RODICA PASCU

COMUNICARE INTERCULTURALA Note de curs Anul III Jurnalism, CRP I.D.

Cuprins
1.OBIECTUL DE STUDIU. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII DISCIPLINEI COMUNICARE INTERCULTURALĂ.......................................................................4 1.1. Obiectul de studiu............................................................................................4 1.2. Scurt istoric al dezvoltării disciplinei..............................................................5 1.3. Conceptul de cultură şi comunicarea interculturală........................................6 1.4. Comunicare şi cultură. Caracteristici ale culturii............................................8 Test de autoevaluare nr. 1....................................................................................13 2.ELEMENTE ALE COMUNICĂRII INTERCULTURALE..................................14 2.1. Elementele perceptuale..................................................................................14 Test de autoevaluare nr. 2....................................................................................24 3. LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE.........................................25 3.1. Limbajul verbal – caracteristici şi funcţii......................................................25 3.2. Limbaj verbal - comunicare - cultură ........................................................26 3.3. Limbajul verbal ca discurs cultural...............................................................30 3.4. Limbajul verbal şi discriminarea...................................................................31 Test de autoevaluare nr. 3....................................................................................33 4. LIMBAJUL NONVERBAL ŞI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ............34 4.1. Caracteristici ale comunicării nonverbale.....................................................34 4. 2. Funcţiile comunicării nonverbale.................................................................35 4.3. Kinezica.........................................................................................................39 4.4. Exprimarea prin mimică sau expresiile faciale.............................................42 4.5. Oculezica sau comportamentul vizual...........................................................45 4.6. Haptica sau contactul cutanat........................................................................48 4.7. Mijloacele de exprimare paralingvistice sau vocalica...................................52 4.8. Olfactica........................................................................................................54 Test de autoevaluare nr. 4....................................................................................56 5. SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ.................57 5.1. Proxemica......................................................................................................57 5.2. Percepţia şi utilizarea spaţiului......................................................................59 5.3. Comportamentul proxemic şi cultura............................................................61 5.4. Cronemica. Timpul ca element cultural .......................................................63 5.5. Variabile culturale ale timpului: monocronie şi policronie ..........................66 Test de autoevaluare nr. 5....................................................................................70 6. VARIABILE ŞI DIFERENŢE CULTURALE.....................................................71 6.1.Context înalt (High Context) şi context jos (Low Context)...........................71 6.2. Individualism versus colectivism..................................................................74 6.3. Distanţa puterii (Power Distance).................................................................76 6.4. Nesiguranţa....................................................................................................77 6.5. Genul (Gender)..............................................................................................79 6.6. Conceptele de „realitate” şi „inteligenţă”......................................................81 6.7. Habitudinile privitoare la hrană.....................................................................83 6.8. Etnocentrism versus alteritate.......................................................................84 2

6.9. Prejudecăţi şi stereotipuri în comunicarea interculturală..............................86 Test de autoevaluare nr. 6....................................................................................88 Referinţe bibliografice :.......................................................................................89 Răspunsuri la testele de autoevaluare ..................................................................91

3

situaţiile. în diverse contexte şi din diferite motive. când a avut loc descoperirea „Lumii Noi” de către conchistadorii spanioli şi s-au pus bazele imperiilor coloniale de mai târziu. În aceste forme. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII DISCIPLINEI COMUNICARE INTERCULTURALĂ 1. când în SUA au fost iniţiate studii şi aplicaţii privitoare la contactele dintre americani şi indivizi sau grupuri aparţinând unor culturi diferite de cea americană. fie sub forma. Dacă în trecut ocaziile şi actele concrete de comunicare între reprezentanţi ai unor culturi diferite implicau o relativ redusă parte a populaţiei lumii. începând cu cea de a doua jumătate a secolului XX. asemenea contacte au avut loc încă din Antichitatea greco-romană. consecinţele acestor procese de comunicare au crescut. datorită apariţiei şi evoluţiei „noilor media” din secolul XX : radioul. Acestea au făcut posibilă acea societate planetară multiculturală. contactele interculturale au continuat în epocile istorice următoare: în Evul Mediu când. care asimilase deja o serie de caracteristici. comerciale şi implicit cultural-artistice.OBIECTUL DE STUDIU. Internetul. despre care vorbea Marshall McLuhan în scrierile sale.1. s-au conturat principalele caracteristici ale culturii europene moderne. transportului şi. În ce priveşte cultura europeană. a războaielor de cucerire de teritorii. devenite azi clasice pentru istoria teoriilor 4 . când indivizi şi grupuri din culturi diferite au interacţionat.1. în Renaştere. culturi străine. în mod spectaculos. nu în ultimul rând. Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală există din cele mai vechi timpuri ale istoriei şi civilizaţiei omenirii. fie sub forma unor schimburi economice. ca frecvenţă şi complexitate. în epocile modernă şi contemporană realităţile. „The Global Village”. mai agresivă. populaţii. Acest lucru a fost şi este posibil mai ales datorită progreselor ştiinţifice şi tehnice din domeniul telecomunicaţiilor. Obiectul de studiu Ca domeniu distinct al ştiinţelor comunicării şi cercetare sistematică aplicată. televiziunea. influenţe ale culturilor orientale. având ca suport cultura greco-romană. comunicarea interculturală are o istorie relativ recentă.

etnologie. Începând cu anii 1970. cu scopul de a pregăti ofiţeri pentru acţiuni cu membri din alte culturi. din necesităţi practice de a pregăti cetăţeni americani pentru contactele efective cu indivizi din grupuri etnice sau culturale străine. lingvistică. alături de cercetători ai unor domenii şi discipline conexe. Hall . guvernul SUA a înfiinţat Institutul pentru Serviciile Străine. Scurt istoric al dezvoltării disciplinei După cel de al doilea Război Mondial. ştiinţe politice şi economice. 1. Astfel. în timp real şi în acelaşi momente. Încă din acea perioadă. istorie. apariţia unor lucrări şi a unor publicaţii specializate au contribuit la conturarea statutului şi specificului disciplinei în cadrul mai general al celor de comunicare. Edward T. precum : antropologie. Prin intermediul mass-media. dificultăţile rezultate din aceste situaţii concrete se datorau necunoaşterii specificului cultural şi a regulilor de comunicare ale unor culturi mai mult sau mai puţin diferite de cea americană.comunicării media. care reunesc contribuţiile şi rezultatele unor cercetări din variate domenii ale ştiinţelor socio-umane. culturale. s-a conturat caracterul interdiciplinar al studiilor interculturale. antropologi ca Ray Birdwhistell. martori direcţi ai unor evenimente care se petrec oriunde în lume. politice. în deceniile următoare. au lucrat şi în cadrul institutului amintit . introducerea în curricula majorităţii universităţilor americane a cursurilor de studiu şi pregătire interculturală. ale căror transmisii prin sateliţi acoperă astăzi practic întreg globul. relaţii internaţionale ş. cu baza sa economică şi implicaţiile în toate sectoarele şi domeniile vieţii sociale. arte vizuale. în 1946. precum şi turismul. se adaugă fenomenul globalizării. sociologie. al celor audio-vizuale în mod special. oameni din cele mai îndepărtate părţi ale lumii pot fi. împreună cu unii asociaţi ai săi în cercetările interculturale . în SUA au apărut preocupări de studiu a ceea ce a devenit.a. disciplina comunicare interculturală . 5 . George Trager şi alţii. în mare măsură. Unul dintre precursorii acestei discipline. Iniţial. La aceşti factori ce favorizează comunicarea interculturală azi.2. guvernul american începuse să evalueze problemele cu care diplomaţii lor se confruntau în culturile gazdă şi s-a constatat că. psihologie. constituirea unor grupuri şi asociaţii interesate de comunicarea interculturală.

E. într-o accepţie largă şi din perspectivă antropologică . Fiind o disciplină nouă. spre exemplu. se completează reciproc. deseori.3. cunoaşterea acumulată nu a fost sistematizată. cea interculturală aduce cu sine elementele a ceea ce. profesorii şi autorii americani Larry Samovar şi Richard Porter (2003). Amintim câteva dintre ele.coordonatori ai unei ample antologii de texte despre comunicarea interculturală. Ca situaţie aparte a comunicării interpersonale.” de cercetare şi una aplicativă. socio şi psiholingvistica. atunci când indivizii se află în situaţii de comunicare interpersonală. nu este mai puţin adevărat că . R. Dintre autorii francezi. Deşi subiectele de cercetare au fost numeroase. psihologia socială. interculturală. mai ales cu antropologia. putem aminti contribuţiile ştiinţifice ale lui Georges Michaud. Conceptul de cultură şi comunicarea interculturală „Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care influenţează în cea mai mare măsură interacţiunea între membrii a două sau mai multe culturi. dar a produs puţine teorii şi mult mai puţine răspunsuri. J.” (Samovar. Lipinski şi alţii.M. acest domeniu urmează o dublă traiectorie : una teoretică. Multe dintre cercetări au fost asociate cu alte arii decât cea a comunicării. 2003).Deşi cercetătorii americani au fost primii preocupaţi de această problematică şi cele mai multe volume şi studii de acest fel apar în SUA. mai succinte sau mai detaliate şi care. înţelegerea şi studiul comunicării interculturale au trezit interes şi preocupări şi în Europa. Există numeroase definiţii ale conceptului de cultură. 6 . ce a cunoscut începând cu 1972 numeroase ediţii. multe dintre temele şi subiectele generale dar şi particulare sunt departe de a fi clarificate sau sistematizate. formulate de antropologi ai culturii şi cercetători ai comunicării interculturale. în ultimele decenii. în mediile academice şi nu numai . Porter. se află într-o permanentă dezvoltare. relaţiile internaţionale. în mod firesc. În prezent. În legătură cu acest aspect. se denumeşte drept cultură. Ladmiral. destinată pregătirii şi practicii de comunicare 1. remarcă: ”Cercetarea despre natura comunicării interculturale a ridicat multe întrebări.

dobândite de un grup de oameni de-a lungul generaţiilor. desemnează modurile de viaţă ale unui grup social. industriale. înţelesurilor. precizând că „ de obicei oamenii care împărtăşesc o cultură sunt de aceeaşi rasă şi/sau provenienţă etnică şi trăiesc într-o proximitate geografică”. Al doilea nivel este unul „ascuns”. este cel în care limbajul verbal şi simbolurile. ea cuprinde comportamentele efective. roluri. E posibil.” Autoarea unei lucrări destinată învăţării şi practicii eficiente a comunicării interculturale. în sens antropologic. clasă socială. dă naştere la comportamente ce sunt considerate potrivite sau acceptabile. valorilor. „ca oameni de diferite rase şi provenienţe etnice. relaţii spaţiale..” Ultimele două 7 .” O altă definiţie a conceptului de cultură. cu omul. credinţelor. cu tehnica şi creaţia artistică.. concepţii despre univers şi obiecte materiale.” Samovar şi Porter (1991) precizează că „noţiunea de cultură. civilizaţie. cu o semnificaţie precisă. Primul nivel. Al treilea nivel. Porter. enunţată de aceeaşi autori : „Depozit al cunoaşterii. stratul cel mai profund şi peren al acesteia: „nivelul culturii primare este compus din datele fundamentale care structurează modul nostru de gândire. normele sociale etc. depărtaţi din punct de vedere geografic să împărtăşească aceeaşi cultură. ideologiile. Daisy Kabagarama (1993) numeşte cultură „modul de viaţă al unui grup sau popor”. noţiunilor de timp. naţiune. De asemenea. ierarhiilor sociale. William Haviland (1987) o identifică ca „o serie de reguli sau standarde împărtăşite de membrii unei societăţi şi care acţionează asupra acestora. rezervat unui număr restrâns de indivizi. În societăţile moderne. de a acţiona sau gândi raporturile cu naţiunea. este cel al culturii „primare”. prin experienţă individuală şi de grup. adică modurile sale de a simţi. Edward Hall (1982) distinge trei niveluri ale unei culturi. au un rol important în comunicare. pe care îl numeşte „conştient şi tehnic”. inconştient şi implicit. cadrul naţional s-a impus ca nivelul cel mai semnificativ într-o structură diferenţiată a culturii. 2003) Analizând conceptul de cultură în relaţie cu cel de comunicare interculturală. religiei. adaugă ea. experienţei. reprezentările sociale şi modelele care le ghidează. Această noţiune se aplică la grupuri sociale de naturi şi extensii foarte diferite : trib. atitudinilor.” Un alt antropolog.” (Samovar. respectiv sistemele de valori. etnie.Michael Howard (1989) defineşte cultura ca fiind „modul obişnuit în care grupurile umane învaţă să-şi organizeze comportamentul şi gândirea în relaţie cu mediul lor înconjurător. din care cei străini de acea cultură sunt excluşi.

Caracteristici ale culturii Conceptele de comunicare şi cultură sunt inseparabile. ca interacţiune socială. Comunicarea. prin preferinţa pentru activitatea fizică sau pentru cea 8 . despe care vorbim şi o descriem” cu soft-ul unui computer iar celelalte două niveluri . cum sunt contactul din priviri. prin învăţarea limbii materne. să meargă. ce formează „cultura profundă sau nivelul de cultură fundamental”. prin observare. Cultura se dobândeşte prin procesul de „inculturare”. 1. este procesul prin care indivizii din aceeaşi cultură sau din culturi diferite îşi transmit reciproc mesaje.4. prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia. din părerile cu privire la îmbătrânire şi bătrâneţe. să bea. în ce fel . Comunicare şi cultură. după părerea sa. Această gramatică culturală ascunsă determină maniera în care indivizii percep mediul lor.niveluri constituie „un ansamblu de reguli de comportament şi gândire nonverbală. mai întâi a lucrurilor elementare pentru supravieţuire (copiii învaţă de la părinţi să mănânce. încă de la cele mai fragede vârste. Cum. manifestă. care sunt considerate dezirabile de către cultura proprie. care presupune învăţarea de către oameni. comportamente etc. Hall compară primul nivel al culturii. cu hard-ul computerului. Insuccesul sau dificultatea interacţiunilor indivizilor din culturi diferite sunt determinate în mare măsură. ce controlează tot ceea ce facem. să vorbească). atitudini. apoi pe măsura dezvoltării ca fiinţe biologice şi sociale. „cultura conştientă. prin imitare. îşi stabilesc cadenţa şi ritmurile de viaţă fundamentale”. ca şi prin alte mijloace. explicită. ci învăţată Învăţarea este cea mai importantă caracteristică a culturii. când. Cultura nu este înnăscută. însuşirea acelor norme. utilizarea tăcerii şi a spaţiului. „Inculturarea” sau învăţarea culturală are loc în mai multe feluri : prin interacţiunea cu ceilalţi. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi aparţin deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Folosind termeni din informatică. Hall concluzionează : „nu există nici un aspect al vieţii umane care să nu fie atins şi influenţat de cultură”. unde. implicită. de faptul că „cea mai mare parte a relaţiilor interculturale sunt trăite ca şi când ar exista numai mici diferenţe la nivelul soft-ului şi nici una la nivelul hard-ului”. înţelegerea conceptului şi a importanţei „atractivităţii”. îşi definesc valorile. Orice cultură are anumite caracteristici : 1.

Iată câteva exemple propuse de Samovar şi Porter (2003). „Ordinea este jumătate din viaţă” – proverbul german accentuează valoarea organizării şi a conformităţii. Toate aceste lucruri ca şi multe altele sunt învăţate în mod inconştient. care subliniază importanţa de a fi modest. biserica. „Gura tace pentru a auzi vocea inimii” – proverb belgian. 9 . şcoala. care sugerează că vorbele sunt arme. „Tunetele puternice aduc puţină ploaie” – proverb chinez. prin modul în care este preferabil să se rezolve conflictele etc. prin interacţiunile cu alţi oameni. găsim şi în fondul ancestral al celei româneşti numeroase proverbe. care subliniază valoarea intuiţiei şi a sentimentelor în relaţiile umane. care evidenţiază valoarea tăcerii. chibzuit. colegi etc. care evidenţiază credinţa că oamenii sunt conduşi de soartă în mai mare măsură decât de propriile lor dorinţe. „Limba omului e sabia lui” – proverb arab. Multe dintre aceste cunoştinţe sau „învăţături” sunt ilustrate de proverbe sau maxime. ce există în fondul oricărei culturi. comportamente pe care cultura noastră le consideră importante Spre exemplu : „Zgârcitul mai multe păgubeşte iar leneşul mai mult aleargă” – importanţa generozităţii şi a hărniciei. norme. care evidenţiază anumite concepţii. grupul de prieteni. Acestea sunt uşor de memorat. Ca şi în alte culturi. „Gospodarul îşi face iarna car şi vara sanie” – importanţa de a fi prevăzător. „Cel care vorbeşte nu ştie iar cel care ştie nu vorbeşte” – proverb japonez . a căror putere poate fi folosită. formale sau informale. valori. care evidenţiază importanţa învăţării şi a educaţiei. rezervat. ce evidenţiază anumite credinţe şi valori importante pentru diferite culturi şi care ilustrează diferenţele dintre acestea: „Nu poţi face vântul să bată dar poţi fi în bătaia vântului” – proverb asiatic.intelectuală. „Binecuvântat este omul care găseşte înţelepciunea” – proverb ebraic. în cadrul unor grupuri sociale şi instituţii. „Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge” – importanţa hărniciei şi a consecvenţei. sunt repetate încât devin o parte a sistemului de credinţe caracteristic unei anumite culturi. precum familia.

care pot fi membrii familiei. să reziste şi să se perpetueze e necesar ca ea să transmită „mesajele” şi elementele ei esenţiale. de la modul de organizare socială şi politică. Cultura se învaţă şi din artă. în culturile asiatice motivele iconografice cel mai frecvent întâlnite în pictură sunt obiectele.M. valorile. de transmitere a ceea ce se numeşte moştenire culturală. în caracterul ei umanist. de a răspândi şi a întări temele şi valorile culturale importante. Porter. ele sunt transmise fiecărui membru al unei culturi. animalele.Charon (apud Samovar. al culturii europene. fie că e vorba despre vechi mituri. valori. odată ce obiceiurile. iar pentru cultura europeană omul e în centrul universului. primar. Acest lucru se întâmplă deoarece cultura şi comunicarea sunt strâns legate între ele. anume civilizaţia greacă. principii. Această diferenţă reflectă faptul că pentru asiatici natura este mai puternică şi mai importantă decât individul. 2. în acest sens. pe când arta europeană şi cea americană pun accentul pe reprezentarea fiinţelor umane. peisajele. prietenii. afirmaţia antropologului S.” Un exemplu oferit de autoare este că. Nanda : „una dintre funcţiile cele mai importante ale artei este de a comunica. mass-media şi alte instituţii sociale. această concepţie îşi are rădăcinile în fondul cel mai vechi.proverbe. atitudinile sunt formulate sub forma unor comunicări. artă etc. în legatură cu aceasta : „Cultura înseamnă moştenire socială. comportamente etc. poveşti.”Vehiculele” prin care se transmite cultura de la o generaţie la alta sunt diverse.-. la filosofie şi arte frumoase. fie de cultura populară. la fel ca şi „agenţii” transmiţători. Am adăuga că. tradiţională. cultura se învaţă din poveşti şi folclor. Sociologul J. cultura este un continuu proces de comunicare. trebuie de asemenea să fie comunicate fiecărui individ din acea cultură. Comunicarea face din cultură un proces continuu.De asemenea. ea constă din idei care s-au putut dezvolta cu mult înainte să ne naştem”. ceea ce se realizează prin interacţiunile sociale. 10 . pentru care „omul e măsura tuturor lucrurilor”. aşa cum o evidenţiază întreaga cultură greacă antică. din obiectele şi operele de artă plastică pe care le-a produs o anumită civilizaţie. principiile. Totodată noile obiceiuri. Samovar şi Porter (2003) citează.Cultura e transmisă din generaţie în generaţie Pentru ca o cultură să existe. De aceea. 2004) afirma.

inclusiv sub forma simbolurilor. Cultura se bazează pe simboluri Abilitatea unei culturi de a crea simboluri ajută la învăţarea culturală. 2004): „Limbajul face posibil pentru oameni ceea ce ei ar face într-o anumită situaţie. Importanţa limbajului pentru o cultură este subliniată şi de cercetătorii Bates şi Plog (apud Samovar. un cuvânt. filmele. Porter. deoarece apariţia limbajului a făcut posibilă dezvoltarea sistemului pe care îl numim cultură. alte calamităţi. Morala. contacte interculturale. economia. După cum se ştie. prin confruntarea permanentă cu informaţii din surse exterioare. filosofia.din momentul în care. îi ajută pe oameni să îşi organizeze experienţele în forma unor categorii abstracte şi să le exprime prin verbalizare şi comunicare nonverbală dar şi prin alte mijloace/ suporturi. un gest. care au fost acumulate şi menţinute în timp. Comunicarea simbolică. literatura ştiinţa.3. prin acord tacit. concepte pe care membrii unei culturi le acceptă în cele din urmă iar 11 . ce determină schimbări în orice cultură. De asemenea. Cultura e supusă schimbării Culturile sunt sisteme dinamice.. din cauza unor războaie de ocupaţie. ca o parte componentă a comunicării sociale şi culturale. supuse schimbării. 4. Fiecare individ moşteneşte un masiv repertoriu de informaţii. alte mass-media. cum sunt cărţile. 2004). o cultură se păstrează şi totodată se transmite de la o generaţie la alta. abilitatea de a învăţa şi folosi – totul depinde de un nivel superior al comunicării”.”Un simbol este ceva ce poartă o semnificaţie particulară recunoscută de oamenii care împărtăşesc o cultură” (Macionis. Comunicând simboluri. Culturile sunt foarte uşor adaptabile iar istoria arată cum unele dintre ele au fost forţate să se altereze. practică socială şi culturală i se acordă o anumită semnificaţie. Simbolurile verbale evidenţiază legătura dintre cultură şi limbaj. Conform lui Samovar şi Porter (2004). fie că sunt iconice (imagini vizuale) sau de altă natură. o piesă de îmbrăcăminte etc. de la individ la individ. există trei tipuri de mecanisme asociate schimbării culturilor. Porter. religia. apud Samovar. orice poate deveni un simbol – o imagine. să-şi organizeze experienţele în categorii abstracte şi să exprime gânduri nerostite până atunci. cultura înglobează simboluri nonverbale. unelte. de la grup la grup. dezastre naturale. tehnologia şi numeroase alte domenii ale cunoaşterii umane. care se referă la descoperirea unor noi practici. Prima este inovaţia.

Antropologul Michael Haviland precizează : „Aculturaţia are loc atunci când grupuri culturale diferite au contacte directe şi intense şi care duc la schimbări masive ale modelelor culturale originale ale unui sau ale amândurora dintre grupuri”. locuire aparţin unui sistem de valori ce se schimbă de la o epocă la alta. 12 . despre care vorbea E. libertăţii. telefonul mobil sunt produse rezultate din inovaţii care au remodelat cultura contemporană. ci este în mare măsură învăţat la nivelul inconştientului. valori ca cele asociate eticii. În schimb. schimbările în moda vestimentară. în obişnuinţele de hrană. obiceiurile şi modelele de comunicare ale culturii lor primare. un mecanism existent dintotdeauna. rezistă la modificările majore. Al treilea mecanism asociat schimbării este aculturaţia. structura ei primară. inerent în procesul de aculturaţie este faptul că indivizii. 5. ca şi cultura în general. de obicei. schimbarea are loc în cultura care este influenţată de o alta dominantă. culturile adoptă acele elemente care sunt compatabile cu valorile şi convingerile proprii iar asimilarea acestor împrumuturi este accelerată atunci când culturile vin în contact direct unele cu altele. Un alt mecanism al schmbării îl constituie difuzarea. moralei. Deşi orice cultură e supusă schimbării. cele privitoare la importanţa trecutului. muncii. Cultura e etnocentrică Etnocentrismul este o grilă perceptuală prin care culturile interpretează şi judecă toate celelalte culturi. Spre exemplu. Este sentimentul că „noi suntem normali. practicile religioase. cum este cazul imigranţilor. timpului liber. lucru ce priveşte oricare aspect al culturii. Etnocentrismul nu e. ce sunt nevoiţi să adopte schimbări în propria cultură pentru a se adapta culturii-gazdă. Spre exemplu. Cu toate acestea. avem dreptate” iar ceilalţi „sunt anormali. T. De cele mai multe ori. De regulă. televiziunea. îşi conservă multe dintre valorile.acest lucru poate produce schimbări în habitudinile şi comportamentele sociale. într-o cultură. computerul. în culturile vestice şi nu numai. intenţionat. călătorie. care desemnează împrumuturile pe care o cultură le face din alta. atitudinile faţă de cele două sexe sunt atât de adânc înrădăcinate încât persistă de la o generaţie la alta sau de-a lungul mai multor generaţii. pe măsură ce se adaptează. nu au dreptate”. Tehnologiile sunt cele care au influenţat în cea mai mare măsură fenomenul de difuzare.Hall.

Unde şi cum s-a dezvoltat disciplina comunicare interculturală ? 3. Samovar şi L. Din ce perspectivă şi cum definesc L. Care sunt principalele caracteristici ale culturii ? 13 . Care este definiţia culturii în viziunea lui Edward T. Care este obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală ? 2. Hall ? 5. Porter conceptul de cultură? 4.Test de autoevaluare nr. 1 1.

Elementele perceptuale Percepţia este procesul prin care un individ selectează. nereuşite . care este diferită. cel mai adesea. Percepţia socială este procesul prin care oamenii construiesc realitatea socială. se gustă deoarece cultura noastră ne oferă criteriile acestor percepţii. Diferenţele dintre aceste elemente specifice şi necunoaşterea sau neacceptarea lor sunt. se aude. ci şi ceea ce influenţează aspectele 14 . Fiecare dintre noi experimentăm orice din lume nu aşa cum este ea. ci ceea ce receptorii noştri senzoriali înregistrează. se simte. inconştient. în aceste comunicări. Există o relaţie strânsă între percepţie şi cultură. Lumea. prin atribuirea de înţelesuri/semnificaţii obiectelor sociale şi evenimentelor întâlnite în mediul lor.ELEMENTE ALE COMUNICĂRII INTERCULTURALE Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact. evaluează şi organizează stimulii din lumea exterioară. modalităţile de prezentare şi comunicare specifice culturii lor. 2. deoarece individul se formează şi se dezvoltă din punct de vedere cultural prin asimilarea unor serii de percepţii. trăsăturile. Principalele elemente culturale care pot afecta situaţiile de comunicare interculturală sunt : elementele perceptuale. care îl ajută nu numai să determine care stimuli exterioari îi îmbogăţesc cunoaşterea. în acet sens. ei aduc cu sine. cele socio .2. chiar conflicte ce duc la comunicări ineficiente. cauzele unor dificultăţi . ceea ce numim realitate se vede. Prin urmare. elementele. şi al celei interculturale. oamenii se comportă într-un anumit fel pentru că astfel percep ei lumea iar aceste elemente perceptive au fost învăţate ca o parte a experienţei lor culturale.culturale precum şi procesele verbale şi nonverbale. în diverse împrejurări şi din felurite motive. Un exemplu. în general. Acesta este un aspect foarte important al comunicării.1. este oferit de Samovar şi Porter (2003) : pentru modelul de percepţie şi comportamentul perceptiv al nord-americanilor un criteriu important îl constituie mărimea şi costul unui obiect iar pentru japonezi culoarea.

Această diferenţă culturală se explică prin faptul că în Japonia statutul social este un indicator important al credibilităţii. prin atribuirea de înţelesuri acestor stimuli. Intre percepţii şi cultură există o strânsă legătură. O caracteristică a percepţilor este că sunt selective. Există. datorită bazei culturale diferite. nativ-americane. Dincolo de valorile individuale. de aceea indivizii percep lumea înconjurăare în moduri diferite. de obicei. sunt hotărâte şi încrezătoare. 2004).sociale ale percepţiilor. persoanele care sunt considerate credibile sunt cele care îşi exprimă deschis opiniile. derivă din teme sau subiecte filosofice mai ample şi care sunt o parte a mediului cultural. respectiv construcţia socială a realităţii. ceea ce în SUA are o mică importanţă. Credinţele „servesc ca un sistem de stocare pentru experienţele noastre trecute. Ele se reflectă în acţiunile şi comportamentele noastre comunicative. legături şi influenţe directe între cultură. In cea japoneză. modelele perceptuale sunt însuşite prin învăţare culturală. în culturile arabe. În cultura americană. parţial. Valorile au un caracter evaluativ şi normativ. dimpotrivă. de asemenea. Deoarece există mulţi stimuli senzoriali care acţionează simultan. Aşa cum evidenţiază autorii Samovar şi Porter (2004). Porter. determinat de cultură. oamenii în vârstă sunt percepuţi într-o lumină foarte pozitivă. Spre exemplu. Totodată. credibilitatea e asociată cu persoanele tăcute care mai mult ascultă decât vorbesc. chiar percepţia despre credibilitatea unei persoane este influenţată de cultură. incluzând gândurile. într-o oarecare măsură.2. percepţii şi comportament. doar unele informaţii senzoriale sunt conştientizate iar ceea ce este conştientizat este. stau la baza valorilor. 2. amintirile şi interpretările evenimentelor şi sunt modelate de cultura individului” (Samovar. Elementele socio-culturale – sunt cele care influenţează direct percepţiile şi comunicarea. ele informează un membru al unei 15 . îmbătrânirea. din punct de vedere personal sau social. percepţia cu privire la batrâneţe şi îmbătrânire : cultura americană valorizează tinereţea şi respinge. latin-americane. există valori culturale care. Valorile reprezintă credinţe sau convingeri constante cu privire la faptul că un anumit mod de conduită este preferabil altuia. Percepţiile sunt stocate sub forma credinţelor şi valorilor. sunt prudente şi discrete.

pozitiv sau negativ. în opoziţie cu cea materială va Acestea nu sunt universale. natura umană. Cu toate acestea. experienţa personală. se datorează deosebirilor în legătură cu valorile unei culturi. ocupaţia. munca şi distracţia. natura şi mediul. însuşite prin procesele de învăţare culturală. ci sunt 16 . religia. Principalele instituţii prin care se transmit aceste valori sunt biserica. Valorile culturale ghidează percepţiile şi comportamentele indivizilor. rezultă câteva consecinţe. Acestea influenţează nu numai felul în care oamenii percep şi gândesc despre lume. tăcerea. O anumită valoare culturală poate să nu fie împărtăşită de toţi indivizii aparţinând acelei culturi. Samovar şi Porter (2003) consideră că cele mai importante valori culturale care influenţează comunicarea interculturală sunt cele care privesc : individualismul. Ca urmare. în diferite culturi. rolurile de gen. materialismul. care acţionează împreuna. genul. familia. Credinţele şi valorile. statul. timpul. Spre exemplu. ştiinţa şi tehnica. progresul şi schimbarea. ci şi felul în care trăiesc/se comportă în lume. de aici. deoarece toate celelalte influenţe acţionează în context cultural iar învăţarea culturală are loc din cel mai timpuriu stadiu de viaţă al indivizilor 2. vârsta. autonomia interpersonală. plăcut sau neplăcut etc. În cultura americană se încurajează exprimarea liberă a emoţiilor. competiţia. egalitatea. drept sau nedrept. afilierile coculturale. familia. pe când cultura chineză impune restricţii în exprimarea mai ales a emoţiilor negative. cultura exercită cea mai puternică influenţă în comportamentul comunicativ. Valorile şi modelele de valori individuale pot fi diferite datorită influenţei unor factori precum statusul socio-economic.culturi despre ceea ce se consideră a fi rău sau bun. Există mii de valori în fiecare cultură. supunerea. vorbirea. un model cultural care pune accent pe viaţa spirituală. Valorile sunt transmise pe căi şi mijloace diverse şi sunt relativ stabile. nivelul de educaţie. Individul reprezintă mai mult decât propria lui cultură. diferenţele în ceea ce priveşte exprimarea emoţiilor. dau naştere aşa-numitelor modele culturale. Modelele culturale sunt interrelaţionate. Spre exemplu. adevărat sau fals. fiind nişte modele sistematice şi repetitive. pe care le evidenţiază Samovar şi Porter (2004): 1. Ele sunt învăţate în context cultural.

Normele sunt „regulile care ghidează comportamentul” şi sunt de două tipuri : proscriptive. utilizarea timpului etc 3. Eterogenitatea unei culturi influenţează modelele culturale. coreeană. Adeseori valorile unui grup cultural pot veni în conflict cu valorile altui grup. care dictează ce nu trebuie făcut şi prescriptive. ce indică ceea ce trebuie făcut (Kabagarama. în care caz sinuciderea e o alternativă rezonabilă şi dezirabilă. Având un conţinut normativ.influenţa valorile culturale cu privire la vârstă. relaţii sociale. Conţinutul normativ al valorilor este subliniat şi de L. individualismul. înţelese ca „standarde care definesc ceea ce e normal sunt determinate de cultura însăşi” (1987). a reduce nesiguranţa şi conflictele dintr-o societate dată”. precum cele chineză. la fel se întâmplă cu valorile şi modelele unei culturi. Valorile culturale sunt definite de Daisy Kabagarama (1993) ca „seturi de reguli organizate pentru a putea face opţiuni. aşa-numitul „colectivism” opus „individualismului” constituie o valoare esenţială. Deoarece culturile se schimbă.A. William Haviland arată că normele. 4. în mod firesc. 1993). status. de normele comportamentale pe care membrii unei culturi trebuie să le urmeze. competiţia şi câştigul sunt valori centrale ale culturii americane. Autoarea evidenţiază importanţa relaţiei dintre valori. Modelele culturale sunt supuse schimbării. Spre exemplu. valorile sunt. 17 . care interzice sinuciderea. japoneză. care defineşte normele culturale ca „standarde pentru convingeri şi comportamente care se dezvoltă în orice grup pe care îl considerăm o cultură sau o subcultură”. Autorul oferă exemplul culturii populaţiei Aymara din Anzii bolivieni. Cercetătorul afirmă că unul dintre riscurile grave în comunicare interculturală îl constituie nerespectarea mai ales a tabuurilor. care rezistă schimbării. fiind o componentă importantă a oricărei culturi. în timp ce în culturi asiatice. rasiale face ca nu toţi membrii acelei culturi să împărtăşească toate valorile culturii dominante. existenţa şi stabilitatea unei culturi. centrată pe relaţiile interpersonale sau cele intragrup. dar o acceptă atunci când individul e posedat de „spirite rele” care nu pot fi exorcizate. cu excepţia structurii fundamentale a acesteia. norme şi comportamente : valorile „desemnează ceea ce e de dorit”. Din categoria normelor comportamentale fac parte tabuurile. direct legate de comportamente. de interzicere a unor comportamente şi afectează. solidaritatea de grup. care sunt norme proscriptive. Existenţa într-o cultură a unor subculturi etnice. în general. Sarbaugh (1979).

dacă o cultură accentuează prietenia şi cooperarea. În SUA. de care depinde reuşita economică şi socială a indivizilor. în cultura proprie. 2. de regulă. ajungând la următoarele constatări : 1. aspect al lumii. pe când în cea filipineză dependenţa. un obiect. ceea ce îi 18 . În cultura nord-americană este încurajată autonomia. un străin va fi tratat cu ospitalitate şi bunăvoinţă iar dacă o cultură se bazează pe competiţie şi individualism. satisfăcător şi o atitudine nefavorabilă faţă de ceea ce e considerat neplăcut. nesatisfăcător. o face în detrimentul celorlalţi. inutil. confruntările dintre persoane au tendinţa de a fi directe. gestică. în care s-au comparat atitudinile şi convingerile nord-americanilor cu cele ale filipinezilor. Convingerea americanilor că „există destul pentru fiecare”. Pentru americani este important viitorul şi planificarea lui iar pentru filipinezi este important trecutul. într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă” . ceea ce este „imoral”. Astfel. chiar ostilitate şi agresivitate. ceea ce face ca respectul pentru strămoşi să fie o valoare esenţială a culturii acestora . Kabagarama (1993) consideră că atitudinile „sunt legate de scopurile pe care ne propunem să le atingem şi de percepţiile pe care le avem despre lume”. L.Atitudinile sunt definite ca „predispoziţii individuale de a evalua un simbol.a. Atitudinile se exprimă atât verbal. care sunt vehiculate în situaţiile de comunicare interculturală. util. Există. ce pot fi împărţite şi reîmpărţite iar dacă cineva acumulează mai multă avere. oamenii au tendinţa de a respinge lucrurile care nu le plac şi de a le accepta pe care care le plac. Referitor la atitudinile despre persoanele din alte culturi. competiţia să fie valoari esenţiale ale culturii lor. cu observaţia că. cât şi nonverbal. plăcut. Filipinezii au convingerea că există o cantitate de bunuri materiale constantă în societate. Sarbaugh (1979) arată că acestea „servesc la filtrarea stimulilor la care răspundem în tranzacţiile noastre cu alţii şi dictează modul în care percepem şi reacţionăm la alţii.A. mişcări şi posturi ale corpului ş. prin mimică. ca opinii. „faţă în faţă” iar în Filipine ele se fac prin intermediari.” El citează studiul autorilor Althen şi Jaime. eveniment. Atunci când sunt organizate într-o structură ierarhică formează sisteme de valori. precum şi prezentul. cât şi una cognitivă (când devin credinţe sau convingeri). un străin ar putea fi privit cu suspiciune. în general. o atitudine favorabilă faţă de ceea ce e considerat. face ca iniţiativa individuală. 4. Ele includ atât o latură afectivă (care are legătură cu sentimentele). 3.

drept un cadru de referinţă cuprinzător. Credinţele religioase reprezintă doar unul dintre factorii diferenţiatori ai concepţiei despre lume. ceea ce face ca indivizii să nu fie nici măcar conştienţi de faptul că sunt posibile şi legitime şi alte moduri/concepţii de a vedea lumea. cu efecte subtile şi dificil de relevat. moarte. cu privire la relaţia dintre viaţă şi moarte. la cum ne petrecem timpul ş. Are legătură cu caracterul normativ al valorilor. din perspectiva ştiinţelor comunicării. Concepţia despre lume (worldview) . sociologică. cu diferenţe notabile de la o cultură la alta. Concepţia despre lume oferă informaţii despre felul în care indivizii ce împărtăşesc o cultură percep şi experimentează realitatea. posibilitatea sau imposibilitatea de a controla natura etc. adeseri. adecvat sau neadecvat . care este cercetată din perspective diferite : antropologică. 19 . este un alt element critic al tranzacţiilor interculturale. pe care o influenţează la un nivel profund. Cooke (2003) consideră concepţia despre lume ca una dintre calităţile fundamentale ale culturii. natură. respectiv ceea ce este considerat a fi important sau neimportant. concepţia despre lume este una dintre „lentilele” prin care oamenii văd realitatea şi restul lumii. ca mod caracteristic în care oamenii se raportează la univers. Aceasta ne ajută să ne plasăm în univers. concepţia despre lume operează la un nivel inconştient. Concepţia despre lume influenţează chestiuni foarte diferite. univers şi alte teme filosofice legate de „fiinţare”. ca o „definiţie”a realităţii. fără a face planuri importante pentru viitor. 2004) observă că. Eduard T. Ishii. Impusă de către ceea ce s-ar putea numi „înţelepciunea colectivă”. Aceasta reprezintă orientarea culturală către lucruri precum Dumnezeu.a. în accepţia conceptului german de „Weltanschauung”. psihologică. Concepţia despre lume este o convingere care se formează şi se dezvoltă mai lent şi are o stabilitate în timp mai mare decât cea a altor tipuri de convingeri sau credinţe. Sarbaugh (1979) defineşte concepţia despre lume ca o sumă a convingerilor şi credinţelor cu privire la natura vieţii şi relaţiile omului cu natura şi cosmosul. Porter. Hall (apud Samovar. concepţia despre lume este cea care dă posibilitatea unei culturi de a supravieţui şi a se adapta. are rădăcini atemporale şi reprezintă fundamentul oricărei culturi. Klopf. de la felul cum îi vedem pe ceilalţi. viaţă.determină să-şi trăiască viaţa de la o zi la alta.

Expresia credinţelor umanităţii 7. Credinţele şi atitudinile dominante ale unei culturi despre locul omului în natură şi societate 2. Klopf. Klopf. Distincţiile dintre ceea ce este uman şi ceea ce nu este 7. ca masă neidentificabilă 4. Redfield (apud Ishii. Animale 9. Orientarea în timp 12. Ideile despre naştere şi moarte U. Sinele sau „actorul” principal într-un stadiu al umanităţii 2. Pennington (apud Ishii. Modelele de viaţă ca practici de grup 10. 2003) evidenţiază 10 elemente ale concepţiei despre lume. Puterea supremă a lui Dumnezeu/ a fiinţei supreme asupra vieţii şi evenimentelor 5. forţe şi principii 8. 2003) sintetizează astfel elementele constitutive ale concepţiei despre lume : 1. Distincţiile dintre „noi”. Alţi oameni. Ceilalţi în relaţie cu perspectiva asupra Sinelui 3. Cooke. Felul în care grupurile utilizează ritualurile sau alte ceremonii 20 . Credinţele oamenilor în supranatural 9. Concepţii despre natura umană 10. Modelul general al relaţiilor dintre om şi natură 3. Miturile despre originile omenirii 8. Cooke. Diferenţele dintre bărbaţi şi femei 5. L.Elemente ale concepţiei despre lume R. ceilalţi oameni 6. ca o componentă esenţială a culturii : 1. Natura competitivă sau cooperantă a omenirii 6. Orientarea în spaţiu 11. Relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu sau fiinţa supremă 4. propriul nostru popor şi „ei”. Fiinţe invizible.

răi sau un amestec din cele două 21 . Bun şi Rău : în toate culturile oamenii sunt consideraţi buni. Linear şi Ciclic : pentru estici ciclul existenţei înseamnă naştere – viaţă – moarte – renaştere . mintea şi trupul sunt un întreg . de aceea „a fi” este mai important decât „a face”. ştiinţa şi tehnologia îmbunătăţesc viaţa Elemente ale concepţiei despre lume în culturile estice şi vestice sunt prezentate comparativ şi de C. oamenii trebuie să controloze şi să manipuleze natura pentru a supravieţui . ce se evidenţiază prin următoarele diferenţe : în culturile estice : oamenii sunt una cu natura şi o percep ca un tot fizic şi spiritual. pentru vestici nu există renaştere după moarte 8. ştiinţa şi tehnologia creează doar iluzia progresului în culturile vestice : oamenii sunt separaţi de natură şi „puşi în umbră” de un Dumnezeu personal . A face şi A fi : esticii preferă relaţiile interumane armonioase. aducând noroc sau necazuri. Cooke. culturile laice vestice sunt analitice şi logice Moarte şi Viaţă : esticii cred că morţii pot influenţa pe cei vii. Cho (apud Ishii. Sarcini şi Oameni : pentru estici. 2003) : 1. a fi vinovat înseamnă a fi exclus din grup. Ruşine şi Vină : pentru estici a aduce ruşine grupului. corp şi suflet . 2003) consideră că există o dihotomie între concepţia despre lume a culturilor estice şi vestice. H. vesticii cred că trebuie să controleze natura 6. Klopf. Omenire şi Natură : esticii consideră că fac parte din natură şi trăiesc în armonie cu aceasta . Gilgen şi J. pentru vestici individul este mai important decât grupul 2. pentru vestici este mai important „a face” 7. vesticii sunt puţin înclinaţi spre o asemenea credinţă 5.Psihologii A. Dodd (apud Ishii. vesticii pun accentul pe sarcinile individuale Secular (Laic) şi Spiritual : culturile spirituale estice se bazează pe intuiţie şi introspecţie. oamenii trebuie să accepte natura în loc să încerce să o controleze . Klopf. Cooke. relaţiile dintre oameni sunt importante. omul e constituit din minte. 4. 3.

supunere. aceea de a fi obligaţi să stea în casă iar pentru cei din cultura africană. cultură şi familie : „Familile nu îşi dezvoltă regulile. Familia este cea care oferă. 2003) . agresivitate. specificul limbajelor de comunicare şi altele. Porter. care influenţează valorile copilului. atitudini specifice culturii din care face parte. 2004) subliniază relaţia dintre comunicare. Organizarea socială un alt element şi factor de influenţă al comunicării interculturale este definită ca „maniera în care o cultură se organizează şi e legată direct de instituţiile acelei culturi. împreună cu alte instituţii sociale. abilităţi sociale. în care locuiesc laolaltă multe generaţii. Fatalism şi Control : esticii sunt dominaţi de fatalism. a altor artefacte pe care oamenii le creează şi le utilizează. care pot fi formale sau informale” (Samovar. mai întâi. în acest sens. loialitate. influenţele culturale ale familiei mergând de la învăţarea limbajului la alegerea jucăriilor. comportamente. Mai întâi în familie. recompense şi pedepse. prin experienţele în contact cu mediul fizic şi activităţile din mediul social. toate 22 . ei învăţând astfel să îi preţuiască pe cei mai în vârstă . credinţele şi ritualurile într-un vacuum. socializare. cred că tot ceea ce se întâmplă e dincolo de puterea de control a unei persoane. formale şi informale. cu un rol esenţial din punct de vedere social şi cultural. Concepţiile despre lume diferă în funcţie de vârsta indivizilor. Porter. crescuţi în familiile tradiţionale foarte numeroase. Samovar şi Porter (2003) dau. Ceea ce gândeşti. Învăţarea culturală începe în familie şi se continuă în alte „instituţii” şi se referă la : responsabilitate. Cele mai importante instituţii ale organizării sociale sunt: Familia . în concordanţă cu dezvoltarea mentală proprie unei anumite vârste. contribuie la formarea identităţii sociale a indivizilor. de regulă. Daisy Kabagarama (1993) exemplifică diferenţele în privinţa pedepselor aplicate de familie copiilor : pedeapsa pentru copiii americani este.cea mai veche formă de organizare socială pe care a cunoscut-o umanitatea. Familia. obiceiuri. dominare.a. prin procesele de dezvoltare cognitivă. chiar limbajul tău. valori. tradiţii. oferind acestora informaţii privitoare la propria cultură. cum acţionezi. Mc Goldrick (apud Samovar. de a fi trimişi afară din casă. comportamente. exemplul copiilor indieni. învăţare socială. condiţionate cultural.9. vesticii au convingerea că sunt stăpânii propriului destin Concepţia despre lume se formează începând cu prima copilărie şi se dezvoltă odată cu maturizarea biologică. rolurile de gen ş. copilul îşi însuşeşte cele mai importante norme.

Porter. în mare măsură. precum şi o dureroasă conştiinţă de sine în prezenţa altora. valori. a idealurilor. D. (apud Samovar.sunt transmise prin familie. Din cauza acestei lungi istorii de discriminări şi persecuţii. de învăţarea. Izolarea i-a făcut pe japonezi să fie în mod acut atenţi la tot ceea ce vine din afară”. Acest context include cultura în care trăieşti şi cea din care provin strămoşii tăi”. Deoarece Japonia e compusă dintr-o mulţime de insule. comportamente. specifice. Reischauer. comportamentelor. drepturile civile. Şcoala/Sistemul de educaţie instituţionalizată – este. istoricul C. însuşirea şi perpetuarea sistemului de norme. 2003) afirmă: „Istoria iudaismului şi a evreilor este o poveste lungă şi complicată. ci mai ales la istoria ei. convingeri etc. încă din vechea istorie. Porter. dintr-un larg context cultural. de asemenea. prin intermediul activităţilor comerciale. Cu privire la istoria evreiască actuală. deoarece istoria oricărei comunităţi stă la originea valorilor ei. în parte ca urmare a modalităţii de socializare caracteristice acesteia. fiind legătura cea mai importantă a unei comunităţi atât cu trecutul. libertatea. cât şi cu viitorul ei. responsabilă. de menţinerea unei culturi. Van Doren (apud Samovar.nu se referă la instituţiile formale ale acesteia. Conform lui E. 23 . războiul. a Mexicului. istoria ei e marcată de izolare: „Această izolare şi separare au determinat la japonezi un puternic simţ al autoidentităţii. 2003) cultura japoneză reflectă legături strânse între istorie. evreii se bazează pe istoria lor atunci când fac alegeri fundamentale privind educaţia. aztecă. Comunitatea . în cultura mexicană este valorizată „vorbirea”. Spre exemplu. plină de sânge şi lacrimi”. cultură şi comportamente.

2 1. Care este legătura dintre cultură şi percepţii ? 4.Test de autoevaluare nr. Care sunt principalele elemente ale comunicării interculturale ? 2. De ce este importantă concepţia despre lume în studiul comunicării interculturale? 5. Definiţi percepţiile. Care sunt principalele instituţii ale organizării sociale şi care este rolul acestora în procesul de învăţare culturală ? 24 . 3.

semnificaţiile care se acordă respectivelor mesaje. Limbajul verbal – caracteristici şi funcţii Ca în orice tip de comunicare umană. distingem categorii şi concepte. denumim/denotăm diferitele aspecte ale realităţii. simbolic. O serie de studii realizate de lingvişti. prin limbaj putem să ne îmbunătăţim adaptabilitatea la mediu 2. contactul intelectual şi emoţional între interlocutori . cu ajutorul cărora putem manipula. deopotrivă concrete şi abstracte 6. în comunicarea interculturală se utilizează două tipuri de limbaje : cel verbal şi cel nonverbal. creăm semnificaţii. La întrebarea cum şi de ce oamenii folosesc limbajul verbal. influenţa. antropologi.1. redefinim. seturi de categorii şi concepte. autorul răspunde prin enumerarea unor efecte şi caracteristici ale acestui tip de limbaj: 1. stabilim o ordine. limbajul verbal este „economic”. existând întotdeauna o interdependenţă între cele două. etichetăm categorii şi le tramsmitem celor cu care interacţionăm 5. LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE 3. Având în vedere faptul că orice comunicare cu efect presupune un feed-back (reacţie de răspuns din partea receptorului) precum şi un feed-forward ( construirea şi comunicarea mesajului de către emiţător în aşa fel încât să se obţină reacţia dorită de acesta). deoarece ne permite să folosim cuvintele în locul entităţilor 7. 4. situaţii. o selecţie în percepţiile şi cunoştinţele noastre 3. Thomas Scheidel (1972) distinge scopurile comunicării verbale : schimbul de informaţii şi idei. care în situaţiile concrete de interacţiune sunt folosite simultan sau alternativ. definim. sentimente etc. cercetători ai comunicării evidenţiază diferenţe culturale atât în ceea ce priveşte modul de utilizare a unuia sau a celuilalt tip de limbaj. precum şi în ceea ce priveşte predominanţa comunicarii verbale sau nonverbale. limbajul ne ajută să dezvoltăm şi să comunicăm înţelesurile conotative ale cuvintelor şi conceptelor 25 . creăm.3. într-o cultură sau alta.

concepte. Cultura ne învaţă deopotrivă simbolurile şi ceea ce ele reprezintă: obiectele. cu ajutorul limbajului verbal putem gândi şi comunica cu alţii despre evenimente trecute. 3. În sens fundamental. limbajul este un sistem simbolic organizat. învăţat.2. funcţiile limbajului sunt variate (Samovar. 2004). Kabagarama (1993). ci şi un mijloc de a împărtăşi cultura. 26 . Înţeleasă ca un amestec de gânduri şi idei. limbajul are două funcţii principale : păstrarea culturii şi transmiterea culturii noilor generaţii. folosit pentru a reprezenta experienţa din cadrul unei comunicăţi geografice sau culturale. pentru că limbajul nu este numai o formă de conservare a culturii. principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt: eficienţa (un număr limitat de sunete se referă la o mulţime de obiecte. deoarece o anumită comunitate de oameni sau cultură a decis în mod arbitrar să le numească într-un anumit fel. prezente şi viitoare 9. După D. care nu au neapărat ca scop aflarea adevărului sau impunerea unui punct de vedere. Exprimarea emoţiilor este una dintre acestea. conversaţia constituie o bază pentru multe dintre scopurile şi funcţiile limbajului. la context etc. În legătură cu acest aspect. Samovar şi Porter (2003) evidenţiază relaţia de reciprocitate şi interdependenţă dintre limbaj şi cultură : „Nu se poate separa folosirea de către cineva a limbajului de cultura respectivului. general cunoscut. Astfel. Limbaj verbal . evenimentele.8. experienţe) şi productivitatea (aceleaşi cuvinte sau sintagme pot fi folosite pentru a produce semnificaţii diferite). care poate servi la descărcarea energiilor nervoase. fiind posibilă datorită limbajului.” Conform lui Samovar şi Porter (2004). limbajul verbal este flexibil 10. prezent în toate culturile şi care reflectă înzestrări specifice culturii umane. Porter. utilizăm limbajul verbal pentru a descoperi şi relaţiona punctele comune ale conceptelor şi înţelesurilor care pot îmbunătăţi eficienţa comunicării referitoare la noi. În raport cu studiul comunicării interculturale. la alţii.comunicare .cultură Referindu-se la problematica limbajului verbal în comunicarea interculturală. experienţele şi sentimentele primesc diferite denumiri. conversaţia este un concept relaţionat cu limbajul.

de către oameni. Astfel. la fel şi în Coreea. Harry Hotjer arată că gramatica limbii indienilor Navajo din America de Nord accentuează mişcarea şi direcţia. metafora iar zâmbetul. membrii unei culturi sunt instruiţi în privinţa relaţiilor umane acceptabile din punct de vedere social. a unei concepţii despre lume similară şi a unui sistem de valori face ca şi abilităţile pentru comunicarea verbală să fie împărtăşite. În acelaşi timp.1993). este evaluat pozitiv”. deoarece oamenii gândesc atât vizual cât şi verbal şi utilizeă aceste moduri diferite de comunicare în funcţie de activităţile de la un moment dat.a. aceasta fiind reflectată în mare măsură prin limbajul pe care îl foloseşte cineva şi care transmite informaţii cu privire la cultura căreia îi aparţine un individ. sexul. realităţi. ei spun: „Cineva îşi pune hainele pe el”. ocupaţia. ci şi prin limba culturii lor. gândirea verbală joacă un rol foarte important în comunicarea umană. Lustig : „ în tradiţia arabă modelele limbajului verbal accentuează creativitatea artistică prin folosirea unor figuri retorice. vârsta. deci aceleaşi semnificaţii sunt exprimate prin cuvinte diferite în diferitele limbi este un fapt cunoscut şi general acceptat. evenimente etc. acţiune. pe când în engleză se spune: „Cineva se îmbracă” (apud Kabagarama. W. Edward Sapir afirmă că oamenii nu trăiesc numai în lumea obiectivă. securitate socială ş. Spre deosebire de cea arabă. ci şi diferite înţelesuri ale aceluiaşi simbol/concept. originile sale regionale. deoarece ei percep universul într-o continuă mişcare. Limbajul facilitează procesul de inculturare. Împărtăşirea. Limbajul permite şi exprimarea identităţii. deşi exprimarea emoţiilor are acelaşi scop în toate culturile. iar în culturile din Orientul Mijlociu acest lucru este. De exemplu. ca repetiţia. Faptul că oamenii utilizează limbajul în mod diferit de la o cultură la alta este evidenţiat şi de M. cultura japoneză 27 . respectiv că aceleaşi obiecte. Limbajul este un insturment al gândirii. poziţia socială. din contră. Culturile au nu numai diferite simboluri pentru a defini concepte. deoarece prin limbaj. În termenii semioticii.Samovar şi Porter (2004) observă că. care însoţeşte vorbirea. prin care conceptualizează lumea înconjurătoare. personalitatea. încurajat. nivelul de educaţie. Referitor la rolul comunicării verbale. putere.. în Thailanda limbajul se utilizează în mică măsură pentru exprimarea emoţiilor. există o mulţime de diferenţe între culturi în felul în care acest lucru se întâmplă. Pentru a evidenţia caracterul cultural al structurii gramaticale a unei limbi. Că orice limbă este sun sistem arbitrar de semne şi simboluri. cum sunt cele de libertate. este vorba despre semnificanţi diferiţi ai aceloraşi semnificaţi. concepte.

care au studiat limbajele triburilor băştinaşe din America de Nord. exprimându-şi experienţa şi totodată creând experienţă. Limbajul exprimă. Comunicarea nu poate exista fără limbaj iar limbajul are nevoie de procesul de comunicare pentru a angaja oamenii în interacţiuni sociale. La relaţia limbaj – comunicare – cultură se referă şi studiul cercetătoarei americane Mary Fong (2003): „Limbajul vorbit este un vehicul pentru oameni de a comunica în interacţiunile sociale. consideră că limba şi categoriile ei – gramatica... Un alt cercetător. simbolizează şi îmbracă realitatea culturală. Punctul de vedere al lingviştilor Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf este unul determinist.. Ambii cercetători. considerând că nu limbajul determină concepţia despre lume a indivizilor ce aparţin 28 . limbajul influenţează şi modelează felul în care oamenii percep lumea şi cultura lor.. sintaxa. într-un anumit fel. fapt ilustrat şi de proverbul De gura ta vei pieri” (apud Samovar. Sapir afirma că lumea reală este în mare parte construită pe habitudinile de limbaj inconştiente ale grupului. Porter. să fie echilibrate. cum este cazul afro-americanilor din SUA.Atât limbajul cât şi comunicarea reflectă cultura”. 2003).Disecăm natura după linii trasate de limbajul nostru nativ.o convingere care uneşte comunitatea noastră lingvistică şi e codificată în modelele limbii noastre” (apud Johnson. fapt denumit de Whorf „relativitate lingvistică”. vocabularul – sunt unicele categorii prin care putem experimenta lumea. convingerile.. în mare măsură deoarece suntem părtaşi la un anumit tip de convenţie de a o organiza într-un anumit fel ... le acordăm semnificaţii. 2003). R. oameni care trăiesc în aceeaşi arie geografică şi culturală pot folosi limbajul în moduri care diferă de cultura dominantă. ci prin intermediul sistemelor lingvistice din mintea noastră. Prin urmare. Autoarea trece în revistă câteva perspective critice despre relaţia limbaj – comunicare. Cuvintele reflectă atitudinile...Brown este în parţial dezacord cu ipoteza Sapir-Whorf. De asemenea.. Distingem categorii şi tipuri din lumea fenomenelor nu pentru că le observăm la faţa locului. doar în cazul în care fundamentele lor lingvistice sunt similare sau pot. Organizăm natura în concepte.. Diversitatea în ce priveşte categoriile limbajului duce la diferenţe culturale în gândire şi percepţiile despre lume. Aceasta evidenţiază relaţia de influenţă reciprocă dintre limbaj şi cultură: „Nu toţi observatorii sunt conduşi de aceeaşi evidenţă fizică spre aceeaşi imagine a universului.încurajează o comunicare verbală minimă. punctele de vedere ale vorbitorului.

unul dintre fondatorii perspectivei „interacţionismului simbolic” în teoria socială considera. pentru a înţelege o cultură. limbajul are un rol formativ. norme. ideea relativităţii lingvistice. semnificative în raport cu realitatea. respectiv înţelesul şi valoarea conceptelor diferă la indivizii din diferite culturi. moravuri. concepţii.B. în opoziţie cu teoriile behavioriste.unei culturi. mai degrabă cuvântul rostit decât cel scris este principalul mijloc de comunicare. În opinia sa. ale cercetătorilor C. George Herbert Mead. ideea relativităţii lingvistice. în funcţie de importanţa şi utilitatea pe care acestea le au pentru ei. 2003). O poziţie asemănătoare o are şi antropologul Clifford Geertz. folosesc limbajul pentru a „eticheta” un obiect. în multe culturi. comportamente etc. arta conversaţiei şi vorbitul în public sunt foarte apreciate. deoarece e o acţiune simbolică. un proces ş. oamenii categorisesc lumea lor prin „etichetare”. care a a evidenţiat rolul simbolurilor în cultură. le conferă o identitate culturală. africanii sunt oratori înnăscuţi şi se aşteaptă de la interlocutorii străini să aibă acelaşi dar. că oamenii utilizează limbajul pentru a crea situaţii şi a indica acele lucruri care ajung să fie importante. aceştia sunt pasionaţi de dezbateri şi schimburi de păreri iar ceremoniile legate de principalele evenimente ale vieţii implică numeroase 29 . o idee. Ele exprimă valori. Problematica limbajului şi a relaţiei sale cu cultura i-a preocupat şi pe unii antropologi. Simbolurile sunt împărtăşite de către o comunitate culturală prin limbaj. Indiferent de limba sau dialectul pe care îl vorbesc. În concepţia lui Mead. În Africa. din anii 1990. De aceea. aceştia observă că. deoarece categoriile perceptuale care sunt uzuale sunt adesea etichetate iar cele neutilizate pot fi neetichetate. este de părere Fong (2003). ce creează substanţa culturii (apud Johnson. Datorită tradiţiei orale a culturilor africane. Poziţia lui Brown susţine. trebuie să putem să înţelegem „modurile de exprimare” sau „sistemul simbolic” utilizat de participanţii la comunicare (apud Johnson. 2003). Studii mai recente. Kramsch şi J. susţinând că aceasta priveşte doar un aspect al diferenţelor în limbaj şi cultură. acest lucru influenţează percepţiile şi interpretările despre evenimente (apud Johnson. Deoarece limbajele şi sistemele de comunicare sunt concepute diferit. totuşi.m.d. 2003).a. în relaţie cu lumea iar împărtăşirea lor de către membrii unei comunităţi. parţial. prin interacţiuni simbolice. Cu privire la ceea ce Samovar şi Porter (2004) numesc „valoarea vorbirii”.Caroll infirmă şi ele.

discursuri din partea participanţilor.„Orice comunicare verbală sau nonverbală se dezvoltă în cadrul unei culturi”. Limbajul verbal ca discurs cultural În studiul său despre dimensiunile culturale ale discursului. Fern Johnson (2003) . ca forme de expresie generice.” . cu o lungă şi bogată tradiţie a tehnicilor retorice. Studiind diversitatea de limbaje din cultura SUA. evidenţiază. Oamenii utilizează şi urmează reguli. precum şi ca instrument retoric. însuşindu-şi seturi de reguli care le ghidează comportamentul. 3. citatele. Arabii consideră că limba lor este „limba lui Allah” şi o tratează cu mult respect. Limbajul leagă între ele aceste sisteme într-un mod special şi serveşte ca principal sistem de înţelegere pentru contactele dintre oameni. ca mijloc de învăţare şi perpetuare a culturii. marginalizate. În cultura greacă. rolul limbajului în interacţiunile umane: „Culturile . care sunt obiectul prejudecăţilor. se folosesc. 2. Comunicarea este. precum cuvintele cu două înţelesuri. înţeles ca resursă culturală : 1. artefacte şi practici culturale ale limbajului care trec sub tăcere sau marginalizează alte grupuri culturale”. limbajul înseamnă cunoaştere. precum şi multe figuri de stil. sunt compuse din numeroase şi diferite sisteme simbolice care generează înţelesuri. discriminărilor şi care se află în poziţii de inferioritate de orice fel. Johnson propune 6 axiome ale limbajului. Atunci când vorbesc în engleză cu interlocutori străini. întorsăturile de frază. Axioma evidenţiază relaţia dinte ideologia dominantă şi marginalizarea culturală 4. învaţă cultura lor. Mexicanii sunt mari iubitori de conversaţie şi jocuri verbale.„Indivizii posedă o cunoaştere tacită a sistemelor culturale prin care comunică”. arabii folosesc modele de intonaţie proprii limbii lor. Aceştia folosesc în vorbire permanent proverbele. 3.3. de asemenea. ideologia grupurilor culturale dominante produce modele/reguli culturale abstracte. Comunicarea culturală are loc atunci când participanţii împărtăşesc cultura. 30 . prin urmare.„În societăţile multiculturale. un element inerent al culturii. prin urmare. cea interculturală atunci când participanţii la comunicare nu împărtăşesc în întregime unul sau altul dintre modelele sau discursurile culturale. bogate în semnificaţii. ca sisteme complexe. mult proverbele. subjugate.„Grupurile care au fost dominate. de asemenea.

în privinţa valorilor. culturile se influenţează unele pe altele. se referă studiul lui Aaron Castelan Cargile (2003). culturile sunt mai degrabă dinamice decât statice. concluziile unor cercetări şi experimente referitoare la atitudinile cu privire la diferenţele în vorbire. Astfel.„Cultura şi discriminările ei sunt transmise de la o generaţie la alta (sunt fondate istoric) precum şi în mod constant reînnoite şi schimbate (inovate)”. inclusiv în ce priveşte sistemele discursive”. 3. de origine anglo-saxonă tind să îi considere mai puţin inteligenţi. Cu toate acestea. psihologi. Această axiomă evidenţiază relaţia dintre istoricitate şi inovaţie în cultură. Ceea ce face ca o cultură să reziste sunt fundamentele ei istorice. Bishop a constatat că femeile albe americane evaluează pe colegele lor afro-americane ca fiind mai puţin responsabile şi mai puţin dezirabile ca coechipieri. Axioma evidenţiază „cunoaşterea” culturală a celor marginalizaţi 5. noilor idei. Cargile citează. Interinfluenţele culturale includ şi procesul „contactului prin limbaj” (language contact). cu un status inferior pe cei care nu au un „accent standard” (anglo-saxon) şi la care detectează în vorbire accente spaniole. pe baza diferenţelor de limbaj.posedă o conştiinţă şi o cunoaştere mai explicită despre componentele culturii proprii. Într-un studiu publicat în 1979. G.„În societăţile multiculturale. comunicării. cercetători ai comunicării . Îndeosebi generaţiile tinere sunt cele care aduc schimbări în cultură. bazându-se pe felul în care „sună” limbajul lor. O arie de cercetare numită „atitudini de limbaj” (language attitudes) a fost dezvoltată de lingvişti. într-o cultură multietnică şi multirasială ca cea din SUA. în 31 . Limbajul verbal şi discriminarea La chestiunea marginalizării şi discriminării grupurilor culturale minoritare de către cele majoritare. inovaţiilor. deoarece oamenii se adaptează permanent împrejurărilor. pentru a a afla dacă şi când limbajul influenţează impresiile şi reacţiile faţă de ceilalţi. 6. formelor de exprimare etc.D. Apropierea dintre oameni din diferite culturi sau subculturi determină influenţe mutuale între acestea. mai săraci. Unele dintre acestea au evidenţiat că ascultătorii judecă caracteristicile personale şi sociale ale vorbitorilor. precum şi a sistemelor culturale ale altora”. subiecţi americani albi. germane sau afro-americane. mai puţin educaţi.4. atunci când cele din urmă vorbesc o engleză americană „neagră”. în acest sens.

32 . care au solicitat telefonic informaţii despre posturi publicate în ziar. Deoarece cultura americană a favorizat. Giles şi colaboratorii săi. Faptul că prejudecăţile şi atitudinile referitoare la limbaj stau la baza unor discriminări a fost ilustrat şi de un studiu din 1985 publicat de F. când respondenţii de origine anglo-saxonă au considerat pe cei cu accent hispanic ca fiind mai puţin educaţi şi cu status inferior faţă de cei care vorbeau cu accent anglo-saxon (apud Cargile. Astfel încât.opoziţie cu cea „albă”. Cu toţii avem atitudini discriminatoare cu privire la vorbire. Au constatat că subiecţii care au vorbit cu un accent nonstandard au fost informaţi adesea că posturile erau deja ocupate iar mai mulţi dintre cei care vorbeau cu accent standard au fost invitaţi să se prezinte la interviu. pentru ca să ne modificăm. La întrebarea de ce există asemenea atitudini . din punct de vedere al limbajului. 2003). după ce celorlalţi li se comunicase că posturile sunt ocupate. dar constituie singura bază pentru comportamentele spontane. celelalte forme de vorbire sunt discriminate. S-a constatat că atitudinile discriminatoare privitoare la limbaj apar atunci când membrii unui grup dominant vin în contact cu cele minoritare din punct de vedere al originii etnice sau culturale. care pot fi incorecte. 2003). ocazia sau abilitatea să ne bazăm evaluările pe informaţii complete despre ceilalţi. comportamentele necesită evaluare dar rareori avem timpul. Un rezultat asemănător l-au obţinut H. în final. adaugă Cargile. ne comportăm pe baza prejudecăţilor. să încercăm să depăşim prejudecăţile printr-un plus de informaţie despre interlocutori. dar cel mai important lucru este să conştientizăm aceasta. Cargile avansează următoarele explicaţii : atitudinile există pentru că oamenii trebuie să se adapteze unei lumi pline de nesiguranţă şi să reacţioneze la ceilalţi în lipsa unor informaţii despre ei. Aceştia şi-au propus să investigheze modurile în care angajatorii unor companii reacţionează atunci când au de a face cu vorbitori de engleză americană cu accente diferite. atitudinile discriminatoare. Ginzberg . într-un experiment din 1995. Privite ca o bază a comportamentelor. atitudinile sunt absolut naturale şi necesare pentru supravieţuirea noastră dar sunt problematice deoarece se sprijină pe discriminări. modalitatea angloamericană. (apud Cargile. Henry şi E.

Care este relaţia dintre limbaj şi cultură ? 3.Test de autoevaluare nr. Cine a enunţat şi ce se înţelege prin conceptul de ”relativitate lingvistică” ? 4. 3 1. Care sunt principalele caracteristici ale limbajului verbal ? 2. Ce sunt atitudinile de limbaj şi ce consecinţe pot avea acestea? 33 .

” (Delhees. spre exemplu cele gramaticale.1.Cercetarea modernă nu mai este atât de mult interesată de personalitatea interioară. psihologică . Cercetătorul analizează caracteristicile comunicării nonverbale în comparaţie cu cele ale comunicării verbale şi distinge aspectele care le diferenţiază: 1. sociologică. Structura: Dacă limbajul verbal utilizează un număr limitat de sunete şi reguli structurale. cât de dimensiunile sociale. noţiuni abstracte 34 . cercetătorii încercau să explice diferenţele de exprimare nonverbală prin diverse însuşiri ale persoanelor. în vreme ce comunicarea nonverbală este în mare măsură analogă. Analizând rolul limbajului nonverbal în relaţie cu cel verbal. care stabileşte diferenţa dintre modalităţile de comunicare verbală şi nonverbală. Conţinutul : Pe care verbală comunicăm cel mai eficient informaţiile despre lumea exterioară : persoane. LIMBAJUL NONVERBAL ŞI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ 4. În comunicarea analogă însă. prin care mesajul devine inteligibil receptorului. nu se folosesc semne convenţionale. istorică ş. sociologul german Karl Delhees (1994) observă : „Iniţial. autorul citat precizează : „Comunicarea verbală este aproape în totalitate digitală.. interacţioniste ale limbajului nonverbal”.a. cercetat din perspective diferite : comunicaţională. antropologică.. reguli structurale propriu-zise. Comunicarea digitală combină nişte semne convenţionale după anumite reguli. 2. semnalele nonverbale pot fi interpretate diferit şi sunt echivoce în mare măsură.. 1994). pentru comunicarea nonverbală nu există o ordine comportamentală fixă.4. Referindu-se la una dintre axiomele comunicării enunţate de Paul Watzlawick. limbajul nonverbal este un domeniu de studiu multidisciplinar. obiecte concrete dar şi concepte. ci reale. Din acest motiv. în comunicarea socială. Caracteristici ale comunicării nonverbale Componentă esenţială a comunicării şi totodată factor de diferenţiere a culturilor.

În cazul comunicării nonverbale. Atunci când vorbim. Spre exemplu. acestea sunt redundante. gesticulăm. în diferitele interacţiuni. 5. Eficienţa este o variabilă dependentă de conţinutul comunicării : limbajul verbal este mai eficient în privinţa transmiterii informaţiilor care privesc aspectul de conţinut al comunicării iar cel nonverbal este mai eficient în transmiterea informaţiilor referitoare la aspectul de relaţie dintre parteneri (raporturi de putere.ş. termenul se referă la transmiterea repetată a aceleiaşi informaţii. 2. facem adeseori mişcări cu mâinile sau alte părţi ale corpului. comunicatorul poate decide ce vrea să spună şi poate prevedea efectele posibile ale mesajelor sale. pentru o mai mare eficienţă. Eficienţa : Toţi cercetătorii apreciază că. frecvenţa întreruperilor. 3. ponderea cea mai mare o au semnele şi simbolurile nonverbale faţă de cele verbale. completând ceea ce am comunicat verbal. emoţii. Durata unei comunicări. a pauzelor dintre mesaje. de asemenea. durata ei coincide cu durata percepţiei reciproce a comunicatorilor.a. 4. Adeseori în interacţiunile sociale este recomandabilă transmiterea unui mesaj pe două sau mai multe canale sau coduri. 4. Redundanţa . mimică ş. Limbajul nonverbal este mai adecvat transmiterii de atitudini şi sentimente existente faţă de cei cu care interacţionăm. Durata: Comunicarea verbală are un început şi un sfîrşit clar defininite. volumul unui 35 .). Preluat din teoria informaţiei. Atunci când semnalele nonverbale (gesturi. 2. Comunicarea nonverbală este dificil de controlat deoarece este în mare măsură inconştientă. comunicări cu privire la dimensiunile. Completarea. Mesajul în întregul său ia naştere din combinarea semnalelor verbale şi nonverbale. sentimente etc. Funcţiile comunicării nonverbale Funcţiile limbajului nonverbal sunt definite de Delhees (1994).a. succesiunea dintre vorbit şi ascultat se pot delimita precis în timp.) se referă la acelaşi conţinut al comunicării verbale. în raport cu cele ale limbajului verbal : 1. Controlul : Comunicarea verbală poate fi controlată în mare măsură.

nuanţe ale relaţiilor dintre partenerii de comunicare b. când un mesaj nonverbal poate fi mai rapid şi mai eficient decât corespondentul lui verbal 36 . când limbajul verbal nu este capabil să descrie cu exactitate experienţe subiective. când comunicarea verbală este imposibilă din cauze de ordin fizic. ţinuta corpului ş. contactul vizual şi alte semnale nonverbale care sunt utilizate simultan. acceptare –refuz este preferabil să se folosească semnalele nonverbale c. prin care vorbitorul îşi exprimă intenţiile sale. când se doreşte ca un mesaj să nu poată fi auzit de o terţă persoană f. starea de spirit a comunicatorului. de regulă. ca gestica. Spre exemplu. Substituirea. contextul fizic. sublinierea exprimă. poate vorbi mai tare şi mai repede. deoarece mimica feţei. Mesajele verbale pot fi înlocuite de cele nonverbale. precum dragoste–ură. Coordonarea. coafura. ci şi alte semnale nonverbale precum îmbrăcămintea. mişcări ale corpului. alte aspecte ale înfăţişării comunicatorului. Sublinierea. Nu numai gesturile şi mişările fac posibilă completarea .. comunicarea verbală dobândeşte o notă de obligativitate pentru receptor. Spre exemplu. foloseşte o mimică şi gestică sporite. „Ţintirea” anumitor puncte ale mesajului verbal se face prin semnale nonverbale. cum ar fi distanţa prea mare dintre interlocutori e. de regulă.obiect rămân neînţelese fără anumite gesturi de completare. Limbajul nonverbal controlează şi ghidează felul în care se desfăşoară comunicarea verbală. 3. Prin subliniere. contactul din priviri sunt semnale la fel de eficiente ca limbajul vorbit. când cineva vea să fie convingător. 5. 4. dând din cap îl îndemnăm pe interlocutor să ia cuvântul sau îi semnalăm să îşi încheie comunicarea. atracţie– respingere. atitudinea vorbitorului faţă de ascultător. în situaţii umane ambivalente. a gurii. precum modulaţiile vocii. anumite convenţii sociale sau tabu-uri impun utilizarea limbajului nonverbal în locul celui verbal d.a. numite „ilustratori”. Există mai multe situaţii când. se recurge la semnalele nonverbale în locul celor verbale : a. O comunicare satisfăcătoare pentru toţi participanţii are loc atunci când succesiunea comunicărilor verbale este coordonată de semnalele nonverbale.

postura şi gestul plecăciunii sugerează. Aceasta derutează pe interlocutor şi exprimă. Contradicţia poate fi conştientă sau inconştientă pentru emiţător şi ea se manifestă cel mai adesea prin mimică. Aşa cum precizează Delhees (1994). Prin urmare. informează emităţorul şi receptorul cu privire la claritatea unei idei şi a semnificaţiei ei în schimburile interpersonale. în alte culturi. Cuvintele devin astfel instrumentul puterii. Cuvintele sunt mijlocul de comunicare al oamenilor de afaceri. „lumea comunicării” este una singură. unul dintre precursorii cercetărilor despre comunicarea nonverbală şi relaţia acesteia cu cultura. aşa cum sunt . care îl ghidează în toate situaţiile pe care le întâlneşte în viaţă”(Hall. cât şi ca lipsă de interes. Din acest motiv. că sunt valorizate formalitaea şi păstrarea ierarhiei de rang şi statut social. Atunci când nu există concordanţă între ceea ce se comunică verbal şi ceea ce se exprimă prin semnale nonverbale are loc o contradicţie în comunicare. sentimente. deşi utilizată de toţi oamenii. Partea nonverbală a sistemului comunicării. Cercetătorul Braithwhite (apud Samovar. de asemenea cultura determină când este adecvat să comunicăm aceste lucruri. Contradicţia .6. este modelată de cultura căreia îi aparţin indivizii. stări ale comunicatorilor. este patrimoniul oricărui individ şi constituite un fond cultural. Zâmbetul şi strângerea mâinii indică faptul că o cultură valorizează amabilitatea. Tăcerea trimite semnale nonverbale despre situaţiile de comunicare la care participăm. se exercită adeseori simultan . Comunicarea nonverbală este o comunicare tăcută. Cultura are tendinţa să determine comportamentele nonverbale specifice referitoare la gânduri. comunicarea nonverbală. aceea a comportamentului. Pentru Edward Hall. al oamenilor politici şi al celor ce conduc guvernele lumii noastre. ajută la obţinerea feedback-ului. exprimate în procese. relaţii antagoniste sau discursuri prin care fiecare se justifică. Tăcerea poate fi interpretată atât ca semn de acceptare.Comunicarea nonverbală reliefează trăsăturile de bază ale unei culturi. de exemplu. în timp ce comportamentul reprezintă cea mai mare parte a comunicării. precizează Samovar şi Porter (2003). un mesaj nonverbal poate îndeplini mai multe funcţii în cadrul aceluiaşi act de comunicare. mişcări ale corpului. chiar dacă se fac dinstincţii între cuvinte/verbal şi comportamente/nonverbal: „Cuvintele reprezintă o mică parte din această lume şi subliniază aspectele unidirecţionale ale comunicării. în acelaşi timp.1992). funcţiile limbajul nonverbal sunt interrelaţionate. 37 . acelaşi semne sau simboluri pot avea semnificaţii diferite în culturi diferite. tipul de relaţie dintre partenerii de comunicare.

Repertoriul semnelor şi simbolurilor nonverbale este vast şi complex. nu suntem conştienţi nici măcar de propriul comportament nonverbal . În India. a budismului. pentru că. ţările arabe este valorizată vorbirea în detrimentul tăcerii. precum şi un gest de respect faţă de persoanele cu autoritate. cele din Europa de sud. În privinţa tăcerii. Nivelul primar al culturii este comunicat implicit. 38 . Cercetarea acestora a dat naştere la domenii de studiu interdisciplinare iar rezultatele lor sunt departe de a fi definitive sau de a fi dat răspunsurile la o mulţime de întrebări. de obicei. În Japonia tăcerea este legată de credibilitatea unei persoane. Tăcerea este pentru aceştia dovada caracterului şi a unor virtuţi precum autocontrolul. a înţelege unde şi când să fii tăcut şi înţelesul tăcerii înseamnă să ai o proiecţie în structura fundamentală a comunicării”. la fel ca alţi asiatici. curajul. utilizarea şi semnificaţiile lor sunt datorate în mai mare măsură învăţării culturale decât faptului că ar fi înnăscute. în parte ca influenţă. 2004) precizează :”Una dintre competenţele de bază.Porter. germană. cred unii cercetători. care consideră că ceea ce nu se spune este mai real decât ceea ce se spune. Porter. De aceea. Cu alte cuvinte comunicarea „de la inimă la inimă” este mai importantă decât comunicarea „de la minte la minte”. Nativii americani consideră că tăcerea şi nu vorbirea este semnul unei persoane remarcabile. De aceea. tăcerea joacă un rol important. atât lingvistică cât şi culturală. pentru a interacţiona eficient în situaţiile de comunicare interculturală trebuie să încercăm să înţelegem aceste diferenţe. ceea ce este dificil. 2004). unele co-culturi din SUA diferă de cultura dominantă. în vârstă şi înţelepte (Samovar. japonezii folosesc tăcerea pentru a evita conflictele. probabil sub influenţa hinduismului care se bazează pe meditaţie şi introspecţie. pentru că multe dintre aspectele culturii cuiva sunt învăţate prin observare şi imitare mai degrabă decât prin instruire verbală explicită. răbdarea şi demnitatea. franceză. este a şti când să nu vorbeşti într-o anumită comunitate. inclusiv în ceea ce priveşte problematica comunicării interculturale. În cultura nord-americană. afirmă Andersen (2003). Cultura este implicit un fenomen nonverbal. prin mijloace nonverbale. În culturile estice/asiatice este valorizată tăcerea. deoarece cine este tăcut e perceput ca fiind mai credibil decât cineva care vorbeşte mult şi. parţial inconştient.

implicând utilizarea spaţiului şi a timpului. denumită kinezică de către Ray Birdwhistell. iniţiatorul acestei discipline. (Rovenţa-Frumuşani.000 de semnale fizice distincte. kinetografele evocă acţiuni concrete.3. este dependentă de o comunitate socio-culturală. emblemele sunt gesturi convenţionale.4. a dormi. Kinezica Comunicarea prin gesturi. 4. Porter. precum şi dorinţa de a controla mediul înconjurător. în ce priveşte intensitatea. 2. expresii faciale. precum a merge. 1999) au făcut o clasificare a repertoriului gestual. Cu toţii folosim mişcarea pentru a comunica dar cultura este cea care ne învaţă cum să folosim şi cum să interpretăm aceste mişcări (Samovar. are o serie de caracteristici : este strict codificată . determinate de anumite stări emoţionale. de mai multe feluri : ideografele ritmează sau accentuează discursul verbal prin mişcări ale mâinilor. pe care comunicatorul încearcă.2004). să le stăpânească sau să le mascheze 39 . body manipulators sunt gesturile şi mişcările de atingere ale corpului sau obiectelor. fiecare cultură posedând propriile sale norme în această privinţă . capului şi au rolul de a concretiza cursul gândirii. amplitudinea gesturilor sau mişcărilor. Oamenii pot performa circa 700.1999). distingând următoarele categorii de gesturi : 1. precum mişcările capului. Mişcările corpului comunică despre atitudinea faţă de o altă persoană. semnificaţiile ei decurg din contextul în care are loc interacţiunea. mişcări ale corpului. Cercetătorii americani Ekman şi Friesen (apud Rovenţa-Frumuşani. este integrată într-un sistem plurinivelar. ale corpului care indică dorinţa unui vorbitor de a obţine aprobarea din partea ascultătorilor.. durata. a mânca etc. de a lua cuvântul sau de a afirma adeziunea la cele afirmate de vorbitor 5. pictografele sugerează forma sau mărimea unui obiect 3. la rândul lor. gesturile care exprimă expresii afective regulatorii sunt gesturile de menţinere a controlului în comunicare. specifice unei anumite culturi sau epoci ilustratorii sunt. starea emoţională a acesteia. eventual. este contextualizată.

Toate culturile au sisteme de comunicare gestuală. sunt folosite în toate culturile. Cu aceeaşi semnificaţie. proprii unei culturi.).Frumuşani. fiind în directă legătură cu comportamentul. japonezii mâna întreagă. Gesturile sunt deopotrivă înnăscute şi învăţate. etnie. cu mâinile nemişcate. acceptarea este semnificată. sunt legate de procesele vorbirii şi sunt de obicei automate. stratificare socială etc. 1999). Mesajele nonverbale comunicate prin gesturi pot avea impact şi feed-back la fel de mari sau chiar sporite faţă de cele verbale.Spre exemplu. În multe culturi asiatice. coordonare. trasarea unui cerc cu degetul mare şi arătător indică acelaşi lucru. Există şi aşa-numitele „gesturi idiosincratice”. subliniere. dictate de modele culturale: „gestualitatea este determinată şi reglată de comportamente culturale. germanii folosesc degetul mic. pentru a indica cu degetul arătător obiecte şi persoane. Într-un studiu referitor la 40 de culturi. multe gesturi iar utilizarea acestora de către bărbaţi depinde de context. Conform lui Birdwhistell. substituire ş. atât femeile cât şi bărbaţii stau liniştiţi. sentimentul de identitate la grup. dar în Japonia şi Coreea semnifică bani. în Tahiti prin ridicarea sprâncenei.” (Rovenţa.Aşa cum se poate observa din această clasificare. doar mâna poate genera circa 5. gesturile îndeplinesc funcţii diferite: completare. care au însă o semnificaţie diferită în fiecare cultură.000 de gesturi verbalizate. Salutul este semnificat în Franţa prin sărutarea interlocutorului. prin mişcarea de sus în jos a capului iar în Bulgaria prin mişcări de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga a capului. în Spania prin îmbrăţişare iar la eschimoşi prin sărutul nazal (Rovenţa-Frumuşani. arătarea cu degetul spre o persoană este considerat un gest urât. 1999). cu palma ridicată. Pot fi înnăscute sau dobândite. „convenţii ale gestualităţii”. codificate cultural sau personalizate. Desmond Morris a identificat 20 de gesturi identice făcute cu mâna. Gestualitatea defineşte apartenenţa socială a unui individ. Spre exemplu. afirmă Andersen (2003). comportament care e desemnat să abată atenţia de la individ şi 40 . în majoritatea culturilor. Unele gesturi au acelaşi semnificaţii în mai multe culturi iar altele diferă în această privinţă. limbajul trupului şi al gesturilor este foarte restrâns. arătarea cu degetul este un gest foarte comun în SUA. voluntare sau involuntare. cum ar fi variabilele sociologice (vârstă. sex.a. în general. În public. religia şi chiar percepţia timpului. Atât bărbaţii cât şi femeile sunt mai relaxaţi şi mai expresivi faţă de cei din grupul de apartenenţă dar în afara acestuia. În Argentina învârtirea unei mustăţi imaginare semnifică faptul că „e în regulă”. Japonezii folosesc. În SUA.

Cultura italiană a dezvoltat un limbaj gestual. folosesc multe gesturi ample. cu vârfurile degetelor la nivelul gâtului este un semn de respect. în mod firesc.să menţină echilibrul social. Nordicii şi germanii utilizează gesturi mai puţine şi mai restrânse. Unele dintre aceste gesturi nu se mai practică datorită schimbărilor culturale. cu palmele împreunate şi vârfurile degetelor la bărbie se numeşte „namaskar”. dificil de decodificat de cei străini de respectiva cultură : când o persoană bate cu arătătorul drept peste mâna sa stângă doreşte să facă o invitaţie interlocutorului . doar în absenţa aceluia sunt permise. extrem de bogat şi . Gest de supunere. în prezenţa respectivului. Plecăciunea uşoară. În India. arabii. Tradiţional. Una dintre convenţiile gestualităţii la japonezi interzice să se facă gesturi cu mâna referitoare la cineva. când se întreabă ceva. când se cer scuze.gestul de a-şi muşca arătătorul drept îndoit exprimă furie ş. 41 . plecăciunea e un ritual contemporan. care exprimă respectul şi indică statusul ierarhic. performat cu mâinile. Frecvenţa şi mărimea gesturilor diferă de la o cultură la alta. ca efecte ale industrializării şi influenţei modelelor culturale vestice (McDaniel. în cultura japoneză. când se felicită. pentru a evita ofensarea.a. Alipirea mâinilor în faţa celuilalt. sud-americanii. semnifica umilinţa precum şi intenţia de „dirijare a impresiei”. Dintre gesturile cele mai frecvente asociate kinezicii. în postura numită „wai”. se folosesc mişcări şi gesturi similare plecăciunii japoneze. Evreii. 2003). când se exprimă acordul cu cineva. plecăciunea este o parte repetitivă şi integrată interacţiunilor sociale zilnice. cu atât mai subliniat cu cât capul este mai mult înclinat.a. folosită în numeroase împrejurări şi contexte : când se întâlnşte o persoană. când se ia rămas bun ş. întinderea braţelor şi apoi încrucişarea mâinilor semnifică dorinţa de a felicita . inclusiv în oameni. din punct de vedere istoric. italienii sunt foarte animaţi când interacţionează. postura salutului e direct egată de ideea că hinduşii văd divinitatea în orice. mai adânc şi mai mult timp iar o plecăciune făcută impropriu poate fi considerată insultă. Convenţiile dictează ca persoana mai tânără să se plece prima. mexicanii. femeile japoneze au mişcări distincte : îşi acoperă faţa cu mâinile sau un obiect. dacă cineva îşi întinde palma peste partea stângă a pieptului înseamnă că îşi dă cuvântul de onoare în chestiunea care a fost abordată . gest care. grecii. iniţial. În Thailanda.

1994). ceea ce nu se întâmplă în cazul bărbaţilor albi americani. persoanele testate au atribuit expresiile respective. fapt confirmat de unele cercetări interculturale. 1994) au ales subiecţi din patru spaţii lingvistice diferite. furie/supărare. iar plânsul în public e ceva obişnuit.4. prin râs şi zâmbet. pot fi atât involuntare cât şi controlate. din a doua parte a secolului XX. făcute pe copii orbi sau surzi din naştere. aceloraşi sentimente. Acesta a fost convins că mimica are la bază mecanisme înnăscute.dezgutului. Japonia. În ciuda unor diferenţe culturale majore. care depăşeşte emoţiile fundamentale. iar modelele mimice ale emoţiilor fundamentale au fost apreciate la fel. a postulat universalitatea expresiilor mimice la oameni. evidenţiază. Brazilia. teamă. oamenii exagerează semnele mâhnirii şi tristeţii. foarte numeroase şi variate. Expresiile feţei. la înţelegerea reciprocă”.4. surpriză. Darwin a surprins carateristicile mimice ale celor opt emoţii fundamentale: atenţie/interes. bucurie. dincolo de predispoziţiile universale. Este ceea ce precizează şi Friesen : „noi am găsit evidenţa universalităţii în 42 . surpriză şi scârbă. scârbă şi ruşine. în majoritatea cazurilor. Aceştia aveau un comportament expresiv de bază identic cu copiii văzători. părerii de rău. repertoriul mimic. tristeţe. Charles Darwin a fost cel care. datorită mobilităţii deosebite a muşchilor feţei. Într-o abordare pur descriptivă. fotografii cu expresii ale feţei în cazul a şase emoţii fundamentale: supărare. izolate. Chile şi SUA . diferenţe culturale în exprimarea emoţiilor. care au evidenţiat expresii elementare ale feţei ce pot fi întânite în diferite culturi. „comunicarea prin mimică serveşte. Exprimarea prin mimică sau expresiile faciale Deşi importanţa expresiilor faciale în comunicare e acceptată de căte cercetători. Conform lui Delhees (1994). Bărbaţii japonezi. pentru a comunica sentimente. mulţumire/fericire. În context social. mimica se referă la formele de exprimare ale feţei. emoţii sau intenţii. teamă. Concluzia potrivit căreia aceste expresii mimice au o bază genetică a fost confirmată şi de studiile lui EiblEibesfeldt. nemulţumire/tristeţe. din Noua Guinee şi Borneo. în 1862. Ekman şi Friesen (apud Delhees. lipsindu-le însă gradaţiile fine ale mimicii şi tipică pentru aceştia era apariţia şi dispariţia bruscă a expresiei ( Delhees. În acelaşi timp. În culturile mediteraneene. observă Samovar şi Porter (2004). cărora le-au fost arătate. Au fost testaţi şi subiecţi din două culturi „primitive”. pentru a le aprecia. mai mult decît oricare alt mijloc. implicaţiile interculturale ale expresiilor sunt dificil de demonstrat. coreeni şi chinezi îşi ascund expresiile mâniei.

zâmbetul se supune. 2005). cui şi când – pentru a explica modul în care diferenţele culturale pot ascunde universalitatea expresiilor şi am arătat experimental cum apar acestea” (apud Chelcea et alii. stânjenit. simpatie. Deşi este o expresie universală. „Limba română are circa 360 de epitete pentru a clasifica estetic zâmbetul şi aproximativ 325 de epitete pentru a reda caracteristicile şi particularităţile psihice ale persoanei care râde” (Chelcea et alii. fiind cel mai important gest de salut şi o invitaţie la comunicare. cuceritor. încă din copilărie. Dintre expresiile faciale. dezarmant. 2005). abordează un zâmbet prefăcut. unor prescripţii culturale. În cultura albilor din clasa de mijloc din SUA. 2005). cele „naturale” se deosebesc de cele „false” prin faptul că durează mai mult şi în performarea lor participă atât muşchii feţei cât şi cei ai ochilor. există şi în limba română numeroase adjective care califică zâmbetul : larg. încremenit. precum cea de vânzător. remarcă autoarele americane Deborah Borisoff şi Lisa Merril (2003). femeile sunt mai expresive decât bărbaţii iar expresiile lor sunt decodificate mai exact decât ale celorlalţi. „feminitatea” are alte semnificaţii. Acest fel de zâmbet ia naştere în urma existenţei simultane a unei atitudini de simpatie şi a uneia de antipatie. nu există un răspuns tranşant. 2005). în acest caz lipseşte concordanţa între adevăratul sentiment şi imaginea noastră ( Delhees. de asemenea. După cum se ştie. Zâmbetul exprimă şi sentimente confuze. prietenie dar şi antipatie. nervos etc. remarcă autoarele. cât şi cultural specifice” (Chelcea et alii. Când oamenii zâmbesc din obligaţie. pentru a părea fericite şi pentru a face plăcere celorlalţi. „la întrebarea dacă expresiile faciale sunt universale sau cultural specifice. într-un studiu despre diferenţierile comportamentelor nonverbale în funcţie de gen. . zâmbetul ocupă un loc aparte între formele de exprimare nonverbală. fals. cazuri în care se păstrează unele elemente ale zâmbetului autentic iar altele lipsesc. Noi am postulat reguli de manifestare (display rules) – prescripţii culturale despre cine poate să dezvăluie o anumită emoţie. Prin urmare. De aceea. În cultura femeilor afro-americane din aceeaşi ţară. nesigur. De asemenea. deoarece diferitele aspecte ale expresiilor sunt atât universale. există unele profesii. în cultura nord43 recepţioner.expresiile spontane şi în expresiile deliberate. funcţionează stereotipul ca. Formele în care apare sunt foarte variate şi exprimă emoţii şi sentimente diferite : bucurie. prietenos. fetiţele sunt învăţate să zâmbească. care sunt mai puţin înclinate să zâmbească des. în care zâmbetul este o obligaţie profesională. În general. Ekman a identificat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. 1994). stewardesă şi altele.(Chelcea et alii.

Şi copiii 44 . 2003). În Germania este folosit cu mai multă discreţie.”Stereotipul potrivit căruia femeile au o expresivitate mai mare decât bărbaţii conţine cel puţin un sâmbure de adevăr” afirmă Septimiu Chelcea (2005). Pentru oamenii din această cultură e de neiertat să tulburi pe cineva cu propriile stări negative (McDaniel. în privinţa comunicării prin expresii faciale. Merril. băieţii zâmbesc tot mai puţin. R. ceea ce constituie o parte a etichetei sociale. apud Chelcea et alii. pe când thailandezii sunt cunoscuţi şi pentru faptul că zâmbesc foarte mult. zâmbetul apare mai devreme decât râsul. În cultura japoneză. japonezii nu îşi exprimă în public stările emotive. Membrii superiori ai ierarhiilor zâmbesc mai puţin şi. deoarece. C. un uşor zâmbet. 1969. De regulă. atât prin determinarea interpretăriievenimentelor care afectează cauzele fericirii. bazându-se pe rezultatele cercetărilor unor autori diferiţi. 2003).În cultura americană. fiind des utilizat.G. cât şi prin reguli de prezentare care determină când este potrivit din punct de vedere social să zâmbeşti”(Krant şi Johnson apud Samovar. Eakins. La vârste mici. îşi dezvoltă în mai mică măsură sentimentele pe cale nonverbală. Eakins. În Japonia zâmbetul e folosit pentru a masca o emoţie şi a evita un răspuns la o întrebare. Porter. afişând expresii neutre. menită să menţină armonia socială. în Coreea zâmbetul excesiv e interpretat ca un semn de nesiguranţă. impasibile. apud Chelcea et alii. Mehrabian. ci abordează expresii placide şi o ţinută neutră. astfel încât se aşteaptă ca subordonaţii să zâmbească superiorilor. Conform lui Judith Hall: „aceasta sugerează că socializarea. pe măsură ce cresc. Mayo. 2004). 1978. 2005).W. Ar fi geşit să se considere zâmbetul ca o formă mută sau mai slabă a râsului . zâmbetul este semnul fericirii şi al unei afirmaţii prieteneşti. 1979. . în general faţă de persoanele cunoscute. există prescripţii culturale diferite de cele din majoritatea culturilor vestice. în timp ce bărbaţii transmit mai exact semnalele despre emoţiile pozitive” (Zaidel. „Cultura poate să influenţeze zâmbitul. în evoluţia omului. 2005) şi că „femeile transmit mai exact semnalele emoţiilor negative. LaFrance. Acestea converg spre concluzia că femeile „au o capacitate superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoţii” (B. în general.americană. prin urmare au o mai scăzută predispoziţie spre deschiderea de sine. zâmbetul este folosit ca „mască” pentru a obţine aprobarea cuiva care deţine puterea. între băieţi şi fete au fost constatate puţine diferenţe în ce priveşte zâmbetul dar. presiunea sau modelarea socială le induce băieţilor să îşi reducă emoţiile exprimate de faţă” (apud Borisoff.

„Dacă este adevărat că fiinţele umane moştenesc zâmbetul şi râsul de la primate. 1994) a studiat zâmbetul.. 2003). În situaţiile din urmă. tristeţe sau chiar supărare. Pe o scală crescătoare. Râsul. apud Delhees.5. Poate semnaliza bucuria dar poate fi şi o formă de mascare a unor stări şi emoţii precum stânjeneală. Oculezica sau comportamentul vizual O mare parte din comunicarea nonverbală se desfăşoară prin intermediul contactului vizual (eye contact). Pentru japonezi. deoarece exprimă foarte multe despre relaţiile interumane. Morris (1978. Ca şi în cazul zâmbetului. Îndreptarea privirii 45 . care scutură tot corpul. 12 puncte are râsul necontrolat. râsul poate avea variate înţelesuri. „Ochii sunt în comunicarea socială emiţători şi totodată receptori ai semnalelor vizuale. 1994).nevăzători din naştere zâmbesc spontan. 4. ca şi alte tipuri de comportament. râsul şi plânsul ca forme de exprimare mimice la copiii nevăzători şi fără auz din naştere. tot atât de adevărat este şi faptul că normele culturale ne impun când şi în legătură cu ce ne este permis să râdem sau să zâmbim”. apud Delhees. Contactul vizual indică faptul că suntem dispuşi să comunicăm. 2005). fără vreo mişcare a corpului) iar maximum. ci şi cele negative se exprimă prin râs. râsul este destinat să menţină armonia situaţională şi să prevină orice fel de dezacord interpersonal (McDaniel. 1994) a identificat 12 elemnte constituitve ale râsului. există numeroase forme de râs. dispoziţia ulterioară de a zâmbi este determinată de evoluţia lor socială şi emoţională iar deosebirile apar în urma feed-back-ului social pe care îl primesc în interacţiunile cu persoanele de referinţă. de 6-8 puncte. Comportamentul vizual este un canal de comunicare important. se dezvoltă în procesul de socializare şi învăţare culturală. fără nici un sunet. zgomotos. în funcţie de starea de spirit. În cazul copiilor care văd şi aud. interior. EiblEibesfeldt (1987.. (cu gura închisă. (Chelcea et alii. care le indică indivizilor când şi cum este adecvat să râdă. Cele mai uzuale forme de râs sunt cele cu un punctaj mediu. apud Delhees. de expresie şi de intensitate şi nu numai emoţiile pozitive. l punct este atribuit râsului „nemişcat”. deşi nu au posibilitatea de a observa şi copia aceste modele de exprimare la alţii (Thomson 1941. Numeroasele variante ale râsului sunt constituite din diverse elemente.

spre o persoană este o formă de contactare şi este legată de aşteptarea ca celălalt să reacţioneze la ea” (Delhees, 1994). Autorul german diferenţiază două tipuri fundamentale de comportament vizual la oameni : îndreptarea privirii spre cineva şi îndepărtarea privirii, care pot lua, la rândul lor, diverse forme şi pot exprima diferite intenţii, stări interioare, sentimente, atitudini. Contactul din priviri e utilizat deopotrivă pentru a atrage sau a alunga pe cineva, pentru a comunica simpatie sau antipatie, dorinţă sau respingere iar, de regulă, mesajele transmise vizual sunt decodificate corect. În ciuda diferenţelor culturale, este de părere Delhees (1994), în formele sale de bază, limbajul vizual este la fel de inteligibil ca şi comunicarea verbală. Chiar dacă receptorul are dificultăţi în decodificarea exactă, nuanţată a mesajului, este capabil să distingă dacă i se transmit sentimente pozitive sau negative, respectiv de simpatie sau antipatie. Etologii consideră comportamentul vizual ca o parte a moştenirii noastre biologice iar privirea, ca semnal social, apare de timpuriu în viaţa copilului. Contextul şi particularităţile unei persoane joacă un rol decisiv în comportamentul vizual. Importanţa contactului vizual în relaţiile interumane se evidenţiază şi în salutul din privire, care cunoaşte o mare varietate. Conform lui Eibl-Eibesfeldt (1987, apud Delhees, 1994) ridicarea sprâncenelor ca ritual de salut este întâlnită la diverse popoare, gest tipic uman şi probabil înnăscut, care are ca scop iniţierea sau confirmarea unei relaţii de prietenie între diferite persoane. Argyle şi Dean (1965, apud Chelcea et alii, 2005) au evidenţiat, în urma experimentelor că, în relaţiile interpersonale, oamenii tind către un echilbru şi, conform distanţei interpersonale, adoptă un anumit model de contact vizual. De asemenea, cei doi autori americani, considerând că feed-back-ul şi nevoia de afiliere sunt subiacente privirii, au formulat „teoria conflictului afiliativ”, conform căreia ne aşteptăm să existe un echilibru al intensităţii privirii unei persoane aflate în relaţie cu o alta, echilibru conferit atât de situaţia concretă cât şi de distanţa socială dată. Argyle şi Dean sugerează că, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul de intimitate al interacţiunii. Cu cât indivizii sunt plasaţi mai aproape unii de alţii, cu atât contactul vizual este mai redus iar privirile au o durată mai mică. (apud Chelcea et alii 2005). Există stiluri individuale de comportament vizual care diferă de la o cultură la alta. Edwin McDaniel (2003) consideră că, în cultura japoneză, oculezica reflectă „temele culturale” ale ierarhiei, echilibrului social şi umilinţei. În Japonia tradiţională, 46

contactul din privire este considerat grosolan, ameninţător şi lipsit de respect, cu observaţia că, în interacţiunile cu străinii, această regulă nu mai este îndeplinită. Copiii japonezi sunt învăţaţi să nu privească în ochi ci să îşi fixeze privirea asupra gâtului persoanei cu care interacţionează . Când face parte dintr-un public, individul care priveşte alături sau stă tăcut cu ochii închişi comunică atenţia sau aprobarea faţă de vorbitor. În mod normal, la japonezi, contactul din privire este evitat, dar în cazul în care un subordonat este admonestat de un superior, cel dintâi iniţiază contactul vizual, ceea ce indică reguli ierarhice. În această cultură, evitarea contactului cu privirea, în mod simultan, accentuează ideea de umilinţă şi menţinere a ierarhiei, caracteristice Japoniei tradiţionale. În majoritatea culturilor europene şi în cea americană contactul cu privirea este considerat un semn de politeţe şi bună creştere. În cultura SUA, apar deosebiri şi în această privinţă : indivizii albi privesc interlocutorii mai mult când îi ascultă iar afro-americanii atunci când li se adresează. În unele culturi asiatice, este interzis tinerilor să-i privească în ochi pe cei mai în vârstă. În ţări precum Nigeria, Porto Rico, Thailanda nu se recomandă ca elevii să privească în ochii profesorilor. În ţările arabe, funcţionează tabuu-ul privitor la femei, cărora nu li se permite să-i privească în ochi pe bărbaţi (apud Chelcea et alii, 2005). Acest lucru face trimitere la relaţiile de putere, diferenţele de status social şi , implicit, inegalitatea dintre sexe din acest tip de culturi. Referitor la această chestiune, Borisoff şi Merril (2003) remarcă plurisemnificaţiile contactului din privire : ameninţare agresivă, invitaţie sexuală, dorinţă de a comunica onestă şi deschisă şi, în viziunea teoriilor mai noi, metaforă a puterii. Privirea e legată de status şi putere, ca şi de gen, precum o arată şi Judith Hall (1984, apud Borisoff, Merril, 2003) :” Bărbaţii dominanţi privesc pe ceilalţi mai mult în timp ce vorbesc şi relaţionează mai puţin în timp ce ascultă. Cei subordonaţi privesc mai mult când ascultă şi relaţionează mai puţin când vorbesc”. În privinţa comportamentului vizual dominant atunci când interlocutorii sunt femei, studiul lui Ellyson şi colaboratorii (1972, apud Borisoff, Merril, 2003) a evidenţiat că, pe când femeile cu un status relativ înalt privesc la fel de mult timp când vorbesc şi ascultă, subiecţii femei cu status mai scăzut privesc în mod semnificativ mai mult în timp ce ascultă decât atunci când vorbesc. Nancy Henley (1977, apud Borisoff, Merril, 2003) a încercat să diferenţieze între atenţia faţă de superiori pe care o manifestă subordonaţii şi privirea celor dominanţi. A observat că femeile şi indivizii subordonaţi 47

privesc mai mult la ceilalţi dar îşi pleacă ochii când sunt priviţi, fapt ce a condus-o la concluzia că ambele comportamente sunt indicatori ai supunerii. Diferenţele culturale în privinţa contactului vizual şi importanţa cunoaşterii acestora în comunicarea interculturală sunt puse în lumină de Borisoff şi Merril (2003) : „ În orice discuţie despre comunicarea nonverbală este important să nu se interpreteze comportamentul într-o manieră etnocentrică....Există culturi în care contactul din privire direct între bărbaţi şi femei este considerat drept invitaţie sexuală şi, din acest motiv, este de evitat în societăţile aşa-zis civilizate....Din cauza aşteptărilor şi interpretărilor diferite ale comportamentelor, există posibilitatea unor neînţelegeri în interacţiunile dintre persoane de sex opus şi în comunicările interculturale”.

4.6. Haptica sau contactul cutanat
Această formă de comunicare nonverbală, în care este implicat simţul tactil şi nu numai, are importanţa şi semnificaţiile sale în interacţiunile interumane, făcând trimitere la ideea de intimitate, relaţii de putere, status social. Ca şi comunicarea prin contactul vizual , cea tactilă este relaţionată cu problematica comunicării spaţiale, precum şi alte mijloace şi semne. Acest tip de comunicare i-a interesat de timpuriu pe unii oameni de ştiinţă , îndeosebi în legătură cu procesul de socializare al copiilor iar pe baza acestor cercetări s-a ajuns la o serie de concluzii: „Contactul cutanat dintre mamă şi copilul nou-născut se realizează încă din primele momente de viaţă ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremităţilor copilului, în primul rând a degetelor de la mâini, apoi de la picioare. Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are frecvenţa cea mai mare este la vârsta de unu-doi ani, fetiţele fiind privilegiate faţă de băieţei. Reacţiile copiilor la atingerile cutanate ale mamei nu sunt uniforme. Există copii care resping îmbrăţişarea mamelor (non-cuddlers) , copii care doresc îmbrăţişarea (cuddlers) şi, desigur, o categorie intermediară” (Chelcea et alii, 2005). Autorul citat precizează că, odată cu înaintarea în vârstă, apar o serie de tabuuri legate de atingerea corpului. Aminteşte, în acest sens, studiul lui Sidney M. Jourard (1966), care a încercat să stabilească care sunt zonele de contact cutanat permise părinţilor, prietenilor de acelaşi sex şi de sex opus, pe baza declaraţiilor subiecţilor intervievaţi, 48

deoarece adulţii trebuie să se conformeze standardelor sociale de neatingere. vocalizare mai animată. În ce priveşte convenţiile tactile în cultura japoneză. De asemenea. Deşi acest studiu are unele limite şi rezultatele sale nu pot fi generalizate. 2003). Din analizarea răspunsurilor acestora.168 de studenţi şi 140 de studente. atingerea e neobişnuită. umerilor şi ale feţei. disponibilitatea pentru comunicare şi se exprimă prin zâmbet. deoarece oamenii din aceste 49 . „are meritul de a fi relevat că atingerea corpului altuia este reglementată social şi cultural. vârstă şi a ajuns la concluzia că persoanele cu status mai înalt ating mult mai des persoanele cu status inferior. în diadele feminine s-a observat o frecvenţă mai mare a atingerilor cutanate decât în cele de bărbaţi. contact vizual. intimitatea. sex . Noţiunile de atingere şi distanţă personală „confortabilă” sunt în mare măsură determinate cultural. haptica. ca „teme culturale” specifice (McDaniel. în SUA. la fel ca şi contemplarea acestuia” (Chelcea et alii. Merril. Aceste convenţii reflectă afinitatea intragrup şi echilibrul social. Culturile care prezintă o considerabilă apropiere interpersonală sau „imediateţe” au fost etichetate drept „culturi de contact”. În analiza variabilei culturale apropiere (immediacy). autorul precizează că acele comportamente de apropiere şi căldură interpersonală sunt acţiuni care semnalizează apropierea fizică. că majoritatea contactelor cutanate sunt permise prietenilor de sex opus. precum şi în manifestări publice ori private (Andersen. localizare. studiile despre îngrijirea maternă au arătat că atingerile sunt foarte dese între mamă şi copil dar. după vârsta copilăriei. atingerile scad semnificativ. atingerea e acceptabilă în interacţiunile intragrup dar. braţelor. 2005). că nu există diferenţe în funcţie de sex în ceea ce priveşte zonele de contact cutanat cu părinţii iar zonele cele mai frecvent atinse sunt cele ale mâinilor. în afara grupului de apartenenţă. cum sunt cele din unele mijloace de transport în comun din Japonia . în contextele publice. precizează Borisoff şi Merril (2003). tip. cu excepţia spaţiilor foarte aglomerate. distanţe mai apropiate. a rezultat o „hartă”” a corpului uman masculin şi feminin. ca frecvenţă. care sugerează că femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bărbaţii. evidenţiază considerabile variaţii interculturale iar studiile recente au relevat mari diferenţe în ce priveşte atingerea. 2003). Pentru adulţi. apud Borisoff. 2003) a realizat un studiu despre relaţia dintre atingere şi statusul socio-economic. Comunicarea tactilă şi studiul acesteia. atingere. Nancy Henley (1977.

orice altă cultură care manifestă un mai mare grad al atingerii în public. 2003) sugerează că cea mai mare diferenţă este între asiatici. bărbaţii între ei. Indonezia. Portugalia şi Spania. 2003). apud Andersen. Când există un grup de persoane. adaugă Andersen (2003). Există tabuuri în această privinţă. evreii atât din Europa cât şi din Orientul Mijlociu. de neatins . cum se salută prin strângerea mâinii. est-europenii şi ruşii. Australienii. culturile de contact sunt localizate în ţările mai calde. În general. în interacţiunile interpersonale. Italia. În majoritatea culturilor europene. ca salut sau gest de despărţire. toate ţările din America Latină. Asia este o cultură de noncontact extrem. Hall. în ce ordine se strâng mâinile (când o persoană este prezentată unui grup) şi. virtual. Această formă de contact tactil este în strânsă 50 . 2005) „Strângerea mâinii. Există reguli culturale şi sociale care reglementează această formă specializată de atingere : cine întinde primul mâna. Cercetările au indicat că aşa-numitele culturi de contact cuprind: în special ţările arabe. incluzând Scandinavia. îndeosebi în culturile de noncontact: în Thailanda. 2003).” (Chelcea et alii. Jones (1994) arată că. în mod firesc. inclusiv nordul Africii. Este interesant. apud Andersen. respectiv Franţa. în mod distinct. Filipine. respectiv Burma. dacă persoanele sunt de sex opus. americanii de origine britanică. 1966. mâinile se strâng pe rând: femeile între ele. de persoana mai în vârstă sau.ţări tind să stea mai aproape unii de ceilalţi şi se ating mai mult (E. orice ţară asiatică. la fel ca nord-americanii. China. mai apropiate de ecuator iar cele cu slab contact se găsesc în climatele mai reci. este un tip de atingere corporală cutanată puternic socializată şi îndelung studiată. Studiul referitor la atingerea în public. de femei. în general. Grecia. Coreea. China şi Japonia sunt culturi nontactile (apud Andersen. virtual. apud Andersen. Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiţionat cultural. care au constituit cultura primară a SUA. mai depărtate de ecuator. Comparată cu tot restul lumii. în Coreea tinerii nu au voie să atingă umerii celor în vârstă (Chelcea et alii. zona capului e sacră. mai ales. regiunea mediteraneeană. Studiile lui Barnland (1978). care rareori se ating în public şi. Thailanda şi Vietnam.T. anglosaxonii albi. 2003). apoi femeile şi bărbaţii. Germania şi Anglia. 2005). al lui McDaniel şi Andersen (1998. salutul prin strângerea mâinii este iniţiat. Oamenii din culturile cu contact slab tind să stea separaţi şi se ating mai puţin (Patterson. ci şi localizarea atingerii. culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de nord. că. virtual. sunt moderaţi în privinţa nivelului de contact. 1983.

strângerea mâinii este înlocuită adesea de plecăciune. avertizare prietenească. după Delhees (1994). dacă de exemplu se simte frustrat. confidenţialitate iar în Italia. Ele constau în atingerea de către vorbitor a unei părţi a corpului său şi servesc exprimării de sine. întâlnit şi la noi. în Iran. când o persoană vorbeşte despre sine. apud Chelcea et alii. Autoatingerile sunt. îi este teamă etc. se află într-o situaţie conflictuală.( Chelcea et alii. de a bate obrazul cu arătătorul. prin simţul olfactiv implicat în acest act. Conform lui Herbert Spencer (apud Chelcea et alii. pentru a arăta că cineva „nu are obraz”. apropierea spaţială. 2005). apud Delhes. În India. alte gesturi şi expresii mimice. Intensitatea lor este diferită în funcţie de starea emoţională şi personalitatea comunicatorului. cu palma îndreptată spre faţa celui care face gestul este un semn de insultă. semnificaţiile acestora sunt dictate de reguli culturale. 2005). Atingerea nasului cu degetul arătător semnifică. chiar de rugăciune. despre care transmit. mesaje. La japonezi. Acelaţi ritual. zâmbetul. aceasta reprezenta mai mult decât o formă de salut căci. indivizii aveau posibilitatea să se identifice şi să se recunoască ca făcând parte din acelaşi grup etnic.legătură cu contactul vizual. În Franţa. copiii învaţă regula „namaste”: privirea plecată. la fel şi populaţia maori din Noua Zeelandă (Axtell. 1994) „adaptori”. În Japonia. Ca toate celelalte forme ale comunicării nonverbale. Eschimoşii şi populaţiile indigene din insula Samoa şi Filipine se salutau atingându-şi nasurile. rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul mare şi arătător semnifică invitaţia sau dorinţa de a consuma alcool iar autoatingerea nărilor cu vârful indexului şi al degetului mare comunică uşurinţa de a face un anumit lucru. 51 . 2005). adoptarea unei poziţii de supunere. adesea îşi atinge vârful nasului cu extremitatea degetului arătător. înclinarea în faţa celuilalt. numit „wai”. în mod neintenţionat. are aceeaşi semnificaţie cu gestul. „gesturi autoreferenţiale” care „transmit informaţii despre starea în care se află persoana respectivă. este nesigur. pentru a saluta pe cei mai în vârstă. A duce arătătorul la mustaţă. În Arabia Saudită şi în Mexic. lovirea uşoară şi repetată a nasului cu arătătorul şi cu degetul mijlociu depărtate în V. este învăţat de copiii din Thailanda. 1994) iar Ekman şi Friesen (1972. apud Delhees. strângerea mâinii ca formă de salut este înlocuită de alte tipuri de performări nonverbale. În unele culturi.” Cercetători ai comportamentului le numesc „acţiuni atavice” (Tinbergen Lorenz. în Marea Britanie.

fluieratul. 4. numite şi „eşecuri de vorbire”. Din prima categorie fac parte caracteristicile vocii : registrul vocal. căscatul. germanii folosesc un ton de comandă. În relaţiile de muncă. Există două categorii de mijloace de exprimare paralingvistice. 1994). volumul. aflându-se într-o relaţie de reciprocitate cu aceasta. Ele dau indicaţii despre regiunea geografică. prin răsucirea degetului arătător de la mâna dreaptă la tâmpla dreaptă. coordonare ş. care însoţesc şi sprijnă vorbirea. acestea au fost relativ puţin studiate. precum gestica. răsucirea arătătorului în obraz semnalează celorlalţi apropierea unei fete drăguţe iar în Germania acelaşi gest semnifică „Eşti nebun!”. în comparaţie cu alte forme ale comunicării nonverbale.. acelaşi gest are semnificaţii diferite : în Italia. precum râsul. stările de spirit ale comunicatorului sunt semnalizate de aceste mijloace ce însoţesc comunicarea verbală şi pot avea funcţii diferite: de completare. semnificaţiile autoatingerilor diferă şi sunt reglementate cultural în funcţie de părţile corpului care se ating. ritmul şi rezonanţa. (Chelcea et alii.Uneori. (Delhees. despre grupul de apartenenţă şi chiar despre statusul social al individului” (Chelcea et. 2005). Un caz aparte îl constituie pauzele în vorbire. ele indică modul în care trebuie înţeleasă comunicarea verbală. apud Delhees. „Multe dintre caracteristicile para sau extralingvistice sunt determinate cultural.7. „îî” etc. substituire. tempo-ul. iar pentru israelieni. oftatul.a. de asemenea. la noi. Emoţiile . plânsul. gemetele şi sunetele „parazite” precum „ăă”. Mijloacele de exprimare paralingvistice sau vocalica Denumită de Scherer (1982. mimica. alii. 1994) „comunicare vocalică”. intensitatea lor. Peter Andersen (2003) constată. exprimă convingerea faţă de subiectul în discuţie. Arabii consideră că un volum ridicat al vocii semnifică putere şi sinceritate. care exprimă autoritatea şi încrederea în 52 . Decodificarea şi interpretarea mesajelor se face în corelaţie cu alte forme ale comunicării nonverbale. că paralimbajul sau vocalica a fost mai puţin analizată din perspectiva comunicării interculturale. Din a doua categorie fac parte diferitele forme de exprimare a sunetelor. Ca şi în cazurilor altor gesturi. După părerea cercetătorului german. Acelaşi mesaj se transmite. paralingvistica se ocupă de analiza fenomenelor vocalice. ţinuta etc. Mijloacele de exprimare paralingvistică au o funcţie metacomunicativă implicită. mormăitul. 2005).

care a înregistrat conversaţii în limba engleză dintre americani şi nativi japonezi. care este mai intensă şi mai dinamică. ca şi un semn al respectabilităţii şi al încrederii” (McDaniel. În SUA există diferenţe în această privinţă între albi şi afro-americani. Frecvent. Diferenţele de gen în privinţa paralimbajului indică faptul că femeile. în Thailanda vocea ridicată este percepută ca nepoliticoasă . Tăcerea este considerată o virtute. după părerea autorului amintit. ca şi răgaz pentru a formula un răspuns sau o părere. deferenţa faţă de interlocutorul mai în vârstă. Porter. În cultura japoneză. ridicarea vocii este un semn al lipsei de control. cu tact. pauzele în vorbire sau tăcerea au un rol semnificativ în interacţiunile umane. echilibrului social şi empatiei (McDaniel. precum hai. numite aizuchi. care sunt atent urmărite de receptor . su. În această cultură. cei din urmă uitlizează mai mult inflexiunile vocii. an. 2004). atât vorbitorul cât şi ascultătorul emit semnale vocalice.sine. care au. existenţa unei dileme. ii ş. 2003). acest tip de feed-back indică faptul că ascultătorul acordă atenţie vorbitorului. dezaprobarea. Analiza acestora a arătat că participanţii japonezi au folosit în măsură semnificativ mai mare decât americanii semnalele vocalice ca şi feed-back. 2003).a. 2003). demonstrează o sporită empatie. în postura de ascultători. apud McDaniel. sunt totodată influenţate de specificul cultural. unice din punct de vedere cultural. de gesturi restrânse ca amplitudine. Ca forme de comunicare nonverbală. 53 . utilizarea paralimbajului reflectă „temele culturale” ale ierarhiei. (McDaniel. pentru japonezi. spre deosebire de bărbaţi. ori neacceptarea. de asemenea. în mod constant. pe când o voce „moale” reflectă bune maniere şi ajută la menţinerea armoniei sociale. White (1989.. 2005). ceea ce ajută la menţinerea unor relaţii sociale pozitive între interlocutori. o motivaţie culturală: poziţia în ierarhia socială este precizată prin ajustarea tonului vocii . tăcerea este plurisemnificantă : poate semnala. Diferenţe culturale în privinţa folosirii şi semnificaţiilor semnalelor paravocalice au fost evidenţiate de studiul lui S. Conversaţiile japonezilor sunt. „Rolul esenţial al tăcerii în procesele de comunicare ale japonezilor este atribuit neîncrederii generale faţă de cuvinte şi subliniază atenţia acordată intenţiilor celuilalt (empatie). Japonezii apelează în mare măsură la semnale vocalice în conversaţiile lor şi le însoţesc. Aceasta a sugerat că japonezii sunt mai sensibili şi mai atenţi la punctele de vedere şi sentimentele interlocutorilor. caracterizate de scurte pauze şi întreruperi. vorbesc mai repede şi fac mai puţine pauze în vorbire (Samovar.

prin urmare comunicarea olfactică influenţează alegerea partenerului de cuplu. că anumite specii de fluturi masculi sunt atraşi de mirosul emanat de femele (Chelcea et alii. Aristotel observase. Se poate însă lua în consideraţie constatarea generală că. Considerat unul dintre cei mai importanţi precursori ai zoologiei. 2005). 2005). De asemenea. în care feromonii au un rol imortant (Chelcea et alii. numiţi şi „socio-hormoni”. Nicolaides (1974) şi R. atracţia fluturilor pentru anumite mirosuri. Lewis (1984) au evidenţiat că fiecare individ posedă un miros distinctiv. grupare. o „semnătură chimică” şi un mecanism de recunoaştere olfactică a similarităţii genetice. Variabilitatea aprecierii mirosurilor de la o persoană la alta şi 54 .. inclusiv în comunicarea nonverbală. spre exemplu. 2005). În structura genetică umană a fost identificată o formaţie numită major histocompatibility complex (MHC) care a dus la supoziţia că şi oamenii utilizează feromonii ca semnal olfactiv pentru recunoaşterea similarităţii genetice. nu sunt deloc nesemnificative. Experimentele realizate de C. 2005). este cunoscut încă din Antichitate.8. „Feromonii” au fost identificaţi atât la insecte cât şi la mamifere şi ei servesc pentru apărare. Wedekind şi colaboratorii (1995) au ajuns la concluzia că femeile preferă bărbaţii în funcţie de MHC-ul lor. mai ales. Entomologul francez Jean Henri Fabre a demonstrat.. deoarece relaţiile sociale se bazează parţial pe procesele fiziologice. în lumea animală. datorită rolului lor în organizarea vieţii gregare. la sfârşitul secolului al XIX-lea. orientare în spaţiu şi. La întrebarea dacă semnificaţiile semnalelor olfactive sunt înnăscute sau dobândite nu se poate da un răspuns tranşant.. o serie de cercetări din domeniul medicinii dar şi al psihologiei şi sociologiei au evidenţiat că mirosul are un rol primordial în legătura afectivă dintre mamă şi copil (Chelcea et alii. „Aplicaţiile studiilor asupra sensibilităţii olfactive şi a rolului mirosurilor în viaţa socială. Cercetăile lui N.4. comunicarea olfactivă este un mecanism care trebuie avut în vedere (Chelcea et alii.. Termenul de „feromoni” a intrat în vocabularul ştiinţelor biologice în 1959 şi se referă la substanţele volatile şi odorante secretate de animale. Astăzi. datorită cercetărilor întreprinse împreună cu elevii săi. Ele sunt oarecum dificil de realizat şi pentru că nu s-a reuşit până în prezent o clasificare adecvată a mirosurilor. etologii studiază „feromonii”. Olfactica Rolul comunicarii prin intermediul mirosurilor. 2005). pentru identificarea partenerilor sexuali (Chelcea et alii.

echilibrul social. 55 . cercetătorul consideră că americanii sunt cultura cu cea mai mare aversiune pentru mirosuri : „În timp ce oamenii din cele mai multe părţi ale lumii emit mirosuri corporale naturale. că există puţine informaţii sigure cu privire la atitudinea japonezilor faţă de mirosuri. nu uşor de trecut. culturile din cele mai avansate societăţi utilizează o mulţime de cosmetice pentru a le elimina sau a le înlocui cu alte mirosuri naturale”. Edwin McDaniel (2003) consideră că utilizarea semnalelor olfactive reflectă. respectiv parfumurile şi alte produse de acest gen. Peter Andersen (2003) remarcă faptul că. „tradiţia aproape rituală de a se îmbăia frecvent şi dorinţa de a evita ofensa personală par să dea credibilitate acestei supoziţii „(McDaniel. în ciuda unor cercetări aplicate la stimulii olfactivi. observând. în încercarea de a clasifica mirosurile” (Chelcea et alii. apud McDaniel. cu atât mai puţin în cele interculturale. Deşi nu există dovezi cocludente în acest sens.de la o cultură la alta ridică un obstacol. Kashara (1986. 2003). Din acest punct de vedere. 2003) sugerează că propensiunea japonezilor pentru curăţenie determină preferinţa acestora pentru un mediu inodor. asemenea obiceiuri au o tradiţie milenară. atât în civilizaţia europeană cât şi în cele extraeuropene. În ce priveşte utilizarea de către oameni a mirosurilor obţinute prin procedee chimice. Un studiu al lui Y. există puţine studii privitoare la efectele acestora în comunicările interpersonale. în cultura japoneză. 2005).

Ce înţelegeţi prin „culturi de contact” şi „culturi de non-contact” ? Daţi exemple. 11. Cui aparţin cele mai vechi cercetări în legătură cu expresiile faciale şi care sunt concluziile acestora ? 6. Care sunt funcţiile limbajului nonverbal ? 3. Care sunt caracteristicile limbajului nonverbal în relaţie cu cel verbal ? 2. Care este obiectul de studiu al oculezicii ? 8. Care este obiectul de studiu al hapticii ? 10.Test de autoevaluare nr. Ce sunt mijloacele de exprimare paralingvistice ? 12. Ce semnifică utilizarea mijloacelor de exprimare paralingvistică în cultura japoneză ? 13. Care este obiectul de studiu al olfacticii ? 56 . Care este rolul contactului vizual în comunicare ? 9. 4 1. Ce este kinezica ? 4. Care sunt concluziile studiilor mai recente despre expresiile faciale ? 7. Care este tipologia gesturilor conform lui Ekman şi Friesen ? 5.

1979). cercetători ai artelor vizuale şi ai comunicării sociale şi interculturale.Hall într-un studiu din 1963 şi reluat în altul.L. preocupat de cercetarea „spaţiului social ca bio-comunicare” . 57 . a fost influenţat de studiile despre limbaj ale lui B. spaţiul şi timpul sunt dimensiuni ale culturii „în afara conştiinţei” ( Hall. proxemica „investighează modul în care individul structurează inconştient spaţiul.1999). în care preciza că. publicat în 1968. Hall. 2005).1. Problemele legate de comunicarea prin intermediul spaţiului au stat şi stau în atenţia nu numai a antropologilor. 5. În concepţia acestuia. SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ Problematica spaţiului şi a timpului. a stat în atenţia majorităţii cercetătorilor comunicării interculturale. psihologilor. ce se află într-o relaţie directă cu capacitatea de a comunica celorlalţi despre sine şi de a stabili o legătură afectivă cu ei” (Delhees. urbaniştilor. organizarea spaţiilor în case şi clădiri şi nu în ultimul rând în configurarea oraşelor” (apud Rovenţa-Frumuşani. Din perspectiva comunicării sociale. ce aparţine. distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene.Whorf şi E. T. „comportamentul în spaţiu este un sistem nonverbal de comunicare umană. Diferitele studii care iau în discuţie conceptele de spaţiu şi timp în relaţie cu cel de cultură pornesc de la lucrările fundamentale ale antropologului american Edward T. Conform lui Hall. comunicării nonverbale. într-un mod semnificativ. diferitele tipuri de culturi. Sapir. ci şi a sociologilor. de asemenea. Proxemica Termenul de proxemică a fost utilizat pentru prima oară de E. considerând că tezele lor referitoare la existenţa unor coduri nescrise dar înţelese de către toţi. sunt aplicabile tuturor modelelor culturale (apud Chelcea et alii. Percepţiile şi utilizarea atât a spaţiului cât şi a timpului sunt unele dintre cele mai importante componente induse de modelele culturale şi care diferenţiază.5.

africane. În culturile colectiviste. În urma studiilor efectuate în SUA. reguli care pretind o distanţă mai mare între participanţii la comunicare. Edward Hall. elevii păstrează distanţa faţă de profesorii lor pentru a exprima stimă şi respect. 1966.distanţele dintre participanţi sunt sensibil mai mici. între indivizi şi între culturi. Acest comportament este. este definit de Delhees (1994) ca o „bulă de protecţie”. Comportamentul teritorial este manifestat în permanenţă de către oameni. au. Spaţiul personal. La întrebarea ce determină diferenţele. 1994) sfera privată are 4 funcţii fundamentale. din perspectiva comunicării nonverbale.a.Hall a constatat că sunt folosite 4 distanţe fundamentale : distanţa intimă. Serveşte la păstrarea distanţei personale şi diferă de la un individ la altul. Spaţiul personal este legat direct de sistemul de valori al unei cuturi.Culturile care accentuează individualismul. 1994). Distanţa socială se referă la gradul de intimitate a contactului pe care îl doresc sau îl tolerează oamenii într-o anume situaţie. ca şi de unele specii de animale. posibilitatea autoevaluării. dobândit şi influenţat de cultura căruia îi aparţin indivizii (Delhees. contextul de comunicare. Conform lui Westin (1970. socializarea culturală. E. distanţa personală . preum cele arabe. sferă privată. sexul şi vârsta persoanelor care interacţionează. relaxarea emoţională. distanţa socială. de la contactul fizic direct până la 45 cm . Hall a constatat că în culturile sud-americane şi arabe distanţele sunt mai apropiate decât în culturile nord şi central-europene (Hall. care ia naştere prin retragerea de bunăvoie şi temporară a unei persoane din faţa altor persoane”. De asemenea. în general.1994).. care vin în întâmpinarea unor necesităţi importante ale omului : nevoia de autonomie personală. Germania. apud Delhees. precum cele din Marea Britanie. Delhees (1994) consideră că importanţi sunt următorii factori : nevoile şi trăsăturile partenerilor de comunicare. „Teritoriul”personal este un fel de prelungire a 58 . sud-americane etc. Robert Sommer. în legătură cu care s-au publicat lucrări fundamentale de către Georg Simmel. comunicări limitate şi protejate. mai mare de 350 cm. şi teritorialitate. SUA. spaţiu personal. în această privinţă. În unele culturi asiatice. Australia. care însoţeşte pretutindeni o persoană. se modifică în funcţie de interlocutor . Sfera privată „este un domeniu personal protejat. între 45 şi 120 cm . gradul de cunoaştere reciprocă. interesează conceptele de : distanţă socială. Conform autorului citat. contextul şi situaţia de comunicare şi nu în ultimul rând în funcţie de normele culturale. distanţa oficială. apud Delhees. în mare măsură. între 120 şi 350 cm . Suedia ş.1995).

De aceea. 1971). devenit azi teritoriu social. utilizarea spaţiului reflectă ierarhia şi orientarea de grup. Pentru japonezi. 5. Desmond Morris (apud RovenţaFrumuşani. el a constatat că japonezii sunt „antrenaţi” să confere semnificaţii precise spaţiilor. teritoriul familial. spaţiul însuşi fiind o dimensiune a culturii.propriului eu dar există şi teritorii ale unui grup . cameră de zi. O percepţie şi utilizare cu totul diferită a spaţiului domestic se întâlneşte în cultura japoneză. într-o încăpere mare. Un alt aspect al percepţiei culturale a spaţiului este legat de funcţiile acestuia. 1999) distinge 3 tipuri principale de „teritorii”. 1971). unde locuinţa tradiţională are pereţi mobili. Pupitrele funcţionarilor de rang inferior sunt aliniate faţă în faţă. Percepţia şi utilizarea spaţiului Edward Hall (1971) a fost printre primii care a evidenţiat că percepţia şi utilizarea spaţiului corespund unor modele culturale. orientale). ca şi pentru alte culturi estice. Cercetările sale s-au axat pe analiza comparativă a acestei problematici în culturile vestice (europene şi nord-americane) şi cele estice (asiatice. comună. orice activitate într-un spaţiu care nu corespunde destinaţiei respecive e considerată „nepotrivită”. cameră pentru hobby-uri etc. Acest tip de organizare încurajează schimbul 59 . teritoriul personal. Şi în Japonia contemporană. locuinţa este compusă din spaţii distincte în funcţie de activităţile domestice: dormitor. Aceste trăsături culturale sunt cel mai bine ilustrate de organizarea spaţială a locurilor de muncă din clădirile guvernamentale sau corporatiste. dobândeşte semnificaţii estetice. o locuinţă tradiţională japoneză poate să pară unui european sau american ca fiind „săracă”(Hall. pe care orice individ sau grup uman simte nevoia sa le delimiteze : teritoriul tribal. ca şi din majoritatea culturilor europene vestice. Astfel. deoarece este lipsit de mobilier şi alte obiecte. din care lipsesc pereţii despărţitori iar şefii sunt poziţionaţi la capătul fiecărui rând. ceea ce vesticii percep ca spaţiu „gol”. În cultura clasei de mijloc din SUA.2. ce permit existenţa unor spaţii multifuncţionale (Hall. cameră de servit masa. începând cu locuinţa tradiţională . frontiere etc. embeme. În consecinţă. Oamenii îşi delimitează teritoriile prin indici de ocupare. în multe aspecte ale vieţii lor. conform funcţiilor lor ierarhice.

se regăseşte ideea de superioritate şi inferioritate în privinţa utilizării spaţiilor.T. însă cu alte semnificaţii decât în culturile vestice. semnalizând în acelaşi timp sistemul ierarhic. încă din cele mai vechi timpuri. Ca ilustrare a aceleiaşi percepţii spaţiale. 2003). care se află în centrul Franţei. E. În orice întâlniri. cel educaţional etc. în timp ce în SUA. sacre şi profane . 2003) observa că în Japonia casele dintr-un cartier sunt numerotate în ordinea datei construcţiei. este axat pe câteva artere principale care pornesc din centru. deoarece primele sunt considerate de o natură superioară. sistemul administrativ. în mediul urban şi rural deopotrivă. Hall (1990. E. În cultura indiană. deoarece sunt considerate inferioare.Hall a remarcat (1971) că diferenţele dintre modelele nord-american şi european în percepţia şi utilizarea spaţiului se reflectă şi în organizarea oraşelor. 60 . Cea franceză îndeosebi este o cultură puternic centralizată : Parisul. ca spre exemplu cele în care se prepară hrana. (Hall. cooperarea şi solidaritatea de grup. nu sunt utilizate de bărbaţi.T. din cadrul locuinţei chiar. Modul de sistematizare urbanistică este diferit în culturile europene. personalul de conducere are birourile în perimetrul central .diferenţiate în funcţie de sexul ocupanţilor.de informaţii. Spaţiile folosite cu precădere de către femei. a activităţilor masculine şi feminine. nu sunt utilizate niciodată în scopuri profane . în locuinţa propriu-zisă. conform normelor culturii lor ancestrale . Spaţiile destinate ceremoniilor religioase. 1971). formale sau informale. Acest model cultural privitor la spaţiu. Descoperirile arheologice atestă că. În sediile firmelor franceze. apud McDaniel. aşezarea locurilor indică acelaşi sistem ierarhic (McDaniel. anumite spaţii sunt considerate inferioare din cauza activităţilor care se desfăşoară în ele şi a oamenilor care le folosesc. proiectat de un arhitect francez după norme occidentale. existent încă în India şi azi. facilitează activităţi multiple şi simultane. sunt puternic centralizate. În Chandigarh. În SUA oraşele sunt organizate după axele nord-sud şi est-vest iar străzile şi clădirile sunt numerotate secvenţial. are o tradiţie îndelungată. au existat diferenţieri clare în funcţie de spaţiu: a castelor superioare şi a celor inferioare. În spaţiile publice şi private. s-a costatat că locuitorii au redistribuit şi utilizat spaţiile locuinţelor. persoanele cu funcţii importante ocupă birourile de la nivelurile superioare. un oraş indian nou. spaţii destinate numai oaspeţilor etc.

Atitudinea japonezilor faţă de spaţiul personal este complexă şi totodată contradictorie. Shiraishi. În mod aparent contradictoriu. ierarhia şi echilibrul (McDaniel. Conform lui McDaniel.. apud McDaniel. mai ales faţă cei din afara grupului de apartenenţă.. Într-un studiu despre relaţia proxemică-status social (Bond. conducătorii ocupă locul de la capătul mesei. pe de altă parte. în mijloacele de transport în comun. se menţin distanţe interpersonale chiar mai mari decât la americani. De la femeile şi cei cu status mai jos. Un studiu al lui Iwata (1979. a indicat. de ambele sexe. aşezarea reflectă strict ierarhia socială : persoana cea mai importantă stă la un capăt al mesei dreptunghiulare. casă. 2003). Relaţia dintre comportamentul proxemic şi statusul social. chinezii preferă să se aşeze unii lângă alţii. În SUA. 2003) având ca subiecţi studente japoneze. spaţiul semnifică putere iar cei care deţin comanda unui spaţiu sau teritoriu întins sunt adeseori consideraţi ca având o putere mai mare. acest comportament este ilustrativ pentru conceptul japonez de ierarhie iar stima de sine e direct proporţională cu statusul social. iar cei cu rangul cel mai apropiat de aceasta la stânga şi la dreapta sa. foarte aglomerate de regulă. diferenţierea 61 .5. De regulă. 2003). birou. se aşteaptă să ocupe mai puţin spaţiu decât bărbaţii sau persoanele cu status ridicat”. la persoanele cu o ridicată stimă de sine. Cei cu poziţia cea mai de jos sunt aşezaţi cel mai aproape de uşă şi la capătul opus al mesei faţă de persoana cu cea mai mare autoritate. iar în Coreea locul din dreapta. Comportamentul proxemic al japonezilor a fost adeseori cercetat. 1974. proxemica reflectă „temele culturale” ale afinităţii intragrup. subiecţii japonezi au manifestat anxietate atunci când intervievatorii s-au apopiat prea mult de ei. pe de o parte şi conceptul cultural de „gen”. În situaţii publice normale. În această cultură. Felul în care persoanele se plasează în spaţiu în raport cu celelalte reflectă diferenţe culturale. în maşină.3. spaţiul personal e restrâns în interacţiunile cu prietenii şi membrii familiei. 2003). este considerat locul de onoare. este relevată şi de Borisoff şi Merril (2003) : „În cultura americană. În Japonia. care impune o mai mare distanţă interpersonală în interacţiunile din afara grupului de apartenenţă. ceea ce reflectă orientarea către grupul de apartenenţă şi grija permanentă pentru menţinerea echilibrului social (McDaniel. Comportamentul proxemic şi cultura În cultura japoneză. japonezii nu mai prezintă rezistenţă la contactul corporal prelungit cu străinii. reacţii negative în situaţii de „înghesuială”. apud McDaniel.

să interacţioneze la distanţe mai mici decât o fac albii din America de Nord” (Borisoff. mai ales când normele culturale privitoare la acesta sunt încălcate (Borisoff. 2003) au studiat distanţele personale menţinute în cazul perechilor de acelaşi sex şi mixte de studenţi nord-americani şi arabi. Studiul lui Robert Shuter (1976. apud Borisoff. în cazul femeilor. perechile feminine păstrează o 62 . de asemenea. acceptarea intruziunii în spaţiul personal sau cedarea spaţiului către bărbaţi. Jeffrey Sanders şi colaboratorii (1985. Knapp şi Hall (1997) sunt de părere că . cu potenţialul agresiv al comportamentelor bărbaţilor . în urma măsurării distanţei iniţiale faţă de o persoană care se apropie de alta. 2003). Acest lucru se datorează influenţelor exercitate de aşteptările pe care o anumită cultură le are cu privire la comportamentul masculin şi feminin (apud Borisoff. 2003) cu privire la proxemica şi atingerea în cazul celor două sexe. pe când joaca fetelor e mai mult concentrată în interior. cât şi de perechile de nord-americani. Merril. fie de acelaşi sex. cu subiecţi de ambele sexe şi a constatat că atât bărbaţii cât şi femeile păstrează o distanţă mai mică faţă de femei decât faţă de bărbaţi. A constatat că perechile mixte de studenţi arabi interacţionează la o distanţă mult mai mare decât perechile de acelaşi sex de arabi. Merril. parţial. dobândite prin învăţare culturală influenţează convingerile despre revendicarea spaţiului şi felul în care indivizii interpretează utilizarea acestuia.modelelor proxemice în funcţie de gen apare încă din copilărie. Merril. Merril. în culturile sud-americane din Costa Rica. Membrii din multe culturi tind. când băieţii sunt încurajaţi să se joace în aer liber. 2003) Autoarele amintite fac referire la unele cercetări mai vechi care tratează această problematică. a constatat că faţă de femei se păstrează o distanţă mai mică decât faţă de bărbaţi. Merril. dacă nu o fac. în toate cele trei culturi. „Cultura şi deopotrivă genul determină în mod hotărâtor tipul de spaţiu personal pe care indivizii îl utilizează în interacţiunile lor. În sprijinul acestor afirmaţii sunt citaţi diferiţi autori. Judith Hall (1984). O altă explicaţie ipotetică a aceloraşi autori se referă la normele sociale legate de menţinerea distanţei „potrivite” şi anume la faptul că oamenii se aşteaptă ca bărbaţii să păstreze distanţe mai mari şi. în general. Merril. Astfel de comportamente. fie mixte. acest lucru poate fi deranjant (apud Borisoff. Willis (1966) a elaborat un studiu. 2003). Dolphin (1988) a stabilit că „utilizarea spaţiului personal e influenţat de sexul indivizilor ce interacţionează şi diferă în mod substanţial de la o cultură la alta”. 2003). Columbia şi Panama. poate fi asociată. apud Borisoff. a demonstrat că.

Aşa cum remarcă Andersen (2003). utilizat şi structurat. Cartea sa referitoare la timp ca element cultural . În lucrarea amintită. apud Chelcea et alii. 2003). de referinţă pentru toţi autorii interesaţi de înţelegerea acestei problematici complexe. Cultura joacă un rol atât de important pentru înţelegerea timpului ca sistem cultural. sociale precum şi a celei personale a indivizilor : „Timpul este unul dintre sistemele fundamentale ale oricărei culturi. acesta este cel mai studiat aspect în literatura de specialitate dedicată interculturalităţii. cultură.4. apud Borisoff. Timpul ca element cultural Termenul de cronemică a fost utilizat pentru prima dată de către Edward T. conştient şi inconştient. Hall. anglo-americane. Fiecare 63 . (1959. Cronemica. a americanilor şi japonezilor. încât este practic imposibil de a separa diferitele niveluri ale culturii în care acesta se înscrie”. al vieţii culturale. Autorul a fost interesat să desluşească felul în care timpul este exprimat. „Astfel. sugerează că sexul comunicatorilor şi orientarea lor cu privire la rolurile de gen exercită o influenţă considerabilă asupra felului cum indivizii utilizează spaţiul. lationo-americane. Merril (2003) referitor la rolurile de gen şi distanţa personală. Nu există un singur înţeles pentru oricare mesaj nonverbal dat. utilizarea timpului în culturi din unele ţări europene. putere şi grad de intimitate şi reciprocitate. prin intermediul elementului timp.” (Borisoff. cu precădere în cel primar. maniera de comunicare. The Dance of Life (1983) rămâne o lucrare fundamentală. de asemenea.distanţă în mod semnificativ mai apropiată şi iniţiază în mai mare măsură contacte tactile decât perechile masculine sau cele mixte. 2005) pentru a desemna studiul percepţiei şi utilizării timpului. ar fi de ajuns pentru a declanşa neînţelegeri”. în culturi diferite: ”În fapt. întrucât „cadrele timpului cultural diferă atât de mult. Studiul lui Lombardo (1986. distanţa dintre comunicatori într-o interacţiune poate fi influenţată de gen. Merril. cea a indigenilor din America de Nord. nimic nu se produce în afara unui cadru de timp dat. Hall (1983) a pornit de la aserţiunea că timpul este un element definitoriu pentru orice cultură. percepţiile lor cu privire la necesităţile spaţiale şi la invadarea propriului spaţiu personal. Hall a studiat comparativ. percepţiile reciproce cu privire la ceea ce el numea „ţesăturile temporale” şi. încât dacă şi numai această diferenţă ar exista între culturi. 5.

din vechime şi până azi timpul metafizic – se referă în principal la situaţii ale unor oameni . în care acestea sunt interrelaţionate: meta-timpul . ele funcţionează ca un tot omogen timpul individual – se referă la percepţia subiectivă a timpului de către indivizi. Astfel. imagine în interiorul căreia „ţesăturile temporale” constituie baza acestor percepţii. încă de la începuturile vieţii pe Pământ : alternanţa zilelor şi a nopţilor. din diverse culturi. bazate pe observaţiile astronomice. mareele. Alte capitole sunt consacrate raporturilor interculturale dintre ţări vestice şi estice. deşi există două tipuri de mecanisme temporale. este de asemenea necesar să înţelegi limbajul timpului. monocronia şi policronia sunt unele dintre formele micro-timpului 64 . alternanţa anotimpurilor etc. anglo-americani şi indigenii americani. în teorii. ca şi limba vorbită a ţării în care te găseşti”. distinge diferite tipuri de timp şi construieşte o „mandala” a timpului. ciclurile biologice sunt acordate cu ritmurile naturale şi cu cele proprii mediului organismelor vii . Hall respinge ideea unui timp linear. consideraţii despre natura timpului. care au experimentat fenomenul denumit „deja-vu” micro-timpul – reprezintă sistemul temporal propriu nivelului primar al oricărei culturi . unul fizic şi altul biologic. psihologii şi alţii au afirmat sau scris despre timp. acesta include tot ceea ce filosofii.cultură are propriile sale cadre temporale în interiorul cărora funcţionează modele care îi sunt particulare : ceea ce constituie un factor de complicare a raporturilor interculturale. discuţii. pe de o parte şi între latinoamericani.este nivelul la care se situează conceptele integratoare ale tuturor dimensiunilor timpului. privit ca o entitate abstractă timpul biologic este reprezantat de succesiunile de perioade şi ritmuri. pentru a putea comunica efectiv în străinătate. antropologii. cadre. în diferite contexte. mişcarea de rotaţie a Pământului. imaginea despre ceea ce sunt. stări emoţionale (percepţia timpului ca fiind „lung” sau „scurt”.. că „timpul fuge”) timpul fizic –se referă la diversele măsurători ale timpului. pe de altă parte. Unele dintre capitolele cărţii cercetează maniera în care americanii şi japonezi îşi comunică . reciproc.

indigenii nord-americani. trăiesc efectiv într-un timp sacru. spre exemplu. ceea ce e perfect normal în ţările arabe. Autorii Samovar şi Porter (2004) propun să se examineze concepţia culturală despre timp din trei perspective. Referitor la percepţia timpului în cultura albilor americani. de la motivaţii. Porter. Societatea se dezvoltă foarte rapid din punct de vedere tehnologic şi e dificil să ţii pasul.- timpul sincronic – de la expresia „a fi sincron” derivată din media vizuale. perioadă în care pentru aceştia timpul profan nu mai există - timpul profan – este cel care domină viaţa cotidiană şi aspectele ei obişnuite. care se repetă dar nu evoluează. este un timp magic. Pe de altă parte. de cele mai multe ori. „Cât de târziu este „târziu” ? În Marea Britanie şi America se poate întârzia 5 minute la o întâlnire de afaceri dar nu 15 sau 30 de minute. Porter. funcţionează la un nivel inconştient. observând că. regulile privitoare la timpul informal. Porter. pe când un italian poate ajunge 2 ore mai târziu. punctualitatea e în funcţie de statutul social. analize ale unor imagini filmate au evidenţiat că. cercetătorii Gonzales şi Zimbardo (apud Samovar. 2004). deoarece tind să stabilească o relaţie fixă între sacru şi profan. precum punctualitatea. În SUA. Hall precizează că oamenii din culturile europene şi nord-americane au dificultăţi în înţelegerea acestui tip de timp. Asta este America : e foarte puţin timp pentru contemplaţie şi meditaţie”. un etiopian mai mult şi un japonez deloc. creativitate şi felul cum rezolvăm problemele”. în Marea Britanie e corect să întârzii 5-15 minute la o invitaţie la cină. prin ceremoniile lor. sunt implicite. 2004) face o observaţie interesantă : „Timpul e limitat în America pentru că sunt atât de multe lucruri de făcut în viaţă. apud Samovar. 2004) remarcă : „Perspectiva noastră temporală influenţează o gamă largă de procese fiziologice. Prima este cea a timpului informal. este reprezentat prin sistemul explicit de măsurare a timpului Cu privire la percepţia şi utilizarea timpului. imaginar. e normal ca şefii să întârzie dar nu şi 65 . Fiecare trebuie să fie într-o continuă mişcare. indivizii îşi sincronizează mişcările cu cele ale partenerilor. pentru că a acceptat invitaţia doar ca să nu supere gazda” (Argyle. în cursul unor interacţiuni. într-un mod inconştient şi uimitor - timpul sacru – este timpul mitic. când banda sonoră este sincronizată cu imaginile . Gannon (apud Samovar. emoţii şi spontaneitate la asumarea riscului.

O cultură orientată spre trecut. Variabile culturale ale timpului: monocronie şi policronie Experienţele şi observaţiile lui E. 5.T. Cele două sisteme sunt. în mod logic şi 66 . În limba indienilor Navajo nu există timpul viitor. folosesc trecutul drept ghid pentru a trăi în prezent. indonezienii. „ Societăţile complexe îşi organizează timpul în cel puţin două maniere diferite : (1) evenimentele sunt programate ca unităţi separate – un singur lucru întrun anumit timp – precum în Europa de nord sau (2) conform modelului mediteraneean al implicării în mai multe lucruri deodată. la fel ca şi chinezii. Irlandezii şi americano-irlandezii sunt foarte mândri de trecutul lor. pe când francezii. pe care îl planifică permanent. Tind să fie mai impulsivi şi mai spontanidecât alţii şi au un stil de viaţă relaxat. de origine europeană. A treia perspectivă se referă la relaţia trecut. De asemenea. ceea ce îi determină să fie orientaţi spre istoria şi strămoşii lor.viitor. respectiv orientarea cu preponderenţă a unei culturi spre unul dintre aceste segmente de timp. cum este cea britaică. în America de Sud a ajunge mai târziu la o întâlnire e semn de respect. în privinţa percepţiei şi utilizării timpului. triburi de amerindieni ş.prezent. A doua perspectivă este cea a ritmului sau cadenţei în care se oamenii desfăşoară diferitele activităţi şi răspund la anumite evenimente. cu tradiţiile lor de venerare a strămoşilor şi mândrie faţă de vechimea de mii de ani a civilizaţiei lor.subalternii. africanii. Pe când în Africa nu se dă importanţă punctualităţii. sunt orientaţi spre viitor.) l-au condus la concluzia că. pune accent pe tradiţie şi este adesea percepută ca opunând rezistenţă schimbării. Cultura chineză şi cea japoneză. în Germania aceasta e o obsesie. nativii americani sunt puternic orientaţi spre trecut. Americanii albi. Din acest punct de vedere. există două maniere fundamentale şi diferite. iar timpul este perceput ca ceva strict individual. Filipinezii şi latino-americanii sunt preponderent orientaţi spre prezent şi „trăiesc momentul”. japoneză. Oamenii din culturile care valorizează trecutul nu se grăbesc în lurea deciziilor şi respectă în mai mare măsură decât alţii pe cei mai în vârstă.a.5. arabii nu se grăbesc să realizeze anumite sarcini. japonezii. americanii par să fie întotdeauna grăbiţi.Hall în contactul cu culturi diferite de cea americană (europeană.

după părerea lui Hall. sunt înţelese ad litteram. Expresii metaforice precum „am pierdut timp”. în acest tip de organizaţii. unde femeia se află în centrul ei. administrative. Culturile monocrone. este în acelaşi timp monocron şi policron. Cei aflaţi în funcţii de conducere. Pieţele. industriale. „În ansamblu. al organizării lor sociale. nu sunt conforme cu ritmurile biologice. Structurile temporale monocrone sunt arbitrare şi impuse indivizilor. îşi organizează munca în mod strict dar fără legătură cu activităţile celorlalţi. Timpul este tratat într-o manieră mai puţin concretă decât în sistemele monocrone. pun accentul mai degrabă pe angajamentul individului şi îndeplinirea sarcinilor. imagini sugestive pentru sistemul policron. din care fac parte cele estice şi sud-europene. cel puţin a celei tradiţionale. cum sunt cele vestice. „am câştigat timp”. bazarurile. tind să devină rigide. educaţionale au şanse mai mari de a se dezvolta dar . al muncii. timpul este considerat o realitate tangibilă. programelor şi procedurilor dar existenţa lor contravine adeseori oricărei logici a existenţei umane. Monocronia domină sistemul afacerilor. pe măsură ce se dezvoltă. administrative. ca şi când nu ar fi parte a unui întreg. 1983). al guvernării. de aceea trebuie învăţate. Organizaţiile monocrone. Organizarea de tip monocron izolează indivizii. se închid în ele însele şi. 1983). Totodată. sistemul temporal american este unul monocron. Acestea au fost denumite de autor timp monocron şi timp policron. exersate de către oameni. tind să dea un caracter sacru organizării timpului. nu este luată în considerare calitatea umană a membrilor lor. 1983). dominat de haos. În sistemele monocrone. decât pe respectarea unui anumit orar. „mi-am omorât timpul”.” (Hall. după cum remarcă Hall. îi determină să gândească şi să perceapă realitatea într-o manieră fragmentară.empiric. prăvăliile din ţările mediteraneene sau arabe sunt. al timpului liber. limitează şi sărăceşte contextul interacţiunilor interpersonale. cât şi la nivelul existenţei individuale. distincte” (Hall. Culturile policrone. 67 . Indivizii monocroni acordă cea mai mare importanţă muncii. neţinând cont de caracteristicile propriei lor structuri. modelul monocron se dovedeşte dezastruos în realizarea unor activităţi care necesită creativitate. În realitate. „a trecut timpul” ş. care au făcut posibilă apariţia societăţilor industriale. Distincţia funcţionează şi este vizibilă atât la nivelul culturilor. în timp ce structura vieţii domestice este policronă. Adaptat performării unor sarcini „lineare”. „Americanii confundă uneori orarele şi programele cu realitatea” (Hall. ce pare indivizilor monocroni lipsit de orice logică şi organizare.a.

funcţionează ambele modele dar în moduri diferite. este lent şi greoi. acest sistem birocratic . mai ales în relaţiile de afaceri.Policronia este asociată cu activităţile informale şi cu numeroasele sarcini de îndeplinit simultan. care presupune implicarea conducătorilor la toate nivelurile şi sarcinile organizaţiei. de origine hispanică. O observaţie importantă a lui Hall (1983) se referă la faptul că nici o cultură nu este exclusiv monocronă sau policronă. procesul de luare a deciziilor e influenţat de orientarea către grup şi echilibrul social. Dezavantajul organizaţiilor policrone este mai ales acela că depind în prea mare măsură de capacităţile de conducere ale managerilor. de poziţia soarelui pe cer sau de apariţia unor animale. căci aproape în orice context interpersonal e necesar să existe un consens înainte de anunţarea unei decizii. în consecinţă. sunt policrone. deşi aparent neorganizată. 2003) 68 . În organizaţiile de tip policron . ceea ce reflectă atenţia la respectarea ierarhiei (McDaniel. Japonezii adoptă un model policronic când sunt între ei : planificările se pot modifica pentru a răspunde dorinţelor unei persoane mai în vârstă. 2003). 1983. Pentru aceştia a fi punctual nu înseamnă acelaşi lucru ca pentru indivizii monocroni . 2003). chiar cele importante pot fi modificate în ultimul moment. De asemenea. care trebuie să facă faţă mereu neprevăzutului şi să stăpânească permenent situaţia generală. pentru desemnarea unor segmente de timp sunt folosite expresii precum : „timpul când se trezesc vacile” sau „seara când ies hienele” (Shirley van der Veur. Proiectele fixate nu sunt ferme. sunt deseori neglijate sau amânate. Pe de altă parte. manifestând o remarcabilă flexibilitate (Hall. Indivizii policroni concep rar timpul ca fiind „pierdut” şi îl consideră mai degrabă ca un punct de plecare decât un traseu. McDaniel. Întâlnirile stabilite nu sunt luate în serios şi. În raporturile cu culturile occidentale. 2003). proces care poate dura timp îndelungat (McDaniel. Francezii sunt din punct de vedere intelectual monocroni dar comportamentul lor este policron (Hall. Culturile minoritare din SUA. 1983). colaborarea între şefi şi angajaţi este mai strânsă şi bazată pe relaţii interpersonale. iar percepţia timpului este strâns legată de natură. În culturile dezvoltate din punct de vedere economic. Culturile africane. sunt în mare măsură policrone. nu toate modelele monocrone sau policrone sunt identice. japonezii au adoptat sistemul monocron . aşa cum este perceput de cei din culturile monocrone. îndeosebi cele rurale. fiecare tip are variante stricte şi variante suple. În Botswana.

A „spune” timpul este o invenţie a oamenilor. 69 . Toate culturile au un sistem de măsurare a timpului iar ceea ce pentru culturile industrializate înseamnă o strictă măsurare a timpului (monocron) pentru altele (policrone) pare o obsesie inutilă . Natura cunoaşte numai schimbări”. În contactele interculturale. Indienii din tribul Navajo sunt sceptici în ce priveşte promisiunile chiar şi pentru viitorul apropiat iar pentru hinduşi. de exemplu. O altă remarcă a lui Hall se referă la faptul că nici unul dintre modelele temporale nu este ideal. „a aştepta”. afirmă Hall (1983). necunoaşterea diferenţelor şi a specificului în privinţa percepţiei şi utilizării timpului dau naştere unor disfuncţionalităţi în comunicare. nu există cuvinte pentru „târziu”. În limba indienilor Sioux.„Timpul este uman. viitorul e conceput în termenii unui interval mai îndelungat decât viaţa unui individ. Nord-americanii au un sens al timpului puternic ancorat în prezent şi orientat spre viitorul imediat. „a întârzia”. ambele au atât avantaje cât şi inconveniente.

din perspectiva comunicării nonverbale ? 3. 70 . Ce este proxemica ? 2. 5 1. Prin ce se caracterizează culturile monocrone ? Daţi exemple. Prin ce se caracterizează culturile policrone ? Daţi exemple. Care sunt principalii factori care influenţează comportamentul proxemic ? 6.Hall cu privire la timp ca limbaj cultural ? 8. Care este concepţia lui E. Ce este cronemica şi cine a introdus acest termen în literatura de specialitate? 7. Daţi exemple de diferenţe culturale în percepţia şi utilizarea spaţiului. Care sunt principalele concepte cu privire la spaţiu.Test de autoevaluare nr. Ce caracteristici culturale evidenţiază utilizarea spaţiului în cultura japoneză ? 5. 4. 9.T.

orice comunicare umană are loc într-un context social. Mortensen. disponibilitatea grupului spre schimbarea atitudinilor şi credinţelor etc. mobilier. Conceptul de context. factorii contextului social constau în : diferenţele individuale în ce priveşte abilităţile. desemnează gradul în care într-o cultură predomină comunicarea verbală (explicită) sau cea nonverbală (implicită). apud Andersen.1984. 2003) contextele culturale „înalte”. pentru emiţător ca şi pentru receptor. de la un grup social la altul. obiecte. căci nici o interacţiune nu are loc într-un vacuum socio-cultural. respectiv culturile a făcut distincţia între puternic contextualizate şi cele „joase”. decor.1. Este cunoscut faptul că . VARIABILE ŞI DIFERENŢE CULTURALE 6. contextul fizic afectează comunicarea. similaritatea percepţiilor grupului. situaţii şi în aluziile nonverbale care conferă înţeles mesajelor care nu sunt exprimate explicit (Andersen. adeseori simbolice. Hall (1976. nu e un proces „pur”. De asemenea. transmisă parţial prin mesaj”. structura muncii indivizilor. normele. explicită.Context înalt (High Context) şi context jos (Low Context) Orice comunicare este definită prin parametri contextuali. 1970). apud Andersen. fie în persoana înseşi. Lustig şi Koester (1999. E. lumină/întuneric.6. care sunt condiţionaţi cultural. ambianţă. în timp ce foarte puţină informaţie este codificată. atitudinile. informaţiile sunt conţinute în mediu. prin semnificaţiile sale nonverbale. Orice situaţie socială instituie un model şi un context de comunicare ce guvernează conţinutul şi efectele comportamentului comunicatorilor. 2003) se referă la cultura japoneză ca la una dintre cele mai puternic contextualizate : „Într-o cultură ca cea a Japoniei înţelesurile sunt implicite şi 71 . Din această perspectivă. respectiv culturile slab contextualizate : „O comunicare sau un mesaj cu context înalt este aceea/acela în care cea mai mare parte a informaţiei se află în contextul fizic. determinând confort sau disconfort. nu numai fizic ci şi psihic. 2003). (Sereno. din punct de vedere cultural. Contextul fizic desemnează împrejurările fizice concrete în care are loc o comunicare : spaţiu.T. atracţia grupului. În culturile înalt contextualizate. Contextul social se referă la forţe care influenţează modelele de comunicare şi fluxul comunicării. zgomot/linişte etc.

există o mare varietate culturală. italiană. sunt înalt contextualizate. greacă. precum cea franceză. lipsa expresiilor emoţionale şi. tipul de logică este unul „comprehensiv” iar cunoaşterea e dobândită în mai mare măsură prin intuiţie şi contemplare. 2003). înalt contextualizate. În ciuda faptului că. engleză. O serie de cercetări sugerează că cele mai slab/jos contextualizate sunt cel din Elveţia. În opoziţie cu acestea. apud Andersen. O explicaţie ar fi cea a influenţei majore în Asia a budismului Zen. Germania. Utilizarea unui dicţionar chinezesc presupune cunoaşterea a mii de caractere care îşi schimbă înţelesul în combinaţie unele cu altele. Kim. America de nord şi Scandinavia . (Andersen. 1992. În ce priveşte gradul de contextualizare a comunicării. În culturile înalt contextualizate. apud Andersen. de către Samovar şi Porter (1991) : Japonez Arab Grecesc 72 Context înalt consideră că sunt mai degrabă înalt . ca şi cele arabe. prezintă deopotrivă trăsături ale celor jos şi înalt contextualizate (Gudykunst. 2003). cu rădăcinile în Asia de est. în consecinţă. în interacţiunile cu japonezii. În aceste culturi. programarea timpului sunt esenţiale (Gudykunst. 1992. turcă sunt. codul verbal este explicit. De asemenea. Acelaşi autor adeseori că. înţelesurile literale. Acestea trebuie să fie detaliate şi foarte precise. Kim. detaliile specifice. Shirley van der Veur (2003) contextualizate. în principiu. Unele culturi .se acordă o mare importanţă codurilor nonverbale”.Hall 1984). Variabila culturală a contextualităţii a fost prezentată. care valorizează tăcerea . culturile indienilor din America de nord. de asemenea. 2003). prin codurile verbale. Culturile latino-americane şi cele amerindiene. pe o scală. sunt în privinţa raportării la context foarte asemănătoare cu cele asiatice observa că americanii se plâng contemporane (E. Hall (1984) a avansat ipoteza că joasa contextualizare a acestor culturi se datorează faptului că ele au sisteme cognitive şi comportamentale bazate pe logica de sorginte aristoteliană şi pe raţionamentul de tip linear. mesajele slab/jos contextualizate sunt comunicate în mod explicit. cei din urmă au o manieră ocolită de a ajunge la subiectul conversaţiei. Şi alte culturi asiatice. precum cea chineză sau coreeană. componenta nonverbală a comunicării. în China şi acesta este un sistem înalt contextualizat. Referitor la culturile africane.T.

4. constă în definirea poziţiei adecvate în contextul a ceea ce se comunică”. T. pornind de la premisa că „a evalua contextul unei comunicări implică. misterioşi. Cei din culturile înalt contextualizate pot fi percepuţi ca „închişi”. în conformitate cu cultura căreia îi aparţin. cărora de regulă cei din culturile jos contextualizate le acordă puţină importanţă.Hall. din sentimente. Oamenii din aceste culturi sunt percepuţi ca fiind excesiv de vorbăreţi şi redundanţi. Comunicarea verbală şi alte coduri explicite prevalează în culturile jos contextualizate.Spaniol Italian Englez Francez American Scandinav German Germano-elveţian Context jos Andersen (2003) consideră că principalele diferenţe dintre culturile înalt contextualizate şi cele jos contextualizate pot fi explicate prin patru principii : 1. să determine cantitatea de informaţie pe care interlocutorul este susceptibil să o deţină despre un subiect dat. E. Oamenii din culturile înalt contextualizate sunt în mai mare măsură dependenţi de şi receptivi la comunicarea nonverbală. pentru un individ. Culturile înalt contextualizate nu valorizează în aceeaşi măsură comunicarea verbală ca cei din culturile jos contextualizate. fie că te adresezi unei persoane sau unui grup. comunică la un anumit nivel pe scara contextelor şi că una dintre principalele strategii ale comunicării. Este evident astfel că toţi indivizii. precum cele din SUA şi Europa de nord. Diferenţierea pe care o face între mesajele rapide şi cele lente sugerează că cele din 73 . În culturile înalt contextualizate. Hall (1984) distinge între mesaje bogate şi sărace în context.T. 2. în mare măsură. Aşa cum a remarcat E. 3. aceştia se aşteaptă ca mesajele să fie deduse. indivizii au aşteptări mai mari din partea interlocutorilor. gesturi şi indicii ambientale.

valorile lor. un ambasador. 2003). punând accentul pe armonia dintre oameni. adresarea cuiva cu prenumele în Germania. . socializarea. care sunt. în triburi). probele sportive. dragostea. mesajele de propagandă. dintre oameni şi natură iar valorile comunităţii sunt puternic valorizate. migraţia.2. căsătoriile reuşite. după părerea lui Andersen (2003). Triandis (1990. titulurile.Toomey. căsătoriile de la Hollywood. istoria sporturilor. caricaturile. apud Ting.prima categorie sunt sărace în context şi celelalte bogat contextualizate. Intra-grupul este cel pe ale cărui valori. gravurile. expunerea detaliată a unei opinii. cea mai individualistă. expunerea la mass-media. felul cum comunică. publicitatea TV. chiar Constituţia SUA. precum şi nevoile intra-grupului faţă de nevoile şi dorinţelor individului.mesaje rapide : proza. cu referire la culturile vestice. tradiţiile culturale familiale. cărţile. mobilitatea socială şi geografică. în care oamenii se bazează în mai mare măsură pe judecăţile proprii decât pe judecăţile grupului şi culturile estice. 74 . Iată lista de exemple propuse. obligaţiile grupului faţă de cele ale individului. În opoziţie cu aceasta. ale cărui norme servesc drept criterii ale comportamentelor cotidiene (Stella Ting– Toomey. prietenia sinceră. Cultura americană este. 6.mesaje lente : poezia. colectivismul este tendinţa unei culturi de a evidenţia importanţa grupului faţă de cea a individului. norme. plăcerea. locul de rezidenţă (rural sau urban). opera de artă în sine. Există o diferenţă fundamentală între culturile vestice. 2003) consideră că cei mai importanţi factori care determină dezvoltarea unor valori individualiste sau colectiviste sunt : mediul natural. . Individualism versus colectivism Individualismul se referă la tendinţa unei culturi de a evidenţia importanţa identităţii individuale faţă de identitatea de grup. ca bază a drepturilor democratice fundamentale. reproducerea unei opere de artă. a ridicat individul la rang de valoare naţională. un comunicat. adresarea cuiva cu prenumele în SUA. individualiste. educaţia şi schimbarea socială. care sunt colectiviste. Această variabilă determină felul în care oamenii convieţuiesc (singuri. emisiunile TV de comentariu a informaţiilor. drepturile individuale faţă de drepturile grupului şi nevoile individuale faţă de cele ale grupului. în familie. reguli se bazează funcţionarea grupului în societate. H. de regulă.

apud Andersen. Chile. Pakistan. Singapore. Canada. Deşi cultura SUA este considerată cea mai individualistă. colectivismul este o valoare centrală. „Gradul în care o cultură este individualistă sau colectivistă afectează comportamentul nonverbal al acelei culturi în orice aspect”. 2003). pe de altă parte. deoarece pentru aceştia libertatea individuală este o valoare supremă. Conceptul japonez de „nihonjinron” este o exprimare a percepţiei de sine. intensitate şi durată a expresiilor emoţionale.G. Columbia. În cadrul aceleiaşi culturi există însă diferenţe în această privinţă. Peru. Marea Britanie. 1993. în 40 de ţări necomuniste. popor şi naţiune. Hofstede (1980) a realizat un studiu intercultural asupra individualismului. În culturile colectiviste. Italia. Danemarca. Într-o cultură colectivistă ca cea chineză. pozitive sau negative. 2003). afro-americanii accentuează individualismul iar americanii de origine mexicană sunt mai mult înclinaţi spre solidaritatea de grup (Andersen. Grupurile constituite din primele generaţii de imigranţi asiatici în SUA par a fi mai mult ataşate de valorile colectivismului. ca individ. Taiwan. bazată pe credinţa confucianistă. ce are o influenţă puternică asupra modelelor de comportament. Suedia. pe de o parte şi datorită omogenităţii rasiale şi culturale. Thailanda. facilitează familiaritatea intragrup şi interpersonală. deoarece comportamentul nonverbal e reglementat foarte strict. care a relevat următoarele : cele mai individualiste 10 naţiuni sunt cele din SUA. deorece cel mai important lucru este menţierea coeziunii grupului. care determină 75 . gradul acestei caracteristici este diferit în funcţie de zone şi grupuri etnice : statele din centru-vest şi centru-Atlantic au cea mai individualistă cultură politică în timp ce cele din zona de sud-est sunt mai tradiţionale şi mai puţin individualiste . Olanda. Belgia. în interacţiunile cu cei din afara grupului lor. Noua Zeelandă. după cum remarcă Ting– Toomey (2003). afirmă Andersen (2003). Oamenii din culturile individualiste sunt mai distanţi din punct de vedere fizic şi sufleteşte de ceilalţi şi zâmbesc mai mult iar cei din culturile colectiviste sunt mai apropiaţi din toate punctele de vedere iar comportamentul lor kinezic este mai coordonat. Cei din culturile individualiste sunt încurajaţi să dezvolte o mai mare varietate a expresiilor emoţiilor în afara grupului de apartenenţă. oamenii tind să îşi atenueze emoţiile. în vederea păstrării armoniei de grup şi a ierarhiei (Bond. cele mai puţin individualiste naţiuni sunt cele din Venezuela. care creează legături de identitate puternice. 2003). Şi în cultura japoneză. Australia. Hong Kong (apud Andersen. se înregistrează cea mai scăzută frecvenţă.

2003). spre exemplu. Singapore. exercitate prin intermediul ideologiei creştine şi a colonialismului. Brazilia. Venezuela. datorită unor condiţii precum nevoia grupului de a supravieţui în condiţii naturale vitrege. Suedia. Pe această bază. exprimă gradul în care puterea prestigiul şi bogăţia sunt inegal distribuite într-o cultură. în general.3. Cele mai scăzute scoruri IDP au fost înregistrate de Hofstede în Austria. 2003) au arătat. numită „distanţa puterii”. Israel. Norvegia. Distanţa puterii (Power Distance) O altă dimensiune de bază a comunicării interculturale şi totodată factor de diferenţiere între culturi. într-o anumită perioadă istorică. culturile africane şi asiatice. Noua Zeelandă. Irlanda. De asemenea. apud Andersen. Mexic. după cum remarcă şi Andersen (2003) : „individualismul nostru extrem face să fie dificilă pentru americani interacţiunea cu şi înţelegerea oamenilor din alte culturi” 6. care menţin relaţiile de roluri puternic ierarhizate. în prezenţa profesorilor iar. Shirley van der Veur (2003) consideră că multe dintre culturile africane sunt colectiviste. unele culturi africane şi-au estompat valorile colectiviste. Finlanda. în care puterea şi influenţa sunt concentrate în mâinile câtorva oameni sunt : Filipine. Franţa şi Columbia (Hofstede. 2003). că se aşteaptă de la elevii şi studenţii asiatici să fie modeşti şi reţinuţi. într-un mod similar. contextele sociale sunt diferenţiate : afilierea este puternică în interiorul grupului iar în afara grupului este lipsită de importanţă (McDaniel. În ordine descrescătoare. cărora nu li se pun întrebări. apud Andersen. Datorită influenţei culturilor vestice individualiste. subordonaţii vietnamezii îi consideră pe angajatori ca mentori. pentru ca în prezent să se facă simţită o reorientare spre colectivism. sunt caracterizate de o accentuată distanţă a puterii. Studiile lui Gudykunst şi Kim (1992. Aceasta a fost măsurată de către Hofstede. Elveţia şi Marea 76 . 2003). culturile cu cel mai înalt scor al IDP. utilizând Indexul Distanţei Puterii (IDP) (Andersen. Danemarca. India. Hong Kong. Diferenţele esenţiale în privinţa valorilor individualiste sau colectiviste dau naştere la neînţelegeri şi dificultăţi în comunicările interculturale.propensiunea pentru afilierea de grup. 1982. legăturile familiale foarte puternice. din punct de vedere nonverbal.

Nesiguranţa este o predispoziţie culturală către risc şi ambiguitate iar la nivel individual această calitate este numită „toleranţă faţă de ambiguitate” (Martin. apud Andersen. cu un înalt scor al distanţei puterii şi cu sistemul său rigid de caste. precum americanii. Acestea încurajează comportamentele nonverbale ce indică diferenţele de status : se aşteaptă să se exprime doar emoţii pozitive la adresa celor cu status înalt şi numai emoţii negative la adresa celor cu status social jos (Matsumoto. interacţiunile dintre indivizii aparţinând diferitelor clase sociale sunt sever limitate. Oamenii care prezintă toleranţă la ambiguitate tind să fie mai toleranţi. 2003).Britanie. care reprezintă 20% din populaţia ţării. Westie. exageraţi şi copilăroşi (Condon. Această variabilă a fost cercetată de Hofstede (1980. 1983. apud Andersen. 2003). subordonaţii din culturile asiatice zâmbesc mai mult. apud Andersen. altele stabilitatea şi siguranţa. 6. 2003). care a constatat că. orice contact al membrilor unor caste inferioare cu cei din casta cea mai înaltă. cei „de neatins”. apud Andersen). 1959. 1991. este strict interzis şi considerat „impur” (Andersen. De altfel. cel mai adesea. pentru a părea polticoşi (Andersen. Yousef. Distanţa puterii afectează comportamentul nonverbal : în cultura indiană. 2003). SUA se situează puţin mai jos faţă de media distanţei puterii. să accepte răspunsuri ambigue în diferite situaţii şi împrejurări. culturile diferă şi în privinţa modului cum este obţinut statusul social : în India statusul este predeterminat de clasa socială sau casta căruia îi aparţine individul. Sistemele sociale cu discrepanţe puternice în privinţa distanţei puterii prezintă comportamente kinezice aparte. Semnalele paravocalice sunt şi ele diferenţiate în funcţie de distanţa puterii : indivizii din culturi cu un scor jos al IDP. apud Andersen. 1999. Oamenii care manifestă intoleranţă la ambiguitate resping nesiguranţa şi caută răspunsuri clare la diferitele probleme. în SUA acesta este determinat de avere (Andersen. ceea ce indică mai mici diferenţe de stutus social decât în multe alte ţări.4. în interacţiunile cu superiorii. 2003). sunt percepuţi în culturile cu scor înalt ca fiind gălăgioşi. ţările a căror cultură este originară din regiunea 77 . Bowman. 2003). Nesiguranţa Unele culturi valorizează schimbarea şi ambiguitatea.

Marea Britanie. La polul opus se află ţările cu cea mai mare toleranţă la nesiguranţă iar lista e dominată de culturile nord-europene si sudasiatice. studiile de acest fel s-au extins de la cercetarea comunicării interpersonale la cea interculturală. Belgia. Hong Kong. Suedia. de exemplu cea japoneză sau franceză . care încearcă să explice atitudinile şi comportamentele legate de cei care sunt străini faţă de o anumită cultură. apud Andersen. Danemarca. Chile. 78 . Faptul că aceste ţări au o lungă tradiţie democratică pare să fie cauza şi totodată efectul acestei stări de fapt. comportamentele nonverbale sunt mai strict codificate. prezintă cel mai înalt nivel al respingerii nesiguranţei. Posibila explicaţie este că religiile estice şi cele protestante sunt mai puţin „absolute”. Peru. Când americanii comunică cu indivizi din asemenea culturi. hindusă sau budistă tind să accepte în mai mare măsură nesiguranţa. Argentina şi Turcia. Există puţine studii despre relaţia dintre această variabilă şi comunicarea nonverbală. cu atât este mai mare toleranţa faţă de cei din alt grup sau cultură. Spania. Teoria sugerează că. Portugalia. intracţiunea cu indivizi din afara grupului propriu induce o stare de anxietate iar aceasta e crescută în culturile care resping nesiguranţa. 2003) estre cel care a subliniat că oamenii din ţările cu tendinţă accentuată de a respinge nesiguranţa îşi dezvăluie în mai mare măsură emoţiile decât cei din ţările care acceptă nesiguranţa. Japonia.mediteraneeană şi cele din America de Sud. Franţa. SUA. 2003) a enunţat o „teorie a managementului nesiguranţei”. mai puternic reglementate şi ritualizate. după cum sugerează Andersen (2003). unele dintre ele fost colonii britanice : Singapore. cu cât grupurile manifestă o mai ridicată acceptare a nesiguranţei. Tot Hofstede (1980. Canada şi Noua Zeelandă. In ultima perioada. Hofstede a luat în calcul şi factorul religios şi a constatat că ţările în care predomină religia catolică resping în mai mare măsură nesiguranţa iar cele în care predomină credinţa protestantă. Filipine. Irlanda. în general. cei dintâi par nonconformişti şi neconvenţionali iar ceilalţi sunt percepuţi de americani ca fiind prea rigizi. Gudykunst (apud Andersen. În cele din prima categorie. Hofstede evidenţiase că. pe când cea catolică este mai „absolută” şi „sigură”. Printre primele 10 se numără : Grecia.

în timp. precum şi toate aspectele privitoare la relaţiile dintre bărbaţi şi femei. regulile de gen sunt mai rigide iar trăsături precum puterea. Genul (Gender) Orice cultură recunoaşte diviziunea sexuală a speciilor în masculin şi feminin dar diferenţele între culturi apar în privinţa atributelor. 2003) a măsurat gradul în care indivizilor de ambele sexe le sunt atribuite activităţi şi roluri asociate masculinităţii şi feminităţii. în principal. Multe dintre studiile din ştiinţele sociale s-au focalizat asupra problematicii genului. emoţionalitatea. Merril. În culturile feminine sunt valorizate atribute precum afecţiunea. statusul ocupaţional. Italia. Rezultatele obţinute de Hofstede arată că ţările cu cel mai mic procent al orientării masculine sunt : Suedia.a. neglijând însă genul ca o dimensiune culturală. 2003). În culturile masculine. diferenţiate în funcţie de gen. La o serie dintre acestea ne-am referit în capitolul despre limbajul nonverbal în comunicarea interculturală.5. Irlanda. Merril. Mexic. compasiunea. remarcă Andersen (2003). 2003). la diferenţe între regulile referitoare la gen . Caracteristicile de gen ale culturilor se referă. Finlanda. sunt rezultatul socializării în mai mare măsură decât înnăscute şi devin o parte a experienţelor individuale privitoare la „genul sinelui”. (Borisoff. Olanda. sunt valorizate. competitivitatea. Este vorba despre orientarea de gen a unei culturi. aspectele nonverbale ale puterii. apud Borisoff. Marea Britanie.6. abilitatea de a interacţiona cu străinii sau cu indivizii de sex opus. procentul femeilor care activează în domeniul tehnic şi al celor care au studii superioare este scăzut. dau aparenţa unui fel de a fi natural”. Germania şi Filipine. Conform acestuia. Elveţia. 2003) „ceea ce cunoaştem ca gen este o suită de acte sau performări sociale pe care oamenii le produc în mod repetat şi care. Austria. ca şi caracteristici individuale. Danemarca. Conform lui Judy Butler (1990. primele 10 ţări cu cel mai ridicat procent al orientării spre masculinitate sunt : Japonia. la fel şi culturile pot fi feminine sau masculine. În consecinţă. regulilor şi modelelor de comportament pe care culturile le atribuie conceptelor de „masculinitate” şi „feminitate”. Aceste comportamente nonverbale. Merril. Erving Goffman a denumit asemenea comportamente ca forme ale „prezentării de gen” (apud Borisoff. Venezuela. 79 . apud Andersen. care influenţează numeroase aspecte ale comportamentelor nonverbale : reguli privitoare la expresiile nonverbale permise fiecărui sex. Tot astfel cum fiinţele umane sunt percepute ca masculine şi feminine. Hofstede (1980. Norvegia. ambiţia ş.

Portugalia. regulile de gen sunt mai puţin rigide şi stereotipe iar indivizii de ambele sexe pot exprima atitudini şi comportamente considerate în alte culturi ca fiind specific masculine sau feminine. mai mult interesaţi de propria lor înfăţişare. amândouă sexele erau „masculine”. că neexteriorizarea emoţiilor de către bărbaţi este dăunătoare pentru sănătatea acestora şi are ca efect niveluri ridicate ale stresului. În culturi precum cea japoneză.Chile. apud Andersen. din punct de vedere cultural. iar bărbaţii erau „feminizaţi”. Ca şi alte aspecte importante ale culturii. În mod neaşteptat. în care a constatat că rolurile de gen erau diferite : în prima cultură atât bărbaţii cât şi femeile se ocupau de creşterea copiilor. 1986. în cea de a treia. cât şi feminine. 1981) a studiat în Noua Guinee culturile a trei triburi . 2003). precizează Samovar şi Porter (2004). având un rol economic major. Olson. dezvoltare intelectuală. culturile iberice . Comparativ cu America Centrală. prin studiile sale. cu comportamente considerate specifice genului feminin. SUA tinde spre masculinitate.Buck (1984. 2003). R. cu înclinaţii spre agresivitate şi violenţă şi puţin interes pentru îngrijirea copiilor. Antropologul Margaret Mead (apud Gregg.spaniolă şi portugheză . Nu este surprinzător. Comportamentele nonverbale exprimă atât trăsături masculine. pentru ambele sexe (Andersen. în ciuda clişeelor despre bărbaţii latini „macho”. Modelele de comportament „androgin” au ca rezultat o mai mare siguranţă de sine. chineză. constată Andersen (2003). Studiile lui Hofstede (1980. 2003) a demonstrat. Cunoaşterea modelelo de interacţiune cukturală privitoare la rolurile de gen oferă adeseori indicii despre cum trebuie dirijată comunicarea. în America de Sud există un procent mai mare de femei care sunt angajate şi de femei care urmează studii superioare (Seager. percepţiile asupra rolurilor de gen pot fi detectate în structura primară a unei culturi. coreenă percepţia asupra rolurilor de gen pare să fie influenţată de religia confucianistă : „Confucianismul i-a 80 . apud Andersen. competenţă socială. Hofstede este de părere că. că în fruntea acestei liste se află ţări scandinave. precum dominanţa şi furia. apud Andersen. Thailanda şi Peru. în cea de a doua. 2003) sugerează că „machismul” este mai mult prezent în regiunea Caraibilor decât în America de Sud. care au o lungă istorie a egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii.ca şi cele sud-americane din Chile şi Peru sunt mai degraba orientate feminin decât masculin. vietnameză. precum căldura şi emotivitatea. femeile erau orientate spre masculinitate. În culturile „androgine” .

Preferinţa pentru un fiu. în toată lumea. datorită tradiţiilor şi religiei catolice dominante – femeia-mamă este o valoare sacră. este la fel de veche ca şi societatea indiană. Trebuie remarcat însă faptul că. În India bărbaţii sunt consideraţi superiori femeilor. 6. bărbaţii sunt preferaţi datorită influenţei religei :”Coranul se adresează doar bărbaţilor iar mesajul principal este că soţiile trebuie să se supună soţilor. 2004). apud Samovar. care sunt menite să asigure existenţa perpetuă a sufletului în ciclul vieţilor de după moarte (Gannon.în aceste culturi băieţii studiază. atunci când se naşte un copil. Porter.6. Globalizarea economică este una dintre cauzele care au contribuit la reevaluarea rolurilor feminine în afara familiei. ca şi în Spania. iar femeile de cele sociale şi culturale. Conceptele de „realitate” şi „inteligenţă” Autoarea americană Joan Young Gregg (1981) face referire la o serie de alte aspecte şi manifestări care sunt condiţionate cultural. 2004).Coranul conţine multe mesaje cu privire la ceea ce e interzis femeilor” (Anderson. la fel ca alte aspecte ale cuturii. în timp ce fetele sunt instruite în ce priveşte comportamentul şi sarcinile feminine. În cultura mexicană. tatăl este figura autoritară. Si în culturile arabe. Chiar în familiile asiatice actuale. tatăl e plasat în rolul dominant iar mama în cel domestic. bărbaţii sunt responsabili de sarcinile funcţionale. 2004)”. Porter. În Mexic. Porter. În mod tradiţional. broderia. însuşi conceptul de „realitate” dobândeşte semnificaţii diferite într-un tip sau altul de cultură. Gregg defneşte „experienţa interioară” drept „ceea ce dă înţeles şi explică 81 .făcut pe bărbaţi să fie consideraţi singurii membri importanţi ai societăţii iar pe femei dependente din punct de vedere social (Samovar. care trebuie protejată şi care totodată îi protejează pe ceilalţi (Samovar. gătitul. Porter. rolurile de gen se schimbă azi. ia toate deciziile majore şi fixează standardele de disciplină. cum sunt îndatoririle domestice. În interiorul familiei. După părerea sa. 2004). are ultimul cuvânt. pentru că un fiu garantează continuitatea generaţiilor şi va performa ultimele ritualuri de după moartea părinţilor. apud Samovar. la rândul lo. chiar dacă acesta este un proces de durată. rolurile de gen feminine sunt bine definite.

anumite aparenţe care sunt confirmate de cercetarea a ceea ce este vizibil. utilizate în SUA şi alte culturi occidentale şi care. care afirmă că schemele conceptuale ale diferitelor culturi evidenţiază diferite căi de percepţie ale aceleiaşi realităţi fizice. în SUA. subiectivă a individului este suficientă pentru a „valida” realitatea. inclusiv cea a amerindienilor. deoarece sistemele de valori.Gregg (1981) se referă la testele de inteligenţă standard. J.Y. uneori asemenea teste au indicat un nivel de inteligenţă mai scăzut în cazul afro-americanilor decât în cel al americanilor de origine europeană. Acestea pot. validarea realităţii constă în dovezi materiale. utilizând un material abstract – numere. sunt condiţionate cultural. eventual să prevadă succesul academic în sistemul de învăţământ de tip occidental. în culturile vetice. Inteligenţa nativă nu poate fi măsurată astfel. „experienţa interioară”. În culturile vestice. ceea ce cred oamenii că este „adevărat” sunt noţiuni modelate şi însuşite prin cultură. semnificaţii ale cuvintelor etc. pot conţine o faţetă a aceluiaşi „adevăr”. 82 . un sistem de înţelesuri care transformă realitatea fizică în realitate trăită sau experimentată. după părerea autoarei. comportamente etc. omul este în armonie cu natura. relaţii spaţiale. Cum s-a mai arătat. Căile prin care fiinţele umane percep atât mediul fizic cât şi cel social. forme. Asemenea teste pot măsura doar abilitatea de a percepe relaţiile dintre lucruri. În alte tipuri de culturi. cultura este înţeleasă ca o „codificare a realităţii”.unele aspecte ale mediului sau ambientului fizic şi social care nu pot fi deplin înţelese prin gândirea normală şi experienţă”. ceea ce determină ca relaţiile pe care oamenii le au cu mediul lor înconjurător să fie diferite. Toate percepţiile despre realitate. Din această perspectivă. Gregg (1981) o citează pe Dorothy Lee. care demonstrează că şi felul de a face dovada percepţiilor despre realitate este diferit în diverse culturi. intervine chestiunea a ceea ce Gregg numeşte „validarea realităţii”. nici dominat de ea dar nici dominând-o. totodată. convingeri. Din acest motiv. de diferenţele culturale de gândire şi însuşire a cunoştinţelor. în centrul acesteia iar în majoritatea culturilor tradiţionale. antropolog. fundamental diferite în culturile vestice faţă de cele estice. În legătură cu conceptul de inteligenţă. modelate cultural. Este vorba. Legat de percepţia diferită a realităţii. şi reprezintă doar o cale de înţelegere a realităţii. măsoară doar „codificarea realităţii” şi nu ţin cont de diferenţele culturale în privinţa capacităţilor intelectuale ale indivizilor. subliniate şi de alţi cercetători. Lee. norme. la care se referă D. individul este văzut ca fiind stăpânul naturii.

de aceea e interzis consumul cărnii de vită. 1996). Exacerbarea „purităţii” a determinat „oroarea de contactul fizic”. „În fapt puritatea este înlocuită de moralitate: ceea ce contează este aprecierea celorlalţi. de asemenea. ar explica aversiunea chinezilor faţă de consumul de lapte. Unii antropologi au încercat să găsească posibile explicaţii ale acestora. cultul performanţelor sportive excepţionale. dincolo de implicaţiile lor religioase. 1981) a încercat să explice tabuul hindus privitor la consumul cărnii de vită ca o adaptare ecologică : încă din cele mai vechi timpuri. anumite alimente sunt ignorate. nu pe o etică personală pe care nimeni nu o poate judeca. boii sunt folosiţi la muncile agricole iar fără ajutorul acestora oamenii nu ar putea să supravieţuiască. lipsa unei enzime care ajută la digerarea lactozei . De asemenea. Intitulat Puritanii şi copiii puritanilor (1996) acesta pune în discuţie felul în care cultura americană echivalează conceptul de „puritate” cu cel de „moralitate” şi cum este manipulată noţiunea de puritate în societatea americană contemporană. altele sunt tabu. chestiuni modelate cultural. pentru a-i ţine la distanţă pe necunoscuţi. morala americană este o morală puritană. „Americanul clasei de 83 . Spre exemplu. Marvin Harris (apud Gregg. la unele populaţii mongoloide. 1981) au avansat ipoteza că o caracteristică fiziologică ar determina interzicerea sau respingerea unor anumite alimente. ca urmare există un întreg ritual al limbajului corpului. în India. evidenţiate de habitudinile alimentare. Autoarea consideră că supralicitarea conceptului de „puritate” la americani are consecinţe asupra limbajului corpului şi al utilizării spaţiului.7. americanii sunt cei care au inventat şi exportat cele mai nesănătoase alimente şi băuturi iar ca rezultat un mare procent de americani sunt obezi. apar o serie de paradoxuri în legătură cu obsesia americană pentru puritate. Deşi sunt obsedaţi de condiţia fizică. când şi cum mănâncă sunt. aşadar aparenţele. Or. Un fragment dintr-un studiu al autoarei franceze Francoise Burgess face referiri interesante la habitudinile alimentare ale americanilor. Tabuurile privitoare la hrană sunt o componentă a culturii. bazată pe principii de excludere (este un mod de a stabili cine eşti) şi pe convingerea că sexualitatea este primejdioasă pentru că este impură” (Burgess. adică criteriile sociale care se întemeiază pe comportamente. Habitudinile privitoare la hrană Ceea ce oamenii mănâncă. obsesia pentru puritatea trupului a dus la mania „formei fizice perfecte”.6. În acelaşi timp. Alţi autori (apud Gregg. În diferitele culturi.

are adesea credinţe religioase profunde care se mărginesc însă la a sili omul să se abţină de la ceea ce este ilicit sau impur (fără a reuşi întotdeauna). pentru destindere şi plăcere. mai uşor de urmat. Ea se sprijină atât pe factori obiectivi. dar care nu-i dau o adevărată viaţă spirituală” (Burgess. Identitatea culturală presupune conştiinţa apartenenţei la o colectivitate culturală şi în acelaşi timp conştientizarea diferenţei faţă de alte colectivităţi. dreptul la tot şi la orice. pentru a-şi pierde controlul”) precum şi relaţia dintre consumul de băutură şi percepţia asupra timpului („se bea mai ales în week-end. ajunge la un paradox: se îndoapă cu mâncare dar speră să rămână zvelt. timp pierdut”). 1996). Factorii subiectivi există în conştiinţa membrilor unei colectivităţi. americanul mijlociu bea pentru a se îmbăta. Identitatea culturală este fundamentală în tranzacţiile interculturale. dar nu din asceză religioasă sau din dorinţa de a a se supune dorinţei divine. religia ş. pentru că totul i se cuvine şi noţiunea de limită nu există. Împlicaţiile obsesiei americane pentru puritate sunt mai complexe şi mai dramatice decât par. mai mult sau mai puţin. deoarece nu poate exista comunicare efectivă fără identitate şi fără 84 . Între factorii obiectivi se numără: originile etnice. În consecinţă. cea a purităţii-curăţenie şi cealaltă. limba.a. Etnocentrism versus alteritate Atitudinile de etnocentrism şi alteritate culturală sunt strâns legate de conceptul de identitate culturală.” În ce priveşte consumul de băuturi alcoolice. sub forma unor reprezentări sociale. cât şi subiectivi. moştenirea istorică. America respectă cu religiozitate ritualurile de puritate sau curăţenie corporală.mijloc este sfâşiat între două ideologii contradictorii. autoarea sesizează diferenţe de consum ce ţin de clasa socială („dacă în mediile sofisticate se bea. deci un timp impur.8. care este perceput ca un timp de suspendare al tabu-urilor şi al inhibiţiilor. potrivit căreia locuitorul acestei ţări are... mai arogantă şi cu rădăcini adânci în sufletul american. prin definiţie. resimţite ca „străine”. 6. după cum e convinsă autoarea : „Un lucru e cert. Ea mortifică destul de frecvent carnea. care permit comunităţii să se definească şi să se facă recunoscută între altele.

în mod firesc până la un anumit punct. Etnocentrismul caracterizează deopotrivă culturile tradiţionale. a depăşi atitudinea etnocentrică şi a recunoaşte alteritatea. ci chiar de dorit să compari. ceea ce Tzvetan Todorov numea „acest banal adevăr că. 1983). să evaluezi şi să judeci multe practici culturale nu pe baza unui etnocentrism naiv sau cu prezumpţia posedării unor standarde absolute. ci dintr-o perspectivă multiculturală” (Haloran. comportamente. un prim pas spre depăşirea etnocentrismului absolut. ignorându-te pe tine însuţi nu îi poţi cunoaşte pe alţii iar a cunoaşte pe celălalt şi pe sine e unul şi acelaşi lucru” (apud Samovar. din multiple perspective. 2003) ca „ acel fel de a vedea lucrurile prin care propriul grup este în centrul tuturor lururilor iar celelalte grupuri sunt raportate la acesta”. Atitudinile de etnocentrism şi alteritate sunt opuse şi interdependente. dorinţa de a cunoaşte şi a înţelege pe ceialaţi: „Este nu numai posibil. Ea constituie în acelaşi timp o barieră în comunicare. ca şi cele moderne. diferit de ceea ce suntem noi : valori. 1991).alter – altul) sunt întotdeaua de natură proiectivă şi nu pot avea ca fundament şi punct de referinţă decât propria noastră cultură. apud Samovar. mod de a gândi. este o trăsătură culturală universal răspândită. Montaigne afirma : „Fiecare numeşte barbarie ceea ce nu obişnuieşte el”. A recunoaşte însă pe „altul/celălalt” ca fiind totodată asemănător şi diferit faţă de „mine” presupune a relativiza propriul sistem de valori. A înţelege faptul că nu există criterii unice de a judeca şi a evalua alte culturi înseamnă conştientizarea „relativităţii culturale”. Este reacţia normală faţă de alteritate. „natural”. pentru că poate implica un registru de comunicare prestabilit şi ritualizat. Etnocentrismul e determinat de faptul că părerile. atitudinea inerentă oricărei afilieri la un grup sau comunitate socio-culturală. Referindu-se la etnocentrismul 85 . Etnocentrismul presupune implicit că tot ceea ce aparţine culturii proprii este firesc. Nu e posibil să-i cunoşti pe „alţii” decât cunoscându-te pe tine. Porter. faţă de ceea ce este sau pare. de a comunica. este o caracteristică a oricărei culturi. cum o numeşte Jack Haloran . necesară existenţei şi perpetuării ei şi totodată o atitudine dobândită prin procesul de învăţare culturală. definit de Sumner (1940. de a trăi. cei de „aici” de cei de „dincolo”. o atitudine etnocentrică. Este acel mecanism psihologic care distinge şi separă ceea ce este „al meu” de ceea ce este „al tău”. Mijloacele prin care oamenii pot realiza aceasta sunt toleranţa şi respectul. judecăţile noastre despre altul/alţii (lat. Etnocentrismul. Porter. Conştiinţa identităţii culturale determină. norme. apropiaţii de străini.identificare.

religios. typos – caracter) sunt generalizări învăţate. Lipsa de informaţie sau informaţia fragmentară fac posibil ca oricine să creeze stereotipuri.9. naţional. Porter. ci şi idealizarea alterităţii şi implicit subevaluarea propriei identităţi culturale. conştientizarea diferenţelor dintre culturi. prin faptul că angajează o atitudine negativă. în fapt. stereos – fix. menţin o situaţie de fapt şi acţionează ca bariere psihologice. etnic. atunci când se consideră că valorile. Nu numai etnocentrismul exagerat este dăunător . în interacţiunile 86 . superioare. Numite şi „substitute ale observaţiei”. Sunt modalităţi de evaluare preluate mecanic şi care oferă un sistem de explicaţii împărtăşite în cadrul unui grup social . 1991). generalizându-le şi neţinând cont. persoane sau grupuri. Deşi suntem forţaţi să ne bazăm pe stereotipuri cu privire la situaţii. care dobândeşte dimensiuni mitice (apud Samovar. Prejudecăţile influenţează procesele de comunicare. ele apar spontan.americanilor. un fel de paradis pierdut şi îndepărtat. în principiu fiind necesare deoarece răspund unor necesităţi de facilitare a cunoaşterii. Stereotipurile (din gr. Aşa cum arată Sarbaugh (1979). normală”. construit din dorinţe şi vise. în legătură cu un grup şi care rămân fixate în minte şi sunt vehiculate de indivizi. credinţa că atitudinea noastră este singura cale naturală. privilegiază pe „alţii” şi „altundeva”. Stereotipurile descriu anumite situaţii. care îmbracă uneori forma „exotismului”. în comunicarea interculturală. Prejudecăţi şi stereotipuri în comunicarea interculturală Etnocentrismul se manifestă deopotrivă în forme pasive şi active. Prejudecăţile apar în diferite grupuri culturale. autorul îl defineşte ca „sentimentul. din dorinţa de a schematiza şi raţionaliza. comportamentele altora sunt. se datorează adeseori unor stereotipuri. de obiectul căruia li se aplică. Idealizarea alterităţii. numită de Todorov un „elogiu în necunoaştere” . care se manifestă mai ales ca prejudecăţi si stereotipuri. atitudinile. faţă de un grup sau faţă de membrii unui grup. 6. Formele pasive sunt expresii simplificate şi elemente ale reprezentărilor sociale. Ele reprezintă tendinţa de a schematiza şi generaliza caracteristicile unei categorii sau grup. în ce priveşte modelele de comportament şi convingeri . de obicei negative. bazate pe ceea ce se învaţă în cursul diferitelor experienţe de viaţă. în principiu. atitudine bazată pe o generalizare eronată şi rigidă.

grupuri rasiale. 1993). sunt moduri de comunicare şi relaţionare socială prin care membrii unui grup îşi atribuie o imagine de superioritate faţă de alţi membri sau alte grupuri. 87 . În comunicarea socială şi interculturală. oamenii. care derivă din prejudecăţi. xenofobia. prejudecăţile şi stereotipurile reflectă relaţiile care se instaurează între grupurile socio-culturale. Este evidentă legătura dintre prejudecăţi şi stereotipuri. religioase) având rolul de a justifica prejudecăţile. religioase. Spre exemplu. care defineşte stereotipul ca o „convingere exagerată asociată unei categorii (grup de oameni. care iau adesea forma generalizărilor”. folosesc stereotipurile. de o parte şi de alta şi care se exprimă prin stereotipuri. Discriminările. precum rasismul. aşa cum o arată Gordon Allport (apud Kabagarama. etnice. o relaţie de conflict între două ţări antrenează de obicei reprezentări negative. mai ales cei din grupurile dominante. Formele active ale etnocentrismului. culturale. ţin de comportament iar stereotipurile şi prejudecăţile servesc la justificarea unor acţiuni şi raporturi existente între diferite grupuri rasiale.interculturale este indicat să se ia în considerare caracteristicile individuale ale celor cu care comunicăm. etnice. Pentru a-şi justifica prejudecăţile şi atitudinile discriminatorii.

Ce semnificaţie au din punct de vedere cultural conceptele de „inteligenţă” şi „realitate” ? 14. Care sunt principalele caracteristici ale culturilor masculine ? Daţi exemple. Ce este variabila culturală „nesiguranţă” ? 8. Definiţi noţiunile de „individualism” şi „colectivism” în raport cu cultura. 6 1. Care sunt principalele caracteriatici ale culturilor feminine ? Daţi exemple. 5. 12. Cine este precursorul studiilor referitoare la „distanţa puterii” şi care este clasamentul pe care l-a stabilit în funcţie de acest factor ? 7. 4. 13. Care este relaţia dintre acestea ? 88 . Care este principala diferenţă dintre culturile înalt contextualizate şi cele jos contextualizate ? 2. Ce se înţelege prin „distanţa puterii” ? 6. 3. Definiţi conceptele de etnocentrism şi alteritate. Ce a încercat să explice şi care este concluzia generală a teoriei „managementului nesiguranţei” a lui Gudykunst ? 10. 15. Ce desemnează conceptul de gen din perspectivă culturală ? 11. Daţi exemple de culturi predominant individualiste şi culturi predominant colectiviste. Daţi exemple. Ce culturi sunt considerate mai tolerante la nesiguranţă şi care sunt cele care o resping ? 9. Definiţi prejudecăţile şi stereotipurile.Test de autoevaluare nr.

Merril. 1982 Halloran. 2005 Delhees. nr. Paris. Doubleday. Satoshi. Karl. Editions du Seuil. 1981 Hall. Cultural Anthropology. Puritanii şi copiii puritanilor. Comunicarea nonverbală. Edward. 2003 Burgess. în Intercultural Communication. Peter. New York. Thomson Wasdworth. Foresman . Van Nostrand Company. Ivan Loredana. Samovar. A Reader. Communication and Culture. 1994 Fong. Communication and Culture. Adina. 1989 Ishii. 17. D. A Reader. Cooke. Scott . New York. Comunicare. Bucureşti. 1976 Hall. Chelcea. (coordonatori L. Rinehart and Winston. în Intercultural Communication. Lisa. Gender and Nonverbal Communication. Porter). temps vecu. Applied Human Relations. Aaron. An Organisational Approach. în Intercultural Communication. 1996 Cargile. New York. New York. Thomson Wadsworth. Contemporary Cultural Anthropology. Opladen. Joan. Gesturile şi postura. 1983 Haviland. Donald. 2003 Borisoff. Castelan. William. 2003 Soziale Kommunikation. Edward. Peggy. Septimiu. Westdeutscher Verlag. A Reader. în Intercultural Communication. Temps culturel. 89 . în Intercultural Communication. 2003 Gregg.ro. Discriminating Attitudes Toward Speech. A Reader. La danse de la vie. Klopf. Michael. A Reader. 2003 Chelcea. Prentice Hall . The Nexus of Language. Deborah. New York. Mary. 1987 Howard. In Different Dimensions : Nonverbal Communication and Culture. Thomson Wadsworth. Francoise. Our Locus in the Universe : Worldview and Intercultural Communication. Jack. în Lettres Internationales.Referinţe bibliografice : Andersen. Thomson Wadsworth. Young. Thomson Wadsworth. Beyond Culture. R.

Larry. E.. Shirley. New Jersey. 1999 Samovar. 1991 Intercultural Communication. Samovar. Mortensen.Frumuşani. în Intercultural Communication. Commnunication Between Cultures. Thomson Wadsworth. Foundations of Communication Theory. în Intercultural Communication. A Reader. Richard. David. New York. 1972 Sereno. 2003 Veur. Thomson Wadsworth. 2004 Sarbaugh. Managing Intercultural Conflicts Effectively. Daniela. Institutul European. A Reader .(coordonatori). 2003 Rovenţa. Scott. Richard (coordonatori). Speech Communication and Human Interaction.. Richard. 1979 Scheidel. Semiotică. 1993 McDaniel. Breaking the Ice. Africa : Communication and Cultural Patterns. Japanese Nonverbal Communication : A Reflection of Cultural Themes. Intercultural Understanding Communication. 2003 Kabagarama. A Guide to Understanding People from Other Cultures. New York. Allyn and Bacon. Porter. Thomson Wadsworth. Thomas. Porter. Foresman. Thomson Wadsorth. A Reader. societate. în Intercultural Communication. Iaşi. Thomson Wadsworth. 1970 Ting-Toomey. Wadsworth Publications . Daisy. 2003 90 . Harper & Row Publishers. Larry. Larry. Edwin. A Reader. Kenneth. în Intercultural Communication. Porter.Johnson. Hayden Book. A Reader. Cultural Dimensions of Discourse. cultură. van der.Thompson Wardworth. A Reader. 2003 Samovar. Fern. Boston. în Intercultural Communication. Intercultural Communication. L. Stella.

al treilea nivel. „inconştient şi implicit” constituie cultura primară. printr-un proces continuu de comunicare. 2. cultura e etnocentrică. 4.Răspunsuri la testele de autoevaluare Testul de autoevaluare nr. Principalele caracteristici ale oricărei culturi sunt : cultura e învăţată. respectiv prin interacţiunile cu ceilalţi. cultura se bazează pe simboluri. prin înfiinţarea Institutului pentru Serviciile Străine. respectiv 91 . este dinamică. stratul cel mai profund şi peren al acesteia . reprezentările sociale şi modelele ce ghidează comportamentele. un al doilea nivel. cu scopul de a pregăti ofiţeri pentru acţiuni cu membri din culturi străine de cea americană. 3. Hall. prin imitare şi alte mijloace verbale şi nonverbale. cu tehnica şi creaţia artistică . de asemenea cultura înglobează comportamentele. în care importante sunt limbajul verbal şi simbolurile. Disciplina comunicare interculturală a fost iniţiată în SUA. de a acţiona şi gândi în raport cu naţiunea. în situaţii de comunicare interpersonală. În viziunea lui Edward T. cultura este constituită din trei niveluri : cel conştient. „ascuns”. sistemele de valori. cultura e transmisă din generaţie în geraţie. prin procesul de inculturare. Conceptul de cultură este definit din perspectivă antropologică de autorii americani Larry Samovar şi Richard Porter astfel : modurile de viaţă ale unui grup social. 5. care sunt o parte importantă a comunicării sociale. după cel de al doilea Război Mondial. ideologiile. Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală este investigarea acelor elemente culturale care influenţează în cea mai mare măsură interacţiunile între membrii ce aparţin unor culturi diferite. modurile de a simţi. normele sociale. „tehnic”. care este inaccesibil celor străini de o anumită cultură. 1 1. cultura e supusă schimbării. cu omul. se transformă prin raporturile cu alte culturi şi datorită unor împrejurări istorice.

evaluează şi organizează stimulii din lumea exterioară. norme. Concepţia despre lume este importantă în studiul comunicării interculturale deoarece este un element definitoriu al culturii. Principalele instituţii ale organizării sociale sunt: familia. comportamentele. 2. prin însuşirea valorilor şi normelor sociale şi culturale. care pot fi diferite de la o cultură la alta. e într-o relaţie strânsă cu normele. care diferă în funcţie de specificul unei culturi. sistemul de educaţie. 2 1. Percepţiile sunt procesele prin care indivizii selectează. normele.constituie o grilă prin care oamenii aparţinând unei culturi îi percep. 4. comportamente. care de asemenea modelează valori. 5. Cultura este cea care oferă criteriile percepţiilor. valori. convingeri specifice unei anumite culturi. în cadrul căreia începe procesul de învăţare culturală. valorile. comportamente specifice. judecă şi evaluează pe ceilalţi prin prisma normelor şi valorilor proprii. 92 . concepţia despre lume. Testul de autoevaluare nr. 3. organizarea socială. comunitatea socială şi istoria ei. atitudinile. comportamentele indivizilor. în mare măsură responsabil de însuşirea şi perpetuarea sistemului de norme. Principalele elemente ale comunicării interculturale sunt perceptuale şi socio-culturale: valorile.

scapă în mare măsură controlului raţional. 93 .Testul de autoevaluare nr. ajută la comunicarea sensurilor conotative ale cuvintelor şi conceptelor. creează o ordine şi o selecţie în percepţii şi cunoştinţe. este mai eficient în comunicarea aspectului de relaţie al comunicărilor. 3. cu ajutorul limbajului verbal se pot comunica semnificaţii. deoarece limbajul verbal este o formă de conservare a culturii şi un mijloc de împărtăşire a acesteia iar învăţarea culturală presupune şi însuşirea limbii unei culturi. emoţionale ale mesajelor. durata comunicărilor nonverbale nu este atât de clar definită ca a celor verbale. 2. atât despre evenimente prezente cât şi trecute şi viitoare. la denumirea acestora. este utilizat mai ales în comunicarea aspectelor afective. oferă posibilitatea comunicării semnificaţiilor unor realităţi. 3 1. 4 1. limbajul verbal este economic. Caracteristicile limbajului nonverbal sunt : are reguli structurale precise. deoarece permite să se folosească cuvintele în locul entităţilor . organizată şi comunicată verbal după tipare specifice. Principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt : îi ajută pe oameni să se adapteze la mediu. contexte. definirea. concrete şi abstracte. redefinirea şi distingerea categoriilor şi conceptelor. Lingvistul american Benjamin Lee Whorf a enunţat conceptul de „relativitate lingvistică”. care evidenţiază relaţia de influenţă reciprocă dintre limbaj şi cultură : realitatea este percepută. existente în cultura lingvistică a unui grup socio-cultural. este flexibil şi permite relaţionarea Testul de autoevaluare nr. Între limbaj şi cultură există o relaţie de reciprocitate şi interdependenţă. slujeşte la crearea. situaţii.

2. Funcţiile limbajului nonverbal sunt : redundanţa, completarea, sublinierea, coordonarea, substituirea, contradicţia. 3. Kinezica este disciplina care studiază comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mişcări ale corpului. 4. Conform lui Ekman şi Friesen gesturile sunt de mai multe tipuri: . embleme, ilustratori, gesturi care exprimă afectele, regulatori, gesturile de atingere a corpului sau manipulare a obiectelor. 5. Cele mai vechi cercetări despre expresiile faciale îi aparţin lui Charles Darwin, care într-o lucrare din 1862 a postulat universalitatea expresiilor mimice la oameni. 6. Studiile mai recente despre expresiile faciale au ajuns la concluzia că acestea sunt deopotrivă înnăscute şi învăţate cultural. 7. Obiectul de studiu al oculezicii este comunicarea cu ajutorul privirii şi comportamentele vizuale. 8. Contactul vizual este un canal de comunicare important, care exprimă relaţiile interumane, intenţiile, stările, sentimentele, atitudinile comunicatorilor. 9. Obiectul de studiu al hapticii este comunicarea tactilă sau contactul cutanat, care transmite mesaje referitoare la intimitate, relaţii de putere, status social. 10. Culturile de contact sunt cele în care indivizii comunică în mare măsură prin contactul tactil : culturile din ţările arabe, din regiunea mediteraneeană, Europa de sud-est, Rusia, America de Sud. Culturile de noncontact sunt cele în care oamenii evită contactul tactil : culturile din Europa de nord, cultura americanilor de origine britanică şi anglo-saxonă, culturile asiatice. 11. Mijloacele de exprimare paralingvistică sau vocalică cuprind registrul vocal, tempo-ul vorbirii, ritmul, rezonanţa, diferitele forme de exprimare a sunetelor, pauzele în vorbire. 12. În cultura japoneză paralimbajul reflectă ierarhia, echilibrul social şi empatia. 13. Obiectul de studiu al olfacticii este comunicarea umană prin intermediul mirosurilor.

94

Testul de autoevaluare nr. 5
1. Proxemica este disciplina care investighează modul în care indivizii structurează în mod inconştient spaţiul, distanţele interpersonale, organizarea spaţiilor interioare şi exterioare, configurarea oraşelor. 2. Principalele concepte cu privire la spaţiu sunt distanţa socială, spaţiul personal, sfera privată şi teritorialitatea. 3. În cultura franceză utilizarea spaţiului accentuează caracterul centralist al acestei culturi; în cea americană utilizarea spaţiului evidenţiază relaţia dintre spaţiu şi statusul social, în cea indiană utilizarea spaţiului este legată de diferenţele dintre genuri, dintre activităţile profane şi sacre. 4. În cultura japoneză utilizarea spaţiului evidenţiază afinitatea intra-grup, ierarhia şi echilibrul social. 5. Principalii factori care influenţează comportamentul proxemic sunt statusul social şi genul. 6. Cronemica este studiul percepţiei şi utilizării timpului. Termenul a fost introdus în literatura de specialitate de Edward T. Hall. 7. În concepţia lui E.T. Hall, timpul este unul dintre sistemele fundamentale ale oricărei culturi iar fiecare cultură are propriile cadre temporale, în cadrul cărora funcţionează modele particulare. Timpul este o modalitate de comunicare. 8. Culturile monocrone sunt cele care tind să dea un caracter sacru organizării timpului, în care într-un anumit segment de timp indivizii desfăşoară o singură activitate. Culturi monocrone sunt cea nordamericană a albilor de origine europeană, culturile nord-europene. 9. Culturile policrone sunt cele în care percepţia şi utilizarea timpului sunt flexibile, în aceeaşi perioadă de timp se desfăşoară mai multe activităţi. Culturile arabe, mediteraneene, cele africane, unele culturi asiatice sunt policrone.

95

Testul de autoevaluare nr. 6
1. Principala diferenţă dintre culturile înalt contextualizate şi cele jos contextualizate constă în raportul dintre utilizarea comunicării verbale şi a celei nonverbale. În culturile înalt contextualizate, cea mai mare parte a informaţiei este comunicată prin elemente nonverbale iar în cele jos contextualizate mesajele sunt transmise preponderent cu ajutorul limbajului verbal. 2. Culturile asiatice, precum cea japoneză, chineză , cele ale indienilor băştinaşi din America de Nord, culturile din America de Sud, cele arabe, greacă, turcă sunt înalt contextualizate. Cele mai jos contextualizate culturi sunt cele din Elveţia, Germania, Scandinavia, cultura albilor nordamericani. 3. Individualismul este acea tendinţă a unei culturi de a evidenţia importanţa, drepturile, nevoile individului faţă de cele ale grupului. Colectivismul este tendinţa opusă, de a pune pe primul plan importanţa, drepturile şi nevoile grupului faţă de cele ale individului. 4. Conform lui G. Hofstede cele mai individualiste culturi sunt cele din SUA, Australia, Marea Britanie, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Italia, Belgia, Danemarca, Suedia iar cele mai colectiviste sunt culturile din Venezuela, Columbia, Pakistan Peru, Taiwan, Thailanda, Singapore, Chile, Hong Kong. De remarcat că o serie de culturi prezintă atât trăsături individualiste cât şi colectiviste. 5. Distanţa puterii exprimă gradul în care puterea, prestigiul şi bogăţia sunt distribuite într-o cultură. 6. G. Hofstede este precursorul studiilor despre distanţa puterii, pe care a măsurat-o folosind Indexul Distanţei Puterii. Conform rezultatelor obţinute de acesta, culturile cu cel mai înalt scor al distanţei puterii sunt : Filipine, Mexic, Venezuela, India, Singapore, Brazilia, Hong Kong, Franţa şi Columbia. Ţările cu cele mai scăzute scoruri ale distanţei puterii sunt Austria, Israel, Danemarca, Noua Zeelandă, Irlanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Elveţia şi Marea Britanie.

96

Suedia.7. Concluziile autorului sugerează. Danemarca. 11. Belgia. Conform autoarei americane Joan Young Gregg. Austria. Germania. Finlanda. Chile. Noua Zeelandă. Culturile cele mai tolerante la nesiguranţă sunt. regulile. Filipine. Thailanda şi Peru. În culturile feminine regulile de gen sunt mai flexibile şi sunt valorizate atribuite precum afecţiunea. aspectele nonverbale ale puterii pe care un grup le atribuie „masculinităţii” şi „feminităţii”. precum Singapore. Printre primele 10 culturi care manifestă intoleranţă la nesiguranţă se numără cele din Grecia. Franţa. Conform lui Hofstede. conform rezultatelor cercetărilor lui Hofstede. modelele de comportament. 9. Japonia. Turcia. „Teoria managementului nesiguranţei” a lui Gudykunst a încercat să explice atitudinile şi comportamentele indivizilor legate de cei c străini de cultura lor. Portugalia. compasiunea. Italia. Portugalia. 13. ţările cu cel mai ridicat procent al orientării spre masculinitate sunt Japonia. este cu atât mai mare toleranţa faţă de cei din alt grup sau altă cultură. Filipine. Canada. emoţionalitatea. Conceptul de „inteligenţă” este de asemenea înţeles diferit în diferitele culturi. conceptul de gen desemnează atributele. Elveţia. că atunci când un grup manifestă o mai accentuată acceptare a nesiguranţei. ambiţia. Chile. Olanda. un sistem codificat privitor la percepţia şi înţelegerea despre reprezentărilor fizice . Danemarca. Mexic. În culturile masculine regulile privitoare la gen sunt mai rigide şi sunt valorizate trăsături ca puterea. SUA. în funcţie de tipul de 97 . cele nord-europene şi sud-asiatice. pe direcţia trasată de Hofstede. respectiv cu trăsături preponderent feminine sunt Suedia. Irlanda Marea Britanie. statusul ocupaţional. conceptul de „realitate” este o experienţă de ordin interior. 8. Argentina. Kong. Hong. Irlanda Marea Britanie. 10. competiţia. Variabila culturală „nesiguranţa” indică faptul că unele culturi valorizează în mai mare măsură decât altele schimbarea şi ambiguitatea. Venezuela. Spania. care poate dobândi înţelesuri diferite în funcţie de specificul unei culturi . Din perspectivă culturală. Studiile lui Hofstede au evidenţiat că ţările cu cel mai mic procent al orientării masculine. Norvegia. 12. Peru.

religios. prin care se conştientizează şi se acceptă diferenţele culturale. în legătură cu un grup şi care rămân fixate în minte şi sunt vehiculate de indivizi. considerată a fi superioară. fără a se face judecăţi de valoare având ca termen de comparaţie propria cultură. tradiţionale sau moderne şi desemnează o grilă prin care sunt percepute şi evaluate culturile străine de cea proprie prin raportare la aceasta. etnic. de obicei negative. care oferă un sistem de explicaţii împărtăşite în cadrul unui grup social. Stereotipurile sunt în strânsă legătură cu prejudecăţile şi desemnează acele generalizări învăţate. 15. Etnocentrismul este o caracteristică a tuturor culturilor. de modalităţile specific culturale de însuşire a cunoaşterii.gândire şi raţionament. naţional. Prejudecăţile sunt modalităţi de evaluare preluate mecanic. 14. Alteritatea este atitudinea opusă etnocentrismului. 98 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful