CUPRINS

POLITICA: DIMENSIUNI ŞI SEMNIFICAŢII ALE CONCEPTULUI ALTE DIMENSIUNI ALE POLITICII STATUL – CADRUL INSTITUŢIONAL AL POLITICII FORMAREA STATELOR MODERNE SELECŢIA PERSONALULUI POLITIC. INFLUENŢA SISTEMELOR ELECTORALE ASUPRA REGIMURILOR POLITICE. SISTEMUL INSTITUŢIONAL ROMÂNESC TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ DUPĂ 1989 LOCUL ŞI ROLUL PARTIDELOR POLITICE ÎN DEMOCRAŢIE. CULTURA POLITICĂ – UN INSTRUMENT TEORETIC PENTRU ESTIMAREA ADAPTĂRII LA SCHIMBARE A SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI BIBLIOGRAFIE

2 10 16 20 35 64 70 75 81 86

TEMA I
POLITICA: DIMENSIUNI ŞI SEMNIFICAŢII ALE CONCEPTULUI
După percurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Emergenţa politicului ca domeniu autonom 2. Raportul politic-politică 3. Politică şi putere Concept de origine greacă, politica implică o serie de precizări teoretice şi chiar etimologice. Confuzia care la întâlnirea dintre civilizaţiile greacă şi latină s-a instalat asupra dimensiunii politicii persistă şi astăzi. Originalitatea polisul grec constă în conştientizarea “crizei de suveranitate”1 a modelelor tradiţionale (aşa zis orientale) de organizare a puterii politice. Cetatea greacă creează un nou spaţiu social, agora – spaţiul public în care se confruntă interesele diverse şi se dezbat problemele de interes general. Puterea nu mai este localizată în casa, palatul, şefului individualizat al societăţii tradiţionale, ci în piaţa publică în care cetăţenii determină deciziile. Un univers spiritual nou în care cuvântul devine principalul instrument al politicii se constituie, iar construcţia sa, întreruptă şi apoi reluată cu şi mai multă energie, va duce la instituţionalizarea puterii politice în forma statului modern. Formula aristoteliciană zoon politikon prin care filosoful antic încerca să determine dimensiunea specifică a Cetăţii2 a cunoscut o deformare semnificativă în momentul traducerii sale în latină în forma animal socialis, variantă ce va face apoi carieră prin Toma d’Aquino. Dar în cadrul gândirii greceşti clasice politicul este de fapt opus3 socialului câtă vreme capacitatea de organizare politică este diferită esenţial de formele de asociere de tipul gospodăriei sau familiei. Apariţia cetăţii, a spaţiului politic implică o redimensionare a vieţii pe cel puţin două paliere, unul privat, în care se desfăşoară viaţa în familie, şi unul public în care, egal cu ceilalţi parteneri recunoscuţi ca atare, individul participă la luarea deciziei. Real ca piaţa publică în care se desfăşoară, ideal ca model al unei noi construcţii umane, politicul îşi găseşte prima exprimare autonomă în Grecia clasică, ceea ce nu înseamnă că anterior, sub o forma sincretică, nu funcţionase deja. Dar întreprinderea grecilor antici nu este doar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o revoluţie care implică o nouă relaţie privat-public. Polisul grecesc sau res publica romană sunt anticipări ale statului ca instituţie a puterii depersonalizate, dar spre deosebire de acesta nu au încă, nu existau motivele pentru aceasta, un dimensiune socială. Cu un contur imprecis politica poate avea multiple sensuri ce depind de semnificaţia care i-a fost atribuită cuvântului în cazul concret în care a fost utilizat. Pornind de la etimologia termenului putem identifica drept primă semnificaţie arta de a conduce oamenii ce trăiesc în oraş (stat). Dacă astăzi acest termen este perceput corelativ în raport cu ruralul (clivajul urban-rural este unul dintre cele mai importante conflicte ale modernităţii), în Grecia veche “polisul”, oraş deci, nu era un simplu suport material constituit din ansamblul de edificii străzi, pieţe, ci un concept uman şi juridic. Faptul că polisul desemna ansamblul cetăţenilor comportă câteva elemente distinctive precum numărul locuitori, o recunoaştere juridică specială (cetăţenia) şi consecinţă a acestora, un tip de organizare şi relaţionare a persoanelor ce dispuneau de acest statut. Noţiunea de politică se referă la două aspecte distincte - pe de o parte la stat, formă particulară de organizare a puterii, pe de altă parte la putere considerată drept cadru al relaţiilor umane. Sistem al coordonării comunităţii în raport cu principiile distinctive ale umanităţii moralitatea şi raţiunea, politicul se adaptează permanent, dar el dezvăluie mereu un câmp social controlat şi reglat de o putere ce dispune de un anume control asupra mijloacelor de coerciţie. Spaţiu al confruntărilor de interese contradictorii sau al agregărilor, mereu parţiale, politicul se raportează în cel mai direct mod la aspectul instituţional al puterii. Formă în care conştiinţa socială se maturizează şi tinde spre o dimensiune cuprinzătoare şi coordonativă, politica se concretizează în funcţia ce asigură, sau revendică ca principală resursă de legitimare, realizarea binelui general.4 Specificul politic nu rezultă din fapte, ci din modul în care
1 2

Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, Bucureşti, Eminescu, 1985, p. 385. Aristotel, Politica, Bucureşti, Antet, 1996, pp. 6-7. 3 Vezi Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy, 1988, pp. 60-65. 4 Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L.G.D.J., 1980, p. 127.

2

raţiunea le interpretează şi califică. Dacă orice societate e organizată ierarhic (inclusiv societăţile animale) şi se raportează la un scop, doar când raţiunea relaţionează ierarhia şi scopul, fenomenul capătă o dimensiune politică. Câtă vreme în societate nu ar exista conflicte, nu ar fi nevoie de o putere înzestrată cu atributele coerciţiei pentru a interveni. Antagonismele ce rezultă din însăşi faptul existenţei sociale se cer însă soluţionate prin formule compatibile cu tendinţa conservării şi durabilităţii ansamblului comunitar. De aceea politicul poate fi asociat oricărui fapt, act sau situaţie care dă seama despre un grup social, despre relaţiile de autoritate şi supunere stabilite în vederea unui scop comun. Cele două aspecte ale politicului – puterea şi scopul - sunt astfel conexate. Relaţia de putere primeşte o semnificaţie politică doar în temeiul finalităţii sale. O putere devine politică când dispune în mod evident şi indiscutabil de capacitatea de a utiliza coerciţia pentru a garanta şi aplica normele într-o comunitate. Autoritatea presupusă de politic cunoaşte un evantai de posibilităţi de la formele de dominaţie nedisimulată până la sublimarea sa în constrângere interioară. Orice grup se raportează la un scop propriu care pentru a fi o valoare autentică este obiectiv, deci îi este exterior. Pe de altă parte nu există grup care să-şi fie sieşi suficient (a cărui singură raţiune să fie cea de a exista pentru sine). Activitatea politică este instrumentabilă, ea nu-şi găseşte în sine însăşi propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop specific). Societatea globală presupune propria sa finalitate, ceea ce face ca societatea politică să fie una care găseşte în ea însăşi raţiunea de a fi, constituindu-se într-un adevărat fundament al valorilor pe care le promovează. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc, ci devine scop. Departe de a fi pus în situaţia de a depinde de alte valori, el devine o valoare în sine. În societatea politică obiectivul este binele sau interesul general. Primul bun pe care îl poate oferi societatea este însăşi existenţa, astfel politicul tinde să valorizeze tot ce contribuie la reproducerea acesteia. Din concept instrumental politicul devine unul existenţial. Nouă realitate socială şi structură a imaginarului colectiv de lungă durată polisul implică ideea de dezbatere liberă, conduce deci inevitabil la democraţie. Ca spaţiu al ordinii polisul se impune ca mod de organizare a puterii în acelaşi timp – o simplă coincidenţă? - cu noi domenii ale gândirii precum filosofia sau geometria, forme de cunoaştere specifice ce inaugurează era domniei raţiunii. Emegrenţa polisului, sinonimă începutului autonomizării politicului în raport cu alte dimensiuni sociale, a indus un tip de organizare şi conducere în care publicul capătă un rol esenţial. Considerată fie ca regim politic, fie principiu de guvernare sau formă de comportament democraţia a constituit şi constituie un obiect al confruntărilor de idei privind raporturile dintre guvernanţi-guvernaţi şi a evaluarării eficienţei acţiunii politice. Termenul, a cărui carieră reîncepe, după 2000 de ani de la experimentul atenian, în secolul al XIX-lea, definea regimurile apărute în urma revoluţiilor americană şi franceză din secolul al XVIII–lea. Inovaţie istorică majoră, sistemul de guvernare simbolizat de Atena a constituit sursa unor infinite comentarii filosofice ce de la Platon şi Aristotel la Montesquieu sau Rousseau au contribuit la reconstrucţia politică democratică a lumii moderne. Deşi între democraţia directă a antichităţii şi democraţia reprezentativă a secolelor XVIII – XIX deosebirile sunt numeroase, cele două concepţii dau seama despre un numitor comun şi se revendică, în ultimă instanţă, de la o tradiţie comună – rolul spaţiului public ca revelator al dimensiunii politice. Judecăţile de valoare negative acesteia au dominat vreme îndelungată reflecţia asupra democraţiei, căci forjarea unui spaţiu public în care noi categorii sociale îşi făceau simţită prezenţa nu găsea un ecou favorabil în filosofie. Platon a criticat acid incompetenţa cetăţenilor asupra problemelor dezbătute şi a acuzat înclinaţia acestora de a lua decizii sub influenţa demagogilor. Pentru Aristotel democraţia era forma coruptă a unui regim armonios pe care el îl numea politeia (republică am spune astăzi). Ceea ce în ochii lui Aristotel condamna democraţia ateniană era faptul că aceasta reprezenta guvernământul celor săraci exercitat contra celor bogaţi, pe câtă vreme politeia ar fi vizat utilitatea comună fără să pună în discuţie structura socială. Disputa filosofică se suprapune însă uneia politice care îşi întinde efectele până astăzi. Ea priveşte relaţia dintre spaţiul privat şi cel public, dintre eficienţa bazată pe profesionalizare şi participarea şi controlul cetăţenilor asupra deciziilor. Examinarea democraţiei ateniene, departe de a constitui o aridă referinţă istorică, demonstrează compromisul social pe care de la început îl inaugurează democraţia. Dincolo de rolul legendar (mit ce s–a perpetuat şi în timpurile moderne) al părinţilor fondatori - Solon sau Clistene în cazul democraţiei antice rezolvarea dificilei probleme a ordinii, nucleu al puterii politice, a făcut ca diversitatea socială a Atenei, în care categorii sociale cu interese opuse- proprietarii de pământ şi negustorii sau armatorii, să conducă la o nouă formă politică. În disputa lor privind guvernarea, grupurile dominante economic au fost nevoite să apeleze la consensul cel mai larg cu putinţă pentru a compensa lipsa unei forţe particulare (ce ar fi înclinat balanţa spre una din facţiuni) sau existenţa unei armate sau poliţii permanente (ce ar fi favorizat tirania)

3

printr–un proces de legitimare. Diviziunea elitelor a condus la apariţia democraţiei antice, poporul fiind antrenat în apărarea regulilor pe care însuşi le–a aprobat. 5 Dacă astăzi problema clasificării regimurilor beneficiază de o judecată favorabilă, este datorită capacităţii regimului democratic de a oferi bunuri politice evaluabile ca prosperitatea, libertatea si stabilitatea. Cu toate acestea, critica democraţiei sau a democratismului societăţilor occidentale nu a încetat. Argumentele împotriva democraţiei nu s–au schimbat radical în două mii de ani, ci au fost adaptate la specificul politic al momentului. Imaturitate civică, participare mimată, oligarhie manipulatoare ce afectează participarea reală a poporului la putere sunt doar câteva din formulele ce pun în discuţie democraţia contemporană. Şi dacă influenţa lor variază, forţa lor de persuasiune nu poate fi neglijată câtă vreme ele pot genera curente de opinie a căror reprezentare politică poate influenţa dinamica instituţională şi coerenţa politicilor publice. Rezultând din intersecţia a două tendinţe – presiunea majorităţii pentru o mai mare participare politică şi acţiunile guvernanţilor de a limita această presiune – democraţia modernă este consecinţa unor fenomene specifice. Uneori democraţia a fost mai degrabă produsul unor accidente în care actorii politici au devenit promotori sau constructori ai libertăţilor democratice independent, sau chiar împotriva voinţei lor. Alteori democraţia reprezentativă a fost rezultatul unor schimbări politice ce nu au implicat majoritatea. În multe cazuri poporul a fost nu doar absent, ci chiar s-a împotrivit democraţiei, care uneori lua forma unui adevărat despotism fie din orientarea revoluţiei burgheze (a cărei componentă urbană intra în contradicţie cu caracterul preponderent rural al societăţii), fie în virtutea neîncrederii în discernământul poporului (vizibil în conceperea sistemului electoral ca o formă de limitare a influenţei majorităţii). Criza democraţiilor s–a datorat în unele cazuri bazei lor prea înguste în condiţiile apariţiei pe scena politică a unor noi categorii sociale odată cu impunerea votului universal masculin la sfârşitul secolului XIX–lea. Rezultat al unui acord între elite ce reia într–o anumită formă compromisul antic, democraţia modernă a avut de făcut faţă unor realităţi sociale şi politice în transformare rapidă şi a trebuit să găsească soluţii la situaţiile de criză. 6 Nostalgia autorităţii a făcut parte din istoria democraţiilor occidentale. Faptele istorice dovedesc că uneori guvernaţii au stat la baza regimurilor autoritare. Analiza tentaţiilor autoritare apărute la nivelul majorităţii relevă atât dificultăţile cât şi soluţiile crizei sistemului democratic.7 Caracterul de compromis al democraţiei îi oferă posibilitatea de a depăşi situaţiile problematice. Dar izolată de societate, redusă doar la componenta sa instituţională construcţia democratică poate fi periclitată. Forţa democraţiei constă în capacitatea sa de a oferi o bază legitimă regimului, de a depăşi cadrul strict parlamentar, de a crea condiţiile participării cetăţenilor la luarea deciziilor şi de a produce bunuri politice concrete în funcţie de care binefacerile ei să poată fi evaluate. A reduce democraţia la o teorie înseamnă a-i reduce şansele. Democraţia nu este şi nu poate fi o doar o teorie; ea s–a dovedit o practică redutabilă şi costurile ei au apărut ca fiind acceptabile. Capacitatea ei de a se adapta continuu, deschiderea sa, au creat tendinţa favorabilă ce a produs valul de democratizare din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Dincolo de diferenţele dintre democraţia antică şi cea contemporană, de la numărul de participanţi până la orientarea valorică, preponderent orientată spre egalitate în primul caz, privilegiind libertatea individuală în al doilea, ceea ce au în comun rămâne o centrare pe spaţiul public, o dezinhibare a politicului care îşi poate dezvăluie caracteristicile specifice. RAPORTUL POLITIC – POLITICĂ În limbajul curent sunt deosebite două categorii de fenomene referitoare la spaţiul politic atunci când se atribuie unei aceleiaşi noţiuni două genuri: masculinul şi femininul, politicul şi politica fiind feţele unei aceeaşi realităţi. Forma masculină, politicul, desemnează o caracteristică de profunzime a societăţilor, corespunzând nivelului structural prin care sunt clasate şi ordonate datele materiale ale unei colectivităţi şi elemente spirituale ce-i formează cultura. Politicul se asociază astfel ideii unei ordini indispensabile impusă voinţelor umane şi din această perspectivă el se detaşează de lumea contingenţelor. Când ne raportăm la un spaţiu în care credinţe, convingeri sau ideologii se înfruntă, politicul îşi dovedeşte caracteristicile de concept neutru perfect, insensibil la influenţele conjuncturii şi fluctuaţiile istoriei. Această neutralitate nu înseamnă însă pierderea dimensiunii concrete câtă vreme politicul este parte integrantă a socialului. Rolul politicului este acela de a prelua acele probleme pe care grupul nu le poate soluţiona. Cum o societate fără probleme nu este o decât o societate stagnantă, politicul imprimă prin funcţiile sale un caracter dinamic colectivităţii. Apariţia problemelor şi conştientizarea acestora de către
5 6

Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil, 1997, pp. 26-28. Ibidem, p.30. 7 Vezi interesanta analiză a lui Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iaşi, Institutul european, 1998.

4

comunitate încarcă cu autoritate pe cei ce îţi asumă responsabilitatea soluţiei. O problemă devine politică din momentul în care este rezolvată prin intermediul unei puteri instituţionalizate. 8 Soluţionarea unei probleme şi reglementarea ei prin intermediul puterii prezintă însă diferenţe câtă vreme soluţia se găseşte în chiar datele problemei nefăcând necesară, ca în cazul puterii, intervenţia unor factori externi care să reglementeze prin decizie recursul la autoritatea deontică. Caracteristica politicului constă în instrumentul folosit în rezolvarea problemei. Politizarea problemelor le modifică natura prin includerea puterii în datele problemei. Recursul la autoritate are cel mai adesea rolul de a obişnui societatea cu problemele recurgând la o serie de procedee adaptate situaţiei concrete precum compromisul, consensul, contractul sau dictatul. Astfel, suplu dar permanent, politicul se regăseşte în toate mişcările sociale integrând noile forţe într-o formă de ordine mereu instabilă, dar nu mai puţin prezentă. Capacitatea sa de adaptare face ca politicul să nu fie asimilat unor structuri instituţionale chiar dacă se manifestă prin intermediul acestora. Prin politic grupul se încadrează în spaţiul public iar societatea ia într-un fel act de existenţa sa ca realitate autonomă. Spaţiu al contradicţiilor şi convergenţelor reglate prin instituţii, politicul reprezintă faţeta stabilă a fenomenului guvernării exprimând căutarea echilibrului, a ordinii necesare vieţii sociale. Politica este activitatea desfăşurată fie de guvernanţi, fie de un alt grup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influenţa deciziile conducătorilor. Faptul că partea practică a acestei activităţi presupune o paletă foarte largă de procedee, unele mai puţin sau deloc compatibile cu morala dominantă, face ca politica să aibă în societăţile contemporane un sens peiorativ. Acest aspect rămâne însă unul de suprafaţă. Politica, funcţie necesară a vieţii sociale, introduce în cadrul grupului sau a societăţii globale coeziunea ce face posibilă prevalenţa convergenţelor asupra divergenţelor, pentru aceasta recurgând la coerciţie. Faptul că forţa coercitivă este legitimă sau ilegitimă trebuie raportat la finalitatea activităţii politice: cucerirea funcţiilor de putere. Definind puterea şi prerogativele acesteia politica este atât o funcţie socială, câtă vreme se raportează la colectivitate, cât şi o funcţie necesară prin care grupul controlează tendinţele centrifuge sau anarhice ale membrilor. Exersând aceste funcţii politica devine creatoare de valori. Pentru o asemenea abordare pledează David Easton pentru care politica este o modalitate de alocare autoritară de valori, ordinea fiind una dintre valorile esenţiale pentru guvernanţi. Determinând regulile grupului, politica indică implicit un scop şi prin aceasta influenţează sau construieşte valorile care justifică mecanismele de autoritate şi de supunere. Dacă multe din valorile politice sunt intrinseci naturii umane, politica le regrupează şi le schimbă conţinutul iniţial (moral – în cazul binelui, biologic - în cazul ierarhiei) prin integrarea lor în spaţiul puterii. Astfel că principala funcţia a politicii priveşte realizarea binelui social.9 Modul specific uman de clasificare şi interpretare a faptelor sociale, politicul se relevă în forma ierarhică de organizare în raport cu un scop. Orice societate este alcătuită dintr-un ansamblu de relaţii între indivizi sau grupuri sociale. Aceste relaţii sunt se dezvăluie prin varietatea presiunilor anonime sau individualizate, induse sau spontane, a căror acţiune produce un sistem de tensiuni şi echilibre ce formează mediul social. Scopul pentru a cărui atingere se stabilesc aceste relaţii va interacţiona la rândul sau cu mediul influenţând în mod diferit comportamentele individuale sau colective. Prin intermediul finalităţilor, societatea politică îşi defineşte raţiunea de a fi, devenind fundamentul valorilor pe care le promovează. Şi cum asigurarea condiţiilor unei existenţe sociale stabile este un bine cu caracter suficient de general, politica se construieşte astfel încât din concept instrumental se transformă într-unul existenţial. Astfel politica constituie acea activitatea socială care asigură, prin forţă fondată în general pe drept, securitatea exterioară şi convergenţele interne într-o unitate politică particulară, fiind garantul ordinii în mijlocul confruntărilor ce rezultă din diversitatea şi divergenţele de opinii şi interese.10 Dacă politicul relevă esenţa, politica pare a indica contingentul, fiind considerată ca spaţiul confruntărilor pentru ocuparea poziţiilor de putere. Noţiuni corelative, politicul şi politica se presupun: politicul nu poate ignora contingentul, fără a rămâne doar în sfera teoretizărilor morale sau filosofice, dar pierzând caracterul practic ce îl particularizează, pe câtă vreme politica considerată doar lupta pentru ocuparea sau menţinerea poziţiilor de putere eşuează într-o perspectivă conflictuală şi rigidă câtă vreme nu se coordonează cu o viziune strategică ce nu poate ignora principiile şi reflecţia asupra societăţii.

8 9

Philippe Braud, La science poltique, Paris, PUF, 1990, p.10. Georges Burdeau, op cit., p. 128. 10 Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967, p. 177.

5

Deasemenea, sensurile noţiunii pot fi analizate pornind de la distincţia pe care limba engleză o permite între politics şi policy. Această distincţie deosebeşte “Policy”, politica în calitate de coordonatoare a unui domeniu determinat printr-un organism specific (o politică sectorială: industrială, socială, culturală, etc.,) de sfera luptei pentru putere, “Politics” Se poate astfel departaja între politică considerată drept competiţie pentru cucerirea sau influenţarea puterii, exerciţiu general al puterii (ca guvernare), alocare publică a bunurilor şi valorilor, rezolvare a conflictelor sau modul de selectare a celor care vor conduce şi a felului în care vor exercita această funcţie - şi politică definită ca exercitare a puterii într-un domeniu distinct bine definit. Domeniu al cunoaşterii politica presupune un triplu demers: descriptiv, explicativ şi prescriptiv.11 Latura descriptivă presupune o colecţie de informaţii dintre care unele nu tocmai uşor de găsit, ceea ce face ca travaliul politic să aibă particularităţile sale. Dar o colecţie de informaţii chiar exhaustivă este insuficientă pentru a înţelege caracteristicile spaţiului politic. Demersul explicativ decurge deci în mod normal din cel descriptiv. Informaţiile trebuie clasate, structurate şi interpretate ceea ce implică o întreprindere dificilă câtă vreme variabilele politice sunt foarte numeroase. Cauzele unei greve, explicarea unui rezultat electoral, departe de a rezulta din simpla enumerare a informaţiilor presupun paradigme explicative şi instrumente de interpretare. Acţiune practică în direcţia realizării unor scopuri politica nu poate rămâne doar la faza explicării, ci pe baza acesteia proiectează strategii şi aproximează viitorul. Latura prospectivă constituie demersul politic cel mai important, de calitatea acesteia depinzând dezvoltările ulterioare ale guvernării. Tendinţa general-umană de a modela realitatea prin cunoaştere găseşte în politică un domeniu propice acţiunii. Cunoaşterea politică, ca parte a expertizei specifice pe care cei ce acţionează în acest domeniu ar trebui să o aibă, implică, indirect dar indiscutabil, nu doar o percepţie a valorilor, ci o determinare a acestora. Deşi aparent profund ancorat în prezent şi preocupat doar de aspecte practice, omul politic este depozitarul unor valori pe care prin acţiune sa le operaţionalizează. Departe de a fi obiectiv, omul politic propune un adevăr, adevărul său şi al grupului cu care se identifică. De aceea demersul prescriptiv este riscant datorită tendinţei de cunoaştere imediată ce corespunde exigenţelor impuse de aspectele concrete ale problemelor. Domeniu în care limbajul rămâne principalul instrument politica împrumută de la acesta impreciziile sale putând aluneca, prizonieră a unui raţionalism cartezian în exces, spre o perspectivă conspiraţională. Ca demers explicativ cu valenţe prospective ideea conspiraţiei pleacă, dealtfel, de la presupoziţia existenţei unui adevăr evident şi absolut.12 Relevând tendinţa politicii de a exprima prejudecăţi, de a oferi răspunsuri parţiale sau soluţii eronate conştientizarea predispoziţiei spre explicaţiile de tip conspiraţional dezvăluie locul toleranţei ca antidot antiautoritar în acelaşi timp politic şi epistemologic. Tocmai de aceea cetăţenii oricărui stat democratic (ca să nu mai vorbim de statele autoritare şi totalitare) manifestă neîncredere faţă de puterea politică cu atât mai mult cu cât între declaraţiile guvernanţilor sau discursurile pretendenţilor la putere şi realitate există un decalaj uşor decelabil.. Interesul pentru analiza raportului dintre discursul politic şi realitate a constituit un permanent subiect de reflecţie. Politica nu este un domeniu al absolutului, regimurile politice sunt rezultatele unor multitudini de factori a căror variaţie în spaţiu şi timp le explică diversitatea. Încă Aristotel se apleca asupra cercetării regimurilor încercând să surprindă regulile constituţion New York & London ale care conduc raporturile politice. Cercetarea acestor reguli a dus la dezvoltarea diferitelor discipline care studiază fenomenele politice, a căror evoluţie a depăşit studiul formal al relaţiilor instituţionale încercând să stabilească factorii care coordonează universul politic. Latura formală a politicii se dezvăluie sub forma riguroasă a dreptului. Considerat fundamentul corpului social dreptul constituie o expresie concentrată a politicii. Prin drept, ca şi prin politică, omul încearcă să reducă incertitudinile despre viitor, iar norma juridică, expresie a unei politici ce urmăreşte să introducă în grup un anume tip de relaţii corespunzătoare valorilor care trebuie respectate, corespunde unui orizont impregnat de valori politice. Politicul ca mod de a determina valori sociale considerate esenţiale, este corelativ juridicului, formă de realizare a valorilor prin intermediul activităţii umane. POLITICĂ ŞI PUTERE Controversele în jurul conceptului de putere şi implicit asupra determinări contururilor politicii ca fapt social observabil prin mijloace ştiinţifice au contribuit la o nouă abordare a puterii. În accepţiunea sa cea mai generală noţiunea de putere nu are un câmp unic de aplicaţie. Viziunea cea mai des invocată referitoare
11 12

James Danziger, Understranding the Political World,, New York & London, Lonngmon, 1991, p. 3- 18. Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune,Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 158.

6

la putere desemnează o relaţie asimetrică de control. Dintr-o asemenea perspectivă puterea poate lua forma puterii asupra naturii sau, mai aproape de sfera ce ne interesează aici, a puterii asupra fiinţelor umane. Cea de-a doua formă se dezvăluie fie ca putere (stăpânirii) asupra sinelui (libertate în sensul stoicilor) sau al puterii în raport cu alţii (dominaţie). Puterea ca dominaţie este o formă universală sau un aspect particular al relaţiilor politice. Tendinţa de a defini noţiunea de putere drept capacitatea unui actor de a ajunge la rezultate vizate şi în particular de a produce acţiuni eficiente încearcă să depăşească disputele privind sfera şi conţinutul conceptului. O definiţie generică a puterii care a exercitat şi exercită încă o influenţă considerabilă asupra cercetătorilor pune accentul pe mijloacele apropiate, fără nici o referinţă explicită la intenţiile actorului. Hobbes în Leviatan considera că “puterea unui om constă în mijloacele prezente pentru a obţine un bun oarecare”. Acest tip de definiţie prezintă trei caracteristici majore: Puterea şi acţiunea sunt strâns legate, iar dacă acţiunea implică o intervenţie directă asupra evenimentelor, puterea constă în facilitatea de a le modifica cursul - deci puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite (puterea de a face cutare lucru). Puterea se relevă ca putere “asupra” ceea ce presupune atât puterea deasupra (superioară, dominatoare) şi în funcţie de reacţie putere contra (latura coercitivă a puterii). Puterea este (rămânând la nivel conceptual, iar nu acţional) o capacitate deosebită ce are consistenţa esenţelor, care deci nu se situează în orizontul evenimentului. O altă direcţie vizează aspectele teleologice. În acest sens Bertrand Russell propunea în 1938 de a face din “producerea efectelor dorite criteriul distinctiv al puterii”. Dar fie că se referă la mijloacele utilizate, fie că se face apel la scopuri, noţiunea de putere, noţiune centrală a oricărui demers ştiinţific despre politică, este privită doar ca o formă de coerciţie. În expresiile curente puterea este asimilată cu un soi de esenţă ca în formule precum “deţinerea puterii” sau “posedarea puterii”, formule ce sugerează ideea unei “puteri - substanţă”, sau a unei “puteri - capital” Viziunea puterii ca relaţie aşa cum o definea Robert Dahl în “ Who governs?” oferă studierii fenomenului politic o altă perspectivă. Dar şi aici caracterul coercitiv al puterii privită ca o caracteristică universală a societăţii umane rămâne coercitiv. Pentru Dahl A exercita o putere asupra lui B în măsura în care el obţine de la B o acţiune pe care ultimul n-ar fi efectuat-o altfel. Astfel puterea departe de a desemna un atribut în sine se prezintă ca o relaţie asimetrică dar implică ideea de reciprocitate: B este fiinţă liberă, niciodată complet dependentă. În funcţie de accentul pus pe construcţia relaţiei de putere într-un mediu competitiv, o altă perspectivă insistă asupra strategiei ca element definitoriu al puterii. Într-o analiză strategică, apare viziunea unui câmp social unde actorii şi subiecţii schimbă lovituri şi se angrenează într-un proces necunoscut. Nimeni nu deţine putere dacă nu pune în scenă raporturi de forţă şi strategii. Puterea se defineşte astfel prin obiective, mijloace, viziuni şi desemnează ansamblul de acţiuni coordonate exercitate asupra altor acţiuni. Analiza puterii ca strategie evidenţiază relaţiile conflictuale ce apar în procesul de influenţare a comunităţii şi relevă formele contra – puterii ca strategie de înlăturare a deţinătorilor puterii. Într-un sens strict modern şi politic această strategie vizează limitarea puterii politice. Puterea ca inovaţie socială aşa cum o are în vedere JeanWilliam Lapierre în Viaţă fără stat? are un caracter vital; în această accepţiune ea desemnează “formarea raporturilor sociale şi de grup ce tind să distrugă cadrele societăţii stabilite, prin transformarea organizării sistemelor sociale”.13 Ideea puterii ca mecanism vital indică caracteristicile perspectivei strategice conform căreia puterea tinde să devină permanentă dar se confruntă cu reacţiile contrare. Pentru a-şi consolida poziţia, deţinătorii puterii urmăresc obţinerea stabilităţii în timp, făcând deci recurs la legi, norme sau reglementări. Acceptarea acestei tendinţe de către societate implică o serie de interogaţii: De ce există această voinţă de organizare? Dacă puterea desemnează un mecanism vital ce asigură gestiunea ansamblului, cum se explică diferenţierea pe care o induce între membrii societăţii? Conceperea puterii ca mecanism vital permite înrădăcinarea puterii în libido dominandi ( plăcere de a domina). Formă a voinţei de putere, dorinţa de a domina înscrie în elanul vital relaţia asimetrică de putere. Prezentând diverse aspecte şi justificării de compatibile cu normativitatea comunităţii în cauză puterea se prezintă fie ca nevoie de status, dorinţă de onoruri, fie se sublimează în voinţa de a stabili fericirea socială, de a guverna, de a structura eficient . Oricum ar fi justificat, acest tip de concepere a puterii gravitează în jurul statutului de dominus, de stăpân, de suveran. Dominarea şi supunerea pun în discuţie două elemente de profunzime ale psihicului individual, libido dominandi (plăcerea de a domina) simetrică şi complementară nevoii de dependenţă, dar şi problema
13

Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Iaşi, Institutul european, 1997, p. 161.

7

principiului vieţii şi al organizării acestuia (vitale).14 Pornind de la această constatare putem evidenţia, rămânând la nivelul conceptului, diferite forme sau grade ale puterii, de la puterea asupra sinelui sau a naturii la puterea asupra morţii (frica de moarte sau de decădere fiind unul din resorturile ascunse ale strategiilor puterii) până la forma sa cea mai politică, puterea asupra celorlalţi. Acesta distincţie relevă mai bine puterea asupra altuia (celorlalţi), această relaţie asimetrică, marcată de o inegalitate ierarhică care are ca bază, după Hegel, conflictul de recunoaştere. Structura dinamică, multiformă şi complexă, puterea apare ca un mecanism de creaţie, de echilibru, de viaţă (de afirmare a vieţii) dar şi ca o strategie a morţii. Dominaţia este legată strâns de putere. Plăcere de a domina sau aspiraţie la prestigiu - faţete ale libido dominandi - furnizează resortul de acţiune al puterii politice. Această viziune cunoaşte cu Max Weber forma sa clasică. “Cine face politică, aspiră la putere, fie la putere ca mijloc în slujba altor ţeluri (de natură ideală sau egoistă), fie la putere “de dragul puterii”, de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul social”.15 Dominaţia şi strategia formează axa tuturor formelor de putere coercitivă. Dominaţia reprezintă situaţia de stăpân în raport cu cei ce se supun. Ascendentul exercitat de stăpân se bazează pe un regim al violenţei fie ea şi simbolică. Dar dacă puterea este coerciţie, toate societăţile umane, chiar şi cele primitive, au cunoscut o astfel de relaţie şi în esenţă au cunoscut dimensiunea politică? Între maximalişti care susţin că toate formele de organizare umană au cunoscut puterea şi minimalişti ce contestă atribuirea unei guvernări tuturor societăţilor umane există o dispută îndelungată.16 Înscriindu-se în cadrul acestei dispute Pierre Clastres a înfăptuit o “revoluţie copernicană” construind conceptul de putere necoercitivă degajând elementele etnoşi europo-centriste ce au dominat abordarea puterii în antropologia politică şi ştiinţa politică clasice. În eseul său Copernic şi sălbaticii a răsturnat perspectiva etnocentristă şi a demonstrat că “nu putem împărţi societăţile în două grupe: societăţi cu putere şi societăţi fără putere. Credem că puterea este universală, imanentă socialului … realizându-se însă în două moduri: putere coercitivă şi putere necoercitivă”.17 Puterea coercitivă nu ar fi decât un caz particular al puterii caracteristică anumitor culturi între care cea europeană este cea mai influentă. Eseul ce dă titlul celebrei cărţi a regretatului antropolog francez Societatea contra statului dezvoltă această idee aducând argumente ce vor duce la frumos exprimata concluzie “istoria popoarelor fără istorie … este istoria luptei împotriva statului”.18 Formele pe care puterea le ia în societăţile ce doar etnocentric ar putea fi considerate “primitive” dovedeşte înţelegerea riscurilor pe care puterea coercitivă le aduce. Funcţionând la un nivel la care numărul membrilor nu făcea necesară delegarea puterii, puterea coercitivă era rezultatul mecanismelor de control ale comunităţii asupra şefului. Atribuţiile acestuia erau invers constituite în raport cu mecanismele puterii coercitive. Violenţa era un mijloc la care se făcea apel doar în cazuri excepţionale când şeful prelua comanda militară, dar utilizarea acestei puteri era limitată de judecata comunităţii. Înţelegerea caracterului violent şi abuziv al puterii coercitive consta tocmai în limitarea puterii militare a şefului. Cât priveşte celelalte puteri, ele erau necoercitive şi asigurau şefului doar o poziţie centrală de reper în raport cu care comunitatea se orienta. Ca Povestaşul lui Mario Vargas Llosa, şeful asigura coeziunea şi oferea suportul mitologic al convieţuirii, asigura continuitatea şi constituia totodată puterea personalizată, vizibilă. Distincţia putere coercitivă/putere necoercitivă este una din cele mai importante contribuţii la înţelegerea fenomenului politic. Ea oferă ştiinţei politice posibilitatea unei noi abordări a fenomenului politic şi a democraţiei ca formă negociată şi pluralistă de negociere a poziţiilor de putere şi a influenţelor în raport cu aceasta. Instrumentul folosit – puterea, relevă esenţa politicului prin modul în care intervine asupra naturii problemelor abordate. Iar puterea politică nu are valenţe miraculoase; intervenţia ei constă, de cele mai multe ori, în a obişnui societatea să trăiască cu problemele, apelând pentru aceasta la diferite metode în funcţie de legitimitatea şi eficacitatea politicilor vizate. Compromisul, consensul, contractul sau forţa sunt tot atâtea mijloace la care deţinătorii puterii se simt îndreptăţiţi să recurgă pentru a concilia exigenţele ordini cu dinamica problemelor.

14 15

Jacqueline Russ, Les theories du pouvoir, Paris, Le livre de poche, 1994, p.15 Max Weber, Politica, o vocaţie sau profesie, Bucureşti, Anima, 1992, p. 9 16 Georges Balandier, Antropologie politică, Timişoara, Amarcord, 1998, pp. 38-41. 17 Pierre Calstres, Societatea contra statului ,Bucureşti, Ararat, 1995, p. 28 18 Ibidem, p. 182

8

Supleţea politicului îi permite să integreze noile forţe şi să se adapteze la schimbare fără a fi destabilizat de criza şi dispariţia celor vechi. Şi aceasta pentru că politicul nu poate fi asimilat unei structuri instituţionale, căci deşi poate fi observat în instituţii, nu poate fi redus la vreuna dintre ele. Prin ordinea pe care o încarnează, politicul transcende instituţiile.

9

TEMA II
ALTE DIMENSIUNI ALE POLITICII
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Politica şi statul 2. Apolitismul – iluzie sau strategie 3. Cetăţenia – formă a conştientizării dimensiunii politice 4. Public sau privat – o redimensionare a politicii Multă vreme sinonim cu însăşi noţiunea de politică, statul a constituit instituţia politică cea mai reprezentativă a ultimilor secole. Dominaţia sa asupra vieţii politice a dus la limitarea politicii la stat datorită avantajelor pe care o asemenea perspectivă le presupune: precizia şi simplitatea. Iar dacă politica nu poate fi redusă la stat, acesta – formă instituţionalizată a puterii – dezvăluie cea mai importantă expresie a ordinii politice experimentată până în prezent. Spaţiu al agregărilor parţiale şi al conflictelor de interese, politica se inserează într–un câmp social reglat de o putere ce prin referinţa la monopolul coerciţiei legitime se concretizează în stat. Definită în acest fel politica se raportează la dominaţie ca la principala sa resursă şi prin afirmarea monopolului asupra coerciţiei - forţă creează reflexul fricii. Trecerea de la guvernare la dominaţie a produs o mutaţie în ceea ce priveşte identificarea scopurilor politicii. Întâmplător sau nu, în perioada în care medievalul regere face loc modernului dominus, statul, ca noţiune şi ca practică, îşi construia fundamentele. Asocierea fricii cu statul nu este atât de arbitrară pe cât s– ar crede. Ideea că puterea ar avea ca scop doar perpetuarea sa, forjată de Machiavelli nu are corespondent în ideea de guvernare medievală care indica o pluralitate de scopuri ale politicii.19 Schimbând perspectiva asupra calităţilor necesare Principelui şi abandonând virtutea orientată spre binele general în favoarea vicleniei şi forţei ce asigură reuşita, gânditorul florentin a inaugurat o nouă epocă. Ca o consecinţă, imaginea ordinii tripartite, atât de dragă medievalilor, s–a prăbuşit, şi dacă ea a mai supravieţuit până la revoluţia franceză de al 1789 în forma Adunării celor Trei Stări, aceasta nu trebuie să inducă în eroare. Ordonarea era la origine o înscriere. În Roma antică prin ordo bărbaţii erau repartizaţi pe grupe în care să îşi realizeze mai bine rolul – în grupe de luptă şi în grupe de cetăţeni ce puteau contribui la administrarea treburilor publice – conferind individului un statut dincolo de diferenţele sociale. Cele trei ordine erau văzute într–o relaţie organică, astfel că nici oratores, nici bellatores, nici laboratores, nu ar putea exista în absenţa celorlalte două categorii. În formula cea mai veche atribuită lui Adalberon de Laon la începutul secolului XI “aici jos unii se roagă, alţii se luptă şi alţii lucrează…” 20 Între aceste trei ordo complementaritatea era absolută. Într–o asemenea perspectivă ţelurile pe care activitatea politică urmărea să le atingă constau în aceea realizarea Binelui Comun, a unei valori cadru în funcţie de care întreaga comunitate se orienta. Reflectând asupra scopului Thoma d’Aquino ajungea la concluzia perfecţiunii sale. “De aici reiese că ceea ce este perfect până la sfârşit este binele suprem. … Binele însă, având motivaţia de dezirabil, evocă ideea de cauză finală, a cărei cauză primă este, deoarece un agent nu acţionează după un scop, ci prin agent materia se mişcă spre formă, de aici se zice că scopul e cauza cauzelor”.21 Expresia elaborată de Sfântul Thoma în Summa theologiae – Binele Comun – a cunoscut o glorioasă carieră, odată cu Renaşterea trecând printr–un proces de laicizare, astfel încât noţiunea a fost, şi în măsura în care mai are vreo relevanţă este utilizată independent de orice referinţă religioasă. Acest proces de laicizare a schimbat raportul de la perspectiva filosofică asupra Binelui Comun pentru care ordinea, de exemplu, poate fi considerată un scop (bine) în sine, la o perspectivă acţională în care binele se converteşte în bunuri concrete.

19 20

Michel Senellart, Artele guvernării, Bucureşti, Meridiane, 1998, p. 15. Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Bucureşti, Meridiane, 1998, p. 25. 21 Thoma de Aquino, Summa theologiae, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1997, p. 91.

10

Antiteza dintre a guverna şi a domina a modificat viziunea asupra finalităţilor politice. Nu Binele Comun ci binele Principelui, adică dominaţia sa asupra unui popor gata să se revolte se transformă în scop în sine al politicii. Definind coordonatele politicii ca dominaţie Machiavelli a avertizat în acelaşi timp asupra ei. Neîncrederea în deţinătorii puterii a fost generată de frica de arbitrariu şi de exercitarea neîngrădită a violenţei. Prin teamă, teama de politică, de politicieni, de omnipotenţa statului – se anticipa pericolul exercitării neîngrădite a violenţei şi a imixtiunii în viaţa privată. Reflecţii ale unui fel de politică şi de putere, temerile nu pot fi însă exacerbate dincolo de orice limite. Există un punct de la care nici frica, nici politica, nu mai sunt tolerabile, de la care şi una şi cealaltă devin patologie. Vorbim atunci de politici ale fricii ce vizează teroarea ca element de obţinere a consensului. Teama de politică, reflex de apărare împotriva abuzului de putere, se converteşte în frica paralizantă. Frica a însoţit puterea aproape permanent din momentul in care oamenii au acceptat autoritatea şefului. Născuta fie din nevoia de ordine, ce produce consensul, de care manipulatorii fricii, mai mult sau mai puţin rafinaţi, profita pentru a-si asigura confortabilele poziţii de putere, dar şi din conflictul, inevitabil, dintre interesele individuale, puterea nu a produs întotdeauna frica. Cei pe care cu superioritate îi numim primitivi au avut intuiţii mult mai profunde asupra naturii puterii decât dorim în general sa acceptam. Şeful comunităţii nu a avea o autoritate reală; el doar oferea daruri, pentru care trebuia sa muncească, ţinea discursuri, pe care mai nimeni nu le asculta, şi conducea operaţiunile militare doar atâta timp cât membrii comunităţii acceptau aceasta. Ei intuiau că puterea este prin natura ei opresivă şi o anihilau.22 Puterea ca dominaţie a devenit regula. Supunerea faţa de deţinătorii puterii a fost acceptată cu toate consecinţele sale. Conjuncţia dintre construcţia statului şi ideea de naţiune s–a produs pe fundalul transformării guvernării în dominaţie. Legitimarea puterii a luat alte forme, iar Binele Comun s–a transformat în Interes Naţional dând curs unei alte ordini. Născută ca formă de uniformizare a unor diferenţe specifice Ţărilor de Jos în lupta lor împotriva spaniolilor ideea naţională s–a dovedit utilă în procesul de construire a unităţii politice şi a culturi comune. Dovedindu–şi capacitatea de mobilizare şi deci devenind utilă politic ideea naţională s–a impus ca un element central al construcţiei statelor moderne în Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite în secolul al XVIII–lea. Exclusivismul etnic şi cultural, preambul al alunecării spre teroare a însoţit construcţia statelor. Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat, legitimându-se prin nevoia de a menţine ordinea, un întreg arsenal al terorii. În numele unei raţionalităţi care doar astfel s-ar fi putut realiza statul nu a încetat să se întărească până acolo încât individul nu mai conta în faţa logicii sale. Frica imensa, neputincioasă, pe care a generat-o i-a fost însă fatală. Incapabil să mai reacţioneze la semnalele din partea societăţii statul omnipotent s-a prăbuşit. Dar politica din care s–a născut i–a supravieţuit. Politica ordinii care justifică folosirea forţei împotriva cetăţenilor şi care protejează dictatorul împotriva revoltei nu a dispărut. Încă definită ca dominaţie, politica nu mai regăseşte guvernarea. Considerată ca legitimă ordinea este afirmată ca scop politic pentru a camufla puterea şi privilegiile pe care aceasta le presupune. Dar dreptatea, valoare politică complementară ordinii, implică o relativizare a influenţelor acesteia. Forme ale Binelui Comun, ordinea şi dreptatea modelează acţiunea politică. Dacă ordinea este mai degrabă statică, orientată spre conservare şi restrictivă în raport cu libertăţile, dreptatea, element dinamic, exprimă adaptarea legislativă la o realitate în continuă transformare. Normele juridice nu sunt nici expresia unei ordini imuabile, nici produsul unei generaţii spontanee. Recursul la norma juridică pune în evidenţă încercarea indivizilor de a reduce incertitudinile despre viitor fără a se abandona ordinii tradiţionale şi rigide. Transformarea viitorului necunoscut în funcţie de prezentul cunoscut implică deja politică cât timp se operează o selecţie a scopurilor şi mijloacelor de realizare a acestora. Cum norma juridică este expresia unei politici, ea tinde să impună grupului anumite valori. Din această perspectivă politicul ar fi un mod de a determina valori sociale considerate esenţiale, pe când juridicul ar reprezenta un mod de a realiza valori prin intermediul activităţii umane. Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a exprima opoziţia dintre regimurile democratice şi dictatoriale, teoria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personificare unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. Ordinea de drept se opune politicii ordinii, puterii omnipotente şi abuzive. Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface, atât prin modul de legiferare, cât şi prin conţinutul său determinările normelor de nivel superior. Singura normă ce nu dezvoltă o altă normă superioară este Constituţia; ea reprezintă modul în care poporul se constituie în putere şi este expresia voinţei generale. De

22

Pierre Clastres, op. cit., p. 35.

11

aceea mecanisme de control sunt prevăzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. Garantând ordinea, dar nu orice fel de ordine, ci pe cea fondată pe drepturile şi libertăţile individuale, politica, în forma sa democratică de manifestare, asigură securitatea externă şi pacea internă a unei unităţi politice, facilitând convergenţele şi mediind divergenţele, fără a încerca să le reducă pe unele la altele. Dar ordinea nu mai poate avea măreţia Cosmosului elen. Rezultat al acţiunii umane, ordinea este efectul unei viziuni asupra lumii. Politica nu poate face abstracţie de mersul ideilor, nu poate să se replieze pe vechile redute fără a eşua într–o banală, dar atât de tragică, politică a ordinii. Iar ordinea de dragul ordinii nu mai este nici ordine, nici politică, ci încremenire. APOLITISMUL – ILUZIE SAU STRATEGIE Dacă în orice societate există persoane sau grupuri ce afirmă că nu fac politică, această afirmare a apolitismului nu înseamnă şi un refuz al angajării politice. Sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul poate fi analizat în mai multe variante. Toate au însă în comun sentimentul unei distanţări, involuntare sau nu, faţă de mediul politic. Există în primul rând un apolitism pasiv, un punct zero al atenţiei şi interesului faţă de scena politică, de actorii săi, de dezbateri sau de reglementări sale. Consecinţa a numeroase cauze (orientarea spre preocupări private sau profesionale, limite culturale, decepţii politice etc.) această indiferenţă în raport cu problemele deciziei politice şi a decidenţilor oferă o acestora din urmă posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sustrase oricărui control, în orice caz puţin vizibile. 23 Apolitismul activ este, din contră, o atitudine ce revendică protejarea anumitor probleme sau domenii în faţa luptei politice dintre partide. Politica externă, ordinea publică sau apărarea naţională sunt astfel de spaţii în care consensul forţelor politice şi rolul experţilor reduce nu doar tensiunile inerente conflictului politic ci însăşi esenţa lor politică. Această voinţă de a circumscrie spaţiul luptelor politice se constituie într-o autentică ideologie a managementului, în care rolul expertului capătă dimensiunea grandioasă a eroului. Privilegind problemele tehnice şi economice această tendinţa tinde să considere politica în termeni negativi ca o lume a pasiunilor, a incompetenţei şi demagogiei. clare Tendinţele, discret sau manifest antiparlamentare şi antipartidiste ale apolitismului tehnocratic, au contribuit la discreditarea procedurilor democratice. Şi cum indiferent de ţară sau perioadă, partidele au fost mai degrabă tolerate decât de apreciate, iar teme precum “divizarea naţiunii “ sau “ îmbogăţirea prin politică “ au contribuit la formarea unei imagini defavorabile, o asemenea critică a prins cu uşurinţă. O altă perspectivă ce o completează pe prima distinge între cei ce se dezinteresează total de politică şi cei ce refuză să se angajeze în raport cu un partid politic. Primii reprezintă o minoritate câtă vreme în cadrul democraţiilor influenţe permanente şi inevitabile dintre indivizi şi grupuri nu pot să nu influenţeze comportamentul lor politic. A doua categorie este însă mult mai numeroasă. Refuzul acestora de a se alinia la politica unui partid are sensul unei delimitări de clivajele dominante, ceea ce nu înseamnă şi refuzul asumării responsabilităţii. Iluzie sau tactică apolitismul se constituie într-o atitudine cu consecinţe importante. Ca iluzie apolitismul exprimă credinţa în posibilitatea evadării din sfera politicului, pe când apolitismul tactic afirmă că se situează în afara politicii pentru a profita de unitatea astfel prezervată a grupului, pentru a folosi pe această bază simbolul interesului general. Biserica, sindicatele, grupurile de presiune practică un asemenea apolitism diminuând şansele grupurilor politice de a-şi exercita direct influenţa. În atitudinea lor de a se delimita de jocul politic cetăţenii sau grupurile sunt încurajaţi de înşişi deţinătorii puterii. Interesul acestora de a demonstra natura specifică a problemelor politice şi ideea că deciziile sunt în mod univoc dictate de interesul general urmăreşte să conserve statu quo-ul. Referinţa la interesul general are sensul de a legitima acţiunile politicienilor şi de a deplasa dezbaterea pe un alt teren, tehnic. Clasa politică favorizează depolitizarea ca o manieră de salvgardare a prerogativelor şi prestigiului său. Dar caracterul politic al depolitizării nu poate fi ascuns. Invitaţia la depolitizare nu conduce la apolitism, ci la cedarea spaţiului politic doar unora. Încercând să justifice scoaterea din joc a unor competitori şi aproape integral a spectatorilor, agenţii depolitizării insistă asupra caracterului specializat al demersului politic. În democraţiile pluraliste, ce îşi fondează legitimitatea pe participare, politizare excesivă a cetăţenilor poate duce la situaţii instabile. De aceea indiferenţa politică nu este periculoasă dacă ea este dublată de un interes

23

Alain Lancelot, “L’orientation de comportament politique”, în J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF, 1985, p. 418.

12

şi o informare politică reală. Este iluzoriu să se creadă că cetăţeanul poate efectiv participa la decizia politică24 dar el rămâne ancorat în politică, el este, într-o oarecare măsură politica. CETĂŢENIA, FORMĂ A CONŞTIENTIZĂRII DIMENSIUNII POLITICE. Formă a integrării politice şi sociale cetăţenia descrie apartenenţa la o comunitate politică, mai puţin din perspectiva raporturile actorului cu structurile de putere cât ca relaţie de coapartenenţă.25 Doar ca individ cetăţeanul nu este decât o abstracţie, ca număr el îţi relevă forţa. Având sens doar în cadrul democraţiei noţiunea de cetăţenie este expresia unei relaţii active între individ, societate şi stat. Simplu subiect în cadrul formelor tradiţionale şi autoritare de organizare politică, cetăţeanul a devenit resursa principală a unui sistem în care afirmarea participării la treburile publice urmărea să depăşească modelul supunerii feudale, personalizate şi clientelare, şi să afirme, în contrapartidă, autonomia politicului în raport cu celelalte domenii sociale. Conotaţiile simbolice ale cetăţeniei – egalitate, responsabilitate şi independenţa opiniilor – dau seama despre un set de valori şi despre ordinea politică ce rezultă din operaţionalizarea acestora. Presupunând implicarea politică activă – nu doar ca exercitare a dreptului la vot ci ca participare voluntară la activităţi de interes general – respectul legii şi solidaritate între membrii comunităţii comportamentul cetăţenesc constituie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice. Consensului ipocrit în jurul democraţiei îi poate fi astfel opusă, ca revelator al situaţiilor reale, evaluarea obiectivă a participării cetăţeneşti. Cetăţeanul, deşi revendicat ca bază a sistemului politic sau prezent în discursul politic, lipseşte de cele mai multe ori din viaţa politică. Democraţia participativă, ca mod de afirmare a rolului activ cetăţeanului, pune în legătură democraţia reprezentativă – în care participare este redusă la simpla şi ocazionala prezenţă la vot – cu democraţia directă în care guvernanţii sunt chiar cetăţenii. Democraţia directă, formă de autoguvernare imposibil de aplicat la comunităţile cât de cât numeroase, imprimă democraţiei participative un caracter confuz. Făcând critica justificată a democraţiei reprezentative şi demonstrând că participarea electorală nu este şi activă, democraţia participativă a încercat să mute accentul spre grupuri mici de interese în care intensitatea participării să poată fi menţinută la un nivel ridicat. Dar cetăţeanul nu este recuperat prin această strategie. Redus la activitatea în grupuri, acesta nu îşi poate manifesta dimensiunea comunitară pe care cetăţenia o conferă. Absenţa cetăţeanului, mai mult decât starea instituţiilor reprezentative sau a sistemului politice, indică o criză a participării a cărei analiză a început acum mai bine de un secol când problema sufragiului universal se situa în centrul dezbaterii politice. Apatia, absenteismul, apolitismul sunt semne ale unei stări ce poate fi explicată dar, istoria o demonstrează, nu poate fi decât tangenţial schimbată. Democraţia participativă , sistemul de educaţie sau dinamica şi obiectivitatea mass-media sunt soluţii pentru regăsirea cetăţeniei pierdute. De capacitatea lor de a se adapta permanent realităţii în continuă mişcare depinde articularea unei legături permanente şi active între cetăţean şi autorităţi. Apolitismului, ce se manifestă ca o formă de respingere a jocului politic, îi pot corespunde tipuri de participare grupală, în asociaţii de exemplu, care se pot agrega în forme de realizare a intereselor generale. De fapt apolitismul nu înseamnă un refuz al angajării politice. Dând formă unui sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul exprimă sentimentul unei distanţări în raport cu mediul politic existent. Câtă vreme însă se limitează doar la participarea grupală apolitismul oferă guvernanţilor posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sustrase oricărui control cetăţenesc, în orice caz puţin vizibile. Devenit activ apolitismul urmăreşte să asigure anumitor probleme protecţie în raport cu conflictul dintre partide. Un asemenea exemplu l-ar putea reprezenta politicile publice, mai ales politica externă sau politica de apărare, domenii în care consensul forţelor politice şi rolul experţilor reduc tensiunile inerente conflictului politic. Apolitismul, dacă nu rămâne o iluzie a despărţirii de politică şi de politic, poate oferi participării cetăţeneşti un spaţiu de manifestare. Rolul activ al cetăţeanului în luarea deciziilor este limitat de complexitatea şi specializarea problemelor. Problema competenţei ca resursă a deciziei politice pune cetăţenia într–o postură secundară. Afirmarea expertizei, privilegierea problemelor tehnice şi economice, dezvăluie o tendinţă ce pune problema participării în dificultate. Politica se legitimează prin eficienţă, dar se delegitimează prin restrângerea participării. Distanţa dintre discursul politic şi politicile efective oferă prilejul calificării democraţiei şi stilului politic pe care aceasta îl presupune drept demagogie. Popularitatea scăzută a parlamentelor şi lipsa
24 25

Jacques Ellul, L’illusion politique, Paris, Robert Laffont, 1977, p. 227. Sophie Duchesne, Citoyenneté à la française, Paris, Presses de Sciennce Po, p. 309.

13

de încredere în partide exprimă, pe de o parte distanţa tehnocrată faţă de politică privită ca spaţiu al confruntării, pe de altă parte decepţia publicului în faţa lipsei de transparenţă a jocului politic. Transformarea cetăţeanului în spectator se datorează şi deţinătorilor puterii. Insistând asupra specificităţii problemelor politice şi promovând ideea interesului general politicienii, şi guvernanţii în mod special, urmăresc să conserve poziţiile de dominaţie pe care le deţin. Legitimându–şi astfel acţiunile şi transferând dezbaterea politică spre domeniul tehnic clasa politică favorizează un anume tip de depolitizare. Redefinirea politicii prin asigurarea unor posibilităţi reale de participare activă asigură nu doar suportul democratic al guvernării ci chiar bazele bunăstării. Dacă politizarea cetăţenilor poate conduce la situaţii instabile, absenţa ei duce spre oligarhie şi autoritarism. Încrederea în capacitatea cetăţeanului de oferi soluţiile optime, dublarea acestuia de către partide politice şi grupuri de interese reprezentative şi responsabile, asigură participării, prin adaptarea permanentă a instrumentelor pe care se bazează – informaţie corectă, educaţie şi participare organizaţională – un real spaţiu de manifestare. În regăsirea cetăţeniei pierdute rezidă capacitatea de a rezista sfidărilor globalizării şi supertehnologizării. PUBLIC SAU PRIVAT – O REDIMENSIONARE A POLITICII Desemnând două caracteristici relaţionate, ceea ce se manifestă în faţa tuturor cetăţenilor, adresându-li-se şi antrenând participarea lor raţională, sau lumea însăşi prin ceea ce este comun pentru toţi şi este diferit prin aceasta de locul pe care fiecare îl deţine cu titlu individual26, conceptul public implică o abordare a politicului ca spaţiu al raţionalităţii. Chiar dacă prin forme ale sensibilităţii individuale, cum sunt expresiile artistice, anumite trăiri pot fi transferate din domeniul privat în cel public, în general separaţia dintre cele două este strictă.27 Ca spaţiu comun tuturor domeniul public uneşte dar implică şi poziţionarea indivizilor în acest spaţiu. Un asemenea demers politic anticipat de greci şi romani a avut a se confrunta cu viziunea antipolitică a creştinismului primitiv pentru care comunitatea credincioşilor era o formă de asociere de tip familial. Niciodată nu s-a instaurat între membrii unei familii un domeniu public . Refuzul lumii că un fenomen politic nu este posibil decât dacă admiţi că lumea nu durează veşnic. Diferenţa dintre binele comun aşa cum a fost el înţeles de către creştinism (salvarea sufletului) şi lumea comună ceea care ne primeşte încă de la naştere este aceea că lumea rămâne după noi în momentul morţii. Ea transcende viaţa noastră atât în trecut cât şi în viitor, a fost acolo înaintea noastră şi va supravieţui şi după noi. Dar această lume comună nu poate rezista mişcării de dute vino a generaţiilor decât în măsura în care apare în public. Publicitatea domeniului public clarifică încetul cu încetul ceea ce oamenii riscă să uite de la o generaţie la alta. De a lungul secolelor oamenii au intrat în domeniul public pentru ca anumite lucruri pe care le aveau în comun să devină peren. Distincţia public – privat, forjată de Hannah Arendt în Condiţia omului modern, relevă, plecând de la modelul polisului grecesc, importanţa, chiar preeminenţa, spaţiului public, în care cetăţenii se exprimă în raport cu spaţiul privat, considerat ca loc unde se afirmă apartenenţele sociale, de la familie la grup sau clasă. Spaţiul public este un spaţiu al libertăţii în care determinismele sociale caracteristice spaţiului privat sunt înlocuite cu un demers raţional care fondează solidaritatea cetăţenilor orientaţi către realizare binelui comun. Opunându-se formelor de intervenţionism ce se legitimează prin temeiul preeminenţei socialului, conceperea spaţiului public ca scop al construcţiei politice reduce influenţele culturale sau religioase la sfera privată. Insistând pe separaţia strictă între public şi privat se pot pierde din vedere alte tipuri de relaţii între cele două spaţii care depind de caracterul istoric al comunităţilor politice la care se aplică. Puterea politică nu poate fi un simplu observator al proceselor sociale şi economice. Şi dacă administraţia publică cucereşte piaţa, plăteşte salarii, percepe impozite,28 sau chiar când încearcă să intervină cât mai puţin, prin acţiunile sau nonacţiunile sale afectează domeniul social sau economic. Intervenţia autorităţilor în spaţiul public influenţează dinamica raporturilor între bunurile publice şi cele private. Oferta substanţială de bunuri publice presupune limitarea accesului la bunuri private. Raportul invers proporţional între public şi privat nu este doar o consecinţă a unor decizii şi reglementări tehnice, ci este rezultatul unei abordări profund politice. Chiar dacă ideea tehnocratică a lipsei de alternativă în privinţa politicilor economice a cucerit din ce în ce mai mulţi adepţi, valorilor pe care orice politică sectorială le presupune, implică suportul politicului. Existenţa unui nucleu dur de tehnici care se impune decidenţilor lasă acestora un spaţiu

26 27

Hannah Arendt, op. cit., p. 92. Ibidem, p. 89. 28 Michel Didier, Economia, regulile jocului, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 103-104.

14

suficient de manevră.29 Autorităţile publice au la îndemână mijloace pentru a acţiona asupra economiei (bugetul, impozitele, moneda, creditul), dar alegerea politicilor nu poate neglija orientările valorice dominante. Relaţia biunivocă dintre guvernanţi şi guvernaţi imprimă actului guvernării cel puţin în parte direcţia pe care grupurile influente din societate o sprijină. Dispersată în ministere, departamente, consilii judeţene, consilii locale, consilii de administraţie, autoritatea publică se dezvăluie sub forma unor centre de decizie, cu mai multă sau mai puţină autonomie, care negociază permanent cu grupurile de interese şi de presiune (asociaţii patronale, sindicate, organisme internaţionale, sau alte tipuri de asociere ce practică lobby) politica – setul de reglementări şi acţiuni – considerate dezirabile pentru sectorul dat. Reduse, printro simplificare la un singur actor – statul – aceste centre pot fi, funcţie de caracteristicile regimului politic şi ale dinamicii instituţionale, mai mult sau mai puţin coordonate. Această structură multiformă a centrelor de putere limitează libertatea de mişcare a statului. Discursul care acuză de inconsistenţă, superficialitatea sau neprofesionalismul acţiunile politice propunând ca alternativă o abordare realistă (tehnică) a situaţiei economice şi sociale este tot un discurs politic. Stabilirea priorităţilor rămâne resortul politicii, iar tipul de decizie nu poate fi extras din mediul la care urmează să se aplice. Doar spaţiul politic asigură aspectul public al deciziilor care să aibă autoritatea necesară transformării lor în acţiuni reale şi eficiente. Iar în spaţiul public instituţiile politice deţin rolul de reglatoare ale mecanismelor guvernării.

29

André Grijebine, La politique économique, Paris, Seuil, 1991, p. 13.

15

TEMA III
STATUL – CADRUL INSTITUŢIONAL AL POLITICII
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1.Instituţionalizarea puterii 2. Autoritate şi politică Tendinţă constantă a puterii politice de a se permanentiza, instituţionalizarea este un fapt istoric relativ recent, iar apariţia statului a constituit apogeul acestui fenomen. Cum statul ca instituţie politică şi-a conturat dimensiunile în pragul secolului al XX-lea abia la începutul acestui secol s–a deschis perspectiva unei analize instituţionale. Maurice Hauriou, creatorul şcolii instituţionaliste considera instituţiile drept fundament al societăţii şi al dreptului. Gândirea instituţionalistă consideră că la baza anumitor forme de organizare sau moduri de viaţă se află instituţiile al căror specificitate, caracterul permanent, exprimă o necesitatea socială. Astfel instituţiile operaţionalizează valori, principii sau orientări relevante la nivel comunitar ce iau forme de organizare permanentă şi stabilă. Influenţate de componentele lor instituţiile sunt structurate în virtutea unui scop, au deci o natură politică câtă vreme stabilirea finalităţilor şi a strategiilor de atingere a acestora este resortul politicii. În accepţiunea sa tradiţională instituţia desemnează un ansamblu de organisme şi mecanisme existând într-o societate la un moment dat.30 Pornind da la această perspectivă reprezentanţii şcolii instituţionaliste (M. Hauriou, G. Renard) au distins între două categorii, instituţiile corp (numite şi instituţii persoană prin referinţă la personalitatea lor juridică) şi instituţiile mecanisme. Primele corespund unei colectivităţi umane coordonate în funcţie de nevoi sau valori comune care se supune unei autorităţi şi acceptă un sistem de norme stabile. În acest sens instituţiile transcend indivizii ce le compun şi la care nu pot fi reduse. Cel de-al doilea tip reprezintă un sistem de reguli de drept ce formează un ansamblu mecanic ce poate fi combinat cu alte ansambluri asemănătoare.31 Cele două tipuri de instituţii se combină constituind împreună regimurile politice ce sunt vizibile în forma de organizare etatică. Analiza juridică consideră instituţiile ca structuri fundamentale care permit identificare a regimului politic şi permit departajarea între simpla voinţă a actorilor sociali şi interesele de natură politică. Această perspectivă a fundamentat curentul instituţionalist din ştiinţa politică pentru care obiectele analizei sunt politice sunt cercetate în funcţie de fundamentul structural şi modelul organizaţional. Dacă instituţionalizarea desemnează ansamblul acţiunilor şi practicilor ce sunt organizate în mod stabil, viziunea juridică şi sociologică asupra fenomenului de permanentizare a puterii diferă. Pentru sociologi deschiderea realizată de Max Weber implică analiza instituţiilor din prisma asocierii indivizilor în grupuri în funcţie de reglementări structurate pe baza unor criterii bine determinate de acţiunile caracteristice unei zone clar delimitate. Instituţiile sunt privite în acest caz în primul rând ca reglatori ai raporturilor sociale şi abia apoi ca modele organizaţionale. Principiul reglator contribuie la organizarea activităţilor membrilor unei comunităţi după un model organizaţional definit în funcţie de problemele sau nevoile fundamentale. Conceptul de instituţionalizare presupune astfel procesele şi acţiunile ce urmăresc să organizeze în mod stabil modelele sociale. Developementismul ce a dominat politica comparată la mijlocul secolului al XXlea considera fenomenul instituţionalizării drept elemente esenţiale în procesul de dezvoltare şi modernizare politică. Din această perspectivă instituţiile se caracterizau prin adaptabilitate, complexitate şi autonomie, dar şi prin coerenţă cu valorile şi aşteptările guvernaţilor. Presupunând o schimbare de perspectivă asupra politicii considerată ca o expresie a pluralismului politic şi social analiza statului ca rezultat, într-o oarecare măsură, întâmplător al confruntării libere a intereselor particulare a implicat o transformare a instrumentelor şi metodelor de analiză. În acelaşi sens a evoluat şi analiza politicilor publice care a reprezentat o ruptură cu tradiţia weberiană a statului ca mecanism de aplicare a voinţei guvernanţilor. Pentru analiza politicilor acţiunea în contextul mediului etatic şi social face

30 31

Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz, 1987, p. 43. Ibidem, p. 44

16

obiectul cercetărilor specifice.32 Dar statul exprimă nu doar diversitatea, ci şi unitatea de acţiune actorilor şi de aceea studierea apariţiei, consolidării şi acţiunilor statului trebuie să exprime această dublă caracteristică a sa. O asemenea tendinţă este reprezentată de neo-instiuţionalism, curent teoretic ce se delimitează atât de tendinţele behavioriste centrate pe analiza instituţiilor ca principal factor de inducere a comportamentului individual sau public, dar şi de instituţionalismul descriptiv al începutului de secol XX. Viziune interacţionalistă neo-instituţionalismul relativizează ideea dependenţei sistemelor politice în raport cu societatea pentru a favoriza perspectiva interdependenţa dintre instituţii relativ autonome.33 Această abordare consideră instituţiile drept factori ordonatori prin intermediul sistemul de reguli, practici şi cutume pe care le influenţează şi care contribuie la organizarea activităţii politice după criterii de eficienţă. Dar regulile nu reprezintă doar un sistem de norme sau cutume ci şi un sistem de valori şi credinţe, contribuind la conturarea finalităţilor. Caracterul politic al instituţiilor, rolul lor de creatoare de sens, conduce la ideea politicii ca o formă de interpretare a lumii. Politica nu este doar expresia unor alegeri ci formă de educaţie şi un mod de dez-văluire a lumii. De aceea noua perspectivă instituţionalistă schimbă accentul de la analiza rezultatelor politicii pe analiza proceselor de elaborare a politicilor publice. Critica pe care noii instituţionaliştii o fac paradigmei pluraliste avertizează asupra relaţiilor dintre societatea civilă şi stat. Astfel instituţiile nu sunt rezultatul proceselor derivate din comportamente şi strategii individuale caracteristice societăţii civile ci au propria lor raţiune de a fi. Diferitele variante ale neoinstituţionalismului urmăresc fie analiza statului din perspectiva lungii durate, fie insistă pe rolul instituţiilor de a reduce incertitudinea şi de a contribui la degajarea preferinţei actorilor sociali, fie pentru a analiza variabilele culturale ca elemente ce contribuie la formarea şi funcţionarea organizaţiilor. Cele trei instituţionalisme au tendinţe diferite (funcţie de metoda de analiză - istorie, alegeri publice, sociologia organizaţiilor)34, dar sunt axate pe aceeaşi perspectivă a statului în interacţiune cu mediul său mereu în transformare. Instituţiile politice desemnează în mod obişnuit organele statului ce exercită funcţii legate de exerciţiul suveranităţii (elaborarea legilor, punerea lor în practică şi inducerea ordinii publice). Deşi populară această definiţie prezintă dezavantajul de a perpetua incertitudinile pe care conceptul de suveranitate le presupune. Procesele de globalizare şi de integrare în noi forme politice precum Uniunea Europeană presupun o transformare a noţiunii de suveranitate. Construcţie juridică medievală care la origine permitea regilor în plin proces de respingere a autorităţii pontificale să se legitimeze, suveranitatea este înţeleasă ca o formă de competenţă ultimă ce nu poate suferi nici un fel de limitare. Ori apariţia curţilor constituţionale, fenomen esenţial în practica statului de drept, a însemnat supunerea parlamentelor, reprezentante ale suveranităţii, unor limitări juridice şi de competenţă. Faţă de această evidentă imprecizie s-a încercat definirea instituţiilor pe baza proceselor electorale. Instituţiile politice ar fi deci cele ce rezultă direct din competiţia electorală. Cum însă şi această soluţie prezintă dificultăţi (monarhii constituţionali sunt ereditari, unii judecători americani sunt aleşi) impreciziile termenului obligă la o definire cât mai clară. Având în vedere caracterul lor particular şi relaţiile pe care le presupun instituţiile politice trebuiesc înţelese ca structuri relativ stabile de interacţini politice, juridice şi culturale. Între acestea statul şi instituţiile legate direct de funcţionarea sa sunt privilegiate în orice analiză. Statul reprezintă un mod de organizare al puterii politice. Reprezentată prin instituţii, puterea de stat descrie modul de implantare al deciziilor şi mecanismele de funcţionare. Între diferitele formele de organizare a puterii statul este cea mai complexă şi mai completă. Apariţia şi consolidarea statului presupune un proces prin care politica parcurge drumul de la formele personalizate de putere la cele instituţionalizate. Cercetările antropologice evidenţiază existenţa societăţilor fără stat. În societăţile arhaice – a le numi primitive însemnând a introduce un criteriu de ierarhizare valorică de tip etnocentrist - nu exista un rege. La contactul cu acest tip de comunităţi europenii le-au descris ca fiind “fără rege şi fără lege”,35 deci lipsite de instituţia care să asigure cadrul de implementare a legilor. Această imagine s-a perpetuat astfel încât puterea odată definită conceptual a fost multă vreme redusă la stat. Spre o astfel de abordare conducea şi ideea că şeful arhaic nu avea nici autoritate, nici putere de coerciţie. Dar dacă nu poate exercita puterea ca dominaţie şeful poseda însă calităţi ce îi asigurau o formă de autoritate. Chiar dacă societăţile fără stat nu
32 33

P. Muller, Y. Surel, op. cit., p. 40 James March, Johan Olsen, “The New Institutionalism. Organizational Factors in Political Life” în American Political ScienceReview, nr. 78\1984, p. 738-742. 34 P. Muller, Y. Surel, op. cit., p. 44-46. 35 Jacqueline Russ, op. cit., p.63

17

cunosc instituţionalizarea puterii politice, ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influenţei. Obiecţiile lui Clastres la adresa caracterului universal al dominaţiei politice nu priveau şi autoritatea, câtă vreme şeful are câteva elemente ce îl disting de ceilalţi membrii ai comunităţii ( în perioada de pace el trebuie să asigure consensus omnium fiind un bun moderator, un excelent orator şi obligatoriu, o persoană generoasă pe câtă vreme în timpul războiului şeful dispune de o putere aproape absolută asupra războinicilor) 36. Prima perioadă a organizări politice arhaice este una sincretică. Autoritatea, într-un prim stadiu, se introduce anonim în corpul social: ea corespunde forţei de presiune a obiceiurilor şi superstiţiilor. Şeful de familie ori preotul profită de un ansamblu de credinţe constituind o forţă disperată în colectivitate. Această formă de putere nu este încă clar individualizată, pentru ca într-un al doilea stadiu societatea primitivă să cunoască puterea concentrată în persoana unui şef. Această transformare se produce pentru că o societate bazată doar pe cutume nu rezistă unui grad de evoluţie socială şi pentru a rezista grupul este nevoit să se organizeze. Mutaţia în organizarea puterii înseamnă începutul puterii individualizate, concentrate în mâinile unui singur om care posedă şi autoritatea şi mecanismele de conducere. Câtă vreme rămâne o formă simplă de conducere puterea individualizată se realizează pe baza unor raporturi de la individ la individ. Devenind mai complexă ca urmare a creşterii numerice a comunităţii şefia se restructurează luând forma unei ierarhii a deţinătorilor puterii, a unei organizări a şefilor interpuşi. În noua sa formă şefia dispune de forţa de coerciţie, presupunând nu doar încarnarea puterii într-un om ce concentrează în propria-i persoană atât instrumentele puterii, cât şi justificările autorităţii. Individualizarea apare ca o formă simplă şi naturală a puterii, concretă şi directă. Chiar dacă raporturile de putere de acest fel au o multitudine de modalităţi, între un şef amazonian sau un domn muntean din secolul al XIV-lea diferenţele sunt doar de formă, nu şi de esenţă. În ambele cazuri puterea rezidă în faptul că în persoana celui care comandă se găsesc atât exerciţiul cât şi proprietatea puterii. De la Mircea cel Bătrân a rămas o formulă explicită a personalizării puterii: “Io, Mircea voievod, unic stăpânitor şi domn…”. Din stăpânire provine autoritatea domniei, formă de organizare a puterii încă neinstituţionalizată. Individualizarea raporturilor politice, expresie a nevoii de concret, evidenţiază un tip de organizare al puterii ce se fonda pe credinţa în virtuţile personale ale şefului. Procesul de instituţionalizare a puterii este accelerat de situaţiile în care calităţile personale ale şefului nu mai pot justifica autoritatea pe care o exercită. Treptat comunitatea nu mai acceptă să organizeze întreaga comunitate conform voinţei unui individ, disociind între autoritate şi individul care o exercită. Se impune în consecinţă ideea instituţionalizării, a transferului puterii de la persoana guvernanţilor, simplii executanţi, la stat, autenticul proprietar. AUTORITATE ŞI POLITICĂ Operaţionalizarea conceptului de putere, mai ales în accepţiunea sa relaţională, introduce două noi concepte corelative: autoritatea şi legitimitatea. Privită din perspectivă analitică autoritatea se prezintă c o relaţie diferenţiată ce presupune un raport între posesorul autorităţii, subiectul autorităţii şi domeniul autorităţii.37 Dacă posesorul autorităţii este specializat într-un domeniu anume deţine o autoritate epistemică. Autoritatea epistemică nu poate fi delegată fiind exercitată numai de posesor şi doar în domeniul său de competenţă. Recunoaşterea autorităţii epistemice este conferită de recunoaşterea competenţei deţinătorului său în domeniul său de referinţă. În consecinţă acest tip de autoritate se referă la propoziţii iar contestarea poziţie exprimate de un expert nu se poate realiza decât prin intermediul specialiştilor. Dar când autoritatea priveşte coordonare unui domeniu şi se exercită prin directive aceasta ea nu se mai referă la propoziţii ci la directivă; autoritatea este deontică. Un asemenea tip de autoritate constă în recunoaşterea sa de către subiecţii asupra cărora se exercită şi poate fi delegată. Orice tip de autoritate rămâne însă din perspectivă analitică individuală. Autoritatea politică este un tip de autoritate deontică. Privită din perspectivă juridică autoritatea politică este impersonală, fiind exercitată prin instituţii. Caracterul impersonal al instituţiilor asigură permanenţa acestora, schimbarea persoanelor ce deţin funcţii de autoritate politică neafectând continuitatea statului. Existenţa mai multor forme de putere şi autoritate nu minimizează rolul puterii de stat - formă instituţionalizată a puterii politice – care prin suveranitate deţine locul central. Rolul puterii şi al autorităţii politice în organizarea formală a relaţiilor de conducere şi supunere implică analiza formelor de acţiune colectivă şi a modurilor de coordonare a activităţilor particulare. Felul
36 37

Pierre Calstres, op. cit., p. 35. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 53.

18

în care aceste structuri se relaţionează cu procesele de control social, cu reţelele de influenţă sau de presiune şi relaţiile ca şi cu situaţiile conflictuale ce pot rezulta din acţiunea lor relevă specificul politicii ca domeniu al autorităţii. Definind capacitatea unor persoane sau instituţii de a obţine din partea membrilor unei comunităţi sociale, în virtutea unor calităţi sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea faţă de acţiunile, măsurile sau directivele lor autoritatea politică depinde de forma de organizare socială. Reflectând un anume statut pe baza căruia se exercită autoritatea presupune recursul la normelor sau regulilor stabile. Aparţinând fie instituţii, fie fiind reflectată în texte de legi, reguli, sau cutume cu care persoanele individuale se identifică temporar autoritatea politică nu poate fi separată de purtătorii săi individuali. Pentru a se concretiza aceasta ia totuşi forme personalizate. Dacă avantajul autorităţii impersonale este tocmai faptul că este abstractă, prezentând însă în compensaţie avantajul duratei, stabilităţii şi permanenţei, criza autorităţii politice şi a instituţiilor induce aportul persoanelor la menţinerea statutului autorităţii. Criza instituţiilor este reversul faţadei abstracte a autorităţii, confirmând rolul actorilor politici şi administrativi în definirea autorităţii. Autoritatea este un fenomen de putere; ea implică dreptul de a comanda, dar rămâne dependentă de recunoaşterea sa. Consensul unei părţi a membrilor grupului care recunosc legitimitatea hotărârilor şi deciziilor deţinătorilor autorităţii este determinant pentru ca directivele să se transforme în acţiuni concrete. Chiar prin regulile de atribuire a puterii autoritatea desemnează în acelaşi timp instituţia (persoana) şi puterea formală pe care aceasta o posedă. Distincţia dintre autoritate şi putere constă în atributele acestora; dacă puterea presupune atât relaţii de conducere-supunere, cât şi de dominare-subordonare, autoritatea se rezumă la a reprezenta doar relaţiile de conducere-supunere. Caracterul politic al autorităţii se prezintă în modul de manifestare şi referinţele acesteia. Deşi este detectabilă ca voinţă a autorităţilor, justificarea poziţiilor de autoritate este extinsă la nivelul întregii societăţi şi prezentată ca voinţă naţională sau expresie a interesului general. Legitimarea autorităţii urmăreşte concilierea intereselor grupului minoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate, principiul ce întemeiază sau justifică un sistem de guvernământ, se realizează acomodarea guvernanţilor cu guvernaţii. De fapt nici un regim politic nu poate funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa unui minim de legitimitate. Calitate a puterii de a fi acceptată pe baza consimţământului şi nu a forţei legitimitatea presupune atât caracteristici de natură simbolică cât şi practici ce variază în funcţie de context. Weber, prin ideal-tipurile sale, a impus o influentă clasificare a formelor de legitimitate. Legitimitatea tradiţională are un caracter interpersonal, deţinătorii puterii fiind determinaţi în virtutea unor reguli transmise şi consfinţite de tradiţie. Cei ce recunosc un astfel de tip de legitimitate se află de obicei în raporturi de dependenţă de tip patrimonial. Legitimitatea carismatică se fondează pe calităţile excepţionale a celui care o deţine ţi în jurul căruia se constituie o comunitate de tip emoţional. Personalizată, această legitimitate nu se poate permanentiza, neputând fi extinsă asupra comunităţii de discipoli. Legitimitatea raţională sau legală presupune că relaţia de supunere este reglată prin reguli abstracte acceptate de cetăţeni responsabili. Deţinerea puterii presupune competenţa celui ce o exercită, fiind de natură impersonală. Dar aceste tipuri nu sunt decât în mod excepţional detectabile în realitate. Ele se prezintă în formă combinată una din componente având o mai mare importanţă. Legitimitatea raţională este un tip de legitimitate democratică. În acest sens legitimitate presupune că autoritatea acordată instituţiilor puterii să reprezinte interesele majore ale comunităţii fiind rezultatul aplicării unor proceduri electorale corecte. În acest context, poporul se prezintă într-o dublă calitate: ca forţă propulsoare a puterii (îi conferă legitimare şi autoritare) şi ca fundament social al acestei puteri, în funcţie de sursa legitimării autorităţile pot fi reprezentative (direct reprezentative) sau derivate (indirect reprezentative), din prima categorie făcând parte Parlamentul, iar din cea de-a doua Guvernul.

19

TEMA IV
FORMAREA STATELOR MODERNE
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Funcţiile şi organizarea statului 2. Separaţia şi echilibrul puterilor 3. Statul de drept 4. Stat şi societate civilă Constituirea statelor ca forme de organizare permanentă şi stabilă a puterii politice a fost influenţată de emergenţa unor factori al căror rol nu poate fi neglijat. Fenomenul se manifestă începând cu secolul al XVI-lea când încep să se întrunească condiţiile favorizante. Constituindu-se mai întâi ca un experiment, dovedindu-şi calităţile, statul devine un model de organizare al puterii astfel încât în secolul al XIX-lea toate formele de organizare a puterii erau reduse la acesta. Produs de export european, statul a cunoscut în secolul al XIX-lea expansiunea în întregul spaţiu euro-asiatic, pentru a fi în secolul al XX-lea transformat şi adaptat ca formă politică la nivel planetar. Procesul a demarat prin modificarea câtorva elemente ale organizării puterii preexistente statului, între acestea teritoriul determinat în funcţie de frontieră. Element necesar existenţei statului, teritoriul a răspuns interesului guvernanţilor de a consolida patrimoniul teritorial şi de a unifica şi consolida dominaţia asupra populaţiilor ce îl locuiau. Dacă teritoriul este relevant şi pentru alte forme de organizare a puterii politice în cazul statului apariţia conceptului de frontieră, ca limita unui teritoriu supus unei autorităţi politice recunoscute, a marcat o schimbare fundamentală. Până în secolul al XVI-lea teritoriul, expresie a unei stăpâniri cu titlu personal, nu era clar delimitat. Formele de organizare a puterii caracteristice evului mediu aveau o viziune mai puţin precisă asupra teritoriului, expresie a impreciziilor, dar şi a sistemului feudal. Hărţile medievale nu precizează frontierele. Odată cu sistemul de pace din Westfalia, în 1648, sistemul frontierei se impune constituind un atribut al noii forme de organizare politică. Dar politica de concentrare a pământurilor nu este în sine un factor determinant al formării statului câtă vreme unitatea spaţiului delimitat de frontiere nu corespunde unei unităţi spirituale. În paralel cu delimitarea din ce în ce mai precisă a frontierelor, conştientizarea apartenenţei la un grup de tip special, se realizează prin ideea comunităţii de aspiraţii şi de reacţii care solidarizează durabil membrii unei comunităţi. Cum şefii sunt trecători dar puterea rămâne trebuie să existe ceva ce precedă individualitatea, ceva ce se transmite de la şef la şef - interesul naţional. Naţiunea, alt factor al apariţiei statelor moderne, presupune statul ca formă de organizare politică pentru că tipul de putere pe care îl vizează poate impune o situaţie durabilă. În Europa modernă naţiunea a creat statul care el s-a format lent în spiritul instituţiilor unificate de sentimentul naţional.38 Statele “noi”, cele ce au apărut în secolul al XXlea ca urmare a proceselor de decolonizare, au presupus o situaţie inversă şi în acest caz există un cerc vicios, pentru că statul nu are baza spirituală care să-i asigure durata, iar aceasta nu se poate forma pe baza constrângerii, ceea ce explică crizele continui pe care le cunosc statele postcoloniale. Teritoriul şi naţiunea, elemente ce facilitează operaţiunea intelectuală ce se va desăvârşi prin instituţionalizarea puterii, nu sunt însă suficiente pentru a da contribui singure la emergenţa ideii de stat. pe de o parte supunerea tradiţională s-a transformat în relaţia de autoritate, pe de altă parte în constituirea conceptului de stat, au intervenit o serie de alte elemente legate de nevoia de securitate şi aspiraţia către durată. Transformare supunerii în legitimitate exprimă această preocupare a conducătorilor de a da un fundament sigur dominaţiei lor. Necesară pentru a fonda legitimitatea şi continuitatea puterii, existenţa statului este în mod egal o condiţie prin care se verifică competenţa guvernanţilor. În încercare de a-şi asigura monopolul asupra deciziei guvernanţii caută o sursă care să le justifice acţiunile. Ideea de statu a venit să faciliteze acest lucru prin relaţia de solidaritate dintre deţinătorii puterii şi reprezentările dominante din comunitate. Apare astfel ideea de suveranitate indivizibilă ce se afirmă puternic în urma unui efort doctrinar - oare, o simplă coincidenţă? - tot în secolul al XVI-lea. Considerată ca o competenţă de ultimă instanţă ce nu poate fi limitată în nici un mod suveranitatea nu corespunde
38

Georges Burdeau, L’État, Paris, Seuil, 1980, p. 36.

20

realităţii raporturilor de putere ci nevoii de a justifica reprezentarea politicii. Caracterul simbolic al suveranităţii este mai clar când sunt relevate contextele în care este afirmată. Pe scena internaţională suveranitatea evocă egalitatea juridică între state constituind pentru unităţile etatice mai puţin favorizate un mijloc de a rezista intervenţiei în trebuirile lor interne. Dar o întreprindere de acest tip, apărarea unei politici economice naţionale să zicem, presupune mijloace adaptate de influenţă sau de suplinire. Cu cât procesele economice sau politice sunt mai intercondiţionate cu atât mijloacele exclusive şi suficient de importante la dispoziţia statului se diminuează. În accepţiunea sa internă suveranitatea este un atribut al poporului, sursă a oricărei legitimităţi instituţionale. Impusă în procesul de transformare a cadrului politic din timpul revoluţiilor burgheze noţiunea de suveranitate cunoaşte două forme: suveranitatea populară şi suveranitatea naţională.39 Noţiunea de popor este suficient de abstractă pentru a nu corespunde nici unei realităţi. Ceea ce există concret este populaţia, dar populaţia nu este poporul în sens politic al termenului. Pe de altă parte noţiunea juridică de popor exclude o serie de categorii pe care realitatea populaţiei le conţine: copii, condamnaţi, alienaţi, imigranţi, etc. De aceea, fiecare practică politică implică o construcţie specifică a noţiunii de suveranitate. Iniţial suveranitatea populară a fost teoretizată de Rousseau pentru care toţi indivizii au dreptul la sufragiu şi îl exersează pentru a vota fiecare lege40. Caracterul prea abstract al acestei teorii a făcut ca revoluţionarii francezi de la 1789, sub influenţa lui Sieyès, să prefere suveranitate naţională. Deşi tot o entitate abstractă naţiunea prezintă avantajul de a putea fi considerată ca o persoană morală diferită de indivizii care o compun şi care dispune de o voinţă proprie. Ca persoană morală naţiunea nu se poate exprima decât în funcţie de un statut juridic ce defineşte organele abilitate să o reprezinte. Democraţia directă rousseau-niană face astfel loc democraţiei reprezentative prin intermediul constituţiei, statut comun în acelaşi timp atât naţiunii cât şi statului, care nu este decât un instrument prin care se exprimă voinţa naţională. În consecinţă statul a fost analizat ca un mod de organizare al puterii politice pe un anumit teritoriu şi în cadrul unei anumite comunităţi umane (popor, naţiune) ce poate recurge legitim la constrângere pentru a asigura coordonarea societăţii. Structură politică complexă statul presupune, din perspectivă teoretică, recursul la o serie de elemente de analiză. Între acestea forma statului are în vedere modul de organizare a puterii de stat şi, în special, structura şi funcţionarea organelor sale de conducere. Aceasta se poate manifesta fie ca formă de guvernământ (republică sau monarhie), fie ca regim politic (ansamblul instituţiilor, practicilor şi valorilor caracteristice unei comunităţi politice date), fie ca structură de stat (stat unitar, stat federal, stat confederal). Mecanismele pe care statul le utilizează în funcţionarea sa sunt alcătuite din totalitatea organelor de stat (autorităţi publice), constituite într-un sistem unitar (parlament, guvern, justiţie etc.) precum şi din forţele de constrângere (armată, poliţie, închisori etc.) Spaţiu al raporturilor dintre guvernaţi şi guvernaţi statul a fost şi este încă subiectul unor controverse puternice. Pentru unii statul „este o realitate atât de vie şi de puternică, încât absoarbe individualitatea noastră a tuturor, care se pierde într-însa. E o realitate atât de adâncă, încât ea se întinde în timp şi în spaţiu mult peste forţele şi existenţele persoanelor individuale. Este o realitate absolută, întrucât nu recunoaşte nici o autoritate superioară, cum recunoaşte persoana privată autoritatea statului. Statul nu recunoaşte nimic superior sieşi.“41 Pentru alţii statul este Leviathanul modern care limitează orice formă de libertate individuală. Contestat sau elogiat statul s-a impus ca o realitate politică incontestabilă evoluând continuu în funcţie de interesele şi valorile la care aderau actorii sociali şi politici. Cuvântul stat provine din latinescul status ce indica poziţia în picioare, inducând deci ideea de stabilitate, permanenţă, continuitate. În sensul său modern, de suport şi cadru al puterii politice, noţiunea de stat era deja folosită de Machiavelli. În prima frază din Principele Machiavelli se referea la stat. „Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate”42. Împreună cu Hobbes şi Spinoza Machiavelli a contribuit la fundamentarea unei teorii laice a statului. Orientat spre analiza fenomenelor concrete Machiavelli nu reuşise însă să detaşeze ideea de stat de personalitatea celor ce îl conduceau. Personalizarea machiavelliană a statului prin principe demonstrează că fenomenul instituâionalizării puterii nu se încheiase încă.

39 40

Bertrand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, A. Colin, 1991, p. 95. J-J. Rousseau, Contractul social, Iaşi, Moldova, 1996, p. 84. 41 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura ALL, 1995, p. 43. 42 Machiavelli, Principele, Bucureşti, Minerva, 1994, p. 4.

21

Abordat cu instrumente sociologice statul se prezintă ca o dimensiune a societăţii politice, societate guvernată de o putere instituţionalizată, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate fi revendicată, funcţie de condiţiile concrete, de un grup restrâns sau de un grup majoritar sau cu o asemenea imagine. Reprezentând ansamblul organelor politice de guvernare statul desemnează aparatul de conducere al societăţiipolitice. Această caracteristică a puterii statale a fost analizată din două perspective: cea care consideră statul ca instrument de constrângere, sau cea care insistă asupra statului ca rezultat al voinţei cetăţenilor. Prima perspectivă are în Max Weber poate pe cel mai important reprezentant al său. Weber

22

23

asociază ideii de forţă, de dominare a statului, ideea de legitimitate, considerând statul “o întreprindere politică cu caracter instituţional a cărei direcţie administrativă revendică cu succes în aplicarea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legitime“43. Tot ca instrument de constrângere dar care poate fi raţionalizat prin intermediul dreptului vede şi Hans Kelsen statul. Acesta devine în teoria kelsiană o persoana morală ce se ghidează după un ansamblu de norme ierarhizate, a căror realizare este asigurată prin forţa de constrângere. Tot ca formă de constrângere, dar realizată în interesul uni clase, văd statul şi marxiştii. Pentru Karl Marx statul repreznta puterea organizată a unei clase pentru asuprirea celorlalte. A doua variantă este reprezentată de contractualism. Reprezentnţii acestui curent (Th. Hobbes, J. Locke, J.J. Rousseau) definesc statul pornind de la „pactul social“ pe care indivizii l-au încheiat pentru a beneficia de binefacerile sociale renunţând în schimb la unele din libertăţile lor. Statul astfel apărut este un organ suprem din partea căruia cetăţenii aşteaptă respect, protecţie şi asigurarea drepturilor lor civile. Acest contractul iniţial a fost realizat pe baza voinţei liber exprimate a indivizilor care înţelegeau astfel să se supună unei voinţe comune încarnată în stat. Potrivit acestei concepţii, statul se caracterizează prin trei dimensiuni fundamentale: naţiunea, teritoriul, autoritatea politică suverană (autoritatea publică sau puterea organizată statal). FUNCŢIILE ŞI ORGANIZAREA STATULUI Statul modern unifică o societate care, în absenţa puterilor conferite acestuia, ar cunoaşte atomizarea şi conflictele. Statul fondează unitatea politică, dar şi viaţa de grup, prin intermediul Constituţiei. Ansamblu de norme ce determină forma de guvernământ, aplică principiile pe care se fondează societatea şi pe care aceasta le recunoaşte constituţia dă sens organizării etatice. Dar unitatea corpului social nu este doar o rezultantă a Constituţiei ci şi a altor simboluri sau valori ce permit adoptarea progresivă a puterii de stat la evoluţiile societăţii civile. Ca organizare raţională statul construieşte strategii de permanentizare a ordinii sau pur şi simplu de supravieţuire în faţa tendinţelor continue de dezorganizre. Conform principiului entropiei realitatea tinde continuu către o stare simplă de organizare, stare de indiferenţiere pentru a cărei contracarare este necesară organizarea raţională. De aceea statul este justificat ca o creaţie continuă destinată stopării tendinţei de disoluţie a comunităţii, ameninţată, din exterior (războaie), ca şi în interior (crize economice, sociale sau politice). Statul este organizarea raţională şi rezonabilă a comunităţii putând asigura şi alte scopuri decât durata. Statul ca formă de organizare raţională nu mai este însă la Hegel un simplu instrument, ci condiţia perfecţionării omului.44 Reducând violenţa şi contribuind la permanentizarea comunităţii statul pune în lucru funcţiile sale cele mai importante. Dar gândit în raport cu raţionalitatea funcţionării sale statul poate fi implicat în noi sfere de activitate pentru a contribui la transformarea omului în raport cu criteriile raţiunii. Pentru a asigura supravieţuirea comunităţii trebuiesc puse în lucru strategii de echilibru şi reglarea conflictelor. În calitate de arbitru, puterea de stat, menţine un echilibru fără de care interesele divergente ar putea distruge întregul. De aceea puterea de stat intervine pentru a rezolva diferendele şi a concilia interesele opuse, permiţând intervenţia arbitrajului politic şi economic în vederea realizării interesului general. Dintr-o perspectivă tradiţională funcţiile statului nu sunt prezentate doar într-o manieră descriptivă ci şi normativă pentru a realiza obiectivul liberal al limitării puterii prin putere printr-un sistem de de puteri şi contra-puteri. O clasificare a organizării şi instituţiilor statului permite sesizarea funcţiilor, componentelor şi multiplelor sale puteri. Raporturile de putere ce se stabilesc în interiorul statului permit analiza sa ca organizaţie. Astfel statul ca organizaţie corespunde unui ansamblu de puteri ce contribuie la formularea unor decizii legitime. Plecând de la Montesquieu putem, din motive de simplificare, să clasificăm puterea de stat după criterii legislative, executive şi juridice desemnând astfel funcţiile statului.

43 44

Max Weber, Économie et societé, Paris, Plon, 1971, t. 1, p. 57. Alexandre Passerin d’Entreves, La notion de l’Etat, Paris, Sirey,1969, p. 207.

24

Tabel 1. Funcţiile şi organele statului (după Philippe Braud, Sociologie politique) FUNCŢII ORGANE DE STAT Parlament (legi în sens strict) De legiferare Guvern (reglementări autonome) Curţi supreme (hotărâri de principiu) Guvernul (metodologii de aplicare, măsuri individuale) Administraţie (metodologii de aplicare, măsuri individuale, operaţii efective) Parlament (măsuri individuale excepţionale) Parlament (legi de amnistie) Guvern şi administraţie (recurs extraordinar) Autorităţi judiciare (recurs în contencios)

De execuţie

De judecare

Spre deosebire de abordările clasice ale teoriei politice sau juridice sociologia politică contemporană, făcând abstracţie de diversitatea modurilor concrete de guvernare, a privilegiat analiza sistemică a statului privit ca un ansamblu deschis ce întreţine intense schimburi cu mediul său. Activitatea statului ar fi prezentă într-o dublă mişcare – dinspre societatea civilă spre instituţii cu funcţia de a extrage şi mobiliza resurse, dinspre instituţii spre societate ca distribuţie de bunuri. 45 Dacă statul asigură echilibrul forţelor divergente şi reglează schimburile dintre instituţii şi mediu atunci el asigură un spaţiu al libertăţii. Reglând conflictele prin drept şi asigurând arbitrajul între interesele concurente statul conferă siguranţă şi garanţia unui sistem juridic egal pentru toţi. Pentru a impune un astfel de sistem statul instituie reguli constituţionale, care să fondeze putere ca o formă politică legitimă. Şi dacă organizarea se dezvăluie în diversitatea “puterilor” statul desemnează puterea politică prin excelenţă. Ca principală sursă şi resursă de putere statul dispune controlul administraţiei, armatei şi de multiple alte mecanisme de coerciţie prin care îţi impune autoritatea şi realizează executarea deciziilor sale. Puterea sa materială lasă să se întrevadă puterea sa reală. Probabil cel mai important şi influent produs de export european statul s-a dovedit o instituţie cu un potenţial adaptabil important. Dacă în urmă cu un secol numărul statelor era scăzut astăzi ele s-au extins pe toată suprafaţa globului ajungându-se la aproape două sute de state. Între acestea câteva zeci se prezintă drept comunităţi de state, statele federale. Modul de funcţionare al acestor state se relevă cel mai bine din compararea lor cu statele unitare. Statul unitar presupune existenţa unei unice voinţe politice ce este impusă ansamblului cetăţenilor prin intermediul unui aparat administrativ controlat de centru. Principiul său distinctiv îl reprezintă ideea indivizibilităţii statului introdusă de Revoluţia franceză în 1792 ca răspuns la tendinţele federaliste ce se manifestau în epocă.46 Principiul statului unitar este susceptibil de diferite interpretări dependente de contextul şi referinţele momentului istoric analizat. Începutul a fost reprezentat de statul unitar centralizat în care deciziile în materie administrativă erau luate de puterea centrală. Dar pentru a nu fi paralizate de mulţimea problemelor statele centralizate recunosc o serie de competenţe organelor locale luând măsuri de deconcentrare. Deconcentrarea constă în numirea unor agenţi ai puterii centrale la nivel local care rămân însă responsabili faţă de autorităţile centrale. Cererile de creştere a democraţiei locale au antrenat tendinţa de descentralizare a statelor unitare, proces ce presupune că deciziile sunt luate sub controlul cetăţenilor de către autorităţi locale alese. Descentralizare poate fi de natură funcţională atunci când se recunoaşte serviciilor publice un grad de autonomie ce permite celor interesaţi să participe la gestiunea treburilor publice, sau de natură teritorială când se recunoaşte autonomia entităţi administrative ce se pot administra singure. Statul federal implică existenţa unor unităţi teritoriale multiple ce sunt dotate constituţional, legislativ şi juridic cu autonomie. Numite state aceste unităţi federate nu au însă competenţe internaţionale. De la un federalism la altul organizarea de acest tip a statelor presupune o mare diversitate de abordare. Ca origine statele federale pot fi rezultatul unui proces de integrare dar şi de dezagregare. Statele Unite ale Americii sau Elveţia sunt rezultatul unei federalizări a mai multor state suverane. Funcţie de specificul perioadei analizate pericolul militar sau cooperarea economică sunt cel mai importante motive pentru care o serie de
45 46

Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LDJG,1996, p. 86. Bertrand Chantebout, op. cit., p. 65.

25

entităţi statale au renunţat la suveranitatea lor. Alte state federale au rezultat din dezagregarea unui alt stat, cum este cazul Federaţiei ruse care a succedat Uniunii Sovietice. Un caz aparte de asociere a statelor îl reprezintă confederaţia. Caracteristica acesteia este că respectă suveranitatea internaţională a membrilor săi dar pun în funcţiune o serie de organisme ce coordonează politica lor în anumite domenii. Din perspectiva dreptului internaţional federaţia nu constituie un stat, relaţiile dintre membrii find realizate pe baz unui tratat internaţional. Spre deosebire de confederaţii statele federale sunt organizate pe baz unei constituţii. Autorii constituţiei sunt reprezentanţii statelor federate ce conservă drepturile componentelor federaţiei. O federaşie recunoaşte principiile autonomiei şi participării. Conform autonomiei fiecare stat deţine competenţe proprii pe care le exercită fără ingerinţa guvernului federal, pe când principiul participării implică controlul şi intervenţia statelor federate asupra politicii federale prin intermediul reprezentanţilor lor. De aceea federaţiile practică un bicameralism federal în care una din camere reprezintă naţiune pe baze demografice iar cealaltă reprezintă fiecare componentă a federaţiei (Senatul în SUA, Bundesrat-ul în RFG, Consiliul federaţiei în Rusia). SEPARAŢIA ŞI ECHILIBRUL PUTERILOR Din punct de vedere al structurii statele pot fi unitare sau federale. statele unitare au un singur centru de putere, un ansamblu unic de instituţii cu atribuţii de decizie politică, şi în consecinţă presupun un singur organ legiuitor, un singur executiv şi o singură autoritate judecătorească. Statul unitar este indivizibil şi dispune de o singură lege fundamentală. Constituţia (din latinescul constituere „a stabili, a decide, a hotărî“) reprezintă legea fundamentală a statului şi este formată dintr-un ansamblu de norme juridice care definesc şi fixează principiile statului şi ale organizării sociale, sistemul instituţiilor statului, bazele juridice ale statutului cetăţenilor. Reprezentând forma în care poporul se constituie în putere Constituţia se impune faţă de toate celelalte actele legislative sau norme juridice. Prin Constituţia sunt stabilite organizarea, structura, competenţa şi funcţiile instituţiilor supreme ale statului, exprimând în formă juridică cele mai importante raporturi din societate. Forme istorice, datate, Constituţiile nu sunt imuabile; ele se modifică în funcţie de schimbarea organizării de stat, de modificarea relaţiilor de producţie, a relaţiilor politice ori sociale. Apărute ca modalităţi de limitare a puterii regale în favoarea parlamentelor constituţiile pot fi scrise sau nescrise, flexibile sau rigide. Cele scrise reprezintă un act juridic unitar pe când cele nescrise cuprind diferite acte normative şi obiceiuri eterogene care, împreună, constituie legea fundamentală a statului. Constituţiile flexibile pot fi modificate prin proceduri simple, uneori asimilabile legislaţiei curente pe când modificarea cele rigide urmează o procedură specială ţi complexă prin care transformările constituţionale sunt limitate. Orice constituţie presupune o abordare a raporturilor dintre executiv, legislativ şi judecătoresc. Executivul (puterea executivă) reprezintă acea parte a puterii de stat care realizează, prin măsuri concrete, conducerea nemijlocită a statului. Deşi principiul suveranităţii poporului stabileşte supremaţia Parlamentului faţă de celelalte puteri în stat, prin prisma teoriei echilibrului puterilor, puterea executivă are, în cadrul mecanismului de stat, un rol egal cu puterea legislativă şi cu cea judecătorească. Funcţia executivă poate fi îndeplinită de un organ unic (Guvernul) sau de unul dual (şeful statului - Preşedintele, monarhul şi Guvernul). Tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului reprezintă un proces de limitare a influenţei parlamentare şi implicit a democraţiei reprezentative. Transferul puterii de la Parlament - instituţie reprezentativă, formată potrivit unei proceduri democratice şi a cărei activitate se desfăşoară, pe baza unor principii democratice, - la instituţiile executivului, a căror activitate este în mai mică măsură şi numai indirect sub controlul opiniei publice, corespunde tendinţelor de eficientizare a actului guvernării şi exprimă tensiunea dintre abordările tehnocratice şi cele democratice. De multe ori creşterea rolului executivului are ca actori principali partidele ce controlează atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul. Legislativul (puterea legislativă), potrivit teoriei separaţiei puterilor, este acea parte a puterii de stat care, înainte de toate, prin Parlament, asigură conducerea statului. Parlamentul a avut un rol deosebit în perioada revoluţiilor din Anglia, Ţările de Jos, Franţa, în limitarea absolutismului, în lărgirea participării populaţiei la viaţa politică. Apariţia parlamentului ca instituţie reprezentativă a însemnat un progres considerabil, pentru că fără instituţii reprezentative nu poate exista democraţie. (cu excepţia democraţiei directe). Semnificaţia deosebită a parlamentului constă în legitimarea democratică a puterii de stat. Parlamentul este singura instituţie reprezentativă aleasă care, prin componenţa sa, reprezintă, interesele întregii populaţii,

26

autoritatea lui bazându-se pe liberul consimţământ al electoratului, exprimat prin alegeri parlamentare. Parlamentul are una sau două camere, purtând diferite denumiri (în S.U.A.: Camera Reprezentanţilor şi Senat, în Marea Britanie: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor etc.). În România principalele funcţii ale legislativului sunt legiferarea, învestirea şi controlul Guvernului. Teoria separaţiei şi echilibrului puterilor transpune în gândirea politică modelul influent în epocă al fizicii newtoniene. Încercare de a aduce teoria politică la acurateţea fizicii a presupus copioase şi uneori necritice împrumuturi din a ştiinţele exacte. Viziunea societăţii ca un sistem în echilibru implica ideea că orice perturbare provoacă o adaptare corespunzătoare a diferitelor subsisteme, astfel încât echilibrul global să poată fi restaurat. Sistemul politic se află într-un echilibru dinamic iar adaptarea acestuia la schimbări se produce între anumite limite şi numai atâta timp cât raportul de forţe interior rămâne relativ stabil. În momentul în care apare o răsturnare a acestui raport (o revoluţie, de exemplu), soluţia nu se mai găseşte decât printr-o depăşire a sistemului şi o refacere a echilibrului la un nivel nou, superior. Montesquieu, preluând o sugestie a lui Locke, a dezvoltat în Spiritul legilor principiul separaţiei puterilor în stat prin delimitarea funcţiilor legislativă, executivă şi judecătorească, până atunci exercitate de o singură autoritate statală. Atribuind aceste funcţii unor structuri statale distincte, apte să se controleze în mod reciproc, pentru a împiedica preeminenţa uneia în favoarea alteia, Montesquieu urmărea limitarea puterii prin putere.. Acest principiu filozofic transpus în termeni juridici şi aplicat în planul practicii politice poate fi regăsit în diferite forme în majoritatea statelor democratice. Un efect pervers al aplicării rigide a separaţiei puterilor în stat constă în minimizarea principiului suveranităţii naţionale, deoarece puterea aparţine naţiunii iar nu puterilor publice care doar o exercită în numele acesteia. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocaj instituţional care perturbe eficienta funcţionare a puterilor în stat. Montesquieu credea că tendinţele excesive ale uneia dintre puteri pot fi stopate prin acţiunile conjugate ale celorlalte vizând echilibrarea puterilor în stat prin mijloace de control reciproc prin care se asigură informaţiile necesare funcţionării instituţiilor şi a raporturilor dintre ele. Teoria echilibrului puterilor este o măsură de siguranţă care împiedică deriva autoritaristă a uneia dintre puteri. Dacă la început s-a insistat mai ales pe ideea separării puterilor în stat ca o compensaţie la absolutismul monarhic, mai târziu, ca o contrapondere la tendinţa de separare rigidă a acestora s-a impus practica colaborării şi a echilibrului puterilor, ceea ce a presupus constituirea unor autorităţi publice distincte, fiecare cu rol bine determinat (de exemplu, puterea legislativă, pentru exercitarea funcţiei legislative şi puterea executivă, asociată funcţiei executive în stat). Separaţia puterilor nu a fost niciodată în practică perfectă căci ar fi condus la blocarea funcţionării sistemului politic. Dacă regimurile prezidenţiale recunosc un rol important controlului reciproc al puterilor în stat, regimurile parlamentare şi semiprezidenţiale practică o colaborare a puterilor chiar mai evidentă, generând o puternică interferenţă a funcţiilor şi o multiplicare a relaţiilor dintre executiv şi legislativ. STATUL DE DREPT Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică abstractă ci desemnează o realitate concretă, acea formă de organizare a puterii de stat raţionalizată prin raportarea ei constantă şi efectivă la sistemul de legi şi la principiul respectării libertăţilor individuale. Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a exprima opoziţia dintre regimurile democratice şi dictatoriale, teoria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personificare unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface atât prin modul de legiferare cât şi prin conţinutul său determinările conţinute în norme de nivel superior. Singura normă ce nu depinde de o altă normă este Constituţia; ea reprezintă modul în care poporul se constituie în putere şi este expresia voinţei generale (de unde şi exigenţa aprobării constituţiilor prin referendum). De aceea mecanisme de control sunt prevăzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. Apărută într– un context de criză al parlamentarismului, la sfârşitul secolului XIX–lea, teoria statului de drept reorganizează raporturile dintre legislativ şi juridic în favoarea celui din urmă. Exprimând o altă viziune asupra democraţiei decât cea curentă statului liberal teoria statului de drept nu rămâne însă doar la nivelul dezideratelor, ci capătă, odată cu apariţia curţilor constituţionale, o dimensiune reală ce înseamnă în practică o reducere a suveranităţii de care dispuneau parlamentele. Dacă legea este rezultatul voinţei generale şi este deasupra intereselor circumstanţiale ale aleşilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie să fie condiţionată de respectarea legii.

27

Cultura legii, prin rolul proeminent pe care îl acordă valorilor de dreptate şi egalitate, este o componentă a esenţială a democraţiei, înţeleasă nu doar ca simplu mecanism instituţional, ci ca o stare de spirit a societăţii. Teoria statului de drept dă seama despre un compromis între ideologia democratică şi valorile liberale. Plecând de la constatarea că democratizarea sufragiului transformă natura legislativul care devine victima presiunii opiniei transformând aleşii în reprezentanţi ai unor interese particulare statul de drept asigură în egală măsură cu limitarea omnipotenţei parlamentelor şi o formă eficientă de protecţie în faţa tiraniei majorităţii. Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de drept de existenţa unor norme juridice superioare a căror respect este asigurat de existenţa unei puteri judecătoreşti imparţiale. Judecătorul devine deci cheia de boltă a realizării statului de drept, căci ierarhia normelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancţionate. Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacă justiţia le asigură protecţia. Cultul dreptului a dus la sacralizarea judecătorului. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezentant al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept insistă asupra judecătorului ca exponent al prevalenţei unei ordini etico–juridice. Rolul de apărătore a valorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor parlamentare, dar şi a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. Existenţa judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul majorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale, ci se înscrie în mişcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legitimarea acesteia. Cultul legii implică o nouă viziune asupra democraţiei, care nu mai este doar un instrument între altele, ci devine în societăţile contemporane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor. Statul de drept devine astfel un element esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori îşi fac simţită prezenţa. Însă orice ordine juridică este lipsită de suport în măsura în care nu îşi găseşte fundamentul în societate. Eşecul modelului în cazurile Germaniei sau Austriei în perioada interbelică este ilustrativ. Construcţia statului de drept variază în funcţie de gradul de democratizare al societăţii; crizele economice, sociale sau politice pot antrena prăbuşirea celor două. Chiar dacă tematica statului de drept este relativ recentă în gândirea politică au existat abordări ce au premers analiza juridică a raportului stat-drept. În secolele XVI-XVIII Bodin, Hobbes şi Montesquieu au trasat fundamentele şi principiile statului de drept. Jean Bodin în ale sale Şase cărţi despre Republică a în centrul preocupărilor sale modul cum comunitatea se organizează în funcţii de drept şi morală. Republica, putere suverană are dreptul de a guverna. Noi putem azi spune că există stat de drept în măsura în care oamenii sunt guvernaţi după reguli echitabile. Hobbes în De cive şi în Leviatan pune accentul pe garantarea libertăţilor individuale. Lock în al doilea Tratat de guvernare pune ideea de asociere a sta la baza corpului politic deschis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separaţiei puterilor în stat afirmă practic supremaţia regulilor în organizarea statului. În fine, Contractul social, cu referinţele la lege şi la ? nu este străin genezei statului de drept. Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului german Rechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridica germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Obiectivul pentru care a fost construită este acela de a încadra şi de a limita puterea statului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorinţa de a întări rolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acest obiectiv a fost operaţionalizat în câteva viziuni distincte asupra raporturilor dintre stat şi drept: viziunea formală conform căreia statul de drept este acea formă de stat care se foloseşte de mijloacele dreptului şi de forma juridică, viziunea ierarhică care implică superioritatea dreptului în raport cu statul şi viziunea materială pentru care dreptul comportă anumite atribuţii intrinseci în interiorul statului.
47

Spre deosebire de britanica Rule of law (domnia legii) teoria statului de drept a reprezentat o abordare formală fără nici o referinţă procedurală sau substanţială. În viziunea iniţiatorilor săi teoria statului de drept urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintre stat şi drept, analiza evoluţiei formelor de stat de tip european după evul mediu şi construcţia unei concepţii capabile să ofere o imagine teoretică a raporturilor dintre ordinea politică şi cea juridică. În esenţă statul de drept este expresia unei tendinţe normativiste care viza lărgirea continuă a spaţiului juridic. Schimbarea intuită de teoreticienii statului de drept a urmat cursul transformărilor de natură morală: tranziţia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emanciparea parţială de spiritul religie (reminiscenţa ideii de obligaţie) la abandonare

47

Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11.

28

datoriei în favoarea dinamicii drepturilor subiective.48 Această lentă transformare a universului etic l contribuit la revigorarea teoriei statului de drept. În funcţie de contextul intelectual al dezbaterii teoriei statului de drept s-a centrat fie pe putere ca în Germania, fie pe legitimitate ca în Franţa. În doctrina secolului al XIX-lea statul de drept era un stat care în raporturile sale cu subiecţii săi accepta existenţa unui regim de drept. Ca urmare deţinătorii puterii nu puteau utiliza în acţiunile lor decât mijloace autorizate de ordinea juridică în vigoare. Prim demers semnificativ, doctrina germană a Rechtsstaat-ului s-a constituit printr-un şir de aporturi teoretice convergente. Două concepţii s-au evidenţiat: cea liberală reacţiona împotriva omnipotenţei statului - jandarm şi urmărea să limiteze sfera de acţiune a statului şi să protejeze libertăţile individuale prin dictarea de legi precise, pe când cea conservatore considera dreptul un mijloc de organizare raţională a statului şi de normalizare a raporturilor cu cei administraţi. Dincolo de diferenţele de abordare ideea centrală a teoriei germane a constat în conceptul de auto-limitarea. Dacă statul este la originea dreptului, acesta din urmă nu poate constitui o constrângere externă, o limită obiectivă a organizării politice. Teoreticienii auto - limitării consideră dreptul ca pe o veritabilă constrângere pentru stat. Statul nu poate suprima ordinea juridică fără să îşi distrugă propriile fundamente. Presiunile de natură politică şi socială obligă statul să acţioneze doar ca urmare a unei abilitări juridice. Recursul la forţă trebuie să se fondeze pe norme juridice şi astfel exerciţiul puterii se transformă în competenţă, instituită şi încadrată de drept. Organele de stat sunt obligate să respecte sub aspect formal o ierarhie de norme. Administraţia trebuie să se supună dreptului, legea Constituţiei, instituţiile îşi exercită autoritatea în funcţie de atribuţiile ce le sunt acordate de Constituţie. De aceea intervenţia judecătorului - constituţional devine indispensabilă pentru a face respectată primordialitatea legii şi a Constituţiei. Deci dreptul nu e o limită extrinsecă, el este o limitare intrinsecă, exprimată printr-un proces de obiectivare a voinţei sale într-o ordine juridică stabilă, coerentă şi ierarhizată. Astfel statul de drept nu ar depinde de puterea dreptului ci de reţeaua de credinţe care influenţează organizarea politică. Teoria auto-limitării a fost criticată în cadrul doctrinei franceze a statului de drept. Plecând de la ideea statului - naţiune consfinţită de Revoluţia de la 1789, juriştii francezi au acţionat pentru a fonda teoria statului de drept pe baze sociale şi să facă din drept o realitate distinctă de stat. Norma juridică nu este rezultatul existenţei statului fiind reflexia unui principiu anterior şi superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Societatea. Astfel statul nu ar fi decât un interpret al acestei ordini preexistente câtă vreme faptul ce generează legea se află în afara statului. Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost Hans Kelsen. Aparţinând şcolii normativiste de la Viena de la începutul secolului al XX-lea Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideea raţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept constatând că dincolo de ideea de limitare a statului prin drept poate fi descoperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia formală a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce presupune că dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supraordonate şi subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satisface dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele îşi găsesc fundamentul în alte norme superioare. Norma juridică subordonată ar fi o extindere a normei juridice superioare. Dacă se face abstracţie de procesele ce creează drept de tipul aprobării unei noi Constituţii toate celelalte actele juridice sunt rezultatul aplicării unei norme superioare. Procesul de consolidare a statului de drept în societăţile moderne a constat în constituirea progresivă a unei noi ordini juridice ce a substituit ordinea juridică preexistentă, devenind singurul cadru de referinţă pentru întreaga comunitate. În spaţiul teritorial pe care îl descrie statul nu există decât un singur cadru juridic legitim şi suveran, cel al statului. Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat şi drept, care constituie o singură ordine a constrângerii. Dacă juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult al dreptului şi o formă de legitimare a puterii politice ca abordare valorică această viziune accentuează pe rolul libertăţilor individuale integrate unei concepţii democratice asupra rolului statului. STAT ŞI SOCIETATE CIVILĂ Apărută într–un context de criză al parlamentarismului, la sfârşitul secolului al XIX–lea, teoria statului de drept reorganiza raporturile dintre legislativ şi juridic în favoarea celui din urmă. Ea exprima astfel reacţia dreptului împotriva ordinii politice. Reprezentând o altă viziune asupra democraţiei decât cea specifică
48

Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Bucureşti, Babel, 1996, p. 20.

29

statului liberal, teoria statului de drept nu rămâne însă doar la nivelul dezideratelor, ci capătă, odată cu apariţia curţilor constituţionale, o dimensiune reală ce presupune în practică o reducere a suveranităţii de care dispuneau parlamentele. Dacă legea este rezultatul voinţei generale şi este deasupra intereselor circumstanţiale ale aleşilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie să fie condiţionată de respectarea legii. Cultura legii, prin rolul proeminent pe care îl acordă valorilor de dreptate şi egalitate, este o componentă esenţială a democraţiei, înţeleasă nu doar ca simplu mecanism instituţional, ci ca o stare de spirit a societăţii. Teoria statului de drept dă seama despre un compromis între ideologia democratică şi valorile liberale. Plecând de la constatarea că democratizarea sufragiului transformă natura legislativului care devine victima presiunii opiniei transformând aleşii în reprezentanţi ai unor interese particulare, statul de drept asigură în egală măsură cu limitarea omnipotenţei parlamentelor şi o formă eficientă de protecţie în faţa tiraniei majorităţii. Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de drept de existenţa unor norme juridice superioare a căror respect este asigurat de existenţa unei puteri judecătoreşti imparţiale. Judecătorul devine deci cheia de boltă a realizării statului de drept, căci ierarhia normelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancţionate. Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacă justiţia le asigură protecţia. Cultul dreptului s–a tradus prin sacralizarea judecătorului. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca exponent al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept se centrează pe figura judecătorului ca reprezentant al unei ordini etico–juridice. Rolul de apărătore a valorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor parlamentare, dar şi a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. În acest context existenţa judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul majorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale, ci se înscrie în mişcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legitimarea acesteia. Societatea civilă ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civice are ca fundament drepturile ce rezultă din asumarea conştientă şi activă a calităţii de cetăţeni. Libera asociere şi drepturile omului, alături de principiul ierarhizării normelor şi al independenţei justiţiei, creează un binom între statul de drept şi societatea civilă. Întru–un stat de drept cetăţenia reprezintă limita dincolo de care deţinătorii poziţiilor de putere nu pot să atenteze la drepturile cetăţenilor fără a justifica astfel nesupunerea sau revolta acestora. Dreptul de a combate încălcarea drepturilor cetăţeneşti, chiar prin violenţă, este una din ideile ce fac ca statul de drept să existe. Reacţionând împotriva comandamentelor politicii ordinii ce tinde să reducă totul la simpla raţiune de stat, societatea se protejează, şi apără indivizii împotriva arbitrariului, instituind o nouă ordine, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Redus la monopol al coerciţiei statul poate fi protectorul libertăţilor ci apărătorul propriilor interese. Ideea monopolului asupra coerciţiei exprimă viziunea conservatoare asupra statului de drept aşa cum a fost ea prezentată în cadrul şcolii germane de către F.–J. Sthal pentru care dreptul nu ar reprezenta o limitare, ci un mijloc de organizare raţională a statului şi de normalizare a raporturilor sale cu cei administraţi .11 Cunoscându–şi prerogativele statul ar interveni fără complexe împotriva cetăţenilor câtă vreme dreptul nu este o limită exterioară statului, ci consecinţă a autolimitării acestuia. § 2.8. REGIM POLITIC ŞI TIP DE ADMINISTRAŢIE Forma în care se instituţionalizează relaţia între cetăţeni şi guvernanţi este în general definită ca desemnând un regim politic. Deşi există interpretări ce variază în funcţie de autor sau de spaţiu cultural, toate definiţiile au în vedere ca element central un ansamblu de instituţii. Maurice Duverger considera că, în sens larg, regimul politic este “forma în care se face distincţie, într-un grup social dat, între guvernanţi şi guvernaţi”49. În sens restrâns, acelaşi autor consideră că regimul este o anume combinare a sistemului de partide, a modului de scrutin, a uneia sau mai multor tipuri de decizie, ca şi a uneia sau mai multor structuri de grupuri de presiune. O asemenea definiţie nu poate să evidenţieze însă diferenţa conceptuală care există între regim şi sistem politic. Şcoala comparativă americană face, de exemplu, în optica lui Almond şi Powel, diferenţa între ansamblul instituţiilor, care este regimul, şi sistemul politic care, pe lângă instituţii include şi structurile economice şi sociale, tradiţiile istorice, contextul cultural sau valorile definitorii pentru o societate. Unii aduc acestui tip de definiţie obiecţia că este prea vastă, producând o confuzie între sistem şi societatea politică şi neglijând distincţia dintre societate civilă şi stat50. Pentru a înlătura cantonarea într-o definiţie strict instituţională fără
49 50

Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981, p. 7. Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris, Seuil, 1986, p. 12.

30

a ajunge la confuzii Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic ca “ansamblu de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic ce concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată”51. Patru ar fi elementele care dintr-o asemenea perspectivă permit analiza regimului politic: legitimitatea, structura instituţiilor, sistemul de partide şi forma şi rolul statului. În primul rând legitimitatea, pentru că un regim politic este rezultatul unei anume legături între setul de valori acceptate de majoritatea cetăţenilor şi acţiunile guvernanţilor. Cultura politică îşi pune amprenta asupra regimului politic de o manieră profundă şi, de aceea, neluarea ei în consideraţie poate duce la blocarea relaţiei dintre politică şi societate. Cât de mult se poate îndepărta acţiunea guvernanţilor de aşteptările opiniei publice este o problemă controversată. Un răspuns posibil poate veni din cercetarea tipului de cultură politică şi a subculturilor ce coexistă. Ele dau măsura gradului de toleranţă al activităţilor guvernamantale. Tipul de administraţie este dependent atât de latura instituţională, de regimul politic şi de forma statului, cât şi cultura politică , de tradiţiile fiecărei societăţi. Regimul politic al României actuale are ca fundament revoluţia din 1989. Ca element fondator revoluţia dă naştere unui nou regim a cărui osatură instituţională a fost schiţată încă la 22 decembrie 1989. Acest moment poate fi considerat ca momentul de început al celei de a doua republici. În prima etapă a noului regim vor domina elemente juridice şi instituţionale ale perioadei anterioare. Distincţia între prima republică şi cea de-a doua devine clară dacă luăm în considerare principiul legitimităţii. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947 nu a fost nici legitimă şi nici legală. Nu a fost legitimă pentru că nu a fost rezultatul unui consens popular şi nu a fost legală pentru că nu respectat procedurile constituţionale. Slăbiciunile unei definiţii de tip duvergerian aplicată la cazul românesc devin evidente atunci când se pune problema caracterizării regimului. Au fost folosite, luându-se ca bază textul constituţional, toate definiţiile posibile de la regim parlamentar la regim prezidenţial, trecând prin regimul semiprezidenţial. O abordare specifică ştiinţei politice depăşeşte referinţa strictă la instituţii. Prin faptul alternanţei, alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1996 au un rol esenţial în consolidarea regimului politic românesc. Credibilitatea instituţiilor politice era afectată de continuitatea la guvernare, în primul rând o continuitate mentală, a celor ce aveau legături cu perioada comunistă. Criza de încredere în deţinători puterii nu înseamnă însă lipsa de încredere în instituţii. Este important deci a se identifica caracteristicile regimului politic românesc. Acesta trebuie analizat în raporturile sale cu viaţa politică, cu gradul de structurare al partidelor şi activitatea societăţii civile. Rolul formei de guvernământ şi al şefului statului nu poate fi exclus dintr-o asemenea abordare. Prima perioadă a celei de a doua republici este legată de preşedinţia Iliescu. Rolul determinant a fost în realitate rezervat preşedintelui de la nominalizarea primului ministru, la viaţa internă a partidului de guvernământ - care a funcţionat ca o majoritate prezidenţială - conduce la definirea regimului ca prezidenţialist. Prezidenţialismul nu se încadrează într-o definiţie riguroasă, ci ţine cont de varietatea practicilor. Ceea ce îi dă specificitatea este însă rolul central al preşedintelui, formal sau informal, în luarea deciziilor şi tendinţa de a subordona alte puteri publice52. Dar tipul de regim politic nu apare ca o construcţie independentă de aşteptările sociale, mai mult sau mai puţin manifeste. Problema formei de guvernământ în România a devenit după 1989 temă de dezbatere publică. Evaluarea perioadei totalitare în condiţiile (re)construcţiei sistemului de partide şi al competiţiei politice a făcut ca discuţia asupra formei de guvernământ să se pună în termenii dihotomiei monarhie constituţionalărepublică. Această temă a fost speculată, cu rezultate diferite, în campaniile electorale din 1990, 1992 şi 1996. Lucru cu atât mai uşor cu cît loialitatea faţă de regele Mihai a unor lideri ai partidelor istorice era publică. Forma republicană de guvernământ apărea ca indestructibil legată de totalitarismul comunist şi, deci, compromisă. Dar republica ca formă de guvernare trebuie disjunsă de încărcătura perioadei comuniste. Aici poate interveni distincţia aristotelică între forme “pure” şi forme “corupte” de guvernământ. Republica comunistă a fost o formă coruptă. Natura republicii se schimbă însă odată cu revoluţia din decembrie 1989. Schimbarea de regim politic este reală doar atunci când noul regim se află într-o totală contradicţie cu cel precedent. O asemenea situaţie este posibilă ca urmare a unei revoluţii, a unei lovituri de stat, a restauraţiei

51 52

idem Serge Sur, Le sysème politique de la Ve République, Paris, PUF, 1983, p112.

31

sau a revizuirii integrale a constituţiei53. Ori, dacă în 1989 a avut loc o schimbare de regim, modul în care aceasta s-a produs a fost receptat diferenţiat. Continuitatea la guvernare a unor persoane cu influenţă şi în vechiul regim la care s-a adăugat rezultatul electoral al partidelor istorice în alegerile din 1990 şi 1992 a provocat, fie rezerve, fie chiar reacţii de respingere a revoluţiei. Treptat referinţa la revoluţie a dispărut sau în cel mai bun caz s-a diminuat în discursul politic românesc. Oricum revoluţia nu mai constituie un izvor de legitimitate. Suspiciunea în raport cu deţinătorii puterii a fost treptat transferată asupra evenimentelor din decembrie 1989 care capătă pentru unii contururile unei lovituri de stat. Pentru ca o schimbare de regim să fie clasificată ca revoluţie ruptura faţă de vechiul regim trebuie să fie radicală. Câtă vreme se manifesta doar continuitatea la guvernare (continuitate la nivelul forţelor politice guvernante dar şi continuitate la nivelul unor persoane ce au avut poziţii importante în vechiul regim) schimbarea de regim apărea ca parţială. În paralel se manifesta tendinţa de a individualizare a puterii, tendinţă ce va afecta imaginea procesului de instituţionalizare a puterii, de separare, deci, între persoană, care este doar deţinător temporar al puterii, şi stat, ce devine proprietarul acesteia. Aparent între regim politic şi administraţie relaţiile par mai degrabă slabe. Cum ar putea regimul politic să influenţeze tipul de administraţie? Gradul participării politice a cetăţenilor, o variabilă importantă în realizarea unui tip de administraţie, este influenţată în mod direct de specificul regimul politic. Cadrul legal al administraţiei, dar mai ales sistemul electoral practicat în România reduc participarea la viaţa politică a cetăţenilor la simpla participare la alegeri. Absenţa sau slăbiciunea vieţii asociative, activitatea formală sau deferenţa organizaţiilor civice pot conduce la tipuri de administraţie locală neparticipative. De fapt tendinţa de a copia la nivel local comportamente tipice pentru un regim nu poate fi neglijată. Tentaţia de a clasifica alegerile locale ca simple alegeri administrative pune în evidenţă încercarea de a considera actul administrării locale ca fiind unul strict tehnic, deci ieşit de sub controlul direct şi nemijlocit al cetăţenilor. În realitate însă în cazul alegerilor locale se manifestă o competiţie de programe politice, opţiunile şi soluţiile au o clară orientare politică, responsabilitatea aleşilor locali este de asemenea politică. Rolul de “parlament local” al consiliilor locale este asumat mai degrabă parţial, iar întrunirea periodică a acestuia face ca primarul să iasă într-o oarecare măsură de sub controlul consilierilor. Sistemul alegerii directe a primarului care este în funcţie în România conform Legii 70/1991 este o copie a alegerii Preşedintelui statului. Se reproduce astfel la nivel local modelul prezidenţial al conducerii statului. Dar acest tip de scrutin (majoritar uninominal în două tururi) poate avea, în cazul administraţiei locale, drept consecinţă o situaţie de blocaj în relaţiile dintre primar şi consiliul local, dacă între afilierea politică a majorităţii consilierilor şi culoarea politică a primarului nu există corespondenţă. Juridic regimul semiprezidenţial poate fi cercetat în funcţie de o serie de variabile care par să îl particularizeze în raport cu alte forme de regim. Regim intermediar între cel prezidenţial şi cel parlamentar acest tip de regim nu este inaugurat odată cu republica a V franceză în 1958. Republica de la Weimar a cunoscut şi ea un asemenea regim, iar această experienţă îi evidenţiază limitele. Relaţia dintre ansamblul regulilor constituţionale văzută ca regim politic şi exerciţiul puterii ce rezultă practica instituţională dominantă considerată ca sistem politic54, fără a rezolva problema definiri celor două concepte, pune în evidenţă interacţiunile dintre juridic şi politic. Raporturile dintre regim şi administraţie se realizează într-un cadru juridic determinat. Raportul dintre politic şi juridic pus în termenii anteriorităţii şi ai preeminenţei implică recursul la teoria statului de drept. Norma juridică este rezultatul unei dezbateri politice, dar ea nu se poate intra în contradicţie cu ansamblul legislaţiei existente la data aprobării ei. Dacă teoria statului de drept pune problema ierarhizării normelor juridice şi a respectării drepturilor omului, ea nu pune politicul într-o stare de dependenţă faţă de juridic şi nu duce la limitarea sau autolimitarea statului. Controlul constituţionalităţii legilor dă coerenţă cadrului legislativ, înlătură posibilitatea contradicţiilor, voluntare sau involuntare, între norme juridice şi asigură continuitatea statului în condiţiile alternanţei la guvernare specifice democraţiei. Caracterul politic al guvernărilor locale nu poate fi negat; acesta se desfăşoară însă în cadrul statului şi pe baza normelor juridice existente. Exerciţiul puterilor în stat variază în funcţie de forma unitară sau federală a statului. Centralizarea, fenomen specific statului unitar, a apărut şi s-a dezvoltat în acord cu voinţa cetăţenilor de a depăşi tiraniile locale sau dezordinea de tip feudal. Departe de a fi privită întotdeauna ca o constrîngere în dezvoltarea liberă a societăţii, centralizarea a constituit pentru unii expresia progresului. Emile Durkheim sublinia, de exemplu, paralelismul între progresele centralizării şi civilizaţie55. Evoluţia istorică a diferitelor state europene
53 54

Jean-Louis Quermonne, op. cit., p 31. Olivier Duhamel, Les démocraties, Paris, Seuil, 1995, p. 276. 55 Jacques Baguenard, La decenralisation, Paris, PUF, 1985, p. 106.

32

dezvăluie cauzele istorice diferite ale existenţei diferitelor tipuri de administraţie. Prin natura sa, statul unitar este centralizat concentrând ansamblul puterilor la nivel central. Statul unitar este centralizat, iar organele de conducere exercită toate competenţele legate de suveranitate. Statul unitar poate delega la nivel local o parte din puterile sale. Este vorba de o deconcentrare prin intermediul căreia statul prin mijlocirea agenţilor care au fiecare competenţe de decizie asupra unei teritoriu, dar care se află într-o relaţie de subordonare56. Cum o centralizare perfectă este impracticabilă fenomenul deconcentrării acordă puteri unor autorităţi locale aflate sub coordonarea puterii centrale pe baza principiului subordonării ierarhice. Descentralizarea descrie o mişcare contrară centralizării, ea urmează unei centralizări anterioare. De aceea descentralizarea se situează în general în cadrul statului unitar57. Formă de redescoperire a identităţilor locale, descentralizarea nu pune în pericol identitatea naţională şi expresiile politico-instituţionale ale statului unitar. Paralel cu descentralizarea apare şi un mecanism de control al autonomiei locale, control care poate fi de oportunitate sau de legalitate în funcţie de gradul de descentralizare pus în practică. Tradiţia istorică contribuie de asemenea la constituirea unui tip de administraţie. Modul de constituire al statului, statutul istoric al diferitelor provincii sau minorităţi a influenţat decisiv tipul de administraţie. Statul federal nu cunoaşte fenomenul descentralizării propriu-zise deoarece el nu este centralizat. Ceea ce poate varia în acest caz este gradul de autonomie acordat la nivelul entităţilor componente federaţiei nivelului administrativ inferior. În Europa pot fi luate în considerare trei mari tradiţii administrative58. Ele pun în evidenţă raportul dintre regimul politic şi administraţie. Corespunzând clivajului centru-periferie şi depinzând de o serie de factorii precum tradiţiile, forma statului sau circumstanţele politice aceste tipuri de administraţie acordă roluri diferite eşalonului local. Tradiţia franceză, care s-a impus şi în România, este rezultatul unei evoluţii care are ca fundament revoluţia franceză de la 1789 şi încheierea procesului de centralizare a statului francez. Elementele distinctive ale acestui model sunt uniformitatea (teritoriul este împărţit în circumscripţii administrative dotate cu competenţe identice), echilibrul (între descentralizarea colectivităţilor locale şi deconcentrarea serviciilor statului ) şi tutela statului asupra colectivităţilor locale (prin prefect). Acest model are ca rezultat centralizarea şi atomizarea colectivităţilor locale. Tradiţia germană este rezultatul mozaicului etatic specific spaţiului german care a dus la forma federală de organizare a statului. Landul, preexistent statului, are în consecinţă competenţe legislative. Puterea landurilor face ca acestea să îşi exercite tutela asupra comunităţilor locale. Subsidiaritatea este un mecanism care permite evitarea unei centralizări la nivelul landurilor. Marea Britanie este un stat unitar în care coexistă patru naţiuni. Tradiţia administrativă britanică are ca element distinctiv eterogenitatea. Anglia, Scoţia, Ţara Galilor au fiecare organizări locale specifice. Autorităţile locale repartizate pe două niveluri, comitatul şi districtul, dispun de puteri importante punând în practică politicile guvernamentale. Autonomia acestor autorităţi este însă delegată de legislator putând fi deci oricând retrasă59. Nu doar instituţiile influenţează tipul de administraţie, ci şi cultura politică dominantă sau subculturile regionale. Unităţile administrative constituie cadrul instituţional al participării cetăţenilor la viaţa locală. Participarea la viaţa comunităţii locale contribuie structurarea unor moduri distincte de a face administraţie. Activismul asociativ, parteneriatul societate civilă - administraţie, induc modalităţi de colaborare şi rezolvare a problemelor concrete ale comunităţii. Ca răspuns la tendinţa statului de a controla societatea, aceasta la rândul său s-a organizat, urmărind să limiteze tendinţele expansioniste ale statului reliefate centralizare, birocratizare şi limitare a libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor. Societatea civilă reprezintă tocmai forma de apărare a cetăţenilor faţă de abuzurile statului. Ea este o formă de limitare a puterii arbitrare în favoarea cetăţenilor. Societatea civilă poate fi definită ca ansamblul formelor de organizare ce nu sunt controlate de instituţii ale statului. Asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, organizaţiile patronale sunt moduri de existenţă ale societăţii civile. Ele nu sunt îndreptate împotriva instituţiilor statului, colaborând cu acestea sub forma parteneriatului societate civilă-stat. Doar în măsura în care activităţile statului pun în pericol, sau par a pune în pericol, drepturi ale cetăţenilor, organizaţii ale societăţii civile avertizează asupra pericolului şi încearcă a-l corecta. Societatea civilă este deci un element important al oricărui proces de democratizare, altfel democraţia rămâne fără realul său fundament şi motiv, participarea

56 57

Philippe Parini, Les institutions politiques, Paris, A. Colin, 1984, p. 15. Jacques Baguenard, op.cit., p. 12. 58 Hugues Portelli, Les régimes politiques europeéns, Paris, Le livre de poche, 1995, p.54-65. 59 ibidem, p.58

33

nestingherită de oprelişti administrativ-birocratice a cetăţenilor la viaţa comunităţii, studiile sociologice dovedind că în România prevalează, cel puţin pentru moment cererile asistenţiale.

34

TEMA V
SELECŢIA PERSONALULUI POLITIC. INFLUENŢA ELECTORALE ASUPRA REGIMURILOR POLITICE.
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Care sunt sistmele electorale 2. Cum sunt adaptate sistmele electorale la specificul anumitor ţări. 3. Ce influenţa au asupra vieţii politice şi a practicii instituţionale TIPURI DE SISTEME ELECTORALE

SISTEMELOR

A. SISTEMUL MAJORITAR
1. scrutinul uninominal în unul sau două tururi – este acel scrutin în care pentru fiecare circumscripţie există un singur mandat pus în joc şi fiecare alegător dispune de un singur vot60. Este declarat ales cel care întruneşte cel mai mare număr de voturi dintre candidaţi. Este un sistem relativ simplu, deoarece lupta politică se dă între mai mulţi competitori, individual, în circumscripţii electorale mici, având câştig de cauză cel care are o aderenţă politică mai mare în circumscripţia electorală respectivă şi care obţine cele mai multe voturi. Acest sistem are atât avantaje cât şi dezavantaje61. Printre avantajele acestui sistem se numără: !" asigură cea mai strânsă legătură între cel ales şi alegător. Alegătorul este cel care înainte de alegere face o analiză a capacităţii celui care candidează, desemnându-l sau nu ca reprezentant în cadrul Parlamentului. Candidatul este mult mai bine cunoscut de către alegător iar alegătorul are posibilitatea votării unui candidat sau altul în funcţie de opţiunea sa. Alegătorul nu este obligat să aleagă astfel un reprezentant pe care nu şi-l doreşte; !" este un sistem simplu şi presupune o înţelegere mai bună a procesului electoral din partea cetăţenilor. În cadrul acestui sistem o circumscripţie electorală desemnează un singur reprezentant, toate operaţiunile de alegere se desfăşoară la nivelul circumscripţiei electorale, rolul alegătorilor fiind mult mai mare în desemnarea reprezentanţilor săi; !" la nivel naţional, se asigură o majoritate parlamentară stabilă deoarece acest tip se scrutin este favorabil ţărilor care au un sistem bipartid; !" sunt exceptate cazurile de coaliţii şi coalizări de mai multe partide în vederea realizării unei coaliţii majoritare la guvernare şi totodată nu mai există ,,lupte’’ politice în cadrul coaliţiilor de guvernământ; !" asigură o mai bună cunoaştere de către alegător a celui ales; !" cel ales este sancţionat mai bine de către alegători. În cazul în care cel ales pe lista unui partid părăseşte partidul care l-a propulsat, el nu va mai reprezenta interesele alegătorilor iar în cazul acesta sancţiunea din partea electoratului va veni la următoarele alegeri când respectivul nu va mai putea candida în circumscripţia respectivă sau dacă o va face el nu va mai fi ales. !" este un sistem care avantajează partidele mari62. Acestea se întâmplă doar în democraţiile bipartide . În democraţiile pluripartide, avantajează partidele mici care la nivel local sunt bine reprezentate prin lideri locali foarte puternici şi bine cunoscuţi de către electorat. Mai este adevărat că acest sistem ar putea avantaja candidaţii independenţi, dar aceştia ajunşi în Parlament ar fi lipsiţi de un sprijin puternic din partea colegilor săi pentru programul propus şi fiecare din candidaţi ar încerca să-şi impună propriul program pentru a creşte în ochii electoratului care l-a ales. În asemenea condiţii ar scădea rolul

A se vedea P. Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Editura Regia Autonomă ,,Monitorul oficial'', Bucureşti, 1999, p.38. 61 Ase vedea Gh. Iancu, Sistemul electoral, Editura Regia Autonomă ,,Monitorul oficial'', Bucureşti, 1998, p. 49-50. 62 A se vedea P. Martin, op.cit. p.42.

60

35

partidelor politice în viaţa politică a unui stat, locul lor fiind luat de independenţi care ar face politica unor grupuri restrânse de cetăţeni ai circumscripţiei de unde provine acel parlamentar; !" este un mijloc de combatere a absenteismului electoral. În favoarea acestei idei s-ar putea aduce un argument şi anume acela că la nivel local, prin depunerea unor candidaturi din partea acelor persoane cunoscute de către alegători, s-ar realiza o mai mare prezenţă din partea cetăţenilor la urnele de vot deoarece ar fi interesaţi mai mult ca cel pe care îl doresc să-i reprezinte să câştige alegerile. Este o explicaţie, având în vedere faptul că în majoritatea statelor lumii prezenţa alegătorilor la urnele de vot este mai mare în cazul alegerilor locale şi mai scăzută în cazul alegerilor generale prezidenţiale sau parlamentare. Explicaţia ar fi aceea că pe cetăţean îl interesează mai mult alegerea celui de care depinde bunul mers al lucrurilor în circumscripţia sa (municipiu, oraş, comună) decât de alegerea celor de la conducerea statului care, oricum, le sunt mai îndepărtaţi. Deci, se pune accent mai mare pe legătura mai strânsă care s-ar realiza, prin intermediul acestui tip de scrutin, între ales şi alegătorii săi. Ca dezavantaje putem enumera următoarele: !" nu corespunde pluralismului politic. În cazul în care avem mai multe partide scrutinul uninominal ar putea duce la situaţia în care în Parlament să ajungă membri ai mai multor partide şi să nu se poată ajunge la o înţelegere cu privire la programul de guvernare. Mai mult, Parlamentul ar fi lipsit de o majoritate parlamentară care să impună un program de guvernare; !" se micşorează caracterul politic al Parlamentului. Parlamentul rezultat ca urmare a scrutinului uninominal devine mai mult un corp de elite (locale sau regionale); !" poate dezavantaja unele partide care, chiar dacă sunt puternice, voturile lor sunt concentrate în fiefurile lor. De aceea, este mult mai bine sa ai un uşor avantaj în mai multe circumscripţii decât un avantaj mare în doar câteva circumscripţii; se pierd voturi ca urmare a aplicării acestui sistem. Spun aceasta deoarece în urma alegerilor pe bază de scrutin uninominal iese învingător cel care a obţinut mai multe voturi. Acesta va lua tot iar ceilalţi, indiferent de procentajul obţinut, nu vor obţine nimic. !" s-ar mări numărul circumscripţiilor electorale în funcţie de numărul de locuri în dispută. Ar spori astfel cheltuielile statului privitoare la organizarea alegerilor şi la desfăşurarea activităţii cabinetelor parlamentare în teritoriu; !" implică cheltuieli mai mari din partea candidaţilor pentru susţinerea campaniei electorale. Acest lucru îi va favoriza pe cei ce pot suporta astfel de cheltuieli. Ar fi nu doar un dezavantaj dar şi un avantaj deoarece ar intra astfel, în politică, acei oameni care au o forţă financiară solidă şi nu ar mai fi dispuşi la tot felul de compromisuri; !" sprijină tendinţa de centralizare. Scrutinul uninominal, ca modalitate a sistemului majoritar, poate fi cu un tur sau cu două tururi de scrutin63. În cazul scrutinului cu un singur tur64, ales este desemnat cel care a obţinut mai multe voturi (majoritate simplă), indiferent de majoritatea obţinută în alegeri65. Prin acest mod de scrutin numai partidele al căror candidat este plasat primul primeşte locul, iar celelalte partide nu primesc nimic. În acest caz este amplificată victoria partidului învingător şi totodată înlătură reprezentarea celorlalte partide în Parlament. În cazul scrutinului cu două tururi66 alegerea se desfăşoară astfel: primul tur în care condiţia pentru ca un candidat să fie ales este aceea de a obţine majoritatea absolută a voturilor, al doilea tur, în care pentru a fi ales, candidatul trebuie să obţină majoritatea simplă. Al doilea tur se desfăşoară doar dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută a voturilor alegătorilor. Primul tur de scrutin este puternic conflictual între programele şi ideile fiecărui candidat în parte, acum fiecare candidat luptă cu fiecare dintre contracandidaţii săi. Cel de-al doilea tur presupune mai puţini candidaţi (de regulă primii doi care au obţinut cele mai numeroase voturi în primul tur de scrutin fără a obţine, însă, o majoritate absolută), unii A se vedea M. Constantinescu, Scrutinul uninominal. Efecte şi semnificaţii, ,,Revista drepturile omului'', nr.2 din 1995, p. 28-31. 64 Practicat în special la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru desemnarea deputaţilor în ţările anglosaxone, ţările Americii Latine, Suedia, Danemarca, Spania, Portugalia, Grecia. Astăzi este prezent în Anglia S.U.A., Japonia, Canada e.t.c. 65 A se vedea P. Martin, op.cit. p.38. 66 Practicat în special la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru desemnarea deputaţilor în Franţa, Italia, Austria, Germania, Olanda, Norvegia. Astăzi este folosit în Franţa ca urmare a adoptării legii electorale franceze pentru alegerile din martie 1983.
63

36

candidaţi coalizează cu alţii în vederea realizării unor alianţe ,,ad-hoc’’ sau a unei coaliţii ulterioare la guvernare. Pentru realizarea acestor alianţe definitorii sunt înrudirile sau asemănările de programe politice ale celor ce realizează astfel de alianţe. 2. scrutinul de listă în unul sau două tururi67 Este acel sistem în care alegătorii votează o listă de candidaţi propuşi de fiecare partid sau coaliţie şi nu un anume candidat. Alegătorii votează în acest caz partidul, progranul său, inclusiv lista cu cei propuşi de partid, şi nu omul pe care şi-l doresc să-i reprezinte. În acest sistem contează foarte mult programul electoral al partidului. Acesta este cel care propune lista, opţiunea de întocmire a acestei liste fiind una politică68. Şi acest tip de scrutin prezintă avantaje şi dezavantaje. Printre accestea se numără: !" este un sistem simplu şi eficace. Presupune o mai bună înţelegere din parte cetăţenilor a modalităţii de alegere a parlamentarilor; !" duce la realizarea unei majorităţi parlamentare stabile şi omogene. Câştigarea alegerilor de către un partid îi dă dreptul acesteia de a-şi impune programul său politic şi de a avea o majoritate stabilă în cadrul Parlamentului. Pe de altă parte, alegerea în Parlament a unor persoane care au fost propuse pe listele electorale de către partid, face ca majoritatea parlamentară obţinută să fie şi omogenă deoarece se presupune că alegerea făcută de către partid este una bună şi benefică realizării programului său politic; !" duce la o stabilitate guvernamental dar cu condiţia ca în majoritatea circumscripţiilor electorale să câştige acelaşi partid. Posibilităţile de schimbare a Guvernului foarte des sunt mai reduse deoarece acesta fiind numit de către Parlament (care dispune de o majoritate stabilă şi omogenă) nu va fi supus jocului politic dintre diversele partide ca în cazul existenţei unor coaliţii la guvernare; !" reprezentarea în locuri a fiecărei forţe politice este puternic dependentă de repartiţia geografică a voturilor sale; !" ar putea avantaja partidele mici dacă numărul circumscripţiilor ar fi mai mare dar aceasta presupune cheltuieli mari; !" este specific, mai ales, sistemelor politice bipartide. Numai astfel se poate realiza o reprezentare mai largă a cetăţenilor în Parlament. În democraţiile cu sistem pluripartid, nu ar fi benefică această modalitate de scrutin deoarece s-ar diminua foarte mult reprezentativitate populară la nivelul Parlamentului (ex. Sunt 5 partide, şi câştigă alegerile unul care a obţinut în alegeri 40% din voturi- cel mai mare număr- în dauna celorlalte care, deşi luate individual au obţinut un rezultat mai slab în alegeri, totuşi luate per total au obţinut majoritatea voturilor (60%); !" determină realizarea unor alianţe electorale precare. În cazul în care se desfăşoară cel de-al doilea tur de scrutin, anumite partide vor colabora şi se vor alia în vederea obţinerii victoriei în alegeri. Aceste alianţe sunt de obicei temporare şi destul de şubrede, astfel că după alegeri de cele mai multe ori ele se destramă. Partidele izolate sunt puternic penalizate; !" avantajează partidele mari. Partidele mici sunt nevoite se se alieze, în cel mai fericit caz, pentru a spera la obţinerea alegerilor. Şi acest tip de scrutin se poate desfăşura într-un tur de scrutin sau două, dacă în urma primului tur nu s-a obţinut de către nici un partid o majoritate absolută a voturilor alegătorilor. Regula în cadrul acestei modalităţi de scrutin o constituie listele blocate69, alegătorul, neputând face nici un fel de modificări în listele electorale propuse de partidele şi formaţiunile politice aflate în campania pentru ocuparea locurilor de parlamentari. Acest sistem cunoaşte şi două cazuri aparte ce dau dreptul alegătorului să modifice ordinea candidaţilor de pe listă sau să alcătuiască chiar el o listă luînd nume de candidaţi de pe mai multe liste. Aceste modalităţi sunt următoarele70: • votul preferenţial – permite alegătorului de a modifica lista candidaţilor propuşi de către partide prin schimbarea ordinii numelor de pe această listă. Practic această modalitate de vot nu schimbă Folosit astăzi în Insula Mauritius pentru alegerea Camerei legislative. A se vedea P. Martin, op.cit. p.58. A se vedea I. Vida, Scrutinul majoritar în circumscripţia cu mai multe mandate, ,,Revista drepturile omului'', nr. 2 din 1995, p. 32-35. 69 Acest sistem a fost folosit în Turcia între 1950-1957 şi se mai foloseşte şi astăzi în SUA pentru desemnarea Preşedintelui Republicii deoarece alegătorii nu votează direct candidaţii pentru preşedinţie ci aleg electori care desemnează Preşedintele. Astăzi în Turcia este folosit sistemul reprezentării proporţionale. 70 A se vedea I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.320.
68 67

37

cu nimic sistemul deoarece cetăţeanul ori de votează lista aşa cum este ori de o votează schimbând ordinea numelor tot partidul cu care votează va câştiga. Din aceste schimbări se poate afla doar opţiunea electoratului cu privire la persoanele din partidul cu care votează. panaşajul71- dă posibilitatea alegătorului să voteze o listă pe care a conceput-o singur prin înscrierea în acea listă a unor nume luate de pe mai multe liste cu candidaţi depuse de diverse formaţiuni politice. Este o modalitate mult mai greoaie şi presupune o cultură electorală mai bogată din partea alegătorilor. De asemenea, presupune şi o procedură destul de greoaie de desemnare a aleşilor. În schimb, are avantajul de a desemna acele persoane dorite de către alegător.

B. SISTEMUL REPREZENTĂRII PROPORŢIONALE
Acest sistem permite reprezentarea în Parlament atât a majorităţii cât şi a minorităţii72, poate permite exprimarea nu numai a opţiunilor politice ci şi a celor religioase, ligvistice, etnice, profesionale, e.t.c. Potrivit acestui sistem, mandatele parlamentare se împart candidaţilor proporţional cu voturile obţinute în alegeri, astfel încât există un raport direct proporţional între mandatele parlamentare obţinute de fiecare partid politic în parte şi voturile pe care electoratul le-a dat acestor partide. Ideea aceasta, a introducerii unui sistem proporţional şi-a făcut apariţia datorită necesităţii tuturor cetăţenilor de a fi reprezentaţi în forurile legiuitoare, indiferent de opţiunea lor politică şi de forţa pe care o are partidul pe care îl simpatizează la nivel naţional sau în diverse zone ale tării prin, aceasta exprimându-se teoria suveranităţii populare73. Reprezentarea proporţională implică folosirea listelor de candidaţi lansate de către fiecare partid în parte, astfel că, prin această modalitate de vot se observă aderenţa pe care o are fiecare partid în rândul alegătorilor şi verificarea gradului în care platformele şi programele politice ale partidului sunt receptate de către public. În acest caz alegătorii votează o listă, listă ce exprimă şi un program al partidului ce a întocmit lista respectivă. De aici, şi o garanţie parţială a realizării programului lansat de partidul în cauză. Problema cea mai importantă în realizarea acestui mod de scrutin este cea a atribuirii mandatelor. În cadrul acestui sistem atribuirea mandatelor se face proporţional cu numărul de voturi obţinute de către partidele care participă la alegeri. Se consideră că acest sistem dă o reprezentare, pe cât posibil, a opiniilor alegătorilor la un anumit moment dat. Există mai multe procedee de atribuire a mandatelor. O primă metodă ar fi aceea a coeficientului electoral, coeficient ce exprimă numărul de voturi necesar obţinerii unui mandat. Acest coeficient electoral poate fi stabilit anterior alegerilor printr-o lege dar este o procedură riscantă deoarece se pot ivi probleme la atribuirea mandatelor, sau poate fi stabilit după numărarea voturilor într-o circumscripţie electorală. Coeficientul electoral este rezultatul împărţirii numărului de voturi valabil exprimate într-o circumscripţie la numărul de mandate atribuit circumscripţiei respective. La acest coeficient se împarte numărul de voturi exprimate pentru fiecare listă , şi de câte ori se cuprinde coeficientul în acest număr, atâtea mandate se atribuie listei. În cazul independenţilor, aceştia trebuie să obţină un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral, pentru a putea obţine un mandat. Prin această operaţiune se atribuie doar o parte din mandate, rămânând atât mandate neatribuite cât şi voturi neutilizate. Atribuirea restului de mandate şi utilizarea restului de voturi (numite resturi electorale) se realizează prin anumite metode precum: metoda celor mai mari resturi (metoda Hamilton); metoda celor mai mari medii (metoda Jefferson); metoda d'Hondt, e.t.c. Avantajele acestui sistem sunt faptul că mandatele se distribuie dintr-o dată, nu rămân resturi electorale şi acest sistem dă rezultate asemănătoare cu aplicarea sistemului celor mai mari medii (sistemul Jefferson) Şi acest sistem, al reprezentării proporţionale, ca şi celelalte, reprezită atât avantaje cât şi dezavantaje74. Printre avantaje se numără: !" duce la formarea unui parlament care reprezită destul de exact şi fidel cetăţenii (întreg electoratul); Aplicat în Grecia între 1864-1923 şi în alegerile din 1928, 1933, 1935 şi 1952. A se vedea I. Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională, ,,Revista drepturile omului'', nr. 2 din 1995, p. 36-40. 73 A se vedea I. Rusu, Drepturile electorale şi tipurile de scrutin , ,,Revista drepturile omului'', nr. 1 din 1998, p. 23-26. 74 A se vedea Gh. Iancu, op. cit. , p.61-62.
72 71

38

!" avantajează multipartidismul şi permite reprezentarea în Parlament a tuturor opiniilor, intereselor şi opţiunilor în raport cu forţa lor în electorat, fiind un barometru politic; !" permite reprezentarea minorităţilor în Parlament; !" propunerile de candidaţi sunt făcute numai de partide şi formaţiuni politice; !" duce la un raport just între procentul voturilor obţinute şi mandatele parlamentare atribuite; !" dă prioritate programelor şi platformelor politice, ideilor, şi mai puţin personalităţii şi promisiunilor unuia sau altuia dintre candidaţi; !" desfăşurându-se într-un singur tur, evită aranjamentele şi speculaţiile politice determinate de al doilea tur de scrutin; !" se impune prin rigurozitatea calculelor matematice în împărţirea voturilor. Ca dezavantaje putem spune că: !" presupune ruperea legăturii între ales şi alegătorii săi, aceştia din urmă votând o listă cu numeroase persoane, cu un program stabilit la nivel de partid şi nu o persoană anume (un candidat); !" împărţire voturilor şi atribuirea mandatelor presupune numeroase calcule şi operaţiuni la nivel naţional şi local, uneori greu de înţeles de către alegători;

C. SISTEME MIXTE
Sistemele mixte sunt o îmbinare a sistemului majoritar cu cel al reprezentării proporţionale, încercând să completeze lipsurile celor două sisteme. Este doar o încercare deoarece şi aceste sisteme au şi ele avantajele şi dezavantajele lor. Dintre sistemele mixte care se folosesc astăzi amintim: sistemul de compensare, sistemul înrudirilor, cel german al buletinului dublu, e.t.c.Toate sistemele de acest gen nu fac decât să îmbine diferitele modalităţi de desemnare a reprezentanţilor naţiunii în forurile legiuitoare75. 1. Sistemul înrudirilor76 - este o modificare a sistemului reprezentării proporţionale în sensul ca mai multe liste cu candidaţi propuşi în alegerile dintr-o circumscripţie, se declară înrudite (au aceleaşi obiective sau programe - de fapt această înrudire este ad-hoc doar pentru perioada alegerilor) şi voturile lor obţinute în alegeri se adună. Dacă o listă sau o înrudire de liste obţine majoritatea absolută a voturilor, aceasta obţine toate locurile din circumscripţia respectivă, urmând ca repartizarea locurilor între listele înrudite să se facă după metoda celei mai mari medii. Acest sistem este o combinare între sistemul majoritar în care cel care obţine majoritatea voturilor ia totul iar ceilalţi nimic şi sistemul reprezentării proporţionale. 2. sistemul prin compensare77 - este un sistem mixt care îmbină scrutinul uninominal şi scrutinul proporţional78. În cadrul acestui sistem trei sferturi din parlamentari este ales prin scrutin uninominal cu un singur tur iar celălalt sfert este atribuit după sistemul reprezentării proporţionale. În cadrul alegerilor pentru Senat în cazul Italiei, unde acest sistem a fost folosit la ultimele alegeri, alegătorul are un singur vot iar fiecare candidat din scrutinul uninominal se regăseşte şi pe lista partidului său care participă la vot în cadrul scrutinului proporţional. Dacă acesta este ales, voturile sale sunt scăzute din totalul obţinut de lista partidului său, aceasta înaintea împărţirii locurilor prin sistemul proporţional. Se observă astfel că dacă o formaţiune politică are mai multi aleşi prin scrutinul uninominal, nu va beneficia de multe locuri prin scrutinul proporţional. În cazul alegerilor pentru cea de-a doua Cameră legislativă a Italiei lucrurile sunt puţin mai complicate deoarece fiecare alegător dispune de două voturi, unul pentru desemnarea unui candidat pe baza scrutinului uninominal iar celălalt vot este dat uneia din listele partidelor care participă la alegeri. În acest caz, sistemul se aseamănă foarte mult cu sistemul german al buletinului dublu. 3. Sistemul german al buletinului dublu Se numeşte aşa deoarece este folosit în Germania iar actualmente a fost preluat cu unele modificări şi de alte state, fapt ce denotă interesul avantajele de care se bucură un astfel de sistem. Am spus că acest sistem a fost preluat de alte state cu unele modificări, de aici observându-se faptul că încă nu s-a găsit un sistem care să convină întru-totul iar statele se află încă în căutarea unui astfel de sistem de vot. A se vedea Florin Vasilescu, Sisteme electorale mixte, ,,Revista drepturile omului'', nr. 2 iulie 1995, p. 41-44. 76 Acest sistem a fost folosit în Franţa în alegerile din 1951 şi 1956. 77 Acest sistem este folosit în Italia şi a fost introdus prin legea electorală italiană de la 1924 elaborată în timpul lui Mussolini. Acest sistem a fost folosit în cadrul ultimelor alegeri parlamentare care au avut loc în Italia la 27 şi 28 martie 1994. 78 Un astfel de sistem asemănător sistemului prin compensare este folosit astăzi în desemnarea reprezentanţilor naţiunii în forurile legislative din Japonia, Coreea de Sud, Rusia, Georgia, Albania e.t.c.
75

39

DIFERITE MODELE EUROPENE ÎN DOMENIUL SISTEMELOR ELECTORALE FRANŢA Franţa este o republică semiprezidenţială. Preşedintele este ales prin vot direct, secret, general pentru 5 ani. Parlamentul este bicameral şi anume: Adunarea Naţională aleasă prin vot direct şi Senatul ales prin vot indirect al colegiilor electorale alese prin sistem mixt. Francezii din afara Franţei sunt reprezentaţi în Senat. Mandatul deputaţilor este de 4 ani, iar al senatorilor de 7 ani, dar ei sunt reînoiţi pentru 1/3 când reînnoiesc şi preşedintele Senatului. Franţa prin 10 schimbări de moduri de scrutin face o figură aparte în peisajul european, şi anume: scrutin plurinominal majoritar cu două tururi, scrutin uninominal majoritar cu touă tururi, scrutinul proporţional de listă prin panaşaj al mediei celei mai puternice, scrutin proporţional cu listă preordonată blocată, scrutinuri mixte, scrutinuri mixte cu liste de înrudire, etc. Numai Italia şi Grecia se aproprie de palmaresul Franţei. În acest moment deputaţii sunt aleşi prin scrutin majoritar uninominal cu două tururi, având un prag de 12,5% din alegători pentru primul tur, exceptând primii doi. Buletinele nu se deschid la centrele de votare ci numai la circumscripţii pentru a se evita pericolul decupajelor orientate politic (Gerymander). Adunarea Naţională Circumscripţii 577 circumscripţii uninominale • 555 pentru Franţa • 17 pentru departamentele de peste mări şi colectivităţile teritoriale • 5 pentru teritoriile de peste mări Sistemul de vot Sistem majoritar cu două tururi. Un candidat este ales în primul tur dacă obţine majoritatea absolută de voturi valide, sub condiţia ca acest rezultat să fie egal cu a patra parte din numărul celor înscrişi în registrul de votanţi al unei circumscripţii. Pentru a fi eligibil pentru al doilea tur de scrutin, candidaţii trebuie să obţină un număr de voturi egal cu cel puţin 12,5 % din numărul total al votanţilor înregistraţi. Totuşi, dacă nici un candidat nu îndeplineşte în întregime această condiţie, atunci candidaţii plasaţi pe primele două locuri ca număr de voturi în primul tur, pot participa la turul al doilea şi cel care iese primul va putea fi ales cu majoritate simplă. Locurile vacante apărute între alegerile generale sunt ocupate prin alegeri organizate în termen de trei luni (exceptând ultimul an al legislaturii); această procedură nu se aplică în anumite cazuri (deces, numire în guvern) când înlocuitorii aleşi în acelaşi timp cu membrii titulari sunt chemaţi să ocupe locurile vacante. Votul nu este obligatoriu. Depunerea candidaturii - candidaturile trebuie depuse cu cel puţin 21 de zile înainte de ziua alegerilor - depunerea simultană a numelui înlocuitorului - depunerea unei garanţii de 1000 FF, rambursabilă dacă candidatul obţine cel puţin 5 % din voturile distribuite în circumscripţie Senat Circumscripţii 108 circumscripţii teritoriale (numărul de locuri depinde de populaţie) cuprinzând departamentele din interiorul Franţei, departamentele şi teritoriile de peste mări, colectivităţile teritoriale şi cetăţenii francezi rezidenţi peste hotare. Sistemul de vot Alegere indirectă de către colegiile electorale departamentale alese prin vot popular, cu sistem mixt de vot: - sistem majoritar cu două tururi în departamentele reprezentate de 4 sau mai puţini senatori şi în toate teritoriile de peste mări (2/3 din Senat); - sistemul reprezentării proporţionale utilizând regula celei mai puternice medii, fără vot preferenţial sau vot împărţit pe liste diferite (“panaşaj”), în departamentele prevăzute cu 5 sau mai mulţi senatori (1/3 din Senat). Mai concret lista este preodonată blocată.

40

Locurile vacante din Senat, alese pe bază majoritară, sunt ocupate de înlocuitorii aleşi în acelaşi timp cu membrii titulari, exceptând anumite cazuri (cum ar fi demisia), când ocuparea locului vacant se face în urma alegerilor organizate în termen de trei luni (cu excepţia ultimului an înainte de următoarea reînnoire parţială). Locurile vacante alese prin sistemul proporţional sunt ocupate de următorii candidaţi de pe lista partidului respectiv. Votul este obligatoriu. Depunerea candidaturii - candidaturile pot fi depuse individual sau pe lista unui partid. - depunerea unei garanţii de 2.000 FF. Această garanţie este rambursabilă (a) fiecărui candidat care obţine cel puţin 10 % din voturile distribuite în circumscripţia în care candidează, în unul din cele două tururi de scrutin ale votului majoritar, sau (b) tuturor candidaţilor de pe lista care întruneşte cel puţin 5 % din voturile distribuite prin sistemul reprezentării proporţionale. 2. Votul poate fi exprimat în cazul legilor organice prin delegare pentru un singur vot. Proiectele pot fi prezentate ambelor Camere. Unele proiecte sunt obligatoriu prezentate întâi Adunării naţionale: finanţele, securitatea socială, etc. a. Sunt interzise pentru parlamentari iniţitivele şi amendamentele care aduc atingere resurselor publice sau fiscalităţii publice. b. Dezacordurile dintre Guvern şi preşedintele unei Camere sunt rezolvate in 8 zile de Consiliul Constituţional. c. Un text odată adoptat de o Cameră, face obligatoriu ca cealaltă Cameră să lucreze pe acel text. d. Guvernul poate decide cărei comisii permanente îi trimite proiectul. e. Guvernul poate cere şi Camera trebuie să se conformeze ca un proiect sau o parte de proiect să fie votate doar în ansamblu. f. Camerele pot efectua fiecare cel mult câte două lecturi. Dacă textul nu coincide Primul-ministru convoacă comisia mixtă a cărui text nu mai este amendabil decât de Guvern. Textul se supune separat Camerelor. Dacă comisia nu ajunge la un text, sau una din Camere nu votează textul comisiei, Guvernul după câte o nouă lectură în fiecare Cameră cere decizia Adunării Naţionale care devine definitivă. g. Diferitele legi cer diferite majorităţi. h. În cazul bugetului dacă Adunarea Naţională nu-l votează în 40 de zile Senatul trebuie să decidă în 14 zile, după care se urmează procedura de la f. Dacă Parlamentul nu se poate pronunţa în 65 de zile bugetul poate deveni operativ prin ordonanţă. i. Guvernul fixează ordinea de zi pentru aproape toate şedinţele. Parcurs extrem de riguros reglementat al proiectelor. Capitol pentru Uniunea Europeană. ITALIA Italia este o republică parlamentară. Preşedintele este ales pentru 7 ani de Parlamentul reunit, la care participă câte trei delegaţi (o regiune mică are un singur delegat) aleşi în Consiliile regionale astfel încât să fie asigurată reprezentarea minorităţilor Parlamentul bicameral este format din Camera deputaţilor şi Senat, ambele cu mandat de 5 ani. Deputaţii se aleg prin scrutin direct, universal şi secret, fiind în număr de 630. Modul de scrutin este pentru partea proporţională prin coeficient şi resturi. Senatorii eligibili, în număr de 315, se aleg pe baza regională, astfel că nici o regiune nu poate avea un număr mai mic de 6, cu cu excepţia a două regiuni mici cu 1 senator, respectiv 2 senatori. Senatorii sunt aleşi tot prin sufragiu direct, general şi secret. Sunt senatori pe viaţă toţi foştii Preşedinţi ai Republicii, respectiv pot fi numiţi de Preşedintele Republicii încă 5 senatori. Modul de scrutin trece, în 1919, de la cel uninominal majoritar ce două tururi la cel proporţional, cu un interludiu majoritar în 1924, pentru a fi din 1946 şi mai proporţional cu două nivele de distribuţie a locurilor (pe baza coeficientului Imperiali la nivelul circumscripţiilor şi la nivel naţional pe baza resturilor celor mai mari) utilizând listele libere (dreptul alegătorilor de a-şi arăta preferinţa pentru doi candidaţi ai partidului preferat), interludiu mixt cu înrudire în 1953, iar din 1993 unul mixt cu compensare. 475 de deputaţi şi 232 de senatori sunt aleşi prin scutin uninominal majoritar cu un tur, iar 155 de deputaţi şi 83 senatori prin partea proporţională de listă.

41

La senatori alegătorul are un singur vot. Candidatul uninominal face parte şi din lista de partid pentru respectiva circumscripţie, şi dacă este ales voturile sale se scad din voturile listei, compensând partea proporţională pentru alte partide, iar restul voturilor de pe listă participând la partea proporţională a partidului său. La deputaţi alegătorul are două voturi pentru cele două feluri de mandate, deci compensarea este mai mică. Camera Deputaţilor Circumscripţii - 475 de circumscripţii uninominale - 26 de circumscripţii plurinominale Sistemul de vot Sistem mixt: - vot cu majoritate simplă pentru 75 % (475) din locuri; - reprezentare proporţională şi sistemul listei de partid, pe baza rezultatelor votului naţional, pentru restul de 25 % (155). Partidele care obţin sub 4 % din voturi la nivel naţional nu beneficiază de locuri prin sistemul reprezentării proporţionale. Fiecare alegător va primi două buletine de vot, câte unul pentru fiecare sistem distinct. Locurile care devin vacante între alegerile generale, dacă au fost obţinute prin sistemul reprezentării proporţionale, sunt ocupate de candidatul următor de pe lista unui partid. Locurile vacante, care ţin de sistemul majoritar, sunt ocupate prin alegeri. Votul nu este obligatoriu. Depunerea candidaturii - sprijinul a cel puţin 500 de alegători (pentru candidaţii din circumscripţiile uninominale) sau sprijinul pe bază de semnături de la 1500 până la 4000 de alegători (pentru listele de partid). Senatul Republicii Circumscripţii - 232 circumscripţii uninominale - 20 de circumscripţii plurinonimale Sistemul de vot Sistem mixt: - vot cu majoritate simplă pentru 75 % (232) din locuri; - reprezentare proporţională (metoda Hondt), pe baza rezultatelor votului la nivel regional, pentru restul de 25 % (83). - alegătorul are un singur vot, candidatul uninominal fiind afiliat listei partidului său din partea proporţională; voturile acestuia sunt scăzute din voturile pentru listă înaintea atribuirii locurilor prin proporţionalitate. Locurile care devin vacante între alegerile generale, din sistemul reprezentării proporţionale, sunt ocupate de următorul candidat de pe lista de partid. Locurile vacante, care ţin de sistemul majoritar, sunt ocupate prin alegeri. Votul nu este obligatoriu. Depunerea candidaturii - candidaturile sunt acceptate individual pentru circumscripţiile uninominale - un sprijin de la 1000 la 1500 de alegători (pentru candidaţii independenţi) - un sprijin de la 1000 la 3500 de alegători (pentru candidaţii asociaţi cu un grup ce are cel puţin alţi doi candidaţi în alte circumscripţii din aceeaşi regiune). 2. Convocarea în sesiunea extraordinară a unei Camere, face automată convocare celeilalte. Şedinţele comune sunt prezidate numai de Preşedintele Camerei Deputaţilor. Şedinţele comune sunt doar cele stabilite de Constituţie. a. Proiectele pot fi depuse la oricare Cameră, procedeele fiind paralele. b. Urmează prezentarea din plen. c. După comisie, urmează discuţiile pe articole şi votul final din plen. d. Regulamentul fixează regimul de urgenţă pentru legi ordinare, caz în care discuţia începe direct în comisie. Guvernul sau Comisia permanantă pot solicita votul din plen.

42

SPANIA Spania este o monarhie parlamentară. Parlamentul numit Cortesurile Generale este format din Congresul Deputaţilor şi Senat. Alegerile se face prin sufragiu universal, liber, egal, direct şi secret. Congresul cu mandat de 4 ani, are între 300 şi 400 de deputaţi, circumscripţiile electorale fiind provinciile Spaniei. Alegerile trebuie să asigure reprezentarea proporţională din fiecare provincie. Modul de scrutin a trecut de la votul majoritar uninominal cu un tur, la cel plural pe vremea franchisită, prin cel preproporţional al votului plurinominal cu votul limit, la cel deplin proporţional, în 1977, pe baza metodei cu coeficient al mediei celei mai puternice, cu circumscripţii cu magnitudine mică şi prag de circumscripţie de 3%, favorizând partidele mari. Senatul cu mandat de 4 ani reprezintă provinciile. O provincie are în general 4 senatori, dar pot fi mai puţini funcţie de proporţionalitatea cu numărul de locuitori. Comunităţile autonome prin consiliile regionale desemnează un senator şi încă unul pentru pentru fiecare 1 milion de locuitori, în orice caz asigurând proporţionalitatea. Congresul Deputaţilor Circumscripţii - 50 de circumscripţii plurinominale (minimum câte 2 locuri pentru o provincie, restul fiind alocate în funcţie de populaţie), corespunzând cu provinciile ţării; - 2 circumscripţii uninominale (pentru enclavele Nord-Africane Ceuta şi Melilla). Sistemul de vot Sistem proporţional mai puţin pentru cele două circumscripţii uninominale: - circumscripţii plurinominale: liste de partid blocate şi sistemul Hondt al reprezentării proporţionale; fiecare alegător va alege o listă din cele depuse în circumscripţie; - circumscripţii uninominale; vot majoritar simplu. Locurile vacante sunt ocupate de următorul candidat de pe lista unui partid (sau de către înlocuitori în Ceuta şi Melilla). Votul nu este obligatoriu. Depunerea candidaturilor Candidaturile se depun prin înregistrarea lor corectă de către asociaţii şi federaţii politice, sau de către coaliţii ale acestora, ori de către cel puţin 0,1 % (dar nu mai puţin de 500) din alegătorii înregistraţi în circumscripţia respectivă. Senat Circumscripţii - Senatori aleşi direct: 52 de circumscripţii plurinominale corespunzând cu provinciile ţării. Provinciile aleg 3 sau 4 senatori fiecare, Ceuta şi Melilla aleg 2 senatori fiecare. - Senatori aleşi indirect: în fiecare din cele 7 Comunităţi Autonome este ales câte un senator, plus încă unul pentru fiecare milion de locuitori; senatorii sunt aleşi de către Adunarea Legislativă a fiecărei Comunităţi. Sistemul de vot Sistem mixt: - Senatori aleşi direct: vot cu majoritate simplă. Listele se întocmesc la nivel de provincie. Este utilizat un scrutin preproporţional alegătorul având 3 voturi pentru 4 locuri în circumscripţie, aşa numitul vot limitat. El alege trei nume de pe listă şi acolo aplică cele trei voturi. - Senatori aleşi indirect: aleşi de către Adunările Legislative ale Comunităţiilor Autonome, în acord cu normele proprii de procedură, pe baze proporţionale. Locurile vacante sunt ocupate de înlocuitorii aleşi în acelaşi timp cu membrii titulari. Votul nu este obligatoriu. Depunerea candidaturii Pentru senatorii aleşi direct: Candidaturile se depun prin înregistrarea lor corectă de către asociaţii şi federaţii politice, de către coaliţii ale acestora, ori de către cel puţin 0,1% (dar nu mai puţin de 500) din alegătorii înregistraţi în circumscripţia respectivă. 2. Şedinţele sunt separate. În cazul special al celor comune, pentru competenţe nelegislative, specificate cu precizie, acestea sunt conduse de preşedintele Congresului.

43

În unele materii (finanţe, probleme regionale, tratate, etc) procedura se începe fie la iniţiativa Congresului, fie a Senatului, şi dacă după încercarea de mediere printr-o comisie mixtă paritară textul nu este votat de cele două Camere, decizia Congresului rămâne definitivă. b. Camerele pot delega aprobarea unor proiecte legislative către Comisia Legislativă Permanentă, având dreptul în orice moment să le reintroducă în plen. c. Birourile permanente funcţionează şi în vacanţele parlamentare şi în cazul expirării mandatelor, respectiv al disoluţiei Parlamentului. d. Legile organice necesită majoritatea absolută din Congres. e. Dacă o propunere legislativă, sau un amendament contrazice o delegare legislativă în vigoare, Guvernul poate opri procesul. f. Ordonanţele sunt de două feluri, decrete legislative prin delegare şi decrete de lege provizorii în caz de urgenţă care trebuie supuse imediat Congresului (30 de zile la dispoziţie). g. Proiectele de lege se supun Consiliului de Miniştri înainte de trimitere în Congres. Chiar şi iniţiativele Senatului încep traseul în Congres. h. Proiectele votate în Congres se trimit la Senat. Senatul în 2 luni poate fie să pronunţe un veto (majoritate absolută), fie să amendeze legea. Congresul prin majoritate absolută poate anula vetoul Senatului, respectiv poate decide prin majoritate simplă asupra amendamentelor, ambele în termen de 2 luni. Termenul pentru Senat se reduce la 20 de zile dacă Congresul sau Guvernul cere regim de urgenţă. i. Guvernul este răspunzător în faţa Congresului, dar ambele Camere au drepturile generale cunoscute din Constituţii în relaţiile Legislativ- Executiv, cu excepţia asumării răspunderii, respectiv a moţiunii de cenzură, sau a declarării stării de necesitate şi urgenţă care aparţin doar Congresului. j. Preşedintele Guvernului (Primul-ministru) poate cere dizolvarea Camerelor. k. Indiferent de traseu, de domeniu, în final Congresul decide. a. PORTUGALIA Portugalia este o republică cu preşedintele ales direct pentru 5 ani. Sistemul de alegeri parlamentare a trecut de la cel uninominal majoritar cu un tur, la cel proporţional pe sistem Hondt la început (1911) doar în două provincii şi apoi în toată ţara prin vot preproporţional limitat (număr de voturi pe liste mai puţine decât numărul de locuri, necumulative pe aceeaşi persoană), apoi la varianta plurală (votul multiplicat al părinţilor pentru copii lor minori) pe vremea salazariană, şi în final metoda proporţională (precizată în Constituţie) prin coeficient al mediei celei mai puternice, favorabil partidelor mari, pe listă preordonată blocată. Magnitudinea fiind mică nu se petrece o prea mare dispersie a voturilor la prea multe partide. Alegerile au loc prin sufragiu universal, egal, direct şi secret şi obligator proporţional la toate structurile alese. Parlamentul unicameral se numeşte Adunarea Republicii, fiind format dintr-un număr de deputaţi cuprinşi între 180 şi 230 şi pentru un mandat de 4 sesiuni legislative (aproximativ 4 ani). Circumscipţiile sunt uninominale sau plurinominale (proporţional cu locuitorii), existând şi circumscripţia naţională, dar transformarea voturilor în locuri se face pe bază proporţională prin sistemul Hondt. Nu există candidaturi individuale. Independenţii sunt înscrişi pe listele de partide sau alianţe de partide. Unii candidaţi pot fi şi pe o listă de circumscripţie şi pe cea naţională. Nu poate fi fixat prag. Trecerea la un alt partid duce la pierderea mandatului. Indiferent de alegere deputaţii reprezintă întreaga ţară. Referiri la Uniunea europeană. Adunarea Republicii Circumscripţii 22 de circumscripţii plurinominale Sistemul de vot Sistem cu listă închisă de partid, cu reprezentare proporţională bazată pe metoda Hondt; fiecare listă trebuie să conţină atâtea nume câte locuri urmează să fie alese în circumscripţia respectivă. Alegătorii pot vota pentru o singură listă. Locurile vacante apărute între alegeri generale sunt ocupate, în ordine, de către următorii candidaţi înscrişi pe lista unui partid. Votul nu este obligatoriu. Depunerea candidaturii

44

Candidaturile sunt nominalizate de către partidele politice. Totuşi, listele depuse pot conţine numele unor persoane care nu sunt membri de partid. 2. Cât timp sunt membri ai Guvernului deputaţii nu-şi exercită mandatul. Delegarea legislativă este extrem de clar circumscrisă. Iniţativa legislativă nu poate privi chetuielile bugetare, sau restrânge veniturile statului. Materia referendumurile respinse nu poate fi materia unei legi. Parlamentul are un Comitet permanent ce funcţionează şi între sesiunile parlamentare, cu prerogative legislative extrem de restrânse, dar importante pentru cele de supraveghere şi urgenţă. a. Amendamentele nu pot atinge principiile proiectului sau o materie votată prin referendum. b. Proiectele pot suferi două lecturi, una generală şi una detaliată. c. Votul se poate face de trei ori: la lectura generală, la cea detaliată şi votul final. d. Proiectul ajunge la Comisii pentru lectura a doua, numai după prima lectură din plen şi numai dacă aşa decide Camera. Camera poate decide ca votul final să aibă loc tot în plen. e. Numai unele legi trebuie să parcurgă toate etapele din plen. f. Decretele lege (un fel de ordonanţe, dar nu cele care deleagă expres Guvernul) pot fi, la cererea a 10 deputaţi în termen de 30 de zile de la publicare, supuse Parlamentului pentru amendare sau eliminare. g. Amendarea ordonanţelor de către Parlament poate duce la supendarea totală sau parţială, până la publicarea amendamentului sau respingerea acestuia. Suspendarea se elimină dacă dezbaterea din Parlament (10 şedinţe) nu ajunge la votul final. h. Dacă validitatea unei ordonanţe este infirmată prin vot, care trebuie să aibă loc în aceeaşi sesiune cu cel puţin 15 şedinţe, materia în cauză nu mai poate fi publicată în aceeaşi sesiune. i. Discutarea decretelor-lege şi a ordonanţelor au prioritate absolută. j. Ordinea proiectelor pentru plen este stabilită de Preşedintele Adunării Republicii, conform celor stabilite prin Regulamentul Adunări, şi de Preşedintele Republicii pentru cele din sesiunile extraordinare. k. Guvernul, grupurile parlamentare, partidele parlamentare, precum şi legislativele regionale pot solicita unele proiecte de urgenţă naţională sau regională. Criteriile sunt stabilite prin Regulament. Capitolul pentru reglementarea legiferării este extrem de detaliat. GRECIA Republică parlamentară Grecia îşi alege preşedintele prin Parlament pentru o perioadă de 5 ani şi are un Parlament ales pe 4 ani, numit Camera Deputaţilor. El poate avea un număr de deputaţi cuprinşi între 200 şi 300. Alegerile sunt prin sufragiu direct, universal, secret. Dacă se eliberează mai mult de 1/5 din locuri se fac alegeri parţiale. Votul obligatoriu este prin sistem proporţional cu prag naţional de 3%. Deşi sunt aleşi în circumscripţii electorale Constituţia permite ca a 20 parte din deputaţi să fie aleşi pe o listă naţională prin care locurile sunt acordate funcţie de rezultatele partidelor la nivel naţional. Deci sistemul este dublu de listă, una de circumscripţie şi una naţională. Grecia a trecut de la votul uninominal cu un tur, la votul plurinominal prin panaşaj cu un tur (dreptul alegătorului de a-şi alcătui propria sa listă, evident din numele aflate pe listă) la votul proporţional de listă liberă în 1974. În cadrul listei alegătorul are dreptul să-şi arate preferinţa pentru unul sau doi candidaţi. Câştigă cel cu cele mai multe voturi, dacă este o listă cîştigătoare. Utilizând scrutin proporţional cu magnitudine mică (puţine locuri pe circumscripţie) Grecia şi-a adjudecat avantajele sistemul bipartizan fără să mai recurgă la eliminarea a multe procente de reprezentare din scrutinul majoritar. Parlament unicameral Mandate - 300 de mandate, desemnate prin vot direct pe o perioadă de 4 ani. Condiţii de candidatură candidaţi independenţi sau membri ai partidelor politice; susţinerea candidaturilor de cel puţin 12 alegători;

45

-

constituirea unui depozit nerambursabil de 50.000 de drahme.

Circumscripţiile electorale Teritoriul statului este împărţit în: 56 de circumscripţii electorale uni sau plurinominale pentru 288 locuri şi o circumscripţie electorală naţională plurinominală pentru 12 locuri de deputaţi (,,State Deputies''). Sistemul de vot -este utilizat sistemul de vot proporţional, cu un singur tur de scrutin în concordanţă cu metoda Hagenbach-Bischoff, cu votarea listei de partid iar în cadrul fiecărei liste votul preferenţial. Resturile rămase după distribuire sunt alocate în 13 districte electorale principale după acelaşi sistem. Orice supliment la resturile rămase este alocat la nivel naţional prin intermediul câtului electoral - vot majoritar în câteva circumscripţii, pentru alocarea resturilor rămase la nivel naţional şi majoritatea simplă în 6 circumscripţii electorale uninominale. Partidele care şi-au desemnat candidaţi în cel puţin 3/4 din circumscripţiile electorale ale ţării şi obţin minim 3% din voturi au asigurate unul până la trei locuri. - cei 12 deputaţii aleşi la nivelul circumscripţiei naţionale (,,State Deputies'') sunt nominalizaţi de partidele politice mai importante şi sunt aleşi pe baza unei liste de partid conform sistemului reprezentării proporţionale Pragul electoral la nivel naţional este de 3%. 2. a. b. c. d. e. f. g. h. Cvorumul este de ¼, dar votul acestora trebuie să fie majoritar absolut. Deşi există comisii permanente, Parlamentul se împarte pe 2 secţiuni fiecare arondându-şi diverse ministere, a căror decizie se ia cu majoritatea absolută a 2/5. Pentru unele legi importante ca şi pentru controlul exercitat asupra Guvernului totuşi este necesar votul din ansamblul Camerei. Toate regulile privind Camera sunt valabile în Secţiuni. Între sesiuni poate lucra o Secţiune exact ca şi Camera exceptând cazurile când este necesar ansamblul Camerei. Secţiunile primesc proiectele de lege şi au dreptul cu votul majorităţii absolute să respingă obiecţiile ansamblului Camerei. Guvernul poate decide ca un anumit proiect considerat important să fie trimis ansamblului Camerei. Ansamblul poate solicita prin votul majorităţii absolute a deputaţilor ca un proiect să treacă de la o Secţiune la Plen. Amendamentele nu pot fi făcute decât dacă au fost depuse la comisia competentă până în ajunul discutării, cu excepţia celor acceptate de Guvern. Proiectele trec printr-o singură lectură urmând în ordine discuţia de principiu, votul pe articole şi votul pe ansamblu. În mod excepţional se pot decide două lecturi dar numai în şedinţe diferite, la interval de cel puţin 2 zile, caz în care prima citire înseamnă discuţia de principiu şi votul pe articole, iar a doua votul pe articole şi votul final. Dacă sunt adoptate amendamente, votul final poate avea loc numai după 24 de ore. GERMANIA Germania este republică parlamentară, un stat federal. Preşedintele este ales pentru 5 ani indirect de Convenţia Federală care este formată din Camera Reprezentanţilor şi dintr-un număr egal de electori desemnaţi de Parlamentele statale prin reprezentare proporţională. Parlamentul bicameral este ales şi are mandat de 4 ani. Camera Reprezentaţilor format din 656 de deputaţi (Bundestag) de pe tot teritoriul Germaniei este aleasă prin scrutin general, direct, liber, egal şi secret. Senatul (Bundesrat) este format din cel puţin 3 delegaţii ai Guvernelor federale (între 3 şi 6 delegaţi). Guvernele Statele numesc şi revocă senatorii. Statele au acest număr de voturi, dar votul lor nu poate fi

I.

46

decât unul de bloc (la fel) şi exercitat numai de cei prezenţi sau supleanţii lor. Preşedintele Senatului se alege numai pentru 1 an. De la modul de scrutin majoritar uninominal cu două tururi Germania a trecut în 1919 la deputaţi la modul de scrutin proporţional de listă, pentru a adopta în 1946 unul mixt de compensare, cu prag de 5% la nivel naţional sau trei locuri prin partea de scrutin uninominal. O parte din locuri ½ se atribuie în circumscripţii uninominale, iar celelalte locuri la nivel de stat, pe listă de partide funcţie de numărul total de voturi la nivel naţional. Chiar dacă un partid la nivel de Land nu are voturi suficiente pentru cele obţinute prin votul uninomina majoritarl, adică la nivel naţional are mai puţine voturi decât cele necesare pentru cele obţinute prin scutin majoritar, locurile astfel obţinute se păstrează, mărindu-se numărul de deputaţi. Alegătorul are deci două voturi. Camera Reprezentaţilor Mandate - 669 de mandate, desemnate prin vot direct pe o perioadă de 4 ani (pentru Bundestag). Condiţii de candidatură candidaţi independenţi sau membri ai partidelor politice; susţinerea candidaturilor de cel puţin 200 alegători din aceeaşi circumscripţie electorală pentru candidaţii independenţi şi pentru candidaţii partidelor politice care nu au cel puţin 5 locuri în Bundestag;

Alegerea Bundestagului Circumscripţiile electorale Teritoriul statului este împărţit în: 328 de circumscripţii electorale uninominale şi 16 circumscripţii electorale plurinominale corespunzătoare landurilor. Sistemul de vot Este utilizat un sistem mixt (reprezentare proporţională şi sistem majoritar). Se mai numeşte şi sistemul buletinului dublu. Fiecare alegător are două voturi. Cu un vot, desemnează, pe baza scrutinului uninominal majoritar un deputat în circumscripţia sa iar cu celălalt vot se pronunţă conform scrutinului reprezentării proporţionale pentru alegerea unui partid. Fiecare alegător votează de două ori, pe baza unui buletin unic împărţit în două: prima parte cuprinde numele candidaţilor din circumscripţia de scrutin uninominal (sunt menţionaţi candidaţii, câte unul, propuşi de fiecare partid) iar a doua, listele prezentate de fiecare partid la nivel local (la nivelul landurilor). Cele două voturi fac obiectul a două aprecieri distincte. Astfel că, la sfârşitul scrutinului evaluarea voturilor se va face, pentru prima parte, după regulile scrutinului majoritar unipersonal într-un singur tur iar pentru cea de-a doua parte după regulile de reprezentare proporţională. Primul vot serveşte deci numai la desemnarea alesului din circumscripţiile de scrutin majoritar. Jumătate din mandatele stabilite pentru fiecare land (328 locuri) se distribuie după regulile scrutinului majoritar unipersonal într-un singur tur iar cealaltă jumătate se determină în raport cu procentul obţinut prin reprezentarea proporţională decurgând din votarea listelor. Dacă se întâmplă ca numărul mandatelor obţinute în circumscripţiile de scrutin majoritar să fie mai mare ca cel rezultat din aplicarea reprezentării proporţionale, diferenţa respectivă nu se anulează, ci cu valoarea ei, se suplimentează numărul deputaţilor din Bundestag. Pentru a avea drept la reprezentare, un partid trebuie să obţină 5% din voturile secundare la nivel naţional sau cel puţin 3 locuri pe circumscripţie

47

Senat Condiţii de candidatură candidaţi independenţi sau membri ai partidelor politice; susţinerea candidaturilor de cel puţin 200 alegători din aceeaşi circumscripţie electorală pentru candidaţii independenţi şi pentru candidaţii partidelor politice care nu au cel puţin 5 locuri în Bundestag;

Alegerea Bundesratului - 69 de mandate, numiţi de Landuri (pentru Bundesrat) Circumscripţiile electorale Teritoriul statului este împărţit în: 16 circumscripţii electorale plurinominale (cu 3 până la 6 locuri fiecare) corespunzătoare landurilor. Sistemul de vot Membrii Bundesratului sunt numiţi de către land în funcţie de compoziţia fiecărui land. Astfel, fiecare land are o reprezentare în funcţie de populaţia sa, dar nu strict proporţională fiindcă numărul de membri pentru fiecare land variază între 3 şi 6. Se poate observa că landurile mai puţin populate sunt suprareprezentate. Această adunare dispune de putere mai mică decât Bundestagul, dar are dreptul de blocare temporară a legilor, cu o majoritate de 2/3. 2. Legislaţie este de domeniul fiecărui stat, dar Constituţia fixează cu precizie domeniul legislaţiei federale, intersectările ei cu cea a statelor. Constituţia fixează unele comisii importante şi rolul lor numai din Cameră. Cele pentru Senat se stabilesc prin Regulament. a. Comitele mixte sunt formate din 2/3 din deputaţi şi 1/3 din senatori, după regulile elaborate de Camera Reprezentaţilor şi aprobate de Senat. b. Camera Reprezentaţilor poate să-şi retragă încrederea în Cancelar numai alegând (24 ore) imediat un succesor. c. Sunt fixate cu exactitate domeniile legislaţiei federale. d. Proiectele (“legile Guvernului”) Guvernului se introduc la Senat. Termenul de pronunţare este de 6 săptămâni (sau 9 pentru proiecte foarte mari), sau 3 săptămâni pentru cele urgente. Guvernul poate cere transmiterea lor si Camerei Reprezentaţilor, înaintea votului Senatului pentru cele foarte urgente. e. Proiectele (“legile Senatului”) Senatului merg la Guvern care după 6 săpămâni (şi aici sunt diferite perioade funcţie de lege, sau urgenţă asemănătoare cu cele de la punctul d.) o trece Camerei cu opinia sa. Decizia finală o ia Camera căreia nu i se fixează termen ci doar se specifică “un timp adecvat”. f. Proiectele federale se introduc numai la Camera Reprezentaţilor indiferent dacă provin de la Guvern, Senat sau Camera Reprezentaţilor, cea care are puterea de legiferare federală. g. Proiectele votate la Cameră merg la Senat, care în trei săptămâni poate sau nu solicita opinia unei comisii mixte Cameră – Senat, ia o decizie şi o retransmite Camerei. În cazul legilor care necesită votul Senatului, Camera şi Guverul pot cere la rândul lor supunerea legii unui comitet mixt, care dacă adoptă amendamente este necesar încă un vot final al Camerei. h. Legile care necesită votul Senatului parcurg etapele de la punctul g sau nu dar în timp rezonabil necesită decizia acestuia. i. Senatul poate cere, în două săptămâni, după ce a parcurs procesele de la punctul g. pentru legile care nu cer acceptul Senatului o nouă examinare, dar tot votul Camerei este decisiv cu o majoritate mai mare.

48

j. Se prevăd termene clare pentru cazurile de urgenţă şi competenţele legislative ale celor două Camere
precum şi ale statelor federale.

k. Ordonanţele Guvernului stabilite prin lege de delegare nu se supun decât Senatului şi numai în materii
precis specificate (transporturi, telecomunicaţii, domeniile statelor, etc.). Preşedintele poate declara stare de urgenţă legislativă, la cererea Guvernului, şi cu asentimentul Senatului, când Camera respinge o asumare a responsabilităţii Cancelarului pentru un proiect, caz în care Camera nu este dizolvată. Dacă Camera din nou respinge proiectul, sau o adopă cu modificări inacceptabile pentru Guvern sau nu ia poziţie în 4 săptămâni, proiectul devine lege cu aprobarea Senatului. În mandatul unui Cancelar, acest procedeu valabil pentru toate proiectele respinse de Cameră pe perioada stării de urgenţă legislativă (pentru 6 luni), se poate aplica o singură dată. NORVEGIA Norvegia este o monarhie ereditară limitată, un regat democratic. Alegerile au loc în septembrie la fiecare 4 ani. Parlamentul (Storting) este format din 165 de deputaţi. 157 reprezintă circumscripţiile, fiecare având fixat numărul de deputaţi, iar 8 locuri se ocupă funcţie de numărul total de voturi a fiecărui partid pentru întregul regat, pentru mărirea la maximum a proporţionalităţii. Alegerile se organizează separat în fiecare circumscripţie. Alegerile se fac prin vot universal, direct, secret prin metoda proporţională a celei mai puternice medii (variantă a scrutinului proporţional prin divizori şi anume, 1.4, 3, 5, 7,…., adică metoda ce favorizează partidele mari şi mijlocii). Scrutinul este de listă de partide, alianţele fiind interzise. Particularitea scrutinului este faptul că se votează o listă numită preordonată neblocată, adică alegătorii pot modifica ordinea de pe listă, dar cei care nu o fac au votul valabil. Pragul este de 4% pentru numărul de voturi pe întregul regat. Acest tip de scrutin a înlocuit scrutinul uninominal cu două tururi practicat până în 1919. Separarea în două Camere are loc la prima şedinţă a Stortingului şi anume în : Camera permanentă ¼ din deputaţi (Lagting) şi Camera generală ¾ din deputaţi (Odelsting). Fiecare Cameră lucrează separat cu propria conducere, dar sunt multe şedinţe comune. Parlament (Storting) bicameral: Camera permanentă (Lagting) şi Camera generală (Odelsting) Specificitea este alegerea în acelaşi timp a membrilor ambelor Camere. Circumscripţii 19 circumscripţii plurinominale (de la 4 la 15 locuri), corespunzătoare celor 19 regiuni ale Norvegiei. Sistem de vot Listă de partide, cu distribuirea proporţională a locurilor, conform modificărilor metodei St.Lague, variantă a scrutinului proporţional prin divizori şi anume, 1.4, 3, 5, 7…. Scrutinul este de listă de partide, alianţele fiind interzise. Particularitea scrutinului este faptul că se votează o listă numită preordonată neblocată, adică alegătorii pot modifica ordinea de pe listă, dar cei care nu o fac au votul valabil. Pragul este de 4% pentru numărul de voturi pe întregul regat. Locurile rămase libere între alegerile generale sunt ocupate de suplinitori aleşi concomitent ca membri titulari. Votarea nu este obligatorie. Desemnarea candidaţilor - Candidaturi independente sau de partid - Nominalizare simultană în cât mai multe circumscripţii posibile 2. a. Proiectele de legi se depun la Camera Generală (CG). b. Ele trec apoi la Camera Permanantă (CP) care o aprobă, o respinge sau o returnează CG cu observaţii. c. CG fie acceptă observaţiile CP, fie o retrimite la CP. d. Se pot efectua două runde de astfel de trimiteri între cele două Camere, după care legea este votată în şedinţă comună cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor. e. Între fiecare rundă trebuie să fie cel puţin 3 zile. Legea devine efectivă numai prin semnătura regală. Regele are dreptul să refuze semnarea şi legea nu mai poate fi supusă regelui de acelaşi Parlament. Dacă următorul Parlament trece legea fără modificări, regele este obligat s-o semneze.

49

OLANDA Olanda este o monarhie ereditară. Parlamentul este bicameral, ales pentru 4 ani şi anume Prima Camera (75 membrii) şi Camera Secundară (150 membrii). Durata mandatului Primei Camere poate fi schimbată cel mult până la 5 ani dacă prin Act al Parlamentului durata Consiliilor provinciilor este modificată. Parlamentarii ambelor Camere sunt aleşi prin vot proporţional, secret. Membrii Camerei Secunde se aleg prin vot direct, general. Membrii Primei Camerei se aleg dintre membrii Consiliilor Provinciilor. Olanda a trecut de la votul uninominal cu două tururi la votul proporţional în 1917. Modul de scrutin în vigoare este sistemul proporţional prin coeficient, al celei mai puternice medii, prin listă preoordantă neblocată, favorabil partidelor mari. Camera Superioară (Camera Secundă)

Circumscripţii
18 cricumscripţii plurinominale (districte)

Sistem de vot
Listă de partide cu reprezentare proporţională. Locurile sunt distribuite la nivel naţional pe liste diferite sau grupuri de liste, care au obţinut cel puţin 0,67 la sută din voturile la scară naţională, fiecăruia fiindu-i acordate atâtea locuri câte voturi pentru candidaţii lor reprezintă multiplul unei cote naţionale prestabilite (totalul voturilor validate în ţară împărţite la numărul locurilor – 150 locuri ce urmează a fi ocupate).. In cadrul fiecărei liste, locurile sunt apoi alocate candidaţilor, conform ordinii în care aceştia sunt înscrişi pe liste. Locurile rămase neocupate după această primă distribuire sunt apoi repartizate conform metodei Hondt, prin coeficient a mediei celei mai mari (locurile rămase sunt atribuite listelor cu cea mai mare medie a raportului voturi/locuri). Locurile rămase libere între alegerile generale sunt alocate candidaţilor “următori pe lista” aceluiaşi partid, căruia îi revenea anterior locul respectiv. Votarea nu este obligatorie.

Desemnarea candidaţilor
- listele de candidaţi trebuie să fie susţinute de cel puţin 25 electori în fiecare district. Cele 25 persoane nominalizate îşi pot stabili un reprezentant care este împuternicit să alăture lista lor celorlalte liste, la nivel naţional, care va alcătui ulterior un grup de liste. - depunerea unei sume de 1000 guldeni pentru listele partidelor deja reprezentate în Camera Inferioară. Acest depozit nu este rambursat dacă numărul voturilor obţinute de către grupurile politice nu atinge 75 la sută din pragul electoral aplicabil. Camera Inferioară (Prima Cameră) Circumscripţii 12 Consilii Provinciale. Sistem de vot Sistem de vot indirect. Sistemul listelor de partid, cu locurile distribuite proporţional cu membrii celei de a doua Camere. Locurile rămase necompletate între alegerile generale sunt ocupate de “următorii pe lista” aceluiaşi partid. 2. Şedinţele comune sunt prezidate de Preşedintele Primei Camere. Camerele lucreză separat sau în şedinţă comună când se consideră că se formează o entitate unică. Fiecare domeniu al legislaţiei are fixat traseul prin Parlament. În special în cazul veniturile şi cheltuielile statului, dar şi în multe alte domenii Guvernul este direct implicat în alcătuirea legislaţiei. a. Proiectele se trimit la Camera Secundară sau la Camerele reunite. b. Proiectele care nu trec de Camera secundară sau de Camerele reunite pot fi amendate de parlamentari la propunerea Guvernului (inclusiv un membru) sau a lor proprie. c. Proiectele votate de Camera Secundară precum şi proiectele formulate de ea se trimit la Prima Cameră, care trebuie imediat să parcurgă etapele de lucru. Camera Secundară poate trimite membri să apere proiectul în Prima Cameră. d. Proiectul devine lege numai prin votul Parlamentului şi ratificarea regelui. e. Impozitele şi taxele pot fi modificate numai prin lege.

50

RUSIA Rusia este un stat federal (prezidenţial) republican. Preşedintele aste ales prin vot direct, universal, egal şi secret pentru 4 ani. Parlamentul numit Adunarea federală şi este format din două Camere: Consiliul Federaţiei şi Duma de stat. Consiliul Federaţiei este compus din câte doi membri ai fiecărui Stat compunând federaţia Rusă, unul reprezentând organul reprezentativ, iar celălat organul executiv al statului. Duma este formată din 450 de deputaţi cu mandat de 4 ani aleşi direct. Modul de scrutin a fost proporţional din 1917 şi din 1990 majoritar (uninominal cu două tururi), pentru a deveni din 1993 mixt şi anume: 225 de deputaţi sunt aleşi pe listă naţională, iar 225 în circumscripţii uninominale prin scrutin uninominal cu un tur fără nici o compensare. Duma de Stat Circumscripţii - 225 circumscripţii uninominale - 1 circumscripţie plurinonminală (225 locuri)

Sistem de vot
Alegerile directe au loc conform sistemul de vot mixt: - 225 deputaţi sunt aleşi cu majoritate simplă în circumscripţiile electorale uninominale; - 225 deputaţi sunt selectaţi pe baza listelor de partid, proporţional cu reprezentarea pe ţară, considerată ca o singură circumscripţie naţională, folosindu-se coeficientul simplu şi resturile cele mai mari pentru distribuirea locurilor rămase. Numai listele federale, reprezentând cel puţin 5 la sută din votul popular, sunt luate în considerare în procesul alocării. Un rezultat de 25 la sută din voturi este necesar pentru ca scrutinul să fie validat. - Astfel, fiecare alegător votează două buletine de vot. - Locurile libere rămase între alegerile generale sunt completate fie prin alegeri secundare (sistem majoritar), fie prin candidaţii “următori pe listă” ai aceleiaşi liste de partid ( sistemul reprezentării proporţionale). Votarea nu este obligatorie.

Desemnarea candidaţilor
- Nominalizarea de către grupuri de electori sau de către asociaţii electorale-blocuri pentru candidaţii circumscripţiilor uninominale. Cel puţin 1 la sută din electoratul cu drept de vot trebuie să susţină fiecare candidat al majorităţii în circumscripţiile uninominale desemnate. - Candidaţii de pe listele de partid sunt nominalizaţi prin vot secret, în cadrul întâlnirilor electorale ale asociaţiilor/blocuri, fiecare listă fiind limitată la 270 candidaţi - Pentru ca lista federală să fie înregistrată, candidaţii necesită cel puţin 200 000 semnături din partea alegătorilor. - Inregistrarea listei federale a candidaţilor necesită cel puţin 200 000 semnături. Sovietul Federaţiei Circumscripţii 89 circumscripţii plurinominale (2 locuri) corespunzătoare membrilor respectivi (unităţi teritoriale federale ) ai Federaţiei Ruse. In fiecare sunt numiţi 2 membri de către legislativul şi exercutivul republicii sau regiunii respective. 2. Şedinţele Camerelor sunt separate, şi reunite pentru ascultarea mesajelor. Domeniile fiecărei Camere sunt fixate riguros de Constituţie. În domeniile Consiliului Federaţiei proiectele trec obligatoriu prin această Cameră. a. Proiectele se depun la Dumă cea care adoptă legile federale. b. În 5 zile se trimit Consiliului Federaţiei. CF o supune la vot sau dacă CF nu ia nici o decizie în 14 zile legea este adoptată. c. Respingerea proiectului de către CF se mediază printr-o comisie de conciliere după care se trimite la Dumă. d. O nouă lectură şi un nou vot al Dumei devine definitiv. e. În cazul legilor federale privind bugetul, impozitele, taxele, orice reglementare financiară, tratatele, pacea, războiul şi frontierele Consiliul Federaţiei trebuie obligator să le exemineze după adaptarea de către Dumă. f. Legile respinse de Preşedinte trec prin votul reunit al Parlamentului.

51

AUSTRIA Stat federal, Austria este o republică ce-şi alege preşedintele federal direct pentru 6 ani. Puterea legislativă este reprezentată de Casei Reprezentanţilor împreună cu Senatul. Casa Reprezentaţilor se alege pentru 4 ani, pe principiul reprezentării proporţionale prin vot direct, egal, general şi direct. În unele state ale federaţiei votul este obligator. Acest tip de alegere înlocuieşte, din 1919, cel uninominal cu două tururi, devenind unul proporţională cu listă preordonată neblocată. În Senat sunt reprezentate Statele Federaţiei proporţional cu numărul locuitorilor. Statele mari au 12 senatori, dar şi cele mai mici au cel puţin 3 senatori. Fiecare senator are un supleant. Senatorii şi supleanţii sunt aleşi de Parlamentele din fiecare stat în acord cu principiul reprezentării proporţionale dar partidul cu al doilea număr de mandate (sau în cazul egalităţii de mandate, al numărului de voturi) trebuie să aibă cel puţin un senator. Deşi aleşi de parlamentele Statelor senatorii nu sunt responsabili în faţa acestora. Preşedintele Senatului devine la fiecare 6 luni reprezentatul altui Stat. Împreună Casa Reprezentanţilor şi Senatul formează Adunarea Federală printre altele pentru declararea războiului şi mesajele Preşedintelui Federaţiei. În Adunarea Federală se aplică regulile din Casa Reprezentanţilor. Parlamentele Statale se aleg şi ele prin vot direct, proporţional. Toate alegerile sunt validate de Curtea Constituţională. Între sesiuni Casa Reprezentanţilor poate desemna comitete care să-I continue munca şi poate hotărî în orice moment auto-dizolvarea. Casa Reprezentanţilor lucrează pe baza unei legi federale speciale. Preşedintele Casei poate delega membrii ai staffului să ajute partidele parlamentare să-şi îndeplinesacă datoriile parlamentare Consiliul Naţional Circumscripţii electorale 9 circumscripţii electorale plurinominale corespunzând fiecărui Land; locurile repartizate fiecăruia justificate prin alegerea populaţiei. Provinciile sunt împărţite în 43 de regiuni distincte.

Sistemul de vot
Sistemul listelor deschise cu reprezentare proporţională în conformitate cu metoda Hagenbach – Bischoff (coeficient) şi votul preferenţial. Locurile rămase sunt distribuite conform metodei lui Hondt şi anume regula celor mai mari resturi, aplicată fiecărui partid care are un surplus de voturi; 4% pragul pentru partidele care au câştigat reprezentarea. Locurile vacante apărute între alegerile generale sunt completate de către următorul candidat pe lista partidului. Votarea nu este obligatorie.

Desemnarea candidaţilor:
nominalizarea de către partidul politic suportul a trei dintre foştii membrii ai Consiliului Naţional sau suportul a 200 până la 500 de electori. Un depozit echivalând aproximativ 430 de dolari americani plătiţi de fiecare partid, nerambursabili. Numărul candidaţilor poate fi indicat de fiecare partid, dar nu poate să depăşească de două ori numărul locurilor eligibile.

Senatul Circumscripţii
9 circumscripţii electorale plurinominale

Sistemul de votare
Locurile sunt împărţite între partide fiind în concordanţă cu locurile pe care le-au avut în adunările provinciale care sunt determinate în baza reprezentării proporţionale. Locurile vacante apărute între alegerile generale sunt completate prin alternanţă de membrii aleşi în acelaţi timp cu membrii titulari.

Desemnarea candidaţilor
Nu se aplică. 2. a. Proiectele de lege se depun numai la Casa Reprezentanţilor. Senatul poate depune propuneri numai prin intermediul Guvernului Federal.

52

Legea votată de Casa Reprezentanţilor se trimite la Senat. Dacă Senatul o acceptă devine lege. Dacă Senatul are obiecţii în termen de 8 săptămâni trebuie să le trimită CR şi informează şi Cancelarul Federal. d. Dacă CR consideră obiecţiile Senatului neîntemeiate legea se publică şi întră în funcţie. e. Senatul nu poate avea obiecţii la următoarele legi: Regulamentul CR, autodizolvarea CR, Bugetul, taxele şi impozitele federale, dispoziţiile cu privire la proprietatea federală, tratate. Până la votarea noului buget nu pot fi modificate, taxe sau impozite. Toate organele de lucru obişnuite (comisii, grupuri, etc) privesc numai CR, cea care controlează Guvernul Federal. b. c. BELGIA Belgia este un regat şi un stat federal format din comunităţi şi regiuni. Parlamentul federal bicameral reprezintă naţiunea şi nu doar cei care-i aleg membrii. Camera Reprezentaţilor formată din 150 de deputaţi (având o indemnizaţie anuală de 12.000 de franci), cu durata mandatului de 4 ani, se alege prin scrutin proporţional, general, direct, obligator şi secret. Modul de scrutin este proporţional prin divizor federal (raportul dintre populaţie şi 150 stabileşte numărul de mandate dintr-o circumscripţie), dar regele determină numărul de locuri pentru fiecare circumscripţie pe baza recensămintelor la 10 ani, diferenţa de locuri revenind circumscripţiilor având populaţia cel mai slab reprezentată chiar şi prin scrutinul proporţional, al mediei celei mai puternice utilizat ce favorizează partidele mari. Senatul ales pentru 4 ani are 71 de senatori din care: #"A. 25 aleşi de colegiul electoral flamand; B. 10 desemnaţi de Consiliul Comunităţii Flamande dintre ei; C. 6 desemnaţi de către senatorii aleşi la A. şi B.; #"D. 15 aleşi de colegiul electoral francez; E. 10 desemnaţi de Consiliul Comunităţii Franceze dintre ei; F. 4 desemnaţi de senatorii aleşi la D. şi E. ; #"G.1 desemnat de Consiliul Comunităţii germane dintre ei; Cel puţin un senator flamand şi 6 senatori francezi trebuie să aibă domiciliul în capitala Bruxelle. Locurile se repartizează în sânul comunităţilor lingvistice funcţie de rezultatele obţinute de aleşii (A. şi D.) prin metoda proporţională de listă, prin vot secret şi obligatoriu, astfel: $" pentru senatorii de la B. şi E. se iau în considerare numai listele pentru care cel puţin un senator a fost ales din cei de la A. şi D.şi dacă un număr suficient din cei aleşi pe aceste liste ocupă locuri în Consiliile respective; $" pentru senatorii de la C. şi F. sunt luate în considerare numai listele pe care cel puţin un senator de pe listele A. D. a fost ales. Copii regelui, descendenţii belgieni ai ramurii familiale chemaţi să domnească sunt senatori de drept fără drept de vot şi fără să conteze la cvorum. Orice şedinţă a Senatului ţinută în afara sesiunii Camerei este nulă. Belgia, ţară europeană care a îmbrăţişat prima scrutinul proporţional, a utilizat din 1893, când a generalizat scrutinul masculin, până în 1919, votul plural şi obligatoriu în numele competenţei date de poziţie şi avere pe baza scrutinului plurinominal cu două tururi, dar din 1899 până în 1919 cel proporţional prin metoda Hondt cu coeficient Imperiali, favorabil partidelor mari. Din 1919, coeficientul utilizat este cel simplu. Locurile rămase se distribuie plecând de la resturi, utilizând sistemul Hondt. Lista este preordonată neblocată. Camera reprezentanţilor Circumscripţii electorale 20 circumscripţii electorale plurinominale Sistemul de vot Sistemul listelor de partid, cu reprezentare proporţională în concordanţă cu metoda Hondt; locurile rămase sunt distribuite la nivelul provinciilor plecând de la resturi. Voturile separate nu sunt acceptate, dar votul preferenţial cu respectarea aceleiaşi liste este posibil (adică lista este preordonată neblocată, dar nu liberă). Locurile vacante apărute între alegerile generale sunt completate de către un înlocuitor ales în acelaşi timp cu membrii titulari. Votarea este obligatorie; orice absenţă nejustificată este pedepsită. Desemnarea candidaţilor - suportul a 200 până la 500 de electori sau suportul a trei dintre foştii membrii ai Parlamentului.

53

Senatul Circumscripţii electorale
3 circumscripţii electorale (Flandra, Valonia, Brussels) şi două colegii electorale (Francez şi Flamand). Trei comunităţi : franceză, flamandă şi germană.

Sistemul de vot
Sistemul listelor de partid, cu reprezentare proporţională în concordanţă cu metoda Hondt pentru alegerea directă a senatorilor. 40 de sentori, 25 aleşi de colegiul electoral flamand şi 15 de cel francez. Voturile separate nu sunt acceptate, dar votul preferenţial este posibil cu respectarea aceleiaşi liste. #"A. 25 aleşi de colegiul electoral flamand; B. 10 desemnaţi de Consiliul Comunităţii Flamande dintre ei; C. 6 desemnaţi de către senatorii aleşi la A. şi B.; #"D. 15 aleşi de colegiul electoral francez; E. 10 desemnaţi de Consiliul Comunităţii Franceze dintre ei; F. 4 desemnaţi de senatorii aleşi la D. şi E. ; #"G.1 desemnat de Consiliul Comunităţii germane dintre ei; Cel puţin un senator flamand şi 6 senatori francezi trebuie să aibă domiciliul în capitala Bruxelle. Locurile se repartizează în sânul comunităţilor lingvistice funcţie de rezultatele obţinute de aleşii (A. şi D.) prin metoda proporţională de listă, prin vot secret şi obligatoriu, astfel: $" pentru senatorii de la B. şi E. se iau în considerare numai listele pentru care cel puţin un senator a fost ales din cei de la A. şi D.şi dacă un număr suficient din cei aleşi pe aceste liste ocupă locuri în Consiliile respective; $" pentru senatorii de la C. şi F. sunt luate în considerare numai listele pe care cel puţin un senator de pe listele A. D. a fost ales. Locurile vacante apărute între alegerile generale sunt completate de către un înlocuitor ales în acelaşi timp cu membrii titulari în cazul alegerilor directe a Senatorilor. Locurile vacante ale Comisiei sau ale Senatorilor necooptaţi sunt ocupate de către cei noi desemnaţi. Votarea este obligatorie; orice absenţă nejustificată este pedepsită.

Desemnarea candidaţilor
Suportul a 5000 de electori sau a doi foşti membrii ai Parlamentului. 2. Cu excepţia naturalizărilor, a responabilităţilor civile şi penale ale miniştrilor, bugetul (mai puţin bugetul Senatului) şi conturile statului, contingentul armatei pentru care decizia legislativă aparţine Camerei şi Regelui. Puterea legislativă aparţine Camerei, Senatului şi Regelui. Regele nu poate dizolva Camera Reprezentaţilor decât dacă aceasta a respins o moţiune de încredere în Guvern, respectiv a votat o moţiune de cenzură şi nu numeşte un Prim-ministru în trei zile. a. Toate deciziile se iau cu votul majorităţii absolute a membrilor fiecărei Camere. b. Votul final este întotdeauna prin apel nominal. c. Proiectele cu privire la tratate, regiuni, drepturi civile, Constituţie, etc, pun Camerele pe picior de egalitate. d. Clasificarea proiectelor este extrem de clară în Constituţie, fiecare având alt parcurs. e. Majoritatea proiectelor ordinare se depun întâi la Cameră, chiar şi cele iniţiate de Senat (numai că în acest caz Camera are termen de 60 de zile, având dreptul de respingere ceea ce Senatul nu are la un proiect trecut de Cameră). f. La cererea a cel puţin 15 senatori, proiectul transmis la Senat de la Cameră, poate fi, în termen de 60 de zile, amendat sau acceptat ca atare. g. Dacă Camera amendează la rândul ei proiectul după Senat parcursul de repetă doar că termenul Senatului se reduce la 15 zile. h. Întotdeauna Camera are ultimul cuvânt. i. La cererea Guvernului termenele pentru Senat se reduc la 30 respectiv 7 zile. j. În cazurile de dezacord dintre Camere o comisie paritară reglează conflictele, inclusiv prelungind temenele prevăzute pentru ambele Camere în diversele proceduri legislative.

ANGLIA
Fără să aibă propriu-zis o Constituţie scrisă, o seamă de materiale sunt compilate pentru a forma regulile de bază din Marea Britanie.

54

Marea Britanie este un regat şi o democraţie parlamentară. Parlamentul are trei piloni: Regina, Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. În general mandatul maxim al Camerei Comunelor este de 5 ani, dar în practică este mai scurt. Dacă la început exista scrutinul majoritar plurinominal cu liste libere (2 locuri), între 1867 şi 1884 a fost adoptat în 12 circumscripţii scrutinul cu votul limitat (2 voturi pentru 3 locuri), iar din 1884 până în 1948 funcţiona scrutinul majoritar uninominal plural unii alegători având mai multe voturi datorită averii lor. Acum, alegerile se fac prin scrutin secret majoritar uninominal cu un tur în 659 de circumscripţii. Se specifică că membrii Parlamentului britanic reprezintă circumscripţiile unde au fost votaţi, reprezentându-i şi pe cei care nu i-au votat. Sunt referiri la Uniunea europeană.

Camera Comunelor Circumscripţii electorale
659 locuri -529 pentru Anglia - 72 pentru Scoţia - 40 pentru Wales - 18 pentru Irlanda de Nord Sistemul de vot Votul majoritar simplu direct. Locurile vacante apărute între alegerile generale sunt ocupate prin intermediul alegerilor. Votarea nu este obligatorie.

Desemnarea candidaţilor
Lista trebuie susţinută de cel puţin 10 electori. Un depozit de 500 de dolari, rambursabili dacă candidatul obţine cel puţin 5% din totalul voturilor. Camera Lorzilor Circumscripţii electorale Nu se aplică. Mandate ereditare. Sistemul de vot : mandate ereditare Locurile vacante ale episcopilor sunt ocupate de către următorul senior diocezan episcop şi locurile Lorzilor de Apel sun ocupate prin numire.Alţi membrii ai Camerei Lorzilor sun făcuţi prin numire. Desemnarea Candidaţilor Nu se aplică. Mandate ereditare. 2. Guvernul este responsabil în faţa poporului prin intermediul Camerei Comunelor, iar Camera Lorzilor, nealeasă, fără să fie rivala primei Camere este una de discuţii, propuneri şi revizuire, cu limitări bine definite prin lege, a propunerilor acesteia. Numai Camera poate acorda vot de neîncredere Guvernului. Partidul de opoziţie parlamentar primeşte anual pentru fiecare loc 2.550 pounds, plus 5,10 pounds pentru fiecare 200 de voturi. Membrii Guvernului sunt parlamentari, Lordul Cancelar fiind obligator din Camera Lorzilor, dar nu şi Primul-Ministru. a. Membrii Guvernului şi liderii opoziţiei stau faţă în faţă în primele rânduri din Camera Comunelor. b. Speakerul poate opri dezbaterile fără motivare, precum şi să voteze fără explicaţii în caz de balotaj. c. Parlamentarul direct interesat material într-o lege trebuie s-o declare imediat şi nu poate vota. d. Parlamentul propune legi legate de politica publică, sau privată, iar Guvernul aşa numitele Foi albe. Guvernul emite şi aşa numitele Foi verzi ce pot fi comentate de public. e. Propunerile se depun la Camera Comunelor pentru prima lectură fără dezbatere. Dezbaterea generală se face la citirea a doua. Înainte de a treia citirea a proiectul în plen pe baza raportului comisiei, are loc dezbaterea articol de articol din comisie. Urmează votul. f. Teoretic proiectul astfel votat trebuie aprobat de Camera Lorzilor, respectiv de Regină, dar este o formalitate. g. Comisiile nu sunt permanente, dar de regulă funcţionează pe tot mandatul.

55

DANEMARCA Danemarca este o monarhie constituţională. Puterea legislativă aparţine Regelui şi Parlamentului. Aceste este unicameral, cu mandat de 4 ani, având nu mai mult de 179 membrii cu câte două locuri rezervate pentru alegerile din insulele Faeroe şi Greenland. Parlamentarii sunt aleşi prin vot general, direct, obligator proporţional cu sau fără circumscripţii uninominale. Se aleg şi supleanţi. Validarea se face chiar de către Parlament. Din 1915 votul este obligator. Danemarca a trecut în 1855, la propunerea ministrului de finanţe Andrae, de la scrutinul majoritar uninominal cu un tur, la un scrutin proporţional pentru o parte din membrii Rigsraadului, scrutin ce combina partea proporţională cu candidaturile individuale, tehnică apărată de matematicianul englez Hare, numit vot unic transferabil. Din 1915 trece la sistemul proporţional pentru toţi parlamentarii. Şi anume sistemul prin divizori Sainte-Lagüe modificaţi, divizorii fiind 1.4, 3, 5, ….favorabil partidelor mari şi mijlocii.

CAMERA
Folketinget

Circumscripţii electorale
17 circumscripţii cu mai multe locuri, subdivizate în 103 districte nominale.

Sistemul de vot
Alegerea directă. Sistemul reprezentării proporţionale conform cu versiunea modificată a metodei St. Lagüe şi norma Hare şi folosind metoda celor mai mari resturi. Fiecare elector poate da un “vot personal” pentru unul dintre candidaţi ori un vot pentru unul dintre partidele de pe liste. El poate vota pentru oricare dintre candidaţii sau partidele din circumscripţia sa, neputând fi limitat prin aceasta de districtul său nominal. Dintre cele 175 de locuri rezervate propriu-zis pentru Danemarca, 135 de locuri sunt distribuite între circumscripţii. Mandatele din circumscripţiile electorale sunt distribuite între grupurile politice în conformitate cu conţinutul versiunii modificate a metodei St. Lague (astfel voturile totale ale fiecărui partid dintr-o circumscripţie sunt împărţite la 1.4, 3, 5 şi aşa mai departe la numerele impare, până la atingerea coeficientului pe baza căruia sunt atribuite locurile. Utilizarea acestei metode asigură reprezentarea pentru partidele mici. Cele 40 de locuri rămase, sau compensatorii sunt distribuite între partidele care au câştigat cel puţin un loc în circumscripţie, sau au obţinut, în două regiuni electorale, cel puţin atâtea voturi câte sunt necesare pentru un loc, sau au obţinut cel puţin 2% din voturile valabil exprimate în întreaga ţară. Această distribuţie, bazată pe voturile obţinute la scară naţională, urmăreşte redresarea dezechilibrului cauzat prin intermediul distribuirii locurilor în circumscripţiile electorale. Când s-a decis care partide au dreptul la distribuirea locurilor compensatorii, se calculează câte locuri ar trebui să aibă aceste partide din cele 175, proporţional cu votul exprimat pentru ele pe întreaga ţară. Din numărul locurilor astfel calculate pentru fiecare partid, se scade numărul locurilor de circumscripţie deja obţinute de partid. Ceea ce rezultă sunt numărul locurilor compensatorii ce se cuvin partidului. Rezultatul acestui sistem este o distribuţie a locurilor în Parlament care să reflecte cu fidelitate distribuirea votului popular primit de către partide. Candidaţii care au fost nominalizaţi dar nu au fost aleşi, figurează pe lista membrilor supleanţi întocmită de Ministerul de Interne după fiecare alegere generală. Aceşti membri supleanţi completează locurile Parlamentului devenite vacante înaintea alegerilor generale. Votul nu este obligatoriu.

Desemnarea candidaţilor
2. a. b. c. Candidaturile trebuie înregistrate cu cel puţin 11 zile mai înainte de data alegerilor; Listele partidelor trebuie să fie prezentate cu cel puţin 8 zile mai înainte de data alegerilor; Independenţii au nevoie de susţinerea a 150 până la 200 de alegători din districtul lor.

Ordinea de zi este stabilită de Primul-ministru sau de votul a 2/5 din parlamentari. Proiectele trec prin trei citiri. Sunt precizate temene şi proceduri pentru diferitele tipuri de legi, în special cele privind bugetul, impozitele şi taxele.

56

d. Toate proiectele nefinalizate la sfârşitul sesiunii sau mandatului se anulează. e. În caz de urgenţă regele poate emite legi provizorii ce se supun Parlamentului. SUEDIA Suedia este exemplul de acum clasic al monarhiei constituţionale, al regatului democratic. Chiar dacă Regele este şeful statului, se precizează clar că numai Parlamentul elaborează legile, determină taxele şi cum sunt utilizate fondurile publice, tot el verifică munca Guvernului şi administraţia ţării. Parlamentul unicameral cu mandat de 4 ani format din 349 membrii (plus unul sau mai mulţi supleanţi pentru fiecare) este ales prin scrutin liber, secret şi direct. Pragul este unul combinat de 4% pe ţară, dar şi partidele care nu ating acest prag au dreptul la locuri în circumscripţiile în care ating 12% din voturi, dar nu primesc nimic din cele 39 locuri de redistribuire. Numai 310 locuri sunt de circumscripţie şi se distribuie proporţional cu raportul dintre numărul total al votanţilor din ţară şi cei din circumscripţie. Restul locurilor (39) se repartizează pentru a asigura deplina proporţionalitate între numărul total de voturi la nivel naţional obţinut de fiecare patid. Partidul care în circumscripţiile permanante obţine mai multe locuri decât i-ar permite proporţionalitatea pe baza voturilor naţionale nu mai primeşte nimic din cele de redistribuţie. Locurile de ajustare distribuite partidelor se alocă apoi circumscripţiilor. Metoda proporţională utilizată pentru distribuţia locurilor între partide este cea a divizorilor impari 1,4. 3, 5, …. Comitetul de alegeri reales la fiecare 4 ani validează parlamentarii. Camera (Riksdagen) Circumscripţii electorale 29 circumscripţii plurinominale (de la 2 la 34 locuri) pentru 310 membri 1 circumscripţie plurinominală pentru 39 ("at large") locuri Sistemul de votare - sistemul listei închise de partid, cu vot preferenţial şi distribuire proporţională a locurilor conform metoda St-Lague modificată pentru 310 locuri; pentru a primi un mandat un partid trebuie sa obţină măcar 4% din voturile pentru întrega ţară sau 12% din voturi într-o circumscripţie ; - cele 39 (sau "at large") locuri sunt distribuite pe baza reprezentării proporţionale totale şi a voturilor obţinute la scara întregii ţări, distribuite pe circumscripţii; pentru acest proces, partidele care au obtinut locuri doar prin intermediul regulii de 12% sunt excluse - Alegatorii trebuie sa aleaga dintre listele de partid, dar ei să-şi specifice preferinţa pentru candidaţi individuali. In astfel de cazuri, este necesar pentru alegerea pe baza voturilor personale să se oblină 8 % din total voturilor exprimate pentru candidaţii de partid în circumscripţia respectivă. - Locurile vacante aparute între alegerile generale sunt ocupate de un înlocuitor ales în acelaşi timp cu membrii aleşi . Votul nu este obligator. 2. a. În mod evident reglementările legale sunt comune Parlamentului şi Guvernului, dar Constituţia stabileste cu exactitate domeniile şi procedurile de urmat. Rolul Ombudsmenilor este foarte important în controlul administraţiei. b. Majoritatea propunerilor legislative trebuie să treacă prin comisii înainte de plen. c. Modul de lucru şi de vot este stabilit fie prin Regulament, fie prin decizia Guvernului odată cu depunerea proiectului. d. Parlamentul poate demite fie întregul Guvern o dată cu Primul-ministru fie şi un singur ministru prin intermediul Primului-ministru. e. Unele comisii cum este cea de finanţe şi taxe au puterea foarte mare când Parlamentul nu este în sesiune, contribuind esenţial la un fel de ordonaţe ale Guvernului ce se supun ulterior Parlamentului. f. Se fac distincţi foarte clare între diferitele tipuri de legi: de drept privat, ale relaţiilor cu administraţia, etc. CEHIA Cehia este o republică cu preşedintele ales de Camerele reunite, pentru 5 ani. Parlamentul are două Camere: Camera Deputaţilor cu 200 de deputaţi ales pentru 4 ani şi Senatul cu 81 de senatori ales pentru 6 ani, din care 1/3 sunt reînnoiţi la fiecare 2 ani. Camera se alege prin sufragiu

57

universal, egal, direct şi secret prin reprezentare proporţională. Senatul se alege prin sufragiu universal, egal, direct şi secret pe baza sistemului majoritar. Camera Reprezentanţilor (Poslanecka Snemovna)

Circumscripţiile electorale:
8 circumscripţii plurinominale (“regiuni electorale”)

Sistemul de vot:
Sistemul reprezentării proporţionale folosindu-se metoda Hagenbach-Bischoff şi cele mai mari resturi calculate pentru locurile rămase nedistribuite. Fiecare alegător votează pentru lista unui partid la alegerea sa şi are de asemenea dreptul la 4 voturi preferenţiale pentru candidaţi individuali de pe listă. Sunt două tururi de numărare (aşa zise două scrutinuri), primul tur determină dacă un partid a primit cel puţin 5% din numărul voturilor pe ţară cerute pentru a beneficia de reprezentarea parlamentară (7% în cazul coaliţiei a două partide, 11% pentru o coaliţie cu patru sau mai multe partide), în al doilea tur pentru locurile rămase după numărătoarea iniţială (locurile rămase prin eliminarea listelor care nu îndeplinesc pragurile). Vacanţele rezultate înaintea alegerilor generale sunt completate de supleanţii aleşi în acelaşi timp cu membri titulari. Votarea nu este obligatorie.

Desemnarea candidaţilor:
prin partide politice sau coaliţii ale acestora, însoţite de depozitul numerar de 20.0000 de Kcs pentru circumscripţia electorală, care sunt rambursabili în anumite condiţii (calificarea pentru “primul scrutin”). oricare partid trebuie să aibă cel puţin 10.000 de membri sau susţinători.

Senat

Circumscripţiile electorale:
81 circumscripţii uninominale

Sistemul de vot:
Scrutin majoritar direct, fiind necesar pentru un loc majoritatea absolută a voturilor. Dacă este necesar se organizează al doilea tur în şase zile după primul tur. Vacanţele rezultate înaintea alegerilor generale se completează prin alegeri în intervalul a 90 de zile, cu excepţia ultimului an de la sfârşitul mandatului de senator. Votarea nu este obligatorie.

Desemnarea candidaţilor:
prin partide politice, coaliţii ale acestora sau independenţi; candidaturile trebuie să fie prezentate cu cel puţin 69 de zile înainte de data alegerilor, însoţite de un depozit monetar de 20.000 Kcs, rambursabil în cazul în care candidatul obţine cel puţin 6% din numărul voturilor în circumscripţia respectivă; oricare partid trebuie să aibă cel puţin 10.000 de membri sau susţinători; lista candidaţilor în fiecare district trebuie să fie prezentată cu cel puţin 60 de zile înaintea alegerilor.

2. Când Camera este dizolvată întreaga activitate legislativă este preluată de Senat, numai la iniţiativa Guvernului, cu excepţia Constituţiei, bugetul, fondurile statului, legea alegerilor, acordurile internaţionale. La validarea Camerei, prin vot, ea poate anula legea votată de Senat. Camera este dizolvată de Preşedintele Republicii fie când acordă un vot de neîncredere într-un nou Guvern, a cărui Prim ministru a fost numit de Preşedinte la sugestia Preşedintelui Camerei, fie dacă Camera nu votează în 3 luni o lege pentru care Guvernul şi-a asumat răspundere, fie dacă sunt probleme de cvorum mai mult de trei luni sau depăşirea duratei mandatului. a. Camerele sunt în sesiune continuă, dar au vacanţe anuale când pot fi convocate în sesiune extraordinară. b. Şedinţele comune se convoacă mereu de Cameră şi sunt conduse după Regulamentul acesteia. c. Reprezentaţii Guvernului sunt obligaţi să participe la plen sau comisii în materia specifică fiecăruia.

58

d. Cvorumul legal este de 1/3, legile necesitând majoritatea absolută a parlamentarilor prezenţi în fiecare e. f. g. h. i. j. k.
Cameră, dar legile constituţionale, tratatele, votul a 3/5 din cei prezenţi, iar declaraţiile legate de răboi necesită votul majorităţii absolute a deputaţilor şi senatorilor. Legea electorală, legea privind principiile modului de deliberare, şi al contactului dintre cele două Camere, precum şi cea privind procedurile din Senat necesită votul ambelor Camere. Bugetul şi execuţia sa se supun, pentru decizie, de Guvern numai Camerei. Proiectele se depun numai la Cameră. Guvernul poate comenta orice propunere legislativă în interiorul a 30 de zile; el poate solicita terminarea unei legi în cel mult 3 luni. Camera trimite textul votat Senatului. Sentul are 30 de zile pentru decizie: o aprobă, o respinge, o amendează şi o retrimite Camerei, sau consideră că nu are nimic de spus. Prin diverse căi votul Camerei devine decisiv chiar şi la respingerea Preşedintelui, cu condiţia intedicţiei oricărui nou amendament.

POLONIA Polonia este o republică cu preşedinte ales direct pentru 5 ani. Parlamentul este bicameral cu un mandat de 4 ani: Casa reprezentaţilor (Sejm) şi Senatul. Numai Sejmul are drept de control faţă de Consiliul de Miniştri (prin toate procedurile prevăzute în general prin Constituţii), pentru că numai Sejmul aprobă Primul ministru şi programul. Special este faptul că Sejmul poate introduce un vot de neîncredere şi faţă de un singur ministru. Tot Sejmului i se adresează rapoartele Curţii de Conturi. Sejmul poate hotărî prin votul a 2/3 din numărul deputaţilor scurtarea propriului mandatului de 4 ani, ceea ce duce automat la scurtarea mandatului Senatului în funcţie. Sejmul este format din 460 de deputaţi, iar Senatul din 100 de senatori. Ambele sunt alese prin vot direct, universal, egal şi secret. Validarea mandatelor parlamentarilor se face de către Curtea Supremă de Justiţie. Sejmul este ales prin scrutin proporţional (fixat prin Constituţie) cu prag de 5% pentru un partid şi 7% pentru alianţe (în 1993 acest prag a făcut ca 35% din voturile exprimate să nu fie reprezentate în Parlament). Camera (Seim) Circumscripţiile electorale: 52 de circumscripţii plurinominale cu 3-17 locuri, în total 391 de locuri 1 circumscripţie plurinominală la nivel naţional cu 69 de locuri. Sistemul de vot: Sistem proporţional cu două nivele : 391 de deputaţi sunt aleşi pe baza reprezentării proporţionale prin metoda Hondt. Partidele primesc locuri în concordanţă cu numărul total de voturi ai candidaţilor lor pe circumscripţie. Pe listă locurile sunt acordate candidaţilor în ordinea numărului de voturi. Deci sunt liste preordonate dar neblocate. La această repartiţie pot participa numai partidele care obţin cel puţin 5% din voturile naţionale, respectiv 7% coaliţia a două partide şi 11% coaliţia a mai multe partide. Cele 69 de locuri rămase sunt alocate proporţional pe baza metodei Hondt funcţie de voturile de pe lista naţională corelată cu lista locală a candidaţilor de pe listele eligibile. Pe listă locurile sunt acordate candidaţilor în ordinea numărului de voturi. La această repartiţie pot participa numai partidele sau caoliţiile care obţin cel puţin 7% din voturile la nivel naţional. Locurile devenite vacante se ocupă de supleanţii aleşi pe aceleaşi liste. Votul nu este obligator. Desemnarea candidaturilor: - de către alegători sau partide politice care trebuie să formeze comitete electorale cu acest scop; - listele cu candidaţii de circumscripţie trebuie depuse cu cel puţin 40 de zile înaintea alegerilor şi susţinute de cel puţin 3000 de alegători;

59

lista naţională trebuie depusă cu cel puţin 20 de zile înaintea alegerilor şi trebuie să aibă cel puţin 69 de nume. Senat Circumscripţiile: 49 de circumscripţii plurinominale, din care 47 cu câte 2 senatori şi 2 cu trei senatori. Sistemul de vot: Vot majoritar simplu. Locurile vacante se completează prin alegeri. Votul nu este obligator. Desemnarea candidaţilor: - Candidaturile trebuie depuse cu cel puţin 55 de zile înaintea alegerilor; - Pot fi depuse de alegători sau partide care trebuie să alcătuiască comitete electorale cu acest scop; Susţinerea a cel puţin 3000 de alegători pentru fiecare circumscripţie. 2. De regulă Camerele lucrează separat. În şedinţă comună au denumirea de Adunarea Naţională (care-şi fixează singură regulile de funcţionare) şi sunt conduse de mareşalul Sejmului. Numai în absenţa acestuia poate prezida mareşalulul Senatului. Adunarea Naţională are printre altele rolul de a desemna dintre membrii Curţii Supreme de Justiţie, dintre cei ai membrii Curţii Superioare Administrative, dintre cei ai Curţii Constituţionale, şefii acestor instanţe ce vor fi numiţi de Preşedintele Republicii. Numai Sejmul are structurile permanente pe grupuri, comisii, etc, şi numai el declară război sau tratate de pace. a. Proiectele de lege se depun numai al Sejm. Proiectele se supun la trei runde de citire. Mareşalul Sejmului poate refuza supunerea la vot a amendamentelor care nu au trecut prin Comisii. Amendamentele sunt interzise după a doua lectură. Majorităţile necesare sunt fixate fie de Constituţie, fie de Regulamentului Sejmului, regula fiind majoritatea simplă în prezenţa a ½ din numărul deputaţilor. b. Legea este trecută la Senat. În termen de 30 de zile Senatul are trei posibilităţi: să adopte legea, s-o respingă sau s-o adopte cu amendamente. Dacă nu reacţionează se consideră acceptată. În cazul Bugetului termenul se restrânge la 20 de zile. c. Dacă Sejmul nu aprobă bugetul în 4 luni preşedintele Republicii scurtează mandatul şi ordonă alegeri anticipate. d. O lege respinsă sau amendată de Senat poate trece de Sejm prin votul majorităţii absolute în prezenţa a jumătate din numărul de deputaţi. e. Legile în regim de urgenţă scurtează perioada de răspuns al Senatului la 14 zile.

-

ROLUL SISTEME DE SELECŢIE ŞI RECRUTARE A PERSONALULUI POLITIC
Dezbaterea privind sistemul de vot este strâns legată de lărgirea democraţiei: problema sufragiului este strâns legată gradul de democratizare, dar chiar în cadrul sufragiului universal, sunt de evidenţiat ratele scăzute ale participării electorale. Dealtfel, tipul de sistem electoral adoptat poate influenţa atât sistemul de partide cât şi participarea politică. Funcţionarea unui regim democratic nu depinde doar de instituţiile prin care se realizează diviziunea muncii între executiv şi legislativ, ci şi de un număr de reguli formale şi, deasemenea, de proceduri informale prin care actorii politici influenţează funcţionarea regimului. Depăşirea viziunii centrate exclusiv pe confruntarea pentru cucerirea şi menţinerea poziţiilor de decizie presupune trecerea spre o abordare strategică, profesionalizarea clasei politice, reforma instituţiilor şi transformarea comportamentelor instiuţionale, consecinţe ale politicilor de partid, câtă vreme acestora le revine sarcina de a exercita puterea şi de a indica direcţia de dezvoltare. Considerat ca o tehnică de realizare a reprezentării politice, sistemul electoral este un factor important în reforma politică, influenţând modul de recrutare a clasei politice şi prin aceasta sistemul de partide, şi implicit, stabilitatea şi eficienţa guvernamentală. Primă etapă într–un proces laborios, reforma recrutării politice nu se poate reduce doar la modificarea sistemului electoral, dar nici nu poate face abstracţie de acesta. Un caz exemplar îl constituie Italia unde, confruntată, la începutul deceniului, cu o criză ce prezenta unele similitudini cu situaţia românească actuală, societatea italiană a impus, în procesul de transformare a

60

vieţii politice, ca primă reformă, modificare sistemului electoral. Instaurarea celei de a doua Republici în Italia a fost consecinţa unei cereri sociale de asanare a politicii, afectată de instabilitate guvernamentală, clientelism şi scandaluri de corupţie. După 1994 alegerile legislative italiene, desfăşurate pe baza unui scrutin mixt, majoritar într-un tur pentru 75% din locurile fiecărei camere şi proporţional pentru celelalte 25%, au ilustrat, pe de o parte mobilitatea sistemului de partide în faţa constrângerilor la care sunt supuse în procesul de trecere de la un sistemul proporţional integral la un sistem mixt cu preponderenţă majoritară, pe de altă parte relativitatea reformei electorale câtă vreme celelalte reforme nu au fost îndeplinite. Dacă stabilitatea guvernamentală nu a urmat reformei electorale, media guvernării nedepăşind după 1994 1,3 ani, trecerea la practica alternanţei la guvernare, într–o ţară în care 48 de ani (1946–1994) permanenţa la guvernare a fost regula, a deschis o nouă etapă în democratizare societăţii italiene şi în reformarea sistemului politic şi de reprezentare. Cheia succesului procesului de reformare a sistemelor de recrutare a clasei politice stă în capacitatea partidelor de a se transforma, de a–şi reorganiza structura, şi implicit de a înţelege corect şi responsabil rolul dominant pe care îl au. Funcţionalitatea unui sistem de partide depinde de modul în care constrângerile electorale creează un anumit spaţiu politic, atât pentru organizarea sistemului concurenţial, cât şi din perspectiva strategică. Departe de a fi un doar o simplă tehnică, sistemul electoral se raportează la cultura sau culturile politice existente, cu care interacţionează. Multipartidismul specific Europei continentale nu este reflectarea directă a sistemelor electorale (chiar dacă în Uniunea europeană sistemul proporţional este dominant, 11 din cele 15 state aplicând variante ale acestui model), ci dezvăluie tradiţii istorice, specificităţi sociale şi aspecte culturale care împreună contribuie la constituirea unui sistem de partide. Aflată în faţa examenului reformării sale, clasa politică românească trebuie să depăşească o serie de provocări. Audienţa scăzută a partidelor politice, lipsa de popularitate a instituţiilor politice, dinamica şi aderenţa mişcărilor antisistem, efectele ale crizei politice, economice şi sociale indică urgenţa unei reforme care trebuie să fie în primul rând una a recrutării cadrelor şi a reprezentării politice. De capacitatea de a da substanţă procesului de reformare a selecţiei reprezentanţilor şi decidenţilor depinde structura viitoare a sistemului de partide românesc a cărui importanţă în definirea practicilor guvernamentale şi instituţionale este esenţială. Trecerea spre un alt tip de politica este o prioritate nu doar a partidelor politice, ci a societăţii româneşti. Dezbaterea privind modificarea legii electorale, dovadă cele 11 proiecte depuse la Camera Deputaţilor până la finele anului 1999, dovedeşte starea de spirit a clasei politice. Dar o reformă nu afectează în acelaşi fel diferitele partide. Partidele mari, al căror vot contează în ultimă instanţă, vizează modificări minimale, mai ales în privinţa pragului electoral. Astfel ar putea fi limitat accesul în parlament al unor partide mai mici, cu efecte asupra reprezentării unor curente minoritare, dar nu mai puţin legitime, dar reforma partidelor şi a relaţiei acestora cu societatea nu s–ar realiza, decât dacă, ipoteză puţin probabilă, ele însele ar fi interesate. Birocratizarea partidelor româneşti, fenomen normal, dar cu consecinţe asupra reprezentării democratice a intereselor se cere contracarată prin forme de control cetăţenesc. O reformă bruscă la un sistem electoral opus celui actual, de factură majoritar–uninominală, nu presupune şi schimbarea comportamentului electoral al alegătorilor, iar parlamentarul poate eşua într–un localism lipsit de perspective. Formula scrutinului mixt – care întruneşte calităţile celui majoritar şi proporţional, dar le minimizează defectele – este adecvată spaţiului politic românesc, dar şi în acest caz rămâne problema stabilirii circumscripţiilor uninominale este dificilă câtă vreme nu există un consens al principalelor partide. Dar reforma sistemului electoral deşi necesară, nu este şi suficientă pentru a revigora viaţa politică românească. Rămâne de realizat redefinirea rolului cetăţeanului, marele absent al politicii româneşti. Eficientizarea politicii şi stabilitatea guvernării, efecte vizate de partide, nu sunt scopuri în sine, ci mijloace pentru ce se cer dublate de democratizarea raporturilor dintre guvernaţi şi guvernanţi. Crizele guvernamentale din perioada 1997-2000 au ilustrat disfuncţionalităţile sistemului politic românesc şi a dat o nouă dimensiune dezbaterii, până atunci mai degrabă teoretică, asupra reajustării acestuia. Unele din soluţiile propuse pentru responsabilizarea clasei politice şi pentru consolidarea majorităţii necesare guvernării au vizat schimbarea sistemului electoral. Modificarea tipului de scrutin deşi necesară, cel puţin în ce priveşte alegerea membrilor senatului, nu este şi suficientă pentru a realiza o autentică reformare a politicii româneşti. Apariţia majorităţii guvernamentale stabile şi raporturilor între instituţiile politice sunt elemente ale unei reforme ce trebuie să urmărească eficientizarea dar şi democratizarea reprezentării politice în România. Rolul cetăţeanului, influenţa sa, participarea politică, nu creşte automat odată cu transformarea sistemului electoral.

61

Reprezentarea politică depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide şi de modul de formare a guvernului. Crucial pentru transformarea votului popular în reprezentare la nivelul parlamentelor, sistemul electoral influenţează constituirea sistemului de partide, care, la rândul său determină caracteristicile şi stabilitatea guvernelor. Dilema majoritar – proporţional domină disputa referitoare la transformarea sistemului electoral. Ambiguitatea termenului uninominal, preferat în discuţia publică despre cel mai bun sistem electoral, desemnează în fapt o procedură majoritară ce funcţionează după formula “câştigătorul ia totul”. Sistemul majoritar nu este însă doar uninominal, ci şi plurinominal (de listă), putându-se aplica într-un tur (ca în Marea Britanie sau Statele Unite), sau în mai multe tururi, de regulă două, (ca în Franţa sau în România la alegerile prezidenţiale) Permiţând apariţia unor majorităţi stabile şi deci a unor guverne puternice acest sistem duce însă la nereprezentarea acelui segment din electorat care a votat contra candidatului sau listei învingătoare. Mai democratică decât sistemul majoritar reprezentarea proporţională permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a electoratului însă prezintă serioase inconveniente în ceea ce priveşte stabilitatea şi autoritatea guvernelor. Apărută ca o reacţie la sistemul majoritar la sfârşitul secolului XIX-lea reprezentarea proporţională se regăseşte într-o formă sau în alta în mai toate statele europene, doar Marea Britanie şi Franţa practicând formule majoritare. Efecte precum multiplicarea partidelor, ca şi conservarea forţelor politice în paralele cu apariţia altora noi ce corespund altor diviziuni sociale sau culturale, au dus la apariţia sistemului coaliţiilor de guvernare şi la instabilitate guvernamentală (ca în cazul Italiei până în 1994). De aceea au fost introduse o serie de proceduri majoritare ce au modereat efectul reprezentării proporţionale absolute, de tipul pragului electoral sau al selectării de către alegător a preferatului în interiorul listelor de partid. Combinarea între cele două sisteme electorale, majoritar şi proporţional, a dus la apariţia sistemului mixt care poate rezolva, într-o manieră acceptabilă, atât problema reprezentării minorităţii în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile. Dispunând de două voturi, unul proporţional şi unul majoritar uninominal, alegătorul îşi poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, dar poate cu ajutorul votului majoritar să susţină şi curentele majoritare. Gradul în care diferă raportul dintre votul proporţional şi majoritar în cadrul sistemului mixt diferenţiază un sistem mixt echilibrat în care 50% din aleşi sunt desemnaţi prin reprezentare proporţională iar 50% prin vot majoritar (cazul Germaniei), respectiv sistem mixt cu preponderenţă majoritară sau cu preponderenţă proporţională. Unul din efectele ce se speră a fi produse de transformarea sistemului electoral este, dacă nu bipartidismul, cel puţin bipolarizarea vieţii politice. Sistemul bipolar este regula în toate statele unde funcţionează sistemul majoritar uninominal într-un tur sau cu două tururi: în Marea Britanie mai toate alegerile au permis degajarea unei majorităţi în favoarea unui partid, fie şi de trei locuri cum a fost cazul în 1974 cu laburiştii. În Franţa, după 1962, sub presiunea bipolarizării provocate de alegerile prezidenţiale, alegerile legislative au luat forma unei înfruntări între stânga şi dreapta, eliminând partidele intermediare sau obligându-le să se alinieze. Dar bipolarizarea se manifestă şi în multe state cu scrutin proporţional sau mixt. În Germania competiţia este limitată la două mari partide şi câteva forţe minore (liberalii, verzii, iar după 1990 ex-comuniştii din fosta RDG). Social democraţii şi creştin democraţii alternează la guvernare fie singuri, fie - de cele mai multe ori - în coaliţie cu liberalii. După 1994 alegerile legislative italiene, desfăşurate pe baza unui scrutin majoritar într-un tur pentru 75% din locurile fiecărei camere, au ilustrat constrângerile la care sunt supuse partidele în trecerea de la sistemul proporţional integral la un sistem mixt cu preponderenţă majoritară. Alt efect cumulat ţine de respingerea vechilor partide percepute ca legate de corupţie rezultatele fiind devastatoare: dispariţia micilor partide, redimensionarea drastică a partidelor de centru, construcţia dificilă a coaliţiilor de dreapta şi de stânga, cu candidat unic pentru fiecare circumscripţie. Una din consecinţele mai puţin discutate ale transformării sistemului electoral este desenarea circumscripţiilor uninominale. Structura actualului parlament face ca această problemă să fie reglată între marile partide în funcţie de baza lor electorală. Gerrymanderingul, tehnica prin care delimitarea circumscripţiilor se face pentru a maximiza şansele partidelor la guvernare şi/sau a celor fără de care decizia schimbării sistemului electoral nu poate fi luată, dezvăluie o altă dimensiune a interesului pentru modificarea tipului de scrutin. Dacă reforma sistemului electoral este de dorit, momentul este favorabil şi unor dezbateri mai ample asupra rolului instituţiilor politice, de pildă asupra modificării bazei de reprezentare a Senatului – care să devină, ca în majoritatea statelor occidentale, un reprezentant al colectivităţilor locale, sau pentru identificarea unor variante legislative care să permită o reprezentare stabilă a femeilor în instituţiile politice, prin introducerea

62

unor procente obligatorii. Simple instrumente, sistemele electorale sunt doar unul din elementele unei transformării reale şi eficiente a sistemului politic românesc, buna lor funcţionare depinzând de numeroase alte variabile cum ar fi: tradiţia, structura socială, clivajele specifice dar şi capacitatea clasei politice de a-şi asuma rolul de agent al schimbării. Dar dacă reprezentarea proporţională permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a electoratului, ea prezintă serioase inconveniente în ceea ce priveşte stabilitatea şi autoritatea guvernelor. Sistemul mixt care, în proporţii diferite, combină cele două tipuri de scrutine enumerate mai sus, pare a rezolva într-o manieră acceptabilă atât problema reprezentării alegătorilor în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile. Rolul tipului de sufragiu a fost considerat de Maurice Duverger ca putând defini “ aproape o lege sociologică “. El considera că “ scrutinul majoritar într-un tur tinde spre dualismul partidelor “79 iar “ scrutinul majoritar în două tururi sau reprezentarea proporţională tinde spre multipartdism “.80 Această clasificare a suferit mai ales în ultimele două decenii, din perspectiva studiilor empirice dar şi dintr-o perspectivă metodologică, criticile unei părţi a specialiştilor, dar, cu amendamentele de rigoare, ea rămâne încă de actualitate.

79 Maurice Duverger, Les partis politiques, A.Colin, Paris 1979, p307 80 ibidem., p331 80 Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, PUF, Paris 1983,pp.33-51

63

TEMA VI
SISTEMUL INSTITUŢIONAL ROMÂNESC
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Guvernul – între parlament şi preşedinţie 2. Alcătuirea şi modul de funcţionare a guvernului 3. Raporturile dintre guvern şi preşedinte 4. Raporturile guvernului cu parlamentul

Sistemului instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintre diferitele puteri şi autorităţi ale statului. În funcţie de atribuţiile ce revin fiecărei autorităţi publice pot fi distinse autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă, autoritatea prezidenţială, îndeplinind în special funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării şi autoritatea guvernamentală, având ca funcţie principală asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice. În raport cu specificul şi nivelul de competenţă unele autorităţi sunt centrale (Parlamentul, Guvernul) sau locale (Consiliul local, Primăria). Sub aspect funcţional-relaţional autorităţile publice sunt rezultatul unui proces în mai multe etape. Într-o primă etapă corpul electoral alege prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat membrii celor două camere ale parlamentului. Ca urmare a constituirii unei noi majorităţi parlamentare şi în conformitate cu procedurile constituţionale Preşedintele intervine într-o a doua etapă prin desemnarea unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru. A treia etapă constă în investirea Guvernului de către Parlament în şedinţă comună a celor două Camere prin acordarea votului de încredere. Dacă votul de învestitură a fost acordat Preşedintele procedează la numirea Guvernului. Alte relaţii privesc revocare din funcţie. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, să ceară trimiterea în judecată a Preşedintelui pentru înaltă trădare. În ce priveşte guvernul Parlamentul poate face uz de o procedură opusă votului de încredere, moţiunea de cenzură, prin care, în condiţiile acceptării ei prin vot, se retrage încrederea acordată Guvernului. Atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură, pot fi rezultatul deliberat al acţiunii guvernamentale exprimate prin angajarea răspunderii în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Un alt aspect important şi controversat al relaţiilor instituţionale îl reprezintă delegarea legislativă. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea Guvernului. La rândul său Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin câteva mijloace specifice: exercită dreptul la iniţiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe şi trebuie să solicite aprobarea Parlamentului pentru ordonanţele de urgenţă emise; poate „provoca“ un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură, angajându-şi răspunderea în faţa Parlamentului; poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă; membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului Între cele două Camere există relaţii caracteristice reglamentate prin regulamente speciale: organizarea unor şedinţe comune; transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptări; constituirea comisiei paritare pentru declanşarea proceduri de mediere, atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. De asemenea între Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilite forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită; el poate participa la şedinţele Guvernului, caz în care prezidează acele şedinţe; Primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Preşedintele României, angajându-şi astfel propria răspundere politică.

64

GUVERNUL - ÎNTRE PARLAMENT ŞI PREŞEDINŢIE Deşi problema separaţiei puterilor în stat are o istorie lungă nu se poate afirma că s-a cristalizat o concepţie unitară în această privinţă, cu toate că în practica statelor democratice principiul funcţionează sub diferite forme. Cele mai întâlnite critici acuză artificialitatea şi datarea teoriei în perioada luptelor împotriva absolutismului monarhic al secolelor XVII-lea şi al XVIII-lea. Pentru aceşti “purişti” nu se poate susţine existenţa în realitatea politică a statelor a diferenţierii între puteri. Unitatea de esenţă a puterii, definită a fi de natură politică, în virtutea teoriei că politicul îşi manifestă preeminenţa în raport cu celelalte aspecte ale guvernării statelor, fiind la baza actului legiferării şi putând controla acţiunile justiţiei, este considerată a fi reprezentată de posibilitatea de a obţine de la o persoană sau un grup de persoane o reacţie scontată, fie că aceasta este acceptată sau impusă. Ca urmare, separaţia puterilor nu ar porni de la un fapt real, ci ar urmări limitarea abuzurilor şi controlul relativ al acţiunii guvernelor. În fapt, noţiunea de putere politică este o abstracţie, o construcţie lingvistică care denumeşte o serie de acţiuni individualizate de influenţare a diferitelor persoane, grupuri sau a colectivităţii. Avem de a face nu cu o putere, ci cu puteri de tipuri de intensităţi diferite: puterea de a emite legi, puterea de a executa legi, puterea de a iniţia proiecte de legi, de a numi, de a elabora ordonanţe şi hotărâri etc. În măsura în care aceste puteri sunt precis definite, astfel încât să nu conţină ambiguităţi sau concepte vagi, şi sunt repartizate la instituţii şi autorităţi diferite, astfel încât fiecare să deţină puteri de o intensitate egală, se poate stabili un echilibru între puteri, evident instabil şi legat de persoanele care îl deţin. Posesorii acestor puteri devin purtătorii unor interese specifice care au drept consecinţă comportamente distincte şi duc la exercitarea unui anumit control asupra posesorilor altor tipuri de puteri cu care intră în concurenţă. Atunci când persoanele investite cu putere dovedesc slăbiciuni sau pot fi supuse presiunilor sau şantajelor, interesul specific este înlocuit cu dorinţa de conservare şi, evident, puterea în cauză se diminuează, apărând astfel un dezechilibru. Însă atâta vreme cît asupra limitelor impuse prin convenţie juridică nu se intervine, pericolul de cronicizare a abuzului de putere este remediabil. În centrul preocupărilor privind controlul puterilor s-a aflat de la început guvernul, care prin pârghiile sale coercitive, se dovedeşte a fi cel mai predispus spre exces. Adepţii acordării unor puteri sporite guvernelor incriminează în special riscul crizei de autoritate şi al apariţiei dezordinilor, pe când adversarii acestora au în vedere excesul şi abuzul ce pot apare, datorită naturii corupătoare a puterii, în acţiunea de guvernare. În subsidiar, divergenţele în această privinţă pornesc de la o evaluare etică a naturii umane de o manieră bivalentă, considerându-se fiinţa umană fie cu precădere bună, fie în mod irevocabil înclinată spre rău. În teoria clasică a separaţiilor puterilor în stat, puterile guvernamentale sunt reunite în noţiunea de Executiv, care ar defini puterea de a pune în aplicare, de a “executa” legislaţia. Termenul de Executiv nu este pe deplin satisfăcător deoarece organele politice, denumite astfel, altele decât Parlamentul sau organele judecătoreşti nu se mărginesc doar la a executa legile, ci asigură direcţia generală a politicii statutului, potrivindu-li-se termenul de guvernanţi, pe când parlamentul asigură mai degrabă o funcţie de control şi delimitare.81 Practic, pentru cazul concret al României, există două categorii de guvernanţi: Preşedintele şi Guvernul, între aceste două autorităţi existînd o anumită dualitate care face ca regimul politic românesc să fie definit ca unul semiprezidenţial, deoarece şeful statului nu are doar un rol pur onorific, ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cu Parlamentul prin intermediul mesajelor, prin posibilitatea dizolvării camerelor legislative, în raport cu Curtea Constituţională prin numirea unui număr de judecători ai acesteia, în raport cu Guvernul sau împreună cu acesta, precum şi prin dreptul de a recurge la referendum. Pe de altă parte, în măsura în care precedentul constituit de simultaneitatea alegerilor legislative şi prezidenţiale din septembrie 1992 devine cutumă, iar repetarea experienţei în 1996 şi 2000 întăreşte această ipoteză, posibilitatea ca între Preşedinte şi grupul majoritar din cele două Camere să existe afinităţi politice şi interese comune este crescută. Pot apare deci influenţe fie dintr-o direcţie, fie din alta, în funcţie de conjunctura politică şi de raportul de forţe. Guvernul devine astfel rezultatul voinţei comune a Preşedintelui şi Parlamentului şi este de presupus că doar cu greu şi-ar putea exercita mandatul fără încrederea Şefului Statului.

81

Maurice Duverger. Institution politique et droit, t I, Paris, PUF, Paris, 1974, p. 160.

65

ALCĂTUIREA ŞI MODUL DE FUNCŢIONARE A GUVERNULUI Conform Constituţiei României din 1991 Guvernul reprezintă, împreună cu Parlamentul, Preşedinţia, administraţia publică şi autorităţile judecătoreşti o autoritate publică. Activitatea şi alcătuirea Guvernului României se bazează pe reglementările constituţionale şi pe Legea 37/1990 la care se adaugă Hotărârile de Guvern ce completează structura acestuia. Guvernul este alcătuit din Primul-Ministru, miniştri de stat, miniştrii şi secretari de stat, membri ai Guvernului. Este vorba de un organ colectiv, deoarece puterea de decizie a Guvernului se exercită sub formă colectivă în cadrul Şedinţelor de Guvern. Legea 37/1990, defineşte Guvernul ca “organ central al puterii executive, care exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică pe tot teritoriul ţării”. Şedinţa de Guvern este funcţia guvernamentală cea mai importantă juridic, deoarece reprezintă cadrul în care se dezbat şi se decid ordonanţe şi hotărâri guvernamentale. O serie de puteri ale Guvernului nu pot fi exercitate decât în şedinţele de Guvern sau ca urmare a deliberărilor din acestea: aprobarea proiectelor de legi, ordonanţe sau hotărâri, autorizarea Primului Ministru de a angaja responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului. În sens larg, prin şedinţa Guvernului se exercită puterile atribuite acestuia prin Constituţie, exceptând cazurile în care există alte dispoziţii. Articolul 6 al Legii 37/1990 stipulează ca obligatorie prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din membrii Guvernului pentru a se putea exercita funcţia de decizie colectivă. Miniştrii au putere de decizie personală asupra departamentului ministerial pe care îl conduc. Dar, politic vorbind, ei aplică în sectorul lor deciziile luate de ansamblul Guvernului. Dealtfel, o influenţă politică reală au mai ales miniştrii membri ai Biroului Executiv. Biroul Executiv al Guvernului are ca obiectiv rezolvarea operativă a unor probleme curente ale guvernării şi urmărirea punerii în aplicare a dispoziţiilor guvernamentale, fiind compus din Primul Ministru, miniştrii de stat, miniştrii de finanţe, de interne, al apărării şi de justiţie Primul Ministru este şeful real al Guvernului, în acest punct prevederile Constituţiei fiind foarte clare, afirmând că acesta “conduce Guvernul şi coordonează activitatea acestuia”. Şeful Guvernului convoacă şi prezidează şedinţele Cabinetului 82 şi ale Biroului Executiv, semnează ordonanţele şi hotărârile aprobate în timpul dezbaterilor, contrasemnează decretele prezidenţiale când este cazul. Dacă Preşedintele ţării asistă la şedinţele de Guvern (nu şi la cele ale biroului executiv), atunci acesta prezidează automat deliberările. Din perspectiva importanţei funcţiilor în stat, Primul Ministru urmează imediat după Preşedintele republicii, preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Ca influenţă, urmează în ierarhia guvernamentală miniştrii de stat, care sunt însărcinaţi cu coordonarea activităţii anumitor domenii, fără a ocupa în mod obligatoriu un portofoliu ministerial. În cazul în care un ministru de stat dirijează un departament ministerial, acesta are un rang şi o autoritate superioare ministerului pe care îl conduce. Titulatura funcţiilor în cadrul Guvernului variază şi exprimă priorităţile politice ale fiecărui prim ministru şi sprijinul pe care acesta îl poate revendica. Este grăitoare în această privinţă dublarea funcţiei de Ministru de Stat cu un portofoliu. Independenţei totale a Preşedintelui faţă de Parlament şi faţă de Guvern i se opune dependenţa relativă a Guvernului în raport cu aceste două autorităţi publice, care împreună au roluri specifice în numirea sau în revocarea cabinetului. Preşedintele desemnează candidatul la funcţia de Prim Ministru, iar acesta alcătuieşte Guvernul, de presupus nu fără o prealabilă consultare a Şefului statului. Dar atât Preşedintele, cît şi Primul Ministru au o libertate de alegere limitată de acordarea încrederii de către Camerele legislative, astfel că atât nominalizarea Premierului, cît şi alcătuirea Guvernului trebuie să fie susceptibile de a primi acordul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Revocarea Guvernului este consecinţa unui vot de neîncredere al parlamentului, rezultat al unei moţiuni de cenzură depusă de cel puţin o pătrime din senatori şi deputaţi (art.112 al Constituţiei), sau ca urmare a angajării răspunderii de către Guvern asupra programului său, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege (art.113).

Termenul Cabinet are mai multe accepţiuni. În cazul de faţă, el are în vedere Guvernul, deşi în mod oficial această denumire nu este utilizată în Constituţia din 1991. În Franţa, Consiliul de Cabinet desemnează reuniunea tuturor miniştrilor şi secretarilor de stat cu rol de pregătire a deciziilor, dar prin Cabinet sunt desemnate uneori guvernele reduse numeric.

82

66

În cazul în care moţiunea de cenzură este votată ori dacă Guvernul nu a reunit majoritatea asupra textului pentru care si-a angajat responsabilitatea, Primul Ministru va prezenta demisia sa preşedintelui, care va angaja consultări în vederea alcătuirii unei noi echipe guvernamentale. Preşedintele poate cere Parlamentului un nou vot de încredere asupra Guvernului şi dacă cele două camere resping de cel puţin două ori cererea de investire, se poate recurge la dizolvarea acestora (art.89). Prin ameninţarea cu dizolvarea, Şeful Statului ar putea obţine sprijinul majorităţii parlamentarilor, dar în condiţiile în care aceştia speră în alegeri legislative favorabile şansele de menţinere a Guvernului dincolo de data validării scrutinului sunt nule. Cât priveşte incompatibilităţile, poziţia de membru al Guvernului nu poate fi deţinută în cumul cu o altă funcţie publică de autoritate (exceptând pe cea de membru al Parlamentului) şi, de asemenea, cu o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. RAPORTURILE DINTRE GUVERN ŞI PREŞEDINTE În afara acestor puteri, care sunt exercitate în comun de Preşedinte şi de Parlament în raport cu Guvernul, între Şeful statului şi echipa guvernamentală există o serie de legături care fac ca dualitatea dintre aceste două categorii de guvernanţi să se estompeze în anumite privinţe, iar în altele să genereze ambiguităţi. Aceste legături iau forma , în general a relaţiilor dintre Preşedinte şi Primul Ministru, care are drept de contrasemnătură asupra unora din decrete prezidenţiale, rezultând o serie de puteri comune în domeniul politicii externe, apărării naţionale, în acordarea graţierii sau conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare. Conform articolului 87 din Constituţie Preşedintele are prioritate în ceea ce s-ar putea defini ca domeniul său rezerva: politica externă, apărarea naţională şi ordinea publică. Practicarea efectivă a acestor puteri se loveşte însă de tipul de sprijin pe care Preşedintele îl poate revendica. Existenţa majorităţii prezidenţiale asigură preşedintelui o largă marjă de manevră, pe câtă vreme coabitarea absolută sau relativă îi limitează sfera de influenţă. Deşi nu este prevăzută în textul constituţional majoritatea prezidenţială pe care Şeful statului se poate baza în Parlament permite exercitarea unei largi influenţe politice. Coabitarea absolută presupune că majoritatea guvernamentală este compusă din reprezentanţii curentelor adverse Preşedintelui care astfel nu beneficiază de nici un suport parlamentar, pe când coabitarea relativă este rezultatul unei coaliţii guvernamentale din care fac parte şi concurenţi şi adversari politici ai Şefului statului. Preşedintele reprezintă statul în relaţiile externe şi, în această calitate, el încheie tratate internaţionale care au fost negociate anterior de Guvern prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe sau a altor departamente interesate, şi sub rezerva ratificării lor de către Parlament. La propunerea Primului Ministru Preşedintele, acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României sau înfiinţează, desfiinţează şi stabileşte statutul misiunilor diplomatice din străinătate. În calitatea sa de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Şeful statului are o serie de atribuţii militare pentru realizarea cărora colaborează cu Premierul, care este totodată şi vicepreşedintele acestui organism. Primul Ministru are drept de contrasemnătură în problema mobilizării parţiale sau generale a armatei, care în cazuri excepţionale va fi supusă ulterior aprobării Parlamentului, dar nu la mai mult de 5 zile de la luarea deciziei. Sunt de asemenea supuse contrasemnării măsurile luate în caz de agresiune armată pentru respingerea agresorului. Şi tot în domeniul militar, Premierul contrasemnează decretele privind acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral. În afara procedurii de numire a Guvernului, în urma votului de încredere al Parlamentului, preşedintele este investit şi cu dreptul de a numi, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, la propunerea Primului Ministru, pe unii membrii ai Cabinetului (art.85 al Constituţiei). După cum au dovedit remanierile guvernamentale de după august 1993 ale guvernului Văcăroiu, ca şi cele din decembrie 1997 sau ianuarie 1999 asupra acestui punct există divergenţe de opinie alimentate de prevederile ambigue privind interimatul funcţiei de ministru ale art. 106, alin 3, cumulat cu art.105 din Constituţie, care după unii, ar putea fi interpretat în sensul că, în urma revocării, la propunerea Şefului Guvernului, ar urma să se exercite un interimat de 45 de zile. Disputa a fost în general soluţionată în sensul art.85, care prevede că Premierul poate propune şi Preşedintele poate numi miniştrii în caz de remaniere, fără a mai consulta Parlamentul, urmând ca în alte cazuri să se stabilesc interimatul funcţiei (demisie, incompatibilitate, pierderea drepturilor electorale, deces etc.). În decembrie 1997 tendinţa paralmentaristă a fost mai puternică remanierea guvernului Ciorbea realizându-se prin consultarea legislativului. Dar acest interludiu ce părea să indice o scădere a influenţei prezidenţiale a fost depăşit în ianuarie 1999 când

67

numirea ca Ministru de Interne a lui Constantin Dudu Ionescu s-a făcut, în condiţii de urgenţă, fără consultarea Parlamentului. Implicit s-a întărit tendinţa de prezidenţializare a regimului politic românesc. Preşedintele poate consulta Guvernul în probleme de urgenţă sau de importanţă deosebită, însă nu rezultă că pot fi impuse prin aceasta soluţii cu caracter obligatoriu echipei guvernamentale. Atât prin dreptul de consultare, cît şi prin prezidarea şedinţelor de Guvern la care este prezent, ori prin sprijinul oferit în cazul unui vot de neîncredere, se exprimă posibilitatea Şefului statului de a influenţa indirect acţiunile sau deciziile guvernamentale. RAPORTURILE GUVERNULUI CU PARLAMENTUL Parlamentul îşi manifestă în raport cu activitatea guvernamentală atribuţiile sale de control şi de delimitare, deşi între cele două autorităţi publice partenariatul este mai degrabă regula, asistând un acord între actul de decizie guvernamental şi sprijinul majorităţii parlamentare. Membrii Guvernului pot asista la şedinţele celor două Camere, prezenţa devenind obligatorie atunci când există o solicitare în acest sens legată de interpelările parlamentarilor sau de informaţiile şi documentele cerute de plenul adunărilor ori de comisiile parlamentare. Cererile de informare sau interpelările sunt trimise celor interesaţi prin intermediul aparatului de lucru al ministerului pentru relaţia cu parlamentul. În ceea ce priveşte interpelările privind direcţia generală a politicii Guvernului, răspunsul este de competenţa Premierului. În teorie, un Guvern îşi poate exercita atribuţiile pe parcursul unei legislaturi parlamentare, dar în practică puţine guverne reuşesc acest lucru. Una din modalităţile cele mai utilizate pentru înlăturarea guvernelor, ori pentru uzarea lor este moţiunea de cenzură, care poate fi iniţiată în legătură cu anumite aspecte ale politicii guvernamentale sau ca urmare a angajării răspunderii – procedură prin intermediul căreia Primul Ministru cheamă la ordine parlamentarii majorităţii în cazul unor diferende în probleme considerate vitale pentru linia politică a cabinetului. Formă a luptei parlamentare dintre majoritate şi opoziţie, moţiunea de cenzură reuşeşte foarte rar să determine căderea guvernelor, dar slăbeşte poziţia acestora în faţa partenerilor de coaliţie, a sindicatelor sau a opiniei publice. În cazul regimurilor multipartidiste, cum este situaţia în România, majorităţile sunt rezultatul coalizării pe bază principală sau de oportunitate a mai multor grupări politice, iar moţiunile de cenzură sunt modalităţi tactice de evaluare a solidarităţii şi gradului de cooperare dintre partidele parlamentare majoritare. Pentru a se limita numărul de şocuri ce pot fi resimţite de echipele guvernamentale eterogene ale coaliţiilor, moţiunile de cenzură nu pot fi iniţiate decât o singură dată pe parcursul unei sesiuni parlamentare de către aceiaşi semnatari (art.112 al Constituţiei). În practica parlamentară românească s-a manifestat ca modalitate auxiliară a cenzurii moţiunii simple sau a moţiunii de cenzură iniţiată în cadrul sesiunilor extraordinar. Puterea de iniţiativă legislativă este împărţită între Guvern, cele două Camere sau cel puţin 250000 de cetăţeni, dar în realitate, ea este exercitată în cvasitotalitate de către Cabinet. Pentru introducerea proiectelor de lege pe ordinea de zi a Camerelor, în funcţie de priorităţile Guvernului, este abilitat responsabilul pentru relaţia cu Parlamentul (în funcţie de conjunctură ministru sau secretar de stat, ceea ce demonstrează diferita abordare a relaţiei cu Parlamentul în funcţie de contextul politic). Cel mai curent reproş care se adresează Parlamentului este legat tocmai de ritmul redus de adoptare a proiectelor de lege, dar Parlamentul este un organ deliberat şi dacă atunci când este ales între alternative limitate majorităţile pot fi frecvente, când numărul de opţiuni este mare nu există nici un motiv să se formeze o majoritate în favoarea fiecăreia dintre ele"83. Deciziile de tip majoritar nu sunt cele mai potrivite pentru astfel de situaţii, deoarece consensul este, dacă nu imposibil, în orice caz greu de realizat. Slaba productivitate legislativă este argumentul invocat pentru abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. În fond este vorba de o manieră prin care Parlamentul încearcă să eludeze o parte din responsabilitatea sa în probleme în care costul politic este mare şi repercusiunile asupra proximelor alegeri pot fi nefavorabile. Constituţia României, la art.114, stabileşte existenţa a celor rezultate ca urmare a unor legi speciale de abilitare, sau a ordonanţelor de urgenţă emise în cazuri excepţionale, care intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Delegarea legislativă prin abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe are o valabilitate restrânsă la o perioadă strict delimitată, ordonanţele putere până la împlinirea termenului de abilitare, dacă la aceea dată nu au fost aprobate de Parlament. Procedura ordonanţelor a fost folosită începând cu guvernul Stolojan, continuând cu guvernele Văcăroiu, Ciorbea, Vasile şi Isărescu din
83

Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 79.

68

motive de eficienţă a activităţii guvernamentale. Împotriva acestor practici a fost invocat art.85 alin 1 al Constituţiei în Parlamentul este desemnat drept unica autoritate legiuitoare a ţării. Conform acestui punct de vedere, legiferarea prin parlament trebuie să constituie regula, iar cea prin ordonanţe excepţia. Obiecţia are ca temei temerea că Guvernul s-ar putea transforma într-un organ de planificare economică şi legislativă. Pericolului scăpării de sub control a echipelor guvernamentale din motive de optimizare a activităţii lor i se poate contrapune “delegarea doar a atribuţiilor legate de detalii”84, problemele de principiu fiind rezervate dezbaterilor parlamentare. Practica guvernării după 1997 a transformat ordonanţa de urgenţă într-o situaţie curentă. Această procedură a limitat în mod categoric influenţa Parlamentului, subliniind în fapt rolul determinant al partidelor politice, reprezentate atât în cele două Camere cât şi în Guvern, în definirea practicilor politice. În fapt locul şi rolul partidelor politice a crescut permanent în interiorul regimului politic românesc, voluntarismul liderilor prezenţi în Guvern imprimând un caracter vag guvernamentalist, inducând o situaţie conflictuală între instituţia guvernamentală şi cea prezidenţială. În regimul politic şi constituţional inaugurat de Constituţia din 1991 Guvernul are puteri însemnate, deşi limitate prin controlul parlamentar şi influenţa prezidenţială, care fac ca responsabilitatea acestuia în conturarea liniei generale a politicii statului să fie de primă importanţă. Raportul de forţe la nivelul coaliţiei majoritare şi conjuncturile politice, economice sau sociale fluide pot influenţa echilibrul puterilor prin stabilirea unui grad de dependenţă crescută sau unor dezechilibre între diverşi posesori ai puterilor şi între instituţiile pe care aceştia le reprezintă, cu accent pe relaţia Parlament Guvern. Rolul Preşedintelui, important în impunerea unei linii politice generale datorită alegerii sale prin vot universal dar şi puterile acordate acestuia prin Constituţie, conferă posibilitatea implicării, în situaţii delicate, în susţinerea uneia sau alteia din părţi. Dar arbitrul absolut în ultimă instanţă ar trebui să fie cetăţeanul, conştient de interesul său şi de forţa implicită a votului liber exprimat.

84

ibidem, p. 84.

69

TEMA NR. VII
TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ DUPĂ 1989
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Ce este un regim politic 2. “Revoluţie de catifea” şi „revoluţie violentă” 3. Regimurile politice din Europa Centrală şi regimul politic din România. O perspectivă comparată Conceptul de regim politic nu cunoaşte o abordare unitară în ştiinţa politică. În funcţie de context şi de referinţe (juridice sau sociologice) conceptul de regim politic are dimensiuni variabile. Alături de aceste abordări teoretice viziunea jurnalistică asupra regimului adaugă, prin simplificare, dificultăţi suplimentare. La nivel teoretic confuzia cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem politic. Sistemul politic, model teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi folosit în special în anii ‘70-80, exprimă la nivel conceptual, interacţiunile politice şi instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile şi indivizi. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce rezultă din practica instituţională dominantă85, pentru alţii (şcoala de politică comparată americană) el este rezultanta tuturor structurilor sub aspectul lor politic. Prima variantă, care se încadrează în abordarea instituţionalistă, dar depăşeşte analiza strict constituţională, pune în evidenţă diferenţa dintre prevederile constituţionale, care ar caracteriza regimul politic, şi practica politică ce se face pe baza acestuia, dar căreia i se adaugă dinamismul vieţii politice şi rolul esenţial al structurării partidelor politice în raport cu instituţiile. Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut începând Aristotel numeroase variante care nu au adus însă modificări importante, astfel că numărul de titulari ai puterii rămâne încă, pentru mulţi autori, un criteriu valabil86. Pe de altă parte tendinţa de a aborda problema regimului doar din perspectivă juridică lasă numeroase şi importante aspecte neclarificate. Chiar în interiorul perspectivei juridice există diferenţe de la autor la autor, astfel că regimul politic este fie forma pe care o ia într-o societate raportul între guvernanţi şi guvernaţi87, fie ansamblul regulilor constituţionale88, fie un ansamblu de mecanisme ce repartizează puterea între diferitele organe şi fixează modul lor de relaţionare89. Pentru a depăşi cantonarea într-o definiţie strict instituţională, fără însă a lărgi prea mult unghiul de abordare, Jean-Louis Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic ca “ansamblu de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată”90. Dintr-o asemenea perspectivă, pe baza căreia vom face reflexiile ce urmează, analiza regimului politic trebuie să privească legitimitatea, structura instituţiilor, sistemul de partide, forma şi rolul statului. Abordarea comparativă a regimurilor politice din Europa Centrală (Polonia, Cehia şi Ungaria) şi din România va încerca să identifice elemente şi practici instituţionale comune. Revoluţiile europene din 1989 au fost, în primul rând, un fenomen central european, atât datorită ariei de pornire, cât şi datorită consecinţelor, a cadrului de referinţă pe care îl vor reprezenta pentru evaluarea procesului revoluţionar. Dealtfel cele trei state care vor fi primele laboratoare ale tranziţiei spre regimurile democratice, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, au avut o serie de experienţe antitotalitare care vor
85 86

Olivier Duhamel, op. cit., p. 276. Criteriul numărului de deţinători ai puterii este utilizat de Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz, 1987, care deosebesc între democraţii, monocraţii, oligarhii şi regimuri mixte, sau în Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Economica, 1983, pentru care există două mari tipuri de regimuri politice: democraţia şi celelalte regimuri. În studiul nostru ne vom referi la modul de funcţionare a instituţiilor politice în cadrul regimurilor democratice. 87 Maurice Duverger, Les regimes politiques, Paris, PUF, 1981, p. 7. 88 Olivier Duhamel, op. cit., p. 275. 89 Phillippe Parini, op. cit., p. 43. 90 Jean-Louis Quermonne, op. cit., p. 12.

70

converge spre afirmarea unei specificităţi a tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă. Revoluţia ungară din 1956, “primăvara pragheză” din 1968 şi “Carta 77”, mişcările studenţeşti şi muncitoreşti din Polonia în 1968-1969, KOR-ul şi apoi Solidaritatea stau mărturie despre respingerea modelului comunist în cele trei state. Am putea, deci, vorbi despre un model central european al tranziţiei? Trilaterala de la Vişegrad părea să ducă spre o asemenea concluzie. Procesele de integrare în NATO (început la Madrid în iunie 1997) şi în Uniunea Europeană (început la Luxemburg pe 13 decembrie 1997) indică o vizibilă preferinţă pentru aceste state. Integrarea în două viteze este o realitate care pune o linie de separaţie, mai mult sau mai puţin precisă, între cele trei state şi restul . Democraţia, regim a cărui stabilitate şi beneficii sunt evidente în occidentul european şi în SUA, a constituit referinţa revoluţiilor din 1989. Între diferitele modele de urmat selecţia putea să se facă în funcţie de proximitatea geografică, de istoria comună, dar şi de tradiţiile instituţionale de la care Polonia, Cehia, Ungaria şi România se puteau revendica. Primul criteriu, proximitatea geografică şi istoria comună ar evidenţia existenţa unui model de regim politic central european. Există însă un model de regim politic central european? Şi mai ales există o Europă Centrală definibilă politic? Europa Centrală este un concept ce revine periodic, mai ale în ceea ce am putea considera momentele de criză ale regiunii91. Revoluţia de la 1848 ar fi un astfel de moment de criză în care, incipient, ideea de Europa Centrală s-a manifestat într-un context impropriu, în care emergenţa naţiunii ca entitate culturală şi politică s-a dovedit un obstacol real. Anul 1989 ar fi un alt moment important în evoluţia ideii de Europă Centrală. Conceptul de Europă Centrală se poate revendica de la două tradiţii diferite, cea mai recentă ducând cu gândul al pangermanismul începutului de secol XX, cea de a doua la tradiţiile multiculturalismului Imperiului Habsburgic92. Oricare ar fi tradiţia ea pune în evidenţă rolul elementului german. Construcţia unei noi Europe Centrale nu s-a făcut însă, din punct de vedere politic, urmând modelul central european care ar fi trebuit să fie, în măsura în care considerăm Austria şi Germania ca părţi esenţiale ale acestuia, federalist. Dar federalismul a suferit în această parte a Europei eşecuri importante; Iugoslavia, cu războiul de secesiune este exemplul tragic, Cehoslovacia, cu divorţul de catifea din 1993, cel paşnic. Statul unitar este prevăzut în constituţiile Poloniei (art. 3 al Constituţiei poloneze din aprilie 1997: “Republica polonă este un stat unitar.”) şi Cehiei (art. 1 al Constituţiei din 1992: “ Republica Cehă este un stat de drept suveran, unitar şi democratic fondat pe respectul drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului.”), iar în Constituţia Ungariei (Constituţia din august 1949 a fost modificată în octombrie 1989) nu există nici o referire la forma statului, fiind prevăzut doar că “Republica Ungaria salvgardează libertatea şi puterea poporului, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, şi frontierele înregistrate în tratatele internaţionale”(art. 5). Ungaria este de fapt un stat unitar. Din acest punct de vedere România se încadrează în viziune despre stat ce a fost consacrată prin noile constituţii central europene fiind tot un stat unitar (“România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, art. 1 al Constituţiei din decembrie 1991). Schimbarea sau apariţia unui nou regim implică explicarea fenomenelor constitutive şi a evoluţiei unui proces. Instituirea unui regim politic presupune o perioadă de consolidare a cărui durată variază în funcţie de particularităţi. Prima etapă, cea a construcţiei instituţionale, este de altfel şi cea mai dificilă, cea în care pot apare, datorită flexibilităţii regulilor şi a neprecizării rolurilor, crize de regim. Un nou regim politic este rezultatul unei conjuncturi (revoluţie, lovitură de stat, restauraţie sau revizuire integrală a constituţiei) ce va determina transformarea instituţiilor şi schimbări sociale ce vor evolua spre forme stabile. În cazul statelor central europene originea noilor regimuri politice apare diversă, relevând experienţe şi soluţii particulare. O ipoteză de lucru ar fi cea conform căreia fondarea noilor regimuri s-ar datora revoluţiilor. Schimbarea regimului prin revoluţie pune în discuţie câteva caracteristici importante: acţiunea de înlocuire a regimului în funcţie în numele unei legitimităţi noi, încarnate de revoluţie; participarea mulţimilor ce aspiră la a se identifica cu poporul şi apelul la violenţă; minoritatea ce îşi asumă conducerea se legitimează în consensul majorităţii privind înlocuirea regimului. Urmând în continuare această ipoteză identificăm două forme ce sau manifestat în 1989 în statele ce constituie obiectul comparaţiei: “revoluţiile de catifea” şi “revoluţia violentă”. Primul caz, cel al “revoluţiilor de catifea” s-ar aplica Poloniei, Cehiei şi Ungariei, cel de-al doilea României. Ar fi totuşi exagerat să încadrăm schimbările politice din Ungaria în schema revoluţiei. Evident, revoluţia este un proces de lungă durată şi în acest sens semnificaţiile anului 1956 sunt importante
91 92

Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iaşi, Polirom, 1997, p. 19. Ibidem, p. 21.

71

pentru a explica transformările din 1989, dar în cazul Ungariei este vorba de fondarea noului regim politic prin revizuirea Constituţiei, ceea ce exclude această ţară de la modelul originării noilor regimuri prin revoluţie. A vorbi despre revoluţie prin lege ar fi în acest caz un abuz de limbaj. În Polonia şi Cehoslovacia schimbarea regimului a cunoscut fie formula “mesei rotunde” care aduce mai degrabă cu o revizuire a Constituţiei decât cu o revoluţie, fie “revoluţia de catifea”. Am putea avea în vedere sensul originar al termenului constituţie, respectiv constituirea poporului în putere. Delegitimarea comunismului a fost atât de profundă încât elitele comuniste au urmărit doar modalităţi de conservare a influenţei şi de a limita consecinţele directe care le-ar fi putut afecta interesele şi poziţiile, ale schimbării de regim. Doar Cehia cunoaşte din această perspectivă experienţa unei revoluţii. Şi din punct de vedere al schimbării constituţionale diferenţele între cele două state sunt evidente. Ungaria doar a modificat Constituţia, Polonia a recurs la modelul interimar al “Micii Constituţii” din 1993 ce a fost înlocuită cu o constituţie aprobată prin referendum abia în aprilie 1997, pe câtă vreme Cehia a adoptat noua Constituţia în 1992, presată şi de “divorţul” iminent de Slovacia. În privinţa definirii instituţiilor şi a puterilor atribuite acestora diferenţele sunt importante. Preşedintele Cehiei are puterea de a dizolva Camera Deputaţilor (art. 62, lit. c) ca şi preşedintele Poloniei care are dreptul de a dizolva Seimul ceea ce atrage automat şi dizolvarea Senatului (art. 98, al. 4). În cazul Ungariei preşedintele nu dispune de puterea reală de a dizolva parlamentul, aceasta fiind condiţionată de neacordarea votului de încredere în Guvern (art. 28, al 3, lit. a şi b). Durata mandatului prezidenţial în cele trei state este de 5 ani. Modelul parlamentar variază între monocameralism în Ungaria şi bicameralism în Cehia şi Polonia. Mandatul camerei inferioare este acelaşi în cele trei state, diferenţe apărând în ce priveşte durata mandatului camerei superioare. În Polonia Seimul şi Senatul au un mandat de 4 ani (art. 98, al 1), în Cehia Camera Deputaţilor are un mandat de 4 ani (art. 16. al. 1), iar Senatul de 6 ani, o treime din senatori reînnoindu-se la fiecare 2 ani – după modelul Senatului Statelor Unite - (art. 16. al 2), în Ungaria Parlamentul având un mandat de 4 ani (art. 20. al. 1). În România revoluţia, ca element fondator, a dat naştere unui regim a cărui osatură instituţională a fost schiţată pe 22 decembrie 1989. Problema României se diferenţiază în acest punct de a celor trei state central europene. Revoluţia violentă, ce a constituit specificitatea cazului românesc, îşi are originea în baza diferită de la care regimul comunist românesc s-a revendicat. Naţional-comunismul a dus, încă din anii ’60, la o răceala a relaţiilor româno-sovietice. Cum procesele din 1989 au fost şi consecinţe ale perestroika-i şi glastnost-ului gorbacioviste, iar influenţa sovietică era scăzută, tendinţele caracteristice perioadei au lipsit în România. Rigiditatea dictaturii lui Ceauşescu, ca şi naţionalismul său, nu cunosc echivalent în celelalte state central europene. Inexistenţa dezbaterilor în interiorul partidul comunist, incapacitatea acestuia de a genera o cât de mică tendinţă reformatoare a dus la forma violentă a revoluţiei româneşti. Problema legitimităţii guvernării în România după 1989 a fost strâns legată de interpretarea revoluţiei. Dacă în 1989 a avut loc o schimbare de regim, modul în care aceasta s-a produs a fost receptat diferenţiat. Continuitatea la guvernare a unor persoane ce avuseseră poziţii importante şi în vechiul regim, cumulată cu eşecul electoral al partidelor istorice a provocat o reacţie de respingere a revoluţiei. Treptat referinţa la revoluţie a dispărut sau în cel mai bun caz s-a diminuat în discursul politic românesc. Revoluţia nu mai constituie un izvor de legitimitate. Suspiciunea în raport cu deţinătorii puterii a fost treptat transferată asupra evenimentelor din decembrie 1989 care capătă pentru unii contururile unei lovituri de stat (văzută fie ca furt al revoluţiei, fie – în tradiţia teoriei conspiraţiei – ca intervenţie ocultă a unor servicii secrete străine). Pentru ca o schimbare de regim să fie clasificată ca revoluţie ruptura faţă de vechiul regim trebuie să fie radicală. Câtă vreme se manifesta doar continuitatea la guvernare radicalismul schimbării apărea atenuat. În paralel, în unele medii se manifesta tendinţa de a individualiza puterea, tendinţă ce va afecta puternic imaginea procesului de instituţionalizare a puterii, de separare, deci, între persoană, care este doar deţinător temporar al puterii, şi stat, ce devine proprietarul acesteia. De la personalizarea puterii la personalizarea regimului nu a fost decât un pas. O altă problemă specific românească este cea a formei de guvernământ. Prima republică a fost creată de regimul comunist cu acordul şi la cererea URSS. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947 nu a fost nici legitimă şi nici legală. Nu discutăm aici de regimul de ocupaţie militară care reducea independenţa României la o figură de stil. Clarificarea statutului republicii cere deci examinarea legitimităţii şi legalităţii acţiunii de proclamare a Republicii Populare Române. Legitimitatea presupune că acceptarea dominaţiei guvernanţilor se bazează nu atât pe coerciţie, cît pe consimţământul liber al populaţiei. Este vorba de o liberă acceptare a supunerii, ceea ce presupune o dublă condiţionare: cei supuşi se regăsesc în cei ce conduc (regăsesc regulile – scrise şi nescrise – acceptate, dar mai ales simbolistica

72

imaginarului politic), iar cei ce guvernează nu se tem de guvernaţi. Ori, ce s-a întâmplat pe 30 decembrie 1947 nu s-a bucurat de consensul populaţiei. Abdicarea forţată a regelui Mihai a avut caracterul unei lovituri de stat. Liderii comunişti s-au ferit să recurgă, după model italian, la referendum. Dacă legalitatea caracterizează conformitatea unui act cu norma de drept ierarhic superioară, atunci proclamarea Republicii Populare Române a fost ilegală. Regula superioară la care trebuia să se raporteze orice acţiune de schimbare a regimului era Constituţia din 1923, care, la articolele 129 şi 130 prevedea condiţiile de revizuire a legii fundamentale. Nerespectarea acestor proceduri şi lipsa consensului popular şi a confirmării democratice a acestuia fac din prima republică o formă de guvernământ ilegitimă şi ilegală. Existenţa sa de facto a fost consecinţa directă a totalitarismului comunist a cărui soartă a împărtăşit-o. Forma republicană de guvernământ apărea unora ca fiind indestructibil legata de totalitarismul comunist şi, deci, compromisă. Dar republica ca forma de guvernare trebuie disjunsă de încărcătura perioadei comuniste. Aici poate interveni distincţia aristotelică între forme “pure” şi forme “corupte” de guvernământ. Pornind de la aceasta s-ar putea distinge între prima republică şi a doua republică, distincţie care ar putea explica poziţia generală asupra formei de guvernământ exprimată de sondajele de opinie. Distincţia între prima republică şi cea de-a doua devine clară dacă luăm în considerare principiile legitimităţii şi legalităţii. Republica a doua poate fi considerată legitimă şi legală. Legitimitatea ei îşi are originea în legitimitatea revoluţiei române din 1989, în consensul general al românilor asupra răsturnării dictaturii lui Ceauşescu şi, implicit, asupra căderii comunismului. Noua forma republicană de guvernământ a fost afirmată (prin schimbarea denumirii statului) în Declaraţia din 22 decembrie 1989. Prin aceasta, implicit, noua republica a căpătat un caracter legal ce va fi confirmat prin Constituţia din 1991. Referendumul pentru aprobarea Constituţiei a avut, din acest punct de vedere, un caracter formal. Totuşi aprobarea Constituţiei nu înseamnă şi consolidarea regimului. Rezultată dintr-o anume configuraţie politică Constituţia nu poate trasa decât de o maniera generală cadrul regimului politic. Alte variabile intervin în definitivarea fizionomiei unui regim politic. Juridic vorbind România cunoaşte un regim intermediar, caracterizat prin alegerea directă a preşedintelui (art. 81 din Constituţie) ce dispune de câteva puteri importante (dizolvarea Parlamentului, chiar dacă limitată la perioada desemnării Primului Ministru – art. 89 – şi convocarea referendumului prin care poate contracara hotărârile legislativului – art. 90), dar şi prin existenţa unui guvern responsabil în faţa Parlamentului (art. 108). Regimul intermediar, situat între cel prezidenţial şi cel parlamentar, numit de Duverger, caracterizare însă valabilă mai ales pentru Franţa Republicii a V-a, semi-prezidenţial, este însă un hibrid care depinde de relaţiile de putere ce se stabilesc între preşedinte, guvern şi partidul(partidele) majorităţii parlamentare. Acest tip de regim poate glisa în funcţie de forţa partidelor spre un regim parlamentar de fapt, ca în Austria, sau spre un regim prezidenţialist, cum a fost cazul Franţei între 19581986 (până la prima coabitare), 1988-1993, sau între 1995-1997. Corespondenţa dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară, pe fondul gradului de structurare a partidelor, duce la prezidenţialism, evident, în măsura în care influenţa preşedintelui asupra partidului\lor majorităţii este determinantă (cum a fi în România în perioada preşedinţiei Iliescu). Pe câtă vreme coabitarea implică parlamentarismul. Puterile pe care Constituţia le oferă preşedintelui României îi permit acestuia să-şi impună, în anumite condiţii, un candidat la funcţia de prim-ministru, şi, în eventualitatea unui conflict cu Parlamentul să recurgă la referendum. Raporturile juridice dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern sunt deci dependente de relaţia Preşedinte-partid(e) politic(e). Alegerile din 1996 au conturat caracteristicile sistemului de partide românesc. Cum nici un partid nu a reuşit un scor electoral de peste 30% sistemul de partide poate fi considerat ca un sistem de coaliţie de partide minoritare (inegale ca pondere - cu o dominantă PNŢCD, PD, PNL) ce îşi desfăşoară activitatea pe fundalul unui pluralism polarizat. Eficienţa guvernării îşi găseşte suportul în caracteristicile regimului politic. Sistemul de relaţii ce completează cadrul constituţional evoluează direct proporţional cu structurarea actorilor politici. Raportul dintre partide şi şeful statului, stabilitatea instituţională şi influenţa acestuia din urmă asupra vieţii politice sunt factori importanţi în consolidarea regimului politic. Regimul politic explică specificul organizării puterilor, respectiv modul de desemnare, competenţele, regulile juridice şi politice care constituie cadrul raporturilor dintre ele. Nu se poate vorbi despre un model al statului central european care să fie comun şi României. Dacă există o similitudine în ce priveşte ideea statului unitar între statele central europene, o diferenţa importantă nu trebuie neglijată; în cazul României este prevăzut şi caracterul naţional al statului. Statul unitar este un model administrativ, pe câtă vreme caracterul naţional al statului trimite la alte dimensiuni decât cea administrativă (culturale, etnice, politice). Caracterul naţional al statului român nu poate fi pus în discuţie. Constituţia din 1991 prevăzând la art. 148, al 1, “Dispoziţiile prezentei constituţii privind

73

caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot face obiectul revizuirii”. Fondarea noilor regimuri politice evidenţiază diferenţe importante între cele patru cazuri examinate. Revoluţia, “violentă” sau “de catifea”, dar şi revizuire constituţională, fac dificilă susţinerea ideii unui model unic al schimbării politice. Dacă în esenţă transformările ce s-au propagat în lanţ, conform teoriei dominoului, au condus spre un deznodământ unic, prăbuşirea comunismului, modurile concrete de realizare au variat în funcţie de specific. Iar modul în care se fondează un nou regim are consecinţe importante asupra legitimităţii noilor instituţii şi asupra funcţionării acestora. Nu există un model central european nici în ceea ce priveşte rolul şi forţa preşedintelui. Diferenţa nu constă doar în faptul că Polonia şi România cunosc alegerea directă a preşedintelui – ceea ce conferă acestuia legitimitate - iar Cehia şi Ungaria alegerea acestuia de către parlament. În fond rolul preşedintelui nu este încă clar delimitat în nici unul din cazuri. Criza de guvern datorată scandalului de presă privind finanţarea campaniei electorale a partidului fostului premier Vaclav Klaus, Forumul Democratic, a dezvăluit o nouă dimensiune a preşedinţiei lui Vaclav Havel. Dar preşedintele Cehiei nu dispune (încă?) de un sprijinul unui partid al cărui membru să fi fost. Constituţional o persoană nu poate fi aleasă în funcţia de preşedinte mai mult de două ori consecutiv. În Polonia, Lech Walesa a fost tentat să interpreteze de o manieră prezidenţialistă textul “Micii constituţii” din 1993, ceea ce i-a atras critici din partea foştilor aliaţi, iar eşecul său la alegerile prezidenţiale s-a datorat şi absenţei unui partid care, să-i asigure un sprijin politic real. Preşedintelui României nu are o posibilitate reală de dizolvare a parlamentului, prevederile art. 89, al. 1 prevăzând condiţionarea dizolvării parlamentului de respingerea de către acesta de două ori în 60 de zile a votului de încredere pentru formarea Guvernului, ceea ce face posibilă comparaţia cu Ungaria. Durata mandatului prezidenţial este diferită în România (4 ani) faţă de celelalte trei state(5 ani). Puterea preşedintelui României nu constă în prerogativele sale. Din cele trei elemente considerate esenţiale pentru definirea sistemului politic prezidenţialist, alegerea directă a preşedintelui, alegerea prin scrutin majoritar a parlamentarilor şi puterea reală de a dizolva Parlamentul,93 în cazul României doar prima condiţie este întrunită. Influenţa preşedintelui României vine din poziţia sa în raport cu principalii actori politici, cu partidele. Dacă din punct de vedere strict constituţional putem vorbi despre două modele de regim politic specifice statelor analizate - semiprezidenţial şi parlamentar -, din perspectiva sistemului politic se evidenţiază guvernamentalismul şi prezidenţialismul. Rolul partidelor politice este determinant pentru construcţia instituţională. Modul în care sunt organizate, rolul liderilor în viaţa de partid, capacitatea lor de a guverna sunt elemente fără de care nu se poate analiza viaţa politică. În fond parlamentarismul presupune supremaţia partidelor în influenţarea vieţii politice, iar disciplina de partid asigură liderilor posibilitatea de a controla parlamentul. Orientarea liderilor de partid spre funcţia de preşedinte sau spre cea de prim ministru are consecinţe asupra rolului instituţiilor. Funcţionarea de exemplu, a regimului semiprezidenţial austriac ca un sistem guvernamentalist se datorează orientării liderilor de partide spre funcţia de cancelar, ceea ce face ca funcţia de preşedinte să fie ocupată de personaje secundare, ce nu dispun de resurse reale pentru influenţarea vieţii politice. Guvernamentalismul domină în acest moment statele Europei Centrale luate in discutie. Nu doar Cehia şi Ungaria, dar şi Polonia după alegerile parlamentare din 1997 corespund acestui model. Puterile preşedintelui Poloniei sunt mult diminuate de coabitarea cu un guvern de altă culoare politică. Dar evoluţiile în interiorul unui regim politic sunt permanente. Rezultată dintr-o anume configuraţie politică Constituţia nu poate trasa decât de o maniera generală cadrul regimului politic. Alte variabile intervin în definitivarea fizionomiei unui regim politic. Cultura politică este o astfel de variabilă. Ea îşi pune amprenta, de o manieră indirectă, dar profundă, asupra regimului politic. Neluarea ei în consideraţie poate duce la separare între acţiunea politică şi tendinţa generală a societăţii. Ori forţele politice care influenţează funcţionarea regimului sînt dependente de sistemul de atitudini şi comportamente politice general acceptate. Dacă nu putem vorbi de o Europă Centrală din punct de vedere politic, dacă nu se poate identifica un model de regim politic, elementele de legătură între aceste state trebuiesc căutate în stratul profund, şi de aceea stabil, al culturii politice, ca şi al culturii în general.

93

Olivier Duhamel, op. cit., pp. 277-278.

74

TEMA VIII
LOCUL ŞI ROLUL PARTIDELOR POLITICE ÎN DEMOCRAŢIE.
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Ce sunt partidelel politice? 2. Cum se relaţionează partidele la regimul democratic? 3. Cum interacţionează ele cu instituţiile politice?

Relaţia dintre partide politice şi democraţie nu a părut întotdeauna nici directă, nici sigură. Viziunea despre democraţie, locul şi rolul libertăţii şi egalităţii şi ierarhia acestor valori în cadrul teoriilor politice, dar şi pentru opina publică a evoluat. Imaginea publică a partidelor a fost reprezentat, nu de puţine ori în istorie, reacţii de ostilitate, dar cu toate acestea fenomenul partidist nu a fost, în general, respins, ci mai degrabă tolerat. Teme precum, “divizarea naţiunii“ sau “ îmbogăţirea prin politică “ au contribuit din la neîncrederea publică în partide. Dacă la nivelul corpului social existenţa partidelor, asociată celei de politică (în accepţiunea comună, de luptă pentru putere, şi prin aceasta coruptă ) a fost privită cu rezervă, acelaşi lucru s–a întâmplat şi la nivel teoretic. Poziţia diferiţilor autori faţă de raportul între partide şi democraţie este legată de accepţiunea pe care aceştia o dădeau democraţiei. Democraţia a fost numele dat regimului politic pe care în anul 508 î.ch. Clistene l-a stabilit în Atena94. Dar această accepţiune a regimului politic a fost mai puţin agreată în sec. al XVIII-lea, atunci când se forjau marile teorii ce vor sta la baza evoluţiei viitoare a societăţii europene. Cuvântul democraţie, în sec. al XVIII-lea, desemna o formă politică desuetă95. Pentru Jean-Jacques Rousseau care va realiza, în paralel cu Montesquieu, o abordare mai atentă a democraţiei, acesta desemnează un tip-ideal care ar putea fi analizat în cadrul unei tipologii, dar care nu poate fi aplicat lumii moderne, şi care dealtfel nici nu a existat, căci doar “ dacă ar exista, un popor de zei s-ar guverna democratic. Oamenilor nu li se potriveşte un guvernământ atât de perfect.”96 Rousseau accentuează mult mai intens pe noţiunea de suveranitate a poporului decât pe cea de democraţie şi aceasta pentru că suveranitatea este calitatea care defineşte regimul pe care îl viza. Astfel că democraţia devine la Rousseau mai degrabă o manieră de luare a deciziei decât baza organizării societăţii. Democraţia pe care o aveau în vedere teoreticienii sec. al XVIII-lea era o democraţie directă. Rousseau respingea cu vehemenţă ideea prezenţei intereselor particulare în actul de guvernare. “ Nimic nu e mai primejdios decât amestecul intereselor private în treburile publice şi folosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai mic decât coruperea legislatorului, consecinţă de neînlăturat a scopurilor particulare.“97 Ori dacă nu se pot coagula diferitele interese particulare, partidele nu pot să apară. Dealtfel partidele ar trebui să-şi asume sarcina reprezentării intereselor. Dar în acest punct Rousseau, în numele suveranităţii poporului respinge ideea legiferării prin reprezentanţi. “Deputaţii poporului nu sunt deci şi nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu e lege.”98 Şi pentru Montesquieu democraţia nu putea fi decât directă. “O altă lege fundamentală a democraţiei este ca poporul să-şi facă singur legile.“99 Dar nici problema sufragiului nu poate fi neglijată, căci şi acesta este în egală măsură “ o lege fundamentală a democraţiei “. Însă, pentru a-şi realiza esenţa, democraţia trebuie să ofere suveranităţii poporului posibilitatea de a se manifesta nemijlocit, astfel încât 94 John Dunn, “Democratie : l’etat des lieux”, în La pensee politique, Situation de la democratie. Hautes etudes, Gallimard, Seuil, Paris 1993, p. 77 95 Pierre Rosanvallon, “L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne” în La pensee politique... , p. 11 96 Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Moldova, Iaşi, 1996, p. 135 97 ibidem., p. 133 98 ibidem., p. 163 99 Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 23

75

sufragiul devine secundar în raport cu dreptul poporului de a legifera. Pentru a fi democratic, sufragiul, trebuie să se efectueze prin tragere la sorţi ca în Atena antică; “ sufragiul prin alegere ţine de aristocraţie “100.De altfel, referinţa în epocă, este numai la democraţia antică. În cartea a XIX-a, capitolul XXVII–lea Montesquieu elaborează o teorie, e adevărat încă embrionară, a partidelor politice, pe care majoritatea a comentatorilor au neglijat-o. Făcând legătura cu cele prezentate în cartea a XI-a referitor la constituţia engleză, filosoful introduce în discuţie modul de funcţionare al democraţiei reprezentative şi se opreşte asupra locului şi rolului partidelor politice. Observând caracteristicile asocierii în grupuri politice Montesquieu analizează mecanismul prin care cetăţenii se organizează în raport cu deţinerea puterii pentru a-şi maximiza şansele de a-şi impune interesele. Întărirea puterii executive îl face pe Montesquieu să observe riscurile fenomenului partidist în cazul în care el nu se încadrează într–un sistem în care echilibrul puterilor să fie protejat. “…puterea executivă, dispunând de toate slujbele, ar putea să trezească mari speranţe şi niciodată temeri, toţi cei care vor obţine ceva de la ea ar fi înclinaţi să se dea de partea ei şi ea ar fi atacată de către toţi cei care nu ar avea nimic de aşteptat de la ea. Acolo toate pasiunile fiind libere, ura, pizma, invidia, dorinţa de îmbogăţire şi de evidenţiere s–ar arăta în toată tăria lor; iar dacă lucrurile ar sta astfel, statul ar fi ca un om sleit de boală, care nu mai are pasiuni pentru că nu mai are puteri. Ura dintre cele două partide ar dăinui pentru că ar fi mereu neputiincioasă. Fiind alcătuite din oameni liberi, dacă unul din aceste partide ar deveni prea puternic, el ar fi dat jos datorită libertăţii, iar cetăţenii asemenea mâinilor ce ajută corpul, ar veni să se ridice pe celălalt. … Monarhul ar fi în aceeaşi situaţie ca şi cetăţenii; şi împotriva regulilor obişnuite ale prudenţei el ar fi adesea nevoit să acorde încrederea sa celor care l–ar fi supărat mai mult şi să retragă favoarea sa celor ce l–au slujit mai bine , făcând de nevoie ceea ce alţi principi fac din propria voinţă”101 Cum voinţa individuală nu este suficientă pentru a impune un interes particular, asocierea în partide devine forma de a participa la guvernare a oamenilor liberi şi, ca efectul libertăţii şi în directă legătură cu obiectivul urmărit, de a legifera sub rezerva aplicării principiului majorităţii parlamentare. Urmărind să-şi asigure o poziţie puternică în raport cu guvernarea şi oricând susceptibile de a ceda puterea dacă nu satisfac cerinţele alegătorilor, partidele politice asigură sistemului constituţional capacitatea de a se adapta la cererile în continuă schimbare ale societăţii. Garante ale libertăţii, partidele politice devin componente sine qua non ale parlamentarismului. Un astfel de regim diviziunea şi limitarea puterii permiţând cetăţenilor, limitaţi la rândul lor la propriile forţe, să intervină în jocul complicat al luării deciziei. Condiţionându-se reciproc, guvernaţi şi guvernanţi devin un tot complex ce constituie temelia oricărei libertăţi autentice. Madison, în Federalist 10, pune problema facţiunii, “Prin facţiune înţelegem un număr de cetăţeni, reprezentând o majoritate sau o minoritate, care sunt uniţi sau mânaţi de un impuls comun de pasiune şi interes, potrivnice drepturilor altor cetăţeni sau intereselor permanente şi generale ale comunităţii. Există două metode de a vindeca racilele facţiunii: prima prin înlăturarea cauzelor acesteia; a doua, prin combaterea efectelor ei. De asemenea, există două metode de înlăturare a cauzelor facţiunii: prima prin distrugerea libertăţii esenţiale existenţei acesteia; a doua prin insuflarea în toţi cetăţenii a aceloraşi opinii, pasiuni şi interese. “102 Profesionalizarea crescută a rolurilor politice, expresie a diviziunii din ce în ce mai mari a muncii sociale, antrenează organizarea oligarhică a partidelor politice. Aceasta ar fi, pe scurt, esenţa analizei fundamentate pe investigarea cazului Partidului Social Democrat German, pe care Robert Michels o face partidelor politice. La începutul secolului al XX-lea când prin cercetarea sa Robert Michels a încercat să demonteze iluzia tezelor socialiste privind guvernarea directă de către mase, opera sa, precedată cu puţin de altă lucrare clasică asupra partidelor, Democraţia şi partidele politice a lui Moisei Ostrogorski (1901), deschidea drumul abordării sociologice a fenomenului partidist. La începuturile sale, ştiinţa politică s-a dovedit extrem de critică la adresa partidelor. Dacă Moςsei Ostrogorski şi Robert Michels, pionieri ai analizei sociologice a partidelor, vor judeca sever aceste organizaţii, considerându-le un obstacol în bunul mers al democraţiei, aceasta se va datora climatului cultural al epocii dominat încă de credinţa clasicilor în virtuţile democraţiei directe, ca şi a tendinţelor antidemocratice şi oligarhice ce dominau aceste organizaţii. Afirmându-şi simpatia faţă de democraţia directă, Rousseau acuza în fapt acelaşi fenomen când considera că delegarea reprezentanţilor exprimă lipsă de spirit civic şi democraţie căci “mulţumită lenei şi banilor, ei (cetăţenii) 100 ibidem., p. 22 101 ibidem, p. 391 102 James Madison, “The federalist 10”, în Limitele puterii, volum editat de Adrian–Paul Iliescu şi Mihail–Radu Solcanu, Bucureşti, All, 1994,p. 50

76

sfârşesc prin a avea soldaţi pentru a înrobi patria şi reprezentanţi pentru a o vinde”103. Cu aproape aceleaşi cuvinte Michels afirmă că “orice reprezentare permanentă echivalează cu o hegemonie a reprezentanţilor asupra reprezentaţilor”104 Distincţia între Ostrogorski şi Michels constă mai ales în modificarea modului de abordare, ultimul atrăgând atenţia că funcţionarea partidelor, iar nu partidele ca atare, este nedemocratică, ducând la oligarhie şi personalizând liderii. La originea lor partide democratice (altfel spus socialiste) imprimau funcţiei de lider un caracter tranzitoriu, şeful fiind în fapt dependent de masă, iar organizaţia de partid, fondată pe egalitatea absolută a tuturor membrilor săi nu cunoştea ierarhiile osificate. Toate funcţiile de conducere erau elective şi masa aderenţilor deţinea, în raport cu conducătorii, o putere importantă. De exemplu, la originea mişcării muncitoreşti şeful trebuia ales cu o mare majoritate de voturi (uneori de 3/4), iar negocierile cu patronatul nu puteau fi începute decât după obţinerea unui mandat expres din partea organizaţiei. Asemenea metode deveniseră cu timpul, considera Michels, imposibile. În cadrul mişcării socialiste adepţii acţiunii politice se organizaseră în partide urmărind cucerirea puterii politice. În 1875, la Congresul de la Gotha, social-democraţii germani s-au unificat într-un singur partid, care va deveni un exemplu de organizare, căpătând astfel un important sprijin electoral. Această direcţie de acţiune va milita pentru afirmarea primatului partidului în raport cu organizaţiile muncitoreşti şi sindicale. Rezultatul va fi birocratizarea partidelor social-democrate fenomen ce îl va duce pe Michels la enunţarea celebrei “legi de fier a oligarhiei“ . Treptat, dezbaterea de idei şi doctrine va lăsa locul disputelor personale dintre lideri, partidele transformându-se din promotoare ale unor principii şi ţeluri politice în grupări oligarhice de propulsare a şefilor. “În partidele politice conflicte de opinie se desfăşoară din ce în ce mai puţin pe terenul ideilor şi cu armele pure ale teoriei, degenerând în diatribe şi atacuri personale” (R. Michels, 1919, p. 273). Făcând o analiză a activităţii partidelor din Marea Britanie şi S.U.A., Moisei Ostrogorski, va ajunge la rândul său la concluzia că, organizarea acestora este nedemocratică. Evoluţia spre scrutinul universal a obligat partidele să-şi construiască secţiunea electorală (caucus-ul), însă acesta, “nu a reuşit să organizeze democraţia şi nici să doteze partidele cu o conducere cu adevărat democratică; s-a realizat forma, dar nu esenţa”.(Moisei Ostrogorski, 1979, p 43) Organizarea partidelor în scopul câştigării alegerilor la care participă din ce în ce mai mulţi cetăţeni, creează stereotipii, nivelează în egală măsură opinia publică, dar şi partidul în interiorul său, până la nivelul conducerii. Dar în schimb, nu se realizează nici un progres; “caucus-ul nu a înlăturat elementul plutocratic nici din consiliile partidelor, nici dintre deputaţi”.( Moisei Ostrogorski, 1979, p. 51) În acelaşi sens Michels observa că “alegerea candidatului depinde mai întotdeauna de o mică coterie formată din şefi şi mici şefi locali. În multe cazuri colegiul electoral este considerat ca o proprietate de familie” (R. Michels, 1919, p. 75). Ori, dacă sistemul de partide analizat de Ostrogorski s-a dorit a fi expresia democraţiei, propunându-şi să menţină, pe de o parte, la o cotă cât mai înaltă, puterea cetăţeanului şi să permită, pe de altă parte, funcţionarea mecanismelor guvernării, rezultatele s-au dovedit decepţionante. Puterea cetăţeanului s-a volatilizat, iar în ceea ce priveşte guvernarea, succesul a fost relativ. Pentru a restitui partidului caracterul său esenţial de grupare a cetăţenilor, Ostrogorski crede că acesta trebuie să se transforme din partid-omnibus, rigid, incapabil să se adapteze la fluxul vieţii politice, în partid ad-hoc, “ care se va baza pe adeziunea inteligenţelor şi conştiinţelor la ceva bine determinat, la o cauză specifică “(Moςsei Ostrogorski, 1979, p 210) Ideea că democraţia directă este, cel puţin teoretic, dezirabilă, se întâlneşte şi la Michels. “Idealul practic al democraţiei constă în propria guvernare a maselor în conformitate cu deciziile ansamblului populaţiei”. (R. Michels, 1919, p. 8). Dar el constată imposibilitatea mecanică şi tehnică a guvernământului direct al maselor. Căci dacă deciziile adunărilor populare limitează extinderea principiului delegării nu oferă, însă, “nici o garanţie contra formării unui stat-major oligarhic“. (Robert Michels, 1919, p 8) Guvernarea directă permite, de fapt, apariţia unor indivizi care, mizând pe sugestibilitatea şi intoleranţa masei îşi asumă conducerea. De fapt democraţia este nefuncţională în absenţa organizării, şi sesizând aceasta liderii consolidează organizaţiile politice pentru a putea exercita controlul asupra partidului, şi odată cu accederea la funcţii de conducere, asupra aparatului de stat cu consimţământul aderenţilor ce cred că astfel se realizează valorile la care iniţial toţi îşi manifestaseră aderenţa. Faptul că populaţia se află sub influenţa sugestiei de 103 J.J. Rousseau, op.cit., p. 162 104 Robert Michels, Les Partis politiques. Essai sur les tendances oligarchiques des democraties, Paris, Flammarion, 1919, p. 22

77

masă datorată elocvenţei puterii oratorilor ca şi realitatea că guvernarea directă a poporului nu permite nici o discuţie serioasă, nici reflecţii deliberative, facilitează apariţia unor oameni îndrăzneţi, energici şi îndemânatici. “Adeziunea masei este tumultoasă, rapidă, necondiţionată. Odată sugestionată ea nu va admite voluntar contradicţiile, mai ales din partea indivizilor izolaţi.” (R. Michels, 1919, p. 8). Pentru Michels este evident că democraţia nu se poate consolida fără organizare, însă principiul organizării care face posibilă concentrarea forţelor pentru realizarea unor interese comune aduce cu sine alte pericole. “O organizaţie puternică are, din raţiuni tehnic-administrative şi tactice o conducere puternică.”(Robert Michels, 1919, p 9 ). Procesul de oligarhizare al partidelor politice, ca de altfel al tuturor organizaţiilor, se datorează diferenţierii funcţionale. Apariţia liderului profesionist, cu atribuţii accesorii şi prestând activitatea gratuit va deschide calea şefului stabil şi inamovibil. Astfel începe procesul ascensiunii conducerii profesionalizate în cadrul partidelor socialiste (aceste fanatice ale organizării, ca să-l parafrazăm pe Michels), al înlocuirii. Vertramensmann-ului (care continua să-şi exercite profesia şi nu se putea întreţine de pe urma funcţiei din partid) cu Bezirksleiter-ul ( politicianul profesionist care trăieşte de pe urma partidului ). Însă “conducerea profesionistă înseamnă pentru democraţie începutul sfârşitului“ .(Robert Michels, 1919, p. 9) Această conducere delegată a partidului are tendinţa să considere , după un timp, delegarea ca pe o “ proprietate a sa” (Robert Michels, 919 1 , p. 26), cu atât mai mult cu cât cetăţenii ce dispun de drepturi politice sunt în marea majoritate a cazurilor dezinteresaţi de treburile publice. Dacă existenţa şefilor este inerentă tuturor formelor de viaţă socială, apariţia oligarhiei are ca fundament tendinţa acestora de a se organiza şi coaliza, dublată de imobilismul maselor ce îi recunosc ca lideri ca şi de calităţile lor profesionale ce îi fac treptat indispensabili. (R. Michels, 1919, p. 299). Organizaţiile devin oligarhice şi blochează procesele democratice. Doar prin intermediul organizaţiei masele pot să creeze premise pentru viaţa comună, principiul organizării fiind o condiţie absolută a luptei politice duse de mase. Cum masele nu se pot guverna direct, organizaţia s-a impus ca o necesitate mecanică şi tehnică. Psihologice (nevoia de şefi a masei), tehnico-administrative (consecinţă a neputiinţei masei de a se guverna direct) şi profesionale (superioritatea intelectuală a şefilor) cauzele ce au contribuit la consolidarea organizaţiei au influenţat şi deriva sa antidemocratică. Desfăşurându-şi activitatea în interiorul statului a cărui amprentă centralizatoare îi va imprima caracteristicile, organizaţia se va adapta dezvoltând o structură solida pe baza autorităţii şi disciplinei. Chiar în confruntarea pentru cucerirea puterii un partid îşi poate pierde caracterul specific, care pentru Michels implica acordul tuturor părţilor componente în privinţa direcţiei de urmat în vederea atingerii unor scopuri comune, revenind la forma sa primordială de organizaţie. (R. Michels, 1919, p. 280) Consolidarea organizaţiei ca principiu de funcţionare a partidelor politice imprima acestora caracteristici precum conservatorismul sau specializarea ce duce la îngustarea bazei de luare a deciziilor. Dreptul la control pe care iniţial masele îl deţineau face loc, pe măsură ce organizaţi se măreşte, dominaţiei aleşilor. Specializarea tehnică este o consecinţă inevitabilă a tuturor organizaţiilor, astfel că puterea de decizie este concentrată treptat în mâinile şefilor. Organele executive devin independente, sustrăgându-se controlului masei. (R. Michels, 1919, p. 15). Conducere superioară, caracteristică tuturor partidelor politice devine promotoarea unui conservatorism ce se datorează atât consolidării propriei poziţii cât şi sentimentului tradiţiei pe care stabilitatea funcţiilor o dezvoltă. Această tendinţă se menţine nedefinit nu pentru că este expresia raporturilor de forţe existente într-un partid, ci pur şi simplu pentru că este deja constituită. Aceasta este “marea forţă a tradiţiei care este transferată în conştiinţa maselor revoluţionare asimilate sub acest raport maselor conservatoare”. (R. Michels, 1919, p. 67). Cum doar prin intermediul organizaţiile politice se pot ocupa poziţiile de putere, iar puterea este întotdeauna conservatoare, partidele politice devin la rândul lor conservatoare. Natura oligarhică a partidelor politice face ca influenţa exercitată de acestea asupra maşinii de stat să fie limitată. Astfel interesele masei organizate care o constituie baza de aderenţi ai partidelor sunt departe de a coincide cu interesele birocraţiei care o personifică. (R. Michels, 1919, p. 272). Cu cât organizaţiile se birocratizează, şi în măsura în care urmăresc ocuparea funcţiilor de decizie în stat acest fenomen devine inevitabil, cu atât ele vor deveni mai oligarhice. La Michels există un fatalism referitor la organizaţii care înlocuieşte dispoziţiile egalitare ale originilor cu divizarea ineluctabilă a tuturor partidelor într-o minoritate ruptă de majoritatea Condusă. Fără să fie nevoie şi fără ca ea să realizeze schimbarea de statut intervenită controlul masei se reduce al un minim insignifiant. Domnia birocraţiei succede elementelor democratice ale începuturilor. Aceasta este o lege sociologică şi a o nega este pe cât de iluzoriu pe atât de mistificator. Destinul lui Michels şi al lui Ostrogorski prezintă evidente asemănări. Autori ai unei singure opere, cei doi încă trezesc suspiciuni. Deşi nu au făcut decât să pună în evidenţă fractura ce desparte teoria despre democraţie de practica democratică, cei doi au fost aproape permanent ocoliţi. Demonstrând că democraţia este mai degrabă o problemă decât o soluţie fondatorii analizei sociologice a partidelor politice au pătruns pe

78

un teren minat. Michels invită pe toţi cei ce se reclamă de la democraţie şi militează pentru ea să recurgă la un examen lucid şi să pună în cauză unele din locurile comune. Cartea lui Michels demonstrează că orice critică a mişcării totalitare şi a consecinţelor sale nu este dusă până la capăt dacă nu este şi o critică a mecanicii democratice tradiţionale. Partidul revoluţionar de tip leninist/musolinian s-a dezvoltat pe astfel de baze iar critica sa induce automat şi o examinare a contextului democratic ce i-a facilitat apariţia. Dacă însă critica democraţiei nu este însoţită şi de o reflexie asupra condiţiilor profunde ale acesteia riscul este acela de a se ajunge la o negare a acesteia, iar critica lui Michels a dat naştere unor reacţii de acest tip. Este de aceea necesar să depăşim filosofia politică implicită a lui Michels, păstrând din opera sa elementul critic fără de care ştiinţa politică ar putea eşua în ideologie. Dacă democraţia n-a dus întotdeauna spre guvernări de tip liberal, care de altfel nu epuizează sfera fenomenului democratic, dacă uneori rezultatul practicilor democratice a fost creşterea autorităţii liderilor, iar alteori doar în mod întâmplător unii actori politici au devenit promotori ai democraţiei independent de voinţa lor, asta nu înseamnă că eşecul democraţiei este previzibil. Analizarea democraţiei ca metodă de selectare a elitelor ce permite filiaţii între democraţie şi totalitarism incită la examinarea stereotipurilor pe care perspectiva mitologică asupra democraţiei le-a favorizat. O asemenea abordare permite constatarea cauzelor ce au dus, plecând de la credinţa în superioritatea democraţiei, la succesul concepţiilor antidemocratice, de la fascism la modelul marxist. Michels însuşi considera că “aplicarea perseverentă şi logică a democraţiei trebuie să facă abstracţie de toate consideraţiile personale şi de ataşamentul pentru tradiţie”. (R. Michels, 1919, p. 67). Încă de la apariţia lor pe scena politică, partidele au fost discreditate, aceasta fiind opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca un obstacol ce se interpune între guvernanţi şi guvernaţi, ca o frână în exercitarea democraţiei. “Atunci când ştiinţa politică se debarasează de considerentele ideologice sau normative, analiza fenomenului partizan va privilegia judecăţile factuale”. (Daniel Louis Seiler, 1993, p 26 ) Cartea lui Michels trebuie interpretată în lumina tradiţiei cercetării critice şi a libertăţii de expresie. În absenţa acestei libertăţi dezvoltarea unei discipline devine în cel mai bun caz dificilă, dacă nu imposibilă. Chiar dacă nu se desparte de presupoziţiile filosofice ce dominau epoca Partidele politice: eseu asupra tendinţelor oligarhice ale democraţiilor rămâne mărturia unei abordări teoretice încărcate de consecinţe. Caracterul practic şi valenţele explicative pe care ştiinţa politică şi le revendică sunt prezente în această lucrare. Fiind unul din fondatorii ştiinţei politice, ştiinţă a secolului XX apărută dintr-o nevoie socială de integrare conceptuală a unei realităţi tot mai complexe, Robert Michels constituie nu doar o referinţă bibliografică obligatorie oricui se interesează de problematica democraţiei şi a locului şi rolului partidelor politice în cadrul practicilor democratice, ci şi o mărturie lucidă a dificultăţilor pe care democraţia le implică. Şi astăzi nevoia unei analize critice a partidelor politice rămâne de actualitate, iar fără aportul lui Michels este probabil că democraţia internă a partidelor nu ar fi progresat. Un alt tip de definiţie, una minimală a partidului politic oferă Giovanni Sartori care consideră că “ un partid este orice grup politic care se prezintă la alegeri şi este capabil ca prin intermediul acestora să-şi plaseze candidaţii în funcţii publice.”105 Rolul partidelor a variat în scurta istorie de două sute de ani a acestor organizaţii. În secolul trecut, rolul lor era redus deoarece participarea cetăţenilor la viaţa publică era minimă iar funcţiile statului puţin numeroase. În epoca actuală, situaţia este inversă, activitatea partidelor fiind esenţială pentru întreaga societate. Este necesar, însă, de observat, că funcţiile partidelor politice depind de natura acestora şi de regimul politic. Deşi în privinţa funcţiilor partidelor nu există unitate de gândire (David Apter propune trei funcţii: control asupra executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidaţilor; iar Neil McDonald cinci funcţii: asigurarea periodică a guvernării, intermedierea între guvernanţi şi guvernaţi, reprezentarea opiniei publice, selecţia candidaţilor, instrument de cucerire a puterii106), se acceptă, în general, două funcţii primordiale: exprimarea clară a voinţei populare prin vot şi educaţia politică. Organizarea periodică a alegerilor permite exprimarea voinţei colective şi încadrarea politică a opiniilor prin structurarea acestora spre temele de dezbatere politică şi doctrinară, prin ajustarea decalajului inevitabil dintre opinia publică şi opinia de partid, cît şi încadrarea aleşilor astfel încât ei să se găsească într-o relativă independenţă de alegători şi să respecte, cu ajustările de rigoare, interesele care i-au propulsat. Influenţa asupra aleşilor la nivel central, regional sau local este legată de tipul de scrutin. Se poate spune că, în general, sistemul majoritar uninominal permite un control mai mare decât cel proporţional pe liste. 105 Giovanni Sartori, Parties and party systems, Cambridge University Press, Cambridge 1976, p. 64 106 apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, op.cit, pag.210

79

Funcţia de educare politică are drept scop pregătirea alegătorilor pentru a-şi exercita responsabilităţile. Ea presupune acţiunea de informare, formarea arhetipurilor în cadrul opiniei publice şi integrarea socială a individului printr-un anumit tip de socializare politică. Instituţionalizarea partidelor politice, fenomen prin care organizaţii mai mult sau mai puţin structurate se transformă în veritabile partide, pregătite pentru cucerirea şi exercitarea puterii, presupune conjugarea unor elemente 'obiective' (structurarea instituţională) şi 'subiective' (acceptarea şi legitimarea partidelor)107. Prin instituţionalizare, mai ales din perspectivă juridică, se desemnează recunoaşterea şi integrarea constituţională a partidelor în sistemul politic. Există (apud Janda, Political Parties across National Survey, 1980) trei parametri ai gradului de instituţionalizare: vechimea, depersonalizarea organizaţiei şi diferenţierea organizaţională. Vechimea este o formă de legitimare a partidelor prin experienţa şi rezultatele acţiunii lor. Acest parametru are relevanţă în cazul sistemelor stabile în care instituţionalizarea s-a produs relativ devreme iar partidele au o continuitate de existenţă. Astfel, revenirea partidelor în centrul atenţiei se va face printr-o relegitimare, aşa cum este cazul Partidului Liberal britanic sau, în România, cazul celor trei partide istorice. Vechimea se repercutează negativ asupra istituţionalizării noilor partide, cărora le este dificil să-şi dezvolte organizaţia în absenţa acceptărilor în cadrul spectrului politic. Această caracteristică priveşte, însă, perioadele de stabilitate, căci emergenţa partidului lui Silvio Berlusconi, Fortza Italia, la guvernare în doar două luni de la crearea sa, evident pe baza unui sistem politic delegitimat şi relativ recent, (doar cincizeci de ani de funcţionare), dovedeşte că marketingul politic poate propulsa, în anumite condiţii, partidele noi. Esenţială este însă stabilitatea lor, care depinde inevitabil de modul de organizare. Depersonalizarea partidului este un element important de continuitate a unei organizaţii, în măsura în care ea permite depăşirea speranţei de viaţă a fondatorului său. Dacă un partid nu poate surmonta criza de succesiune, dacă nu este dotat cu reguli de succesiune legitime, instituţionalizarea sa este precară. 108 Diferenţierea organizaţională pe criteriile distincţiei între central/local şi pe tipurile de aderenţi permite realizarea obiectivelor prin care se urmăreşte cucerirea puterii. Ca organizaţii, partidele se afirmă drept câmpuri de luptă şi de forţă, drept sisteme mai mult sau mai puţin închise de relaţii concurenţiale între agenţi interesaţi de posibilitatea de a folosi resursele colective acumulate în organizaţie ca sub-câmpuri relativ autonome ale câmpului politic. Între militanţii activi, (personalul auxiliar) şi profesionişti, între profesioniştii permanenţi şi cei aleşi, se desfăşoară o competiţie care, fără să fie critică ori viscerală, presupune o continuă ofensivă pentru ocuparea poziţiilor de decizie din partid109. Accesul la aceste poziţii presupune controlul resurselor colective şi individuale ale organizaţiei. Michel Offerle consideră că prima resursă a unui partid este chiar sigla sa, care garantează, prin simplitate, prin vechime şi notorietate, un tip de identitate. A discuta, însă, despre resurse înseamnă a avea în vedere mai întâi banii, cu ajutorul cărora se poate organiza acţiunea politică a partidelor110. Problema finanţării partidelor, a corupţiei şi a influenţelor oculte (interne sau externe) este una larg dezbătută în viaţa politică. Multe din crizele politice ale deceniului actual au la bază dispute privind finanţarea ilegală a partidelor, în special a celor de guvernământ (Italia, Japonia, Spania, recent Belgia). Banii, atât de indispensabili competiţiei politice, nu constituie însă factorul capabil să explice în totalitate reuşitele politice. Mediile de afaceri însoţesc reuşitele politice, dar acţiunea lor nu le generează în întregime; dependenţa de alegători, autonomizează partidul în raport cu finanţatorii săi. Celelalte resurse al grupurilor politice, şi implicit ale partidelor, sunt: numărul aderenţilor, etalat de o manieră mult mai categorică decât mijloacele financiare pentru a evidenţia caracterul reprezentativ şi legitim al partidului; competenţa, respectiv asocierea esenţială în epoca informaţională a unor grupuri de experţi; informaţiile, resurse legate de competenţă, căci pe această bază experţii îşi pot elabora studiile; relaţiile, prin intermediul cărora se realizează accesul la informaţie, dar şi influenţarea factorului de decizie; combativitatea, dată de linia morală, mai ales când celelalte resurse sunt limitate111.

107 Yves Meny, Politique comparee, Montchrestien, 1991, p.68 108 Monica et Jean Charlot, Les groupes politiques dand leur envirennment, în J. Lecca, M. Grawitz, Traitee de science politique, Tome III,PUF, Paris 1985, p437 109 Michel Offerle, Les partides politiques, Press Universitarie de France, 1987, p.44 110 idem. 111 Monica et Jean Charlot, op.cit, p.498

80

TEMA IX
CULTURA POLITICĂ – UN INSTRUMENT TEORETIC PENTRU ESTIMAREA ADAPTĂRII LA SCHIMBARE A SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Ce este cultura politică 2. Cultura politică românească – premize pentru o discuţie

Afirmaţia conform căreia pentru România nu există alternativă la schimbare trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la ambientul politic este cheia stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitatea de a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. Politica, în accepţiunea sa de relaţie între grupuri ce concurează pentru exercitarea şi influenţarea puterii, este legată de contingent şi deci, aparent, ar delimita o arie a superficialului. Însă nici o politică nu se construieşte pe un vid, ci porneşte de la o serie de caracteristici ale comunităţii umane la care se aplică. Dorinţa de modernizare a societăţii româneşti în funcţie de modelul de referinţă occidental a constituit aspiraţia obsesivă a ultimelor două secole. Chiar comunismul se considera, cel puţin ca proiect, o formă de accelerare a acestui proces. Eşecul experimentului democratic interbelic, anterior ocupaţiei sovietice şi instalării regimului comunist, în faţa autotarismului monarhic al lui Carol al II-lea, exprimă inadaptarea sistemului politic la sistemul de valori ( fenomen pe care Mattei Dogan îl numea “democraţie mimată”). Tensiunea dintre modelul “societăţii închise”, rigidă şi bazată pe credinţa în tabu-uri, întoarsă spre trecutul “vârstei de aur” şi “societatea deschisă”, mobilă şi critică112, este actuală, dând seamă despre valori şi comportamente specifice. Schimbarea deci, nu este nici pe departe inevitabilă. Ea este doar alternativa rezonabilă, dar care inadecvat aplicată, poate duce la efecte perverse. Una din posibilităţile de a preîntâmpina o asemenea evoluţie rezidă în examinarea culturii politice româneşti în manifestările sale de dată mai mult sau mai puţin recentă. Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o caracteristică permanentă a sistemelor politice funcţionale. Schimbare de echilibru sau schimbare de structură, transformarea spaţiului politic nu este posibilă fără intermedierea, subtilă, dar necesară a culturii. Nu vom folosi aici noţiunea de cultură în sens restrâns, ca sferă de preocupări specifice gândirii şi sensibilităţii estetice, ci, voltaire-ian cultivându-ne grădina, ne vom referi la cultura politică, adică la ansamblul de atitudini, credinţe şi sentimente care pun ordine şi dau sens proceselor politice. Cultura politică prin modul în care acţionează asupra tipului de participare politica, prin amprenta pe care şi-o pune asupra atitudinilor, este o componentă fără de care nu pot fi explicate relaţiile politice specifice unei societăţi. Fiecare comunitate politică cunoaşte o formă de cultura politică, interpretează şi se raportează la faptul politic în funcţie de valorile dominante. Supunerea sau nesupunerea, toleranţa sau intoleranţe sunt atitudini politice condiţionate cultural. Cum un sistem politic vizează să se perpetueze şi să se adapteze la exigenţele mediului său este posibil ca repetând un număr de procese, ca tendinţă cel puţin, aceste obiective să fie atinse. Tensiunea ce există între tradiţie şi modernitate şi care, în general, este sintetizată în ideea de schimbare pune în conversii şi adaptări. La presiunea pe care revendicările de diferite feluri o exercită asupra sistemului politic adaptarea răspunde în două moduri: prin recrutarea unui personal politic capabil să adapteze aceste presiuni la caracteristicile sistemului şi socializarea, respectiv difuziunea unei culturi civice compatibile cu exigenţele de adaptare ale acestuia la mediu. Funcţionând ca o memorie colectivă care vine dintr-o sensibilitate la istorie cultura politică poate furniza explicaţii asupra diferenţelor ce există între partide ce se revendică de la aceleiaşi familie politică sau de ce Parlamentul nu funcţionează la fel în Marea Britanie sau în România. Tendinţa de a folosi doar perspectivele universaliste, ignorând cultura, istoria şi viaţa politică specifică fiecărei comunităţi riscă să transforme orice întreprindere politică într-un eşec.

112

Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. l, Bucureşti, Humanitas, p. 228-229.

81

Aşa cum vom mai aminti pe parcurs, trecerea târzie de la medieval la modern, religia ortodoxă şi slaba dezvoltare economică sunt cauzele dar şi efectele unui proces de transformare a societăţii româneşti. Preponderenţa elementului rural la rândul său nu putea să nu influenţeze procesele de modernizare pe care plin de entuziasm liberalii secolului al XIX-lea au încercat să le pună în practică. Eşecul dureros al democraţiei româneşti interbelice odată cu instaurarea monarhiei autoritare în 1938, simpatia de care se bucura mişcarea legionară, antisemitismul şi influenţa de care se bucurau unii ofiţeri superiori arată caracterul ambiguu al proceselor de modernizare şi supravieţuirea modelelor culturale tradiţionale. Supuse asaltului modernităţii, valorile tradiţionale au mobilizat întreagă lor încărcătura sentimentală Dacă tranziţia românească nu se înscrie perfect în tipologia tranziţiilor de la comunism la democraţie din alte ţări postcomuniste se datorează faptului că modelele precomuniste ale dezvoltării au rezistat perioadei comuniste şi s-au grefat pe majoritatea obstacolelor care, în mod diferit, au influenţat emergenţa societăţii civile şi a liberalismului în ţările central şi est europene. Particularităţile societăţii româneşti pun în evidenţă tipuri sociale ale tranziţiei postcomuniste elaborate în funcţie de atitudinea faţă de reformă. Aceste atitudini sunt caracteristice majorităţii ţărilor postcomuniste, dar ele au intensităţi diferite şi înrădăcinări diferite. Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură consensuală între practicile politice şi aşteptările populaţiei. Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influenţe reciproce. Conservatorismul şi absenţa culturii civice, cultura politică a democraţiei ce se fondează pe participarea la guvernarea locală ca şi centrală, nu sunt obstacole fatale. Relativ recent intrat în limbajul ştiinţelor politice, conceptul de cultură politică este pe cât de fecund teoretic, pe atât de puţin înţeles de marele public. Accesibil opiniei publice într-o variantă jurnalistică conform căreia termenul ar indica gradul de cunoştinţe politice, mai ales cele referitoare la funcţionarea democraţiilor occidentale, conceptul se cere precizat. Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spaţiului politic, desemnează setul de convingeri şi sentimente ce determină atitudini şi comportamente caracteristice unei comunităţi umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice şi gradul de “loialitate partizană” a cetăţenilor113. Gabriel Almond şi Sidney Verba, care în 1963 au lansat noţiunea prin lucrarea lor Cultura civică au orientat cercetarea spre studiul atitudinii în raport cu regimul politic, analizând încrederea în sistemul politic, cunoaşterea modului de funcţionare şi satisfacţia faţă de procedurile de guvernare, pe această bază comparând ţări presupuse a fi democratice. Pornind de la caracteristicile unei comunităţi, noţiunea facilitează înţelegerea dezvoltărilor divergente în cazuri în care s-au aplicat aceleaşi norme constituţionale. Chiar dacă, în general, cultura politică este privită ca o componentă unitară a unei comunităţi statale, se pot face diferenţieri între diferite tipuri de subculturi, ca acelea ale elitei şi ale maselor, sau ale grupurilor etnice, religioase114, care pot evalua, în funcţie de contexte, fie spre contra-culturi politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot transforma în familii politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot transforma în familii politice. Distincţia între cele două ar fi mai degrabă una de organizare instituţională, decât una de conţinut. Contraculturile însă, pot genera fenomene marginale cu un pronunţat caracter antisistemic. Diferenţele de cultură politică între grupuri şi inadecvarea modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii globale creează dereglări în funcţionarea sistemului politic. Pentru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii reformatoare este nevoie de o schimbare graduală, mediată prin aculturaţie şi socializare. Cum însă gradul de adeziune la modele tradiţionale este foarte crescut pe măsură ce se coboară scara socială, şi cum modernitatea pentru România a rămas un pariu de câştigat, o “schimbare a imaginarului”115, este doar una din alternativele posibile. Dacă politicul, chiar fără a fi agreat, nu poate fi ignorat de nici un membru al comunităţii, iar acceptarea exerciţiului autorităţii presupune raportarea, fie şi inconştientă, la “ordine” sau “justiţie”116, relaţia între conservarea şi modificarea sistemului depinde de centrarea comunităţii pe una din cele două valori politice fundamentale.

Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, Bucureşti, DUStil, 1997, p. 44. Pornind de la acest fapt, Yves Schemil numeşte capitolul consacrat acestei probleme “Culturile politice”- vezi Traite de science politique, t.III, Paris, PUF, 1985, p . 237. 115 Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Bucureşti, Nemira, 1994, p. 19. 116 Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Paris, Dalloz, 1986, p. 8.
114

113

82

Ordinea, atât de des evocată de politicieni, indică tendinţa spre menţinerea statu quo-ului. În calitatea sa de valoare- cadru, ordinea induce un tip de cultură politică pasivă şi tolerantă în raport cu puterea. Justiţia, cu accentul pus pe drepturi şi/sau pe redistribuţie, presupune mobilitate şi implicit instabilitate. Considerând societatea ca perfectibilă, adepţii justiţiei urmăresc limitarea puterii. Apar astfel două modele de societate: cea a consensului şi cea a conflictului. Evident, cele două există în orice societate, însă este o orientare predilectă spre una sau alta dintre ele. Rolul religiilor în formarea culturii politice este indiscutabil. Cum la origine puterea a avut un caracter sacru, care treptat a fost desacralizat, este indiscutabil că orice act politic rămâne, în esenţa sa, un act cu tentă religioasă. Chiar dacă între politic şi religios a apărut o separare, sacrul fiind transferat în domeniul cultului, principiul ordinii face posibile împrumuturile. Cadru de referinţă între lumea reală şi cea ideală, autoritatea politică este învăluită de mister. Respectul faţă de norma politică nu este dictat doar de interes sau constrângere, ci şi de o aureolă magică. Religia, de exemplu, a jucat întotdeauna un rol important în viaţa politică americană. Convingerile religioase au influenţat, în anumite domenii, spaţiul deciziei politice. Bisericile şi alte organizaţii religioase sunt încă active, chiar dacă rolul lor este probabil mai puţin important ca altădată. Condiţionarea dintre “ethos”-ul economic modern şi credinţă a fost analizată, în cazul protestantismului de Weber117, care considera capitalismul ca pe o expresie a practicilor şi tradiţiilor religioase. Chiar proiectul moral al “părinţilor fondatori” ai Constituţiei americane nu face abstracţie de fenomenul religios, astfel că primul amendament aprobat în 1971 stabileşte libertatea de manifestare a religiilor. Legătura dintre religie şi cultura politică este facilitată de existenţa setului de credinţe şi de scopuri prin care cea dintâi influenţează politicul. Credinţa religioasă dă conţinut sentimentului că raţiunea nu rezolvă satisfăcător raportarea individului la umanitate şi la univers. Politica, înţeleasă ca luptă pentru influenţarea şi cucerirea puterii, spaţiu controlat de norme şi tradiţii raţionaliste, apare unora dintre contemporanii noştri ca nesatisfăcătoare. Întrepătrunderea dintre viaţa religioasă şi cea politică în cazul american, legată de puritanismul secolului al XVII-lea, a ajuns până acolo încât “Crezul American” pastişează pe cel al Apostolilor118. Dincolo de acest aspect, pentru Statele Unite, pot fi reţinute şi valori derivate, precum libertatea, egalitatea, realizarea de sine, norma legală, precedentul (ca act anterior pe care se legitimează o decizie), proprietatea privată, localismul şi democraţia119. O simplă analiză instituţională nu poate explica stabilitatea unor sisteme politice în raport cu altele. Nici un sistem politic nu ar putea rezista timp îndelungat în absenţa recunoaşterii legitimităţii sale şi a mecanismelor care îl compun. Cultura politică are influenţă asupra sistemului, dar, în egală măsură, se poate accepta şi ideea că sistemul determină, în unele condiţii, schimbări în mentalul colectiv. Reflecţia despre impactul credinţelor şi valorilor asupra activităţilor sociale este anterioară apariţiei conceptului de cultură politică. Existau deja o serie de instrumente teoretice aparţinând unor discipline precum sociologia, istoria, psihologia sau antropologia: ideologie, sistem de imagini, mentalităţi colective, reprezentări colective, inconştient colectiv, mit politic etc., care acopereau mai mult sau mai puţin fenomenul. Produs al şcolii politice americane, conceptul de cultură politică s-a constituit ca un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare. Cultura politică americană s-a clădit prin acomodarea mediului politic britanic rezultat din victoria “revoluţiei glorioase”, care accepta ca legitimă opoziţia şi existenţa a două partide ce îşi disputau dreptul de a reprezenta naţiunea, la societatea americană multietnică şi multiculturală. O explicaţie posibilă a acestui fapt ar fi că viaţa politică şi, implicit ştiinţa politică americană au ocolit o gamă de probleme, cum este cazul luptei de clasă. Pentru lumea anglo-saxonă, democraţia a avut o importanţă mult mai mare decât în cazul Franţei120, de exemplu. Avantajul conceptului de cultură politică constă în baza empirică (constituită din anchete sociologice riguroase) pe care se dezvoltă apoi o teorie explicativă cu caracter neutru.

117 118

Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 17 Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Bucureşti, Humanitas, 1994 ,p. 215 . 119 Lawerence J.R. Herson, The Politics of Ideas, Dorsey Press, 1984, p . 21. 120 Yves Schemil, op. cit., p. 238.

83

Ideologia, de pildă, cu accentul pe contradicţiile sociale, operează o fractură în interiorul societăţii, pe câtă vreme mitul are un caracter unificator (mai ales mitul fondator), dar mai puţin relevant pentru cercetarea pozitivă a schimbărilor din societatea contemporană, iar reprezentările colective, concept elaborat de Levi-Bruhl, este legat de studiul societăţilor primitive. În psihologie, teorie inconştientului colectiv a lui Carl Jung defineşte arhetipul ca pe o formă preexistentă, a cărei transmitere este legată de ereditate121. Mentalităţile, concept aprofundat de istoricii de la Annales, se apropie oarecum de modul de înţelegere al culturii politice, dar este folosit mai ales pentru interpretarea epocilor trecute, în special a medievalităţii şi a tranziţiei la modern, fiind mai puţin adecvat analizei societăţilor contemporan. În accepţiunea clasică, analiza de tip Annales, desconsidera nivelul politic, evenimenţial, considerat epidermic, superficial. Interesaţi de analiza în profunzime a istoriei, cercetători ca Lucien Fevre, Marc Bloch, dar mai ales Fernand Braudel, au studiat din perspectiva lungii durate fenomene ce aveau implicaţii asupra întregii vieţi sociale. Ei au repudiat istoria politică în favoarea celei economice, sociale şi, nu în ultimul rând, mentale, aplicând metoda structuralistă domeniului lor de cercetare. Această percepţie s-a modificat odată cu luarea în considerare a factorului putere şi a modului de raportare a societăţii la acesta. Modelul societăţii tripartite, specific spaţiului indo-european, constituie un exemplu pentru această situaţie122. Împărţirea societăţii în oratores, bellatores şi laboratores, exprimă o formă de raportare a mediului la putere. Funcţionarea acestei scheme până în societăţile contemporane (vezi teoria clasei de mijloc), dovedeşte existenţa unor paradigme mentale înrădăcinate şi greu de modificat. Chiar ideea de conflict, specifică Occidentului, are o evoluţie îndelungată, revoluţiile politice ale epocii moderne fiind doar partea vizibilă a unui aisberg. Instituţionalizarea opoziţiei nu a fost o fractură, ci rezultatul unor lungi acumulări. Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte precum existenţa economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantă numericeşte, a profesionalizării elitei politice, este nevoie şi de o componentă culturală, numită de unii cercetători “competenţă civilizatoare”123, care devine o condiţie necesară a integrării în lumea contemporană. În această perspectivă, perioada comunistă a fost o formă de “incompetenţă civilizatoare”, blocând o tendinţă naturală de adaptare a societăţii la normele pe care globalizarea vieţii politice şi sociale din secolul al XX–lea le-a impus. Tranziţia târzie de la medieval la modern, religia ortodoxă, cu obedienţa sa faţă de fenomenul puterii (o tradiţie istorică preluată din lumea bizantină, unde basileul era şi şeful Bisericii), înapoierea economică au contribuit la crearea unei anumite raportări a societăţii româneşti la fenomenul politic. Inexistenţa conflictului dintre puterea temporară şi puterea spirituală, specific creştinismului occidental, şi care a avut atât de mare importanţă în iniţierea procesului democratic, a făcut ca, în cazul românesc, religia să nu contribuie la formarea unor opţiuni democratice124. Într-un asemenea spaţiu, rolul liderului politic de tip charismatic este important, dezvăluind un model mitic de raportare la putere. Cum în Eden, lume ideală şi eternă, există un singur Dumnezeu, tot astfel, în lumea terestră, nu poate exista decât un singur conducător. O zicală precum “Schimbarea, domnilor, bucuria nebunilor” ilustrează elocvent o predispoziţie spre acceptarea pasivă a puterii, indiferent de persoanele care o exercită. Elementul naţional a avut o importanţă mult mai mare decât Biserica în manifestarea ostilităţii faţă de putere. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu s-a folosit, pentru a realiza consensul, de sentimentele antigreceşti acumulate în timpul domniilor fanariote. Preponderenţa populaţiei rurale a constituit, de asemenea , un element care trebuie luat în considerare. În Occident, oraşele au fost spaţiile în care democraţia s-a manifestat cu întâietate. Absenţa unei vieţi urbane foarte importante, ca şi economia bazată pe agricultură au reprezentat fapte cu implicaţii asupra tipului de cultură politică românesc. Urbanizarea forţată, practicată de regimul comunist, legată de industrializare şi de justificarea rolului partidului ca un “far călăuzitor al clasei muncitoare” nu a schimbat situaţia. Au fost practic mutate în oraşe importante segmente ale populaţiei rurale, fără însă a se fi modificat C.G. Jung, În lumea arhetipurilor, Bucureşti, Jurnalul literar, 1994, p. 21 . Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Bucureşti, Meridiane, 1992, p. 454. 123 Piotr Sztompka, “Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei post-comuniste”, în Sociologie românească, nr.3/1993, p. 262. 124 Există totuşi diferenţe legate de contexte istorice, astfel că Biserica greco-catolică din Transilvania, în lupta pentru emancipare naţională, a contribuit la apariţia unei contraculturi politice în cadrul Imperiului habsburgic ( mai târziu dualist), ale cărei particularităţi s-au conservat şi după unirea cu România.
122 121

84

mentalitatea. Importând în mediul urban modelul tradiţional, oraşele au suferit practic un proces de ruralizare. S-a consacrat opinia că jumătate de secol de dominaţie comunistă a modificat în profunzime mentalitatea. Realitatea este că regimul comunist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente precum ideea egalităţii în obşte, refuzul economiei de piaţă, respingerea capitalismului ca imoral au fost locuri comune. Aranjamente economice de tip feudal, care exprimau obişnuinţe mentale, rezistau încă prin anii 30 ai secolului nostru în mediul rural. Capitalismul abia începuse să-şi facă simţită prezenţa la sate. Dezbaterea democratică şi ideea de conflict implicată de aceasta nu făceau parte din orizontul civilizaţiei rurale. Faptul că 50 de ani de regim totalitar au creat anumite obişnuinţe politice este indiscutabil. Dar acestea s-au integrat unui sistem de valori şi tradiţii anterior. Societatea românească era, şi în bună măsură mai este, mai degrabă una a consensului decât una a conflictului. Procesul democratic început în secolul al XIX-lea şi a cărei expresie instituţională a fost monarhia constituţională de după 1866 nu a reuşit să realizeze conexiunea cu baza societăţii. Clasa ţărănească (aproape 80% din populaţie) a fost practic exclusă de la luarea deciziilor politice prin limitarea jocului politic la câteva categorii sociale iniţiate. Caracterul exclusivist al democraţiei româneşti interbelice a afectat răspândirea modelului democratic la toate nivele vieţii sociale. Existenţa curentului ţărănist în perioada interbelică, cu modelul conflictual pe care îl conţinea, nu a modificat situaţia. Ataşarea naţionalismului ardelenesc (naţionalismul aici având sensul de privilegiere a valorilor naţionale în raport cu cele sociale) a implicat abandonarea parţială a conflictului în favoarea consensului, opţiunea cu valenţe în cucerirea puterii, dar fără importanţă în răspândirea democraţiei. O altă caracteristică a cazului românesc este supravieţuirea familiei tradiţionale, cu implicaţia sa asupra spaţiului politic, dominaţia clanurilor, organizate în funcţie de rudenie şi nu pe considerente politice. Este adevărat că modernizarea se poate realiza şi fără a implica dispariţia familiei extinse în favoarea familiei nucleare, cum arată cazul japonez. Dar Japonia este moştenitoarea unei tradiţii culturale proprii, iar problema democratizării de profunzime a acestei societăţi rămâne încă actuală. Rezistenţa modelului familiei extinse este legată nu doar de preponderenţa elementului rural în ansamblul societăţii, ci şi de aspecte economice şi culturale. Tendinţa de transformare a culturii politice româneşti sub impactul contactului cu Occidentul (atât spiritual, dar mai ales material) a fost relativ “adormită” în perioada dictaturilor succesive care din, 1940, au exercitat puterea. După 1989, societatea s-a “dezmorţit”, dar de aici nu rezultă că schimbarea culturii politice se va produce imediat. Rezultatele unor sondaje de opinie realizate între 1990 şi 1999 dovedesc că modelul tradiţional de percepere a instituţiilor politice este predominant. Pe de altă parte, instituţii ale consensului, precum Armata şi Biserica, întrunesc constant în sondaje scoruri de aproximativ 66 şi 83 %, şi tot Barometrul de opinie publică, arată că Parlamentul întrunea, în octombrie 1999 în jur de 10 % din aprecierile pozitive, spre deosebire de 86 % aprecieri negative. Oricât de discutabilă ar fi fost prestaţia Parlamentului, acest scor nu se poate justifica dacă nu luăm în calcul şi cultura politică, care privilegiază instituţiile consensului în raport cu cele ale conflictului. Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură consensuală între practicile politice şi aşteptările populaţiei. Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influenţe reciproce. În ce priveşte România, analiza culturii politice, modul de formare al culturii civice, sunt elemente care pot contribui la adaptarea deciziei politice la specificul comportamentului şi atitudinilor politice româneşti în dinamica lor. Orice decizie politică reformistă ce se doreşte, pe termen lung, eficientă, trebuie corelată cu tipul dominant de cultură politică nu în sensul subordonării, ci pentru depăşirea în cunoştinţă de cauză a crizelor de adaptare la noile forme de organizare. Rolul elitei politice ca agent al schimbării este acela de a adapta exigenţele transformării economice şi sociale la sistemul de valori.

85

BIBLIOGRAFIE
1. Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, Bucureşti, DUStil, 1997. 2. Thoma de Aquino, Summa theologiae, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1997. 3. Aristotel, Politica, Bucureşti, Antet, 1996. 4. Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy, 1988. 5. Jacques Baguenard, La decenralisation, Paris, PUF, 1985. 6. Georges Balandier, Antropologie politică, Timişoara, Amarcord, 1998. 7. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Bucureşti, Humanitas, 1992. 8. Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LG.D.J., 1996. 9. Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil, 1997. 10. Philippe Braud, La science poltique, Paris, PUF, 1990. 11. Georges Burdeau, L’État, Paris, Seuil, 1980. 12. Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L.G.D.J., 1980. 13. Bertrand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, A. Colin, 1991. 14. Monica et Jean Charlot, “Les groupes politiques dand leur envirennment”, în J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF, 1985. 15. Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992. 16. Pierre Clastres, Societatea contra statului, Bucureşti, Ararat, 1995. 17. Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Bucureşti, Nemira, 1994. 19. James Danziger, Understranding the Political World, New York & London, Longman, 1991. 20. Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Paris, Dalloz, 1986. 21. Michel Didier, Economia, regulile jocului, Bucureşti, Humanitas, 1994. 22. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura ALL, 1995. 23. Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Bucureşti, Meridiane, 1998 24. Sophie Duchesne, Citoyenneté àla française, Paris, Presses de Sciennce Po, 1998. 25. Olivier Duhamel, Les démocraties, Paris, Seuil, 1995. 26. John Dunn, “Democratie : l’etat des lieux”, în La pensee politique, Situation de la democratie. Hautes etudes, Gallimard, Paris, Seuil, 1993. 27. Maurice Duverger. Institution politique et droit, t I, Paris, PUF, Paris, 1974. 28. Maurice Duverger, Les partis politiques, Paris, A.Colin, 1979. 29. Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981. 30. Jacques Ellul, L’illusion politique, Paris Robert Laffont, , 1977. 31. Alexandre Passerin d’Entreves, La notion de l’Etat, Paris, Sirey,1969. 32. Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967. 33. Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Bucureşti, Meridiane,1992. 34. André Grijebine, La politique économique, Paris, Seuil, 1991. 35. Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1993. 36. Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iaşi, Institutul european, 1998. 37. Lawerence J.R. Herson, The Politics of Ideas, Dorsey Press, 1984. 38. Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, Bucureşti, Humanitas, 1994. 39. C.G. Jung, În lumea arhetipurilor, Bucureşti, Jurnalul literar, 1994. 40. Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris, Seuil, 1986. 41. Alain Lancelot, “L’orientation de comportament politique”, în J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF, 1985. 42. Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Iaşi, Institutul european, 1997. 43. Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Bucureşti, Babel, 1996. 44. Machiavelli, Principele, Bucureşti, Minerva, 1994. 45. James Madison, “The federalist 10”, în Limitele puterii, volum editat de Adrian–Paul Iliescu şi Mihail– Radu Solcanu, Bucureşti, All, 1994. 46. James March, Johan Olsen, “The New Institutionalism. Organizational Factors in Political Life” în American Political ScienceReview, nr. 78\1984. 47. Yves Meny, Politique comparee, Montchrestien, 1991. 48. Robert Michels, Les Partis politiques. Essai sur les tendances oligarchiques des democraties, Paris, Flammarion, 1919.

86

49. Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964. 50. Pierre Muller, Yves Surel, L’analyse des politiques publiques, Paris, Montchrestien, 1998. 51. Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, Bucureşti, Eminescu, 1985. 52. Michel Offerle, Les partides politiques, Paris, Press Universitarie de France, 1987. 53 Moisei Ostrogorski , La democratie et les partis politiques, Seuil, Paris 1979. 54. Philippe Parini, Les institutions politiques, Paris, A. Colin, 1984. 55. Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune, Bucureşti, Humanitas, 1998. 56. Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. l, Bucureşti, Humanitas,1992. 57. Hugues Portelli, Les régimes politiques europeéns, Paris, Le livre de poche, 1995. 58. Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz, 1987. 59. Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iaşi, Polirom, 1997. 60. Pierre Rosanvallon, “L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne” în La pensee politique... 61. J-J. Rousseau, Contractul social, Iaşi, Moldova, 1996. 62. Jacqueline Russ, Les theories du pouvoir, Paris, Le livre de poche, 1994. 63. Yves Schemil, “Culturile politice”, în Traite de science politique, t.III, Paris, PUF, 1985. 64. Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, Paris, PUF, 1983. 65. Michel Senellart, Artele guvernării, Bucureşti, Meridiane, 1998. 66. Serge Sur, Le sysème politique de la Ve République, Paris, PUF, 1983. 67. Piotr Sztompka, “Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei post-comuniste”, în Sociologie românească, nr. 3/1993. 68. Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 1993. 69. Max Weber, Politica, o vocaţie sau profesie, Bucureşti, Anima, 1992. 70. Max Weber, Économie et societé, t. 1, Paris, Plon, 1971.

87

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful