Tema 1 Procesul de integrare europeană

Începutul procesului de integrare europeană – caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. În 1951, negocierile desfăşurate între 6 ţări: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, au condus la semnarea Tratatului de la Paris (intrat în vigoare la 23 iulie 1952), prin care se înfiinţa Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului CECO (notă: Tratatul CECO a expirat în 2002). Principalul element de noutate al acestei organizaţii internaţionale îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie responsabilă cu luarea de decizii (Înaltă Autoritate – High Authority) independent de consensul statelor membre. O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe al CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. În 1957, cele 6 state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene CEE şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomine EURATOM, denumite generic „Tratatele de la Roma”. Obiectivul imediat al Tratatelor de la Roma (semnate la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958) era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre. Crearea unei pieţe comune nu însemna numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (common custom tariff) (uniune vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice. Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive, cât şi din punct de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu 6 membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 27 de ţări, cu negocieri puternice în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri şi care speră să aibă în curând o nouă Constituţie. Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) şi constă în aderarea în şase valuri succesive de aderare, etapele integrării geografice fiind: Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda Prima extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie A doua extindere: 1981 – Grecia A treia extindere: 1986 – Spania şi Portugalia A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda şi Suedia A cincia extindere: 2004 – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria A şasea extindere: 2007 – Bulgaria şi România. Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat în anii 50 şi are în vedere următoarele aspecte: a) creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care statele membre decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune; b) întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui stat membru, precum şi prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentaţi cetăţenii europeni); Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori şi suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituţie. Tratatul Uniunii Europene a fost amendat prin:
• • • • •

Actul Unic European 1986 (ratificat în 1987); Tratatul de la Maastricht 1992 (ratificat în 1993); Tratatul de la Amsterdam 1997 (ratificat în 1999); Tratatul de la Nisa 2001 (ratificat în 2003); Tratatul de Instituire a unei Constituţii pentru Europa 2004 (în curs de ratificare).

2

Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord şi pe amânarea acelor chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii. După Tratatele de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. Au fost introduse următoarele inovaţii: instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi preşedintele Comisiei Europene), ca principal organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii; introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică şi socială şi politica cercetării; întărirea rolului Parlamentului European, prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţilor acordului Parlamentului European pentru deciziile privind aderarea de noi state membre şi acordurile de asociere; înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe (The Court of First Instance), alături de Curtea Europeană de Justiţie; creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială; stabilirea unei date (31 decembrie 1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, a persoanelor şi a capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale).

-

-

-

Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene o reprezintă Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană înseamnă, pe de o parte, menţinerea şi extinderea acquis-ului Comunităţii Europene şi, pe de altă parte, noi forme de cooperare în domeniul politicii externe şi de securitate comună şi al justiţiei şi afacerilor interne. Astfel, conform imaginii comune despre Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Maastricht, aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.

Primul pilon: Dimensiunea comunitară – domenii:
-

Cetăţenia europeană; Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului; 3

• •

Politici comunitare; Uniunea economică şi monetară.

Al doilea pilon: Politica Externă şi de Securitate Comună Al treilea pilon: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne

Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizii referitoare la CEE, CECO şi Euratom. Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depăşeşte marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:
-

-

-

-

continuarea extinderii rolului Parlamentului European, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a codeciziei (asupra anumitor subiecte, Parlamentul European îşi împarte prerogativele cu Consiliul); continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu); crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în alte state membre; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi pentru Parlamentul European în statele membre de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stat terţ şi în care statul membru naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii Parlamentului European şi de a se adresa mediatorului European (Ombudsman); instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (euro) şi la înfiinţarea Băncii centrale Europene.

Al doilea pilon. Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate şi se pun bazele unei cooperări sistematice între statele membre. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe consens şi care limitează statele membre în politica lor externă. Politica Externă şi de Securitate Comună PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care au puteri şi proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest domeniu este 4

de importanţă strategică pentru statele membre şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului). Al treilea pilon. Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între statele membre, în domeniul justiţiei şi afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfăşoară pe bază de acorduri internaţionale ocazionale (de exemplu, Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 state membre). Procesul de decizie este similar celui din domeniul Politicii Externe şi Securităţii Comune (bazat pe regula unanimităţii). Aspectele acoperite de această politică şi reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaţionale. Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinţei inter-guvernamentale iniţiate la Torino în 1997 şi prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât şi Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse constau în instituţionalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări (existentă în unele state membre) cu nevoia respectării dorinţei altor state membre de a nu fi implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să îşi păstreze suveranitatea naţională); aceste sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni cu următoarele condiţii:
-

să aibă în vedere promovarea obiectivelor Uniunii Europene şi să fie aplicat ca o ultimă variantă; să nu pună în pericol acquis-ul comunitar sau drepturile, obligaţiile şi interesele statelor membre neparticipante; să se refere la majoritatea statelor membre şi să fie deschis tuturor celorlalte state membre, în orice moment.

Acest principiul al unei Europe „cu două viteze” a fost aplicat încă dinaintea dobândirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării: 1) Acordului Schengen (în 1995, numai de către Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda); 2) Cartei Sociale (Marea Britanie refuzând semnarea, în 1993, a angajamentului de armonizare a politicilor sociale, însă fiind incluse reguli cu caracter relativ şi obligatorii pentru celelalte state membre); 3) Uniunii economice şi monetare (la care nu au aderat Danemarca, Suedia şi Marea Britanie). 5

Primul pilon – dimensiunea comunitară a Uniunii Europene a fost întărită sub următoarele aspecte:
-

crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă; integrarea conţinutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către Marea Britanie; extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei); extinderea listei drepturilor civile ale cetăţenilor europeni; întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie a consumatorului

Al doilea pilon. Politica Externă şi de Securitate Comună a fost întărit cu privire la:
-

-

-

posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică externă ale statelor membre; introducerea principiului „abţinerii constructive”, prin care se permite unui stat membru să se abţină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; înfiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare (Planning and Early Warning Unit) responsabilă cu monitorizarea evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi situaţii ce pot afecta securitatea Uniunii Europene; oferirea poziţiei de „Înalt Reprezentant pentru probleme de Politică Externă şi de Securitate Comună” Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Preşedintelui Uniunii în probleme referitoare la PESC şi pentru sprijin în formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor politice de către Consiliu; includerea „misiunilor Petersberg” (1992 misiuni umanitare şi de salvare, misiuni de menţinere a păcii, misiuni ale forţelor de luptă în administrarea crizelor, inclusiv restabilirea păcii) în Tratatul Uniunii Europene.

Al treilea pilon. Majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viză şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulaţie a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie – de la metode inter-guvernamentale la metoda comunitară. Ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperare judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii”. Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinţă Interguvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Lucrările acestei conferinţe au dus la pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt:

6

-

-

schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere: deşi pentru noile state membre numărul de locuri în Parlamentul European, numărul voturilor alocate în cadrul Consiliului şi pragurile aplicabile în cadrul procedurii majorităţii calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli, ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri; două inovaţii majore privind procesul de decizie:
1) extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificată în

cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, cooperarea judiciară pe probleme civile, încheierea de acorduri internaţionale în domeniile comerţului, serviciilor şi aspectelor comerciale ale proprietăţii individuale (cu unele aspecte) etc.); 2) extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe probleme civile, măsuri specifice de sprijin industrial, acţiuni de coeziune desfăşurate în afara Fondurilor structurale, statutul partidelor politice europene şi aspecte legate de imigraţie, de acordarea de vize şi de azil;
-

revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări:
1) numărul minim de state membre necesar pentru propunerea unei clauze întărite de

cooperare este 8, ceea ce înseamnă că după a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea statelor membre; 2) înlăturarea posibilităţii utilizării dreptului de veto cu privire la cooperarea strânsă în domeniile aflate sub incidenţa primului şi celui de-al treilea pilon şi înlocuirea acesteia cu dreptul statelor membre de a supune problema Consiliului European, care poate decide prin majoritate calificată (mai mult, dacă problema aparţine unuia din domeniile în care se aplică procedura co-deciziei, este necesar acordul Parlamentului European); 3) introducerea posibilităţii de stabilire a unei „cooperări strânse” în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, în scopul implementării de acţiuni sau poziţii comune (dar exceptând chestiunile cu implicaţii militare sau care ţin de problema securităţii);
-

-

introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii – procedură ce deja permite Consiliului European să facă publică orice încălcare serioasă şi persistentă a drepturilor fundamentale de către un stat membru – instrument ce dă posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului în cauză; dezvoltarea capacităţii militare a Uniunii Europene, prin crearea unor structuri politice şi militare permanente şi prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a atribuţiilor de management al crizei corespunzătoare Uniunii Europei Occidentale (1948 Tratatul de la Bruxelles). Comitetul Politic şi de Apărare este organismul ce poate primi autorizare din partea Consiliului pentru a 7

-

-

lua deciziile potrivite în cadrul pilonului al doilea, în vederea asigurării controlului politic şi conducerii strategice a operaţiunilor de management al crizei; înfiinţarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate; Eurojust reprezintă o unitate formată din magistraţi, a căror sarcină este de a contribui la coordonare autorităţilor naţionale responsabile cu procedurile din domeniu; extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acţiunile statelor membre din domeniile politicii sociale, a educaţiei şi formării profesionale; este vorba despre lupta împotriva excluziunii sociale şi reforma sistemelor de protecţie socială. Pe lângă acestea, a fost înfiinţat un Comitet de Protecţie Socială – organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea între statele membre şi Comisia Europeană.

Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica atât statele membre, cât şi statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declaraţie sunt: delimitarea responsabilităţilor între Uniunea Europeană şi statele membre, statutul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, simplificarea tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al Uniunii Europene. În urma aprobării declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât înfiinţarea unei Convenţii Europene, care să pregătească procesul de reformă a Uniunii Europene. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni şi la care au participat reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale ale statelor membre şi ale ţărilor candidate, Parlamentul European, Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizaţiile interesate (şi participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constituţiei Europene. Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate în trei categorii: 1. Structură consolidarea diverselor tratate existente într-un singur document: Constituţia Europeană; Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică; Carta drepturilor fundamentale este încorporată în Constituţie;

2. Cadru instituţional stabilirea unui Preşedinte al Consiliului European, în scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea şi coerenţa reprezentării Uniunii Europene atât pe plan intern, cât şi pe plan extern; reducerea numărului comisarilor europeni, în scopul de a permite operaţionalitatea Comisiei într-o Uniune cu 25 de state membre (sau chiar mai multe) 8

-

-

introducerea funcţiei de Ministru de Externe al Uniunii Europene; acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc în caz de dezastre sau atacuri teroriste; recunoaşterea „Eurogrup” ca un organism independent, cu dreptul de a-şi alege preşedintele („dl. Euro”) pe o perioadă de doi ani;

3. Procesul de decizie utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificată, ca procedură standard de decizie în cadrul Consiliului şi simplificarea sa; adoptarea procedurii co-deciziei ca procedură legislativă standard

9

Tema 2 Evoluţii specifice politicii bugetare (dezvoltarea bugetului comunitar)

Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte Uniunea Europeană poate spune foarte mult despre priorităţile, dar şi despre conflictele care au jalonat evoluţia procesului de integrare europeană. De-a lungul existenţei Uniunii Europene, controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema resurselor financiare proprii ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare, la rivalităţi între instituţiile comunitare (în special între Comisie, Consiliu şi Parlament). După crearea sa, la începutul anilor 50, sistemul financiar comunitar a înregistrat numeroase mutaţii importante. 1952 – 1975: Unificarea instrumentelor bugetare şi creşterea autonomiei financiare La începutul procesului de integrare europeană, fiecare dintre cele trei comunităţi (CECO, CEE, Euratom) dispuneau de propriul lor buget. După intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (Merger Treaty), în anul 1967, numai două instrumente bugetare vor continua să existe: bugetul general şi bugetul operaţional al CECO. După 2002, an în care Tratatul CECO a expirat, gestiunea patrimoniului CECO a fost încredinţată comunităţilor rămase, reprezentate de către Comisie. Până în anul 1970, bugetul european a fost alimentat prin contribuţiile statelor membre. Decizia din 21 aprilie 1970 (reînnoită ulterior în 1988 şi 1994) va instaura, pentru prima dată, sistemul resurselor proprii. O nouă Decizie privind resursele proprii a fost adoptată de Consiliu în septembrie 2000, înlocuind Decizia din 1994. Primii ani ai politicii bugetare au fost marcaţi de dezvoltarea unor resurse diferite pentru finanţarea noilor politici comune (de exemplu, înfiinţarea Fondului European pentru Orientare şi Garantare în Agricultură FEOGA, 1962 [European Guidance and Guarantee Fund EAGGF], Fondul Social European FSE, 1971 [European Social Funf ESF], Fondul European de Dezvoltare Regională FEDR [European Regional Development Fund ERDF]). 1975 – 1988: Căutarea unui echilibru instituţional în exercitarea puterii bugetare De-a lungul anilor, puterea bugetară a Parlamentului European a crescut. În prezent, această putere este împărţită între Consiliu şi Parlament, aceste instituţii reprezentând cele două braţe ale autorităţii bugetare. Parlamentul dispune de ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare

10

neobligatorii 1 . El poate respinge bugetul şi deţine puterea să aprobe Comisiei descărcarea de gestiune pentru execuţia bugetară a exerciţiului. Consiliul însă dispune de ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii 2 . Acest echilibru juridic şi instituţional a cunoscut o criză la mijlocul anilor 70. Legitimitatea şi puterea de influenţă crescută dobândite de Parlament, în urma alegerii sale prin sufragiu universal în iunie 1979 a devenit o permanentă sursă de tensiune între Parlament şi Consiliu în domeniul bugetar. Ca urmare, procesul de decizie şi execuţie bugetară s-a confruntat cu numeroase incidente: întârzieri în adoptarea bugetului, respingerea bugetului de către parlament (în 1982), recurgerea frecventă la Curtea de Justiţie. Mai mult, numeroase conflicte au apărut din confuzia existentă între puterea legislativă şi puterea bugetară. Într-adevăr, anumite acţiuni întreprinse nu aveau o bază legală, sprijinindu-se numai pe un anumit articol din buget. Criza sistemului financiar din acea perioadă a fost accentuată şi de problemele dezechilibrului bugetar (diferenţa între ceea ce o ţară „dă” Uniunii Europene şi ceea ce ea „primeşte” prin diferite programe şi politici). Originea acestei probleme a fost situaţia specială a Marii Britanii, invocată în 1974 (un sector agricol mic, cu o mare pondere a produselor fermiere importate, pe de o parte, o mare contribuţie la finanţarea bugetului comunitar, mai ales datorită mărimii mari a produsului naţional brut ca bază pentru taxa pe valoarea adăugată, pe de altă parte). Acest dezechilibru structural dintre Marea Britanie şi Comunitate a devenit un element important al dezbaterilor politice. Au fost introduse numeroase aranjamente, unul după altul, în scopul de a rezolva această problemă (I 1975 pentru perioada 1976 – 1980; II 1979: 1980 – 1985; III 1984: 1985 -).Problema dezechilibrului a fost repusă în discuţie, din 1981, de către Germania. 1988 – 1992: Reforma finanţelor comunităţii: „Pachetul Delors I” Noul stimul politic primit de Comunitate în 1986 prin a treia lărgire (Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului Unic European, act ce defineşte noi ambiţii pentru lărgirea Comunităţii (piaţa unică, coeziune economică şi socială, programe de cercetare) au dus la reformarea în profunzime a sistemului financiar; această reformă a făcut parte din „Pachetul Delors I”, prezentat de către Comisie în 1987, acoperind perioada 1988 – 1992. Sistemul „perspectivelor financiare”, un cadru financiar multianual, a fost introdus în 1988. Printre modificările intervenite amintim: 1) fixarea unei plafonări duble pentru cheltuieli: plăţile totale efectuate din bugetul anual nu pot depăşi un anume plafon maxim, stabilit ca procent din produsul naţional brut al Uniunii;

Non-compulsory expenditure. Cheltuielile neobligatorii sunt acele cheltuieli care nu decurg obligatoriu din tratatele internaţionale (cheltuieli structurale, creditele bugetare pentru diferite politici: educaţie, cultură, mediu, comunicare, cercetare, cheltuieli de cooperare (3/4 din total), cheltuieli de personal şi de funcţionare. 2 Compulsory expenditure

1

11

-

o limită maximă a creditelor de angajament este fixată anual pentru fiecare categorie de cheltuială;

2) introducerea unei noi categorii de resurse proprii, bazată pe produsul naţional brut al statelor membre, complementară celorlalte trei resurse proprii. Scopul fost reducerea diferenţei dintre aceste trei resurse şi plafonul total al resurselor proprii. Pentru perioada 1988 – 1993, plafonul total pentru resursele proprii a fost fixat la 1,20% din PNB; 3) cheltuielile destinate agriculturii vor putea fi controlate prin introducerea unei linii directoare agricole (...). În prezent, plafonul acestui titlu este fixat în funcţie de previziunea cheltuielilor reale; 4) introducerea unei rate maxime de creştere a cheltuielilor neobligatorii. Parlamentul se angajează să crească aceste cheltuieli doar în cadrul anumitor limite. 1993 – 1999: Consolidarea reformei din 1988: „Pachetul Delors II” „Pachetul Delors I” a dus atât la o evoluţie ordonată a cheltuielilor (care vor rămâne sub nivelul încasărilor disponibile), cât şi la îmbunătăţirea procedurii bugetare şi a gestiunii bugetare. Consolidarea reformelor din 1988 a fost confirmată prin Acordul de la Edinburg din decembrie 1992. Consiliul a adoptat „Pachetul Delors II”, care prezenta perspectivele financiare pentru perioada 1993 – 1999. Pragul resurselor proprii a fost ridicat de la 1,2% la 1,27% din produsul naţional brut al statelor membre. Prin „Pachetul Delors II” s-a avut în vedere implementarea Tratatului de la Maastricht. Printre cele mai importante schimbări aduse de acest pachet se numără: modifică structura resurselor proprii prin creşterea ponderii celei de-a patra resurse (resursa bazată pe PNB); selectează două priorităţi majore, respectiv operaţiunile structurale şi acţiunile externe; reduce ponderea resursei TVA (rata maximă aplicată TVA s-a redus de la 1,4 la 1% în paşi egali de-a lungul perioadei 1995 – 1999); a fost reînnoit Acordul Interinstituţional referitor la disciplina bugetară şi îmbunătăţirea procedurii bugetare.

2000 – 2006: Stabilirea unei baze bugetare stabile pentru lărgirea Uniunii Europene: pachetul „Agenda 2000” În decembrie 1995, Consiliul (Madrid) a decis că este timpul pentru pregătirea perioadei de după 1999 şi a cerut Comisiei să prezinte cadrul financiar (perspectivele financiare) al Uniunii care privea deja „cu un ochi” spre marea lărgire. Ca răspuns, Comisia a prezentat în iulie 1997 12

documentul intitulat „Agenda 2000: Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare”, care a fost adoptată de Consiliu (Berlin) în martie 1999. Negocierile pentru propunerile din „Agenda 2000” sau desfăşurat într-un context mai dificil decât cele din timpul !Delors I”. Acestea au durat aproape doi ani, astfel că doar în martie 1999, Consiliul de la Berlin a adoptat „Agenda 2000”. În mai 1999 s-a semnat un nou Acord Interinstituţional, ce conţinea cadrul financiar pentru perioada 2000 – 2006. Reglementările privind reforma în agricultură (Politica Agricolă Comună), noi ghiduri pentru operaţiile structurale şi instrumente financiare pentru pre-aderare ce urmau a fi folosite, au fost adoptate în mai şi iunie 1999, dar doar în septembrie 2000 Consiliul a adoptat noul regulament privind disciplina bugetară şi o nouă decizie privind sistemul resurselor proprii. Cheltuielile pentru UE-15 au fost stabilite în termeni reali. Pragul resurselor proprii a fost menţinut la 1,27% din PNB al statelor membre – 1,24% din VNB. În cadrul acestei limite, măsuri suplimentare, cum ar fi ajutorul pre-aderare, au fost avute în vedere pentru lărgirea Uniunii Europene la 25 de state membre. 2007 – 2013: Noi provocări Creşterea şi competitivitatea se află în centrul cadrului financiar pentru perioada 2007 – 2013. Pentru a conserva stilul de viaţă european, trebuie ca Uniunea să fie mai competitivă, economia să fie propulsată şi să se creeze mai multe locuri de muncă, să se dea substanţă conceptului de cetăţenie europeană, prin completarea domeniilor privind libertatea, justiţia şi securitatea şi să se reconfigureze rolul Uniunii Europene pe plan mondial. Un cadru financiar sănătos va fi garanţia că Uniunea Europeană va putea face faţă acestor noi provocări. În iulie 2004 Comisia a prezentat o primă propunere referitoare la acţiunile din cadrul financiar aferent perioadei 2007 – 2013. Această propunere include o nouă structură a cheltuielilor, mai potrivită pentru provocările şi priorităţile Uniunii Europene. În 15 şi 16 decembrie 2005, şefii de stat sau de guvern, reuniţi la Brussels, au ajuns la o poziţie comună referitoare la cadrul financiar (perspectivele financiare 2007 – 2013). Pachetul propune o limită a cheltuielilor de 862.363 miliarde euro pentru întreaga perioadă (în preţurile anului 2004), reprezentând 1,045% din VNB al Uniunii Europene. Consiliul European a ajuns şi la o înţelegere în ceea ce priveşte revizuirea sistemului resurselor proprii. Conform actualului Acord Interinstituţional, Consiliul, Parlamentul şi Comisia trebuie (toate) să fie de acord cu adoptarea perspectivelor financiare. Negocierile pentru perioada 2007 – 2013 privesc nu numai perspectivele financiare, ci şi: reînnoirea Acordului Interinstituţional referitor la disciplina bugetară şi îmbunătăţirea procedurii bugetare; trei propuneri de pachete legislative referitoare la viitorul cadru financiar.

13

Primul pachet legislativ din iulie 2004 se referă la propunerile privind Politica Agricolă Comună (CAP), politica de coeziune, politica de angajare (ocupaţională) şi cea socială, educaţie şi perfecţionare şi transport Al doilea pachet legislativ din septembrie 2004 se referă la politicile externe. În final, în aprilie 2005, Comisia a prezentat propuneri pentru promovarea creşterii şi a creării de noi locuri de muncă. Aria acoperită de această propunere include cercetarea, programul cadru de competitivitate şi inovare (CIP), sănătatea publică şi cetăţenia, libertatea, securitatea şi justiţia.

14

Tema 3 Principiile ce stau la baza bugetului general al Uniunii Europene

Bugetul Uniunii Europene este actul care prevede şi autorizează, în fiecare an, finanţarea ansamblului activităţilor şi intervenţiilor comunitare, traducând, în termeni de afectare a resurselor, priorităţile şi orientările politice. Prevederile privind principiile care stau la baza elaborării şi executării bugetului general al Comunităţilor Europene sunt cuprinse atât în prevederile Tratatelor, cât şi în legislaţia secundară. Actul normativ care reglementează problemele legate de bugetul general al Comunităţilor Europene este Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr. 1605 din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene. În Regulamentul financiar îşi găsesc reflectarea principiile fundamentale ale dreptului bugetar, care se regăsesc şi în reglementările naţionale în materie (principiul unităţii, al universalităţii, al specializării şi al anualităţii), dar şi alte principii acceptate, de dată mai recentă, de unele state (principiul echilibrului, al unităţii de cont, al transparenţei şi al bunei gestiuni financiare). Principiile nu se găsesc în forma lor clasică, ci cu unele abateri determinate de condiţiile concrete în care funcţionează astăzi instituţiile comunitare, precum şi de unele prevederi care figurează în Tratatele privind instituirea Comunităţilor sau în acordurile încheiate cu state terţe. 3.1. Principiul unităţii bugetare Acest principiu derivă din Art. 268 din Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că „toate veniturile şi cheltuielile Comunităţilor ... trebuie să facă obiectul prevederilor pentru fiecare exerciţiu bugetar şi să fie înscrise în buget” [Tratatul de la Amsterdam, versiunea consolidată 97/C 340/03]. Această prevedere, conform căreia toate veniturile şi cheltuielile Comunităţii să fie înscrise într-un singur document bugetar este consacrarea principiului unităţii bugetare, asigurându-se astfel un control riguros al modului de utilizare a resurselor comunitare. În practică, principiul unităţii nu este aplicat întrutotul. În primii ani de funcţionare a Comunităţii existau nu mai puţin de 5 bugete: CECO întocmea un buget administrativ şi unul de intervenţie; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice avea 2 bugete: unul de finanţare, iar celălalt de cercetare şi investiţii; numai CEE se mulţumea cu un singur buget. 15

Din 1971, când Tratatul de la Luxemburg (1970) a intrat în vigoare, s-a mers pe linia unificării documentelor bugetare, astfel că activităţile financiare ale instituţiilor comunitare au fost încorporate într-un singur document, respectiv bugetul general al Comunităţilor Europene, care cuprinde peste 90% din cheltuielile comunitare. Art. 4 alin. (2) din Regulamentul financiar prevede că „veniturile şi cheltuielile Comunităţilor cuprind: a) veniturile şi cheltuielile Comunităţii Europene, inclusiv cheltuielile administrative ale instituţiilor, rezultate din dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană referitoare la politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, cât şi cheltuielile de funcţionare generate de punerea în aplicare a dispoziţiile respective, atunci când acestea sunt efectuate de la buget; b) veniturile şi cheltuielile Comunităţii Europene a Energiei Atomice”. Şi totuşi, cuprinderea într-un singur document a tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor – aşa cum cere principiul unităţii bugetare – se loveşte şi în prezent de prevederile tranşante ale unor reglementări importante. Spre exemplu, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne constituie pilonii 2 şi 3 ai Uniunii Europene. Niciunul din cei doi piloni nu sunt încorporaţi în totalitate în bugetul general. Art. 28 din Tratatul Uniunii Europene prevede înscrierea în bugetul general a cheltuielilor operaţionale ale PESC, cu excepţia cheltuielilor operaţionale care au implicaţii militare sau de apărare sau când Consiliul decide în unanimitate altfel. Atunci când cheltuielile nu sunt trecute în sarcina bugetului Comunităţilor Europene, ele cad în sarcina statelor membre, în conformitate cu venitul naţional brut, dacă Consiliul nu decide, unanim, altfel. În domeniul justiţiei şi afacerilor interne, Tratatul de la Amsterdam a amendat prevederile Tratatului de la Maastricht, aducând cooperarea în probleme civile (cum ar fi imigraţia şi refugierea) în cadrul primului pilon; activităţile din acest domeniu sunt finanţate din bugetul general. În ceea ce priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, Art. 41 al Tratatului Uniunii Europene prevede că cheltuielile operaţionale cad în sarcina bugetului, cu excepţia cazurilor în care Consiliul decide, unanim, altfel. În acest caz, cheltuielile cad în sarcina statelor membre în conformitate cu scala VNB. De exemplu, o finanţare nebugetară, împărţită între statele membre în funcţie de mărimea VNB, a fost folosită pentru agenţia Europol, care răspunde de cooperarea poliţienească împotriva crimei organizate. Cu toate acestea, în absenţa unei decizii unanime a Consiliului, sistemul informaţional Schengen, care colectează date cu caracter personal în timpul verificărilor la frontieră, este finanţat din bugetul general. 16

Nu sunt cuprinse în bugetul general: operaţiunile legate de Fondul European de Dezvoltare, deşi bugetizarea acestora este considerată de Comisie ca fiind necesară, însă ea presupune modificarea şi ratificarea a mai multor acorduri şi protocoale financiare; operaţiunile de împrumut şi credit efectuate de Comunităţi, cu toate că în bugetul general se înregistrează garanţia aferentă acestor operaţiuni; activităţile financiare ale Băncii Europene de Investiţii.

-

În plus, unele agenţii descentralizate ale Comunităţii dispun de propriul lor buget. Aceste bugete nu sunt, în sens strict, excepţii de la principiul unităţii, deoarece veniturile lor provin din subvenţii înscrise în bugetul general. 3.2. Principiul universalităţii bugetare Principiul universalităţii bugetare este un corolar al principiului unităţii: veniturile bugetare sunt colectate şi utilizate pentru finanţarea tuturor cheltuielilor, fără deosebire. El nu derivă direct din Tratate, ci din Regulamentul financiar, care, la Art. 17, prevede: „Veniturile totale acoperă creditele totale de plată. Toate veniturile şi cheltuielile se înregistrează integral, fără a fi regularizate între ele”. Conform acestui principiu, veniturile bugetare nu pot fi alocate direct unor anume cheltuieli (regula de neafectare) şi veniturile şi cheltuielile se înscriu în buget în sumele lor totale, fără nici o ajustare (regula bugetului brut). Art. 18 din Regulamentul financiar prevede unele excepţii de la regula de neafectare, precizând veniturile ce se utilizează pentru finanţarea unor cheltuieli specifice: a) contribuţiile financiare ale statelor membre la anumite programe de cercetare, în conformitate cu Regulamentul Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor; b) dobânzile la depozite şi amenzile prevăzute de Regulamentul privind accelerarea şi clarificarea punerii în aplicare a procedurii privind deficitele excesive; c) veniturile alocate unei destinaţii precise, cum ar fi veniturile funcdaţiilor, subvenţiile, donaţiile şi legatele; d) contribuţiile ţărilor terţe sau ale diferitelor organisme la activităţile comunitare; e) veniturile provenite de la terţi pentru livrări de bunuri, prestări de servicii sau efectuarea de lucrări la cererea lor; f) veniturile obţinute din restituirea sumelor plătite în mod necuvenit; 17

g) încasările din livrări de bunuri, prestări de servicii sau efectuarea de lucrări în beneficiul altor instituţii sau organisme, inclusiv indemnizaţiile de misiune plătite în contul altor instituţii sau organisme şi rambursate de acestea; h) totalul sumelor colectate din asigurări; i) veniturile locative; j) venituri din vânzarea publicaţiilor şi filmelor, inclusiv a celor pe suport electronic. Art. 20 din Regulamentul financiar prezintă unele excepţii de la regula bugetului brut: 1) normele de aplicare pot preciza cazurile în care anumite venituri pot fi deduse din facturi sau cereri de plată, care apoi sunt ordonanţate în sumă netă; 2) costul produselor şi serviciilor furnizate Comunităţilor care includ taxe ce se rambursează de statele membre în temeiul Protocolului privind privilegiile şi imunităţile CE sau de terţe ţări în temeiul altor acorduri relevante se impută bugetului cu suma fără taxe; 3) se pot face regularizări cu privire la diferenţele de curs de schimb apărute în execuţia bugetară. Rezultatul final, profit sau pierdere, se înregistrează în soldul exerciţiului. „Venitul negativ” (negative revenue) din câmpul resurselor proprii este o altă excepţie de la regula bugetului brut. Până în 1988, statele membre au compensat costurile suportate de colectarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole în proporţie de 10% din suma colectată. Această mărime a fost înregistrată ca o cheltuială bugetară. Art. 2 din Decizia nr. 728/1994 referitoare la sistemul resurselor proprii prevede că: „Statele membre vor reţine, cu titlu de costuri de colectare, 10% din suma plătită”. Aceasta va fi înregistrată ca un „venit negativ” în bugetul Comunităţii. Decizia nr. 597/2000 de amendare a Deciziei nr. 728/1994 a crescut rata costurilor de colectare la 25%, cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2001. 3.3. Principiul anualităţii bugetare Principiul anualităţii reclamă ca operaţiunile bugetare să se raporteze la un exerciţiu bugetar specific, astfel încât să se faciliteze activitatea de control efectuată de executivul Comunităţii. Bugetul comunitar, ca de altfel orice buget al unei autorităţi publice, trebuie să concilieze respectarea principiului anualităţii cu necesitatea gestionării operaţiunilor multianuale, ceea ce înseamnă că angajamentele trebuie înregistrate pe o perioadă mai mare decât anul financiar în care angajamentul a fost făcut. Răspunsul la această problemă este adus de înregistrarea creditelor diferenţiate (differentiated appropriations), formate din credite de angajament (commitment appropriations) şi credite de plăţi (payment appropriations). 18

Distincţia a fost făcută în Art. 176 alin. (1) din Tratatul Euratom şi a fost preluată de Art. 7 alin. (2) şi (3) din Regulamentul financiar: Creditele de angajament acoperă, în timpul exerciţiului financiar în curs, costul total al angajamentelor (obligaţiilor) juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai mare de un exerciţiu; Creditele de plăţi acoperă, până la concurenţa nivelului înscris în buget, plăţile care decurg din execuţia angajamentelor juridice subscrise (contractate) în cursul exerciţiului curent sau al unui exerciţiu anterior.

-

Bugetul conţine credite diferenţiate (disociate), formate din credite de angajament şi credite de plăţi, şi credite nediferenţiate (nedisociate) (non-differentiated appropriations). Cele diferenţiate se referă la operaţiunile plurianuale, iar cele nediferenţiate la operaţiunile care nu depăşesc un exerciţiu bugetar. La creditele nediferenţiate, creditele de angajament şi cele de plăţi au acelaşi volum, deoarece sumele care se angajează în cursul unui exerciţiu bugetar urmează să se cheltuiască până la finele acelui exerciţiu. În schimb, la creditele diferenţiate, creditele de plăţi nu coincid cu cele de angajament. Aceasta deoarece creditele de angajament se referă la totalul obligaţiilor asumate de Comunitate, adică includ şi pe cele aferente perioadei care excede exerciţiul pentru care se aprobă bugetul general, în timp ce creditele de plăţi se referă numai la plăţile ce urmează a se efectua în acel exerciţiu. În practica bugetară curentă, numai cheltuielile administrative, cheltuielile Fondului European de Orientare şi Garanţie Agricolă FEOGA – secţiunea „Garanţii”, rambursările către statele membre şi garanţiile aferente împrumuturilor sunt înregistrate în buget doar ca şi credite nediferenţiate (celelalte categorii de cheltuieli sunt înregistrate ca şi credite diferenţiate). Trebuie menţionat faptul că existenţa creditelor diferenţiate nu constituie o excepţie de la principiul anualităţii. Creditele de angajament sunt autorizate pentru un an în cadrul procedurii bugetare anuale. Creditele de plăţi sunt şi ele subiect al autorizării bugetare în fiecare an. Această dublă (duală) autorizare anuală a creditelor de angajament şi de plăţi este o particularitate a bugetului comunitar. Introducerea conceptului de credite diferenţiate automat duce la o „diferentă” (gap) între angajamentele luate şi plăţile făcute. Diferenţa dintre creditele de angajament şi cele de plăţi este măsurată prin angajamente restante de lichidat ARL (commitments outstanding, often reffered to by the French acronym RAL). Ele reprezintă decalajul în timp (the time lag) între momentul în care angajamentele sunt contractate şi momentul în care plăţile corespunzătoare sunt lichidate. Angajamentele restante de lichidat au crescut în ultima decadă ca rezultat al dezvoltării politicilor comunitare şi al operaţiunilor multianuale necesare pentru implementarea politicilor. Angajamentele restante de lichidat includ o componentă normală, legată de sistemul creditelor diferenţiate şi o componentă anormală, legată de problemele implementării activităţilor multianuale. 19

Creşterea angajamentelor restante de lichidat este îngrijorătoare deoarece reprezintă obligaţii mai mari pentru bugetul comunitar şi, astfel, o constrângere pe termen mediu a creditelor de plăţi necesare onorării acestei datorii. Autoritatea bugetară şi Comisia, care este responsabilă cu implementarea bugetului, au dezvoltat măsuri graduale şi instrumente de control a acestei creşteri. Acordul interinstituţional şi Decizia Consiliului referitoare la resursele proprii (597/2000) prevăd ca înregistrarea în buget a creditelor de angajament să urmeze o progresie regulată şi să fie menţinută o relaţie strânsă între creditele de angajament şi cele de plăţi, astfel încât ele să nu depăşească un anume procent din totalul VNB al statelor membre. Revizuirea succesivă a Regulamentului financiar a dus la găsirea unor reguli stricte pentru implementarea proiectelor multianuale. Principiul anualităţii este, în general, respectat. Regulamentul financiar prevede şi unele excepţii sau, mai corect spus, ajustări de natură tehnică, pentru a asigura un management bugetar mai flexibil. Este vorba de sistemul reportărilor de credite. Ca regulă generală, creditele care nu au fost utilizate până la sfârşitul exerciţiului financiar pentru care au fost înregistrate, se anulează. Cu titlu excepţional, ele pot fi şi reportate, numai pentru exerciţiul financiar următor. Creditele pentru cheltuieli de personal şi creditele puse în rezervă nu se pot reporta. 3.4. Principiul echilibrului bugetar Aceasta înseamnă că veniturile bugetare trebuie să fie egale cu cheltuielile bugetare. Această regulă este stipulată în Art. 268 al Tratatului CE şi a fost preluată în deciziile succesive referitoare la sistemul resurselor proprii. Regulamentul financiar prevede, acelaşi lucru, la Art. 14 alin. (1): „Trebuie să existe un echilibru între veniturile şi creditele de plată din buget”. Pentru a da o şi mai mare greutate acestei prevederi, la alin. (2) stipulează: „Comunităţile nu pot face împrumuturi pentru acoperirea unui deficit bugetar”. Acestea sunt totuşi autorizate să subscrie împrumuturi numai în scopul achiziţionării de terenuri şi clădiri, în măsura în care respectivele împrumuturi oferă toate garanţiile unei bune gestiuni financiare. În ciuda faptului că în momentul aprobării bugetului acesta a fost întocmit echilibrat, în execuţie pot să apară abateri, în plus sau în minus faţă de cifrele iniţiale la venituri şi/sau la cheltuieli. Art. 15 alin. (1) din Regulamentul financiar precizează că „Soldul fiecărui exerciţiu se înscrie în bugetul exerciţiului următor, ca venit sau credit de plată, în funcţie de situaţie – excedent sau deficit bugetar”. 20

În practică aşadar pot să apară două situaţii: un sold pozitiv (excedent): aceasta este cea mai frecventă situaţie, excedentul fiind reportat în anul următor. Regulamentul financiar prevede că mărimea excedentului se înscrie în bugetul anului n pe baza estimărilor anului n-1, ajustarea finală făcându-se după închiderea conturilor, iar diferenţele faţă de estimările făcute se înregistrează în buget sub formă de buget rectificativ consacrat exclusiv acestor diferenţe; un sold negativ (deficit): este o situaţie mai degrabă excepţională. Mărimea deficitului va fi înregistrată ca un credit de plată pentru bugetul anului următor, printr-o procedură similară cu cea descrisă în cazul unui excedent.

-

Situaţia obişnuită este cea a înregistrării de excedente. Din acest motiv există un mecanism care constă în finanţarea noilor cheltuieli prin anticiparea de economii ce se vor realiza în cursul unui exerciţiu, fără ca acele categorii generatoare de economii să poată fi identificate în momentul votării bugetului. Aceasta este aşa-numita „rezervă negativă”: o valoarea negativă care este înscrisă în buget şi care trebuie să dispară pe parcursul exerciţiului bugetar prin viramente provenind din capitolele care se vor dovedi excedentare. 3.5. Principiul specializării bugetare Conceptul specializării cheltuielilor bugetare este înscris în Art. 271 al Tratatului CE. Aceasta înseamnă că fiecare credit bugetar trebuie să aibă o destinaţie precisă şi să fie afectat unui scop specific, astfel încât să se prevină orice confuzie ce s-ar putea produce între creditele aferente diferitelor categorii de cheltuieli, atât în procesul autorizării, cât şi în cel al executării acestora. Principiul specializării se aplică şi veniturilor bugetare şi cere ca diferitele surse de venituri încasate la buget să poată fi clar identificate. Principiul specializării determină structura orizontală şi verticală a bugetului. Structura orizontală a bugetului cuprinde: situaţia generală a veniturilor; secţiuni, divizate în situaţia veniturilor şi situaţia cheltuielilor, pentru: - Parlamentul European (secţiunea I); - Consiliu (secţiunea II); - Comisie (secţiunea III); - Curtea de Justiţie (secţiunea IV); - Curtea de Conturi (secţiunea V); - Comitetul Economic şi Social (secţiunea VI); - Comitetul Regiunilor (secţiunea VII); - Mediatorul European (Ombudsman) (secţiunea VIII); 21

-

Controlorul European al Protecţiei Datelor (secţiunea IX).

În plus, secţiunea III (Comisia), care reprezintă circa 95% din cheltuieli, este împărţită în cheltuieli administrative (Partea A) şi cheltuieli operaţionale (Partea B). Structura verticală a bugetului reflectă defalcarea creditelor pe titluri, capitole, articole şi alineate, în funcţie de natura şi destinaţia cheltuielilor. Soluţiile adoptate în aplicarea principiului specializării denotă fermitate în repartizarea creditelor pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi preocupare pentru întărirea disciplinei financiare. Această afirmaţie se bazează pe faptul că fiecare instituţie, în interiorul bugetului său, poate să propună autorităţii bugetare virări de credite de la un titlu la altul, iar instituţia în cauză poate să facă virări de la un capitol la altul şi de la un articol la altul. Dispoziţiile speciale se referă la viramentele ce se pot efectua de Comisie. Astfel, în cadrul propriei secţiuni a bugetului, Comisia poate efectua (Regulamentul financiar, Art. 23): a) transferuri de credite în cadrul articolelor şi de la un articol la altul în cadrul fiecărui capitol; b) transferuri de credite de la un titlu la altul pentru cheltuieli de personal şi cheltuieli administrative, până la o limită totală de 10% din creditele exerciţiului financiar; c) transferuri de credite între capitolele aceluiaşi titlu pentru cheltuieli de funcţionare, până la o limită totală de 10% din creditele exerciţiului financiar respectiv înscrise în linia din care se face transferul; dar Comisia trebuie să informeze autoritatea bugetară cu trei săptămâni înainte cu privire la intenţia sa. În cadrul propunerilor de transferuri de credite referitoare la cheltuieli ce decurg obligatoriu din tratate sau din alte acte adoptate în temeiul acestora, Consiliul este cel ce hotărăşte, cu majoritate calificată, după consultarea cu Parlamentul European. Când este vorba de propuneri de transfer referitoare la alte cheltuieli decât cele obligatorii (care nu rezultă direct din Tratate sau din acte adoptate în temeiul acestora), decizia aparţine Parlamentului, care se pronunţă după primirea avizului din partea Consiliului. Dacă în termenul (de şase săptămâni) prevăzut de Regulamentul financiar, autoritatea bugetară competentă (Parlamentul sau Consiliul, după caz) nu s-a pronunţat asupra propunerii de transfer, aceasta se consideră aprobată. În cazul în care ambele autorităţi sunt de acord cu efectuarea transferului, dar în sume diferite, atunci se consideră aprobat transferul în suma cea mai mică. În cazul în care una din cele două instituţii respinge principiul transferului, acesta nu se poate efectua. 3.6. Principiul unităţii de cont (unităţii monetare) 22

Ca şi în alte organizaţii internaţionale, problema unităţii monetare ce trebuie folosită a apărut şi pentru bugetul comunitar. Principiul adoptării unei unităţi de cont distincte de monedele naţionale a fost stabilit încă de la începutul CECO, prin Decizia nr. 3 din 23 decembrie 1952 şi, în cazul CEE şi Euratom, prin Tratatele de constituire însăşi (Art. 279 din Tratatul CE şi Art. 181 din Tratatul Euratom). Cu excepţia anilor 1958, 1959 şi 1960, când au avut loc pregătirile pentru aplicarea prevederilor Art. 279 al Tratatului CE şi Art. 181 al Tratatului Euratom şi bugetele CEE şi Euratom au fost întocmite în franci belgieni, bugetul comunităţii a fost întotdeauna exprimat printr-o unitate de cont. Astfel: 1951 – 1958: CECO a adoptat unitatea de cont folosită de către Uniunea Europeană de Plăţi (European Payments Union), şi anume dolarul american; 1958 – 1960: Bugetul CECO a fost exprimat prin unitatea de cont „paritate aur”, care corespunde unei anumite cantităţi de aur fin (0,88867088 grame), în conformitate cu Acordul de la Bretton Woods (unitatea de cont este definită cu x grame aur); începând cu 1961: Utilizarea unităţii de cont definită în aur a fost extinsă la CEE şi Euratom. Ca urmare a crizei sistemului financiar internaţional de la începutul anilor 70, s-a renunţat de definirea în aur şi s-a căutat o nouă unitate de cont; 1977/78 – 1980: A fost introducă o unitate de cont bazată pe un „coş” al diferitelor monede naţionale, şi anume EUA (European unit of account) care, s-a sperat, să nu fie afectată de fluctuaţiile monetare externe şi astfel să fie mai stabilă; 1981 – 1998: ECU (European Composite Unit) a fost aplicat bugetului general; el s-a bazat tot pe un coş valutar, ca şi EUA, dar, spre deosebire de predecesorul său, a fost subiectul unor revizuiri regulate a compoziţiei „coşului” de monede; începând cu 1999: EURO a devenit moneda unică a Uniunii economice şi monetare şi a fost aplicată bugetului general al Uniunii Europene. În Regulamentul financiar, la Art. 16 se prevede: bugetul se întocmeşte şi se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro. Totuşi, pentru nevoi de trezorerie, contabilul şi, respectiv, administratorii conturilor de avans sunt autorizaţi să efectueze operaţiuni în monede naţionale, în condiţiile precizate în normele de aplicare a Regulamentului financiar. 3.7. Principiul transparenţei

23

Principiul transparenţei, aplicat întregului ciclu bugetar, ia forma cerinţei de publicare a bugetului, a bugetelor rectificative şi a situaţiilor financiare în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene şi a cerinţei de a furniza informaţii autorităţii bugetare şi Curţii de Conturi. ?În particular, informaţiile furnizate lunar şi de trei ori pe an de către Comisie referitoare la stadiul execuţiei bugetare este expresia esenţială a acestui principiu.? 3.8. Principiul bunei gestiuni financiare (principiul managementului financiar solid – the principle of sound financial management) Acest principiu se bazează pe Art. 274 al Tratatului CE, care prevede că „Comisia trebuie să execute bugetul ... pe propria răspundere şi în limitele creditelor autorizate, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare”. Regulamentul financiar prevede, la Art. 27 alin. (1) că „Creditele bugetare se utilizează în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, adică în conformitate cu principiile economicităţii, eficienţei şi eficacităţii”. Principiul economicităţii presupune ca resursele utilizate de o instituţie în vederea desfăşurării activităţilor sale să fie puse la dispoziţie în timp util, în cantitatea şi la calitatea corespunzătoare şi la cel mai bun preţ. Principiul eficienţei vizează cel mai bun raport între resursele utilizate şi rezultatele obţinute. Principiul eficacităţii vizează îndeplinirea obiectivelor specifice stabilite şi obţinerea rezultatelor scontate. Principiul bunei gestiuni financiare se bazează în practică pe definirea obiectivelor specifice (măsurabile, realizabile, relevante şi datate) care pot fi monitorizate prin intermediul unor indicatori de performanţă, în scopul de a se trece de la gestiunea bazată pe mijloace la gestiunea orientată spre rezultate. Alocarea resurselor pe activităţi (folosind bugetarea bazată pe activităţi ABB activitybased budgeting) va face posibilă integrarea costurilor activităţilor şi a obiectivelor lor. Pentru a îmbunătăţi procesul decizional, instituţiile procedează la evaluări preliminare şi ulterioare, conform orientărilor stabilite de către Comisie. Aceste evaluări se aplică tuturor programelor şi activităţilor care implică cheltuieli semnificative, iar rezultatele evaluării sunt comunicate autorităţilor însărcinate cu efectuarea cheltuielilor, autorităţilor legislative şi bugetare. În cazul evaluării preliminare (ex-ante) a propunerilor de programe sau activităţi care determină cheltuieli sau o reducere a veniturilor la buget, se încearcă identificarea următoarelor aspecte: a) necesarul de acoperit pe termen scurt sau lung; 24

b) c) d) e) f) g)

obiectivele de realizat; rezultatele scontate şi indicatorii necesari pentru evaluarea acestora; valoarea adăugată a investiţiei comunitare; riscurile, inclusiv de fraudă, aferente propunerilor şi alternativele disponibile; experienţa dobândită în situaţii anterioare similare; volumul creditelor, resurselor umane şi a altor cheltuilei administrative care urmează să fie alocate ţinându-se seama de principiul cost – eficienţă; h) sistemul de monitorizare ce urmează a fi stabilit. Toate programele şi activităţile fac apoi obiectul unei evaluări inetrmediare şi/sau ulterioare privind resursele umane şi financiare alocate şi rezultatele obţinute pentru a verifica dacă acestea corespund obiectivelor propuse, după cum urmează: a) rezultatele obţinute în urma implementării unui program multianual sunt evaluate periodic pe baza unui calendar, care permite să se ţină seama de concluziile acestei evaluări pentru orice decizie de reînnoire, modificare sau întrerupere a programului; b) rezultatele activităţilor finanţare anual sunt evaluate cel puţin o dată la fiecare şase ani. Orice propunere înaintată autorităţii bugetare care poate avea un efect asupra bugetului, inclusiv modificări în numărul de posturi, trebuie să fie însoţită de un raport financiar. Raportul financiar conţine datele financiare şi economice pentru evaluarea, de către autoritatea legislativă, a necesităţii unei acţiuni comunitare. Acesta furnizează informaţii adecvate privind coerenţa şi posibila sinergie cu alte instrumente financiare. În cazul operaţiunilor multianuale, raportul financiar conţine programul previzibil al necesarelor anuale de alocaţii şi locuri de muncă şi o evaluare a impactului lor financiar pe termen mediu. În timpul procedurii bugetare, Comisia furnizează informaţiile necesare pentru o comparaţie între evoluţia nevoilor de credite şi estimările iniţiale făcute în rapoartele financiare. Aceste informaţii includ progresele înregistrate şi stadiul atins de autoritatea legislativă în eforturile sale de evaluare a propunerilor prezentate. Nevoile de credite sunt revizuite, dacă este cazul, în funcţie de evoluţia deliberărilor cu privire la actul de bază. Pentru a preveni riscul de fraudă sau nereguli care pot afecta interesele financiare ale Comunităţilor, Comisia înregistrează în raportul financiar orice informaţie privind măsurile existente sau avute în vedere pentru prevenirea fraudei şi protecţie împotriva ei. Evaluarea acţiunilor Comunităţii şi rapoartele financiare reprezintă garanţia unei bune gestiuni financiare.

25

26

Tema 4 Elaborarea şi adoptarea bugetului comunitar

4.1. Etapele procedurii bugetare Procedura bugetară este reglementată de prevederile art. 272 al Tratatului CEE care prezintă etapele succesive şi intervalele de timp ce trebuie respectate de către cele două braţe ale autorităţii bugetare: Consiliul şi Parlamentul. Procedura bugetară, aşa cum este definită prin Tratat, se desfăşoară între 1 septembrie şi 31 decembrie a anului anterior celui pentru care se întocmeşte bugetul. În practică, un calendar „pragmatic” s-a aplicat de către cele trei instituţii încă din 1977. 4.1.1. Pregătirea proiectului preliminar de buget de către Comisie a) Estimarea veniturilor şi cheltuielilor diferitelor instituţii Parlamentul European, Consiliul, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Mediatorul şi Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor întocmesc o estimare a veniturilor şi cheltuielilor lor, pe care o transmit Comisiei, înainte de 1 iulie a fiecărui an. Examinarea şi adoptarea estimărilor se supun unor reguli proprii instituţiilor respective, neexistând o procedură uniformă. De exemplu, Consiliul adoptă estimările cu majoritate calificată, în timp ce Parlamentul le adoptă cu majoritate simplă. Până la data de 1 aprilie a fiecărui an, organismele instituite de Comunităţi, care au personalitate juridică şi care beneficiază în mod efectiv de subvenţii din buget, transmit Comisiei, în conformitate cu actul lor constitutiv, o estimare a veniturilor şi cheltuielilor lor, inclusiv organigrama şi programul lor de lucru. Având la dispoziţie aceste informaţii, Comisia îşi întocmeşte propriile sale estimări. Comisia consolidează toate aceste estimări într-un proiect preliminar de buget, care conţine deci o situaţie generală sintetică a cheltuielilor şi veniturilor Comunităţilor, regrupând situaţiile estimative prezentate mai înainte. b) Procedura internă a Comisiei pentru pregătirea proiectului preliminar de buget

27

Procedura internă în vederea pregătirii proiectului preliminar de buget este organizată de către Directoratul - General pentru Buget [Budget DC], care colectează cererile primite de la alte Directorate – Generale şi servicii, transmite Comisiei problemele care nu au putut fi rezolvate la un nivel inferior şi pregăteşte documentele în vederea compilării lor într-un proiect preliminar de buget. Etapa 1: Dezbaterea orientării şi decizia privind strategia politică anuală Încă din anul 2002, proiectul preliminar de buget a fost elaborat ca parte a ciclului strategic de programare şi planificare. Acest ciclu permite Comisiei identificarea unui număr limitat de priorităţi pentru accentuarea particularităţilor. Ciclul pentru anul „n” începe, în cadrul Comisiei, cu o dezbatere a orientării politicii în luna noiembrie sau decembrie a anului „n-2” şi continuă cu adoptarea de către Comisie a deciziei privind strategia politică anuală [APS annual policy strategy] în luna februarie a anului „n-1”, care stabileşte priorităţile şi necesarul de resurse. Această decizie ghidează procesul de elaborare a bugetului şi, în acelaşi timp, programarea activităţilor Comisiei pentru anul „n”. În luna februarie sau martie a anului „n-1”, cele două braţe ale autorităţii bugetare discută şi priorităţile politice pe care doresc să le susţină în cadrul procedurii bugetare. Etapa 2: Prezentarea cererilor de către departamentele Comisiei În luna februarie, pe baza deciziei privind strategia politică anuală, Directoratul – General pentru Buget transmite o circulară departamentelor, ce conţine instrucţiuni şi detalii despre situaţia economică şi cadrul financiar general. Această circulară marchează începutul real al activităţii interne a Comisiei în vederea pregătirii proiectului preliminar de buget şi în ea se specifică, în particular: informaţiile şi documentele ce trebuie prezentate pentru fiecare linie din buget în vederea susţinerii cererilor de alocări (de credite) [appropriations]; cadrul şi parametrii pentru elaborarea programelor financiare orientative aferente celor trei ani care urmează anului acoperit de proiectul preliminar de buget.

La sfârşitul lunii februarie sau martie, departamentele transmit cererile lor cuantificate şi toate informaţiile şi expunerile de motive prevăzute în circulară.

28

Etapa 3: Pregătirea discuţiilor interdepartamentale În luna martie, audieri bugetare au loc între Directoratul – General pentru Buget şi departamente. Având în vedere constrângerile impuse de perspectiva financiară (cadrul financiar multianual) şi de decizia privind strategia politică anuală, cererile pentru alocări de credite sunt examinate în funcţie de prioritatea operaţiunilor ce se cer finanţate, tendinţele previzibile din cereri (inclusiv creditele de plăţi şi resursele administrative) şi în funcţie de consistenţa raportului cost – eficacitate dintre resursele considerate necesare şi obiectivele urmărite. Programele financiare orientative (indicative) pe termen mediu elaborate de către departamente permit ca cererile pentru alocări de credite să fie introduse în perspectiva financiară a anului în discuţie şi, totodată, permit efectuarea unei estimări a compatibilităţii dintre tendinţa prognozată a cheltuielilor şi plafoanele din perspectiva financiară. Etapa 4: Trialogul privind priorităţile bugetare Această etapă, care are loc în aprilie, a fost introdusă de Acordul Interinstituţional din 1993 şi reînnoit în 1999 şi, respectiv, 2006. Reprezintă prima etapă a noii proceduri de colaborare introdusă de Anexa III la Acordul Interinstituţional. Acest trialog purtat între reprezentanţii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei trebuie să se desfăşoare după ajustarea tehnică a prevederilor din perspectiva financiară, dar înainte ca proiectul preliminar de buget să fie întocmit de către Comisie, în vederea determinării priorităţilor bugetare posibile pentru următorul an financiar. Are loc un schimb de opinii referitoare la principalele politici care ar putea fi adoptate de fiecare din cele două braţe ale autorităţii bugetare în următoarea etapă a procedurii bugetare, bazată pe contextul economic predefinit şi pe pregătirile iniţiale ale departamentelor Comisiei. Etapa 5: Adoptarea şi transmiterea proiectului preliminar de buget Pe baza audierilor departamentale, Directoratul – General pentru Buget pregăteşte un document sintetic şi transmite Comisiei propunerea sa pentru proiectul preliminar de buget (incluzând şi situaţiile estimative ale celorlalte instituţii). Începutul lunii mai: După efectuarea ajustărilor tehnice a prevederilor din perspectiva financiară (în luna februarie) şi după examinarea tuturor deciziilor luate de către autoritatea bugetară înainte de 1 mai referitoare la ajustarea perspectivei financiare, Comisia adoptă proiectul preliminar de buget. Mijlocul lunii iunie: Proiectul preliminar de buget este transmis autorităţii bugetare în toate limbile Comunităţii. Art. 272 alin. (3) din Tratatul CE şi Art. 33 alin. (1) din Regulamentul financiar prevede ca Comisia să înainteze Consiliului proiectul preliminar de buget până cel târziu la data de 1 29

septembrie a fiecărui an „n-1”; în practică (conform calendarului pragmatic) termenul limită este 15 iunie. În acelaşi timp, proiectul preliminar de buget este transmis şi Parlamentului, pentru informare (Art. 33 alin. (1) a doua frază). Potrivit Art. 33 din Regulamentul financiar, Comisia redactează o introducere generală la proiectul preliminar de buget, care cuprinde tabele financiare pentru întregul buget, o descriere a politicilor în temeiul cărora solicitările de credite sunt justificate. De asemenea, sunt furnizate şi alte documente pentru susţinerea proiectului preliminar de buget, cum ar fi: o prezentare a politicii privind personalul permanent şi temporar; pentru fiecare categorie de personal, o organigramă cu posturile bugetare şi cu persoanele angajate la data prezentării proiectului preliminar de buget, care să indice repartiţia lor pe grade şi unităţi administrative; dacă se propune o modificare a numărului de persoane angajate, o prezentare a motivelor care justifică o astfel de modificare; o prezentare detaliată a politicilor de împrumut şi creditare; o estimare a veniturilor şi cheltuielilor organismelor ce beneficiază de subvenţii, precedată de o expunere de motive întocmită de organismele respective şi, cu privire la şcolile europene, un raport de venituri şi cheltuieli precedat de expunerea de motive.

-

Conform Acordului Interinstituţional din 1999, Comisia trebuie să menţioneze în proiectul preliminar de buget, în ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii: creditele legate de o legislaţie nouă sau planificată; creditele ce decurg din aplicarea legislaţiei în vigoare la data la care bugetul anterior a fost adoptat.

4.1.2. Adoptarea proiectului de buget de către Consiliu a) Calendar În practică, procedura este realizată conform calendarului pragmatic: după primirea proiectului preliminar de buget pe 15 iunie (termenul limită oficial conform Art. 272 alin. (3) din Tratatul CE este 1 septembrie), Consiliul adoptă proiectul preliminar de buget până la 31 iulie şi îl transmite Parlamentului în prima jumătate a lunii septembrie (termenul limită oficial prevăzut în Art. 272 alin. (4) al Tratatului CE este 5 octombrie).

b) Procedura Consiliul întocmeşte proiectul de buget în conformitate cu procedura prevăzută în Art. 272 alin. (3) din Tratatul CE şi în Art. 177 alin. (3) din Tratatul Euratom. 30

Conform Anexei III a Acordului Interinstituţional din 1999, decizia Consiliului este precedată de o conciliere ah-hoc cu Parlamentul. Această conciliere reprezintă partea a doua a procedurii de colaborare interinstituţională introdusă de acest acord. Concilierea se referă la cheltuielile obligatorii, clasificate astfel de către Comisie în cadrul proiectului preliminar de buget. Acordul Interinstituţional din 1999 face referiri specifice acestor concilieri în ceea ce priveşte cheltuielile referitoare la acordurile de pescuit (paragraful 38) şi finanţarea politicii externe şi de securitate comună (paragraful 39). Scopul este de a asigura acordul celor două braţe ale autorităţii bugetare asupra acestui subiect. Concilierea are loc în două etape: etapa 1: constă într-o şedinţă (de trialog) între Preşedintele Consiliului (Bugete), Preşedintele Comitetului pentru Buget al Parlamentului şi membri ai Comisiei cu responsabilităţi în domeniul bugetar; etapa 2: constă într-o conciliere formală între Consiliu şi delegaţia Parlamentului, cu participarea Comisiei, care are loc la data fixată de Consiliu pentru stabilirea proiectului de buget. Instituţiile fie ratifică rezultatele trialogului, fie continuă eforturile pentru a cădea de acord asupra sumei cheltuielilor obligatorii. Dacă nu se ajunge la un acord, procedura bugetară continuă, fiecare instituţie reluându-şi atribuţiile. c) Reguli de vot Pentru a adopta proiectul de buget, Consiliul decide prin majoritate calificată [EU(15) = 62 voturi de la cel puţin 10 state membre din totalul de 87 voturi]. Această regulă de vot permite formarea „minorităţii de blocare”, formată din: cel puţin 3 SM ce deţin 26 voturi; 6 SM, chiar dacă deţin mai puţin de 26 voturi.

-

Dacă Consiliul nu reuşeşte să adune majoritatea necesară pentru a adopta proiectul de buget până la 5 octombrie, termen limită oficial, Parlamentul şi/sau Comisia pot sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru eşec în acţiune (Art. 232 din Tratatul CE). Parlamentul a recurs la această posibilitate la 18 decembrie 1987, urmat la un interval de 5 zile de către Comisie, când Consiliul nu a reuşit să adopte proiectul de buget al anului 1988 în termenul legal; Curtea a decis în 12 iulie 1988 că nu este nevoie să dea curs celor două acţiuni, deoarece bugetul a fost adoptat la data de 18 mai 1988. 4.1.3. Prima lectură a bugetului de către Parlament [Art. 272 alin. (4) din Tratatul CE] a) Calendar 31

Proiectul de buget este înaintat, de către Consiliu, Parlamentului European până cel târziu la data de 5 octombrie a anului care precede anul de execuţie a bugetului. Dacă Parlamentul îşi dă aprobarea într-un termen de 45 de zile după termenul limită 5 octombrie (până în 19 noiembrie), bugetul este considerat adoptat. Dacă în acest interval de timp Parlamentul nu a amendat proiectul de buget şi nici nu a propus modificări, bugetul este considerat adoptat. Dacă Parlamentul adoptă amendamente sau propune modificări în intervalul de 45 de zile, proiectul de buget, împreună cu amendamentele şi propunerile de modificare, se returnează Consiliului (Art. 272 alin. (4) din Tratatul CE). Deşi oficial termenul limită pentru trimiterea amendamentelor şi a propunerilor de modificare efectuate de Parlament către Consiliu este 19 noiembrie (stabilit prin prevederile Tratatului CE), neoficial, termenul limită este în jurul datei de 25 octombrie. b) Procedura şi regulile de vot Procedura internă a Parlamentului începe cu primirea de către Comitetul pentru Buget a proiectului de buget. Acest comitet specializat se consultă apoi şi cu celelalte comitete ale Parlamentului European şi numeşte doi dintre membrii săi ca raportori pentru proiectul de buget – unul care se ocupă de secţiunea Comisiei şi unul care se ocupă de secţiunile celorlalte instituţii. După studierea materialelor puse la dispoziţie de celelalte comitete şi de către cei doi raportori, Comitetul pentru Buget propune modificări pentru cheltuielile obligatorii şi amendamente pentru cheltuielile neobligatorii. Acestea sunt prezentate în faţa plenului Parlamentului. Parlamentul dedică acestei prime lecturi a bugetului perioada de la sfârşitul lunii octombrie, când discută propunerile de modificare şi amendamentele făcute de Comitetul pentru Buget. Proiectul ce conţine amendamentele şi modificările propuse care au fost respinse de Comitetul pentru Buget nu se supun votului în acea parte a sesiunii parlamentare numai dacă un alt comitet sau cel puţin 32 de membri solicită acest lucru. Amendamentele referitoare la cheltuielile neobligatorii cer o majoritate absolută a membrilor Parlamentului. Propunerile de modificare a cheltuielilor obligatorii sunt adoptate cu majoritatea absolută a voturilor exprimate.

32

O regulă de bază a acestei proceduri trebuie notată: dacă, în orice etapă a negocierilor dintre Consiliu şi Parlament referitoare la proiectul de buget, cele două braţe ale autorităţii bugetare ajung la un acord asupra sumei (înscrisă la o linie bugetară sau în rezervă) şi asupra observaţiilor asupra respectivei linii bugetare, atunci nu mai pot avea loc modificări ulterioare (cu excepţia cazului în care se recurge la scrisoarea de amendament), problema fiind considerată închisă. Cu alte cuvinte, dacă Parlamentul nu modifică cheltuielile obligatorii la prima lectură (a proiectului de buget), Consiliul nu mai poate acţiona asupra lor la a doua sa lectură, decât dacă au fost propuse modificări de către Comisie în cadrul unei scrisori rectificative ad-hoc. În mod similar, dacă Parlamentul acceptă un amendament referitor la cheltuielile neobligatorii introdus în buget la prima lectură, nici Consiliul şi nici Parlamentul nu pot reveni asupra lui în cadrul celei de-a doua lecturi. În fine, dacă Consiliul acceptă un amendament referitor la cheltuielile neobligatorii făcut de Parlament în cadrul primei lecturi, Parlamentul nu poate reveni asupra lui în cadrul celei de-a doua lecturi (proprii). 4.1.4. A doua lectură a bugetului de către Consiliu [Art. 272 alin. (5)] a) Procedura Procedura celei de-a doua lecturi de către Consiliu este foarte asemănătoare cu cea referitoare la prima lectură. Această a doua lectură are loc în cea de-a treia săptămână a lunii noiembrie, după o nouă întâlnire de conciliere cu o delegaţie a Parlamentului. Proiectul de buget se modifică pe baza propunerilor de modificare acceptate de către Consiliu. Dacă, în termen de 15 zile de când proiectul de buget a fost retrimis de către Parlament, Consiliul nu a modificat niciunul din amendamentele referitoare la cheltuielile neobligatorii adoptate de Parlament şi dacă propunerile de modificare referitoare la cheltuielile obligatorii au fost acceptate, bugetul se consideră adoptat. Dacă, în acelaşi termen de 15 zile, Consiliul modifică unul sau mai multe din amendamentele făcute de Parlament sau dacă respinge sau modifică propunerile de modificare făcute de Parlament, proiectul de buget astfel amendat este retrimis Parlamentului, Consiliul informând Parlamentul asupra deliberărilor sale. În principiu, Consiliul informează (neoficial) Parlamentul cu privire la decizia sa în jurul datei de 22 noiembrie, chiar dacă transmiterea formală nu are loc mai devreme de data de 4 decembrie. b) Reguli de vot La a doua lectură, deciziile Consiliului sunt luate astfel: 33

1) referitor la amendamente (cheltuieli neobligatorii) – Consiliul poate modifica cu majoritate calificată fiecare dintre amendamentele adoptate de Parlament; 2) referitor la propunerile de modificare (cheltuieli obligatorii): dacă modificarea propusă de Parlament nu are ca efect creşterea volumului total al cheltuielilor unei instituţii...Consiliul, prin majoritate calificată, poate respinge propunerea de modificare. În absenţa unei decizii de respingere, modificarea propusă se va considera acceptată; dacă modificarea propusă de Parlament are ca efect creşterea volumului total al cheltuielilor unei instituţii, Consiliul, prin majoritate calificată, poate să accepte propunerea. În absenţa unei decizii de acceptare, propunerea de modificare va fi considerată respinsă; dacă, urmare a uneia dintre cele două variante de mai sus, Consiliul a respins o propunere de modificare, cu majoritate calificată poate fie să menţină suma iniţială prevăzută în proiectul de buget, fie să fixeze o altă sumă.

-

-

Aceste reguli de vot ce implică majoritatea calificată au dat naştere la ceea ce se cheamă „majoritate nimicitoare” sau „minoritate de acceptare”. Rezultatele celei de-a doua lecturi efectuată de Consiliu referitoare la cheltuielile obligatorii determină, de regulă, mărimea finală a acestora, deoarece Consiliul este cel care are ultimul cuvânt referitor la acest tip de cheltuieli, cu condiţia ca Parlamentul să nu respingă proiectul de buget.

34

4.1.5. A doua lectură a proiectului de buget de către Parlament a) Procedura, calendarul şi regulile de vot [Art. 272 alin. (6) al Tratatului CE] Procedura internă este practic aceeaşi ca şi la prima lectură. Totuşi, aşa cum Consiliul a avut ultimul cuvânt asupra cheltuielilor obligatorii în cadrul celei de-a doua lecturi, Parlamentul ia decizia finală asupra cheltuielilor neobligatorii, putând fie să accepte, fie să respingă propunerile Consiliului. În termen de 15 zile după ce proiectul de buget i-a fost înaintat, Parlamentul, cu majoritate absolută a membrilor săi şi cu trei cincimi din voturile exprimate, poate să amendeze sau să respingă propunerile făcute de Consiliu la amendamentele sale şi să adopte proiectul întocmai. Dacă Parlamentul nu acţionează în acest interval de 15 zile, bugetul este considerat a fi adoptat pe baza proiectului întocmit de Consiliu la a doua lectură. Conform calendarului pragmatic, a doua lectură efectuată de către Parlament, are loc în a doua săptămână din luna decembrie. b) A doua lectură a bugetului de către Parlament şi determinarea ratei de creştere a cheltuielilor neobligatorii [Art. 272 alin. (9) din Tratatul CE] Art. 272 alin. (9) al Tratatului CE prevede că trebuie stabilită o rată maximă anuală de creştere a cheltuielilor neobligatorii. Comisia, după consultarea cu Comitetul de Politici Economice, trebuie să comunice această rată maximă, determinată în funcţie de: evoluţia volumului produsului naţional brut; variaţia media a veniturilor şi cheltuielilor statelor membre; evoluţia costului vieţii pe durata anului financiar precedent.

Această rată maximă trebuie comunicată, înainte de 1 mai, tuturor instituţiilor comunitare. În practică, ea este comunicată la sfârşitul lunii februarie. Subparagrafele 4 şi 5 ale Art. 272 alin. (9) ale Tratatului CE permit ca rata maximă de creştere stabilită de către Comisie să fie depăşită în două cazuri: (i) dacă creşterea procentuală a cheltuielilor neobligatorii ce rezultă din proiectul de buget stabilit de Consiliu este mai mare de jumătate din rata maximă, Parlamentul European poate, prin exercitarea dreptului său de amendament, să majoreze volumul total al respectivelor cheltuieli în limita unei jumătăţi a ratei maxime; dacă Parlamentul European, Consiliul sau Comisia consideră că activităţile Comunităţii reclamă o rată mai mare decât cea stabilită prin procedura prezentată mai sus, se poate 35

(ii)

fixa o altă rată, printr-un aranjament între Consiliu, ce acţionează prin majoritate calificată, şi Parlament, ce acţionează prin majoritatea absolută a membrilor săi şi cu trei cincimi din voturile exprimate. Până în anul 1987, a doua lectură a proiectului de buget de către Parlament a produs neînţelegeri serioase între cele două braţe ale autorităţii bugetare în ceea ce priveşte rata de creştere a cheltuielilor neobligatorii. Eforturile Parlamentului de a-şi mări puterea în domeniul bugetar (şi astfel să promoveze sau să influenţeze anumite politici comunitare) au fost direcţionate către posibilitatea de a majora rata de creştere peste nivelul statistic maxim al ratei la care se referă Art. 272 alin. (9) al Tratatului CE. Noua raţiune bugetară ce derivă din aranjamentele interinstituţionale din 1988, 1993, 1999 şi 2006 a contribuit la „neutralizarea” ratei maxime de creştere. c) Adoptarea finală a bugetului Art. 272 alin. (7) prevede că atunci când procedura bugetară este completă, Preşedintele Parlamentului constată adoptarea definitivă a bugetului. După adoptarea bugetului, fiecare stat membru este obligat să pună la dispoziţia Comunităţilor vărsămintele datorate, în condiţiile prevăzute în Regulamentul Consiliului de punere în aplicare a Deciziei privind sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor (Art. 36 alin. (2) din Regulamentul financiar). 4.2. Respingerea bugetului şi consecinţele acesteia Parlamentul este instituţia ce deţine puterea de a respinge bugetul, aceasta fiind una dintre cele mai importante prerogative ale sale. 4.2.1. Condiţii necesare pentru respingerea bugetului Art. 272 alin. (8) din Tratatul CE statuează că Parlamentul, acţionând prin majoritatea membrilor săi şi cu două treimi din voturile exprimate, din motive bine întemeiate, poate să respingă bugetul şi să solicite un nou proiect. Expresia „din motive bine întemeiate” nu are un temei legal real semnificativ; respingerea bugetului este un act politic. 4.2.2. Consecinţele respingerii bugetului a) „A treia lectură” a bugetului

36

În scopul de a menţine continuitatea serviciului public, este necesar ca procedura să fie extinsă (prelungită) până când bugetul este, în cele din urmă, adoptat. Partea finală a Art. 272 alin. (8) din Tratatul CE prevede că Parlamentul, atunci când respinge bugetul, va cere ca un nou proiect să-i fie transmis. Se pune problema alegerii etapei procedurii bugetare la care ar trebui să se „întoarcă” autorităţile bugetare: ar trebui Comisia să întocmească un nou proiect preliminar de buget sau este suficient ca atât Consiliul cât şi Parlamentul să revină la etapa atinsă în procedura bugetară chiar înainte de respingerea bugetului? Deoarece obiectivul este încheierea procedurii cât mai rapid cu putinţă, prima soluţie nu a prevalat niciodată (cu excepţia cazului special al respingerii bugetului rectificativ nr. 1/1982, când Comisia a reluat procedura prin prezentarea bugetului rectificativ nr. 1/1983). În general, după ce un buget a fost respins, Comisia prezintă „noi propuneri bugetare” care să modifice proiectul de buget rezultat în urma celei de-a doua lecturi de către Consiliu. Noile propuneri sunt prezentate Consiliului şi Parlamentului astfel încât să ajungă la un acord rapid în cadrul celei de-a „treia lecturi” a bugetului, la care Tratatele nu fac nicio prevedere expresă şi nu există acorduri formale. În practică, este adoptată o abordare pragmatică. b) Aranjamentul provizoriu pe 12 luni Pentru a asigura continuitatea serviciului public, Art. 273 al Tratatului CE stabileşte aranjamentul provizoriu pe 12 luni. Dacă la începutul anului financiar bugetul nu a fost încă votat, o sumă echivalentă cu 1/12 din alocările bugetului anului financiar precedent pot fi cheltuite lunar, cu respectarea capitolelor şi subdiviziunilor bugetare, dar nu se poate depăşi limita creditelor prevăzute în proiectul de buget aflat în pregătire. Cu majoritate calificată, Consiliul poate autoriza simultan două sau mai multe doisprezecimi provizorii atât pentru angajamente, cât şi pentru plăţi. Se pot asuma angajamente pe capitole până la maximum un sfert din creditele totale autorizate în capitolul respectiv pentru exerciţiul financiar anterior, plus o doisprezecime pentru fiecare lună scursă (Art. 13 alin. (2) din Regulamentul financiar).

37

Tema 5 VENITURILE BUGETULUI COMUNITAR

Veniturile bugetului general al UE pot fi împărţite în două mari categorii: resurse proprii şi alte venituri. Acest aspect este prevăzut în art. 269 al Tratatului CE, care statuează că „Fără a aduce atingere altor venituri, bugetul trebuie finanţat în întregime din resurse proprii”. Resursele proprii ar putea fi definite ca fiind acele venituri ce revin automat UE pentru finanţarea bugetului său, fără a fi necesară o decizie ulterioară a autorităţilor naţionale. Marea majoritate a cheltuielilor bugetare este finanţată prin resurse proprii, alte venituri (de exemplu, impozite şi alte prelevări operate asupra salariilor personalului, dobânzi bancare, contribuţiile unor state ne-membre la anumite programe comunitare) având o pondere minoră în totalul finanţărilor (în perioada 1998 – 2000, ponderea altor venituri a fost, în medie, de 1,6% din totalul finanţărilor, neincluzând în această categorie excedentele reportate din anii anteriori). Există trei categorii de resurse proprii: resurse proprii tradiţionale, resursa TVA şi resursa VNB. Resursele proprii tradiţionale includ taxele agricole, cotizaţiile asupra zahărului şi taxele vamale. Ca parte a sistemului resurselor proprii amintim şi mecanismul de corecţie referitor la dezechilibrul bugetar. Acest mecanism reduce contribuţia Marii Britanii la resursele proprii proporţional cu „dezechilibrul bugetar” şi creşte corespunzător plăţile pentru compensarea acestei reduceri, plăţi pe care le au de făcut alte state membre. La momentul aprobării bugetului anual de către Consiliu şi Parlament, totalul veniturilor trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor. Mărimea totală a necesarului pentru finanţarea bugetului rezultă automat din nivelul cheltuielilor totale. Cu toate acestea, în măsura în care valorile finale ale veniturilor şi cheltuielilor diferă faţă de prevederile iniţiale, va rezulta un sold provenit din execuţia bugetară. Ca regulă generală, soldul este de natura excedentului, care reduce plăţile statelor membre cu titlu de resurse proprii în anul următor. Regulile de bază (fundamentale) ale sistemului resurselor proprii sunt stabilite printr-o decizie a Consiliului (în prezent 2000/597/CE, Euratom), adoptată în unanimitate de către Consiliu şi ratificată de către statele membre.

38

Resursele proprii pot fi împărţite în următoarele categorii 3 (cifrele de mai jos se referă la cele comunicate de Parlament după prima lectură a proiectului de buget pe anul 2007 din 21 noiembrie 2006): A. Resurse proprii tradiţionale, respectiv taxe vamale, taxe agricole şi cotizaţiile asupra zahărului. Aceste resurse proprii, prelevate de la operatorii economici, sunt colectate de către statele membre în contul UE. 1. Veniturile din taxe agricole şi cotizaţii asupra zahărului cuprind: prelevări, prime, sume suplimentare sau compensaţii, sume sau elemente adiţionale şi alte taxe stabilite de instituţiile Comunităţilor asupra schimburilor comerciale cu ţările terţe în cadrul politicii agricole comune şi cotizaţiile şi alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor în sectorul zahărului (art. 2 alin. 1 lit. a din Decizia Consiliului (CE, Euratom) nr. 597 din 29 septembrie 2000).

-

a) Taxele agricole sunt percepute asupra importurilor de produse agricole provenind de la terţe ţări (Regulamentul Consiliului (CE) nr. 3290 din 22 decembrie 1994). b) Cotizaţiile asupra zahărului cuprind: cotizaţiile asupra zahărului, izoglucozei şi inulinei. Ele sunt folosite ca instrumente de influenţare a pieţei zahărului. Astfel, cotizaţiile asupra producţiei de zahăr sunt plătite de producători şi servesc la acoperirea cheltuielilor de susţinere a pieţelor; cotizaţiile de stocaj 4 servesc la acoperirea cheltuielilor cu stocarea zahărului, menite să asigure scurgerea regulată a zahărului; o cotizaţie suplimentară menită să resoarbă întreaga pierdere globală înregistrată cu începere din perioada de comercializare 1988/1989, rămasă neacoperită din cotizaţiile aşezate asupra producţiei. Cotizaţiile asupra producţiei de izoglucoză şi inulină sunt asimilate cotizaţiilor asupra producţiei de zahăr (Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1260 din 19 iunie 2001 privind organizarea comună a pieţei din sectorul zahărului). 2. Veniturile din taxe vamale cuprind: taxele din tariful vamal comun şi alte taxe (inclusiv taxele antidumping şi taxele suplimentare de import) stabilite de instituţiile Comunităţii aplicate asupra mărfurilor importate din ţările extracomunitare; taxele vamale asupra produselor, ce rezultă din Tratatul de instituire al CECO (art. 2 alin. 1 lit. a din Decizia Consiliului din 29 septembrie 2000).

-

În mod tradiţional, resursele proprii se împart în patru categorii (resurse proprii de origine agricolă, taxe vamale, resursa bazată pe TVA şi resursa bazată pe VNB), de aceea resursa VNB este desemnată ca fiind „a patra resursă”. Oricum, distincţia dintre primele două categorii este astăzi depăşită, deoarece nu există nicio diferenţă semnificativă între taxele la importul produselor agricole şi cele aplicate produselor neagricole. 4 Au fost desfiinţate în perioada de comercializare 2001/2002.

3

39

Regulile de colectare a taxelor vamale sunt stabilite în Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2658 din 23 iulie 1987, a cărui Anexă nr. 1 este ajustată anual. Costurile de colectare reţinute de către statele membre Până la intrarea în vigoare a noii decizii privind resursele proprii din 29 septembrie 2000, statele membre reţineau, ca şi costuri de colectare, 10% din valoarea resurselor proprii tradiţionale. Noua decizie stipula, cu aplicare de la 1 ianuarie 2001, creşterea acestui procent la 25% (art. 2 alin. 3 din Decizia Consiliului din 29 septembrie 2000). Resursele proprii tradiţionale reprezintă în jur de 14,9% din veniturile totale ale Uniunii, respectiv 17.307,7 milioane euro (România 165,7 milioane euro). B. Resursa proprie bazată pe TVA este prelevată de la statele membre asupra bazelor TVA a statelor membre, care sunt armonizate în acest scop în conformitate cu regulile comunitare (Directiva a VI-a a Consiliului (CEE) nr. 388 din 17 mai 1977). Acelaşi procentaj este prelevat asupra bazei armonizate de la fiecare stat membru. Cu toate acestea, baza TVA luată în calcul este limitată la 50% din VNB-ul fiecărui stat membru. Această regulă vizează să evite ca statele membre mai puţin prospere să plătească mai mult decât capacitatea lor contributivă, deoarece consumul şi în special TVA reprezintă un procent mai ridicat din venitul naţional al unei ţări ce are un nivel de prosperitate relativ redus. Resursa bazată pe TVA reprezintă în jur de 15,3% din veniturile totale ale UE, respectiv 17.827,4 milioane euro (România 128 milioane euro). C. Resursa bazată pe VNB este utilizată pentru echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, adică să finanţeze partea din buget care nu este acoperită prin alte surse de venituri. Acelaşi procentaj este prelevat asupra VNB al fiecărui stat membru, stabilit în conformitate cu regulile comunitare. A „patra resursă”, resursa PNB (produs naţional brut), a fost introdusă prin Decizia privind resursele proprii din 24 iunie 1988, obţinută prin aplicarea aceleiaşi rate asupra PNB-ului statelor membre. Resursa PNB a devenit, gradual, cea mai importantă sursă de finanţare a bugetului comunitar. De la intrarea în vigoare a Deciziei privind resursele proprii din 29 septembrie 2000, PNB a fost înlocuit cu VNB (venit naţional brut). Acesta este un lucru firesc pentru că, în cazul economiilor foarte deschise, cele două valori pot să difere sensibil. Este, de exemplu, cazul Luxemburgului sau al Irlandei, al căror PNB/locuitor este net superior mediei comunitare, în timp ce VNB-ul se situează la nivelul mediei UE, ecartul fiind datorat veniturilor vărsate rezidenţilor din state noncomunitare. Resursa bazată pe VNB reprezintă în jur de 68,7% din veniturile totale ale Uniunii, respectiv 78.279,6 milioane euro (România 688,5 milioane euro). 40

Din sistemul resurselor proprii face parte şi un mecanism specific destinat corectării dezechilibrului bugetar al Marii Britanii (compensarea britanică sau rabatul britanic). Actualul mecanism de corecţie în favoarea Marii Britanii a fost introdus în anul 1985 în vederea corijării dezechilibrului dintre contribuţia Marii Britanii la bugetul comunitar şi partea sa de cheltuieli comunitare ca beneficiar de finanţări de la bugetul comunitar. Acest mecanism a fost modificat în mai multe rânduri pentru a compensa modificările intervenite în sistemul de finanţare al bugetului UE, dar principiile sale fundamentale au rămas aceleaşi. În contextul şocului petrolier din anii `80, guvernul conservator britanic a decis să adopte o politică de restabilire a echilibrului bugetar prin reducerea contribuţiei sale la bugetul european. Pentru prima dată, un stat membru al CE punea deschis în discuţie principiul solidarităţii financiare şi îşi calcula propria contribuţie netă, iar premierul Margaret Tchatcher lansa celebra frază „I want my money back!”, ameninţând că dacă nu va obţine satisfacţie va paraliza funcţionarea Comunităţii (la acea vreme domina regula votului cu unanimitate). Pentru a evita criza, Consiliul European de la Fontainebleau (1984) a acceptat ca o parte din contribuţia britanică la bugetul comunitar să fie returnată – acest „cec britanic” fiind cunoscut sub denumirea de rabat (rabais – în franceză, rebate – în engleză). Dacă în 1984 PNB-ul britanic/locuitor era de 85% din media comunitară, astăzi el este de 110%. Mărimea rambursării către Marea Britanie reprezintă 66% din acest dezechilibru bugetar. Costul corecţiei este asumat de către celelalte 24 de state membre (din 2007, de 26 state membre). Repartizarea finanţării este calculată mai întâi pe baza ponderii VNB-ului fiecărei ţări în VNB-ul total al UE. Ponderea de finanţare a Germaniei, Olandei, Austriei şi Suediei este oricum limitată la un sfert din valoarea sa normală. Acest cost este redistribuit între celelalte 22 de state membre. Corecţia britanică înscrisă în proiectul de buget pe anul 2007, după prima lectură a Parlamentului (21 noiembrie 2006) este de 5.251,2 milioane euro (România 78 milioane euro).

Totalul resurselor proprii prevăzute în proiectul de buget pe anul 2007 este de 113.414,7 milioane euro, România contribuind cu 1.060,2 milioane euro.

41

Tema 6 CHELTUIELILE BUGETULUI UNIUNII EUROPENE

Bugetul pe 2007 este primul ce relevă noul cadru financiar multianual referitor la perioada până în 2013. Bugetul pe 2007 se ridică la 126,5 miliarde euro în credite de angajament, reprezentând 1,08% din VNB-ul statelor membre, în creştere cu 5,0% în raport cu bugetul pe anul 2006. Creditele de plăţi se ridică la 115,5 miliarde euro, o creştere cu 7,6% în termeni nominali, reprezentând 0,99% din VNB-ul UE – 27. 6.1. Analiza cheltuielilor pe rubrici ale cadrului financiar 1 Competitivitate şi coeziune: 54,9 miliarde euro, + 15,4% Transformarea economiei Uniunii Europene într-o economie bazată pe cunoaştere necesită investiţii extinse în educaţie şi training (programul de învăţare continuă), cercetare (al 7-lea program – cadru de cercetare), inovaţie (Programul de inovaţie şi competitivitate – PIC), precum şi reţele de transport şi energie (TEN – Transport şi TEN – Energie). În 2007, bugetul UE alocă pentru cercetare 5,5 miliarde euro (+ 3,1% faţă de 2006), 1 miliard euro pentru reţelele de transport şi energie (+ 32,9%) şi 0,9 miliarde euro pentru educaţie şi training (+ 31%). Fondurile pentru inovaţii vor creşte cu 53,6%, ajungând la 0,4 miliarde euro. Aproape 45,5 miliarde euro (+ 14,8%) vor fi disponibile pentru creşterea prosperităţii regiunilor Europei şi creşterea inovaţiei şi competitivităţii. Din aceasta, 35,3 miliarde euro finanţate prin Fondul European de Dezvoltare Regională şi parţial din Fondul de Coeziune (+ 16,8%) vor fi alocate obiectivului de convergenţă pentru cele mai puţin dezvoltate regiuni din UE – 27. 2 Resurse naturale: modernizarea agriculturii, dezvoltare rurală mai puternică şi curăţarea mediului: 56,3 miliarde euro, + 1,0% În concordanţă cu reforma agricolă a UE, mărimea totală a plăţilor directe şi a măsurilor de piaţă vor rămâne relativ aceleaşi (+ 0,6%) în 2007, la un nivel al creditelor de angajament de 42,7 miliarde euro. Cheltuielile legate de dezvoltarea rurală vor înregistra însă o creştere cu 3%, ajungând la un volum al creditelor de angajament de 12,4 miliarde euro. Fondurile destinate protejării mediului cunosc, de asemenea, o creştere cu 17,9% a creditelor de angajament, reprezentând peste 0,2 miliarde euro.

42

3 Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie: 1,2 miliarde euro, + 6,5% Sprijinul UE în domeniile libertăţii, securităţii şi justiţiei va creşte cu 12,8%, ajungând la un nivel total de peste 0,6 miliarde euro. Alocările pentru cetăţenie, inclusiv cultura, tineret şi sănătatea publică, vor fi în jur de 0,6 miliarde euro, un nivel comparabil cu cel din 2006. 4 UE ca partener global: stabilitate, pace şi prosperitate în cadrul graniţelor: 6,8 miliarde euro, + 4,5% Ajutoarele pentru ţările candidate şi potenţial candidate din Balcanii Occidentali vor fi acordate prin intermediul unui singur instrument de preaderare. Luând în considerare aderarea Bulgariei şi României, mărimea totală rămasă disponibilă pentru celelalte candidate şi potenţial candidate va creşte considerabil, cu 6,5%, ajungând la 1,2 miliarde euro. O sumă de 1,4 miliarde euro (+ 11,1%) va fi utilizată pentru dezvoltarea ţărilor vecine din vest şi sud. Pentru toate celelalte regiuni (ACP – Africa, Caraibe şi Pacific; Asia şi America Latină), bugetul UE prevede angajamente în valoare de 2,2 miliarde euro. Această sumă este oarecum mai mică decât cea din anul 2006, care a fost marcat de contribuţia extrem de importantă a UE la eforturile de reconstrucţie a zonelor afectate de tsunami, Irak şi Afganistan, dar, pe termen lung, sprijinirea dezvoltării acestor regiuni este în creştere. 5 Costurile administrative ale tuturor instituţiilor UE sunt în jur de 6,9 miliarde euro, corespunzând unei ponderi de 5,5% din angajamentele bugetare. 6 Compensaţiile, prevăzute în tratatele de aderare pentru asigurarea noilor state membre a unei balanţe bugetare pozitive în primul an al aderării, sunt stabilite la 0,4 miliarde euro pentru Bulgaria şi România. UE – 10 nu mai beneficiază de aceste compensaţii începând cu 2007.

43

Tabel 1 Cheltuielile UE pe rubrici ale cadrului financiar miliarde euro, preţuri curente Buget Diferenţa faţă de 2006 2007 Dezvoltare durabilă 54,9 15,4% Competitivitate, incluzând: 9,4 18,6% Educaţie şi training 0,9 31,0% Cercetare 5,5 3,1% Competitivitate şi inovare 0,4 53,6% Releţe de transport şi energie 1,0 32,9% Agenda politică socială 0,2 8,6% Coeziune, incluzând: 45,5 14,8% Convergenţă 35,3 16,8% Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă 9,0 11,5% Cooperare teritorială 1,1 – 11,7% Resurse naturale, incluzând: 56,3 1,0% Mediu 0,2 17,9% Cheltuieli agricole şi ajutoare directe 42,7 0,6% Dezvoltare rurală 12,4 3,0% Libertate, securitate şi justiţie 0,6 12,8% (incluzând drepturile fundamentale şi justiţia, securitatea şi libertatea, fluxurile migratoare) Cetăţenie 0,6 0,8% (incluzând cultura, media, sănătatea publică şi protecţia consumatorilor) UE – partener global, incluzând 6,8 (1) 4,5%(2) Preaderare 1,3 16,5% (2) Parteneriat de vecinătate 1,4 11,1% Cooperare 2,2 – 5,4%(3) 3,1% Ajutor umanitar 0,7 9,6% Democraţie şi drepturile omului 0,1 55,2% Politica de securitate 0,2 143,6% Instrumentul de stabilitate 0,1 Administraţie, incluzând 6,9 5,1% Comisia Europeană 3,3 5,3% Alte instituţii 2,6 4,8% Compensaţii pentru noile ţări membre (4) 0,4 – 58,6% Total 126,5 5,0%

(1) inclusiv Rezerva pentru ajutoare de urgenţă (2) excluzând Bulgaria şi România (3) reducere datorată sumelor excepţionale alocate în 2006 pentru refacerea zonelor distruse de tsunami şi pentru reconstrucţia Afganistanului şi Irakului (4) mărime fixată prin tratatele de aderare Sursa: http://ec.europa.eu/budget/library/publications/budget_in_fig/dep_eu_budg_2007_en.pdf

44

6.2. Analiza cheltuielilor pe domenii politice a. Introducere Stabilirea bugetului pe activităţi, practicată de la bugetul pe anul 2004, oferă o viziune integrată a tuturor tipurilor de resurse ale Comisiei, precum şi priorităţile de acţiune ale instituţiei, expuse prin domeniile politice şi prin activităţi. Structura domeniilor politice şi a activităţilor Comisiei a fost modificată în scopul de a lua cum se cuvine în considerare noua structură a rubricilor de cheltuieli din cadrul financiar multianual pentru perioada 2007 – 2013, precum şi diversele instrumente legislative ce au fost propuse de către Comisie în acest context. În plus, alocarea resurselor administrative pe diferite domenii politice face obiectul anumitor modificări. Cheltuielile legate de clădiri şi de serviciile lingvistice nu mai sunt atribuite domeniilor politice, deoarece nivelul resurselor cerute pentru aceste două domenii nu sunt direct determinate de modificările aduse domeniilor politice operaţionale, ci de către factori proprii celor două domenii în discuţie. Astfel, cheltuielile imobiliare figurează la titlul 26 „Administraţie”, în timp ce serviciile ligvistice formează un domeniu politic propriu lor (titlul 31). Resursele administrative atribuite domeniilor politice (capitolul 01) conţine cheltuieli direct legate de personal, precum şi resursele pentru care se poate stabili o legătură clară cu personalul. b. Nomenclatura bugetară bazată pe activităţi Nomenclatura bugetară bazată pe activităţi permite vizualizarea clară a mărimii totale a resurselor propuse pentru fiecare domeniu politic, inclusiv resursele umane şi financiare, la rândul lor divizate în cheltuieli administrative şi operaţionale. Această nomenclatură nu modifică cu nimic rubricile cadrului financiar, pentru care există o corespondenţă cu fiecare articol sau post bugetar. Nomenclatura bugetară stabilită pe bază de activităţi cuprinde 32 de titluri, din care 31 reflectă domeniile politice ale Comisie, titlul 40 corespunzând rezervelor. Domeniile politice sunt esenţialmente operaţionale, deoarece activităţile lor centrale sunt realizate în beneficiul terţilor, fiecare în domeniul propriu de activitate. Alte domenii politice sunt totuşi orizontale şi garantează buna funcţionare a Comisiei, cum ar fi domeniul „Coordonarea politicilor Comisiei şi consiliere juridică” şi domeniul „Buget”. Domeniile politice sunt împărţite în jur de 230 de activităţi, fiind reprezentate în nomenclatură prin capitole bugetare. Primul capitol al fiecărui titlu (capitolul 01) regrupează toate cheltuielile administrative ale domeniului politic în cauză, ceea ce permite vizualizarea ansamblului de resurse alocate domeniului politic în cauză pentru anul 2007. Celelalte capitole (02 şi 45

următoarele) conţin resurse operaţionale, inclusiv programele, subvenţiile etc. În fine, capitolul 49 a fost prevăzut pentru cea mai mare parte a titlurilor pentru înscrierea creditelor de plată necesare lichidării angajamentelor restante de lichidat (ARL) asigurând conversia lor în credite nedisociate, aşa cum prevede noul regulament financiar. Noua distincţie între resursele administrative şi operaţionale este stabilită în funcţie de destinaţia cheltuielilor. Cheltuielile operaţionale sunt cele care sunt direct destinate unui terţ beneficiar, în timp ce cheltuielile administrative furnizează resursele de gestionare şi de srijin necesare bunei funcţionări a instituţiei şi, astfel, realizării obiectivelor sale. Astfel, capitolul 01, pe de o parte, şi capitolele următoare, pe de altă parte, se compun din următoarele elemente: capitolul 01 al fiecărui domeniu politic regrupează creditele administrative ale domeniului (remuneraţii etc.). Acest capitol comportă credite pentru asistenţă tehnică şi administrativă în cadrul programelor individuale, cheltuieli administrative referitoare la cercetare şi alte cheltuieli de sprijin legate direct de program sau de acţiune, ca minibugetele Fondurilor structurale. Capitolele 01 ale domeniilor politice înglobează şi creditele administrative care sunt utilizate nu doar pentru funcţionarea direcţiei generale sau serviciului respectiv, ci şi pentru Comisie în ansamblul său. Cu titlu de excepţie, putem cita biblioteca centrală sau publicaţia Jurnalul Oficial; capitolele 02 şi următoarele reflectă activităţile Comisiei care conţin credite operaţionale şi care se situează la nivelul articolelor sau posturilor bugetare. Acestea includ creditele anterior considerate ca şi credite administrative, cum ar fi subvenţiile, care se presupune că au o incidenţă asupra beneficiarilor externi instituţiilor UE. c. Analiza cheltuielilor pe domenii politice Prezentăm în continuare cele 32 de domenii politice prevăzute pentru Comisie (secţiunea III) pe anul 2007 (cifrele sunt aferente proiectului preliminar de buget PPB pe anul 2007 din 15 iunie 2006 [deşi bugetul a fost adoptat în forma sa finală, nu am reuşit să găsesc date agregate, ci doar defalcate...]):

-

46

Tabel 2 Bugetul pe 2006 şi proiectul preliminar de buget pe 2007
Buget 2006 Angajamente Resurse umane 1 2 455,41 534 371,74 936 68,37 723 11.906,77 786 55.407,44 1.433,22 326,31 3.497,05 1.405,76 329,60 1.062,04 56,54 28.720,61 107,13 989,52 179,88 529,55 588,20 3.439,56 64,80 1.081,86 2.198,03 718,98 63,64 159,66 886,50 1.141,85 9,71 117,19 945,24 346,60 229,00 118.837,77 2.459,50 121.297,27 1.065 1.052 613 1.807 1.185 2.604 331 509 668 472 561 867 772 423 2.566 542 2.072 644 194 402 1.414 3.309 547 99 777 3.688 32.162 32.162 PPB 2007 Angajamente Resurse umane 3 4 516,34 553 524,05 1.064 71,75 744 11.426,07 806 55.880,07 1.795,91 350,47 3.564,67 1.427,05 348,47 955,16 56,37 34.679,31 108,89 1.209,07 186,37 544,70 619,00 3.415,02 70,03 1.234,00 1.056,56 749,67 66,52 168,76 922,94 512,63 9,19 121,38 997,49 358,99 234,53 124.181,44 2.642,65 126.824,09 1.099 1.079 638 2.040 1.176 2.633 344 521 690 505 587 996 797 495 2.623 553 2.120 645 213 418 1.463 3.324 607 99 792 3.748 33.372 33.372 Diferenţa 2007 – 2006 Angajamente Resurse umane 3/1 4–2 13,38% 19 40,97% 128 4,94% 21 – 4,04% 20 0,85% 25,31% 7,41% 1,93% 1,51% 5,73% – 10,06% – 0,32% 20,75% 1,64% 22,19% 3,61% 2,86% 5,24% – 0,71% 8,07% 14,06% – 51,93% 4,27% 4,53% 5,70% 4,11% – 55,10% – 5,41% 3,58% 5,53% 3,57% 2,41% 4,50% 4,56% 34 27 25 233 –9 29 13 12 22 33 26 129 25 72 57 11 48 1 19 16 49 15 60 15 60 1.210 1.210

Domeniul politic 01 Afaceri economice şi monetare 02 Întreprinderi 03 Concurenţă 04 Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale 05 Agricultură şi dezvoltare rurală 06 Energie şi transporturi 07 Mediu 08 Cercetare 09 Societate informaţională şi media 10 Cercetare directă 11 Pescuit şi probleme maritime 12 Piaţa internă 13 Politica regională 14 Fiscalitate şi uniune vamală 15 Educaţie şi cultură 16 Comunicaţii 17 Sănătatea şi protecţia consumatorilor 18 Spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei 19 Relaţii externe 20 Comerţ 21 Relaţii cu statele din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) 22 Extindere 23 Ajutor umanitar 24 Lupta împotriva fraudei 25 Coordonarea politicilor Comisiei şi ale consiliului juridic 26 Administrarea Comisiei 27 Buget 28 Audit 29 Statistici 30 Pensii 31 Servicii lingvistice 40 Rezerve Total Alte instituţii (cu excepţia pensiilor) Total

Sursa: SEC (2006) 531- Proiectul preliminar de buget al Comisiei Europene pentru anul financiar 2007

47

Tabel 3 Proiectul preliminar de buget pe 2007 pe domenii politice şi rubrici ale cadrului financiar
cheltuieli operaţionale şi administrative în milioane euro
5 Administraţie 6 Compensaţii 62,59 86,69 71,75 71,44 109,96 91,49 62,75 14,80 39,48 30,91 p.m. 195,40 72,67 146,40 571,34 p.m. p.m. p.m. 3.139,52 13,80 1.008,35 87,00 14,48 919,56 732,16 224,00 p.m. 25,68 0,36 49,07 61,21 47,53 67,39 113,70 88,14 47,67 275,50 56,23 225,65 50,00 17,51 52,04 168,76 29,50 p.m. 51,10 893,44 67,99 9,19 70,28 997,49 358,99 p.m. 4.359,63 2.642,65 7.002,28 7.039,00 112,72 444,65 444,65 444,65 445,00 0,35 1 Dezvoltare durabilă Domeniul politic Total 1a Competitivitate 174,16 437,36 194,90 11.092,46 55.715,15 1.704,42 269,57 3.549,87 1.301,38 348,47 1,20 7,30 p.m. 61,36 920,60 309,80 34.394,10 923,06 15,40 86,18 67,27 54,96 p.m. 2,75 1b Coeziune 2 Conservarea şi gestionarea resurselor naturale 3 Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie 3a 3b Libertate, Cetăţe securitate nie şi justiţie 4 UE ca partener mondial

01 Afaceri economice şi monetare 02 Întreprinderi 03 Concurenţă 04 Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale 05 Agricultură şi dezvoltare rurală 06 Energie şi transporturi 07 Mediu 08 Cercetare 09 Societate informaţională şi media 10 Cercetare directă 11 Pescuit şi afaceri maritime 12 Piaţa internă 13 Politica regională 14 Fiscalitate şi uniune vamală 15 Educaţie şi cultură 16 Comunicaţii 17 Sănătatea şi protecţia consumatorilor 18 Spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei 19 Relaţii externe 20 Comerţ 21 Relaţii cu statele din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) 22 Extindere 23 Ajutor umanitar 24 Lupta împotriva fraudei 25 Coordonarea politicilor Comisiei şi ale consiliului juridic 26 Administrarea Comisiei 27 Buget 28 Audit 29 Statistici 30 Pensii 31 Servicii lingvistice 40 Rezerve Total Alte instituţii (cu excepţia pensiilor) Total general Plafon Marjă

516,34 524,05 71,75 11.426,07 55.880,07 1.795,91 350,47 3.564,67 1.427,05 348,47 955,16 56,37 34.679,31 108,89 1.209,07 186,37 544,70 619,00 3.415,02 70,03 1.234,00 1.056,56 749,67 66,52 168,76 922,94 512,63 9,19 121,38 997,49 358,99 234,53 124.181,44 2.642,65 126.824,09 128.091,00 1.577,44

279,59

8.796,10 8.796,10 8.918,00 121,90

45.486,56 45.486,56 45.487,00 0,44

57.217,58 57.217,58 58.351,00 1.133,42

571,34 571,34 637,00 65,66

603,06 603,06 636,00 32,94

234,53 6.702,53 6.702,53 6.578,00 110,00

Sursa: SEC (2006) 531- Proiectul preliminar de buget al Comisiei Europene pentru anul financiar 2007

Tema 7
48

EXECUŢIA BUGETULUI

Comisia execută veniturile şi cheltuielile bugetului, pe propria răspundere şi în limitele creditelor autorizate. Pentru ca creditele să fie utilizate în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, statele membre sunt chemate să coopereze strâns cu Comisia. În conformitate cu art. 274 din Tratatul CE, Comisia este autoritatea care execută bugetul UE pe propria responsabilitate. Prevederile Tratatului marchează o diferenţiere clară: Consiliul şi Parlamentul decid ce cheltuieli se vor efectua, iar Comisia implementează deciziile bugetare luate de acestea. În practică însă, Comisia se bazează pe statele membre pentru implementarea unora dintre politici. De exemplu, cheltuielile referitoare la agricultură în statele membre sunt supervizate de organisme naţionale autorizate special, ce acţionează în concordanţă cu prevederile normative comunitare. În ceea ce priveşte Fondurile structurale, instituţiile europene stabilesc sumele acordate şi condiţiile de implementare, dar administraţia statelor membre (la nivel naţional sau local) decide ce proiecte să fie finanţate şi îşi asumă responsabilitatea managementului programelor de finanţare. Statele membre trebuie să adopte măsuri efective şi să asigure cooperarea între autorităţile naţionale competente şi Comisie, în vederea protejării intereselor financiare ale Comunităţilor şi combaterii fraudei. În domeniul prevenirii şi combaterii fraudei, un rol important revine Oficiului European de Luptă Anti – Fraudă (OLAF) înfiinţat prin Decizia Comisiei nr. 352 din 28 aprilie 1999. Obiectivele OLAF sunt protejarea intereselor UE; lupta împotriva fraudei, corupţiei sau oricărei alte activităţi ilegale, inclusiv împotriva celor apărute în cadrul instituţiilor europene. Comisia va realiza anual, în colaborare cu statele membre, un raport privind eforturile realizate în domeniul combaterii fraudei şi protejării intereselor financiare ale UE, pe care le înaintează Parlamentului European. Execuţia creditelor înscrise în buget pentru orice acţiune comunitară necesită adoptarea prealabilă a unui act de bază. De asemenea, execuţia cheltuielilor operaţionale antrenate de punerea în aplicare a dispoziţiilor din titlurile V şi VI din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) care se suportă de la buget necesită adoptarea prealabilă a unui act de bază. În domeniile de aplicare a Tratatului CE şi a Tratatului Euratom şi a titlurilor V şi VI din TUE, un „act de bază” este un act de legislaţie secundară care furnizează un temei legal pentru acţiunile comunitare sau acţiunile Uniunii şi pentru executarea cheltuielilor corespunzătoare

49

înregistrate în buget. Recomandările şi avizele, rezoluţiile, concluziile, declaraţiile şi celelalte acte care nu au efecte juridice nu reprezintă acte de bază. De la această regulă au fost prevăzute derogări pentru anumite acţiuni, a căror finanţare este de competenţă comunitară. Astfel, Regulamentul financiar prevede că pot fi executate fără un act de bază, următoarele: a) creditele pentru acţiuni pilot de natură experimentală prin care se testează fezabilitatea unei acţiuni, precum şi utilitatea ei; totalul creditelor pentru proiectele pilot nu poate fi mai mare de 32 milioane euro pentru un exerciţiu bugetar; b) creditele pentru acţiuni pilot prin care să se pregătească propunerile în vederea adoptării unor acţiuni viitoare (aşa – zisele acţiuni pregătitoare); cuantumul total al creditelor pentru noi acţiuni pregătitoare nu poate fi mai mare de 30 milioane euro pentru un exerciţiu bugetar, iar cuantumul total al creditelor efectiv angajate pentru acţiuni pregătitoare nu poate depăşi 75 milioane euro; c) creditele pentru acţiuni punctuale sau acţiunile cu durată nedeterminată întreprinse de Comisie în baza atribuţiilor ce decurg din prerogativele sale în plan instituţional, precum şi din competenţele sale specifice; d) creditele destinate funcţionării fiecărei instituţii conform autonomiei sale administrative. Comisia recunoaşte celorlalte instituţii competenţele necesare executării secţiunii din buget care le este destinată. Comisia şi celelalte instituţii pot delega, în cadrul propriilor servicii, competenţele de execuţie bugetară, în limitele pe care le stabilesc în actul de delegare. Cei împuterniciţi nu pot acţiona decât în limitele competenţelor care le-au fost conferite. Regulamentul financiar conţine o prevedere expresă (la art. 52) care interzice oricărui actor financiar să adopte un act privind execuţia bugetului în urma căruia interesele sale proprii ar putea veni în conflict cu interesele Comunităţilor. Acest conflict de interese survine în cazul în care exercitarea imparţială şi obiectivă a funcţiilor unui factor al execuţiei bugetare sau ale unui auditor intern este compromisă din motive familiale, afective, de afinitate politică sau naţională, de interes economic sau din orice alt motiv de comunitate de interese cu beneficiarul. Actele care ar putea fi prejudiciate de un conflict de interese pot avea, inter alia, una din următoarele forme: (a) acordarea în folos propriu sau altuia de avantaje nejustificate, directe sau indirecte; (b) refuzul de a acorda unui beneficiar drepturile sau avantajele la care este îndreptăţit; (c) comiterea de acte nejustificate sau abuzive sau neîndeplinirea unor acte obligatorii.

50

Comisia execută bugetul folosind următoarele modalităţi: (1) în mod centralizat, când sarcinile de execuţie sunt efectuate fie direct de către serviciile sale, fie indirect prin agenţii executive, prin organisme naţionale publice sau entităţi de drept privat investite cu misiune de servicii publice, care prezintă suficiente garanţii financiare; (2) prin gestionare partajată sau descentralizată, când sarcinile de execuţie sunt delegate statelor membre şi, respectiv, ţărilor terţe; (3) prin gestionare comună, când anumite sarcini de execuţie sunt încredinţate organizaţiilor internaţionale [cum ar fi: organizaţii internaţionale din sectorul public constituite prin acorduri interguvernamentale şi agenţii specializate înfiinţate de astfel de organizaţii; Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Federaţia Internaţională a Societăţilor Naţionale ale Crucii Roşii şi Semilunii Roşii]. Agenţiile executive sunt persoane juridice de drept comunitar înfiinţate prin decizia Comisiei, cărora li se poate delega aplicarea totală sau parţială a unui program sau proiect comunitar, în numele Comisiei şi sub răspunderea sa. Executarea creditelor operaţionale corespunzătoare este delegată directorului agenţiei. Deciziile prin care le sunt încredinţate sarcini de execuţie includ toate dispoziţiile menite să asigure transparenţa operaţiunilor efectuate şi trebuie să cuprindă: (a) (b) (c) proceduri transparente şi nediscriminatorii în materie de achiziţii publice şi alocare de subvenţii, prin care să se prevină orice conflict de interese; un sistem eficient de control intern al operaţiunilor de gestionare; o contabilitate a acestor operaţiuni şi a procedurilor de prezentare a conturilor care să permită asigurarea utilizării judicioase a fondurilor comunitare şi care să reflecte în conturile Comunităţii gradul real de utilizare; audit extern independent; accesul public la informaţii la nivelul prevăzut de reglementările comunitare.

(d) (e)

Comisia nu poate încredinţa acţiuni de execuţie cu privire la fonduri de provenienţă bugetară, inclusiv plăţi şi recuperări, unor entităţi sau organisme externe din sectorul privat, cu excepţia celor investite cu o misiune de servicii publice. Sarcinile care pot fi încredinţate prin contract altor entităţi sau organisme externe din sectorul privat altele decât cele investite cu o misiune de servicii publice sunt sarcini de expertiză tehnică şi sarcini administrative, pregătitoare şi auxiliare care nu implică exercitarea autorităţii publice sau utilizarea competenţelor discreţionare de apreciere. Actorii financiari

51

În ceea ce priveşte actorii financiari – ordonatorul de credite şi contabilul – Regulamentul financiar (art. 58) prevede că funcţiile îndeplinite de aceştia sunt distincte şi incompatibile între ele. [obs.: pe lângă ordonator şi contabil, mai are calitatea de actor financiar şi persoana împuternicită de contabilul instituţiei să efectueze plăţi în sume mărunte şi să încaseze veniturile, altele decât cele reprezentând resursele proprii, numită administrator de avansuri]. În fiecare instituţie, ordonatorul de credite răspunde de executarea veniturior şi cheltuielilor în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare şi de asigurarea respectării cerinţelor de legalitate şi regularitate. Competenţele ordonatorului de credit nu pot fi delegate sau subdelegate decât persoanelor care intră sub incidenţa reglementărilor aplicate funcţionarilor şi altor angajaţi. Pentru executarea cheltuielilor, ordonatorul de credite delegat sau subdelegat procedează la angajamente bugetare şi legale, lichidează cheltuieli şi ordonanţează plăţi şi desfăşoară activităţile preliminare executării creditelor. Executarea veniturilor include întocmirea unei prognoze a creanţelor, constatarea creanţelor de recuperat şi emiterea ordinelor de recuperare, iar, în anumite cazuri, renunţarea la creanţele constatate. Ordonatorul de credite delegat stabileşte, în conformitate cu standardele minime adoptate de fiecare instituţie şi ţinând seama de riscurile asociate mediului de gestionare, dar şi naturii acţiunilor finanţate, structura organizatorică şi procedurile interne de gestionare şi de control necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale, inclusiv, dacă este cazul, verificări ulterioare. Înainte de autorizarea unei operaţiuni, aspectele operaţionale şi financiare sunt verificate de alte persoane decât cele care au iniţiat operaţiunea. Verificarea preliminară, ulterioară şi iniţierea unei operaţiuni sunt funcţii separate. Persoana responsabilă de verificarea gestionării operaţiunilor financiare trebuie să aibă competenţele profesionale necesare. Ea respectă un cod specific de standarde profesionale adoptat de fiecare instituţie. Contabilului unei instituţii îi revin următoarele sarcini: executarea corectă a plăţilor, încasarea veniturilor şi recuperarea creanţelor constatate; pregătirea şi prezentarea conturilor; ţinerea contabilităţii; stabilirea normelor şi metodelor contabile şi a planului contabil; definirea şi validarea sistemelor contabile şi, dacă este cazul, validarea sistemelor instituite de ordonatorul de credite privind furnizarea sau justificarea informaţiilor contabile; gestiunea trezoreriei. Contabilul obţine de la ordonatorul de credite, care le garantează fiabilitatea, toate informaţiile necesare întocmirii conturilor care oferă o imagine reală a activelor comunitare şi a execuţiei bugetare. Contabilul este singurul împuternicit să manipuleze fonduri şi alte valori. El răspunde de păstrarea lor. În îndeplinirea sarcinilor sale, contabilul poate să delege anumite sarcini unor persoane subordonate pe linie ierarhică. Execuţia veniturilor Resursele proprii sunt colectate de statele membre în numele Comunităţii. Potrivit Deciziei Consiliului (CE, Euratom) nr. 728/1994 asupra sistemului resurselor proprii al Comunităţilor, 52

statele membre pot reţine 10% (obs.: din septembrie 2000, procentul este de 25%) din suma resurselor proprii tradiţionale pentru a-şi acoperi costurile de colectare. Odată ce bugetul a fost definitiv adoptat, fiecare stat membru este obligat să înainteze către Comisie plăţile prevăzute în Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr. 1150 din 22 mai 2000 privind implementarea Deciziei Consiliului (CE, Euratom) nr. 728/1994 asupra sistemului de resurse proprii al Comunităţilor. Resursele proprii tradiţionale sunt creditate într-un cont special deschis la fiecare trezorerie naţională. Resursele bazate pe TVA şi VNB sunt remise Comisiei în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, în proporţie de 1/12 din suma estimată cuprinsă în buget. Statele membre trebuie să informeze Comisia în legătură cu numele departamentelor sau agenţiilor însărcinate cu stabilirea, colectarea, disponibilizarea şi controlul resurselor proprii, cu prevederile legale, deciziile administrative, procedurile contabile şi denumirile documentelor administrative şi contabile în care sunt înregistrate resursele proprii. Statele membre trebuie să păstreze documentele justificative referitoare la stabilirea şi disponibilizarea resurselor proprii timp de trei ani calendaristici, calculaţi de la sfârşitul anului la care se referă documentele justificative. Documentele justificative referitoare la procedurile statistice şi bazele de calcul ale VNB, precum şi cele referitoare la bazele de resurse TVA trebuie păstrate până la data de 30 septembrie al celui de-al patrulea an ce a urmat anului respectiv. În cazul în care sunt necesare anumite modificări ale acestor documente, ele trebuie păstrate o perioadă de timp suficientă pentru realizarea şi monitorizarea acestor modificări, chiar dacă această perioadă depăşeşte termenul prevăzut anterior. Fiecare stat membru trebuie să realizeze anual o dare de seamă cu privire la resursele proprii, aşa cum reies acestea din situaţia contabilă pe care trebuie să o transmită Comisiei până cel târziu la data de 1 aprilie a anului ce urmează anului financiar în cauză. Statele membre vor remite resursele proprii într-un cont deschis în numele Comisiei în Trezorerie sau în cadrul altei instituţii desemnată de statul membru. Acest cont nu va fi supus niciunor taxe sau comisioane, iar sumele vor fi convertite în euro şi vor intra în conturile Comisiei. Execuţia cheltuielilor Referindu-se la operaţiunile de cheltuieli, Regulamentul financiar precizează că orice cheltuială parcurge patru etape: angajare, lichidare, ordonanţare şi plată. Cu excepţia creditelor care pot fi executate fără un act de bază, angajarea cheltuielilor este precedată de o decizie de finanţare adoptată de instituţie sau de autorităţile delegate de aceasta. 53

Regulamentul financiar face distincţia între angajamentul bugetar şi cel juridic. Angajamentul bugetar este definit ca fiind operaţiunea de rezervare a creditelor necesare executării de plăţi ulterioare pentru onorarea unui angajament juridic, iar acesta din urmă este definit ca fiind actul prin care ordonatorul de credite crează sau constată o obligaţie faţă de terţi, obligaţie ce determină o cheltuială în sarcina bugetului. Angajamentele bugetare şi cele legale sunt adoptate de acelaşi ordonator de credite. Angajamentul bugetar poate fi: a) individual, dacă se cunosc beneficiarul şi cuantumul cheltuielii; b) global, dacă cel puţin unul din elementele necesare identificării angajamentului individual este necunoscut; c) provizoriu, dacă este destinat acoperirii cheltuielilor ce urmează să fie restituite de Comisie statelor membre sau cheltuielilor curente de natură administrativă, al căror cuantum sau ai căror beneficiari finali nu sunt cunoscuţi în manieră definitivă. Pentru orice măsură de natură să genereze o cheltuială în sarcina bugetului, ordonatorul de credite competent trebuie să procedeze mai întâi la un angajament bugetar înainte de a stabili o obligaţie juridică faţă de părţi terţe (adică înainte de a executa un angajament juridic). La adoptarea unui angajament bugetar, ordonatorul de credite competent se asigură că: (a) cheltuiala a fost contabilizată la postul corect din buget; (b) creditele sunt disponibile; (c) cheltuiala este conformă cu prevederile Tratatului, ale bugetului, ale Regulamentului financiar, ale normelor de aplicare a Regulamentului financiar şi ale tuturor actelor adoptate în conformitate cu Tratatele şi regulamentele; (d) se respectă principiul bunei gestiuni financiare. La înregistrarea unui angajament juridic, ordonatorul de credite se asigură că: (a) angajamentul este acoperit de un angajament bugetar corespunzător; (b) cheltuiala este corectă şi conformă cu dispoziţiile legale; (c) se respectă principiul bunei gestiuni financiare. Lichidarea cheltuielilor este definită ca fiind actul prin care ordonatorul de credite competent: a) verifică existenţa drepturilor creditorului; b) determină sau verifică realitatea şi mărimea sumei datorate; c) verifică condiţiile de exigibilitate ale sumei datorate. 54

Ordonanţarea unei cheltuieli este definită ca fiind actul prin care ordonatorul de credite competent, după verificarea disponibilităţii creditelor şi prin emiterea unui ordin de plată, dă contabilului instrucţiuni să plătească o cheltuială pe care a lichidat-o. Plata se efectuează prin demonstrarea faptului că acţiunea relevantă este conformă cu dispoziţiile actului de bază sau ale contractului şi acoperă una sau mai multe din următoarele operaţiuni: a) plata întregii sume datorate; b) plata sumei datorate în oricare din următoarele moduri: - creditele de prefinanţare, care pot fi eşalonate în mai multe plăţi; - una sau mai multe plăţi intermediare; - plata soldului sumelor datorate. Operaţiunea de plată a cheltuielilor cade în sarcina contabilului şi se efectuează în limita fondurilor disponibile. Informaţii privind execuţia bugetară Comisia trimite o dată pe lună Parlamentului European şi Consiliului cifre, agregate cel puţin la nivel de capitol, cu privire la executarea bugetului, în ceea ce priveşte atât veniturile, cât şi cheltuielile referitoare la ansamblul creditelor. Datele se transmit în termen de 10 zile lucrătoare de la încheierea fiecărei luni. De trei ori pe an, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data de 31 mai, 31 august şi 31 decembrie, Comisia trimite Parlamentului European şi Consiliului un raport privind executarea bugetului, în ceea ce priveşte atât veniturile, cât şi cheltuielile, defalcat pe capitole, articole şi elemente din buget. Datele şi raportul privind execuţia bugetului se trimit în acelaşi timp Curţii de Conturi.

55

Tema 8 Auditul (controlul) extern şi descărcarea de gestiune

Principii Deoarece mecanismele interne instituite de instituţii pentru a asigura corecta implementare a bugetului nu sunt suficiente, se recurge la un control extern, avantajat de faptul că se execută de instituţii externe care oferă o imagine imparţială asupra execuţiei bugetare. Acesta este rolul împărţit de Curtea de Conturi, Parlamentul European şi – secundar – Consiliu. Curtea de Conturi, ca instituţie independentă, verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetului UE. Pune un accent deosebit asupra examinării calităţii managementului financiar, şi anume verifică dacă obiectivele de management au fost atinse, evaluând gradul lor de realizare şi costul aferent. Şi Parlamentul European exercită un control constant, a cărui importanţă particulară constă în acordarea votului său pentru descărcarea de gestiune a Comisiei. Consiliul este implicat în pregătirea acestui vot, rolul său constând în formularea unor recomandări adresate Parlamentului înainte de decizia acestuia de descărcare de gestiune. Controlul efectuat de Curtea de Conturi Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Tratatul de la Brussels (1975) şi şi-a început activitatea la 1 iulie 1977. Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost „promovată” la rang de instituţie a Comunităţii Europene (art. 7 al Tratatului CE), înainte de a avea statutul de instituţie a Uniunii Europene, aşa cum rezultă din art. 5 al Tratatului UE (Tratatul de la Amsterdam). În ciuda denumirii sale, Curtea nu are putere judecătorească. Nu are puterea de a lua decizii, de a impune penalităţi sau de a da ordine. Auditul exercitat de Curtea de Conturi include următoarele aspecte:

-

operaţiunile de venituri şi cheltuieli care au fost deja efectuate. Auditul veniturilor se realizează prin examinarea sumelor datorate, respectiv a sumelor efectiv încasate de 56

-

-

-

-

Comunitate, iar auditul cheltuielilor se realizează pe baza angajamentelor de cheltuieli, respectiv a plăţilor efectiv angajate. Deşi auditul este exercitat ex – post, el poate fi efectuat şi înainte de închiderea conturilor pentru anul bugetar în discuţie. La sfârşitul fiecărui trimestru, fiecare instituţie trebuie să-i transmită documentele referitoare la venituri şi cheltuieli, Curtea putând solicita orice informaţie suplimentară referitoare la aceste documente; conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor sunt auditate (art. 248 alin. 1 din Tratatul CE). Aceasta înseamnă că nu doar conturile referitoare la bugetul general sunt auditate, ci şi conturile referitoare la Fondul European de Dezvoltare, care nu sunt incluse în buget, precum şi toate conturile de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor comunitare, în măsura în care o astfel de examinare nu este exclusă (obs.: În ceea ce priveşte activitatea Băncii Europene de Investiţii (BEI), care administrează veniturile şi cheltuielile Comunităţii, dreptul Curţii de Conturi de a avea acces la informaţii relevante va fi stabilit printr-un acord între BEI, Curtea de Conturi şi Comisie. În lipsa unui asemenea acord, Curtea de Conturi va avea, totuşi, acces la orice informaţie necesară pentru realizarea auditului veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, administrate de BEI). De asemenea, sunt supuse auditului operaţiunile de împrumut şi credit, care sunt executate în afara bugetului general. Cu toate acestea, publicarea de informaţii referitoare la al doilea şi al treilea pilon (PESC şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne) este strict limitată la operaţiunile finanţate din bugetul general; auditul exercitat se bazează pe verificarea documentară, dar, dacă este necesar, şi/sau prin deplasări la faţa locului (la instituţiile Comunităţii), pornind de la premisa că toate instituţiile Comunităţii administrează veniturile şi cheltuielile în interesul acesteia. Împuternicirile acordate Curţii de Conturi cu privire la activitatea de audit, prevăzute de art. 248 alin. 3 al Tratatului CE şi detaliate în art. 140 la 142 din Regulamentul financiar, sunt numeroase. Ele includ, printre altele, obligaţia organismelor care administrează venituri sau cheltuieli în numele Comunităţilor şi a beneficiarilor finali ai plăţilor de la buget să acorde Curţii de Conturi toate informaţiile pe care aceasta le consideră necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale; concluziile activităţii de audit desfăşurate de Curtea de Conturi sunt cuprinse într-un raport anual, pe care-l va prezenta celorlalte instituţii comunitare şi care va fi publicat, împreună cu opiniile instituţiilor referitoare la observaţiile făcute de Curtea de Conturi, în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene; în plus faţă de acest raport, Curtea poate elabora observaţii, în orice moment, de obicei sub formă de rapoarte speciale cu privire la anumite chestiuni şi poate formula opinii, la cererea instituţiilor comunitare.

Activitatea Curţii de Conturi are două faţete, reflectând în mod clar cele două abordări complementare pe care, în general, se sprijină controlul extern al finanţelor publice:

57

(a) verificarea legalităţii şi regularităţii operaţiunilor – abordarea tradiţională – este comună tuturor formelor de audit extern. Aceasta implică examinarea conturilor şi documentelor pentru a se stabili dacă operaţiunile contabile şi financiare au fost efectuate corect, în conformitate cu regulile legale relevante (tratate, legislaţie secundară, acorduri, contracte etc.). Acesta este „auditul financiar” în sensul strict al termenului; (b) auditul bunei gestiuni financiare reprezintă cel mai înalt nivel al examinărilor, având o dimensiune pur calitativă: obiectivul este asigurarea că sistemele de control intern şi deciziile permit obţinerea unei relaţii optime între obiectivele propuse şi mijloacele utilizate, în termeni de economicitate, eficienţă şi eficacitate. Curtea de Conturi nu se poate pronunţa asupra legalităţii actelor efectuate de instituţii, deoarece nu are competenţă jurisdicţională. Doar Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă au atribuţii în acest domeniu. Totuşi, atunci când elaborează raportul, Curtea de Conturi face adesea recomandări critice ale prevederilor legislative cu implicaţii financiare adoptate de Consiliu. De altfel, încă de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Curtea trebuie să comunice organelor Comunitare competente orice abatere, inclusiv posibile fraude, descoperite în timpul auditării. Respectând prevederile art. 248 alin. 3 din Tratatul CE, Curtea de Conturi trebuie să coopereze cu structurile naţionale de audit, pe bază de încredere şi în condiţiile menţinerii independenţei. Controlul politic exercitat de către Parlamentul European Deşi puterea bugetară este împărţită între Consiliu şi Parlamentul European, acesta din urmă îşi asumă responsabilitatea controlului politic al execuţiei bugetului. Monitorizarea constantă a execuţiei bugetare de-a lungul anului financiar Istoric vorbind, Parlamentul a fost prima instituţie căreia i s-a „alocat” responsabilitatea controlului ex – post. Pentru a-şi exercita această responsabilitate, în vederea pregătirii deciziei de descărcare de gestiune, Parlamentul a înfiinţat un comitet specializat, şi anume Comitetul de control bugetar (ce a funcţionat iniţial ca un subcomitet al Comitetului pentru buget). Comitetul de control bugetar a impus, gradual, un sistem de monitorizare constantă a implementării bugetului. Înainte de a da descărcare de gestiune Comisiei, ori din orice alt motiv în legătură cu exercitarea puterii (Comisiei) privind implementarea bugetului, Parlamentul poate cere Comisiei să prezinte probe cu privire la efectuarea cheltuielilor sau la operaţiunile sistemului de control financiar. Conform art. 276 din Tratatul CE, Comisia trebuie să furnizeze toate informaţiile solicitate:

58

-

lunar (conform art. 131 alin. 1 din Regulamentul financiar); trimestrial (conform art. 131 alin. 2 din Regulamentul financiar).

Comitetul de control bugetar Parlamentul exercită controlul execuţiei bugetare prin intermediul Comitetului de control bugetar. Conform Anexei VI din regulile de procedură ale Parlamentului European, comitetul este responsabil cu: controlul implementării măsurilor financiare, bugetare şi administrative referitoare la bugetul general al UE, inclusiv la Fondul European de Dezvoltare; controlul activităţilor financiare şi administrative, în anumite condiţii, ale BEI; prevederile Regulamentului financiar referitoare la implementarea, managementul şi controlul bugetului; procedura de descărcare de gestiune; închiderea, prezentarea şi auditarea conturilor şi bilanţului Comunităţilor Europene; prevenirea, monitorizarea, acuzarea şi pedepsirea fraudelor sau ilegalităţilor comise împotriva bugetului şi care afectează interesele financiare ale Comunităţilor; determinarea eficienţei cheltuielilor, coordonarea instrumentelor financiare şi determinarea raportului cost – beneficiu aferent implementării politicilor finanţate prin buget; regulile privind execuţia bugetară etc.

-

Comitetul de control bugetar examinează situaţiile financiare şi prezintă concluziile sale Parlamentului European, care adoptă decizia de descărcare de gestiune. Descărcarea de gestiune Definire şi semnificaţie Descărcarea de gestiune este decizia prin care Parlamentul, după primirea recomandărilor făcute de Consiliu, eliberează Comisia de orice obligaţie viitoare privind execuţia bugetului şi marchează sfârşitul procesului bugetar anual. Decizia de descărcare de gestiune are o dublă semnificaţie. Înainte de toate, este expresia verdictului politic dat de autoritatea bugetară Comisiei în ceea ce priveşte maniera în care aceasta (Comisia) şi-a exercitat responsabilitatea implementării bugetului. În al doilea rând, într-un context pur tehnic, pregăteşte drumul pentru închiderea finală a conturilor. Pentru descărcarea de gestiune, Parlamentul se bazează pe examinarea: conturilor, bilanţurilor şi analiza bunei gestiuni financiare transmisă de Comisie; raportul anual şi rapoartele speciale relevante întocmite de către Curtea de Conturi; 59

-

-

declaraţia de asigurare a Curţii de Conturi privind fiabilitatea conturilor şi legalitatea şi regularitatea tranzacţiilor subadiacente, în conformitate cu art. 248 alin. 1 al Tratatului CE şi art. 160c din Tratatul Euratom; recomandările Consiliului făcute anterior deciziei de descărcare de gestiune.

Procedura anuală de descărcare de gestiune În concordanţă cu art. 276 al Tratatului CE, Regulamentul financiar prevede următoarele etape şi calendarul lor de desfăşurare: până la 1 martie a exerciţiului următor, fiecare instituţie trimite Comisiei informaţiile necesare pentru închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului pentru anul precedent, însoţite de raportul privind gestionarea bugetară şi financiară din cursul exerciţiului (art. 128 primul paragraf din Regulamentul financiar); până la 31 martie a exerciţiului următor, Comisia prezintă conturile de venituri şi cheltuieli, bilanţul şi raportul privind gestionarea bugetară şi financiară a fiecărei instituţii şi le trimite Parlamentului, Consiliului şi Curţii de Conturi (art. 128 ultimul paragraf din Regulamentul financiar); până cel târziu la 15 iunie, Curtea de Conturi transmite Comisiei şi instituţiilor în cauză orice observaţii care, în opinia sa, sunt de natură să figureze în raportul anual (art. 143 alin. 2 din Regulamentul financiar); până cel târziu la 30 septembrie, fiecare instituţie adresează propriul său răspuns Curţii de Conturi. Răspunsurile altor instituţii decât Comisia se trimit în acelaşi timp şi Comisiei (art. 143 alin. 2 din Regulamentul financiar); până cel târziu la data de 31 octombrie, Curtea de Conturi transmite autorităţilor responsabile cu aprobarea descărcării de gestiune (Parlamentului şi Consiliului) şi celorlalte instituţii raportul său anual însoţit de răspunsurile instituţiilor şi asigură publicarea acestora în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (art. 143 alin. 5 din regulamentul financiar); până la 30 aprilie a anului următor (exerciţiul n + 2), Consiliul şi Parlamentul examinează situaţiile financiare, raportul anual întocmit de Curtea de Conturi, însoţit de răspunsurile instituţiilor verificate, precum şi rapoartele speciale relevante ale Curţii de Conturi şi declaraţia de asigurare.

-

-

-

-

-

Această ultimă etapă se realizează astfel: Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, face recomandări în ceea ce priveşte descărcarea de gestiune acordată Comisiei în legătură cu implementarea bugetului; el trimite recomandările sale Parlamentului. Comitetul de control bugetar al Parlamentului întocmeşte un proiect al deciziei de descărcare de gestiune însoţit de o moţiune şi un raport asupra problemelor ridicate în moţiune; 60

-

reprezentanţi ai Comisiei şi Curţii de Conturi iau parte la toate aceste lucrări.

Parlamentul decide înainte de 30 aprilie a exerciţiului n + 2 descărcarea de gestiune pentru execuţia bugetară a anului n, prin votarea proiectului de decizie şi a moţiunii pregătite de Comitetul de control bugetar. Parlamentul acordă descărcarea de gestiune prin majoritatea absolută a voturilor exprimate. Totuşi, art. 145 alin. 2 din regulamentul financiar prevede că Parlamentul poate amâna luarea deciziei de descărcare de gestiune, informând Comisia în privinţa motivelor amânării. În acest caz, Comisia adoptă cât mai curând măsurile necesare pentru a facilita această decizie (art. 145 alin. 3 din Regulamentul financiar). Rolul Consiliului Rolul Consiliului, ca braţ al autorităţii bugetare, este, formal vorbind, limitat la întocmirea de recomandări adresate Parlamentului în ceea ce priveşte procedura de descărcare de gestiune. Neavând o condiţionare legală, această recomandare este nesemnificativă. În termeni practici, Comitetul pentru buget al Consiliului analizează raportul anual al Curţii de Conturi înainte de a înainta proiectul recomandărilor Consiliului Ecofin. Parlamentul acordă atenţie mai ales analizelor tehnice pe care se sprijină recomandarea.

61

Tema 9 CADRUL FINANCIAR MULTIANUAL AL UNIUNII EUROPENE

9. 1. Necesitatea unui cadru financiar multianual Regula conform căreia bugetul general al Comunităţilor este echilibrat şi integral finanţat din resurse proprii a fost pusă sub semnul întrebării începând cu anii 80. În fiecare an al perioadei 1982 – 1987, cheltuielile au depăşit valorile estimate. Iniţial, diferenţa între cheltuielile comunitare şi resursele proprii a fost mascată prin artificii contabile, ulterior recurgându-se la avansuri rambursabile ale statelor membre. În 1985, acest sistem a fost înlocuit de contribuţiile bugetare naţionale. Ce anume a determinat această criză financiară? Cauzele au fost multiple: au crescut cheltuielile comunitare, în special agricole, fără a ţine pasul cu creşterea veniturilor; creşterea cheltuielilor a fost însă şi rezultatul expansiunii fondurilor structurale, a introducerii de noi programe (în domeniul cercetării, pescuitului etc.), precum şi al includerii de noi membri; încasările din taxe vamale au înregistrat o tendinţă de reducere datorită mai multor factori: - reducerea nivelului de tarifare din cadrul tarifului vamal comun, ca urmare a noii serii de negocieri multilaterale internaţionale din cadrul GATT, care nu a fost compensată în mod egal de o creştere a schimburilor externe cu ţările terţe; - politica agricolă comunitară a dus la apariţia excedentelor pentru numeroase produse agricole, ceea ce a redus volumul prelevărilor la import, crescând, pe de altă parte, volumul restituirilor la export; încasările provenind din TVA au crescut mai puţin repede decât activitatea economică a statelor membre; TVA este un impozit asupra consumului, ori activitatea economică în statele membre s-a dezvoltat mai repede decât consumul.

-

-

Această perioadă a fost marcată de tensiuni tot mai accentuate privind buna funcţionare a procedurii bugetare anuale, reflectând o inadaptare crescândă a resurselor la nevoile comunitare. Aceste crize bugetare au determinat instituţiile comunitare să convină asupra unei metode menite să amelioreze derularea procedurii bugetare şi să garanteze respectarea disciplinei bugetare.

62

Ca atare, începând cu anul 1988, procedura bugetară a fost încadrată în cadrul Acordurilor interinstituţionale (AII) [a se citi a i i, nu a 2!!!]. Prin intermediul unui AII, Parlamentul, Consiliul şi Comisia convin în avans asupra marilor priorităţi bugetare ale perioadei următoare, realizând cadrul comun al perspectivelor financiare. Aceste perspective financiare indică amploarea maximă şi structura cheltuielilor anticipate ale Uniunii. În cadrul acestor perspective financiare, marile categorii de cheltuieli sunt prezentate pe rubrici, fiecare rubrică prezentând un nivel al creditelor pentru fiecare an. Perspectivele financiare diferă de programarea financiară indicativă prin faptul că plafoanele sunt limitative pentru părţile semnatare ale AII. Cu toate acestea, perspectivele financiare nu pot fi asimilate cu un buget plurianual pentru că rămân indispensabile atât procedurile anuale prin care să se determine nivelul efectiv al cheltuielilor în cadrul unor plafoane, cât şi, mai ales, repartizarea acestor cheltuieli între diferite linii bugetare. În această perspectivă financiară însă, nomenclatura bugetară garantează o analiză transparentă şi precisă a totalităţii acţiunilor comunitare care concură la realizarea priorităţilor politice reflectate de perspectivele financiare. Clasificarea cheltuielilor comunitare conform rubricilor existente în cadrul perspectivelor financiare răspunde unei logici politice. Repartizarea cheltuielilor totale conform diferitelor rubrici trebuie să se articuleze marilor priorităţi politice reţinute pentru perioada respectivă. Astfel, prezentarea sintetică a bugetelor după 1988 a fost în mod sistematic ordonată în funcţie de rubricile perspectivelor financiare pentru a facilita evaluarea mijloacelor de realizare a acestor priorităţi politice. 9. 2. Noul cadru financiar pentru perioada 2007 – 2013 Prin documentul adoptat la 10 februarie 2004, „Building our common Future. Policy challenges and Budgetary means of the Enlarged Union 2007 – 2013” 5 , Comisia a lansat o nouă dezbatere privind obiectivele şi resursele bugetare ale Uniunii Europene pentru perioada 2007 – 2013. Această dezbatere are ca obiectiv aprobarea de către Parlament a celei de-a patra perspective financiare în cadrul unui nou AII, după Delors I (1988 – 1992), Delors II (1993 – 1999) şi Agenda 2000 (2000 – 2006). Numărul de rubrici (capitole) în noua perspectivă financiară (respectiv de categorii importante de cheltuieli) a fost redus de la opt (câte erau prevăzute în Agenda 2000) la cinci, în scopul de a face sistemul mult mai flexibil şi mai uşor de utilizat. Conform propunerii făcute de către Comisie, cele cinci rubrici sunt următoarele:

5

COM (2004) 101 final

63

(1) Prima rubrică, Dezvoltare durabilă, vizează intensificarea competitivităţii şi coeziunii pentru creşterea economică durabilă, având două sub – rubrici: 1a Competitivitate pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă. Această subrubrică cuprinde cheltuielile pentru cercetare şi inovare, educaţie şi training, securitate şi susţinerea reţelelor europene; pentru sprijinirea pieţei unice integrate şi a politicilor ce o însoţesc; pentru implementarea agendei social – politice. 1b Coeziune pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, care cuprinde cheltuieli pentru întărirea convergenţei pentru cele mai puţin dezvoltate ţări şi regiuni, complementare cu strategia Uniunii Europene pentru dezvoltarea durabilă în statele membre şi regiunile care nu sunt afectate de convergenţă, dar care vor continua să prezinte nevoi specifice, şi pentru sprijinirea cooperării inter – regionale. (2) Gestionarea durabilă şi protejarea resurselor naturale. În plus faţă de cheltuielile referitoare la Politica Agricolă Comună şi Politica Comună în Domeniul Pescuitului 6 , această rubrică acoperă şi cheltuielile referitoare la politica de mediu. (3) Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie include acţiuni în domeniile libertăţii, justiţiei şi afacerilor interne, precum şi cetăţeniei 7 . (4) UE – partener global. Această rubrică include toate acţiunile externe, inclusiv instrumentale de preaderare, politica de vecinătate, prevenirea şi gestionarea crizelor. Include, de asemenea, rezervele pentru ajutoare de urgenţă şi garanţii la împrumuturi [şi Fondul European de Dezvoltare, o dată ce va fi integrat în bugetul UE (cel mai probabil în anul 2008)]. (5) Administraţie. Această rubrică acoperă cheltuielile instituţiilor altele decât Comisia, pensiile şi şcolile europene. Cheltuielile administrative ale Comisiei vor fi legate direct de cheltuielile operaţionale, urmând astfel logica managementului bazat pe activităţi, care constituie deja baza stabilirii bugetului anual şi astfel vor fi incluse în creditele fiecărei din precedentele patru rubrici. Ca urmare a performanţelor economice modeste înregistrate de Uniunea Europeană în ultimii ani, Comisia propune ca eforturile acesteia să se concentreze în trei direcţii principale: Promovarea unei dezvoltări durabile, ceea ce înseamnă desăvârşirea pieţei interne şi mobilizarea diferitelor politici (economice, sociale, de mediu); de asemenea, aparţin aceleiaşi direcţii şi obiectivele privind competitivitatea, coeziunea şi managementul resurselor naturale;

FEOGA – Orientare şi IFOP, incluse până în 2006 în cadrul fondurilor structurale, sunt transferate din 2007 în cadrul acestei rubrici. 7 Ea include şi cheltuieli pentru protejarea graniţelor şi politica în domeniul azilului, accesul la bunuri publice, sănătatea publică şi protecţia consumatorilor, cultură şi sectorul audio – vizual, informare şi dialog cu cetăţenii.

6

64

-

Întărirea conceptului de cetăţenie europeană prin realizarea unui spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii şi asigurarea accesului la bunurile şi serviciile publice de bază; Promovarea unui rol coerent al Uniunii Europene ca partener global.

9.3. Adoptarea perspectivelor financiare ale Uniunii Europene pentru perioada 2007 – 2013 Pentru a obţine acordul politic cu privire la perspectivele financiare ale Uniunii Europene în perioada 2007 – 2013, fiecare dintre actorii principali ai Consiliului European din decembrie 2005 a cedat câte ceva din interesul propriu în beneficiul interesului comun, însă miza şi dramatismul celor peste 30 de ore de negocieri efective pot fi înţelese doar dacă privim adoptarea bugetului Uniunii Europene în contextul altor evenimente majore care au făcut ca 2005 să fie considerat annus horribilis pentru Uniunea Europeană. Respingerea prin referendum de către Franţa şi Olanda, la 29 mai şi, respectiv, 1 iunie 2005 a Tratatului Constituţional a creat o situaţie fără precedent în Uniunea Europeană. Criza a fost amplificată la scurt timp de incapacitatea Consiliului European din 16 – 17 iunie 2005 de a adopta perspectivele financiare pentru perioada 2007 – 2013, confirmând că impasul este deopotrivă politic, economic şi instituţional. Comisia Europeană a propus în februarie 2004 un proiect al perspectivelor financiare pentru perioada 2007 – 2013 la nivelul a 1,15% din VNB – ul statelor membre, în credite de plăţi (în credite de angajament plafonul propus era de 1,21%). Propunerea Comisiei prevedea creşterea cheltuielilor în domeniile ce asigură competitivitatea economică (cercetare, educaţie, infrastructură) – care ar fi trebuit să se tripleze până în anul 2013, în timp ce sumele alocate cheltuielilor agricole ar fi fost plafonate (conform acordului de la Bruxelles din 2002), iar ponderea lor relativă în cadrul perspectivei financiare să se diminueze. Comisia propunea, totodată, o politică regională capabilă să asigure solidaritatea între statele Uniunii Europene şi să accelereze recuperarea decalajului economic între vechii şi noii membri ai Uniunii. De precizat că şase ţări membre, reprezentând principalii contributori neţi la bugetul comunitar (Austria, Franţa, Germania, Marea Britanie, Olanda şi Suedia) solicitaseră, în ianuarie 2004, ca plafonul de 1% din VNB să nu fie depăşit pentru perioada 2007 – 2013. În cadrul reuniunii Consiliului European din 16 – 17 iunie 2005, după patru runde de negocieri, preşedinţia luxemburgheză a UE a avansat o propunere la nivelul a 1,056% din VNB. 20 de state membre şi-au dat acordul pentru această formulă, dar Marea Britanie (sprijinită de Olanda şi Suedia) a blocat decizia. Incapacitatea Consiliului European din iunie 2005 de a adopta perspectivele financiare pentru perioada 2007 – 2013 a adâncit incertitudinea asupra evoluţiei viitoare a construcţiei europene, cu consecinţe evidente privind voinţa liderilor UE de a se pune de acord pe un proiect politic comun. În contextul european dificil al anului 2005, obţinerea rapidă a acordului asupra perspectivelor financiare ale UE pentru perioada 2007 – 2013 devenise o urgenţă motivată de raţiuni politice, bugetare şi practice. Din punct de vedere politic, UE avea nevoie să demonstreze că 65

îşi menţine capacitatea de acţiune şi că respectă angajamentele politice asumate, inclusiv cele referitoare la finanţarea procesului de extindere. În egală măsură, amânarea acordului bugetar ar fi adâncit tensiunile deja existente între statele membre. Din punct de vedere bugetar, absenţa perspectivelor financiare făcea imposibilă planificarea multianuală în baza căreia funcţionează politicile UE, o mare parte din bugetul pentru 2007 ar fi fost paralizată, iar adoptarea bugetelor anuale ar fi fost dificilă (Tratatul de la Nisa prevede că, în absenţa perspectivelor financiare multianuale care să fie defalcate pe ani, UE va funcţiona pe baza unor bugete anuale reprezentând 1,07% din VNB-ul statelor membre). În fine, în plan juridic şi practic, multe din programele în curs de derulare expirau în 2006 şi sunt necesare între 12 şi 18 luni pentru adoptarea bazei legale a noilor programe, iar dacă perspectivele financiare sunt adoptate prea târziu, banii pentru primii ani nu mai pot fi cheltuiţi efectiv. În aceste condiţii, trei erau scenariile de lucru după preluarea de către Marea Britanie, la 1 iulie 2005, a preşedinţiei semestriale a Uniunii: adoptarea perspectivelor financiare în decembrie 2005, o soluţie cu ocazia Consiliului European din martie 2006 sau obţinerea acordului politic după această dată. În primul scenariu, liderii UE ar fi dat un semnal politic important privind funcţionarea Uniunii, iar şansele lansării tuturor programelor începând cu ianuarie 2007 se menţineau intacte. Obţinerea acordului în martie 2006 putea provoca unele întârzieri în implementare, în special pentru programele pe termen lung din care o parte n-ar fi putut fi lansate la 1 ianuarie 2007; situaţia nu ar fi fost totuşi gravă, plecând de la experienţa că şi acordul pentru perspectivele financiare pe perioada 2000 – 2006 a fost obţinut abia în martie 1999. Amânarea deciziei până în vara anului 2006 sau după ar fi avut consecinţe distructive: pe de o parte, pentru că datele statistice în baza cărora se face proiecţia bugetară sunt publicate de către Eurostat în luna martie a fiecărui an, deci toate calculele ar fi trebuit refăcute plecând de la cifrele din martie 2006 – ceea ce ar fi indus un factor suplimentar de întârziere. Pe de altă parte, lansarea în 2007 a principalelor programe, în primul rând a celor de coeziune, ar fi fost compromisă, deoarece fondurile structurale (37% din bugetul UE), cele pentru dezvoltare rurală (6%), pentru cercetare şi educaţie (6%) şi o parte din acţiunea externă a UE (1% democraţie şi drepturile omului) sunt alocate pe o bază legală elaborată cu 12 – 18 luni înainte: practic, jumătate din bugetul UE pentru 2007 ar fi fost paralizat. Nu ar fi fost afectate direct fondurile destinate agriculturii (37%), administraţiei (5,5%), ajutorului alimentar (3%) sau controlului vamal (1,5%). În toamna anului 2005, propunerile concrete pentru bugetul comunitar 2007 – 2013 aflate pe masa negocierilor erau cele avansate de către Comisia Europeană (creditele de angajament în valoare de 994,253 miliarde euro, reprezentând 1,21% din VNB-ul statelor membre), de Parlamentul European (974,837 miliarde euro – 1,18% din VNB) şi de fosta Preşedinţie luxemburgheză a UE (871,514 miliarde euro – 1,056% din VNB). Preşedinţia britanică a UE a amânat până la începutul lunii decembrie 2005 prezentarea propriului proiect de buget. Când, la 5 decembrie 2005, în cadrul reuniunii CAGRE (Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii Externe), ministrul britanic de externe a pus în faţa colegilor săi 66

europeni propunerea de buget, reacţia a fost un val de proteste. Preşedinţia britanică a Uniunii propunea un buget plafonat la 1,03% din VNB, reprezentând 847 miliarde euro, adică cu 25,5 miliarde euro mai puţin decât precedenta propunere luxemburgheză respinsă în iunie 2005. Fondurile structurale destinate noilor membri UE erau diminuate cu aproape 10%, ceea ce ar fi însemnat alocarea a 14 miliarde euro mai puţin pentru infrastructură şi dezvoltare regională. Se propunea şi ca subvenţiile agricole destinate Bulgariei şi României în perioada 2007 – 2009, care erau prevăzute separat (în baza negocierilor de aderare finalizate în 2004), să fie incluse în PAC, ceea ce ar fi implicat atât reducerea plăţilor directe pentru cele două ţări (de la 8 la 6 miliarde euro pentru intervalul 2007 – 2013), cât şi micşorarea subvenţiilor pentru toţi fermierii europeni. Franţa a catalogat propunerea britanică drept „cinică”, noile state membre şi-au exprimat „dezamăgirea” (Ungaria) sau chiar „indignarea” (Polonia), iar preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durrao Barroso a apreciat că „bugetul de austeritate” britanic pune în pericol extinderea Uniunii, fiind destinat unei „mini Europe, nu unei Europe lărgite”. El nu s-a referit însă la aderarea Bulgariei şi României (incluse deja în calculul bugetului comunitar pentru perioada 2007 – 2013), ci la următoarele valuri de extindere cu Croaţia, Turcia şi Balcanii Occidentali. Pachetul de negociere a ajuns în această formă pe masa Consiliului European din 16 – 17 decembrie 2005. Pentru obţinerea unui compromis acceptat de toţi membrii UE, premierul britanic, Tony Blair, a trebuit să îmbunătăţească de două ori oferta britanică. Nivelul perspectivelor financiare ale UE pentru 2007 – 2013 a fost fixat, conform unei propuneri franco – germane susţinută de Spania, Italia, Luxemburg şi Austria, la 1,045% din VNB, reprezentând o sumă totală de 862,4 miliarde euro, cu 13,2 miliarde euro mai mult decât propunerea britanică anterioară. Cea mai mare parte a fondurilor este destinată politicii agricole comune (362 miliarde euro, din care 293 miliarde euro pentru plăţi directe şi măsuri de piaţă, iar restul de 69 miliarde euro pentru dezvoltarea rurală) şi politicii regionale şi de coeziune (308 miliarde euro). România va beneficia, pentru cei şapte ani avuţi în vedere, de 29,2 miliarde euro repartizaţi, în principal, pentru politica regională şi de coeziune (17,3 miliarde euro) şi politica agricolă comună (11 miliarde euro, din care 5,3 miliarde euro pentru plăţi directe şi măsuri de piaţă, iar 5,7 miliarde euro pentru dezvoltarea rurală). Restul de aproximativ 0,9 miliarde euro se va împărţi între securizarea frontierelor (aproape jumătate) şi finanţări directe la bugetul de stat (sub formă de ajutor financiar în primii ani după aderare). Defalcat pe ani, în intervalul 2007 – 2009, România va primi câte 3,6 miliarde euro anual, iar din 2010 până în 2013 câte 4,6 miliarde euro în fiecare an. Pentru a facilita absorbţia fondurilor structurale şi de coeziune, Consiliul European a stabilit introducerea unor mecanisme de flexibilizare a aranjamentelor financiare, care constau în mărirea de la doi la trei ani a duratei de finanţare a unui proiect, creşterea plafonului de cofinanţare europeană a proiectelor la 85%, includerea TVA nerambursabilă în categoria cheltuielilor considerate eligibile şi posibilitatea transferului voluntar a până la 20% din fondurile destinate 67

plăţilor directe din agricultură către dezvoltarea rurală. O altă noutate se referă la crearea, la propunerea Comisiei Europene, a Fondului pentru Ajustarea Efectelor Globalizării, cu o valoare anuală de 500 milioane euro. Acordul politic obţinut la Consiliul European din decembrie 2005 asupra perspectivelor financiare multianuale pentru intervalul 2007 – 2013 a fost confirmat printr-un acord interinstituţional între Consiliu, Comisie şi Parlamentul European (14 iunie 2006), document ce fixează cadrul normativ al execuţiei bugetului comunitar. Reacţiile rezervate cu care europarlamentarii au primit prezentarea bugetului făcută de Tony Blair în plenul Parlamentului European, la 19 decembrie 2005, au fost confirmate la 18 ianuarie 20069, când Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate (541 voturi pentru, 56 contra şi 76 abţineri) o rezoluţie prin care resping decizia politică a Consiliului European şi solicită renegocierea atât a creditelor de angajament cât şi a cheltuielilor. Europarlamentarii au apreciat că decizia Consiliului European din decembrie 2005 „privilegiază interesele naţionale în detrimentul dimensiunii europene a bugetului UE...limitându-se la finanţarea politicilor comune tradiţionale şi la redistribuirea fondurilor..., fără să dea Uniunii posibilitatea de a face faţă unor noi sfidări”. Rolul Parlamentului European este unul esenţial, deoarece, aşa cum am mai menţionat, acesta are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile neobligatorii din bugetul UE, în timp ce Consiliul dispune de decizia finală în privinţa cheltuielilor obligatorii. În tabelul 1 se prezintă cifrele aferente noului cadru financiar aşa cum au fost prezentate în decembrie 2005, iar în tabelul 2 aşa cum rezultă din AII.

68

Tabel nr. 1 Noua perspectivă financiară 2007 – 2013 Milioane euro, preţuri constante 2004
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total 20072013 379.739 72.120 307.619

1. Dezvoltare durabilă 1a Competitivitate pentru creştere economică ş ocuparea forţei de muncă 1b Coeziune pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă 2. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale din care: cheltuieli legate de piaţă şi plăţi directe 3. Cetăţenie, libertate, secutitate şi justiţie 3a Libertate, securitate şi justiţie 3b Cetăţenie 4. UE – partener global 5. Administraţie 6. Compensaţii Total credite de angajamente procent din VNB Total credite de plăţi procent din VNB Marjă disponibilă Plafonul resurselor proprii ca procent din VNB

51.091 8.250 42.840

52.148 8.860 43.288

53.330 9.510 43.820

54.001 10.200 43.801

54.945 10.950 43.995

56.384 11.750 44.634

57.841 12.600 45.241

54.972 43.120

54.308 42.697

53.652 42.279

53.021 41.864

52.386 41.453

51.761 41.047

51.145 40.645

371.244 293.105

1.120 600 520

1.210 690 520

1.310 790 520

1.430 910 520

1.570 1.050 520

1.720 1.200 520

1.910 1.390 520

10.270 6.630 3.640

6.280 6.720 419 120.601 1,10%

6.550 6.900 191 121.307 1,08%

6.830 7.050 190 122.362 1,06%

7.120 7.180 122.752 1,04%

7.420 7.320 123.641 1,03%

7.740 7.450 125.055 1,02%

8.070 7.680 126.646 1,00%

50.010 50.300 800 862.363 1,045%

116.650 1,06% 0,18% 1,24%

119.535 1,06% 0,18% 1,24%

111.830 0,97% 0,27% 1,24%

118.080 1,00% 0,24% 1,24%

115.595 0,96% 0,28% 1,24%

119.070 0,97% 0,27% 1,24%

118.620 0,94% 0,30% 1,24%

819.380 0,99% 0,25% 1,24%

Sursa: Consiliul European, CADREFIN 268, Brussels, 19 decembrie 2005

Tabel nr. 2 Noua perspectivă financiară 2007 – 2013 Milioane euro, preţuri constante 2004
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total 20072013 382.139 74.098 308.041

1. Dezvoltare durabilă 1a Competitivitate pentru creştere economică ş ocuparea forţei de muncă 1b Coeziune pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă 2. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale din care: cheltuieli legate de piaţă şi plăţi directe 3. Cetăţenie, libertate, secutitate şi justiţie 3a Libertate, securitate şi justiţie 3b Cetăţenie 4. UE – partener global 5. Administraţie 6. Compensaţii Total credite de angajamente procent din VNB Total credite de plăţi procent din VNB Marjă disponibilă Plafonul resurselor proprii ca procent din VNB

51.267 8.404 42.863

52.415 9.097 43.318

53.616 9.754 43.862

54.294 10.434 43.860

55.368 11.295 44.073

56.876 12.153 44.723

58.303 12.961 45.342

54.985 43.120

54.322 42.697

53.666 42.279

53.035 41.864

52.400 41.453

51.775 41.047

51.161 40.645

371.344 293.105

1.199 600 599

1.258 690 568

1.380 790 590

1.503 910 593

1.645 1.050 595

1.797 1.200 597

1.988 1.390 598

10.770 6.630 4.140

6.199 6.633 419 120.702 1,10%

6.469 6.818 191 121.473 1,08%

6.739 6.973 190 122.564 1,07%

7.009 7.111 122.952 1,04%

7.339 7.255 124.007 1,03%

7.679 7.400 125.527 1,02%

8.029 7.610 127.091 1,01%

49.463 49.800 800 864.316 1,048%

116.650 1,06% 0,18% 1,24%

119.620 1,06% 0,18% 1,24%

111.990 0,97% 0,27% 1,24%

118.280 1,00% 0,24% 1,24%

115.860 0,96% 0,28% 1,24%

119.410 0,97% 0,27% 1,24%

118.970 0,94% 0,30% 1,24%

819.380 1,00% 0,24% 1,24%

Sursa: Acord Interinstituţional între Parlamentul European, Consiliu şi Comisie referitor la disciplina bugetară şi buna gestiune financiară (2006/C 139/01), 14 iunie 2006

70

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful