Odysseas Elytis Esenţialul nu constă în întoarcerea în Ithaca, ci în rătăcirea de pe drum, care înseamnă cunoaştere şi aventură.

Această nevoie a omului de a descoperi, de a cunoaşte, de a se iniţia în ceea ce îl depăşeşte este infinită. Suntem, cu toţii, captivi ai dorinţei nestăvilite de a descoperi miracolul." Odysseas Elytis poet „Monograma" (1972) Motto: “Cernit voi fi mereu — M-auzi ? — singur, dupa tine, in Paradis !” I. Brazdelor palmei calea va-nturna Ca un acar, intr-alta parte, soarta. O clipa Timpul are sa consimta, Cum altfel, daca oamenii se iubesc. II. Port doliu dupa soare si dupa anii care vin Fara de noi si-i cint pe cei care-au trecut. Daca-i aievea. Vorbite-s timpurile, barcile ce dulce s-au ciocnit, Guitarele ce s-au aprins si s-au stins pe sub ape, Acele “crede-ma” si-acele “nu”, O data-n aer si-nca o data-n cintec, Cele doua jivine mici, miinile noastre Tinjind pe-ascuns una pe alta sa se catere, Glastra cu flori in pragul portilor, Si tandarii de mare ce soseau dimpreuna Peste stincile seci, pe dupa pirleazuri, Anemona care mi-a sezut in palma

Iar movul tremura intreit trei zile deasupra cascadelor. La ceasul cind insereaza pe neatinsurile stincilor Port doliu dupa straiul ce-am atins si m-a imbracat lumea… III. Astfel vorbesc de tine si de mine Pentru ca te iubesc si in iubire stiu sa intru Ca o luna plina de oriincotro Si pentru micul tau picior in nemasuratele cearceafuri Sa-mprastii flori de iasomie – Si sint in putere adormita, sa suflu si sa mi te aduc Prin sclipitoare treceri si ascunse portice-ale marii Arbori hipnotizati cu paingi care se-arginteaza. Au auzit de tine valurile Cum mingii, cum saruti, Cum spui in soapta “CE” si “HEI”, In jurul gitului in rada Mereu noi doi lumina si cu umbra Mereu tu steluta si eu mereu intunecata corabie Mere tu limanul, iar eu in dreapta farul Si cheiul ud si sclipatul pe visle. Iar sus, in casa cu circei de vita, Cu trandafiri in buchet, cu apa care se raceste, Mereu tu statuia, mereu eu umbra care creste, Tu jaluzeaua coborita, vintul care-o deschide eu, Pentru ca te iubesc si te iubesc, MEREU, Tu esti moneda, eu religia ce-o schimba.

Atita noaptea, atita vuietul din vint, Atita roua din aer, atita tacerea, Marea jur imprejur imparatita Odaie a vazduhului cu stelele, Atita rasuflarea ta nespus de mica Incit nimica nu mi-a mai ramas Intre cei patru pereti, tavan, dusumea, Strigat sa-ti fiu, iar glasul meu sa ma loveasca, Sa-ti fiu mireasma, iara oamenii sa turbe, Caci nemaiincercatul si de-aiurea adusul Nu-l rabda oamenii, si-i inca devreme, m-auzi, Devreme e inca in lumea aceasta, iubito, Sa vorbesc de tine si de mine. IV. Devreme e inca in lumea aceasta, m-auzi, Nu-s imblinzite inca fiarele, m-auzi, Nici singele-mi varsat, nici ascutitul, m-auzi, cutit, Precum berbecul care-alearga pe cer salbaticit Si fringe ramurile stelelor, m-auzi, Astfel sint eu, m-auzi, Si te iubesc mereu, m-auzi,

Te tin si te port si te-nvestmint, m-auzi,

Unde ma lasi, unde te duci si cu cine, m-auzi,

Va tineti in potop de mina, uzi,

Enormele liane si lavele vulcanilor

Va veni ziua, m-auzi,

Sa ne ingroape, iara miile de ani ce vor trece pe urma, m-auzi,

In luminoase roci ne vor preface, ma auzi,

Asupra-le sticleasca nemila, ma auzi,

A oamenilor,

Si-n mii de tandari sa ne azvirle, in ape, una dupa alta, ma auzi,

Amarul meu pietris il prenumar, m-auzi,

Iar timpul e-o mare biserica, m-auzi,

Unde uneori, chipurile, m-auzi,

Ale sfintilor

Pling lacrima adevarata, m-auzi,

Clopotele croiesc in inaltimi, m-auzi,

Adinca trecatoare sa trec eu

Asteapta ingerii cu psalmi de moarte si cu luminari

Nu ma duc nicaieri, ma auzi,

Amindoi sau niciunul, m-auzi,

Aceasta floare a furtunii si, m-auzi,

A iubirii,

O data pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,

Nu-i cu putinta altfel sa-nfloreasca, ma auzi,

Pe alt pamint, pe alta stea, m-auzi,

Nu mai este tarina, nu mai este vazduhul

De noi atins acelasi, ma auzi,

Si nici un gradinar n-a norocit intr-alte vremi

Dintru atita crivat si dintr-atitea ierni, m-auzi,

Sa scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,

In mijlocul marii,

Din singura vointa iubirii, ma auzi,

Ivit-am o insula-ntreaga, m-auzi,

Cu pesteri si stinci submarine si ripi inflorite.

Asculta, asculta,

Cine vorbeste in ape, cine plinge — auzi ?

Cine pe celalalt cauta, cine striga — auzi ?

Eu sint cel care strig, tot eu cel care pling, ma auzi,

Te iubesc, te iubesc, ma auzi…

Alta varianta, dar incompleta:

Cernit voi fi mereu, m-auzi, Singur, după tine-n Paradis.

Astfel vorbesc de tine şi de mine, Pentru că te iubesc şi în iubire Ştiu să intru ca o lună plină, deoriîncontro.

Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri Să-mprăştii flori de iasomie. Şi sunt în putere, adormit, Să suflu şi să mi te duc Prin sclipitoare treceri Şi ascunse portice ale mării.

Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.

Au auzit de tine valurile Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”, În jurul gâtului, în radă, Mereu noi doi, lumina şi cu umbra, Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,

Mereu tu limanul, iar eu în dreapta farul Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle. Iar sus, în casa cu cercei de viţă, Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte, Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte. Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu, Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.

Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt, Atâta roua din cer, atât tăcerea, Marea jur împrejur împărţită, Odaie a văzduhului cu stelele, Atâta răsuflarea ta nespus de mică, Încât nimica nu mi-a mai rămas Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.

Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească, Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe, Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul Nu-l rabdă oamenii.

Şi-i încă devreme, m-auzi, Devreme e încă în lumea aceasta, iubito, Să vorbesc de mine şi de tine.

Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi, Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi, Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit. Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi, Astfel sunt eu, m-auzi, Şi te iubesc, m-auzi?

Te ţin şi te port şi te-nveşmânt În straiul alb al Ofeliei, m-auzi, Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi? Vă ţineţi în potop de mână, uzi.

Enormele liane şi apele vulcanilor, Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape, Iar miile de ani ce vor trece pe urmă, În sclipitoarele roci ce ne vor preface, Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta. Amarul meu pietriş în prenumăr, m-auzi?

Iar timpul… Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi, Amândoi sau niciunul, m-auzi? Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii

Odată pentru totdeauna am cules-o. Nu-i cu putinţă astfel să înfloreasca Pe alt pământ, pe altă stea, Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.

Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi, Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni Să scuture o floare, Ci numai noi doi, în mijlocul mării, Din însăşi voinţa iubirii, Ivit-am o insulă întreagă, Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă, Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi? Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi? Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi? Te iubesc, te iubesc, M-auzi?

Clima absentei Iar ca sentiment, un cristal...

I. Toţi norii spoveditu-s-au pământului: Locul lor un alean al meu l-a luat.

Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul Unei mâini fără păreri de rău M-am strâns într-un nod de durere. II Clipa e dusă pe gînduri înserând Fără amintiri Cu copacul ei mut Catre mare E dusă pe gânduri înserând Făr-o bătaie de aripi Cu chipul neclintit Catre mare Înserând Fără dragoste Cu gura neînduplecată Către mare… Iar eu în liniştea ce-am prins-o în năvod. III. După amiaza Si imperiala lui însingurare Şi tandreţea vânturilor sale Şi aura sa cutezătoare Nimic să nu vină Nimic Să nu plece Toate frunţile libere Iar ca sentiment un cristal.

ADUNATORUL DE NORI

Ah ce frumos e sa fii adunator de nori sa scrii ca Homer epopei pe talpa-ncaltarilor vechi sa nu-ti pese daca placi sau nu citusi de putin [...] La ceasul cind in birouri deznadajduite spinzurati de telefoane se razboiesc pentr-un nimic burduhanosii tu urci in Iubire minjit peste tot dar sprinten ca un cosar [...] te dezbraci cum se dezbraca toti citi rivnesc la stele si voiniceste-notind iesi in larg sa poti plinge in voie... E bigamie sa iubesti si sa visezi. Nisipul din clepsidra Si acela care în adevãr eram Cel cu veacuri mai ‘nainte Cel încã verde în flacãrã Cel Nefãcut-de-Omeneascã Mînã cu degetul trase lungile linii când în înalt pãtrunzãtor suind iar alteori mai jos cu molcome curbe una într-alta mari tãrmuri ce-am simtit amirosind a pãmînt ca si cugetul Atît era de-adevãrat încît pãmîntul m-a urmat cu credintã se fãcu în cotloane ascunse mai rosu si-ntr-alte pãrti asternut cu ace mici de pin Apoi mai agale coline coborîsuri altãdatã mîna lenes adãstînd întru odihnã cîmpiile luncile pe neasteptate iarãsi stînci sãlbatece si goale nestãpînite izbucniri Cîndva cînd se opri sã cuprindã cu mintea ceva anevoios, ceva înalt: Olimpul, Taygetul “Ceva care sã-ti stea într-ajutor si dupã moarte” spuse ªi ate însãilã în pietre si din pîntecul gliei fãcu sã rãsarã sisturile jur-împrejur pe tot plaiul temeinic zidi mari trepte Singur acolo asezã albe cismele de marmorã mori de vînt mici turle trandafirii si-nalte porumbare bortelite Virtutea cea cu patru unghiuri drepte ªi fiindcã a vãzut cã e bine unul pre altul sã îmbrãtiseze

s-au umplut de iubire marile adãpãtoare blînd s-au plecat dobitoacele vitei si juncane de parcã-n lume n-ar fi fost ispitã de parcã încã nu s-ar fi aflat cutite “Putere cere pacea s-o înduri” grãi si rotindu-se-n loc cu palmele deschise semãnã lumînãrele sofran campanule fel si chip de stele ale gliei c-o frunzã gãuritã în semn de stirpe si de mãrire si putere ACEASTA e lumea cea micã, cea mare!

“Cel Nefãcut-de-Omeneascã Mînã”, de care aminteam la început, pare o sintagmã religioasã cunoscutã; de fapt, ea este re-creatã si exprimatã aparent printr-o locutiune. O interesantã piruetã la nivel morfologic, superioarã, poate, jongleriilor sintactice efectuate la noi de cãtre Arghezi, Barbu, Stãnescu, este situarea într-un fel de rãscruce a douã forme verbale diferite: “ªi-ACELA care în adevãr eram (s.n.).../ cu degetul trase (s.n.)/ lungile/ linii...” În a doua etapã a creatiei, la Elytis iau nastere formele de relief, corespunzînd unei geometrii si geografii nemaiîntîlnite: “cu degetul trase lungile/ linii/ când în înalt pãtrunzãtor suind/ iar alteori mai jos cu molcome curbe/ una într-alta”. Elytis este provocator prin sublinierea unor versuri pe care le considerã revelatorii: “mari tãrmuri ce-am simtit/ amirosind a pãmînt ca si cugetul”. Din nou, se insinueazã cu precãdere, un simt oarecum primitiv, mirosul, în logica vorbirii despre creatie, dar, în acelasi timp, este legat de capacitãtile subtile ale omului, de ratiune, de vreme ce “cugetul” este metonimic cu pãmîntul. Viziunea genezicã (!) si palingenezicã aduce pe aceeasi axã timpul lui Dumnezeu cu timpul hristic, cum, de altfel, este si normal. Deseori se face apel la cuvinte dintr-o anumitã serie derivativã adevãr, (de-) adevãrat, ca la o instantã supremã. Avem apoi imaginea neotestamentarã a “urmãririi” apostolice, însã în locul ucenicilor personaj este pãmîntul însusi: “încît pãmîntul m-a urmat cu credintã”. Putem vorbi, în acest caz, de o “epicã poeticã” la Elytis (asa cum vorbim la Stãnescu de Epica magna). Ere geologice si vîrste geografice sînt redate cu deosebitã poeticitate: “se fãcu în cotloane ascunse mai rosu/ si-ntr-alte pãrti asternut cu ace mici de pin”. Cum remarcam pentru cuprinsul primei pãrti, autorul are mare apetentã pentru ritmurile ample, largi, domoale; nu mai este aceeasi ritmicitate intrinsecã a versetelor din Biblie – “ apoi mai agale/ coline coborîsuri/ altãdatã mîna lenes adãstînd întru odihnã/ cîmpiile luncile”. Este, deci, ori o vîrstã a copilãriei “creatiei”, fãrã de griji, când munca nu înseamnã blestem, ci binecuvîntare, ori existã o tainã, chiar o notã de voluptate a creatiei în firescul ei. Ca, mai tîrziu, ritmul spunerii sã se modifice: “pe neasteptate iarãsi stînci sãlbatece si goale/ nestãpînite izbucniri”. Procesul creatiei este mai putin controlat de “divinitatea” care creeazã, ceea ce întãreste ideea cã, în subtext, este vorba de omul-creator, de Poet.

Asemenea multor autori care au vãzut în Grecia - centrul lumii (Kazantzakis a identificat chiar, aproape eretic, Grecia cu Hristos), la fel si O. Elytis introduce în geografia genezei, cum era de asteptat, muntii Eladei, în urmãtoarele înduri: “Cîndva când se opri sã cuprindã cu mintea/ ceva anevoios, ceva înalt:/ Olimpul, Taygetul”. Textul este usor ironic sau tine de o metafizicã superioarã, cãci Olimpul, dupã cum prea bine stim, este sãlasul zeilor, si Dumnezeu se pare cã a plãsmuit, tolerant, ideea de zeu pentru muritori. În ceea ce priveste Taygetul, se stie, si acest simbol ascunde ideea de perfectiune, deoarece de pe vîrful acestui munte din Sparta erau dati mortii copiii care aveau vreun handicap oarecare. Ajungem la o voce liricã mai greu descifrabilã, ale cãrei temelii poetice se dezvãluie în versurile “«Ceva care sã-ti stea într-ajutor si dupã moarte» spuse”. Acest spuse cu rol narativ în decursul poematic-liric preia rolul initial al cuvîntului demiurgic, pe care îl întîlnisem cu precãdere în prima parte a Imnului celui mare, si îl perpetueazã... Dintre toate elementele pãmîntului, piatra este aleasã sã slujeascã unei liturghii, – si în sens etimologic –, care reprezintã un aspect auxiliar al vietii de dupã moarte. Multiplele ei reprezentãri – “si ate însãilã în pietre”, “si din pîntecul gliei fãcu sã rãsarã sisturile” folosesc zidirii unui peisaj geologic primordial, tablou care corespunde, în variantã vechiotestamentarã, facerii pãmîntului. Piatra ne mai evocã acea piatrã unghiularã care nu este alta decît Iisus. O altã etapã, în economia “facerii” pãmîntului, Geei, o reprezintã cea oferitã de versul – “jur-împrejur pe tot plaiul temeinic zidi mari trepte”. Aici, cosmogonia se combinã întrucîtva cu procesul pe care îl vom numi geogonie, cãci sensul zidirii este ascensional, pãmîntul alunecînd, usor, spre cer. Finalitatea partialã a acestui lucru este descoperirea unui tãrîm simbolic care prezintã semnele unui spatiu comun, reperabil într-un model peninsular, mediteraneean, posibil balcano-italic: “albe cismele de marmorã”, “mori de vînãt”, “mici turle trandafirii”, “si-nalte porumbare bortelite”. La nivel micropoetic, cismelele, morile de vînt, turlele, porumbarele individualizeazã peisajul, care altfel era prea general, extins, transformã cu gingãsie imaginea Duhului Sfînt, puternic, ce “se purta pe deasupra apelor”, în aceste mici, dar profunde manifestãri si aduce în memorie un timp bizantin din care nu lipseste spiritul venetian. Însã, deodatã, concretul se loveste dur de abstract: “Virtutea cea cu patru unghiuri drepte imagine severã, cripticã a Geei, care posedã patru puncte cardinale (asa cum existã virtuti cardinale). În acest punct, trebuie sã apelãm la Dictionarul de simboluri, ca sã decriptãm, pe deplin, simbolistica cifrei patru. Simbolurile acestei cifre sînt multiple, dar vom selecta pe cele mai importante – “Semnificatiile simbolice ale numãrului patru sînt legate de cele ale pãtratului si ale crucii. Din vremurile apropiate de perioada preistoricã, numãrul 4 a fost folosit pentru a semnifica solidul, tangibilul, sensibilul... Pe toate continentele, conducãtori si regi sînt numiti: Stãpîni ai celor patru mãri, ai celor patru sori... ai celor patru vînturi, patru stîlpi ai Universului, patru faze ale lunii, patru

anotimpuri, patru elemente, patru stãri de spirit, patru fluvii ale Paradisului, patru litere în numele lui Dumnezeu (YHVH), patru litere în numele primului bãrbat (Adam), patru brate ale crucii, patru Evanghelisti etc. (...) tetraktys-ul pitagoreic se realizeazã prin adunarea primelor patru numere (1+2+3+4)... Numãrul patru simbolizeazã terestrul, totalitatea celor create si a celor revelate” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, volumul 3, Editura Artemis, Bucuresti, 1995, p.28-20). De aici încolo, vom asista, adesea, la conjugarea unui tip de sintaxã care apartine mesajului biblic, cu functii poetice noi, cum ar spune Jakobson, relevate de Elytis în manierã personalã. Asadar, analizînd versul “ªi fiindcã a vãzut cã e bine unul pre altul sã îmbrãtiseze”, acesta trimite în primul emistih (“ªi fiindcã a vãzut cã e bine”) la sentinta biblicã “toate erau bune foarte”, în continuarea cãruia existã celãlalt emistih – “unul pre altul sã îmbrãtiseze” –, în care aspectul reflexiv al verbului este eliminat, pentru a scoate în evidentã varietatea elementelor nou create, între care se instituie legea ordonatoare a iubirii, ordo amoris de care vorbeste Max Scheller. Rezultatul firesc este – “s-au umplut de iubire marile adãpãtoare”, unde ultimul cuvînt din vers contine deja, în germenii sãi poetici, ideea creãrii tuturor vietuitoarelor, s-o numim biogonie; este, de fapt, a treia etapã biblicã. Ceea ce caracterizeazã tabloul cosmogonic la Elytis este impresia de prospetime, imaculare a începutului, a arheului lumii, încît expresii precum “nealbit borangicul eterului”, “Cel verde în flacãrã, neruptul din cer” care sînt risipite icicolo, în diverse imnuri, se articuleazã cu usurintã la versul din imnul de fatã – “blînd s-au plecat (dobitoacele)”. Un alt aspect care unicizeazã intentia poeticã la Odysseas Elytis este, în altã ordine de idei, faptul cã dintr-un punct focal construieste o axã de imagini, constelatii de semnificatii. În acest sens, în substantivul adãpãtoare fuzioneazã mai multe coduri poetice si culturale referitoare la ieslea din Bethleem, la Cain si Abel si la aparitia pe lume a diferitelor animale – “blînd s-au plecat dobitoacele vitei si juncane/ de parcã-n lume n-ar fi fost ispititã”. Este unicã aceastã punere una lîngã alta a douã idei care se referã la axa semanticã atingere – ne-atingere, sesizate în semnificatia actiunii de a se adãpa (atingerea usoarã a apei) si semnificatia cuvîntului ispitã, partial sinonim cu tentatie (fãrã sã uitãm si sensurile din francezã). Supradimensionate la nivelul concretului, aceste semnificatii se convertesc sublim în stihul “de parcã încã nu s-ar fi aflat cutite”. De aceea, senzatia de nouã nastere, frãgezime, se aflã pe acelasi prag cu puterea, cu lumina izvorîtã din energia creatiei. “«Putere cere pacea s-o înduri» grãi” este un alt vers care aratã cã cele douã forte trebuie sã fie compatibile. Gesturile imediat ulterioare care derivã din aceastã atitudine sînt: “si rotindu-se-n loc cu palmele deschise semãnã/ lumînãrele sofran campanule/ fel si chip de stele ale gliei” etc. Cu aceste plante, vãzute ca niste “particule” ale pãmîntului (datoritã oximoronului total “stele ale gliei”), sîntem martorii unei oglindiri a universului de sus în cel de jos.

Pe lîngã simbolurile cunoscute, frunza capãtã noi semnificatii, cele ale fertilitãtii (“c-o frunzã gãuritã”): “Frunza participã la simbolismul general al regnului vegetal. În Extremul Orient este unul din simbolurile fericirii si ale prosperitãtii” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, volumul 2, Editura Artemis, Bucuresti, 1995). La sfîrsitul acestei pãrti a poemului se aflã versurile sintetizatoare, refrenul – “ACEASTA/ e lumea cea micã, cea mare”, ilustrînd cvasiegalitatea dintre microcosmos si macrocosmos. Subordonarea omului fatã de cosmogonie tine de ceea ce aprecia Andreas Rados si anume cã “monologul lãuntric conservã si resuscitã cu intensitate o amintire idealã, consolatoare, iar poetul posedã stiinta de a trãi în prezent, într-un prezent pe care memoria nu-l poate trece sub tãcere” (Andreas Rados, Echivalente culturale. De la Odysseas Elytis la Nichita Stãnescu, Editura Cronica, Iasi, 2001, p.184). Re-constructia imaginii paradisiace dispune, la acest poet, de necesarul omenesc. Într-un final, revenim la motivul luminii, luminã care îsi va etala strãlucirea si în celelalte fragmente ale poemului, ca de altfel în toatã creatia lui Elytis.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful