tabloul fluxurilor de trezorerie






















32

5. Analiza pe baza sistemului de rate


5.1. Ratele de rentabilitate
5.1.1. Ratele de rentabilitate comercială
5.1.2. Ratele de rentabilitate economică
5.1.3. Ratele de rentabilitate financiară
5.2. Ratele structurii financiare
5.2.1.Ratele echilibrului financiar;
5.2.2.Ratele de îndatorare;
5.2.3.Ratele privind structura activului şi pasivului
5.3. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului economic
5.3.1. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului de exploatare
structural
5.3.2. Sensibilitatea rezultatului în raport cu nivelul de activitate


5.1. Ratele de rentabilitate


5.1.1. Ratele de rentabilitate comercială

Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii
întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare şi
cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Există următoarele categorii de rate:

Nr. crt. Indicator Formulă de calcul
1. Rata marjei comerciale
Marja comercială
Vânzări de mărfuri

2. Rata marjei brute de exploatare
Excedent brut de exploatare
Cifra de afaceri

3. Rata marjei nete
Rezultat net al exerciţiului
Cifra de afaceri

4. Rata marjei nete de exploatare
Rezultatul exploatării
Cifra de afaceri

5. Rata marjei brute de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare
Cifra de afaceri

6. Rata marjei asupra valorii adăugate
Excedent brut de exploatare
Valoarea adăugată


1. Rata marjei comerciale este utilizată mai ales de întreprinderile cu activitate comercială.
Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate. O marjă
33

comercială redusă (insuficientă) implică cheltuieli generale riguroase şi deci recurgerea la
forme de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul şi
economii asupra cheltuielilor de transport, depozitare, etc. O marjă comercială ridicată
presupune cheltuieli generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi.
2. Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de
exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, incidenţa fiscalităţii şi a
elementelor extraordinare. Rata EBE indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de
a degaja profit. Valoarea ridicată a ratei EBE reflectă posibilitatea financiară de reînnoire
rapidă a echipamentelor întreprinderii. O ameliorare a ratei EBE exprimă o creştere a
productivităţii, în măsura în care rata nu este simpla consecinţă a creşterii ratei marjei
comerciale. Scăderea ratei EBE în raport cu o rată a marjei comerciale stabilă, dovedeşte o
împovărare referitor la costurile exploatării.
3. Rata marjei nete exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a
realiza profit şi de a rezista concurenţei. Rata marjei nete prezintă facilităţi de calcul deoarece
nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analiza financiară vizând
perioade scurte dar şi întreprinderi mici. Această recomandare este justificată de faptul că
rezultatul net nu exprimă în exclusivitate un rezultat al activităţii de exploatare ci el poate fi
generat de rezultatul unor operaţii de dezinvestire (operaţii extraordinare) sau a unor
plasamente financiare (operaţii financiare).
4. Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune în evidenţă
eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ şi comercial.
Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influenţat de amortismente şi provizioane,
devenind un rezultat net al exploatării.
5. Rata marjei brute de autofinanţare măsoară surplusul de resurse de care dispune
întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi.
6. Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea
după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal) pentru 0,1 lei
bogăţie creată (dacă se exprimă procentual).

5.1.2. Ratele de rentabilitate economică

Ratele de rentabilitate economică reflectă eficienţa capitalului economic angajat alocat
activităţii productive a întreprinderii. Ele se calculează raportând un rezultat economic la total
capitaluri investite (capital economic angajat). Ca rezultat economic se poate utiliza rezultatul
exploatării sau excedentul brut de exploatare. La numitor se poate utiliza activul total sau o parte
a acestuia.
Rentabilitatea capitalului economic angajat în exploatare poate fi exprimată sub două
forme:

R
e1
=
Excedent brut de exploatare
Capital economic brut angajat
R
e2
=
Rezultatul exploatării
Capital economic net angajat


Capitalul economic angajat poate fi brut sau net după cum, imobilizările includ sau nu
amortizările şi provizioanele pentru deprecierea acestora. De asemenea, rezultatul generat de
acest capital poate fi un rezultat brut (EBE) sau net de exploatare (reazultatul exploatării).
R
e1
= Rentabilitatea economică brută
R
e2
= Rentabilitatea economică netă
34

Capitalul economic şi capitalul economic angajat
mod de calcul
Imobilizări de exploatare
+ Nevoia de fond de rulment de exploatare
= Capital economic
– Imobilizări în afara exploatării
= Capital investit
+ Nevoia de fond de rulment în afara exploatării
+ Disponibilităţi
= Capital economic angajat (Activ economic brut)

Rata de rentabilitate economică trebuie să fie mare mare ca 0,25. În acest caz,
întreprinderea poate reuşi reînnoirea capitalurilor angajate prin excedentul brut de exploatare în
activitatea productivă a întreprinderii în circa 4 ani. Pentru ca întreprinderea să poată să-şi
recupereze în totalitate capitalul economic angajat în activitatea de exploatare, trebuie ca rata de
rentabilitate economică să fie mai mare decât rata inflaţiei.

Descompunerea rentabilităţii economice
a) Factorii determinanţi ai rentabilităţii economice sunt puşi în evidenţă prin descompunerea
acesteia în două rate explicative conform relaţiei:

EBE
Capital economic angajat
=
EBE
Cifra de afaceri
×
Cifra de afaceri
Capital economic anagajat


Rata marjei Coeficientul de rotaţie
brute de acumulare al capitalului angajat

Nivelul marjei brute evidenţiază rezultatul activităţii de exploatare, inclusiv
finalizarea ei prin condiţiile de comercializare evidenţiate în cifra de afaceri.
Rotaţia capitalului economic angajat prin cifra de afaceri exprimă gradul de
intensitate al utilizării resurselor financiare ale întreprinderii.

b) Rentabilitatea economică poate fi pusă în corelaţie directă cu rentabilitatea factorului
muncă evidenţiată de rata marjei asupra valorii adăugate, cu productivitatea activelor fixe
şi cu structura investiţiei. Formula de calcul este:

EBE
Capital economic angajat
=
EBE
Valoarea adăugată
×
Valoarea adăugată
Imobilizări
×
Imobilizări
Capital economic angajat


Rata marjei asupra Productivitatea Gradul de imobilizare
valorii adăugate activelor fixe a capitalului angajat

Deci, rata rentabilităţii economice poate fi majorată prin:
- creşterea marjei asupra valorii adăugate;
- creşterea productivităţii activelor fixe;
- creşterea gradului de imobilizare a capitalului economic angajat;
- acţiunea simultană a celor trei factori.
35

5.1.3. Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin
capitalurile proprii angajate în activitate. Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al
acţionarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută de
aceştia în procurarea acţiunilor ei sau a reinvestirii totale/parţiale a profiturilor ce le revin de
drept.
Forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare (R
f
) este:





Deci:
 la numitorul raportului vor figura capitalurile proprii sau media acestora în măsura în care
în cursul exerciţiului au avut loc modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi
noi în numerar;
 la numărător figurează rezultatul net (profitul net) sau rezultatul curent înainte de
impozitare (care prezintă faţă de profitul net avantajul de a fi mai apropiat de
rentabilitatea financiară deoarece elimină incidenţa activităţii extraordinare).

În situaţia în care capitalurile investite includ alături de capitalurile proprii şi împrumuturi
pe termen lung şi mediu, se poate calcula şi rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente:

R
f cap perm
=
Profit net al exerciţiului +dobânzi aferente împrumuturilor
Capitaluri proprii + împrumuturi pe termen mediu şi lung


Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii prin acordarea
dividendelor, având şi o dimensiune pentru remunerarea împrumuturilor prin plata dobânzilor.
Deci, rentabilitatea financiară este influenţată de sursa de provenienţă a capitalurilor
investite fiind, de aceea sensibilă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la situaţia
îndatorării acesteia.
Coeficientul de capitalizare bursieră (PER = Price earning ratio) se calculează în cazul în
care întreprinderea supusă analizei este cotată la bursă.

PER =
Cursul bursier al acţiunii
Profitul pe acţiune


Ca şi rentabilitatea economică, rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusă
astfel:
a)

proprii Capitaluri
afaceri de Cifra
afaceri de Cifra
net Profit
proprii Capitaluri
net Profit
× =

Rata marjei nete Rotaţia capitalurilor
de acumulare proprii

proprii Capitaluri
net Profit
R
f
=

36

b)
proprii Capitaluri
total Pasiv
total Activ
afaceri de Cifra
afaceri de Cifra
net Profit
proprii Capitaluri
net Profit
× × =

Rata marjei nete Rotaţia activului Rata globală
de acumulare total prin cifra de îndatorare
de afaceri
adică:



Rentabilitatea financiară având originea în rentabilitatea economică, va fi determinată de
aproximativ aceiaşi factori, respectiv:
- rata marjei nete de acumulare (factor cantitativ) care măsoară profitabilitatea
întreprinderii, fiind indicator de politică industrială;
- rotaţia activului total prin cifra de afaceri (factor calitativ), indicator de politică
comercială;
- rata globală de îndatorare (factor calitativ), reprezentând structura financiară şi deci
politica de finanţare.

Rata de rentabilitate financiară mai poate fi exprimată şi sub forma:

R
f
= R
e
+ R
e
−R
d

DAT
CP
(1 −i)

R
f
= R
e
+ Efectul de levier al îndatorării

R
e
= rentabilitate economică
R
d
= rata medie a dobânzii
CP = capitaluri proprii
DAT = datorii totale
i = cota de impozit pe profit.

Dacă întreprinderea este profitabilă fiscalitatea atenuează efetul de levier. În cazul în care
întreprinderea nu înregistrează profit fiscalitatea nu va influenţa rentabilitatea financiară, iar
relaţia se simplifică:
R
f
= R
e
+ R
e
−R
d

DAT
CP

(R
e
– R
d
) = efect de levier
DAT/CP = braţul levierului

Dacă (R
e
– R
d
) > 0, rentabilitatea financiară va fi mai mare cu cât îndatorarea va fi mai
ridicată. Întreprinderea are interesul să se împrumute la maxim pentru a beneficia de efectul de
levier.
Dacă (Re – Rd) < 0, îndatorarea va determina scăderea rentabilităţii capitalurilor proprii,
generând un efect invers (efect de măciucă).


Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică × Rata globală de îndatorare

37

5.2. Ratele structurii financiare


Aceste rate caracterizează modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung
şi pe termen scurt. Ele sunt destinate pentru a aprecia structura financiară a întreprinderii. Se
stabilesc pe baza datelor extrase din bilanţ.
Ratele structurii financiare cuprind:
● ratele echilibrului financiar;
● ratele de îndatorare;
● ratele privind structura activului şi pasivului.

5.2.1. Ratele echilibrului financiar

Ratele echilibrului financiar sunt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung
şi scurt şi a echilibrului funcţional. Ele evidenţiază existenţa sau inexistenţa fondului de rulment
(FR), a nevoii de fond de rulment (NFR) şi a trezoreriei nete (TN).
Din această categorie fac parte: ratele de finanţare şi ratele de lichiditate.


Nr.
crt.
Ratele de finanţare
Situaţie favorabilă
pentru întreprindere
1.
Rata de finanţare a
imobilizărilor (R
FRNG
)
sau
Rata fondului de
rulment (R
FRF
)
Resurse durabile
Activ imobilizat brut

sau
Capitaluri permanente
Activ imobilizat net


Valoare supraunitară şi în
creştere.
2.
Rata autofinanţării
investiţiilor (R
AF
)
Capacitatea de autofinanţare
Investiţiile exerciţiului + ΔNFRE
Valoare supraunitară.
3.
Rata de investire
(R
INV
)
Investiţie anuală
Valoare adăugată

Aceste două rate trebuie
analizate în strânsă
corelaţie. Rata de investire
supraunitară, iar rata de
finanţare a activului
economic subunitară.
4.
Rata finanţării
activului economic
(R
AE
)
Resurse durabile
Capital economic

5.
Rata de finanţare a
nevoii de fond de
rulment de exploatare
(R
NFRE
)
Fond de rulment funcţional
NFRE

Fondul de rulment
reprezintă 2/3 din stocuri.
6.
Rata de finanţare
bancară a exploatării
sau rata creditelor de
trezorerie (R
CT
)
Credite de trezorerie
NFRE

Valoare subunitară cât mai
mică.
Ratele de lichiditate
Situaţie favorabilă
pentru întreprindere
1.
Rata lichidităţii
generale (R
LG
)
Active circulante
Datorii exigile pe termen scurt

Valoare supraunitară
cuprinsă între 2 şi 2,5.
38

2.
Rata lichidităţii
reduse (R
LR
)
Creanţe +Disponibilităţi
Datorii exigibile pe termen scurt

Valoare supraunitară şi în
creştere.
3.
Rata lichidităţii
imediate (R
LI
)
Disponibilităţi
Datorii exigibile pe termen scurt
Valoare mai mare ca 0,3.

A. Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii,
investiţii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.
1. Rata de finanţare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment evidenţiază condiţiile
de finanţare a imobilizărilor. Poate fi exprimată prin două modalităţi, după cum fondul de
rulment este determinat în optica funcţională (R
FRNG
) (fond de rulment net global FRNG),
sau în optica analizei lichiditate – exigibilitate (R
FRF
) (fond de rulment financiar FRF).
O valoare supraunitară semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor este finanţat din
resursele durabile, respectiv din capitalurile permanente. Creşterea valorii raportului
corespunde teoretic unei ameliorări a structurii de finanţare, iar diminuarea lui exprimă o
deteriorare a situaţiei (cu excepţia cazului în care aceasta este voluntară şi datorată
stabilizării structurilor financiare).
2. Rata autofinanţării investiţiilor (R
AF
) măsoară partea investiţiilor autofinanţate. Dacă
valoarea raportului R
AF
> 1, înseamnă că întreprinderea are capacitatea de autofinanţare
suficientă pentru a finanţa noile investiţii precum şi creşterea nevoii de fond de rulment
pentru exploatare generată de acestea.
3. Rata de investire (R
INV
) determină proporţia de investire a întreprinderii în cursul
exerciţiului, făcând posibilă aprecierea creşterii întreprinderii în raport cu politica de
investiţii promovată.
4. Rata finanţării activului economic (R
AE
) pune în evidenţă echilibrul financiar funcţional
dacă valoarea sa este supraunitară. Această rată trebuie analizată în strânsă corelaţie cu
rata de finanţare a imobilizărilor. Dacă R
AE
este subunitară iar rata de finanţare a
imobilizărilor este supraunitară, întreprinderea trebuie să recurgă la credite bancare
curente pentru a putea finanţa excedentul nevoilor de fond de rulment pentru exploatare
în raport cu resursele durabile.
5. Rata de finanţare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare (R
NFRE
) evidenţiază
proporţia corespunzătoare din fondul de rulment funcţional ce finanţează partea cea mai
stabilă a nevoilor de fond de rulment legate de exploatare (stocurile). Raportul se
consideră satisfăcător dacă fondul de rulment reprezintă aproximativ 2/3 din stocuri.
6. Rata de finanţare bancară a exploatării sau rata creditelor de trezorerie (R
CT
) măsoară
gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a suplini
capacitatea de autofinanţare a investiţiilor de exploatare.

B. Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situaţia financiară a întreprinderii
pornind de la structura bilanţului financiar. Ratele măsoară capacitatea de plată a
întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Gradul în care întreprinderea poate
face faţă datoriilor pe termen scurt, este dat de un sistem de rate de lichiditate care cuprinde:
rata lichidităţii generale (globale), rata lichidităţii reduse şi rata lichidităţii imediate.
1. Rata lichidităţii generale (R
LG
) reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de
rulment financiar. Lichiditatea generală (globală) reflectă posibilitatea componentelor
patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a
39

satisface obligaţiile de plată exigibile. Lichiditatea globală este favorabilă atunci când
rata lichidităţii generale are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 şi 2,5).
Valoarea supraunitară a ratei dovedeşte că cel puţin pe termen scurt, întreprinderea
are capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile. Aceasta constituie pentru bancă un grad
de siguranţă în acordarea noilor credite.
În ceea ce priveşte evoluţia lichidităţii, nu este suficient ca raportul să fie supraunitar,
ci este necesar ca sensul acesteia să fie crescător. O evoluţie descendentă a lichidităţii
ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuie să fie circumspecţi în acordarea de noi
împrumuturi.
2. Rata lichidităţii reduse (R
LR
) exprimă capacitatea unei întreprinderi de a-şi onora
datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.
3. Rata lichidităţii imediate (R
LI
) mai este denumită şi rata capacităţii de plată imediate.
Această rată evidenţiază capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor ţinând cont de
încasările existente. Este considerată favoravilă pentru întreprindere atunci când are o
valoare mai mare ca 0,3.

5.2.2. Ratele de îndatorare

Ratele de îndatorare evidenţiază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a
întreprinderii. Se pot stabili următoarele rate de îndatorare:

Nr.
crt.
Ratele de îndatorare
Situaţie favorabilă
pentru întreprindere
1.
Coeficientul total de
îndatorare sau rata
levierului (L)
Datorii totale (termen lung şi scurt)
Capitaluri proprii
Valoare subunitară.
2.
Rata datoriilor
financiare (R
DF
)
Datorii financiare
Capitaluri permanente

Valoare mai mică decât
0,5.
3.
Rata independenţei
financiare a
întreprinderii (R
IF
)
Capitaluri proprii
Capitaluri permanente

Valoare superioară sau cel
puţin egală cu 0,5.
4.
Rata capacităţii de
împrumut (R
CI
)
Capitaluri proprii
Îndatorare la termen
Valoare supraunitară.
5.
Rata capacităţii de
rambursare
(R
CRTL
, R
CRT
)
Împrumuturi pe termen lung
Capacitate de autofinanţare

Valoare cât mai mică a
raportului (3 ani).

Împrumuturi totale
Capacitate de autofinanţare

Valoare cât mai mică a
raportului (4 ani).

6.
Rata de prelevare a
cheltuielilor
financiare (R
PC
)
Cheltuieli financiare
Excedent brut de exploatare

Valoare mai mică decât
0,6.

1. Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului (L) reflectă gradul în care capitalurile
proprii asigură finanţarea activităţii întreprinderii. Cu cât rata levierului este mai mare decât
1, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanţierii săi. Dacă levierul este subunitar,
banca va acorda în continuare împrumuturi în condiţii de garanţie sigură.
40

2. Rata datoriilor financiare (R
DF
) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung. Întreprinderea
poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung şi mediu, dacă rata datoriilor
financiare este mai mică decât 0,5.
3. Rata independenţei financiare a întreprinderii (R
IF
), complementară cu R
DF
măsoară
ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente. În general rata trebuie să
fie superioară sau cel puţin egală cu 0,5.
4. Rata capacităţii de împrumut (R
CI
) compară resursele proprii cu împrumuturile contractate
pe termen lung. Dacă R
CI
< 1, capacitatea teoretică de împrumut a întreprinderii este saturată.
De aceea, normele bancare recomandă un raport supraunitar.
5. Rata capacităţii de rambursare exprimă teoretic în număr de ani capacitatea fimei de a
rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung (R
CRTL
). Cu cât valoarea
raportului este mai mică, cu atât mai mare va fi capacitatea de rambursare. Intervalul maxim,
impus de normele bancare pentru rambursarea teoretică a împrumuturilor la termen prin
capacitatea de autofinanţare este de 3 ani, iar R
CRT
pentru rambursarea datoriilor totale
(termen lung şi scurt) 4 ani.
6. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (R
PC
) pune în evidenţă capacitatea de plată a
costului îndatorării, separând întreprinderile „sănătoase“ de cele falimentare. Dacă raportul
este mai mare decât 0,6 întreprinderea analizată se confruntă cu dificultăţi de gestiune
financiară riscând să intre în faliment.

5.2.3. Ratele privind structura activului şi pasivului

Bilanţul poate fi exprimat atât în mărimi absolute cât şi în mărimi relative (procentual).
Fiecare post de activ şi de pasiv va fi exprimat în valori relative prin raportarea la total activ sau
total pasiv. O astfel de ilustrare a bilanţului evidenţiază în mod clar structura financiară a
întreprinderii, precum şi evoluţiile în timp a elementelor de activ şi pasiv.

Ratele privind structura activului

Rata activelor imobilizate
(R
AI
)

Activ imobilizat
Activ total
× 100

Rata imobilizărilor
necorporale (R
IN
)
Imobilizări necorporale
Activ total
× 100
Rata imobilizărilor
corporale (R
IC
)
Imobilizări corporale
Activ total
× 100
Rata imobilizărilor
financiare (R
IF
)
Imobilizări financiare
Activ total
× 100
La rata imobilizărilor necorporale, rata imobilizărilor corporale şi rata imobilizărilor financiare raportarea se
poate face şi la activ imobilizat.
Rata activelor circulante
(R
AC
)

Activ circulant
Activ total
× 100
Rata stocurilor (R
S
)
Stocuri şi producţie în curs
Activ total
× 100
Rata creanţelor
comerciale (R
C
)
Creanţe comerciale
Activ total
× 100
Rata activelor de
trezorerie (R
AT
)
Activ de trezorerie
Activ total
× 100
La rata stocurilor, rata creanţelor comerciale şi rata activelor de trezorerie raportarea se poate face şi la activ
circulant.
41

Ratele privind structura pasivului
Rata stabilităţii financiare
(R
SF
)
Capitaluri permanente
Pasiv total
× 100
Rata autonomiei financiare
globale (R
AFG
)
Capitaluri proprii
Pasiv total
× 100
Situaţie favorabilă pentru
întreprindere: rată mai mare
sau cel puţin egală cu 1/3.
Rata de îndatorare globală
(R
IG
)
Datorii totale
Pasiv total
× 100
Situaţie favorabilă pentru
întreprindere: rată mai mică
ca 2/3.

A. Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a
întreprinderii.
1. Rata activelor imobilizate (R
AI
) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la
dispoziţia întreprinderii în mod permanent, în totalul activului. Datorită structurii diferite
a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a capitalului diferit, teoria şi practica
economică recomandă determinarea unor rate analitice:
a) Rata imobilizărilor necorporale (R
IN
) măsoară ponderea imobilizărilor necorporale în
total activ. Înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din domeniul serviciilor.
b) Rata imobilizărilor corporale (R
IC
), are o mărime determinată, în general, de natura
activităţii întreprinderii. R
IC
este dependentă de specificul activităţii şi de
caracteristicile tehnice ale întreprinderii, de aceea ea va înregistra valori diferite de la
o ramură la alta. Pentru ramurile industriei grele şi cele care solicită echipamente
importante ca volum, rata înregistrează valori ridicate. Pentru ramurile cu dotare
tehnică slabă, R
IC
este redusă. Chiar şi pentru întreprinderile aparţinând aceleaşi
ramuri, rata este diferită, depinzând de strategia financiară a fiecăreia precum şi de
condiţiile concrete în care-şi desfăşoară activitatea.
c) Rata imobilizărilor financiare (R
IF
) este dependentă de legăturile financiare pe care
întreprinderea analizată le întreţine cu întreprinderile la care ea deţine participaţii la
capitalul social.
2. Rata activelor circulante (R
AC
) este complementară cu rata activelor imobilizate.
a) Rata stocurilor (R
S
) este influenţată de natura activităţii întreprinderii cât şi de
lungimea ciclului de exploatare. Rata stocurilor înregistrează valori mai ridicate la
întreprinderile din sfera producţiei şi cea a distribuţiei de mărfuri şi foarte scăzute în
sfera serviciilor. Fiind determinată direct şi de durata ciclului de exploatare, la
întreprinderile cu ciclu de exploatare mai lung rata va fi mai ridicată şi invers. Rata
stocurilor poate fi descompusă în rate analitice în raport cu natura constitutivă a
stocurilor (materii prime, producţie în curs de fabricaţie, produse finite, mărfuri).
b) Rata creanţelor comerciale (R
C
) reflectă politica comercială a întreprinderii şi este
influenţată de natura clienţilor şi de termenele de plată pe care întreprinderea le
acordă partenerilor externi din aval. Rata înregistrează valori nesemnificative la
întreprinderile aflate în contact direct cu clienţii care realizează plata în numerar şi
valori mai ridicate în cazul relaţiilor dintre întreprinderile cu decontări fără numerar.
c) Rata activelor de trezorerie (R
AT
) reflectă ponderea disponibilităţilor băneşti şi
valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii. Valoarea ridicată a
activelor de trezorerie reflectă o situaţie favorabilă în teoreia echilibrului financiar,
42

dacă nivelul lor depăşeşte nivelul pasivelor de trezorerie. În caz contrar,
întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanţarea nevoilor de
exploatare.

B. Ratele privind structura pasivului furnizează informaţii referitoare la structura resurselor
întreprinderii şi definesc politica de finanţare a întreprinderii.
1. Rata stabilităţii financiare (R
SF
) este un indicator global referitor la stabilitatea
finanţării.
2. Repartiţia între resursele proprii şi datoriile din pasivul bilanţului este apreciată prin
următoarele două rate:
a) Rata autonomiei financiare globale (R
AFG
) este un indicator global referitor la
autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanţării sale.
Specialiştii recomandă ca rată R
AFG
satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, o rată
mai mare sau cel puţin egală cu 1/3.
b) Rata de îndatorare globală (R
IG
) este o rată complementară cu R
AFG
, care măsoară
ponderea datoriilor indiferent de durata şi originea lor în patrimoniul întreprinderii.
Această rată prin natura ei este subunitară şi pe măsură ce valoarea raportului se
diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară creşte.


5.3. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului economic


Analiza pragului de rentabilitate este un model de analiză fundamentat pe structura
cheltuielilor (variabile şi fixe) în raport cu cifra de afaceri, care permite aprecierea riscului
economic (riscul de exploatare) al întreprinderii. Activitatea unei întreprinderi este supusă
riscului economic întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale
rezultatului său şi ale ciclului de exploatare.
Riscul activităţii economice este incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp şi cu
cele mai mici costuri, eforturi, variaţiei mediului economic. Deci, riscul activităţii economice
exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare.

5.3.1. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului de exploatare structural

Riscul nu depinde numai de factori generali (preţ de vânzare, cost, cifră de afaceri) ci şi
de structura costurilor, respectiv comportamentul lor faţă de volumul de activitate. Structura
cheltuielilor (repartiţia între cheltuielile fixe şi cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri)
exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii. Aceasta justifică determinarea unui „efect de
levier al exploatării“ şi formularea modelului de analiză al „punctului mort“.
Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei (materiile prime şi
materialele directe, salariile personalului direct productiv, etc).
Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii, sunt angajate în scopul funcţionării
normale a întreprinderii, fiind plătite chiar în absenţa cifrei de afaceri (apă, electricitate,
întreţinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea, etc).
Analiza cheltuielilor variabile – fixe porneşte de la proporţionalitatea unor cheltuieli
(variabile) în raport cu volumul de activitate. Se determină astfel o marjă asupra cheltuielilor
43

variabile (MCV) ce trebuie să fie superioară cheltuielilor fixe pentru ca activitatea de exploatare
să degaje profit. Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe (CF) şi cel al marjei asupra cheltuielilor
variabile (MCV) o realizează punctul mort evidenţiat în cadrul analizei Cost – Volum – Profit.
Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri - CA) care
absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade, iar rezultatul este zero. Punctul
mort denumit şi „prag de rentabilitate“ reflectă nivelul minim de activitate pe care trebuie să-l
realizeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depăşind acest nivel activitatea
întreprinderii devine rentabilă. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului
mort va fi mai redus.

Pragul de rentabilitate se calculează în mod diferit pentru întreprinderile care fabrică şi
comercializează un singur produs şi pentru întreprinderile care produc şi comercializează o gamă
variată de produse.

- Întreprinderi care fabrică un singur produs (monoproductive)
Pentru întreprinzător prezintă interes determinarea volumului fizic al producţiei necesar
pentru atingerea pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate corespunde acelui nivel de
activitate pentru care cifra de afaceri este egală cu costul total. Pragul de rentabilitate marchează
trecerea din zona de pierdere în zona de profit.

Q
PR
=
Cheltuieli fixe totale
mcv


Q
PR
= volumul producţiei (unităţi fizice) necesar pentru atingerea pragului de rentabilitate
mcv = marja unitară asupra cheltuielilor variabile = preţ de vânzare unitar – cheltuieli variabile unitare

Pragul de rentabilitate (CA
PR
= cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate) se poate
determina şi valoric:
CA
PR
=
Cheltuieli fixe
R
mcv


R
mcv
= Rata marjei asupra costului variabil unitar
p = preţ de vânzare unitar
R
mcv
=
mcv
p
× 100
- Întreprinderi care produc şi comercializează mai multe produse
În acest caz, pragul de rentabilitate calculat valoric pentru întreaga activitate se
calculează conform formulei:

CA
PR
=
Cheltuieli fixe totale
MCV%


MCV% = rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale
MCV = marja asupra cheltuielilor variabile totale

MCV% =
MCV
CA
× 100

44

Această metodă de analiză este foarte utilă întreprinderii pentru calculele de previziune,
obţinându-se următoarele informaţii:
- cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (pragul de rentabilitate sau punctul critic);
- mărimea profitului realizabil la o creştere dată a cifrei de afaceri;
- mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obţinerea unui profit dorit;
- mărimea cifrei de afaceri necesară pentru menţinerea unui anumit profit în condiţiile în
care cresc cheltuielile fixe.

Cifra de afaceri (CA)
– Cheltuieli variabile (CV)
= Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV)
– Cheltuieli fixe (CF)
= Rezultat net

Pragul de rentabilitate mai poate fi exprimat şi în zile. În acest caz el indică data
calendaristică la care este atins pragul de rentabilitate.

PR
zile
=
CA
PR
CA
realizată
× 360


Nr.
crt.
Evaluarea riscului de exploatare structural
1.
Rata riscului de exploatare
(R
PR
)
CA corespunzătoare pragului de rentabilitate
CA realizată
× 100
2. Indicele de securitate (I
S
)
CA realizată − CA corespunzătoare pragului de rentabilitate
CA realizată

3.
Indicator de
poziţie faţă
de pragul
de
rentabilitate
Flexibilitate
absolută (α)
CA realizată – CA corespunzătoare pragului de rentabilitate
Coeficient de
volatilitate
(α’)
CA realizată − CA corespunzătoare pragului de rentabilitate
CA corespunzătoare pragului de rentabilitate


Evaluarea riscului de exploatare structural pornind de la modelul pragului de rentabilitate
se concretizează în două rate complementare: rata riscului de exploatare (R
PR
) şi indicele de
securitate (I
S
).
Cu cât rata riscului de exploatare (R
PR
) este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare şi
invers.
Indicele de securitate (I
S
) evidenţiază marja de securitate de care dispune întreprinderea.
Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele este mai mare.
Aprecierea riscului de exploatare structural poate fi făcută şi cu ajutorul unui „indicator
de poziţie“ faţă de pragul de rentabilitate. Acest indicator poate fi exprimat atât în mărimi
absolute (α), cât şi în mărimi relative (α

).
Poziţia absolută (α) denumită şi flexibilitate absolută evidenţiază capacitatea
întreprinderii de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. Este de dorit ca acest indicator să fie cât
45

mai mare pentru a evidenţia o flexibilitate ridicată a întreprinderii, respectiv un risc de exploatare
cât mai redus.
Indicatorul de poziţie relativ (α

) denumit şi coeficient de volatilitate, înregistrează valori
mai mari atunci când riscul este minim. El are aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul
absolut.

Pentru a lărgi noţiunea de punct mort, se includ în cheltuielile fixe şi cheltuielile
financiare (care nu sunt evidenţiate în rezultatul exploatării) şi se determină un punct mort
global.
Calculul pragului de rentabilitate poate fi utilizat de managementul întreprinderii din
următoarele considerente:
- furnizează informaţii cu privire la nivelul minim de activitate necesar pentru a obţine
profit;
- permite sub diferite ipoteze anticiparea profitului;
- este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investiţiile pentru produsele noi,
investiţiile de modernizare sau de dezvoltare a întreprinderii;
- oferă explicaţii privind abaterile dintre previziuni şi realizări.

5.3.2. Sensibilitatea rezultatului în raport cu nivelul de activitate

Cunoaşterea pragului de rentabilitate permite fixarea obiectivului minim de realizat
(CA
min
) pentru ca întreprinderea să fie profitabilă. Dar, măsura riscului determinat de atingerea
punctului critic, este evidenţiată de coeficientul efectului de levier al exploatării, componentă a
riscului global.
Riscul global al întreprinderii asumat de proprietar, definit ca sensibilitate a profitului net
în raport cu CA se exprimă sub forma coeficientului de elasticitate global, interpretat ca produsul
altor trei coeficienţi:



unde:
CELE = coeficientul efectului de levier al exploatării
CELF= coeficientul efectului de levier financiar
e = coeficientul de elasticitate

Pentru aceasta se are în vedere modul de formare a rezultatului net pe baza algoritmului
de mai jos:
Cifra de afaceri
- Cheltuieli de exploatare (fixe şi variabile)
= Rezultatul exploatării (RE)
- Cheltuieli financiare
= Rezultat curent înainte de deducerea impozitului pe profit (RC)
- Impozit pe profit
= Rezultatul net sau Profit net (RN) sau (PN)

CELG = CELE × CELF × e
46

Notaţii:
RE = Rezultatul exploatării
CA = Cifra de afaceri
CA
PR
= Cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate
MCV = Marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale
CV = Cheltuieli variabile totale
CF = Cheltuieli fixe totale
PN = Profit net
Ch fin = Cheltuieli financiare

Coeficientul efectului de levier al exploatării (CELE)
Coeficientul a) măsoară sensibilitatea rezultatul exploatării la variaţia cifrei de afaceri şi
are la bază repartiţia cheltuielilor întreprinderii în fixe sau structurale şi variabile sau
operaţionale.
Coeficientul b) dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi de
poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de
pragul de rentabilitate şi cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare, cu atât
coeficientul de elasticitate este mai mic, iar întreprinderea mai puţin riscantă. În apropierea
pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată, iar riscul de
exploatare este sporit. Cu cât CELE > 1, cu atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este
Evaluarea riscului economic
Coeficientul efectului de levier al exploatării (CELE)
a) b) c)
0
0
1
CA
ΔCA
RE
ΔRE
CELE =

0
PR 0
0
1
CA CA
CA
CELE
÷
=
0 0 0
0 0
0
0
1
CF CV CA
CV CA
RE
MCV
CELE
÷ ÷
÷
= =
Evaluarea riscului financiar
Coeficientul efectului de levier financiar (CELF)
a) b) c)
0
0
1
RE
ΔRE
PN
ΔPN
CELF =
0
fin Ch
0
RE
0
RE
1
CELF
÷
=

0 0 0 0
0 0 0
1
fin Ch - CF CV CA
CF CV CA
CELF
÷ ÷
÷ ÷
=
Evaluarea riscului global
CELG = CELE × CELF
a) b) c)
0
0
1
CA
ΔCA
PN
ΔPN
CELG =

0 0
0
1
fin Ch RE
MCV
CELG
÷
=
0 PR 0
0
1
CA CA
CA
CELG
÷
=
47

generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai
mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatării scade.
Din relaţia c) rezultă că pentru un nivel de producţie dat, levierul exploatării este cu atât
mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Întreprinderea cu cheltuieli fixe mai mari este
mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă la variaţia pieţei. Din acest motiv ea trebuie să ofere
acţionarilor săi o rată de rentabilitate financiară mai ridicată: rentabilitate economică plus o
primă de risc.
Deci, levierul exploatării este determinat atât de mărimea cheltuieilor fixe cât şi de poziţia
cifrei de afaceri realizată faţă de pragul de rentabilitate.

Coeficientul de levier financiar (CELF) varianta a) exprimă sensibilitatea profitului net
la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării (RE)

Coeficientul de elasticitate e măsoară sensibilitatea profitului net la variaţia rezultatului
curent (RC).






PN = RC (1-i)
unde i = cota de impozit pe profit
Se constată că e=1 nu are influenţă asupra coeficientului de elasticitate global.

Deoarece e = 1, coeficientul efectului de levier global (CELG) care reflectă mărimea
contabilă a riscului global, apare ca o „compunere“ a efectului de levier al exploatării cu efectul
de levier financiar.


Coeficientul de elasticitate global, ca rezultantă a celor două structuri (operaţională şi
financiară), evidenţiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale şi financiare)
asupra transformărilor CA în profit curent.
Luarea în calcul a cheltuielilor financiare care la un nivel dat de activitate sunt
considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global.
În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat, cu atât riscul va fi
mai mare.










( )
( ) ( )
( )
1
ΔRC
RC
i 1 RC
i 1 ΔRC
RC
ΔRC
i 1 RC
i 1 ΔRC
RC
ΔRC
PN
ΔPN
e
0
o
0
0
o
0
= ×
÷
÷
=
÷
÷
= =

CELG = CELE × CELF

48

6. Previziunea financiară la nivel de întreprindere


6.1. Sistemul de bugete ale întreprinderii. Importanța bugetului de trezorerie
6.2. Contul de rezultate și bilanțul previzional
6.3. Tabloul de fluxuri previzional


6.1. Sistemul de bugete ale întreprinderii. Importanța bugetului de trezorerie


Reconstituirea documentelor contabile de sinteză se realizează pornind de la bugetele
întreprinderii. Bugetul de venituri și cheltuieli va reflecta modul de formare, administrare și
utilizare a mijloacelor financiare și va asigura furnizarea informațiilor necesare fundamentării
deciziilor privind gestiunea unității patrimoniale. Prin structura sa acesta reprezintă instrumentul
principal de programare a rezultatelor financiare, precum și a fondurilor necesare. În procesul de
elaborare și de execuție a bugetului de venituri și cheltuieli se va urmări necondiționat
respectarea principiilor eficienței maxime și a echilibrului financiar.

Bugetul de venituri și cheltuieli a întreprinderii cuprinde:
- Bugetul activității generale
- Bugetul activității de producție
- Bugetul activității de trezorerie
- Bugetul activității de încasări și plăți în valută
- Bugetul activității de investiții
- Împrumuturi garantate de stat
- Rezerve
- Repartizarea profitului
- Principalii indicatori economici și financiari


Bugetul de trezorerie

Bugetul activității de trezorerie are o relevanță aparte întrucât este rezultatul
confruntărilor tuturor bugetelor prezentate mai sus anticipând situația trezoreriei într-o anumită
perioadă de timp viitoare și din acest motiv reprezintă o bună estimare previzională a echilibrului
financiar.
Obiectivul unei politici de trezorerie îl constituie „stăpânirea“ fluxurilor financiare,
sincronizarea încasărilor cu plățile, pentru a se asigura permanent capacitatea de plată a
întreprinderii.
Putem defini trezoreria ca fiind surplusul de surse de finanțare care se degajă din întreaga
activitate economică, respectiv diferența dintre FR și NFR. O definire mai completă a trezoreriei
poate fi dată de suma elementelor constitutive ale acesteia ca active și pasive de trezorerie.
Cele mai importante active de trezorerie sunt:
 lichidități (în cont curent și în casă),
49

 active financiare de trezorerie (titluri, efecte comerciale de încasat, bilete de trezorerie,
certificate de depozit).
Pasivele de trezorerie sunt constituite din:
 soldul creditor al contului curent;
 credite de trezorerie;
 credite de scont.

Bugetul de trezorerie (fig. 12) are ca funcție previziunea încasărilor și a plăților, pornind
de la planificarea cheltuielilor (din care sunt excluse cele neplătibile - amortizări, provizioane
calculate) și a veniturilor (din care sunt excluse cele neîncasabile – producția stocată, vânzările
pe credit).
Încasările vor cuprinde:
- vânzări cu plata imediată;
- încasarea vânzărilor pe credit din perioada anterioară;
- vânzări de valori mobiliare;
- vânzări de imobilizări;
- obținerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;
- încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor și a altor venituri; etc.
Plățile vor cuprinde:
- plata cumpărărilor la vedere și pe credit din perioada anterioară;
- plata salariilor;
- plata cheltuielilor de exploatare, de administrație și de desfacere;
- plata impozitelor și taxelor la bugetul statului;
- vărsarea dividendelor către acționari; etc.

Deci, bugetul de trezorerie este o metodă sau o tehnică analitică de previziune a
încasărilor și a plăților, adică a intrărilor și a ieșirilor de bani lichizi.
Se pot face previziuni ale trezoreriei în bugete lunare, trimestriale, semestriale sau anuale.
Un buget de trezorerie se poate încheia pentru un an dacă se urmărește profitul anual al
trezoreriei sau dacă întreprinderea este de talie mică și are scadențe la încasări și la plăți
trimestriale sau mai mari de 90 zile. Orizontul de previziune poate fi de câteva luni (4-6 luni),
dacă se urmărește optimizarea finanțării pe termen scurt sau scadențele sunt lunare (sau mai mari
de 30 zile). Cel mai adesea orizontul de timp este de la o zi la o lună, în care se urmărește
graficul zilnic al încasărilor și plăților cu scadențe chenzinale, decadale (mai mici de o lună).
O previziune pertinentă a trezoreriei se face la nivel anual, cu defalcare pe luni și cu
detaliere pe săptămâni, pentru primele două sau trei luni ale anului de plan.

Fazele elaborării bugetului de trezorerie sunt:
- previziunea încasărilor și plăților
- determinarea și acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor
cu plățile (determinarea soldurilor de trezorerie, acoperirea prin credite a deficitului de
trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie, elaborarea bugetului definitiv de
trezorerie).



50

Faze Simbol Operații
(1a)Previziunea
încasărilor și plăților
de exploatare
A SOLDUL INIȚIAL AL TREZORERIEI (So)
B
Încasări din activitatea din exploatare
- vânzări din alte activități
- subvenții de exploatare
- alte încasări din exploatare
C
Plăți pentru activitatea de exploatare
- cumpărări materie primă și materiale
- impozite și taxe
- cheltuieli de personal
- alte cheltuieli de exploatare
D
EXCEDENTUL TREZORERIEI DE EXPLOATARE
(ETE = B – C)
(1b)Previziunea
încasărilor și plăților
din activitatea finan-
ciară şi extraordinară
E
Alte încasări:
- venituri financiare (dobânzi, dividende de încasat)
- creșteri de capital
- creșterea creditelor
- subvenții pentru investiții
- vânzări de active imobilizate
- alte încasări
F
Alte plăți:
- cheltuieli financiare (dobânzi, comisioane de plătit)
- rambursarea creditelor pe termen lung
- achiziții de active fixe
- impozit pe profit
- dividende
- alte plăți
G
SOLD DIN ACTIVITATEA FINANCIARĂ ȘI
EXTRAORDINARĂ (G = E – F)
(2a) Determinarea și
acoperirea solduri-
lor de trezorerie
H
SOLD DE TREZORERIE ÎNAINTE DE ACOPERIRE
(H = A + D + G)
(2b)Deteminarea
soldului de trezore-
rie înainte de aco-
perire
I
Concursuri bancare
- soldul creditor al contului curent
- credite noi de trezorerie
- credite noi de scont
J Costul creditelor
K
Active de trezorerie
- plasamente
- lichidități
L Încasări de plasamente de trezorerie
(2c) Determinarea
soldului final de
trezorerie
M SOLD FINAL DE TREZORERIE (M =A + D +G + J - L)

Fig. 12 Construcția bugetului de trezorerie

51

Înainte de apelarea la credite pentru acoperirea soldului previzional deficitar se impun a
fi luate unele măsuri care decurg dintr-o logică firească a gestiunii trezoreriei:
- se acționează pentru avansarea unor încasări și pentru amânarea în condiții legale a unor
plăți;
- se încearcă (pentru moment) renunțarea la efectuarea unor cheltuieli (investiții,
dividende);
- se acționează pentru realizarea unor încasări excepționale (vânzarea unor active fixe sau
circulante disponibile).
Soldul deficitar rezultat în urma acestor măsuri urmează a fi acoperit din credite noi de
trezorerie în care trebuie urmărită optimizarea mărimii costului real al acestora.
În ceea ce privește fructificarea unei poziții excedentare a trezoreriei, mai întâi este
necesară o analiză a provenienței acestui sold previzional excedentar. El poate proveni fie
dintr-un fond de rulment prea mare, ca urmare a contractării unor datorii financiare fără o
întrebuințare imediată, fie dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mică (determinată dintr-o
scadență a plăților mult mai mare decât cea a încasărilor).
În cadrul procesului de planificare pe termen scurt se observă că bugetul de trezorerie
ocupă locul central. Schema următoare (fig. 13) ne indică cele trei faze principale care
marchează procesul general de organizare a planificării financiare pe termen scurt:





Date previzionale lunare





















Fig. 13 Procesul de planificare pe termen scurt
Faza de
bugetizare
Date de bază: anul 0
Bugetul operațiilor de
exploatare

Bugetul operațiilor în afara
exploatării
Conturi de rezultate previzionale
Buget de trezorerie
Bilanțuri previzionale
Tabloul fluxurilor previzionale
Analiza sensibilității
Gestiunea
previzională a
trezoreriei
Faza de
planificare
propriu-zisă
Faza de control a
priorității
+
+
52


În continuare vom prezenta elementele întâlnite în schema de mai sus.

Bugetele de exploatare se raportează în general elementelor pe care le regăsim într-un
cont de rezultate. Aceste bugete sunt organizate conform următoarei ierarhii (fig. 14):

































Fig. 14 Bugetele de exploatare

Bugetele în afara exploatării se referă la mișcări de fonduri care trebuie să survină în
toate lunile următoare (din anul de analiză) ca urmare a deciziilor de investiții, de finanțare pe
termen lung, etc. Se pot repartiza aceste date în două categorii, după cum ele se referă la resurse
sau la alocări strategice.
a) Bugetele resurselor strategice
- Bugetul creșterilor de capital
Bugetul vânzărilor
Bugetul cheltuielilor
variabile de exploatare
Bugetul impozitelor,
taxelor și vărsămintelor
asimilate
Bugetul altor cheltuieli
curente de exploatare
Bugetul cheltuielilor de
personal
Bugetul altor
aprovizionări și cheltuieli
externe
Bugetul aprovizionărilor
- materii prime
- mărfuri
- furnizori

Bugetul altor cheltuieli
curente de exploatare
Bugetul cheltuielilor de
personal
Bugetul altor
aprovizionări și cheltuieli
externe
Bugetul cheltuielilor fixe
administrative, comerciale
și industriale de
exploatare
Bugetele atașate exploatării
Amortismente și provizioane
Cheltuieli financiare
Venituri financiare
Impozit pe profit

Bugetul impozitelor,
taxelor și vărsămintelor
asimilate
+
53

- Bugetul împrumuturilor noi pe termen lung
- Bugetul dezinvestițiilor
b) Bugetele alocărilor strategice
- Bugetul investițiilor
- Bugetul împrumuturilor rambursate
- Bugetul reducerilor de capital
- Bugetul dividendelor


6.2. Contul de rezultate și bilanțul previzional


Contul de rezultate previzional
Chiar dacă trezoreria este importantă, ar fi foarte restrictiv și incomplet de a limita
previziunile numai la fluxurile de lichiditate. Apare ca fiind indispensabil de a avea o imagine de
ansamblu a previziunilor relative la elementele de cheltuieli și venituri ca și la rubricile de activ
și pasiv. Înainte de a elabora un buget de trezorerie este oportună construirea stărilor financiare
previzionale. Un cont de rezultate previzional poate fi reprezentat în maniere diferite (cont de
rezultate previzional inspirat din contabilitatea generală, cont de rezultate previzional inspirat din
contabilitatea analitică).

Bilanțul previzional
Datele conținute în bugetele fundamentale și în conturile de rezultate previzionale permit
construirea bilanțurilor previzionale, în afara conexiunilor care există cu bugetul de trezorerie.
Construirea unui bilanț previzional solicită cunoașterea unor relații contabile elementare,
cum ar fi:
- Imobilizările corporale nete la finele perioadei t sunt egale cu imobilizările corporale nete
din perioada t-1 la care se adaugă investițiile (la valoarea brută a perioadei) și din care se
deduc dotațiile perioadei în amortismente, precum și cesiunile sau dezinvestițiile
perioadei la valoarea lor contabilă;
- Stocurile de produse finite la finele perioadei t sunt egale cu stocurile de produse finite
în t-1 la care se adaugă cumpărările de materii prime și valoarea adăugată;
- Clienții și conturile atașate (furnizorii și conturile atașate) la finale perioadei t sunt egale
cu soldurile din t-1 la care se adaugă vânzările (sau cumpărările) perioadei și în care se
retranșează încasările (sau plățile) perioadei;
- Fondurile proprii la finele perioadei t sunt egale cu fondurile proprii în anul t-1 la care se
adaugă creșterile de capital ale perioadei și punerile în rezervă din contul de rezultate al
perioadei din care se deduc reducerile de capital și pierderile perioadei raportate
(perioadei următoare).
Procedurile de contabilizare similare vor fi aplicate tuturor celorlalte rubrici ale bilanțului
cu excepția posturilor de trezorerie active și/sau pasive. Această excepție indică faptul că pentru
aceste elemente de lichiditate nu se dispune de nici o informație directă (trezoreria este rezultanta
tuturor mișcărilor aferente celorlalte posturi bilanțiere).
În această logică, este clar că prin intermediul rubricilor de trezorerie bilanțul previzional
se va echilibra. Din punct de vedere tehnic demersul este următorul:
54

 Se determină valoarea previzibilă a tuturor posturilor de bilanț, cu excepția rubricilor
de disponibilități a plasamentelor și a creditelor bancare pe termen scurt;
 Se atribuie rubricii de disponibilități o sumă care corespunde nivelului unei încasări
minimale, pe care întreprinderea dorește să o păstreze în permanență în cursul
perioadei. Nevoia unei încasări minimale se justifică prin motive de:
- Precauție – trebuie prevenite problemele de trezorerie care decurg din
falimentul clienților, dificultăți sociale, erori de previziune asupra nivelului
vânzărilor;
- Speculație – trebuie să se dispună „de rezerve“ pentru a se putea cumpăra
materii prime într-o cantitate foarte mare, pentru a beneficia de o reducere de
preț;
- Tranzacție – este vorba de a diminua desincronizările încasărilor și a
cheltuielilor datorate anumitor factori asupra operațiunilor de producție și de
comercializare.
 Pe baza acestor date se compară totalul activului (inclusiv disponibilul minim) și
totalul pasivului:
- Dacă Total pasiv ˃ Total activ, există un surplus de lichidități care va putea
constitui obiect al plasamentelor și care va determina creșterea trezoreriei
active;
- Dacă Total pasiv ˂ Total activ, există o ruptură de lichidități care va trebui să
fie acoperită prin credite bancare pe termen scurt, ceea ce va constitui
trezorerie pasivă;
 Prin această metodă de ajustare a trezoreriei se va ajunge la echilibrarea bilanțului
previzional.
Pozițiile de trezorerie relevate prin intermediul bilanțurilor previzionale trebuie să
coincidă cu situațiile lichidității furnizate de bugetul de trezorerie.


6.3.Tabloul de fluxuri previzional


Pentru a definitiva planificarea financiară pe termen scurt este foarte utilă elaborarea unui
tablou de fluxuri previzionale, în fiecare lună sau la finele perioadei. Tabloul de fluxuri
previzionale este o sinteză relevantă a planificării financiare pe termen scurt, deoarece cuprinde
tot ceea ce se găsește în alte proiectări (conturi de rezultate previzionale, bilanțuri previzionale și
buget de trezorerie).
Tabloul de fluxuri previzional poate fi elaborat prin două metode:
 „indirect“ – pornind de la stările financiare clasice previzionale (conturi de rezultate
previzionale, bilanțuri previzionale) (fig. 15)
 „direct“ – pornind de la bugetul de trezorerie (fig. 16)
În ambele cazuri se obțin aceleași variații de trezorerie.





55


Rezultat net
+ Dotații amortismente
= Capacitatea de autofinanțare
- Distribuirea rezultatului
= Autofinanțare (1)

Rambursări împrumuturi
+ Investiții
= Variații strategice (2)

(1)+(2) = Variația FRN (3)

Variația stocurilor
+ Variația conturi clienți
+ Variația conturi furnizori
+ Variația provizorie
= Variația NFR (4)

(3)+(4) = Variația TN

Variația decouvertului
= Variația disponibilului
(ceea ce corespunde creșterii disponibilului în bilanțul previzional în raport cu
bilanțul inițial)

Variația TN
+ Variația disponibilului
= Variația decouvert
(ceea ce corespunde diminuării decouvertului între bilanțul inițial și bilanțul
previzional)


Fig. 15 Tabloul fluxurilor fundamentat pe contul de rezultate și bilanțuri previzionale


Încasări de exploatare
- Cheltuieli cu aprovizionări
- Cheltuieli fixe
- Cheltuieli financiare
= Trezorerie de exploatare
- Rambursări de împrumuturi
- Cheltuieli de investiții
= Variația TN

Fig. 16 Tabloul fluxurilor fundamentat pe bugetul de trezorerie

Sistemul financiar cuprinde o multitudine de instrumente care reprezintă activele financiare (ele se constituie în titluri financire – acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de creanţă);  Sistemul financiar presupune existenţa instituţiilor financiare (bănci, societăţi financiare, instituţii specializate în tranzacţii bursiere);  Titlurile financiare converg către pieţele de active financiare unde au loc tranzacţii cu aceste titluri. Pieţele de active financiare au diverse roluri. Pieţele bursiere asigură un rol de finanţare a întregii economii, pieţele monetare au rol de refinanţare a instituţiilor financiare iar pieţele de opţiuni şi pieţele futures intervin în acoperirea riscurilor financiare.  Tranzacţiile financiare şi activitatea instituţiilor şi pieţelor sunt guvernate de dispoziţii juridice şi tehnice de reglare (reglementari juridice, care vizează organizarea şi reglarea comportamentului financiar al primelor trei componente);  Compartimentul financiar al întreprinderii poate fi determinat de intervenţia anumitor variabile de reglare (rata dobânzii, cursul de schimb, cotaţiile la bursă). Gestiunea financiară a întreprinderii trebuie să asigure coordonarea instrumentelor sau a activelor financiare, a variabilelor de reglare şi a procedurilor în vederea realizării relaţiilor cu partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare. Cele 5 componente ale sistemului financiar pot fi reprezentate grafic astfel (fig. 2):

Fig. 2 Întreprinderea şi mediul său de afaceri În concluzie putem afirma că, gestiunea financiară costituie un ansamblu de metode de analiză şi de tehnici operative care permit întreprinderilor şi altor organisme să-şi asigure pătrunderea în condiţii cât mai sigure în mediul lor financiar.

2

1.2. Rolul gestiunii financiare a întreprinderii Rolul fundamental al gestiunii financiare a întreprinderii îl reprezintă maximizarea valorii acesteia sau maximizarea avuţiei proprietarilor săi. În cazul societăţilor pe acţiuni se va vorbi despre maximizarea avuţiei acţionarilor şi în cazul societăţilor cotate la bursă despre maximizarea cursului titlurilor. Maximizarea valorii întreprinderii necesită ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiţii care îl valorifică la o rentabilitate sperată superioară. a) Maximizarea valorii întreprinderii Gestiunea financiară are ca scop în primul rând, de maximizarea valorii întreprinderii. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate de întreprindere până la un anumit moment. Ea trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi activităţile viitoare în care va fi angajat patrimoniul. Bogăţia acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. De aceea, trebuie să se ţină cont de rezultatele aşteptate în viitor, ca urmare a exploatării patrimoniului acumulat. Valoarea întreprinderii, în acest caz, este o valoare anticipată. Ea ţine seama de valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activităţile întreprinderii. Maximizarea valorii întreprinderii este dependentă de nivelul performanţelor asigurate de activităţile întreprinderii şi de stăpânirea riscului de faliment şi a riscului financiar, în general. b) Menţinerea nivelului performanţelor financiare Gestiunea financiară trebuie să asigure menţinerea unui rezultat satisfăcător pe termen mediu şi lung. Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Gestiunea financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, cu efecte negative atât pentru întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.
Resurse financiare Resurse reale

Angajare a resurselor ÎNTREPRINDERE Recuperarea resurselor şi un eventual surplus PROIECTE SAU ACTIVITĂŢI

FURNIZORI DE RESURSE

Restituiri şi remunerări

Fig. 3 Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă

3

Creşterea profiturilor este importantă pentru întreprindere, dar nu este obiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciuda creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi printr-un venit superior. Cu cât este mai mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut. c) Stăpânirea riscurilor financiare Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. Gestiunea financiară studiază şi caută să controleze instabilitatea legată de anumite situaţii sau operaţiuni precum: riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate. De asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influenţele exercitate asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii, sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul instituţional: riscul administrativ şi riscul politic. Formele specifice riscului financiar sunt:  Riscul de exploatare este determinat de structura costurilor. Riscul de exploatare are în vedere structura costurilor întreprinderii. Repartiţia între costurile fixe şi costurile variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia nivelului producţiei şi vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile şi este deci mai riscantă. În cazul când producţia e scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de produse şi va obţine astfel pierderi. La modul general, creşterea părţii cheltuielilor fixe în cheltuielile întreprinderii se exprimă prin creşterea diferenţei între rezultatele obţinute în ipotezele cele mai favorabile şi cele obţinute în ipotezele cele mai pesimiste. Structura costurilor exercită astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.  Riscul îndatorării este legat de structura de finanţare a întreprinderii. Când întreprinderea contractează noi datorii, ea se obligă să obţină beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea şi rambursarea împrumuturilor contractate. Creşterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor şi determină un risc financiar propriu atunci când rentabilitatea economică a întreprinderii îndatorate este mai mică decât rata medie a dobânzii la creditele acordate.  Riscul de faliment. Situaţia de criză sau falimentul constituie sancţiunea posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii. Controlarea acestui risc explică pentru ce menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare. Crizele de solvabilitate nu conduc totdeauna la faliment. Când criza poate fi în final depăşită întreprinderea va scăpa de ameninţarea dispariţiei şi îşi va asigura supravieţuirea.  Riscul cursului de schimb valutar şi riscul ratei dobânzii. Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu monedele străine şi legate de evoluţia posibilă a ratei dobânzii.

4

d) Menţinerea solvabilităţii întreprinderii Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face faţă datoriilor sale, când acestea ajung la scadenţă. Mai concret, menţinerea solvabilităţii constă în rambursarea obligatorie a sumelor datorate împrumutătorilor şi altor creditori. În cazul unei întreprinderi insolvabile, creditorii nedespăgubiţi pot cere urmărirea bunurilor debitorului falimentar. Insolvabilitatea este defavorabilă deoarece perturbă funcţionarea întreprinderii. Ea presupune întotdeauna un cost şi determină o degradare a situaţiei economice a a debitorului falimentar. 1.3. Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare a întreprinderii Sarcinile fundamentale care revin finanţelor întreprinderii privesc menţinerea valorii acesteia, a performanţelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care întreprinderea se confruntată şi menţinerea solvabilităţii acesteia. Principalele sarcini operaţionale ale gestiunii financiare Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu fundamental al gestiunii financiare (de fapt se distribuie pe primele două faze). Ciclul fundamental al gestiunii financiare cuprinde (fig. 4):
1. Analiza financiară Analiza echilibrului financiar Analiza rezultatelor întreprinderii Analiza fluxurilor financiare Diagnosticul financiar al rentabilităţii şi riscului

-

2. Decizii financiare

Decizii de investiţii

Decizii de finanţare

Decizii de repartizare a profitului

Decizii de trezorerie - gest. trezoreriei - gest. ciclului de exploatare Gest. financiară pe termen scurt

Gest. financiară pe termen lung

3. Controlul de gestiune

Fig. 4 Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare 5

Faza urmăririi şi controlului proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de întreprindere.   Faza de diagnosticare sau analiza financiară care are în principal ca obiect aprecierea situaţiei şi a activităţii financiare a întreprinderii. 6 . Ele urmăresc şi efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii trezoreriei. pentru a pregăti adoptarea de măsuri concrete care să permită depăşirea lacunelor şi valorificarea avantajelor. Aceste trei categorii de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung. pe baza analizei mai multor soluţii pentru maximizarea valorii întreprinderii. cel mai adesea. Analiza financiară urmăreşte stabilirea unui diagnostic al situaţiei financiare necesar pentru fundamentarea politicii economico-financiare viitoare a întreprinderii. deciziile de finaţare şi deciziile de repartizare a profitului. Decizia financiară poate fi definită ca fiind procesul raţional de alegere a unei linii de acţiune. fie adaptarea sau revizuirea proiectelor iniţiale. ce însemnă fie o rectificare a traiectoriei şi apropierea de proiectele iniţiale. Ea duce la declanşarea unor măsuri de corecţie. Această fază permite. constatarea „diferenţelor“ între realizările efective şi proiectele iniţiale. Faza de formulare şi de aplicare a deciziilor financiare care se înscriu în perspectiva proiectelor pe termen lung şi mediu şi pun în mişcare operaţiunile de investiţii şi de finanţare. La nivel de întreprindere există trei mari categorii de decizii: deciziile de investiţii.

2. Această modalitate este aplicată mai ales în ţările anglosaxone. Ordonarea activelor după lichiditatea lor şi a pasivelor după exigibilitatea lor constituie o opţiune aplicată distinct în diferite ţări. bilanţurile stabilite pe bază de criterii omogene de ordonare trebuie să permită principii comune de analiză. Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanţier. Astfel. Necesitatea retratării informaţiei bilanţiere Bilanţul contabil nu permite să se efectueze direct un diagnostic financiar. având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările.4. financiare) numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită relaţiei lente a capitalurilor investite. respectiv imobilizările (necorporale. Aprecierea solvabilităţii 2. Se obţin astfel două mase de elemente: pasive mai mari de un an şi pasive mai mici de un an. O a doua modalitate de prezentare clasează elementele de activ după lichiditatea descrescătoare şi elementele de pasiv după exigibilitatea descrescătoare.3. 2. În acest sens există două modalităţi. profit nerepartizat). 2. 2.2. Cu toate diferenţele de prezentare. În România se foloseşte prima modalitate de ordonare deoarece contabilitatea aplicată este de tip francez. Pornind de la elementele conţinute în bilanţul contabil este necesară o ordonare prealabilă a posturilor de activ şi de pasiv strict după criterii de lichiditate – exigibilitate.1. 2. Diferenţierea dintre cele două modalităţi rezultă din aplicarea inversată a aceluiaşi criteriu fundamental de ordonare a elementelor bilanţului.5. se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii provenite de la asociaţi cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve. Estimarea echilibrului pe baza bilanţului funcţional 2. Astfel. Pasivele din bilanţul contabil trebuie rearanjate după exigibilitate recurgând la informaţiile din Anexa la bilanţ. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii Necesitatea retratării informaţiei bilanţiere Articularea bilanţului financiar Articularea bilanţului funcţional Estimarea echilibrului pe baza bilanţului financiar 2. în monedă. reclasificarea şi corectarea anumitor conturi. Se înscriu apoi activele circulante.2.1. Belgia. Exigibilitatea reprezintă însuşirea elementelor de pasiv de a deveni scadente la un anumit termen. Astfel. în activ se vor înscrie întâi elementele cele mai puţin lichide. Germania. O primă modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor de activ în ordinea lichidităţii crescătoare şi a elementelor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare.4. bilanţul contabil va suferi un număr de prelucrări înainte de a fi exploatat în analiza financiară. Această modalitate de prezentare este folosită în ţări ca: Franţa.4.1. iar apoi 7 . motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţări temporare. Aprecierea lichidităţii 2. Va trebui deci să fie adaptat exigenţelor analizei financiare. Lichiditatea reprezintă capacitatea unui activ de a se transforma la un termen determinat. corporale. dar şi fără pierdere de valoare. prin regruparea posturilor.

datorii pe termen scurt. Articularea bilanţului financiar Bilanţul financiar se obţine din bilanţul patrimonial. şi anume: capitaluri proprii. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe teren lung şi mediu cu scadenţă mai îndepărtată (mai mare de un an). Asupra activului patrimonial corecţiile urmăresc obţinerea a două mărimi şi anume: imobilizări nete şi active circulante. Analiza datoriilor în funcţie de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanţă pentru evaluarea riscului pe care-l implică îndatorarea întreprinderii. Imobilizări necorporale Imobilizări corporale Imobilizări financiare Din care mai puţin de un an Stocuri Creanţe Din care mai mari de un an Titluri de plasament Disponibilităţi băneşti Conturi de regularizare şi asimilate Din care mai mult de un an Prime de capital (de rambursare a ACTIV obligaţiunilor) ACTIV CORECTAT ACTIV IMOBILIZĂRI NETE ACTIVE CIRCULANTE Fig.capitalurile din surse publice (subvenţii. 5 Obţinerea activului bilanţului financiar Asupra pasivului corecţiile urmăresc obţinerea a trei mărimi. nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri permanente. provizioane şi alte fonduri). Practic. utile în analiza economico – financiară. aceste resurse nu au o anumită scadenţă deci. prin agregarea/divizarea anumitor date rezultând mărimi semnificative. numite şi resurse temporare. 2. datorii pe termen mediu şi lung. 8 .2. Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an.

7 Bilanţul financiar Pe baza bilanţului financiar este analizat riscul nerambursării datoriilor de către întreprindere şi structura sa financiară. 6 Obţinere pasivului bilanţului financiar Structura bilanţului financiar are două părţi:  partea de sus (nevoi permanente. etc CAPITALURI PERMANENTE NEVOI TEMPORARE RESURSE TEMPORARE Fig. ACTIV = NEVOI NEVOI PERMANENTE  Activ circulant net (mai mic de un an)  stocuri  creanţe-clienţi  titluri de plasament  disponibilităţi  Activ imobilizat net (mai mare de un an) PASIV = RESURSE  Capital social  Rezerve  Profit net nerepartizat  Provizioane pe perioade mai mari de un an  Datorii cu scadenţe mai mari de un an  Datorii cu scadenţe mai mici de un an  furnizori  Salariaţi  Stat  bănci.  partea de jos (nevoi temporare. ciclul de activitate.Capitaluri proprii Provizioane Din care mai puţin de un an Datorii Din care pe termen scurt Conturi de regularizare Din care mai puţin de un an PASIV CAPITALURI PROPRII DATORII PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG DATORII PE TERMEN SCURT PASIV CORECTAT Fig. resurse temporare) care evidenţiază conjunctura. respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin stabilirea elementelor care-l compun. răspunzând mai ales cerinţelor creditorilor acesteia. 9 .

Funcţia de exploatare cuprinde fluxurile de aprovizionare. formează activul şi respectiv pasivul de trezorerie. ca şi provizioanele. care acoperă nevoile de trezorerie). Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară desfăşurând în scopul dezvoltării sale anumite funcţii cum ar fi: funcţia de investiţie. funcţia de finanţare şi funcţia de exploatare. amortismentele şi provizioanele sunt asimilate resurselor proprii. În cadrul datoriilor se disting: datorii de exploatare şi în afara exploatării. Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară constă în facilitarea aprecierii vulnerabilităţii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluţia trezoreriei nete şi în evidenţierea interdependenţei dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale. bilanţul funcţional se prezintă în felul următor (fig. Funcţia de investiţie grupează imobilizările necorporale. a echipamentelor. generatoare de stocuri reale şi financiare. şi anume bilanţul funcţional. banca. În urma clasificării funcţiilor întreprinderii în trei categorii. de fapt ele completându-se reciproc. corporale şi financiare pe cele două categorii (de exploatare şi în afara exploatării).3. indiferent de durata lor de viaţă. care se reînnoiesc cu o anumită regularitate. mai mult sau mai puţin rapidă. Din această cauză este nevoia construcţiei unui alt bilanţ. între investiţiile productive şi participaţiile financiare. Funcţia de finanţare regrupează posturile de capitaluri proprii.2. Toate posturile din activul circulant sunt evaluate la valoarea brută. valori mobiliare de plasament) şi credite bancare curente. Analiza bilanţului funcţional este la fel de importantă în analiza financiară ca şi analiza bilanţului financiar. Activele imobilizate fiind reţinute în activ la valoarea lor brută. 8): ACTIV = NEVOI Funcţia de investiţie  Activ imobilizat brut  Activ circulant de exploatare (brut)  Activ circulant în afara exploatării (brut)  Activ de trezorerie PASIV = RESURSE  Capitaluri proprii  Amortismente şi provizioane  Datorii financiare  Datorii de exploatare  Datorii în afara exploatării  Pasiv de trezorerie Funcţia de finanţare Funcţia de exploatare Funcţia de exploatare Fig. cu scadenţa peste un an) şi împrumuturi bancare curente (datorii pe termen scurt. datorii financiare stabile (includ toate datoriile pe termen mediu şi lung. cât şi a opţiunilor de oportunitate ale dezvoltării. Această funcţie stă la baza strategiei de reînnoire. datoriile financiare indiferent de scadenţa lor.Articularea bilanţului funcţional Bilanţul contabil şi bilanţul financiar nu pot satisface integral cerinţele analizei financiare. 8 Bilanţul funcţional 10 . producţie şi vânzări. Deci pasivul se regrupează în: capitaluri proprii (capitaluri de origine internă şi capitaluri de origine externă) şi datorii. Posturile privind disponibilităţile băneşti (casa.

care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă. Acesta se determină ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor. între care se face apoi diferenţa.4. pasivul fiind apreciat după repartizarea rezultatului exerciţiului. bilanţul financiar serveşte aprecierii solvabilităţii şi lichidităţii întreprinderii. ca de exemplu în cazul încetării activităţii. Acest indicator interesează nu numai acţionarii şi proprietarii întreprinderii. Activ net contabil (ANC) = Total activ – Total datorii ANC este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilanţului financiar. dar se procedează la reevaluarea activelor patrimoniale şi eventual a datoriilor. imediat sau prin conversia unor active mai puţin lichide. Cele două categorii de resuse din pasiv sunt: resurse fără legătură cu exploatarea şi resurse generate direct de aceasta. În concluzie. 2. Aprecierea solvabilităţii se realizează cu următorii indicatori: a) Activul net contabil este construit pe baza datelor bilanţului financiar.4. dar în egală măsură şi creditorii pentru care 11 .1. b) Activul net corectat sau reevaluat utilizează datele bilanţului financiar. Structura bilanţului financiar permite confruntarea lichidităţii activelor şi a exigibilităţii pasivelor pentru a stabili dacă întreprinderea este capabilă. Cele două categorii de utilizări din activ sunt: una independentă de ciclul de producţie şi cealaltă legată direct de exploatare. c) Tot pentru aprecierea solvabilităţii şi a avuţiei acţionarilor se mai utilizează indicatorul situaţia netă.Astfel structurat. atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. El constituie garanţia creditorilor în cazul evoluţiei nefavorabile a activităţii întreprinderii. Estimarea echilibrului pe baza bilanţului financiar 2. Elementele de trezorerie apar în mod distinct. bilanţul evidenţiază două categorii de utilizări în activ şi două categorii de resurse în pasiv. Aprecierea solvabilităţii Aprecierea solvabilităţii constă în compararea activelor totale cu datoriile totale şi evidenţierea capitalurilor proprii rămase. SN = Capitaluri proprii – Subvenţii pentru investiţii – Provizioane sau SN = Total activ – Datorii totale – Subvenţii pentru investiţii – Provizioane Indicatorul SN este mai relevant ca ANC deoarece exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat. să-şi acopere datoriile exigibile la un moment dat.

Aprecierea lichidităţii Bilanţul financiar reprezintă principalul instrument de analiză a echilibrului dintre nevoile şi resursele de finanţare adică a echilibrului financiar.activul realizabil constituie gajul creanţelor lor. 2. ci şi solvabilitatea şi implicit pragul echilibrului financiar al întreprinderii.Nevoi permanente (în valoare netă) FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete FRF = Activ circulant net .valorile) asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete bilanţiere a acestora. În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar. pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:  CAPITALURI PERMANENTE > ACTIV IMOBILIZAT NET  FRF > 0 Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv. Această creştere este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de acumulări (de exemplu reporturi din exerciţiile precedente). dacă cesiunea elementelor de activ (excluzând non .exigibilitate). Fondul de rulment este rezultantă construirii după lichiditate şi exigibilitate a bilanţului financiar. Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară. Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă. constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit prin două modalităţi: FRF = Capitaluri permanente . fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare. În acest scop pot fi calculaţi câţiva indicatori foarte relevanţi pentru determinarea sănătăţii financiare a întreprinderii: a) Fondul de rulment (FR) Pentru aprecierea lichidităţii se calculează în primul rând indicatorul specific bilanţului financiar care este fondul de rulment. sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt. Acesta reflectă nu numai lichiditatea. ● Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar (bilanţul lichiditate . şi dacă nu apar datorii necontabilizate. după finanţarea 12 .4. Astfel situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichiditate. capitalurile permanente finanţează o parte din activele circulante. Aceasta este consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare.Datorii mai mici de un an (cu lichiditate < un an) şi pasive de trezorerie În această ipoteză.2.

 ACTIV CIRCULANT NET = DATORII PE TERMEN SCURT  CAPITALURI PERMANENTE = ACTIV IMOBILIZAT NET  FRF = 0 În această ipoteză.  ACTIV CIRCULANT NET < DATORII PE TERMEN SCURT  CAPITALURI PERMANENTE < ACTIV IMOBILIZAT NET  FRF < 0 Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt. Dar. contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. de asemenea. Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar. pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului. sub aspectul solvabilităţii sale. activele circulante acoperă „strict“ datoriile pe termen scurt. cel mai puţin probabilă.  CAPITALURI PERMANENTE = ACTIV IMOBILIZAT NET  FRF = 0 Această situaţie mai puţin probabilă implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora (se asigură echilibrul maselor bilanţiere pe aceeaşi durată). fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate. reflectă cel puţin la prima vedere.  CAPITALURI PERMANENTE < ACTIV IMOBILIZAT NET  FRF < 0 Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente. dar în egală măsură şi degajarea lichidităţilor excedentare. aprecierea precisă a perspectivelor solvabilităţii întreprinderii presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante şi a datoriilor pe termen scurt. Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii. Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. trei situaţii:  ACTIV CIRCULANT NET > DATORII PE TERMEN SCURT  CAPITALURI PERMANENTE > ACTIV IMOBILIZAT NET  FRF > 0 Activele circulante transformabile în lichidităţi într-un termen scurt (sub un an) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt (exigibile într-un interval de timp sub un an). Această situaţie generează un dezechilibru financiar care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă.integrală a imobilizărilor nete. pot fi evidenţiate. o situaţie defavorabilă sub aspectul solvabilităţii. o stare de dezechilibru. În acest sens este utilă situaţia creanţelor şi datoriilor întocmită în funcţie de lichiditatea şi respectiv exigibilitatea acestora. ● Fondul de rulment propriu este excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete şi se determină conform relaţiei: FR propriu = Capitaluri proprii – Imobilizări nete 13 .

Capitaluri permanente = Capitaluri proprii + Împrumuturi pe termen mediu şi lung Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul este denumit fond de rulment împrumutat. FR împrumutat > 0 Existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară. b) Nevoia de fond de rulment (NFR) Pornind de la un anumit echilibru. NFR = Nevoi temporare Resurse temporare (fără disponibilităţi) (fără credite bancare pe termen scurt) 14 .  FRF = 0 Amortizare totală a situaţiei de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară.  FRF < 0. bilanţul financiar pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR). FR împrumutat = FRF – FR propriu În urma analizei financiare se remarcă următoarele corelaţii dintre fondul de rulment financiar şi autonomia financiară a întreprinderii:  FRF > 0. FR împrumutat > 0 Evidenţiază existenţa unei situaţii de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară. FR împrumutat > 0 Valorile negative ale FRF şi FR propriu reflectă o situaţie de dezechilibru financiar şi o perspectivă riscantă (lipsă autonomie financiară. FR propriu < 0. FR propriu > 0. pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt. risc de insolvabilitate mare).  FRF > 0. FR propriu < 0. care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele temporare. Aceste situaţii scot în evidenţă rolul fondului de rulment propriu (valoare pozitivă) în asigurarea unui grad de autonomie. sau de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii. ● Fondul de rulment împrumutat reflectă măsura îndatorării pe termen lung.

Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil. chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.  efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau financiară. un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. atunci excedentul de finanţare. ea semnifică un surplus de resurse temporare. se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Se poate vorbi. Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a trezoreriei. în acest caz. Dacă nevoia de fond de rulment este negativă (NFR < 0). prin negocierea mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă. ea semnifică un surplus de nevoi temporare. adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. TN = FRF– NFR  Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii. se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite. În acest caz.  Trezoreria netă negativă (FRF < NFR) semnifică un dezechilibru financiar la încheierea exerciţiului contabil. în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Aceasta înseamnă fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment (FRF = NFR) şi întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie. întrucât întreprinderea dispune din abundenţă de lichidităţi care îi permit:  rambursarea datorilor financiare pe termen scurt. etc). în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRF > NFR). dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari. Această situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe. credite de scont.  Echivalenţa (egalitatea) între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat fără excedent sau deficit. diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă.Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0). sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente. 15 . c) Trezoreria netă (TN) În cazul analizei financiare.

154. TN > 0 Aceasta este o structură financiară foarte stabilă.Activele de trezorerie cuprind lichidităţile efective (disponibilităţi) şi potenţiale (valori mobiliare de plasament (VMP). determinat conform relaţiei: CF = TN1 – TN0 TN1 = trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului contabil TN0 = trezoreria netă la începutul exerciţiului contabil Dacă fluxul monetar net al exerciţiului. FR > 0.  NFR > 0. fondul de rulment este pozitiv dar insuficient pentru a acoperi ansamblul nevoilor ciclului de exploatare. al nevoii de fond de rulment şi al trezoreriei nete conferă structurii bilanţiere mai mult sau mai puţin echilibru. TN > 0. Editura Lamy/Les Echos.  FR < 0. această situaţie poate ascunde o subutilizare a excedentelor de lichidităţi. este într-adevăr important pentru că acoperă în întregime nevoile ciclului de exploatare şi degajă lichidităţi disponibile. Ea este caracteristică întreprinderilor în dificultate şi care sunt salvate numai prin credite bancare pe termen scurt din care este finanţată nu numai nevoia de fond de rulment ci şi o parte de imobilizări. respectiv cash – flow – ul perioadei. Dar. FR > 0. O valoare negativă a cash – flaw-ului sugerează o situaţie inversă. d) Cash-flow-ul perioadei (CF) reprezintă creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului contabil analizat. Paris. acesta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor. este pozitiv. Situaţii tipice de echilibru1 Nivelul relativ al fondului de rulment. NFR < 0 1 Douhane Amar. p. TN < 0 Această situaţie descrie o poziţie dezechilibrată şi purtătoare de riscuri. 1994. NFR > 0. De aici rezultă necesitatea de a recurge la credite de trezorerie care pot fi surse de pericol în caz de neîncredere a furnizorilor de capital pe termen scurt. o confirmare a majorării valorii proprietăţii. Aceasta este o situaţie specifică întreprinderilor ce înregistrează o puternică creştere şi care prin urmare întâmpină serioase probleme de trezorerie datorate “umflării” nevoii de fond de rulment. în acest caz. Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash – flow.Déchiffer et analyser les comtes de l’entreprise. Cele şase cazuri care vor fi prezentate rezumă eventualele situaţii tipice ce pot fi întâlnite în practică.  NFR > 0. Rochhi Jean Michel . în consecinţă o îmbogăţire a activului net real. 16 . Fondul de rulment. TN < 0 În acest caz.  FR < 0.

Această situaţie poate fi tolerată dacă întreprinderea a reuşit să câştige încrederea furnizorilor. TN < 0 Structura financiară dezechilibrată deoarece o parte a activelor imobilizate este finanţată prin resurse ciclice de origine bancară (credite de trezorerie) pe de o parte cât şi prin resurse de exploatare pe de altă parte.  Nevoia de fond de rulment NFRT = Nevoi de exploatare şi – Resurse de exploatare şi în afara exploatării în afara exploatării 17 . ci a unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare (stocuri + creanţe de exploatare – datorii de exploatare). Dacă „FR disponibil“ va fi superior sau inferior nevoilor angajate de exploatare („FR util“). Fondul de rulment funcţional Fondul de rulment funcţional mai poartă denumirea şi de fond de rulment net global (FRNG). realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă. sau dimpotrivă va fi obligată să angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare. o sursă permanentă de finanţare a nevoilor ciclului de exploatare. nevoia de fond de rulment. a unei părţi de imobilizări. trezoreria şi se studiază apoi relaţiile dintre ele. 2. FR < 0. FR > 0. Relaţia de determinare a FRNG este: FRNG = Resurse durabile – Nevoi stabile (Activ imobilizat brut) (inclus amortizări şi provizioane)  FRNG = (Nevoi ciclice + Trezoreria) – (Resurse ciclice + Resurse de trezorerie) În optica funcţională. întreprinderea va avea lichidităţi. Excedentele de resurse financiare stabile şi o exigibilitate a datoriilor pe termen scurt inferioară în raport cu lichiditatea activelor circulante.Structura financiară dezechilibrată deoarece este susţinută numai prin creditefurnizori.5.  TN > 0. Termenele de amânare a plăţii datoriilor către furnizori vor constitui. în această situaţie.  NFR < 0. Estimarea echilibrului pe baza bilanţului funcţional Prin intermediul analizei funcţionale se obţin trei mari subansambluri logice care există în patrimoniul întreprinderii – fond de rulment. vor alimenta o trezorerie abundentă. asigurând totodată o trezorerie pozitivă. NFR < 0 Situaţia este foarte favorabilă.

TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie (Trezoreria activă) (Trezoreria pasivă) Cu cât pasivele de trezorerie cresc. NFRT = NFRE + NFRAE NFRE = Active ciclice de exploatare – Resurse ciclice de exploatare NFRAE = Active ciclice în afara exploatării – Resurse ciclice în afara exploatării  Trezoreria În concepţia funcţională trezoreria este definită în raport cu fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment. Dacă FRNG < NFRT.NFR TN = FRNG – (NFRE + NFRAE) Dacă FRNG > NFRT. Dacă FRNG este mai mic decât NFR înseamnă că FRNG nu finanţează decât o parte a NFR iar diferenţa trebuie să fie acoperită prin credite de trezorerie. Dacă FRNG este mai mare decât NFR înseamnă că FRNG finanţează în totalitate NFR şi există un excedent de resurse care se regăseşte în trezorerie. 18 .Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE). situaţia financiară a întreprinderii este considerată bună. Ecuaţia fundamentală a trezoreriei este: TN = FRNG . fiind necesară recurgerea la credite pe termen scurt sau descoperiri de cont (solduri creditoare ale conturilor la bănci). regrupând tot ceea ce nu cuprind aceste prime componente ale bilanţului funcţional. În optica analizei funcţionale. cu atât mai mult situaţia financiară a întreprinderii devine vulnerabilă. Nu înseamnă întotdeauna că un dezechilibru al trezoreriei conduce la insolvabilitate şi risc de neplată. întreprinderea este vulnerabilă. dacă recurge în cea mai mare parte la finanţări prin credite bancare pe termen scurt. situaţia financiară a întreprinderii constă înt-un dezechilibru al trezoreriei.

V. 9 Tabloul soldurilor intermediare de gestiune Cifra de afaceri (CA) Acest indicator se calculează prin însumarea producţiei vândute (P. 605. 602. 771 ct. 635 ct. 702. Analiza rezultatelor întreprinderii 3.2. Soldurile intermediare de gestiune 3. Ratele privind rotaţia capitalurilor 3. 642. 645 ct. 721. 62 ct. 603.) cu vânzările de mărfuri (V): 19 .Ajustări de valoare privind activele circulante . Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). 758 ct.Cheltuieli extraordinare . 703. 61.Costul mărfurilor vândute = MARJA COMERCIALĂ Producţia vândută (cifra de afaceri) ct.Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale .Alte cheltuieli din exploatare (despăgubiri. 641. 691 Fig. 604. Capacitatea de autofinanţare 3. 601. 606.Cheltuieli cu personalul = EXCEDENT BRUT DE EXPLOATARE (INSUFICIENŢĂ) + Alte venituri din exploatare .Impozite şi taxe .3. 741 ct. 704.3. 711 ct.607 ct.Ajustări privind provizioanele = REZULTATUL EXPLOATĂRII (Profit sau Pierdere) + Venituri financiare . donaţii şi activele cedate) . 722  Producţia stocată (variaţia stocurilor)  Producţia imobilizată = PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI MARJA COMERCIALĂ + PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI . 608. 76 ct. 6812-7812 ct. 705. 658 ct.707 ct. 671 ct. 708 ct.1.Impozit pe profit = REZULTAT NET AL EXERCIŢIULUI (Profit net) ct. 654 + 6814 . 706. 701. 6811 + 6813 .754 -7814 ct. Vânzări de mărfuri .Cheltuieli financiare = REZULTAT CURENT (înaintea impozitării) +Venituri extraordinare .Consumurile provenite de la terţi = VALOAREA ADĂUGATĂ + Subvenţii pentru exploatare .7813 ct. Soldurile intermediare de gestiune Sodurile intermediare de gesiune reprezintă nivele tranzitorii în formarea rezultatului final.1. 66 ct.

acţionari. cost de producţie (producţie stocată şi producţie imobilizată). Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii. PE = Producţia vândută ± Producţia stocată ± Producţia imobilizată Valoarea adăugată (VA) exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie (forţă de muncă şi capital). dar totuşi reflectă mai bine nivelul activităţii unei întreprinderi decât indicatorul cifra de afaceri. mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare. Marjele comerciale ridicate corespund în general întreprinderilor specializate în comerţ de lux sau comerţ tradiţional. Marja comercială (MC) (adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi comercială). este indicatorul indispensabil pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. care asigură şi service după vânzare. suma marjei comerciale generată de cifra de afaceri realizată. producţia stocată şi producţia imobilizată. în special pentru stabilirea consumurilor provenind de la terţi. întreprinderile care dispun de suprafeţe comerciale mari şi practică metode de vânzare prin autoservire. întreprindere. Valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a sa: salariaţi. creditori. în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Activitatea comercială presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor.CA = PV+V La întreprinderile cu activitate mixtă. Dar. stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare. MC = Venituri din vânzări de mărfuri – Costul de cumpărare al mărfurilor vândute Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanţelor unei activităţi comerciale. vor înregistra marje comerciale mai reduse. Producţia exerciţiului (PE) (în cadrul activităţii industriale) include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate“ de întreprindere pentru a fi vândute. peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi. Practica demonstrează că două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza cu aceeaşi cifră de afaceri marje comerciale diferite. Formula de calcul al acestui indicator este: VA = MC + PE – Consumuri provenite de la terţi Valoarea adăugată nu este evidenţiată în contul de profit şi pierdere. cifra de afaceri evidenţiază vânzările de mărfuri şi producţia vândută. stat. contul de profit şi pierdere conţine elementele necesare pentru determinarea VA. producţia exerciţiului va include trei elemente: producţia vândută. în timp ce la întreprinderile industriale aceasta reflectă doar producţia vândută. 20 . Din contră. Producţia exerciţiului este o sumă de valori neomogene: preţ de vânzare (producţia vândută).

reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări.de politica de dividend (deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net). . Sub acest aspect.Regrupând fluxurile financiare din contul de profit şi pierdere. sub forma de impozite. b) Excedentul brut al exploatării este independent: . . taxe. Excedentul brut al exploatării (EBE) sau. acţionarilor (dividende).„furnizorilor“ de capitaluri. . . taxe şi cheltuieli de personal. vărsăminte asimilate şi impozit pe profit (minus subvenţiile de exploatare).diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit). c) Excedentul brut al exploatării reprezintă o sursă financiară fundamentală pentru întreprindere.de politica fiscală. după caz Insuficienţa brută de exploatare (IBE).de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de calcul a amortizării). . resursa principală a întreprinderii. pe de altă parte. Rolul excedentului brut al exploatării în analiza financiară poate fi urmărit sub trei aspecte: a) Excedentul brut al exploatării este o măsură a performanţelor economice al întreprinderii. . .întreprinderii.asigurarea finanţării întreprinderii care antrenează cheltuieli financiare. se poate arăta că acesta revine: .personalului şi organismelor sociale. cu influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii finale şi a capacităţii de dezvoltare a întreprinderii. cu personalul + Impozite şi taxe) Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare. . sub formă de cheltuieli financiare şi dividende. . Un excedent brut al exploatării suficient de mare va permite întreprinderii: . sub forma cheltuielilor cu personalul. se pot prezenta două aspecte:  majorarea cheltuielilor cu personalul poate angaja o creştere a valorii adăugate. care va fi utilizată pentru: 21 .de elementele extraordinare (nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul extraordinar). în aval de distribuirea valorii adăugate. sub formă de autofinanţare. în timp ce rezultatul şi rentabilitatea întreprinderii se pot produce brusc.de politica financiară a întreprinderii (nu este influenţat de veniturile şi cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii).statului. . EBE (sau IBE) = (VA + Subvenţii de exploatare) – (Ch. În legătură cu rolul valorii adăugate în interpretarea structurii de exploatare a unei întreprinderi.acoperirea riscurilor din provizioanele constituite. se stabileşte ca diferenţă între valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare) pe de o parte şi impozite.  creşterea valorii adăugate poate fi rezultatul creşterii stocurilor de produse finite fabricate la costuri foarte ridicate pe care piaţa va fi incapabilă să le absoarbă datorită preţurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice. indicatorul va fi reţinut în calculul rentabilităţii economice (EBE/capital economic) sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/CA).

Nefiind perturbat de elementele extraordinare. Se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile exploatării. Rezultatul exploatării (RE) (profit sau pierdere) priveşte activitatea de exploatare normală şi curentă a întreprinderii. Utilizarea sa este uneori nerelevantă din motiv că veniturile şi cheltuielile extraordinare ale unui exerciţiu nu se referă întotdeauna la aceeaşi operaţie. acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive. Rezultatul net al exerciţiului (RNE) RNE = RC ± Rezultat extraordinar – Impozit pe profit Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise. corporale şi necorporale . cât şi de cel al activităţii financiare. a impozitului pe profit şi dividendelor.Ajustări de valoare privind activele circulante . RE = EBE +Alte venituri din exploatare . donaţii şi activele cedate) . obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate).Alte cheltuieli din exlpoatare (despăgubiri. astfel el va rămâne doar cu potenţial de finanţare. Rezultatul din exploatare + Venituri financiare = Rezultatul economic Rezultatul curent (RC: profit sau pierdere) este determinată atât de rezultatul exploatării normale şi curente. Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale. RC este deci rezultatul tuturor operaţiilor curente ale întreprinderii. RC =RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare Rezultatul extraordinar Rezultatul extraordinar =Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare Indicatorul se referă la operaţiile cu caracter extraordinar.Ajustări de valoare privind imob.- menţinerea sau creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii. constituie sursă de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de însăşi activitatea întreprinderii.Ajustări privind provizioanele Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare. plata cheltuielilor financiare. rambursarea împrumuturilor angajate anterior. Profitul net nerepartizat. 22 .

686-ct 786) B. 6814-7814) + Ajustări privind provizioanele + Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active circulante + Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital (ct. 7583) . 6583) . Capacitatea de autofinanţare (CAF) Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar.Cheltuieli extraordinare .3.Venituri din subvenţii pentru investiţii (ct. A. 7584 Venituri din subvenţii pentru investiţii (b) cu excepţia ct.. pe baza fluxurilor financiare sau din analiza cash – flow-urilor întreprinderii).Alte cheltuieli de exploatare (b) + Venituri financiare . Metoda deductivă EBE (IBE) + Alte venituri din exploatare (a) . CAF este o resursă internă aflată în permanenţă la dispoziţia întreprinderii. 23 .Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active circulante“ (ct.Impozit pe profit = CAF a exerciţiului (a) cu excepţia ct.Cheltuieli financiare (c) + Venituri extraordinare . 6583 cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital (c) cu excepţia . Astfel spus.Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital (ct. Capacitatea de autofinanţare poate fi determinată prin două metode: deductivă şi adiţională. Metoda adiţională CAF = RNE + Cheltuieli calculate şi neplătibile – Venituri calculate şi neîncasabile RNE + Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale + Ajustări de valoare privind activele circulante (doar ct. destinat să remunereze capitalurile proprii şi să autofinanţeze politica de investiţii din exerciţiile viitoare. 7583 Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital şi ct.2. puse în evidenţă de structura contului de profit şi pierdere. 7584) = CAF a exerciţiului Capacitatea de autofinanţare degajată în cursul exerciţiului de ansamblul operaţiilor de gestiune nu va avea decât un caracter potenţial dacă nu este susţinut de mijloace financiare efective (o trezorerie efectiv disponibilă rezultată din studiul echilibrului financiar pe baza bilanţului.

Autofinanţarea de menţinere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuieli pentru menţinerea potenţialului productiv. Autofinanţarea netă este partea din autofinanţarea brută din care se formează sursele proprii ale întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite. deci a nivelului atins de patrimoniu. adică din profitul care rămâne după participarea angajaţilor la profit precum şi remunerarea asociaţilor sau acţionarilor. poate constitui de asemenea o resursă a acestei autofinanţări. Autofinanţarea globală = CAF – Dividende distribuite Autofinanţatarea reflectă bogăţia reţinută de întreprindere şi constituie o resursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor. Autofinanţarea globală are două componente: autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea netă. Principalele „izvoare“ de formare a autofinanţării de menţinere sunt: .Tipuri de autofinanţare Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţarea globală (totală). respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de producţie şi acoperirea riscurilor de exploatare. Partea din fondul de amortizare care depăşeşte deprecierea reală a imobilizărilor. Rotaţia stocurilor se determină pe elemente ale stocurilor astfel: a) Rotaţia stocului de mărfuri Rotatia stocului de marfuri  Stoc mediu de marfa  360 Costul de cumparare al marfurilor vandute 24 . 3. Indicatorul global al nevoii de fond de rulment Acest indicator permite evaluarea globală a NFR în raport cu nivelul activităţii. Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa. Autofinanţarea netă asigură finanţarea proprie a întreprinderii care constituie gajul posibilităţilor sale de dezvoltare în viitor. Autofinanţarea este determinată de creşterea resurselor obţinute din propria activitate şi care vor rămâne în mod permananet la dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea activităţii viitoare.provizioanele.3. Indicatorul global al NFR  NFR Cifra de afaceri cu TVA inclusă  2. având ca efect o creştere a patrimoniului.amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor). Autofinanţarea netă = Autofinanţarea brută – Cheltuieli pentru menţinerea potenţialului productiv Autofinanţarea netă se constituie în principal din profitul net repartizat pentru fondurile proprii. .Ratele privind rotaţia capitalurilor 1.

d) Rotaţia stocului de produse finite Rotatia stocului de produse finite  Stoc mediu de produse finite  360 Cost complet Acest indicator se exprimă în număr de zile de cost complet. 3. Rotaţia creditului furnizori Rotatia creditului furnizori  Datorii furnizori .Acest indicator se exprimă în număr de zile de cost de achiziţie a mărfurilor vândute. 25 .Avansuri primite  360 Cifra de afaceri ( cu TVA) Acest indicator se exprimă în număr de zile de cifră de afaceri (cu TVA inclusă). Rotaţia creditului clienţi Rotatia creditului clienti  Creante clienti  Efecte scontate nescadente . c) Rotaţia stocului de produse în curs şi semifabricate Rotaţia stocului de Stoc mediu de produse si semifabric ate  360 produse în curs şi Costul productiei in curs si semifabric atelor semifabricate Acest indicator se exprimă în număr de zile de cost de producţie al producţiei în curs şi semifabricatelor. b) Rotaţia stocului de materii prime şi materiale Rotaţia stocului de  Stoc mediu de materii prime si materiale  360 Consumuri de materii prime si materiale materii prime şi materiale Acest indicator se exprimă în număr de zile de consumuri materiale. 4.Avansuri varsate  360 Cumparari (cu TVA)  Servicii exterioare (cu TVA) Acest indicator se exprimă în număr de zile cumpărate şi prestări servicii.

în dinamică.1. ∆ FRNG = ∆ Resurse durabile . adică variaţia fondului de rulment net global (∆ FRNG).3. Aceste decalaje apar sub formă de stocuri. cât şi a fluxurilor de capital şi dobânzilor generate de activitatea financiară şi extraordinară a întreprinderii în cursul exerciţiului. Tabloul de finanţare cuprinde două părţi: Prima parte analizează modul de realizare. Această 26 .2. în cursul exerciţiului echilibrul funcţional. Fluxurile de trezorerie 4.∆ Nevoi stabile Punctul de plecare în construcţia tabloului îl reprezintă excedentul brut de exploatare evidenţiat în contul de rezultate. Această preocupare antrenează două consecinţe:  consecinţele decalajului între momentul efectuării operaţiilor şi cel al încasărilor sau plăţilor propriu-zise care afectează trezoreria. Creşterea fondului de rulment net global evidenţiază ameliorarea structurii financiare a întreprinderii şi are la origine creşterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. fiind unică se va modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru investiţii.1. operaţia are incidenţă imediată asupra trezoreriei. creanţe şi datorii de exploatare sau în afara exploatării la cele două niveluri ale bilanţului funcţional sub forma nevoii de fond de rulment (NFRE şi NFRAE). Echilibrul financiar dinamic al întreprinderii 4. în timp ce creditele comerciale acordate sau obţinute generează decalaje de plăţi nefavorabile şi respectiv favorabile. În cazul plăţilor în numerar. la sfârşitul exerciţiului faţă de începutul acestuia. Tabloul fluxurilor de trezorerie 4. Trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al cheltuielilor şi veniturilor exerciţiului ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a stocurilor de creanţe şi datorii. cheltuieli plătibile) şi cele contabile de redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea impact asupra trezoreriei (operaţii generatoare de venituri şi cheltuieli calculate). ca sursă potenţială pentru capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.4. a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional (nevoi şi resurse). Tabloul de finanţare Tabloul de finanţare arată cum s-a realizat. Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale întreprinderii asupra trezoreriei. Această parte a tabloului este rezultatul politicii de investiţii şi de finanţare promovată de întreprindere în decursul perioadei analizate. Trezoreria întreprinderii.  este necesar să se facă distincţie între operaţiile generatoare de fluxuri monetare reale (venituri încasabile. Tabloul de finanţare 4.

Scăderea fondului de rulment net global dovedeşte un dezechilibru financiar care. ∆ FRNG = ∆ Activ circulant brut (inclusiv active de trezorerie) . Reducerea fondului de rulment net global poate fi determinată de creşterea activelor imobilizate şi/sau de diminuarea resurselor stabile. deci a fondului de rulment net global. evidenţiind aspectele conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. în timp ar trebui să permită ameliorarea rezultatelor (cheltuieli financiare mai mici). 10): Utilizări Resurse 1.creştere dovedeşte capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent monetar net din operaţiile de investiţii şi finanţare pe termen lung (partea superioară a bilanţului) şi din activitatea de exploatare (partea inferioară a bilanţului) şi de a-şi îmbunătăţi sensibil situaţia trezoreriei. diminuarea surselor durabile reflectă degradarea situaţiei financiare datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune sau poate fi consecinţa rambursărilor împrumuturilor care.∆ Datorii pe termen scurt (inclusiv pasive de trezorerie) În formă simplificată tabloul de finanţare arată în felul următor (fig. A doua partea a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional. Aceasta înseamnă că întreprinderea a investit foarte mult. Această parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment) în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (nevoi şi resurse ciclice) şi a echilibrului monetar între încasări şi plăţi. Pe de altă parte. conduce la un dezechilibru cronic al trezoreriei şi implicit la creşterea riscului de faliment al întreprinderii.Utilizări pe termen scurt 2. iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să-i permită reconstituirea fondului de rulment. corelat cu o creştere a nevoii de fond de rulment.Resurse pe termen lung Creşterea activelor imobilizate (brute) Creşterea capitalurilor permanente Scăderea capitalurilor permanente Scăderea activelor imobilizate (brute) TOTAL TOTAL Δ FRNG (creştere) Δ FRNG (scădere) 2. Resurse pe termen scurt Creşterea activelor circulante (brute) Creşterea datoriilor pe termen scurt Scăderea datoriilor pe termen scurt Scăderea activelor circulante (brute) TOTAL TOTAL Δ NFRT (scădere) Δ NFRT (creştere) Variaţia nevoii de fond de rulment de exploatare + Variaţia nevoii de fond de rulment în afara exploatării ΔTN (creştere) ΔTN (scădere) Fig.Utilizări pe termen lung 1. 10 Tabloul de finanţare 27 .

Atât prima parte. numai dacă activitatea sa degajă. Menţinerea echilibrului fluxurilor de trezorerie este o condiţie necesară funcţionării întreprinderii în viitor. sub forma fluxurilor de trezorerie. în special de pe piaţa financiară sau plasarea excedentului de trezorerie. Astfel. pieţele sale. Scopul analizei este să identifice cauzele care explică evoluţia acoperirii necesarului de fond de rulment pentru exploatare de către fondul de rulment funcţional.  Operaţii de investiţii şi de finanţare care generează excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare (ETOIF). O întreprindere poate fi considerată viabilă. concurenţii săi şi constrângerile exterioare.2. în ceea ce priveşte nivelul său de formare cât şi modul de utilizare. Trezoreria constituie deci. 4. trezoreria poate fi utilizată. Acest indicator se calculează după relaţia: ETE = Încasări din exploatare – Plăţi din exploatare 28 . un instrument de acţiune la dispoziţia managerilor întreprinderii pentru realizarea obiectivelor lor strategice. fie pentru achiziţionarea echipamentelor indispensabile creşterii interne. având şi un rol strategic. în mod permanent trezorerie. Această poziţie strategică satisfăcătoare generează importante fluxuri financiare care-i permit întreprinderii procurarea capitalurilor externe. Trezoreria permite aprecierea performanţelor întreprinderii. cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi sold. gajul flexibilităţii întreprinderii. Excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. El provine din următoarele operaţii:  Operaţii de gestiune prin care se degajă excedentul de trezorerie al operaţiilor de gestiune (ETOG) şi excedentul de trezorerie al exploatării (ETE). fie pentru procurarea titlurilor de participaţie care vizează creşterea externă. dar cu semn opus. Fluxurile de trezorerie Toate operaţiunile pe care întreprinderea le realizează se regăsesc imediat sau la termen. Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este: ∆ FRNG = ∆ NFRT + ∆ TN Tabloul de finanţare conduce la înţelegerea politicii de finanţare şi de diagnosticare a riscului de faliment. Formarea trezoreriei (cash-flow-ului) este dovada poziţiei strategice a întreprinderii în raport cu produsele sale. Întreprinderea trebuie să fie în permanenţă preocupată de plasarea eficientă a excedentului global de trezorerie pe termen scurt (în condiţii de rentabilitate şi lichiditate maxime şi risc redus) înainte ca acesta să fie angajat în deciziile strategice pe termen lung. Aceste operaţii degajă în cursul exerciţiului un excedent (sau un deficit) de trezorerie denumit Excedent (sau deficit) de trezorerie al exploatării. Trezoreria constituie de asemenea. 1) Execedentul de trezorerie al exploatării (ETE) Operaţiile de expolatare ocupă un rol foarte important în cadrul operaţiilor de gestiune.

din acest punct de vedere informaţii privind vulnerabilitatea întreprinderii. prezintă interes care au fost arbitrajele efectuate de managerii întreprinderii pentru procurarea noilor resurse stabile. În acest caz prezintă interes mărimea prelevărilor obligatorii care afectează această trezorerie ca şi partea care rămâne la dispoziţia managerilor întreprinderii reprezentând fluxul de trezorerie disponibil (FTD).3. Studiul fluxurilor de trezorerie permite aprecierea flexibilităţii trezoreriei şi furnizează. Excedentul de trezorerie global (ETG) este evaluat pornind de la excedentul brut global (EBG) şi de variaţia nevoii de fond de rulment (∆ NFRT) conform relaţiei: 29 . Tabloul fluxurilor de trezorerie Tabloul fluxurilor de trezorerie apreciază într-o logică financiară şi globală coerenţa deciziilor strategice luate de întreprindere. Structura tabloului se fundamentează pe următoarea logică financiară: .demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziţia întreprinderii. în special pentru finanţarea investiţiilor. această trezorerie. . .tabloul urmăreşte. să evidenţieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie (ETG) din întreaga sa activitate. evidenţiindu-se astfel logica deciziilor de investiţii luate de managerii întreprinderii.în cazul în care trezoreria disponibilă (FTD) este insuficientă pentru acoperirea investiţiilor nete. în primul rând.CAF 4.trebuie să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a conserva în totalitate sau parţial. .Încasările din expoatare = Cifra de afaceri – Creşterea creditelor clienţi Plăţile pentru exploatare = Cheltuieli pentru – Creşterea datoriilor – Creşterea altor datorii exploatare către furnizori de exploatare 2) Excedentul trezoreriei degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune (ETOG) ETOG = CAF – ΔNFRT – Producţia imobilizată 3) Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare (ETOIF) ETOIF = Resurse durabile (altele decât CAF) – Nevoi stabile .

ambele fiind considerate prelevări obligatorii. trebuie luate măsuri pentru accelerarea rotaţiei nevoii de fond de rulment. de nivelul rezultatelor de gradul de dezvoltare a activităţii întreprinderii. atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinanţare a investiţiilor interne (active corporale şi necorporale) şi a investiţiilor externe (în active financiare). pe de o parte. Dacă fluxul de trezorerie disponibilă înregistrează valori negative pe mai mulţi ani. impozit pe profit şi dividende) şi rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate reporta în timp. Dacă excedentul de trezorerie global este acoperitor pentru toate datoriile scadente ale exerciţiului. 30 . integral.∆ NFRT EBG = EBE ± alte venituri sau cheltuieli pentru exploatare + venituri financiare încasabile ± alte venituri sau cheltuieli extraordinare încasabile sau plătibile (fără preţul de cesiune al imobilizărilor) Noţiunea de excedent brut global se distinge de aceea de capacitate de autofinanţare. În consecinţă menţinerea echilibrului trezoreriei globale presupune un efort continuu de gestionare a nevoii de fond de rulment. Aceste prelevări obligatorii nu depind de voinţa prezentă a managerilor ci de deciziile anterioare privind structura financiară (dobânzi. Acest indicator este foarte util şi pentru aprecierea coerenţei deciziilor strategice.) depinde. iar pe de altă parte.ETG = EBG . trezoreria creată de activitatea întreprinderii fiind mai întâi utilizată pentru prelevarea finanţărilor obligatorii şi mai apoi pentru investiţii. precum şi coerenţa deciziilor financiare. întrucât nu ţine seama de cheltuielile financiare plătibile şi nici de impozitul pe profit. Excedentul de trezorerie global (ETG. la dispoziţia întreprinderii asigură o anumită flexibilitate. Fluxul de trezorerie disponibil (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către managerii întreprinderii. cu atât mai mult creşterea este autofinanţată. Acest flux de trezorerie. Dimpotrivă. Cu cât fluxul este mai mare (puternic pozitiv). Ordinea utilizării trezoreriei nu este indiferentă. rambursări şi dividende) sau de legislaţia fiscală (impozit pe profit). trebuie fixate marje comerciale suficient de ridicate pentru acoperirea creşterii nevoii de fond de rulment. în timp ce stagnarea sau reducerea activităţii poate diminua nevoia de fond de rulment şi determină creşterea trezoreriei globale. Dacă se optează pentru o strategie de dezvoltare rapidă a vânzărilor. creşterea cifrei de afaceri se concretizează în general într-o creştere a nevoii de fond de rulment şi implicit o diminuare a trezoreriei globale. Astfel. Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor (dobânzi. dacă se preferă o politică comercială agresivă. viitorul economic al întreprinderii este compromis (întreprinderea riscă să frâneze investiţiile) şi chiar sănătatea sa financiară (imposibilitatea de a face faţă prelevărilor obligatorii). care presupune reducerea preţurilor de vânzare. de structura nevoii de fond de rulment.

variaţia creditelor bancare curente Fig. 11 Tabloul fluxurilor de trezorerie N. necorporale şi financiare) -subvenţii pentru investiţii primite +variaţia altor imobilizări în afara exploatării -cesiunea imobilizărilor C = INVESTIŢII NETE Creşterea sau reducerea capitalului +împrumuturi financiare noi D = APORTURI LA RESURSELE STABILE (aporturi externe) E= VARIAŢIA TREZORERIEI : (B+D) – C = Variaţia disponibilităţilor .2 N–1 N 31 .EXPLICAŢII Excedent brut global -variaţia nevoii de fond de rulment A = EXCEDENT DE TREZORERIE GLOBAL (ETG) -cheltuieli financiare -impozit pe profit -dividente plătite în cursul anului -rambursări de împrumuturi financiare B = FLUX DE TREZORERIE DISPONIBILĂ (FTD) (după prelevările obligatorii) Investiţii interne şi externe (corporale.

Rata marjei brute de exploatare 3. 5.1. 5. 1. 1.3. Ratele de rentabilitate comercială Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii la formarea rezultatului. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului de exploatare structural 5. Analiza pe baza sistemului de rate 5. O marjă 32 .2. 6.1.1.1.1. Sensibilitatea rezultatului în raport cu nivelul de activitate 5.3.2. Ratele de rentabilitate 5.3.Ratele privind structura activului şi pasivului 5. Există următoarele categorii de rate: Nr.1.2.1.3. Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate.1.Ratele echilibrului financiar.Ratele de îndatorare. Ratele de rentabilitate 5. Ratele de rentabilitate comercială 5.2.3. Rata marjei nete 4. Rata marjei nete de exploatare Rata marjei brute de autofinanţare Rata marjei asupra valorii adăugate 5. Ratele structurii financiare 5. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului economic 5.2. Indicator Rata marjei comerciale Formulă de calcul Marja comercială Vânzări de mărfuri Excedent brut de exploatare Cifra de afaceri Rezultat net al exerciţiului Cifra de afaceri Rezultatul exploatării Cifra de afaceri Capacitatea de autofinanţare Cifra de afaceri Excedent brut de exploatare Valoarea adăugată 2. Ratele de rentabilitate economică 5.2.5. fiind determinate ca raport între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Ratele de rentabilitate financiară 5.1. Rata marjei comerciale este utilizată mai ales de întreprinderile cu activitate comercială.1. crt.2.

Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară. Rentabilitatea capitalului economic angajat în exploatare poate fi exprimată sub două forme: R e1 = Excedent brut de exploatare Capital economic brut angajat R e2 = Rezultatul exploatării Capital economic net angajat Capitalul economic angajat poate fi brut sau net după cum. O marjă comercială ridicată presupune cheltuieli generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi. politica de investiţii. O ameliorare a ratei EBE exprimă o creştere a productivităţii. Rata marjei brute de autofinanţare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi. Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele: industrial. dovedeşte o împovărare referitor la costurile exploatării. Re1 = Rentabilitatea economică brută Re2 = Rentabilitatea economică netă 33 . Rata marjei nete exprimă eficienţa globală a întreprinderii. Valoarea ridicată a ratei EBE reflectă posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii. în măsura în care rata nu este simpla consecinţă a creşterii ratei marjei comerciale. administrativ şi comercial. 6. Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influenţat de amortismente şi provizioane. Ratele de rentabilitate economică Ratele de rentabilitate economică reflectă eficienţa capitalului economic angajat alocat activităţii productive a întreprinderii. De asemenea. La numitor se poate utiliza activul total sau o parte a acestuia. 5. 3. comercială redusă (insuficientă) implică cheltuieli generale riguroase şi deci recurgerea la forme de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul şi economii asupra cheltuielilor de transport. 4.1 lei bogăţie creată (dacă se exprimă procentual).1. respectiv capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei.2. depozitare. Rata EBE indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a degaja profit. Scăderea ratei EBE în raport cu o rată a marjei comerciale stabilă. devenind un rezultat net al exploatării. incidenţa fiscalităţii şi a elementelor extraordinare. Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal) pentru 0. fiind recomandată în analiza financiară vizând perioade scurte dar şi întreprinderi mici. Rata marjei nete prezintă facilităţi de calcul deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor. Această recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu exprimă în exclusivitate un rezultat al activităţii de exploatare ci el poate fi generat de rezultatul unor operaţii de dezinvestire (operaţii extraordinare) sau a unor plasamente financiare (operaţii financiare). etc. imobilizările includ sau nu amortizările şi provizioanele pentru deprecierea acestora. rezultatul generat de acest capital poate fi un rezultat brut (EBE) sau net de exploatare (reazultatul exploatării).2. Ca rezultat economic se poate utiliza rezultatul exploatării sau excedentul brut de exploatare. 5. Ele se calculează raportând un rezultat economic la total capitaluri investite (capital economic angajat).

. întreprinderea poate reuşi reînnoirea capitalurilor angajate prin excedentul brut de exploatare în activitatea productivă a întreprinderii în circa 4 ani. Descompunerea rentabilităţii economice a) Factorii determinanţi ai rentabilităţii economice sunt puşi în evidenţă prin descompunerea acesteia în două rate explicative conform relaţiei: EBE EBE Cifra de afaceri = × Capital economic angajat Cifra de afaceri Capital economic anagajat Rata marjei brute de acumulare Coeficientul de rotaţie al capitalului angajat Nivelul marjei brute evidenţiază rezultatul activităţii de exploatare. Rotaţia capitalului economic angajat prin cifra de afaceri exprimă gradul de intensitate al utilizării resurselor financiare ale întreprinderii. b) Rentabilitatea economică poate fi pusă în corelaţie directă cu rentabilitatea factorului muncă evidenţiată de rata marjei asupra valorii adăugate. inclusiv finalizarea ei prin condiţiile de comercializare evidenţiate în cifra de afaceri. rata rentabilităţii economice poate fi majorată prin: . 34 .25. cu productivitatea activelor fixe şi cu structura investiţiei.Capitalul economic şi capitalul economic angajat mod de calcul Imobilizări de exploatare + Nevoia de fond de rulment de exploatare = Capital economic – Imobilizări în afara exploatării = Capital investit + Nevoia de fond de rulment în afara exploatării + Disponibilităţi = Capital economic angajat (Activ economic brut) Rata de rentabilitate economică trebuie să fie mare mare ca 0.creşterea productivităţii activelor fixe. Pentru ca întreprinderea să poată să-şi recupereze în totalitate capitalul economic angajat în activitatea de exploatare. Formula de calcul este: EBE EBE Valoarea adăugată Imobilizări = × × Capital economic angajat Valoarea adăugată Imobilizări Capital economic angajat Rata marjei asupra valorii adăugate Productivitatea activelor fixe Gradul de imobilizare a capitalului angajat Deci. În acest caz. .creşterea marjei asupra valorii adăugate.creşterea gradului de imobilizare a capitalului economic angajat.acţiunea simultană a celor trei factori. trebuie ca rata de rentabilitate economică să fie mai mare decât rata inflaţiei. .

rentabilitatea financiară este influenţată de sursa de provenienţă a capitalurilor investite fiind. Forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare (Rf) este: Rf  Profit net Capitaluri proprii Deci:  la numitorul raportului vor figura capitalurile proprii sau media acestora în măsura în care în cursul exerciţiului au avut loc modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi în numerar. Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acţionarilor unei întreprinderi. respectiv la situaţia îndatorării acesteia. se poate calcula şi rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente: R f cap perm = Profit net al exerciţiului + dobânzi aferente împrumuturilor Capitaluri proprii + împrumuturi pe termen mediu şi lung Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii prin acordarea dividendelor.5. În situaţia în care capitalurile investite includ alături de capitalurile proprii şi împrumuturi pe termen lung şi mediu. Coeficientul de capitalizare bursieră (PER = Price earning ratio) se calculează în cazul în care întreprinderea supusă analizei este cotată la bursă. având şi o dimensiune pentru remunerarea împrumuturilor prin plata dobânzilor.3. rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusă astfel: a) Profit net Profit net Cifra de afaceri   Capitaluri proprii Cifra de afaceri Capitaluri proprii Rata marjei nete de acumulare Rotaţia capitalurilor proprii 35 . Deci. de aceea sensibilă la structura financiară a întreprinderii. PER = Cursul bursier al acţiunii Profitul pe acţiune Ca şi rentabilitatea economică. Ratele de rentabilitate financiară Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitate.  la numărător figurează rezultatul net (profitul net) sau rezultatul curent înainte de impozitare (care prezintă faţă de profitul net avantajul de a fi mai apropiat de rentabilitatea financiară deoarece elimină incidenţa activităţii extraordinare).1. exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută de aceştia în procurarea acţiunilor ei sau a reinvestirii totale/parţiale a profiturilor ce le revin de drept.

generând un efect invers (efect de măciucă). iar relaţia se simplifică: DAT Rf = Re + Re − Rd CP (Re – Rd) = efect de levier DAT/CP = braţul levierului Dacă (Re – Rd) > 0. rentabilitatea financiară va fi mai mare cu cât îndatorarea va fi mai ridicată. reprezentând structura financiară şi deci politica de finanţare. Dacă (Re – Rd) < 0. fiind indicator de politică industrială.rata marjei nete de acumulare (factor cantitativ) care măsoară profitabilitatea întreprinderii. În cazul în care întreprinderea nu înregistrează profit fiscalitatea nu va influenţa rentabilitatea financiară. Întreprinderea are interesul să se împrumute la maxim pentru a beneficia de efectul de levier. Rata de rentabilitate financiară mai poate fi exprimată şi sub forma: Rf = Re + Re − Rd DAT (1 − i) CP Rf = Re + Efectul de levier al îndatorării Re = rentabilitate economică Rd = rata medie a dobânzii CP = capitaluri proprii DAT = datorii totale i = cota de impozit pe profit.rata globală de îndatorare (factor calitativ). . va fi determinată de aproximativ aceiaşi factori.b) Profit net Profit net Cifra de afaceri Pasiv total    Capitaluri proprii Cifra de afaceri Activ total Capitaluri proprii Rata marjei nete de acumulare adică: Rotaţia activului total prin cifra de afaceri Rata globală de îndatorare Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică × Rata globală de îndatorare Rentabilitatea financiară având originea în rentabilitatea economică. respectiv: . îndatorarea va determina scăderea rentabilităţii capitalurilor proprii. indicator de politică comercială. . 36 .rotaţia activului total prin cifra de afaceri (factor calitativ). Dacă întreprinderea este profitabilă fiscalitatea atenuează efetul de levier.

Capacitatea de autofinanţare Investiţiile exerciţiului + ΔNFRE Investiţie anuală Valoare adăugată Resurse durabile Capital economic Fond de rulment funcţional NFRE Credite de trezorerie NFRE Valoare supraunitară. Valoare subunitară cât mai mică. a nevoii de fond de rulment (NFR) şi a trezoreriei nete (TN).1. ● ratele de îndatorare. Ratele de finanţare Resurse durabile Activ imobilizat brut sau Capitaluri permanente Activ imobilizat net Rata de finanţare a imobilizărilor (RFRNG) 1. sau Rata fondului de rulment (RFRF) 2. Rata autofinanţării investiţiilor (RAF) Rata de investire (RINV) Valoare supraunitară şi în creştere. 3. rulment de exploatare (RNFRE) Rata de finanţare bancară a exploatării 6. 5. Rata de investire supraunitară. Ele sunt destinate pentru a aprecia structura financiară a întreprinderii.5.2. activului economic (RAE) Rata de finanţare a nevoii de fond de 5. Ratele echilibrului financiar Ratele echilibrului financiar sunt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi scurt şi a echilibrului funcţional. Rata finanţării 4. Situaţie favorabilă pentru întreprindere Nr. Fondul de rulment reprezintă 2/3 din stocuri. Ratele structurii financiare cuprind: ● ratele echilibrului financiar. iar rata de finanţare a activului economic subunitară. Rata lichidităţii generale (RLG) Active circulante Datorii exigile pe termen scurt Situaţie favorabilă pentru întreprindere Valoare supraunitară cuprinsă între 2 şi 2. Ratele structurii financiare Aceste rate caracterizează modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt.5. Din această categorie fac parte: ratele de finanţare şi ratele de lichiditate. Ele evidenţiază existenţa sau inexistenţa fondului de rulment (FR). Se stabilesc pe baza datelor extrase din bilanţ. crt. ● ratele privind structura activului şi pasivului. Aceste două rate trebuie analizate în strânsă corelaţie.2. sau rata creditelor de trezorerie (RCT) Ratele de lichiditate 1. 37 .

Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii. Această rată trebuie analizată în strânsă corelaţie cu rata de finanţare a imobilizărilor. după cum fondul de rulment este determinat în optica funcţională (RFRNG) (fond de rulment net global FRNG). Rata de finanţare bancară a exploatării sau rata creditelor de trezorerie (RCT) măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a suplini capacitatea de autofinanţare a investiţiilor de exploatare. 4. Rata de investire (RINV) determină proporţia de investire a întreprinderii în cursul exerciţiului. Creşterea valorii raportului corespunde teoretic unei ameliorări a structurii de finanţare. întreprinderea trebuie să recurgă la credite bancare curente pentru a putea finanţa excedentul nevoilor de fond de rulment pentru exploatare în raport cu resursele durabile. iar diminuarea lui exprimă o deteriorare a situaţiei (cu excepţia cazului în care aceasta este voluntară şi datorată stabilizării structurilor financiare). 2. Rata autofinanţării investiţiilor (RAF) măsoară partea investiţiilor autofinanţate. Raportul se consideră satisfăcător dacă fondul de rulment reprezintă aproximativ 2/3 din stocuri. Ratele măsoară capacitatea de plată a întreprinderii. 5. Valoare mai mare ca 0. Rata finanţării activului economic (RAE) pune în evidenţă echilibrul financiar funcţional dacă valoarea sa este supraunitară. Rata de finanţare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare (R NFRE) evidenţiază proporţia corespunzătoare din fondul de rulment funcţional ce finanţează partea cea mai stabilă a nevoilor de fond de rulment legate de exploatare (stocurile). Gradul în care întreprinderea poate face faţă datoriilor pe termen scurt. 1. Rata lichidităţii reduse (RLR) Rata lichidităţii imediate (RLI) Creanţe + Disponibilităţi Datorii exigibile pe termen scurt Disponibilităţi Datorii exigibile pe termen scurt Valoare supraunitară şi în creştere.3. făcând posibilă aprecierea creşterii întreprinderii în raport cu politica de investiţii promovată. Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situaţia financiară a întreprinderii pornind de la structura bilanţului financiar. B. 3. sau în optica analizei lichiditate – exigibilitate (RFRF) (fond de rulment financiar FRF). de exploatare şi de echilibru. respectiv din capitalurile permanente. 1. este dat de un sistem de rate de lichiditate care cuprinde: rata lichidităţii generale (globale). Rata de finanţare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment evidenţiază condiţiile de finanţare a imobilizărilor.2. Dacă valoarea raportului RAF > 1. O valoare supraunitară semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor este finanţat din resursele durabile. rata lichidităţii reduse şi rata lichidităţii imediate. înseamnă că întreprinderea are capacitatea de autofinanţare suficientă pentru a finanţa noile investiţii precum şi creşterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare generată de acestea. Lichiditatea generală (globală) reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a 38 . investiţii care pot fi: strategice. Dacă RAE este subunitară iar rata de finanţare a imobilizărilor este supraunitară. respectiv solvabilitatea pe termen scurt. 3. Poate fi exprimată prin două modalităţi. A. 6. Rata lichidităţii generale (RLG) reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar.

Se pot stabili următoarele rate de îndatorare: Nr. O evoluţie descendentă a lichidităţii ilustrează o activitate în declin. Rata lichidităţii imediate (RLI) mai este denumită şi rata capacităţii de plată imediate.satisface obligaţiile de plată exigibile. Ratele de îndatorare Ratele de îndatorare evidenţiază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. 2. 6. Ratele de îndatorare Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului (L) Rata datoriilor financiare (RDF) Rata independenţei financiare a întreprinderii (RIF) Rata capacităţii de împrumut (RCI) Rata capacităţii de rambursare (RCRTL. Dacă levierul este subunitar. 39 . 3. Cu cât rata levierului este mai mare decât 1. Aceasta constituie pentru bancă un grad de siguranţă în acordarea noilor credite. 3. Valoare superioară sau cel puţin egală cu 0. Această rată evidenţiază capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor ţinând cont de încasările existente. 4. cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanţierii săi. Rata lichidităţii reduse (RLR) exprimă capacitatea unei întreprinderi de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi. În ceea ce priveşte evoluţia lichidităţii. Valoare mai mică decât 0.6. ci este necesar ca sensul acesteia să fie crescător. 5. nu este suficient ca raportul să fie supraunitar.5. 5.2. întreprinderea are capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile. banca va acorda în continuare împrumuturi în condiţii de garanţie sigură. creditorii trebuie să fie circumspecţi în acordarea de noi împrumuturi. Valoarea supraunitară a ratei dovedeşte că cel puţin pe termen scurt. Este considerată favoravilă pentru întreprindere atunci când are o valoare mai mare ca 0. RCRT) Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) Datorii totale (termen lung şi scurt) Capitaluri proprii Datorii financiare Capitaluri permanente Capitaluri proprii Capitaluri permanente Capitaluri proprii Îndatorare la termen Împrumuturi pe termen lung Capacitate de autofinanţare Împrumuturi totale Capacitate de autofinanţare Cheltuieli financiare Excedent brut de exploatare Situaţie favorabilă pentru întreprindere Valoare subunitară. Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului (L) reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea activităţii întreprinderii. Lichiditatea globală este favorabilă atunci când rata lichidităţii generale are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 şi 2. Valoare mai mică decât 0.5).2. Valoare supraunitară.3. Valoare cât mai mică a raportului (3 ani). Valoare cât mai mică a raportului (4 ani). 1. 1. 2. crt.5.

Dacă RCI < 1. impus de normele bancare pentru rambursarea teoretică a împrumuturilor la termen prin capacitatea de autofinanţare este de 3 ani. Intervalul maxim. O astfel de ilustrare a bilanţului evidenţiază în mod clar structura financiară a întreprinderii. 40 . rata creanţelor comerciale şi rata activelor de trezorerie raportarea se poate face şi la activ circulant.2. dacă rata datoriilor financiare este mai mică decât 0. rata imobilizărilor corporale şi rata imobilizărilor financiare raportarea se poate face şi la activ imobilizat.2. Dacă raportul este mai mare decât 0. De aceea.5. iar RCRT pentru rambursarea datoriilor totale (termen lung şi scurt) 4 ani. Ratele privind structura activului şi pasivului Bilanţul poate fi exprimat atât în mărimi absolute cât şi în mărimi relative (procentual). cu atât mai mare va fi capacitatea de rambursare. Cu cât valoarea raportului este mai mică. Rata independenţei financiare a întreprinderii (RIF). Ratele privind structura activului Rata activelor imobilizate (RAI) Activ imobilizat × 100 Activ total Rata imobilizărilor necorporale (RIN) Rata imobilizărilor corporale (RIC) Rata imobilizărilor financiare (RIF) Imobilizări necorporale × 100 Activ total Imobilizări corporale × 100 Activ total Imobilizări financiare × 100 Activ total La rata imobilizărilor necorporale. Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung şi mediu. În general rata trebuie să fie superioară sau cel puţin egală cu 0. separând întreprinderile „sănătoase“ de cele falimentare. Rata capacităţii de rambursare exprimă teoretic în număr de ani capacitatea fimei de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung (RCRTL). complementară cu RDF măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente. 5. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) pune în evidenţă capacitatea de plată a costului îndatorării. 4. capacitatea teoretică de împrumut a întreprinderii este saturată. precum şi evoluţiile în timp a elementelor de activ şi pasiv. Fiecare post de activ şi de pasiv va fi exprimat în valori relative prin raportarea la total activ sau total pasiv. 5. 3.5.6 întreprinderea analizată se confruntă cu dificultăţi de gestiune financiară riscând să intre în faliment. Rata datoriilor financiare (RDF) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung.3. normele bancare recomandă un raport supraunitar. Rata stocurilor (RS) Rata activelor circulante (RAC) Activ circulant × 100 Activ total Rata creanţelor comerciale (RC) Rata activelor de trezorerie (RAT) Stocuri şi producţie în curs × 100 Activ total Creanţe comerciale × 100 Activ total Activ de trezorerie × 100 Activ total La rata stocurilor. Rata capacităţii de împrumut (RCI) compară resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung. 6.

deci a gradului de investire a capitalului diferit. Datorită structurii diferite a activelor imobilizate. Fiind determinată direct şi de durata ciclului de exploatare. c) Rata imobilizărilor financiare (RIF) este dependentă de legăturile financiare pe care întreprinderea analizată le întreţine cu întreprinderile la care ea deţine participaţii la capitalul social. Pentru ramurile industriei grele şi cele care solicită echipamente importante ca volum. b) Rata creanţelor comerciale (RC) reflectă politica comercială a întreprinderii şi este influenţată de natura clienţilor şi de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă partenerilor externi din aval. c) Rata activelor de trezorerie (RAT) reflectă ponderea disponibilităţilor băneşti şi valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii. Rata activelor circulante (RAC) este complementară cu rata activelor imobilizate. A. teoria şi practica economică recomandă determinarea unor rate analitice: a) Rata imobilizărilor necorporale (RIN) măsoară ponderea imobilizărilor necorporale în total activ. RIC este dependentă de specificul activităţii şi de caracteristicile tehnice ale întreprinderii. depinzând de strategia financiară a fiecăreia precum şi de condiţiile concrete în care-şi desfăşoară activitatea. 41 . Rata stocurilor poate fi descompusă în rate analitice în raport cu natura constitutivă a stocurilor (materii prime. produse finite. la întreprinderile cu ciclu de exploatare mai lung rata va fi mai ridicată şi invers. RIC este redusă. Chiar şi pentru întreprinderile aparţinând aceleaşi ramuri. Pentru ramurile cu dotare tehnică slabă. de natura activităţii întreprinderii.Ratele privind structura pasivului Rata stabilităţii financiare (RSF) Rata autonomiei financiare globale (RAFG) Rata de îndatorare globală (RIG) Capitaluri permanente × 100 Pasiv total Capitaluri proprii × 100 Pasiv total Datorii totale × 100 Pasiv total Situaţie favorabilă pentru întreprindere: rată mai mare sau cel puţin egală cu 1/3. Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii. Situaţie favorabilă pentru întreprindere: rată mai mică ca 2/3. 1. rata înregistrează valori ridicate. în general. Rata stocurilor înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producţiei şi cea a distribuţiei de mărfuri şi foarte scăzute în sfera serviciilor. b) Rata imobilizărilor corporale (RIC). Rata activelor imobilizate (RAI) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziţia întreprinderii în mod permanent. mărfuri). Înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din domeniul serviciilor. Rata înregistrează valori nesemnificative la întreprinderile aflate în contact direct cu clienţii care realizează plata în numerar şi valori mai ridicate în cazul relaţiilor dintre întreprinderile cu decontări fără numerar. rata este diferită. 2. are o mărime determinată. de aceea ea va înregistra valori diferite de la o ramură la alta. producţie în curs de fabricaţie. în totalul activului. Valoarea ridicată a activelor de trezorerie reflectă o situaţie favorabilă în teoreia echilibrului financiar. a) Rata stocurilor (RS) este influenţată de natura activităţii întreprinderii cât şi de lungimea ciclului de exploatare.

B. b) Rata de îndatorare globală (RIG) este o rată complementară cu RAFG. cheltuieli cu amortizarea. Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului economic Analiza pragului de rentabilitate este un model de analiză fundamentat pe structura cheltuielilor (variabile şi fixe) în raport cu cifra de afaceri. riscul activităţii economice exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare. Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei (materiile prime şi materialele directe. cost. care permite aprecierea riscului economic (riscul de exploatare) al întreprinderii. întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanţarea nevoilor de exploatare. Specialiştii recomandă ca rată RAFG satisfăcătoare pentru echilibrul financiar. 5. etc). Analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului de exploatare structural Riscul nu depinde numai de factori generali (preţ de vânzare. Structura cheltuielilor (repartiţia între cheltuielile fixe şi cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri) exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii. Repartiţia între resursele proprii şi datoriile din pasivul bilanţului este apreciată prin următoarele două rate: a) Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanţării sale. cifră de afaceri) ci şi de structura costurilor. Ratele privind structura pasivului furnizează informaţii referitoare la structura resurselor întreprinderii şi definesc politica de finanţare a întreprinderii.3. Riscul activităţii economice este incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp şi cu cele mai mici costuri. salariile personalului direct productiv. sunt angajate în scopul funcţionării normale a întreprinderii. electricitate. Aceasta justifică determinarea unui „efect de levier al exploatării“ şi formularea modelului de analiză al „punctului mort“. independente de nivelul activităţii. Cheltuielile fixe. Deci. Rata stabilităţii financiare (RSF) este un indicator global referitor la stabilitatea finanţării. care măsoară ponderea datoriilor indiferent de durata şi originea lor în patrimoniul întreprinderii. fiind plătite chiar în absenţa cifrei de afaceri (apă. 2. Analiza cheltuielilor variabile – fixe porneşte de la proporţionalitatea unor cheltuieli (variabile) în raport cu volumul de activitate. Activitatea unei întreprinderi este supusă riscului economic întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatului său şi ale ciclului de exploatare. întreţinere. eforturi. variaţiei mediului economic. respectiv comportamentul lor faţă de volumul de activitate. Se determină astfel o marjă asupra cheltuielilor 42 . o rată mai mare sau cel puţin egală cu 1/3. etc). respectiv autonomia financiară creşte. personal administrativ.1. 5. 1.dacă nivelul lor depăşeşte nivelul pasivelor de trezorerie. În caz contrar. Această rată prin natura ei este subunitară şi pe măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce.3.

Pragul de rentabilitate se calculează în mod diferit pentru întreprinderile care fabrică şi comercializează un singur produs şi pentru întreprinderile care produc şi comercializează o gamă variată de produse.  Întreprinderi care fabrică un singur produs (monoproductive) Pentru întreprinzător prezintă interes determinarea volumului fizic al producţiei necesar pentru atingerea pragului de rentabilitate.CA) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade. QPR = Cheltuieli fixe totale mcv QPR = volumul producţiei (unităţi fizice) necesar pentru atingerea pragului de rentabilitate mcv = marja unitară asupra cheltuielilor variabile = preţ de vânzare unitar – cheltuieli variabile unitare Pragul de rentabilitate (CAPR = cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate) se poate determina şi valoric: CAPR = Cheltuieli fixe R mcv  Rmcv = Rata marjei asupra costului variabil unitar p = preţ de vânzare unitar mcv R mcv = × 100 p Întreprinderi care produc şi comercializează mai multe produse În acest caz. Depăşind acest nivel activitatea întreprinderii devine rentabilă. iar rezultatul este zero. Punctul mort denumit şi „prag de rentabilitate“ reflectă nivelul minim de activitate pe care trebuie să-l realizeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe (CF) şi cel al marjei asupra cheltuielilor variabile (MCV) o realizează punctul mort evidenţiat în cadrul analizei Cost – Volum – Profit. Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri . pragul de rentabilitate calculat valoric pentru întreaga activitate se calculează conform formulei: CAPR = Cheltuieli fixe totale MCV% MCV% = rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale MCV = marja asupra cheltuielilor variabile totale MCV% = MCV × 100 CA 43 . Pragul de rentabilitate corespunde acelui nivel de activitate pentru care cifra de afaceri este egală cu costul total. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus.variabile (MCV) ce trebuie să fie superioară cheltuielilor fixe pentru ca activitatea de exploatare să degaje profit. Pragul de rentabilitate marchează trecerea din zona de pierdere în zona de profit.

Cu cât rata riscului de exploatare (RPR) este mai mare.cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (pragul de rentabilitate sau punctul critic). obţinându-se următoarele informaţii: . . Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele este mai mare.mărimea cifrei de afaceri necesară pentru menţinerea unui anumit profit în condiţiile în care cresc cheltuielile fixe. PR zile = CAPR × 360 CArealizată Nr. crt. .mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obţinerea unui profit dorit. Aprecierea riscului de exploatare structural poate fi făcută şi cu ajutorul unui „indicator de poziţie“ faţă de pragul de rentabilitate. Indicele de securitate (IS) evidenţiază marja de securitate de care dispune întreprinderea.Această metodă de analiză este foarte utilă întreprinderii pentru calculele de previziune. de pragul de rentabilitate Evaluarea riscului de exploatare structural pornind de la modelul pragului de rentabilitate se concretizează în două rate complementare: rata riscului de exploatare (RPR) şi indicele de securitate (IS).mărimea profitului realizabil la o creştere dată a cifrei de afaceri. cu atât riscul va fi mai mare şi invers. Cifra de afaceri (CA) – Cheltuieli variabile (CV) = Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) – Cheltuieli fixe (CF) = Rezultat net Pragul de rentabilitate mai poate fi exprimat şi în zile. cât şi în mărimi relative (α’). Indicator de poziţie faţă 3. Este de dorit ca acest indicator să fie cât 44 . Poziţia absolută (α) denumită şi flexibilitate absolută evidenţiază capacitatea întreprinderii de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. Evaluarea riscului de exploatare structural Rata riscului de exploatare (RPR) Indicele de securitate (IS) Flexibilitate absolută (α) Coeficient de volatilitate (α’) CA corespunzătoare pragului de rentabilitate × 100 CA realizată CA realizată − CA corespunzătoare pragului de rentabilitate CA realizată CA realizată – CA corespunzătoare pragului de rentabilitate CA realizată − CA corespunzătoare pragului de rentabilitate CA corespunzătoare pragului de rentabilitate 2. . În acest caz el indică data calendaristică la care este atins pragul de rentabilitate. Acest indicator poate fi exprimat atât în mărimi absolute (α). 1.

Indicatorul de poziţie relativ (α’) denumit şi coeficient de volatilitate. definit ca sensibilitate a profitului net în raport cu CA se exprimă sub forma coeficientului de elasticitate global.3.mai mare pentru a evidenţia o flexibilitate ridicată a întreprinderii.2. Dar. . . El are aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut. investiţiile de modernizare sau de dezvoltare a întreprinderii. 5. componentă a riscului global.Cheltuieli de exploatare (fixe şi variabile) = Rezultatul exploatării (RE) . Pentru a lărgi noţiunea de punct mort.oferă explicaţii privind abaterile dintre previziuni şi realizări. Riscul global al întreprinderii asumat de proprietar. se includ în cheltuielile fixe şi cheltuielile financiare (care nu sunt evidenţiate în rezultatul exploatării) şi se determină un punct mort global. Sensibilitatea rezultatului în raport cu nivelul de activitate Cunoaşterea pragului de rentabilitate permite fixarea obiectivului minim de realizat (CAmin) pentru ca întreprinderea să fie profitabilă. este evidenţiată de coeficientul efectului de levier al exploatării. interpretat ca produsul altor trei coeficienţi: CELG = CELE × CELF × e unde: CELE = coeficientul efectului de levier al exploatării CELF= coeficientul efectului de levier financiar e = coeficientul de elasticitate Pentru aceasta se are în vedere modul de formare a rezultatului net pe baza algoritmului de mai jos: Cifra de afaceri .permite sub diferite ipoteze anticiparea profitului.Impozit pe profit = Rezultatul net sau Profit net (RN) sau (PN) 45 . .furnizează informaţii cu privire la nivelul minim de activitate necesar pentru a obţine profit.Cheltuieli financiare = Rezultat curent înainte de deducerea impozitului pe profit (RC) . înregistrează valori mai mari atunci când riscul este minim. Calculul pragului de rentabilitate poate fi utilizat de managementul întreprinderii din următoarele considerente: . respectiv un risc de exploatare cât mai redus.este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investiţiile pentru produsele noi. măsura riscului determinat de atingerea punctului critic.

iar riscul de exploatare este sporit.Evaluarea riscului economic Coeficientul efectului de levier al exploatării (CELE) a) b) CA 0 CA 0  CA PR 0 c) MCV0 CA 0  CV0  RE 0 CA 0  CV0  CF 0 ΔRE RE 0 CELE 1  ΔCA CA 0 CELE 1  CELE 1  a) Evaluarea riscului financiar Coeficientul efectului de levier financiar (CELF) b) c) RE 0 CELF  1 RE  Ch fin 0 0 CELF1  CA 0  CV0  CF0 CA 0  CV0  CF0 .Ch fin 0 ΔPN PN 0 CELF1  ΔRE RE 0 Evaluarea riscului global CELG = CELE × CELF a) b) MCV0 RE 0  Ch fin 0 c) CA 0 CA 0  CA PR 0 ΔPN PN 0 CELG 1  ΔCA CA 0 CELG 1  CELG 1  Notaţii: RE = Rezultatul exploatării CA = Cifra de afaceri CAPR = Cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate MCV = Marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale CV = Cheltuieli variabile totale CF = Cheltuieli fixe totale PN = Profit net Ch fin = Cheltuieli financiare Coeficientul efectului de levier al exploatării (CELE) Coeficientul a) măsoară sensibilitatea rezultatul exploatării la variaţia cifrei de afaceri şi are la bază repartiţia cheltuielilor întreprinderii în fixe sau structurale şi variabile sau operaţionale. cu atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este 46 . iar întreprinderea mai puţin riscantă. cu atât coeficientul de elasticitate este mai mic. În apropierea pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de pragul de rentabilitate şi cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare. Coeficientul b) dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi de poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât CELE > 1.

levierul exploatării este determinat atât de mărimea cheltuieilor fixe cât şi de poziţia cifrei de afaceri realizată faţă de pragul de rentabilitate. coeficientul efectului de levier global (CELG) care reflectă mărimea contabilă a riscului global. Întreprinderea cu cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă la variaţia pieţei. cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat. Din relaţia c) rezultă că pentru un nivel de producţie dat. evidenţiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale şi financiare) asupra transformărilor CA în profit curent.generatoare de profit. pentru că rentabilitatea exploatării scade. levierul exploatării este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. ca rezultantă a celor două structuri (operaţională şi financiară). apare ca o „compunere“ a efectului de levier al exploatării cu efectul de levier financiar. cu atât riscul va fi mai mare. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai mic decât 1. conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global. 47 . ΔPN ΔRC1  i  RC 0 1  i  ΔRC1  i  RC 0 PN 0 e    1 ΔRC ΔRC RC o 1  i  ΔRC RC o RC 0 PN = RC (1-i) unde i = cota de impozit pe profit Se constată că e=1 nu are influenţă asupra coeficientului de elasticitate global. Deoarece e = 1. În concluzie. Din acest motiv ea trebuie să ofere acţionarilor săi o rată de rentabilitate financiară mai ridicată: rentabilitate economică plus o primă de risc. Deci. Coeficientul de levier financiar (CELF) varianta a) exprimă sensibilitatea profitului net la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării (RE) Coeficientul de elasticitate e măsoară sensibilitatea profitului net la variaţia rezultatului curent (RC). Luarea în calcul a cheltuielilor financiare care la un nivel dat de activitate sunt considerate fixe. CELG = CELE × CELF Coeficientul de elasticitate global.

3.2. Importanța bugetului de trezorerie 6. În procesul de elaborare și de execuție a bugetului de venituri și cheltuieli se va urmări necondiționat respectarea principiilor eficienței maxime și a echilibrului financiar.6. precum și a fondurilor necesare. Importanța bugetului de trezorerie Reconstituirea documentelor contabile de sinteză se realizează pornind de la bugetele întreprinderii. Tabloul de fluxuri previzional 6. Sistemul de bugete ale întreprinderii.1. sincronizarea încasărilor cu plățile. Cele mai importante active de trezorerie sunt:  lichidități (în cont curent și în casă). Previziunea financiară la nivel de întreprindere 6.1. Obiectivul unei politici de trezorerie îl constituie „stăpânirea“ fluxurilor financiare. Bugetul de venituri și cheltuieli va reflecta modul de formare. pentru a se asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Contul de rezultate și bilanțul previzional 6. 48 . respectiv diferența dintre FR și NFR.          Bugetul de venituri și cheltuieli a întreprinderii cuprinde: Bugetul activității generale Bugetul activității de producție Bugetul activității de trezorerie Bugetul activității de încasări și plăți în valută Bugetul activității de investiții Împrumuturi garantate de stat Rezerve Repartizarea profitului Principalii indicatori economici și financiari Bugetul de trezorerie Bugetul activității de trezorerie are o relevanță aparte întrucât este rezultatul confruntărilor tuturor bugetelor prezentate mai sus anticipând situația trezoreriei într-o anumită perioadă de timp viitoare și din acest motiv reprezintă o bună estimare previzională a echilibrului financiar. Sistemul de bugete ale întreprinderii. Putem defini trezoreria ca fiind surplusul de surse de finanțare care se degajă din întreaga activitate economică. O definire mai completă a trezoreriei poate fi dată de suma elementelor constitutive ale acesteia ca active și pasive de trezorerie. administrare și utilizare a mijloacelor financiare și va asigura furnizarea informațiilor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea unității patrimoniale. Prin structura sa acesta reprezintă instrumentul principal de programare a rezultatelor financiare.

Se pot face previziuni ale trezoreriei în bugete lunare. bilete de trezorerie. decadale (mai mici de o lună).plata cheltuielilor de exploatare. pentru primele două sau trei luni ale anului de plan. etc. vânzările pe credit). Plățile vor cuprinde: .plata cumpărărilor la vedere și pe credit din perioada anterioară. provizioane calculate) și a veniturilor (din care sunt excluse cele neîncasabile – producția stocată. active financiare de trezorerie (titluri. Încasările vor cuprinde: . . acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie.  credite de trezorerie.plata impozitelor și taxelor la bugetul statului.încasarea vânzărilor pe credit din perioada anterioară. în care se urmărește graficul zilnic al încasărilor și plăților cu scadențe chenzinale.vărsarea dividendelor către acționari. etc. adică a intrărilor și a ieșirilor de bani lichizi. Un buget de trezorerie se poate încheia pentru un an dacă se urmărește profitul anual al trezoreriei sau dacă întreprinderea este de talie mică și are scadențe la încasări și la plăți trimestriale sau mai mari de 90 zile. . dobânzilor. bugetul de trezorerie este o metodă sau o tehnică analitică de previziune a încasărilor și a plăților. trimestriale. . . . semestriale sau anuale.vânzări cu plata imediată. cu defalcare pe luni și cu detaliere pe săptămâni.  credite de scont. . dividendelor și a altor venituri. pornind de la planificarea cheltuielilor (din care sunt excluse cele neplătibile . Fazele elaborării bugetului de trezorerie sunt:  previziunea încasărilor și plăților  determinarea și acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor cu plățile (determinarea soldurilor de trezorerie. . Deci. 49 .plata salariilor.încasarea chiriilor.vânzări de imobilizări. . efecte comerciale de încasat. Orizontul de previziune poate fi de câteva luni (4-6 luni). elaborarea bugetului definitiv de trezorerie). Bugetul de trezorerie (fig. Pasivele de trezorerie sunt constituite din:  soldul creditor al contului curent.amortizări. 12) are ca funcție previziunea încasărilor și a plăților.vânzări de valori mobiliare. . certificate de depozit). de administrație și de desfacere. O previziune pertinentă a trezoreriei se face la nivel anual. Cel mai adesea orizontul de timp este de la o zi la o lună.obținerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri. dacă se urmărește optimizarea finanțării pe termen scurt sau scadențele sunt lunare (sau mai mari de 30 zile).

comisioane de plătit)  rambursarea creditelor pe termen lung  achiziții de active fixe  impozit pe profit  dividende  alte plăți SOLD DIN ACTIVITATEA FINANCIARĂ ȘI EXTRAORDINARĂ (G = E – F) SOLD DE TREZORERIE ÎNAINTE DE ACOPERIRE (H = A + D + G) Concursuri bancare  soldul creditor al contului curent  credite noi de trezorerie  credite noi de scont Costul creditelor Active de trezorerie  plasamente  lichidități Încasări de plasamente de trezorerie SOLD FINAL DE TREZORERIE (M =A + D +G + J .Faze (1a)Previziunea încasărilor și plăților de exploatare Simbol A B C D (1b)Previziunea încasărilor și plăților din activitatea financiară şi extraordinară E F G (2a) Determinarea și acoperirea soldurilor de trezorerie (2b)Deteminarea soldului de trezorerie înainte de acoperire H Operații SOLDUL INIȚIAL AL TREZORERIEI (So) Încasări din activitatea din exploatare  vânzări din alte activități  subvenții de exploatare  alte încasări din exploatare Plăți pentru activitatea de exploatare  cumpărări materie primă și materiale  impozite și taxe  cheltuieli de personal  alte cheltuieli de exploatare EXCEDENTUL TREZORERIEI DE EXPLOATARE (ETE = B – C) Alte încasări:  venituri financiare (dobânzi. dividende de încasat)  creșteri de capital  creșterea creditelor  subvenții pentru investiții  vânzări de active imobilizate  alte încasări Alte plăți:  cheltuieli financiare (dobânzi. 12 Construcția bugetului de trezorerie 50 .L) I J K L (2c) Determinarea soldului final de trezorerie M Fig.

În cadrul procesului de planificare pe termen scurt se observă că bugetul de trezorerie ocupă locul central.Înainte de apelarea la credite pentru acoperirea soldului previzional deficitar se impun a fi luate unele măsuri care decurg dintr-o logică firească a gestiunii trezoreriei:  se acționează pentru avansarea unor încasări și pentru amânarea în condiții legale a unor plăți. Schema următoare (fig. El poate proveni fie dintr-un fond de rulment prea mare. Soldul deficitar rezultat în urma acestor măsuri urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie în care trebuie urmărită optimizarea mărimii costului real al acestora. În ceea ce privește fructificarea unei poziții excedentare a trezoreriei. 13) ne indică cele trei faze principale care marchează procesul general de organizare a planificării financiare pe termen scurt: Date de bază: anul 0 + Date previzionale lunare Faza de bugetizare Bugetul operațiilor de exploatare Bugetul operațiilor în afara exploatării Conturi de rezultate previzionale Faza de planificare propriu-zisă Buget de trezorerie Bilanțuri previzionale Tabloul fluxurilor previzionale Analiza sensibilității + Faza de control a priorității Gestiunea previzională a trezoreriei Fig. mai întâi este necesară o analiză a provenienței acestui sold previzional excedentar.  se acționează pentru realizarea unor încasări excepționale (vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile). ca urmare a contractării unor datorii financiare fără o întrebuințare imediată. fie dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mică (determinată dintr-o scadență a plăților mult mai mare decât cea a încasărilor). dividende).  se încearcă (pentru moment) renunțarea la efectuarea unor cheltuieli (investiții. 13 Procesul de planificare pe termen scurt 51 .

comerciale și industriale de exploatare Bugetul altor aprovizionări și cheltuieli externe Bugetul impozitelor. Aceste bugete sunt organizate conform următoarei ierarhii (fig.În continuare vom prezenta elementele întâlnite în schema de mai sus. taxelor și vărsămintelor asimilate Bugetul cheltuielilor de personal + Bugetul altor cheltuieli curente de exploatare Bugetele atașate exploatării Amortismente și provizioane Cheltuieli financiare Venituri financiare Impozit pe profit Fig. Se pot repartiza aceste date în două categorii. Bugetele de exploatare se raportează în general elementelor pe care le regăsim într-un cont de rezultate. taxelor și vărsămintelor asimilate Bugetul cheltuielilor de personal Bugetul altor cheltuieli curente de exploatare Bugetul cheltuielilor fixe administrative. după cum ele se referă la resurse sau la alocări strategice. 14): Bugetul vânzărilor Bugetul cheltuielilor variabile de exploatare Bugetul aprovizionărilor .furnizori Bugetul altor aprovizionări și cheltuieli externe Bugetul impozitelor. de finanțare pe termen lung.materii prime .Bugetul creșterilor de capital 52 . etc. a) Bugetele resurselor strategice .mărfuri . 14 Bugetele de exploatare Bugetele în afara exploatării se referă la mișcări de fonduri care trebuie să survină în toate lunile următoare (din anul de analiză) ca urmare a deciziilor de investiții.

Procedurile de contabilizare similare vor fi aplicate tuturor celorlalte rubrici ale bilanțului cu excepția posturilor de trezorerie active și/sau pasive. În această logică.Bugetul investițiilor .Bugetul dividendelor 6.Bugetul reducerilor de capital . cont de rezultate previzional inspirat din contabilitatea analitică). Bilanțul previzional Datele conținute în bugetele fundamentale și în conturile de rezultate previzionale permit construirea bilanțurilor previzionale. ar fi foarte restrictiv și incomplet de a limita previziunile numai la fluxurile de lichiditate. în afara conexiunilor care există cu bugetul de trezorerie. cum ar fi:  Imobilizările corporale nete la finele perioadei t sunt egale cu imobilizările corporale nete din perioada t-1 la care se adaugă investițiile (la valoarea brută a perioadei) și din care se deduc dotațiile perioadei în amortismente.  Clienții și conturile atașate (furnizorii și conturile atașate) la finale perioadei t sunt egale cu soldurile din t-1 la care se adaugă vânzările (sau cumpărările) perioadei și în care se retranșează încasările (sau plățile) perioadei..Bugetul împrumuturilor rambursate . Un cont de rezultate previzional poate fi reprezentat în maniere diferite (cont de rezultate previzional inspirat din contabilitatea generală. Această excepție indică faptul că pentru aceste elemente de lichiditate nu se dispune de nici o informație directă (trezoreria este rezultanta tuturor mișcărilor aferente celorlalte posturi bilanțiere).  Stocurile de produse finite la finele perioadei t sunt egale cu stocurile de produse finite în t-1 la care se adaugă cumpărările de materii prime și valoarea adăugată. Contul de rezultate și bilanțul previzional Contul de rezultate previzional Chiar dacă trezoreria este importantă. Construirea unui bilanț previzional solicită cunoașterea unor relații contabile elementare.Bugetul împrumuturilor noi pe termen lung . Apare ca fiind indispensabil de a avea o imagine de ansamblu a previziunilor relative la elementele de cheltuieli și venituri ca și la rubricile de activ și pasiv. Înainte de a elabora un buget de trezorerie este oportună construirea stărilor financiare previzionale. Din punct de vedere tehnic demersul este următorul: 53 . este clar că prin intermediul rubricilor de trezorerie bilanțul previzional se va echilibra. precum și cesiunile sau dezinvestițiile perioadei la valoarea lor contabilă.2.Bugetul dezinvestițiilor b) Bugetele alocărilor strategice .  Fondurile proprii la finele perioadei t sunt egale cu fondurile proprii în anul t-1 la care se adaugă creșterile de capital ale perioadei și punerile în rezervă din contul de rezultate al perioadei din care se deduc reducerile de capital și pierderile perioadei raportate (perioadei următoare).

. deoarece cuprinde tot ceea ce se găsește în alte proiectări (conturi de rezultate previzionale. pe care întreprinderea dorește să o păstreze în permanență în cursul perioadei. bilanțuri previzionale și buget de trezorerie). Se determină valoarea previzibilă a tuturor posturilor de bilanț. Nevoia unei încasări minimale se justifică prin motive de: . există o ruptură de lichidități care va trebui să fie acoperită prin credite bancare pe termen scurt.Dacă Total pasiv ˃ Total activ. 16) În ambele cazuri se obțin aceleași variații de trezorerie.Tranzacție – este vorba de a diminua desincronizările încasărilor și a cheltuielilor datorate anumitor factori asupra operațiunilor de producție și de comercializare.Precauție – trebuie prevenite problemele de trezorerie care decurg din falimentul clienților. 15)  „direct“ – pornind de la bugetul de trezorerie (fig. 6. erori de previziune asupra nivelului vânzărilor.3.Tabloul de fluxuri previzional Pentru a definitiva planificarea financiară pe termen scurt este foarte utilă elaborarea unui tablou de fluxuri previzionale.  Se atribuie rubricii de disponibilități o sumă care corespunde nivelului unei încasări minimale. cu excepția rubricilor de disponibilități a plasamentelor și a creditelor bancare pe termen scurt. dificultăți sociale. ceea ce va constitui trezorerie pasivă.Speculație – trebuie să se dispună „de rezerve“ pentru a se putea cumpăra materii prime într-o cantitate foarte mare. Pozițiile de trezorerie relevate prin intermediul bilanțurilor previzionale trebuie să coincidă cu situațiile lichidității furnizate de bugetul de trezorerie. . . în fiecare lună sau la finele perioadei. Tabloul de fluxuri previzionale este o sinteză relevantă a planificării financiare pe termen scurt. există un surplus de lichidități care va putea constitui obiect al plasamentelor și care va determina creșterea trezoreriei active. pentru a beneficia de o reducere de preț. 54 .Dacă Total pasiv ˂ Total activ.  Pe baza acestor date se compară totalul activului (inclusiv disponibilul minim) și totalul pasivului: . Tabloul de fluxuri previzional poate fi elaborat prin două metode:  „indirect“ – pornind de la stările financiare clasice previzionale (conturi de rezultate previzionale. bilanțuri previzionale) (fig.  Prin această metodă de ajustare a trezoreriei se va ajunge la echilibrarea bilanțului previzional.

Cheltuieli de investiții = Variația TN Fig.Cheltuieli cu aprovizionări .Rambursări de împrumuturi .Cheltuieli fixe .Cheltuieli financiare = Trezorerie de exploatare .Rezultat net + Dotații amortismente = Capacitatea de autofinanțare .Distribuirea rezultatului = Autofinanțare (1) Rambursări împrumuturi + Investiții = Variații strategice (2) (1)+(2) = Variația FRN (3) Variația stocurilor + Variația conturi clienți + Variația conturi furnizori + Variația provizorie = Variația NFR (4) (3)+(4) = Variația TN Variația decouvertului = Variația disponibilului (ceea ce corespunde creșterii disponibilului în bilanțul previzional în raport cu bilanțul inițial) Variația TN + Variația disponibilului = Variația decouvert (ceea ce corespunde diminuării decouvertului între bilanțul inițial și bilanțul previzional) Fig. 16 Tabloul fluxurilor fundamentat pe bugetul de trezorerie 55 . 15 Tabloul fluxurilor fundamentat pe contul de rezultate și bilanțuri previzionale Încasări de exploatare .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful