SUPRACOPERTA Şl COPERTA c. OULUTA Si' ' ARISTOTEL DESPRE SUFLET TRADUCERE |l NOTE N. l. ŞTEFANESCU STUDIU INTRODUCTIV M..

BOBOC l M\i '218486T' ea EDITURA ŞTIINŢIFICĂ BUCUREŞTI, 1969 PARANTEZELE FOLOSITE ÎN LUCRARE: < > adaosuri ale traducătorului ( ) completări introduse de Aristotel [ ] lămuriri în textul transmis, făcute de comentatori, dar respinse pe unii critici. STUDIU INTRODUCTIV Aristotel (384—322 î.e.n.) a fost „cel mai mare gînditor al antichităţii"1, spiritul cel mai enciclopedic al lumii vechi. Influenţa sa asupra dezvoltării ştiinţei şi filosofici a fost enormă şi ea continuă să-şi manifeste prezenţa şi în cultura modernă, întemeietor al logicii şi metafizicii sistematice, precursor al fizicii, biologiei, psihologiei, economiei politice etc., Stagiritul a lăsat urme adinei în istoria filosofici si a ştiinţei, cărora le-a deschis perspective nebănuite. ,,Aristotel a fost cel care, în maniera cea mai înaltă a gîndirii metodice, a dat expresie desă-vîrşită problematicii filosofice a timpului său"2. El a fost „unul dintre cele mai bogate şi cuprinzătoare (profunde) genii ştiinţifice care au apărut vreodată; a fost un bărbat alături de care nici o epocă nu poate pune unul care să-1 egaleze"3. Scopul studiului de faţă nu este însă o analiză de ansamblu a operei aristotelice, ci numai punerea în lumină a conţinutului şi a semnificaţiei istorice a celebrului tratat „Despre suflet", mai ales sub aspectul istoriei teoriei cunoaşterii şi al istoriei filosofici. Căci amintitul tratat ocupă o poziţie deosebită în opera Stagiritului şi în istoria cugetării umane. „Dacă preţuim ştiinţa printre îndeletnicirile frumoase şi respectate, — scrie Aristotel — pe una mai mult decît alta, fie pentru exactitatea ei, fie pentru că este printre preocupările mai 1 K. M a r x, Capitalul, voi. I, în K. M a r x — F. E n g e l s, Opere, voi. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 417. 2 W. Jaeger, Aristoteles. Grundlegung einer Geschichte seiner Entwicklung, Weidmannsche Buchhandlung, Berlin, 1923, p. 428. 3 G. W. F. H e g e l, Prelegeri de istoria filosofiei, voi. I, Editura Academiei R.P.R., Buciireşti, 1963, p. 562. alese şi rnai admirate, atunci din ambele consideraţii, pe drept cuvînt, se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă"4. Aristotel exprimă aci totodată o profundă apreciere a muncii creatoare de ştiinţă şi a cercetării riguroase pe baza observării şi investigării, manifestînd şi cu acest prilej complexitatea puternicei sale personalităţi. „Despre suflet" (De Anima, cum este îndeobşte cunoscut) cuprinde trei cărţi, deosebit de dense sub aspectul conţinutului de idei şi probleme, ceea ce a şi determinat o preocupare intensă pentru comentarea şi explicitarea lor5. Lncrarea constituie fundamentul operei biologice. Este mai întîi „un tratat de metafizica, care studiază sufletul ca formă a corpului viu, dar şi o lucrare de biologie, bogată în remarci, adesea foarte juste, ieşite din observaţiile unui filozof care era totodată un savant"8. Aristotel opune un tip de cunoaştere biologic celui matematic al lui Platou7. El si-a elaborat concepţia într-o perspectivă biologică, configurativistă. „Configuraţiile vii sînt de fapt izvorul cel mai important al filosofici şi ştiinţei aristotelice''8. Prin aceasta el angajează un calitativism opus carititativisrnului pithagoreico-piatonic. în raport cu şcolile empiriste şi hedoniste, Aristotel vede clar că în depăşirea percepţiei îşi află ştiinţa prima ei posibilitate, spiritul fiind fundamentul originar al ştiinţei, care este cunoaşterea universalului. Teoria generală a vieţii, care face obiectul tratatului, este încoronarea întregii filosofii aristotelice a naturii „ După Aristotel, matematica studiază forma imobilă 4 Aristotel, Despre suflet, voi. de faţă, p. 25. 5 Vezi principalele comentarii în bibliografia la pre/.entwl volum, dintre care cel al lui Toma âe Aquino — In Aristotelis librum de Anima commentarium — trece drept cel mai cuprinzător şi rnai profund (vezi A. Mager, Thomas von Aquin, Die Seele, \Vien, 1937, p. 11). 6 Trăite de PsycJiologie Experimentale, I, Histoire et Methode, par J. Piaget, P. Fraise et M. Reuchlin, P.U.F., Paris, 1963, p. 2. 7 R. H 6 n i g s w a l d, Geschichte der Erkenntnistheoric, Junker und Diinnhaupt, Berlin, 1933, p. 24.

8 L,. B l a g a, Ştiinţă si creaţie, Dacia Traiană A.S., Sibiu, 1942, pp, 84-85. şi neseparată de sensibil; fizica studiază forma mobilă şi neseparaţă ; metafizica studiază forma care este totodată imobilă şi separată9. Doctrina despre suflet intră deci în ştiinţa generală a naturii, întrucît sufletul este angajat în sensibil. De aci, unii autori au considerat că „una dintre, fiinţele zoologice pe care el le cunoştea cel mai bine este omul"10. De Anima este considerată printre lucrările publicate ale lui Aristotel (a doua carte a cunoscut în unele părţi o dublă redactare). Cum a precizat F. Nuyens11, această lucrare reprezintă ultimul stadiu al evoluţiei vederilor lui Aristotel asupra raporturilor dintre suflet si corp, Una din concluziile lucrării devenită clasică a lui Nuyens priveşte raporturile dintre suflet şi intelect. ,, Autorul a arătat, printr-o analiză scrupuloasă a textelor, că atitudinea Filosofului faţă de această problemă capitală s-a transformat profund în decursul carierei sale. Plecat de la dualismul platonician, care opunea corpul, de o parte, sufletul şi intelectul de alta, Stagiritul a căutat puţin cîte puţin să reia între suflet şi corp relaţiile pe care observaţia păreau a i le impune, menti-nînd totodată pentru intelect privilegiul imaterialităţii, imutabilităţii şi al supravieţuirii. Dar pe măsură 'ce unirea corpului cu sufletul era concepută ca prea îngustă, legaturile sufletului cu intelectul se relaxau, în ultima perioadă a evoluţiei doctrinei sale, aceea în care au fost compuse De Anima şi De genemtione animalium, Stagiritul susţine că sufletul e forma corpului si nu poate •exista separat . . . subsistă numai esenţa intelectului, eternă si nemuritoare . . . Dualismului ' platonician al sufletului şi corpului i s-a substituit un nou dualism la fel de dificil de rezolvat : cel al sufletului si al intelectului"12. J- T r i c o t. introducere Ia De Genemtione et Corruptione J. Vriu, Paris, 1934, p. X. 10 M. Manquat, Aristott naturaliste- , J. Vrin, Paris, 1932, p. 83. _,U.Vezi F- Nuyens.. L'euolution de la psychologie d'Aristote, ISdition ele l1 Institut Superieur de Philosophie, Louvain, 1948. 12 E. Barbotin, Deux temoignages patristiques sur le dualisme ansiottlicien de l'âm-e et de l'intellect, in Autour d'Aristote, Publications Universitaires de Louvain, 1955, p. 375, Interpretarea lui Nuyens a găsit o largă acceptare din partea aristotelicienilor moderni (A. Mansion, G, Solieri, E. Barbotin). Rupîndu-se de o interpretare,, tradiţională în Occidentul creştin încă de la scolastică, după care Aristotel ar fi susţinut nemurirea personală a omului, Nuyens a reluat o tradiţie mult mai veche,, din primele secole ale erei noastre (Atticos, Tertulian,. Theodoret). Cartea I a tratatului De Anima discută următoarele probleme principale: importanta şi obiectul studiului despre suflet; dificultăţile metodei de cercetare ; doctrinele înaintaşilor (în special cele ale lui Bemocrit, Pytha-gora, Empedocle, Platou şi Anaxagoras). Critica doctrinelor înaintaşilor era implicată chiar în dialogul Eudetnos1*. Aristotel cerceta rădăcinile filosofice diferite ale opiniilor din epoca sa. „Era vorba de a verifica dacă trebuie studiat numai sufletul in abstracta, cum voiau platonicienii, sau mai bine dacă ar fi trebuit, din contră, să ne ocupăm- în mod exclusiv de unul sau de altul dintre suflete în particular, cum pretindeau materialiştii. . . Aristotel e de părere că trebuie să se ţină cont de ambele, anume şi de sufletul în. general şi de fiecare specie de suflet în parte"14. Cunoaşterea sufletului, consideră Aristotel, contribuie ,,la adîncirea adevărului în întregul său" şi la aprofundarea naturii; căci sufletul este „principiul vieţuitoarelor15. Cu alte cuvinte, se creează astfel premisele şi se lărgeşte orizontul cunoaşterii naturii vii şi a esenţei lucrurilor, care este menirea filosofici însăşi. Nu există însă o metoda unică pentru toate obiectele a căror fire vrem s-o cunoaştem. De aceea, va trebui să găsim pentru fiecare domeniu care este „calea cercetării",, dacă se potriveşte o metodă demonstrativ-deductiva 13 Vezi W. T h e i l e r, Aristoteles, die Seele Academie — Verlag Berlin, 1959, pp. 78; 96. 14 T h o m a s von A q u i n, Die Seele, Erklărungen zu den drei Bucherti des Aristoteles „tJber die Seele", ThomasVerlag Jakob Hegner, Wien, 1937, p. 28. 16 A r i s t o t e l, Despre suflet, p. 25, sau una inductivă. Căci fiecare domeniu îşi are „principii deosebite"16. Aristotel expune apoi condiţiile preliminarii ale metodei de cercetare a sufletului. Trebuie să precizăm, consideră el, dacă sufletul e ceva individual (o substanţă) sau o calitate şi dacă face parte dintre cele care ,,fiinţează virtual" sau este o entelehie. De asemenea : dacă sufletul este divizibil sau nedivizibil, dacă sufletele se deosebesc prin specie sau prin gen si dacă noţiunea de suflet este unitară. ,,Se pare că este de folos să-i cunoaştem esenţa, ca să ne dăm seama de cauzele accidentelor substanţelor . . . dar că şi invers, accidentele contribuie în mare parte ca să ştim care este esenţa"17. Se pare că „toate afectele sufletului" sînt unite cu un corp. De aceea, revine naturalistului menirea de a studia sufletul18.

Cu aceste consideraţii prealabile Aristotel începe o largă discuţie a doctrinelor predecesorilor săi în problema sufletului, conturînd cu acest prilej o veritabilă istorie a teoriei cunoaşterii şi a psihologiei. Se ocupă mai întîi de teoria atomistă a lui Iveucip şi Democrit, pentru care sufletul este cel care imprimă vieţuitoarelor mişcarea. Apoi cercetează teoriile pitagoreice şi pe cele ale lui Platon şi Anaxagoras, teorii ce pun accent asupra ideii de mobilitate: sufletul este „factorul care se mişcă pe sine" ; sufletul este „forţa motrice". Alţii (Empedocle, Xenocrate) au considerat „însufleţirea" după criteriul mişcării, definindu-1 după următoarele caractere: mişcare, simţire, necorporalitate19. Sufletul însă, consideră Aristotel, nu este „un automotor"20. Dacă el ar putea mişca corpul, ar fi posibil ca el să iasă şi iarăşi să intre în corp şi cu o asemenea doctrină a migrării sufletului Aristotel nu este de acord. Sufletul nu este o mărime, care, făcîncl parte din matematici, s-ar situa între lumea sensibilă şi cea inteligibilă; 16 Ibidem, p. 26. 17 Ibidem. 18 Ibidem, p. 28. 19 Ibidem, p. 33. Î0 Ibidem, p. 34. el nu e poate sreduce nici la nous21. Nici teoria sufletului ca armonie şi ca „număr auto-motor" (pitagoreicii) nu poate fi deci acceptată. Stagiritul nu admite nici teoria „elementelor asemănătoare" (Bmpedocle) şi nici ideea sufletului confundat cu universul (Thales)22. Incursiunea istorică creează astfel un teren lipsit de prejudecăţi, pe care să se dea definiţia sufletului ,,pe bază de analiză psihologică" şi să aibă loc analiza principalelor activităţi psihice, a principalilor analizori (văz, auz, miros, gust, pipăit), cum şi a obiectelor simţurilor şi a perceperii ca „virtualitate şi realizare". Este conţinutul cărţii a doua, care reprezintă totodată un mic tratat de teoria cunoaşterii şi de psihologie. întreaga argumentare este aci subordonată definiţiei psihicului. „Filosofia aristotelică se pretează mai bine ca oricare la interpretarea faptelor care fac obiectul psihologiei experimentale . . . dacă sufletul este astfel încît natura sa este gîndirea, dacă el există izolat de corpul viu, direct şi exclusiv observabil cu ajutorul conştiinţei, un laborator de psihologie experimentală e de neconceput"23. O doctrină platonica sau oricare alta prearistotelică ar fi astfel de neacceptat. Aristotel a înţeles că actele psihice nu se pot explica decît prin legătura lor genetică cu funcţiile organismului. Numeroşi autori contemporani (Soury, Baldwing, Hoffding, Dessoir, Ebbinghaus, Word, Mc. Dugal, Kulpe, Pieron etc.) sublimau pe buna dreptate că Aristotel este „părintele psihologiei experimentale"21. Deşi înţelegea prin psihologie ceea ce numim azi ştiinţe biologice, el punea problema mecanismului factorilor psihici, cerceta fenomenele psihice în corelaţie cu cele fiziologice. Se poate astfel spune că Aristotel „a întemeiat psihologia ca ştiinţă"25. 21 Ibidem, pp. 37-38. 22 Ibidem, pp. 44 — 46. 23 J. M e r c i e r, Leş origines de la psychologie contemporaine, 3* i'dîtion, F. Alean, Paris, 1925, p. 447. 24 M. B a r b a d o, Jntroduction â la psychologie experimentale, P. Lethielleux, Paris, 1931, pp. 69 — 93. 25 M. R ale a şi C. I. Botez, Istoria psihologiei, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958, p. 71. 10 Ce este deci sufletul? Prin ce coordonate concepţia aristotelică îşi manifestă încă prezenţa? „Numim viaţă — scrie Aristotel — capacitatea de hrănire prin sine, de creştere si, în fine, de micşorare"26. Fiecare corp natural care „participă la viaţa" se poate considera drept „substanţă compusă <organizată>", adică structurată într-un anumit fel din materie şi formă. Nu orice corp înzestrat cu viaţă poate fi însă considerat suflet. „Căci corpul nu este din acelea care se enunţă despre un subiect <ca sufletul>, cimaicurînd este el însuşi substrat si materie. Sufletul este deci, cu necesitate, o sîibstanţă în sensid de specie a unui corp natural care are viaţa virtual <în putere >. însă substanţa este o entelehie <realitate în act> ; aşadar, sufletul este realitatea în act a unui astfel de corp"27. Sufletul este „prima entelehie", pentru că el este „primordiala entelehie <realitate în act> a unui corp natural care posedă viaţa ca potentă"28. Dacă este să rostim o definiţie generală a sufletului, am spune că el este ,,realîtatea în act primordială a unui corp, natural, înzestrat cu organe". De aceea nici nu e nevoie să cercetăm dacă sufletul si corpul sînt una, precum nu cercetăm dacă ceara e una cu chipul imprimat în ea29. Sufletul este o substanţă, anume „cea potrivit cu raţiunea de a fi a lucrului" ; el nu este însă „esenţa şi raţiunea de a fi" a unui corp artificial, ci a unui corp natural anumit, care poartă în sine principiul mişcării, ca şi al stării pe loc ; sufletul nu este deci separabil de corp30. Sufletul este „principiul lumii vegetale şi animale" şi se defineşte prin: hrănire, simţire, gîndire, mişcare. Nu corpul este „entelehia sufletului", ci acesta din urmă este „entelehia unui anumit corp" (a unui corp natural), împotriva lui Platou şi a atomismului, Aristotel precizează că „sufletul nu există fără corp şi nici nu este un fel de corp" ; el „nu este corp, dar ţine de un corp, 26 Aristotel, Despre suflet, p, 37 Ibidem.

. 38 Ibidem.. p. 54. el a expus totodată o teorie materialist-empiristă a cunoaşterii. dar ea depinde de obiectele particulare şi de activitatea omului. 60. Istoria'psihologiei. 60. sufletul este . cum şi obiectelor simţurilor. Fără 31 [bidem. 49. pp. figura. De aceea. deşi se observă că nu orice lucru primeşte la întîmplare pe oricare (substanţă)31. Platon et Avistote. ci după un anumit fel şi după raţiunea lui de a fi"40. dar şi obiecte comune ca : mişcarea. unele după altele"34. S a l z i. 12 obiectele exterioare organele perceptive nu produc senzaţii. 50. p. 60 — 61. unora le aparţine şi capacitatea de a se mişca. Aristotel cuprinde aproape toate capitolele psihologiei. apetitiva.. a organelor de simţ"39. raţiunii de a înţelege şi de a cunoaşte această lume"41. al omului sau al vietăţii inferioare. 30 Ibidem. 38 Ibidem. 32 Jbidem. iar altora chiar cea de a gîndi si intelectul (oamenii). Facultăţile sufletului (nutritivă.Senzaţia constă din faptul de a fi pus în mişcare şi de a suferi o afecţiune"36. B o t e z.. 104. mai ales dacă ţinem seama de fiziologia rudimentară pe atunci. care îl adaptau unui corp fără sa determine în care şi în ce fel de corp. „funcţia de percepere există. 11 şi de aceea se află într-un corp şi încă într-un corp de o anumită conformaţie.o entelehie specifică şi raţiunea de a fi a ceea ce are o potentă < virtualitatea> de a fi într-un f el anumit"32. Este evidentă poziţia empirist-materialistă a Stagiritului: . 34 Ibidem. Aristotel este primul care leagă fenomenele psihice. De aceea. 62. 55. în polemică cu Heraclit. după cum ceara primeşte pecetea inelului. Analizează apoi intelectul comparat cu simţirea şi intelectul activ şi cel „practic". va trebui sa examinăm separat de ce specie este sufletul fiecăruia. 1934. ci numai ca o potentă. fără sursa de aprindere"37. „Asociaţia ideilor.. Perceperea realizată prin senzaţii se întregeşte cu „ştiinţa în acţiune" . suferă ceva sub impresia obiectului cu o culoare. împărţire care a rămas pînă azi în psihologie. în acelaşi mod şi simţirea fiecărui obiect.specificul propriu si inseparabil"33. a celor cinci analizatori. un gust sau un sunet. op. de pildă cel al plantei. fiziologice şi biologice . al animalelor şi al plantelor. Senzaţia şi perceperea sînt privite de Aristotel ca virtualitate şi realizare. Empedocle. dar fără fierul sau aurul din el . 29 Ibidem. Cartea a III~a se ocupă de simţul comun şi funcţiile lui. Care sînt obiectele simţurilor şi cum se percep de către acestea ca proprietăţi şi nu ca substanţe ? Aici are loc studiul simţurilor. Platon scosese senzaţia din cercul adevărului. cu privire la orice senzaţie trebuie să reţinem că „simţul este organul primitor al formelor senzoriale. Analiza sensibilităţii. 35 P. numărul. de percepere. Totodată Aristotel precizează că avem obiecte proprii fiecărui simţ. Aristotel distinge însă chiar grade inegale de obiectivitate a senzaţiilor. La genese de la sensation dans şes rapports avec la theorie de la connaissance chez Protagoras. 50-51. şi totodată .. e făcută cu deosebită ascuţime şi pătrundere. n. fără materia lor. cit.. Alean Paris. de gîndire) nu aparţin în egală măsură tuturor fiinţelor. Cercetarea facultăţilor sufleteşti trebuie sa înţeleagă deci esenţa si specificul fiecăreia. de afectivitate şi de voinţă. Pentru el nu exista o ruptura între lumea senzaţiei şi cea inteligibilă (ca la Platon). dar nu în sensul înaintaşilor. p. există o continuitate între sufletul omului. reprezentare şi discernamînt. pragurile senzoriale au fost observate de Aristotel şi el împarte fenomenele sufleteşti în fenomene de cunoaştere.din ce cauză se înseriază. mărimea. Aristotel „era convins de existenţa lumii exterioare şi de capacitatea 37 I b idem. p. Aristotel nu admite al şaselea simţ (împotriva lui . impulsul şi voinţa) . p.. I. analiză cu largi implicaţii teoreticognoseologice. senzitivă. dar nu cum e spus fiecare din acelea.. pe cînd „ştiinţa este acelor generale"3* (subl. ci trebuie sa ţinem seama de . 77 — 78. nu ca o realitate activă. O atenţie deosebită acorda Aristotel analizei senzaţiei şi perceperii. ele astfel. Astfel. 39 M...p. B). repausul. habitudinea.. ea este ca şi un combustibil.28 Ibidem. în genere. p. Deci. pp. cit. apoi „analizează geneza lor mentală şi descoperă aici intervenţia discernamlntului însuşi"35. care nu se aprinde de la sine. plantelor le aparţine numai cea nutritivă. Ra l e a şi C. pp. op. Nu putem însă formula o noţiune generală pentru toate (care să se armonizeze cu toate facultăţile amintite). Afirmînd valoarea cunoaşterii. "Aristotel. de mişcare. Democrit etc. 38 Ari s t otel. — Al. F. altora si cea senzitivă si cu ea şi năzuinţa (care cuprinde si dorinţa.

Aşadar. op. ci trebuie activizat prin obiectele inteligibile (care nu sînt în act).. pe cînd reprezentarea nu. . Fiecare simţire are organul său şi de aceea sînt atîtea simţuri cîte organe are vieţuitoruL . ea nu este numai prin accident. 81. Nu poate exista un al şaselea organ senzitiv aparte pentru toate felurile . Psihologia aristotelică . 14 în afara actului gustării". care este o potentă. „Simţul comun" este operaţia psihică de unire a senzaţiilor într-o percepţie. . Mai mult. intelectul cunoaşte şi înţelege • e nu este ceva determinat. . senzaţia ca potenţa este la orice vieţuitoare. Vrin. de ceastălaltă numai puţine.B1 există ca potentă întocmai ca o tabla pe care nimic nu stă scris în act"48. simţurile nu pot lua contact cu obiectul lor decît direct şi concret. cum de exemplu vederea distinge albul de negru. De cea dinţii au parte toate vieţuitoarele. cu simţirea. pp. . Nu sufletul în întregul sau conţine formele (ideile).R. 90. Căci. „Deci ceea ce e numit intelect în <sînul> sufletului (numesc intelect factorul prin care sufletul gîndeste şi concepe) ca fiind în act nu este nimic din cele reale 44 A r i s t o t e l. . Pentru o asociaţie de senzaţii într-o percepere comună nu e nevoie de un simt special. înainte de a cugeta. dar lucrează fără ele. căci timpul în care se poate judeca diferenţa între două sensibile este acela în care ele sînt sensibile în act. Reprezentarea mediază deci între percepere şi gîndire. senzaţia caracterelor proprii este totdeauna adevărată şi aparţine tuturor animalelor. Tricot. desprinzindu-le prin senzaţii de „materie". iar de altă parte un altul prin care se îndeplinesc toate întocmai ca o stare <permanentă> cum este lumina. — scrie Aristotel — de o parte există un intelect de aşa natură încît să devină toate.86-87.Simultaneitatea -— observă Tricot — este aci de o importantă esenţială.. Teza ca nous~nl activ este nemuritor a dus apoi în scolastică la hipostazierea lui sub forma unei existenţe transcendente. ci doar văzul. actul de percepţie ne actualizează pe noi ca subiect. Senzaţia este totdeauna prezentă. intelectul este o realitate eterna capabilă de o existenţa independentă"49. Aristotel distinge riguros între simţire şi cugetare şi între percepere şi intelect. Dar nici cugetarea. Joja. „. de intelectul pasiv. Acesta din urmă nu poate gîndi prin sine. cit. Iar acest intelect este separat. p. dar ea însăşi nu ia naştere fără senzaţie. Intelectul agent poate actualiza obiectele. intelectul activ este „nemuritor şi veşnic"52.. 84. ea s-ar putea defini ca „un proces generat de o senzaţie care este în act"4B. p. «5 Ibidem. cit. Paris. . Bucureşti 1960. gustarea dulcele de amar"44. dacă nu există . Aristotel preciza că „realitatea în act a obiectului perceput şi a perceperii este aceeaşi si una singură. neafectabil şi neamestecat fiind prin natura sa act .De aceea. Ca atare. spre deosebire de alte facultăţi ale sufletului care nu au existentă decît în compusul uman. socotind că „nu există alb nici negru în afara actului vederii şi nici gust 41 A t h. gustul şi pipăitul. op. Totuşi reprezentarea este altceva decît simţirea şi gîndirea. ui A r i s t o t e„ Dt l'Âme. ci e asemănător formei : el se raportă la formele inteligibile. . Intelectul este facultatea nematerială a celor inteligibile . 48 J. simultan cu perceperea obiectelor specifice de către simţuri. în care este cuprinsă judecata dreaptă şi cea nedreaptă < nu este identică cu senzaţia > . . Asocierea este un proces individual. Aristotel nu a susţinut însă o asemenea consecinţă. nota 1. Numai acesta din urmă poate „opera în timp" .P. Aristotel distinge intelectul activ (sau agent). auzul. Lumea exterioară există deci obiectiv. de nevoile nuanţării în explicarea complexităţii cunoaşterii prin gîudire. într-un anumit fel şi lumina face culorile existente ca potentă să devină culori in act. In polemica cu relativismul sceptic. 42 A r i s tot e l. . nu poate sa ne lipsească nici o simţire"42. senzaţiile şi percepţiile au o bază reală. dar discernă-mmtul nu poate fi şi fals si nu aparţine nici unei fiinţe care n-are şi raţiune. Editura Academiei R. Vechii „fiziologi ai naturii' se înşelau. ca în cazul în care ne-am limita la stabilirea unei diferente între doua lucruri fără a face să intervină aci ideea de timp"43. care este cauză eficientă. De aceea se şi crede pe drept ca e nu este amestecat <nu se confundă> cu corpul"47. reprezentarea însă nu. 214. Intelectul agent era cerut de realismul poziţiei sale. p. J. mirosul. _ Spre deosebire de înaintaşii săi.Democrit).. ci doar intelectul. „Aşadar este clar — scrie Stagiritul — că senzaţia nu este identică cu chibzuinţă. „Aristotel a ajuns sa pună *? Tbidem. Aris-totel nu se dezice cu nici un prilej de poziţia sa materialistă :^ „orice simţire este a unui obiect sensibil. 160. aceasta pentru că sensibilul poate exista numai ca potentă . nici o stare care să nu provină din elementele corpurilor de aici din lumea noastră.. . 1947. dar esenţa lor nu este identică". " Ibidem. note la De Anima. Studii de logica.. el este o potenţa cu formă specifică. „Dualismul suflet-intelect se exprimă în mod clar . Căci totdeauna factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi principiul dominant asupra materiei"51. este fenomenul legării impresiilor între ele într-o percepţie.. iar fără reprezentare > nu există supoziţie"45.de obiecte perceptibile.oferă un veritabil dualism : sufletul uman este prezentat ca muritor şi se opune intelectului ca ceva la altceva"50. O deosebită atenţie se acordă analizei intelectului Comparat. într-adevăr. p. Reprezentarea nu poate fi nici o „împletire între opinie şi senzaţie" . ea rezidă în organul său senzitiv ca organ şi distinge diferenţele obiectului simţit.

54 M. Acestea 'din urmă însă sînt angajate în senzaţie şi imagine (formele inteligibile nu există independent de cele sensibile) şi trebuie o facultate care să le degaje. raţional cele ce se petrec la nivelul senzaţiei60. Pentru Platon. p. Intelectul pasiv fiind o pură potentă nu poate gîndi prin el însuşi si trebuie să fie actualizat de cele inteligibile. 370 — 371.ştiinţă". cum au'crezut unii scolastici.forma formelor" este condiţia obiectelor ştiinţei. „Teoria intelectului agent s-a născut în gîndirea lui Aristotel din nevoia de a explica într-o manieră exhaustivă funcţionarea inteligenţei"56. Necesitatea unui intelect agent mi i se impunea deci. 18 est in intellectu quod non fuerit in sensu este gîndul propriu al lui Aristotel"63. deci. 97 — 98 62 G. Este vorba. între iniţiativă (activitate) şi sinteza empirică. 380. 60 A r i s t o t e l. după care_ inteligenţa ar poseda în ea însăşi cunoaşterea.E1 îi opune doctrina sa personală. "Aristotel. adică ceva obiectiv. care stabileşte că senzaţia este necesară şi pentru inducţie şi pentru demonstraţie. Paris..48 Ibidem. Editura Academiei R. II... Deopotrivă. p. în aceeaşi măsură. Intelectul practic gîndeşte deci formele prin imagini şi.). Studii de logică. Dar.. pentru că rolurile lor sînt în întregime diferite. 46. Tricot. pp. inteligibil înainte^ de a gîndi. Fără el intelectul pasiv nu gîndeşte nimic. p. Deoarece însă . şi de altfel. fără a fi reală si în sensul fizic al cuvîntului. 92. cit. Vrin. op. 61 J b idem. 283. El nu abstractizează însă. 55 Ibidem. 629. D ic S f ele. motivează. Este evidentă poziţia empiristrnaterialistă a lui Aristotel. numai intelectul activ lucrează cu abstracţii. distincţia este reală în sînul inteligibilului. cit. p. Căci imaginile sînt ca şi perceperile. nu sînt inteligibile în act. cit. si nu de structura sa ontologică şi substanţialistă. 57 Vezi J. a cărui doctrină refuza s-o împărtăşească. Distincţia aristotelică între intelectul agent şi intelectul pasiv' este „reală în ordinea operativă"54. înseamnă că obiectele inteligibile îşi au locul în formele sensibile • . după care esenţkaiil pentru cmioaş53 T h o m a s von A q u i n. 56 Tbidem.S. Bucureşti. de caracterul fundamental al intelectului în putinţa de a cunoaşte. Intelectul practic gîndeşte concret. J. atît cele numite prin abstractizare cît si toate cele care constau în caractere si stări generate de obiectele percepute... H e g e l. în măsura. p. „Gîndirea face din sine intelect pasiv. de Corte. 59 A t h. „intelect pasiv" este numele pe care-1 ia intelectul „atunci cînd este în faţa unui inteligibil în potentă care este apt a deveni în act"55. Aci se vede în ce măsură acel nihil 68 F. op.. El . cit. 1934. Prelegeri de istoria filozofiei.. pp. 181. p. în care în această gîndire prin imagini îi este determinat obiectul de urmărit sau de evitat.. intelectul activ însuşi nu gîndeşte nimic"59. 2 — Despra suflet 17 tere este să se dezvolte sub o influenţă din afară. X u y e n s.nu există nici un lucru care să fie separat în afară de mărimile <sensibile>. . p. adică ea consta pentru el dintr-o desfăşurare a puterii de cunoaştere căreia nimic nu-i opune vreo limită"58. I. voi. W. nota 2. Aristotel se ridică împotriva concepţiei platoniciene.R. 16 problema intelectului agent din atitudinea sa fată de Platon. fundamental pentru aristote-lism. 96. De aci rolul intelectului agent57. voi. 5« Ibidem.. joja. cînd se află în faţa imaginilor. p. 95. p. De la senzaţie Aristotel trece la gîndire şi aci . Căci adevărul ca şi falsul sînt o împletire de concepte"61. F. de aceea nimeni nu poate să înveţe sau să înţeleagă ceva fără senzaţie (subl. reprezentarea imaginativa este altceva decît un act de afirmare sau negare. n. cit. 52 Ibidem. . p.. . Pe de altă parte. . 93. însă fără materie. Intelectul pasiv este deci o realitate care nu se distinge substanţial de intelectul agent. el se pune în mişcare. „fără intelectul pasiv. 52.întrucît Aristotel stabileşte că esenţele lucrurilor sensibile sînt imanente materiei şi. Intelectul activ este spontaneitatea.devine în chip esenţial speculativ"62. creativitatea intelectului. La doctrine de l'intelligence chez Aristote. p. esenţele lucrurilor sensibile sînt separate de materie şi sînt imediat inteligibile în act. Cu acestea se creează premisele pentru discutarea conceptului de . p. 385. Aristotel pune aci o problemă veritabilă a teoriei cunoaşterii: raportul între spontaneitate şi receptivitate. . în op. 1966. el a trebuit sa admită existenta unui intelect capabil să le abstragă din materie si să le facă astfel inteligibile în act"53. 46 E. 47. op. Intelectul ca . chiar fără senzaţie. caracter ce nu e. obiect pentru ea: intellectus passivus. op. B a r b o t i n.

consideră Stagiritul. L e n i n. un moment de seamă în istoria filosofici şi a ştiinţei. Cuvînt înainte la Comentarii la Categoriile lui Aristotel. 19 corp şi suflet"68. Roşi und Cie.un corp să aibă suflet şi intelect care să discearnă.U. observa Engels. Anumite facultăţi. dar să n-aibă simţire"64. p. I. ci cu doi factori constitutivi ai unei singure şi aceleaşi substanţe"70. 38. 1959. Ceea ce este mai remarcabil în polemica sa cu înaintaşii este hotărîrea cu care . soluţiile de o reală valoare în domenii ca teoria cunoaşterii. F. 20 fără materie. Editura Academiei R. Cu aceasta pune capăt unei vechi dispute a înaintaşilor săi în problema ştiinţei: ştiinţa este ştiinţa universalului. în Auiour d'Aristote. a căror unire ar rămîne de explicat.F. 1951. p. nu numai prin adevărurile lor. cit. Nu avem de a face cu două substanţe distincte.. Este vorba de ideea acelui vouţ OupaGsv prin care Aristotel explică cum „sufletul vegetativ este agentul psihic al reproducerii"73. VI.el caută să stabilească un raport strîns între fia fbidem. p. distincţia între procesele de cunoaştere şi cele afective si volitionale. Teza mai veche a lui O. reprezentarea. a cercetat totodată . 73). par J. G o m p e r z. 72 L. A propos du vou? G-JpaOsv chez Aristote. fiind astfel inerent organismului. Ari stole. Teza aristotelică a sufletului ca „totalul proprietăţilor care caracterizează fiinţele organice sau vii". G o e d e c k e ni e y e r. p. p.distinge apoi între reprezentare şi intelectul discursiv. Opere. 74 Ibidcm. V. Gnechische Denker. inteligenţa). Bucureşti. 21.271. Căci pentru ca să existe viată „este nevoie de anumite condiţiuni materiale şi sufletul este actul a ceea ce sînt «în potentă» aceste condiţiuni"72. p. Paris. Căci nu este posibil ca . W. Opere. care cuprinde o concentrată expunere a problemelor logico-gnoseologice şi psihologice. voi. Bucureşti. Robi n. 66 V. şi aceasta în aşa fel. trad. Oricît de depăşite ne-ar părea astăzi consideraţiile Stagiritului asupra fenomenelor şi proceselor psihice. 1964. vin după tratatele biologice sau e invers". logica şi filosofia ştiinţei. 170. 630. 3. 144. de Gruyter.. 1931.. a îndepărtat ipoteza unui suport (necorporal si supranatural) al funcţiilor psihice. Analiza principalilor analizori. mintea cea mai universală a antichităţii. actualizarea potentelor sale. p. J. nu ceva care să se poată detaşa. Alean. n ti d 4. Editura Politică. este strîns legată de fiziologie si biologie.nu se poate decide dacă tratatul Despre suflet. Iva el . 1931.. deci. percepţia. N ou s-ui este însă un „rest" de platonism pe care Stagiritul nu 1-a depăşit niciodată69. 174. Dritter Bând. reprezentînd şi prin aceasta o reală contribuţie în istoria acestei ştiinţe. 70 Vezi J. Paris. p. Engels. ceea ce impune îndeosebi celebrul tratat aristotelic este bogatul său conţinut filosofic. caracterizată prin respingerea distincţiei platoniciene între suflet şi corp şi înlocuirea ei prin teoria sufletului — entelehie: „sufletul este forma corpului. 67 C.. Aufl. Vrin. Tricot. Aristotel. 73 P. Miin-chen. nu pot preexista: „acelea în care actul este legat de un corp nu pot să existe fără corp"74. ci şi prin micul tratat „Despre suflet". cu Parva naturalia. încît peste tot este vizibilă cea obiectivă. N o i c a. îndreptată atît împotriva relativismului sofistic. cît şi năzuinţa spre o întemeiere filosofică a operei biologice. 69 Ibidem. consacrată în esenţă problemei reproducerii animalelor. D. Micul tratat Despre suflet constituie. Tricot. 20. dar ea nu poate avea loc fără procesele inferioare gîndirii active. Pentru facultăţile a căror exercitare depinde de corp Aristotel deduce deci: a) imposibilitatea de a preexista MTh. Analiza proceselor de cunoaştere (senzaţia. p. „cărţile mari ale umanităţii au soarta de a înrîuri cultura. Studiile din Parva naturalia (culegere în care se concretizează analiza proceselor psihice din De Anima] aparţin ultimei perioade a activităţii filosofice a lui Aristotel. istoria cunoaşterii. ipoteza sufletului-entelehie. «5 K. în corpul omului75. ele rămîn prima formulă sistematică de analiză. 71 Vexi A.formele esenţiale ale gîndirii dialectice"85. 64 Aristotel. corpul si sufletul. Aristoteles. încercările de a descifra mecanismele funcţionării inteligenţei — reprezintă cuceriri incontestabile în istoria psihologiei. M ar x — F. 104. între reprezentări si concepte. Editura Politică. îtitr-adevăr. Paris. 199. şi expunere a problematicii psihologice în strînsă legătura cu cea fiziologică şi biologică.S. Berlin und Leipzig. 1922. Actualitatea lui Aristotel se justifica astfel nu numai prin Organon-ul si Metafizica sa. p.E.expusă în De Anima. Bucureşti. este astfel depăşită. M o r a u x. ci şi prin felul cum au fost înţelese şi interpretate. ci ale complexului corp-suflet71. după care . p. Dar. 262.."65 De aici au decurs o serie de învăţăminte.. P. Unele argumente noi aduce lucrarea De generalione animalium. voi. a formelor inteligibile.372. op."67 Totodată psihologia lui Aristotel. 1968. H a na e l i n (Le Systeme d'Aristote.. în Parva naturalia.peste tot logica obiectivă se confîindă cu cea subiectivă. cît şi a degradării .. b) imposibilitatea de a intra din afară. p. şi chiar viaţa istorică. Străbate din paginile sale atît elogiul observării şi cercetării metodice. 1944. Funcţiile psihice nu sînt numai funcţii ale sufletului..

pe atît de neîntrecut. dacă i s-ar atribui altceva în general17. AL. iar vieţuitorul. ca noţiune generală. căci va trebui să găsim pentru fiecare domeniu care este calea cercetării. 1. Metoda şi greutăţile ei>. ca de pildă cugetarea . daca e o calitate sau o cantitate sau şi care alta dintre categoriile deosebite. Dar dacă nu există o metodă unică şi comună cu privire la esenţa lui. se cere să căutăm această metodă. întreprindem cercetarea ca să intuim şi să-i cunoaştem natura si firea lui. depăşind astfel viziunea cantitativă a entităţilor structurale ale lumii încremenite a ontologiei platonice. Cunoaşterea lui pare de altfel să contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului3 în întregul său. Aflăm aci atît originile empirismului modern şi ale raţionalismului (întrucît intelectul este veşnic). zeului. alături de acele mici tratate pe care interpreţii latini ai lui Aristotel le-au adunat în culegerea Par va naturalia. atît de depreciate în tradiţiile şcolii platonice. oarecum. De Anima. In adevăr. adică cercetarea cu privire la substanţa cît şi la esenţa lui. fie pentru că este printre preocupările mai alese şi mai admirate. nu este nimic sau ceva posterior. Dar mai întîi este necesar să precizăm în care gen12 şi ce este sufletul. sau e alta pentru fiecare suflet. se impune ca universal. Inteligenţa nu are o cunoaştere înnăscută. Căci fiecare domeniu de cercetare îşi are 2S principii deosebite. Existenţa veritabilă a ştiinţei rămîne universalul. La baza întregii argumentări se află teza care a revoluţionat ştiinţa despre gîndire a anticilor: universalul nu numai că valorează ca obiectul propriu al ştiinţei. ca să ne formăm o încredinţare despre el7. de nu cumva trebuie să cercetăm 10 mai întîi sufletul ca un întreg sau părţile lui alcătuitoare. El promovează un calităţi vişin ce angajează planul esenţialităţii dar şi pe cel dinamic al interacţiunii. BOBOC ARISTOTELES DESPRE SUFLET ••«*! CARTEA ÎNTII io <Importanţa. Trebuie să fim atenţi ca să nu pierdem 5 din vedere dacă noţiunea despre el este unitară. 76 Ibidem. Dar dacă este evident că această cale este o demonstraţie8. preocuparea devine şi mai grea. una dintre cele mai grele străduinţe. care. să vedem dacă sufletele se deosebesc prin specie sau prin gen16.platoniciene a senzorialului la. de exemplu. Iar dacă nu este de aceeaşi specie. Apoi. argumentat cu ajutorul configuraţiilor biologice. la nivelul ştiinţei despre gîndirea însăşi. atunci din ambele consideraţii. în genere este. dar nu în sine. omului.. ci în înfăptuirile concrete ale formelor sensibile. chestiunea prezintă şi mai multe nedumeriri şi rătăciri. căci sufletul este. sau o diviziune9 sau şi vreo altă metodă10. dar mai ales la 5 cunoaşterea naturii. apoi cele ce se întrunesc în el5. ca cea despre vieţuitor. p. cît şi în genere ale teoriei materialiste a cunoaşterii. nivelul neautenticităţii. rămîne una din cuceririle de seamă ale gîndirii materialiste. Dar este greu să determinăm şi acestea. 274. cercetarea fiind comună cu cea a multor altor noţiuni. şi apoi dacă face 35 parte din cele care fiinţează prin potenţa sau de nu cumva este o entelehie14 <deplinire> căci deosebirea nu este mică <între acestea >. ci numai părţile lui18. pe una mai mult decît pe alta. repede s-ar putea opri cineva la părerea că există o metodă unică pentru toate obiectele a căror substanţa voim s-o cunoaştem. iar altele prin el aparţin si vieţuitoarelor6. principiul vieţuitoarelor4. cel al calului. reprezintă astfel opera Stagiritului în ceea ce are ea substanţial şi de perspectivă în istoria ştiinţei şi a cugetării. pe drept cuvînt se cade să situăm cercetarea2 despre suflet printre cele mai de seamă. ale numerelor şi ale suprafeţelor11. Căci. fie pentru exactitatea ei. ca de pilda. 402 b Pe de altă parte trebuie să observăm daca sufletul este divizibil sau nedivizibil şi dacă orice suflet este de aceeaşi specie15 sau nu. care părţi sînt firesc diferite între ele şi dacă trebuie să cercetăm > mai întîi părţile sau lucrările lor. Dacă preţuim ştiinţa1 printre îndeletnicirile <*©2s frumoase şi respectate. adică dacă este ceva individual şi ce substanţă13. aşa cum se face demonstrarea particularităţilor pe bază de accident. în toate privinţele. Dintre acestea unele se arată a fi afecte proprii^ sufletului. Aristoteî a căutat totodată să constituie un model al cunoaşterii. ci dezvoltă cunoaşteri sub influenţa rezultatelor activităţii sensorial-perceptive. deocamdată. cum sînt. încît nu putem şti de la care principii trebuie să pornim cercetarea noastră. Aşadar. domenii în care el rămîne un geniu pe cît de profund. folosul şi obiectul studiului despre suflet. dar ca formă inteligibilă fiinţează în cele sensibile şi de aceea considerarea rolului proceselor inferioare gîndirii devine premisa necesară a cunoaşterii. De asemenea. cîinelui. cei care vorbesc şi cercetează despre suflet se pare că au în vedere numai sufletul omenesc. dacă sufletele nu sînt mai multe.

Mai prezintă greutate şi afecţiunile sufletului23. nici acest fapt nu s-ar putea concepe să existe fără corp. precum şi ura. pe cînd altul va vorbi despre forma dată lor pentru aceste scopuri31. Se pare că este de folos să-i cunoaştem esenţa. Dar trebuie să reluăm discuţia despre definiţie de unde am întrerupt-o. dorinţa şi în genere orice simţămînt24. mila. Ziceam că afectele sufletului nu sînt nicidecum sepa28 . se pare că şi toate afectele sufletului sîrit unite cu un corp : mînia. corpul nu izbucneşte cu mînie sau teamă. pe cînd celălalt ca pe o fierbere pricinuită de încălzirea sîngelui — din jurul inimii30. dar că şi invers. de exemplu. Oare toate acestea afectează şi pe purtătorul sufletului. teama. dacă urmează să fiinţeze. De exemplu definiţia casei va fi astfel cum că e un adăpost care împiedică pieirea <omului> din cauza vînturilor. Acesta o defineşte ca pe o dorinţă de reacţie la o suferinţă29 sau ceva asemănător. De 15 asemenea. din aceştia. reprezintă o mişcare anumită a unui corp astfel structurat sau a unei părţi a lui sau a unei potente pornind de la ceva către un anumit scop. n-ar putea fi separabil. este evident că toate se rostesc numai dialectic. îndrăzneala. căreia. a ploilor şi a arşiţei. Toate stările cîte nu sînt luate ca atare. aşa încît dacă nu reuşim să cunoaştem accidentele şi dacă nici măcar nu e uşor să imaginăm / ceva ipotetic despre ele. Aşa încît astfel de reacţii. ba chiar şi bucuria şi iubirea. 15 se va ocupa matematicianul. ca de exemplu să se atingă într-un punct de o sferă de aramă. prin oricîte definiţii s-ar da. fie că e atras de un anumit fel de suflet. % dar unul va spune că e construita din piatră. cărămidă şi lemne. dar cu stările neseparate. dar nu e uşor. deşi se dezlănţuiesc afecţiuni puternice si vădite27. ca dreaptă. cînd corpul 20 e cuprins de porniri şi se comportă întocmai ca şi cum ar clocoti de mînie. cînd noi vom putea reda accidentele. Iar dacă se petrece astfel. ci starea lui ar fi ca unei linii drepte.sau Intelectul şi senzaţia sau factorul senzitiv. abia atunci ne vom putea pronunţa cît se poate de bine. si tot aşa cu privire la toate celelalte părţi si lucrări ale lui19. ca de pildă un arhitect sau un doctor. Căci ea este neseparabilă. blîndeţea. iar celălalt asupra formei şi noţiunii definitorii. Cu totul diferit va defini fiecare afect un naturalist faţă de dialectician. pe cînd alteori e pus în mişcare din cauze mici şi neînsemnate. întmcît există totdeauna împreună cu un corp. care e naturalistul ? Oare cel ce se interesează de materie dar igno* rează noţiunea. pe baza reprezen26 ţârii21. E drept. ca de exemplu: mînia. ca să înţelegem cu cîte unghiuri drepte sînt egale 20 unghiurile unui triunghi. 25 ca mînia. în schimb. Şi de aceea îi şi revine naturalistului studiul despre suflet. Iar dacă nu-i este nimic propriu. Un semn pentru aceasta e faptul că uneori. Dar iată un senin si mai izbitor : deşi n-are loc nici un fapt care să determine teama. (Căci odată cu acestea e afectat într-un fel şi corpul). ca de exemplu în matematici ce este dreptul şi ce este curbul sau ce este linia şi c-3 este suprafaţa. ca să ne dăm seama de cauzele accidentelor substanţelor20. se produc afecţiuni ca şi cum ar fi cuprins de teamă. se ocupă filosoful prim34. dacă va fi cazul. Căci noţiunea exprimă aspectul formal al obiectului şi e necesar ca forma să se realizeze într-o materie anume structurată. accidentele contribuie în mare parte ca să ştim care e esenţa. Căci esenţa unui lucru este principiul oricărei 2* demonstraţii. sensibilul 15 înaintea factorului senzitiv si inteligibilul înaintea factorului gînditor. fie pe toate fie pe cele mai multe. e evident că efectele sînt raporturi materializate28. îi este proprie cugetarea25. Deci. îndrăzneala. nici nu se operează fără corp. sau cel ce se interesează numai de noţiune ? Sau mai curînd cel care vorbeşte de la amîn-două ? Ce să spunem atunci despre ceilalţi doi amintiţi mai înainte ? Sau nu există nimeni care să se ocupe cu stările materiei32. se observă că nici o afecţiune din cele mai 5 frecvente nu e pusă în mişcare. în cazul cînd trebuie se cercetăm mai întîi lucrările lui. iar dacă vor fi şi separate. sau este vreo afecţiune care e proprie numai sufletului ? E necesar să înţelegem si acest lucru. 403 b Dintre aceştia unul stăruie asupra materiei. Iar dacă şi aceasta este o reprezentare sau numai cu reprezentare2*. ca de exemplu. dar 403 & goale de orice conţinut22. s-ar putea admite ca el să se despartă de corp. ca de exemplu 30 ce este mînia. le studiază un altul. dacă există vreuna din lucrările sufletului H> sau din afecţiunile lui ca fapt propriu. Totuşi se pare că. dar aceasta nu înseamnă că linia dreaptă o va atinge despărţită <de materie >. iarăşi ne-am găsi nedumeriţi dacă trebuie să cercetăm mai întîi obiectele respective. în cel mai înalt grad. i se mtîmplă multe. cu stările care nu sînt ale unui corp anumit şi pe deasupra rezultînd dintr-o abstracţie. Aşadar. şi asupra substanţei. ci tocmai natura10 listul este cel care se ocupă cu toate lucrările şi stările unui anumit corp sau ale unei anumite materii. neseparate de ea şi tocmai pentru consideraţia că sînt neseparate. cu unele se ocupă tehnicianul33. Aşadar. fie că se preocupă de orice suflet în genere.

spaţiul înconjurător exercită o presiune asupra corpului fiinţelor. mari şi mici. Căci numerele erau socotite ca însăşi . 10 consideră drept suflet principiile51. în acelaşi mod se pronunţă şi Leucip . In schimb cei care s-au oprit asupra cunoaşterii şi perceperii realităţilor. cum focul prin focul ce pradă. văd prin iubire iubirea. iar alţii numai unul. numărul <dimensiunea> suprafeţei îl dă judecata. după el. <Doctrinele înaintaşilor despre suflet: critica lor>. dintre figuri pe cele sferice le numeşte suflet. <intuitiv> se aplică asupra unui singur punct. totuşi nu întocmai ca Democrit. S-au susţinut acestea despre ele pentru că se văd mişcîndu-se neîncetat. şi numeşte „germen universal"40 elementele 5 întregii naturi. Acesta considera pur şi simplu că sufletul şi intelectul sînt identice.a aceeaşi 20 concluzie ajung şi cei cîţi spun să fsufletul este factorul care se mişcă pe sine44. 30 De altfel <Democrit> vorbeşte despre Intelect nu ca despre o facultate năzuind către adevăr. silind sa iasă atomii cu figuri sferice 10 care imprimă vieţuitoarelor mişcarea prin faptul că ei 29 nu încetează niciodată mişcarea lor. Democrit afirmă că sufletul este un fel de foc si de căldură. amîndoi admit că sufletul este acela care imprimă vietăţilor mişcarea. pe acesta <adică sufletul >. l. cînd zice astfel: „Doar prin pămînt noi pămîntul vedem şi apa prin apă. Tot astfel şi Anaxagoras spune că sufletul este forţa 25 motrice şi oricine care afirmă că „Intelectul mişcă Universul"46.mişcare decît factorul care se mişcă el însuşi35.6* 15 într-un mod asemănător consideră şi Platon în Tima-ios54 că sufletul constă din elemente. iar ura cu —• amarnica ură". în principal şi dintru început.| Se pare că aceştia au admis cu toţii că mişcarea este calitatea cea mai proprie sufletului. unii socotind că sînt 30 mai multe. Căci. fiindcă vedeau că nimic nu pune ceva în. de către sine. 2. iar alţii că suflet este factorul care le pune în mişcare. Aşadar. îndeosebi. Se pare că si doctrina pitagoreilor^3. să-1 evităm. iar celelalte în acelaşi mod56. clar în altă parte afirmă că acesta este sufletul. toţi filosofii50 care au considerat „însufleţirea" după criteriul mişcării. De aceea ei spun cu respiraţia este factorul determinant al vieţuirii. în timp ce şi ele se mişcă. lăţime sau adîncime. unii dintre ei susţin că farîmele de praf din aer sînt suflet. el numeşte pe cei sferici foc şi suflet. şi că toate celelalte se mişcă prin suflet. ei au admis că sufletul este 30 ceva care se pune el însuşi în mişcare. şi astfel li se dă ajutor din afară căci intervin alţi atomi de aceeaşi formă prin actul respiraţiei32. începutul cercetării noastre este să prezentăm opiniile cu privire la cele care revin în primul rînd sufletului prin natură. De. chiar de ar lipsi orice adiere. ca Empedocles care admite că <sufletul> constă din toate elementele52. fiindcă el atribuie intelect tuturor vietăţilor. se naşte mîiiia şi frica. Totuşi nu este vădit că ceea ce se numeşte intelect în înţelesul de 5 „chibzuinţă"'19 ar aparţine în aceeaşi măsură tuturor vieţuitoarelor. au admis ca sufletul este factorul cel mai capabil de mişcare. mai ales pentru că pot să străbată prin orice corp ca nişte curent de astfel de atomi41 şi să mişte pe celelalte. ci afirmă că 404 b suflet şi intelect este acelaşi lucru. (precum sînt în aer aşa-numitele fărîme de praf care se văd în razele străbătătoare prin ferestre). iar volumul îl dă simţirea57. Totodată ei împiedică să se împrăştie atomii care se află înăuntrul vietăţilor. adevăr este orice fenomen <care apare intelectului >47. Stăruie convingerea că însufleţitul se deosebeşte în 25 principal de neînsufleţit prin două trăsături: prin mişcare şi prin simţire. Intr-adevăr. De aceea. îă adevăr. divinul eter prin eter. astfel unii spun că. Pornind de la părerea că ceea ce nu se mişcă nu poate să pună altceva în mişcare.se întemeiază pe acelaşi raţionament. iar numai el se mişcă. Platon mai spune şi altfel: Intelectul reprezintă Unul. e necesar să expunem alăturat părerile38 înaintaşilor care s-au pronunţat asupra lui. De 15 aceea si spun ei că vietăţile trăiesc atîta timp cît pot face aceasta. ca să ne însuşim pe cele drept afirmate. considerat ca simplu. în acelaşi mod a precizat <Platon >. Căci după el asemănătorul se cunoaşte pjin asemănător si lucrurile sînt alcătuite din principii.rabile de materia naturală a vieţuitoarelor35. superioare şi inferioare. dar crede că şi fiecare din aceste elemente este suflet. sufletul este cel ce pune în mişcare. căci Intelectul. iar dacă ceva nu este bun. aceste două păreri despre suflet. în prelegerile „Despre filosofic"55. şi tocmai pentru că ele sînt astfel structurate. iar cunoaşterea reprezintă o dualitate. că vieţuitorul în sine „purcede din însăşi Ideea Uliului şi din Ideea de lungime 20 originară. căci el afirmă în multe locuri ca intelectul e izvorul a tot ce e frumos şi orînduit48. dar nici chiar tuturor oamenilor. Reflectînd despre suflet şi aflîndu-ne totodată 20 în impas cu privire la cele ce trebuie elucidate pentru bunul mers al cercetării noastre37. Am primit de la predecesorii noştri. iar nu aşa cum e cazul cu linia şi suprafaţa36. pe acestea. actio-nînd împotriva concentrării si presiunii din afară. Aşa că bine a cîntat Homer despre Hector că zăcea „cu mintea rătăcită". însă Anaxagoras se exprimă mai puţin clar despre acestea.404 a oarece există infinite figuri si atomi39.

concep si sufletul ca o unitate. sau că el este <chiar> totalitatea 10 elementelor. iar aceasta 10 înseamnă că el este dintre corpurile originare şi indivizibile. într-adevăr. ca foc sau ca aer. cele divine toate se mişcă neîncetat în eternitate. căci ei afirmă 15 că asemănătorul se cunoaşte prin asemănător. de aceştia.. dar tratează despre amîndouă ca despre o singură natură. Se pare că şi Thales. ca Critias. Numai Anaxagoras susţine că Intelectul e insensibil şi că n-are nimic comun cu vreunul din celelalte elemente. însă 20 cum va ajunge el să poată cunoaşte că n-are afecte şi prin care cauză o va cunoaşte. altele prin judecată. * Anaxagoras pare să afirme că sufletul e deosebit de Intelect. apoi că e mişcător din cauza mărunţimii particulelor şi a formei lor. după trei caractere : mişcarea. de cei care admit cauzele ca necorporale. după cum am spus şi mai sus. stelele si întregul cer. el este cel mai necorporal şi veşnic curgător. unii filosofi au împletit <o noţiune > din amîndouă. sau altceva de acest fel. reduc şi sufletul de asemenea la unul din acestea. e capabil de 25 mişcare. Lucrurile sînt deosebite unele prin Intelect. în primul rînd cei ce admit cauze corporale. simţirea. Toţi definesc sufletul68. cei care-1 definesc după cunoaştere admit că el însuşi este un element. iar apoi. a fierbe> căci e cald. afară de unul singur. Ivi le atribuie pe ambele aceluiaşi principiu: cunoaşterea laolaltă cu mişcarea. însă cei care nu admit decît unul sau altul din cele două contrarii. sau că e alcătuit din elemente si ei se apropie foarte mult unii de alţii în argumentele lor. şi că de aceea sufletul cunoaşte şi produce mişcare: fiindcă el este primul. Dar tocmai de această forma sînt intelectul si focul. deci curat. Ei se deosebesc însă cu privire la 30 principiile-cauză. spunînd că . ci aceasta este sufletul primar. necorporalitatea.Intelectul pune în mişcare universul". altele prin simţire. căci el susţine că sufletul este nemuritor.formele originale. Iar cei care susţin o singură cauză şi un singur element. în orice caz el afirmă că. Căci cu bună logică au admis aceştia că ceea ce e din natură factorul 5 care pune în mişcare. Iar Diogenes63. dintre existenţe. întrucît se mişcă veşnic . ca şi unii dintre ceilalţi. cunoaşte. încredinţat că acesta este alcătuit din cele mai mici particule şi este principiul tuturor. numai Intelectul este simplu şi neamestecat. soarele. iar alţii susţin „recele" <psychron. iar această calitate îi aparţine. însă aşază 15 ca principiu-cauză a tuturor mai ales Intelectul62. Ideile si princi. iar aceste numere sînt chiar formele originale ale lucrurilor. din cauza respiraţiei şi răcoririi <catapsyxis> şi de aceea se numeşte „psyche". după cîte amintesc unii despre el. si din el pornesc celelalte. deoarece el constă din cele mai mici particule. forma sferică. credea şi el ca si majoritatea oamenilor65. susţinînd că senzaţia este cea mai proprie lucrare a sufletului şi ca o dobîn-deşte prin natura <funcţională> a sîngelui. ei apreciază drept cea mai favorabilă mişcării. Ca urmare a acestor concepţ4i formulează ei şi noţiunea despre suflet59. De bună seamă. afară de cel care a susţinut că sufletul provine din toate elementele. unii s-au pronunţat că <sufletul> este apă. se află printre primele principii. iar ele <numerele> constă din elemente. ca 25 de exemplu caldul sau recele. Iar toţi cei care admit contrarietăţi69 între principii. care şi cîte sînt. afară de p anunţ. Deoarece însă se credea că sufletul este o forţă motrice şi totodată de discernere.25 piile. După el. consideră ca şi sufletul este compus din contrarii. De aceea unii60 s-au oprit la părerea că sufletul e un foc. el combate pe cei care afirmă că sufletul este sînge. Tocmai de aceea... lămurind din ce pricină se produc aceste două particularităţi ale lui. Toate realităţile sînt în mişcare. Democrit61 s-a exprimat mai subtil. sufletul este identic cu intelectul.a trăi" : to zen <ca şi zeein. enunţînd că sufletul este un număr care se mişcă pe el însuşi58. cum se poate spune. Dintre forme. Tocmai de aceea sînt siliţi să recurgă la etimologie. 3 — Despre 33 406 a . toate elementele şi-au găsit cîte un apărător. iar pentru că este cel mai subtil element. cei care le contopesc 405* şi care susţin că principiile ţin de ambele. Nimeni nu s-a pronunţat pentru acest element. admite că sufletul este o forţa motrice. şi chiar mişcă dintru început celelalte lucruri. întrucît a susţinut că magnetul are suflet pentru ca 20 atrage fierul. luna. De cugetări ca acestea despre suflet pare că se apropie şi Alcmaion66. într-adevăr. întrucît sufletul cunoaşte toate. Cei care susţin factorul . n-a spus-o nici el lămurit şi nici nu rezultă clar din cele spuse. căci orice germinare se produce prin 32 umezeală. întrucît este exalaţia din care se alcătuiesc celelalte corpuri. altele prin ştiinţă. Totuşi alţii admit 5 că sîngele este suflet. deoarece se aseamănă 30 cu cele nemuritoare. Se pare că ei au ajuns la această convingere pornind de la germinare.cald" spun că de aceea se numeşte . îl concepe ca aer. fiindcă germinarea nu se face prin sînge. Fiecare din acestea îşi are obîrşia în principiile-cauză. iar dintre elemente e cel mai puţin corporal şi apoi se mişcă 31 singur. Chiar si PIeraclitM învaţă ca principiul este suflet. Astfel. rece> ca şi psyche suflet. iar alţii mai multe. Dar ei se mai deosebesc şi cu privire la cîte sînt: unii susţin o singură cauză. Si apoi. ei admit că el constă din toate principiile. pe cînd cei care admit o pluralitate de principii socot şi sufletul ca un complex. iar tot ce se mişcă este cunoscut printr-altul mişcat. Dintre cercetătorii mai puţin subtili. ca Hippon67.

Totuşi cineva ar putea obiecta că sufletul. L/a fel spune şi Democrit. 10 Deoarece se poate vorbi despre mişcare în două sensuri. tratînd despre natură. dacă se va mişca în sus va fi foc. nu numai că-i un neadevăr ca firea sufletului să fie aşa cum zic cei ce susţin că sufletul este însăşi mişcarea de sine sau că are potenţa de a pune ceva în mişcare. prin faptul că se mişcă pe sine urmează că el rniscă şi corpul. De asemenea. Curn o vor face. pe cînd sufletul va avea nevoie. fie mai multe. Acelaşi raţionament se poate face despre elementele intermediare77. el însuşi să se mişte. în cazul cînd participă la mişcare prin natura lui. căci. deoarece e împletit cu el. să devină bun din cauza unui factor străin sau în vederea altuia. alterarea. în acest caz are nevoie de loc. de exemplu al oamenilor . se desfăşoară într-un loc. Alcătuit fiind într-adevăr din elemente si. S-a spus mai sus că nu este necesar ca mişcătorul. exprimîndu-se ca şi poetul comic Philippos^. în adevăr. 25 în acelaşi mod argumentează şi Timaios. cum se mişcă corabia. este mişcat de către obiectele percepu-te. pentru ca mişcările sufletului să fie identice cu mişcările cerului87. de w cele mai multe ori. aşa incit. micşorarea. sau mijlocit sau nemijlocit. dacă 34 se mişcă prin natura lui. Dar la rîndul nostru vom întreba de nu cumva aceiaşi corpusculi pricinuiesc şi încetarea mişcării. Pe cînd aceasta se mişcă nemijlocit. turnîndu-i înăuntru argint viu. după ^cum nici ce este bun în sine sau pentru sine. fiindcă se 20 mişcă acel corp căruia aparţin. în genere pare evident că sufletul nu mişcă în acest mod fiinţa vie. sculptînd în lemn pe Afrodita. căci ei nu se mişcă în acelaşi mod. ca să aibă în sine un simţămînt înnăscut de armonie. este adevărat să spunem că şi inversul are loc : mişcarea pe care o săvîrşeşte corpul -io o săvîrşeşte şi sufletul însuşi. nu e uşor ca cineva s-o redea. Apoi. ţinta spre care el se mişcă prin violentă e şi locul unde 25 se opreşte tot prin violentă. ci după prealabilă alegere şi după o gîndire85. ci mişcarea aparţine chiar firii sale (faţă de sine însuşi)83. dar corăbi-erilor nu le revine <mersul> în acel moment. dar nu e necesar ca factorul care prin firea sa are puterea să se mişte pe sine şi prin sine. după 3» toată aparenţa. apoi iarăşi să intre. că sufletul pune în mişcare corpul86. în acest caz vieţuitorul întreg poate fi împins prin violenţă80. a împărţit pe unul din cercuri în alte 407 a şapte cercuri. împărţit după numere armonice. toate cele care se mişcă fiindcă se află într-un corp care se mişcă. zicem noi. Iar dacă acest fapt are loc. să fie totuşi mişcat de către altul decît numai printr-un accident. Corpul însă' se mişcă prin_ deplasare78. Unii mai spun că sufletul pune în mişcare 15 corpul m care se află. dacă orice mişcare este o ieşire din sine a obiectului mişcat întrucît este mişcat. cum e cazul dacă un lucru e alb sau lung de trei coţi. Mai întîi trebuie să tratăm despre mişcare. presupunînd că nu se mişcă pe sine accidental. 35 astfel se pronunţă Democrit. Căci poate. ar fi cu putinţă şi ca el să iasă. o mişcare proprie este mersul picioarelor. acum ne îndreptăm atenţia asupra sufletului. Tot aşa stă lucrul si cu privire la starea de repaus. oricîta imaginaţie ar avea. Sufletului i s-ar putea atribui fie una din ele. Sînt patru feluri de mişcări: deplasarea. Fireşte. Dar tocmai pentru ca. dacă se. Dar în fapt. fie toate aceste mişcări. căci 15 toate mişcările despre care am vorbit. De aceea nici nu le este necesar locul. Acesta spune că Daidalos. el pune în mişcare corpul. e logic ca el să reproducă mişcările pe care însuşi le săvîrşeşte. dar numai accidental. trag cu ei şi mişcă întregul corp. Dacă nu se mişcă numai accidental. Totuşi. <Sufletul nu e un aiito-motor: critica părerilor opuse>. Se mişcă mijlocit. 5 cum sînt corăbierii. admiţînd că el se mişcă pe ^sine. Se poate vorbi în două sensuri despre mişcarea unui lucru sau fiinţe71. Căci şi acestea se mişcă. Acest lucru e evident dacă ne gîndim la membrele corpului lor72. ar fi făcut-o să se mişte. ar putea fi pus în mişcare şi prin violenţă74. Iar dacă acest lucru e posibil. ca. dacă se mişcă prin sine însuşi sau participă la o mişcare. Aşa că şi sufletul s-ar putea mişca potrivit cu corpul sau în întregul său sau în părţile sale79. Aşa că ar urma'ca' vieţuitoarele moarte să poată învia. Acesta 20 susţine că corpusculii sferici indivizibili. In ce priveşte mişcarea care se produce accidental.Acestea sînt deci părerile transmise pînă la noi despre 30 suflet şi acestea sînt motivele pentru care ei se pronunţă astfel. si sufletul ar putea ieşi din firea sa82. după cum şi însuşi se mişcă. Mai întîi este neîntemeiată afirmaţia că sufletul este o mărime88. 30 şi pentru ca Universul să fie purtat armonic. <Demiurgul> a încovoiat direcţia liniei drepte într-un cerc şi apoi. 5 ea este mişcare deşi printr-un alt factor. într-adevăr e evident că <Timaios> ţine să arate că sufletul Universului este de acelaşi . căci ori spre care ţintă se mişcă ceva din natură. Si dacă e mişcat prin violenţă poate fi si prin natura75. Dacă firea sufletului constă în mişcarea de sine. mişcă81. ci mai curînd tocmai acesta este <lucrul> imposibil pentru el: să aibă mişcare70. este greu sau chiar imposibil de spus. fiindcă tocmai ele sînt mişcările acestor corpuri. ar putea şi el să fie mişcat de ceva. despărţind cercul unic în două cercuri care se ating în două puncte. ei se mişcă numai prin faptul că se află într-un corp care se mişcă. Apoi. ce fel de mişcări ale sufletului vor fi violente sau liniştite. iar daca se va mişca în jos va fi pămînt76. în acel loc se şi opreşte din natură. 3. atunci mişcarea îi aparţine din natură. mişcarea aceasta nu-i va aparţine accidental. creşterea73. din fire nepu-tîndu-se opri niciodată.

Orice desfăşurare de gînduri este o definiţie sau o demonstraţie93. cum va cugeta Intelectul divizibilul prin nedivizibil sau nedivizibilul prin divizibil ? Căci jir fi necesar ca Intelectul să fie tocmai acest cerc91. sau de^ infinite ori. Iar o reciprocitate de acest fel nu se sta20 bileste între noţiuni luate la întîmplare. decît să stea pe loc. pe cînd sufletul nu e posibil să fie nici una din . cugetarea este mişcarea Intelectului. Dar e clar că poate şi să gîndească ceva numai o dată. Totuşi. dar nu ca mărimea. pentru că ar fi mai bine pentru el să se mişte. ba chiar e o stare de evitat. nici tirea sufletului <său> nu poate fi cauza mişcării circulare. S-a mai transmis şi o altă opinie despre suflet. I. e evident că niciodată nu va ajunge să le parcurgă pe toate. Susţinătorii lor 15 unesc. înaintează în linie dreaptă. Susţinătorii acestei opinii numesc sufletul o specie de armonie. cu nimic mai puţin convingătoare pentru mulţi decît cele discutate. intelectul va trebui să cugete deseori acelaşi obiect. ceea ce nu se desfăşoară uşor ci silit. cum spun miturile pitagoreice. ci mai curînd sufletul <e cauză de mişcare > pentru el". Căci mişcarea acestora nu este un circuit. cum se spune de obicei si cum sînt mulţi chiar convinşi9'. va cugeta 36 de multe ori. Demonstraţia porneşte de la un principiu şi are.94 pe cînd mişcarea în cerc se întoarce iarăşi la principiu. în orice caz nu se'întoarce din nou îa principiu. dacă trebuie să-1 numim şi pe acesta o parte90 ? Aşadar. precum rotirea e mişcarea cercului.. 25 un scop: silogismul sau concluzia. oferind argumente drept justificări102 şi pentru dezbaterile desfăşurate în public. tocmai io de aceea ar fi trebuit ca Dumnezeu să facă sufletul să se mişte în cerc. Acestea alcătuiesc o unitate în desfăşurare ca şi numărul. dar nu precizează anume care e cauza acestei uniri şi cum urmează să se înfăţişeze corpul101. părţi înţelese în raport cu mărimea sau cu un punct. 15 Pe de altă parte. dar nu ca o mărime. iar cugetarea se identifică cu suma cugetărilor. căci 38 si armonia <zic ei> este o fuziune şi o sinteză de contrarii 30 după cum şi corpul este alcătuit din contrarii103. căci arta trebuie să se folosească de 25 instrumente. dacă ar face-o prin raport la un punct. ci. neputînd să se libereze. în acest caz. iar dacă o face după mărime. ba chiar introduc sufletul înăuntrul corpului. De aceea nici intelectul nu este continuu în acest sens. iar celălalt pune în mişcare. <Critica teoriei despre suflet ca armonie şi ca număr auto-motor>. 10 fie continuu. iar acestea sînt infinite. Căci doar e clar că fiecare lucru * îşi are un aspect şi o formă proprie. dacă e mai bine pentru intelect să nu fie cu corpul. ca şi cum ar fi posibil. Căci. sau chiar numai cu vreuna din părţile lui. deoarece o astfel de cercetare e mai proprie pentru alte studii. 20 dacă cugetarea este o rotire şi intelectul ar fi cercul â cărui mişcare circulară ar fi [tocmai cugetarea]. înseamnă că el s-ar mişca împotriva naturii sale96. Dar. Dar sufletul senzitiv nu e aşa nici cel aperitiv. toate sînt limitate. acelaşi lucru se petrece şi cu silogismul95. acelaşi lucru. ci fie neformat din părţi. dacă mişcarea în cerc este eternă92. căci el se mişcă astfel numai accidental nici 37 corpul său nu e cauza acestei mişcări. Dacă însă mişcarea nu'reprezintă 4071» iirea sufletului. Totuşi aceştia se mulţumesc să spună numai ce fel de calităţi are sufletul. ce rost mai are atunci atingerea cu părţile sale ? Apoi. ca orice fel de suflet să îmbrace orice fel de corp [opinie absurdă]. în adevăr. fiindcă tocmai din cauza acestei comuniuni unul lucrează. în adevăr. Apoi. iar celălalt suferă. De altminteri ce va cugeta el neîncetat? Căci trebuie să cugete ceva. Dar nici nu se spune că mişcarea circulară e mai bună.a rîndul său. [Totuşi armonia este un raport între entităţi contopite sau o sinteză. dar despre corpul care-1 va primi nu mai precizează nimic. şi anume să se mişte astfel decît într-altfel.100 deocamdată s-o lăsăm deoparte. Şi totuşi s-ar părea că acest lucru este necesar. asociindu-si neîncetat un termen mediu şi^un extrem. Aşadar. încă există limite ale cugetărilor practice — căci toate îşi au un scop în afară de ele — iar preocupările teoretice sînt limitate de asemenea prin concluzii. Un lucru e nelalocul său şi în acea argumentare şi în cele mai multe despre suflet. Şi apoi îi este trudnic si să fie îmbinat cu corpul. Intelectul este unic şi continuu ca şi cugetarea. şi acesta este pus în mişcare. 4. de ce trebuie să se mişte în cerc sau să aibă neapărat mărime ? Iar dacă e necesar să cugete atingînd obiectul cu tot cercul său. deoarece mişcarea în cerc este aceeaşi în repetate rînduri. cugetarea se aseamănă mai mult cu un repaus sau o stare pe loc decît cu o mişcare. si chiar dacă nu ajunge la un sfîrşit. este o nefericire. pe de altă parte este nelămurită şi cauza 5 care tace ca cerul să se mişte circular98. Cît despre 3« definiţii. dacă e de ajuns să atingă un obiect cu una din părţile sale. oricum. Ei însă se exprimă ca şi cum ar spune cineva că arta construcţiei pune în joc flautele.5 fel ca si aşa-numitul Intelect. aşa cum se foloseşte sufletul de un anumit corp. cum oare va putea el cugeta dacă este mărime ? Oare <atingînd>89 cu întregul.

chiar dacă prea excelentă. că nu e cu putinţă ca sufletul să se mişte 30 e clar din cele spuse aici.115 însă a afirma că sufletul e cel care se mînie este ca şi cum s-ar spune că sufletul e cel care ţese sau construieşte. de exemplu.20 porţia aceasta este sufletul. Altfel ar urma ca să fie mai multe suflete potrivite cu corpul ca întreg. „prietenia" este. în adevăr. fiindcă este greu să le armonizăm. în schimb. dar în sine el <intelectul> este neafectabil. ca de pildă simţirea cînd porneşte de la obiecte anumite 40 pînă la el. Dacă bătrînul ar primi un ochi corespunzător <funcţiei>. ca în caz de îmbâtare sau îmbolnăvire. Mai ales este foarte io uşor de înlăturat părerea că sufletul e o sinteză a membrelor corpului. adică suflet.106 Apoi dacă vorbim de armonie avem în vedere două înţe. Dar cu mult cea mai neraţională părere dintre cele spuse e afirmaţia că sufletul ar fi un număr care se mişcă pe sine118. sau cum ajungem să ne convingem că este o sinteză intelectul sau chiar sufletul sensitiv. discernerea ca şi iubirea sau ura nu sînt afecte ale aceluia <intelectului>. dacă toate părţile corpului constau din elemente combinate. ar putea vedea ca şi un tînăr. prin faptul că inima e pusă astfel în mişcare.5 leşuri: în primul rînd pentru mărimi. caracterul mişcării. Aşa că bătrîneţea ne vine nu prin faptul că sufletul a suferit ceva. iar reamintirea de la el către mişcările sau către întipăririle rămase în organele de simţire116. întristarea. proporţia însăşi. Apoi mişcarea105 nu se naşte din armonie. Aceste două însuşiri nu erau ale intelectului. aşa-zicînd. Oare. oare. dar în realitate acest fapt se petrece cu el 2» ca 4 cu organele simţurilor. nici iubire. 408 b Zicem. proporţia acestui amestec ar fi armonie. Cît priveşte intelectul. ca de pildă. e evident că nu se mişcă nici prin sine însuşi. Toate acestea prezintă aparenţe de mişcări. dar tocmai sufletului îi atribuie toţi. în primul rînd. sau mai curînd este cu totul altceva adăugat la aceste părţi?110 Mai departe : oare „prietenia" este însăşi cauza oricărui fel de amestec sau ea rezultă dintr-o anumită proporţie în amestec ? 39 Şi apoi. decît despre suflet. din nici unul din cele două sensuri nu e motivată denumirea de armonie. învaţă sau discerne. piere el odată cu fiinţarea trupească si cu cea a 25 celorlalte părţi ale fiinţei vii ? Ceva mai mult: dacă totuşi fiecare dintre părţi nu are suflet şi daca sufletul nu este proporţia amestecului. alta dată că porneşte de la el. Dar e posibil să fie pus în mişcare prin accident 30 cum am spus. unele din acestea114 au loc prin deplasarea celor ce se mişcă.112 Cu mai rnult temei s-ar putea îndoi cineva despre el că se mişcă. Căci ar fi mai corect să spunem. apoi că se mînie şi că percepe şi discerne. iar discernerea sau printr-o lucrare de acelaşi io fel sau prin altceva. nu că sufletul se înduioşează. iar altele prin prefacerea lor (dar de ce fel sînt aceste părţi şi cum se mişcă ele. ci că mişcarea ajunge cîteodată pînă la el. în măsura în care le posedă. dacă are în vedere fapte ca cele următoare. cutează şi se teme. sau cel apetitiv ? Tot aşa de absurdă este opinia că sufletul este o proporţie a acestui amestec. şi pe de altă parte. el pare a se ivi înăuntrul lui ca o existenţă substanţială aparte şi a nu se nimici. eăci sintezele membrelor corpului sînt numeroase şi felurite. că sufletul se întristează şi se bucură. Iar dacă sufletul este altceva decît un amestec. De aceea.acestea două]104. Susţinătorii acestei păreri ajung la absurdităţi : mai întîi' cele rezultînd din ideea de mişcare şi îndeosebi . iar acesta să fie mişcat de către suflet. Aşadar. ci 15 că omul le face prin suflet. Şi nu înţelegem prin aceasta că în suflet se petrece o mişcare. sau altceva alături de această proporţie ? Astfel de dificultăţi prezintă părerile lui Empedocles. Dar această concluzie 5 nu se impune cu necesitate. tocmai pro. ne gîndim la reuniunea lor cînd avem în vedere pe cele dotate cu mişcare şi poziţie şi cînd mărimile se ajustează astfel încît cele două părţi nu primesc între ele nimic de acelaşi fel107 şi de aici'rezultă al doilea înţeles: proporţia obiectelor amestecate. Căci s-ar putea pierde mai ales din pricina slăbiciunii la bătrîneţe. iar cauza mişcării provine de la suflet. De aceea cineva ar putea crede că sufletul se mişcă sau se bucură sau gîndeşte. din cele spuse este evident că nu e posibil nici ca sufletul să fie armonie şi nici să se rotească în cerc. La fel gîndirea ca şi ^ reflectarea se ofilesc din cauza ruinării înăuntru a unui organ 25 oarecare. cînd acesta se distruge. oare. şi chiar să se mişte pe sine. să se mişte în acela în care se afla. bucuria sau discernerea se prezintă ca mişcări113 şi fiecare din ele este un efect de mişcare. S-ar putea obiecta aceasta chiar lui Empedocles1^. Foarte clar se invederează acest lucru dacă cineva ar încerca să redea afectele si activităţile sufletului printr-o armonie oarecare. ci ale întregului compus. de ce. De la care membru al corpului izvorăşte. în nici un alt mod nu e cu putinţă ca el să se mişte în spaţiu. Aşadar. căci el susţine că fiecare parte a corpului constă dintr-o proporţie <în amestecul acestora>.108 căci amestecul elementelor nu are 15 aceeaşi proporţie dacă este vorba de carne sau dacă este vorba de os. De bună seamă intelectul e ceva mai aproape de divin şi nesupus afecţiunii117. ci numai corpul purtător. ci ale corpului care-1 posedă. mînie-rea sau temerea. Se potriveşte mai curînd să ne 4°8!l referim la armonie cînd vorbim despre sănătate şi în genere despre calităţi corporale. care a pierit. nu mai are nici memorie. Iar dacă nu se mişca în general. este o altă chestiune). ce anume piere cînd sufletul dispare ? m ( Aşadar. ca de pildă.

atunci monadele psihice120 vor fi în acelaşi loc cu acestea. unitatea lui>.sfere 10 mici" sau . ba chiar se observă că au 10 suflet. va fi şi în număr. plăcerile.. trebuie să apară în ea o diferenţiere. în adevăr. Căci dacă din sfericulele lui Democrit ar rezulta puncte. nu e uşor nici măcar să le conjecturăm pornind de la aceste ipoteze125. fiindcă punctul este o monadă 5 care are o poziţie. ci şi multe altele. 5. cum să putem concepe că o monadă <uni. că 410 a 10 30 sufletul cunoaşte şi percepe din ce anume elemente constă fiecare obiect dintre acestea. percepţiile. cum poate fi el119 o monadă ? Căci ar trebui să dobîndească o diferenţiere faţă de celelalte monade. ci într-o anumită proporţie şi sinteză. cum am spus mai sus. Căci. Fiindcă nu din cauza mărimii şi nici din cauza micimii lor se produce diferenţierea amintită. Ce diferenţiere însă ar putea avea un punct monadic. dacă dintr-un număr s-ar extrage un număr sau o monadă. că <Xenocrates> ajunge într-o privinţă să spună acelaşi lucru ca şi filosofii care socotesc sufletul alcătuit din corpusculi fini. De aceea e necesar sa existe ceva care să pună în mişcare unităţile < monadele sufletul ui >. v Dintre cele trei moduri transmise pînă la noi. sau carnea sau osul ? Tot aşa se poate spune despre oricare altul dintre compuse.afirmaţia că el ar fi un număr. sufletul este factorul motor. mai curînd poate infinite ca număr : cele care rezultă din combinaţia dintre ele. prin 4»9 b aceea că în altă privinţă se pronunţă ca Democrit după care corpul este pus în mişcare de către suflet. Iar dacă. Deocamdată să admitem. atunci şi mişcările monadelor vor fi linii. dacă < sufletul > ia naştere ca un număr diferit şi cu totul altul decît punctele aflătoare în corpuri. Deci pentru cei care împletesc124 în aceeaşi noţiune mişcarea si numărul rezultă aceste consecinţe şi multe altele de acest_ fel. în adevăr.. ci numai prin faptul 15 că ele sînt o cantitate. o dată ce este necompusă din părţi şi diferenţială? Căci dacă e capabilă să provoace mişcare şi să sufere mişcare. în acesta va exista pe de o parte mişcător. de către cine şi în ce fel. Acest lucru e evident dacă cineva s-ar strădui să lămurească prin această definiţie afectele şi 15 lucrările sufletului ca de exemplu: raţionamentele. după cum am spus. de vreme ce liniile nu se divid în puncte ? <Critica teoriei sufletului ca număr şi ca format din elemente asemănătoare. cum spune şi Empedocles despre os : „însă pămîntul cel darnic se strînse-n yîlcele deschise. fiecare monadă va ocupa locul unui punct. dar nici măcar <să fie socotit> un accident.23 mentări inacceptabile pentru raţiune. Dar ce opreşte. prin urmare. Dar în fapt. ar rămîne un alt număr. în acest caz. iar numărul sufletului. ar fi undeva şi ar ocupa o poziţie. Dar pentru cei care afirmă c-ar fi număr. Mai mult încă : de vreme ce se spune că o linie în mişcare dă naştere unei suprafeţe. alţii ca pe cel mai subtil corp sau ca pe cel mai 20 necorporal dintre toate. Rămîne acum să analizăm pe ce se întemeiază cei ce susţin că sufletul se compune din elemente126. De bună seamă. 42 în adevăr. dar prin ce va cunoaşte sau va percepe întregul. Deci nu-i de nici . dacă sufletul se află împrăştiat în întregul corp dotat cu simţire. să fie în acelaşi loc infinit de multe ? Căci acelea al căror loc nu e divizibil sînt şi ele însele indivizibile. deci. afară 20 de cea a poziţiei? Aşadar. Urmează deopotrivă că vieţuitorul este pus în mişcare de către număr. Aceştia afirmă într-adevăr că sufletul e astfel structurat spre a putea să perceapă realităţile şi să cunoască pe fiecare. urmează ca într-un punct să fie mai multe 5 puncte sau ca orice fel de corp să aibă suflet. acelaşi cu al speciei lor. prin care cei vechi definesc sufletul (unii 1-au învederat ca factorul motrice prin excelenţă. într-o vietate. Aceştia stabilesc ca sufletul distinge prin asemănător pe asemănător aşe-zînd sufletul la acelaşi rang cu obiectele127. aşa că nu factorul motor şi cel mobil va fi sufletul. Nedumeririle şi contradicţiile acestor două opinii le-am discutat în linii mari pînă acum. iar pe de altă parte va fi ceva mişcat ca într-un „continuum". atunci de ce n-au toate corpurile suflet?121 Căci se admite că în toate sînt puncte şi încă infinite. de pildă: ce este zeul sau omul.monade mari" sau în genere monade în mişcare? în ambele cazuri e necesar ca vieţuitorul să se mişte pentru că acestea se mişcă. dar rezultă de aci necesar să întrunească multe argu. cuni_ am spus că şi Democrit susţinea că vieţuitorul se mişcă. însă plantele şi multe dintre animale trăiesc chiar îmbucataţite. dacă si sufletul este un fel de corp123. suferinţele şi altele de acest fel. numărul sufletului este acelaşi cu al punctelor din corp sau dacă numărul punctelor din corp reprezintă însăşi sufletul. Apoi. prin faptul că se mişcă pe sine. Dar e evident ca nu exista numai elementele. dar ar rămîne neschimbat numai cuantumul lor. dimpotrivă. ci numai factorul motor. S-ar putea crede că nu e nici o deosebire dacă le zicem monade sau corpuscule. se impune să admitem că există două corpuri în acelaşi loc. părere proprie si neconcordantă122. dacă sînt două. Rezultă. Apoi. ce deosebire este daca le numim . dacă sînt diferite monadele din corp şi punctele. cum e cu putinţă ca punctele să se desprindă de corpuri. Doua din cele opt părţi i-au venit de la/Nestis lucioase : Patru din focul lui Hefest: ş-aşa se nasc albele oase"128.409 a tate> se pune în mişcare. Nu numai că o definiţie a sufletului este imposibil să se formuleze în acest fel. iar un punct unei linii. nu unindu-se în orice proporţie compun elementele pe fiecare din aceştia. Dacă însă.

Căci ei socot simţirea o afecţiune sau o mişcare şi tot aşa cugetarea şi cunoaşterea. în adevăr 45 este evident că plantele trăiesc. se ştie că nu simt nimic. se ajunge la absurditate şi la lipsă de logică. oare. care aparţin în totul pămîntului. pe cînd fiinţele muritoare le cunosc pe toate [căci fiecare din ele e alcătuită din toate elementele]. De exemplu. iar pe de altă parte că percepe asemănătorul pe asemănător. tendoanele şi părul. elementele se cpmportă ca şi materia. Totuşi. căci_ fiecare element va cunoaşte cîte unul. 136 Şi apoi. ca oasele. şi că asemănătorul 25 cunoaşte prin asemănător. ca să judecăm nu numai 5 despre ea. dacă ele nu vor fi şi în anumite proporţii şi într-o sinteză. Chiar dacă trebuie să se admită că sufletul e compus din elemente. prin natura sa. totuşi nu-i absolut necesar să fie din toate. adus fiind de curenţii vînturilor. Dar e imposibil ca din elementele cantităţii să rezulte o substanţă şi nu o cantitate132. Faptul a scăpat din vedere adepţilor acestei învăţături. Ar mai putea pune cineva întrebarea : din ce cauză sufletul din aer este mai bun si mai nemuritor decît cel din animale? în ambele cazuri însă. nu vorbesc astfel despre orice fel de suflet. dar nu osul sau omul. Şi totuşi se pare 20 că sufletul imprimă animalului numai mişcarea ca deplasare. Cine oare se va înteba dacă în suflet există piatră sau om ? Tot aşa despre ce e bine sau nu e bine. factorul lor unificator? în adevăr. Dar s-ar putea întreba cineva de ^asemenea. Aceste consecinţe şi altele de acelaşi fel rezultă.m_ Ceva mai mult: ar urma că fiecărui dintre principii să-i revină mai multă neştiinţă decît înţelegere. Şi totuşi s-ar fi cuvenit să le perceapă. oricare ar fi el. Totuşi. dar si despre cea contrarie144. sau cîteva. deoarece nu toate 411 a respiră143. o 20 calitate şi o substanţă. dar odată cu ea şi pe cea curbă. Chiar dacă cineva ar admite 25 şi acestea şi ar considera că intelectul este o parte a sufletului si tot aşa si puterea de simţire. Căci e de sine înţeles că el. Regula este criteriu pentru amîndouă (însă curba nu e criteriu nici pentru ea nici pentru linia dreaptă). căci numai el nu va distinge unul dintre elemente : ura. din care cauză. o dată ce noţiunea de fiinţă129se poate exprima cu multe sensuri — căci înseamnă cîteodată substanţa individuală. 15 *. si în orice caz este mai puţin puternic decît intelectul. daca sufletul constă în aer sau în foc. în plus. în adevăr. B suficientă cunoaşterea uneia din cele două părţi ale unei contrarietăţi. este imposibil ca ceva să fie mai puternic şi dominator asupra sufletului. Dar sînt unii care susţin şi că sufletul este confundat cu Universul întreg145. Dar şi această opinie trezeşte unele nedumeriri. Că acest lucru e imposibil nu e nevoie să mai spunem. din natură. nu dă naştere unei fiinţe vii. Aşa s-a întîm-plat şi cu învăţătura cuprinsă în aşa-numiteleul poeme orfice. pentru aceia care spun că sufletul e alcătuit din toate elementele. în genere. 30 Dar acest lucru nu e cu putinţa să se petreacă cu plantele şi nici cu unele dintre animale. părţile din corpul vieţuitoarelor. alteori exprimă cantitatea saucalitatea sau oricare alta dintre categoriile diferenţiale — este adevărat sau nu că 15 sufletul se va constitui din toate ?130 Dar nu pare probabil ca elementele să fie comune tuturor131.138 Căci nu toate fiinţele dotate cu simţire sînt mişcătoare. toţi. a denumi focul sau aerul . sau pe toate. în adevăr. Acelaşi cuvînt se poate spune si espre celelalte. a luat naştere cel dinţii. Apoi. cu toate ca nu se bucură de mişcarea ca deplasare 139 şi nici de senzaţie si că multe dintre animale n-au gîndire. acelaşi lucru se confirmă din ce este spus acum133. cuprinde în sine multe nedumeriri şi greutăţi. fie că e alcătuit dintr-un singur element. factor dominator <pe cînd> alţii susţin din contră că elementele sîut "J primele dintre realităţi. adică pe toate celelalte. De aceea poate Thales credea ca toate sînt pline cu zei. însă hotărîtor este acel factor care le întruneşte. deci nu percep nici pe cele asemă.137 şi că este. Astfel acestea spun că sufletul pătrunde prin inspirare142 din Univers. Va cunoaşte fiecare element pe cel asemenea lui. dacă nu vor fi şi acestea în el. deoarece e evident că unele animale sînt stabile potrivit cu un loc anumit. 44 30 De altă parte afirmaţia — de pildă a lui Empedo-cles ___ că orice se poate cunoaşte prin elemente corporale.un folos prezenţa elementelor în suflet. în acest fel se pronunţă şi cei care admit că intelectul şi sufletul sensitiv provin din elemente.410 b nătoare. odată ce orice e neîndoios un element. fie că e din mai multe sau din toate ? Căci e necesar ca fiecare să cunoască măcar un element. ci o face constînd în amestecuri de elemente şi io tocmai în acele elemente se arată a fi mai bun146. atît cei care susţin că sufletul însuşi provine din elemente prin faptul că cunoaşte si percepe prin simţuri realităţile cit şi cei care îl consideră ca pe cel mai dotat cu mişcare. totuşi n-ar putea să spună astfel în genere despre orice suflet şi nici despre vreun suflet oricare ar fi eluo. Este absurd să susţinem pe de o parte ca ceea ce este asemănător nu poate suferi nici o afecţiune din partea asemănătorului. Dar pentru Empedocles rezultă că tocmai Dumnezeu135 este cel mai 5 lipsit de înţelegere. din care se compune sufletul ? în acest caz el va fi totodată o cantitate. dar pe cele mai multe nu le va cunoaşte. Oare sufletul e alcătuit numai din cîte fac parte din rîndul substanţelor ? Atunci cum poate el cunoaşte şi pe fiecare element dintre celelalte ? Nu cumva vor spune că fiecare gen are elementele sale si principiile proprii. care poate io fi. în adevăr. de ce oare n-au suflet toate realităţile. cunoaştem linia dreaptă.

corpul nu poate fi considerat suflet. Se consideră dimpotrivă.151 ca şi cum părţile 20» ar conţine acelaşi suflet ca specie. Dacă există vreun alt factor care face unitar sufletul. fiecare dintre părţi are simţire şi se deplasează un timp oarecare.6 Căci corpul nu este din acelea ce se enunţă despre un subiect <ca sufletul>. apoi pe toate celelalte le facem ori le suferim. Materia este o potenţialitate. Ce anume parte o va susţine intelectul şi anume cum..\ părţi să susţină ceva din corp. pentru ei se impune să afirme că şi Sufletul <universal> este specific identic cu părţile lui. Se pare că si principiul <vital> din plante este un suflet. Această entelehie se zice în doua 4 — Despre suflet 49 sensuri: una cum ar fi ştiinţă. cînd este împrăştiat e totuşi omogen.46 pe cînd sufletul e format din părţi eterogene. Din cele spuse rezultă clar că nici cunoaşterea nu aparţine sufletului pentru că^e alcătuit din elemente. înzestrat cu viaţă. însă în aceeaşi măsură subzistă toate părţile. Căci dacă este unitar. iar forma este o enteleliie <reali-tate în act>4 şi aceasta în două sensuri: de o parte cum 10 ar fi ştiinţa. Dar se pare ca ei sînt determinaţi să admită că există suflet în acestea. sau ca el să im aparţină vreunei părţi a întregului. unele insecte. care în sine de altfel. ca părţi ale sufletului. care participă la viaţă. . Va mai trebui să cercetăm despre IQ. ca mai curînd sufletul tine la un loc corpul. însă substanţa este o entelehie <realitate în act> : aşadar. iar altă parte doreşte.154 căci numai de un astfel de suflet se bucură atît animalele cît si plantele. Substanţe se dovedesc a fi în primul rînd corpurile şi dintre acestea cele naturale. prin primirea a ceva din <Uiiiversul> înconjurător de către vieţuitoare. atît între ele cît şi faţă de întreg152. dintre vietăţi. de ce n-ar fi de-a dreptul şi sufletul unitar ? Iar dacă este divizat.gen cu părţile147. Aşadar. Căci. dacă e din fire divizibil?14® Nu corpul.155 şi fără acest principiu nici o fiinţă nu poate avea senzaţie. nu e de loc surprinzător.. cugetă. sufletul este realitatea în act a unui astfel de corp. o dată ce. sau ca sufletul să fie din părţi identice. 1. nu este ceva determinat. 30 — oare nu aparţin sufletului în întregul său toate acestea /ai b şi tot cu întregul lui cugetăm. Aşadar. iar de alta cum ar fi contemplarea <a ceva prin ştiinţă în acţiune>. de bună seamă. ci mai curînd este el însuşi substrat şi materie. Cu cele spuse mai sus să fie încheiate discuţiile 412 a asupra doctrinelor tradiţionale despre suflet. Este deci necesar. ca si creşterea. căci acestea sînt principiile celorlalte. corpul îşi dă suflarea. iar din această substanţă o parte se prezintă ca materie. voinţa şi năzuinţele în genere. percepem şi ne mişcăm. dacă întregul 15.15 vietăţi este una dintre cele mai absurde opinii. 'j suflet susţine tot corpul. e natural ca şi fiecare dintre . deşi sufletul în întregul său. se poate 15 considera drept substanţă şi anume o substanţă compusă <organizată>. raţiunea va căuta să ştie care este factorul susţinător şi tot aşa se va merge la infinit150. Sufletul este deci. o substamă în sensul de specie1 a unui corp natural care 20 are viaţa ca potentă. Dar acest lucru pare imposibil. în fine este clar că plantele trăiesc chiar divizate ca şi. ce oare menţine la un loc sufletul. Dacă ele nu dainuiesc. fiindcă n-au organe care să le păstreze natura. Numim viaţă capacitatea de hrănire prin sine.20 ţite. tocmai acela este suflet. este absurd. acela dacă el e unitar sau din mai multe părţi.3 în fine a treia se prezintă ca o îngemănare a celorlalte două. în fiecare dintre membre şi sînt 25 specific identice. pe cele ce au suflet. CARTEA a Il-a <Definiţia sufletului pe bază de analiză psihofizică>. o altă parte ca formă şi specie potrivit căreia se şi poate vorbi de ceva determinat. Ne vom întoarce acum iarăşi ca şi de la început.5 Dintre corpurile natiirale. sau cumva pe fiecare le facem cu anumite părţi ale sufletului? Şi oare viata fiinţează numai în una din aceste părţi sau în mai multe ori chiar în toate. opinia şi apoi dorinţa. Prin urmare. se prezintă ca divizibil153. şi nici nu se poate afirma temeinic şi adevărat că sufletul e pus în mişcare. 5 Noi afirmăm că substanţa e un gen anumit2 între realităţi. Căci 85 tocmai în cadrul existenţei sufletului se desfăşoară şi somnul şi veghea. S-ar mai putea pune o întrebare şi cu privire la părţile lui. ce potentă are fiecare în corp. fiindcă întregul este de acelaşi . pe cînd o altă parte nu-i va aparţine. iar între ele se comportă ca nedespărţite. iar mişcarea ca deplasare la vieţuitoare provine de la suflet. acestea devin însufle. şi putrezeşte. e greu chiar să ne închipuim. încercînd să definim ce este sufletul şi care ar putea fi cea mai cuprinzătoare definiţie despre el1. şi că o parte 5. cînd sufletul iese. fiecare corp natural. sau există o altă cauză ? De exemplu. Deoarece cunoaşterea aparţine sufletului si tot aşa senzaţia. Fireşte. unii spun148 că el e divizibil. iar veghea corespunde cu contemplarea. Dar e evident că sufletul este ca o ştiinţă. de creştere si în fine de micşorare de la sine. cu necesitate. Deoarece însă. iar acest suflet e separat 30 de principiul de simţire. . o parte din aer e evident că va aparţine sufletului. iar a nu le recunoaşte că sînt vietăţi. Iar dacă aerul. unele au viaţă iar altele ii-au. maturitatea şi micşorarea. deşi nu ca număr. corpul este şi ceva anumit. şi alta cum ar fi contemplarea7. De exemplu.

decît numai prin omonimie.pe cînd somnul cu posedarea ştiinţei. cum fac cele mai multe definiţii. tot aşa pipăitul <se poate separa> de alte simţuri. în direcţii contrarii. în fine micşorarea precum şi creş25 terea.18 De obicei. Dacă însă trebuie sa rostim o definiţie generală despre orice fel de suflet. 10 Am spus deci. Căci feufletul nu este esenţa şi raţiunea de a fi. Ceea ce am spus trebuie observat şi la părţile corpului.11 precum nu cercetăm dacă ceara e una cu chipul imprimat în ea şi nici în genere despre materia oricărui lucru. chiar dacă ar fi implicat numai unul din acestea. Dar o astfel de definiţie este exprimarea unei concluzii. ci în acelaşi fel în ambele aceste direcţii şi peste tot tot30 deauna21 se hrănesc şi trăiesc pînă la capăt cît timp aţi putinţa să-şi apuce hrana. 412 b cum e frunza apărătoare pentru coaja fructului. Căci vorbirea ce defineşte trebuie să învedereze nu numai starea de fapt. exprimă şi cauza obiectului definit. însă cu totul simple. ci trebuie să cuprindă şi cauza şi s-o pună în lumină. în adevăr. De aceea sufletul este primordiala entelehie <realitate în act>8 a unui corp natural care posedă viata ca potentă. Numim putere de hrănire o astfel de parte din suflet la care participă şi vegetalele. înzestrat cu organe. în general. ale iiiciunui alt corp. în plus procesul de hrănire. în schimb corpul este ceea ce există ca potentă. a unui corp artificial de acest fel. însă nu corpul care şi-a lepădat sufletul este virtual de aşa fel încît să trăiască. despre fiinţele care nu se mişcă şi nici nu-şi schimbă locul. Căci deşi se zice în multe sensuri „unul" şi . este evident că sufletul sau anumite părţi ale lui — dacă el ar fi natural alcătuit din părţi — nu sînt separabile de corp17. nu că vieţuiesc numai. Căci aşa cum se raportează partea la parte. Căci aceasta este substanţa ochiului ca raţiune de a fi. ştiinţa.19 Deoarece . Ochiul însă este materia văzului. Esenţa ei ca secure ar fi tocmai substanţa ei. întrucît el este aşa consti. şi o noţiune închegată raţional mai proprie cunoaşterii noastre. însă nu în act. spunem că sînt animale. De exemplu : ce este cvadratura ? Egalitatea unui patrulater cu laturile egale cu un pătrat. însă animalul 413 b îşi susţine viata în primul rînd prin simţire. Ceea ce se petrece cu un membru al corpului trebuie să se considere pentru întreg 50 corpul unui vieţuitor. 'se observă că toate animalele au simţul pipăitului.23 Ca prim factor de simţire toate & au pipăitul. dacă. n-ar mai fi secure. în schimb. De aceea nici un e nevoie să cercetăm dacă sufletul şi corpul alcătuiesc o unitate. termenii definiţiilor sînt oarecum concluzii. 10 < Argumentarea privitoare la definiţia sufletului>. însă. Aceasta înseamnă că este esenţă pentru un corp anumit13 întocmai cum. iar coaja fructului pentru fruct. Dar încă nu e clar dacă sufletul este o entelehie a corpului întocmit cum e cîrmaciul pentru corabie. cum este ochiul sculptat în piatră sau cel desenat. întocmai ca actul tăierii securii si vederea în act. Deocamdată să rămînă precizat numai atît: că sufletul este principiul susnumitelor facultăţi şi se defineşte prin .10 căci ambele sug hrana. căci nici o altă putinţă nu aparţine sufletului lor. ele nu cresc numai în sus iar în jos nu.12 principalul lor sens este realitatea în act <entelehia>. 2. mişcarea şi repausul în raport cu locul. Deoarece chiar din noţiuni neclare dar mai evidente se poate naşte claritatea. Dacă însă substanţa <formală> ar fi separată de secure.. Dar acum <securea> 15 e secure. tot aşa aici sufletul şi corpul sînt împreună o fiinţă vie. tot aşa si veghea este o realitate în 413 a act. deşi celelalte nu pot fi independente de ea. văzul însuşi ar fi sufletul 20 lui. 20 Deci noi sa spunem — reluînd de la început cercetarea — că însufleţitul se defineşte faţă de neînsufleţit prin viaţa. care cuprinde în sine principiul mişcării ca şi pe al stării pe loc. şi a cui materie este. simţirea. Rădăcinile sînt corespunzătoare gurii. Tocmai de aceea. cel puţin la fiinţele muritoare.20 De aceea si stăruie convingerea că toate vegetalele trăiesc. Acest fapt este evident la vegetale. Din ce cauză se petrece astfel fiecare din aceste două procese vom spune mai 10 tîrziu24. Cine însă zice: cvadratura este aflarea mediei proporţionale. Dacă ochiul ar fi o vietate. care lipsind nu mai este ochi decît prin omonimie. ci a unui corp naturălj anumit. Iar sămînţa şi fructul sînt virtual un anumit corp. Este o substanţă anume cea potrivită cu raţiunea de a fi a lucrului. Aşadar. o unealtă ar fi un corp natural.a vieţui" se exprimă în mai multe moduri. De altfel.25 tuit15. Bste însă posibil ca aceasta aptitudine22 să fie independentă de celelalte. dar au simţire. Noţiunea despre suflet să rămînă. la fel şi întreaga simţire se raportează la întregul corp dotat cu simţire. Aşadar vieţuirea revine vieţuitoarelor de la acest principiu. Este însă anterioară ca naştere la acelaşi subiect. Aşadar. trebuie să ne străduim iarăşi să îndrumăm în acest sens studiul nostru despre suflet. De acest fel poate fi numai un cqrp înzestrat cu organe. După cum puterea de hrănire poate să fie separată de simţul pipăitului ca şi de orice altă simţire. astfel definită şi schiţată. nimic nu le împiedică pe unele să existe separat.9 Organe mai sînt si părţile plantelor.a exista".. de pildă. Căci există şi o realitate 5 în act a anumitor părţi la unele. Şi după cum ochiul este pupila împreună cu funcţia văzului. vorbim de „vieţuire" ca de exemplu intelectul. ci numai acela care îl are în sine16. deoarece acele părţi nu fiinţează ca entelehii. în adevăr. pe cînd sufletul este întocmai văzul şi potenta organului. urmează că el este realitatea în act primordială a unui 5 corp natural. se observă că au în ele însele o capacitate şi un anumit principiu prin care îşi dobîn-desc creşterea sau micşorarea. deci deocamdată. iar sufletul ar fi aceasta. ce este sufletul. să zicem o secure14.

iar altora abia una singură. fiecare din părţi are nu numai simţire. gîndire. în 5 plus au si simţirea hranei. în adevăr. altele numai cîteva. Din ce cauză. 3. că nu sînt separ abile. însă este limpede că ele sînt diferite după raţiune <ca funcţie>. se 30 poate spune ca el este raţiunea de a fi şi forma.35 dar nu în sensul cum spuneau înaintaşii. iar simţul pentru acestea este pipăitul. . Totuşi. Am denumit potente <facuităţi > pe cea nutritivă. Oare fiecare din acestea este suflet. oarecum o specie şi raţiunea de a fi ca şi actul celui capabil a le primi. sau o porţiune din suflet. Căci a se deosebi prin factorul de simţire ca şi prin cel de opinie este tot atît cît se deosebeşte simţirea de opinie. dar ţine de un corp si de aceea se află într-un corp. dar prin potenţialitate o pluralitate. Căci. (uneori noi denumim „ştiinţă". alteori „suflet" căci. iar altele au un singur simţ. cum zic unii29. dacă este o porţiune. de mişcare din loc. prin realitatea lor în act. 30 eele de care am vorbit aparţin toate unor anumite fiinţe. iar altora chiar putinţa de a gîndi şi apoi intelectul. are plăcere şi durere. nu corpul este entelehia sufletului. iar cealaltă a celui ce poate fi însănătoşit. senzitivă. Căci unde este simţire există şi durere. în fine de vreme ce rezultanta ambelor e însufleţitul. au si reprezentare27 şi dorinţa. căci atingerea hranei este o senzaţie. foamea este o dorinţă de ceva uscat şi cald. şi încă într-un corp de o anumită conformaţie. ca eternul de pieritor. că au putinţa de a-şi reprezenta. ar fi un singur suflet în fiecare plantă. în schimb. Deoarece spunînd „prin ce trăim si prin ce simţim". căci aceasta este impulsul către obiectul plăcut. simţim şi gîndim ca atare. iar toate animalele au unul singur dintre simţuri: pipăitul. iar nu materia şi subiectul ei. ci şi mobilitate. Plantelor le aparţine numai cea nutritivă. Dar despre ele trebuie să ne lămurim mai tîrziu. tot aşa vedem că se întîmplă şi cu privire la alte deosebiri ale sufletului în 2azul insectelor. se înţelege deosebit31 şi tot aşa „prin ce cunoaştem". Pe lîngă acestea unora le aparţine şi mobilitatea. calde şi reci. va trebui s-o cercetăm mai tîrzîu30. iar dacă au simţire. Unele vieţuitoare le au pe toate. privitor la intelect şi la facultatea teoretică28. sau şi prin loc?25 Despre unele din acestea nu este greu să ne 15 dăm seama. nici mirosul. (căci factorul eficient se dovedeşte a fi în cel ce suferă acţiunea şi e înrîurit prin ea32) şi deoarece sufletul e primordial acea entitate prin care trăim. ca şi plăcere. pe cel mai necesar : pipăitul. l» dar va trebui să revenim mai tîrziu39. noi spunem că ştim prin fiecare din aceste două) . de gîndire. deşi se observă că nu orice lucru primeşte la întîmplare pe oricare <substanţă>.34 Adică el nu este corp. dar altele prezintă dificultăţi. iar dintre acestea materia este potenţa iar forma entelehie. (Numai accidental simţirea altor obiecte este simţire de hrană. <îndrăznirea> şi năzuinţa37 . dintre care unul este forma. denumim pe de o parte ştiinţa sănătăţii. deocamdată să ne mulţumim cu atît: că animalele care au pipăit au şi dorinţa. mişcare. pe cînd gustatul <unui suo este un fel de pipăire. cum am arătat. <Puterile sufleteşti la diferite vietaţi>. Desfătarea gustării tine de acestea. Din acestea deducem. de nu cumva mai există o altă fiinţă asemănătoare sau chiar de un rang superior. Dar cine are simţire. deci.acestea: hrănire. în fine unora numai una singură. din cele spuse. Tot aşa există deosebire între fiecare din celelalte facultăţi menţionate mai sus. la celelalte părţi ale sufletului e evident. toate animalele se hrănesc cu ali54 mente uscate si umede.33 Şi de aceea pe buna dreptate gîndesc cei care sînt de părere că sufletul nu există 20 fără corp şi nici nu este un fel de corp. ci se pare că este vorba de un alt gen de suflet. Tocmai acest fapt constituie deosebirea dintre vieţuitoare. iar pe de alta însănătoşirea unei anumite părţi a corpului sau chiar a întregului corp. doritoare. iar altor fiinţe. Ceva mai mult. iar setea de ceva rece şi umed. după cum cu privire la plante se observă că unele trăiesc 52 chiar îmbucatăţite şi cu părţile separate unele de altele „ ca şi cum. altul materia şi al treilea rezultanta amîndurora. una a celui capabil de ştiinţă. După cum am spus. Nu e clar. şi. Asemănător este şi cazul cu privire la simţuri. ştiinţa şi sănătatea reprezintă o formă. cînd acestea sînt tăiate26. şi numai acesta poate fi despărţit. iar unde sînt acestea e necesar să existe şi dorinţă. pe\lîngă aceasta şi cea senzitivă. unora dintre vieţuitoare le aparţin toate acestea. de asemenea şi „prin ce mijloc ne însănătoşim".36 dintre facultăţile sufletului. dacă substanţa e spusă în trei feluri. nici culoarea. oare e de aşa fel încît să se deosebească numai după raţiune <ca funcţie>. iar cine le are pe acestea are şi dorinţa. fără să determine în care şi în ce fel de corp. Căci entelehia fiecărui corp se iveşte firesc în cel ce există virtual <cu o potentă> deci cu si în materia proprie lui. ci tocmai acesta este entelehia unui anume corp. Dorinţa cuprinde şi impulsul şi pornirea. Iar dacă ele au pe cea senzitivă 414 b o au şi pe cea doritoare. nu e încă nimic clar. simte atît plăcutul cît şi durerosul. altora însă numai unele dintre ele. simţire.) Foamea şi setea sînt dorinţi. care îl adaptau unui corp. clar că <sufletul> este o entelehie specifică şi raţiunea de a fi a ceea ce are o potentă <virtualitatea> de a fi într-un fel anumit. iar dintre acestea. Astfel se petrec lucrurile şi după 25 raţiune.l* tribuie cu nimic nici sunetul. altora doar unele. în adevăr.38 căci la hrănire nu ^on. în adevăr. ca de pildă oamenilor.

e cuprins virtual ceea ce precede. aşadar.46 în adevăr. pentru aceeaşi cauză. participă la aceasta fiecare cum poate.51 Că el e cauza de existenţă ca substanţă formală.54 pentru că* n-are senzaţie nici o fiinţă care nu e dotată cu suflet. Căci nimic nu scade şi 25. cel al plantei.47 un animal un alt animal. şi. care se va armoniza cu toate. Este de sine înţeles •că tocmai studiul asupra fiecăruia din aceste suflete este şi cel mai propriu. chiar mai înainte de acestea trebuie să observăm atent. mai întîi încă trebuie să spunem ce înseamnă a cugeta şi ce înseamnă a percepe.a urmă si în cel mai mic număr vin la rînd cele care au judecată şi gîndire.49 Deoarece.45 Iar dacă-i astfel.Este evident.\ Iar scopul este dublu: scopul <ultim> şi lucrul pentru care se face ceva. Căci şi ca punct i<* de pornire al imboldului mişcării şi ca scop al acestei mişcări şi ca substanţă formală a corpurilor însufleţite. în ceea ce se •' înseriază. unele după altele. totuşi nu toate vieţuitoarele au această potentă. de pildă. altul mai puţin. dar nu va fi proprie pentru nici o figură anumita. neţhnnd seama de specificul propriu şi neseparabil. Este necesar ca cel ce~şi propune sa-şi îndrumeze 15 cercetarea spre aceste facultăţi sufleteşti. L. atît la figurile geometrice cît şi la fiinţele însufleţite. Căci pentru toate cauza de existentă este substanţa lor şi viaţa pentru vieţuitoare constituie însăşi noţiunea lor de a fi. cîte ajung la maturitate nemutilate sau cu reproducere automată: 56 de a crea o fiinţă la fel cu sine. dar simţul pipăitului % există şi fără celelalte. multe dintre animale ii-au nici vedere nici auz. să lăsam deo parte aşa ceva <calitatea care-i redă specificul>. sufletul este cauză. şi nu durează el însuşi. Iar dacă este nevoie să spunem ce este fiecare facultate. în acelaşi fel lucrează şi natura. pe cînd altele trăiesc numai mulţumită acesteia. aceeaşi şi unică la număr rămî-nînd. iar altele nu o au. fără pipăit nu există nici unul din celelalte simţiri. iar în facultatea simţirii e implicată cea de hrănire. urmînd legile naturii. căci aci nu există o altă figură în afară de triunghi şi de celelalte cum nici acolo nu există un altfel de suflet. ci unu ca specie. dar cea de hrănire e separată de cea de 415 55 simţire. întrucît ele există în vederea sufletului. Aşa este sufletul în animale. să înţeleagă esenţa fiecăreia dintre ele si abia după aceea să urmărească particularităţile strîns legate de ele44 şi apoi despre celelalte. S-ar putea formula o noţiune generală pentru figurile geometrice. unul mai mult. însă Empe-docles nu se exprimă corect adăugind că creşterea se petrece la . iar cauza şi principiul acestora este sufletul. căci este primordiala facultate şi cea mai comună a sufletului. şi nu se hrăneşte nimic care nu e înzestrat cu viaţă. 4. Aşadar. Intelectul teoretic va face obiectul unui alt studiu43. prin care se susţine viaţa 25 tuturor fiinţelor. şi anume sufletul după natură. ci ca şi & el însuşi. o plantă o altă plantă. pentru ca să participe la eternitate48 şi la divinitate pe cît e posibil pentru ele. Trebuie să cercetăm din ce cauză se înseriază ele astfel. cînd vorbim despre suflet. şi tot ale lui sînt activităţile legate de procreare şi de digerarea hranei. în adevăr. sufletul hrănitor aparţine şi celorlalte fiinţe <afară/de om>.20 nem una despre o figură geometrică . al omului sau al vietăţii inferioare. Sufletul este cauză si principiu al corpului viu. nici simţul mirosului42. Dintre fiinţele dotate cu simţire unele au facultatea mişcării. Pe de altă parte.50 Aceste noţiuni se spun în multe sensuri. Căci după normele cugetării noastre. faţă de capacităţi au 20 întîietate activităţile si faptele. dar nu toate din cele ce au cîte o facultate din acestea au şi to judecată. cum într-un 30 pătrat e triunghiul. ele însele nu pot să participe la eternitate şi la divinitate în neîntreruptă continuitate. ca şi despre obiectul gîndirii. nu creşte în mod natural dacă nu e hrănit. de pildă la plante. obiectele lor cu privire la care mai întîi să ne orientăm.1 Acelaşi lucru se petrece atît cu creşterea cît şi cu micşorarea. căci senzaţia pare că este un fel de alterare. Căci toate corpurile naturale sînt organe ale sufletului şi aşa cum sînt ale animalelor tot aşa şi ale plantelor. de exemplu ce este cugetarea.52 Căci după cum intelectul acţionează în vederea unui scop. La fel se poate formula una şi cu privire la sufletele amintite mai sus. fiindcă nici una dintre cele pieritoare nu poate să se perpetueze. trebuie să examinăm de la caz la caz. prin urmare. Apoi el este raţiunea de a fi sau entelehia a tot ce există ca potentă. care nu va fi o noţiune proprie nici uneia dintre realităţi. Ceva mai rnult: primul imbold53 al mişcării în spaţiu porneşte tot de la suflet. alături de cele de care am vorbit.41 Căci fără facultatea de hrănire nu există nici cea de simţire. L. Aşadar devine 15 limpede că sufletul este cauză şi totodată ca scop final. alterarea ca şi creşterea există întrucît pornesc de la suflet. ba unele n-au nici măcar reprezentare. în adevăr. însă scopul se înţelege în două sensuri: scop 2» ultim şi scopul pentru ceva. De aceea ar fi ridicol să căutăm o noţiune 25 generală atît la acestea cît şi la celelalte. nu unu la număr. Apoi. Totdeauna. că într-un mod asemănător putem obţine o noţiune unică despre suflet40 cum obţi. < Puterea de hrănire vegetativă >. La fel stă cazul cu noţiunea despre figurile geometrice ca şi cu cea privitoare la suflet. e evident. toate năzuiesc spre acest scop şi în vederea 415 acestuia lucrează tot ce lucrează. de ce specie e sufletul fiecăruia. în adevărflaceasta e opera cea mai naturală pentru vietăţi.a fel şi sufletul este cauză potrivit celor trei caractere diferite. sau simţirea sau hrănirea. Fiinţele pieri-toare care au judecată au si pe toate celelalte. adică: despre hrană şi obiectul sensibil. Aşadar mai întîi trebuii să vorbim despre hrană şi despre procreaţie.. căci tocmai acesta este scopul ei.

iar altul digerat. s-a spuspînă acum ce este hrana. iar cu ce se hrăneşte este hrana. iar scopul este procrearea unei fiinţe asemănătoare cu sine. apoi < hrănirea > mai e şi factor al procrea-ţiei66. cît timp va exista materie arzătoare. după cum nici constructorul nu suferă din partea materialului. deoarece asemănătorul nu suferă nici o afecţiune din partea unui asemănător.68 pe cînd hrănitul este corpul care-1 conţine. iar agentul care săvîr-şeşte digerarea este căldura. După ce am. hrana ? Este ea un adaus care revine unei vietăţi în ultimul stadiu sau care îi revine în primul stadiu? între acestea două există deosebire. Totuşi această părere 3® lasă o nedumerire. iar dacă este digerat se hrăneşte asemănător cu asemănător. ci mai curînd sufletul e acel factor. în adevăr. ci a unuia asemănător cu cel hrănit. cealaltă pusă în mişcare. am fi îndreptăţiţi să socotim că hrănirea e şi de un fel 5 şi de altul. ci numai se păstrează.64 în măsura în care un aliment nu e digerat. Cît despre . Deoarece există trei factori deosebiţi <în hrănire>: fiinţa hrănită. şi unii şi alţii au dreptate. Iar dacă există ceva. Urmează. pe cînd la toate cele ce fiinţează prin natură există o limită şi o raţiune a mărimii ca şi a creşterii.65 aşa încît şi hrana contribuie 16 la însufleţire şi acesta nu e numai un fenomen accidental. iar în măsura în care fiinţa este un individ si o substanţă. numai. unul hrană. dacă trebuie să socotim organele ca diferite şi potrivite 5 cu funcţiile lor. alimentul e susţinător al creşterii. iar nu ale focului şi mai curînd pornesc de la raţiunea de a fi. dacă nu va fi ceva care să împiedice aceasta. Senzaţia constă în faptul . celălalt cel hrănit. Deoarece aceeaşi facultate a sufletului este totodată hrănitoare şi procreatoare. într-o măsură. sînt de părerea opusă : că se hrăneşte contrariul din contrariu. Constructorul 4i« trece. iar alţii. dar focul nu hrăneşte apa. dar şi creşterea. care este totodată si cauza creşterii şi hrănirii. cum este în Univers. atît în plante cît si în animale. Dar se pare 25 că nici acelea60 nu constituie în acelaşi mod hrană unele 58 pentru altele : iată.plante prin formarea rădăcinilor în jos. Aşadar la corpurile simple <elemente>61 acestea <apa si focul> par mai ales a fi. dar unul e nedigerat. Apoi hrana suferă ceva din partea celui hrănit. 5. înseamnă că factorul care hrăneşte este sufletul primordial. căci „sus" şi „jos" nu înseamnă acelaşi lucru pentru toate fiinţele. ci acesta din partea lui. una fiind mişcătoare şi mişcată.63 Dar ce este. Dar este. apoi el este chiar sufletul.59 e necesar mai întîi să ne formăm o noţiune despre hrănire. dar în altă privinţă n-au dreptate. ci acelea dintre contrarii care îşi dobîndesc nu numai naşterea unul de la altul. în linii largi. Aşa că el nu înţelege corect termenii de „sus" si „jos".mijlocul hrănirii" el se înţelege în două feluri. cum am spus. Pe de altă parte orice hrana trebuie sa ofere putinţa de a fi digerată. dar nu înseamnă că orice contrariu este neapărat hrană pentru oricare. iar hrana îl pregăteşte 59 pentru activitate.. îiitr-adevâr facul20 tatea se distinge de celelalte prin această lucrare. Deoarece însă nici o vietate nu se hrăneşte dacă nu se bucură de viaţă poate că corpul este ca însufleţit. precizat acestea să vorbim în general despre simţire în întregul ei. este hrană. iar transformarea se săvîrşeste pentru toate în contrariul lor sau în ceva intermediar. de exemplu. se hrăneşte contrariul cu contrariu. în măsura în care corpul însufleţit este o mărime. de exemplu ce este sănătos se produce din ce este bolnav.38 dar nu de-a dreptul cauză. potrivit naturii. De buna seamă. deci. Unii gînditori56 sînt de părere că natura focului pur si simplu este cauză a hrănirii şi a creşterii. pentru că este atras pămîntul din ele în acest fel. într-adevar unii spun că asemănătorul se hrăneşte cu asemănătorul62 şi pe aceeaşi măsură creşte. Acestea sînt lucrări ale sufletului. De aceea ar si putea fi considerat ca factorul lucrător. tot aşa. Aşa că e clar că. dar nu a celui hrănit. Dar deoarece este just ca fiecare lucru sa se numească după scopul său. dar nu sînt toate mărimi.55 ci ceea ce este capul pentru animale sînt rădăcinile pentru plante. Se pare că un contrariu e cel care constituie hrană pentru contrariul său. o cauză asociată. care e forţa care cuprinde împreună focul şi pămîntul. iar nu de la materie. ca si mijlocul de a cîrmui o corabie.69 Aşadar. dacă ele sînt atrase în direcţii opuse ? Se vor dezmembra. că un astfel de principiu al sufletului este o potentă în stare să conserve corpul <primitor> aşa cum este67. 16 a iar în sus din cauză că focul se întinde. oarecum. căci hrana păstrează substanţa şi ea subzistă atîta timp cît va fi hrănită . atît mîna cît şi cîrma. în direcţia opusă. De aceea însafleţitul nu poate exista 20 dacă e lipsit de hrană. în adevăr. dar nu si acesta din partea 35 hranei. pe cînd hrana se transformă sieste mistuită. deoarece 10 numai el dintre corpuri <sau elemente >57 se observă că se hrăneşte şi creşte. Mai tîrziu va trebui să aruncăm o lumină mai largă asupra acestei chestiuni în tratate 30 speciale70. mijlocul de hrănire şi factorul care-1 hrăneşte. substanţa fiinţei acestuia l» exista dinainte căci nimic nu se generează pe sine însuşi. 13 creşterea focului merge la infinit. Este însă o deosebire între hrănire şi creştere.Dacă ambele sînt alimente. la starea de activitate de la inacţiune. Căci multe contrarii se produc unele dintr-altele. se poate spune ca sufletul primordial este tocmai cel ce. De aceea orice corp însufleţit are căldură. procreează o fiinţă asemenea cu 25 sine. Pe lîngă acestea. oare. <Despre senzaţie şi percepere ca virtualitate şi realizare*. apa este hrană pentru foc.

Căci acum vorbim în general despre ele. într-o privinţă ca si cum ar suferi din partea unui asemănător. Dar mai trebuie făcută şi diviziunea după virtualitate şi act <entelehie>. sau prin accidentele lor. pămînt şi celelalte elemente 5 pe care le înregistrează senzaţia prin ele însele. trecerea în act făcîndu-se altfel. De aceea. iar de alta realizare. De aceea lucrurile se petrec. de o parte ca o virtualitate. după cum nu se poate spune astfel despre un constructor cînd construieşte. ci numai ca o potenţa. iar celălalt. nu ca o realitate activă. ci cîteodată este o 30 61 10 distrugere cauzată de contrariul său.a început e afectat ca nease. dar după ce s-a produs afecţiunea.80 De altfel. care nu se aprinde 60 10 d. apoi tot aşa de la celelalte obiecte perceptibile. Căci mişcarea este şi ea un mod de acţiune. că se scliimbă. dacă nu-1 împiedică ceva dinafară. De îndată ce se va naşte. Unii spun şi ca ce este asemănător suferă din cauza celui cu care se aseamănă. fără obiectele exterioare. el fiind în act şi ştiind în totul că acest lucru este A79.84 Acestea însă se găsesc oarecum. dar nu în act.75 Aşadar. Cît despre perceperea în act. pe cînd senzaţia nu stă în puterea lui. ea este ca şi un combustibil. dar unul dintre ei devenind astfel prin învăţătură şi adesea schimbîndu-se deprinderea sa într-una opusă. ea corespunde cu contemplarea activă. ci unul pentru că genul şi materia sa78 sînt de un anumit fel. iar celălalt pentru că de pe acum şi-a însuşit senzaţia respectivă sau gramatica. chiar în suflet.83 Totuşi e o deosebire. nici 417 b . cînd gîndeste.de a fi pus în mişcare şi de a suferi o afecţiune.71 căci e neîndoios că ea e un mod de pre35 facere. L. însă toate suferă ceva şi sînt puse în mişcare de un factor activ. Tot aşa stă lucrul şi în ştiinţele privind obiectele sensibile. pe cînd. procedeul care pornind din starea de potenţialitate conduce spre act pe calea cugetării si înţelepciunii. ori că sînt două 15 feluri de schimbări: trecerea către stările de privaţie şi <dimpotrivă> trecerea spre clobîndirea ţinui caracter si spre menirea firească82. a fi pus în mişcare şi a se afla în act ar fi una.72 Chestiunea prezintă o greutate şi pentru care motiv nu se produce şi o senzaţie a senzaţiilor73 şi de ce. pe de altă parte este şi cazul să numim ştiutor pe cel care e stăpîn efectiv pe gramatică. cum am spune.^ dar unul 15 nedesăvîrşit. cînd ar vrea.77 Pe de o parte există. de pildă un subiect ştiutor. tot aşa în două sensuri se poate înţelege şi senzaţia. dar. din partea celui ce se află în act <entelehie> si-i este asemănător în felul în care e relaţia dintre potentă de o parte şi entelehie de alta. pentru că. Cum e acest lucru 417 a posibil şi cum nu e posibil am spus-o în argumentările generale despre activitate şi afecţiune. de altă parte ca realizare. care tocmai se află în act. ca şi despre cel care în fapt le săvîrşeste). De aceea. cum am spus cu alte prilejuri. trebuie să afirmăm ori că nu suferă nici o afecţiune. De aceea nu este bine să se spună despre subiectul gînditor.85 Deocamdată să rănvînă stabilit doar atît: ca ce . căci e necesar 25 să existe un obiect perceptibil. ci o altă denumire . Deci primii doi sînt ştiutori virtual. să vorbim mai întîi ca şi cum a suferi o senzaţie. îndată ce se hotărăşte. pe cînd ştiinţa este a celor generale. despre cel ce învaţă pornind de la potentă şi care dobîndeşte ştiinţa de la cel ce se află în plin act şi îi predă.e la sine fără sursa de aprindere. poate trece efectiv la starea de cunoaştere. după cum am spus.20 mănător. Dar despre acestea va veni timpul să dăm lămuriri şi cu alt prilej. cum am spus. căci altfel s-ar arde pe sine şi n-ar mai avea nevoie de a fi în act. Cauza este că perceperea în act depinde de obiectele particulare ca şi de activitatea < omului >. foc fiind74. pentru că omul face parte dintre fiinţele capabile de ştiinţă şi care stăpînesc o ştiinţă. căci 20 factorul care provoacă trecerea în act provine din afară : de la ceea ce se vede şi de la ce se aude. cum am spus76. iar altă dată e mai curînd o confirmare a factorului existent virtual. aceasta sau nu e nici o prefacere (căci adausul năzuieşte spre acelaşi lucru şi spre act) sau este un alt gen de schimbare. însă fiecare din aceştia doi nu este capabil 25 în acelaşi mod. De asemenea şi cu privire la obiectul perceptibil prin simţuri există de o parte virtualitate. Aşadar. Deci este evident că funcţia de percepere există. ca si din partea unui neasemănător. deoarece cele sensibile sînt particulare si aparţin lumii din afară. despre un om că este ştiutor. în altă privinţă. el devine asemănător. Al treilea este cel care de pe acum cunoaşte ceva. <organele perceptive > nu nasc senzaţia deşi ele conţin foc. Cea dinţii schimbare a fiinţei cu senzaţie provine de la procreator. fiinţa născută va avea oarecum percepere şi cunoaştere. Deoarece numim simţirea în două sensuri (căci atît despre acela care aude şi vede virtual zicem că aude şi vede.. într-adevăr prin contemplare 5 în act se naşte cel care posedă ştiinţa .suferirea" nu este de loc simplă. gîndirea stă în puterea lui. chiar aflîndu-se în somn. nu este just să aibă denumirea de „învăţare"81.

dar lipseşte <încă> un termen propriu. ci comune tuturor. ci orice culoare proprie unui obiect se vede numai la lumină. numărul. Orice culoare este un factor care pune în mişcare transparenta în act şi aceasta 418 b este însăşi natura ei. în schimb accidental se numeşte sensibilul dacă. de bună seamă. ca de pildă vederea unei culori. culoarea transparentului cînd transparenţa e actualizată de foc sau de ceva cum este el corporalitatea superioară.97 şi de asemenea că lumina se 64 10 15 30 dovedeşte a fi contrariul întunericului. Vizibilul este. Pipăitul însă prezintă mai multe diferenţe calitative. dar nouă ne rămîne necunoscut acest fenomen. cît şi oricare de aceeaşi părere. că nu e nici foc. Aşadar e evident că lumina este chiar prezenţa acestui caracter. astfel de obiecte sînt proprii cîte unui simţ. Numesc specific pe cel care nu se poate percepe cu un alt simţ şi despre care nu e posibil să ne înşelăm. pentru că s-a întîmplat ca obiectul care se percepe să coincidă accidental cu albul. act <entelehie>. tot aşa stă lucrul şi cu fiinţa sensibilă. însă. apa şi multe dintre solide. caracterele proprii sînt cele perceptibile şi tocmai pentru acestea este din 25 natură raţiunea de a fi a fiecărui simt.în sine" dar în sine nu în sensul unei exprimări în abstract. ci printr-o 5 culoare străină de el. fiinţa sensibilă ca potentă este întocmai unui sensibil în. Fireşte. Dar într-un loc în care aceasta există numai ca potentă.88 Totuşi fiecare simţ face deosebire între obiectele respective şi nu se înşeală cu privire la culoare ori sunet. căci şi ei îi revine să fie unitară şi aceeaşi.94 De acest fel sînt aerul. obscurul. de pildă. aceeaşi în amîndouă acestea (ca şi în corporalitatea veşnică superioară95).. în genere. dar nu vizibil în sine. iar celălalt comun tuturor. Transparent numesc eu ceea ce este vizibil. 30 <Despre văz şi obiectele vizibile>. De acest fel însă este transparenţa. după cum s-a spus.98 Obscuritatea însă este tocmai privaţia din transparent a unui astfel de caracter. Atît Empedocles". acolo este şi obscuritatea. De exemplu o mişcare e perceptibilă atît prin pipăit cît şi prin văz. altă dată despre un om 62 în vîrstă.91 Ceea ce spunem se va lămuri din ce în ce mai mult. 6. 20 nu s-au pronunţat just spunînd că lumina se transmite şi se întinde într-un anumit timp. ci fiindcă există o anumită natură. dar după afecţiune devine asemănătoare şi este ca şi cel care 1-a înrîurit. cel al sunetului fără sunet. ca să spun pe scurt. oarecum. simţul vizibilului. Deoarece însă deosebirea dintre aceste două stări nu e încă denumită.93 De aceea. ci prezenţa unui foc sau a unui element de acelaşi gen în sînul transparenţei. Văzul este desigur. 7. lucrul ar rămîne ascuns pentru un mic răstimp vederii noastre.a se schimba" ca de nişte numiri adecvate. dar s-a precizat despre ele că sînt diferite şi cum 418a sînt diferite. este supusă afecţiunii întrucît nu este asemănătoare. 5 <0biectele simţurilor şi particularităţile lor>. ci odată apare ca si cum am vorbi despre un 30 copil că e apt pentru război. Ea este. culoare. Deocamdată am spus ce este transparenţa şi ce este lumina.100 cum e. nu există vizibil fără lumină.87 Dintre cele două unul este sensibil specific fiecărui 10 simţ. însă această opinie este în contrazicere atît cu clarviziunea raţiunii cît şi cu fenomenele. sau ce anume produce sunetul sau unde este el. corp şi nici emanaţia vreunui corp (căci şi în acest caz ar fi tot un corp). Aşadar trebuie să vorbim mai întîi despre lumină ce anume este. e necesar să ne folosim de termenii: „a suferi" şi . de bună seamă. însă ar fi să se spună prea mult că rămîiie ascuns pentru toţi de la Răsărit pînă la Apus. „Sensibil" se spune în trei înţelesuri. „cel alb" 20 s-ar zice că este fiul lui Diares. dar nu cînd . de bună seamă. între pămînt şi sfera care-1 înconjoară. Căci nu întrucît e apa sau întrucît e aer sînt ele transparente. transparenţă. 25 Subiectul ce primeşte culoarea este fără culoare. iar într-unul sensibile accidental. Iar lumina este realitatea în act a acesteia.. a transparenţei ca transparenţă. ci 15 se poate înşela numai despre ce este şi unde este obiectul colorat. nici. mărimea: căci acestea nu sînt proprii vreunui simţ.am numit noi „existent virtual" nu este simplu.96 Lumina este. Fără culoare este transparenţa ca şi nevizibilul sau greu vizibilul.repausul. Despre fiecare simţ trebuie să discutăm mai întîi considerînd obiectele sensibile. Căci nu e posibil să fie două corpuri în acelaşi loc. dintre care în două le afirmăm sensibile „în şi prin ele însele". figura. ci pentru că are în ea însăşi cauza vizibilităţii. auzirea unui sunet şi înregistrarea unui gust.92 Acest lucru se petrece în cazul vizibilului . <Natural>. De aceea cel ce percepe nu suferă nimic din partea obiectului perceput ca atare <ca fiul lui Diares>. pe măsură ce vom înainta în expunere.90 Este mai întîi vizibilă culoarea şi încă ceea ce se poate exprima prin descriere. sînt însă comune: mişcarea. în 63 schimb la sensibilele în sine.89 Căci această culoare e percepută numai accidental.8(i Aşadar.

-? totuşi nu se reflectă întocmai ca de la apă sau aramă ! sau pe suprafaţa vreunui corp lucitor. nu-1 va vedea. cum am spus. într-adevăr. nu pot să miroase dacă nu respiră111. Aşadar. Ceva mai mult: sunetul se aude în aer şi chiar în apă (însă mai puţin)114. însă atunci <cînd acesta e neted > aerul devine unitar d m /ţa» a 67 .112 < Despre sunet şi auz>. neîncetat se repercutează ca o minge. Despre unele lucruri spunem că n-au sunet. căci transparentul tocmai prin el devine transparent. iar altul ca potentă. ci numai arama şi corpurile întinse şi goale în interior. Sunetul se prezintă sub două aspecte: unul este sunet în act. dar prin vid se înţelege aerul si tocmai el este factorul care produce auzul. se va vedea mai tîrziu. s-ar putea vedea clar pe cer chiar şi o furnică. Ecoul se produce cînd aerul. căci ceea ce îl provoacă este o lovire.este transparenţă în act. de aceea nici nu se văd obiectele fără lumină. ar fi întuneric)117 . sunetul nu se produce prin lovirea oricăror feluri de corpuri. Dar 5 nu se vede culoarea proprie a niciunuia. cînd e lovită. Este cu neputinţă ca acest lucru să se producă de către însăşi culoarea106 obiectului văzut. aşa încît cel ce emite sunetul răsună din pricina altui corp. o grămadă de grîu sau un muşuroi de nisip repede mişcat. cum e transparenţa pentru culoare. căci pot emite sunete. Dar nu toate sîiit vizibile la lumină. Acum113 să tratăm cu amănuntul mai îritîi despre sunet şi auz. ca buretele şi lîna. conti-nuîud repede. iar lovitura nu ia naştere fără o deplasare <de corpuri>. deci.102 Deocamdată este clar atît că tot ce se vede la lumină e culoarea. solzii şi ochii lor. dar nu se va vedea absolut nimic. Dar nici aerul şi nici apa nu sînt hotărîtoare. ci numai atîta timp cît e transparenţă prin potentă. Se pare că totdeauna se produce ecou. că e provocată de către intermediarul său. Căci există un afect comun în aer ca şi în apă. 5— suflet 65 Căci vederea se produce prin faptul că organul care sîmte suferă o modificare.21* duce cînd aerul lovit rezistă şi deci nu se risipeşte. De aceea este iw imposibil ca singur un corp să producă sunet. fiind 25 compact. tot aşa pentru cel ce percepe mirosul.104 Prin urmare nu zice bine Dcmocrit1^ susţinînd ca. ca atunci cînd cineva ar lovi. Rămîne. Cu privire la pipăit şi gust se petrece acelaşi 30 lucru. so Dacă spaţiul intermediar e vid. în adevăr. focul107 se vede în ambele cazuri: şi la întuneric şi la lumină şi chiar cu necesitate.IO tului103. Aceasta era însăşi esenţa culorii ca să fie factor care să pună în mişcare transparenta în act. ci se vede numai culoarea proprie a fiecărui obiect. Aceasta înseamnă că intermediarul dintre corpul sonor şi ureche poate transmite un sunet în act. deoarece cu sunetul se petrece ca şi cu lumina. . Pentru care pricină. lumina se reflectă şi ea neîncetat (căci altfel :jft lumina n-ar putea să se împrăştie în toate direcţiile. repetă de multe ori sunetul îs primei lovituri. Dar din cauza rarefierii lui. dar nu e prins clar. Căci o aceeaşi natură este cîteodată obscuritate. Lumina este tocmai realizarea în act a transparen. Căci mişcarea corpului lovitor trebuie sa o ia înaintea risipirii aerului110. E clară dovada acestui fapt: daca cineva ar pune obiectul care are culoare chiar pe ochi. ci în afara spaţiului luminat de soare. cum e arama şi apoi obiectele solide şi netede. de exemplu aerul. nu produce nici un sunet. iar afectul110 rezidă în amîndouă aceste elemente. altul este lovitul. alteori este lumină. despre altele însă că au. însă. De pildă. ci trebuie să se producă lovirea celor două corpuri tari între ele şi de aer. aşa că e necesar să existe un intermediar. .109 la miros nu e denumit. nu numai că nu se va vedea exact. dacă obiectul lovit n-ar fi neted. în adevăr. unele capete de peşti. dar la întuneric provoacă senzaţie ca obiectele aprinse şi care împrăştie lumină101 (ele n-au o denumire cu un singur termen) precum cîte o ciupercă. nici unul dintre ele nu-şi realizează percepţia prin contactul cu organul de simţire.120 nu mai dă naştere sunetului. De aceea răsună ori de cîte ori este repede şi tare lovit. unele nu *19 se văd la lumină. Dacă cineva ar aşeza obiectul sunător sau mirositor de-a dreptul pe organul de simţire nu se va produce nici o senzaţie. dar nu e aparent. Aşadar. prin repercutare. iar organul simţirii este pus în mişcare de către aer cu care e continuu. un corn.108 25 Aceeaşi raţiune se impune şi cu privire la sunet şi la miros. Intermediarul sunetelor este aerul.118 Se spune159' pe bună dreptate că vidul este hotârîtor pentru auz. Dar despre cauza acestui fenomen şi despre aceste vietăţi se va vorbi mai tîrziu. Acest lucru este imposibil. Arama sună fiindcă e neteda. pentru care cauză e necesar să se vadă culoarea la lumină. cînd este pus în mişcare compact uz şi unitar. Dimpotrivă. lîna. culoarea pune în mişcare transparentul. 15 dacă spaţiul intermediar ar fi gol. căci < aerul> pus în mişcare nu poate ieşi. .1]5 Acest fenomen se pro. iar cele cavernoase. căci unul este lovitorul. 8. Din ce pricină se văd acestea va face obiectul unui alt studiu. aşa încît să arunce o umbră prin care tărnmrim lumina. s-a spus. Aşadar sunetul în act ia naştere totdeauna de la un obiect către altul şi anume printr-altul. Doar e clar că şi 35 animalele acvatice au perceperea mirosului. ci intermediarul este pus în mişcare de către exalarea mirositoare sau de sunet şi de către acest mediu este impresionat fiecare din cele două organe de simţire. însă omul 419 b şi animalele de uscat care respiră. din cauză că-1 închide vasul şi-1 împiedică să se împrăştie.

iar a celui grav din cauza încetinelii. de ceea ce se numeşte trahee. căci particularitatea mirosului nu e evidentă ca cea a sunetului.obicd€le\niirosiioare>. Faptul pare analog cu cel ce se petrece la 420 J» pipăit cu un lucru ascuţit sau tocit. Dovadă că aşa este. Dar cînd este împiedicat să se împrăştie. căci datorită acestuia. dintre acestea gustarea fiind absolut necesară (de aceea şi aparţine celor mai multe vietăţi) iar comunicarea existînd pentru bunăstare. De aceea animalul nu aude prin orice parte g <a corp ui ui > apoi aerul nu trece prin orice parte. Acum e clar de ce peştii n-au voce .139 <Desprej^miros şi^. a luminii sau culorii. în calea 421 a ei. 20 Răsună.125 nu răsună orice obiect. Aceste denumiri sînt împrumutate prin metaforă din domeniul pipăitului. orice lucru sună dacă cineva loveşte ceva şi într-un anumit mediu. Apoi aerul io din urechi este aşa înrostuit ca să fie uşor mişcat123. Un alt tratat va urina asupra cauzei acestui fenomen. Căci sunetul ascuţit pune în mişcare simţirea. căci sunetul este rezultat din mişcarea aerului. Aşa că nu tonul ascuţit este repede şi cel grav încet. urechea nu aude. cu intensitate dar 68 pentru scurt timp. dar nu cu orice organ corporal. căci noi auzim cu organul care posedă aerul său separat. o melodie şi ca o vorbire. cînd e vătămată corneea de 15 la pupilă. Aerul în sine e nesunător din cauza rărimii. dar într-un mod deosebit. printr-o vibrare produsă de tensiune. sunetul este o mişcare a unui obiect care poate să se mişte în felul în care ricoşează nişte mingi de pe suprafeţe netede cînd le loveşte cineva. Doar vocea este un sunet <cu înţeles>. Producător de sunet este. cel care-şi reţine respiraţia.30 lungat. iar celălalt în timp îndelungat.127 Căci precum fără lumină nu se văfd culorile. Căci aerul din ureche are totdeauna o mişcare proprie. însă.135 Acest organ al corpului există spre ajutorul plămî-nului.124 în adevăr.128 iar cel grav pentru un timp înde. 69 30 inspirat de către sufletul din aceste părţi.cauza suprafeţei. emit un sunet. cum sînt cele fără sîrige şi. mişcarea lui devine sunet. căci n-au laringe. De aceea e necesar ca aerul să pătrundă în interiorul celui ce respiră. din cauză că unul afectează în scurt timp. Vocea12* este un sunet emis de un însufleţit. căci are aceste proprietăţi. încît aerul în masă compactă să fie refractat şi agitat. De aceea se şi zice: . Aşadar. lira şi toate cele neînsufleţite care. ca de pildă cînd un ac ar lovi un alt ac. continuă pînă la organul auzului <urechii>. în adevăr.126 Deosebirile dintre obiectele răsunătoare se arată prin sunetul în act. Şi acest i» lucru e uşor de înţeles.aude cu golul şi răsunetul urechii". glăsuiesc flautul.138 în primul rînd 2» regiunea din jurul inimii are nevoie şi de respiraţie. ca şi la vedere.13* Pentru respiraţie organul este laringele. încît rezultă că unul este iute iar celălalt încet. Despre miros ca şi despre obiectul mirosit este mai greu de formulat o precizare decît despre cele expuse pînă acum. peştii. ca să-şi menţină bunăstarea. căci 5 nici un neînsufleţit nu glăsuieşte. animalele pedestre au mai multa căldură decît celelalte. ci acela ce loveşte aerul trebuie să fie însufleţit138 şi să.131 Deoarece organul auzului e împresurat de aer. dar cîte puţin. iar tocitul. căci ascuţitul înţeapă oarecum. pentru că ea tiu pătrunde tocmai pînă la aerul care e organic unitar cu urechea. 9. încît să resimtă exact toate variaţiile mişcării. de pildă. adică aerul. ca tuşea. (pentru ce e necesară se va 20 spune în alte studii133) şi pentru voce. obiectul lovit sau cel care loveşte ? Şi unul si altul. odată cu aerul inspirat. e pus în mişcare şi cel dinăuntru. acest aer loveşte pe cel ce se află în trahee. Căci nu este voce orice sunet produs de un vieţuitor. Pricina e că . să zicem aşa. ci mişcarea tonului înalt se produce astfel din cauza iuţelii. ca de pilda gîngavii). Multe dintre animale nu au voce. dar nu al aerului inspirat. nici chiar în urechi din cauza sinuozităţilor. De aceea auzim chiar în apă. ca atunci cînd timpanul e vătămat. este un semn ca aude sau că nu aude. căci nu conţine aer în întregul său. e faptul că cel care inspiră sau expiră aer ^ nu poate glasui decît numai reţimndu-şi respiraţia. Tocmai de aceea natura se foloseşte de aerul inspirat în două lucrări :132 de exemplu de limbă şi pentru gustare şi pentru vorbire. lovit sau lovitor. fiindcă suprafaţa unui obiect neted este unitară. faptul că urechea răsună totdeauna ca un corn. ceea ce e în stare să pună în mişcare o masă compactă de aer. vocea este lovirea aerului. Deoarece. Să ne oprim aici cu discuţia despre sunet. Urechii îi este înnăscut aerul. Şi n-au acest organ pentru 5 ca nu primesc aerul şi nu-1 inspiră. ci se zice numai prin asemănare că. ci trebuie ca obiectul lovit 25 sa fie neted. Daca se întîmplă acest lucru. în 15 mod logic pot glăsui numai fiinţele care inspiră aerul. (Dimpotrivă. ci cu. tot aşa natura se foloseşte de respiraţie ca să producă încălzirea necesară în interior. După cum am spus. emite şi voce. oare. ca cei din Achelous scot sunet prin bronchii sau printr-un alt organ asemănător). Dar sunetul este străin şi nu e propriu urechii). apasă. cum am spus137 (fiindcă se poate emite: sunet <nearticulat> chiar cu limba.. (Aceia despre care se spune ca au voce. cînd se mişcă aerul din afară.122 decît numai partea care va fi iritata şi care reda sunetul. tot aşa nici fără sunet nu se distinge tonul înalt sau cel grav.130 Se pare că tot aşa stă lucrul şi cu vocea. deci. aibă o anumită reprezentare.131 Vocea însă este sunetul emis de un vieţuitor. dintre cele cu sînge.

simţirea aceasta n-o avem ascuţită, ci mai slabă decît a multor animale.140 într-adevăr, omul are uii miros slab şi nu percepe prin miros nici un obiect din. cele mirositoare, fără o senzaţie de suferinţă sau de plăcere, tocmai fiindcă nu există la el un organ mirositor cu precizie. Bste bine ştiut că vietăţile cu ochi inerţi14* percep de asemenea culorile şi că, pentru ele, deosebirile de culori nu sîut distincte decît prin reflexul însoţitor de teamă sau ne.teamă. Tot aşa se înfăţişează feluritele mirosuri şi pentru genul oamenilor, în adevăr, se pare că simţul mirosului are o analogie cu gustul şi tot aşa soiurile de gusturi sînt analoge cu ale mirosului142; în schimb noi avem un gust mai precis, deoarece el nu e decît vin fel de pipăit, iar omul are această simţire ca 20 pe cea mai exactă. E drept că în celelalte simţuri e lăsat în larma de multe animale, însă prin simţul pipăitului este îndeosebi superior cu mult celorlalte animale. De io 15 aceea şi este cel mai inteligent dintre animale. Dovada este faptul că143 şi în genul oamenilor există dotaţi sau nedotaţi, după cum este şi acest organ perceptiv, şi prin nimic altceva, în adevăr, cei cu carnea tare sînt 2 nedotaţi în cele ale gîndirii, pe cînd cei cu carnea moale sînt bine dotaţi144. Se mai adaugă şi faptul că, după cum e obiectul gustului — dulce sau amar — aşa sînt şi mirosurile. (Unele obiecte oferă chiar un miros şi un gust asemănător ca de pildă un miros dulce si un gust dulce, iar altele dimpotrivă) . Tot astfel există rniros : acru, înţepător, acid si gras. Dar, după cum am spus,145 deoarece mirosurile nu sînt bine distincte ca gusturile, 3 primele au primit denumirile după acestea, prin asemănarea cu lucrurile. De pildă, dulce este mirosul şofra- 4 nului şi mierei, iar cealaltă senzaţie, cea amară e ca a cimbrului şi a celor de acelaşi fel. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte mirosuri. După cum auzul şi fiecare dintre simţuri, sînt unul cu privire la obiectul ce poate fi auzit sau nu, altul la cel vizibil » sau nu, tot aşa şi mirosirea se referă la ce e mirositor sau nu.146 Nemirositor este obiectul care nu poate avea absolut nici un miros, ca şi unul cu miros slab sau neprecis. Tot aşa se spune şi despre obiectul fără gust. Pe de altă parte şi mirosul se comunică printr-un intermediar147, ca aerul sau apa, căci şi animalele acvatice l» se pare ca percep prin miros, în aceeaşi măsură cele cu sînge şi cele fără sînge, precum şi cele din aer. Ba încă unele dintre ele148 se avîntă de departe <asupra prăzii >, adulmecînd hrana.149 De aceea, e evident greu de răspuns dacă toate au 1111 asemănător simţ de mirosire ; singur omul miroase numai cînd inspiră,150 iar dacă nu inspiră, 15 ci expiră sau reţine respiraţia, nu poate mirosi nici de departe nici de aproape, nici chiar de s-ar pune obiectul înăuntru, pe nară. De o parte faptul că obiectul pus de-a dreptul pe organul de simţire151 rămîne neperceput, e comun tuturor simţurilor, de altă parte f aptul că fără inspiraţie nu se percepe mirosul, e specific oamenilor. Lucrul devine clar pentru cei ce verifică. Deducem că 20 animalele fără sînge, deoarece nu inspiră, ar putea avea o altă formă de simţire în afară de cele menţionate. Dar acest lucru e de neadmis în cazul mirosului, căci perce1b 71 perea unui obiect mirositor, fie ca e urît mirositor, fie că e plăcut mirositor, e tot o mirosire. Apoi e clar că animalele pot fi otrăvite de mirosurile puternice de care e otrăvit şi omul,155 de exemplu mirosul de bitum, sulf şi de altele de acest fel. Deci e necesar ca cele fără sînge 25 să aibă simţul mirosului, chiar dacă nu inspiră aer. E probabil însă, că la oameni organul simţului acesta e deosebit de cel al celorlalte animale, după cum se deosebesc ochii umezi ai omului faţă de cei ai animalelor cu ochi inerţi. Ochii lui au pleoapele ca o perdea 30 protectoare, iar dacă nu le mişcă şi nu le deschide, nu vede. Vietăţile cu ochi inerţi n-au o protecţie de acest fel, ci ele văd de-a dreptul ce se întîmplă în transparenţă. 422 a Aşadar şi organul de simţire olfactiv pentru unele vieţuitoare, este neacoperit ca ochiul <inert al unei vietăţi >, iar pentru ceilalţi <ca oamenii> care primesc în ei aerul, organul are un înveliş care se deschide cînd inspiră aerul, deoarece se dilată arterele şi porii.152 Tocmai de aceea animalele care inspiră aer nu pot mirosi în apă. Este deci necesar ca ele să miroase prin inspirare de aer, 5 lucru imposibil de făcut în apă. Aşadar, mirosul ţine de un obiect uscat, după cum gustul ţine de elementul umed, iar organul olfactiv este virtual aşa153 alcătuit, <Gustul şi pipăitul>. 10. Obiectul gustat este oarecum pipăit şi tocmai aceasta e cauza că, pentru a fi perceput, nu-i nevoie de un intermediar care sa fie un corp străin,154 tot aşa nici pipăitul. Corpul în care există o umoare, ceea ce are gust, se află în umiditate ca într-o materie, iar el. 10 este un corp palpabil. De aceea, dacă am trai în apă am percepe dulcele din ea, dar perceperea nu ne-ar veni prin lichidul intermediar, ci prin faptul că gusta-bilul e amestecat cu umedul,155 ca la o băutură. Dim15 potrivă, culoarea nu poate fi văzută în acest mod, ca rezultatul unui amestec şi nici prin emanaţii.156 Aşadar nu există nici un intermediar la gustare, ci precum vizibilul este culoare, tot aşa gustabilul este o licoare. 72 însă nimic nu stîrneşte senzaţia de gust afară de elementul lichid, dar el are umezeală în act sau în potentă, ca _ de

exemplu sărătura, fiindcă aceasta devine uşor fluidă, apoi e uşor solubilă în contact cu limba. Iar după cum vederea are ca obiect ceva vizibil sau nevizibil 2t (căci deşi întunericul e de nepătruns, totuşi vederea îl discerne) ba chiar un obiect prea luminos, (căci şi acesta devine nevizibil dar în alt mod decît întunericul) şi după cum auzul are ca obiect zgomotul sau tăcerea, dintre care primul e de auzit iar cestălalt nu, ba chiar un sunet puternic cum era vederea unui obiect orbitor de luminos157 (căci după cum un sunet slab este aproape 25 de neauzit, tot aşa într-un sens unul tare si violent) uneori numindu-se absolut invizibil, (precum e ceva inaccesibil pentru alte simţuri), iar alteori nefiind vizibil din natură, ori fiind rău vizibil cum spunem <privativ> despre o^ fiinţă că e fără picioare sau un fruct fără sîmbure,158 în acelaşi mod se comportă gustatul cu lucrul 30 gustabil şi negustabil, adică ca unul cu gust redus sau cu licoare slabă, sau care suprimă simţul gustului. Ca principiu al gustului se dovedeşte a fi: potabilul ori nepotabilul. Căci ambele sînt într-un sens oarecare, o băutură <o formă de gust>. Numai că ultima e rea şi suprimă senzaţia de gust, pe cînd cealaltă corespunde naturii sale. Potabilul este, de altfel, comun pipăitului şi gustului. Numai că întrucît ceea ce se poate gusta este umed, e necesar totodată ca organul senzitiv care-1 422 percepe să nu fie nici umed în act, dar nici lipsit de poanta de a primi în sine umedul.159 Căci organul gustării suferă o afecţiune din partea obiectului gustat, ca^ atare. Aşadar este necesar să fie umezit obiectul care e in stare să se umezească, păstrîndu-şi natura, dacă el nu e umed în realitate, adică organul senzitiv al gustului. Dovadă e faptul că limba nu simte gustul nici cînd este 5 cu totul uscată, nici cînd este prea umedă, însăşi senzaţia tactilă <a gustului > ia naştere o dată cu umedul primar160, ca atunci cînd cineva pregustînd o licoare cu gust puternic, ar trece să guste altceva. E cazul cu bolnavii, cărora li se par toate amare pentru că ei primesc senzaţiile cu limba încărcată cu o astfel de umiditate. 73 10 în ce priveşte speciile de gusturi, ca şi ale culorilor, sînt simple, căci sînt contrare unele altora : dulcele şi amarul; apoi de dulce ţine grasul, iar de amar, săratul, La mijloc între acestea sînt gustul amar, astringent, acru şi cel oţetit.161 Pe scurt, acestea se dovedesc a fi deosebirile dintre gusturi. Aşa încît ceea ce percepe 15 gustul este virtual aşa162, pe cînd gustatul este trecerea lui în act. <Pipăitul şi obiectele pipăibile>. 11. între obiectul pipăibil şi simţul pipăitului însuşi exista acelaşi raport, în adevăr, dacă pipăitul nu este o simţire unică, ci de mai multe feluri, e necesar ca şi obiectele pipăibile sa fie mai multe. Eămîne însă o nedu-20 merire : dacă sînt mai multe simţuri ale pipăitului sau numai unul şi care este organul de percepere care savîr-şeşte pipăirea obiectului pipăibil,163 de nu cumva e carnea, iar la alte vieţuitoare un organ corespunzător, sau nu, ci carnea este tocmai intermediarul pe cînd organul primordial de percepere164 este un altul, în interior. într-adevăr că orice simţire corespunde pare-se, cu o singură contrarietate,165 aşa cum vederea percepe contrarietatea dintre alb şi negru, auzul pe cea dintre tonul 25 înalt şi cel grav, iar gustul pe cea dintre amar şi dulce. Dimpotrivă, la pipăit există mai multe contrarietaţi: cald-rece, uscat-umed, tare-moale si cîte altele, de acelaşi' fel. Se prezintă totuşi o soluţie a acestei nedumeriri care afirmă că şi la celelalte senzaţii sînt mai multe contrarii,166 ca de pildă la voce, nu numai tonul înalt 30 şi cel grav, ci şi volumul şi slăbiciunea vocii, fineţea şi asprimea ei şi altele de acest fel. Chiar cu privire la culoare există încă alte deosebiri de felul acestora. Dar? cînd vorbim de pipăit, riu este evident care anume este unicul obiect, cum e de pildă la auz sunetul. Apoi <rămîne problema > dacă organul senzitiv este sau nu în interior, ci de-a dreptul însăşi carnea. <Pentru 423 a acest caz> nu apare un indiciu clar faptul ca senzaţia se produce o dată cu atingerea obiectelor.167 în adevăr acum, dacă cineva prepară o membrană şi o înfăşoară în jurul cărnii, ea semnalează senzaţia deopotrivă, de îndată ce cineva a atins-o.168 Totuşi e clar că organul senzitiv nu se află în această membrană. Iar daca membrana s-ar face una cu carnea, senzaţia va străbate prin 5 ea încă şi mai grabnic. De aceea, o astfel de parte a corpului <carnea> pare că se comportă ca şi aerul care ar fi cuprins, învăluindurie natural. Căci am avea impresia că noi percepem cu un singur organ atît sunetul cît şi culoarea şi chiar mirosul, şi că văzul, auzul şi mirosul alcătuiesc, oarecum, o singură simţire. Dar acum, deoarece procesele prin care se produc <senzaţiile>1(i9 sînt despărţite de mediul prin care se produc, urmează 10 că şi organele perceptive de care am vorbit sînt evident diferite unele de altele. Dar cu privire la pipăit deocamdată acest lucru este neclar. De altfel e imposibil ca să consiste un corp însufleţit din aer sau apă,170 căci trebuie ca el să fie un corp solid. Rămîne că el este un complex din pămînt şi din elementele pe care le reclamă carnea, şi orice alt organ asemănător.171 Aşadar, e necesar ca însuşi corpul să fie 15 intermediarul pipăitului, firesc solidar cu organul pipăitului, organ prin care se produce o pluralitate172 de senzaţii. Se vede că sînt mai multe senzaţii, dacă avem în vedere perceperea tactilă a limbii.173 în adevăr, ea percepe toate modurile de pipăit prin aceeaşi parte, ca şi gustul. Prin urmare, dacă şi orice altă parte a cărnii ar percepe gustul, s-ar învedera că atît gustul cît şi pipăitul alcătuiesc o simţire unică. Acum însă, ele sînt 20 două, deoarece nu există

înlocuirea uneia prin cealaltă.174 Cineva ar rămîne însă cu o nedumerire : deci ţinem seamă că orice corp are adîncime, adică are a treia dimensiune, iar dacă două corpuri la care există un alt corp intermediar, nu se pot atinge între ele. întrucît fără corp nu există umiditate şi nici îmbinare cu lichid175, necesar fiind. <ca acel corp> să fie apă sau să aibă apă, 25 şi dacă obiectele care se ating în apă, atunci cînd suprafeţele lor nu sînt uscate, au cu necesitate între ele apă de care sînt pline suprafeţele lor externe, dacă, deci, 75 acest lucru e adevărat, este imposibil ca un lucru sa se atingă de altul în apă. (Acelaşi lucru se petrece şi în aer, căci aerul se comportă cu cele ce sîrit în el ca şi 30 apa cu cele ce sînt în apă ; dar acest fenomen ne rămîne încă mai ascuns noua, după cum şi animalelor care se 3 ?, află în apă : dacă un corp udat se poate atinge direct de un alt corp udat). <Se pune întrebarea> : Oare perceperea prin simţuri se produce în acelaşi fel la toate vietăţile sau deosebit la unele de altele ? După cum se pare acurn, ar urma acum că gustarea şi pipăirea se produc prin atingere, pe cînd celelalte simţuri de la distanţă. Dar ultimul proces nu stă aşa, ci noi simţim tarele ca si moalele prin alte corpuri, şi tot aşa un obiect 5 sunător, vizibil sau mirositor. Unele sînt perceptibile de departe, iar altele de aproape, de aceea mediul scapă observaţiei noastre, în adevăr, rioi percepem toate printr-un intermediar, dar la acestea <intermediarul > ne scapă. Totuşi, după cum am spus şi mai sus,176 chiar dacă am percepe toate lucrurile pipăibile prin membrană,, fără să observăm că ea e la mijloc, am avea aceeaşi impresie ca acum în apă şi în aer. Ni se pare că le atin10 gern direct si că nu e nimic la mijloc. Evident pipăibilul prezintă o deosebire de vizibil şi sunător, căci pe acestea le percepem prin efectul unui intermediar asupra noastră, pe cînd pe cele palpabile nu le percepem prin efectul unui intermediar, ci o dată cu intermediarul, cum simte cel lovit de lance prin scut, căci nu scutul străpuns a lovit omul, ci arnîndoi au 15 fost simultan loviţi, în genere în ce priveşte carnea şi limba aşa cum se comportă aerul şi apa faţă de vedere, auz şi miros, aşa par să se comporte fiecare din acelea faţă de organul perceptiv. Dacă organul de percepere atinge direct ceva, nu poate avea loc simţire nici în 20 primul caz, nici în ai doilea,177 ca atunci cînd cineva ar aşeza un obiect alb direct pe suprafaţa ochiului. Astfel este evident că organul de simţire al pipăitului se afla în interior.178 Căci astfel fenomenul se va petrece la fel ca şi la celelalte simţuri. Dacă obiectele sînt aşezate 25 de-a dreptul pe organul senzitiv, ele nu pot fi percepute, dar dacă sînt aşezate pe carne sînt percepute. Aşadar carnea este intermediarul pipăitului. 76 Deci diferenţele <calitative> ale corpului ca corp, sînt perceptibile prin pipăit.179 Numesc diferenţe pe cele care definesc elementele : cald-rece, uscat-umed, despre care am vorbit mai înainte în tratatul despre elemente.180 Organul de percepere a lor, e simţul pipăitului şi partea căreia dintru început îi revine pipăitul propriu-zis,181 3° este partea corpului cu potenţa acelei diferenţe, în adevăr, simţirea este, oarecum, o suferire. Aşa că fac- 424 a torul activ aşa cum este el în act, face să se producă ceea ce era <numai > ca potentă.182 De aceea noi nu percepem un obiect egal de cald şi rece, sau aspru şi moale, ca organul senzorial, ci excesele acestora, întrucît simţirea este oarecum un grad mijlociu al contrarietăţii care rezidă în obiectele percepute. Tocmai prin acesta 5 discerne obiectele sensibile, căci mijlociul are în sine facultatea discernerii fiindcă poate deveni, în raport cu fiecare extrem, unul dintre ei. în adevăr, după cum organul care va percepe albul şi negrul trebuie să nu fie în act nici unul din ele, dar ca potentă poate fi ambele (cum este cazul şi cu celelalte organe senzitive), tot aşa la pipăit organul nu trebuie să fie nici cald nici rece. Apoi, după cum vederea era într-un fel, a vizibilului 10 ca şi a nevizibilului şi tot aşa şi celelalte <simţuri> erau ale contrariilor, la fel este simţul pipăitului, al pipăibilului şi nepipăibilului. Este nepipăibil ceea ce posedă o diferenţă cu totul neînsemnată a lucrurilor de pipăit, cum e cazul cu aerul, sau excesele celor ce se pipăie, de felul celor ce au efecte distrugătoare.183 Am încheiat expunerea mea în linii mari despre fiecare î 5 J dintre simţuri. '\ <Relaţiile între organele senzoriale', modul lor de funcţionare>. 12. în genere, cu privire la orice fel de senzaţie, trebuie să reţinem că simţul este organul primitor al formelor senzoriale,184 fără materia lor, după cum ceara primeşte pecetea inelului, dar fără fierul sau aurul din el. (Primeşte întipărirea de la aur sau de la aramă, dar 20 77 nu întrucît e aur sau aramă, în acelaşi mod şi simţirea fiecărui obiect, suferă ceva sub impresia obiectului cu o culoare, un gust sau un sunet, dar nu cum e spus fiecare din acelea, ci după un fel anumit şi după raţiunea lui de a fi).185 Organul prim de simţire este acela

aşa încît nici o fiinţă din cele ce nu sînt în stare să miroase nu poate suferi din partea exalării unui miros. s-ar putea încredinţa oricine din cele următoare i1 Daca există contact cu orice lucru de la care avem senzaţia. dacă ne lipseşte o senzaţie. sau este prin 80 excelenţă combinat într-un mod propriu. gustul. care factor ar putea provoca o afecţie şi o alterare în substanţa lucrurilor neînsufleţite ? Nu cumva exercită o influenţa şi obiectele celorlalte simţuri ?*«« Sau atunci nu orice corp suferă din partea mirosului şi^ a sunetului. Aşadar. de pildă <un organ> al mişcării. în simţul pipăitului. a mirosi este totodată a avea o senzaţie Pea 11Umai SUfednd ceva devine rePede P«CARTEA a IlI-a <Despre neexistenia unui al şaselea simţ. cum nu e nici pentru mişcare. Dar în cazul cînd există mai multe medii pentru acelaşi obiect. căci fără căldură nu există nici un organ de simţire. desigur. atît aerul cît şi apa (căci ambele sînt transparente). Dar pe aceste organe le şi au de fapt unele animale. 30 lyiicrul stă aşa. pipăitul —. ne sînt perceptibile prin contact). nu poate să ne lipsească nici o simţire. deşi nu e capabil să vadă. mărimii. Rămîne întrebarea dacă poate suferi vreun lucru o afecţie din cauza mirosului. cînd coardele sînt prea puternic lovite. dar acest alb s-a întîmplă t numai 25 <accidental> să fie fiul lui Cleon. ne sîtit perceptibile prin simţul pipăitului cu care sîntem înzestraţi. împreună cu trăsnetul. deşi au o parte de psihic189 în ele şi suferă ceva din partea lucrurilor care le ating. Ie percepem prin elementele simple. de pildă. avem senzaţia de dulce prin vedere.188 în adevăr. dintre elementele simple numai acestea două dau organe : aerul si apa. atunci cel ce are un astfel de organ senzitiv trebuie să resimtă şi una şi alta. de pildă. înseamnă că mirosul produce mirosirea.25 în care rezidă o astfel de potentă. iar cele ce suferă sînt 15 neaermite ca forma şi neconsistente ca aerul căci el are miros ca şi cum ar fi suferit o afectie 184 Deci ce altceva este mirositul. sau din cauza culorii.2 Pe de o parte obiectele pe care le percepem direct atingîadule. spintecă arborele. figurii. iar cel olfactiv din amîndouă. nici simţirea în sine nu sînt mărimi.3 însă. dacă 30 intensitatea procesului este mai puternică decît poate suporta organul receptiv. Aceasta se întîmplă pentru că. avînd o percepere pentru amîndouă. de pildă. se destramă raţiunea formală (ceea ce constituia simţirea însăşi). pe de altă parte obiectele pe care le percepem prin medii şi nu direct. pămîn-tul însă. ele coincid. stării pe loc. Dacă n-ar fi astfel. Tot s aşa ne-arn putea întreba şi despre celelalte senzaţii. auzul. totodată le şi recunoaştem cînd.190 I/ucrul e deopotrivă limpede din următorul exemplu: nici lumina sau întunericul. dacă organul perceptiv constă din aer.4 De aceea. dacă nu e suferirea unei afectii? In adevăr. mirosul. căci fiecare simţ percepe unitatea9. felurite între ele după gen. ci purtătorii lor. să ne lipsească şi organul respectiv de simţire. obiectele pipăibile ca şi cele gustabile exercită o acţiune . dacă nu există nici un alt corp <element>şi nici o stare care să uu provină din elementele corpurilor de aici din lumea noastră.5 căci chiar şi cîrtiţa are. ochi sub piele. nici mirosul nu exercită vreo acţiune asupra corpurilor. Aşadar. Căci ceea ce e simţit ar putea fi o mărime.186 Aşadar. dacă sînt perceptibile printr-un singur mediu obiecte sensibile mai numeroase. căci va fi aşa cum în realitate. mărimea. ci suferă o data cu materia. dar nici esenţa organului.391 Dimpotrivă. care. prin aer şi apă. Din acestea rezultă clar şi de ce anume excesele calităţilor sensibile distrug organele senzitive. Dacă însă mirosul este relativ la obiectul mirosirii. căci si ele au procese de căldură şi «24 h răcire. numărului. Că nu există un alt simţ în afară de cele cinci — adică acestea : văzul. organul auditiv din aer. în 15 adevăr pe toate acestea le percepem prin mişcare8 cum. atunci este totodată necesar.192 căci de n-ar fi astfel. prin mişcare. 5 de exemplu pupila e formată din apă. (acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte senzaţii) şi nici chiar dintre cele în stare să simtă. pe fiul lui Cleon nu 1-am distinge că e fiul lui Cleon. ne rămme să admitem că nu există nici un organ senzitiv în afară de cele constituite din apă sau din aer. ca de pilda pentru culoare. pe cînd focul sau nu există în nici unul. tot aşa şi figura. e evident că e imposibil ca pentru 20 fiecare din afecţiile comune să existe cîte un simt specific. Tot aşa se explică de ce plantele n-au senzaţii. şi dacă avem efectiv o senzaţie (căci toate 25 stările de contact ca atare.6 Dar că. decît numai întrucît fiecare percepe mirosul. sau e comun tuturor. ci numai o raţiune şi o potentă a aceluia. nici SO sunetul.nici nu poate exista un organ senzitiv aparte. cum se strict şi armonia şi tonul. ca. percepem. unităţii. 1. Pricina este că ele n-au un intermediar şi nici un principiu în stare să primească formele obiectelor sensibile. pentru toate cele pe care noi le percepem accidental prin oricare simţ7. ci că e alb . îucît. şi aerul există ca mediu 425 a al sunetului ca şi al culorii.187 dar esenţa lor e diferita. exista identitate între lucrul simţit şi organ. ca de exemplu. evident. Dar noi avem. urmează că şi cel ce are numai unul din aceste medii va putea percepe senzaţia de la orice obiect perceptibil prin amîndouă mediile. care nu e . sau nu participă la nici unul. ii-ani avea senzaţii comune decît accidental. căci şi figura este un fel de mărime. o percepere comună a celor sensibile. Cît priveşte numărul îl percepem prin negarea continuităţii şi prin termenii particulari. ca de pildă aerul. iar starea pe loc se percepe prin lipsa de mişcare. deşi n-are simţul mirosului. Simţul comun şi funcţia lui>. Aşa că toate aceste senzaţii sînt inerente io <animalelor> nevătămate şi nemutilate.

Dacă armonia24 este un aspect al vocii. dar esenţa lor nu e identică la ele19. şi aceasta s-ar opri asupra albului. Simţurile percep reciproc calităţile specifice fiecărui simţ în parte îri mod accidental.10 Căci nu le-am putea percepe nicidecum decît aşa cum s-a spus [că vedem pe fiul lui Cleon]11. mişcarea. e necesar ca simultan să se piardă sau să se păstreze auzul şi sunetul astfel înţelese. De aceea se şi înşeală 6 — Despre suflet 81 10 <simţul comun> ca de pildă dacă obiectul e galben„ îşi închipuie că e fiere. deşi esenţa lor este deosebită. de exemplu rezonanţă <proprietatea de a suna> şi . sau chiar prin simţul văzului. pe cînd actualitatea culorii e nenumită cum e şi cu „gustarea". pe cînd actul obiectului gustat este fără denumire. ori de cîte ori se petrece simultan perceperea asupra aceluiaşi obiect. iar vocea şi auzirea <în act> se prezintă ca şi cum ar fi una. Aşadar nu există un simţ propriu pentru ele. fie în . deoarece chiar în alte obiecte sensibil diferite se constată calităţi comune. şi dacă se vede culoarea sau posesorul ei. este clar că perceperea prin vedere nu este un act de un singur fel. De. dar nu ca fiind ce sînt <în sine>. ci ca şi cînd 30 ele ar alcătui o singură simţire. atunci dacă cineva va vedea pe văzător 20 înseamnă că şi văzătorul <propriu-zis> va avea şi culoarea dintru început. Dar pentru cele înţelese numai ca virtualităţi acest lucru nu e necesar. acelaşi simţ va înregistra vederea ca şi culoarea obiectului.13 S-ar putea pune întrebarea în ce scop avem mai multe simţuri şi nu unul singur. Deoarece noi simţim că vedem şi auzim. ar urina sau că va merge <astfel> la infinit. orice organ perceptiv e capabil să primească o senzaţie din partea unui obiect perceptibil fără participarea materiei lui.18 Aşadar. tot aşa şi actul 10 sensibilului ca şi actul celui capabil de senzaţie. fie în ascuţimea tonului. ca.17 odată cu prima senzaţie. în adevăr.. se impune ca cineva să simtă că vede. iar pe de alta e răsu-nare. dacă ar fi un al doilea simţ care-şi dă seama că vede.14 Poate tocmai ca să ne scape mai puţin cele implicate. 20 socotind că nu există nici alb nici negru în afara actului vederii şi nici gust în afara actului gustării. Dar se pune o întrebare : dacă perceperea prin siniful vederii este însuşi văzul.22 De pilda se numeşte vedere actul de a privi.auz" se poate înţelege în două sensuri ca şi cuvmtul „sunet" 21. acest lucru trebuie să i se pună în seamă. vŞi tocmai de aceea orice exces. De aceea nu e 5 necesar ca factorul motor < mişcătorul >. deşi nu în acelaşi fel. chiar după îndepărtarea obiectelor percepute. susţinerea lor se acordă cu aceste din urmă cazuri. dar în altă privinţă n-aveau dreptate. căci nu ţine ^ de un alt simţ ca să spunem că ambele proprietăţi <ama-rul şi galbenul > sînt una singură. [după cum se poate ca să nu fie una]. şi comune. 428 a Dacă într-adevar există mişcare <senzaţie> si acţiunea ca şi afectul în cel înrîurit. Căci cuvîntui . Căci după cum acţiunea ca şi efectul există în cel ce suferă si nu în cel ce le săvîrşeste. într-o privinţă aveau oarecum dreptate. Dar cînd e în act factorul potenţial al auzului si emite un sunet factorul care poate suna. mărimea şi numărul. 2.16 Dar <în ultimul caz>. sau vor exista două simţuri pentru acelaşi obiect.15 oarece. după cum al celui auditiv este auzitul <urechea >.accidentală. sau ascultarea. de exemplu.. în adevăr.23 De buna seama. dacă ar exista numai simţul vederii.auzire". căci se întîmplă ca cel ce are auz să nu audă şi cel ce poate emite un sunet să nu sune totdeauna. Aşadar. Realitatea în act a obiectului perceput si a perceperii 25 este aceeaşi şi una singură. şi dacă armonia este 30 un raport. Acelaşi raport există şi cu privire la alte simţuri şi obiecte sensibile. căci actul factorului capabil de acţiune şi de mişcare se iveşte în cel ce suferă <priinitorul afecţiei>'23. însă. discernem prin simţul vederii atît întunericul cît şi lumina. atunci cele comune ar scăpa mai degrabă observării noastre si ne-ar părea că toate <pro-prii şi comune > sînt unul si acelaşi lucru din cauză că se implică unele pe altele . 25 dar cu celelalte nu se acordă. persistă senzaţiile şi reprezentările în organele perceptive. sau printr-un alt simţ. Dar în realitate. Dar pentru unele fenomene s-a dat nume dublu. 15 Apoi. căci chiar cînd nu vedem. e necesar ca si sunetul şi auzul în act să existe în auzul potenţial. să fie pus în mişcare.12 ca de pildă în cazul fierei că este amară şi galbenă. realizarea ca act atît a obiectului perceput cît şi a organului perceptiv coincid. Aşadar. altele în act. rezidă în cel capabil de senzaţie. actul factorului sonor este sunet sau rezonanţă. ca şi calitatea gustată şi gustarea şi tot aşa celelalte <senzaţii si calităţi sensibile >. e necesar ca şi auzirea să fie un raport. sau că acel simţ se va înregistra pe sine. <Al doilea şi al treilea rol al simţului comun>. iar pentru altele unul a rămas fără nume. termenul activităţii organului gustativ. unele potenţiale. sau unul şi acelaşi simţ se va resimţi pe sine însuşi. Ei însă se pronunţau în genere despre noţiuni care nu pot fi exprimate generic. despre care cineva ar putea 30 spune că pe de o parte este auzire. în adevăr. de pildă cum este sunetul în act şi auzul în act. atunci se săvîrşeste deodată şi auzul în act ca şi sunetul în act. e evident că fiecare este ceva diferit. vechii filosofi ai naturii se înşelau. De aceea. o dată ce senzaţia şi sensibilul sînt opuse în două feluri. Apoi şi văzătorul există ca susceptibil de a se colora. Aşa că.15 de pildă apar deodată culoarea şi mărimea.

Căci astfel. Prin urmare acest simţ comun este. după cum acelaşi 25 <criteriu> arată că binele şi răul sînt deosebite.40 Totuşi.31 Dar nici nu e posibil ca organe separate să judece ca una este dulcele şi altceva albul. călduţul sau răcoritorul]25. Sau acest lucru este imposibil ? Căci f> virtual un acelaşi lucru este divizibil şi nedivizibil. prin' ce oare. indivizibil fiind 30 şi într-un timp indivizibil. fie că e amar. De pildă. de exemplu. iar pentru pipăit.26 Aşadar. Simţirea este acest raport.. Aşadar o afirmă unul şi acelaşi <subiect>. . dacă eu aş percepe ceva. Iar că nu face acest lucru nici în intervale de timp diferite. despre principiul pe temeiul căruia afirmăm ca animalul este dotat cu simţire. în acest caz ar fi necesar ca. dar totodată despărţit ca esenţă ? Fireşte. Aşadar. 3. în ambele aceste activităţi. dar poate să le perceapă şi ca fiind indivizibil. însă. el poate. sufletul discerne ceva şi cunoaşte realităţile. să aibă percepţia unor obiecte divizate. ca fiind nedivizibil. orice simţire este a unui obiect sensibil . precum a zis şi Empedocles: „Cu orice apare le va spori oamenilor înţelepciunea". în cazul nostru fenomenul se petrece cum spun unii despre punct: considerat ca unul singur şi ca două puncte el este nedivizibil IO şi divizibil. Totuşi se crede că şi eroarea şi ştiinţa contrariilor ea însăşi. curmă auzirea. sau contactul cu neasemănătoruî42 să fie o eroare . să judece şi să distingă. dar întrucît consideră limita ca una o foloseşte într-un singur act şi simultan. Tocmai de aceea <aceste calităţi > sînt plăcute cînd sînt aduse în acest 5 raport. fiindcă una e dulcele şi alta albul. dar după loc şi timp34 este indivizibil.sînt j5 sensibile. ca de pilda acrul. cel ce deosebeşte prin atingere directă. tot aşa cînd se spune că unul din doi e deosebit. 427 b < Perceperea. şi în alte locuri : . aşa încît nu poate fi nici afectat cu formele acestea. chibzuire şi simţire. Excesele nasc suferinţe sau nimicesc perceperea. de pildă pot spune deocamdată acum ca un lucru e diferit. căci prin esenţa lui este divizibil. el distinge două <ptmcte> şi acestea slut despărţite ca fiind diferenţiate. nu mai e unul. ei ar fi trebuit totodată să vorbească şi despre eroare. Astfel e limpede că nu carnea este ultimul organ de percepere. iar sufletul stăruie mai mtilt timp în ea . aşa încît este un principiu indivizibil care judecă într-un moment indivizibil. „căci astfel le este cugetul". Aşadar. deoarece perceperea senzitivă este un anumit raport.41 ca toate aparenţele sa fie reale. dar <în cele de mai sus> se afirmă astfel şi că se spune acum şi că este acum. ca unul singur să afirme că acel lucru e deosebit de al doilea. ca de exemplu vederea.29 Deoarece. de aceea ar fi trebuit. unic şi simultan. ca divizat. întrucît se foloseşte de 'limită ca dublă. să considerăm încheiată această discuţie. şi cred că se simte şi se cugetă asemănătorul prin asemănător cum am lămurit si prin expunerile de la început. sau. Acelaşi lucru se întîmplă şi la gusturi cu simţul gustului şi la culori 42C b cu simţul vederii. . cum spun unii. deci nu este accidental „momentul cînd". după cum şi la mirosire cu mirosul prea tare fie că e dulce. se afirmă totodată la fel despre celălalt. Tot aşa stă lucrul şi cu privire la celelalte simţuri. E astfel evident că nu e posibil ca prin organe diferite să judece lucrurile diferite. toţi aceştia consideră cugetarea ca o percepere. Deci. însă. nu însă că acum el este diferit. ci trebuie ca ambele 84 calităţi să fie puse în lumină printr-unul şi acelaşi organ.32 Adică. distinge albul de negru. el pune în mişcare simţul şi 421 cugetarea întrun anumit fel. amarul. . apoi prin judecare. atunci ele într-adevăr sînt plăcute.De aici le vine statornic să chibzuiască si altele". dar nealterate si neamestecate. Deci sînt două judecăţi simultane. Deoarece <unii gînditori> definesc sufletul în primul rînd prin două funcţiuni deosebite: prin mişcare în spaţiu. obiectul sensibil e dulce. chiar cei vechi afirmă că chibzuinţă e acelaşi lucru cu perceperea. este imposibil ca simultan procese opuse să pună în mişcare un acelaşi lucru. Acelaşi gînd ca acestea ţine să-1 rostească şi cuvîntuî lui Homer: . după cum o afirma aşa şi cugetă şi percepe. dar acest lucru e opus celui că prin asemănător cunoaştem asemănătorul. drept ceva trupesc.33 Căci dacă. căci ele . din cauza unei prea mari străluciri sau întunecări.39 în adevăr. Oare simţul comun care discerne este cumva unul ca număr şi neseparat şi în timp. dar întrucît este divizibil. dacă atît simţirea cît şi gîndirea trebuie să fie astfel.adîncirea lui. ar 2» fi evident că lucrurile sînt deosebite între ele. decît sunetul ascuţit sau grav. însă într-un mod opus şi albul cu totul altfel. căci aceasta este mai specifică vieţuitoarelor.37 Aşadar. ci este divizibil prin actualizare35. reiese de aici. urmează că. căci se foloseşte simultan de acelaşi •semn de două od. în genere însă este mai plăcut tocmai ameste"\_cul [armonia. deosebim şi albul de dulce ca şi pe fiecare dintre obiectele perceptibile faţă de oricare altul. dulcele sau săratul. gustarea dulcele de amar. şi nu poate fi totodată36 alb şi negru. iar tu altceva. reprezentarea 'f ş i \discernâmîntul >.38 iar atît cugetarea cît şi chîbzuirea par a fi tot un mod de simţire.27 io ea rezidă în organul său senzitiv ca organ28 şi distinge diferenţele obiectului simţit. percepem noi că sînt deosebite ?30 E necesar sa admitem că <o facem>printr-o simţire. Trebuie. dar nu după esenţă.

astfel. un obiect simţit. că „acesta ne apare ca un om". Cu toate acestea nici o reprezentare nu va fi dintre cele care oglindesc totdeauna realităţi. Dacă însă l» m act ele ar fi un fenomen identic. Ne rămîne. Există însă şi diferite modalităţi ale supoziţiei însăşi. opiniei convingerea. pe care o avea atîta vreme cît obiectul era identic cu sine însuşiJ"<neschimbat >. însă ea ar deveni sigur falsa o dată ce i-ar scăpa că obiectul s-a schimbat. e necesar ca opinia să fie totodată adevărată şi falsă. ci numai la <fiinţe> cu simţire şi pornind de la obiecte perceptibile prin simţuri. e clar că senzaţia nu e identică cu chibzuinţă. ci mai curînd cînd . ca unii care făuresc şi pun chipuri pentru locurile memoriale). trebuie să cercetăm mai întîi despre reprezentare. se poate să se producă o mişcare prin însuşi actul senzaţiei. dar multe pot avea un mod de reprezentare). . senzaţia este sau o potentă sau un act. a cărui senzaţie o avem. pe cînd încredinţarea nu aparţine nici unui <animal inferior >. se poate ca şi un altul să fie pus în mi ş.54 Tocmai din aceste cauze şi este evident că nu poate exista opinie despre un alt obiect. dar şi putem greşi. şi apoi despre cealaltă <despre supoziţie>. . cînd. dar n-au raţiune. de ceastălaltă ntfmai puţine. voim (ea constă. că o reprezentare este <împletirea> dintre opinia despre alb şi senzaţia despre alb. Aşadar e clar că opinia nu e nici neapărat însoţită de senzaţie şi nici generată de senzaţie. ca de pildă în vise. De cea •dinţii au parte toate vieţuitoarele. cum e potenţa văzului faţă de vederea însăşi. nici îmbinarea lor. Apoi.. iar convingerii raţiunea logică].45 îndată simţim un fior.metaforă. perceperea poate fi sau reală sau falsă). în adevăr. 428 b Aşadar. de pilda soarele îi pare că are diametrul de un picior. decît numai despre acela. Dar deoarece are loc cînd un obiect determinat este pus îri mişcare. dacă încă îşi menţine convingerea. pe cînd cea care nu judecă drept e opusă l® acestora. Dar nici cugetarea. ca cineva să aibă o reprezentare chiar falsă despre obiectele pentru care are totodată o supoziţie adevărată. iar fără ea <reprezentare> nu există supoziţie.nu-l percepem precis" (atunci. cînd resimţim corect.43 Este evident că cugetarea nu e identică cu supoziţia. pe cînd cele mai multe reprezentări se nasc false. iar poseso. De acelaşi fel sînt: 5 simţirea. Insă în cazul reprezentării ne comportăm întocmai ca nişte spectatori care văd în tablou imagini înspăimîntătoare sau încurajatoare. ştiinţa. ci şi procesul să fie totodată real şi fals. înseamnă că acest proces n-ar putea fi trezit fără senzaţie şi nici să aparţină unor <fiinţe> fără simţire. pe cînd reprezentarea nu. iar reprezentarea se pare că este un proces de mişcare56 şi că nu se produce fără senzaţie.44 Căci această afecţie <reprezentarea> sta în puterea noastră. senzaţia caracterelor proprii este totdeauna adevărată şi aparţine tuturor animalelor. Dacă în adevăr reprezentarea este facultatea despre 428* care _spunem că face să se nască în noi o imagine şi nu vorbim prin . însă nu accidental.10 care de către acesta. ca şi contrariile acestora . apoi. după cum nici reprezentarea n-ar putea consta dintr-o împletire între opinie şi sen25 zaţie. Să presupunem. în adevăr. e drept. căci opinia poate fi atît reală cît şi falsa. deşi este încredinţat că el e mai mare decît pămîntul locuit. e evident din cele următoare. (Numai că opiniei îi urmează încredinţarea <credinţa> căci nu e posibil ca cel ce şi-a 20 făcut o opinie să nu se încreadă în acelea de care s-a convins. fără ca el să fi uitat acest lucru şi fărăsă-şî fi schimbat convingerea. despre deose. deoarece. si tot aşa atunci cînd prindem curaj. [Apoi oricărei încredinţări <credinţe> îi urinează o opinie. Apoi nu spunem. dar ea însăşi nu ia naştere 15 fără senzaţie. în care e cuprinsă judecata dreaptă ca şi cea nedreaptă <nti este identică cu senzaţia >. De bună seamă. fiindcă se impune ca o necesitate sau să ne înşelăm sau să adeverim. desigur. Se mtîmplă însă.46 Cît priveşte cugetarea. dar nu şi despre vierme. dar discer-nămîntul poate fi şi fals.48 Dar că ea nu e senzaţie. ba încă e necesar ca procesul să fie asemănător senzaţiei însăşi. căci există şi reprezentare falsă.25 birile dintre ele mă voi ocupa în alt studiu.există.51 Mai amintim ce spuneam 15 mai sus. să vedem. cînd ne formăm părerea că ceva e grozav sau înfricoşător. Apoi senzaţia este totdeauna prezentă. sau.15 rul ei să poată săvîrşi şi suferi multe afecte din cauza lui. dar a ne forma g» o opinie nu stă în voinţa noastră. concluzia : sau că 5 a renunţat la propria-i opinie adevărată. dacă este. deci.50 Dar se pare că nu.53 Totuşi unele vietăţi inferioare au. dacă nu cumva e opinie. reprezentarea ar aparţine tuturor vieţuitoarelor. cum e ştiinţa sau intelectul. şi nu aparţine nici unei fiinţe care n-are şi raţiune. opinia. un fel de reprezentare.47 ea este o potentă din acestea sau o dispoziţie <permanentă> prin care noi discernem şi adeverim. întrucît e diferită de senzaţie şi pe de altă parte se crede că de ea depinde atît reprezentarea cît şi supoziţia. Deci reprezentarea nu este nici una din aceste două : senzaţia şi opinia. Totuşi reprezentarea e altceva decît simţirea şi gîndirea. Aşadar. opinia şi chibzuinţă. ca : ştiinţa. căci dreapta judecată este chibzuinţă şi ştiinţa şi opinia 36 adevărată. Nici chiar aceasta nu este identică cu senzaţia. Este firească.49 dar e clar că reprezentarea are loc şi fără participarea vreunuia din aceşti doi factori.82 că viziuni au şi cei cu ochii închişi. căci de bună seamă nu s-ar putea naşte din opinia despre bine şi 30 din senzaţia de alb. a-şi reprezenta55 ar însemna a-şi forma o părere despre ceea ce se percepe. De pildă : se admite despre furnică sau despre albină. ca s-o definim. intelectul. în a-si construi o imagine în faţa ochilor. Apoi senzaţiile sînt totdeauna reale.

căci vederea nu e posibilă fără lumină. altele. fie că nu e separabilă pe bază de mărime. procesul de reprezentare generat de senzaţia 25 în act. Căci carnea nu există fără materie. caz. Aşadar. Dimpotrivă. adică acest aspect în ceva dat. întru-cît el le cugetă pe toate. cum zice Anaxagoras. 429 b şi tot aşa în cazul unor culori sau mirosuri prea intense. cum se spune despre cel ce cunoaşte care este în act (iar aceasta se întîmplă ori de cîte ori el poate să cugete în act prin sine însuşi). Căci. ca de pildă mişcarea şi mărimea (care au revenit prin accident obiectelor perceperii). Cînd însă intelectul se identifică cu fiecare obiect inteligibil. trebuie să cercetăm ce particularitate are ea şi cum e posibil să ia naştere cugetarea.71 Deoarece mărimea este altceva decît esenţa de mărime. după ele. zic unii. ci numai raţional. el trebuie să fie ceva neafectat. vieţuitoarele se indrumează. revine altcuiva <altei f acuităţi >. dar nu forma însăşi. sau este în felul în care se rapoartă linia frîntă la ea însăşi. dacă e în stare să-şi îndrepte forţa intelectivă spre un obiect inteligibil intens. deşi nu în toate. Apoi.74 însă el discerne esenţa de carne printr-o 15 altă funcţie aparte care sau e separată. cu ajutorul facultăţii senzitive el discerne caldul de rece ca şi pe toate cele a căror raţiune de a fi e carnea. poate chiar ar fi un organ. 80 4. este adevărată. că nu e identică inafectibilitatea organului senzitiv cu cea a intelectului.64 dar primitor de o formă şi să fie acea formă ca potentă. după spusa lui Anaxagoras. Aşadar. căci la unele este identitate). ba chiar mai mult. (la fel şi în multe alte cazuri. căci e cu continuitate. nu este nimic din cele reale înainte de a cugeta. Dar acum.58 Mai ales din cauza acestora este posibil să se înşele cineva în perceperea sa. ar fi rece sau cald. dacă esenţa a ce e 26 drept e altceva decît obiectul drept. organul senzitiv & nu poate fiinţa fără corp. Primul <proces de reprezentare> este adevărat atîta timp cît perceperea e actuală. tot aşa se diferenţiază cele privitoare la intelect.63 Aşadar. şi reprezentarea <phantasia> şi-a primit numele său de la . Dar intelectul. Căci simţirea. şi nu are nimic comun cu altceva. deci. dacă cugetarea este asemănătoare cu simţirea.70 nu poate nici vedea nici mirosi. de boli sau de somn. sau conţine falsul în foarte mică măsură. dar mai ales cînd obiectul perceptibil se află la distanţă. e necesar să fie neamestecat. 10 precum şi apa e altceva decît esenţa apei. e senzaţia celor comune şi care deriva accidentele cărora le revin însuşirile specifice. dacă nimic altceva în afară de reprezentare nu posedă trăsăturile de care am vorbit [decît ca repre. e evident dacă ne referim la organele senzitive şi 3Cr la procesul de simţire. cînd va fi fost întinsă. sau este altceva cu o astfel îs de calitate.62 fie că e separabila. chiar şi atunci el e oarecum în potentă. de multe ori. Bine. Căci admitem o dualitate. deoarece intelectul este învăluit cîteodată de pasiune. iar atunci el poate să se cugete şi pe sine.75 La fel ca în cazul celor abstrase. ci numai sufletul intelectiv. nu în act. se va deosebi de altă senzaţie. deocamdată.Acest fenomen survine din următoarele cauze : senzaţia însuşirilor specifice. se poate înşela. şi tocmai în aceasta stă acum posibilitatea ca cineva să se înşele : că un obiect e alb.73 Aşadar. dacă cugetarea . în acest. în adevăr. Dar. că sufletul este locul formelor gîndirii <ideilor>. în cazul prea marii intensităţi a obiectului sensibil. însă esenţa sa. în al treilea rînd.72 intelectul discerne esenţa de carne de carnea însăşi. e senzaţia că acestea suit accidentale.59 anume cel ce provine de la una sau alta din aceste trei <feluri de> senzaţii.60 429 a reprezentare s-ar putea nunii <defini> un proces generat de o senzaţie ce este în act. Deoarece văzul este simţul cel mai de seamă.65 Aşadar.69 totuşi nu sufletul în întregul său ar conţine formele.. în adevăr. şi să se comporte precum o face organul senzitiv faţă de obiectele percepute. ceea ce e drept la linie corespunde la . ci ca potentă.. atunci sau suferă o afecţiune din partea obiectului gîndit.57 în al doilea rînd însă. comparabil cu organul senzitiv. după cum obiectele cunoaşterii sînt despărţite de materie. iar celelalte două pot fi false fie în prezenţa. fie în absenţa senzaţiei. cum sînt oamenii.66 pentru a domina. despre ce este reprezentarea şi prin ce ia naştere să ne mulţumim cu cît am expus. adică pentru a cunoaşte.cîrnia".. în genere. <Intelectul comparat cu simţirea >. totuşi nu la fel ca înainte de a învăţa sau de a descoperi ceva . sau printr-o altă <înfâţişare a cărnii > sau în alt mod. ci ca si cum am zice .78 cum va cugeta el. nu este nici unul. unele pentru că n-au intelect. ca animalele sălbatice.m-zentarea] şi dacă ea este ceea ce am spus pînă acum. ar deveni o 25 anumită calitate. tot aşa şi intelectul faţade obiectele inteligibile. gîndeste tot aşa de bine noţiuni mai slabe. desigur. Despre latura sufletului prin care sufletul cunoaşte şi chibzuieşte. Aşadar natura lui nu este altceva decît tocmai aceasta de a fi potenţial. ca fiind străin67 20 şi i se opune.77 Dar cineva ar întreba : dacă intelectul e simplu şi inafectabil.cîrnie". în acţiunile lor. nu poate percepe ca de pildă un sunet în cazul sunetelor prea puternice.76 Deci <inte-lectul> discerne printr-o altă facultate sau printr-o comportare diferită. dar că tocmai 2® acela e obiectul alb anumit sau un altul. De aceea se şi crede pe drept că el nu e amestecat <nu se confundă> cu corpul. Deci ceea ce e numit intelect în <sînul> sufletului (numesc intelect factorul prin care sufletul gîndeşte şi concepe)88 ca fiind în act. pe cînd intelectul e separat.lumină" (phaos)61. senzaţia nu se înşală. deoarece reprezentările 5 au durată şi sînt asemănătoare senzaţiilor. Căci el împiedică şi opreşte ivirea oricărui fenomen lăturalnic şi intermitent.

102 [dar ca unele care sînt indivizibile.>.95 are loc dinainte.100 în schimb. tot aşa gîndeşte şi despre timp <ca alcătuit> din două jumătăţi. Noi nu avem memorie <cu intelectul activ > deoarece el este neafectabil. <intelectul> separă totodată şi timpul. este anterioară în timp în fiecare individ. nimic nu împiedică <intelectul> să gîndească indivizibilul. ca de 30 pildă incomensurabilul şi diagonala sau comensurabilul şi diagonala. aceasta se petrece cu intelectul. Căci cît timp întregul nu va fi împărţit. cîteodată gîndeşte.25 este un mod de suferire ? Căci în măsura în care axistă ceva comun la două lucruri. Deoarece indivizibilul se înţelege în două sensuri. Căci. însă. Se impune. sau va fi combinat cu ceva străin care-1 face inteligibil ca şi pe celelalte obiecte. fie în act. Deci nu se poate spune ce io anume gîndea <intelectul> în fiecare din cele două jumătăţi de timp. şi obiectul ei. cu privire la lucrurile care conţin materie. ca şi lungimea. <Intelectul> ca discernent trebuie să fie . întrun anumit fel. Cel 5 ce face uniunea în fiecare din aceste <sinteze> este tocmai intelectul. Căci totdeauna factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi totodată principiul dominant asupra materiei) . Căci.89 neafectabil şi neamestecat. continuă discuţia din cap. dacă albul <e gîndit că> nu este alb. Aşadar. pe cînd intelectului îi va aparţine orice lucru inteligibil <inteligibili-tatea>. poate că afecţiunea considerată ca fenomen comun <tuturor celorlalte>. şi apoi „ele s-au legat prin Prietenie <atracţie>" . însă există nu numai neadevărul sau adevărul că Cleon este alb. în act) şi într-un timp indivizibil. la cele nemateriale este identitate între factorul gînditor şi obiectul gîndit.87 iar de altă parte un altul.81 deşi în act <entelehie> nu e nimic 430 a din ele pînă nu va cugeta. s-a adăugat nealbul. el gîndeşte o lungime ca alcătuita din doua jumătăţi. sînt divizibile atît actul acela prin care cugetă cît şi timpul în care cugetă. Cît despre punct şi orice <termen> 20 de diviziune. <activitatea reală >. căci el le discerne oarecum prin contrariul lor. Căci şi în celelalte se află ceva indivizibil. e necesar ca şi în suflet să fiinţeze aceste diferenţe.82 Căci S între ştiinţa teoretică. Şi acest lucru are loc în acelaşi fel în tot ce e continuu. Iar dacă. dar nu cantitativ.103 ca şi lucrul care n-a putut fi astfel divizat..94 25 <Lucrârile intelectului: cunoaşterea indivizibilului. Totuşi. De aceea. a fost analizată mai sus. si Iu. ca şi cum ar forma o unitate. <Intelectul activ >. oarecum. Se mai pune întrebarea dacă intelectul este însuşi inteligibil.80 30 în sensul că intelectul este oarecum ca potentă însăşi lucrurile inteligibile. gîndind separat pe fiecare din cele două jumătăţi. fiecare dintre inteligibile există numai ca potentă. daca pentru un principiu nu există . Dar în acelea în care pot sta laolaltă neadevărul şi adevărul.104 Raţionamentul e asemănător şi cu privire la alte cazuri.4. dar considerată în general91 nu este anterioară în timp]. şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic. Atunci el însă concepe. precum se comportă arta faţă de materialul ei.105 însă. la fel cum zicea Empedocles98: „acolo unde capetele multora au crescut fără grumaz" . falsitatea <apare> totdeauna în <sinteză>. Evident.84 Aşadar.83 în schimb. Căci intelectul sau va reveni altor lucruri în cazul cînd nu e inteligibil prin altceva în afară de sine. ca de pilda felul cum intelectul discerne răul sau negrul.93 pe cînd intelectul afectabil <pasiv> este pieritor şi fără el <fiinţa gînditoare> nu cugetă nimic. o <sinteză> a noţiunilor. cea virtuală. prin care se îndeplinesc toate întocmai ca o stare88 permanenţă > cum este lumina. fie ca potentă. în adevăr. Şi el este inteligibil ca şi lucrurile inteligibile. însă ceea ce e indivizibil. El există ca potentă întocmai ca o tablă pe care nimic nu stă scris în act. să mai cercetăm cauza pentru care cugetarea nu e permanentă. timpul e divizibil şi indivizibil în lungimea lui. un factor se dovedeşte că lucrează. [Există identitate90 între ştiinţa în act şi obiectul 20 ei. Totuşi se mai poate ca toate <acestea> să apară şi ca o diviziune. <însă> separat fiind92 el este numai ceea ce în realitate este.98 dar şi că el a fost sau că va fi. celălalt că suferă. din contră. gîndirea celor indivizibile poartă asupra lucrărilor în care nu încape eroare. se învederează ca o privaţiune. există o identitate. dar deocamdată nedivizat:. atît ca timp cît şi ca lungime]. ci numai ca specie. care face „unu" timpul ca şi lungimea. <jumătăţile> nu există decît ca potentă. astfel însuşit. iar altă dată nu gîndeşte.97 Dar dacă <noţiunea se rapoartă> la cele trecute sau la cele viitoare <intelectul> adaugă noţiunea 430b de timp [şi opune în compoziţie]. în adevăr.79 Sau. iar inteligibilul e unic ca specie. după cum în tot ce există în natură88 se află de o parte ceva ca materie pentru fiecare gen — iar ea este tocmai ceea ce există ca potentă a tuturor care aparţin unui gen — iar de altă parte există un al 92 doilea factor cauzal şi creator prin care se săvîrşesc toate. ca de pildă cînd gîndeşte lungimea" (căci ea e indivizibilă.101 e gîndit într-un timp indivizibil 15 şi cu un act sufletesc indivizibil. Numai accidental şi nu întrucît sînt determinate ca atare. 6. tot astfel <se leagă > si aceste noţiuni separate <la început >. fiind prin natura sa act.15 mina face culorile existente ca potenţa să devină culori în act. de o parte există un intelect de aşa natură încît să devină toate. în schimb. două lungimi. acestora nu le va aparţine intelectul (căci intelectul este o facultate nematerială a unor astfel de lucruri). (Deoarece. Iar acest intelect este separat.unu" ca potentă şi în contrariu.** 10 5.

iar aceasta. dacă cineva 1-ar concepe în act. f 94 t Există enunţare a ceva despre ceva. Aşadar ştiinţa ca si senzaţia se împart ca şi obiectele lor: aceea care există ca potentă în obiecte potenţiale. cum spuneam. ca şi cum ar fi separate. precum este afirmaţia. căci el nu e afectat şi nici nu se preface. simţirea şi reprezentarea^. actul a ceea ce e nedesăvîrşit. poate fi gîndit.122 Cîteodată.123 cineva raţionează şi se hotărăşte la cele viitoare.121 De exemplu. Şi cînd124 spune că acolo este ceva plăcut sau dureros. Sufletul intelectiv <practic> gîndeşte. Căci ce deosebire este să ne întrebăm cum discerne <sufletul> pe cele neomogene sau pe cele 25 opuse între ele. Va exista acelaşi raport şi dacă A ar fi dulcele. ele formează deci. albul şi negrul119. 96 făcînd abstracţie de carnea în care există concavitatea. îi este determinat obiectul de urmărit sau de evitat. iar prima cu perceputul. Astfel cugetă <intelectul> în matematică: nu le gîn. la rîndu-i. 20 să spunem încă o dată că sufletul este. pe cînd senzaţia este cele sensibile. ca şi cînd le-ar vedea. chiar fără senzaţie. iar cea 431 a potenţială e anterioară în timp la individ. Dacă însă e posibil sau nu ca intelectul să gîndească ceva din cele separate. prin imagini şi.cîrn". dacă C şi D revin unuia şi aceluiaşi obiect. pe cînd celelalte < binele şi răul> sînt < relative > la cineva. cînd se află în faţa imagi-5 nilor.112 Iar cînd obiectul este plăcut sau dureros. (ca fiind foc) recunoaşte (prin simţul comun). în măsura în care în acestea. însă dacă albul <pe care-1 văd> este sau nu un om. săvîrşeşte alt lucru 95 si tot aşa urechea. ca atare. pentru sufletul gînditor <practic> imaginile sînt ca nişte percepţii. tot aşa C faţa de D. mişcarea era. 25 iar cea care <rezidă> în act în obiecte în act <entelelrii>129. 7. acelaşi raport şi unul. deşi în fapt sînt în joc cu ea mai multe <senzaţii>. Cum se înţelege acest lucru se cere să cercetăm. după cum îl aprobă sau îl neagă. Să admitem că aşa cum A este albul faţă de B negrul. cu toate ca în general nu e anterioară în timp. cu acele noţiuni.109 <0biecfele diferite şi înţelegerea lor prin intelectul practio. Dar şi ceea ce e independent de acţiune — adevărul ca şi falsul — se cuprinde în acelaşi gen ca şi binele şi răul. ca. procesul de simţire este numai asemănător cu cel de enunţare şi cu gîndirea. intelectul se identifică cu înseşi obiectele gîndite în act. Deci. ci acela privitor la ce este un lucru. Cînd el aproba un bine 15 sau refuză un râu.114 Pe de altă parte. realităţile sînt sau obiecte de simţire sau obiecte inteligibile.110 Dar este evident că obiectul sensibil face să treacă în act facultatea senzitivă existentă ca potentă. Ştiinţa în act se identifică cu obiectul ei.125 Totuşi. recapitulînd cele expuse despre suflet. în aceeaşi măsură. în raport cu cele prezente.10 rea constituie reacţia activă prin mijlocirea113 senzaţiei. dar după cum vederea unei calităţi specifice.107 şi oricare enunţare e adevărată sau falsă. este adevărată. cînd percepe făclia. Atît aversiunea cît şi năzuinţa sînt acelaşi lucru în act. cîrnul ca atare. De aceea sufletul nu gîndeşte niciodată fără imagine reprezentativă. deşi realitatea lor nu e aceeaşi120 1 b şi la fel în cazul celălalt. căci preocuparea ştiinţifică se reduce la însuşi .115 Căci. Facultatea senzitivă şi cea cunoscătoare ale sufletului sînt ca potente identice ultima cu cunoscutul. se pune în mişcare.. Cît despre cele socotite abstracte. îl evită sau îl urmează. cînd operează. căci toate cîte devin pornesc de la existenţa în act.128 în adevăr. între ele va fi acelaşi raport ca între A şi B. aşa stă lucrul şi cu <principiile> fără de materie. s-a spus şi mai înainte.con-25 trariu106. în cele din urmă rezultă totuşi. comportîndu-se una faţă de cealaltă [ca si calităţile acelea între ele]118. va trebui să cercetăm mai tîrziu. adică impulsul către ceva sau fuga de ceva nu sînt diferite nici între ele şi nici faţă de factorul senzitiv. şi aşa se comportă în genere în orice ]0 acţiune. Acum. simţul comun > prin care sufletul distinge prin ce se deosebeşte dulcele de cald. atunci îl evită sau îl urmăreşte. pe baza esenţei lui108 este adevărat şi nu cel ce spune ceva despre ceva . nu este totdeauna adevărat. deci formele. Concavul în schimb. 5 într-adevăr. pe cînd actul în mod absolut cel al unui obiect ajuns la deplină dezvoltare. de pildă. 8. e cu totul altul.117 Şi acestea <cele două senzaţii diferite> alcătuiesc o unitate. atunci el se cunoaşte pe sine însuşi şi există atît ca act cît şi separat. se disting prin faptul că sînt luate absolut. toate realităţile. văzînd că se mişcă.116 Cît priveşte 20 <principiul. în schimb intelectul nu e astfel în întregul său. Aşadar. dar o unitate cum este punctul şi în genere orice limită. prin imaginile din suflet sau prin conceptele sale.127 <Recapitulare: Intelectul. Dar faptul <modul> lor de a fi este diferit. că acolo e inamicul. aşa că s-ar putea spune şi invers. oarecum. în genere.111 De aceea el are o altă specie de mişcare. către bine sau către rău. după cum aerul a informat pupila într-un anumit fel. îl urmează sau îl evită. fără ca el însuşi să fie separat <de orice mărime>. iar ştiinţa este într-un sens cele cognoscibile. o unitate şi o singură mijlocire <sensibilă>. dar trebuie s-o repetăm şi astfel: <principiul> exista ca o unitate. iar B albul. Plăcerea şi suferi.15 deşte pe fiecare aparte. senzaţia. prin analogia lor ca număr. negîndindu-1 separat126. <sufletul> le cunoaşte ca în cazul cînd ar fi vorba de noţiunea de .

Deoarece. după cum mîna este unealta uneltelor. admiţîrid că este numai o parte. atunci cînd reflectează asupra lor. nici nu omite ceva din cele necesare.' De bună seamă. înseamnă că obiectele inteligibile îşi au locul 5 în formele sensibile. Tot aşa e clar că nu poate fi nici organul senzitiv'. pe cînd senzaţia este forma lucrurilor percepute. căci totdeauna locomoţia în sine se face în vederea unui scop şi este 15 însoţită fie de o reprezentare fie de o dorinţă1^. dacă se va admite că sufletul e constituit din părţi separate. e absurd să despărţim pe acesta de celelalte. dacă se afirmă ca o anumită parte specifică în afară de cele obişnuite şi amintite mai sus. Căci într-un anumit sens se pare că sînt infinite ca număr şi nu numai acelea pe care unii140 le denumesc definindu-le : raţională. H sigur că nu sînt <lucrurile> ele însele. însă. Dar în acest caz.obiectul cunoscut. căci există multe animale care au simţire. în raţional se naşte voinţa. şi. iar alţii factorul 25 raţional şi cel neraţional. ca şi despre somn şi veghe. sau chiar una din aceste părţi. si senzi30 tivul pe care i-ar veni greu cuiva să-1 socotească fie ca neraţional. în acelaşi fel şi'cu privire la chestiunea care face acum obiectul discuţiei: care este factorul ce pune în mişcare vieţuitorul? Căci mişcarea pe bază de creştere sau descreştere. dovadă că ele sînt în stare să procreeze. însă fără de materie. s-a format convingerea că ceea ce pune în mişcare este < instinctul de> reproducere si cel de < conservare prin> hrană.135 Pe de altă parte. pe cînd mişcarea e totdeauna fapta unei fiinţe care evită ceva sau a uneia care urmăreşte ceva.132 cît si cele care constă în caractere si stări generate de obiectele percepute. ori dacă e sufletul în întregul lui.142 trezeşte o mare nedumerire. ce factor anume îmboldeşte vieţuitorul să facă mişcarea de înaintare?145 Este evident că nu potenţa hrănitoare. conceptele primare prin ce. oare. despre care am vorbit chiar aci: nutritivul. însă. căci nici'o fiinţă care nu doreşte sau nu evită ceva. Apoi. aceste facultăţi sînt sau lucrurile înseşi sau formele lor. Deocamdată se impune să cercetăm. dacă sufletul constă din trei părţi. iar în cele f din urmă la descreştere — atunci ar urma. şi nici nu spune nimic privitor la un obiect de evitat sau de căutat. năzuinţa va fi în fiecare. iar în neraţional dorinţa si pornirea impulsivă. se va învedera. că mai sînt şi alte părţi.148 afară de cazul animalelor mutilate şi cele necomplet dezvoltate — iar dacă noi avem în Vedere pe cele <firesc dezvoltate care sînt> întregi şi nemutilate. despre simţire şi intelect să ne limităm la cîte s-au spus. care e opera gîndirii ca şi a simţirii.147 Aşadar. cum se admite. fiindcă intelectul teoretic nu gîndeste nimic faptic. impulsivă şi deziderativă. însă ce fel de lucrare a sufletului este forţa motrice trebuie să cercetăm.141 Pe 2 b deasupra. de nu cumva 20 este o parte a lui.144 fiindcă şi aceste chestiuni prezintă multă dificultate. dar sînt deplin legate locului. deşi ele nu se produc fără reprezentări ? <Rolul mişcării si funcţiunile ei>. nu există nici un lucru care să fie separat. trebuie să revenim mai tîrziu. Deopotrivă. şi apoi cea de a produce mişcarea în spaţiu.a acestea se adaugă deziderativul. să posede anumite părţi organice de înaintare^ Tot aşa este neîndoios că nu raţionalul şi nici aşa-numitul 'intelect nu este factorul care generează mişcarea. Ba nici chiar cînd <intelectul >149 consideră ceva de acest fel. ci inima e cea care . deci nemişcate. căci după diferenţele prin care <unii> le despart. fie ca avînd un conţinut raţional. discernămîntul. fireşte. în ce sens se poate vorbi despre părţi ale sufletului şi anume despre cîte. cel al vieţuitoarelor. se vor deosebi de imaginile reprezentative ?137 Sau mai curînd acestea nici măcar nu sînt reprezentări. care aparţine atît plantelor cît şi tuturor vieţuitoarelor. nu porunceşte el îndată să-1 evităm sau să-1 urmă99 25 30 rim.143 Căci. se defineşte138 după două facultăţi. Deoarece sufletul. despre mişcarea în spaţiu. dacă 20 <se constată că> natura nici nu creeză ceva în zadar. 15 9. Cu necesitate.130 Aşa că 432 sufletul este ca mina <pentru corp>. Şi mtr-adevăr. în afara de mărimile <sensibile>.136 Căci adevărul ca şi falsul sînt o împletire de concepte.'să ajungă la maturitate.139 Dar se pune îndată întrebarea. aparţinînd tuturor. care după esenţa lui este deosebit de toate cele amintite. nu se mişcă decît silit. separată sau prin mărime *au prin funcţie. ar urma ca şi plantele să se bucure de'mişcare şi ar avea o parte ca unealtă pentru această mişcare. în adevăr. aşa cum adesea discerne el ceva de temut sau ceva plăcut dar nu porunceşte să ne temem. I. <imaginile percepute> atît cele numite prin abstractizare. e necesar s-o facă printr-o 7 — Desnre suHef 57 imagine. care atît ca funcţie cît şi ca 98» 10 potentă s-ar părea că e diferit de toate celelalte. Despre inspiraţie si expiraţie.131 tot aşa şi intelectul este forma formelor. ci forma ei <substanţială>.133 De asemenea. adăugăm imaginativul <reprezentativul. căci nu „piatra" însăşi e în suflet. reprezentarea •(imaginativă > este altceva decît un act de afirmare 10 sau de negare. cu o diferenţiere si mai mare ca acestea. de aceea nimeni nu poate să înveţe sau să înţeleagă ceva fără senzaţie.134 Căci imaginile sînt ca şi perceperile.

nu ne mişcăm <din această cauză >. Deoarece dorinţele pot fi opuse unele altora. este dintru început un factor corporal.150 Apoi.155 Aşadar. pe cînd năzuinţa ca şi reprezentarea pot fi juste ori nu. iar orice reprezentare este sau raţională sau sensibilă. Dar de fapt e clar că intelectul nu provoacă mişcarea fără năzuinţă. de pildă. De bună seamă. şi prin aceasta raţiunea practică stîrneşte mişcarea. adică intelectul practic. <Intelectîil practic] Unitatea principiului motor la vieţuitoare în genere>. în acelaşi loc convexul se termină si începe concavul. nu o face fără dorinţă. Deocamdată. chiar dacă intelectul ordonă151 gîndirea ne spune să evităm sau să urmărim ceva. fiindcă prezentul imediat se arată plăcut. pe cînd dorinţa atrage privind prezentul. Tot aşa 20 reprezentarea. Este evident că factorii care pricinuiesc mişcările sînt aceştia doi. dau urmare din plin reprezentărilor. căci toate sînt puse în mişcare atît prin împingere cît şi prin tragere. în aceeaşi măsura posedă şi puterea de a se mişca.iar cel mişcat este chiar vieţuitorul. ci dau urmare intelectului. numai unul: năzuinţa ca năzuinţă. pe de o parte <ţîţîna> e în repaos. Căci. Dar nici chiar năzuinţa către d-ceasta nu este cauza determinantă a mişcării. cînd cineva se mişcă după raţionament. dar mai întîi de toate însuşi obiectul năzuit — căci acesta pune în mişcare fără să fie pus în mişcare. în adevăr. prin faptul că este gîndit sau reprezentat — ca număr însă forţele ce pun în mişcare alcătuiesc o pluralitate. este clar că pe bună dreptate se admite că acestea două sînt cauzele mişcării: năzuinţa şi gîndirea practică. 100 'ALA | t . nu săvîrşesc faptele către care năzuiesc. iar pe de altă parte e în mişcare. aşa numita năzuinţă. fiindcă dorinţa este un fel de năzuinţă. ar da naştere mişcării pe baza unui aspect comun. ca să ne exprimăm numai în linii mari.157 dacă ei le disting şi le separă ca facultăţi. însă organul prin care dorinţa pune în mişcare.156 Aşadar este evident că o astfel de facultate a sufletului. care se deosebeşte de cel teoretic prin scop. factorul mişcător se află ca organ în acelaşi loc unde începutul coincide cu sfîrşitul. cum se întîmplă. iar dacă e ceva plăcut. căci nu se vede viitorul — urmează că mişcătorul ar putea fi ca specie. ca într-un cerc.pune în mişcare. Intelectul şi năzuinţa şi anume intelectul care raţionează în vederea unui scop. Totuşi nu poate fi năzuitor fără reprezentare. iar nu însăşi ştiinţa.. ci un cu totul alt factor este determinant pentru el ca să lucreze conform cu ştiinţa152. Pe de altă parte intelectul în întregul său este just. ceva trebuie să rămînă nemişcat. neluînd în seamă cunoaşterea. şi acest 5 lucru se întîmplă cînd raţiunea şi dorinţele sînt opuse. deşi mişcarea începe din acest punct. ci acţionăm după poftă. deliberativul şi în plus apetitivul.160 Aşa încît. al doilea.161 în măsura în care vieţuitorul are năzuinţa. mijlocul prin care pune în mişcare şi. generează mişcarea. căci însăşi voinţa e tot o năzuinţă. sau năzuinţa sau intelectul.16* Aşadar. senzitivul. acestea din urmă se deosebesc între ele mai mult decît se deosebeşte facultatea doritoare de cea impulsivă. cînd pune în mişcare. adică sau binele sau aparentul bine. dacă doi factori ar genera mişcarea. Aşadar ambele acestea generează mişcarea în spaţiu. ca aceasta dtn urmă sînt . De aceea.153 căci multe < fiinţe >. ceea ce are loc la acele fiinţe care au simţul timpului — căci intelectul ordonă cuiva să se opună privind viitorul.. cei înfrînaţi. altul mişcător şi mişcat. adică un act.15* —.. De aceea. li se prezintă 433 numeroase părţi: nutritivul... pentru că obiectul dorit pune în mişcare. în genere. întrucît principiul ei este chiar obiectul dorit. ci numai binele practic. ba chiar la celelalte animale nu există gîndire şi nici raţionament. deşi năzuiesc şi doresc ceva. cum am spus. De exemplu. cu un om neînfrînat.. ci numai reprezentare. în fine. iritelectivul. în schimb năzuinţa 25 naşte mişcare chiar fără de raţionament. 10. Şi în genere noi vedem că posesorul ştiinţei medicale nu vin-5 decă < însuşi statornio. al treilea obiectul mişcat.158 absolut plăcut şi chiar absolut bun. mişcătorul mişcat este obiectul năzuit io 101 — căci cel ce se mişcă este mişcat întrucît el năzuieşte şi năzuinţa este o formă de mişcare. De altfel 15 orice năzuinţă tinde către un scop. dar spaţial inseparabile. Deoarece însă există trei factori: primul cel ce pune în mişcare. dacă 10 considerăm reprezentarea drept ceva intelectiv. o altă parte 433 a <a corpul ui >. iar momentul său final este principiul acţiunii.J Promotorul este astfel un factor unic: năzuinţa. se mişcă totodată si după voinţă. <de o parte este sfîrşitul de cealaltă parte începutul>. dar nu orice fel de bine. intelectul şi năzuinţa. cum e de exemplu ţîţîna unei uşi. De aceea cel care pune totdeauna în mişcare este obiectul năzuit. Despre acesta va trebui să cercetăm în studiile asupra actelor săvîrşite în comun de corp 20 şi suflet. Iar practic <binele> este cel care poate 30 să fie şi altfel. apoi deoarece 15 factorul mişcător este de două feluri: unul nemişcat. Iar pentru cei care susţin separarea sufletului în părţi. urmează că nemişcătorul este binele practic. părţile fiind 25 diferite noţional.154 Căci lucrul către care se îndreaptă năzuinţa este chiar principiul intelectului practic..

Dar acum nu se întîmpla nici una nici alta. pe cînd cea reflexivă Intenţionată > există numai la cele raţionale. <Urmare: cauzele mişcării la fiinţele vii>. iar hrana este 20 tocmai corpul pipăit. Tot aşa nu e posibil ca un corp să aibă suflet şi intelect discernent. însă. Dar nu e necesar să existe senzaţie în toate care au viaţă. chiar din acest 102 moment apare lucrarea unui raţionament şi le e necesar ca să măsoare totdeauna cu o singură măsură.181 căci cu acest simt animalul pipăie hrana.166 căci ele urmăresc ce este mai favorabil. ci şi de la distanţă. din mai multe imagini reprezentative. Acest lucru poate avea loc dacă obiectul e susceptibil de percepere printr-un mediu. Astfel acestea două sînt necesare animalului182 şi. pe cînd celălalt că un anumit om trebuie să săvîrsească acest lucru şi eu sînt tocmai un astfel de om171) această opinie însăşi provoacă mişcarea.174 sa aibă simţul pipăitului. văzul.178 Atunci cum se va hrăni ? De aceea fiinţele fixate au ca hrană însăşi materia din mediul însuşi din care au provenit. ar pieri şi n-ar putea îndeplini rostul sau. cu nimic mai dezvoltat. şi pune în mişcare voinţa <deliberată>. (nici fără acest simţ nu e cu putinţă să _ existe un animal).163 într-adevăr e evident că au senzaţii de durere şi de plăcere. în afară de om. Aşa că e necesar să existe 25 facultatea nutritivă în toate cele ce se dezvoltă şi pier. ci numai 25 unora. sau vor fi evenimente. trebuie să simtă nu numai pipăind direct.164 Aşadar. al căror corp e simplu. 20 iar ^nu cea generală. un fel de pipăit. anume dacă e posibil să aibă şi ele reprezentare şi dorinţă. Deci. Dacă le au pe acestea. dacă e lipsit de acest simţ. cealaltă nu. dacă natura :u> "SffikA-. 104 căci dacă vor să se conserve. în adevăr. capacitatea superioară este totdeauna cea care comandă şi provoacă mişcare.170 Aşadar 15 ar exista trei faze de mişcare. Celelalte simţuri există pentru buna lui stare propăşire > si nu aparţin oricărui gen de vieţuitoare. Apoi nici nu e posibil ca acelea.177 în vederea unui scop. Ar fi mai bine pentru folosul sufletului. Deoarece. reprezentarea sensibilă. Aşadar. Trebuie să cercetăm care este principiul de mişcare la animalele inferioare. celelalte simţuri ^percep prin medii. dacă n-ar avea simţire. chiar gustarea este tot un mod de pipăire. De aceea simpla năzuinţă168 nu cuprinde în sine puterea reflexivă. prin acest fapt. ci e născut. e necesar să aibă şi dorinţă. deoarece este însăşi simţirea obiectului pipăibil şi hrănitor. fie ^pentru al corpului. Numai capacitatea ştiinţifică de cunoaştere nu se mişcă. Dar cum ar putea avea 5 reprezentare ? Sau poate. 12. 11. e evident că nu e posibil să fiinţeze un animal fără simţul pipăitului. după cum <nu'pot avea senzaţie > nici cele care nu primesc formele fără materie. cum am spus. şi totuşi e necesar să-1 aibă. Aşa încît chiar gustatul e. va fi imposibil ca animalul să se conserve. sau nu. le au şi pe acestea. cum aparţin în mod necesar celor ce merg. ci se menţine pe loc. dacă vieţuitorul ţine să se conserve.30 înzestrate. atunci cînd se iveşte neînfrînarea. ca orice fiinţă vie să aibă flet hrănitor ca să trăiască şi are suflet de la naştere pînă la pieire. e necesar ca şi corpul vieţuitorului să fie dotat cu pipăit. în adevăr. (*f^V-i'r 103 nu creează nimic în zadar. auzul.165" apare şi la celelalte animale. Căci sufletul n-ar mai cugeta. ia'r acestea sînt cu neputinţă fără hrană. însă fiinţa care ar fi atinsă. De aceea. [De altfel nici dacă e nenăscut]179. cîteodată năzuinţa învinge. sau şi amîndouă. 15 ca de pildă mirosul. Deci nici un corp nefixat n-are suflet fără de simţire. nici nu contribuie la creştere si la scădere. Dimpotrivă.172 C elaborarea s i niturilor la conservarea fiinţelor vii>.175 Dar e necesar ca animalul să aibă simţire. dar una stăruie mai degrabă pe loc. iar trupul '' nu va fi. deci. care au o singura simţire : 434a pipăitul. şi celelalte anie. căci acesta suferă o afecţie din partea obiectului simţit şi e . dacă s-ar întîmpla ca orice corp mergător sa n-aibă simţire. pot să facă o unitate167 io şi cauza acestui fapt este că animalele inferioare nu par să aibă opinie. n-ar putea să evite pe unele şi sa prindă pe altele. în mod necesar. iar altfel a particularului (căci cel dintîi afirmă că trebuie ca un astfel de om să săvîrsească o astfel de lucrare. prin natură. maturitate şi moarte. altă dată învinge aceasta pe cealaltă cum loveşte o minge pe altă minge. căci daca vor să săvîrşească una sau alta. Totuşi.176 Căci toate cele generate prin natură există pentru un scop. dar să n-aibă simţire. care e însăşi 434 b opera naturii. deci. Deoarece vieţuitorul este un corp însufleţit şi orice corp este pipăibil. un fel de supoziţie <opinie> şi de raţiune esteta generalului. însă nu e posibil să fie 10 simplu. sunetul şi culoarea ca si mirosul nu hrănesc. însă tot în mod nedeterminat.169 năzuinţa învingînd o altă năzuinţă. căci nu ajung la o reprezentare ca rezultat al unui silogism. Dar dacă corpul are într-adevar simţire e necesar să fie sau simplu sau compus. ci însăşi reprezentarea cuprinde în sine acea opinie. Este necesar. iar pipăibilul este tot ce poate fi simţit prin pipăit. în cazul că nu este fixat de teren. Acest lucru e evident din următoarele.173 Căci e necesar ca tot ce se naşte <devi-ne> să aibă creştere. însă <la om>. Atunci pentru ce să 5 n-aibă simţire ?180. întrucît ele se mişcă în mod nedeterminat. căci nu va avea simţul pipăitului.

Căci.193 nu e necesar să aibă o altă simţire afara de aceasta.4 Pipăitul si rostul lui principal>. în măsura în care se întîmplă să fie totodată pipăit. celelalte sensibile. ca să poată vedea. după ce a pornit din ochi. prin accident. Totuşi şi celelalte organe de simţire percep prin atingere. (v.mişcat de el. şi doar. decît să spunem că raza vizuală. la un rang superior. De aceea. Bucureşti 1966). de aceea şi are acest nume. El nu poate fi nici din pămînt. Tocmai de aceea aerul. Piatra însă nu se schimbă nicidecum. . care distrug prin atingere. 13. Aerul se poate cel mai mult mişca şi acţiona şi suferi o afecţie. de exemplu alcătuit din foc sau din aer. în general dacă trăieşte într-un mediu diafan. cum s-a mai spus. <Corpul însufleţit e compus. pag.196 dar nu pentru a exista.l» îaltă parte. preocupare ştiinţifică. de exemplu: caldul. mişcă organul vederii. Prin urmare. cum s-a învederat195 fără simţul pipăitului nu e cu putinţă să fiinţeze un vieţuitor. că lipsa 5 acestui singur simţ atrage neapărat moartea animalelor. apoi în „Istoria naturală" şi în „Despre cer". nu distrug animalul. pe cînd apa pînă departe. prin care fapt se defineşte viaţa. dacă cineva ar apăsa o pecete în ceară. 2. de aceea şi. o fiinţă. Pipăitul constă în atingerea directă 105 a lucrurilor. în cea. sunetul şi mirosul. într-adevăr orice corp însufleţit e dotat cu pipăit. „cercetarea" (icrropîa) este procedeul observării exacte a fenomenelor. ES.191 Aşadar nici unul din elementele de acel fel nu poate constitui corpul animalului.189 Celelalte elemente. Excesul în obiec15 tele pipăite. pe toate celelalte calităţi sensibile prin atingere. după cum ceea ce pricinuieşte mişcarea în spaţiu acţionează pînă la schimbare. acest organ de simţire nu constă nici din pămînt <singur> şi nici din vreun altul dintre elemente. ci numai organele io de simţire. în epoca lui mai găsim cuvîntul numai la Nausiphanes. însă prin alt obiect. ci şi animalul. în genere. BAP 27 Fizica. cum e văzul dacă vieţuitorul se află în aer sau în apă. dacă sînt percepute prin exces. pe cînd el nu e împins. vie fiind. fiindcă sînt din pămînt. pe cînd intermediarul le face pe amîndouă. iar ultimul singur e împins dar nu împinge. şi organul acesta de simţire e în stare să primească nu numai diferenţele calitative specifice ale pămîntului. ca să simtă calitatea hranei să o dorească şi să se mişte spre ea. <solidului>. aşa cum un sigiliu apăsat în ceară ar străbate187 pînă la sfîrşitul stratului de ceară. trad. în afară de pămînt. recele. împinge pe altul şi mişcarea continuă în tot mediul aşa că primul [mişcă si] împinge. în tratatul său despre animale.190 pot deveni organe de simţire. . dacă nu se risipeşte şi rămîne unitar. cînd vorbim de reflectarea 5 luminii. ea e dislocată pe măsura adîncirii apăsării.^ Prin urmare animalul are si celelalte simţuri. apoi gustul197. întrucît îi e necesar sa-1 aibă oricum pe acesta. pentru că ele sînt din pămînt. . Căci nu e posibil să-1 aibă decît o fiinţă vie şi nici.183 30 la rîndul lui si alt obiect împins de el. profesorul lui JSpicur. Aşa că. De aceea excesul senzaţiilor primite prin pipăit nu distruge numai organul de simţire. cum 20 am spus. iar vieţuitorul de către acel med'iu. se reflectează.VIII. în fine limba ca să comunice ceva altuia. Iar şi gustul. cum ne spune Ar. numai că obi. şi apoi la neoplatonici. Tocmai de aceea nu -» simţim prin oase şi prin păr şi nici prin alte părţi de acelaşi fel.198 NOTE \ BIBLIOGRAFIE INDICE TERMINOLOGIC NOTE CARTEA I 1. Termenul elin e unic în întreaga operă a Stagiritului. fiind multe corpuri intermediare . Căci dacă nu posedă pipăitul188 nu poate să aibă nici o altă simţire. ca de pildă culoarea. si. sau durul. cum de pildă odată cu sunetul. Faţă de ITT lar-r^r] se deosebeşte prin faptul că exprimă lucrarea însăşi. iar din cauza obiectelor vederii sau mirosului se pot produce alte vătămări.185 însă pe o suprafaţă netedă186 aerul este uniform. XXXVII. B limpede.194 poate pieri astfel <prin acest simţ>..184 tot aşa se petrece şi cînd are loc prefacerea. în lipsa simţului pipăitului. ştiinţă" (eîJÎTjffts). nimiceşte vieţuitorul. pe cînd „episteine" e rezultatul aceleia. e mai întemeiată părerea că aerul e înrîurit de o figură sau culoare cît timp se păstrează unitar. pentru ce e plăcut sau neplăcut. ci pentru buna lui 106 stare < dezvoltare >. nu e posibil să existe nici o altă simţire. Căci pipăitul este oarecum un intermediar192 pentru toate cele tactile. la rîndu-i. Este limpede că nu-i de admis ca animalul să aibă un corp simplu. ci si senzaţia de cald şi rece. se poate produce un soc şi o rană. iar auzul ca să primească un semn cu înţeles. adică prin medii.435 a ectul rămîne pe loc prefăcîndu-se. deci. Căci intensitatea excesivă în perceperea oricărui obiect distruge organul de simţire si deci obiectul pipăit distruge simţul pipăitului. De pildă. 15 dar toate săvîrsesc simţirea cu ajutorul unui alt factor. care situează psihologia printre ştiinţele naturii. pe cînd simţul pipăitului pare că operează singur prin sine. o h De aceea plantele nu au nici o simţire.

concepe metode speciale pentru 111 demonstraţii în fiecare ştiinţă. op.. nu accidentele lui". adăugind că pentru existenţă nu avem o dovadă (Anal. ci mai curînd dacă sufletul reprezintă aceeaşi specie prin ele.35. Met. în dialogul către Eudemos chiar Ar. Sec. v. 2 şi urm. nu dezvoltă suficient problema. 136 şi urm. VI (E). 523. Dacă într-o specie unică de suflet există o pluralitate de părţi cu funcţii deosebite.. VIII (H) 1145M8. dar nu ultima. XII (A) 1175b. 13. pag. 713b43. ca de pildă în geometrie numerele de o parte şi suprafeţele de altă parte: „Numerele sînt abstracte. se gîndeşte probabil la inducţie : STtaywyY] (Anal. poate trece la specificul noţional: TO T! 3jv E!vai. infimae species. şi nici urmaşii lui. primul e anterior tuturor. suprafeţele sînt continue". ci ţin de categorii deosebite. Sec. 24 în notă).summum genus" categoria supremă. Genurile nu se întrepătrund. de la acestea la alte specii derivate şi aşa mai departe pîuă la speciile indivizibile. 3. Met.91b. 5. 3 şi urm. 1013 a 17 şi mai jos aici II.) corespunde calităţii esenţiale. Termenul apare aici la noni. lărgind astfel conceptul despre el. Dacă cineva a întregit noţiunea generică prin notele esenţiale. pag.osi8sî<. 17. 31). deşi recunoaşte o formă de suflet la plante. ca să se evite adoptarea unei specii ca gen. obţinem: se află în act). ci la orice vieţuitor. să pornim de la concret. la BAP pag. Ar. 81b. 4. iar întrucît această noţiune redă scopul realizat de o fiinţă în devenirea ei (W. Alteori apare la dativ cu sensul adv. deci. Mai putea fi în joc şi o altă categorie.. 1025b7. fără să revină unor amimite părţi. 10. 126). eiv cu sensul „a avea" ajungem la: „ceea ce are în sine scopul" (W. cit. Ar. Ar. Genul se consideră anterior speciilor sale prin faptul că suprimarea lui atrage pe cea a speciilor. Nu se pune. 25. aceasta îiisemnînd acţiunea (săvîrşirea) 112 prin care ceva este adus din starea de potentă la plina şi perfecta esenţă. atunci ele sînt specific identice: 6. 15.ucreţiu.. 14a. Timaios 77a. „Cine caută TÎ erm caută natura însăşi a lucrului. 72. deoarece e necesar să ne verificăm prin experienţă. Se deosebeşte greu de svspyeta (realizare) deoarece entelehia este o realizare ca treaptă de dezvoltare. „adîncirea adevărului" (npbţ dcATjOsiavaTraaav) în întregul său e expresia prin care Ar. proprii. se pronunţă împotriva metodei unice a lui Platon. 298b2. II. b. 8. care s-au preocupat numai de sufletul omenesc. spre deosebire de l'Sia rrxOrj adică proprietăţile esenţiale. critică acest procedeu în Anal. dintre cele deosebite de Ar. 5.). 4. 7. întrebarea dacă sufletul în întregul său are părţi asemănătoare : între ele. Greutăţile studiului se arată în „prooiinion" ca şi la L. dar dacă numai funcţiile sînt deosebite. privind atît ideea de cauză cît şi pe aceea de scop (v. 18 şi următoarele. Jaeger. Din cele următoare se vede că Ar. Ar. Ar. E) vorba de calităţi sau atribute derivate. să se procedeze prin eliminare. = în act. După Platou (în Sofistul şi Politica) de la analiza genului se trece prin diviziune la specii. Nestle. Şirul care decurge e posterior. care e egal cu definiţia obiectului. Ca să stabilim ce anume este sufletul. Esenţa unui lucru (TO TI sari. în cele următoare Ar. în Categ. se gîndeşte la . cit. 6 p IOJJLO?. atunci există suflete deosebite. Met. 14. Sec. De aceea el nu se poate referi numai la animale. V (A) 23 — 25. 13a. Bonitz lămureşte: „Astfel se pare că Ar.. „principiul vieţuitoarelor" este o traducere restrînsă .III. II. 18.1019a. care. nu se mulţumeşte cu analiza ca specie. de la general la particular. se ajunge la un stadiu de împlinire în devenire şi atunci considerînd ca o unitate expresia sv rsXeie/ei cu sensul din Met. în Met. 30 şi urm. se restrînge la sufletul omenesc. 9. fie că e vorba de acelaşi individ —om sau animal —fie de indivizi diferiţi. E aceeaşi deosebire ca între gen şi specie. ci se extinde asupra sufletului în genere. 11. = actul împlinit. v. .8). cu TsXoc — scop. separate şi lipsite de spaţiu. pe cînd enteleheia este însăşi această desăvîrşire". IV (T) ll.. Va trebui. Unitatea corp-suflet e tratată pe larg în Met. I. E diviziunea logică. dar suprimarea unei specii nu atrage pe cea a genului (Cat. 6. căreia ar aparţine sufletul. Eroarea ar fi fundamentală. aşa cum au fâcut-o filosofii anteriori. aşa cum rezultă din cele următoare. I (A) 983b 2 — 5 el aminteşte că studiul esenţei lucrurilor este menirea filosof iei în cunoaşterea naturii. -JI6. spune că studiul sufletului lărgeşte orizontul de cunoaştere al întregii naturi „însufleţite". Bonitz (34) Ind. Ib. cuvînt creat de Ar. 415b. âpX^ e termen mult mai precis decît „cauză" şi ca „principiu" e mult mai larg. „orice sivflet". unde le enumera. deosebită de cea accidentală. „dacă este ceva individual şi o substanţă". într-un şir de termeni subordonaţi.l). IV (T) l. „Cei care vorbesc despre suflet" se referă la Platou. Dacă menţinem £/. trebuie să ne referim la substanţă şi după aceea la celelalte categorii: calitatea şi cantitatea etc. Entelehia. 90b. op. deosebeşte enteleheia de energeia. I. 12.

40. (99) p. XII (A) 10700. apoi Ret. Dacă organele senzitive sînt nesănătoase. din amintirea aceluiaşi fapt repetat 114 naşte experienţa . în a 22 „cînd corpul este cuprins de porniri" etc. Nemesius de Emesa (ISgipt. Orice existenţă e un corp „sui generis". Ea nu e suficientă. II-III e. apoi ea porneşte de la senzaţie. în cartea a Il-a. 21. raţional. adică din tot ce se adună în suflet ca generalizare. Hippocr. Intelectul nu e separabil de corp. (93). „afecţiunile sufletului". Ar. 18 prin txvTtxsv^evov. Siwek op.pe baza reprezentării". 22. Ele apar ca procese de mişcare. Senzaţia nu poate fi principiu adecvat al ştiinţei. 81b şi urm. dar numai cele care au în ele o dorinţă revin în divinitate. cit. chiar inferioare. De ex. Chiar dacă sînt sănătoase. mergînd pînă la fixarea unor tipuri de temperament. care reproduce experienţa. schimbător prin însuşiri înnăscute. sec. 26. Exemplul matematic se referă la proprietăţile permanente ale substanţei. Nemesius. vorbind despre corp. 442. pag. dar sînt subordonate senzaţiei ca potentă.n.. „numai dialectic dar goale de conţinut". alături de cele 4 elemente. II. v. cum spune Ar. va dezvolta doctrina sa asupra sufletului ca formă a materiei corpului. şi 429al. 32-33).. Theilejr îSîw TU <x 67)1. HOb. 19. analizează dispoziţiile corporale. chiar din cauze mici. 23. Deci aci se foloseşte procedeul invers. am tradus prima lecţiune. voit şi organizat. Stoicul Posei-donios a dezvoltat teoria lui Ar. Despre vise. dominator. 24. . sînt puse de Ar. Pathos (afect) este cauza potenţială care a dat naştere la TcâO^a (afecţie). mai pe larg în Met. reprezentările sîiit slabe.ctiunile au la bază semaţia. Apoi urmează: „Ar. Lucrările lor depind de anumite obiecte: sensibilul. adaugă spya: reacţiile ca fapte. inteligibilul. manifestările melancolice. din experienţă.. cutii face Platou în Sofistul şi în Politica. adaugă. reprezentările apar totdeauna mai slabe decît senzaţiile. şi de alta cea care se conduce după metoda ştiinţelor naturii sau pe baza unor observaţii directe. Ar.25.. 20. prevestitor. frg. Contemporanul său Tertullianus. a cărei valoare trebuie verificată şi controlată prin inducţie sau experienţă. l. dezvoltîndu-se felurit. 9. cu o anumită înfăţişare (effigiatam). El scrie: „Definim sufletul ca provenit din suflu divin.Clement Alexandrinul (sec. concret.) în tratatul său „Despre natura omului" discută pe larg despre teoria Ivumorală . op. iar cînd rezultatul e real: Ttpx^ig înlocuind şi pe spyov. 11 (P. Metoda pur analitică aplică o simplă diviziune. pe care nu-1 admite. . Toate jife. iar forma este tocmai entelehia. l p. şi pe cele 4 humori pe care le atribuie animalelor: sîngele. foloseşte energeia. Aspectul fiziologic al vieţii sufleteşti apare şi în 433b20. Acum. nu la acţiune. 1378a20~~J380a1—4 — -b34—1382a9. Sec. Obiectul se exprimă mai clar în 415a.. ca la Galen: De plac. mînia iniţială este urmată de clocotirea de mînie. Primă. (cf. căci senzaţia naşte amintirea.) în tratatul său pierdut „Despre suflet".751) afirmă că sînt atîtea suflete cîte vietăţi care respiră. v. ci la dezvoltarea cunoaşterii naturii şi la contemplarea ei" (77). «•i 25. ea însă îl prepară. nemuritor. W71&3. care pot da naştere la reacţii pxiternice. 21-l383b. El ţine numai să justifice o ipoteză. respectiv TO alaG7)TY)x. et Plat. 453b12. Ar. II. IV al lucrării. P. Fenomenele de suferire şi reacţie se succed.1 oa-n. Topica. 27. XX. Doctrina humorală a lui Hippocrate străbate secolele precreştine şi pătrunde adînc în era noastră. constată doi factori: „sufletul şi posesorul luiV (403a 4. deci el reduce totul la structura materială. Facultăţile sufletului sînt de ex.G. I. care. nu afirmă că urmărind accidentele şi atributele neam putea ridica la esenţă şi la definiţia exactă. care se referă mai des la lucrul săvîrşit. P. căci duce la o petitio principii (Anal.6 v şi ovouţ. 1075b35 . . susţine că intelectul ca potentă există congenital în om. 34 şi urm).. revărsîndu-se dintr-unul singur". 13-26. 414bl). 40Sb27). 84. naşte adevărul universal care este principiul artei şi ştiinţeij (v. înţelept prin sine. în cap. şi 423al5 apoi 413b22. Tricot 98) deoarece o au şi animalele.Ar. pe cînd imaginaţia este un act de inteligenţă. Siwek. adică analiza genului după specii. P. 31. Fenomenele psihopatice în Probi. pornindvi-se de la fenomene ca să se afle esenţa. liber în hotărîri.14 (Miiller). corporal. în fine. 505. 953a— 955a 3 7. cu nimic nu contribxxie mai mult decît cei ce spun că sufletul e o calitate. socotindu-1 ca izvor al tuturor ereziilor şi apropiindu-se de stoicism (Zenon) şi chiar de Heraclit. 22. senzaţia şi cugetarea. Pentru acţiune Ar. Lângă aceste triO-/) (sau TîocOv^ocTa ca rezultat organic). apoi ca act (realizare). ne atrage atenţia asupra deosebirii dintre argumentarea formal-dialectică şi logică deoparte. iar nu „imaginaţie" (J. chiar geniale. denumind sufletul o entelehie. chiar de la început.n. prin asimilarea lui TO voeîv cu T-ciOr^ua ca într-o serie de mss. Ar. apoi 111 Despre simţire. ca funcţie = TO VOTQTIXQV. 46 a şi Anal. cit. care studiase cu medicul Soranus. supus accidentelor. Expresia e îndreptată contra dialecticii platonice. După a doua „ceva ca o afecţie proprie". căci toate sînt legate de materie (v. 436a7 . iar sufletul activ se introduce din afară (QupaQev). dar nu contribuie la existenţa şi structura omului. este cel dinţii care alege o cale intermediară între conceptul aristotelic şi cel creştin. simplu în substanţa sa. IV e. Aceeaşi cale urmează şi calităţile sau atributele sufletului. II 5. Ştiinţa precede actului (ibidem 560). „reprezentare" (^pavracrta). (93) pag. a 25).îi este proprie cugetarea" : îăiov TO voeiv. în seama fierei negre.G.

. Orice concentrare a elementelor dă naştere sau la un solid. 9. 34. In prima parte: 403b 20 —404b 8. Fizică şi Teologie.302 a 30 etc. 200a. Fizicianul studiază calităţi materiale în legătură cu \m anumit obiect sau materie. sau la un lichid. Ar.. ca: Fizica III. X. 40.. plative) în: Matematică. Despre abstract aici la 429b 18. Pentru altă formă e dată altă materie (Fizica. „linia 'şi suprafaţa" sînt de asemenea neseparabile de sensibil* însă nu în acelaşi fel. Lucreţiu De nat. 26.7). 27 — 30 si passim. 31. deseori. . deseori. volumul. „cu unele se ocupă tehnicianul". ca idei. căci cuprinde atît materia cît şi forma în vederea scopxilui realizat cu o anumită structură. 2 — 4. intervin asupra materiei.32. I (A) 3 — 7. P. Cred că e mai firesc să spunem „figuri de atomi" căci textul după Diels şi Madvig nu e sigur şi atunci trebuie să presupunem că „şi" să se traducă prin subînţelegerea unui adverb calitativ : „ca. E necesar studiul cauzelor. 38. VI 1142a 18 şi Despre părţile anim. „filosoful prim" este metafizicianul sau teologul.. 31 — 33. Prin el se hrănesc şi se dezvoltă toate membrele animalului. (H). 28. 641b 11. cei sferici care sînt "consideraţi foc şi suflet. 30. Ar.. Mobilitatea atomilor sferici le da putinţa să pătrundă oriunde. 42. Stările nenaturale ale materiei se împart în tehnice şi abstracte. Topica. De aceea Tricot traduce „sau atomi" şi acordă cuvîntului „figuri" sens sinonim. Tricot. Despre părţile animalelor. euporie v. 1. VI. . II. 1026 a 16—19.. I. şi Fizica II. Siwek. de la individ la individ şi de gradul de iritare. 136b. în EN. Termenul p'jcmdţ se referă la calitatea de curgere în curenţi a atomilor şi e des folosit de atomişti. 36. de exemplu asupra pietrei: Met. (E). 114-141. sub formă de" . U. mai susţine că din aînge 115 provin corpurile animalelor. . cit.mucozitatea (flegma). 194b 9). 3. 43Ib 12 şi în Met. curgerea. ci şi cu lucrările şi stările ei. ca în Met. Acest procedeu e des folosit de Ar. 41. este introdus de însuşi Ar. umoarea. Asupra acestei triple formulări v. vocabularul. cf. şi Fizica II. II. 265b 17 şi xirm. 609).200 a 24 sq. 37. fierea galbenă şi fierea neagră". Ar. observă. diaporie. după Democrit. apoi Theiler. EN. rer.. iar fierea galbenă cu focul (căldura animală). 29. Tehnicul este preocuparea arhitectului şi medicului (cf. I. Si în alte opere găsim doxografii: Fizica. P. Linia şi suprafaţa sînt separabile cel puţin în gîndire. 1096a. v. care acordă acestor noţiuni o realitate „în sine". „Panspermia" este (germen universal). Aristotel preferă definiţia aceasta. ca funcţiune. 308a 4. 33. (98) p. 1178a 2. 645a 33. 4. apoi pitagoreii. 39. în Met. VIII. dacă ne restrîngem la formă îl identificăm cu Intelectul. 27f.. Tot acolo găsim şi diviziunea tripartită a filosofiilor teoretice (abstracte şi contem-. III. în această direcţie el se fereşte a cădea în mecanicism care se restrîngea la modul de combinaţie a elementelor. prin talion.G. „forma dată lor pentru aceste scopuri". nu admite pe Platon. „figuri şi atomi". Despre aporie. ţine să stabilească.29. Plutarh (De virt. care constituie ştiinţa în sine. Critica are de scop să găsească . III (J?) 995a. 2. „reacţia la o suferinţă" poate fi şi răzbunarea. 116a 17. op. îndreptînd şi completînd. Deci fizicianul tratează cu totul altfel uu corp însufleţit decit un matematician un complex de linii şi suprafeţe. proprietăţile materiei nu sînt separabile de ea. ca în matematică. Chiar sămînţa îşi are puterea generatoare tot din sînge" (ibidem. nu cea particulară. Despre cer. Definiţia dialectică apare şi în Ret. Totul ţine de proporţia amestecului celor 4 lichide: sîngele. Acestea depind de temperament. deosebirea dintre aceşti termeni. v. Fizica l. bipartită. fierea neagră şi fierea galbenă. ca în Met. III. că fizicianul se ocupă nu numai cu materia. de la diviziunea tripartită a lui Platon la cea proprie. întrucît sînt noţiuni legate de materie. 3. sîngele cu aerul. 203» 18—23. Ideea revine la Ar. mai ales că la urmă se opreşte la. cf. Platou şi în fine Anaxa-goras. e considerată Fizica principiilor. VIII. 10) astfel interpretat („pentru sau pe consideraţia că sînt inseparabile"). . 442b) citează acest loc pentru a arăta trecerea lui Ar. „Afecţiile sînt raporturi materializate. „Părerile înaintaşilor" adică trecerea în revistă a principalelor opinii şi critica lor. un matematician o priveşte ca mijloc pentru studiu. 35. 11 . 1. sau la un gazos (pneuma). după scopul urmărit. EN I. textul a fost (403b. 194b şi II. Sînt studiaţi mai întîi Democrit şi Leucip. studiază mişcarea la predecesorii săi. cu atomi. mor. Politi II. Acest adaus. Protr. 36). XIII (M) W77b 17 Studiul comparativ apare la Ar. e o expresie care nu satisface. Ar. De la Torstrik la Hicks şi J. Afectele din abstracţie (TtaBvj iţ dccpoapsasoc) se referă la abstracţiile privind corpurile fizice ca: punctul. Sînt importante numai cele argumentate pe temeiul principiului de mişcare şi senzaţie. cantitatea etc. cu un corp ca întreg. (cf. cercul. 1043 a 31 şi urm. Formele acestor obiecte apar deosebit fiecămia în intelectul său şi apoi. .pe cele bine spuse" (argumentate). linia. Apoi el compară fierea neagră cu părnîntul. Repetă ideea pentru a nu se confunda cu proprietăţi exclusive ale materiei. III. doxa. 40. 194a 23. Met. VII(Z) 1032b 11 sq 23. Theilor. 1378a 31. ca abstracţii. V. Fizica 11. mai ales ale celor finale. 4. mucozitatea cu apa. 297b 4 sq.Ar. după. Definiţia trebuie să cuprindă ideea de corp.

După Philoponos filosofii care susţin automişcarea atomilor sînt: Platon. în celelalte ştiinţe a prevalat teoria aristotelica.(I).adevăr etc. menţionează. dacă cele patru elemente compun sufletul. . 45. 4985 trad. iar nu simplu. în jurul unei axe (Diels (51) A. Se pare că doctrina a fost formulată de pitagoreul Ecpliatttos (51A.G. I (A) 984b 19).f iziologi" era tratat la un loc cu senzaţia.B. „chibzuinţă este un caracter (hexis) verificat prin raţiune şi activ în direcţia bunurilor omeneşti". EN VI (Z]. 54. Crat. spune că Hector. apa. constată: „Acesta a definit sufletul ca o substanţă uecorporală. IV e. (77). în pierderea cunoştinţei şi slăbire totală.spune că acesta acorda atomilor poziţie. Locul din Horner nu-1 aflăm în text. la Ar. 1) : . 427b 3.n.contactul şi întoarcerea sîut caracteristice mişcării lor. gîndeşte cu totul la altceva decît la starea sa. iar cea că se constituie în corp este din învăţătura lui Aristotel" (tbidetn 572). 6) Fragm. 11406 20. unele mai mari altele mai mici. Aşa că intelectul a fost introdus în psihologie de Ar. fiecare dintre ele este suflet. Deci. „prin actul respiraţiei" se stabileşte un echilibru între presiunea din universul extern (to Ttsptsx^v) şi presiunea atomilor care pătrund în corp prin inspiraţie. cf. Deşi exprimările sînt deosebite. deosebirea dintre ce e real şi ce e fals. 44. a introdus ulterior acest pasaj. Ar. Sufletele corespund organelor: prin diferite corpuri ca formă se nasc diferite suflete" (P. 204. Urmează partea a doua: 404. după Theiler. (35) nota 93. După Ar. dar armonizate în totalitatea lor. care socoteau că sufletul este identic cu perceperea. Frg. La fel se exprimă Theocrit (22. 45.) 42. 48. De aceeaşi părere este şi Grigorie de Nyssa (sec. 50. pe cînd la Platou clementele alcătuiesc numerele ideale. Chibzuinţă sau prudenţa larg concepută ca intelect practic. care era o figură mitică pentru pitagoreicii vremii lui. cum se observă din reluarea ideii puţin mai jos. Atribuindu-1 tuturor vieţuitoarelor. sufletul nu poate fi perceput prin simţuri. specific pentru om şi care ajută la realizarea binelui v. b 10: Empedocles. pe cînd la vechii'.) în tratatul său. 400a) : „Intelectul şi sufletul orînduiesc lumea".. Xenocrates şi Alcmaion. (De ex. e interpretat în sensul că sufletul este compus. despre suflet (77) P. Platon.G. Timaios 45b şi următoarele. AN de NA prin ordine. făcînd deosebirea între cunoaşterea prin senzaţii şi cunoaşterea raţională. formă şi ordine şi că din aceştia rezultă toate existenţele. şi în Despre generare şi distrugere. Această teorie fiziologica s-a menţinut multă vreme în ştiinţa antică şi medievala. 12 (Plato. Met. Ar. -53. 427a 21).188a 24 şi în alte locuri. Bcphantos este recunoscut ca cel dintîi care a emis teoria mişcării circulare în univers. După Diog. pe care o numeşte Intelect şi suflet". cu ajutorul elementelor. vorbind despre Democrit. E vorba de cei care au socotit că funcţia esenţială e cunoaşterea prin senzaţie cu ajutonil elementelor asemănătoare. 985b 14. Astfel Nemeşius. 588 — 589). 46. în Iliada XXIII. Aici se pare. I. . între ele lucrează iubirea si ura concepute material. 1000. A. Laert. . 256* 16. „consideră drept suflet principiile". E aici o rudimentară exprimare a presiunii atmosferice. pretindea că sufletul lui Pythagoras sălăşluia în el. şi Fizica VIII. originea lor pitagoreică e sigură. dar ele sînt indivizibile în toate privinţele ca să obţină altă formă. £3. b 8 — 405. deoarece îi consideră de-a dreptul suflet. Pitagoreicii s-au oprit la mobilitatea lor şi au considerat suflet forţa neîncetată care-i mină în mişcare. Textul în paranteză e introdus ulterior de Aristotel căci întrerupe mersul expunerii. Mecanismul respiraţiei la Ar.". 698 se referă la Eurypylos. Doctorul Galenus în tratatul său „Despre fimcţiunea organelor" : „Şi în acest scop există multe organe la animale. 4. ca o abstracţie a acesteia (v... Democrit. Anaxagoras face din suflet şi Intelect o singură noţiune. b. Despre respiraţie. Astfel *18 înţelegem de ce Ar. identificînd intelectul cu senzaţia şi chiar cu o alterare fizică. le confundă. însă considerat în alt sens. ca în Met. căutînd să fie de acord şi cu Platon şi cu Aristotel.Atomii se mişcă dar nu din cauza gravităţii (lîpicur). că Ar.129) vorbind despre Amycos. 49. criticînd pe Eunomius. văzută prin prisma atomiştilor. B. Frg. Afirmaţia că este o substanţă necorporală a luat-o de la Platon. „din toate elementele" susţine Empedocles că e alcătuit sufletul. ci dintr-o putere divină. 52. sufletul nu mai e acelaşi cu cel de care discutăm. Acest argument apare şi în Met. se gîndeşte probabil la Hermo-timos din Clazomene (Met. Funcţia t\ituror acestor organe aparţine sufletului. nici din cauza lovirii între ei (Democrit). însă constituită în corp. Aparenţa considerată ca adevăr e criticată şi mai tîrziu aici. totuşi. „Intelectul mişcă Universul" . 417b 30. 5. 315b 9. 5. iar N de Z prin poziţie (cf. 12 Diels „frumos si orînduit" e orice prin Intelect. A se deosebeşte de N prin formă. sufletul şi Intelectul sînt identice. în acest context apXoci şi aroi. aerul şi focul. I (A). -47. 40. Cele patru elemente (corpuri simple) : pămîntul. III (B). 5. Pisica 1. . 103 Diels (= Met. căci este un motor imobil care nu se mişcă decît accidental împreună cu corpul însufleţit" (Tricot). în felul acesta. 51. Anaxagoras în fr. 5).x£^a sînt identice. După Democrit. VIII 5. Plafon şi Xenocrates. Deci sufletul e alcătuit din aceste ele-mente-principii felurite. iar principiile sînt înseşi ideile şi numerele. IV (Y) 1009b 28.. ca o cauză a Universului. 4.

v. Intelectul pune în mişcare materia pretutindeni şi totdeauna. identificate cu elementele. „noţiunea despre suflet". ar fi atribuit acest titlu lui Aristotel însxişi.n.e.Platon în prelegerile .. Filosoful Critias admitea.. Voinţa este o mişcare naturală. cum zice Philoponos.n.e. 9. continuă în cap.) un naturalist (fiziolog) care reducea totul la principiul biogenetic al umidităţii. Heraclit. ca element principal. căci se mişcă neîncetat şi ia contact cu toate fiinţele. Cei care admit un principiu contrar (caldul sau recele) atribuie sufletului o calitate adecvată (de ex. î56. linia dreaptă (formată prin mişcarea punctului) . Principii de ambele feluri admiteau^ Empedocles şi Anaxagoras. Concluzia e întemeiată pe Timaios 35a. cu cea mai înaltă Idee a existenţei vii.iar volumul simţirea".) după Ar. critica lor. „majoritatea oamenilor". iar nu psyche. Theiler consideră textul din paranteză ca introdus. deoarece ideile expuse revin după acestea. suprafaţa (formată prin mişcarea liniei drepte) si volumul (format prin mişcarea suprafeţei). III. Ideea supremă a vieţii se com-pxine din ideile primelor pattu numere. Tim. Printre filosofi Cratylos şi elevii numeroşi ai lui Heraclit.) e citat cu aluzie la Anaximenes. adică celelalte Idei ale realităţilor. în fineţea lui. 450 î. căci mai jos adaugă „afară de unul singur". ca în matematici (linia ca fiind idee de lungime. „celelalte în acelaşi mod". care cuprinde celelalte idei cu principiile lor.. nu se cunoaşte un astfel de titlu dedxts din cele spuse de Aristotel. aceasta reiese din paranteza 404. 30c. . 63. 24a „căci numerele erau socotite (de platonici) ca înseşii formele originale" (Ideile) şi ca principii. v. adică Anaxagoras (56). Cifra l corespunzînd intelectului intuitiv. cu care a studiat şi Socrate). e considerat de Theiler ca lăsat din eroare de Ar.pe el însuşi". De aceea sufletul cunoaşte. . rer. şi Sext..-69.pe celelalte" cu sensul „apoi celelalte (idei) în acelaşi mod". ele fac obiectul ştiinţei. toate formînd tetractys-ul: 14-2 -1-3 + 4 a cărui sumă — 10. Anaximandru. ca putere a sufletului. e o mişcare gînditoare. „Toţi definesc sufletul". Thales. Principiul mişcării revine la Clement 121 Alex. După expunerea doctrinelor. 13.. Themistius a apreciat că autorul (Platon) se gîn-deşte la „Mintea Universală".n. PG. iar 2 judecăţii. de acord cu. 64.Celelalte" ar fi fiinţele individuale . 984a7. 404b 12.. de aceea ani tradus: „aşează. Empedocles din Agrigent (495 — 435 î. a intelectului care se mişcă liber către ceva. Adv. î. 60.) admitea că mişcarea este veşnică. foc. şi VII. Ca principiu însă noiis. le concepea ca fiinţe eterne. Acelaşi lucru exprimat de Lticreţiu. Această interpretare porneşte de la ideea platonică de Unul = Unicul. 70. 120 care. Acestea depind de acele „inteligibile" (noetâ) concepute în Ideea Supremă şi sînt alcătuite în acelaşi mod. de la sine.. IV. 205. V î. Anaximenes. 59. animalul se mişcă pe sine fiindcă e compus dintr-un factor mobil: corpul şi unul motor : sufletul.. 404b 1. 58.e. al opiniei şi al senzaţiei. care sînt privite geometric si aritmetic: punctul. pe care în chip naiv. Democrit. 62. math. I. care însumează speciile inteligibile ale fiinţelor.. De nat. 3. vorbeşte şi în 405a 14 şi. v.. adicâ din principii. Themistius citeşte . considerîndu-1 ca factor determinant al senzaţiei. fiind materia]. 180. (77). Vieţuitorul se mişcă de la sine şi viaţa concepută. 59A92 care învăţa că Intelecttil e lipsit de suferire. -•68. căci felul de-a vorbi . apa presupune un suflet rece şi potolit). Hippon (din Rhegion sec.cei care admit contrari etăţi". Opinia din acest text se referă la .) admitea elemente contrarii şi cele două principii contrare (iubirea şi ura).e.s-a precizat". numit abia mai jos.Despre filosofic" . care cuprinde totul. Intelectul este independent şi se mişcă prin natura sa. 751. independentă. este suflet. cum distinge Themistius. După Ar. e infinit divizibil. apă. . care . cu excepţia cazului cînd ar avea loc un amestec. Astfelt îi împart comentatorii Simplicius şi Philoponos. :57.. numărul perfect. pentru că-1 credea compus din toate elementele. deoarece întrerupe expunerea. Platon şi Xenocrates. (A). suprafaţa ca fiind dyadâ) cifra 3 corespunde cu volumul. după cum e şi mişcarea corpurilor cereşti. Plato. Principii corporale-admiteau. Despre Democrit şi Anaxagoras Ar. sufletul e un foc. 2 sq . Alcmaion (pitagoreu şi medic din Crotona sec. cade sub simţuri. căci amîndoi susţineau că aerul. are sensul de aer încălzit şi care se usucă prin mişcare.. . plus un element material de fiecare.n. oarecum toţi. . V. Pămîntul este exclus din schemă. de aici denumirea de dyadă nelimitată. 12 Diels). ulterior de Ar. 16 H. aproape toţi. Hippasos (din Metapontion. sîngele. cum reiese din Met. iar principii necorporale : pitagoreii. 405a 25. Diogene din Apollonia (430 î.existenţa obiectivă" . 65. Anaxagoras a accentuat puritatea focului (frg. .. Un echilibru armonic între ele asigura dăinuirea sufletului. ca principiu-cauză al tuturor mai ales (în primul rînd) Intelectul". .e..întrucît este exalaţia" (ca un fel de abur). căci în afară de l tot ce e divizibil. Emp. 61. €6. 94.55. individual. După Anaxagoras. susţinea că. Tot aşa credeau Anaxagoras şi Arclielaus (filosof presocratic.n. ca în multe alte locuri. pentru că face să germineze totul. 67. fiindcă şi acestea sînt în permanentă mişcare. . Hippon reduce seria la: aer. . contribuie ca element de bază la compunerea lumii şi pune totul în mişcare. Heraclit admitea că focul primordial este tocmai această exalaţie. Heraclit. Textul de după paranteză pînă aici'. . cum credea şi Empedocles.

din natură e nemişcat, însă pune corpul în mişcare. Cînd nu lucrează, sufletul este în potentă, iar cînd e activ este în act. .71. „în două sensuri despre mişcarea..." Ar. face comparaţie cu corabia şi corăbierul, ca şi Macrobius, II, 14, 8, care priveşte mişcarea mijlocită ca accidentală, v. şi Ar. în Fizica VIII 259b 78, căci cel mişcat prin mijlocitor e mişcat numai accidental (v. Fizica VIII 6, trad. B.A.P. (37) cu note, pag. 208 şi mai ales V, l, 223 b Pag. 120—727 cit notele respective). "72. Orig. de Nyssa (sec. IV) obiectează în plus: „Deoarece orice mişcare porneşte de la o putere, totul este mişcat din afară sau dinăuntru. Cel ce e mişcat din afară e neînsufleţit, iar cel mişcat cinăuntru e însufleţit, v. Despre suflet I, (77) P. G. 45, 188. 122 73. „...creşterea..." alteori Ar., consideră creşterea şi micşorarea ca o singură mişcare, ca în Fizica V. 225b 8, v. B.A.P. (27) pag. 123 cu notele. Geneza şi pieirea se consideră cîteodată şi ele o mişcare,, ca în Fizica, II, 201 a 77 şi la Macrobius II, 14, 30. Sufletul dacă s-ar mişca din natură ar trebui să aibă un anumit spaţiu, v. Despre generare si distrugere, 330a 18 : translaţia şi creşterea, însă Ar. ajunge la ideea că toate felurile de mişcare presupun o formă de translaţie : Fizica VIU, 260, a 26 sqq. şi Despre generare şi ăis~-trugere, l, 6, 322b 9 unde e vorba de prefacere. Se deduce că Ar., înclină spre părerea că mişcarea aparţine sufletului numai accidental, căci altfel ar trebui să ocupe un anumit loc. Numai Primul Motor rămîne veşnic nemişcat, deoarece este simplu şi acelaşi şi rămîne mereu în acelaşi loc; el săvîrşeşte o mişcare unică şi simplă (Fizica VIII 6, 260a (31) pag. 209 şi notele). 74. „. . . prin violenţă". A doua consecinţă absurdă, neadmisă de Ar., v. şi Fizica, IV. 215a 2 şi urm. Despre cer. III, 300b 20 şi urm. Fizica, V, 230b 10 şi urm. Fiecare element, în lumea sublunară, tinde către un loc al său natural, unde se opreşte. Pămîntul tinde în jos, focul în sus, iar la mijloc apa şi aerul. Deci pentru suflet nu rămîne nici un loc de ocupat prin natura sa. Nu se aminteşte de nici un element care să se mişte în cerc, cum ar fi de ex. eterul, deşi acest fapt e menţionat ca mod de mişcare în Despre cer, I, 269a5: despre mişcarea circulară aici în 407&, 1 — 5. 75. ,,. . . prin natură". Orice element se mişcă natural într-o direcţie. Dacă o forţă contrară i se opune, el e mişcat „prin violenţă". Dar orice mişcare contra naturii presupune o permanentă mişcare naturală, cum arată în Fizica, IV, 8, 215a l şi Despre generare si distrugere, II, 6, 333b 26. „în adevăr, dacă există mişcare prin violenţă, atunci, în mod necesar există şi cea naturală, căci. mişcarea prin violenţă este posterioară aceleia care este conformă cu natura". Fizica, IV, 215a, la B.A.P. (31) pag. 98 notă P„ 76. „... va fi pămînt", deci s-ar ajunge la o absurditate. 77. „intermediare" sînt apa şi aerul, între sus şi jos : deci dacă sufletul ar ocupa un astfel de loc, ar fi apă sau aer: iarăşi absurd, „în infinit nu există nici sus nici jos, nici mijloc ; în vid nu există nici o deosebire între sus şi jos" Fizica IV, 8, 215", unde continuă discuţia, argumentînd că „nimicul" nu are nici o. diferenţă. 78. „Corpul însă se mişcă prin deplasare" şi prin prefacere, creştere, micşorare, dar toate, după Ar., presupun o. formă de deplasare. 123 79. „... sau în întregvil său sau în părţile sale" Un corp care se mişcă îţi spaţiu în părţile sale săvîrşeşte o mişcare circulară ca a unei sfere în jurul axei sale. v. Platon, Leg. 893c; 898a. Dacă sufletul ar fi cu totul independent de corp, ar putea învia căci ar avea o viaţă proprie, puţind intra şi ieşi din el după voie. Noţiunea înviere nu e elenică ; apare cu sensuri felurite, la Homer, II. XXI, 56, Herodot III, 62. Argumentul Ivii Ar. şi la Macrobius II, 14, 29; 16, 15. $0. „mişcarea accidentală" din afară ar fi provocată de un obiect din afară; sufletul ar putea ieşi din corp de la sine sau prin violenţă. SI. Senzaţia, considerată de unii ca formă de automişcare a sufletului e în realitate provocată de obiecte externe şi însoţită de fenomene somatice. Iniţiativa nu aparţine sufletului, ci unui factor extern. După Ar. iniţiativa mişcării nu aparţine sufletului, ci unui factor extern. Grigorie Thaumaturgul îl critică astfel: „Sufletul omenesc se manifestă astfel: substanţă gînditoare, mereu în mişcare şi independentă, avînd viaţă de la sine. Tot ce e mişcat de ceva nu are viaţa de la sine, ci de la cel care-1 pune în mişcare şi durează .atîta vreme cît este susţinut de puterea care lucrează în el. Dar de îndată ce încetează activitatea înseamnă că-1 părăseşte şi factorul care are mişcare, însă sufletul, fiind de sine mişcător, nu încetează niciodată să existe. Urmează, deci, că tot ce se mişcă de sine este totdeauna în mişcare, iar cel veşnic mişcător este neîncetat, deci fără sfîrşit; ce este fără sfîrşit este nemuritor. Despre suflet (77) P.G. 10, 1137-1145. 82. Orice schimbare presupune o transformare. Cînd un lucru alb devine negru, a avut loc o sxoTaa i ţ (ieşire din corp) a albului. Dacă sufletul însuşi ar provoca această mişcare şi-ar provoca o micşorare sau o cp 6 o pi (distrugere) a propriei substanţe, ceea ce este absurd şi contradictoriu. 83. Adausul „faţă de sine însuşi" este de prisos, căci ideea rezultă de mai sus (406a 17). Schimbarea topicei în frază mă schimbă idcea exprimată. Iţ vorba de substanţa sufletului, v. şi ce urmează apoi 4076 6-8. 84. Poetul comic Philipbos care era fiul lui Aristofan (frg. 173 Kock) scrisese o comedie intitulată Daidalos. Ar.

revine asupra acestei legende în Politica, I, 1253^ 35. Ideea completează pe cea expusă mai sus 406a 31 şi urm. Ar. e aici de acord cu Democrit în frg. 68A104, (nr. 51). 124 85. între corp şi suflet nu e un simplu contact, ele fiind inseparabile, cum e inseparabilă forma de materie. Ceea ce mişcă animalul este însăşi realizarea perfectă către care tinde prin esenţa luk Prin propria şi natxirala lor mişcare atomii ar urma să se şi oprească. E un act mecanic (v. 433b 19), dar Ar. admite şi putinţa unei stimulări spirituale. Cuvîntul „alegere după o gîndire" (-poaîpeoi. ţ) e numai aici folosit în această mcrare. Gîndirea activă (voTjaiţ) este factorul principal după care urmează alegerea (v. şi 433a 12). ,,în acelaşi mod" ca Democrit se pronunţă şi Timaios, la Platon, 34b sq si 36e. Nemesius din Egipt (sec. IV e.n.) recapitulează: „După Ar. mai zic şi alţii că puterile corpului aparţin numai unui corp organic; ele sînt simţurile", (77) PG. 10, 605. ,86. Aici este numit personal Timaios, figura-titlu a dialogului lui Platon, cu revenire mai jos 4061' 31. O exprimare aproape identică în Despye generare si distrugere, II 437b 11: cum se află scris în Timaios. . . dar el (Timaios) nu s-a exprimat lămurit", în Despre simţire 437^ 11 „cum se află scris în Timaios .... cum zice Timaios". Asemănător, tot în Despre generare si distrugere, II, 335h 10..., ca şi Socrate în Phaidon; „căci şi acela (Socrate), presupune Ar., s-ar fi putut referi şi la Phaidros unde e vorba de mişcarea sufletului, ca şi la diferite locuri din ,,Legile". 87. Ar. face o expunere scurtă şi neclară a psihogoniei lui Platon prin graiul Ivii Timaios, 34b şi urm. Platon dezvoltă o teorie în care alegoriile mitice sînt contopite cu datele ştiinţifice cunoscute pe acea vreme. Ar. trece peste aspectul poetic al operei lui Platon, care explică elegoria fenomenelor petrecute în Cosmos. După Platon „Sufletul Lumii" e premergător oricărui corp, iar Cosmosul e un întreg viu care există ca tot ce poate fi mai bun. Sufletul omului e un microcosm în acest Macrocosm. Există deci o relaţie paralelă între Cosmos şi sufletul omenesc care îl cunoaşte tocmai prin faptul că participă la el. Sufletul Cosmosului este alcătuit dintr-o esenţă indivizibilă („Acelaşi", lumea Ideilor) şi dintr-o esenţă divizibilă („Celălalt" adică lumea sensibilă). Demiurgul lucrează lumea din şapte părţi, după numerele armonice, asemănătoare cu armonia intervalelor dintre sunetele muzicale. Intervalele sînt întregite cu medietăţi numerice şi armonice. Din două linii încrucişate, Demiurgul a lucrat două cercuri concentrice, unul exterior, „Acelaşi", invariabil şi indivizibil, Ecuatorul ceresc, şi „celălalt" interior (ecliptica). Apoi acesta este împărţit în şapte 125 cercuri concentrice, orbitele celor şapte planete. Cercul „acelaşi", rămînînd indivizibil şi neschimbat, domină întreaga mişcare circulară din Cosmos. Celelalte cercuri, cele planetare, au revolu-ţiuni prin mişcări, de direcţie, iuţeală şi distanţă deosebită, în cele din urmă, a pus în armonie corpul Cosmosului cu sufletul omului. De aceea Ar. conchide cu cuvintele ,,ca să fie mişcările sufletului identice cu mişcările cerului". El a admis, după Eudox şi Calipp, teoria sferelor homocentrice (concentrice), fiecare rotin-du-se în jurul unui ax fix, în interiorul unei sfere mai mari, com-pletînd piuă la 55 de sfere, modelul sferelor concentrice al lui Eudox şi Calipp, care se menţine în linii mari, pînă la Copernic (v. B.A.P. (31) Fizica, pag. XLII, cu notele următoare). 88. Ar. trece acum la critica lui Timaios. Prima obiecţie se îndreaptă împotriva ideii că sufletul ar fi o mărime. Timaios identifică Sufletul Universului cu vouţ, deci nu are suflet senzitiv şi nici doritor care se mişcă în linie dreaptă către obiectul lor, pe cînd Intelectul se reflectă asupra sa însuşi. 89. La 407a 11 am trecut în paranteză „atingînd" (Oiycov) — scos de Rodier şi Theiler, urmînd pe Torstrîk — care dă claritate expresiei, se află în manuscrise de prim rang; apoi e presupus de interpreţii Simplicius şi Philoponos ; v. mai jos OîyovTce şi 6i£ \.c, (a 18). 90. A doua obiecţie ; nvi se acordă ideea de mărime cu ideea de gîndire. Mişcarea corpurilor în cerc e un fapt fizic, pe cînd mişcarea Intelectului prin gîndire e un proces intern care exclude un contact material cu obiectul gîndirii. 91. E vorba de cercul conceput de Timaios. v. nota 87. 92. începe a treia obiecţie. Dacă gîndirea e circulară, urmează că e eternă şi că trebuie să aibă un obiect, care, în cerc, va reveni veşnic. Inteligenţa lucrînd practic e necesar să aibă limite ; chiar cînd sînt cugetări teoretice (speculative) ele ajung la un sfîrşit, la o limită, la o concluzie. 93. Cugetările practice au anumite limite-scop, cele teoretice se opresc la „logos" adică la con luzie, prin „împletirea" a doi termeni (cupLTTÂoxrj), identică cu definiţia (opiacee). Dacă e o deducţie din anumite principii, constituie o democraţie şi o încheiere (G'jjA-epacr^a), echivalentă cti concluzia silogismului. 94. „. . . în linie dreaptă". E linia cugetării după legile logice, mai ales cînd o concluzie serveşte de premisă unui nou silogism şi acesta î 26 altuia. Deci nu se întoarce niciodată la principiul de la care a pornit, decît în caz de eroare. Aşa că polisilogismul urinează direcţia unei linii drepte, vezi Anal.,Sec. I, 72h 36. El se ajută totdeauna de un termen mediu, vezi Anal. Sec. I, 19 — 22 si £7b 30 sg, apoi I, 78A 14.

95. „cugetarea. . . cu un repaos sau o stare pe loc decît cu o mişcare". Dacă raţionamentul ar merge în cerc ar judeca mereu acelaşi obiect: această concluzie este obiecţia a patra a lui Ar., aşa că demonstraţia e un act, un proces, care nu se realizează prin mişcare şi nu e supus schimbării. 96. Textul corupt, îndreptat în multe feluri. Torstrik şi Ross scriu: „iar dacă mişcarea sufletului se săvîrşeşte după firea lui (-Jj ouată)". Dacă se păstrează traducerea cu \>.rt : „iar dacă mişcarea sufletului nu este conformă cu firea lui..." însă la Platon mişcarea aparţine firii sufletului, curn deducem din 406a17, teorie criticată de Ar. în 406b 12. Theiler aduce ca argument prelucrarea acestui text de Cicero, De nat. deorum, II, 32, care conchide: „rămîne ca mişcarea astrelor să fie voluntară", deci el a citit sxoucnac şi îl propune cu bună dreptate aici; tradus aşa căci „dacă e voită înseamnă că se mişcă împotriva naturii saîe", nevoit de rezistenţa pe care trebuie s-o opună eterului. După Met. IX (6) 1050b 26, comparat cu Despre cer, II 284a 13, o mişcare voită e egală cu una silită, deoarece, după Ar., nu se poate admite mişcarea ca funcţie esenţială a sufletului. 97. ,,Să nu fie laolaltă cu corpul": cu al şaselea argument Ar. critică pe Platon Phaedon, 114c; 66b Leg. 878d „dacă e mai bine" tot la Platon, Phaedon, 97c. 98. Ar. aduce a şaptea obiecţie : Platon nu determină cauza mişcării circulare a sufletului sau scopul ei. Iî vorba de „Sufletul Cosmosului" care, după Timaios, a trecut la mişcarea circulară după naşterea Sufletului Cosmosului, deci nu e cauza lui. Demiurgul a imprimat această mişcare amestecului elementelor pe cînd acela exista. Aceasta este explicarea lui Themistius, 23, 14 H. ... pentru acela „adică pentru corp", care e mai curînd pus în mişcare decît factor de mişcare; aşadar exsîvfo se referă la corp, cum arată Simplicius 49, 28, iar nu la „cer". 99. 100. „. . . pentru alte studii" adică pentru cele metafizice, v. EN I, 1096b 30. „cum urmează să se înfăţişeze corpul". Ca a opta obiecţie Ar. prezintă teoria sa privitor la suflet pe care o va dezvolta în cartea 127 a Il-a. „Nu orice suflet se adaptează cu orice corp"; astfel combate Ar. pe pitagoreici (v. Epicur, la Lucreţiu III, 744 sq.) 102. „oferind argumente drept justificări" exprimă mai clar ideea cuprinsă în metafora „a da socoteală de argumentare". Am adoptat textul îndreptat de Theiler: Xoyo-J (pentru  670'-";) S Vierme p e'iO'ivaţ S. Astfel de metafore foloseşte deseori Ar. ca în 408a l, a 5. „Dezbaterile publice" se referă, după Theiler, la Eudemos. După Tricot e vorba de „tratatele dezvoltate în afară de şcoală, ca opere de ştiinţă destinate marelui public". 103. „... alcătuit din contrarii". E vorba de Philolaos (pitagoreu din Croton, contemporan cu Socrate) care considera sufletul o contopire din mai multe elemente, deci „alcătuit din contrarii" cum spuneau şi adepţii opiniei care admiteau armonia. După Ar. CTuvOeaiţ este sau simpla contopire a elementelor care compun corpul sau proporţionalitatea (X^yo?) acestor elemente. Foarte important e studiul atribuit lui Justinus ca Pseudoiustinus (77) PG. 6, 1460 — 1564 cu titlul „Respingerea unor învăţături ale lui Aristotel" (sec. II —III e.n.). 7. „Ar. presupune existenţa unei substanţe universale. Dacă aşa cum susţine Ar., sufletul există ca un corp (substanţă) nici greu, nici uşor, nici vreunul din cele 4 elemente, este evident că, dacă acest corp există cu adevărat, va fi un corp nici cald, nici rece, nici prin suferire cald sau rece, căci nu face parte din cele 4 elemente. Dar cum zice, oare, că eterul este cald din cauza mişcării corpului ceresc şi corpurilor care se mişcă în el ? Căci dacă se încălzesc este evident că se încălzesc prin suferire (xa-râ -âOoţ), iar dacă-i prin suferire înseamnă că şi prin alterare (x.ccT'âXXoîwatv). Dacă-i prin alterare, evident că e şi prin transformare (xcrrâ fj>£Ta6o}.Y;.v), şi dacă-i prin transformare, înseamnă că se schimbă din contrar în contrar... 8. Dacă, după definiţia lui Ar., categoria substanţă primeşte pe rînd contrarele, cum poate spune acelaşi Ar. că materia nu e substanţă, odată ce e capabilă să primească pe rînd (ava fispoţ) contrare: atît pcivaţia cît şi starea (hexis) ? 9. Dacă din tot ce nu există nu se naşte ceva, e evident că din ce există se naşte ceva. Deoarece, însă, materia este această existenţă, cum poate susţine Ar. că materia nu este esenţă ? Dacă tot ce se alterează se schimbă din ceva determinat în ceva determinat, iar materia nu este încă ceva determinat, înseamnă că nu se schimbă, aşa că nici din ea nu se produce ceva determinat". 1*4. ,,. . . nici una din acestea două". Explicaţia din paranteză a fost introdusă de cineva, poate chiar de Ar;, pentru lămurirea ideii 128 de mai sus şi pentru a exprima părerea sa că sufletul nu e nici armonie nici rezultanta raportuhli între entităţile contopite, cum arată şi Trend. 217 : „Căci sufletul este o substanţă, aşa că nu poate fi numai o relaţie". 105. Filosofi ce susţin mişcarea sufletului au neglijat să caute cauza şi esenţa mişcării; ei cred că au argumentat suficient că această stare există din eternitate (Met. XII (A) 6, 1971b31 şi I, 4, 985b 19 — 20). Ar. le reproşează că n-au atribuit mişcării alta cauză decît norocul şi întâmplarea (Fizica II, 4, 196a şi urm. cu notele Ja B.A.P. (27) p. 42 şi urm.).

ceea ce e absurd. 111.ce anume piere cînd sufletul dispare?" 1. 110. 118—121 Wehrli). Prietenia (piXfa v. v. nematerial şi nemişcat „este şi rămîne" (Trend. 91). (ur. . Ar. combate pe cea a sufletnlui-mişcare (40Sa 29h. Apoi Andronicos (cum referă Galenus . iubirea şi ura nu pot fi aimcnii. amintirea nu era atribuită purtătorului Intelectului. 3. dar nu suflet. pag. Torstrik pune în paranteză de la aceasta frază pîuă la. Intelectul intuitiv e în de aproape analizat.. v. atunci. ?)• Dacă însă e cu totul străin. După respingerea teoriei sufîetului-armonie. în 415a 8 Stâvoia e atribuită numai omului. . căci cri o a: oii n-@ ai. 5. de ex. <?3h. Nu putem şti dacă se referă la un text păstrat sau la . ICO—101).cîntul" aîmonic si totodată neaifficnic.). 17. 116. 5 — 29). part. se introduce un copac între alţi copaci orînduiţi într-o ordine oarecare. Textul din paranteză e adăugat ulterior.. iar hi 415a 12 „se cere un studiu special". 10. VII (Z) 1033b6.. 2. 408b 17. /. SSOb 21).Despre amestecul corporal" IV. 9 — Despre suflet 129 a. „. Deci „mattffipticile" nu pot avea aimerde c?ci. sec. 29. dar o dată zice 413b 25 .se prezintă ca mişcări". 5—12). întrebarea dacă sufletul este însăşi proporţia sau cu totul o altă rezultantă a amestecului. însă extensiunea ei variază. precum nu o strică nici un cm care ar merge printre ei (cf.nu este încă dovedit". „mişcările sau întipâririle" e vorba de reprezentări şi impreshmi. E nesupus îmbătzî-nirii şi nu suferă nimic.. 3.la aceste membre" (roîţ jzsXecr'Iv) după frg. deduce că c o strînsă legătură între suflet şi corp. frg. Bacă. 314. Fenomenele fiziologice nu constituie decît un aspect al realităţii complexe a afecţiunii. Sufletul însă remite contrarii : viţiul şi virtutea.. 429a 4. cel iutîodns strică armonia celorlalţi tocmai pentru că este cmegen.ce anume piere cînd sufletul dispare" ? Ar. 223 după Despre generarea anim. ca şi cum nu s-ar fi pronunţat în 408b 24. Se referă la fiziologia organelor şi schimbarea proprietăţilor lor prin creştere sau îmbătrînire. însuşi (408a.Parva naturali a" în care inima joacă rolul principal (ca în 420° 21). dar ele mişcă organul corporal. 430a 30) sau iubirea e denumită de Empedocles <piX6TYjţ şi cTopy/] (atracţie din afecţiune prin asemănare de calităţi). . alcătuind o ou o (a o forma substanţiala. dar pentiu aceasta nu însetrnnă că el însuşi e ermonie (77) P. Grigofie de Nyssa ccmbate teoria aur. 115. Ar. înainte de introducerea. de pildă. deşi combate armonia. un suflet aparte.ţ'4" 20 M Met. II. Anal. l.G.. nici mişcare. expresia se află şi în 419a7. în cele uimătcciie Ar. A. XII. Nu este însă absurd că sufletul participă la ai ironie. Astfel gîndeşte Aristoxenos (frgm. Dicaiarchos (frg. pe dnd aimonia nu admite .. sau fiinţa fizică în genere. 107. 642a 18 sg. care încă priveau cu admiraţie şcoala pitagoreică. nici nu se opune. 108.744]\ 21 .oîaici : „Ajrrcnia nu acţionează.. deci definiţia acesteia prin elementul material este neconipletă. Fizica V. nu conduce. în lucrurile materiale poate avea loc o continuitate sau adaptare fără introducerea unui alt element străin de aceeaşi natură. ci numai acela în care se află (b23 ca şi 130 a 32). ca o substanţă distinctă venind din afară (6 O'ipaOev v o u e) nepieritor. (v.?. Theiler propune . 113. 112. şi Fizica II. 1039b 26 sq.106. admite o lacună. Armenia în sine nu poate mişca din Icc şi nici produce vreo altă formă de mişcare. . 26. ci numai purtătorului sufletului. la aceste părţi" (-roit f/epeotv). 9 Torst. deci. 336b). 100* 3.. I (A]. Animalul nu e posibil de iubire şi ură şi idei de amintire (în opoziţie cu Met. VIII (H) 1643b 14 sq. 20. 9©3a 17. 109. 117. ca şi în 425a 25. Aşa că afecţiunea e actul comun psihofizic. Atmcnia rezultă numai între mărimi corporale sau spaţiale. 782/Kiihn). Ar. deşi materia e esenţială pentru manifestările afecţiunilor. (ouyyEvr. în al doilea înţeles. într-o parte a corpului se naşte viaţă. (A) 1072l> 24. 45. Această largă digresiune a fost introdusă ulterior de Ar.. este convins că emoţiile „pornesc din suflet" (408b 7). 30 Empedocles. ci numai organică. par. pe cîrd în aimo-nie f e constată că ea există sau nu există. 96 Diels. ochiul. O afecţiune psihofizică face ca fiinţa să iasă din starea de indiferenţă şi după o „alegere" tinde către „binele" propus. în 1. revine în III.. II. 427b. n-au nici poziţii. Met. căci nu este o forţa. De. 36. Fiecare funcţie psihică ar fi. E de remarcat că. Theiler. 429a l. ca aici 408a 32 şi b8 apoi 41 la 29. 29). „este o altă chestiune".. Critica lui Empedecles este reluată şi mai jos 410a4 şi frg.. o admiteau asemânînd armonia cu structura elementelor. care e o formă ' cu o anumită structură (Met. Armonia constă în extindere sau restrîngere şi este necesar să aibă raţiune. unii dintre elevii săi. 1&5-1C6. aimonia este proporţia amestecului sau compoziţiei de elemente. Aîitoiul trect la critica sensului al doilea al „aimcniei" vorbind despre suflet. Răinîue. pentru văz. susţine că senzaţia. rămîne izolat şi mi strică ordinea armonioasă.. Depen denţa Intelectului de corp nu e substanţială. fiind abstracţii.

. 171."di K aici critică lui Xenccrates..creţiu III. III. VIII (H). I (A). . 5 se leagă strîns de cel precedent. număr şi cunoaştere.. (Z) 7047b 77.. Ambele pot fi reduse la puncte. aceia care împletesc".. iar în al doilea ar fi stite-a suflete cîţi corpusculi ai exista. Met. Acelaşi argument se întîlneşte în Met. 126. 136. W sq.118. după Torstrik există o lipsă. Am tradus.. IV. Cu această frază se încheie marea paranteză admisă de Theiler şi care începe cu 408b 32. . întru cit monada se identifică în corp cu atomul. 128. Pentru lămuriri a se vedea Met. Aceste „lucruri" sau obiecte se referă tocmai la elemente. frg. Met. în context Ar. Pitica VI. 98 Diels. 17. şi 412a 6. textul fiind corupt. „din toate?". am spus" la 408b 33. Cu 4C9a 4 începe critica adepţilor lui Xenoerates. Cap. mai jos la începutul cărţii a Il-a. de la aceste ipoteze". „după cum. „ ia acelaşi rang cu obiectele". aşa că sufletul ar fi alcătuit din ccrpusculii cei rnai fini. după Ibilej 11:05. dar el se aplică şi celor ce socoteau numărul — mcs-adă ca suflet.. cum credea Demccrii şi cum deducem din Li-. 10 sq. este exprimarea întocmai a teoriei lui Xenocrates. 125. pe care Empedocles le consideră. Nu pot exista genuri corn ine tuturor elementelor. 231-': 24. ca de pildă categoria de cantitate. ca în 404b 29. luînd „fiinţele muritoare" ca subiect şi continuînd . adică de la teoria „împletirii" între acestea. v. Fizica VI. cum arată Kmpedocles însuşi. Ar. Numărul ca noţiune motrice nu poate fi conceput. cum poate fi conceput sufletul ca o monadă? 120... VII (Z). Deci. la o alternativă : monadele corporale ar fi de altă natură decît cele psihice sau vor fi identice. Ar. îii componenţa dintre ele. astfel în loc de Xex9~v ar fi natural XsyQrjaoaevov .. prezentase pe rînd. .} 132 132 să rezulte o substanţă şi nu o cantitate". Theiler crede că e vorba de la început de aceştia. (v. 1. (27) p. Textul din paranteză confirmă traducerea adoptată . Comentatorii admit că e vorba de Xenocrates platonicianul şi apoi de alţi filosofi. 123. 2) . deci categorii care să cuprindă toate elementele. că din elemente materiale se produce cunoaşterea. egale sau identice cu sufletul însuşi. idee. căci după Empedocles asemănătorul ar trebui să cunoască pe asemănătorul său. element. 124. Lii :a. Torstrik crede că e introdusă de altcineva ulterior în text.le cunosc pe toate". Apoi trece la critica lui Democrit şi mai ales a lui Xenoeretes ca reprezentanţii unei teorii mixte. Această substanţă este considerată categorie pentru suflet. 129. căci monadele sînt puncte exprimate ca număr. însuşi. TGUTO el „f&ctorul motor" în loc de rau-^v = . S-ar ajunge. 409a. III (B) 1000b. m: e c'ivizibilă în puncte căci acestea n-au diBsensiuni.. frg. 27. toate se bazează pe nuanţa cuvîn-tului „este".ce urmează să spună". în concepţia gcc metrică şi dupp Ar. adică alcătuit din atomii cei mai fini. după Ar. (••'). 133. căci nu sînt limitate de spaţiu. Empedocles fr. vin fel de corp". La 410l 30 în loc de yip. W28A. iar punctele nu sîst decît monade care ocupă o poziţie. Theiler că e introdusă de însuşi Ar. cea a elementelor.. „. Theiler propune Se.ocv-:suCTaa6ai) nimic pornind de la ideea de mişcare şi de număr. Acesta e principiul neeomunicabilităţii între genuri sau categorii.se confirmă din ce e spus acum". 159. 1-a . 200h 34.} se referă la feluritele categorii logice . Ar. De la 4C8b 32 —409b 22 Theiler crede ca Ar. . Diels. Asemănarea între Xenocrates şi Democrit constă în compararea monadelor cu numerele. genul suprem este însăşi categoria respectivă. Nestis e personificarea divină a apei şi a însuşirilor ei. 4. ca factor motrice.sufletul". nota l. (N). 372. întreabă pentru ce corpurile sau părţile corporale alcătuite dintr:un singur element — ca pămîntul în cazul nostru — sînt lipsite de orice cunoaştere. 18 sq. 121 „de ee n-au toate corpurile suflet?" întrebarea e firească. . nu se poate conchide (prooroci: [j. a introdus ulterior un text pentru lărgirea criticii. 992b.27°-. Fizica. Simplicius transmite încă un al patrulea vers. va face obiectul criticii lui Empedocles pînă la 411a 7. . Ar. v.. Critica urmează imediat „sau ca orice corp să aibă suflet" .. . „noţiunea de fiinţă se poate exprima cti multe sensuri". însă un compus nu se restrînge la suma componenţilor. 73 Diels. 1043J 5. 11§... W70'\ 2.. adică absurditatea celor expuse mai sus chiar acum.. formulă deseori folosită (ca în Met. în 404fe 27 şi 405a 4 sq. Argumentul este îndreptat contra atcmiştilcr. 134.. A treia doctrină despre suflet. 122. (v. . sufletul considerat ca principiu de mişcare. „. cf. Am tradus cu Theiler şi Tricot. Ultima expresie: „ceva caracteristic de absurd". 130.menadele psihice" (ai i^X1*0^) ca şi în 424a 33. 135. Met. 127. vrea să spună întrebînd : Din toate felurile de elemente şi din acelea într-o anumită sau în oricare cantitate sau calitate ? 131. Rodier : „Toate fiinţele muritoare cunosc ura". cu Theiler.. în primul caz s-ar afla în acelaşi loc infinit de multe monade. . „părerea proprie şi neconcordantă". VII. Divinitatea este neîndoios un trpoîpoţ veşnic viu. în Ioc de „puncte" am admis . Ar.

Ar.. Despre filosof ie f r g. combate aceste teorii prin reducere la absurd. este într-o parte raţional şi în altă parte neraţioiial (âXoyoi.. 479a 3. Orficii nu discută despre orice fel de suflet şi nici despre suflet în întregul său. El respinge părerea speculativă că sufletul în Macrocosm e mai bun ca cel din microcosm. odată cu fiinţa lor.. combată teoria că intelectul e o parte a sufletului.n. Ar. Sufletul are anumite organe pentru hrană. 148. 143. iar senzaţia o altă parte. şi Despre generarea anim. 1811) crede că actul se petrece „în momentul naşterii". Ar. Ideea e reluată mai jos: 423a 2. „de mişcarea ca deplasare" cuvinte în paranteză la Torstrik. ci seaza^ia e subordonată intelectului. 137. se naşte o putere psihică. . Dar sa constată că toate cîte au intelect au şi saasibuitat^.i.aerul gînditor din Univers". 151.cînt nu. părţile sufletului nu sînt specii subordonate aceluiaşi ge. . neinţelîs în întregime.) forma urnii teze nedovedite ca atare. 147. şi au fost primite de Bekker si Trend. Contrariile se cuprind în acelaşi gen şi se completează reciproc. Ii —111 e. totuşi nu dă naştere la nici o fiinţă vie. 140. loaii Damaschenul Ta afirma „sufletul este unit în totul cu corpul şi nu parte cu parte. Chiar Platon admite că sufletul (v. întrebarea e pusă şi mai sus în 410b 12..• • sufletul. 573) că sufletul nu poate dura mult în aer.Cel mai de felos este să credem că fiecărui corp i se armonizează un sitflet şi că vietăţile nu au nimic mai mult ca dispoziţie decît unicitatea fizică. „aşa va merge raţionînd la infinit". 17. este cuprins de „horror infiniţi" ca şi mai jos 425b 12 sq . Omogene ca părţi sînt numai substanţele cum e carnea. PI. numai cu expresia. reprezentată de Grigorie de Nyssa şi alţii. pe cînd întregul. ca mulţi filosofi. în sec. deosebită de cele anterioare „căci nu priveşte o singură doctrină despre suflet. dar s-a format pornini de la plantă: „Căci deşi există o activitate psihică în 133 plante. în epoca prtbi-zantină. Prin dezvoltare. . 390b 5 sq. totuşi acea parte nu ajunge la scopul său. 27. Timaios 69c).). se gîndeste la peşti despre care credea că nu respiră. însă. în „Despre suflet" sau Macrinia el combate pe Evinomius care ţine să împace pe Platou cu AristoteL Ideea de necorporalitate e luată de la Platon. e obiecţia principală..ie de zei" sau „Cosmosul e însufleţit si r>lin de 134 zei".. 141. . IV.ro în De nat. deci contrariile formează cupluri (în dialectice modernă. ramîne un întreg gea de suflet. Intelectul. pornind de la Ar. Despre tinereţe si bătrîneţe 468a 30.. învaţă că poetul Orfeu n-a existat niciodată". 149. ThemistiiTS (35. 707: „Ar. deoarece nu poate cuprinde calitatea raţiunii şi a discernămîntului. 47. membre. senzaţie etc. teza şi antiteza). Argumentul a fost folosit şi în 405b 24 şi 430b 23. 435a 11. manifestată prin actele lor" : (77) PG. Laert. vorbeşte de . Ar. toate neomogene (Ar.. 235). Thales prezintă teoria sul. despre care au vorbit Diogene din Apollonia şi Heradit. 532a 2 şi . nu înţelege ca Epicur (la Lucreţin. s-a consolit'at teoria că sufletul presupune organicul ca necesar. VIII e. deci corpul. . duci. greşeşte susţiriînd că din maştere există dintru început diferite grade de suflete (pcc6[j. Cei mai mulţi comentatori socot că e vorba de orice moment în care se poate respira. deoarece. de aceea caută o formă care să acorde scop existenţei lor. . „tot?ti . I. iar da^ă se elimină sufletul ve ţeta'. este deci preexistent faţă de viaţă . Ar. Există. 139. a se vedea şi 430a 23. nu pentru că în acelea este un suflet desăvîrşit. Acestea fiind materie joacă un rol inferior.. 150. Tot acolo combate şi pe Origen (sec. în cele neraţionale. (47). 138. o ierarhia căci facultăţile superioare implică pe cele infari >ara. 46.n.i. ci pe toate la un loc" (Trend. Despre această teorie v. 142.). III. căci un termen n-are decît im singur contrariu. pag. 212. Despre longevitate 467a 18 . osul etc. altele şi senzitive şi raţionale. Tîrziu. 1040b 13. cum relatează Cict.nu se pronunţă astfel despre orice fel de suflet". .) care. altele numai senzitive. iar că s-a născut î-n corp din învăţătura lui Ar. v. în Meteor. Mai jos însă arată că nu toate sufletele sînt omogene : unele sînt vegetative.o{) <sare tind continuu spre înălţare (anabasis) după puterea dată lor". „prin iuspirare din Univers" nu precizează momentul. ci numai oarecare funcţiuni ale activităţii" (Despre structura omului 30). III. dc&vum I.45. Iar dacă altceva participă la viaţă îl denumim însufleţit prin analogie. . crescînd. VII (Z). Aici Ar. în adevăr. îa Diog. 1. „Fîntîiui cunoştinţei" (Dogmatica) v. critică acum teoria că orice corp are un suflet în felul său si că deci toate lucrurile sînt însufleţite. 144. Ar. se îndoieşte de auteaticitatea poemelor orfice.A. .iv. De aceea noi susţinem că adevăratul şi desă-vîrşitul suflet este cel omenesc. totuşi nu se ridică pînă la mişcările ca rezultat al unei senzaţii. însă manuscrisele le a. 762a 21.. se poate face cunoscut prin întreaga lui activitate. în argumentare Ar. 146 . a luat naştere cel dintîi. . se arată a fi mai bun". e format din cap. Observaţia că unele plante şi vietăţi (insecte.adăugat la o revizuire ulterioară (Theiler). pe cînd Empedocles şi alţi „fizio-logi" atribuie elementelor prioritatea în devenire. miriapode) trăiesc după fragmentare e deseori amintită: Met.Sufletul universal" (Macrocosmul) este o^oetSvjc: (specific identic) cu sufletul omului.

64. Ar. Pentru text avem două ediţii.e A. continuînduse acum cu plantele. (v. Aici însă e vorba despre sufletele părţilor. nu se pronunţă. Mai jos. s-a expus pe larg. (77) P. v. 3. (77) P. dar în . în întregime. III. . Trend. IX. cf. 131 admite în genere trei mişcări sufleteşti: simţirea. v. dar parţial şi de unele aristotelice.părţi. iar nu de părţile sufletului.G. Paranteza arată partea. . Prima a fost revizuită în multe. B'-1. ouSsv. sufletul este o unitate nu ca număr. definind sufletul o entelehie contribuise nu puţin la părerea celor care cred că este o creatură a firii. şi Bb ultima revizuire. 64. potentă. în concepţia despre puterile sufleteşti şi în cea privitoare la pasiuni. Corpul primeşte de la suflet mişcare. I. La plante potenţa hrănitoare este separată de cea simţitoare.Despre mersul animalelor 707a 23. Met. socotiiid-o ca o formulă logică. intelect. Fiinţele superioare deţin şi partea mai înaltă a fimc-ţîunilor psihice şi implicit pe cele inferioare de la care au pornit.) încearcă o sinteză între Platon şi Aristo-tel: . îv vorba de stiaterie cu potenţialitatea de a lua o formă. avea să diseute. . Bb. I şi indicele terminologic.n. v (77) P.Deoarece s-au expus pe larg părerile transmise de alţii despre suflet . iar ce e veşnic în mişcare. materia cu potenţialitatea de a primi formă individuală. 673a 30.în dezvoltarea acestora nu voi trece cu vederea părerea lui PI. voinţă.) a pus cel dintîi chestiunea privaţiunii. însă ştiinţa este anterioară actului.între ele cît şi faţă de întreg" e vorba de sufletele părţilor şi de raportul lor cu întregul suflet. în multe privinţe. De pildă. practic şi altele. După el forma este entelehia.. Sînt deci trei faze : materia nein-formată. o seamă de mss. Sufletele nu se produc mereu prin transmitere (traducianisni) sau prin creaţia anumită (creaţionism). „principiul simţirii". 402b 9 .. Despre enti-lekie v. De aceea el discută pe larg noţiunile de : voit. Platon însă spune că e veşnic în mişcare. alegere. ci se dezvoltă simultan cu corpul. este evident că neexistenţa întru iotul nici nu apare ca o lipsă de ceva. iar în al doilea rînd actul. . cea pe ca^e am tradus-o.. Meletius. Această 135 concepţie s-a păstrat din primele decenii ale erei noastre pînă în sec. 40. fără conţinut. ca să-i aduc la o aceeaşi singură formă de gîndire şi să învederez că. 154.G. 560 — 561. adică substanţa (ouo ta) şi a treia combinarea lor într-un individ.oc. aşa că ediţia a 11-a.n. dar ele aparţin. 2. adică iniţiala specie de s\iflet care presupune . prin realizare: £v£pfet. în tradiţia bizantină. v.. potenţa de hrănire. expresia şi în 41 la 18 cu acest înţeles. căci aceasta apare numai la animale. (77) PG. la Ar. După Ar. nici nvi participă la ceva. cum e cazul la vietăţi şi apoi la animale în genere. nimic. o anumită şi xinică formă. ochiiil este dintr-un substrat şi o formă". deşi ei sînt deosebiţi ca păreri. pe care o traducem. deoarece chiar simţirea era un act psihic ca o mişcare ciclică în spirală (iXiscoeiSŞic) sau în linie dreaptă. citesc apx'h înainte de 9'j>. ci ca gen. Pseudo-Iustiuus (sec. unde e vorba despre sufletul din cele mai inferioare fiinţe.. Pentru Kiai multă claritate traducem şi textul primei ediţii cînd diferă în cuprins de a doua.G. 155. Aici „principiul vital" este restrîns la plante.. 2.gen anumit" aâică o categorie bine limitată. Nemesius în „Despre natura omului" se conduce de idei platonice. căci numai astfel stabilim legătura cu textul de mai SIK.) afirmă că Ar. e introdus ulterior de Ar.f( cu sensul: .. 152. introdu*să ulterior de Ar. Nici în lumea bizantină nu s-a atribuit simţire plantelor. Cu o seamă de niss. 153. De aici deduce că forma este entelehia primă. (99) op. combate de asemenea definiţia lui Ar.simţire. b5). cit. cu sensul: absolut nimic. cu o potentă esenţială.n. au «XX^Xoiţ cu sensul „părţile suit specific identice între ele şi faţă de suflet în întregul său". în care fiecare dintre înaintaşi s-a ilustrat. XII ( ) 1070 611. 64. dar în-tiegită pare-se şi ea de Ar. acţiunea. Despre părţile animalelor. e cea completă. M el ei Iu s (sec. deci sufletul este nemuritor. Deci. . J5a : Deoarece cele transmise defpre suflet în măsura. 1289. ca primă entelehie . care ţine să fixeze bine noţiunile pe oar^. cf. nota 16 la c. Numai dacă prin ajungerea în acest stadiu s-a format deplin o 136 structură bine limitată şi îiitr-ian grad care asigură matia într-un scop anumit. Nemesius. este nemuritor. Privaţiunea este un factor care atrage forma ca o necesitate inerentă materiei. aşa că textul de la 1.acest principiu este o specie de suflet". Boethius (480 — 525 e. şi 413° 31 . în multe locuri. „Dacă lipsa de ceva există ca şi participarea la existenţe. deprindere (h exis). Asupra simţirii unor plante. şi a lui Ar. voinţă şi libertatea ei.. p. IV e. C A STEA a Il-a x 1. le demimeşt-. numai omului. se ajunge la entelehie. cum participă materia la privaţiune şi totuşi să nu existe printre existenţe?" 4. dar el exista înainte de a veni în corp. arătînd că chiar prima frază a suferit schimbări şi anume : A : . silit.cu nimic nu contribuie mai mult ca cei care spun că sufletul e o calitate. Nemesius se alătură lui Ar. 1076. III e.. 1296. contemporanul lui Meletius. gînăirea. 173. După Theiler în locul parantezei \\rma cap..nici o fiiaţă".2 — sfîrşitul cap.

N. 86 l. 1281 c) Trupul şi sufletul ar fi naturi deosebite cu activităţi separate. Sufletul este unit în întregime cu tot corpul şi nu parte cu parte. 64. dar. 777h24 . IV. cu un corp organic şi senzitiv. 5. 47.). lucrează propriile sale lucrări" v. sînt de acord" (Despre interpretare (77) P. capabil de cugetare şi ştiinţă". 255a33.XII (A). Metoda logică au învăţat-o scolasticii. 107 notă la 412^22). ca şi diviziunea ştiinţelor în naturale. 7. Chiar Bmpedocles (frg. substanţă (ouată) vie. 29.. 101. Preparaţia evanghelică. de care face uz şi Platon. Astfel se înţelege mai jos 477b30. face deosebirea între ştiinţă.. spirituală. pînă ce s-a realizat o natură capabilă să le cuprindă pe acestea v. v. de simţire şi de naştere. Aceetea sînt substanţele de care vorbeşte Ar. 433). în acest scop el a urmat pe Porpliyrius şi pe Aristotel. pag 64). I97c. se remarcase Leontios din Bysanţ care se folosise de toţi predecesorii săi.acestea sînt principiile celorlalte". 46. necorporală prin natura sa. 11. 10. de neoplatonism şi de emana-tisnuil plotinian. pe cînd fiecare organ în parte este alcătuit din părţi omogene. şi Top. senzitive şi raţionale s-a transmis prin el în scolastică. v (77) P. Ca si Chirii de Alexandria.79) afirmase că rădăcinile corespund gurii. în epoca prebizantină s-au dat multe definiţii care pornesc de la Platon. 75 şi urm. Corpul însufleţit are viaţa ca funcţie organică. 1281B. G. 139 Dar pentru suflet admite trei părţi: cea cugetătoare.. ci spiritul său este partea cea mai curată a lud. după cum focul conţine fierul şi fiind în el.L. însuşirea potentei dar încă neactivă. gînditoare. „una ca o ştiinţă. Ar. VIII (H). iar alta cum ar f i contemplarea". pag.Suflet este o substanţă născuta. cea nctguitaare. Ideea apare şi în Met. 5 şi Porphyrius la Ivuseb. în Met. Theaet. muritor. 20. de creştere. simplă. precum forma statuii e în fiecare parte a statuii. urmează pe Platon în înţelegerea noţiunii despre suflet. la rîndu-l«. . 28. 82. 1067 sq. Albertus 137 Magnus şi Toma de Aquino. Această deosebire izvorăşte din teoriile socratice. lîl admite că actul este anterior potentei. ţi XII (A). deşi se inspirase din Aristotel în Hexaemeron. Deci substanţele sînt în genere corpuri dezvoltate în cadrul naturii. pe vremea lui Justinian (475-543 e. Rostul teleologic al părţilor plantei apare şi în Fizica II. IV. în Protrepticos.înzestrat cu organe" adică înzestrat cu părţi neomogene dar care se armonizează. . nemuritoare. 100. I. de asemenea împărţirea aristotelică în potente vegetative. apoi îşi însuşeşte conţinutul potentei şi în fine comandă ca general. W413. 2. principii pentru altele dacă sînt prelucrate tehnic. din care menţionează un . Abia în sec.: „un corp organic avînd viaţa ca potenţa (ibidem 86. la care se adaugă misticismul lui Dionysios Pseudoareopagitul.8. 380a14. dar el nu se confundă cu sufletul. Despre părţile animalelor IV. Vasile cel Mare. 64. Comparaţia cu sigiliul în ceară se află şi în Despre generarea anim. 11). cf. l. 3. raţională. IX loan Damaschin revine la forma logică a definiţiei aristotelice: „Sufletul este o substanţă vie. ci îl conţine. 725>b34 . genere şi cea pasionala pentru.. 11 „alcătuiesc o unitate" în altă concepţie decît a 17. 1075b35. I.. (v. Theiler (91).cele mai multe principii filosofice. Sufletul e în fiecare parte a corpului animalului. 1069* . Se serveşte de un corp organic şi dă acestuia puterea de viaţă. Nu are \in 138 spirit deosebit de el.G. (77) P. Aici se vede influenţa stoică deşi Clement citise pe Ar. Gregorie de Nyssa îl defineşte astfel: . activează. 729b17. Ştefănescu. 6. potentă şi realizarea acesteia. mimai pentru oni. De la această definiţie Meletius trece la o concepţie antropologică în tratatul „Despre natura omului". (77) P. Cel dintîi care a făcut netă deosebire este Clement Alexandrinul care afirmă că „principiul vieţii nu e tot una cu sufletul" (Pedagogul trad. I. 7. invizibilă ochilor trupeşti. fără formă materială. 8. toate vietăţile. ce se enunţă despre substanţa primă. XV. G. Copilul are potenţialitatea să devină general. p«mtru animale în. 45 loan 10. 1940B) deşi defineşte imediat ca Ar. iniţiind o putere vieţuitoare şi perceptivă de obiecte sensibile prin el însuşi. ca şi Fizica VIII. 9.el este capabil de cugetare şi ştiinţă pentru că prin învăţătură rai se adaug» artele şi ştiinţele". 1045b18.7. matematice şi teologice (metafizice). el spune : „Omul este un animal raţional. 199*25 si Meteor. X. Ar. realizarea calităţii potenţiale. Mai tîrziu. 7225H 11. ca şi aici 416a4. EE II.n.686b35 „o definiţie generală" a fost criticată de Plotin. F. Damaschin (47) pag. în Noul Testament termenul psyche= viaţă (Mat. VIII (H]. Totuşi el defineşte sufletul după neoplatonici: o substanţă incorporală de sine mişcătoare v. conchide : . Toţi afirmă distincţia între suflet şi corp precum şi caracterul de veşnic mişcător. Nu este conţinut în el. dar însuşirile acestuia sînt luate după Ar.31. 5(5. 10. aşa că numai prin voinţa divină s-ar fi unit într-o ipostază. Kle pot deveni. IV —VIII e dominată de Platon. iar după lămurirea noţiunilor. întreaga epocă de strălucire patristică a sec. manifestînd ua deosebit interes pentru comentariile înaintaşilor cu privire la categoriile acestuia. Sînt deci trei trepte spre entelehie: simpla potentă de-a face ceva. se adaptează cerinţelor vremii completîud-o cu termeni aristotelici. Este specie în sensul de substanţă secundă.Se vede că este neoplatonic din faptul că el socoteşte legătura dintre corp şi suflet ca nenaturală (ibidem 86. Mc. dar. arată cura plantele trăiesc deşi n-au organe în înţelesul cunoscut al cuvîntului. ca Petrus Lombardus. de la Boethius.

Totuşi corpurile nioaite. XI. Deci şi sufletul cu corpul formează o unitate v. 15. 14. De la 412b.. IV (1) b..n. Definiţia prea largă a prilejuit şi necesitat nu cîmp liber pentru toţi gînditorii din prescolastică începînd cu Boethius şi L. că a construit cuvîntul entelehie şi a definit sufletul ca un corp pe care-1 introdtice cu un scop în materie. II. ambele versiuni. în realismul moderat existenţa reală n-o au decît individtialele (universalia in re]. 871 — 1004). în loc de . 59 socoteşte aceasta ca. (94) 69. Pedag. 10 — 14). care îl va poseda" . animalelor. Ar.n.G. După ce ne spune despre Ar. intelectul percepînd individuahn. dînd ca exemplu definiţia trăznetului. zice Ar. Ar. „Membrele corpului. care din exces de înţelepciune a înlăturat nemurirea sufletului.a exista" IV (Y). Deci este necesar ca potenţa susţinătoare a corpurilor să fie necorporală. 12. 7. unitatea psihoîizică e subînţeleasă. D. . 1040-1076). (0) 1049a 2 despre plante şi animale: Despre generarea anim. Discuţia se poartă între Teoîrast Atenianul. Voi lăsa pe Ar. iar sufletul să dispară. luate atît aparte cît şi în întregul lor. şi iarăşi în acelaşi loc vinde e vorba despre părţile corpului zice : se pare că intelectul a intervenit din afară şi că este divin. 16.) care în tratatul său „Despre suflet" admite că numai intelectul este veşnic. 74 — 75. Abia prin formă e comparabilă cu sufletul. Ceilalţi se contrazic şi între ei şi pe ei înşişi" (77 P. Aşa înţelegea de pildă şi Miliail Psellos (sec. căci nimic din el nu se împărtăşeşte cu energie în activităţile corpului . IX loan lîriugena. n-ar mai îi ferăstrău. ci numai au potenţialitatea de a deveni corpuri.v eiMcti.. totuşi afirmă că este o formă (eidos) care se dizolvă simultan cu corpul. XII Petru Abelard (1079 — 1142) afirmă că după Ar. aceasta ar fi chiar sufletul lui. are şi informaţia că prin hrănire sîngele devine izvorul seminal al omului şi seva vieţii v.n. în sec. percepe chiar natura. 31. 1043b 1) .secure" apare şi aici în prima versivine „ferăstrăul". în Byzanţ a alcătuit un tratat dialogat „Despre nemurirea sufletului". iar . se caracterizează prin cîte o activitate vitală proprie ca : inima. Şi suf letul este din afară (£E. Aşa că există în cele însufleţite un suflet susţinător al corpurilor. . Se menţine în această expunere confuzia specific aristotelică. 17 —413a3 se dezvoltă cele de mai sus. 17. tinde spre realism.. Altfel e materie. (P. (55) p. IV. Asitheos Syrianvil şi un Bgiptean din Alexandria. Motivarea definiţiei e cerută de Ar. Aeneas Gazaeus (scrie pe la 450 e.o secure" e secure prin forma şi proprietatea de a tăia. co O & v) . aşa că sufletul logic îl ştie Ar.. Met.. şi iarăşi în cartea a II-a despre intelect. Comparaţia cu . 85. Iar în cartea IlI-a expune filosofic aceleaşi 141 18. Tot de la Ar. . Numai mîna care poate săvîrşi lucrarea ei ca mînă e mîna. astfel că sufletul este necorporal". existenţele şi obiectele şi deduce logic prin abstracţie» Materia şi forma i se oferă lui combinate. 7.. VII (Z] 103Gb. ci o omonimie. 122. v.. (97) pag. şi ca metodă admite dialectica şi logica îndreptată spre cunoaşterea lucrurilor. . Un astfel de corp poate îi şi sămînţa fiinţelor şi fructul plantelor. nici simplu. căci fiind o formă nu e nemuritor decît intelectul venit din afară (dupaOe^). I. T. „Cauză" apare ca termen mediu al unui silogism.G.Căci dacă substanţa lui naturală ar fi ferăstrău. Themistius. e. După ce scolastica ia în primire tezaurul interpretativ. pe cînd nominalismul ajunge să se reducă la concept şi la cnvînt (universalia post vem}.. . dar se pare că sufletul este de un alt gen şi că el singur e capabil să se despartă cum se desparte ce e veşnic de ce e pîeritor. zice că nu e nimic evident. în sec. ficatul. 279 stabileşte comparaţia cu o concluzie fără termenul mediu. Completa actualizare şi realizare este şi cea mai proprie (xuplwq) ca unitate de existenţă. X. V (A) 2. vorbind şi despre potenţa teoretică. Expresia e frecventă (ca în Top. cîud se va dezvolta viaţa din ele. El porneşte de la cele 10 categorii aristotelice şi consideră substanţa ca un element constitutiv al sufletului într-o unitate cu corpul. o cauză fonmlă alături de celelalte trei cauze. ca nemuritor şi separ abil de orice corp. VIII (H].. II. 140 13. între psihic şi biologic. Studii de legică pag. Ross. 73. este corpul \iu cate prin organizare va avea un suflet ca un întreg. Dacă universaliile ante retn au o existenţă reală după realismul extrem. 113 sq. . nici compus. IX (6). există o proporţie între corpul organic cu membrele sale şi sufletul cvi potentele sale. gînduri. căci nu-1 are de la sine (o! *o O E v) să-1 lumineze prin intelect. e. Bottitz Ind. adăugind că intelectul este nesupus pătimirii şi veşnic şi nemuritor . întrueît justifică concluzia. . dacă nu s-ar arăta din ce cauză se ciocnesc elementele în aer. redînd raţiunii precădere în tot ce nu contrazicea dogma. Trend. 94a3 şi Mei. creierul şi celelalte . W. De asemenea potenţialitatea seminţei fructului este la prima fază cum ar fi oţelul brut înainte de a deveni ferăstrău (v. adăugind că.soi de peşte care ar avea inima (sediul activităţii psihice) în stomac (frg. Sufletul nu este separabil de corp fără ca acesta să moară. Vezi Ath. dar acum ea nu este". 1-3. 101b 21 si Met. sămînţa animalului şi fructul plantei nu sînt nici măcar în potentă. mai aduce exemplul cu cvadratura unui patrulater. adică nimic determinat. Joja. şi cauza şi s-o pună în lumină" adică s-o exprime în definiţie. . Dar de aici mai este evident că nici un suflet nu e cu putinţă să fie corp..securea'" e înlocuită cu cea cu „ferăstrăul" din prima ediţie : . 72. 43. şi în Anal. 326). ca o rază. cf. . Iar dacă ar fi st parată de această calitate. 736b 3 sq).. Pentru Ar. T& T(.eontios din Byzanţ şi pînâ la Descartes. E). Sec. Met. IX. 31 nota 113.Se spune cu înţelesuri felurite Unul şi a exista". . E probabil că circulau încă în sec. confundate. Fără calitatea formei — tăişul — ar ii numai o denumire fără conţinut. G. iar nu a cuvintelor şi a termenilor. Despre sensurile lui „Urm" Met.

v. dar funcţiunile organice le explică organic 142 si oarecum mecanic. . dar le combină cu concepte mistice. remarcăm '. IV. 10 şi urm. expresia generală. I. 156-157). VI. Gilson. 12 — 18. Dar răspunsul fusese dat de Descartes care în materie de creştere a corpului animalelor porneşte de la scolastici. astfel: „Dupâ Ar. 431. Dacă laturile dreptunghiului sînt a şi b iar x e media proporţională. 19. Plantele au viaţă (aici 470b 23) deşi stoicii nu o admit. j. v. ne refera: „sufletul este ca o vaporizare din mediu umed. dar există trepte vitale ca mai sus 417a 26 şi EN I. 41 la 30. . -. Potentele divine se adaugă strîns acestora şi orînduiesc o unitate după natura lor" (ibidem. dar îşi păstrează propria perfecţie. Gilson. 368) două concluzii: 1. înlocuind astfel funcţiile atribuite sufletului de către medicina scolastică. iar în concluzie se rezumă: Facultăţile oricărei vieţuitoare se împart în facultăţi sufleteşti. (54) în interpretarea la C.b. sau mai curînd se umflă. de Apollonia în Top.viaţă" la cauza care-i organizează creşterea şi-i dă senstil şi scopul. iar nu per accidens. Cu toată interpretarea tendenţioasă alui. în cele următoare analizează cele 5 simţuri..G 40. ca în Despre tinereţe şi bătrîmţe. Platon aşează partea raţională "a sufletului în cap. după care puterile vitale pornesc de la inimă: „Spiritul vieţuitor este conducător asupra creienilui şi prin aceasta asupra organelor simţurilor si asupra tuturor legăturilor care străbat corpul în toate direcţiile. Nutriţia membrelor şi generaţia sufletului animalic sînt deci altfel concepute. în 434a 22 şi mai jos b.. „mai tîrziu". Fiind vorba de cauza logică.. Percepţiile sînt percepţii ca atare. 24. atinsă şi mai sus: 402 b 9. impresiuni care prezintă funcţia vieţii corpului şi care-i prezintă lucrurile nu în ele însele.G. Ar. 143 Abia în sec. Deci nu e eroare cînd spunem că le percepem îritr-un anumit mod. 465 sq. Descartes p.otuşi (pag. 21. cea doritoare în 'ficat. Ar. 26. 3 porneşte de la Ar. fornmla ar fi ab — xz rezultat din a:x — x '. cît şi din vaporizarea din ele însele şi se dezvoltă în chip omogen. 102. astfel interpretează Btiemie Gilson în neotomismul contemporan (pg. Pămintul tinde în jos. 103. 503-505). discută aceste probleme şi în 429a 11 şi 438a 20. Iţle sînt prin raport cu noi şi cu organele noastre". se aseamănă cu plantele. potentele corpului. deşi se dezvoltă pe stînci şi se strînge sau se deschide. un capitol se ocupă tocmai de trecerea fiinţelor de la cele ^inferioare la cele superioare. critică definiţia lui Dion. se gîndeşte la plante (ca şi 411hî9) ale căror mlădiţe şi muguri pot trăi separat şi să dea naştere la plante noi. iar pentru animale sufletul provine atît din afară.ui frne micşorarea şi creşterea". 64. Acest curent duce la o interpretare extremă în sprijimil stabilităţii dogmei..prin viaţă". deci în genere ale celui organic. 22. independentă de corp pe care-1 va in-forma la rîndul său.părţile anim. face aluzie la părerea că divinităţile mi se hrănesc şi trăiesc totuşi. Sufletul este deja o formă. se spune că sînt simţurile. mai ales că şi plantele au creşterea şi scăderea ca mişcări evidente (cf. ct. 415b26. aşa cum ar fi trebuit să fie dacă ar fi putut el însuşi să ducă opera sa la bun sfîrşit" (ibidem p. 605). căci admiţîndu-se unitatea substanţială a sufletului cu corpul. „Albertus Magnus şi urmaşul său Toma de Aquino au văzut valoarea de utilizare a filosofici lui Ar. 20. 11 354b 34s<?. 18. Furoarea începe dacă afirmăm că obiectele sînt în ele însele aşa cum le percepem. 681 a 12 şi urm. Procesul de hrănire e mişcare ca şi celelakv. celelalte în toate părţile. Chestiunea este dacă se poate vorbi de suflete aparte sau de părţi ale sufletului. Numai focul se dezvoltă în sus. detaşîndu-se de el". Exemplul cu dreptunghiul şi în Met. (H) 7044M3. ca în Timaios 69 sq.. chiar dacă sînt mutate şi replantate sau altoite . de aceea filosofii cei vechi obişnuiesc să ie numească zoofite" (77. 25. B. „Această aptitudine" e tocmai potenţa hrănirii şi se referă la organismele vii inferioare ca şi la celelalte fiinţe muritoare Ar. urmînd pe Ar. 467b13 sq.a Eu-clid VI. L. iată deci veritabilul principiu al individuaţiei. 434a 25. Tot Nemesius în cap. P. pentru că nu cuprinde toate formele de viaţă.G. vegetative şi vitale. . Ar. Mai tîrziu loan Damascîliu. 17. E. e necesar să ne urcăm de la . Nemesins. XII scolastica intervenind în ştiinţa medievală. El ia poziţie contra hrănirii astrelor cum credeau unii stoici. (77) P. Omul este un ens per se.503. ci prin raport la nevoile noastre corporale" v. 413 5) 21. 404a15. din două substanţe eterogene. acelaşi proces se observă ca tăierea unor miriapode sau viermi. dîndu-se precădere părerilor lui Platon. Aşa şi buretele. citind pe Heraclit. în acest fel. 996b. în Despre.1108. 162 —164). cea a îndrăznelii în inimă. redă percepţiei prin simţuri rolul principal în cunoaşterea realităţii. Meteor. afirmă: „Simţirea este o facultate a sufletului care percepe şi cunoaşte lucrurile".eci stau pe aceeaşi linie (ca subiect în text).27. el simte.VIII. VI. Textul în paranteză e adăugat ulterior de Ar. 709Sa 33. 23. revine adesea asupra acestei deosebiri. Rolul simţirii este accentuat de toţi scriitorii şi gînditorii epocii prebizantine creştine şi necreştine. pag.Unirea materiei şi formei. dar întregiiidu-le cu cele aristotelice. 40. De asemenea şi mişcarea pulsului porneşte de la inimă". Ar. 148°. deci de o premiză sau termen mediu în definiţia sufletului. (47) cap. Sufletul pune stăpînire pe corpul deja constituit şi-i conferă ultima sa perfecţie. cum povesteşte Aristotel. 2. v (77) P. dar durata lor e limitată.

şi EE. 199&«. în acest scop bine întregeşte Th. G. cum sînt şi facultăţile: hrănitoare.1045. anim. (cf. corespunde cu 412a16 şi critică pe pitagorei. din Fizică şi „Despre suflet". 5. 29. Această concepţie a dominat permanent în Orientul bizantin.670 sq. dezvoltătoare şi conformatoare". 216}.yuxov. una doritoare. Platon. Această discuţie şi introducerea ei aici s-a făcut cînd încă Ar. Astfel sufletul atribuie viaţa. v. neraţională. ca şi legile fizice care sînt fără părţi (unitare) şi din această cauză necorporale. altele 10 — Dr. 2. După interpretarea lui Mihail Psellos (sec. Deci Ar. nu poate formula logic o definiţie (b28 —32). iar mai tîrziu (417b 29) e tratată alături de senzaţie şi gîndire. cum vedem.•><_• poate formula.Tntelect şi facultatea teoretică". Rodier (14) //. „unui anume corp" adică a unui corp natural organizat într-o formă. funcţia lui Noits. vezi 434h19. Despre putinţa de a-şi reprezenta la diferite vietăţi ca şi în genere despre importanţa reprezentărilor Ar. numind fizică funcţia nutritivă. între alţii: J. nu inserase în cap. Senzaţia trezeşte toate aceste subspecii de năzuinţă. 8 şi urm. apoi EN. De ex. funcţia dianoetică şi Nous. care ajută creşterii şi creează funcţie genetică totodată structurînd corpiirile. 40.434a5. Insistă două feluri de accidente: unele care se manifestă. si nu di u materie. astfel: Există o funcţie naturală (-90(11x6v). 32. Se pot confunda părţile cu puterile sufleteşti ca în 4!3b13. Maritain (73) pag. aici e în treacăt amintită şi legată de simţuri şi dorinţă. în III. 415a 11. •38. trei specii: dorinţa. v. Tot aşa o anumită facultate inferioară a sufletului e cuprinsă. ci numai ca raţiune şi funcţie.1025*1'4. 434 2 şi Despre vise 454b30.. sec. 36. ci funcţia organizează centrul. v. se identifică. După Ar.414b19 formulează din nou 413bll . una discernentă. IV. e forma fiinţei vii. l par. P. lîxistă funcţii substitutive. .. şi 412a16 şi 434bll şi urni. 69b.spre suflet 145 care nu se manifestă în lucruri sau în fiinţe : Met. .• -ŞÎ P1*11 ce simţim". unde aduce exemplul cu cismarul şi arta lui. ca voe~v.102^24 şi urm. 777&a. . iar deliberarea asupra acesteia este. •este o âpsTy. De la 413bll — 414b20 se face ierarhizarea potentelor sufleteşti. II. dar nu fac parte nici din esenţa nici din definiţia obiectului: Met. deci el e principiul vieţii şi nu invers. Acelaşi autor conchide mai jos că numai sufletul logic e nemuritor (1048> şi apoi continuă cu ideea creştină. căci în fiecare parte a seminţei sînt aceleaşi raporturi naturale de indivizibilitate. V (E) 30. b19.414a3. Tocmai aceasta face să activeze „aspectul si forma". numai accidental senzaţia în genere este senzaţia hranei. Năzuinţa (ops^iţ) are. unul anterior altul posterior. ca în 403a7. sîntem nevoiţi să ne preocupăm de fiecare specie de suflet. v. 31. 431a. Pronia îngrijeşte nu numaî de existenţa noastră. dar şi de buna stare în genere" (1052. ca În407b21. 652'". Topica I. critică astfel pe Platou ca şi în Met. (77) PG. Pînă îii epoca modernă toinismul şi neotomismul s-au pronunţat 1. Pentru Ar. impulsul.. voinţa deliberată compară raţionamentele şi alege. una simţuală. 40. izvorăşte puterea ştiinţei. In 414b18. 83. 39. Ar. . J. o noţiune generală (Xdyoţ) despre suflet nu . . 282 nota 1. 414'>4. Plăcerea sau neplăcerea sînt legate de reprezentare deseori. 18 şi urm. una mişcătoare din loc.995b 20 şi An. se preocupă în paf. Că nu centrul cerebral creează funcţia. Despre tinereţe şi buinneţe 467b13 şi sitnul-• tan în Despre părţile anini. din ea. 2.j.este simţire de hrană" . 413n6 (Theiler). III.. ca potentă cel puţin.. I0. Acest capitol . Deşi ştiinţa ca şi sănătatea rezidă în magistru sau medic totuşi ele au în pacient mobilul actului şi activităţii lor. ca şi a însănătoşirii. deşi ÎB. Percepţia este un fenomen trezit de obiect..687a2. Dacă forma s-a realizat. 34. căci alte funcţii alăturate împlinesc pe cele ale părţii organice alterate . 30. impulsul este nejudecat. arată că facultăţile sufleteşti nu sînt separate ca loc. Deci. . e vorba de aceeaşi noţiune: Mai jos derivă din Intelect „opinia". acă există o ierarhie de gen. Ar. Probabil e vorba de adepţii teoriei armoniei (Plato Pliaed.. (cf. awpi' ca substantivul lui s. Nemesius regrupează ideile lui Ar. rnai tîrziu. 122. 433b 29. Platou ar fi zis: din ideea de ştiinţă şi însănătoşire. Măritam (72) p. 85 sq) „nici nu este un fel de corp". sq. 33. şi Toma de Aqnino omul este cel mai perfect dintre animale şi cel mai imperfect dintre spirite. 408a2 sq). 1219319. cap.. 41. 37.27. căci n-au raţiune nemuritoare. 28. 1218*1 f. XI) : .989). în cea care urmează.. l a fost tocmai de această părere. Sufletul e dintru început factorul prin care trăim. se îndreaptă contra materialiş-tilor atomişti (405a5) v. Aceeaşi expresie îm EE II. „Animalele neraţionale mor cu totul. deoarece moartea este şi mai puternică decît sufletul lor" (PG 85. Reprezentarea. şi voinţa deliberata în vederea unei hotărîri. dar aceasta nu poate fiinţa fără cea inferioară. Nu poate fi vorba de separare prin localizări cerebrale la Ar. Prin simţire se ajunge la o opinie. III(B} 1.sufletul vegetal este lipsit de simţire.413*31 şi b32. Timaios. 35. Dorinţa este oarbă. 12—13 şi Despre părţi!. 13. deoarece orice specie inferioară există fără cea superioară. 1II(B). în II. şi altele care se menţin.

chiar Fizica II. forma aceasta este cauza existenţei sale. 24. aminteşte de perpetuare în Despre generarea animalelor. el este deci cauza iniţială (principiul) diferitelor specii de mişcare : mişcarea ca deplasare. trebuie definite mai întîi obiectele lor". Cicero. deor. V. lipsurile de tot felul etc. „primul imbold" al mişcării porneşte de la suflet. v. cum avem noi mai sus 408b. dar există coiisiderînd Universul ca întreg în raport cu noi. . mai jos 1. v. despre hrană şi despre procreaţie" întrucît sînt activităţile cele mai strînse legate de natură şi de menirea fiinţelor. prin calităţile lor active. 43. 4 — 8. deci ca scop imediat pentru desăvîrşirea scopului ultim (v. adică în sine. De nat. imposibilă pentru vietăţi. sau schimbarea şi creşterea. Despre lipsa (privaţia) putinţei de mişcare din loc. „Ca număr" e continuare vieţuirii ca individ. v. ca boala. în c. H. priveşte aici latura socială mai mult decît pe cea instinctuală a.1071b nimic nu trece de la sine şi prin sine de la potentă la act şi viceversa. 49. corpurile. II. 49. accidentale. 226a16 şi m Cicero. v. Ed. Ar. (93). ca si în 413! >.. Scopul în sine e de valoare universală : binele. fericirea . Felurile de mişcare apar şi în Despre părţile anim. A. Fizica. scop şi substanţă a corpului însufleţit.15 şi Philoponos 263. 192*18. j. 639^ 12. „pentru care se face ceva" Ar. „strîns legate de ele". p. vSubstanţa este socotită cauza fiinţei. 338^12 şi urm. adică particularităţile ueesenţiale. VII (Z) 1041^26. Totodată este raţiune şi entelehie a ce există ca potentă. VIII. „să participe la eternitate" prin perpetuarea speciei (e?Soţ) ca şi Fizica I. . II. I. 290). Ar. 735*17 Polit. 6. „cum este în Univers". Fizica II. A. 15. Despre părţile anim. v. Dovada acestui fapt este că sufletul fcljseşte corpul ca un instrument al său. Ar. Scip. datorite unor condiţii speciale de viaţă. 2. 48. 8. „senzaţia se pare că este un fel de prefacere (vezi şi cap. somn.13) . admite mersul către ambele scopuri unul servind ca mijloc pentm celălalt. Ar. 1252*30.332. Nu există sus şi jos cînd e vorba de poziţia organelor fiinţelor luate individual. dar nu o uzare ca într-un proces mecanic. I. Despre generarea anim.1050b si in XII (A). Siwek. Scopul final sau ultim este tot sufletul. 588b. VIII. concepe însă că el pune în mişcare. II. III. şi Despre mersul animalelor 705b6 . 380*14. Prin influenţă directă organul suferă o schimbare. „Sufletul este cauză şi ca scop final". I. Sufletul este principiul fiinţei şi vieţii (-oujâtou). 257} 6 — 8 si Met. 686}\ 34. 731^31 şi Despre generare si distrugere. 54. Meteor.30. IV. Heraclit a influenţat pe stoici. confirmă şi asigură mersul către scopul final. 47. 641b6.20. 56. căci în 147 amănunt lucrează prin scop restrîns numaî Ia o fiinţă anumită. adică esenţa lor este cauza vieţii lor. 59 — 64. deşi mai înainte o atribuise şi pămîntului. E vorba de Heraclit şi şcoala sa. 4ÎO'J19. revine asupra ideii în H. 5 care urmează). scopul imediat. 198b 10 Despre părţile anim. Acesta este şi scopul ultim. 9. adică de esenţa lor (Themistius. începe o lungă paranteză — 416a18. cf. Şi Platou relevă aceasta în Symp. Revine şi mai jos 4l9bl. Sufletul fiind formă. I. Deci motorul a realmente deosebit de obiectul său. Schimbarea este o adaptare pentru percepere cu păstrarea substanţei şi relaţiilor naturale ale organului de simţire. Aici observăm că intelectul teoretic se află alături de gîndirea discursivă (S tavo ia).20) v. 42. care întrerupe discuţia despre sufletul vegetativ. dar nu se mişcă. Pentru Platou (Phaidros 245C) sufletul era izvor şi principiu al mişcării pentru că el însuşi e veşnic în mişcare. 589*5. 146 44 45 46. este deci un motor imobil. acestora. căci are misiunea să lucreze în corp întocmai cum natura lucrează în tot universul. într-un corp însufleţit cauza fiinţei şi substanţa se contopesc. „Pentru filosofia scolastică. 16.şi apoi celelalte". 14. 57. 206S şi I/egile 72 /b. căci tot ce se mişca e mişcat de altceva. 706^4 sq. II. IV. care fiinţează numai ca potentă. „căci faptele şi activităţile sîut potente anterioare după raţiune. 55. ca realizare pentru cineva anume. (Trend. prefacerea. 53. 50 52. 192b. VIII. în fiinţele vii existenţa este identică cu viaţa lor. încep prin a lucra astipra organului de simţ şi . şi mai mult decît acestea. Despre tinereţe si bătrî-neţe 46S3-. Met.25. v. 5. Despre viaţă lungă 467^2 . „sufletul este catîză" pe lingă funcţia de mişcare.24. P. IX (0). Tdeea exprimată aici restrînge cauza numai la foc. 24 No^s — potenţa teoretică alături de potenţa unei opinii.

59. 11. P. este însufletitul". iar nu motor (v. Aşa au interpretat: Themistius 53.. P. iar ele sînt compuse din elemente care sînt sensibile numai în act. 4. ci numai în . intrînd de acum în operaţia vitală şi imanentă. . v. Siwek (89) p. B vorba tot de Empedocles şi Democrit. căci dacă două fiinţe ar fi întnt totul asemănătoare. v. Acum e vorba de obiectul însuşi care serveşte ca hrană. apoi aici 405^14 unde asemănătorul cunoaşte pe asemănător". factor al procreaţiei". Ea provine din sămînţa care n-are părţile sale in act. leagă firul despre sufletul vegetal întrerupt prin paranteză.prin mijlocul acţiunii lor fizice asupra organului. Animalul se hrăneşte pentru că-posedă esenţa vieţii şi e însufleţit. VII.Despre hrană" e citat. Prima orînduire trebuie să realizeze ciclul ulterior . şi 418a . deci contrare. şi Despre simţire. şi 410fl25. şi 415b27). dar nu e singura şi absolvita cauză. 652^10. 7b13. devine în chip imaterial obiectul a ceea ce e percepţie. 66.. Despre generare si distrugere. Numai Anaxagoras nu împărtăşea această idee. dar nu cauză absolută (oc^Xwţ). 775.. Despre generarea anim. masculul CM forma. Aşadar cauza asociată e totuşi cauză necesară. III. se pronunţă şi în Fizica VIII. 64. A. ele nu s-ar putea influenţa. '67.32 si Philoponos -288. «69. După Ar. . 62. Asemănătorul nu poate suferi prin asemănătorul său.. 60. dar o face sa lucreze într-un rnod superior materiei) o similitudine psihică (imaterială. v. contrariul alimentează contrariul său. deci nu e o dovadă. dar în al doilea stadiu. 722b şi urm..323b. asemănătorul hrăneşte pe asemănător. Tratatul . Apoi s-ar cuveni ca diutr-o 149? fiinţă să ia naştere caractere a două fiinţe. Despre naşterea anini. liste numai instrument în mina motorului. II. în adevăr.Focul este o cauză asociat a susţinerea fenomenelor vitale. 24 la Toma de Aquino (73). care determină şi pun în act simţul. 474°-27.734b. 23. . 322*3. iar acesta. să imprime simţului (purtare sufletească legată de materie. 260*29.72Ja. în Despre somn şi vise. Deci. „acelea" e vorba de contrariile care satisfac cerinţa de a ajuta la creşterea reciprocă. Ar. Sînt neaseniănătoare dacă sînt depărtate între limitele aceluiaşi gen. 360a30. 210) 63. 73.„întrucât este hrănit. Despre naşterea anim. 420^20 şi apoi Despre părţile anini. Ar. adică îl realizează. la corp se referă hrana. 7. 77 7b. organismul asimilează ceea ce şi-a făcut asemenea în primul stadiu. II. 65. Numai astfel se poate ajunge la creştere. (v. (93) pag. ci în mare parte. v.. deoarece organele sînt afectate totdeauna de obiecte. •care dă materiei o impulsie orînduită după legea sa. Fiz. „sufletul primordial" adică treapta cea mai de jos a sufletului cea hrănitoare şi apoi ca cea procreatoare.. Paul Siwek. >68. trebuie să fie în parte asemănătoare şi în parte neasemănătoare. v. „Nu se produce şi o senzaţie a senzaţiilor". din paranteză. B vorba de căldura înnăscută sau vitală. . Percepţia realizată cînd simţul suferă ceva. Categ.şi de altul". aşa că acţiunea obiectului extern trezeşte şi pune simţul în funcţiune. cu privire la hrănirea şi creşterea prin asemănător şi cîteodată printr-un lucru deosebit. Asemănarea între părinţi şi copii nu e constantă. m al doilea stadiu. 72. Sivtek (93) pag. (u. Teofrast.. cînd alimentul nu e digerat. v. 244^. Met.20. Sînt asemănătoare dacă aparţin aceluiaşi gen. 11 şi 12 şi lecţiile 22. iar nu la viaţă sau la suflet. Orice fiinţă poartă în sine forţa spre desăvîrşire.. 62). unde citează chiar pe Democrit. „aşa cum este" în esenţa lui. v. Despre căldura înnăscută v. Despre generare si distrugere. P. Despre generare şi distrugere I. Ar.hrana" sînt corelative. generarea are loc printr-o adevărată produeţie. v..potenţialitate" v. în primul stadiu. 7 — 22. 29.. Senzaţia în sine nu există în act. deoarece pot semăna cu ambii părinţi.Hrana.. 7—19 734b. „inacţiune" (argia) e cuvînt al şcoalei sale cf. 1. intenţionată). pentru un contrariu hrana este contrariul său şi totul sporeşte cînd un lucru devine la fel cu altul. 323 b. 202. II. I. l.16. (27) Fizica p. Ar. 3. Despre somn şi vise 454a9 şi Protreptic 44. 740^31. Asemănarea nu e necesar să fie completă.să socotim . care e şi ultimul.al evoluţiei printr-o lucrare proprie. între ele însele. critică pe Hippocrate după.. 71. . B. deci corpul este hrănit întrucît e însufleţit şi nu accidental: . '70. IV. 12. ci numai ca potentă. I. în felul acesta se rezolvă aporia de mai sus a. de vieţuitorul dotat cu o potentă. /S. Totuşi ea ajută la mistuire. 7. 5 — 22 şi Despre suflet II. . v.. . • „se hrăneşte cu asemănătorul". v. II. în timp ce se produce şi o imagine în simţul intern. (fi. cînd începe asimilarea propriu-zisă. Desigur e vorba de însufleţit. 23.. 81 şi nota. Fizica VIII. Despre tinereţe şi bătrîneţe 469*12. 86 — 87 şi notele. şi Fizica. Numai aşa se explică creşterea. I. Aici 415b24. care generarea e o dedublare a fiecărei particule a fiinţei vii. în adevăr. 61.însufletitul" şi . v. pag 268. Dar lucrurile pot fi neasemănătoare ca specii compuse. E vorba de cele patru elemente ca şi de compusele homoiomeref dar e inai sigur să spunem că numai elementele se ajută prin con-trarietate ca unul să fie hrana celuilalt.12 si unn. . 456b5. 738. Femela contribuie cu materia. . 148 58. .

în putere că poate să interpreteze. Focul e ca esenţă arzător şi n-are nevoie decît să fie alimentat. 85. 26.) se revine la Ar. Materia e în sensul din cap.. 75. şi Fizica. ]. apoi 430a4 de comparat cu Met. „învăţare" adică asimilarea de cunoştinţe.20. 80. Cele două stări corespund dar treeînd la activitate. Am admis. Ideile generale se formează. căci aceasta nu operează schimbarea. Spunem iarăşi că este filolog în act. dar nu coruptivă. rece. observăm că potenţa are două stadii : ca simpla capacitate şi ca potentă de a lucra după studiu şi pregătire (hexis) şi în acest caz este entelehie. . 208a) Ar. Siwek (93} pag. : în loc de a vedea în suflet actul corpului vieţuitor. dar nu interpretează. v.. 414a 26. Perceperea realizată prin senzaţii felurite se întregeşte cu contemplarea activă. 76. expune procesul învăţăturii ca pornind de la învăţător (agent). ci perfectivă. ca factor permanent şi creator. adică ajută la desă-vîrşirea ca trup şi suflet a întregii naturi a fiinţei însufleţite şi' mai întîi la om. 330a26. • • acum în general despre ele" ca în 426a. apoi 10 — 21 şi P.. apoi aceasta trece la acţiunea continua şi activă (cner-geia) stîrnită de obiectele externe. V (A) 1022b25. în epoca modernă s-a reluat chestiunea: „Teoria bergsoniană care se mişcă într-una în jurul noţiunilor de potentă şi act. cap. IX (6). „cum ani spus" mai sus 416b7.însă fiecare — ceva din afară" (1. căci nu se realizează decît prin afectare externă. potentele devin ele însele entelehii. . Despre consolidarea cunoştinţelor prin repetiţie cu folos nou trata şi Platon (Symp. cf. . . 87b57. 202^5-7. cf. Abia cu loan Damaschin (sec. celelalte nu ard prin căldura organică . o stare (hexis). în loc de âXXoito O e Ic pe dcXXo icoOy)cr<Sii£vo. Văzul se aseamănă cu inflamabilul.8..a celor generale". se mulţumea cu deosebirea. v. I. Met.26 — 28) este în paranteză la Torstrik. 429b7„ Fraza . Despre generare şi distrugere II. ne-arputea apărea pînă la un punct de vedere ca o inversiune a doctrinei lui Ar. . Despre procesul de învăţare în acest sens. pornind tot de la „ignoranţă". III. 1087«18. Spunem iarăşi că filologul este filolog şi în putere şi în act. astfel sar consuma pe sine şi n-ar mai exista focul în act. mai jos 417 b 3 şi întregul context. 255a33.. pornind de la simţuri. v (73) p. 1 207b 31 şii Met.. Ce poate fi gîndit stă în suflet numai ca potentă (rămăşiţă din teoria reamintirii lui Platou).. A instrui pe cineva nu e identic cu a-1 învăţa. IX (6). în Orient a dominat Platon. în act că are cunoştinţa gramaticii. la entele-hie. 28. duce la deprindere (hexis) şi apoi prin acţiune. Acest lucru se realizează prin actualizarea tuturor potentelor fiinţei sufleteşti. materio-este însuşi conţinutul ştiinţei. continuata la trepte superioare prin asimilare.. Deci nu simpla „învăţare" a principiilor este factorul hotă-rîtor. v. cînd acţionează. Trecerea de la o stare la alta e un fapt de voinţă cu ajutorul unui învăţat în stare de entelehie. 79. 1050a12.n. 86.că acest lucru este A" . VIII e.. 3. Prin elemente devin sensibile calităţile pipăitului: cald. susceptibil de însuşit de către om: cf. întregul context suferă din cauza unor lipsuri. „genul şi materia" : potenţa ca gen rezidă în om ca atare. III. în adîncime-ca să ajungă la o hexis (deprindere) şi apoi. Aşa e şi cu sufletul senzitiv: există ca potentă şi numai cînd e afectat ." în dona moduri se zice că ceva este în potentă şi în act. umed. 81. ca efect. Acurn în loc de două trepte se disting trei trepte spre entelehie. (Theiler) căci exprimă-năzuinţa de a se schimba spre mai bine prin acţiunea unei „alterări" salvatoare . Urmează apoi continuarea de la 416b. 19 .l(). Lucrul depinde de voinţă. prin acţiune la entelehie. Această trecere şi prefacere a fiinţei sufleteşti a omului „învăţat". însă. 74. La Ar. ci chiar trecerea de la liexis" la enteleUie. fără să reuşească a le formula şi a le folosi în mod raţional. realmiuiii se în act. în aceleaşi condiţii ca şi generalităţile perceptive. 1048*>. Anal. 4. : $3. „lipsa de preocupare" adică „ignoranţa" e o stare de aceeaşi categorie ca şi „ştiinţa". Spunem că sngaciul este filolog în „putere". prin distincţia între potentă şi act. v. 82. adică cu ştiinţa în acţiune. 122 la urmă. 189^5. uscat. Deci prin perceperi şi organizarea lor se dezvoltă ştiinţa pînă devine o formaţie. Tot ce e pozitiv e realizarea mişcării în fiinţa pacientului. deci cînd interpretează. Sec. Sînt două paranteze care nu se ştie dacă pot fi atribuite lui Ar. Dogmatica (4?) pag. Ajungerea la starea de intuire speculativă exprimă exerciţiul real al ştiinţei ca şi mai sus 417a5. şi Met. . 77.făcîndu-se astfel" adică nu lucrează cum ar trebui. dintre potentă şi realizare. Acum se ocupă mai amănunţit cu deosebirea dintre potentă şi enteleliie. cf. 287. aici 429'9 şi Fizica VIII (H). vede mai curînd în corp actualizarea sufletului". căci are facultatea de a învăţa şi de a deveni filolog. Trimiterea la 4/7b. Această „învăţare". 6. n--are încă un nume potrivit. dacă i se prezintă. l. Ule au valoare explicativă. 150 celelalte numai accidental. nu numai că-1 recunoaşte — ar fi ca o simplă senzaţie — dar îi cunoaşte funcţia-gramaticală în toată amploarea ei. 84. dar de aşa iiatură-încît modifică structura organică sau pe cea intelectuală a subiectului.cu alt prilej" în III. S2. unde sînt arătate cele trei trepte spre entelehie. Deosebirea între percepere şi ştiinţă se face de Ar y în Fizica. adaos iilterior. XIII (M).se aprinde". 78. Fizica. 33. Cît timp lipsea cap. Afecţiunea e-o alterare.

" De aceea nici nu este o mişcare". După Kssen şi Theiler aici este vorba de corpurile fosforescente.. Procesul e o trecere calitîitivă. începe studiul simţurilor. II. fosforescentul. Dar aerul. Despr 2 viziune (3 poeme) aflăm indirect din EN. HI gîndeşte că orice s'. de aceea produce lumină necolorată. vizibile în întuneric (mai jos şi în 419^3). 153 33). şi cea âedusă sau dobîndită. Platon în Timaios 61 ^ şi iarm. între percepţia directă şi naturală. Deci culoarea este suprafaţa unui corp solid. Teofrast (Despre simţire) urmează ordinea lui Ar. Este Eterul. iar nu ca substanţă. . Ca esenţă diafanul e o natură şi o potentă încărcată cu foc. III (B).. D4. 97. Pipăitul percepe calităţile: cald-rece. Democrit. insistă şi asupra fiziologiei organtlor de simţ.. lîi pun punct după . care nu e divizibilă. Deci culoarea este.acolo este şi obscuritatea".425* 22-24 ca şi II.W10^ 14}. v. „Sînt în şi prin ele însele" ca obiecte sensibile. v. despre care Ar. frg. Dar în primul rînd culoarea este vizibilul. 96.. Cu l. . Luminozitatea nu este foe (cum credea Platon. „Focul de sus" este o specie a prezenţei de foc prin care se emite lumină în spaţiul infinit ceresc. Despre simţire. El e veşnic în act.. 51 începe cu văzul. percepe culoarea. apoi gustul. 25. a 29 se accentuează că lipsa activităţii de luminare (ca privaţiune) e întuneric. iar nu şi cele care pot fi numai prezumate prin discer-nămînt.mţ operează printr-un intermediar ca să ia contact cu obiectul. Anaxagoras şi Diogenes de Appollonia nu păstrează o anumită ordine. în act fiind. î91. Se percep deci numai calităţile şi proprietăţile care cad sub simţuri. III.limita diafanului intr-un corp determinai". în senzaţia * vizuală. iar noi o absorbţie ca la hrănire. însă nu prin prezenţa corporala a focului. auzul. •şi abia apoi culoarea. 83*. 95. Siwek (93) pag. care conţine în el diafanul. esenţă sau element. „Fiul lui Diares" numai accidental şi prin coincidenţă e alb.Ce este plăcerea în esenţa şi calitatea ei. . Democrit urmează aceeaşi ordine. însă numai îu obscuritate. greu-uşor etc. Ar. căci lumina prin esenţa ei pătrunde pretutindeni. Despre obiectele comun sensibile citim şi aici 425a. Şi în viziune procesul este acela care face din neasemănător un asemănător. v. 11. . ca şi apa în anumite cazuri. „există întunericul ca privaţie îu act. cu văzul în cap. 5. Pentru Gust şi Pipăit carnea însăşi este intermediarul. Această natură există în soare şi îiv . 1070b. 12. ci numai prin prezenţa calităţii lui ca hexis... în primă ordine (irpci-co?) factorul vizibilităţii. îii tot cursul acestei discuţii cuvîntul aîaOr. Scepticii au lansat ideea înşelării simţurilor despre care Ar. Ca şi ea. şi activitate perceptivă.primul corp". în Despre memorie 450a9. Organul văzului. III. viziunea se pare că este. este însuşi diafanul în act. 428^2 şi 439°30. şi 427 b/2 . Exemplul şi îţi 425"-. Materia sau substanţa aceasta serveşte la constituirea sferelor cereşti.. Transparenţa sau diafanul este o natură comună a apei şi aerului şi lucrează ca intermediar între obiectul vizibil şi ochiul omului. *92. Despre simţire 439*20. Timaâos 45b si itrm. altă funcţie psihică.22 apoi Despre simţire 437a9.. 90. l. dar albul e perceput ca atare în primul rînd. I. dar niciodată desăvîrsit. 430^29. Pentru Văz. 451^17 452A7 se percepe şi timpul ca şi în Despre vise 458^-4. P.424* 17-24. 442b4. Numai culoarea face ca un obiect să fie vizibil. 428^. Ar. văzul. corpurile sînt capabile să aibă culoare în măsura în care conţin în ele aer sau apă. în Despre simţire. deci. aici III.. 4 şi urm.mi pot. 96 — 97 şi mai jos III 2. tratează în Despre cer. mirosul. 106. neted-aspru. ca esenţă. n-arc nici o lipsă şi n^are nevoie de nimic ulterior care să împlinească specificul ei.87. este şi un vehicul. Despre percepţiile accesorii tratează o dacă cu simţul carmin. formală. XI (K) 117-*" 13—19 prin comparaţie cu plăcerea (yjSovv)). el se află prezent acolo îna-inie de compunere şi nu poate fi exclus. Este un ce întreg . căci pătrunde î:i orice corp compus. dar care există în aceste elemente" : Despre simţire. Ar. s-ar putea da o lămurire dacă pornim de la principiul ei. 81^. ori îu ce clipă ar fi considerată. potentă simţuală.fi ckniă corpuri în acelaşi loc" constant principiu la Ar. în aer şi apă există o anumita natură . Plăcerea se aseamănă în această privinţă cu viziunea. Diafanul ca atare în act este lumina necolorată. dt-ci numai obiectele întîlnite îi dau culoare şi anume culoare lor. 89. adică noţiunea generală pentru ce este vizibil. începe cu pipăitul.cio transparenţă activă: Despre simţire 438^25 şi urm* Nu este corp şi nici emanaţia . După Ar.aiţ înseamnă: simţ.corpul primordial.şi nu se poate ca într-un anumit timp să aibă cineva o plăcere al cărei specific să se desăvîrşească prin devenire într-un timp mai îndelungat.).. 270b21 şi-l denumeşte . l şi 2. cu mişcare circulară". culoarea este . uscat-umed.1 ct. mai mult sau mai puţin. Esenţa culorii constă în schimbarea calitativă în lumina însăşi •caxe. numai în Pliileb. 419a. . simplă sau combinată. 7 —11.se va lănrari pe măsură ce înaintăm în expunere". 14. v P. un act desăvîrşit. Pentru Ar. 341a 17). Si\\rek (S3) p. în care nu se înşeală decît împiedicat de alt simţ . Eterul încălzeşte stratul de aer înconjurător şi-1 aprinde (Meteor. în afară de culoare mai e vizibil. discută în Met. (2. Auz şi Miros sînt apa şi aerul cu structura lor specifică (4181'.o natură şi potenţi comună. face deosebire. Percepţia calităţii este strîns legată de o anumită substanţă. 88.. 439^23. Calităţile în sine nu sînt separabile de substanţă. 5. IV (F). 26 şi în Anal-Sec. într-o anumită structură. "93. considerîndu-1 ca al cincilea corp.prin tine" cu aluzie şi la fosforescent.

III.sbarele. e niciodată absolut. v. . (55) prag.:). nu se exclud. dar deoarece fiecare este necesar din cauza celuilalt. iar nu în act.3. Prin esenţa sa culoarea stîrneşte în diafan o schimbare calitativă. e în act. „care împrăştie lumină" . 102. în care ia naştere . IV e. contrazicere în acest punct. 2. . (12) p. Ar. ci pătrunde pînă la cristalin care e încărcat cu diafan. tot acolo. „Cunoaşterea intuitivă este singura care poartă asupra existenţelor şi ne permite să ajungem la fapte. ci şi în apă (Trend. unde îi era locul. 103. deşi n-admitea vidul. 99. adică neîntrerupt. de la obiect pînă la organul vederii. 437 5. iar simţurile corespund unor anumite elemente: văzul cu focul.„mişcarea" calitativă princinuită de culoare. (P. Cercetarea de care e vorba nu s-a păstrat şi nici nu e tratată în Despre simţire. . despre undele focului aprins. Aceste emanaţii sînt emise de către soare-şi trtcerea lor prin spaţiu se face într-un timp relativ lung. Obiecte fos. deoarece şi apa este intermediar pentru sunet. Aparent banala. 260. deşi altfel în Despre simţire 442 23. se datoresc prelungirii impresiilor primite îndelung de la un obiect exterior. Dar felul aşa de caracteristic cu care el foloseşte acest principiu aristotelic contra lai Ar.3.460l'20 — 22 şi urm. după el. sau dacă un lucru care nu există. care tocmai transmite imaginile. 5—16). 104. El scrie: „Dacă n-ar exista . 109. Este clar că experienţa nu ne învaţă nimic din aşa-nutnitele „specii". v. urmează că fiecare din ei este generat. există. critică pe Empedocles cou. 107. însuşi nu s-ar explica fără a recunoaşte. Prin opoziţia cu cunoaşterea intuitivă cunoaşterea abstractă nu ne permite să ştim dacă un lucru care există. dar din cauza vitezei nu le observăm.G. Empedocles (Diels (51) 31A 57) e criticat pentru că concepe Iu-mima ca un corp. Cu aceasta Ar. Sec.. ideea lui Ar. se vede. 145). . 100. Grigore de Nyssa {sec. alcătuiesc u^ complex armonios. a păstrat în întregime mersul gîndirii pe care o reconstituie Torstrik astfel: . ea este o prefacere (âX). iar pentru miros există termen în.xmui corp. deşi a prescurtat. Spaţiul înconjurător de care c vorba este cerul însuşi.de către însăşi culoarea" nu e posibil. Aşa că nu există posibilitatea întreruperii intermediarului. Am putea vedea cel mai mic corp la cea mai mare distanţă. a se recunoaşte şi a se asigura prin cunoaştere experimentală. 105. 101. căci tocmai focul lucrează printr-o . nu există. Democrit învaţă că vederea ar îi completă si perfectă. (Despre simţire. pe lîngă culoare şi fosforescenţă. exprimă că întunericul este diafanul ca simplă potentă. Prin Wilheltu d'Oecam se pune principiul intuiţiei directe şi se dă ca exemplu văzul. sînt an'uiiale care miros nu numai în aer. care. Senzaţia de lumină se produce. Cîud un obiect e alb. gustul cu apa. Renaşterea italiană porneşte de la Platon adăugind în fruntea facultăţilor sufleteşti raţiunea. 108. care în realitate tm.prefacere" la schimbarea calitativă a transparentului. atît ele la ochi c'it şi de la obiect. Pipăitul ne poate înşela mai mult decît văzul. ca să restrîngă oarecum prea categoric. 438b. 106. Deci el crede că mişcarea luminii este o translaţie (9097. dar nu se opreşte la suprafaţa ochiului. Trend.). numai prin intermediul diafanului se poate percepe culoarea unui obiect. Subiectul fiind în potenţialitate de a simţi. auzul cu aerui. 252. Cu focul se petrece invers : numai prezenţa /u?„ ca lucrare şi calitate. după Torstrik. 251. aici spune despre foc considerat ca al treilea obiect vizibil prin sine. se numeşte mai cu dreptul „văzut cu greu" decît invizibil. De aceea trebuie să admitem că Themistius.întunericul. 15). Textul prea alterat. Transparentul ca potentă devine prin prezenţa focului transparent în act. căci sînt contrariiv nu contradictorii.-c'. Numai cunoaşterea intuitivă ne aduce la acest rezultat. E necesar un contact. privitor la geneza orgaimlui vederii şi la funcţia lui. . nu numai condiţia ei. iar nu şi corpul.statmd în Despre simţire 438f>-<!. Transparentul se extinde cu aceeaşi intensitate si continuu.greu vizibilul" ca şi 422a20 şi urm. . pe cînd după Ar. 46. elină... Din cele următoare se vede rolul diafanului.n. Nu există deci vid între aceşti factori. căci dxipă Ar. ochiul ar fi de prisos şi dacă n-ar fi ochiul soarele ar îi de prisos. însă cu un intermediar între obiect şi fiinţa perceptivă. critică pe Democrit pentru îalsa concluzie la care ajungea..specii". v. 156 mirosul cu vaporii lichidelor. are nevoie de un obiect care e adevărata cauză a senzaţiei.. deci prin vid nu se poate vedea nimic. ca şi mai jos 1. 1. dacă spaţiul între noi şi cer a îi xin vid complet. Iluziile simţurilor după Ar. Raportul dintre întuneric şi lumină este acelaşi dintre ignoranţa ca ştiinţă potenţială şi posesiunea ştiinţei» Ele fac parte din acelaşi gen. Marsilio Ficino (74) pag.) exprimare a acestui cuvîut".. prin întîlnirea emanaţiilor luminoase care pornesc simultan. îocul se vede" . Raţiunea e asemenea divinităţii. Despre vise. aşa numita sferă concavă a lui Empedocles. ci este pătruns de o lumină uşoară chiar pe o noapte cît de întunecoasă. pipăitul cu pămîntul.28. împreună cu cele cinci simţuri. ele trezesc senzaţia de lumină. dar nimeni n-a văzut vreodată .) se conduce de comentarii la opera lui Ar. lămureşte astfel: . 63. v. Căci ceea ce este fără cauză nu poate fi cauză.oî-. f orescente sînt citate şi în Despre simţire 437b 6. XIV estă secolul criticii arist Adice.. 98.

9 şi 10.e. (Iar cele acvatice miros chiar dacă nu respiră). formează o unitate.Despre simţire şi obiectele simţirii". cit. Abia în sec.n. Numai lovitura puternică produce sunet. şi unn. 744a 3. deoarece chiar el în 49. o întregeşte astfel: „tot aşa şi sunetul se reflectă totdeauna. care înţelege greşit noţiunea de vid. . 116. Platon numeşte „iutele" înalt ca ton în Timaios 67l) şi . sunetul nu rezultă din ondulaţia aerului sau apei. p. deci să1 surprindă şi să-1 întreacă. în loc de £[jnj... să fie influenţat de Diogene din Apollonia (64 A. 124. vorbim despre auz şi mirosire. 126. 119. cf.iar afectul". 19. Trebuie să ţinem seama că sistemul nervos nu era încă descoperit pe vremea lui Aristotel. simte el însuşi. 128.123 şi mai precis în Despre simţire. 125. „din cauza rarefierii lui" aerul. IV (F). Ideea revine la Ar.. V. XI. „mai tîrziu". Aici primesc ^ cu cele mai multe mss. aşa incit faptul ar putea fi socotit pur mecanic. 4. se înţelege că în ureche se dezvolta în mod organic un spaţiu plin cu aer în fuţu membranei auditive. cum arată si Ar. Intermediarul nu. „pentru scurt timp". După Theiler e posibil ca Ar. . 113. II. e pentru această alternativă. . fie el ochiul. (11) p. pe care aerw. TJ (Philoponos şi Torstrik) se referă la întreg fenomenul de refracţie.. şi Met. 127. ca şi după structura etimologică a cuvîntului elin. Deci îndată ce alterarea pătrunde în suflet ia naştere senzaţia. Totuşi nn se reaminteşte fenomenul psihic care se trezeşte prin organ. Pitagoreii defineau sunetul ca o lovire produsă de lupta aerului împiedicat în mişcarea lui naturală (Adrast la Porhyrios: In harmoniam 7.j. „prin sunet în act" se cunosc chiar obiectele cu care s-a produs sunetul (v. „e înnăscut aerul". notă). 421b14. 114. adică mai jos aici. 1-au descoperit medicii alexandrini H ci cp hi l c s şi Erasistratos. 112. 157 111. revine şi în Despre simţire 439. 470b9. e de părere că există analogie între auzitul unui ton ascuţit şi al unui ton grav de o parte şi pipăitul unui obiect aţîţător sau potoli tor de altă parte. chiar dacă aerul n-ar fi cempact şi unitar". combate pe Platon. ci numai transmite alterarea sufletului senzitiv. ca să producă sunet. 122.. Aici Ar. 123. notă 174. In havmonicos 48. în loc de acxivYi-ro c. e vorba de Empedocles. Ar.13.. (Trend. Ar. 118.. 419b6. Wl4b22.: „Acum din cele spuse este lămurit ce e văzul". 117. 122.. admite cîteodată o funcţiune de acest fel. deci o modificare calitativă. v. Urmează iarăşi o lacună pe care Trend. adică produce rezonanţă. suaetul este o calitate existentă în unele luerwri. 158 U ca o parte organică şi naturală a urechii.. III î. (Duhring) şi Theo de Smyrna 50. căci vibraţiile sonore sînt mult mai frecvente la tonul înalt decît la cel grav. dar depind şi de intermediar. ci este o calitate a corpului sunător. Aerul din ureche e permanent. 121. căci nu exista vid în natură. sa\i organul olfactiv. „însă mai puţin" e un adaos. 115. după Ar. nu numai la urubră. Porphyrios. 1069'd 5 — 72. deci nu provine de la Ar. 442b29 şi urm. aici lipseşte partea a doua a frazei în care era vorba despre animalele acvatice.în masă compactă" aerul e reflectat şi agitat. un act. 120. în Despre generarea anim.eexprimat în limbă". 40). Aici se presupune o lacună. ca atunci cînd cineva respinge o minge. . şi 422h29 şi Platon. o proprietate de a transmite prin unde impresia externă către organul de percepere. căci aarul s-ar sustrage treptat. întregită astfel de Trend. primind sunetul de la corpul sunător. inconstant în structura lui.şi care emite sunet". După mulţi comentatori. 8: „După acestea trebuie sa.) şi în Despre tinereţe şi bâtrîneţc. 146). 110. cap. ar îi insistat să învedereze că intermedianil nu e factorul hotărîtor îu producerea sunetului. aici şi în alte părţi. „partea corpului care va fi iritată" va trebui să conţină aer care să transmită organului intern sunetul din afară . (91) p. După Trend.'^u7ov . 12. Ar. cum constată Siniplicius.1 şi apa o pot transmite. După Trend.„uşor mişcat" bine întregit de Theiler (EUZLV^TOC. Deci nu se poate şti nimic cît timp sunetul este o potentă. Lovitura trebuie să-i ia înainte. Aerul are nevoie să se mişte ca să comunice senzaţia organului său. Ctivîntul pentru calitatea lor comună e n.„Intermediarul pentru sunet ca şi pentru miros este aerul precum şi apa.12 e de părere că Ar. De aceea Theiler propune menţinerea lui 2.2 caută să împace părerile lor. dar mai întîi să ne limităm la sunet si auz". Cap.. (K). Textul în paranteză e un adaos care insistă prea mult asupra comparaţiei cu lumina. Mişcarea activă a lovitorului ca şi cea pasivă a lovitului. după lovire. mai ales că după ^iv această a doua parte se impunea.. 444b22 (citat de Trend. Timaios 67bc). Pentru Ar. 6 (Holler). în . nemişcat). în locul nervilor Ar.22. însă o atribuie vîrfurilor de sub epidermă ale vinelor. „cum am spus" par. .iq>ov (sunător) propus de Torstrik. căci prin umbră se ţar-mureşte himina. citaţi de Theiler op.si care este însufleţit". Astfel.

personifica natura ca şi în : Despre părţile anim. 66^. apoi în Despre vise. iar . Rolul plămînului în arderile corporale era cunoscut de Ar. Despre plămîni şi rolul lor. un fel de voce au şi unele animale. cu referinţă la Despre respir.6.A. spre deosebire de „melos" care-i interpretează sentimentele. I. Ar. cum ne spune Ar." 130. 140. 781*30. 2. începînd cu sec. IV 53§b14 şi urm. şi aici 435b24. acordat de Ar. Universul trebuie privit ca un domeniu supra si subordonat al unor struţuri cu o poziţie a unora faţă de altele ca stări (straturi) ale existenţei.Despre părţile anim.) cu trei specii: e-kaotc. şi plămîni. 545a17 . Natura determină pentru fiecare lucrare cîte ua organ: Despre părţile anim. II. 1253a-10. Mai jos adaugă: . mai jos. 425^24. V. de Aphrodisias în comentariul său 49. nu e voce dar poate exprima ceva. vorbirea articulată a omului. Un sunet chiar emis de un animal. IIIf 6. 436^11 şi urm. Vocea e o specie de sunet. III. 658a23 şi în alte locuri : Despre somn. Despre respir.. e vorba de acestea în H. 435b. Gemeinschaft u. ca în: Despre simţire 440b 31. După scolastici explicarea a prezentat multe aspecte : Bosiaventura cu şcoala franciscană consideră că t®aţe fiinţele din univers se explică prin dezvoltarea în forme seminale primitive care pornesc de la divinitate. ca şi în Despre părţile anim. 129.> 476&. Probi. „laringele" iar nu faringele care nu e greşit transmis. 70c. vocea omului. care se impune pentru conservare. întreaga seară vocală (TOCOK. prin funcţiile acestor organe. VI. UI. Rl este actul pur. b. De aici. aici III. în Despre interpr. Politica î. unde inima obţine roluî principal. 5371' 24 fi EN III. III. 25. e. legile sale acordate prin creaţie. 1252b2.A. Buna stare şi în 434b 23. 306 cd. Observaţia frecventă la Ar. La Ar. Respiraţia după Ar. dupâ vechii teologi. în Despr» simţire si obiectele ei l. Ea este şi sediul puterilor sufleteşti. 139. Rîul Achelous se varsă în golful Calydonian pe lîngă Oiniada. mai jos. III. 535a30. ct. 7/5l)20 . 683a22. 476^W şi urm. adeseori. . III. 669a 2 — 5 şi Despre respir. 1935.să aibă un înţeles pe care-î comunică altei fiinţe însufleţite". factorul principal de viaţă şi simţire. se citează la Ar. 662a16 şi urni.80A apoi în Polit. care citează şi pe P. 181 —183. Chiar Ar. 133. 132. H.. 5 şi de Diogenes de Apollonia (56) 64A. limba pentru hrană şi gustare. La Ar. în Topica. Cooperarea dintre inimă.să menţină buna stare" adică să asigure propăşirea fiinţei însufleţite . Aici mai sus: b 6. XIII se dezvoltă şcoala dominicană cu Albertus Magmas şi urmaşml său Toma de Aquino care se îndrumează dxipă Aristotel. 16'A 28 unde discută despre sunetele nearticulate la animale. 131. 138. Despre părţile animalelor.. adică raport universal de valoare între existenţe şi mai ales gradare de esenţă şi valoare. 1280^31 şi urm. v. după Despre suflet. dar nu spune că au glas. îndeosebi despre vorbire în H. v. opusă necesităţii. 137.A. iar pipăitul pentru existenţă. 899*26. 19. Despre părţile anim. v. scara ascendentă de la grav la înalt şi scara descendentă. Prin comparaţie cu. 707a/5 aprobă pe „harnionici" şi apoi în Despre generarea anim. 136. Despre generarea anim. 476^23.A. 78. 456aW. 142. în afară de Despre suflet 420^26 şi în Despre respir. 1115*19. Melos e modularea muzicală. precizează simţurile superioare. Ordine înseamnă pentru filosofia tomistă au de a dreptul relaţie. 455* 7 şi urm. 134. Sunetul vocii e produs cu un organ însufleţit şi este însoţit de o reprezentare. 135. Gilson (55) pag. deci. Eberhard Weltty. 475^17 Despre tinereţe şi bătrîneţe 470a26. într-o măsură. şi 159 linii pitagorei susţin ca vocea unor vietăţi e produsxil unui instinct citind şi locul nostru. Despre părţile anim. IV. Iî vorba de a-6-raoiţ registrul. La Ar. locuri ca: . V. Rdnhold Miller 166 (78) pag. adică cele care realizează bunăstarea. Galienus a distins larinxul de farinx sau esofag. reluată de Teofrast: Despre cauza plantelor. aminteşte de ei. care stabileşte ordinea lucrurilor şi îi probează existenţa. are două roluri: să menţină prin căldură o anumită temperatură „pentru potolirea căldurii sîngelui şi pentru răcorirea lui" (Trend. dar confuzia continuă la Ar. Leipzig. IV. Salzburg. 669a şi Alex. F.. Modul după care orice fiinţă emană din cauza universală se numeşte creaţie. 474b25 şi urm. Natura are. Aceasta interpretare este dată şi de tomismul modern . 14. dar se poate spune şi despre instrumente care interpretează gîndurile şi năzuinţele omului. Totul porneşte de la Primul Motor într-o serie infinită de forme care îmbracă materia. H. absolutul moral.. I. XI. Einzelmensch.21. IV. 12. 6. Porphyrios afirmă că Ar. ca şi din Pol. 320). Nota din paranteză ne trimite la : Despre respir. 668 b 33 şi urm. Deosebirile mirosurilor corespund cu ale gustului şi cu mirosul florilor: . şi Platon Tim. Ar. Gura este pentru tuîncare şi inspiraţie. Chestiunea e tratată în: Despre părţile animalelor III. Prima cauză este Dumnezeu. Observăm că Ar. 670^24 si 672b23 ca şi Politica. Fiecare formă e o cauză eficientă pentru cea următoare. Legenda peştilor grăitori din rîul Aclieloxis e de origine populară. 41. în faţa oraşului Itliaca de pe insula din faţă.. l.

52.449]>19). gustul este forma umedului. Ar. Creatorul doctrinei humor ale este Hippo-erate. care e materia gustului (Despre simţire. 444^31. Ar. 146. gîndeşte că ceea ce este vederea pentru corp este intelectul pentru suflet. a 11 sq. Deoarece gu stabilii l este totdeauna umed. „adulmecînd hrana" ca şi cum ar fi robite de atracţia mirosului prăzii: Suoa^a.. PG. Din el se hrănesc ele m primul rînd şi totodată cresc membrele animalului. . Aristotel sxisţine cu tărie că numai din sînge provin corpurile animalelor. gustul este o calitate constantă a obiectului gustabil în care se află. VI. Teofrast aminteşte despre acidul carbonic în Despre cauzele plantelor. Despre „uscat" Ar.33). cu toată restricţia notată la 42TA19 . şi Despre simţire. (12) pag. Se aseamănă fierea neagră cu pătnîntul. deci şi el se foloseşte de un intermediar corporal. 444^19 si 444^15 si urm. Astfel e cazul cu pipăitul pentru care însăşi carnea corpului este intermediar. fierea galbenă şi fierea neagră. cu aerul sîngele. el acorda rolul lor tocmai acestor „pori". lll^tj şi 4. B vorba despre animalele acvatice. cit. 392. termenul elin pentru intermediarul deosebitor al mirosului este Sioaţiov. elaborarea sîngelui.19) să se scrie „£"1 T&V oa^pavTwv. 143. care sînt vehiculante. 163 .Orice corp este alcătuit din 4 humori a căror predominare determină caracterul.Despre simţire. în special despre cărăbuş. „după cum am spus" mai sus a!4. 153. . .. Intermediarul poate ii străin de corp sau una cu corpul. Obiectul este un substrat al gustului.. cu focul fierea galbenă. Astfel explică el cocţiunea alimentelor in stomac. loan Bamaschin vorbind despre mînie se referă la Ar. v (77). nota 114 la urmă.orice simţire discerne şi pe cea opusă ei dacă lipseşte ca obiect sensibil. nutriţia membrelor. Ar. a murit împăratul lovian. ca şi Ar. cum precizează şi Philoponos.ji faptul că.. v. din cauza căruia. 158. de Aphrodisias. Deşi aparţinînd unor funcţii deosebite. 11 : . Totuşi această interpretare nu se bazează pe text. iar nu cu sensul obişnuit ca în Despre părţile anim. n-avea cunoştinţă . 1. 145. Teoria emanaţiei e respinsă şi aici ca şi mai sus 418^15. mai discută şi în Despre simţire ~1 ••12^27 iar despre umed la începutul cap. 144." 147. în Despre simţire. cuvîntul este întîlnit şi în Sophocles Ichneufii (satirii) 91. Unii au propus ca în loc de ir. ca un păstrător şi formativ al gustului. admite perceperea contrariilor priutr-unul din ele: Despre suflet. Gustul este o specie de pipăit. v. Ar. 156. 11 — Despre suflet 161 141.. pe cînd uiirosirea se poate face atît asupra celor umede cît şi asupra celor uscate. „Adică uscat" din paranteză se subînţelege după expresia din 418*3 si Despre simţire 483h21. III. Această analogie apare şi în. 142. Umedul este materia în care se găseşte băutura sau licoarea gus-tabilă. înţelegea extremităţile vinelor. Aici adaugă şi factorul fiziologic care determina pe cel psihic. A se compara cu 4l9a12. 18. Propriu-zis. 152. 155. în act. tradus prin adoptarea propunerii lui Theiler: x ai 16 etc. însă. p." 151. menţionează acidul carbonic. 29.corpurilor diferite ca formă le corespund în ele suflete diferite". Fiecare compus de elemente este sau solid sau lichid. Alex. flegma cu apa. 148. Corpurile solide n-au gust decît din momentul cînd se dizolvă în lichidul salivar. sîngele. Prin „pori" Ar. v. 413. 5. Umedul este un mediu al gustului. 40. sau gazos (pneuma). producerea'jhumorilor şi generarea animalelor inferioare. făcînd parte din el. fără fond raţional. 589 apoi 608-609. 10.. confirmă principiul că simţul ca potentă este întocmai ce este obiectul său ca realitate. flegma. Ar. . 443b17 şi urm. 162 150. deci iui ca apa şi aerul pentru miros. după Trend. Despre simţire 443b 7a. Nemesiits citînd pe medicul Galenus ne spune că sufletele corespund ansamblului organelor fiecărei fiinţe: . Chiar Descartes explică funcţiile sufletului după medicina scolastică. Chiar şi sămînţa îşi are originea din sînge". 38. &e înţelege despre orice animal care inspiră aer. dar cele umede trebuie să exale un miros prin corpusculi care sînt uscaţi. cum constată Philopouos (398. 668b2 Despre nervi. Aristotel n-a pus de acord textul de aici cu principiul că obiectele sîut direct gustate de organ în element umed. Se face imediat amestecul apei cu lichidul sau chiar solidul dizol-vabil şi devine gustabil fără intermediar. e specific obiectelor supuse mirosirii. astfel: „Mînia este fierberea sîngelui din jurul inimii care se produce prin exhalarea sau amestecarea lui cu fierea" (op. ci e numai deducţie. 149. Despre simţire 444b25. după o tradiţie.l T<~J>V âv6pco7r:wv (1.Gilson (54) p. 107). la Eutropius 10. B. însă în chip cu totul mecanic. . B vorba de insecte. v.. 154.

1431 — 1439. ci altul în interior. Numai astfel simţiil gustului rămîne nealterat. în 1.. 169. E. (â'|a[jLsvo iţ. Pentru celelalte patru simţuri se ajunge la un substrat comun ca obiect al fiecărui simţ : la auz. deci şi acestea sînt intermediare. fără precizare. şi notele 114 şi 152 şi Despre părţile anim. Comparaţia cu 435b13. — w) dativul se explică la fel: „pentru cineva care o atinge". . dar el este în interiorul corpului. între alb şi negru deosebirea e de altă natură. contrariile făcînd cupluri. Descartes consideră inima ca cel mai cald organ al corpului şi care întreţine întregul aparat uman. ci şi privaţia lui. Au încercat mulţi să precizeze locul unde Ar. 1069. Despre simţire 443b20 şi urm. iar la voce pe lîngă ton înalt şi grav deosebirile de volum ale vocii şi moliciunea sau slăbiciunea ei. apoi opt. II. ca dat. recapitulează conţinutul acestui principiu cu privire la vedere şi auz cînd organul discerne şi nevizibilul de vizibil. 424a24). dar irnpiedică gustarea alteia. nevizibil cu totul. altele amare etc.) senzaţia ar fi fost şi mai puternică. . III. care-şi iese din fire (extasis) turburînd puterile sufleteşti. 519^26. 162. 647a-17 şi urm. 28. un termen n-are decît un singur contrariu. Aici mai sus a7 şi Despre simţire 441^19. nevizibil din lipsa vizibilităţii: întunericul sau obscurul sau chiar opusul său „prea mult strălucitorul". Gustarea unei substanţe puternice îşi menţine efectul mult timp. unde nuanţele sînt numeroase. v. unde â:rrou dă un sens mai clar decît dnmxou. 199-202 şi 226-227 şi Descartes p. 164. ele nu sînt pe aceeaşi linie. 656^35. Deci argumentul nu e suficient. „sau un fruct fără sîmbure". 160. p. Cu YSUOK. adică specifică simţirii celui care a atins-o. 161. esenţială pentru culori. tot aşa comparate cu culorile. dar nu în act şi complet umed. „umedul iniţial" adică neamestecat şi produs direct pe limbă. dacă primul gust n-a dispărut. în text) = simţirile ca mai jos l. H. Alexandr. deci există cîte două contrarii alcătuind perechi. Adică să fie umed ca potentă. presupune centrul vital.32 TÎOCTK. şi în fine despre dorinţă (orexis) ca prima cauză a impulsiilor de tot felul (122. Ca dovadă aduce exemplul cu o membrană suprapusă care nu face decît funcţia de intermediar ca si pielea şi carnea omului de sub ea. 2. însă nu au conţinut diferenţiat. Ar. Ar. Text discutat. prin divizarea săratului şi amarului. X (I) 4.. B totuşi o deosebire la văz şi percepţiile vizuale . procesele (mişcările. 400 şi 401 : despre puls. sensul ar fi: „Căci şi potabilul şi nepotabilul e tot un fel de gustare". Despre pluralitatea obiectelor ca şi despre carne ca intermediar al pipăitului: Despre părţile anim. e cu totul de altă natură şi neesenţială. 158. 163. însă la pipăit nu se poate preciza care e ixnicul substrat. 159. 1-a împiedicat de a primi explicarea corectă a fenomenului. Dacă sînt diferenţe şi contrarii la celelalte simţuri. Astfel Atanasius din Alexandria. căci fiecare senzaţie tactilă se pare că are un substrat propriu. ţine să demonstreze că deşi senzaţia e simultană cu atingerea obiectelor nu înseamnă că însăşi carnea e organul. adică unele sînt dulci. ea e condusă de creer prin partea lui posterioară. V. Umedul este totodată gustabil şi pipăibil. Organul primordial (sau principal) este organul direct. de exemplu. „organul primordial de percepere" dxipă Ar. De asemenea accentuează că pipăitul e singurul simt necesar vieţii. care ia contactul cu obiectele (ca şi în 423b 31 . după ce afirmă că sufletul în sine ar fi ca un foc aprins. 167. v (77) PG. Despre carne care ocupă locul dintre piele şi oase şi corespunzătoarele organe la vieţuitoarele fără sînge: Hist. întreaga ştiinţă medievală a fost oprită în loc de aceste concepţii. substratul este sunetul indiferent de nuanţă. Fie că e sing. şi (35) Met. • Despre suflet. 122. fie că e plur. „o singură contrari etate". Chiar Platon Timaios 65e menţionează şapte (fără uleiosul) Teofrast: Despre cauzele plantelor VI. 168. „gustul este virtual aşa". cu sensul: „semnalează 165 171. v. 4 are tot şapte. îl aseamănă cu lumina care pro-: duce şi căldura organică şi forţa corporală. Nevizibilul poate fi. ci nuanţe specifice. sau băuturi. admiţînd că 164 sufletul este unul şi indivizibil. şi Trend. 653^19 şi urm. v (77) P. anim. 56. se opreşte la ideea că centrul vital e inima cu aparatul său: vinele regale. (băutură. nu e potrivită pentru cazul nostru.G. a individualului simţirii. de la început. cf. 19). senzaţia aceluia care a atins-o". 1073). nu se gîndeşte la sistemul nervos central. Despre suflet. (11) 331).157. Părerea lui Mihail Psellos este că Ar. nu e carnea. E un rest medieval în gîndirea lui Descartes care. 166.2 la sing. nu organe (cf. Aceste opt diferenţe de gustabile se află şi în Despre simţire 442^12 şi urm. Gilson (54) : Descartes Harvey et la scolastique. producîndu-se amestecul lor. . făcîndu-1 mecanicist. ci ea r amine tot un intermediar. descoperită de Harvey. Se înţelege şi din ce urmează: dacă membrana ar fi crescut însuşi pe corpul omului (oujişuit. cînd se schimbă ordinea bunei rînduieli în funcţiunea organică. Tot acolo se pronunţă şi despre intelect.. Ar. 1. 165. ca şi sonorul de nesonor. Am văzut (9 421h6) că senzaţia discerne nu numai pozitiv obiectul sensibil. decît între cald şi rece. căci e vorba de ambele) e lecţiunea justă propusă de Theiler. 16. de relaţie (aşa Themistius 73. Torstrik propune dc^a^svou.

pipăitului se află în interior". 180. Obiectul pipăibil este factorul care dă naştere senzaţiei. Grigorie Taumatologul. . Trebuie să fie amestecat intermediarul crescut în corp spre deosebire de un intermediar străin de el. organul pipăitului există numai potenţial înainte de a lua contact cu obiectul. 661A6 . Cuvîntul 8isp6v e fluidul. 174. fie gust sau sunet. sau nu. II. Am păstrat propunerea lui Torstrik pentru claritatea ei în context. 184. nu se cunoaşte din el însuşi. Apoi intervine ca subiect „simţirea" din partea fiecărui obiect sensibil. nu şi esenţa obiectului. El traduce: „Aşa că pentru corp rătnîne să fie amestecat din pămînt şi din cele două elemente (aer şi apă) cum vrea să fie carnea şi organul corespunzător". 2 şi 3. Cu aceasta Ar.14. ca substrat. „nici îmbibare cu lichid".. Despre părţile anim. I. însă după Toma de Aquino se ajunge la o adec-vaţie a intelectului cu obiectul. III. (ca şi 423^26) Ar. se referă la vîrful limbii ca în Despre părţile animalelor. unde citim că percepţia se formează „înăuntru".nici în al doilea" adică în cazul pipăirii şi gustării. b2. auz.. * "Un corp. adică în corp. sau miros . 24. ci din actele (efectele) lui. O deosebire prezintă Despre simţire 438''9 şi urm. 166 176 în Par.. 183. în afară de direcţia neoplatonică întemeiată pe „idei" şi care s-a îndrumat după Augustin. Inima este concepută ca organ central al corpului. 1-7. miros şi carnea ca intermediar pentru pipăit. v. 185. Excesele sale sînt de multe feluri şi survin în mod neprevăzut. sau se concep prin gîndire. face o paralelă între aerul ca intermediar pentru trei simţuri: văz. De aceea el percepe numai forma şi calitatea. şi un mod de a exista într-un suflet. despre dorinţă şi rolul ei de coordonare şi mişcare tratează cartea III. dar eventual pipăitxiî poate înlocui anumite senzaţii.34 v. 417a17. însă. Pipăitul nu poate folosi ca intermediar aerul sau apa. 182.care nu se limitează la o singură şi continuă percepere. fiind necunoscut prin el însuşi. II. 1231*13. dar şi alte feluri de senzaţii tactile ca asprul. p. după Aristotel. A). 2 şi J.. III. ci şi celelalte percepţii sînt aduse prin „simţul comun" tot la inimă. limba percepe nu numai gustul. Sufletul nu coincide materialmente cu toate lucrurile. fie culoare. şi cei vechi învăţau că noi ajungem prin „inducţii" la primele principii. crede ca se află în interiorul corpului şi că este inima ca şi 422b 23. 175. ca şi un intermediar din el. interpretarea aceasta : Arist. 170. căci acestea sînt calităţi ale unor corpuri. . Concluzie foarte importantă. 172. . răspunde şi la întrebarea din 422b 32 şi din 435a22 şi urm. EE. mi numai pipăitul şi gustul. „cele pe care le reclamă" (ţJoiiXe-rai. 173. Sum. cap. tratează în Despre generare si distrugere. II. .. 422a7. . deci e privit nu numai ca instrument. din cauza variantelor foarte numeroase ale senzaţiilor tactile. Aşa de exemplu sufletul.. Aşadar. cum va arăta şi în 435&11 şi urm. vine şi alte legături cu tot corpul.. va fi cunoscut bine din săvîrsirile sale. . ea ne imprimă şi imaginea reprezentativă a obiectului. . II. stare în care poate ajunge un corp cînd e topit sau cînd e îmbibat cu un lichid sau chiar udat la suprafaţă ca în: Despre generare si distrugere. Am primit lecţiunea elScov după Rodier. cum e la pipăit. 17. . Aerul nu modifică nimic în obiectele pipăibile. trebuie să ţinem seama că prin scolastica începătoare şi cea dezvoltată pînâ aproape de epoca noastră. Prin organ se înţelege receptaculul senzaţiilor cu proprietatea lui anumită .organul . Dorinţa. 656b36. Mari-tain (72). Dar Theiler crede că nu e necesară repetarea lui el vai de mai sus. şi cele mai multe mss. Mai există după scolastică. nu poate fi constituit din apă sau aer. P G 10. „o pluralitate" de reacţii senzoriale de care e vorba şi mai sus 422''78.15) deşi are sensul de carne. theol. (Despre suflet. căci acestea n-ar putea să se dezvolte prin creştere în corpul unui animal. Ea e primul organ în embrion.. 330*16. dar şi ca funcţie perceptivă. In paranteză este un adaos ulterior care se recunoaşte şi după repetiţia: primeşte pecetea inelului.nici în primul caz" adică la auz. deci nemodificat de autor. . Atunci începem să pătrundem în problema cunoaşterii. mai există unul şi mai jos imediat. în Despre tinereţe si bătrîneţe 469a12.. Torstrik presupune că lipsesc două vorbe: siva t. 177 . în adevăr. v (77). cel puţin unul este introdus în text. 2.423a2. textul ed. 178. prime e identic cu al ed. v.. însă am menţinut cuvîntul „corpul" (1. Obiectul conceput prin gîndire.nu există înlocuirea" gustului prin pipăit. 16. Deci nu e uşor să ne pronunţăm dacă pipăitul e unitar. Ar. „despre elemente" Ar. văz.) după care textul pare corupt în 1. xal şi atunci fraza ar continua astfel cum am tradus-o. . Obiectul care 167 cade sub simţire are ca suficientă dovadă simţirea. Căci o dată 03 atenţia. 181. recele etc. El însuşi nu este pipăibil decît incidental şi cu foarte mică variaţie faţă de starea liniştită a lucrurilor. 422a9. 1137. îşi are sediul în ficat. Acest proces a fost precizat de către elevul lui Origen. „primeşte întipărirea de la axir sau de la aramă". 179. De aici pînă la sfîrşitul cărţii II. e totdeauna în mişcare şi posedă tendoane. neotomismul a ajuns să formuleze astfel acest proces : „există un mod de a exista în sine însuşi. caldul. şi 423*10. astfel: „Toate existenţele sau se percep prin simţire.a limbii" Ar.

Maritain pag. Exemplul pipăitului se poate extinde şi la celelalte patru simţuri cu concluzia: fiecare simţire are organul său.intelectul vede nemijlocit. căci împarte elementele astfel: pămîntul-pipăitul. De aetern.. din cartea a IlI-a. deci şi sufletul este substanţă" v.decît numai întrucît fiecare percepe mirosul". De exemplu : aerul miroase ca şi cum a suferit o afecţie. deşi pe lîngă aceasta este receptacul de contrari etăţi. e departe de a avea o vedere numai exterioară asupra lucrurilor. 532*41 Met. 169 2. 6 v (72) J. Numai mirosul. mirosul. Aerul este neconsistent. Plat. 18. 7075b5. este faţa 168 de adevărurile cele mai luminoase . Nu exercită nici o acţiune : culoarea. Căci particularitatea substanţei este să primească pe rînd contrarii. în ed. inima. Pipăitul e rezultatul unui amestec în care elementul principal este pămîntul (425a6). deci nu sînt mai multe decît cinci simţuri. orice lucru care loveşte cu o mişcare prea vehementă. aerul şi trăznetul spintecă arborele. mundi 520. în paranteză : (ceea ce era simţirea însăşi) căci acum se consideră desfiinţată. Anal. 84 — 85. iar platonicul Taurus (Philiponos. ca de exemplu principiul identităţii ca în Ar. bărbăţia şi laşitatea. Despre suflet (77) P. Î90.S-a arătat că sufletul e o substanţă (ouaia). III. Cîrtiţa era socotită printre animalele mutilate: Hist. „Organul prim de simţire" adică direct iritat. argumentează cu cele de mai sus că noi avem în cele cinci simţuri şi în organele respective. VII. anim. 192.. Despre somn 455a8. 439b3). 625 M) combină vaporosul cu umoralul. .) e influenţat de acele teorii. cum credeau mulţi.). (11) 340: „dacă simţul este structurat pe baza unei raţiuni de a fi. V (A). însă prin modificarea pricinuită de substanţe chimice asupra vegetalelor şi mineralelor. aerul-auzul. prin înseşi puterile sale. Despre unicitate: Despre simţire 449&16 şi Fizica VIII 26 3b 13. apa-gustul. sunetul. Medicul Galenus (De placitis Hippocr. aşa cum forma şi materia unui corp formează o unitate. 186. I. I. el n-are senzaţie.G. . II c şi Toma de Aquino Sum. (Despre simţire. deci. 8) găseşte pentru gust un combinat . căci are nevoie să fie unit cu un corp pentru a cunoaşte lucrurile. V. Plantele posedă sufletul vegetativ. Organ şi potentă sînt identice „ca număr". nu mai e nevoie de un al şaselea simţ.. J.G. deoarece ele primesc direct în substanţa lor — fără intermediar care să transforme în senzaţie impresiile externe — orice „suferire" din afară. Emp. et. iar nu zgomotul trăznetului. 187.. theol. grabnic devine perceptibil". 10. el este vaporos (dbjiostSYj?) ca un efect combinat cu abur. 70 şi nota 3.. căci cum spune Trend. Mirosul este aparte orînduit (după acelaşi autor VII. „distrug organele senzitive" numai excesele. IV.. Neotomismul amplifică astfel: Sufletul omenesc este fără îndoială ultima dintre substanţele intelectuale. Met. un complet aparat de percepere a tuturor obiectelor perceptibile şi că. nelimitat şi nestabil. v. VIII (H) mai ales cap. Căci ce este exalarea unui miros decîfc tot o „suferire" ? Sau a produce miros e o formă de simţire ? Aerul suferind aceasta. auzul al aerului (âepoe iSyj c. sec. Aerul primind în el un miros nu suferă nimic. şi 432b22.Nu e cu adevărat intelect decît dacă lucrează nu numai într-un mod intelectual" (ibidem p. Ar.Discuţia despre al 6-lea simţ continuă în cap. fie dintr-un accident oarecare. 4. (12) 339 constată obscuritatea expresiei prea scurte şi a nerevenirii ei ulterior. La Sext. Dreptatea şi nedreptatea. focul-vederea. math. Acelaşi autor adaugă un element nou : iubirea care să contribuie pentru a specifica operaţia sa. în imaterialitatea intactă a naturii sale el devine tot ceea ce el cunoaşte: anima fit quodammodo omnia. 119). este după Ar. Adv. 1022b26 Ar. 1137 B. îi suprimă armonia funcţională". Celelalte simţuri sînt cu aer sau apă şi cu amîndouă. gustul este umed (x-jXosiSYjţ) sau umoral. CARTEA a lîl-a l.. exercită o acţiune" asupra neînsufleţitelor. .. 1—5. lipsit de senzaţii. . astfel: . Despre acestea discută în Met. şi intelectul nostru — după cuvintele lui Arist. se găseşte încă sub înrîurirea teoriei care împărţea elementele după simţuri.. „nevătămate" fie din naştere. 84.Nu orice corp e pasibil de miros (::a07]Tix6v) ca şi de sunet? Şi cele ce suferă sînt neconsistente şi nu durează. Mai firesc ar fi trebuit continuată în cartea a Il-a pînă la sfîrşitul cap 2. cartea II se termină astfel: . Mişcarea inimii în Fizica. reluat de intelectualismul scolasticilor. I. 93. Măritam (73) p. 5. Substanţă este ceea ce este acelaşi şi ca „număr". V. Chiar Platon (Timaios 6Ic şi urm. 1130*12 ca sediu al dreptăţii şi virtuţii. 191. un adevăr evident. Va reveni asupra chestiunii în 426a30 . 2020 20. Identitatea ca număr o înţelege Grigori Taumaturgul în „Despre suflet". Timaios 66d şi 42c. 93). Î93. adică depinde de existenţa organului de simţire şi de funcţionarea lui normală. XII (A). 435b7 şi urm. Trend. care se rapoartă la lucrurile din afară. ceea ce este ochiul bufniţei faţă de lumina soarelui. 1 — 7. 188. ci lucrează ca element constitutiv al organelor senzitive. v. Poseidonios apare adeptul acestei teorii astfel: văzul e specificul efect al luminii (cpcoToeiS-q ţ). 189. „nemutilate" fără lipsa unui organ de simţ care ar avea ca rezultat lipsa sau reducerea proporţională a simţului respectiv. ramîne combinat. 194. 3. temperanţa şi neînfrînarea. în lipsă de alt element. EN.

(SVTO<. cum observă şi Simplicius (186. . intr-un anumit mod.csi în loc de xoivr. Căldura e comună tuturor simţurilor. în loc de ou x Theiler propune a v (potenţialul) : . ca simţ comun.că se implică unele pe altele". pe care noi le putem percepe accidental prin fiecare simţ". Cuprinsul parantezei (1. „din cauză că coincid unele cu altele". Pentru cele sase perceperi comune (mai sus 425a15 şi urm. 79). . Părerea aceasta e adoptată aproape de toţi comentatorii de la 11 171 Torstrik la Theiler. E suficientă.. 26) şî împarte astfel: ochiul-etericul. la care contribuie fiecare separat. 425a28 —425b4 e un adaos al lui Ar. de pildă. Dacă ar exista al şaselea simţ el ar putea conlucra cu unul din cele cinci în aşa fel că s-ar putea percepe deodată dulcele cu albul. 467b28. pipăitul-pămîntul.pathos". denumit „pipăitul intern"..j. Nu numai prin întreruperea continuităţii percepem numărul. Despre somn 455*15 şi urm. Tot atunci apare şi doctrina stoică după care simţul comun. deci. ca să se excludă un al şaselea simţ. o suferire. ci şi prin specificul impresiunilor obiectelor percepute. Aici începe un subiect nou. 397. unitatea (425a15). le percepem prin mişcare (xtvf. fie în opera psihică de asociere a impresiunilor percepute.ou6sîv dcXXyjXoiţ. După Tricot sensibilele comune pornesc din sensibilele proprii.că vedem pe fiul lui Cleon" e xm adaos străin căci nu e necesar. Torstrik propune: . 26 însă acesta foloseşte cuvîntul STIOVTCU. dar asocierea este un proces psihic. . . introducînd şi noţiunea de timp din cauza adv. ar deschide discuţie asupra necesităţii celor cinci în loc de unul singur.. că e vorba de cele cinci simţuri şi că deci Ar. cum Ar. Totuşi nici un simţ nu e alcătuit exclusiv din foc sau din pămînt. mirosul de amîndouă. Din cauza lipsei unuia sau a 2 cuvinte din text. felurit interpretat. Dacă.am putea percepe accidental". dar ar fi prea mult să se acopere pînă la identitate perceperile specifice cu accesoriile lor. 9. 469a. De aceea Theiler propune să înţelegem prin obiecte comune tocmai pe cele care se succed (compară şi 428b22 S7t6. 10.. . percepem şi două sau trei. ci toate se percep prin cele cinci simţuri în colaborare şi fiecare simţ imprimă o anumită mişcare simţurilor care e totodată o afecţiune. care duce la perceperea comună. accesorii: mişcarea. auzul de aer. iar nu ca organ al unui al şaselea simţ. singura necesară. 2).sva au sens precis). cîte poate cuprinde. însă toţi comentatorii au subînţeles că e vorba de cele şase forme de perceperi comune. 13. urechea-aerul. ca şi putinţa ca un singur simţ să funcţioneze pentru două. căci ea e strîns legată de perceperea focului. .. Arn tradus: . Orice e viu e permanent în mişcare. fiindcă în ele sînt toate combinaţiile posibile şi necesare organelor. 26 si urm.) în legătură cu cele cinci simţuri este foarte uşoară posibilitatea erorii în percepere. Deci nu e nevoie să existe un simţ special pentru senzaţiile care ni se înfăţişează asociate. dar perceperea e unică aparţinînd unui singur simţ. ou xocra aufxSsS^xoi. după neoplatonicul Plutarh. vedem că un foc se mişcă la orizont.pe care le. Taurus introduce un al cincilea element: etericul (Doxogr. căci aşa a citit şi Teofrast (la Priscianus Lydus Metaphr.24 — 27) aparţine primei ediţii (Ms. Fiecare are un specific accesoriu perceput deodată. citind pe Philoponos 461. 8. cum conchide şi Trend. Ar. la care s-au introdus cuvintele de mai sus. dar intră ca element component. Deci nu există un simţ special pentru obiecte percepute prin el. deci are un . Colaborarea între două simţuri ca simţuri specifice nu e admisibilă. mirosul-focul. . 12. perceperea accidentală. Avem deci o senzaţie asociată cu altele într-o percepere comună. 15. foarte potrivit în context. individual.). E probabil că el concepe inima ca un factor de coordonare şi unificare a percepţiilor. Pămîntul singur nu e în nici unul.pe care noi le putem percepe şi prin fiecare simţ. Hicks (14) susţine .nu poate exista un organ senzitiv aparte (ca al şaselea) pentru toate felurile de obiecte perceptibile.si (totdeauna). 12. însă nu în mod accidental". E). nu ne trebuie un simţ special pentru mişcare. mărimea. gustulumoralul. Ar. o schimbare. starea pe loc. în structura pipăitului". &$•/]). 21.. . din care deriva prin simplă analiză şi pe care le însoţesc întotdeauna. numărul. nu adaugă lămurirea termenului cu care denumeşte inima „organ de simţire comun" în Despre tinereţe si bătrîneţe. cu sensul: . însă pentru dulce trebuie să intre în funcţiune gustul sau reprezentarea lui şi numai prin asociere se formează perceperea unui anumit obiect dulce... a arătat că toate corpurile de aici din lumea noastră conţin elementele necesare pentru simţurile perceptive ale obiectelor. Nici o percepţie nu e absolut izolată. 6. nu se poate traduce singur termenul Siâ TO âxo>. Cum percepem o culoare.. 346 : „Văzul e generat de apă. = deodată cu . Acesta admite că şi par.. a^oc (deodată) pe care Torstrik 1-ar vrea â.specific între aer şi apă. 14. găseşte pentru mirosire un amestec oarecum diferit în 425a5. Dar atît Tricot cît şi Theiler nu adaugă o\> şi traduc: . domină percepţia de sine (cap. ) după propunerea Tricot şi Theiler. Mai concret şi în acelaşi timp mai clar. fie în cursul desfăşurării ei. forma.

Trecerea la fenomenologie este un indicixi general al neotomismumi. care are loc la începutul procesului de cunoaştere. 22. socotind fenomenul ca punctul de plecare şi premiza oricărei filosofări. Siwek. v.să i se pună în seamă" adică OSTSOV sau Sorsov cum propune Torstrik. însă întrebarea hotărîtoare este că el nu priveşte realitatea ca independentă de conştiinţă. el admite un organ principal de simţ: xiipiov aîaOyjTrip iov care distinge dulcele de alb şi se percepe pe sine. dar realul rămîne real. A se vedea şi 425b28. ca şi l V. în cazul vederii.. prin crearea de situaţii adaptabile percepţiei umane.â. tot aşa şi realizarea sensibilului ca şi a celui care simte se realizează în cel ce simte". Conceptul despre existenţă aduce astfel de la început în filosofic un element al agnosticismului. op. (T).. şi 416b 6 — 31 şi 424a2 şi urm. iar celelalte două în fiinţa însufleţită care suferă sau primeşte impresia. s-ar identifica cu obiectul simţit. unde Ar. 107 — 108. de spirit în genere. 107 şi notele. Acelaşi lucru se petrece şi cu termenul de „culoare" şi de „gustare". (93) p. pe lîngă existenţa lor real-obiectivă.căci după cum săvîrşirea şi suferirea rezidă în cel ce suferă. După Ar. în timp ce în marxism cunoaşterea umană se explică printr-un proces de reoglindire. iar filosofii neotomişti nu pot oferi decît o descriere a fenomenelor. Identitatea sensibilului cu simţul în actul senzaţiei nu este tot aşa de perfectă.. J170&29.. ciiloarea. Astfel se face trecerea la fenomenologie. v. dar o actualizare nu e posibilă fără potenţa respectivă. primit de Tricot şi Tlieiler. I: . III (B) 5 si 7070b30 —1011*2. aşa de deplină cum este identitatea dintre intelect şi inteligibil. 21. căci nu e necesar. în procesul de cunoaştere. devine pînă la urmă o relaţie de la asemănător la asemănător. ar însemna că pentru un obiect ar fi două simţuri. Problema perceperii de sine fusese pusă de Platou la Charmides 168c şi 417'A3. reia problema în Met.tiai<. auzirea este actualizarea auzului. (93) pag. După textul transmis (IlotY]Tsov) am traduce: „deci trebuia săvîrşită această percepere o dată cu prima". respinge relativismul senzaţiilor susţinut de unii fiziologi sceptici. 18. independentă de aceasta". o tendinţă de apropiere prin asemănare fără să se modifice obiectul decît prin experienţă. P. 1074^35 şi urm. 24. Pentru „obiect" Ar. v. adică ar fi simultană şi nedistinctă de prima. 455a15 . ceea ce e absurd. Dacă acum s-ar merge de la această percepere la perceperea ei însăşi şi s-ar ajunge la un regres la infinit^. 23. o existenţă 173 aparentă. 20. Filosofia tomistă îşi denumeşte sistemul ca „realism" şi vrea astfel să se distanţeze conştient atît de materialism cît şi de idealism. Ar. deoarece se introduce discuţia despre armonie ca un amestec ([At^tţ) de 174 . Husserl este cel care a iniţiat teoria aceasta: în privinţa cunoaşterii se distinge prin separarea dintre fenomen şi fiinţă. această potentă aparţine inimii. Astfel Ar. iar în Despre tinereţe si bătrîneţe. III. iar nu în cel ce săvîr-şeşte. apoi 426a23. noţiunea tomistă despre fiinţă desparte absolut unul de altul: fiinţa de cunoaştere. 1047*4 şi urm. în locul parantezei apare textul astfel în ed. în Despre somn. Siwek. Ar. dar materia intră totdeauna în compoziţie. desfăşurarea ei în timp şi apoi impresia ca rezultat al senzaţiei. Ar„ discută în treacăt şi despre perceperea de sine. astfel. Dacă simţul văzului simte că vede. în Met. dacă ar exista un alt simţ. pentru ustare -uiwai?. Contra teoriei lui Teofrast despre culori se îndreaptă Epicurfrg-29 şi urm. Heraclit şi Anaxagoras. Primul e în iniţiativa obiectului (Fizica. încă o a doua. Deci acelaşi simţ va fi şi subiect şi obiect adică. adică esenţial compus din materie şi formă. Suit trei fenomene succesive. IX (0). deşi în alte relaţii. l<a a doua percepere* cel ce vede ar trebui să fie însuşi colorat.. Tomismul recunoaşte independenţa realităţii („existenţa obiectelor") de conştiinţa umană şi pe aceasta se reazăma denumirea derutantă de . Ar. P. Ar. o readuce în discuţie în EN. în acest sens. cit. foloseşte termenul Oîioxsîfievov care înseamnă 172 „substrat" al culorii. 810 şi xirm. cit. Lumea exterioară există obiectiv. Reinhold Miller (78) 1960 pag. înseamnă că subiectul exercită conştiinţa de sine prin simţul văzului. ceea ce e absurd. Pentru culoare s-ar fi zis -/_pM\i. în b 17 . închis în paranteză. pune de acord pe Empedocles şi Denio-crit cu Alcmeoii. XII (A). în adevăr. 17. sensibilul este totdeauna un corp. 202^13). fiinţa care ar sitnţi perfect. Este deci necesar un nume pentru potentă şi altul pentru actualizarea ei. op. (Usener) şi Lucreţiu. atestat mai tîrziu. Relaţia dintre contrarii. O potentă poate pieri sau subzista fără să se fi actualizat. Mişcarea ca efect e termenul echivalent cu : senzaţia (ca şi 423a10). Există identitate între realitatea obiectului perceput şi percepţie. Dacă simţul şi obiectul n-ar conţine o materie. Met.realism". cum avem o gîndire a unei gîndiri v. 50. Theiler admite aici \in adaos ulterior.16. ceea ce e absurd. organul are. dintre care al doilea ar percepe pe primul împreună cu culoarea percepută de acela direct. critică pe Protagoras. 1010b30 şi urm. 469a 11. Toate realităţile au. 19. am avea o senzaţie a unei senzaţii. ceea ce e absurd. II. Nu e necesar sa piară sau să subziste simultan actualizările cu potentele lor. 3. IX. Adică şi imul şi altul sînt deocamdată potentă şi apoi act. ajunge la absurditatea ideii unui simţ special al conştiinţei de sine pe calea perceperii prin vedere. Rezonanţa e actualizarea sunetului.

9. nu de structura organelor.. obţinîndu-se baza discernămîntului (431a24). se compară obiectele sensibile şi se adună la un loc cele din acelaşi gen. Ca potenţa poate fi oricare din contrarii. I. v. Keotomiştii au remarcat importanţa timpului: .. Nu poate fi vorba de o divizi-bilitate fizică. 28. perceperea de culoare — care e un gen — distinge albul de negru. Există un singur principiu care lucrează şi face diferenţa între două obiecte sensibile şi operaţia aceasta trebuie făcută simultan asupra ambelcr obiecte sensibile. Maritain (73). ca număr. Problema e pusă de Platou în Parmenides 152a şi urm. Aşa-zisul simţ comun distinge speciile şi genurile obiectelor percepute pe baza diferenţelor dintre ele : de exemplu. căci n-are esenţă proprie. 200a. apare şi în Despre simţire. Simţirea prin armonizarea senzaţiilor produce plăcere şi deci creează atmosfera de îmbogăţire a percepţiilor. în interpretarea bizantină simţul e „necorporal". de vedere. dovadă că prin excese se alterează nu numai perceperea. 75. căci timpul poate modifica raporturile dintre ele şi faţă de altele. Fizica. Deci simţul afirmă un fapt nedespărţit de momentul său tot nedespărţit: 426a 28 — 29. Pentru stricarea percepţiei prin excese mai sus 426a30 şi aici. Comparaţia cu punctul. Să fie indivizibil ca potentă. cf. La Platon. chiar prin faptul ca priveşte sub un unghi cu totul matematic realitatea fizică. dar aici e vorba de percepere în timp. de miros ca şi al derivatelor acestora.sunete care se conduce după o proporţie între sunetele armonizate după un calcul numeric (Met. iar mai tîrziu să discearnă albul de negru". Aşa-zisul simţ comun. e o . Reinhold Miller (78) pag.formă". în acest sens Ar. „Extinderea teleologici asupra întregii naturi anorganice şi organice în afară de om înseamnă alunecarea filosofici în antropomorfism. nesocoteşte timpul în realitatea sa". I (A). deîndată). „E necesară memoria spiritul.G. De asemenea. 122. clipa. 29. o discută în Fizica l V. Astfel se înţelege şi vuv (acum. Nici nu se încălzeşte ceva în acelaşi timp în aceeaşi măsură şi totodată să fie rece. stabileşte diferenţele dintre ele prin obiectele specifice fiecăruia: albul îl diferă de dulce . Timaios 64a. 195). el regrupează după simţuri şi organizează perceperile. este dependentă de intelectul sufletului" (Ibidem p. 223a26). 27. 14 — 15) şi să semnaleze că ştiinţa noastră modernă. Simţul comun poate fi privit ca divizibil în cele cinci simţuri. Prin formarea unităţii armonizate de cunoaştere a obiectelor sensibile.. Senzaţiile sînt 176 împrăştiate din acest punct în diferite părţi periferice ale organismului. care e început pentru o linie şi sfîrşit pentru alta.. ci mai curînd o dovadă pentru neştiinţificitatea sistemului filosofic neotomist şi a metodicii sale". 1044. 175 31. 431a19. E mersul firesc al progresului. „. unificînd şi precizînd datele necesare discernămîntului. Dar perceperea <în sine> poate concepe perceperi în acelaşi timp de lucruri contrarii şi ştie că acesta este primul sau al doilea şi să discearnă negrul de alb. „Simţul comun" lucrează numai în act. Scopul naturii este întregirea şi formarea noţiunilor în vederea discernămîntului. acelaşi şi invariabil şi apoi să lucreze neîntrerupt în timp. Unitatea în spaţiu este accentuată în 427a5. III. formînd percepţii unitare şi armonice din elementele lor componente. spune că fără suflet n-ar putea exista timpul (Fizica. . 70J/a 7'O şi urm. în text âptGfiŞ. ci şi organul însuşi. 449'ă5. 34. Toina de Aquiiio explică pe larg: „Existenţa obiectelor numărate nu depinde de intelect. Teleologia ancorează în teologie. Mihail Psellos (77) : P. 13. ca for al colaborării dintre cele cinci simţuri. v. iar perceperea ar fi falsă. nu poate fi decît una din două. Ar însemna să fie si organ de auz. dar în act. petrecut sau săvîrşit în trecut.Ca organ" este material. dar nu sînt izolate. LXXVII. p. 1039* 7 şi IX (0). . W şi urm. unde tratează mai întîi despre timp în genere şi apoi despre „moment" TQ vîiv clipa.Arist. Ar. adică în timp. l. 37. 26. Căci cugetul nu poate în acelaşi moment să perceapă întregul şi ca alb şi ca negru. dar simţul în sine. Acesta este sensul filosofici neotomiste. 32. Carnea nu e organul ultim şi hotărîtor de percepere. Putinţa de a discerne două sensibile diferite printr-un singur simţ se întemeiază pe rolul ce-1 are simţul comun ca un punct limită prin raport cu toate senzaţiile. dar el le armonizează ca simţ unitar şi comun într-un anumit timp. IV.. căci entelehia separă (Met. ca „materie cu substanţă". 35. Xu e indiferent momentul. „prin actualizare el e divizibil". ci numai însăşi numărarea. o structură de funcţii armonizate într-un scop (vezi şi 424a24). Numai cel ce pune aceasta lege e în afară de Univers: Dumnezeu. Este foarte important să remarcăm că intelectul poate judeca despre un lucru absent. 14. „Astfel arată Aristotel zicînd: „Nici un corp nu este perceptiv al contrariilor în acelaşi timp şi cu aceeaşi parte a sa. pe cînd un simţ nu poate lua contact cu obiectul său decît direct şi concret. deci formă. 25 Armonia e o temperare a extremelor. VII (Z). aşa că el nvi poate opera ca intelectul. nu poate fi în act altceva decît ce era în potentă. v.. 36. Neplăcute în sine. şi Tema de Aqţiino ar fi de acord cu Bergson să reproşeze mecanicismului (aluzie la Descartes) că suprimă timpul şi mişcarea şi deci „natura întreagă" (Ar. 991^13). Această concepţie antropomorfă nu e o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu. după loc şi timp: y_povw cu Theiler. care este un act al sufletului. 33. ele devin plăcute numai prin armonizare. 7. 30.

653b61 Anal. Reprezentarea stă în puterea noastră. Hippocr. 70bt 16 (Cu explicaţie la fiziognomie). şi 427b28. 428^18 şi urm. cu deosebirea că supoziţia are un caracter empiric şi general. acum se identifică reprezentarea cu potenţa ei. se exprimă: . 43. v. concepţiile despre existenţă. 41. „Negarea unităţii în pluralitate. (77). O imagine sau o reprezentare nu e în sine nici adevărată nici falsă. cit. „căci prin supoziţie şi prin opinie e posibil să ne înşelăm". în spirală şi în linie dreaptă" (ibidem. 455&34> Despre părţile anim. în EE nu s-a păstrat această parte. pe cînd gîndirea se impune. Ar. în definiţii urmează pe Ar. este în fond punctul de pornire teoretico-filosofic pentru definirea metafizică neotomistă a persoanei şi a personalităţii. căci trebuie să ajungem sau la adevăr sau să cădem în eroare.G. XVIII. După ei toate lucrurile există pentru om.. Empedocles. Mişcările sufletului sînt: simţirea. 79).Originea comparaţiei trebuie căutată la matematicienii vremii. Sînt mijloace pentru scopurile 12 — Despre suflet 177 lui. tratează în treacăt chestiunea în EN. ca şi opinia (865a). .. Contactul este o percepere directă şi fără greş a adevărului: Met. XII (/[} 1072b21 şi la Teofrast Metaph. pe cînd 86. VI. „Discernerea (diânoia) este mişcarea proprie a intelectului care lucrează prin el şi discerne lucrurile . Printre ei e Democrit. Od. 178 47. 38. 48.. I (A]. Omul ar fi. III. fără dimensiune şi fără substanţă. 15 părerea generală despre cauzele asemănătoare. Deci gândirea e superioară reprezentării. Met. Nu se poate admite că aparenţele sînt reale. v. căci se atribuie şi lui Archilochos (frg.B.a e opinia într-o anumită problemă. cu privire la fapte şi obiecte asemănătoare. a artelor şi a ştiinţelor. Perceperea obiectelor proprii anumitor simţuri este adevărată sau cel puţin prezintă cît mai puţină eroare posibilă" : III. gîndirea.". 68) de către Sext. în prima parte a cap. Aici apare limpede depărtarea neotomiştilor fenomenologi şi persona-lişti de principiile de bază ale lui Ar. După Meletius v. W5/b25. 2. „Sufletul se mişcă ciclic. cum se vede şi aici: 404b31 şi 410a28. ajutoare făcute şi orînduite pentru om. în 432 '29 şi urm. IX (0). 52 — 53. dacă nu depinde de obiecte externe. 44. a generalului în particular şi a fiinţei în fenomen. 433a10). 4. în cap. lucrarea. se poate desfăşura şi fără obiecte externe. Supoziţia (G7r<5X'»j4' i?) este efectul gîndirii. dar trebuie verificate. 128. La Galenus (De plac. ca un punct. 1139^ 15. Reinhold Miller. din cartea I. 39 Pentru vechii filozofi intelectul era una cu perceperea şi tratate laolaltă. se face distincţie între intelect şi afect.că fără reprezentare nu există supoziţie". 40. căci nu se poate săvîrsi adaptarea organului perceptiv la obiectul său dacă e neasemănător. După ei contactul — nu neasemănătorul — duce la eroare. 404a28 şi Met. Senzaţia poate da loc erorii. 64. 136. Rodier op. Cum vedem. Deci supoziţia rezultă din multe concluzii bazate pe experienţă. I. Cugetarea. et Plat. De aceea Ar. II. (A) 981a şi nota respectivă).a fi în mişcare" pentru că el înaintează şi se mişcă totdeauna. frg. 315. virtuţile şi ştiinţele". 1289). 9b15. emoţia intimă (sympatheia) e înţeleasă mai mult fiziologic ca în Despre somn. 46. în scopul de a deveni asemenea lui Dumnezeu. „gîndirea nu e identică cu supoziţia" (v. (78) pag. 2 Ar. (13) II. Primele trei alcătuiesc treptele formării conceptului care apoi prin abstractizare se identifică cu intelectul. Gînditorii „vechi" socotiseră senzaţia şi discernămîntul ca alcătuind un singur act psihic (404a28). comparînd judecăţile discernămîntului se nasc îndepărtările de rele ca şi avîntu-rile spre ceva. 373b2—ÎO. 1104-1107 „Intelectul este o natură inteiiţional-gînditoare (epinoetică) şi îndrumătoare a tuturor fiinţelor. „nu o cunoaştere" exactă ca cea obţinută pe baza unei demonstraţii (v. Mai sus . dar nu se ştie precis. B. revine la chestiunea din 403b25 asupra potentei sufleteşti de locomoţie şi senzaţie. reflectînd reprezentări cu contururi estompate sau confuze. La sfîrşitul cap. 3 unde se deosebeşte percepţia de gîndire şi apoi gîndirea de reprezentare şi supoziţie. căci ne pot înşela. Deci există supoziţia în ştiinţă. Aceste patru prezintă o scară ascendentă. VII. Pr.. Adv. e ca un fenomen natural. 981A 5-7. dar se inspiră de la Platon cînd consideră activităţile sufleteşti ca mişcări superioare.. 106 şi 108 citate şi în Met. 42. 1009b17. după natura sa spirituală fiinţa cea mai esenţială din Univers adică acea parte care este necesară pentru desăvîr-şirea întregului mai presus de orice şi în primul rînd. Senzualiştii admiteau că provin de la trup. obţinute pe baza unui număr de experienţe. 3. iar aceasta e necesară supoziţiei. Numele îi vine de la . încheie discuţia despre percepere . Ca şi în: Despre mişcările animalelor 701^19 „ne îngrozim şi ne temem numai la ghidul că. pe baze experimentale. Homer. P. cum în cele anterioare se confundă senzaţia cu potenţa perceperii. IV (Y). şi Meteor. Emp. V. 4 vine rîndul să se analizeze şi „supoziţia" 429a23. 45. Aici e reprodus din memorie. math. căci s-ar nega însăşi posibilitatea erorii. (15) Met. El e limită. cf. între alb şi dulce că unul nu e identic cu celălalt.. IV (Y] 1009b14. în cap. 11. în opinie şi în chibzuinţă. ceea ce e fals şi contrazis de realitate. Contopirea filosofică de teocentrism şi antropomorfism îl smulge din toate legăturile reale sociale" (ibidem. pag. „Simţul comun" discerne deodată. 454 M) Posei-donios prezintă reprezentarea ca factor al temerii.

III.G. pe cînd după Duns Scotus principiul individuaţiei e conţinut în interiorul formei însăşi. Maritain (73) p. 1142b16. Toma stabilise că cunoştinţa umană pornind de la simţuri urmăreşte să definească lucrurile prin colaborarea între perceperea lucrurilor materiale prin simţiri şi apoi prin intelect. E. „A-şi forma o reprezentare" (<pavT<x£sa6ai în loc de tpaiveafiat. 28. Furnica 179 şi albina au un mod rudimentar de reprezentare. II ai erei creştine. şi în : Despre vise. 1370&28. XI. a mişcării. sau el a pierdut din vedere s-o înlăture.N-am putea crede dacă n-am poseda suflete dotate cu raţiune". deci. (57). în gnoză nu se urmăreşte nicidecum volatilizarea raţionalistă a conţinutului credinţei. 122.. 6. 53. Reprezentarea e un fenomen psihologic cu totul original şi deosebit de celelalte. semnalată de Torstrik (1. Despre potentă şi realizare mai clar în 426a13. dar totodată e în act le săvîr-şeşte. III. a vieţii. 254^21 • e concepută ca percepere slabă (neprecisă) în Rhet. l. intelectul cunoscînd lucrurile ca potentă (copiii). (77) P. Distincţia este la Ar. după interpretarea lui Ammonius. 52a).) dar nu la toate produce reprezentare. Aici mai avem la 458*>.. 52. 430b 29. 50. Gilson. întregirile lui Theiler nu aduc o nouă interpretare. în scolastica veche. Aici prin colaborare teandrică. După Toma materia acordă formei individualitatea. v. înaintea frazei traduse în continuare este o lacună. 231 — 239. Math. Senzaţia ca potentă e la orice vieţuitoare (417b17 şi 434*5 şi urm. căreia trebuie să-i urmeze cunoaşterea. 1957. Reprezentarea la animale în 433a12.). dar după ea urmează o frază. cum este cel stăpîii deplin pe cunoştinţe şi ştiinţe. W0b8 şi urm. dar o aruncă în lumea cealaltă. 460^ 18. Duns Scotus formula ideea că: . în sec. a devenirii. Chiar şi în acest caz ea nu rezultă. căci îi aduce roadele experienţei faptelor şi realităţilor. . VI. Em. 55. Ud. ci dintro sinteză efectuată de reprezentare în jurul imaginilor sau chiar în jurul perceperii.. „Credinţa stă faţă de gnoză (cunoştinţă) cum stă supoziţia (prolepsis) faţă de ştiinţă (episteme). convingerii raţiunea. „n-ar putea consta dintr-o împletire între opinie şi senzaţie" (1. Psellos arată apoi cum Ar. după care raţiunea trebuie sa înţeleagă conţinutul credinţei". Cunoaşterea răsăriteană rămasă în tradiţia credinţei este cea intuitivă şi augustiniană. EN. limitat de aceasta. înainte de tomisrn a dominat Augtistin după care ştiinţa precede credinţa. 10 („adevărul" ca fem. cum interpretează Sirnplicius 211. mărime) sau în jurul sensibilelor prin accident: v. se ating din ce în ce mai mult treptele spre desăvîrşire — spre deosebire de nattiralismul aristotelico-tomist care n-o ignorează. Credinţa e o atitudine. . T im. 49. v. 428^19 şi urm. intelectul cunoscînd lucrurile ca însuşire. 264b. Acest lucru 1-au stabilit gnosticii sec..A. număr. 51. în original) apoi Anal. este cunoaşterea prin iubire sau prin connaturalitate. însă.26). cum se observă la unele animale. căci se înţelege în genere. mai desăvîrşită cu progresul etic . 3. II. Mihail Psellos distinge. Opinia (doxa) precede credinţa. Intelectul care le ştie. . Clement. trei funcţii ale intelectului: l. 3.33 combătînd pe Platon (Soph. Adv. 1061-1072. în paranteză am tradus după Torstrik. Actul de credinţă are loc abia după ridicarea raţiunii omeneşti la înălţimea înţelegerii supranaturalului.P. 39b. pentru că au simţire. 194) se pare că este o mişcare" şi în Fizica VIII. (31) p. v. chiar şi celor cu totul inferioare. 300. deşi ia elemente din ele. I prezintă: „Dar oricărei opinii îi urmează credinţă. dar viermele n-are decît pipăitul nutritiv.nimic din ceea ce e demonstrabil prin raţiune nu e revelat şi nimic din ce este revelat de Dumnezeu nu e demonstrabil". în text se poate menţine mase. căruia îi revine sarcina abstractizării. Neotomismul revine la principiul că „filosofia lui Ar. Martin Grabmann. Origen şi alţii. v. 345^1. II. ci o înţelegere mai adîncă. Phileb. Perceperea nu se identifică cu reprezentarea. care e masculin. în sensul că trebuie cunoscut conţinutul revelaţiei înainte de a-1 primi prin credinţă.25 — 26). care nu e de la Ar. Numai în imaginaţie (reprezentare) poate avea loc eroarea. E însă folositoare prin precizia ei. dintr-o dizarmonie pozitivă între propriul său obiect şi percepţii. şi a sf. iar credinţei starea de convingere.adică ciclice. repaus. se impune) căci 9aive-:ai se zice tocmai despre percepţia premergătoare. 79. 180 Mai tîrziu cu peste 50 de ani.ce spuneam mai sus" adică în a 17. căci ar fi absurd să se acorde reprezentare tuturor vietăţilor. şi opaci c. şi mai sus: 4263-12. cu acelaşi exemplu despre mărimea pamîntului. v. I. 56. e. Apoi se ştie că perceperea poate constata ceva cu totul deosebit decît concluzia opiniei (428b2 şi urm. Aici observăm deosebirea între o y i ţ care înseamnă văzul ca potentă. sensibilelor comune (mişcare. Sec. pe cînd femininul nu se acordă cu „ştiinţa şi intelectul". în vise nu fiinţează potenţa vederii şi nici nu se face actualizarea ei. vedere sau privire ca activitatea potentei (energeia) v. Vasilescu (100) pag. 130. figură. Toma nu e decît filosofia fiinţei. 2. 54. ea se aseamănă cu fides quaerens intellectum al tomiştilor. J. critică pe Platon după care sufletul este loc al formelor şi că socoteşte învăţătura ca o amintire. pag. însuşi faptul de a crede nu e decît a cugeta prin asentiment. Soarele e mai mare ca pămîntul şi în Meteor. aşa că doctrina potentei şi a actului s-a născut din desprinderea intelectuală a mişcării". Emp. închisă cu paranteză în unghi drept. (55) p. Explicaţia din paranteză se poate atribui lui Ar. „reprezentarea (fantazia la B. Theiler citează şi alte cazuri ca Sext.

III. Sînt analizate trei ipoteze pînă la paranteza dislo-cabilă. schimbare. tot acolo b 21 şi b 25 e prevăzută eroarea (ca şi 430b 29 şi Despre simţire. ca factor raţional (cf. se domină pe sine şi pe celelalte şi este neamestecat cu ceva. întrucît el este o formă şi lucrează cu forme. Ar. Totodată stabileşte deosebirea între percepţiile naturale directe si cele accesorii sati asociate. Judecata consistă să declare că două obiecte.Ca fiind străin". propune £xei „conţine". 64. 442^8). care în gradul ei iniţial este o 56£a. deşi termenul „locul ideilor" e altfel exprimat. 163. o compoziţie noţională conformă unei identităţi reale. sînt deci două obiecte distincte ca atare. Aici e vorba de rolul neutral. numai intelectul poate fi receptacolul ideilor. după cum ne informează Plutarh De Iside 374e. în care s-a analizat iraţionalul (Ti aXoyov). Locul predicatului Sioiasi (se va deosebi) la urmă. „neafectat" : arca Os ţ. cînd există (409b 26. v. 69. Crat. 60. 59. cum au spus şi alţii: Doxogy. b 2. cum se arată la nota 58. I (A] 989a 15. dar conţinutul între acea .24. TTJţdbto roiv TptwvaîcrO. prezumarea. în concept. restrînge afirmaţia din 427"12. dar . (428^28) Ar. neinfluenţabil în acţiunea lui din partea unor factori străini de esenţa lui. un adaos la gîndirea lui Anax. voslv). Intelectul este fără amestec cu realităţile şi formele inteligibile. cu totul deosebit de cele discutate în capitolele anterioare.. v. O apariţie derutantă (nrapeijicpGuvov ca 429 a20) poate fi înlăturata de Intelect prin simplu discernămînt. ajunge la analiza Intelectului. care a făcut obiectul cercetărilor anterioare şi Intelect sau cugetarea în act. (>7r6XTj^ t c conceperea. 424a 18. Adv. nu sînt decît unul şi acelaşi lucru în existenţa extramentală. Met. 63. o compoziţie. Emp. 1W2 a 28).13. distincte ca atare.31. deci puterea lui nu e numai o potentă. Ideile sînt toate. „conţine falsul în foarte mică măsură" dacă porneşte de la perceperea unor obiecte ce-i sînt proprii. Cuvintele din paranteză sînt mutate de aici mai sus după . 7070b 2 — 26. 265b24. text Trend. ar fi lămurit mai bine fraza. 61. orice amestec 1-ar împiedica să-şi exercite dominaţia. în traducere am admis părerea lui Nestle (79) pag. Orice propoziţie este o sinteză. însă rolul care apare în context e superior cu mult acesteia. J. Intelectul în natura lui este pur şi totodată o putere mereu gata să respingă o acţiune care i-ar turbura activitatea. percepţia accidentală sau asociată celei principale şi percepţia obiectelor sau momentelor comune (mişcare. Theiler crede că e vorba de 0~oX7)'jnţ (supoziţie). cum concepe Platon. După Ar. Comparaţia între percepere. de alt gen decît funcţia sa esenţială. cum este şi obiectul 182 perceput în act. (B). conformă unei identităţi în lucru. Maritain. 413b 15.şi încă numai accidental" de către Bywater şi de Ross. 174: ŢÎJ . Cele trei specii de senzaţii sînt: percepţia obiectelor sensibile proprii. stare. actul imanent cel mai perfect şi cu desăvîrşire spontan. 69. l Sext. fără materie. 65. aşa că nu-şi pot exercita existenţa decît identificate între ele. ce apoi devine repede o prezumţie sau supoziţie. Cele două lucrări ale Intelectului cunoaşterea (TO Y^Yvc^a~ xeiv) şi chibzuinţă sau înţelepciunea practică (TO <ppovetv). ci o realitate mereu de pază pentru a-şi apăra libertatea şi dominarea şi a „bara" pătninderea a tot ce e străin. 451A 15—76. adică a părţii sufletului care cunoaşte şi înţelege (mai jos 1. «îffGrjciew c. iar nu sufletul în întregimea lui. Intelectul după Ar. critică pe Platon. Bupă Anaxagoras în frg. 67. este rezultatul experimentat prin cazuri concrete ale celei dintîi. adică actul sau realizarea aceleia. dar şi sat l spune aproape acelaşi lucru. unitate).57. Intelectul nu alterează nimic din substanţa altora şi nici nu poate fi alterat de acestea.. Fizica VIII. 16). în paranteză după Torstrik. lumină. Despre vise //. numai potente. Trecînd de la reprezentare ca o noţiune medială între percepere şi gîndire. . „gîndeşte şi concepe": Swcvoia este discursivă şi discernentă. în 418a 3 : organul perceptiv este ca potentă. 62. văzută încă în 402M6. 402. dar adesea S tex vota cuprinde deodată cu acţiunea şi efectul. 68. După el. 66. se impune de la început. iar nu realităţi. dacă această parte este o mărime cu loc în spaţiu sau cu un loc anumit în corp (la Platon în cap) sau numai în cugetare. 413*. căci orice propoziţie are un subiect şi un predicat. math. întrucît e străin. număr.25 şi mai cu seamă EN l. o opinie..suferire" şi aceasta e diferit (cf. 425b 23 ca 434a29). cu dezvoltări pentru înţeles. pe cînd acesta distinge deosebirile şi stabileşte analogiile. în acest caz. 5. deci nu poate fi vorba decît de Intelect ca for suprem. Etimologia e justă: «pavrocoia de la 9 & e. în alt sens decît mai sus 408''29 şi îri adausuri 430a 18. unite prin vorba este şi prin care spiritul le declară ca identice în realitate. (72) 54. 12. 450*24 şi Despre memorie. 58. VII. Mai puţin clar în Met. Intelectul după scolastica toniistă este determinat de obiect cînd e pasiv adică suferă o impresiune şi prin aceasta se produce o fecundaţie a gîndirii care e specifică operaţiei intelectuale. deşi nu e nici un motiv să fie menţinută. 427b5). în. I. deci adevărul intelectului nostru este propriu-zis o identificare în noi. Philoponos (524. Deci expresia e ca şi pentru percepere. la Platon. se disting de recunoaştere (T o yvwpîCeiv) prin aceea că primele construiesc forme de gîndire. IC un paralelism dar nu o identitate.

cu linia frîntă şi cea dreaptă. dacă ţinem să-1 învăţăm numai lucruri omeneşti. „JSl . 77. cu două feluri de noţiuni : unele sînt forme în materie (cum e-„cîrnul"). 79. op. unde se face deosebire între suflet şi noţiunea de suflet care se pot confunda^ dar . 85. P. Textul în 429b 12 cu $ odcpxa. 255b 2. înseamnă să-1 nedreptăţim. care reflectă gîndirea asupra sa însuşi. 1037b 2 şi Fizica. "72. 31.Parmenides 132b nu e de acord cu această părere. Met. v. foloseşte o altă expresie deeît în 1. ea este pură potentă faţă de obiectele inteligibile. 12—17). Dar e o iluzie cruntă să-i impunem ca lege. I/a 417a 27 se poate contribui cu Met. Simţurile cuprind întreaga fiinţă fizică.. (77).. v. un aspect subiectiv. prin teoria potentei şi» trecerea la act. v. După tomism şi neotomism „inteligenţa este considerată dintru început ca materia primă. deci din proprie iniţiativă {S T auToO nu 81' auro v cum e greşit transmis chiar la Teofrast. admit doi Noes: IntelecP pasiv facultatea senzitivă şi Intelect activ sau creator. pare că atribuie conştiinţa unor simţuri. învederează deosebirea dintre obiectul concret: (b. Mai sus în 429a. v. Lehre vom Nus. 455a 12. dacă însă un alt factor. 5. G. o pleroma. Michaelis: Zur Ar. altele formele sau noţiunile nemateriale. 71. 1043b 2. (1870). ideiitificîndu-se cu sufletul şi devenind prin aceasta „forma formelor". 7. 80. considerînd deci raţiunile inteligibile" v. 76. 417a 21 şi urm. Astfel Aeneas Gazaeus (sec. iar gîndirea celei frînte.. în Met. Senzaţia corespunde liniei drepte. (93). Această interpretare a conştiinţei de sine pune în armonie locurile în care Ar. 7025b 32. într-uii cuvînt. omul care are în el deprinderea (hexis) va lucra din înclinare consultînd dispoziţia sa interioară. 73. P. 24. „Intelectul cu privire la ceva ca esenţă e totdeauna adevărat". V e. căci numai el este capabil să aibă o conştiinţă reflexă. deoarece aici . Despre somn. care aparţine numai omului fiind egal cu imaginaţia creatoare. ca şi mai sus* 403a 10 şi urm. cit. Sîntem imens potenţiali. Ar. de a fi înlănţuit de raţiunea pură într-o stare de sublimitate". cu acelea care le atribuie simţului comun. Ar. Ambele ipoteze se rezolvă de Ar. dar nu le foloseşte decît cînd vrea. căci sufletul îi este pliu de formele de gîndire ale ştiinţei sale. 74. •81. 12D. T030b 8. îl face inteligibil. Ar.. Din percepţiunile care formează o sinteză psihologică se nasc două aspecte diferite: un aspect obiectiv care îmbogăţeşte pe om cu o nouă cunoştinţă despre lumea din afară . Alternativa este : dacă intelectul este acelaşi faţă de sine ca şit faţă de alte lucruri externe.. 16.. că deşi sufletul este o formă 183 'îiemuritoare o introduce din afară în corp şi îi înlătură astfel -nemurirea. VII (Z). 488 — 498^ K. . 884. revine asupra acestei idei după 422a 31 . Trend. 1048* 34 şi Fizica VIII..). lib.G. Frg. W36&14 se vede că şi Xenocrates raţiona astfel. ne biciuie cu dorinţi şi totodată ne cere să ducem o viaţă mai bună decît viaţa omenească. Jena 1833 p.29. Toma de Aquino. Ei admit că în cap. Linia dreaptă. în Răsăritul dominat de Platon s-a menţinut această teorie.. 1057. Keustrelitz 1888) Kampe (Die Erkenntnistheorie des Ar. VIII (H). 9). Cu aceste două exemple din matematică şi fizică Ar. 122.. IX (6). între judecata pe cale de cunoaştere şi judecata pe cale de înclinare (I. 4 nous este conceput ca o facultate sensibilă. VII (Z). 68 şi apoi 417h2 şi urm. pentru a distinge înţelepciunea tomistă de cea mistică.un om" şi noţiunea de om (ce e el ca esenţă) nu se pot confunda. ca să distingă funcţia intelectului de cea a simţurilor care sînt unite cu corpul: Despre somn 45 fa 7 şi urm. deci amestecat. VII (Z).. 78. VII (Z) 70337* 30 şi forma în sine. Formele ca realităţi se adună în suflet şi formează o comoară. V (A). (77) P. 75. să judece bine despre stări şi lucruri pe cale de cunoştinţă..n. 129. De anima. prima e dată omului prin naştere (v. 88. conjectura lui Theiler. cum face Kant. iar cel care este instruit în ştiinţa morală.) critică pe Ar. Mai tîrziu în sec. 7. XI Mihail PsellOs iarăşi critică pe Ar. Exemplul revine în Met. chiar dacă n-ar fi virtuos. Met. înseamnă că şi acestea conţin intelect. după Priscianus Lydus în Metaphr. 323^29. Siwek. curn e cazul. (72). de ex. dar deosebiţi ca specie: Despre Generare şi distrugere. 204a 23. III. precizează cele trei trepte ale entelehîei. „Ca potentă" atît percepţia cît şi gîndirea se prezintă ca douăj feţe ale aceluiaşi subiect sau ale aceluiaşi proces.. (Ar. şi depărtaţi de activitatea formelor pure. Spiritul are exigenţele sale în noi. corespunde cu numărul 2.„Intelectul este oarecum ca potenţa însăşi noţiunile inteligibile". pag. vieţii senzitive este directă numai la om. 6) . l. Afecţiunea modifică datele şi duce 3a eroare. Despre generarea animalelor II. 14 „cîrnul" o stare concretă într-un obiect concret ca şi 43 lb 13. după pitagorei. veiei nota 84. Această conştiinţă atribuită de Ar. şi Met. III. pe cînd intelectul lucrează. mai ales că linia corespunde cu „continuul" (cuveysţ). şi tomişti. cum s-a arătat şi mai sus 404b21. ca de ex. va putea. Măritam. cf. contravine esenţei lui cum precizează: 429alSs şi urm.sufe-rirea" se raportă la esenţa lui. J. după Ar. vederea (425b. 333334. 424a 14. a!8 şi sensulJ de „inafectabil" prezintă o variantă la a!5. 7J7a 9}. p. 70. conim. extern şi combinat. a doua corespunde cu omul care ştie. I. întrucît e o reflectare a aceleia. v. (72) p. a recurs la distincţia stabilită de? 1SS Ar. după cum înţelegea Aiiaxagoras^ însă nu poate fi influenţă şi suferire decît între agenţi de acelaşi gen.

El ţîşneste în lume şi se defineşte după aceea" v. D. 70 — 77 interpretînd pe Sartre în .. (Met. Materia constituie. VI. ca senzaţia.. deci trebuie activizat prin obiectele sau noţiunile inteligibile care nu sînt în act. Oxford 1924. principiul lui Parmenid. fără ca fiinţa proprie a unuia să se confunde cu fiinţa proprie a celuilalt. în orice . 1025h22. Intelectul pasiv denumit TraOrjrtxog şi folosit ca termen o singură dată (în sens diferit) şi propriu este caracterizat de Ar. cum credea Platou. în „Despre suflet" ca în stare să devină. sînt unul şi acelaşi sub raportul precis al actului cunoaşterii. 6. 24 după Ar. 186 Fiinţa nu e nici creată nici creatoare. după cap. deci realizarea gîndirii nu e totdeauna şi continuă. însă îndoiala răinîne. Deci gîndirii imateriale îi revine conducerea (432. Ar. ca potentă. 28 B 3): „este identitate între gîndire si esenţă. a crezut în creaţia sufletului personal sub forma intelectuală. aplică la noţiunile abstracte.. IX (G) 8.5). vou ţ care presupune o altă funcţie decît intelectul activ sau creator : o Tto nrjTixoţ voGc. toate lucrurile. 1072b25. 28. 1075a1 şi urm.în natură". Dumnezeu este totdeauna". de un obiect extern. III. deoarece formele gîndirii sînt despărţite de materie şi există numai în intelect. în vremea noastră problema raportului între obiectele gîndirii şi existenţa umană a fost pusă de Sartre prin existenţialism. Discuţia a fost expusă pe larg de W. el însuşi se identifică în totul cu ele şi devine sieşi inteligibil aşa cum se propune prin întrebarea de la 429b26.. întrucît nu depinde. 2. tot de către un alt factor în act. Ross în Introducerea la metafizica lui Aristotel l. Intelectul nu mai are asupra lucrurilor o vedere exclusiv exterioară. căci îl face inteligibil. Maritain (72) pag. Tomismul şi neotomismul au răspuns după Ar. Natura lucrează deci după Ar. Intelectul activ sau agent este cauză eficientă deoarece după Ar. 85.. în principal de Ar.. V a format subiect de discuţii foarte aprinse şi contradictorii încă din antichitate. Intelectul nu ia contact. Este vorba de intelectul fl/fGtaWortaOrjTixo c. ideile expuse aici s-ar fi putut mai clar desprinde din cele anterioare şi mai ales din cele următoare. aşa că cunoscătorul şi cunoscutul. VI (E). ca şi arta în vederea unui scop şi impune anumite forme materiei.18. ca materie. senzaţiilor şi reprezentărilor. După Theiler. în cap. (. şi deci de conţinutul practic al ştiinţei (9swp7)Tixâ> ţ} cum e în 431al.. existenţa intelectului constă deci în gîndire. De altă parte. dacă ar fi lipsit. 447^11 }.Intelectul activ este pentru inteligenţă ceea ce este lumina pentru obiectul vizibil. Vechii comentatori au ajuns la această concluzie constatînd două laturi ale intelectului.L'etre et le neant p. 425b. iar nu obiectelor nemateriale ale gîndirii. prin esenţa sa. 1072b20 (Despre intelectul divin) cu locul interpretat m întregime de Plotin VI. toată lumea indivizilor unui gen. b!7 şi Met. V desparte discuţia firească continuată. sau o producţie artificială TTOÎTJO iţ (creaţie). Obiectele care conţin materie sînt numai ca potentă obiecte de gîndire. Sartre defineşte omul: „Fiinţa şi singura fiinţă în care existenţa precede esenţa. •el devine tot ceea ce cunoaşte (73) pag. dar în ambele cazuri există materia din care rezultă lucrurile şi cauza sau agentul eficient (TO uş'ou). Ar însemna să revenim la idealism dacă am defini fiinţa în funcţie de cunoaşterea noastră.es (51. între gîndire şi existenţă. XII (A). Ideea că fiinţa este ireductibila numai la cunoaştere este teza fundamentală a existenţialismului. dar că e o creaţie anumită. decît după ce obiectele au fost desprinse complet de materie. 83. 6 şi 426a. La J. . în loc de „trebuie să fie ca o tablă". Cunoştinţa este a unui anumit lucru. . 82. 6.există ca potentă întocmai ca o tablă nescrisă". şi nota 71. deci nemateriale. adică ideilor. cf. Met. că se deduce nemurirea personală deoarece vouţ e separat şi vine din afară în embryonul uman. III.există astfel ca potentă". 84. 86. „cauza pentru care cugetarea nu e permanentă". (despre intelectul uman) . sau urmaşii lui au introdus ulterior acest capitol la un loc nepotrivit. în continuare este vorba despre ştiinţa teoretică (în sens de actualizare în gradul al treilea 417:128). Cap. ajung să afirme că Arist. Greutatea pentru om este de a distinge în cugetul meu ceea ce ţine de înseşi lucrurile şi ceea ce depinde de puterea şi felul meu de cunoaştere. în 417b24 intelectul. Roger Garaudy (52) pag. a 2. Numai divinitatea e veşnic fericită pentru că Intelectul său e veşnic activ: „ce sîntem noi cîteodată. Ar. v. 1049b24) : .229all. 17. reluată şi completată de scolastici. Un mod de a exista în sine însuşi şi un mod de a exista într-un suflet mă pun în faţa problemei cunoştinţei. Dar într-un punct anumit nu mai e nici o deosebire între cunoaştere şi obiectul ei. Exprimarea prea scurtă faţă de importanţa problemelor discutate măreşte şi mai mult greutatea înţelegerii. Aceşti factori trebuie să existe şi în intelect. în a 13 prin .III şi urm. prin cunoştinţă. 2.Despre simţire. Intelectul 181 •pasiv <primitor de impresii> este o simplă potentă.. este sub puterea noastră. IV. deoarece aparţin. Sufletul nu coincide materialmente cu toate obiectele. 15. adică în întregul proces de devenire a lumii sublunare căreia aparţinem. Procesul urmează o cale naturală: ysvscrtc. analiză subtilă începută de Platon şi întregită. Unii tomişti şi dintre moderni Franz Brentauo. termen care apare ca neutru în 426"2 şi Met. căci cap.suflet cugetător" se înţelege cel discursiv ca în 431a14.Un factor potenţial e trecut la starea de factor în act. căci în imaterialitatea naturii sale. Am adoptat ordinea stabilită de Theiler şi apoi coniectura lui Corn/ord Suvx^si S'ourwţ . nu poate gîndi prin sine. XII (A).. 85. 4. CXI. ea există.

nimic nu gîndeste. 642'r'28 şi nota Dirlmeier la E N voi. v. ca şi la Simplicius In Physicos. fără intelectul pasiv cel activ nu gîndeste nimic.Pneuma ini Lykeion". 29 şi urm. Met. ca. precizează că numai intelectul activ (sau creator) posedă aceste trei calităţi: „separat" şi 429a 11. 283. etc. 93. Rolul acestei „stări" este analog cu cel al luminii pentru perceperea culorilor. 12. cum s-a spus mai sus în cap. v.672. Acel rol îl joacă pentru noţiuni intelectul activ sau agent: el face să se concretizeze ca act noţiunile inteligibile existente numai ca potente.G. VIII.2 şi urm. seminale. Despre spiritul divin în Met. apoi a unghiilor. La ele se adaugă ca principiu de mişcare dorinţa ca un factor impulsiv. Sufletul este deja o formă completă prin el însuşi. si: Despre părţile animalelor I. 95. Intelectul activ e prin esenţa lui lucrare şi nu se poate spune despre el. 1070a. „o stare" (hexis) adică o alcătuire pozitivă spre deosebire de „privaţiune". 17. 91. Atributul (XTraOy]? din 429al5 are alt înţeles „neimpresionabil" şi deci nu e contrazicere.411. v. se pot interpreta în patru feluri : fără intelectul activ. în genere. op. dacă nu există timpul etern. Aici Ar. 24. nu există cugetare fără intelectul activ (ca şi W. „Cum zic elinii că universul a devenit dintr-o cauză şi nu în timp" ? Dacă e imposibil ca universul să existe fără timp (noţiunea de timp). 40. prelucrînd senzaţiile. Arist. 248. le oferă gîndirii. Mai sînt locuri în care se face aluzie la aceasta: Protr. j(cop laOsiţ: în acesta accepţie intelectul este separat de corp (v. între ideea de cauză şi cea de timp. Ross). pe care îl va in-forma la rîndul său. 46. Intelectul activ e distinct de corp. dar el îşi păstrează perfecţia sa cînd se desparte. EN. prin separarea lor eroarea e numai probabilă. 188). 1177a15. 429a15. intelectul pasiv nu cugetă nimic (Hicks (15). Bonitz. 1248a26. v. 7 şi 8. 491a57) sau fără intelectul pasiv. Tricot înţelege că fără intelectul activ. cercetînd textul. copitelor. devenind desăvîrşit şi veşnic. ca despre Intelectul pasiv că nu gîndeşte continuu.. a exprimat o altă părere într-o scriere tîrzie : Despre generarea animalelor 11. Trend. Sufletul ocupă corpul constituit şi-i conferă ultima sa perfecţiune. în unitate cu Intelectul absolut. 188 ca Averroes.3. 736h2 „rârnîne numai că Intelectul a intrat de afară (GiipaOsv) şi că el singur este divin". E. nervilor şi părului. J. 1072*25 si 1073*. ZarabeMa (24). „dar luaţi în general" . Bonaventura susţine că lumea n-a existat de totdeauna pe cînd filosofii arabi.b23 „neamestecat" 429a18 pe care le admitea şi Anaxagoras pentru „suflet" în întregul său. tot aşa. nu s-a pronunţat explicit în acest sens. proclamă nemurirea sufletului sub forma Intelectului pur. După Nemesius. Deci intelectul activ nu poate gîndi fără noţiunile pe care i le culege Intelectul 189 pasiv sau afectabil. îşi regăseşte esenţa adevărată. Abstracţia e opera intelectului uman (ibidem pag. X. Mă opresc cu Theiler şi ceilalţi la a doua interpretare. XII (A). 184. Divinul din om în EE. e neafectabil şi pur. Prin compunerea ?au confuzia adevărului cu neadevărul se ajunge sigur la eroare . ci îşi are existenţa dintr-o perioadă de mai multe zile?" v. primitive. care. prin materie..e imposibil. 965.G. susţinînd şi învăţînd că lumea este eternă. 403. vezi şi Met. ajunge la concluzia că e vorba de creşterea animalelor prin hrană asimilată: „Cum natura face pentru creştere în fiinţele care se dezvoltă trăgîndu-şi hrana din afară. J V (T). presupune existenţa materiei ca suport al intelectului afectabil care. 4. nimic nu cugetă. După Bonaveutura unirea materiei cu forma este principiul individuaţiei. în acest sens şi W. Aceeaşi exprimare aflam la Teofrast fr. După Theiler Ar. 53. Moraux în „Autour d'Aristote. VI (E) 1027h25 şi urm. 16 şi 1464. Cuvintele „fără el intelectul nu cugetă nimic". (11). 92. o realizare este anterioară potentei." Uve-jua este probabil o specie de eter care alcătuieşte sufletul. Cea mai înaltă funcţie a sa este cunoştinţa primelor principii. La Diogenes de Apollonia frg. căci Ar. (67) pag. susţin că interpretează just gîndirea lui Ar. D. să le unifice şi să le transmită ca noţiuni intelectului activ care gîndeste cu ele : „fără Intelectul pasiv cel activ nu gîndeste nimic". cit. offert â Mansion". Ar. IX (6) 105lbl şi urm.24 : „neafectabil" . Despre . cum e universul etern şi nenăscut. Noi nu ne amintim de existenţa noastră anterioară pentru că intelectul unit cu fiinţa noastră este afectabil şi pieritor. Gilson (55) p. 1012» 3 şi urm. compus din materia sa şi forma sa independentă de corp. cum e ştiinţa în act faţă de ştiinţa ca potentă. 429a24) şi tocmai cînd se află în poziţia sa de puritate. (77) P. în chiar fiinţele în curs de a se forma.6). 509) . Prin intelectul agent noi ne apropiem de îngeri. existîiid cauza să nu existe şi timpul. XII (A) 1071b 22 . deoarece intelectul pasiv sau afectabil are tocmai menirea esenţială să adune impresiuni pe calea senzaţiilor. (77) P. Ind. iar prin surplus pe cea a oaselor. Slăbiciunea sa este că nu poate să formeze concepte decît pornind de la speciile abstracte ale lucrurilor sensibile. Dacă timpul este născut (are un început) cum pot fi nenăscute şi veşnice faptele săvîrşite în timp?" Dar Ar. voind să argumenteze că lumea e creată în timp că. 6 pag. dar divizibile ca potentă. răspunde prin teoria că mărimea ca şi timpul sînt indivizibile în act. natura săvîrşeşte. 94. Problema este discutată pe larg de către P. Jaeger . Este singurul loc în care Ar. 1461.caz nu e o emanaţie panteistică şi deterministă. 48. Louvain 1955. Grigore de Nyssa se pronunţă. cea mai pură alcătuire a cărnii şi a organelor senzitive. sufletul are o parte raţională şi o parte neraţională care se numeşte şi pasivă sau suferitoare. Toate fiinţele Universului se explică astfel prin dezvoltarea în forme de intelect. (Simplicius. a căror primă origine este Dumnezeu.

p. 190 98. 107. XII (/V). 221b24. direct. deci este indivizibilă prin sine. Siwek op. „lungimea" adică noţiunea de cantitate. v. Chestiunea era pusă de Zenon în anecdota cu broasca ţestoasă şi Ahil. „Incomensurabilul" este diagonala într-un pătrat. în loc de sveîvat sv au-rw : „şi să fie (discernentul) în el".. repaus. Met. deci e o unire artificială. explicarea mişcării proiectilelor prin propagarea în aer a unei unde motrice sau prin antiperistasis (mişcare de vîrtej prin care aerul izgonit de proiectil ar reveni asupra acestuia să-1 împingă mai departe). 104. cit. (72). 97. căci însăşi ţdc a ic. de aceea după împărţire. defineşte 191 eiăos-nl: „este o noţiune opusă ideii de cantitate şi care constă în calitate. cf. 263A4 si urm. nu naturală. Erorile despre mişcare în mecanica lui Ar. Noţiunea de timp complică şi mai mult . v. cum am zice acum. 222* 10 si urm. IV. formează a treia clasă de noţiuni indivizibile. 106. în a8. dacă există un contrariu". Noţiunea formează oarecum un întreg adunînd părţile sale într-o legătură necesară şi forţată. ca şi cum ar fi însufleţită de un singur spirit".oic. Intuirea propriei sale esenţe este adevărată.". Această teorie a fost acreditată de Simplicius însă Ar. VII (Z). 1016b 23. deci a unei forme pozitive pe care o face cunoscută prin contrariu. Totul depinde de noţiunea de timp. (B). ci numai într-o sinteză săvîrşită de imaginaţie în jurul imaginilor sau în jurul percepţiei . . se face referinţă la locul nostru. Asupra acestora stăruie Ar. de mai sus = afirmare. 999*2 . aşa cum momentul desparte timpul şi tot aşa se poate spune şi despre alte poziţii asemănătoare . A' (/). 100.ci numai ca specie". citat de Tricot pag. Punctul nu e decît privaţia lungimii. Duharn. . deoarece se poate referi la viitor sau la trecut. Existenţa care nare nici un contrariu alături de sine. Theiler). unde.interpretare 16a12. 99. nici false. tinzînd spre unitatea ei.y. P. 7. Toate apar ca o negaţie a fiecăreia de mai sus: punctul ca privaţie a lungimii şi momentul ca negaţie a timpului cf. trebuie să răspundem: se poate parcurge însă numai ca potentă. (93) p.. cum subînţelege Torstrik. Le systheme du monde. fiecare jumătate e concepută ca unitate. . ale corpurilor pieritoare. 188 în notă. pe drept. decît prin raport la un obiect. ca fapt nu se poate parcurge v. momentul care desparte trecutul de viitor. Analiza matematică insuficientă a mişcării şi vitezei. Noţiunea de „jumătate" este numai o potentă deoarece intelectul tinde să menţină unitatea. VIII. 1075b 22. I (A) 983 «15. IV. cum e noţiunea de om care e o specie cu formă unică.^a. După Trend. prin comparaţie cu părţi corporale greşit reunite între ele. şi 4l2b 10 şi urm. mărime) sau în fine. 1011b26. 131 nare decît rolul de a marca diviziunea în părţi a unei linii.»22. 1. şi Met. poate avea loc eroarea. Mărimea ca şi timpul este indivizibilă ca act şi divizibilă ca potentă. intelectul nu ia contact ca atare. (T). p. Î032h 2 şi urm. indivizibilă. Met. cf. Aceasta e a doua clasă a unităţilor indivizibile. His-toire des doctrines cosmologiques de Platon â Copernic. aici e vorba de timp. este pură activitate. chiar accidentale. 190. Met. Trend.-y. 1071^22. prefera explicaţia prin punerea în mişcare a aerului în urma declanşării aparatului proiector. III. Met. aici v. ca sinteză. 6. Intelectul este o forţă cu diferite atribute. deci nu în esenţa lor. EN. de acum trece la indivizibilele ca specii formale (TO> ei'Set). vezi Fizica. întrebîndu-ne dacă putem parcurge infinitul în timp şi spaţiu. figură. dar în realizare. v. 101. 1002a 19. intelectul trece de la obiect la motivarea cunoaşterii. . cu lurnea din afară.sensibilelor comune" (mişcare.amestecul" şi poate mări eroarea. spiritul divin. ca şi în Fizica. XI (K). căci alb şi nealb sînt noţiuni „simple" şi nu pot fi nici adevărate. Ele sînt indivizibile chiar ca potentă. „precum şi negarea " db^ţaa ic în loc de T. Noţiunea de lungime şi cea de timp corespunzătoare sînt numai accidental divizibile. şi Met. posibilitatea există numai în sculptură sau pictură. (A). 103. Met. 108. S-a făcut o combinare greşită dacă nealbul nu convine subiectului. Trebuie să notăm că eroarea nu constă într-o dizarmonie pozitivă între propriul său obiect şi percepţie. 1008b 34.. număr. De altfel ei credeau într-o mişcare circulară a corpurilor cereşti (unii şi a sufletului) şi mişcările terestre rectilinii. în abstract. IV. F (A). 1112. pur raţionale. Acestea privesc unităţile indivizibile cantitativ (x ari rtocrov) . în locul discutat de noi. 1060b 14 . EE 1245b 16. le numeşte „sensibile prin accident". I. IIf. deci pentru a cunoaşte privaţia unui contrariu trebuie să fie în posesia a două contrarii şi să se identifice cu contrariul negativ care. Met. Empedocles frg. 192}.. IU (B). 1074b 33. 418. ca în Met. trece în act ca obiect de cunoaştere. şi mai ales. sau „să fie unul <unitate> în el": ev eîvcci ah-Ş. provin din necunoaşterea forţei masei în dinamică (v. „punctul şi orice <termen> de diviziune" etc. Fizica. prezentul fiind aproape disparerit. .. Paris 1913. 96. V. 105. . în jurul sensibilelor pe care Ar. 114 şi notele. 571 citat mai mult în glumă. IV (T). „în rolul de contrariu faţă de sine" (svav-rlov au-rw. . Numai în imaginaţie. 8. 102. „privitor la esenţa.

dar multiplu şi divizibil noţional. 413a 19. K u m ai după aceea intervine intelectul practic care. Cum face. asupra cărora revine deseori. (12) 426). 1051b 25. 16 şi prin mişcare (417a 16). iar nu două: una doritoare şi alta respingătoare .' 21. B = negru. precum se comportă obiectele (adică dulcele faţă de cald sau alb) unele faţă de altele. să primească şi să raţioneze cu două obiecte sensibile de gen . Asemănarea cu ochiul şi urechea a încurcat pe mulţi (v. obiectiv. înlocuind literele eline cu cele corespunzătoare latine cum face Theiler. l şi urm. 3). Ar. Ambele lucrează prin afirmare sau evitare. Pentru înţelegere trebuie să ne referim mai sus : III. 17. nu dau loc erorii (ca şi mai sus 430a 7). V 1131b 6) r = \^ B D le schimbăm ajungem la proporţii din genuri diferite: D 121 Nu e mai greu pentru intelectul practic să înţeleagă. „prin mijlocie" căci excesul nimiceşte organul. dar 13 — De»pre suflet 19$ nu ocupă spaţiu. e divizibil ca funcţie. „Esenţa lor e diferită" în sensul că. Comparaţia e bine interpretată de Tricot: Intelectul practic nu gîndeşte fără reprezentări. dar acestea alcătuiesc o unitate fie artificial compuse ca auvGera). aşa confirmă şi Toma de Aquino (De veritate. Cum poate simţul comun. sînt obiectele vizibile la lumină pentru văz şi cele sunătoare pentru auz. 1142b 28. II. ca şi obiectele pe care le distinge. Trend. „afirmă şi în Met. C dulce. menţionat şi Despre simţire 447 b..426b 12 şi urm. (EN. avem A = alb.10. VI. căci el nu percepe direct. ca şi celelalte. dorinţă şi repulsie: 431b 2 şi urm. cum face Tricot după Simplicius 272. fie că ele aparţin unor genuri diferite (cald şi dulce) fie că sînt contrarii într-un acelaşi gen (albul şi negrul). Ca facultate psihică sau potenţa el este unu. fără să fi trecut prin aprecierea Intelectului practic. formînd din ele concepte. Acestea sînt. cu privire la uesenţă 109. 116. şi 417^ 12.29 şi 424U 25. ci se dezvoltă prin activitate v. 7 tratează despre intelectul practic.|3. 12 şi Summa. 114. Punctul cu două „feţe" care desparte. deoarece după comparativa wavrep Ss nu vine o propoziţie principală. Ross OVTOC: . noţiuni despre bine şi despre rău care ţin locul senzaţiilor din percepere. deşi cu altă funcţie sintactică. Senzaţia aprobă sau respinge. O parte a organului afectat se comportă faţă de cealaltă parte a lui. 2.deoarece acestea alcătuiesc o unitate prin analogie şi ca număr" spune acelaşi lucru. aprobă sau opreşte revenirea unei astfel de senzaţii. Aici Theiler întregeşte astfel: „Căci există ca o unitate şi totodată^ două ca o limită". unic şi indivizibil. Pctcnţa perceptivă nu suferă şi nu se schimbă propriu vorbind.IX (8). care aparţin gradului al treilea al eiitelehiei: 4171' 5 şi urm. 118. 111. 435. motivînd raţional. fiecare din obiectele perceperii ca şi ale intelectului practic sînt într-un anumit fel. ca şi la senzaţii. se face legătura între intelect. şi în acesta calitate sînt adevărate. Deci nu poate greşi decît cînd o sinteză intervine accidental într-un act. şi 424a 4. 115. D amar şi deci ~ — ~ şi dacă A B însuşi Ar. menţinînd paralelismul ci: perceperea şi senzaţia. o senzaţie. 112. Despre memorie 449^ 31. 120. Despre „mijlocie" v. printr-un act reflex nemijlocit şi imediat. 500. şi 424a 9 şi 413a 23). VI. 117. iar Themistios a omis parafraza acestei perioade. Christ şi Rodier (14). 113. 192 Nu se poate greşi „circa quidditatem vei". Senzaţia afectivă e una singură ca facultate psihică. ci preia impresii senzitive. iau contrarii din acelaşi gen: A __ C A — alb. Mai tîrziu. iar nu organul. „<principiile> fără de materie" sînt specifice intelectuli. „sufletul nu gîndeşte niciodată fără imagine". C = organul pentru alb. B ~ negru. Cap. apoi 451& 16). 1139a 21 şi E N. EN. D = organul pentru negru. numai organul nostru e acelaşi. 110. 449a5 şi urm. I. I. ele diferă numai ca concept în faţa unuia şi aceluiaşi obiect (v. să primească si să discearnă calităţi cu totul diferite sau opuse ? Simţul comun e ca un punct care face limita unei mărimi şi începutul alteia: deşi e indivizibil. fie ca uedivizibile (âSiaipcra). cum). face comparaţie între senzaţie şi intelectul practic. 450rt 12 (reprezentarea necesară memoriei. v. IX (6) W51h 24. Vezi şi 418. v. prin schimbarea termenilor A B Acelaşi lucru dacă privim obiectele. pentru intelectul practic.

Aici Ar. 124. 180. I 450b. 6 şi 7. Totuşi ele fac parte din aceeaşi categorie (saa gen)126. (73) pag. dacă torţa se mişcă. al sufletului sen-sitiv. Dar nu trebuie să cădem în greşeala de a restrînge „intenţia" care este în natură. cit. iar nu de „ideea" despre piatră. Filos. (55). Scolastica încă de la Petru Abelard se pronunţă: „Intelectul reţine asemănările individualilor. îl pun în mişcare. Finalitatea care îudrumează orice activitate nu se datoreşte unei intenţii psihice. Aceasta porneşte de la ideea că ştiinţa fiind o dobîndire (habitus'. căci materia şi forma i se oferă confundate şi amestecate. XXX. 432). mergînd de la inferior la superior sînt: senzaţia. Treptele cunoaşterii. op. Aşa că pentru suflet. Byvvater mai adaugă în text: „Intelectul este forma formelor conceptibile" sau forma . este o chestiune care trebuie elucidată în prealabil. . Legătura între ele se bazează pe principiul finalităţii. Mina ca unealta cea mai importantă. Dacă nimic nu are loc în natură fără vreun rost. 70 — 71). 4. 125. adică natura fiinţelor şi obiectelor. 1-am.în orice acţiune" binele ca şi răul este ceva relativ. intelectul naşte gîndul: „duşmanul e aproape" . E vorba tot de simţul comun de mai sus. raţionează cu abstracţiuni. în al doilea moment el calculează viitorul şi ia o hotărîre. 298). şi J. e evident că e o reprezentare confuză şi nedeterminată a realităţii date. 22. Siwek. sau forma noţiunilor concep-tibile despre lucruri: elSo? VOTJTWV. III. Intelectul discursiv. Unele sînt potente şi deci obiectele lor nu sînt deocamdată decît tot potente: unele sînt sensibile. în partea intelectivă. D. VIII. Despre memorie. J02 cu scolion chiar acest loc. î 29. după linia naturalismului aristotelico-arabo-indeo-tomist (E. Capitolul încheie expunerile de mai sus însă le rapoartă la noţiunea de suflet şi nu la cea de intelect. Deoarece 195 cunoaşterea începe cu individualul.prin simţul comun" trebuie menţinute. este forma formelor. cum face în matematici. Ar. „gîndeşte speciile după formele lor ca imagini care. Cuvifl194 tele . sau. adică cu sensibilul. (v. cum ar fi dimensiunea. 122. Reprezentările ajung să se identifice cu conceptele sale. v. 128. ci gîndeste concret şi legat de o anumită stare. adică. teoretic. în mod paralel cu intelectul. 123. împlinesc un rol util organismului viu (v. pe cînd adevărul sau falsul sînt stări despre care intelectul nu se înşeală. repetîndu-se. 74. Gilson. depline entelehii. repetat pentru precizarea expresiei. şi că sufletul. Toate fiinţele care simt. Ştiinţa ca şi perceperea prin simţuri se împart după obiectele lor. imaginea se formează după percepere şi rămîne în organul central. I (A) 981h nota 22 pag. hexis) a intelectului. care nu sesizează obiectul direct printr-o pătrundere intuitivă.. P. ci printr-o serie de procedee mintale de abstragere. dar cînd se mişcă arată apropierea inamicului: deosebirea la Tucidide II. altele sînt inteligibile dar cînd trec la actualizare ele devin. dar nu s-a păstrat nimic în acest sens. E vorba de imaginea unei percepţii. Cu ajutorul unor „canale" în care unii critici vor să vadă nervii. Intelectul practic ~ Intelectul noetic după Simplicius 273. căci sînt în toate manuscrisele: aÎGQrjaiţ xoiv^. E. Ar. 53. Vasilescu. 955b 23. Intelectul practic nu abstractizează. ştiinţa teoretică şi înţelepciunea (cio<p£a) B B Met. ca un întreg. nu cunoştea principiul inerţiei. Intelectul este o unealtă. făgăduieşte că va proceda în această direcţie mai tîrziu. plăcere şi durere şi se conduc de dorinţă. rezultă că plăcerea şi durerea au un scop. şi 425a 27. leagă. se păstrează o dată dobîndită. 131. p. Politica I. Intelectul dianoetic lucrează cu abstracţii. Occani: „Dacă raţional universalul nu există decît în cugetare. El n-a profesat nici un animism asemănător cu cel al lui Anaxagoras. Este comparat cu intelectul: Probi. tomistă pag.. în a 27 ca în Despre simţire. iar aceste perceperi trebuie analizate. 449* 14 se face legătură între unitatea-număr şi punct (care e l în nomenclatura pitagoreică). deci nu specia ci particularul este originea oricăror cunoştinţe". trecînd prin stadiile cunoscute. v. p. 26. au. sînt ceva absolut. cum gîndeste despre cîrnie în legătură cu o cavitate în carnea unui anumit organ. Maritain. însă dacă el însuşi este separat de orice idee de concret. ne-gru-amar) decît pentru sensibile din acelaşi gen. Despre părţile animalelor IV 687a 20: „organul organelor" din fruntea organelor. „Sistemul lui Ar. chiar fără senzaţii. cit. Lucrînd cu abstracţii pe baza unei cunoaşteri raţionale. Această exagerată dezvoltare o face Torna Aquinatul în Summa theol. arta. 94. v. 127. nu e nici panteism nici panpsihism. din paranteză . contra căruia a reacţionat W. discursive. el presupune că toate lucrurile tind către locul lor natural unde se opresc" (P. ideea din 431a 16 şi cu a 8 —17. ea păstrează ceva din originea sa şi tiu va putea să se lipsească de imaginaţie. După tomişti există o memorie intelectuală deosebită de memoria sensitivă şi graţie căreia sufletul separat păstrează ştiinţa dobîn-dită aici pe pămînt. Deocamdată. 125$° 33 vorbind de un slujitor devotat. Siwek. este locul speciilor (formelor) inteligibile (De an. Imaginea rămîne şi după încetarea perceperii. experienţa. (93) p. (93). sediul întregii vieţi sensitive. pentru că sufletul în întregul său percepe prin simţuri. după Ar. ca în 424a 17. III. 139). op.diferit (alb-dulce. 9—11. Astfel s-a ajuns la nominalism. Socrate sau Platon. Torţa cîrid stă pe loc arată sosirea în ajutor a aliaţilor. Rezultatul acestui efort de abstractizare este universalul. de urcare succesivă de la efecte la cauze. 130. Universalele sînt deci cuvintele întrucît sînt apte să denumească diverse obiecte". şi o face pe cale de abstracţie. 7a 79. dar adaugă cu 431b 12 pe cele matematic abstractizate. 429a 28).

Sufletul vegetativ susţine funcţia nutritivă şi generatoare. (72) pag.M. 43. 72. După Sartre. voi.Bădăran (31) Met. 480 &16 — 17 şi Despre somn. 1369*3. 476M. întrucît se supune raţiunii cînd se înfrînează. Prelucrarea acestor reprezentări dă naştere la imaginaţia propriu-zisă care e o lucrare. se referă la şcolile filosofice anterioare care se împart în doua grupe. pag. cu totul separate de materie. mor. 3. pe baza lui Timaios 69 cd. XIII. 416 a 19 şi urm. platonienii. o realitate nu o abstracţie. Se înţelege că „doritorul" deşi factor de mişcare pentru celelalte. W.137.R.^ au redus grupele la două: raţionalul şi neraţionalul. Galenus. Ar.. confirmă acum că e vorba de 197 potente ca în 414 a29. D. 9. 143. El concepe universul ca o societate de naturi sau de activităţi colaborînd fără legături mecanice. ca şi aici mai jos. Intelectul nu poate înţelege fără imagini.196 formelor conceptelor. deci şi pentru inducţie. 432 a 15 apoi Protrepi. 256. 145. teme rezervate lucrării: Despre respiraţie. dacă n-ar avea rol în formarea discernârnîntuluL cf. 1334 *22. (Comentariul Dirlme-ier la EN. 268. Ar. Partea doritoare e cuprinsă în toate cele trei părţi.) însuşi Ar. 48) nu lasă să subsiste nici o îndoială în ce priveşte sensul teoriei aristotelice. nu e separat. I (A). distinge reprezentarea de Intelectul discursiv. Partea intuitivă sau teoretică e mai pe larg tratată în EN. 414 b2. I. J34. adică un substrat de nefiinţă. ca abstracţii specifice. 1. R. Met. v. 139. II 1223*26. Totodată ia poziţie contra lui Platon. de un principiu de neinteligibilitate relativă care stabileşte o diferenţă absolută şi infinită între univers şi Actul pur". . şi Despre vise 459 a 16. 278 şi la M. Despre tinereţe şi bătrlneţe 467b17. punînd în lumină existenţa potentei şi materiei. Alţii. accentuează că potenţa perceptivă nu se poate încadra uşor Bici în raţional. B însă posibil ca ele să nu se producă decît cu ajutorul unor reprezentări. Reprezentarea este cu totul deosebită şi ar putea fi socotită ca o parte psihică. mai aproape de imagini. care analizează concluziile neotomiştilor. Ar. (M). nici împărţit între ele. Ar. . Hippocr. passira (v. 424^33 ca şi în Despre părţile animalelor I. Acest lucru e posibil chiar cînd reprezentărilor nu le-ar corespunde nici un obiect material. trece la respiraţie şi somn. căci acesta presupune numai afirmare sau negare. Top. Ar. 259b 9) ca şi Despre misourea animalelor. ms.S.Ar. „Intuirea" trebuie să fie simultană cu reprezentarea. Ar. 410b 25 . Protreptic 42. a tăiat de la rădăcină pretenţiunile monismului lui Parmenide ca şi oricărei forme de panteism.. 142. J. şi Fizica VIII. înclină spre împărţirea în două: raţional (intuitivul şi logisticul) şi neraţional (doritorul şi hrănitorul). vezi şi: Anal. (după Plutarh. IV. 64 /b 5 şi urm. 1002 a26. . Chiar Corydaleu (Acad. 140. nu pot da naştere la reprezentări. iar altele în jurul senzaţiei (403 b 25. a doua actul său este negaţie şi totodată alegere deci autonomie şi a treia : actul. Politica VII. grec nr. critică ideea pluralităţii părţilor sufletului (Platon) şi se o-preşte la cele trei potente ale lui amintite şi în Topica IV. ££. v. are în vedere în neraţionai şi elementul hazardului sau norocului. Despre memorie 449b 31. 6. fiinţa este ce este. ca să nu se reducă la un fapt .dorinţa" aparţine atît neraţionalului cît şi raţionalului. După EN I.. Voinţa depinde de raţiune v. (29) p. 1139a si uvm. 135. Prin repetarea lor se adîncesc ca abstracţii şi intelectul poate lucra numai cu ele.164 şi urm. Sec. 109 în notă. 442a) ar fi admis diviziunea bipartita. opusă platonismului. 141. Ar. VI. deci. stabileşte că senzaţia e necesară pentru demonstraţie. l . căci au valoare de imagini ale unor perceperi: 43la 15. După ce vorbise despre părţi 4021> 9 . Formele abstracte se află în putere (potentă) în formele sensibile (cf. (91) pag. 133. 413a 24). Intelectul gîndeşte formele în imagini. în cartea a Il-a a tratat critic părerile celor care confundau perceperea cu gîndirea. paralel prezentate cu formele sensibile din 424a 18. 147 şi E. 4. „numite prin abstractizare" sînt noţiunile matematice. ne prezintă iarăşi o paralelă. Noţiunile simple ca şi obiectele cărora le corespund. 144. 1*8 II. însă . şi 431a 17. Acesta e principiul: Nihil est in intellectu quod non fuerit prius in sensu: Despre simţire 445"° 16. De plac. ideutificînd ideea de părţi (cu sens de roluri: ţx6pia) cu aceea de Suva^eiq. 1079" 35) şi nu sînt. Factorul care provoacă vieţuitorul la înaintarea în mers e căutat pe cale eliminării factorilor presupuşi şi ajunge la elementul intenţional care e imanent şi teleologic. Ross. Revenind la om. termen care a fost consacrat după aceea de Poseidonios. Barbotin.'. 427a 17). et Plat. 18.30. dar nu putem gîndi fără imagini. Virt. nici în neraţionai. 21. Bezdechi -. v. v. 8. O gîndire nu este o imagine. Primele concepte sînt mai puţin abstracte şi poate. ca în 430b 18. Maritain. 81* 38 unde Ar. el stabileşte trei poziţii: prima: omul nu este decît ceea ce face. 132. 703b 4 şi urm. 991b. 136. 126*18 şi urm. care separa ideile de obiecte. 43. unele care se grupează în jurul judecăţii sau discernămîntului. După ce discută din nou asupra creşterii şi descreşterii către pieire (403a 13. prin faptul că nu sînt combinate. . 138. 126*13 şi Rliet I..

anim. 7215b 26. 1153 b35 apoi Despre mişcare» anim. şi EN. dacă şi orice dorinţă se îndreaptă către un scop". Toate aceste activităţi sînt inseparabile de corp. 7277a 6. după simţire şi mişcarea din loc. Aici el încetează şi începe activitatea (-pi^i?). EN. care ar avea astfel. 154. ca urmare a predominării momentane a părţii neraţionale a sufletului. un singur termen: qxxv-rccaîa. 1143° 2. v. Intelectul teoretic îşi găseşte scopul în propria Iu j lucrare şi se limitează la ceea ce este necesar. ca şi mişcarea unor anumite organe ca mîna. 703b 7. adaugă: în toate activităţile care rezultă din forma lui structurală corporală. 157. Roger Garaudy. voinţa. rol dominant. 1227* 22. Chiar Gilson a cutezat să spună că unul dintre precursorii existenţialismului ar fi Toma Aquinatul.. în Rhet. ///. Cele două: gindirea şi năzuinţa 432 b 16 şi Fizica t VIII. Polit. ca în locul nostru. 700b 19. v. Imaginaţia şi reprezentarea au la Ar. dar nu aceasta e realitatea. Fizica VIII.32. După E. P. ca şi mai sus. şi 434 a 21) ca şi la Platon. apetitul. Timaios. 22. 1139*36. v. 10. de l. 71a) este sediul dorinţei şi speciilor ei. 149. VI. Theiler continuă 1 — 15 cu „dacă" (el) astfel: „Raţiunea practică se deosebeşte de cea teoretică prin scop. cu formaţii de cxivinte derivate. VII (Z). Năzuinţa are un scop : acest scop este chiar principiul de care se serveşte Intelectul [practic care urmăreşte mijloacele de folosit în vederea realizării unui lucru. 39. analizînd factorii sufleteşti. XII (A). 261 a!5 şi Despre somn. pe cînd ficatul (ca la Platon. . v. ei se înfruntă cu toată străşnicia. denaturînd concluziile logice ale intelectului practic. Met. 1334b 20 . 1072 şi 1073. 147. mai jos 433 b!7 —18. Gilson acest concept din urma e rezultatul luptei care se dă între singularul individual şi universal. Paris 1961 pag. Mersul spre afecţii neraţionale este prezentat de Ar. între transcendenţa neotomistă şi subiectivitate s-a născut o mişcare de opoziţie faţă de tomism şi de întoarcere la Părinţii greci. Ar. 462^. Astfel au procedat: P. (77). 469 ^28. VI 1139a 31 . El stăruia mai ales asupra dorinţei din care pornesc . 43lb 6) este strîns legată de gîndire şi astfel se prezintă ca imaginaţie. au prioritatea Intelectului. formulînd din . EN. căci cunoştinţa intelectuală se combină cu cea senzitivă şi dă naştere la reprezentări. 150. /I/b 7772b 15.). 432a 24. v. curajul. 1369a 1. 28—IV p. Cînd se referă la viitor (v. Ultimul moment al activităţii intelectului practic corespunde cu primul act al activităţii însăşi. 199 151. Met. 1032*> 6 şi urm. T 249 b15 . De aceea nu se poate atribui unui suflet o facultate fără să aibă organul care să facă posibilă realizarea aceleia. A. 153. Ar. 148. Iar Mihail Psellos (sec. Interpretarea orientală bizantină porneşte de la Platon. IV. ca mai sus cap.. IV (T) l. şi EE VIII. II. Scopul către care tinde Intelectul practic este activitatea în afara de el însuşi. Dacă am considera imaginaţia sau reprezentarea ca un mod de gîndire. VI. cu concluzia: „Mînia şi pofta sînt dorinţe neraţionale". iar dacă nu dăinuie e numai aparent şi înclină după poftă sau reprezentare. 7. picioral. ea ar fi a treia forţă de mişcare. II. 1071a 3. menţionează. Î52. Reprezentarea la animale: 428 a9. ochiul etc. „Intelectul ordona" în calitate de parte sufletească superioară. se îndreaptă de cele mai multe ori spre cele ce sînt practice. admite că intelectul e just (corect) şi dacă orientarea dinamică a dorinţei ar urma intelectul ar fi corectă şi făptuirea. simţul de răspundere. Plantele şi vietăţile legate locului au nevoie de mişcare în vederea hrănirii (ca şi 410 b!8 şi urm. 146. între individ şi istorie. trebuie să fie mai presus de toate: o intenţie. v. Acest argument apare şi în EN. Astfel Nemesius. v.b4. VI. deci ca şi Ar. 63. factorul dorinţei. G. 415*11] 4/3 b 22 şi Despre mişcarea. judecata şi alegerea binelui. 9. vizează pe Platon. Este cu adevărat bine dacă dăinuie ca atare şi în intelect. Inima e sediul curajului ca şi al vieţii şi simţirii. la început şi pentru procesul activităţilor: EE. aici 431 a 15.realismul" ncotomist. 1143^26. (v. Orice hotărîre raţională este justă. v. o sensibilitate îndrumată către un anumit scop. 122. care pot fi false de cele mai multe ori. G. zborul. făcîud să depindă raţiunea practică de dorinţă. 156. la o mişcare. 7227b 33. VI. si 427b 9 şi EN. 7072a 27. 455 a8.fortuit al naturii. Colaborarea lor desăvîrşeşte opera sufletului: după clarificarea din 432a 21 v. 670-684. Intelectul practic susţinut de dorinţă determină alegerea: EN. un existenţialism neotomist opus existenţialismului de tip platonician. 40. 200 v. Intelectul practic determinat de năzuinţă alege direcţia mişcării. Principiu de bază în fizica teleologică a lui Ar. 1139a 30. XI) după analiza definiţiei intelectului. şi Met. I/ocomoţia provine de la un principiu superior. care reia în realizare drumul invers parcurs pînă atunci de intelectul practic. „reprezentarea drept ceva intelectiv" este aici echivalentă cu imaginaţia creatoare. care presupune o facultate intenţională. care poate degenera în imoralitate. Binele aparent şi EE. Deci factorul motor este unic: năzuinţa. 85-86 apoi 121 — 127 cu literatura de acolo. Met. (77) P. VI. v. Danielou studiind primele secole ale creştinismului (Platonism şi teologia mistică) şi P. Aici trece la raţiunea practică. De aceea prezintă forme variate: mersul. VII. Despre tinereţe si bătrîneţe III p. (52). Tim. Pe lîngă ştiinţă medicul trebuie să aibă ca factor îndrumător în lucrul său. 33d. 155. Nestăpîuirea de sine va reveni în 434 a!4. 253a/ 7. XII (A). înotul.ubac. dar în direcţie etică se opreşte la Ar.

Mele-tius se referă si la faptele desfăşurate în timp cînd defineşte memoria. Fr. v. şi Despre mişcarea anim. forma de reamintire (ivâ^vrjoiţ). b. Noţiunea de timp ca şi cea de spaţiu a fost preţuită de 291 scolastici în funcţie de creaţie. deşi nu e dimensiune : v. 253* U. Altfel cauzalitatea ar duce la determinismul materialist consecvent care caută cauza HU în afară şi în urma fenomenelor. ci în sau prin mijlocirea acestora. 69-71. v. VII. VII. Pe linia interpretării aristotelice sînt de remarcat trei curente. op. Căci n-are nevoie de nimic care să-i desăvîrşească natura. 7235b 31 şi urm. 10 şi urm. atribuie această calitate şi altor vieţuitoare .). mai atrăgătoare.stvvjv în au-rv] 8k xiveî (iar ea însăşi mişcă). Miller (78). Aici Torstrik bănuieşte o coruptelă. 170. Deci sînt trei grade de reprezentare: reprezentarea volitivă sau deliberativă.19) se spune acelaşi lucru despre 86*ot (opinie). continuă: ceea ce este în timp. (Despre memorie. VII. (73). Mai sus III. Cu Theiler am păstrat textul transmis..14-19). După neoto-mişti năzuinţa tinde în mod firesc să se perfecţioneze într-o intuiţie superioară care ar duce la Cel viu individual şi transcendent de care depinde întreaga natură. 436* 7b 2. 2. G.) cu nominativul. Dialectica naturii p. 698a 14 şi urm. zice Ar. v. cum propune şi Theiler. .Dorinţa" e o năzuinţă de rang inferior. 703. . EN. purul apetit. adică o actualizare. I.. Mişcarea de sine a animalelor e discutată în Fizica. dar ele sînt explicate organic. Principiul măsurii era recomandat de Platou. IV. au animalele neevoluate (dTeXTJ) ca 432b 17 şi urm. J.\ Plăcerea se adangă unui act cum se adaugă o floare tinereţii. E aproape generalizată la animale. 15. (K) 3. 169. în fapt orice fenomen are cauza lui în alt fenomen. întrucît doreşte.). „Cum loveşte o minge altă minge" este a doua fază. o reprezentare întipărită şi rămasă după o percepere care a apărut în urma unei acţiuni reale". învăţa Ar.11. 433b 29-30. 246 sq. Despre cele două izvoare ale reprezentării v. 702a 22 şi urm. Animalele inferioare posedă dorinţa sub forma unui impuls. 168. Aşa e şi plăcerea: este un întreg şi în oricît timp n-ar putea cineva avea o plăcere care să se desăvîrşească în natura ei întruu timp mai îndelungat" (EN.reprezentare şi dorinţă". formează o deprindere. Pyotag. ci psihofizic.. 450il 10. Ca mai sus a 12. ca expresie a instinctului.Este imposibil ca în timp să devină perfectă.v v. Memoria sub influenţa voinţei intelectuale. Am adoptat coniectura propusă de G. tinereţe. 159. XXXVII. poate să ia. 5. 357'1 ca şi mai sus. şi Parva naturalia. distrăgîndu-1 de la realităţi. reprezentarea senzitivă care aparţine celorlalte animale şi reprezentarea vagă sau instinctualei (ĂfAuSpi) pe care o au vietăţile inferioare. Plăcerea e preţuită ca factor determinant: „Plăcerea se aseamănă cu viziunea: . 163. şi Reinh. 1116. şi Despre mişcarea animalelor 702a 19. p. cit. Simpla dorinţă adică cea neraţională. şi 452& si urm. (93). 429a 1. P.n)) spre virtute şi spre viaţă fericită (EN (K).. pe care o au fiinţele cu raţiune (ca oamenii). o perfectează. Pentru alegere e nevoie de o unitate de măsură în vederea îndeplinirii scopului. Desprs simţire.. Măritam (73). şi I<XXVI). un avînt (po. Un punct e centrul. în adevăr. Siwek. Ei confundă momentul schimbării unor stări confundînd fluxul timpului cu durata substanţelor" cf. Intelectul practic prin imaginaţie lucrează cu noţiunea de timp. V.. Iar după Platon ea este salvatoarea perceperii şi gîndirii. 158. p. De aceea. unde determinismul social este scos în evidenţă distingîndu-1 de fenomenul fizic. Noţiunea de voinţă a stîrnit multiple studii filosofice. 135. Mai ales în actele care pornesc de la o virtute. 160. 64. 161. perceperea şi în 413b 22. vag exprimat. După Ar. &9 — 29 se precizează că organul «ste plămînul v. 165. 2. „cum am spus" în 1. 1. Ar. o latură a schimbării universale şi a conexului universal (v. 1174. . 10. dar interpreţii au făcut legătura cu cele următoare intercalînd q>avraaia după T-yjv în 1. dîndu-i eficacitate şi desăvîrşind-o. astfel: „Memoria este. 1147^ 9-10. Prin noţiunea de timp la Intelectul practic se adaugă imaginaţia care priveşte prezentul şi viitorul (T o ^Sv)). ci în seama cauzelor active în joc în natură. va învinge raţiunea. iar mai jos (1. în care o dorinţă învinge altă dorinţă. în: Despre memorie. şi Despre mişcarea anim. 166. 162. Pînă la urmă însă. 164. De aceea critică pe Descartes şi Bergsou pentru concepţia lor după care se face confuzia între ceea ce durează în timp sau prin timp şi timpul însuşi. „absolut plăcut" ca şi în EE. Neosocratismul creştin al lui Gabriel Marcel.Ca număr forţele mişcătoare alcătuiesc o pluralitate". v. însă cauzalitatea este o fază. Voinţa e învingătoare cînd e bine condusă de raţiune. 698& 14 si urm. Eugels. 223a 25 şi urm. la om. îmbătrîneşte şi piere. iar nu în sine. Astfel el dă naştere la dimensiune. 294. Fără floare ar rămîne totuşi. Rodier şi la urmă la fel ^ (nu v. faptul nu este mecanic. deoarece s-ar referi la reprezentare. Fizica. Mai jos Despre mişcarea anim. iar celălalt se mişcă la egală distanţă pe o linie curbă. p. Intelectul cuprinde şi noţiunea de timp. dacă se întîmplă ceva nou nu trebuie pus în seama timpului. (77) P. Ambele sîut dependente de senzaţie. în mod firesc. 1172a 21—24). iar dorinţa e o formă de mişcare.. în 431b 8. Cornford a mai îndreptat OCUTY) S'sx. dar n-a fost primită. unde se face comparaţia cu braţul care se susţine de umăr. mişcatul devine la rîndu-i mişcător.) . I«a om poate învinge voinţa deliberativă. dar plăcerea face ca o acţiune să fie mai uşoară. 451*3 8 si urm. (mai jos 7). p. 167. cum spune Ar.

şi 424a 18. TI. fără cunoaşterea cauzelor naturale ale fenomenului. Met. Teilhard de Chardin ca şi Marx admite că omul este evoluţia devenită conştientă de sine. 138 7-2). pentru a găsi. „^implu" e corpul zoofitelor. 31. B. în tot acest pasaj se oglindeşte lupta care se petrece în om între dorinţa neraţională şi raţiune. noi înţelegem aceasta în mod spiritual . Astfel el concepe un finalista idealist pentru care spiritul. care rezultă din ea. l (A). nu înţelegem prin aceasta în acel mod corporal pe care Aristotel. Emulaţia (CîjXoq) şi ruşinea (alax^f)) tot în Ret. 2. Fenomenologia naturii a lui Teilhard de Chardin. Omul e degradat dacă se reduce Ia mănunchiul funcţiilor vitale şi sociale.. Aici se observă confuzia între psihic şi biologic. nu chiar dintr-un singur element cum spun unii. B. Mînia (opyvj) tot în Ret. prin voinţă. Numai responsabilitatea personală îl va putea opri de a distruge propriul său univers. care pune scopurile. 170-181. cînd s-a dezvoltat calitativ. B. Corpul însufleţit adică „vieţuitorul" (424a 12 şi Platon. 1367^ 24. 198b 35 „din întîmplare". 193. 7. v. B. Rhet. în tratatul „Despre suflet". 174. 12 cu. 10. (52) p. omul devine capabil de a se dirija şi de a se accelera organizat. dar totuşi naturale. I (A). din intenţia de critică sofistică. nu atitudinea intuitiv-contemplativă (teoretică) provoacă mişcarea.). Personalismul 203 este tendinţa către un efort total pentru a înţelege şi a întrece ansamblul crizei omului din sec. 173. şi 433a 3. 13. VII (H) 1. /J&5b 13— 138&0 9. iar opinia este aplicarea acelui principiu la un caz determinat. 178. pe cînd TU/^ (fortuna. prezintă lupta omului care este urmărit şi împins de o dorinţă spre altă dorinţă ca în EN. B. 1148a 4 şi urm. dar n-au un complex organic. Sofistul 227b. I. 172. (52). o serie de argumentări prin care se retuşează noţiunea de mişcare. „Dacă natura nu creează nimic în zadar". este o formă spiritualizată a transformismului cunoscut de la Darwin. după Garaudy (52) p. 996a 27. 3. emoţiile superioare. De aceea pentru vieţuitoarele superioare e necesar să existe anumite simţuri cu anumite organe. La noi 1-a reprezentat în formă voliţională.Personalismul lui Jean Lacroix şi 3. VII. Cînd le tratează porneşte de la năzuinţă (o p e£ i . v. Sînt trei infinituri: cel mare. Ar. Mişcarea afirmă viaţa dar o şi întreţine. reamintirea par. 138—144). VII. v. cel mic al lui Pascal. Primul întoarce pe om către sine. de la conştiinţă ca treaptă evolutivă pentru a ajunge la personalitate proprie. 70b 19 si 26 şi Ar. Aşadar. curajul şi teama în Ret. 6. 175. p. b 5. apoi EN. Prin corp eu sînt în „simpatie" cu lucrurile şi tendinţa trebuie să fie de a fi în situaţia cuvenită prin afirmarea voinţei (G. 171. Marcel. Omul poartă şi rezumă în sine mişcarea întreagă a Universului. v. căruia îi înalţă un imn. Metaph. 472^ 26. B o lipsă mare. 12 şi 13 (după anunţarea 413b 10 şi 414a 1) scot în relief calităţile specifice ale fiinţelor superioare faţă de cele necom204 biete. este materia. 12 şi urm. ca personalism energetic. s-au formulat în Răsăritiil medieval şi apoi în Apusul Renaşterii. pornit cu bucuria de a trăi şi cu încredere în viitorul omului. 189 — 193. norocul) este soarta ca factor imanent acţiunii omeneşti. în vederea scopului pentru care a primit anumite organe. 13836 12 şi urm. B. adică inferioare: 433b. 1385* 16-138$° 20. Despre tinereţe si bătrî-nete. 1388* 29 — 35 si Ret. le-a atribuit marelui Platon. şi infinitul trecutului cu rădăcinile omului dezvoltate în timp. Totuşi admite o forţă ascunsă de natura psihica din care cunoaştem numai fenomenele. dar îi dă şi putinţa să folosească relaţiile şi faptele întîmplătoare. paleontolog şi evoluţionist. naturale dar încă iieexplicate. XX. (Ret. I. vezi şi Met. în opera lui Ar. ca Nietzsche cu voinţa de putere. energia necesară să producă trezirea dintr-o lume sfărîmată. b2. Iubirea e dorinţa obiectului plăcut (EN. ca o premisă majoră. Pornind de la ideea platonică după care sufletul e mereu în mişcare şi el însuşi mişcare.) şi invidia (<p66vo?) în Ret.) în Ret.) şi neîndurarea (vs^ecr i. Le phenomene humain I. Bunăvoinţa (x*pi. căci numai astfel ornul poate trece la acţiune.). 1383* 12-14 — 21. Fizica. cf. 350 şi R. în primul rînd plantele care n-au simţire (continuă şi 435a. 423a. 8. ci numai năzuinţa. 1147^ 2. 11-0 condiţionează de ceva. ura (puaoţ) este dorinţa răului pentru altul. 246 ) este totdeauna în stare de mişcare. v. 1378'A 31 „mînia e dorinţa însoţită de suferinţă" . Termenul dc-o Toc'j-roai-o-J. Supoziţia are valoare generală. 981* 17. Garaudy. Dar el are încredere în om. 432b 21 — 22. 176. 177. „Dar cînd spunem că sufletul se mişcă prin el însuşi. „evenimente" (crjjiTraojjiaTix). evoluţie convergentă spre deosebire de cea divergentă a creaţiei evolutive a lui Bergson. a se vedea mai sus 9. 4. Cap. Forma condiţională confirmă temeinicia principiului. Prin „evenimente" se înţeleg fenomenele aparent f ară tendinţă. 1235^ 20 — 23. pricinuită de dorinţa binelui pentru sine. nu sînt ^ IXTOC. „Pâră materie" nu pot primi forme nici plantele care sînt alcătuite din pătnînt ca element principal. 8. Natura structurează vieţuitorul cu toate cele necesare. Rădulescu-Motru Fenomenologia naturii după Chardin. totuşi există. Mila (sXeo. Met. 5. Toate cer lupta. Le mysttre de l'gtre p. Roger Garaudy. Reflec-tînduse pe sine. I/umea e în permanentă evoluţie genetică şi totul e în interdependenţă şi legătura. care. XIV (N) 1093^ 16. Teofrast. şi de aceea n-au pipăit şi deci nu pot avea nici celelalte simţuri v. că nu tratează pe larg.

animalele cu simţire. EE. 459b 3. critică pe Platon (în Timaios 46ab) care credea. se dezvoltă. 434b 13 şi urm. 731b 1. cu viaţă organică : plantele. N. materia moartă. Procesul mişcării e prezentat şi în Fizica.I. „ar l străbate" ca în Despre vise". există trei lucruri: lucrul mişcat. (74). 134. de altfel se exprimă cu Soxeî (se pare) ca opinie curentă. şi spirit: omul. 1230b 25. Stiinţ. după unele mss. prin coniec-turi potrivite de Theiler. să perceapă un oţbiect care nu e în linie dreaptă cu el. stratificării existenţei în Univers este mai tîrzie. v. cu lumina care porneşte la obiectul vizibil. 1118* 26 si urm. p. 187.. sînt necesare animalului gustarea şi pipăirea v. creşte. cum afirmase Platon. Reflectarea optică e comparată cu\cea acustică (419b 7 şi 27). După ea întreaga lume se împarte în. Tricot exclude acest text ca să lege intelectul susţinut de senzaţie de cele următoare. amintită de comentatorul Plliloponos între cei care susţineau că Ar. trad. Aceasta a fost interpretarea lumii creştine care i-a 207 adăugat şi creaţia ca început al vieţii. De asemenea Torstrik în comentariul său compară loviturile acestea cu cele ale unor mingi aşezate în linie dreaptă. dorinţă. ca divinităţi nenăscute. 191. aşa că se poate referi la orice fiinţă divină în genere. 664\ 3. Numai versiunea/arabă. pag.De ce să admitem ca un corp însufleţit nare simţire?" Cei care ' nu admiteau. (78). . l. la tomişti» transpusă de pe plan biopsiliic pe plan general şi este luată. „<| suprafaţă netedă". Ca fiinţă. Toate sînt numai în om. Mai sus a spus că plantele n-au simţire.. Ar. focu este cald prin el însuşi". exprimat ipotetic. XII): I. 372& 29. . Toate aceste poziţii în mare parte adoptate chiar de Teilhard de Chardin. ca şi Empe-docles. se înmulţeşte şi piere. Viaţa sub orice altă.. cu omiterea intermediarului care e însăşi carnea. 193. „gustarea este tot un fel de pipăire" ca şi în 423a 20. a fost pusă în ordine. v. III. 67b 3. de la geologie. După planul de creaţie dezvoltarea a dus la o sinteză în acea organizare a materiei ca să ducă la o nouă entelehie. în mod necesar. 4. . conştiinţă morală. face pe altul ca să împingă (wQeîv)" comp. Despre schimbare şi alterare v. Deci pipăitul este ultima treaptă sensibilă necesară vieţii. 37 3a 35. 185. 3. mai sus 420b 17 şi urm. şi 414b<19 413. cum e a oglinzii. Î81.29b~435a 2. Marsilio Ficino. O găsim în toată filosofia idealistă de la Platon pînă la neotomişti. 425a 5. deci n-au decît suflet nutritiv limitat în spaţiu. Specimina legum I. 188. şi după Ross şi Theiler. acorda percepere şi intelect pentru astre. 435b 20. patru straturi: l. v. an scos negaţia: „De ce va avea simţire?" Ar. Pentru existenţa straturilor superioare sînt necesare cele inferioare. 184. 189. III. Reinhold Miller. 80-82 şi passim. iar două bunei vieţuiri : văzul şi auzul. Ideea. 2. reflectă lumina. să fie de partea lui Platon în această problemă.l 32. fără conştiinţă morală. căci fără ea intelect nu poate exista. că soarele străluceşte prin el însuşi şf. şi 418a 31.). Vechimea lui e însă atestată de faptul că a făcut obiectul unei discuţii foarte aprinse. fiind legate de teren şi n-au mijlocitori pentru acţiunea agenţilor din afară ca să aibă simţuri. fiinţa cu puteri creatoare. planta trăieşte. Ar. nu sînt în acord cu marxismul cu toată strădania acestuia de a le apropia. cum a spus în 483b 22. şi Despre simţire 436^ 13. 190. Celelalte sînt pentru buna lui stare. 192. Alţii nu-1 recunosc. că vederea se săvârşeşte prin îtitîlnirea. Chiar Philon din Alex.umea şi materia sînt veşnice şi toate formele de . „în afară de pămînt" şi de foc: III. cu voinţă liberă. a razei vizuale. Textul în paranteză e recunoscut de Theiler ca un adaos al autorului.. gînditoare. Despre părţile animalelor III. în> fond. a atacat problema prin clasificarea sufletului în cinci simţuri exterioare şi cinci simţuri interioare. Pipăitul percepe şi calităţile altor elemente în afară de cele ale pămîntului. la capătul razei de privire unde se opreşte masa de aer.n. şi la Platon. Despre vise 459& 29 fi urm. facilităţi motrice (care revin plantelor) fii facultăţi intelectuale. „. J86. singur prin sine" exprimat sumar. Ar. Barbu Ed. „Astfel. VIII (6) 256b 14 şi urm. 180. 337: două simţuri slujesc viaţa: mirosul şi gustul. 1231* U si EN. 455a7. v. p. 183. Timaios 4âd\2. III. . ca dintr-un foc.un intermediar" ca în 424b 1. Despre generarea animalelor. 1. Despre somn. reprezentată prin Avicenna (născut 980 e. Astfel se poate ca un ochi aflător la distanţă. distinctă de cea aristotelică. ca Ar. La 434b 31 Th. motorul şi lucnil prin care acesta pune în mişcare. întreaga frază. adaugă pentru sens încă un erspov „cel care împinge pe altul.205 şi de asemenea în mod absolut mai mult decît în mod tranzitiv în acelaşi fel în care putem să afirmăm că Dumnezeu este prir el însuşi nemişcat. Apoi Averroes (sec. 423b 28. III. nu precizează acest lucru. 379. v. în spaţiul inter206 lediar. Se adaugă 6 v pentru accentuarea ideii. însă afirmă că orice suflet — născut sau nenăscut — are simţire. vezi şi Mteîeor. 200). î 82. (Fizica. formă e în slujba omului.pentru ce să n-aibă simţire ?" cu adaosul ou x (Theiler) cu sensul : . 12.

pag. materia vie. Celelalte vieţuitoare trăiesc. 1045. IV.. III. 198. R. 2. 94 — 96 şi passim. 147 şi urm. asupra puţinului loc ce atribuie el principiului negaţiei. 131-142 şi Clasificarea ştiinţelor. Marx. cu nota 7). pag. J. 67 — 69. Engels. Marx: Conciliul de la Leipzig. 215 şi urm.. o dată cu corpul. iar această năzuinţă este sădită în natura firii 208 onipneşti. K. cum vedem mai jos b 24. „gustul" face parte dintre simţurile necesare (434b 22) si se cădea să fie adăugată mirosirea loerpp-qa iţ). pag. Brief an Annenkow. Există un/singur şi unic Intelect agent pentru toată umanitatea. (77) P. XLII). VIII. 1056. călăuzite de reprezentările. 351.-.. p. v. 1052. K. 6. P. Maritain. K. iar memoria e la temelia experienţei (Ath.C. Joja. Textul din paranteză e păstrat ca în mss. Despre suflet c. 1956. Studii de logică. sufletul agerit se întoarce în cel unic. 14 — Despre suflet BIBLIOGRAFIE Clasicii marxism-leninismului 1. pag. şi că filosoful arab a fost orbit în faţa concluziei logice a creaţiei. adaugă că nu i s-au dat simţurile şi gîndirea numai pentru a exista. 122. 86—92. deor.chemată" de sus. anim.R. 196. Mai sus III. Garaudy (52). 289. marxist-leninistă. E o peipetuă trudă. Fr. K. asupra aplicării metodelor biologice la istorie. VIII. 436b 13— 15 unde pipăitul şi gustul sînt considerate absolut necesare.G. lecţia 2). ea manifestă pe planul fenomenului şi experienţei. 3 Anticii. P. lila. Engels — Dialektih der Natur.. chiar despre zbieratul animalelor în Hist. 13. E vorba de memoria exclusiv senzorială. v. 60. (72). am tradus dcrr-rov (cu Theiler) : pipăibil. p. p. El însă e în divergenţă cu marxismul asupra finalităţii evoluţiei. Această concepţie 1-a înstrăinat de marxism. viaţa. Dialecticii naturii îi adaugă o prelungire pentru a face sa apară Dumnezeul creştin. Persistenţa impresiei sensibile sau reiterarea ei dă loc memoriei. Are celelalte simţuri pentru buna lui stare. Bând II. p. El a urmărit să facă pentru marxism ceea ce făcuse Toma Aqumatul pentru aristotelism (ibidem pag. pentru a-i asigura progresul. dec. Hand und Bewusstsein. Numai el fi nemuritor şi veşnic. voi. ordinea lor la Cicero : De nat. A părăsit negativul dialectic ca şi negaţia negaţiei şi a recur. Metoda. de imaginile prinse în memorie. 197. 216. în realitate îl vede nu numai la sfîrşit (ca o cauză finală) ci chiar la izvorul oricărei mişcări. XI) care. 1947. Marx. Principiul apare şi în „evoluţia creatoare" a lui Bergson şi apoi în evoluţio-nismul fenomenologic naturalist al lui Chardin. Materie und Bewegung. „Stagiri-tul e conştient de rolul vorbirii şi leagă inteligenţa de cuvîntul rostit şi auzit. Permite totuşi un dialog fecund cu acesta". pag. Engels. apoi Despre tinereţe si bătrîneţe 476a 17. 434b 24. ci şi pentru a progresa. apoi K. absolut necesară animalelor ca să urmărească prada din depărtare. Importanţa ei a fost semnalată de toţi comentatorii în special de Ion Damaschinul şi în cele din urmă de Miliail Psellos (sec. v. Garaudy. 362 — 363 şi passim.R. 536A 4 si urm. Fr. Mizeria filozofiei. Die Entuiicklung des Sozialismus von der Utopie zu Wissenschaft. Cap. Creaţie şi evoluţie. Toma de Aquino îl combate considerînd că ideea de creaţie este în cugetul şi linia doctrinală a lui Ar. 1946. Bucureşti. Ed. Bucureşti. Roger Garaudy (52). pag. Ed. 3. Vezi şi Despre simţire-. pag. Sf. Cap. v. 197 — 203. Despre limbă şi rostul ei s-a exprimat adesea Ar.C. 4. 33 şi 35 . ea reprezintă. 413 — 424. Imanenţa este dependentă de o transcendenţă care nu înstrăinează omul. 138—142 cu referiri la psihologie în genere şi la Aristotel.. Engels. iTrrtxov e greşit. care face să trezească în suflet con-ceptelşi construcţii ideale tocmai pentru a sluji „sensul existenţei". în ESLPOL. 196). fără să fi fost dezvoltată. Max. ca în 420b 19. cuni cere sensul. implicit. la Chardin e un determinism imanent care evoluţionează. ca vechi mecanişti. Marx şi Fr. ci numai viaţă.. Teilhard de Chardin a recurs la ideea unui prim motor. Briissel. (52). pag. . 194. Nemurirea personală dispare. pag. vederea rămînînd totuşi simţul cel mai bogat în nuanţe. pag. cit. Deci plantele n-au suflet. diipă ce reduce nemurirea numai la sufletul raţional. v. aşadar. Buc. creaţia care este în plină desfăşurare. Bucureşti. Domnul Eugen Duhring revoluţionează ştiinţa (Anti-Diihring). se orientează în timp către forme din ce în ce mai „cefalizate". 140 si urm.. Ideologia germană. după Ar. Aici mai sus în b 4 — 7. Acesta se distinge de primul astfel: „Evoluţia nu e creatoare. Bibi. E singura formulă care deschide perspectivă pentru dezvoltarea continuă a fiinţelor vii. R. II. Fr. pag. 1846 în: Marx-Engels Ausgewăhlte Schriften. După neotomişti doctrina aristotelico-tomistă nu vrea să rămînă filosofia unei epoci istorice ci mai întîi filosofia constant progresivă a umanităţii şi tojcmai de aceea se transmite. Toate trebuie să se săvîrşească. op. deci sîntem departe de finalism. Moskau 1950. 207-213. 5.dezvoltare sînt conţinute de la început. 195. Garaudy. (52). la care face aluzie mai sus aici b20. care e tot ce poate fi în el mai adînc (ibidem p. EA 1960. deşi ea nu e exprimată explicit (Toma de Aquino în Comentariile la fizica. Lumea este . 28. v. mai curînd decît de cuvîntul scris şi citit. la impulsul original.

D. Bourgey L. Blaga L. Die Lehre des Ar. Şt. Berlin. Paris. ed. în voi. VI. Hicks.7. Materialism si empiriocriticism. Posescu (BAP).. Commentaria in Ar. 22. A. 1912. urmate de traduceri latine şi voi. F. Theophrasti Eresii Opera. anim. e) Sophonias (sec.. Metaphrasis in Theophrastum.. 1906. a IlI-a. De anima. Theiler şi-a întemeiat traducerea sa la Ak. Paris. I. offert a Mansion. 1885—1903. Brandis.. Metafizica. vom Nous. V. 11. Fr. sec. G. I^es belles lettres. Aug. Comentariu la De Anima. Feuerbach u. insbesondere seine Lehre vom Nous -oiTirixaţ. des Staates. 26.. Suppl. Crawford: Comm. ed.. These. Berlin. ed. \De anima. cit. ed. Pirotti. 1903. 1905. Ar.. 38 Ed. deoarece redă sub text şi prima versiune precum şi schimbările socotite a fi făcute de Stagirit. 24. Barbotin E. 1965. 19. ed. A r. I. în 2 volume. traduceri şi comentarii moderne j 25. Iveipzig. De anima. apoi Quaestiones în parte neautentică. Biehl u. La theorie aristot. ed. în: Autour d'Aristote.. Cambridge. 1886. Berlin. IV comentarii eline. 8. (sec. Arist. pag. 1887. ed.. Ed. Budapest. Ar.). A. Oxford. c) Simplicius (înc. De Anima. XXII.. Leipzig. XI. 1966). pag. Suppl. P. I —II. text şi traducere. în prezenta traducere. Ursprung der Familie.ehre vom Ursprung des menschlichen Geistes. 30. XXII. Brentano Fr.). In Parva Naturalia..). Din acestea despre suflet tratează: a) Alexandru de. Averroes Cordubensis: Commentarium magnum in Ar. Torstrik. Berlin 1881 — 1907 urmat de Supplementum Arist.n. după care ana făcut traducerea. 6. der Ausgang der deutschen Philosophie> Denken u. ed. l. Ar. Voi. St. W... Brentano Fr. Berlin 1877. 23. 344 — 348. Ar. 210 12. cu bogat aparat criti<i. ed. Apelt. 1953. cu comentarii în 1. Ivo Bruns. libros De anima. Observation ct expcrience ckez Ar. 2. Barbotin E. Aphrodisias (sub Septi-mius Severus) : De anima liber cum mantissa. voi. ed. 1904. 16. Berlin. 1862. Die Psychologie des Ar.D.. Cambridge. Ar. Bd.. Istoria animalelor. Fizica.. şi Bădăran D. Parafrază la cărţile lui Ar. Hayduck. tot de I. 35. J. Berlin. Hayduck. Metafizica etc. ed. Fr. F. Bucureşti. II.. apoi Index Aristotelicus de H.). g) Michael Ephesius. Bucureşti. j Studii. Didot. Commentaria in tres Arist. Roma. 1903). Jannoni.. Rodier. ed. Paris. nouă stereotipă din 1955. 31. V cu cataloagele operelor şi fragmentele transmise din operele pierdute. Breslau. Bucureşti. De anima. Ac. pe care W. XV. 33. l. Bonitz H. trad. 1901. 1897. Hayduck. 1933. 1959.. Suppl. Toma de Aquino \ In librum De anima comm. Berlin 1870.note. Pol. 1911. Siwek. cit. Bezdechi vŞt. Mass. 1886. 1926. Lenin. note şi comentarii latine. Paris. e. 32. ed. l. 2. Anstotelis opera. 1899. De l'âme. în Archiv fur Gesch. (BB). traduction et notes (după A. A. 9. 28. 13. 14. Andre. Bekker.. Ar. Zarabella J.. 1955. Trendelenburg-Belger. cu note şi introd. nr. 37. ed. dev Philos. Barbu N. ed. ed. I. engleză. Paris. 1900. 1956. în „ Trilogia valorilor". 1909. Fr. Mainz. XIV e. f) Priscianus Lydus. note în limba franceză.Bekker.. textul în voi. ed. Wendland (V. Andres W. op.n. ed. I. Ud. 159 şi urm. 2. P. 36. 1892. d) Philoponos I. I. 1954. ed. 1942 şi 1946. 1907. Met. 1870. Graeca (I —XXIII). l. Wimmer. des Privateigentums u. traducere cu.n. Ar. De l'Intellect. Barbotin E. Hayduck. Engels. Torstrik 1962. cu prescurtările sale : H. XXII. voi. 211 21. I/ouvain. 1955. pe lîngă ed.. De Anima. de l'Intellect d'apres Theophraste. 1925. cu trad... P. 20. Index Arist. Bonitz. ed. 1831 — 1870 — după care se face notarea coloanelor şi rîndurilor. (înc. De anima librum. IV. Trăite de l'Âme.Verlag. Cap.. V din E. Metapk. Grossstrelitz. 29. et Theophr.. In libros: De part. 18.. 1959. ed. b) Themistius I.s W. XXIII.. 1965. Wendland. ed. Texte originale şi comentarii clasice 10. op. D« Motione. . Berlin. 27. VI e. 34. apoi Turin. 1905. 1882. Sein. Louvain. Die Prinzipien des Wissens nach Aristoteles. Engels. 1867. Averrois in Arist. Bywater. stereotip^ în 1955 şi 1960-61. 1957. 1883. Veneţia. Heinze. II. Der Nous TraGvpixoţ bei Arist. Parafrază la cărţile despre suflet ale lui Aristotel. M. Despre suflet. Bokownew P. 1823. Tot Themistius : In Parva naturalia comm.. Bruns. V. De anima de Aurel Foerster. 17. De anima. Ştiinţa la Ar. 15.. latină. 3. Pavel Apostol şi Al. Chr. sec. VI e. Ross (Şir David). la versiunea a Il-a. R. am folosit judicioasele conjecturi ale lui Theiler.n. De animalium incessu. Opere. A r.

greceşti. G. 1942.-Verlag. Paris. 57. •63. G. 76.. Paris. Paris. 75. Grundlegung einer Geschichte seiner Ent-wicklung. Marxisme..78. Notes critiques sur le De anima d'Ar. Essai sur la psych. 77. Garaudy Roger. II. philosophique.. 46. Dogmatica. 210-211). vouţ 7co!. 1931. (Heidelb. des et. 56. Patrologiae cursus compl.. franc. Kuzneţov B. Mansion A. Migne J. 29 şi urm. Louvain.. Paris. Die Anfănge des Schichtengedankens in der alten Philosophie. Die Geschichte der scholastischen Methode. 1888. Michaelis K. Originile logicii în Grecia (Studii de logică). . des sciences philos et theol. 1962. Payot. 53. Berlin. Firenze 1935. Paris.. Jaeger W. 359 şi urm. Materie und Form u. I. M. 1857-1866. 1938. 1953. în voi. 143.. Hermes. Berlin. Gercke A. Essai sur Ies elements principaux de la representation. 1955 67. Miclea loan. Chaignet A. Altertumswiss. 1932.. 1957... Abh. 48. Rene Descartes. Ud.. 1930.. 1962. "l. Vrin. Bagdasar. Grabmann Martin. 64. . (RE). Dr. grecques. Reflexions sur l'intelligence et sur sa vie propre. Epoca clasică. 62.. de France. 1958. 1883. von. Garzanti. Seelenlehre. 1896. sec. I.. 39. Barbotin. die Definition der Seele bei Ar. Akad. 402a„ 10 — 27) Rev. 1913. l. La philosophie au Moyen Âge de Scot Erigene a G. La filosofia naturale greca e la scienza moderna. 1925.Autour d'Aristote. de Philos. Le sy<steme d'Aristote. Dînnik M. Hamelin O. Fecioru D. Paris. offert ă Mons. scienti-fique". L'unitâ du sujet dans la gnoseologie d'Arist. Chaignet A. und ihrer Geschichte]. Rsv. l. 50. Jaeger W. des Ar Berlin. în . Mansion". de loaii Damaschin. 71. 1907 şi 1925. Leipzig. I —IV. de philosophie. voi. Kanipe F. Perspective de l'homme. Paris. Buc. La theorie de l'Intellect d'apres Ar. 20. Zur Geschichte der Erklărung der Arist. 70. Aristoteles. Ştiinţifică. Paris. 1923. publiee par E.. 1926. 1928. 2 Bande. 3e ed.. La psychophysique. Paris. I. Paris.. critiques. Discours de la methode. Ut. Bucureşti.. Neu-Strelitz. Gilson Etienne. în . 212 43. L'habitude ches Ar. . Die Erkenntnistheorie des Ar. 1924. Bibi. 1957.Essai de metaph.. La notion de force dans le systeme d'Ar. Louvain» 1913. Realenz. Cassirer H. cu note.. ed„ Paris.G. Zur Problematik der arist. Arist.. Leş methodes de la definition de l'âme (I.. I.. 3e ed. D'Occam. zur Philos.. 1911.. Bucureşti. 72.. 1961. '. Tangente româneşti la filozofia creştină. Miller Reinhold. . Filozofia lui Ar.. 1901.74. Introd. Seria II I<atina (P. Voi. îngrijită de Vincenzo de Ruvo şi N. Bucureşti. Gemeinschaft.. Graeca (P. Personlichkeit u. Gilson Etienne. asupra iubirii. Schrift von der Seele . Grabmann.". Organon. Hertling G. De Corte M. Zur arisfot. Curs de ist. 60. 69. 44. Ar. Pensee catholique. 51. d'Arist... Lehre vom sog. 1957. 1942. Calogero. Bucureşti. 1960. 1893—1909. 55. Chevalier I. A.. Kurfess H.. Paris. Marsilio Ficino. Tiibingen. Cornford M. I/eipzig.. Versiunea italiană de G. 1925. 1934. F. Hamelin O. Cours de psy-chologie. 1953. articol în Pauly-Wissowa. (I\ev. 49. Foucault Marcel. Banchetul lui Plafon. Berlin.L. Existentialisme.. trad. Diss. Buc. 1932. 83. De Corte.. E. 73. E-. 58.). Studien zur Entstehungsgeschichte der Met. 1942.. Das Pneuma im Lykeion. Bonn.. P. Ser.Istoria filos. Voi. tome XI/V. Histoire de la psychologie des Grecs. AK. Frenkian Aram. I. Abh. Joja Ath. 1929. 45. 1870. Berlin.. Griechische Denker. Carteron H. Needham-W.. zur Kritik der neothomistischen Personlichkeitsauffassung. şi Kedrov B. Pagei. Mondolfo R. Festugiere A..r)Tix6ţ etc. Maritain Jacques. La doctrine de l'Intelligence chez Ar... 1887. Maritain Jacques. Hamelin O. Beri. Florian Mircea. Blaj. Buc. Jaeger W. Paris...Le basi della scienza moderna". 52. et. et şes comnien-tateurs.. 41. Evoluţia imaginii ştiinţifice a lumii. Lehre von Nous. 1930. 65. Introduction ă la Physique aristotelicienne. de Sorin lonescu. Presses univ. der klass. 1961. Coli.. Ivanka E.) Paris. 1923.. 68.. 42. 54. 1920. A. . . 59. bearbeitet von M. 1871. Paris. Paris. Gomperz Th. La philosophie Bergsonienne.Hartmann N. 66. Tubingen. 40. 1943. 48. în colecţia /.38. 79. I.. „Izvoarele ortodoxiei". 47. Dietz Verlag.

Ed. 98. şi Grundriss-ul. Seelenlehre.). principiul (Principium petere). Textele eline însoţite de comentarii latine. 6v.ov. en 2 voi. 1901. iibers. . oirfvo ioc.. 1966. 6. 1906.y. alTelaOai T o ehr â p x?. Bonn. a percepe. care poate însenina binele relativ ca şi frumosul. Arist. Note sur: De anima d'Ar. Schrift iiber die Seele. 95. 92. 91. o v. Roma. 2. indiferent. şi Botez C.. Ziirich. XXXV. opusă ştiinţei ca potentă şi distinctă de ot-â-Tj. aÎCT0r]T6c. Lucrarea conţine o bogată bibliografie. . 81. Tricot J. 49 şi urm. e le teorie moderne della Memoria. 7-8.. 15. a repeta'. neînstare de. Kroener-Verlag' Stuttgart. 12. 3.. Met. 88. âSuvocToţ. von Ar. alaOaveerOai. 84. Akad. u. 82. I.. Robin L.. neatins de vreo aiecţie . 1929. If începuturile psihologiei în Grecia antică şi IV. Theiler W. neştiinţa . 313. Bucureşti. Hauptwerke. ubersetzt. 1884.. 102. Ar. odaOrj-O!. bis zu Thomas von Aquino. Willi W. Ştefănescu N. 1881. 1901. 93. 89. TO alaOyjTTjp iov. Vasilescu Em.. 1913. D. Siebeck H. b) De Memoria e Reminiscenza. Izvoarele ortod. IV. sau necompuse: dtauvGeTa. Razzoli G. Nestle W. Die Geschichte des Geistes in der Antike. Psyche. Berlin. a reacţiona cu o senzaţie.eipzig. >103. et notes. Dr. 99. F. 1945. activitate percep* ti v ă. cu T 6 : simţire.-Verlag. 100. 315.. neaccesibil unei impresiuni. 101. Ried. Grundriss der Geschichte der Philosophie der patris-tischen und scholastischen Zeii. spre deosebire de TO xocXov. trad. 1932. Â propos du Nous Giipaflsv chez Ar. Paris. G). Diss. 6 v. Alean. La pensie grecque.104. în „Autour d'Ar. 1959. Ueberweg Fr. cu simţ dezvoltat pentru un anumit o-biect. Bucureşti. 1955. ibidem. (T) 4. .. 2.5 simple.. 97..). nenăscut. apoi 563 şi urni.. 13t 1946. dtă (. Roma. Filosofia tomistă în filosofia modernă. 1904. Louvain. 497. Philosophie der Griechen. Paris.•80. Die Probleme der arist. ou. invariabil. Rodier G. pag.. Paris.: imagine perceptivă. Theiler W. London. eingeleitet. Anmerk. grecque depuis Ies origines jusqu'ă Theophraste. Ralea M.. 2.. offert â Mansion". Ueber die Seele. âS ia[ PETO ?. Des Ar. âOsToţ. în colecţia editată de E. Piat CI.. Paris. 214 83. 90.laQt][j. 85. imposibil. TERMINOLOGIC TO âyocOov. I. Geschichte der psychol. 1939. Ritter-Preller. senzaţie în desfăşurare. 1921.. Gotha. 35. Willi W. Gotha 1888. Zur Geschichte der teleologischen Naturbetrachtung bis auf Ar.. neprodus sau care nu se poate produce.. Aristote.. Rev. zur Seelenlehre des Ar. cîteodată = 6CT>. III. Kommentars.. privaţia unei SuvajAiţ. 1958 (Cap. Basel. eroarea. La psychophysique humaine d'apres Aristote. Rohde E-. Ar. 1915. a simţi. 294 şi urm. Moraux P. Dr. 426 b 3. Ross W. â8uva[j.. Zahlfleisch J. aîaOrjTixov. Rivaud A.-f]. neîmpărţit: indivizibil. 1934. 1938. ov. Die psychol. des etudes grecques. a..i«. percepere. care nu ocupă un loc în spaţiu. Arist. mit besonderer Berucksicht der Trendelenb. 4. Eranos-Jahrbuch. puterea de simţire . Aristotle. organ senzitiv. binele în genere şi în act. 1903. obiectul sensibil. Nr. Historia Philosophiae Graecae (HPh. wYivrfio c. Berlin. 1930. amăgirea. deci al cărui contrariu postulează adevărul (ca: diagonala este incomensurabilă). 87. dans la philos. ignoranţa ca privaţie. Rolfes E. Nr. Siwek Paul. Tricot J. Metaphysique. teol. T). Leipzig-Reislard. I. Acad. Rev. «1067)01 ţ. percepţie ca fapt. Aristote. simţire. Istoria psihologiei. . Zeller Ed. 1925. 1904. 1923. Grumach.. neschimbător .. III-3. Vrion 1933.. Pedagogul de Clement Alexandrinul. a) L'immaginazione nella teoria aristotelica della cono-scenza (De anima. Bând II. 1945... perceptivul ca organ: forţa de percepere. traducere cu note. trad.... pp. Paris.. ibidem. De l'âme. iierînduit.dttpopo ţ.r). TO. Le probleme du devenir . 94. 1924. 96.. TO. 1912. nouvelle et notes. 86.

(despre suflet) neamestecat. sau neg. şart v) e necesar. X6ytp unic ca factor într-o judecată. TCX. 5). dcxoXouOeîv. nenumărat. respiraţia în întregul ei. r). putinţa de a se înşela în percepţii şi concluzii. ca atribute contrarii. palpabil. neînf rînarea . y). âvTtcr rpepsiv. opus lui cuveni. crescînd la infinit prin adăugare.. i ţ.. exactitate. tirechea.OCTĂ TTJV — Spoa-0e<Tiv.. pur . răs-frîngere. âpyîa. este condiţie absolută (auvodriov) v. pipăibil. 6v.. a atinge). enunţare. derr.. •}]. percepere greşită: Ti <£7raT7)ffeat. deprinderea. np6q TI relaţia. se impune . iţ (despre suflet) unitar. 8. aspirarea . tăgadă. cu care se poate face contact (£9?).jia.. Referitor . fuziunea. postulat ca o ipotezăt generalizată (include existenţa obiectului). nestăpînirea de sine . TJ. demonstrare. 2. dcxpi6eta.eva. negare. compusul din două elemente sau din doi factori formativi (ca materia. 6. răsunet. âxsjiYj. grad de perfecţiune. X. inversul. deci în act. infinit prin adăugare. declaraţie. 402 a. revărsarea.forma) . auditiv. f). propoziţie sau principiu nemijlocit evidente şi deci nedemonstrabile. i7ra9^i. 420b. pipăit. 8). TJ. î]. registrul şi rezonanţa pornită de la un instrument mueical (II. realitate. cauza formala... 416b. dOT6<pa<7K:. â[i ivyj c.). p i 6 (x Ş Unul numeric (cantitativ). nealcătuit din părţi. care cuprinde în sine: âvTtqsaatţ contradicţia. auzul. axiomă. afirmare. dcv-r wrepicrraCTţ. T 6.Y). concluzie insuficient dovedită.or„ T]. 435a. partea superioară. iy. ecou. învederare. opoziţia. proces necesar. a7r6Ssi5K» t. dcxouo-Tixo<. i7Tdt0e io. âvo^o lofAepîj. &7rr6ţ (de la aTTTw. schimbare calitativă ca urmare a unui TtaOoţ. compuşi din părţi neomogene. diferite. âvTtxei[z.aroţ. TJ. <xvdcxX<xari<. conştiinţa adevărului susţine străbaterea în întreaga Fiinţă (I. sentinţă. suprafaţa.XTIX TTJV âtaipeaiv infinit prin diviziune şiinfinit ca potentă : dbr. diferită de £x?rvo7] ( -etv) expirarea. rj. 218 . a merge la infinit (stare nead-misă de Ar. 434 a 25. sonor. cu absenţa activităţii raţiunii. 6. culme. dcvayxaîov (subînţ. TO. âptSfioţ. opus lui xaTacpaaic. reflectare. nedumerire. ^. nelucrare dintr-o cauză externă („pauza" este organică). Eevat zic. opus lui TS>. 12. TJ. emanaţia unui corp mirositor. âvdqiVTjcTtc. concepţie . âir. f]. dcX^Osia. 12. cercetare ştiinţifică prin colaborare strictă între experienţă şi logică . 13-15. nesupus alterării prin afecţii. reacţie. eroare.. contact prin aderare). reciproca . starea de permanenţă. . scara muzicală. neprezenţa raţiunii. III. a însoţi ca atribut esenţial . subtilitate. necesitatea în act. Dezvoltarea aporiei: SiaTropTJaai. db:6cpava i ţ. r). necontopit cu altceva. dvTi0sari(. 1963) la . apoi : III. evavT^wotţ contrarie-tatea.). 403b 20). dxpoeT7]<. dcxpaaîa. II. noţiune limi-tabilă.SIO? (desăvîrşit) şi SÂOV (întreg) . â^sp-^c. 416a. i\. număr. âvaTO[xaî.. -TI. dovadă. &IL<ţ>o). repercutare (la sunet lumină). TO. 5. 32 şi urm. auzi-bil. (II. oTEprjcrtţ privaţia şi eţtc. contrariul. neînfrînat . voită evocare în conştiinţă a imaginilor sau ideilor. (i^aTTî. calitatea neafectibilităţii.. . X. arco p pot a (-•/]). dublu-compusul . ev â. în Met. cauză comună şi reciprocă. dvarrvoY]. neafectabil. adică în întreaga natură. subdiviziuni. a fi subsumat (ca la biped euii folosiţi mai des în alte opere sînt trataţi îa: ORGANON W (EÎS.. anomeomere . la pi. opus lui 90 Ier i c. continuu în aceeaşi substanţă. a corespxmde naturii.. obiectele în care nu pot coexista atribute contrarii : cenuşiu şi alb. ic. T<i. j). obişnuinţa. dc^iw^a. a urina. argumentare . adevăr. inspirarea. III (B) se arată 14 aporii.om" şi „animal") . 1 — 5): specie de fjie-ra6oX7) ca urmare a unei mişcări : xîvYjaiţ. maturitate. dcTTOTaor i ţ. treapta supremă în dezvoltarea calităţilor . inversarea. dificultăţi în argumentare şi înţelegere . rezolvarea ei: euTTopyjaai (I. factorul fără care nu e posibilă viaţa.aÎTT]. opus lui T l •Jjv e î va t: esenţa. acţiune contrară ca răspuns alteia. T). judecată (afirm. dcitopîa. ax pa. T). reminiscenţă. dAXoîtoat ?. alterare.

grav.sine. T).a-rov.) . 407a. i p sa i q. opus Ivii 6£ii înalt (ca ton). va discerne prin Intelect. 8 ti^sTpo c. contrazicere în logica unei teorii filosofice. virtute. apropia... opus lui ST t. SoŞi^siv. ?. a cugeta discursiv.. realizatul. a deveni. ochii' îi sînt acoperiţi cu o membrană care-i apără şi-i întăreşte vederea. 12. 0:97). opus lui errspyj-Tixv]. SiacpKVYjc. -JâaşTj. 219 •ây a. "yevscni. divizat. TA ex TcpoaOsoeco . chiar dacă s-ar limita îii timp. V (A). pentru negare xov. âfTT:i>. 1022b. Ziua nu vede căci este „oarbă ca gen". divizare . 427b. ysvTjToţ. T\. artă etc. a distinge. nedivizibile . rt. T o Sîa T î. a cunoaşte. a se dizolva. generare. dispoziţie trecătoare. diferit de vou c. v. 30. S ta t p-stcOat. TO. 402a. împărţi. «P X7). 11. pentru afirmare. Intelectul ca âpXTfc TT^ c. incongruent. voinţă deliberată. :pap\Sc. a se desface. 4. T 6 — 6 v. despre cauză: de ce i SiâOsstţ. 31. produsul . abstracţie. Stspov. 7. îmbibat cu lichid. Met. contact fără intermediar.. care constată faptul dar nu caută cauza: II. Ssî. a medita. •fîoiXeua t c. ipoteză. I. TA «Tojjia speciile infime. raţiune. absurd. l. viit. gustul. 434a. diafanul. T> gustarea. l p ea i ţ. opinie. cîrtiţă. adăugat TX iţ <x<paip. intenţionată (reprezentarea). indivizibil. >]. cu TO : neconcordanţă. se deosebeşte de 7rdc9oc: afecţie superficială. ud. vehiculul mirosului. l. st. dimensiune ca act de distanţare. V (A) L ov. e părerea celor competenţi. (tonul) greu. altele sînt externe. Met. categorii. y lyvcoCTxeiv. abstracţiile sau rezultatele lor. TO 8 IOT i. yev7)Ttxo<. contra lui <p0opdc: dustrugere . 402b. spiritul în opoziţie cu litera. yvwpieî. i]. a se produce. fiinţele fizice (I. 7. a recunoaşte ca proces săvîrşit sau în curs de desăvîrşire. S ta L p sî v a discerne prin analiză. III (B) 998b> 19) ca gen şi specie. modelare . separare . T]. v. discernământ. pipăit . ov. a deosebi calitativ . S ta i p z-6 ţ. va distinge. II. 3. 6. continuînd ar deveni „mişcare". factor psihic de bază: â p 77. spre deosebire de £7TiCTTaa6a i a fi în posesia ştiinţei ca factor permanent creator.j. indicativ şi direct. presupunere . A. diagonală: III. întîm-plarea. -/j. opusă lui ă^K» deprindere ca stare permanentă (în ştiinţă. vehiculul sunetului. 86£oc. 4. a lua fiinţă. punct de pornire. KJTTjpiT) g. directă. volitivă. i. TO. înmuiat. v. 430a. 27. caz produs de sine şi prin . 414b. T 6. 220 S ia voia. 491 b. deosebit de TU x T) : norocul (III. unele principii sînt imanente: evjTTap/oucra i. auTo. a identifica . traheea. II.7]. opus lui TtpocrGsTOV. TO. ov. TO. într-o oarecare măsură ca mod şi cantitate . incomensurabil. TTJS âpjc/îţ = = vouţ. distanţă. evenimente . a se opri la o părere. factor primitor. spontanul. v. factor de generare. ir. T). 7). Principiile-cau-ză: I. la pi. născut. trebuie (spre mersul firesc al devenirii . interval.: gîndire speculativă. sau TS^VY] . 7j. (în substanţă) sau T i ţ : secundam quid. La om ar fi o privaţie. căci identifică. 985a. Tj yeuoT6v obiectul gustabil . poziţie admisă după cercetare. yvwpi^eiv. 6. desprinde. încropire. cauză. cugetare în act: III. transparentul. 32). Met.. 4. IX. la pi. SeixTixr). •?). TO. nedivizat. Soxeî şi derivatele: mă opresc la părerea . TO. T& YSUCTTIXOV. generarea are loc sau aîîXoi c. 'pouXeuTixYj. TO ytyvoijtsvov. 26 şi aici III. factorul gustativ. XII (A). sens al unui cu-vînt (I. 22. 17) . devenire (din natură) opusă lucrării ca TCOÎTJCTK. categorie. KTOTÎO.la-suflet ar arăta despărţirea pe funcţiuni. privativ. deliberativă . conţinător . receptacul (chiar al contrariilor) : al inteligibilului şi al esenţei este Intelectul. nu impus ca „necesitate").a5 şi arcocXai. 28. hotărîrea ca specie de dorinţă. 425a. din el derivă elSo ţ (specia) primind o formă . pentru ce. reducere . Ar. „atomii lui Democrit" . potenţa generatoare. 2. A. 20. divizibil . l. 404b. Met. 15) ca rezultate ale creşterii. indivizii (Met. devenitul. Sidccnraaic:. 402a. 413a. T]. produs natural. fapte. 10. *)• principiu. început . ţ. l. S iz. . 1072b. a-şi închipui că a rezolvat o aporie. trecătoare. împărţit organic. 13. 7:5 v o ţ. 2. 418a. gen. 16. 8iavoeîa6ai. temperare între contrarii . H. gîndire discursivă . reflecta. despre sine ca părerea la care s-a oprit: I.. 8iâ<TT7)fjia. 3.

comparabil cu multiplul . vădit. TO. încercare.. I. esenţa securii. evspYsla> "**t> act. nr. deprindere (habitus). calitate.. rîvna. potenţialitate. 81) pag. consecinţele naturale. poziţie opusă . v. gji'yvr/o. deci substratul substanţial al devenirii : I. c. opus lui SiaOeaiţ: dispoziţie trecătoare. •}]. deplina realizare (entelehia) este plenitudine. Lucrul pe care ceva îl are in sine ca să devină: quidditatea.-/J. v. concepe. deci cuvântul exprimă scopul realizat de un lucru sau fiinţă în devenirea ei. evident. . opusul. T& srrisTrjTov. specie (a unui yevoţ). posesia ştiinţei spre deosebire de S6£a. ic. contrariul. [AopoTj se referă la linia de contur.. stările imanente. formîndu-se în materie. 6 sunător. TO TI ^v el va t . Str/arov. opunere ca act. tracţiune ca mod de translaţie. unul ca relativ. cauza finală. 1. £v<7Ta<7Lţ.. T). opinie într-un anumit caz . extremitate. jindiiitor. activitate. cu rezonanţă . SUVOCTO<. y]. unificatorul. Fiinţa numai întrucît există. TA ylvouţ SC'ST) speciile de aceeaşi substanţă şi imanente genului admise de Ar. faptul sau lucrul luat individual (nu ca gen sau specie) . iniQu'ttlct. v. v. stare. Jaeger. v. componenţele. Met. ^> calitate. 523. sîSoţ. Nestle (op. fals şi altfel. diferenţa atît ca gen cît şi ca specie.. — TO cu dativ -f. s'x TIVO? el va t. învîrtire. forţă. 6.. Ivapy/jţ.JIY. veghe. ev7£Â£/. r). ştiinţă. efect.. evSe/oiT'a'v. sonabil. fenomenele sau factorii derivaţi. cuprins în multiplu şi imanent. exteriorizare. tragere. o stare diferită de yiyvsaOat. cu T 6 : potentă. aor. cunoaşterea. speciile infime. gv\Aoţ. a urma firesc. o v.COV. corpul + sufletul. EiSTjaic. (op. stare prealabilă care nu poate privi decît lucrurile supuse devenirii.. opus lui tbai ţ. Siivajvuţ. a fi imanent. moţ. Cuvântul e compus de Ar. ov. a deveni. 1) : preocupare ştiinţifică . III. este opus lui xaOo/. de ex. 2. Fizica. trezie.ei -f £y_£i. T). diadă. act. contingentul . perspicacitate. experienţă. de la care date să pornim ? JJe la ce punct de plecare ? SXi-i?. 1003a. Fiinţă. înţeluire. spre deosebire de Ta . dar nu ultimul. a fi. 13.ceea ce are în sine scopul". — iTix6v. TO xaG'âxaerrov. . iar slSoţ vizează la structura organică internă.Suit. 126. £vi>Tt«pxstv. III (B). SX t£. năzuinţa şi aptitudinea organică spre ştiinţă. Met. Dacă lui s x ei îi acordăm sensul . f). indivizibile . ini. După \V.ou: în întregime. Y].. 203b. cel mai îndepărtat.. TW e'îSsi TOC rcpcoTa. (o singură dată: I.ceea ce 221 era să fie" adică forma ca anterioară structurii formale. formă . SţA^ocpoţ. a imagina ipotetic. cunoştinţa. care este genul. T]. rdc evav-rîa. preocupare . reacţie. T]. a proveni din ceva ca substanţă sau materie. T& IvrcâpxovTa. potentă. ieşire din sine.eîvcu exprimă ceea ce există spre a fi ceva. opus lui Stivau i ţ care-i precede. putinţa de a fi schimbat savi mişcat de altă fiinţă sau chiar de sine însuşi ca o alta (medicul care se îngrijeşte pe sine). 4. întîm-pinarea. 402a. : lîxistenţă. unul ca multiplu. eficienţă. 6v. contradicţie ca specie de opunere — âvTÎOsan. din EV -f. ca subst. cleplinire. Obiectul ştiinţei este universalul. însufleţitor. Unul.. întruchipare . procesul cxmoaşterii — yvwaiţ. . şi deosebită de substanţă. Specii neimanente genului (la Platon).oî>v. aspect care îmbracă o structură . o v. secunzi. TO T î ICTIV. TO o v Existenţa. ca şi după W. substanţa.exei E î va t. l. 64). sinonim cu 8 u v ar 6 v care mai exprimă şi putinţa de realizare. Unul ca preexistent şi exterior.£ia. pag. labirintul urechii. '. imagine . gv. factorul de unitate. 15. întipă-rire. 402a.-i/. vîrtej de vîut sau aer. obiectul cognoscibil şi cunoscut ca o noţiune intrată în patrimoniul lui vouţ. pofta. capabil să fie mişcat (ca pasiv) sau să provoace mişcare (activ). In ea O a i. ce poate fi adevărat. §£i?. afectele sînt raporturi săvîrşite în materie. 412b. . sî^Saai. obiecţiunea. Y].. l. 25. IjA-sipioc. (v. a purcede. extrem. V (A) 23 şi 25). probă. 13. II. 415b. 3.se află". Unicul. vigilenţă. chemător la viaţă. dualitate. TOC S7î6[jt. acţiune. £x TLVWV. rezidind. însufleţit. esenţa unui lucru: TG Tre/. . Y]. permanenţa conştiinţei de sine. sypTjyopaiţ. TO ou âvsxoc. v. este forma ca scop impusă de structură. după trecerea susţinută la act se ajunge la ente-lehie. 403a. r o IvSe/oţjievov. ârrl TTOÂ/. opus lui svspysia. 70 evoTto t. EÎvoct.. este un stadiu al devenirii. clarviziune. poftitor. scopul considerat drept cauza. £v xa-ri T A TroXXtx. împingere. capabil. II. -t].£va. TO. distinctă de Trei pa. evâpysia. v. s-ar putea admite. SxaTaatţ. 222 înseamnă că obiectul se află tocmai în scopul său. ylvo'jc sîSrj. opoziţie . in icmf)jxr). l. £v napâ -â -oXÂâ. armonioasă.

a intui cele simple şi indivizibile. raport (între mişcare şi corp) . ov. a fi cuprins de o afecţiune (ca frigurile) . medicina ca formă a sănătăţii : Mei. plăcerea. concept . — Y) CT i c. principal. direct. în aceeaşi specie prin unitate de substanţă. afecţiunile proprii care disting speciile între ele. TO xivoiijjievov. £vjv. Opţi^iţ. euxîvy. de la uşă. neîndoios. xtvTjaic. concluzie . Ti —ov. 53. 404a. Y). contemplarea ca ştiinţă în act devenind o deprindere. ecliptica. Universul. rezultatul unei cercetări metodice. T\ coiicavitatea (v. vieţuitorul (inclusiv plantele) . se referă la aspira-rea sufletului de către corp din mediul extern. 736b. a se mişca sau a fi pus în mişcare . T 6 e-j. (specie de dorinţă): îndrăzneală. opus lui iOsToc. T). în acest stadiu speculaţia oferă o bucurie desăvîrşită. sufletul hrănitor. ca şi de e"/^îjlsvov: contiguul. II. 13. T]. studiere. intuirea metodică. 8. TO. care se mişcă singur sau e mişcat de altul (mobil). 8. XîOoc. a judeca. mişcarea ca efect al. TO. alipitul într-unul. şi TO 224 xoivoţ. 8. unei cauze (ca senzaţia) . susţinere. vietatea. motorul. cercetare în act. prezentul. probabil. T o xivo-jv. expletiv. XII (A) 1073. stare de repaiis. judecăţi în genere admise şi necombătitte. hotărîtor. analiza logică .. -î]. (friabilis). a percepe imediat. xc/îXo c. evident (exprimă cu modestie o afirmaţie întemeiată) . odihnă. t. II. TO. II. o. vidul. i]. 1072b. speculaţia prin reprezentări.: invidia. Oiysîv. TO îjău.ov. ţ. acelaşi) despre existenţe cu pluralitate de specie sau de materie. •îjSovY]. Osroţ. laTpia. EN.. xal. vietate inferioară. •f]ps[Ji£!v. 381. 7. în sensul. 6. ^TTJCTK. ocupînd un loc. noţiune . sfărîmare.a lungul zodiacului. 6 eco p Coc. adică. a reacţiona la ceva. judecata logică. Met. xaG'SxaaTov. particularul. xaUo/. intuiţie imediată . poate. 8.svov: atins. fiară. animalul. l<ps!. poziţie. v. p io v. clipa sau momentul de acum. 28. ondulaţie. TO. Xo^oţ xvSxXoîj. XII (A) 7. . pornire rnînioasă. xiipio?. ODJAOC. distinct de ţ>06vo<. a reţine. 19. a se opri. speculaţia . 6. -J). T o xivTjTixov. contemplarea. vieţuire. TO.i<. — şi anume. imbold. spre deosebire de simpla existenţă.. animal inferior. a discerne. 23. II. a avea. XCCU. 20. a se comporta. X (K) H72a. 26 şi Protr. determinant. 66paOev. a rămîne în repaus . drept. corpul. 6 v. diferit ca substanţă. individualul. xpiTixT) §uva. ca vouţ OupocOev. comun. — ov. (opus lui T<xuT6.aTa. factorul raţional. a distinge. spaţial. putere de discernere. 419b. ri. adv. ^7jTY]jjia.x6v. — OTTJ?.îj<. emulaţia. o v. 58.j. punere în repaus. Ops-Tixov. ca adverb. 223 ^. contact. la sing. în primul rînd . Despre rolul plăcerii în muncă v. 420a. piatră. £-?)Xo c. pentru dexiviQTo <. TO.-UÂOV. Ta !x(V£va: calităţi derivate. necou-sistent. c. xaTioaai. funcţie continuă a Intelectului. 3 la urină. 10. xevov. următor. opus particularului. obiec-ttil plăciit. — e?^?. întregul organizat. cuprinzător al întregului gen sau categorie. v. reflectarea . TO. ov fără loc în spaţiu. metodă experimentală. 6yo c. v. raţionament . vegetativ. Met. se deosebeşte de aTTT6[j. o v. 6. dorinţa de a întrece. T&. 5 şi urm. i]. buna stare. animal. ÎS ia -dcOrj. Despre gen. ov. îmbucă-tăţire . TO xp ITIXOV. T). v. XII (A) cap. 6v. xiveîoOai. dis--. XII (A) 1072b. TO. xupîw?.) bine şi uşor de pus în mişcare. pive iv. Qioic. £wov. TO. carte . activitatea Intelectului de coordonare psihofizică (Met. v. magnet. ^X^v.. Icrco. 6. contiguul.§Tepcv. afirmaţie.. -f). £w/]. a mişca ceva. cuvînt . Xoyi0T(. TO.ernămîntul . consecutiv (distinct de precedent). şi de a u v e yi ţ : continuul. generalul. 2. la Themistius Comm. viaţa ca noţiune . linia celui de-al doilea cerc pe care se mişcă luna de. 420a. T<X xoivdc = = ⣠i«[Jt. 20. opus lui suOu. compus din atomi rarefiaţi (aerul). T) S r). 61 i. xtveîv. proporţie .TOţ. în contact (1x97]). 420b. TO. 8. a fi într-o stare. căutare. aici I. Qswpelv. propriu-zis. opus Ivii xaOoXov. Ţipenia. general. scop . viaţa în act. cauza mişcătoare. din afară = l^coOev. 19-1175». concav. curba. aşezare. 7]. (II.. mişcarea ca specie de [AETaSoÂTj (schimbare) . factorul care distinge natura şi intensitatea senzaţiilor . Teofrast frg. Or.. 20.

gîndirea activă. 410a. factorul ei. mirosul . melodie. 12 (lucrări. TO. •/. disciplină ştiinţifică . 226 6 pfA7]. în mod absolut. vizibilul. e ţ. factorul conceptului. fj. ^ciQf]. {j. 4. termenul mediu într-un silogism. corpul ca întreg. u. părţile substanţial identice din natură. voYjpia. repaus. cugetarea. punct. monadă . Ti. linia de mijloc între două calităţi sau afecţiuni.eXoţ. definiţie = 6ptaTix6c X6yoc şi cu 5pot care înseamnă şi noţiune. contact sân prelucrare) . globalul.a. o v. opus „plăcerii" . ouată. substanţă în genere. Apa considerată ca element component (în oase: 2 părţi apă + 2 aer — 4 + 4 părţi foc. VOEÎV. r. TO. vo^aic.ov1/. xirme. [j.). matematicile . TO. TO. dar acum. •/] ij. ca suma aptitudinilor sau deprinderilor. din acelaşi gen. forţa de gîndire. 6. care se referă la aceeaşi natură comună. parte. 403.o s I§T) ţ.era5'X (La Pla-ton) obiectele matematice ca intermediare între idei şi obiectele sensibile. 6 p 5 v. linie de demarcare. TOC (/. a. pornire . principiul ştiinţei ca intuiţie intelectuală. particulă. uscat. forma exterioară. v. unitate . jieptcrroc. memljru (corporal). matematician. imagine reprezentativă. TO. moderaţia . 5. 8.VYJULT]. configuraţie .' uovaf.. T). inteligibilele .. lucruri sau fiinţe fixate de loc (ca plantele şi uncie vietăţi). cercetarea. momentul. (despre sunet) ascuţit. fac părţi egale. 8. T t c. medialul (pentru producerea senzaţiei) . factor determinant .eva. Y]. Cîteodată este identic cu suma experienţei. vuv Si. participare (la o substanţă sau acţiune). ojxoi o^sp9}. 8Xov ai>YxextV£vov. conceptul. 4u?. i?. con-ceptibilul (care atrage gîndirea în sfera lui) .pta.. TO vuv.măsură. " 15 Despre suflet ţjiopîov. v). r). T& VOYJTOC.oysv7)c. 408b. parţial.61. obiectul vederii. distinctă de Siavoia. . principiile matematice. [/. -ixoc. viziune . a se constitui cu substanţă străină (prin amestec. intermediarul între două contrarii. în memorie) . TO. I. calitatea de a exala un miros. tonalitate.ETaXa. amintirea. NrjaTtţ.6a v t. o. membru. dorinţă. [/. viziune (în vis) . TO. cugetarea în mers. fj. întregul contopit. împărţit.. reziduu. 6Xw ţ. Ti opsxTix6v. v. fire. dimensiune . [xâOy]er t. 6pocăit. obiect sau fapt dureros . ochi . materia în masă (cantitativ şi cu greutate) . ini jjtepouţ. TO fispoţ. 6 v. 6 p e!. a vedea (vederea) în genere . 20). -ixdc. în realizare .a. vor)T6v.opq>rj. generalul cuprins în virtual şi în individual.Ta. r6 opatov. Y). care sînt compuse. linia conturată . jjio'vdcc. înmuiat). 18. xivTjaeiţ: I. porţiune . individualul ca T68e TI şi v. Nou?. TO voT)Ttx6v. alcătuire raţională . ţ. experienţa. obiectul gîndirii. vederea ca fapt. 6 p 10^1. rest. dar în cazul nostru.covu|o. concluzie raţională . . însuşirea disciplinei ştiinţifice... figură . studiul relaţiilor. TO. divizibil. învăţătura. răîuînere. T). YJ. omonim.-ei. element considerat separat. ţi]p6v. [/. clipa „acum". activitatea gîndirii. ic. oua Ca i existenţe = ?. echivoc. eyeOoc. T]. vj. dorit. I. vederea ca potentă . [ispito. 6. de aceeaşi specie sau aspect. afecţiuni şi mişcări) . considerat ca o parte. forma substanţială. TO. percepţia evocată prin memorie care naşte ejj. înalt. facultatea doritoare. vedenie.. organ de vedere. TOC (jiaOiQaaTa. împart. . rămăşiţă. 5pajj. jj. (despre sunet) . ). 6jj. formaţie din apă şi aer. omonime. diferite de opyava. este ocpx^i TYJS âpXYjq „principiul principiului". 60^7. limită.6vi[j.. integralitate. gîndirea. usTdcXTi'y !. Intelectul. 6jjt. 402b. TO. cu care este contradictoriu şi diferit de 8tep6v: ud (cu conţinut lichid. de dorit. vedenie. în privaţie de umed (Oyp6v). durere.j. în realitate (I. 6^u ţ. [XETaE'J.T] (deosebit de 6pS v).ov. se deosebeşte de epya. năzuinţă: gen pentru s-iOufjita.soo~r:c. c. intermediarul. calea raţională către adevăr. a participa. TO. omogen. TJ. 420b. ^scfo v. mărime. concept. mijlocia . suferinţă. întipăriri (de ex. intensitate. TO. /a pi. 6u[xoţ şi (iouXYja iţ. X urc TJ p 6? de. porţiune divizată şi divizibilă.. gîndirea discursivă. X6yo c. generator de dorinţa. privire . opus lui auvwvujxov şi lui TroXotovujza (cu mai multe nume) şi lui Ttpoţ sau xaO' £v Xey6p!. constituire. II. plan în vederea unui scop. în totul. instinct. â^oc. b\j. 5). aspect arătos. memoria. intuitivă şi directă. T& opexTov. obiectivele intelectuale . metodă. Y). strident.

spre deosebire de cel accidental. filosof ia primă (teologia). convingere proprie . rcpaxTixoc. SiaOcyYJ (străbatere) şi TpoTrJ. solidul. împletire . de multe ori spre binele agentului. TO. cu v o O ţ: Intelectul practic. factor care. ca substanţă. creatorul. locul extrem al unei mişcări sau a unui lucru. 8. relativul. T6 aîtiov TOU 7tpocYjj. 420a. mişcare uniformă în spaţiu şi . acrea (o operă ca artist) . c. TCOIOV. afecţiune (acci-dentală. diferit de as i (totdeauna) şi de TO (TU[z6e6Tjx6 ţ. potenţa realizării.6v. Xu. râ TrpoJToc. TO noo6v. substanţa formală (quidditatea) ca limită a cunoaşterii. atribut dar nici necesar. TO. imanenţă . pasiune ca efect . CTUJO. î]. fiinţă născută sub o formă necoinpletă (mutilată) . 11. nu propriu. i ţ. TOC rcoaflc corpuri materiale. timp.zisă . Tîapouota. substanţa primă. faptic . 4. figură. T\. absenţă . ci întîmplător. ţ. TtTjpwjxa. fie total fie parţial. T]. TO. TCXctvr). ay^TTÂoy.U. adică fundamental. cantitativ. înţelepciime . -r o. monstrum. 7roi6T/)iţ. punctul dincoace de care este întregul . Universul. se bazează pe . calităţile atomilor sînt: pufi[j!. au^cpur] c. oo6ţ. puc^oc. Y}. accident. TO. /). deplasarea. 227 jrpi£'. Y). ca probă într-un caz dat. TO. TO. aiipio'jaiţ. TCpwTcoţ. anterior în conştiinţă. 6 v. preferinţă. le redă prin: ^yr^x. o lucrare cauzată şi cu conţinut real. rezidă în . condiţie. punctele sau dimensiunile . curs. format natural şi organic : II. TT s p 19 o p â. anterior ci atribut. loc. Ar. devenire naturală şi organică.jj. care nu este atribut al altui lucru. cum e caztil cel mai frecvent.jLoţ. principiile sau elementele unui o-biect. afect. obiectul per ceput ca materie. TraGoţ x<x8' ocuT6 afect în sine şi prin sine ca un atribut esenţial. TTpwrt. ca adv. ascuţime de minte . concepţie . 22. TrpoJTov. alegere. coincide . 7rp6ţ TI (76). relaţia. din toate punctele de vedere. concluzia unui silogism.?. noţiune. TO TÎOIOUV motorul. destul ca subiectul să fie generat pentru a-1 poseda . TTOCV. YjTî. posibil să se facă. at. opus dulcelui. în toate direcţiile. a realiza. rezultă deci. convingere. anterior după naturi şi substanţă. 403b. înlăn-ţiiire . care au cantitatea ca esenţă. e-roare. timp. credinţă. limita. TJ. nasul cîrn. 4. circumferinţă. 40. TO. cu privaţie . Trotuariţ. Tcveu^a. factor realizator . amar. (opUS Iui (j^TEpOv). realităţile eterne. activ. TÎOCVTTJ. nici statornic. Troi'eîv. TO.— sparrua. atributul accidental. strînsă legătură. cantitatea. Cosmosul. TtâvTwţ. TîpOTEpOV. se întemeiază. simultan cu altul dar nu cauza lui. activitatea artistică. în genere. v£t Si. ciclu. ritm. rezerva seminală universală. = pu9. primordial. TO. agent. cîrnia . q. II. v). 14. lipsă . TCepocţ. pây^a. OT£ps6v. în ordine logică: senzaţie. la Democrit = cr/YJ^a. prezenţa (unei imagini) . apropiere. factorul deplasării în mers. privaţia e lipsa unui atribut pe care o fiinţă ar fi natural să-1 aibă. termen ionian. 29. 2. T]. negativ. yj..-/. Trop e UT ix 6 v. 6v. TTpcoT?] ouată. tip. Cel mai apropiat de un principiu de mişcare ca loc. aijveoi.t. Ttp'jocipSCT t r. Ttocvcnrep^ua. ouvabiov. 416a. timp. deliberată. suferitor. cel mei îndepărtat prin cauza. T) o calitute în a . înţelegere. sfîrşitul . străbate totul în scopul in-formării materiei. care este afecţiune. za. ?] ov. volumul (matematic şi fizic). filosofie . e acelaşi cu : TO <7u(A6s6rix6c. deosebită de sţiţ şi de SiacOeciţ.T]. duh. 7]. OTep7]ctc. T]. deviere de la metodă. direct: II. lucrul. simfiză . 7. în sens fundamental: I. TtîaTiţ. specie a lui «vriOsaiţ. TCKpâSs ly^*» T°> modelul ca simplă formă. în totul . mult. pricepere. corpul ca întreg.4a. apropiat ca gen sau categorie. străbaterea . şi calitativă). 7).6. cercetare. hotărîre de voinţă. T). derutare.^. pasiv. calitatea. cauză însoţitoare dar necesară însă nespecificâ. negaţie . (deosebit de Troi activitatea în sine. -r\ . prirmil ca valoare. râţiţ (rînduire) şi 0e CT t? (poziţie) v. TO. 6v. T^. 6. pacient.. limita-scop a raţionamentului. (poziţie) . privaţia (ca specie de contradicţie) . 2. 6v. făptuit. Tcpoc TOV&S. circuit. Trtxpo?.aTO c. â. TO TTOIYJTIXOV. ffxe'^i?. •*]. o> ţ IŢI! TO T:O). spirit. rătăcire.. I. acuplat.

artă. „din mai multe rezultate ale experienţei se ajunge la o prezumţie generală despre toate cazurile asemănătoare" . st. substanţă cu formă structurată prin care materia se individualizează. (B). oarecum.muzicant".. tpuoptevoc. „corpurile simple". continuitate. ai. TO. 5. ^ pieire.. ca şi întîmplarea (casus). poteri c. pdtpuyC 6.. 2. 995. 6. (III. creola.. Met. 229 prima premisă.i. gustarea . a aparţine. închipuirea. 2. . -fj. 478a. căci „norocul" este chiar Intelectul lucrînd fără scop. înţelepciune practică. întregul. judecată afirmativă. la împlinirea scopului. operă în afară de natură. 28 o acordă şi insectelor spre deosebire de III. 413b.jnţ. 0eîpsaOai. numai prin prezumţie şi opinie se poate cădea în eroare. examinare. caracteristicul . •q. ^. 6. a continua să existe ca potentă. cercetare. 13. oucTTotx'*» f). stîrnire. VIII (H).. r6.228 către cauze. subiectul. potenţa imaginativă. U[i6ţ. TO. ea-/«T7] uXr) materia ultimă. este o cerinţă morală sau socială spre binele subiectului. 428 a. «. perpetuare. ca şi x OCT a<p acrit. de ex. IV. excesul. v-III. postulare . apărarea. accidentele. Ta 6-âpxov~a> atributele. -t]. v. larinxul. o v. a subsista. TO cppoveîv. corp în genere. Met.om" şi . 15. H. înşiruire strînsă şi continuă. plantele.7)'. substrat — u-oxeî. tăierea. lucrurile care au atins scopul lor. ţavTKCTÎa. awrrjpta. a pieri. distrugere. proces organic de dezvoltare naturală . însufleţit sau neînsufleţit. invidie. rsXeioţ. obiecţiune. cugetarea practică. se observă. pînă la urmă. individualul ca separat. TO ţ>âvTaCT[*a imaginea reprezentativă. a se distruge. 404b. realitate. Ret. 5-ep*7ov. denaturare. iixy]. continuu ca materie in-formată şi specie a lui T& iy6[j. surplusul. v. concept. pîj. ortp ocl p a i. lipsuri şi privaţii ale naturii şi artei. atomi. 420b 29. TA T£> iyzţ'7)ţ. principiu imanent şi genetic. locul deplinirii. folositor. durată . (F) . împuţinare. {secreţie grasă sau dulce a mucoaselor (opus lui xoXfy fiere). v. Ta cpuTGt. p 6-0 c.. specificul. 8. 428a. contrazicere. certitudine.II. e evident . ov. scădere . încredinţare . 10 şi Met. afirmarea. exagerarea . corpusculi rotunzi şi indivizibili. la pi. schiţă. 6. uTrspsx^svov. depăşirea măsurii. IJTTO ţ. identic.—Xa = atomii. sînt. 1005a. îngrămădire. y. perfect. contemplare.aTov. scopul (Fiinţei sau Existenţei) . lipsa. GîrevavTCcoCTic:. 9. (opus lui > fierea neagră sau fierea galbenă. râu dorit altuia. TO. 1044a. figură în linii mari. lichid gustabil şi hrănitor. I. 427b. direcţie sau cale metodică. este trebuitor. relaţie cu o unitate care urmează şi continuă. noroc (fortuna). Xv). S el trebuie. Si<x<lis\>8evQtx. o. ca . prisosirea. reXo. dcvocyxT]. <f ii a ic. opinia (86J-ce) şi înţelegerea practică (<pp6vif)aiţ). STOC i. inteligenţă. TO. enunţarea. e o necesitate naturală. pieritor. principiu de mişcare şi lucrare asupra altui obiect spre deosebire de «putriţ. trezire. v. f). 423a. vegetalele. elementele. Sufletul este ouată w t eTSoe. Siâ TgXouc. oSs TI. 4. y. relaţie cu vin termen unic.. ouveyyjţ. II. TO (pavT«aTtx6v. 5Troxsî[j. râ. l. v. J7T£p6oX7]. 7. temeiul unei ştiinţe. T 6 TTpo? S v. 1380-1382. acelaşi prin accident. şi auT6jj. Un lucru e considerat ca două cînd spiinem că e identic cu sine însuşi. întipărire. reprezentare. III. OTrâp/s'-v. Otat?. TJ. umoare. rA OTToOicreci) ţ existîiid numai ca principiu logic. calitate sau rol speoific . U7r6>. {jrroOscrK. desăvîrşit. plantele ca dotate cu suflet vegetativ. înainte de primirea formei. nimicire. III. >pâ. gust. 66vo<. 25. A. •}]. y. exagerarea. aceiaşi. raţiune practică. premisa unui silogism . TCCUTO şi TO CCOTO. 8. pronunţarea. prezumţia. 15. I. susţinere contrară . masă informă. Are trei specii: ştiinţa (|TT IST^T)). v. priceperea. 7). ]. toate care cresc pe sol. salvarea. înţelegere. în afară de care nu e posibil să se afle o parte a întregului. vj. ^. factori hotărîtori în corn • portare şi temperament. 3. ^.svov. licoare.. apare. II. materie în sens general. ca element supus devenirii ca să primească o formă. ambele aparţin horneomerelor umede v. compus din materie şi formă.jtsvov. 10. defectul. <p p6 VTJcr i ţ. supoziţia .£VQv. ^. ^. descreştere . 6. înţelegerea. fierea. sistoihie. <pOocpT6<. natură. -f). TO. ^ai::. mucozitate. otSvoXov.. imaginaţie . întreruperea funcţiilor organice. v. netrainic. owpot. micşorare.. substratul material . y. 35.

separat şi separabil. pentru bibliotecile mici 1.. v. întreprinderea Poligrafică Cluj..). XII (A) 1170a.. legate 1/1 Hîrtie tipar înalt tip A de 63 gim1. valoarea. 412a. Cluj — Republica Socialistă România. în dativ). 540 1968 l WP A ^002 S C. Indici de clasificau. 5—7.. eroare.. ca şi cum. ZKR 2 3 JUH 2(XB 9 ' -2 8 SW 2002 .. ARISTOTEL . fără. stările etc. minciună. locul. distinct de T^TTOI. substanţă primă (in-formată din corp şi materie). njcj accidental. 27 şi Met..: locul ocupat de un corp» îţ. lipsit de . Coli tipar 14. Tiraj 3000+60 ex. <%>. separat. Format 50X80/16...ypa. Bun de tipar 07. Ei38oţ.. rangul.. w ţ. 25 (Nr.-Ci-* j Okî. viziuni sub influenţă fiziologică anormală.. 1068. broşate + 1QOO+SO+30 ex.. aparenţă ireală. 07.. %u>piG-?6 ţ... nuanţează o comparaţie . fenomen real dar care apare altfel decît în realitate.. ca adv.. comanda nr. 5 23 111 210 217 Reddctor: ALEXANDRU DIC'U Tehnoredactor: FLORICA WEIDLE Dat ia cuics 01. str. 10. neunit cu realul sau 230 adevărul.. TO. II. ca visele. BIBLIOGRAFIE .DESPRE SUFLET NOTE.50 A.' zecimală: pentru bibliotecile mari l. 35). (pron. rolul.15. l. ^> fi. neadevăr. 1P69. INDICE TERMINOLOGIC .. pentru acela care.. anume căruia aparţin (condiţiile. Coli editoriale 13... Apărui 1969. 7604/1968. forma şi esenţa unui anumit corp. ca adv. de o parte . Brassai nr. y]. spaţiul. presupunînd CUPRINS STUDIU INTRODUCTIV ... 02.. VII (Z) cap.suflet. şi notele 174-196 şi Met.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful