You are on page 1of 350

MECANICĂ CLASICĂ

Dumitru Luca Universitatea Al. I. Cuza Iaşi

Cristina Stan Universitatea Politehnica Bucureşti

8 ianuarie 2007

Prefaţă

Mecanică clasică este una din primele ramuri ale fizicii, atât în sens istoric, cât şi ca importanţă ştiinţifică. Ea a fost fundamentată ca ştiinţă de către Galileo Galilei şi Isaac Newton în sec. XVII, prin formularea unui set redus de principii ale dinamicii corpurilor. Principiile sunt adevăruri unanim recunoscute, verificabile prin consecinţe într-o multitudine de situaţii din viaţa reală. Împreună cu observaţia şi experimentul, ele servesc la formularea legilor fizice, care reprezintă legături cantitative de tip cauză-efect între mărimile relevante într-un proces fizic. Structura matematică a mecanicii clasice a fost întregită ulterior prin lucrările lui Lagrange, în secolul al XVIII-le şi Hamilton în sec. al XIX-lea. Considerată, timp de peste 200 de ani, ca o ştiinţă "închisă", mecanica clasică a revenit în atenţia fizicienilor în ultimele decenii, pe măsură ce matematica i-a furnizat un set de instrumente noi pentru analiza dinamicii sistemelor a căror evoluţie este descrisă de ecuaţii neliniare, iar tehnica de calcul i-a pus la dispoziţie mijloace tot mai performante. Nu este întâmplător că un număr în creştere de colective de cercetare din universităţi îşi focalizează astăzi chiar în domeniul mecanicii interesul pentru studierea unor aspecte calitative de dinamică neliniară, cum ar fi, de exemplu, tranziţia de la comportamentul liniar la cel turbulent sau haotic. Atât prin obiectul de studiu (abordat în primele semestre ale programei universitare), cât şi metodele de abordare, cursul de Mecanica fizică îl introduce pe proaspătul student întrun domeniu fundamental al cunoaşterii intuitive şi raţionale. Cunoştinţele acumulate la curs, aplicaţiile dezvoltate la seminar şi experimentele din laborator, coroborate cu studiul individual, îi oferă studentului un set de principii şi legi fizice, precum şi instrumentele de studiu, bazate pe calculul diferenţial şi integral. Cunoştinţele acumulate în cadrul acestei discipline vor servi ca punct de plecare pentru abordarea Mecanicii analitice, Teoriei relativităţii, Mecanicii cuantice etc. Pe lângă rolul informativ, aceste cunoştinţe au impact formativ esenţial, întrucât ele servesc la înţelegerea lumii înconjurătoare, fiind instrumente necesare pentru rezolvarea a nenumărate probleme din viaţa reală. Cartea de faţă reprezintă un manual destinat studenţilor de la facultăţile tehnice şi de fizică, în care Mecanica fizică este prezentă în planul de învăţământ al anului I, fie sub acest nume, fie ca o parte a unui curs de Fizică generală. Ea poate fi utilă, în egală măsură, elevilor din cursul superior al liceului, cât şi profesorilor de fizică, pentru pregătirea examenelor de definitivat, gradul II şi gradul I, sau oricărei persoane interesate în domeniu. Având în vedere că, de regulă, cursul de mecanică se audiază în semestrul I, în paralel i

ii cu cursul de analiză matematică, iar cel de algebră apare în semestrul al II-lea, am recurs la un bagaj minimal de cunoştinţe din domeniul calculului vectorial şi al analizei matematice. În aceeaşi idee, am introdus, pe lângă Anexa I, dedicată calculului vectorial, o a II-a Anexă cuprinzând câteva informaţii succinte despre ecuaţii diferenţiale de tipul celor întâlnite în carte, însoţite de exemple şi, în unele cazuri, de probleme. Am încercat, din modul de prezentare, să nu facem să se înţeleagă că mecanica fizică este doar matematică aplicată. Studentul este invitat să înţeleagă foarte de timpuriu că o atitudine pasivă, bazată pe simpla memorare a unor formule şi demonstraţii, conduce - pe termen lung - la insucces. Ca şi în celelalte ştiinţe ale naturii, înţelegerea fenomenelor analizate, bazată pe atitudinea activă şi critică a celor studiate şi pe capacitatea de a stabili corelaţii între fenomene aparent disparate constituie cheia succesului. Am evitat folosirea unui material discursiv sau cu caracter istoric; acolo unde am considerat necesare astfel de informaţii, ele au fost menţionate ca note de subsol, împreună cu trimiteri la adrese de internet pentru documentare suplimentară. Fiecare capitol este împărţit în secţiuni şi se încheie cu un număr de probleme aferente acestor secţiuni. Este indicat ca, înainte de a se trece la capitolul următor, să se rezolve problemele capitolului curent. În Capitolul 1, dedicat cinematicii punctului material, după introducerea noţiunilor fundamentale (modelul de punct material, mişcare, sistem de referinţă, traiectorie) sunt prezentate mărimile principale (viteză medie, viteză instantanee, acceleraţie instantanee). Am acordat un spaţiu important prezentării sistemelor de coordonate (carteziene, cilindrice, sferice, naturale), precum şi calculului vitezei şi acceleraţiei în raport cu aceste sisteme de coordonate. Capitolul 2, dedicat dinamicii punctului material constituie centrul de greutate al cărţii, având în vedere ca aici sunt introduse principiile dinamicii, precum şi o serie de mărimi fizice importante pentru mecanică (impuls, moment cinetic, lucru mecanic, energie). Tot aici se studiază mişcarea punctului material sub acţiunea unor tipuri diferite de forţe, se introduce noţiunea de câmp conservativ şi se demonstrează legea conservării energiei în cazul forţelor dependente de poziţie. În ultima parte este prezentată succint integrarea numerică a ecuaţiei diferenţiale, în cazul unor forţe cu expresii complicate. Capitolul 3 este dedicat mişcării sub acţiunea unei forţe centrale. Acesta este un subiect esenţial pentru întreaga fizică, având în vedere că toate forţele fundamentale sunt de tip central. Accentul este pus aici pe efectul forţelor de natură gravitaţională, făcându-se legătura cu legile lui Kepler din astronomie şi cu raţionamentele lui I. Newton, privitoare la legea atracţiei universale. Se discută apoi problema celor două corpuri, iar în final, se face o prezentare de principiu a problemei celor trei corpuri. Problemele de la sfârşitul capitolului sunt destinate aprofundării temei. Capitolul 4, dedicat sistemelor discrete de puncte materiale, este introdus în ideea pregătirii abordării mecanicii corpurilor cu distribuţie continuă de masă, subiectul central al părţii a II-a a cursului de Mecanică fizică. În acest capitol se indică modul de calcul al mărimilor specifice sistemelor discrete, plecându-se e la cele introduse în modelul de punct material. De asemenea, se discută legile de conservare a impulsului, energiei şi momentului unghiular, valabile în cazul sistemelor izolate. Sunt prezentate fenomenele de ciocnire, prin contact şi prin intermediul câmpului, în sistemul laboratorului şi al centrului de masă. în Capitolul 5 sunt trecute în revistă mărimile specifice sistemelor fizice cu distribuţie continuă de masă/sarcină, precum şi tehnici de calcul ale expresiilor unor astfel de mărimi

iii (masă, impuls, forţe interne/externe, intensitate a câmpului, moment cinetic etc.). Prezentarea acestor subiecte va permite studentului extrapolarea şi generalizarea rezultatelor pentru diverse alte sisteme întâlnite în alte domenii ale fizicii şi/sau tehnicii. Principalele modele idealizate cu care se operează în acest context, solidul rigid şi fluidul ideal, sunt prezentate în Capitolele 6, respectiv 8. Extensii ale acestor modele sunt prezentate în Capitolul 7, solidul deformabil, respectiv în ultima parte a Capitolului 8, dedicată unei scurte analize a curgerii fluidelor vâscoase. Noţiunile acumulate prin studiul mecanicii mediilor continue, alături de aplicaţiile dezvoltate la seminar şi experimentele de laborator consolidează cunoştinţele studentului care se iniţiază în tainele fizicii. Aceste cunoştinte au un evident caracter fundamental, ele oferind mijloace şi căi pentru înţelegerea naturii. Ele oferă, de asemenea, instrumente de lucru pentru abordarea celorlalte domenii ale fizicii (electricitate şi electrodinamică, mecanică analitică şi mecanică cuantică, fizica atomului şi moleculei). Abordarea newtoniană în mecanica clasică este legată, în anumite cazuri, de o serie de dificultăţi matematice importante, care pot fi ocolite prin utilizarea a două tehnici de abordare noi – ecuaţiile lui Lagrange, respectiv ecuaţiile lui Hamilton. Acestea pleacă de la dinamica newtoniană, însă folosesc ca noţiune cheie energia, recurgând la aşa-numitele coordonate generalizate, respectiv impulsuri generalizate. Folosind ecuaţiile lui Lagrange sau Hamilton, aşa cum este prezentat în Capitolul 9, putem găsi mai rapid ecuaţiile de mişcare, precum şi valorile şi orientarea forţelor de reacţiune sau de legătură, prin integrarea unor ecuaţii diferenţiale de ordinul I. Capitolul 10 este dedicat prezentării principalelor noţiuni care permit trecerea de la mecanica clasică la mecanica relativistă. După cum se ştie, rezultatele prezise de mecanica clasică în cazul mişcării cu viteze comparabile cu viteza luminii sunt contrazise de realitate. Mecanica relativistă, ale cărei baze au fost puse de către Albert Einstein în anul 1905, reprezintă, de fapt, o extensie a mecanicii clasice. În aşa numita teorie a relativităţii restrânse, care este parţial acoperită în Capitolul 2, se studiază mişcarea corpurilor în raport cu sisteme de referinţă inerţiale. Relativitatea restrânsă se bazează pe două postulate introduse de Einstein: (a) echivalenţa tuturor sistemelor de referinţă inerţiale şi (b) constanţa vitezei luminii în raport cu orice sistem de referinţă inerţial. O abordare a problemei într-un cadru mai larg o reprezintă teoria a relativităţii generale, în care mişcarea este analizată în raport cu sisteme de referinţă neinerţiale. Am considerat necesar, în cadrul spaţiului limitat al acestui volum, să introducem câteva aspectele de interes din teoria relativităţii restrânse, ca un minim necesar pentru studiul mecanicii clasice. Urmează ca o analiză mai detaliată a teoriei relativităţii restrânse, împreună cu problematica relativităţii generale să fie studiate mai în detaliu în cadrul disciplinei Teoria relativităţii. Deşi fizica clasică foloseşte modele liniare, lumea fizică înconjurătoare este în mod preponderent neliniară. În acest sens am prezentat succint, în Capitolul 11, ideile fundamentale şi tehnicile de abordare modernă a evoluţiei unor sisteme mecanice descrise de dinamici neliniare, aşa cum apar ele în teoria haosului. Sunt trecute în revistă noţiuni în legătură cu sistemele disipative, atractori, analiza în spaţiul fazelor, bifurcaţii, coeficienţi Lyapunov, analiza fractală, etc. Aceste instrumente descriu comportarea haotică a sistemelor fizice guvernate de legi deterministe, pentru care ecuaţiile de mişcare şi condiţiile iniţiale permit, în principiu,

iv determinarea evoluţiei sistemului la orice moment de timp. Noţiunile sunt aici exemplificate folosind un model de oscilator neliniar. În funcţie de valoarea neliniarităţii sistemelor, dinamica acestora este foarte variată, ea apărând nu doar sub forma unor evoluţii simple, previzibile, ci – uneori – în forme deosebit de complicate, chiar haotice. Cu titlu de exemplu, extinderea analizei curgerii turbulente a unui fluid, care fusese parţial prezentată în volumul de Mecanica mediilor continui, este prezentată aici din punct de vedere al teoriei haosului. În finalul Capitolului 3 se prezintă câteva noţiuni esenţiale legate de apariţia haosului în sistemele hamiltoniene, caracterizate de sensibilitate ridicată la condiţiile iniţiale. În Anexa I se face o trecere in revistă a modurilor de reprezentare a vectorilor şi a operaţiilor cu aceştia. Operaţiile algebrice cu vectori sunt cunoscute din materia de liceu, însă elementele de analiză vectorială şi, în special, partea dedicată operatorilor vectoriali diferenţiali constituie un subiect ceva mai dificil pentru studenţi. Din experienţa noastră, aceştia întâmpină aici probleme nu numai din cauza dificultăţii subiectului în sine, ci mai ales deoarece la cursul de analiză matematică, introducerea operatorilor diferenţiali se face adesea în mod formal, fără un suport fizic intuitiv. Am afectat, de aceea, un spaţiu mai larg acestui subiect, comparativ cu cel dedicat algebrei vectoriale. În Anexa II sunt prezentate succint principalele tipuri de ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi II, întâlnite în cuprinsul cărţii. In cele mai multe cazuri, consideraţiile privind integrarea acestor ecuaţii diferenţiale sunt însoţite de exemple ilustrative. Suntem recunoscători referenţilor ştiinţifici, Prof. dr. Ioan Mercheş, de la Facultatea de Fizică a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi Prof. dr. Radu Chişleag, de la Departamentul de Fizică a Universităţii Politehnica Bucureşti, pentru discuţiile avute cu ocazia redactării manuscrisului şi pentru sugestiile făcute cu ocazia citirii acestuia. Ne exprimăm, de asemenea, gratitudinea tuturor celor care, prin observaţii şi sugestii, ne vor putea ajuta la îmbunătăţirea şi completarea acestui manual, într-o ediţie viitoare.

Iaşi, Bucuresti, decembrie 2003.

Cuprins

1 Cinematica punctului material 1.1 Obiectul cinematicii. Modelul de punct material . . 1.2 Traiectoria şi ecuaţiile cinematice . . . . . . . . . . 1.3 Vectorul deplasare, viteza şi acceleraţia . . . . . . . 1.3.1 Viteza medie şi viteza instantanee . . . . . 1.3.2 Acceleraţia medie şi acceleraţia instantanee 1.4 Coordonate carteziene . . . . . . . . . . . . . . . . 1.5 Coordonate polare plane . . . . . . . . . . . . . . . 1.5.1 Viteza unghiulară . . . . . . . . . . . . . . . 1.6 Coordonate naturale . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.7 Coordonate cilindrice . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.8 Coordonate sferice . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.9 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1 1 2 4 4 7 9 12 15 16 17 19 24 27 27 27 28 31 32 34 36 37 38 40 41 41 42 42 45

2 Dinamica punctului material 2.1 Principiile dinamicii newtoniene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.1.1 Noţiuni introductive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.1.2 Enunţul principiilor dinamicii . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării . . . . . . . . . . . . . . 2.2.1 Impulsul. Conservarea impulsului. . . . . . . . . . . . . . 2.2.2 Momentul unghiular. Conservarea momentului unghiular. 2.2.3 Lucrul mecanic şi puterea . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2.4 Energia cinetică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.2.5 Energia potenţială. Forţe conservative . . . . . . . . . . . 2.2.6 Legea conservării energiei mecanice. Forţe conservative . . 2.3 Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 2.3.1 Forţă constantă, F = F0 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.3.2 Forţă dependentă de timp F = F (t) . . . . . . . . . . . . 2.3.3 Forţă dependentă de viteză F = F (v) . . . . . . . . . . . 2.3.4 Forţă dependentă de poziţie . . . . . . . . . . . . . . . . . v

. . . . . . . . . . . . . . .4 3 Forţe de tip central 3. . . . 53 54 55 56 60 62 66 68 71 71 73 74 75 76 78 79 82 86 90 93 97 99 101 101 102 102 104 112 116 118 2. . . . . . . . 4. . . . . . . . . .2 Centrul de masă. . . . . . . . . 127 . . . . . . . . . . .1 Câmpul şi potenţialul gravitaţional pe axa unui inel . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 Probleme . . . . . . .6. Legi de conservare . . .3 Forţe de tipul 1/r 2 .1 Conservarea momentului unghiular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. . .2 Ciocniri uni-dimensionale . . .6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . . . . . . . . . . . 4. 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Ciocniri oblice (bi-dimensionale) . . . . . .1 Mărimi caracteristice sistemelor de particule . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . .7 Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă . . . . . . . . . . . . 6 Solidul rigid 6. 123 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Legea conservării impulsului . . . 3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121 . . . . . . . .5 Problema celor două corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. . . 50 . .vi CUPRINS 2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Legea (teorema) lui Gauss . . . . . 5. . . . . . . . . . 4. .2 Mişcarea de translaţie a solidului rigid . . . 121 . . . . . .2 Calculul câmpului şi al potenţialului gravitaţional create de o distribuţie sferică de masă . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . . .3. .1 Impulsul forţei şi variaţia impulsului în decursul ciocnirii . .3 Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă . . . . . . . . . .3 Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe . . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . .1 Masa unui sistem continuu . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . . 5. . . . . . . . .1 Modelul de solid rigid . . . . . . . . .7. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 Dinamica sistemelor discrete de particule 4. . 3. . . . . . . .4 Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Impulsul unui sistem continuu . 4. .3. . . . . . . . . 3. .5 Forţe cu expresii complicate. . . . . . . 4. . . 4. . . . . . . . . . . . . . .8 Probleme . . . . Integrare numerică . . . . . . . .5 Legea conservării momentului unghiular . . . . . . . . .2 Ecuaţia lui Binet . . . . . . . . . .1 Un exemplu de ciocnire elastică intermediată de câmp: împrăştierea Rutherford . . . . . . . .4 Legea conservării energiei . . . . . . . . . . . . . .6 Ciocniri. .6 Problema celor trei corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7 Probleme . . . . . . 5 Modelul de mediu continuu 5. . . . . . . .5 Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Definiţii şi clasificări . . . . . . . .4 Legile lui Kepler şi atracţia universală 3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . . . 49 Probleme . . . . . . . . . 5. . . . . . . . . . . . . . . . 4. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. . . .6. . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . .5 Aplicaţiile legii lui Bernoulli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Efectul Magnus . .1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . . . .4 Spaţiul configuraţiilor . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . .6 Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . 180 8. . Ecuaţia lui PoisseuilleHagen . .1. . . . .4 Probleme .4 Deformaţia de torsiune (răsucire) .1. . . . . . . . . . . . .8 Ecuaţiile lui Euler . .3. . . . . . . . . . . 172 8. . . . .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . vii 128 130 136 139 142 144 145 146 151 155 155 155 158 159 161 162 8 Fluide 165 8. . . . .3 Legea lui Arhimede . . . . . . 173 8. . . . . . . . .1 Presiunea hidrostatică .3 Ecuaţia de continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curgerea turbulentă .1 Teorema axelor paralele . . . . .4. . . . . . 195 196 196 198 199 200 . . . . . . 167 8. . . . . . . . . . . .11 Probleme . . . . . . . . . . . . . .3 Deformaţia de forfecare . . . . . .2. . . . . . . . . . . Mişcarea giroscopului în câmp 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 8. . . . . . .1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9 Stabilitatea rotaţiei solidului rigid . . . 7.2 Formula barometrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Ecuaţia (legea) lui Bernoulli . . . . 9. . . . .2 Ecuaţia de curgere a unui fluid . . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . . gravitaţional . . . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . viteze generalizate . . .5 Formarea vârtejurilor. .5 Rotatorul liniar . . . . Legea lui Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2. . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176 8. . 7. . . . . . . . . 186 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . 174 8. . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Curgerea fluidelor vâscoase prin conducte cilindrice. 172 8. . . . . . . . . . .1.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2.3. . .3 Forţe de frecare vâscoasă la interfaţa solid-lichid. 192 9 Elemente de mecanică analitică 9. . . . . . . . . . . . . .5 Deformaţia de încovoiere (flexiune) . . . . . . . 188 8. . . . . . . 7 Solidul deformabil 7. . . . . . . . . .2.2 Teorema axelor perpendiculare . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4. .1 Derivata substanţială a unei mărimi fizice . . . .3. . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Fluide vâscoase . . .3 Forţe generalizate . . . . . . 189 8. 175 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Deformaţia de alungire/compresiune 7. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7. . . . 170 8. . . . . . 7. . . . . . . . . . . . . .2 Coordonate generalizate şi 9. . . . . .7 Elipsoidul de inerţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 8. . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .CUPRINS 6. . .10 Giroscopul. . . . . . . . . . . . . .2 Dinamica fluidelor . . . . . Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii .1 Statica fluidelor. . . . . . . . . . . . . . . . . 6.1 Legături . . . . . . . . . . . . . .6 Probleme . . .1 Mărimi caracteristice . . . . . . . . .1. . 182 8. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

.3. . . . . . . . . .5.2 Principiile relativităţii restrânse . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Relativitatea în mecanica clasică . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237 . . . . . . . . . . .5 Teorema lui Liouville . . 10. . . .5 Cuadrivectorul impuls-energie . . . .2 Conservarea impulsului total . . 10. . . . . . .6. . .2 Ecuaţia Hamilton-Jacobi . . . . . . . . . . .4. .3 Transformările Lorentz .4. .3. .3. . . . .4 Transformarea vitezelor în teoria relativităţii 10. . . . . . . . . 230 . . . . . .4 Spaţiul fazelor . . . . . . . . . . 9. .6 Parantezele lui Poisson . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Ecuaţiile canonice . . . .6 10 Noţiuni de relativitate restrânsă 10.1 Dilatarea duratelor . . . 228 . . . . . . . . . . . . . Probleme . . 224 . . . . . . . . . 10. . . . . .1 Transformările lui Galilei . . .5 Forţa în teoria relativităţii . . . . . . . . . . 232 . .2 Formalismul lui Lagrange .2 Cuadrivectorul interval . . 10. . . . . . .2. . .1 Principiul lui Hamilton . . . . 244 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . .2. . . . . . . 236 . .2 Contracţia lungimilor . . . . . . . . . . . 233 . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . .6 Cuadrivectorul forţă . . 10. . . . . . . 240 . . . .7. . . . . . .4. . . . . . . . . . . .6 Energia în mecanica relativistă . . . . . . . . . 10. . . . . .4. . . . . . . . . . .5 Transformarea masei în teoria relativităţii . . . . . . . . .7. . . . . . . . . . . 9. . .4.1 Conservarea energiei . . . 237 . .viii 9. . 9. 247 . .1 Cuadrivectori de poziţie . . . . . . . . . 246 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 Cuadrivectorul acceleraţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248 . . . . . . . . . . . . Teoria Hamilton-Jacobi . . CUPRINS . . . . . . . . . . . . 10. . . .3. . 9. . . . . . . .3 Cazul legăturilor neolonome. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.3. . . .4 Consecinţe ale transformărilor Lorentz . . . . . Metoda Formalismul lui Hamilton . . . . . . . . 248 . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245 . .2.7. . .2 Ecuaţiile lui Lagrange . . . . . . . . .5. . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4. . . . . . . 223 . . . . . 10. . .2 Legătura dintre energie şi impuls . . . .8 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201 201 202 204 205 205 207 210 210 211 213 214 214 216 217 217 218 219 220 9. . . . . . . . . . . . . . . 9. . . . . . . . 9. 10. . 10. . . . . .5. . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 9. . . . . . . . .5 9. . . . . . . . . . 9. . . . . . .7. . . 240 . . . . . . . . 230 . . . . .7. . . . . . . . 9. . . . . . . . . 9. . . . . . . . . . . . . . . . Teoreme de conservare în mecanica analitică 9.4 9. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Transformările canonice . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Conservarea momentului cinetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227 . . . . . . . 10. . . . .4. . . . . . . .3 Semnificaţia funcţiei Hamilton . . . . . . . . . . . . . . multiplicatorilor Lagrange . 234 . .7. . . . . . . . . 9. . . .3 Dependenţa masei de viteză . 223 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Relaţia lui Einstein . . . . . . 10. . . . . . . . . . . . 247 . . . . . . .putere . . . .7 Universul Minkowski . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. . . . . . . . . .6. . . . . 10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Cuadrivectorul viteză . . . . . . . . . . 9. . . . .1 Principiul lucrului mecanic virtual . . .3. . . . . . . . .

. .1 Derivarea vectorilor . . . .2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2. . . . .8 Fractali.1 Analiza liniară de stabilitate a sistemelor bidimensionale . . . . . 11. . . . .1 Sisteme disipative şi atractori . . .5 Reprezentări (secţiuni) Poincaré . . . . . . . Auto-asemănare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . . . . . A. . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . . . .10. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2 Sisteme nonintegrabile . . . . . . . . . . . . . . . .9 Sistem cu dinamică haotică . . . . . . .1. Dimensiune fractală şi dimensiune topologică 11. . . . . . . A. . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . A. . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . B. A. . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . ix 251 251 253 254 256 258 263 265 269 274 275 277 277 280 282 286 290 291 295 297 297 298 298 299 299 299 301 306 306 307 307 317 321 322 323 325 326 327 329 333 . . . . .1 Neliniaritate şi sensibilitate la condiţiile iniţiale . . . . . . . . . .3. . . .3 Exemplu: Hamiltonianul Henon-Heiles . . . . . .4 Probleme . . . . .3 Reprezentarea matriceală . . . . .5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi C Constante fizice şi unităţi de măsură Bibliografie . . . . . . . .3 Elemente de analiză vectorială . . . . . . . .2 Integrarea vectorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . 11. . . . . . . . . . . .10. . . . . . . .6 Bifurcaţii . . .4 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II . . . . . . . . . . . . . . . .1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul I cu variabile separabile . . 11. . . . . . . . . .9. . . . . . . . A. . . . . . . B. . . . . . . . A.CUPRINS 11 Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3 Operatori vectoriali diferenţiali A. . . . . . . . . .2 Înmulţirea vectorilor . . . . .3 Ecuaţia de tip Bernoulli . . . . . . . . .4 Cicluri limită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .11Probleme . .1 Reprezentarea unui vector . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . B. . . . . . . . A. . . . . . . . . . . .7 Exponenţi Lyapunov . . . . 11. . . . . . . A. . . . .2 Sisteme dinamice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 Oscilatorul van der Pol în regim forţat . . . . . . . . . . . B Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare B. . . . . . . . . . . A Vectori A. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9. . . A. . . . . . .1 Sisteme integrabile . . . . 11. .1 Reprezentarea geometrică . 11. . . . . .10Haos în sisteme hamiltoniene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . B. . .2 Haos în cazul curgerii turbulente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. . . . . . .2 Operaţii algebrice cu vectori . . . . . . . . . . .3 Echilibru şi stabilitate . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . .1. . . . . . . . . .2. . .1 Adunarea şi scăderea vectorilor A. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . . . . . . . 11. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. . .2 Reprezentarea analitică . . . . . . . . . . . . . . . .10. . .3. . . .

.

Modelul de punct material Mişcarea este o proprietate intrinsecă a materiei. Modificarea stării de mişcare poate fi studiată. Cum lumea reală este întotdeauna mult mai complicată decât modelele cu care se operează în fizică. cu preţul utilizării unui instrument matematic mai sofisticat şi mai dificil. Dinamica – partea mecanicii în care sunt luate în considerare efectele unor factori-cauză şi anume forţele cu care corpurile exterioare sau interioare acţionează asupra sistemului studiat. Deoarece un astfel de demers este mai simplu. cu cât recurgem la modele tot mai simple. într-un anumit context. O astfel de abordare geometrică a mişcării este cunoscută drept abordarea cinematică. Recurgerea la modele simple este necesară în faza incipientă a cunoaşterii naturii. În condiţiile în care este necesară o abordare a unei teme de studiat. doar pur descriptiv. Cinematica precede. cu atât ne îndepărtăm mai mult de realitate. Pe măsura luării în considerare a aspectelor considerate iniţial ne-esenţiale. trebuie să fim conştienţi că şi rezultatele obţinute sunt. ci în întreg procesul cunoaşterii lumii înconjurătoare. ne apropiem mai mult de realitate. studiată ca o consecinţă a acţiunii corpurilor înconjurătoare. incomplete. pornind de la simplu. în sensul că nu există materie în repaus absolut. de regulă. Din păcate. după cum nu poate fi concepută mişcare fără suportul material. Modelele fizice şi modelarea sunt instrumente esenţiale.Capitolul 1 Cinematica punctului material 1. inclusiv în şcoală. În practică. spre complex – şi complet! 1 1 . pentru început. O reprezentare simplificată a unui sistem sau a unui proces fizic se numeşte model fizic.1 Obiectul cinematicii. Descrierea matematică asociată unui model fizic simplu este. fie nerelevantă. se pot ignora anumite amănunte. atât pe considerente didactice1 . Descrierea completă a mişcării unui sistem fizic real este adesea o problemă fie prea complexă. sau ca rezultat al interacţiunilor unor părţi din interiorul sistemului. simplă. cât şi în ideea introducerii unor noţiuni şi mărimi fizice strict necesare ulterior în studiul mecanicii. el este ales în primă instanţă. într-un anume sens. ne-esenţiale pentru problema studiată. iar capitolul corespunzător din mecanică poartă numele de Cinematică. nu numai în fizică. Modificarea stării de mişcare a unui sistem fizic este. aşadar. fără a lua în considerare cauzele care o determină. de asemenea.

Rezultatele găsite în mecanica punctului material se extrapolează pentru sistemele de puncte. un punct material se denumeşte şi particulă. modelul de fluid sau cel de solid rigid.1. de asemenea. diferite modele de unde etc. Abordarea care pleacă de la modelul de punct material este utilă în paşii ulteriori. Distanţa dintre două puncte din spaţiu se numeşte metrică. Proiecţiile lui r pe axele sistemului de referinţă utilizat (notat prescurtat cu SR) determină. notată cu P în Fig. cât şi unor corpuri de dimensiuni nanoscopice (atomi. Galileo Galilei (1564-1642). în mod univoc. poziţia mobilului. Exemplele cele mai cunoscute sunt modelul atomului şi/sau al nucleului. 1. Într-un spaţiu tridimensional. În măsura în care un astfel de punct material este în mişcare. nuclee. Un corp este astfel asimilat unui punct material2 .2 Capitolul 1. 1642 2 3 . Cartea sa cea mai importantă este Dialoguri despre principalele două sisteme ale lumii. Principalele sale contribuţii în fizică sunt legate de descoperirea legilor mişcării pendulului. Cinematica punctului material În fizică sunt cunoscute multe exemple de modele care au evoluat. atât pentru studierea mişcării unor corpuri de dimensiuni şi mase gigantice (cum ar fi corpurile din interiorul sistemului solar). în care se consideră a fi concentrată întreaga sa masă. în memoria lui Galileo Galilei3 . Mărimile fizice cele mai importante în cinematică sunt viteza şi acceleraţia. urmând a le găsi expresiile în raport cu diferite sisteme de coordonate. când se trece la studiul mecanicii corpurilor de dimensiuni ce nu mai pot fi reduse la un punct.). Acesta. pentru a fi tratat ca punct material. un nou model de pompa hidraulică. considerat fix în contextul problemei de studiat. Cel mai simplu model din mecanică este cel al punctului material . poziţia unui punct din spaţiu. Dacă un corp este prea mare pentru a mai putea fi considerat particulă. publicată la Florenţa în 1632 şi dedicată analizei critice a sistemului geocentric al lui Ptolemeu şi. în procesul cunoaşterii. ale căderii libere a corpurilor. electroni. iar vârful – în punctul material studiat. el poate fi gândit ca o "colecţie" (un sistem) de puncte materiale. Mecanica newtoniană foloseşte metrica euclidiană. respectiv. denumită adesea şi metrica galileeană. Se înţelege că un corp nu trebuie să fie neapărat ”mic” în accepţiunea proprie a cuvântului. este nevoie de a defini un sistem de referinţă (denumit adesea şi reper). cu precauţiile necesare unei astfel de operaţii. notat cel mai adesea cu r.2 Traiectoria şi ecuaţiile cinematice Pentru a studia modul în care se modifică în timp poziţia unui punct material în raport cu un altul. de dimensiuni mult mai mici decât distanţele parcurse. Utilizarea reprezentării vectoriale are avantajul că expresiile mărimilor cinematice nu depind de tipul de coordonate ales. A susţinut ipoteza heliocentrică a lui Copernicus.1. DisUneori. are originea în originea reperului. care reprezintă distanţe şi/sau unghiuri. etc. adică punct material în mişcare. Printr-o coincidenţă. balanţa hidrostatică). heliocentric al lui Copernicus. Modelul punctului material se aplică cu acelaşi succes. precum şi unele dispozitive tehnice (luneta astronomică. fizician italian. numite coordonate. este considerat primul om de ştiinţă al epocii moderne. Vom începe prin a defini aceste mărimi. Poziţia în raport cu reperul a punctului material a cărui mişcare o studiem este precizată prin aşa-numitul vector de poziţie. într-o succesiune cuprinzând mai multe etape. este determinată de un triplet de numere. el se denumeşte şi mobil. El poate fi folosit ori de câte ori se studiază mişcarea de translaţie a unui obiect sau sistem de obiecte.

2) care este echivalentă cu trei ecuaţii scalare. la un moment dat. într-o anumită zonă din spaţiu. Prin eliminarea timpului din ecuaţiile parametrice sus-menţionate.1).5) Ecuaţiile (1. iar mulţimea poziţiilor succesive ocupate de acesta în decursul mişcării este continuă. exprimată într-un sistem de coordonate carteziene4 .1. La momentul t punctul mobil se află în P. de aceea se vorbeşte doar de o anumită probabilitate ca particula să se găsească. (1. tanţa dintre două puncte P1 (x1 .html 4 Aşa cum vom vedea în continuare.1: Reprezentarea traiectoriei unui punct material. y = y(t).3) (1. este anul morţii lui Galilei şi naşterii lui Newton. este dată de relaţia: d = [(x2 − x1 )2 + (y2 − y1 )2 + (z2 − z1 )2 ]1/2 (1.2.5) se numesc ecuaţii parametrice ale mişcării (parametrul este timpul t).3). În mecanica clasică se consideră că traiectoria corpului este bine determinată5 . în funcţie de simetria problemei de studiat. 5 În mecanica cuantică. se consideră ca poziţia unei micro-particule (şi deci şi traiectoria acesteia) nu pot fi determinate cu orice precizie. z1 ) şi P2 (x2 . Legea de mişcare a mobilului este exprimată generic prin ecuaţia vectorială: r = r(t). De exemplu. z = z(t). notat r (Fig. care. descris de vectorul de poziţie r. specifică sistemelor microscopice. în cazul unui sistem de coordonate cartezian tridimensional: x = x(t). (1. . y1 . aşadar. Informaţii suplimentare despre viaţa şi opera lui Galilei pot fi găsite şi la adresa de web: http://galileo. cu ajutorul unui vector de poziţie.4).1.1) Traiectoria unui corp este curba descrisă de acesta în decursul mişcării. se obţine ecuaţia traiectoriei. (1.imss. poziţia unui punct material care se deplasează pe o curbă oarecare.firenze. Traiectoria şi ecuaţiile cinematice 3 z Figura 1. (1. z2 ).4) (1. pot fi folosite şi repere de tip sferic sau cilindric. adică locul geometric al poziţiilor succesive ocupate de mobil în decursul mişcării. Să descriem. Particula însăşi este "de-localizată". y2 .it/museo/b/egalilg. ce descriu variaţiile în timp ale coordonatelor mobilului. în anumite cazuri se numeşte şi orbital. iar traiectoria ei se specifică print-un nor de probabilitate.

2: Vectorul deplasare. diferă semnificativ de mărimea vectorului deplasare. la limită. în intervalul t2 − t1 .1. ∆t ∆t→0 ∆t (1. ∆r ar fi o mărime mult mai convenabil de folosit pentru calcularea vitezei punctului material. se preferă exprimarea vitezei mobilului în funcţie de coordonate sau de vectorii de poziţie ale acestuia. ∆r. pe de altă parte. (1. denumit vector deplasare: ∆r = r2 − r1 . Distanţa dintre punctele P1 şi P2 între care s-a deplasat mobilul poate fi interpretată ca fiind modulul unui vector. Aşa cum vom vedea imediat.2. egal cu distanţa curbilinie ∆s. Cinematica punctului material Figura 1.4 Capitolul 1. viteza şi acceleraţia Să considerăm că. După cum rezultă din Fig. ∆r. Întrucât măsurarea distanţelor de-a lungul traiectoriei este mai puţin convenabilă. atunci.3. lungimea traiectoriei ∆s parcursă de mobil într-un interval de timp finit. se poate defini viteza instantanee a mobilului: v = lim ∆r r(t + ∆t) − r(t) = lim .8) ∆t→0 Constatăm.3).1. măsurată de-a lungul traiectoriei. În aceste circumstanţe. în condiţiile în care ∆t → 0. ∆r devine tangent la curba-traiectorie (Fig.1 Viteza medie şi viteza instantanee Se defineşte viteza medie pe o porţiune ∆s de traiectorie ca fiind raportul: vm = ∆s . descris de vectorul de poziţie r2 .7) unde s este coordonata curbilinie. că viteza instantanee (sau momentană) este chiar derivata vec- . În plus.3. situaţie reprezentată în Fig. notat cu ∆r. ∆t.1. descris de vectorul de poziţie r1 şi că la momentul t2 el a ajuns în punctul P2 . ∆t (1.3 Vectorul deplasare. în decursul mişcării sale. reprezintă diferenţa vectorilor de poziţie ai punctelor P1 şi P2 : ∆r = r2 − r1 1.6) 1. Dacă considerăm t1 = t şi t2 = t + ∆t. un mobil se află la momentul t1 într-un punct P1 . vectorul deplasare ∆r devine.

. în timp ce vectorul viteză medie are direcţia secantei. .. + ∆tn ∆t i=1 (1. ∆tn atât de mici. viteza instantanee (momentană).1. Pe de altă parte..3. Viteza medie se defineşte ca: vm = v1 ∆t1 + v2 ∆t2 + . Vectorul viteză instantanee este tangent la traiectorie.. + vn ∆tn 1 n = vi ∆ti . viteza şi acceleraţia 5 Figura 1. adică viteza mobilului într-un punct este un vector tangent la traiectorie.n 6 . iar vectorul deplasare tinde să ajungă pe direcţia tangentei la traiectorie.10) Dacă aceste intervale de timp devin din ce în ce mai mici. i = 1... suma din relaţia anterioară devine o integrală: n È vm = lim ∆ti →0 i=1 n È vi ∆ti = ∆ti 1 ∆t t+∆t vdt. vitezele medii pe fiecare interval de timp ∆ti se apropie de valorile instantanee şi. dt (1. ca urmare..3: Pe măsură ce scade intervalul ∆t.. pentru a calcula viteza medie a mobilului într-un interval de timp ∆t. torului de poziţie în raport cu timpul: v= dr ˙ = r. acesta se împarte în n subintervale ∆t1 . Vectorul deplasare. t (1. mărimea sa este dată de derivata în raport cu timpul a vectorului său de poziţie.. încât pe durata fiecărui subinterval viteza instantanee să rămână practic constantă6 . ∆t1 + ∆t2 + . viteza instantanee poate să varieze prin salt doar la trecerea între intervalele ∆ti şi ∆ti+1 .11) i=1 Prin urmare. ∆t2 .9) Ca urmare. punctul P2 se apropie din ce în ce mai mult de P1 .

(1. (1. Distanţa parcursă în subintervalul i este ∆s=vi ∆ti A (ABCD) B D C Figura 1. spaţiul parcurs devine: t s(t) = s0 + 0 v(t)dt. .5: Spaţiul total parcurs de mobil în intervalul de timp specificat reprezintă suma ariilor dreptunghiurilor elementare. Cinematica punctului material A B D C Figura 1. spaţiul parcurs de mobil într-un interval oarecare de timp reprezintă. delimitată de dreptele t = const.4: Pe durata fiecărui subinterval ∆ti .12) Ca urmare.11). Considerând momentul iniţial t = 0. din punct de vedere geometric.10) şi (1. viteza rămâne practic constantă. şi t + ∆t = const. aria de sub curba vitezei. date de (1. vi .13) unde s0 este coordonata curbilinie iniţială a corpului. Având în vedere cele două definiţii ale vitezei medii.6 Capitolul 1. rezultă: t+∆t ∆s = vm ∆t = t v dt = aria(ABCD).

2 Acceleraţia medie şi acceleraţia instantanee Pentru a caracteriza variaţia în timp a vectorului viteză.14) unde r0 reprezintă vectorul de poziţie la momentul iniţial.3. [∆t] = 1m · s−1 . de exemplu. dt dt dt lim (1. Ca şi în cazul vitezei. (1.19) . respectiv: [v] = v [∆s] = LT −1 .1. se poate scrie pentru vectorul de poziţie la momentul t: t r(t) = r0 + 0 v(t)dt. Acceleraţia medie este definită prin relaţia: am = ∆v .15) (1.6: Determinarea variaţiei vitezei ∆v = v(t + dt) − v(t) în intervalul de timp dt. se defineşte o nouă mărime fizică. (1.1. Dimensiunea şi unitatea de măsură a vitezei sunt. Pentru precizarea ratei de variaţie în timp a vitezei instantanee se introduce noţiunea de acceleraţia instantanee. Vectorul deplasare. ∆t (1.17) Mărimea acceleraţiei medii a unui mobil care se deplasează între două puncte. P1 şi P2 (Fig. se poate defini o acceleraţie medie şi o acceleraţie instantanee.6) depinde de variaţia netă a vitezei în intervalul considerat. definită prin relaţia: a = ∆v dv = ∆t→0 ∆t dt d dr d2 r = = 2.16) SI 1.18) (1. În termeni vectoriali. viteza şi acceleraţia 7 Figura 1.3. denumită acceleraţie.

Pentru a determina variaţia de viteză a mobilului. se poate exprima acceleraţia medie şi sub forma: ai ∆ti ∆v 1 i=1 am = = lim È = n ∆ti →0 ∆t ∆t ∆ti i=1 n È t+∆t adt. . a A v B D C (ABCD) Figura 1.1.17) şi (1.20). o interpretare grafică. Aria fiecărui dreptunghi cu înălţimea a şi lăţimea ∆ti reprezintă chiar variaţia de viteză mobilului în acest interval de timp.8 Capitolul 1. împărţim intervalul de timp în subintervale pe care acceleraţia îşi păstrează valoarea constantă. ca şi în cazul vitezei. prin urmare.5). adică aria unui dreptunghi. se obţine aria de sub curba vitezei (analog cu situaţia prezentată în Fig. în condiţiile în care acceleraţia nu este constantă. t (1. Ea reprezintă derivata de ordinul întâi a vitezei în raport cu timpul. (1.8: Sumarea după toate dreptunghiurile elementare determină aria de sub curba acceleraţiei Acceleraţia este un vector care are orientarea lui ∆v. Sumând acum ariile tuturor dreptunghiurilor elementare. derivata de ordinul doi a vectorului de poziţie.20) Se poate introduce.7: Variaţia vitezei în subintervalul i este ∆vi = ai ∆ti . r(t) în raport cu acelaşi parametru. Cinematica punctului material A B D C Figura 1. Având în vedere definiţiile acceleraţiei medii şi ale acceleraţiei instantanee.

iar (1. Descartes poate fi găsită la adresa de web: http://www-gap.unidimensională. P . la un moment final oarecare. z = z1 .1. este descris prin coordonatele sale x. În Fig. [∆t] = 1m · s−2 . 8 Uneori ei se notează cu ˆ ˆ şi k. ey şi ez i. sau ex . ergo sum (Cuget. în intervalul de timp finit considerat. orientat în sensul creşterii lui x. Este autorul celebrei aserţiuni Cogito. Vom atribui apoi fiecăreia din axele triedrului Oxyz câte un vector-unitate. introducând principiile cunoaşterii raţionale. (1. Considerând momentul iniţial t = 0. 2 Dimensiunea şi unitatea de măsură pentru acceleraţie sunt. variaţia de viteză are semnificaţia ariei de sub curba a = a(t). Discurs asupra metodei (1637) şi Meditaţii (1641). Coordonate carteziene 9 t+∆t ∆v = t adt = aria(ABCD). se numesc versori (Fig. relaţia de mai sus se poate scrie.25) (1. (1. reciproc perpendiculare. x ˆ ˆ 7 René Descartes (1595-1650). a încercat să extindă metodele cunoaşterii matematice în toate domeniile cunoaşterii. pe care noi îi vom nota cu (ˆ. respectiv: [a] = a [∆v] = LT −2 . În cazul particular. respectiv. (1. j ˆ ˆ ˆ ˆ . z. x = x1 . şi. Dintre contibuţiile sale cel mai importante în domeniul cunoaşterii. a marcat ruperea de scolastici. în care acceleraţia este constantă. deci exist).9. vectorul de poziţie al unui . y. pot fi amintite introducerea sistemului de coordonate carteziene şi a geometriei analitice.21) Ca urmare. z). Fiecare dintre acestea sunt paralele cu planele triedrului drept Oxyz.14): s(t) = s0 + v0 t + 1 at2 .26) (1.24) (1. (1. y = y1 .ac. O scurtă biografie a lui R.st-and. y .4. în cazul general: t v(t) = v0 + 0 a(t)dt.22) devine: v(t) = v0 + at. z )8 . iar mişcarea .27) Denumirea de coordonate carteziene vine de la numele lui René Descartes7 . cunoscut şi sub numele său latinizat – Cartesius.dcs.html. În două din cele mai importante cărţi ale sale. Aceşti vectori-unitate. relaţia (1.1.1.23) SI 1. y. punctul P se găseşte la intersecţia a trei plane imaginare. y.uk/ history/Mathematicians/Descartes.22) unde v0 reprezintă viteza iniţială a corpului. matematician. fizician şi filosof francez.4 Coordonate carteziene În sistemul de coordonate carteziene. Ca filosof. obţinute prin proiecţia lui P pe cele trei plane reciproc perpendiculare: r = r(x. z.9).

y .1. Trecând la limita timpilor de observaţie foarte mici.33) . şi z. vectorul de poziţie se poate exprima prin relaţia: r = xˆ + y y + zˆ. x ˆ z (1.28) Figura 1. ∆rz reprezintă deplasări "virtuale". ˆ ˆ ˆ ˙x ˙ˆ ˙ˆ ˆ ˆ ˆ dt dt dt dt (1.31) unde ∆rx . (1. ∆r: ∆r = r2 − r1 = (x2 − x1 ) x + (y2 − y1 ) y + (z2 − z1 ) z = ∆x · x + ∆y · y + ∆z · z .9: Sistemul de coordonate cartezian (Oxyz) şi versorii (ˆ.10). Cinematica punctului material Deoarece orice vector poate fi exprimat ca o combinaţie liniară de aceşti trei versori. ∆ry . ˆ ˆ ˆ (1. z ) x ˆ ˆ Vom găsi expresiile vitezei şi acceleraţiei. considerând că orice deplasare reală reprezintă suma a trei deplasări succesive independente.30) Această expresie se poate găsi pe cale geometrică. pornind de la expresia unei deplasări elementare. se obţine expresia vitezei: v= dr dx dy dz = x + y + z = xˆ + y y + z z = vx x + vy y + vz z .10 Capitolul 1. Conform (Fig. adică: x × y = z. y. ∆t → 0. în decursul cărora se modifică doar una din coordonate.29) (1. ei formează baza sistemului. ˆ ˆ ˆ De exemplu.32) Făcând raportul dintre elementul de deplasare infinitezimală şi intervalul de timp corespunzător acesteia. efectuate pe direcţiile x. se observă că: ∆r = ∆rx + ∆ry + ∆rz . expresia devine: dr = dx · x + dy · y + dz · z . Baza sistemului respectă regula burghiului drept. ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ (1.

10): ∆V = dx · dy · dz. ¨ ˆ ¨ ˆ ¨ˆ ˆ ˆ ˆ (1.36) Mărimea vectorului acceleraţie este: a= a2 + a2 + a2 .1.10: Descompunerea vectorului deplasare ∆r = r2 − r1 după cele trei direcţii independente Mărimea vectorului viteză este: v= 2 2 2 vx + vy + vz . derivatele lor în raport cu timpul ˆ ˆ ˆ sunt nule. y şi z rămân constanţi în orientare şi. x y z (1. fiind mereu orientaţi de-a lungul axelor triedrului drept.1.38) Folosirea coordonatelor carteziene este preferată din motive de simplitate matematică.4. (1. dAx = dy · dz.39) (1.37) Un volum elementar dV în coordonate carteziene poate fi scris ca un produs de trei deplasări infinitezimale reciproc perpendiculare (Fig. iar un element de suprafaţă în coordonate carteziene va avea expresia: dAz = dx · dy. putem recurge şi la alte tipuri de sisteme de coordonate. Dintre acestea.34) În mod similar se pocedează pentru acceleraţie: a = dv dvx dvy dvz = x+ ˆ y+ ˆ z = vx x + vy y + vz z ˆ ˙ ˆ ˙ ˆ ˙ ˆ dt dt dt dt = xx + y y + z z = ax x + ay y + az z . . Aceasta se datorează şi faptului că.35) (1. În funcţie de simetria mişcării şi de datele concrete ale problemei de studiat. dAy = dz · dx. (1. versorii x. Coordonate carteziene 11 Figura 1. ne vom referi la coordonatele legate de mobilul în mişcare. în cele ce urmează. ca urmare.

11). (1.11: Sistemul de coordonate polare plane 1. ca o sumă de deplasări infinitezimale. în decursul cărora variază. vectorul deplasare (1.Fig. doar una dintre coordonate.40) Figura 1. Această deplasare infinitezimală reală dr poate fi considerată ca o rezultanta unei succesiuni de deplasări virtuale după două direcţii perpendiculare. măsurat în raport cu o axă de referinţă arbitrar aleasă (în cazul nostru Ox . apoi ρ. ˆ ˆ Să considerăm.1. drϕ şi drρ . notată ρ şi unghiul ϕ. y = ρ sin ϕ.12: Vectorului deplasare infinitezimală dr se obţine. Versorii sistemului de coordonate polare plane sunt eρ şi eϕ .5 Coordonate polare plane Variabilele care descriu poziţia mobilului în sistemul de coordonate polare plane sunt distanţa până la origine. infinitezimală poate fi scris sub forma: dr = drϕ + drρ . o deplasare infinitezimală a mobilului din punctul P1 in punctul P2 (Fig. Legătura dintre coordonatele polare plane şi cele carteziene se exprimă sub forma: x = ρ cos ϕ.12 Capitolul 1.41) .1. Cinematica punctului material Figura 1. în cele ce urmează.12). aplicând regula triunghiului. Vectorul deplasare corespunzător intervalului de timp dt este notat −→ −→ − − în cu dr = OP2 − OP1 . pe rând. în care variază mai întâi ϕ. Ca urmare.

se obţine: v= dρ dϕ dr = ρ eϕ + eρ = ρϕˆϕ + ρˆρ = vϕ eϕ + vρ eρ .1. ˙ (1. determinată de variaţia vectorului de poziţie doar ca mărime. determinată de variaţia vectorului de poziţie doar ca orientare. Coordonate polare plane în care: 13 • drϕ (ρ constant. e e Prin împărţirea la intervalul de timp infinitezimal.43) (1. în continuare.5. aici versorii eρ şi eϕ îşi schimbă orientarea odată cu deplasarea ˆ punctului material pe traiectorie (Fig. pe un arc de cerc de rază ρ.44) (1. Spre deosebire ˆ de coordonatele carteziene. . ˙ ˙e dt dt (1.13: Determinarea geometrică a versorilor deplasare infinitezimală Urmărind modul în care se schimbă direcţia celor doi versori pentru o deplasare infinitezimală a particulei. ϕ−variabil) reprezintă o deplasare infinitezimală de unghi dϕ.47) (1. • o componentă radială.12). Figura 1. ˆ ˆ ˙e ˙e ˆ ˆ dt dt dt (1. dv ˙e d(ρϕˆϕ + ρˆρ ) ˙e ¨e ˙ ˆ ρˆ ˙ˆ = = ρϕˆϕ + ρϕˆϕ + ρϕ eϕ +¨eρ + ρ eρ .1.13). ˙ vρ = ρ. Prin urmare: a= .46) Vom calcula derivata versorilor apelând din nou la considerente geometrice (Fig.45) Să calculăm. vϕ . e e e (1.42) S-au obţinut două componente ale vitezei: • o componentă azimutală. ţinând cont de versorii direcţiilor de deplasare. e e e .48) dˆϕ = |ˆϕ | dϕ(−ˆρ ). se constată că: dˆρ = |ˆρ | dϕˆϕ . ρ−variabil) reprezintă o deplasare infinitezimală de-a lungul lui ρ(t+∆t) (translaţie de lungime dρ). se obţine: dr = ρdϕˆϕ + dρˆρ . Ca urmare.1. vϕ = ρϕ. dt. • drρ (ϕ constant. vρ . expresia acceleraţiei în coordonate polare plane.

(acceleraţie centripetă) . • termenul ρϕ2 eρ . • termenul ρϕˆϕ − datorat variaţiei în timp a vitezei unghiulare (vezi secţiunea următoare ¨e a acestui capitol). ˙ ˆ Un element de suprafaţă (o suprafaţă infinitezimală) are. ˆ ˙e dt dt dt dˆϕ e |ˆϕ | dϕ(−ˆρ ) e e dϕ ˙e = = − eρ = −ϕˆρ .13). Cinematica punctului material Figura 1.14: Un element de suprafaţă în coordonate polare plane.50) După cum se observă.datorat variaţiei vitezei în mărime. dt : eρ = ˆ eϕ = ˆ . expresia finală: a = (¨ − ρϕ2 )ˆρ + (2ρϕ + ρϕ)ˆϕ . în coordonate polare plane. ρ ˙ e ˙˙ ¨e (1.14 Capitolul 1. Fiecare dintre termenii care apar în expresia acceleraţiei sunt determinaţi de o anumită variaţie a vectorului viteză. (1.52) . de rază variabilă.datorat variaţiei vitezei ca orientare. Derivata fiecărui versor se obţine prin simpla împărţire la intervalul de timp. ˆ dt dt dt (1. (Fig. Revenind la formula acceleraţiei se obţine. radială şi azimutală (sau transversală). dˆρ e |ˆρ | dϕˆϕ e dϕ e = = eϕ = ϕˆϕ .datorat deplasării neuniforme a corpului ˙ ˙e pe o traiectorie curbilinie.1.51) Ca şi viteza.1. acceleraţia are două componente.49) (1. derivata fiecărui versor este un vector de mărime egală cu viteza de variaţie a coordonatei unghiulare şi este orientată perpendicular faţă de direcţia celuilalt versor (Fig.14) expresia: dA = dρ · ρdϕ. ¨ˆ • termenul 2ρϕˆϕ (numit acceleraţie Coriolis) . De exemplu: • termenul ρeρ . . după aranjarea termenilor.

Folosind exprimarea sub forma unui determinant a produsului vectorial.55) (1.15: Reprezentarea vectorului viteză unghiulară. numită viteză unghiulară.54) unde ωx .53) Se poate defini viteza unghiulară ca ”spaţiul unghiular ” (prescurtat – unghiul) parcurs de mobil in unitatea de timp. r= x y z Ǒ . Dacă proiectăm vectorul ω pe axele unui sistem de referinţă cartezian. atunci. ωz sunt componentele corespunzătoare pe axele Ox.57) = (ωy z − ωz y) x + (ωz x − ωx z) y + (ωx y − ωy x) z . ˆ ˆ ˆ (1. (1. Viteza unghiulară este asociată întotdeauna mişcării de rotaţie. Oy şi Oz.56) (1. Viteza tangenţială într-o mişcarea circulară este legată de viteza unghiulară prin relaţia: v = ω × r. atunci: ω = ωx x + ωy y + ωz z . iar sensul este dat de regula burghiului drept sau a mîinii drepte (Fig. Direcţia vectorului viteză unghiulară este perpendiculară pe planul de rotaţie a mobilului.5.15): Dacă aşezăm degetele împreunate în sensul de rotaţie.54) se poate scrie sub forma: v = ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ x y ˆ ˆ z ˆ ωx ωy ωz x y z ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (1.1 Viteza unghiulară Variaţia în unitatea de timp a unghiului descris de vectorul de poziţie reprezintă o nouă mărime fizică.1.1. ˆ ˆ ˆ Deoarece vectorul de poziţie poate fi scris ca o matrice cu o singură linie. 1.5. degetul mare orientat de-a lungul axei de rotaţie indică sensul vitezei unghiulare. ωy . Viteza unghiulară instantanee este limita acestui raport atunci când intervalul de timp tinde către zero. ω = lim ∆ϕ dϕ = ∆t→0 ∆t dt (1. Coordonate polare plane 15 Figura 1.58) . ecuaţia (1.

ˆ y z 1. În cazul lor. e (1.17): ˆ et = ˆ v 1 dr ds 1 dr dr = · · = · ·v = . Spre deosebire de viteză şi acceleraţie care sunt vectori polari (au punctul de aplicaţie în punctul material).59) ωy ωx 0 z Ca urmare. În aceste condiţii viteza este: v= ds . Vectorii axiali. Un vector axial nu are punctul de aplicaţie fixat într-un punct ci poate ”aluneca” liber de-a lungul unei axe (perpendiculara pe traiectorie). nu îşi schimbă sensul la operaţia de oglindire (atunci când x → −x. viteza unghiulară este un vector axial . Acesta se caracterizează printr-o matrice cu trei linii şi trei coloane: ⇉ Ω= 0 −ωz ωy −ωz 0 −ωx ωy ωx 0 Ǒ . Cinematica punctului material z x O y y r ww z Figura 1. conform regulilor de înmulţire matriceală.61) Se poate defini un versor. măsurată de-a lungul traiectoriei. viteza unghiulară constituie un tensor .60) .62) în legătură cu care viteza instantanee se poate exprima prin relaţia: v = vˆt .1. tangent la traiectorie (Fig. (1. y → −y. v v ds dt v ds ds (1.1.16). et . dt (1. spre deosebire de cei polari. z → −z).16: Ilustrarea operaţiei de oglindire.63) x r w O (1.6 Coordonate naturale Deplasarea unui mobil poate fi măsurată şi cu ajutorul coordonatei curbilinii s. regula burghiului drept devine regula burghiului stâng adică x ׈ = −ˆ (vezi Fig.16 Capitolul 1. vectorul v poate fi exprimat ca rezultatul înmulţirii a două matrice: Ǒ Ǒ 0 −ωz ωy x ⇉ v= −ωz 0 −ωx y =Ω r.

poate fi considerată ca un arc de cerc de rază R. acceleraţia are expresia: 1 ∆s ds = lim = . Expresia curburii traiectoriei rezultă din relaţia: et = ˆ . ds. en . en ).17). R.7.66) a = vˆt + ˙e v2 en = at + an ˆ R (1. poziţia mobilului este precizată în orice moment de coordonatele: • ρ − distanţa de la punctul P la axa Oz.65) dt ds dt ds ds ds Gradul de abatere a traiectoriei de la linia dreaptă se măsoară prin mărimea numită curbura.64) O porţiune infinitezimală de traiectorie curbilinie.17: Versorii coordonatelor naturale plane (ˆt . ˙e ˆ . e ˆ Derivând în raport cu timpul expresia vitezei. Informaţiile despre curbura traiectoriei sunt incluse în valoarea acceleraţiei normale (an ). ˆ (1. determinată de variaţia vitezei doar ca orientare. 1. R= Aşadar. (1.se numeşte acceleraţie tangenţială iar an . se poate exprima derivata în raport cu timpul a lui et .67) Termenul at . Folosind acelaşi ˆ ˆ tip de raţionament de calcul al derivatei unui versor ca şi în cazul coordonatelor polare plane (Fig. ˆ e dˆt e dˆt ds e dˆt e |ˆt | dϕˆn e dϕ = =v =v = v en . Coordonate cilindrice 17 Figura 1. ∆ϕ→0 ∆ϕ C dϕ (1.1.7 Coordonate cilindrice În sistemul de coordonate cilindrice. Se poate introduce apoi un al doilea versor. cu centrul în regiunea concavă a curbei. Se defineşte curbura traiectoriei într-un punct ca inversul razei de curbură. rezultă expresia acceleraţiei: a = vˆt + v et .1.acceleraţie normală. perpendicular pe et şi îndreptat spre centrul de curbură a traiectoriei. .

∞ pentru ρ. xOy..1. cei trei versori formează o bază ortonormată. vectorul deplasare infinitezimală între punctele P1 şi P2 (Fig. z. 9 (1. Sistemul constituie un triedru orientat. Vom nota cu eρ . z).18 Capitolul 1. ˆ ˆ ˆ (1.18: Sistemul de coordonate cilindrice (ρ. Sensul acestor versori va fi sensul creşterii lui ρ.68) Să determinăm. 0 .. . ez (Fig. ce conţine axa de simetrie Oz a cilindrului. ca o compunere de trei deplasări independente.18): • ρ = ρ1 = const.69) De fapt coordonatele cilindrice sunt o generalizare a coordonatelor polare plane.18) versorii corespunzători direcţiilor specificate de cele trei ˆ ˆ ˆ coordonate cilindrice. care este un plan vertical. denumită şi cotă 9 . • z = z1 = const. care este un plan de cotă.2π pentru ϕ şi 0 . după direcţiile date de versorii sistemului de coordonate cilindrice: dr = drρ + drϕ + drz . eϕ . obţinută prin adăugarea celei de-a treia dimensiuni. Limitele în care pot varia cele trei coordonate cilindrice sunt: 0 . în cele ce urmează. Cinematica punctului material Figura 1. • ϕ = ϕ1 = const. Şi în acest caz.1.1..19) de pe traiectorie.∞ pentru z. în sensul că se respectă şi în acest caz regula burghiului drept (sau a mâinii drepte): eρ × eϕ = ez . • ϕ − unghiul dintre direcţia lui ρ şi axa Ox. denumit şi unghi azimutal. care este suprafaţa unui cilindru cu generatoarea paralelă cu axa Oz. ϕ. • z − distanţa de la punctul P la planul orizontal. ϕ şi z. Denumirea acestui tip de coordonate provine de la forma locului geometric a punctelor pentru care (Fig.

şi ţinând seama că ez este singurul versor care îşi păstrează orientarea ˆ ˆ neschimbată în timp. drρ . (1. (vezi Fig. identificăm cu uşurinţă primii doi termeni care apăreau şi în expresiei acceleraţiei în coordonate polare plane.distanţa de la polul O la punctul P . şi că derivatele celorlalţi doi versori au fost deja determinate (1. dAϕ = dρ dz. ρ ˙ e ˙˙ ¨e ¨ˆ (1.19.1. drϕ . Elementul de suprafaţă în coordonate cilindrice are una din expresiile: dAρ = ρdϕdz. obţinem expresia vitezei în coordonate cilindrice: v= dr dρ dϕ dz = eρ + ρ eϕ + ez = ρˆρ + ρϕˆϕ + zˆz . Mărimile fiecărei deplasări infinitezimale pot fi aproximate direct din Fig.74) (1. ˆ ˆ ˆ ˙e ˙e ˙e dt dt dt dt (1.21) este descrisă de coordonatele: • r . . e e e (1.1.49). drz . iar cel de volum este: dV = dAdρ = ρdρdϕdz.71) Derivând relaţia vitezei.50). Coordonate sferice 19 Figura 1.19: Descompunerea vectorului deplasare infinitezimală după trei direcţii independente. se obţine uşor expresia acceleraţiei în coordonate cilindrice: a = (¨ − ρϕ2 )ˆρ + (2ρϕ + ρϕ)ˆϕ + z ez . ez = 0. P . ceea ce înseamnă: dr = dρˆρ + ρdϕˆϕ + dzˆz .73) 1.70) Împărţind la intervalul de timp infinitezimal. 1.8. (1. La acestea se adaugă termenul datorat deplasării de-a lungul axei Oz.72) În această expresie.8 Coordonate sferice În sistemul de coordonate sferice. dAz = ρ dρ dϕ. poziţia unui punct.

în termeni geografici. θ. Ca urmare.75) Legătura dintre coordonatele sferice şi cele carteziene este exprimată prin relaţiile: x = r sin θ cos ϕ.π pentru θ.1. După cum se observă în Fig.20 Capitolul 1. astfel că: er × eθ = eϕ . un ansamblu de trei versori reciproc perpendiculari.22. este orientat respectând regula burghiului drept. denumit şi unghi azimutal.20: Un element de suprafaţă şi un element de volum în coordonate cilindrice.unghiul măsurat în plan vertical. iar θ = θ1 (const. y = r sin θ sin ϕ. respectiv vestică. Se observă că doar versorul eϕ este situat într-un plan orizontal (paralel cu ˆ planul ecuatorial xOy) ceilalţi versori aflându-se în plan vertical. Facem precizarea că în geografie se foloseşte un sistem de coordonate înrudit. Complementul unghiului θ se numeşte. latitudine nordică. Cinematica punctului material Figura 1. În aceiaşi termeni. • θ . eϕ ) îndreptaţi în direcţia de creştere a coordonatelor r. şi ϕ. • ϕ . Sistemul e ˆ ˆ celor trei versori.) este o sferă. În conformitate cu Fig. eθ . (1.21. se poate exprima legătura dintre versorii celor două sisteme de coordonate. Poziţiei unui punct P i se ataşează. 0 . (ˆr . iar suplementul lui θ se numeşte latitudine sudică. z = r cos θ. ϕ = ϕ1 (const. în care planul ecuatorial xOy se caracterizează prin latitudine zero.1.76) . de asemenea.) este un con. între OP şi axa verticală Oz. 0 . o bază ortonormată. limitele de variaţie pentru cele trei coordonate sunt: 0 .unghiul măsurat între axa Ox şi proiecţia lui OP din planul orizontal. ˆ ˆ ˆ (1. în acest caz. locul geometric al punctelor pentru care r = r1 (const.∞ pentru r.) este un plan. denumit şi colatitudine.2 π pentru ϕ. ce formează. ϕ se numeşte longitudine estică.

1.21: Sistemul de coordonate sferice ( r. Coordonate sferice 21 Figura 1. θ şi ϕ) şi versorii corespunzători. în raport cu un sistem de coordonate cartezian.22: Orientarea versorilor sistemului de coordonate sferice. . z q O q q y r x Figura 1.8.

d ˙e ˆ (rˆr ) = rˆr + r er . vom putea scrie expresiile versorilor coordonatelor sferice. în continuare. ci rezultă implicit din faptul ˆ că variabilele θ şi ϕ sunt funcţii de timp.80) Aşa cum vom vedea în continuare. (1.79) (1. ˆ x y (1. e dt (1.86) . aceste ultime ecuaţii pot fi folosite în mod convenabil pentru calculul derivatelor versorilor în raport cu timpul. fie la considerente ˆ de natură geometrică. după cum indică şi relaţia matematică găsită mai sus. x y e ˙e er = θˆθ + ϕ sin θˆϕ . (1. această a doua variantă. θ şi ϕ. (1. Să alegem.81) (1. Ca urmare.80): dˆr e dθ dˆr e dϕ Înlocuind. Expresia lui ρ se va scrie ca: ˆ ˆ ρ = cos ϕˆ + sin ϕˆ. Observăm că dependenţa de timp a versorului er nu este explicită. aşa cum am procedat în cazul celorlalte sisteme de coordonate analizate până în prezent. ϕ). ˆ ˆ z x y z x y eϕ = − sin ϕˆ + cos ϕˆ. e Determinăm viteza şi apoi acceleraţia folosind relaţiile de definiţie: v= .77) Ca urmare.85) (1. fiind dependent de celelalte coordonate unghiulare.83) Se observă că avem nevoie şi de derivatele versorului în raport cu celelalte variabile. ˆ ˆ z x y z (1.78) (1. Le vom calcula folosind relaţiile (1. Acest versor îşi schimbă orientarea odată cu ˆ deplasarea punctului material. vom exprima derivata în raport cu timpul prin intermediul acestor două funcţii compuse θ = θ(t) şi ϕ = ϕ(t): er = ˆ . =θ ˙ dt dθ dϕ (1. poziţia mobilului este descrisă în orice moment de vectorul de poziţie r. Cinematica punctului material Vom nota cu Oρ dreapta ce se obţine prin intersecţia planului ecuatorial cu un plan meridional ϕ = const şi cu ρ versorul acestei direcţii.79).84) (1. În coordonatele sferice. obţinem: = cos θ cos ϕˆ + cos θ sin ϕˆ − sin θˆ = eθ . orientat de-a lungul versorului er . fie la calculul diferenţial.78). Ca urmare: r = rˆr (θ.22 Capitolul 1. dˆr e e e ˙ dˆr + ϕ dˆr . x y z ˆ = − sin θ sin ϕˆ + sin θ cos ϕˆ = sin θˆϕ . în funcţie de proiecţiile lor pe axele unui sisteme de coordonate cartezian sub forma: er = sin θ ρ + cos θˆ = sin θ cos ϕˆ + sin θ sin ϕˆ + cos θˆ. ˆ ˙ e .82) Pentru calculul derivatei în raport cu timpul a versorului er putem recurge. ˆ eθ = cos θ ρ − sin θˆ = cos θ cos ϕˆ + cos θ sin ϕˆ − sin θˆ.

dθ (1.92) (1.8. x y e dϕ dˆϕ e = 0. dAϕ = rdθ · dr. (1. trei laturi infinitezimale reciproc perpendiculare. Folosind acest rezultat. putem scrie expresia finală a vitezei în coordonate sferice: ˙e v = rˆr + r θˆθ + r ϕ sin θˆϕ .87) Aşa cum am văzut în toate cazurile anterioare. Expresia elementului de suprafaţă este dată de una din relaţiile: dAr = rdθ · r sin θ · dϕ. eθ şi eϕ . ¨ ˙˙ ˆ (1. este cuprinsă între două meridiane ce diferă între ele prin unghiul dϕ şi două paralele ce diferă prin unghiul dθ. respectiv. x y ρ e e (1. ˙e ˙ e (1. găsim: dˆθ e = − sin θ cos ϕˆ − sin θ sin ϕˆ − cos θˆ = −ˆr .94) .1. Suprafaţa elementară.89) (1. derivând în raport cu timpul expresia vitezei şi ţinând cont de expresiile derivatelor versorilor. Expresiile lor matematice se obţin prin înmulţirea a două şi. considerată ˆ ˆ în primă aproximaţie dreptunghi. ˆ îndreptate de-a lungul direcţiilor versorilor er .88) (1.23: Elementul de suprafaţă şi elementul de volum în coordonate sferice. x y z e dθ dˆθ e = − cos θ sin ϕˆ + cos θ cos ϕˆ = cos θˆϕ .93) Elementele de suprafaţă şi de volum este sunt arătate în Fig.1. dAθ = rsinθ · dϕ · dr. Coordonate sferice 23 Figura 1.23.91) dϕ Cu aceste rezultate se poate scrie expresia finală a acceleraţiei în coordonate sferice: a = ¨ r − r sin2 θ ϕ2 er + r θ + 2r θ − r sin θ cos θ ϕ2 eθ + ¨ ˙ ˆ ˙˙ ˙ ˆ ˙˙ + r sin θ ϕ + 2r ϕ sin θ + 2r θϕ cos θ eϕ .90) dˆϕ e = − cos ϕˆ − sin ϕˆ = −ˆ = − sin θˆr − cos θˆθ .

(ii) 1s . (b) Acceleraţia instantanee la momentul t = 2s. Găsiţi: (a) Acceleraţia medie a obiectului în intervalele de timp: (i) 0 .24.1.24 Capitolul 1.1.1s. Viteza unui obiect în funcţie de timp este dată în graficul din Fig.95) 1. .3.24 Figura 1. Ecuaţia de mişcare a unui tren este dată de expresia: x(t) = 27. Descrieţi mişcările reprezentate prin graficele din Fig.25. Calculaţi viteza medie pe durata întregii deplasări. (iii) 3 s . cealaltă . Care sunt momentele de timp la care el s-a oprit? 5.4s.23) va avea expresia: dV = dA · dr = r 2 sin θ dr dθ dϕ (1. (c) Care este distanţa străbătută în primele două secunde de mişcare? 3.9 Probleme (b) Poate varia direcţia vitezei unui corp dacă acceleraţia este constantă? 1. în termeni de viteză.0 − 15 ∗ t2 + t3 . Restul distanţei îl parcurge astfel: o jumătate din timp cu viteza v1 . Care dintre următoarele reprezentări nu pot descrie mişcarea reală a unui corp şi de ce? 4.cu viteza v2 .25 Elementul de volum (Fig. Un mobil parcurge jumătate dintr-o anumită distanţă cu viteza v0 . (a) Poate avea un corp viteză zero şi totuşi să fie accelerat? 2.1. Cinematica punctului material Figura 1.

Răspuns: (a) vx = − v 2 1+ y 2 x . ˙ Răspuns: v × a = r eb . 8. ′2 2 3/2 (r +r ) 3 13.unde A. 10. (b) a = 2v2 k 2 . (b) acceleraţia. 7. 12. Determinaţi.1. Dependenţa de timp a vitezei este dată de un grafic de forma unui sfert de elipsă cu semiaxele v0 şi tm . (c) raza de curbură. expresiile vitezei şi acceleraţiei în coordonate sferice.1 cm/s3 . unde (’) înseamnă aici derivata în raport cu variabila ϕ. R = |v×a| ˆ ˆ v3 r 2 −rr”+2rr ′2 +2r ′2 = . Să se afle ecuaţiile: (a) vitezei. Determinaţi spaţiul total parcurs de mobil. . (c) traiectoriei. Răspuns: s = πv0 tm 4 = 314 m. Probleme Răspuns: vm = 2v0 (v1 +v2 ) v1 +v2 +2v0 25 6. αt+β √ s= 2 3 R a (αt + β)3/2 9.constante pozitive. y = B sin ωt. s = 0. înpreună cu et şi en formează un triedru drept (numit triedru Frénet ). Un mobil se mişcă pe o traiectorie circulară după legea s = ct3 unde c = 0. Să se calculeze în coordonate polare plane expresia v × a şi apoi să se deducă raza de curbură a traiectoriei. În particular se va considera unghiul polar ϕ ca măsură a timpului. unde eb este cel de-al treilea versor. folosind argumente de natură geometrică şi trigonometrică. c sunt constante pozitive. Un mobil porneşte cu viteza iniţială v0 =20 m/s şi se opreşte după un timp tm = 20 s. z = ct . unde v este viteza mobilului şi R raza de curbură.9. (b) acceleraţiei. vy = v 2 1+ x2 y . Un punct material se mişcă pe o hiperbolă echilateră xy = k2 păstrându-şi în fiecare moment modulul vitezei constant. şi ˆ Rˆ care. 2α Răspuns: at = √ R . Să se determine: (a) componentele vitezei pe axele Ox şi Oy. (x2 +y 2 )3/2 (c) R = 1 2k 2 x2 + y 2 3/2 11. (d) razei de curbură a traiectoriei. Ecuaţiile mişcării unui mobil sunt: x = A cos ωt. cu α şi β . denumit al binormalei. Se consideră că la t = 0.3 m/s. Să se arate că acceleraţia v3 se poate scrie în acest caz sub forma a = Rc . Acceleraţia normală a unui corp care se deplasează pe un cerc de rază R este an = αt+β. Să se determine acceleraţia tangenţială şi spaţiul parcurs de mobil. Să se afle acceleraţia tangenţială în momentul când viteza este v=0. Un mobil descrie o traiectorie plană. B. astfel încât vx = c = const.

b şi c sunt constante pozitive. Să se afle: (a) ecuaţia traiectoriei. la altitudinea de 509 km (6880 km faţă de centrul Pământului) şi traversează Polul Nord la fiecare 94 minute şi 35 secunde. (c) expresia razei de curbură a traiectoriei. Găsiţi viteza şi acceleraţia satelitului faţă de Pământ în poziţia corespunzătoare latitudinii ϕ = 45◦ .R = 15. Răspuns:(a). iar a.848 m/s2 . la fiecare 23. ϕ = bt. Găsiţi componentele vitezei unei particule care se mişcă pe o spirală descrisă de coordonatele: ρ = a.934 ore. astfel încât traiectoria sa face un unghi constant. cu meridianele pe care le intersectează. tg 1 r θ 2 = tg2 θ vt r ä eϕ·ctgα . r =const. a = 8. Răspuns: v = abˆϕ − cˆz . ϕ = tgα · ln tg vt cos α r r ç . Un punct material se mişcă uniform pe o sferă. a = −ab2 eρ e e ˆ 16. α.626 km/s. Răspuns: v = 7. Relativ la SR legat de satelit. (b) ecuaţiile parametrice ale mişcării. θ = 1 + sin2 α · cos α. Pământul execută o rotaţie completă în jurul axei sale polare. z = −ct unde t este timpul. (b). Cinematica punctului material 14.26 Capitolul 1. Un satelit se mişcă pe o orbită circulară în jurul Pământului.

partea mecanicii care studiază mişcarea corpurilor. în contextul cauză-efect. este şi astăzi considerată una din cele mai valoroase cărţi de ştiinţă publicate de-a lungul anilor. care constituie adevăruri ce nu trebuie demonstrate. Obiectul de studiu al mecanicii newtoniene îl constituie. 1 Isaac Newton (1642-1727) fizician englez este considerat fondatorul ştiinţelor naturii în epoca modernă. ci verificate prin consecinţe. Principiile matematice ale filosofiei naturale. Printre cele mai importante contribuţii ştiinţifice ale lui I. formularea principiilor mecanicii clasice. atât mecanica relativistă. este Dinamica. chiar dacă. efectele acestei interacţiuni sunt dificil de pus în evidenţă. studii asupra naturii luminii şi a unor instrumente optice. sisteme fizice ce pot fi considerate cazuri limită ale celor două domenii sus-menţionate. în interiorul atomilor) constituie obiect de studiu pentru mecanica cuantică.1 2.uk/∼ history/Mathematicians/Newton. Dinamica newtoniană se fundamentează pe trei principii. uneori.html. Intensitatea interacţiunii dintre corpuri este exprimată prin noţiunea de forţă. în timp ce mişcarea unor corpuri (particule) în interiorul unor domenii microscopice (cum este. 2. de exemplu.st-and. De altfel. la începutul secolului XX.1. Informaţii suplimentare despre viaţa şi opera ştiinţifică a lui Newton pot fi găsite la adresa de web: http://www-gap. o noţiune introdusă în fizică pe baza experienţei noastre senzoriale.Capitolul 2 Dinamica punctului material Mişcarea corpurilor având: (a) viteze mult inferioare vitezei luminii şi (b) loc în domenii spaţiale macroscopice este studiată de mecanica newtoniană. Denumirea a fost atribuită în onoarea fizicianului I. Mişcarea corpurilor cu viteze comparabile cu viteza luminii constituie obiectul de studiu al mecanicii relativiste.1 Principiile dinamicii newtoniene Noţiuni introductive Corpurile din lumea reală se află în permanenţă în interacţiune. cât şi cea cuantică au apărut mult mai târziu. Principala sa lucrare. Aşa cum am arătat şi în capitolul anterior. Newton amintim: introducerea calculului diferenţial. Newton1 .dcs. Începuturile dinamicii sunt legate de contribuţiile lui Galileo Galilei în secolele XVI-XVII. 27 . descoperirea legii atracţiei universale. mai precis a efortului depus pentru accelerarea unor corpuri sau pentru menţinerea lor într-o anumită stare de echilibru mecanic.ac. aşadar.

în general. Reperul faţă de care un punct material liber se deplasează rectiliniu se numeşte reper spaţial inerţial . În fizică. Se înţelege că. reper inerţial . noţiunea de cantitate de mişcare se mai denumeşte şi moment liniar sau momentum (în cărţile de limbă engleză). este necesar să compensăm în efect forţele lor de greutate. O mărime fizică importantă în studiul dinamicii punctului material este aceea de impuls mecanic sau cantitate de mişcare. mişcarea corpurilor poate fi studiată doar prin raportare la un reper exterior. condiţia de punct material liber este satisfăcută uneori doar parţial. Dinamica punctului material Studiind mişcarea oricărui corp din jurul nostru. denumirea vine din latină. sau izolat . ea poate fi valabilă doar de-a lungul unei singure direcţii. sau mai pe scurt. adică mişcare.3) = 1Kg · m · s = 1N · s 2.2 Enunţul principiilor dinamicii 1. momentum fiind o prescurtare a cuvântului movimentum. Prin definiţie. ca model de studiu. efectul forţelor exterioare nu se poate elimina în totalitate niciodată. impulsul p al unui corp va avea valori diferite în raport cu referenţiale diferite. de exemplu. un punct material liber se deplasează rectiliniu şi uniform. de cele mai multe ori. pentru a-l deosebi de o altă mărime fizică importantă în studiul mişcării de rotaţie. De exemplu. ca fiind un corp de dimensiuni neglijabile. Această mărime se numeşte impuls. Descartes în 1645 şi a fost utilizată de Newton în 1686 în formularea principiilor dinamicii. aşa-numitul reper spaţio-temporal inerţial. Noţiunea de cantitate de mişcare a fost introdusă de R. cunoscut şi ca principiul inerţiei : Un punct material tinde să-şi menţină starea de repaus relativ sau de mişcare rectilinie şi uniformă.1. un sistem de referinţă se va numi inerţial.1) Cum v este definit întotdeauna în raport cu un referenţial anume. Reperul faţă de care un punct material liber se mişcă uniform se numeşte temporal inerţial. din cauza rolului său esenţial în analiza problemelor de ciocnire (de care ne vom ocupa în unul din capitolele următoare). încât forţele externe să nu producă efecte detectabile. cantitatea de mişcare sau impulsul unui punct material este: p = mv. În mecanică este convenabil. De aceea.28 Capitolul 2. dacă în raport cu acesta. Aşa cum am amintit în capitolul anterior. efectul uriaş al celui mai important corp din imediata vecinătate . Cum. De fapt. (2. . cu foarte puţine excepţii. un punct material liber. caracteristicile mişcării depind de proprietăţile reperului utilizat.2) (2. Dimensiunea impulsului şi unitatea sa de măsură în SI sunt: [p] = [m] [v] = M LT −1 . pentru a studia doar mişcarea unor corpuri.Pământul. ca mişcarea corpurilor să fie raportată la un tip particular de reper. care se numeşte moment unghiular (sau moment cinetic). foarte importantă. atât timp cât nu se află sub acţiunea unor forţe exterioare. în aşa fel. care se află sub efectul unei forţe exterioare rezultante de valoare nulă2 . 2 Aşa cum vom vedea ulterior. Principiul I. În concluzie. Impulsul se mai numeşte şi moment liniar . se poate imagina. Acesta atrage toate corpurile cu forţe a căror intensitate este. alteori doar pe durata unui interval de timp extrem de scurt. deci cu viteză constantă în modul şi orientare. ca efect al altor forţe decât cea de greutate. p SI (2. este imposibil să ignorăm.

• Având în vedere că.4). fie direct (prin contact fizic). dt (2.4). reacţiune se manifestă asupra a două corpuri diferite. cu cât este mai mare masa inertă a punctului material. însă va produce întotdeauna o aceeaşi variaţie de impuls oricărui corp. forţele "resimţite" de fiecare în parte sunt egale ca mărime. cu atât mai mare este inerţia acestuia la modificarea stării de mişcare. în continuare. Aceste forţe perechi. prin intermediul câmpului (gravitaţional.4) 3. dacă în mecanica clasică acceleraţia. Principiile dinamicii newtoniene 29 2. în sensul că ea nu presupune ca studiul mişcării să se facă exclusiv într-un laborator. este direct proporţională cu forţa. În practică. SRI. 3 . • Interacţiunile dintre corpuri se realizează. prescurtat SL. Trebuie precizat că denumirea de sistem al laboratorului nu trebuie luată ad literam. nici măcar SL nu este în mod riguros un reper inerţial. numite acţiune şi. Din modul în care a fost definit un SRI. Să discutăm.5). Principiul III. rezultă că un sistem de referinţă care se deplasează accelerat în raport cu un SRI este neinerţial 3 . cel mai utilizat SRI este aşa-numitul sistem al laboratorului. În termeni cantitativi. Principiul II.). cunoscut şi ca principiul acţiunii şi reacţiunii : Dacă două corpuri se află în interacţiune. fie la distanţă. de ordin general: cele trei principii ale dinamicii sunt adevăruri valabile doar în raport cu un sistem de referinţă inerţial. indiferent de masa inertă a acestuia. împreună cu acesta.5) o aceeaşi forţă F va produce acceleraţii diferite. Conform ecuaţiei (2. electromagnetic.4) este valabilă chiar şi în mecanica relativistă. dt (2. respectiv. dar opuse ca sens. Se înţelege că. câteva dintre implicaţiile acestor principii. caz în care multe dintre adevărurile mecanici clasice nu mai sunt valabile. în mecanica newtoniană. cunoscut şi ca principiul fundamental al dinamicii : Rata de variaţie în timp a impulsului unui punct material este egală cu forţa rezultantă ce acţionează asupra acestuia: dp = F. măsura inerţiei este exprimată de mărimea fizică denumită masa inertă sau masă inerţială şi a fost notată cu m în ecuaţia (2.1. decât într-o primă aproximaţie.2. Formularea (2. • O primă observaţie. când acţionează asupra unor corpuri de masă diferită. etc. conform ecuaţiei (2. masa inertă este o mărime independentă de timp.5) Aceasta este o formulare mai puţin generală decât ecuaţia (2. ecuaţia principiului II al dinamicii se poate scrie şi sub forma: mdv = ma = F. iar vectorii forţă Deoarece sistemul laboratorului este legat de Pământ şi execută o mişcare de rotaţie. • Tendinţa corpurilor de a-şi păstra starea de mişcare sau de repaus relativ se numeşte inerţie. De exemplu.

11) (2. iar c− viteza luminii. în cazul unui sistem izolat de două puncte materiale. dt2 d2 y = m 2. într-un spaţiu tridimensional. • Pe baza principiului III al dinamicii se poate imagina un procedeu de comparare a maselor.5) este esenţială în mecanică. conform unei relaţii de forma: m = . cu trei ecuaţii scalare. R. (2. • Conform principiului III al dinamicii. impulsul unui sistem de două puncte materiale izolate este o constantă vectorială. • Ecuaţia (2.viteza acestuia. Forţele nu există în afara interacţiunii dintre perechi de corpuri. . Este foarte important de menţionat că perechile acţiune-reacţiune acţionează asupra unor corpuri diferite. între impulsurile unui punct material la două momente t şi t′ diferite se poate scrie relaţia: p1 + p2 = p′ + p′ sau 1 2 Prin urmare: ′ ′ m1 v1 − v1 = −m2 v2 − v2 4 ′ ′ m1 v1 + m2 v2 = m1 v1 + m2 v2 . (c) nucleare tari şi (d) nucleare slabe. acestea sunt: Fx = m Fy Fz d2 x . Dinamica punctului material şi acceleraţie au aceeaşi orientare. reductibile la patru tipuri fundamentale: (a) gravitaţionale.12) m0 1− v2 c 2 În mecanica relativistă se consideră că masa depinde de viteză. De exemplu. unde m0 este masa de repaus a corpului. cu: dp2 dp1 F1→2 = şi F2→1 = . sunt opuse ca sens şi invers proporţionale cu masele lor. (2. deci p1 + p2 = const. v . • Ecuaţia vectorială (2. dt d2 z = m 2. În raport cu un referenţial dat.7) (2.5) este echivalentă. Dacă două puncte materiale sunt supuse doar acţiunii celor două forţe .perechi.9) dt dt rezultă că: d −− −→ (p1 + p2 ) = 0. (2. sunt orientate pe aceeaşi direcţie. acceleraţiile pe care fiecare corp din pereche le capătă sub influenţa celuilalt.6) (2. deoarece ea exprimă o legătură directă între factorul cauză (forţa) şi factorul efect acesteia (acceleraţia). F1→2 şi F2→1 . (b) electromagnetice. Cele mai multe dintre interacţiunile dinafara celor fundamentale sunt reductibile la forţe de natură electromagnetică. într-un sistem de coordonate carteziene. dt (2. în mecanica relativistă se demonstrează că aceşti doi vectori nu mai sunt paraleli între ei4 .8) • Toate forţele întâlnite în fizică exprimă intensitatea unor interacţiuni.10) dt Aşadar.30 Capitolul 2.

14) Evident. Dintre acestea. 4. în mecanica newtoniană se pleacă de la ecuaţia principiului fundamental al dinamicii. existenţa a două maree pe zi.13) • Ori de câte ori studiul experimental al mişcării nu concordă aparent cu previziunile teoretice ale principiilor dinamicii. sau principiul superpoziţiei: În cazul în care asupra unui corp (punct material) acţionează mai multe forţe.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării Una dintre sarcinile cele mai importante ale mecanicii este determinarea ecuaţiei de mişcare a corpurilor şi/sau ecuaţia traiectoriei. rapoartele Fi /m = ai reprezintă. (2. comportamentul pendulului Foucault. 3. Alături de cele trei principii ale dinamicii enumerate mai sus. De exemplu. fiecare în parte. este nevoie de verificat dacă: 1. În acest context au putut fi explicate efectele deplasării spre est. în unele cazuri.2. pentru a găsi o soluţie r(t) unică. O astfel de ecuaţie diferenţială este de ordinul II şi. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării şi deci: 31 m1 |v ′ − v2 | = 2 ′ m2 |v1 − v1 | (2. În acest scop. ea poate avea o soluţie analitică. ci de un sistem stelar. Aşa cum vom vedea în continuare. aşa cum am menţionat anterior. Prin urmare am putea scrie relaţia anterioară şi sub forma: n a= i=1 ai .2. condiţia (2) pune probleme în mod frecvent. 5 . o analiză riguroasă a mişcării corpurilor la suprafaţa Pământului implică recurgerea la un sistem de referinţă inerţial galilean legat nu de Pământ. acceleraţia pe care fiecare forţă Fi ar imprima-o punctului material. În cazul în care există o soluţie analitică. 2. dacă ar acţiona singură. reperul utilizat aproximează într-o măsură adecvată condiţia de reper galilean. scara de timp este suficient de precisă. acceleraţia imprimată corpului este egală cu rezultanta forţelor împărţită la masa acestuia: a= 1 m n Fi i=1 (2. pe lângă Există clase de ecuaţii diferenţiale de ordinul II care nu au o soluţie analitică. etc.15) 2. În acest caz se folosesc o serie de tehnici (cum ar fi cele grafice sau numerice) de calcul al unor soluţii aproximative. aceasta se află prin integrare succesivă5 . independent de prezenţa celorlalte forţe. expresiile concrete ale forţelor sunt corecte. se mai menţionează (uneori chiar ca un al patrulea principiu) şi aşa-numitul principiu al independenţei acţiunii forţelor. am definit corect sistemul de studiat şi dacă nu am uitat să luăm în considerare o anumită interacţiune. care permite scrierea ecuaţiei diferenţiale a mişcării.

De obicei se precizează ˙ ˙ ˙ valorile acestor mărimi la momentul iniţial.18) (2. z. v0 = v(t0 ). z. Relaţia fundamentală (2. cu referire la definirea şi interpretarea geometrică a acestora. x. Dinamica punctului material cunoaşterea expresiei forţei în ecuaţia (2. Conservarea impulsului. z. cele trei componente ale acceleraţiei se vor scrie sub forma: x = ¨ y = ¨ z = ¨ 1 Fx (x. de aceea ansamblul acestor valori se numeşte setul de condiţii iniţiale: r0 = r(t0 ). la un anumit moment specificat. t1 (2. Procedând într-o manieră similară aceleia folosite în cazul vitezei şi acceleraţiei medii. z. y. ˙ ˙ ˙ m 1 ˙ ˙ ˙ Fy (x. z. y. sau de timp: F = F (r.22) Acest lucru înseamnă că variaţia infinitezimală a impulsului punctului material în intervalul de timp dt este determinată de acţiunea forţei F .17) (2. z. m 1 Fz (x. se obţine: t2 p2 − p1 = F dt. de exemplu.21) Integrarea ecuaţiilor diferenţiale ale mişcării se poate face în funcţie de timp sau de-a lungul traiectoriei. Se pot găsi astfel o serie de mărimi fizice (impuls. notate t1 şi t2 .5) se poate scrie sub forma: dp = F dt.20) (2. y. Găsirea unei soluţii unice presupune cunoaşterea valorilor x. (2. moment unghiular şi energie) care. ˙ ˙ ˙ m (2. În majoritatea cazurilor. t). x. y.5). y.16) Valoarea acceleraţiei se află din ecuaţia principiului II al dinamicii. Integrând între două momente oarecare de timp. 2. t). sunt constante ale mişcării.23) care constituie formularea matematică a teoremei variaţiei impulsului . t). t1 (2. (2. t). z. de viteză. v. sunt necesare informaţii suplimentare privind valorile vitezei şi coordonatei la momentul iniţial al mişcării. y. În coordonate carteziene.19) Fiecare din aceste ecuaţii admit o infinitate de soluţii.32 Capitolul 2. (2. z. în anumite condiţii. putem defini forţa medie ca: Fm 1 = ∆t t2 F dt.24) . x. y.2. x.1 Impulsul. y. forţele sunt funcţii de poziţia relativă a corpurilor.

1). variaţia infinitezimală a impulsului (dp) este numeric egală cu aria elementară a dreptunghiului (F dt) obţinut prin divizarea curbei în porţiuni pe care forţa se poate considera constantă. Forţa cu care fiecare corp acţionează asupra celuilalt într-un interval infinitezimal de timp produce variaţiile infinitezimale de impuls: FAB · dt = dpA . în cazul unui punct material izolat (F = 0).2. Ultimele două relaţii permit interpretarea geometrică a impulsului ca aria de sub graficul F = F (t)) (vezi Fig. forţa are o valoare constantă. Aşa cum am găsit şi în secţiunea anterioară. Ea se obţine prin sumarea ariilor dreptunghiurilor elementare: ∆p = aria(ABCD). Conform principiului al treilea al lui Newton. Să analizăm ce se întâmplă cu un sistem izolat de două corpuri aflate în interacţiune. relaţia (2. atât ca orientare cât şi ca mărime6 . valorile impulsului sunt cuantificate. notate A şi B. (2. la un anumit moment dat.28) (2. . Pe durata fiecărui interval dt.26) (2. În situaţia în care forţa variază în timp după o lege oarecare. Adunând aria tuturor acestor fâşii se obţine aria regiunii ABCD care este numeric egală cu variaţia totală a impulsului.2. În Fig. având impulsurile.27) FBA · dt = dpB .29) 6 În mecanica cuantică. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 33 F A Dp = F dt B D O t C t+ Dt t Figura 2.23) devine: −− −→ (2. pA şi pB .2. Adunând cele două relaţii rezultă: FAB + FBA · dt = d(pA + pB ). cele două forţe formează o pereche acţiune reacţiune: FAB = −FBA . (2.2 ele sunt reprezentate ca puncte materiale.1: Variaţia impulsului are semnificaţia ariei de sub graficul F = F (t).2.25) p(t2 ) = p(t1 ) = const. Impulsul punctului material izolat rămâne constant în timp.

32) Ultimul termen al ecuaţiei precedente este zero deoarece dr/dt = v. Să înmulţim vectorial relaţia (2.4) la stânga.31) Aici am ţinut cont de faptul că masa inertă este independentă de timp şi că: r×m dv d dr = (r × mv) − × mv.2. relaţia (2. Dinamica punctului material Figura 2. produsul lor vectorial fiind.35) (2. Conservarea momentului unghiular.33) (2.34 Capitolul 2.2: Sistem izolat de două corpuri aflate în interacţiune: FAB = −FBA Ca urmare. nul. dt (2. iar vectorii v şi mv sunt coliniari. de aceea. momentul forţei ce acţionează asupra unui corp este egal cu rata de variaţie în timp a momentului unghiular al acelui corp. J = r × p. 7 .2 Momentul unghiular. dt dt dt (2.31) devine: M= dJ . Putem acum defini momentul forţei şi momentul unghiular (sau momentul impulsului) în raport cu un punct. legea conservării impulsului unui sistem izolat de două corpuri7 : −− −→ p = pA + pB = const. conform ecuaţiilor: M = r × F. această lege este valabilă şi pentru sistemele izolate de puncte materiale cu mai mult de două componente.34) care reprezintă formularea matematică a teoremei variaţiei momentului unghiular : În raport cu un punct de referinţă dat. În concluzie: Impulsul total al unui sistem de două puncte materiale izolate se conservă. cu r : r × F = r × ma = r × m dv d = (r × mv).30) 2. (2. dt dt (2. Folosind aceste mărimi. După cum vom constata ulterior.

35) fiecărui corp. din (2.39) −1 [J] = [r] [p] = M L T SI = 1Kg · m · s = 1Kg · m · s 2 2 −2 2 −1 = 1N · m.2. = 1N · m · s . M J SI (2.3: Un sistem izolat de corpuri în interacţiune relaţia (2. Aplicând Figura 2.37) (2. Să analizăm ce se întâmplă în cazul unui sistem izolat de două corpuri.42) (2. (2.2.36) Dimensiunile momentului forţei şi ale momentului unghiular şi unităţile de măsură corespunzătoare sunt: [M ] = [r] [F ] = M L2 T −2 .2. aflate în interacţiune. dt (2. se obţine relaţia: t2 35 J (t2 ) − J(t1 ) = M dt.45) dJA . (2. (2.40) În cazul unui punct material izolat.36) se obţine: −− −→ J(t2 ) = J(t1 ) = const. în cazul unui sistem izolat de corpuri este valabilă legea conservării momentului unghiular.44) (2. . t1 (2. se obţine: MA = rA × FAB = MB = rB × FBA unde: JA = rA × pA .43) JB = rB × pB sunt momentele unghiulare corespunzătoare ale celor două puncte materiale. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării Integrând ecuaţia precedentă între două momente de timp t1 şi t2 . −1 . dt dJB = .41) adică.3 vectorii de poziţie corespunzători sunt notaţi rA şi rB . A şi B.38) (2. În Fig.

numită putere mecanică. Lucrul mecanic este o mărime de proces şi nu una de stare. dt rBA = rA − rB (2.52) la dt.4). (2. Împărţind relaţia (2.52) LAB = A F · dr. rezultă că: rBA × FAB = 0. dt (2.49) (2.2. pozitiv sau negativ. ci un L infinit mic. (2. dt dt 2 dL = F · dr = F · dr · cos ϕ (2. . Lucrul mecanic total efectuat la deplasarea între punctele A şi B pe traiectoria marcată în Fig. pentru a elimina o posibilă confuzie.52) între cele două puncte: B dv dr 1 · dr = mdv · = mv · dv = d mv 2 . ca urmare dL nu este o variaţie a lui L.48) Deoarece vectorul diferenţă: este coliniar cu forţele de interacţiune.51) (2. se obţine: M = MA + MB = (rA − rB ) × FAB d = JA + JB .50) adică: Momentul unghiular al unui sistem de două corpuri izolate este o constantă a mişcării. putem defini o nouă mărime. putând fi zero. Uneori.2. respectiv. care ar fi o mărime fără sens.46) (2. P : P = dL = F · v.54) 8 A nu se se confunda notaţia dL cu variaţia lucrului mecanic. cu vectorul deplasare infinitezimală dr.4 se află integrând relaţia (2. lucrul mecanic elementar. După cum este definit (ca produs scalar).36 Capitolul 2. ca şi o cantitate infinitezimală de căldură se notează cu δL. F · dr = m Mărimea: reprezintă lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F la deplasarea pe distanţa infinitezimală dr 8 . 2. De aici: −− −→ J = JA + JB = const. păstrându-şi orientarea şi mărimea constante în timp. Dinamica punctului material Sumând cele două momente şi ţinând cont de principiul al treilea al dinamicii (FAB = −FBA ). δQ.47) (2.3 Lucrul mecanic şi puterea Să înmulţim scalar relaţia fundamentală (2. lucrul mecanic depinde de unghiul dintre direcţia forţei şi cea a vectorului deplasare.53) Lucrul mecanic are semnificaţia ariei de sub curba F (r).

Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 37 r F j r dr A B Figura 2.history. Dimensiunile lucrului mecanic şi ale puterii sunt. Puterea mecanică este egală cu lucrul mecanic produs în unitatea de timp.rochester. rezultă că: dL = dEc .51) se numeşte energie cinetică şi se notează cu Ec . Unitatea de măsură a puterii.2. 2. Integrând ecuaţia anterioară între două puncte de pe traiectorie.edu/steam/marshall/. [t] iar unităţile de măsură corespunzătoare: L P SI SI (2. (2. Reve2 nind la această relaţie şi ţinând cont de notaţiile făcute. în Sistemul Internaţional.57) −1 = 1J · s = 1W. este Watt-ul.55) (2.59) L= A F · dr = Ec (B) − Ec (A). (2.58) Un Joule (1J) este lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1N la deplasarea unui punct material pe distanţa de 1m. Aşadar.56) = 1N · m = 1J. respectiv: [L] = [F ] [d] = M L2 T −2 .2. .60) reprezintă expresia matematică a teoremei de variaţie a energiei cinetice: 9 Denumirea a fost dată în onoarea fizicianului James Watt (1736-1819) fizician şi inginer scoţian. găsim: B (2. Informaţii despre contribuţiile sale la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii pot fi găsite la adresa de web: http://www.2.4: Lucrul mecanic elementar la o deplasare infinitezimală pe o traiectorie oarecare depinde de unghiul ϕ dintre vectorii forţă şi deplasare. = 1N · m · s −1 (2. puterea este o mărime de stare şi ea are valori instantanee care se pot modifica de la moment la moment. [L] [P ] = = M L2 T −3 .60) Relaţia (2. Ea este o mărime scalară. prescurtat W 9 . inventatorul maşinii moderne cu abur.4 Energia cinetică Cantitatea 1 mv 2 din relaţia (2.

62) După cum se constată. respectiv. dacă considerăm că la momentul iniţial acesta era în repaus: B Ec = A(v=0) F · dr. în continuare.2. Considerăm că mişcarea mobilului se datorează existenţei unei forţe de interacţiune F din partea unui alt corp. (2. că forţa F este dependentă doar de distanţa dintre corpul de studiat şi un alt corp din vecinătatea lui10 . dr1 şi dr2 .5 Energia potenţială. atunci când aceasta îşi schimbă punctul de aplicaţie între două puncte de pe traiectorie. dr. (2. Vom considera. aşadar. Forţe conservative Să calculăm lucrul mecanic efectuat la deplasarea unui punct material între punctele A şi B. Lucrul mecanic elementar. Lucrul mecanic total nu depinde de deplasarea după direcţia perpendiculară pe direcţia forţei. lucrul mecanic total al forţei F .63) LAB = A 10 F · dr1 . (2. Dinamica punctului material r F B r d r1 A r dr2 r dr Figura 2. este: dL = −F · dr. lucrul mecanic necesar pentru a aduce un corp. respectiv. este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă ce acţionează asupra punctului material. În acest fel.64) Proprietăţile unei astfel de forţe vor fi discutate mai în detaliu într-o secţiune următoare. (2. între două stări în decursul mişcării.5). efectuat împotriva forţei de interacţiune. se poate descompune în două componente. perpendiculară pe aceasta (vezi Fig.5: Descompunerea unei deplasări infinitezimale de-a lungul şi.60) ne permite definirea energiei cinetice a punctului material. pe durata mişcării între aceste stări. după direcţia forţei şi. 2. Variaţia energiei cinetice a unui punct material. vom putea scrie: dL = −F · dr1 − F · dr2 = −F · dr1 .38 Capitolul 2. dedicată studiului forţelor dependente de poziţie. . aflat iniţial în repaus. la o viteză v.61) Energia cinetică reprezintă. are valoarea: B O deplasare elementară. situat undeva în vecinătate.2. Relaţia (2. perpendicular pe direcţia forţei.

indiferent de drumul urmat de punctul material între cele două puncte (drumurile (1) sau (2) în Fig.2.69) Condiţia diferenţială de forţă conservativă este: rot F = 0. adică: B B (1) (2) (2. Ca urmare. rezultă: B A − A F · dr (1) + − B F · dr (2) = 0. (2.66) Trecând totul într-un singur membru şi inversând limitele integralei. perpendiculară pe aceasta.67) ceea ce înseamnă condiţia integrală ca o forţă să fie conservativă: integrala pe un contur închis a forţei (denumită şi circulaţia vectorului forţă pe un contur închis) trebuie să fie zero: Á − F · dr = 0. . O astfel de forţa este denumită conservativă. el fiind funcţie doar de poziţia punctelor între care are loc deplasarea. Integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării 39 (1) B (2) A Figura 2.6). (2.6: Lucrul mecanic nu depinde de drumul urmat: LAB = LAB . lucrul mecanic are aceeaşi valoare.68) Având în vedere teorema lui Stokes-Ampère.65) − A F · dr (1) = − A F · dr (2) .70) 11 Analiza se poate face şi invers. (1) (2) independent de lungimea deplasării după direcţia perpendiculară pe direcţia forţei11 . respectiv.2. se poate scrie: Á F · dr = (rot F )n · ds (2.2. (2. (2. LAB = LAB . Lucrul mecanic al unei forţe conservative este independent de forma traiectoriei. considerând descompunerea vectorului forţă după direcţiile vectorului deplasre şi. Lucrul mecanic total va depinde doar de componenta forţei de-a lungul deplasării.

(2. ˆ (2. (2.2. numită energie potenţială.6 Legea conservării energiei mecanice. în sens general.74) După cum se observă.70) permit definirea unei mărimi fizice scalare. aceasta se întâmplă atunci când corpurile se află la o distanţă relativă infinit-mare.72) ∂x ∂x ∂x Aşadar.70) se poate scrie: F = −grad Ep = −∇Ep . adică: Ec (A) + Ep (A) = Ec (B) + Ep (B) = E = const. nu energia potenţială. în sensul că se includ şi efectele disipative. este o constantă a mişcării13 . energia mecanică totală. se vorbeşte despre legea conservării energiei. în acest caz). în cazul în care caracteristicile mişcării mecanice a unui sistem sunt determinate doar de prezenţa unor forţe conservative. Aşadar. aceste distanţe sunt de ordinul miilor sau milioanelor de km. Când caracteristicile mişcării sunt determinate de alte tipuri de forţe. etc. În cazul forţelor de natură gravitaţională.75) 2. în părţile sale componente (care nu mai interacţionează în urma separării). În termeni practici. ∞ F · dr. Ea descrie capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic. iniţial legat. în care energia potenţială a acestuia să fie considerată zero.76) (2. E.74) rezultă: Ec (B) − Ec (A) = −[Ep (B) − Ep (A)]. 12 . Pe de altă parte: (2. F =− Integrând această relaţie rezultă: B În coordonate carteziene: Ep (B) − Ep (A) = − A F · dr. radiative.71) ∂Ep ∂Ep ∂Ep x− ˆ y− ˆ z. (2. ci variaţia acesteia poate fi precizată în mod exact. 13 Legea conservării energiei mecanice nu se respectă decât în cazul forţelor conservative. încât forţele de interacţiune nu mai produc efecte detectabile12 . Forţe conservative (2.60) şi (2. distanţele "infinite" sunt de ordinul câtorva nanometri. Dinamica punctului material Condiţiile (2. Ca urmare: B Ep (B) = − Energia potenţială a unui sistem este egală cu lucrul mecanic necesar "desfacerii" sistemului. vectorul forţă este orientat pe direcţia celei mai rapide creşteri a funcţiei energie potenţială. aceasta presupune că distanţa dintre corpuri este atât de mare. în schimb în cazul forţelor electrice dintre particulele componente ale nucleului atomic. Cu ajutorul relaţiei (2. ar trebui definită o stare a sistemului.77) Din relaţiile (2. În cazul forţelor de tip F ∼ 1/r 2 .40 Capitolul 2. Ep . Pentru a defini energia potenţială a sistemului într-o anumită stare (precizată prin distanţa dintre corpuri.73) dEp = −F · dr.68) si (2.

obţinem ecuaţia de mişcare: t x(t) = 0 x(t)dt = ˙ F0 2 t + x(0)t + x(0). în sensul că. în locul integrării unor ecuaţii diferenţiale de ordinul II.78) Folosind definiţia acceleraţiei şi principiul fundamental al mecanicii şi ţinând cont de condiţiile la limită. considerat ca iniţial. este arbitrară. F = F0 Cel mai simplu exemplu de integrare a ecuaţiei diferenţiale a mişcării este acela în care forţa este constantă (un astfel de caz este întâlnit. în continuare. 14 În aceste condiţii se neglijează variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu altitudinea.2. Vom examina câteva cazuri semnificative. (2. ˙ 2m (2. Integrând din nou.81) 2m Expresia obţinută reprezintă ecuaţia unei parabole. într-o ordine de la simplu la complex. mişcarea unui punct material sub acţiunea unor tipuri simple de forţe.79) în care constanta de integrare este valoarea vitezei la momentul iniţial. Din păcate. se găseşte prin integrare: x(t) = ˙ 1 x(t)dx = ¨ m t F dt = 0 F0 t + x(0). ˙ (2.80) Trebuie facută precizarea că alegerea momentului t0 = 0. Obţinem. la studiul mişcării uni-dimensionale. Ne vom limita. ˙ m (2. F = F0 = const. Se observă că viteza creşte liniar cu timpul.3. în studiul căderii libere a corpurilor în câmpul gravitaţional din imediata vecinătate a Pământului)14 . având în vedere definiţia vitezei.3 Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Să analizăm. pentru început. care se obţin folosind principiul II al dinamicii. de exemplu. Ele permit simplificarea calculelor matematice necesare rezolvării unor probleme de mecanică. . 2. în final: F0 x(t − t0 ) = (t − t0 )2 + x(t0 )(t − t0 ) + x(t0 ). rezolvarea problemelor de mecanică plecând de la legile de conservare (acolo unde legile de conservare sunt respectate!) este lipsită de posibilitatea de a descrie stările intermediare ale sistemului şi deci de a urmări "filmul" evoluţiei acestuia între stările iniţială şi finală.3. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 41 Mărimile pe care le-am obţinut prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a mişcării sunt numite integrale prime ale mişcării.1 Forţă constantă. 2. se pleacă de la ecuaţii diferenţiale de ordinul I.

86) de unde. se poate obţine legea vitezei şi apoi printr-o nouă integrare. De aceea expresia vitezei va fi: 1 v(t) = m t F (t)dt + v(t0 ). Principiul al doilea al dinamicii conduce. pe scurt. la relaţia: m dv = F (v). Primul termen reflectă efectul forţei F . sub forma: dt = Ca urmare: v(t) m dv. t0 ). se pot găsi cazuri particulare de mişcare. F (v) (2. legea de mişcare. Penultimul termen descrie mişcarea cu viteza constantă. 15 O astfel de forţă este implicată în fenomenele de împrăştiere a radiaţiei electromagnetice în ionosferă de către electronii liberi. Acest fenomen se produce prin absorbţia de energie electromagnetică de către electroni şi reemisia acesteia în toate direcţiile.3. În funcţie de forma concretă a dependenţei de viteză a forţei.82) Integrând încă o dată. cu care mobilul s-ar deplasa în absenţa oricărei forţe. 2. în acest caz. t0 (2. de regulă. din categoria forţelor de contact.3.83) Deşi această expresie pare complicată la prima vedere. (2. atunci F nu mai poate fi scos factor comun în integrala din (2.3 Forţă dependentă de viteză F = F (v) Forţele dependente de viteză fac parte. Dinamica punctului material 2.79).84) Ecuaţia diferenţială se integrează uşor dacă se separă variabilele în cei doi termeni. de fenomenul de curgere vâscoasă.2 Forţă dependentă de timp F = F (t) Dacă forţa depinde de timp15 .85) t − t0 = v(t0 ) m dv. pe care le vom prezenta. dt (2. se găseşte ecuaţia de mişcare: t x(t) = − dt t0 1 m t F (t)dt t0 + v(t0 )(t − t0 ) + x(t0 ). în cele ce urmează.42 Capitolul 2. F (v) (2. cunoscând condiţiile iniţiale. Ultimul termen descrie poziţia de start (coordonata x la momentul iniţial. . de exemplu. termenii ei pot fi interpretaţi uşor. Astfel de forţe sunt cele determinate.

pentru trei valori diferite ale coeficientului de rezistenţă: k1 > k2 > k3 . după aplicarea funcţiei inverse logaritmului se obţine expresia vitezei: k t v = v0 e− m t = v0 e− τ . Forţa de vâscozitate acţionează în sens invers vitezei.92) .88) Considerând că t0 = 0 şi că v(t0 ) = v0 .89) m (2. (2. Timpul de relaxare reprezintă intervalul după care viteza scade de e ori.90) k se numeşte timp de relaxare al mişcării.87) În urma efectuării integralei şi după rearanjarea termenilor rezultă: k (t − t0 ) = ln v0 − ln v. tinzând să încetinească mişcarea.2. m (2. v0 t=τ ⇒v= . (2. Pentru a găsi legea mişcării. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 43 Figura 2.2. v = v0 e− m t . k Forţă de tipul F = −kv O astfel de forţă apare în cazul deplasării cu viteze mici a unui corp într-un fluid (gaz sau lichid).89): τ= t unde: x(t) = x0 + 0 v0 e− τ dt. Înlocuind expresia forţei în (2.7. integrăm din nou relaţia (2. pe măsură ce scade valoarea lui k rata de descreştere a vitezei se reduce iar timpii de relaxare cresc. Coeficientul k din expresia vitezei se numeşte coeficient de rezistenţă. t (2.3.7: Dependenţa de timp a vitezei.91) e O reprezentare grafică a dependenţei vitezei de timp este dată în Fig. Se observă că.86) rezultă: m t − t0 = − k v(t) v(t0 ) dv . v (2.

8: Reprezentarea spaţiului parcurs. atunci când viteza atinge valori foarte mici (aşa numita fază terminală a mişcării).98) (2. dependenţa F ∼ v 1 nu se mai respectă. deci forţa devine constantă. sub forma: x(t) = x0 + v0 τ 1 − e− τ . pentru cazul x0 = 0. se obţine. în cazul mişcării sub efectul unei forţe (de rezistenţă) constante. Efectuând calculele. unde x0 este poziţia corespunzătoare momentului t0 = 0. Aşa cum am văzut în secţiunea anterioară. ≃ v0 − t = v0 − a0 t. O analiză experimentală mai atentă a mişcării arată că. forţei la momentul în care forţa de rezistenţă devine constantă.. t (2.. pentru diferite valori ale coeficientului de frecare. respectiv. Similar. 2! 3! (2. m m (2. ar însemna că.94) reprezintă valorile acceleraţiei şi. pentru ecuaţia spaţiului: x(t) = x0 + k 1 k2 2 t ..95) z2 z3 + + . Se trece.99) . în realitate.93) Conform relaţiilor (2... în aceste condiţii.89) şi (2. legea mişcării. viteza descreşte liniar la zero. la o dependenţă de tipul F ∼ v 0 . cu alte cuvinte. 2 m 2 v0 m k 1−1+ (2. Folosind dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei exponenţiale: ez = 1 + z + putem scrie ecuaţia (2. în final..44 Capitolul 2.89) sub forma: v = v0 1 − unde: a0 = F0 F0 . Explicaţia constă în aceea că.96) (2. Dinamica punctului material Figura 2. m = −kv0 (2. corpul se opreşte în final. viteza şi coordonata tind asimptotic la zero. ≃ t− m 2 m2 1 v0 k 2 1 ≃ x0 + v0 t − t = x0 + v0 t + a0 t2 . un corp acţionat de o astfel de forţă nu se va opri niciodată.97) k kv0 t + .93).

în căldură. ca o forţă de rezistenţă. găsim: m t − t0 = − k v v0 dv . în final. v2 (2. cu v) este o forţă egală şi de semn contrar. forţele electrice etc. particulele de fluid ajung din nou în starea pe care o avuseseră înainte de a fi fost puse în mişcare. Un astfel de tip de dependenţă apare deoarece punerea în mişcare a particulelor de fluid are loc prin procese de ciocnire. De aici rezultă proporţionalitatea forţei cu pătratul vitezei. Cum particulele cu care corpul interacţionează în unitatea de timp sunt cuprinse într-un cilindru cu generatoarea proporţională cu distanţa parcursă (vdt).86).4 Forţă dependentă de poziţie Exemple de forţe care depind de poziţie sunt: forţele gravitaţionale. pe lângă forţa de rezistenţă datorată vâscozităţii. forţele elastice. dt (2.104) . în expresia forţei rezultante de rezistenţă apare un nou factor.102) kv0 m t.101) Legea spaţiului o găsim printr-o nouă integrare. de valoare considerabilă. la expresia vitezei: v(t) = v0 . Forţă de tipul F = −kv 2 45 În cazul în care viteza de deplasare a unui corp în raport cu fluidul înconjurător depăşeşte o valoare critică. t = 0. Perechea forţei care accelerează fluidul (şi care este proporţională. 1 + kv0 t m (2. Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Se constată că s-au regăsit ecuaţiile mişcării sub acţiunea unei forţe constante. proporţional cu v. 1 + kv0 t m (2. întrucât. Această forţă nouă este proporţională cu pătratul vitezei. cu respectarea condiţiei că. prin urmare. Ecuaţia de mişcare rezultă din aplicarea principiului fundamental al dinamicii: m dv = F (x).103) 2.2. apare o forţă de rezistenţă suplimentară. Înlocuind expresia forţei în formula generală dată de (2. x(0) = x0 : x t dx = x0 0 v0 dt. datorată antrenării fluidului o dată cu corpul în mişcare. în urma cărora acestora li se transferă impuls. Integrala din membrul al doilea se rezolvă uşor dacă se face substituţia: u = 1 + obţine: m kv0 x = x0 + ln t+1 . k m Se (2. Energia cinetică a fluidului pus în mişcare de trecerea mobilului se transformă. F = −kv 2 . ţinând cont de condiţiile iniţiale. care se manifestă asupra corpului.100) ceea ce conduce.3.3. datorită vâscozităţii. la momentul iniţial.

energia potenţială. (2. definit de relaţia (2. În cazul unei traiectorii deschise. dx (2. astfel: F (x) = − sau: Integrând relaţia (2. nu depinde de drumul urmat.46 Capitolul 2.113) Din relaţiile (2.110) Integrala din membrul doi reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţa F la deplasarea între două puncte de coordonate x0 şi x. ea exprimând legea de variaţie a energiei cinetice în cazul uni-dimensional. (2. (2.112) dEp (x) = −F (x)dx = −dL. (2. În aceste condiţii se poate defini în fiecare punct în care este localizat corpul. De-a lungul unei traiectorii închise.107) este lucrul mecanic elementar pentru deplasarea pe distanţa dx: dL = F (x)dx.53). Dinamica punctului material Înmulţind ambii termeni ai acestei ecuaţii cu dx şi folosind relaţia de definiţie a vitezei (v = dx/dt).109) F (x)dx.114) . se obţine: x dEp (x) . ci doar de poziţiile între care are loc mişcarea. Relaţia (2.106) dt dt 2 se obţine: 1 d mv 2 = F (x)dx.110) a fost deja discutată într-un paragraf anterior.107) conduce la: 1 1 2 mv0 − mv 2 = 2 2 sau: Ec − Ec0 = x x F (x)dx.112) între două puncte oarecare.108) Integrarea relaţiei (2. lucrul mecanic efectuat de o forţă dependentă de poziţie va fi zero.107) 2 Termenul din dreapta în relaţia (2. x0 (2. valoarea lucrului mecanic. Ep − Ep0 = − F (x)dx.110) şi (2. Lucrul mecanic efectuat de o forţă pentru deplasarea punctului material între două poziţii este egal cu variaţia energiei cinetice. x0 (2.111) (2. x0 (2. (2.105) dt dt Deoarece: dv d 1 2 v = v .113) se obsevă că pentru orice forţă dependentă de poziţie este valabilă relaţia: Ec − Ec0 = − (Ep − Ep0 ) . obţinem: dv dx mv = F (x) .

În cazul forţelor dependente de poziţie. energia totală se conservă.2.3. Ec . Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe 47 0 Figura 2. de distanţă. să considerăm o dependenţă oarecare Ep (x). ea va trebui să fie întotdeauna o cantitate pozitivă. un minim în punctul D şi o valoare constantă începând din punctul F . E. Dacă pe acelaşi grafic marcăm printr-o linie orizontală graficul energiei totale.2.9: Dependenţa energiei potenţiale. vom interpreta în mod calitativ natura mişcării unei particule sub acţiunea unei forţe dependente de poziţie. corespunzătoare fiecărei poziţii x. Deoarece energia cinetică este proporţională cu pătratul vitezei.116) = ± x 2 [E − Ep (x)] m Separând variabilele şi integrând. în condiţiile în care energia cinetică este nulă energia totală E devine egală cu energia potenţială maximă.115) reprezintă legea de conservare a energiei totale a unei perechi de corpuri izolate. reprezintă energia cinetică. Ca urmare. dx dt Ö (2.9.117) Ecuaţia de mişcare x(t) se obţine după calcularea integralei din membrul al doilea şi rearanjarea termenilor. Linia orizontală reprezintă valoarea energiei totale E.115) Relaţia (2. poziţiile x permise (adică acelea care descriu o . sau: Ec0 + Ep0 = Ec + Ep = constant = E. pe care o are corpul în fiecare punct considerat. putem deduce ecuaţia de mişcare plecând de la legea de conservare a energiei: 1 dx m 2 dt 2 = E − Ep (x). Pentru aceasta. Dacă dependenţa explicită a energiei potenţiale Ep (x) este cunoscută şi dacă avem în vedere că. Ep . (2. de exemplu de forma celei din Fig. (2. Interpretare calitativă În cele ce urmează. cu un maxim în punctul B. atunci diferenţa E − Ep (x). rezultă: t(x) = t0 ± dx 2 m x0 [E − Ep (x)] .

şi de după x5 (regiunea V) sunt inaccesibile. Să discutăm în cele ce urmează comportarea particulei în regiunea V. regiunile dintre punctele x1 şi x2 (regiunea I) ca şi cele dintre x3 şi x4 (regiunea IV). fapt care face ca mobilul să se deplaseze întotdeauna în această vecinătate finită. Astfel. Spre exemplu. În schimb.120) . punctul material se va mişca înapoi în direcţia din care a venit. Avem atunci: x 1 Ep (x) = kxdx = kx2 . În toate punctele acestei zone: dEp = 0.111). în care E = Ep (x1 ) se numeşte punct de întoarcere. dacă este iniţial în punctul A. (b) echilibru stabil (punctul D). există puncte în care corpul se află în stare de: (a) echilibru instabil (punctul B). O astfel de stare se numeşte stare liberă. De cele mai multe ori. Valorile potenţialului diferă. mişcarea este limitată în această regiune. Astfel. care nu corespunde acestei condiţtii.119) 2 0 Aplicând legea conservării energiei. în punctul x1 panta curbei potenţialului este pozitivă. Din aceste considerente. (2. Orice altă regiune. (c) echilicru indiferent (punctul F şi regiunea care urmează). spunem că este fizic inaccesibilă. punctul material rămâne în regiunea în care este iniţial localizat. x = 0. în starea în care resortul este nedeformat (x = 0). regiunea I şi se mişcă spre direcţia pozitivă a coordonatei x. Regiunea III are două puncte de întoarcere.118) dx ceea ce înseamnă că punctul material rămâne în repaus (forţa care acţionează asupra lui este nulă). Forţa de tip elastic F = −kx Vom particulariza relaţia generală (2. orientată în sens invers deplasării.9. (2. de unde se poate deplasa la infinit. Punctul material localizat în regiunea I are un singur punct de întoarcere.. La momentul imediat următor. Acest lucru este uşor de intuit mai ales că. Se spune că un punct material este în echilibru atunci când forţa care acţionează asupra lui este zero. deplasarea continuă până în punctul x1 .117) pentru cazul forţelor de tip elastic. În cazul reprezentat în Fig 2. vom avea: E(0) = Ec .75). Trebuie însă diferenţiate stările de echilibru din punctele din regiunea V de cele din punctele B sau D. celelalte regiuni pot fi accesibile din punct de vedere energetic. deci se comportă ca o forţă de revenire. Conform definiţiei (2. (2. rezultă că forţa este negativă. acolo unde energia cinetică devine zero (particula se opreşte). Dacă ne reamintim legătura dintre energia potenţială şi forţă (2. Dinamica punctului material mişcare reală) vor fi doar cele pentru care linia energiei totale se află deasupra curbei energiei potenţiale. punctul x = x1 .48 Capitolul 2. La fel sunt şi punctele x = x2 şi x = x3 . energia potenţială are valoarea zero in condiţiile în care resortul este nedeformat.

Cea mai simplă cale de a realiza acest lucru este dată de dezvoltarea în serie Taylor.121) A este distanţa maximă până la care poate ajunge punctul material şi se numeşte amplitudine. ω0 k 2 unde s-a făcut schimbarea de variabilă x = A sin θ şi s-a notat m = ω0 .. 2! (2..123) = arcsin x0 /A A cos θdθ = ωA cos θ (2.124) (2. Considerând că t0 = 0 şi aflând pe x în funcţie de t rezultă: ω0 t + arcsin adică: x x0 = arcsin .125) = 1 (arcsin x/A − arcsin x0 /A) .10 este reprezentarea grafică a unei mişcări oscilatorii cu vizualizarea principalelor mărimi caracteristice. Valorile lui x(t) şi ale lui x(t) la momentul ulterior. După cum este definită. În Fig. (2.. Integrare numerică În cazurile în care expresia forţei este complicată.117) se obţine: x t − t0 = = dx 2 k m2 x0 [A2 − x2 ] Õ = (2. nu se poate găsi o soluţie analitică.3.128) (2.5 Forţe cu expresii complicate. ¨ 2! 1 ··· x (t0 ) (∆t)2 + . specifică corpului şi independentă de condiţiile iniţiale.2. pulsaţia mişcării este o A mărime constantă.122) arcsin x/A A cos θdθ k 2 mA ä arcsin x0 /A arcsin x/A 1 − sin2 θ ç = (2. valoarea: 1 E = Ec = kA2 . 2 49 (2. A A (2. Întotdeauna este posibilă însă o rezolvare numerică.129) .127) A Mărimea ω0 se numeşte frecvenţă unghiulară proprie sau pulsaţia proprie a oscilaţiilor iar ϕ0 = arcsin x0 – faza iniţială a mişcării. deci.2.3. se obţin prin dezvoltarea funcţiilor în jurul valorilor iniţiale: ˙ x(t0 + ∆t) = x(t0 ) + 1 x(t0 ) (∆t) + ˙ 1! 1 x(t0 + ∆t) = x(t0 ) + x(t0 ) (∆t) + ˙ ˙ ¨ 1! 1 x(t0 ) (∆t)2 + ..126) x0 ). Mişcarea punctului material sub acţiunea a diferite tipuri de forţe Energia totală are. Înlocuind pe E în (2. ˙ Să presupunem că sunt cunoscute condiţiile iniţiale x(t0 ) şi x(t0 ). x = A sin(ω0 t + arcsin 2.

85 t 9. se pot determina x şi x la momentele t0 + 2∆t. ecuaţia de mişcare şi. este cunoscută şi valoarea acceleraţiei x(t0 ) ˙ ¨ din ecuaţia fundamentală a mecanicii. ˙ m (2. m2 = 2 kg.71 6. pe x şi pe x la momentul de ˙ timp t0 + ∆t. x(t0 ).. t0 + 3∆t.5 −1 −1.130) În acest moment cunoaştem deci.99 12. în afară de condiţiile iniţiale (x(t0 ) şi x(t0 )).14 4.13 15.7 Figura 2. . .11: Pentru problema 2 Termenii cu puteri de ordin superior lui 2 ai lui ∆t au fost neglijaţi deoarece ei tind la zero dacă ∆t este suficient de mic. iar forţa de împingere este F=6 N.10: Reprezentarea grafică a unei mişcări oscilatorii F m1 m2 Figura 2.56 14. care este forţa de contact dintre corpurile 1 şi 2? (c) Arătaţi că.5 A x0 x 0 −0. t0 ). Toţi termenii acestei dezvoltări sunt cunoscuţi având în vedere că. Astfel.5 0 1. Prin acest procedeu numeric. traiectoria sunt determinată în mod aproximativ. indiferent de cât de complicată este expresia forţei.11? (b) Dacă cele două corpuri au masele m1 = 4 kg. 2.57 3. eventual. Dinamica punctului material 1.50 Capitolul 2. dacă sistemul se împinge dinspre dreapta (de la 2 spre 1).5 T=2π/ω 1 0 0.2.28 7. Procedura iterativă poate continua în paşi ∆t. (a) Câte perechi de forţe acţiune-reacţiune apar în sistemul de corpuri din Fig.4 Probleme 1. x(t0 ) = ¨ 1 F (x(t0 ). valoarea forţei de contact nu mai este 4N. Desenaţi toate forţele care acţionează asupra unei carţi aşezate pe masa de lucru. cu precizie cu atât mai bună cu cât pasul de timp se ˙ alege mai mic. prin dezvoltarea Taylor..42 10.. Care sunt perechile acţiune-reacţiune? Care este reacţiunea greutăţii cărţii? 2.

(a) Găsiţi expresia forţei 12 şi poziţiile punctelor de echilibru. 0) în B(2. Un baston de dimensiuni foarte mici. Calculaţi lucrul mecanic efectuat de forţa F = β xy 3 x + x2 y . fără frecări. O minge de tenis cu masa m = 50 g cade pe podea. Folosind considerente legate de conservarea energiei. x = (2b/a)1/2 . cu β = const. Găsiţi viteza şi acceleraţia unui punct material de masă m ce porneşte din repaus din poziţia x = 0 la momentul t = 0. 7.2. Energia potenţiată a unui sistem de doi atomi ce formează o moleculă biatomică are expresia: Ep = xa − xb6 unde a şi b sunt constante pozitive. unde x reprezintă distanţa faţă de origine iar a şi b sunt constante pozitive. dacă este supusă acţiunii forţei: (a) F = F0 + ct. (b) F = F0 sin(ct). (a) De câte ori creşte turaţia bastonului. Un punct material de masă m se mişcă într-un câmp de energie potenţială Ep (x) = a ln x + xb2 . (b) Care este valoarea energiei necesare pentru a rupe molecula (prin separarea celor doi atomi)? Această energie se numeşte energie de disociere. Cu ce acceleraţie trebuie să coboare un mobil de masă M deasupra unei scânduri de masă m aşezate pe un plan înclinat de unghi α. (b) Ep (∞) − Ep (xmin ) = b2 2a . cu turaţia n pe o suprafaţă orizontală. regăsiţi legea de mişcare a unui corp sub acţiunea unei forţe constante. dacă firul se scurtează la jumătate? (b) Ce valoare are lucrul mecanic efectuat de forţa care a scurtat firul? Răspuns: (a) de 4 ori. xmin = 2a b . (b) L = 6mπ 2 n2 l2 . 2). Răspuns: a = g sin1+m/M α α+µ cos 4. după care ricoşează cu viteza iniţială de 20 m/s. (a) Care este valoarea momentului forţei care acţionează asupra bilei în timpul contactului? (b) Cât este forţa medie exercitată asupra podelei dacă mingea este în contact cu podeaua un timp de 1 s? Răspuns: (a) F ∆t = −2. Care sunt punctele de echilibru şi ce fel de ecilibru are punctul material în aceste poziţii? Răspuns: F (x) = −a/x + 2b/x3 . Răspuns: L = 8β 10. . atingând-o cu viteza v=30 m/s. Răspuns: (a) F = 12a x13 − 6b x7 . 5N . Probleme 51 3. este rotit uniform. pentru ca scândura să alunece uniform în sus pe planul înclinat? Se ştie coeficientul de frecare la alunecare µ. Găsiţi expresia forţei în funcţie de poziţie. la deplaˆ ˆ 1 2 sarea pe traiectoria y = 2 x din punctul A(0. echilibru stabil 9. 6.4. (c) F = F0 ect unde c şi F0 sunt constante pozitive. legat de o sfoară de lungime l fixată într-un un punct. 8. 5 N · s. 5. (b) Fm = 2.

unde k este o constantă pozitivă. (b) T = (1 − e−αv0 ) αA . Răspuns: v = −c + (c + v0 )e−(g/c)(t−t0 ) . (a) O bilă este aruncată pe o masă orizontală cu viteza v0 . x = 1/2g(sinα − µcosα)t2 . situată în plan vertical. (c) distanţa parcursă până la cădere. x = x0 − c(t − t0 ) − ( m 2g + mv0 ) e− m (t−t0 ) − 1 . sub acţiunea unei forţe centrale F = − rk2 . 14. care ar fi dependenţa vitezei de spaţiul parcurs? Se dă viteza limită vl = mg . k k (b) Ep = − R .52 Capitolul 2. (b) v(x) = 2 Õ 2 k 2 vl2 1 − e−2gx/vl + v0 e−2gx/vl . Dinamica punctului material 11. Se cunoaşte viteza limită c. Răspuns: (a) Ec = k 2R . în prezenţa unei forţe de frecare din partea aerului proporţională cu viteza. să se găsească legea vitezei şi a spaţiului. în prezenţa unei forţe de frecare la alunecare având având coeficientul µ. (b) Dacă bila ar fi aruncată vertical în jos. 12. Calculaţi perioada micilor oscilaţii executate de un punct material sub acţiunea greutăţii. (d) momentul unghiular. dacă alunecă din vârful unui plan înclinat de unghi α. aflat iniţial în repaus. Răspuns: v = g(sin α − µcosα)t. Presupunând că sistemul de propulsie al acestuia se defectează şi este frânat de o forţă F = −Aeαv unde A şi α sunt constante pozitive. Studiaţi mişcarea unui corp de masa m. Un proiectil reactiv este aruncat orizontal cu viteza iniţială v0 . 15. în vecinătatea minimului unei curbe netede de rază R. x(t) = x0 − 1 m v0 t2 + 12 m2 t3 . (b) timpul. k k√ k2 2 k√ 1 k2 Răspuns: (a) v(t) = v0 − m v0 t + 4m2 t . (c) energia totală. 1 Răspuns: (a) v(t) = v0 − α ln 1 + A αv0 m αte m . dacă la momentul iniţial viteza corpului este v0 . 13. Un punct material se mişcă pe o traiectorie circulară de rază R. (d) J = √ kmR. (c) E = − 2R . să se determine: (a) legea vitezei proiectilului. Răspuns: T = 2π Õ R g. k k 16. (c) d = m α2 A [1 − (1 + αv0 ) e−αv0 ]. Ştiind că valoarea forţei de frecare este proporţională cu pătratul vitezei. 2 2 . (b) energia potenţială. Să se determine legea vitezei şi legea de mişcare a unui corp în câmp gravitaţional. Să se calculeze: (a) energia cinetică.

Perechea de corpuri M + m poate fi Soarele + Pământul (între care se manifestă forţe de atracţie gravitaţională). de masă foarte mare (M > > m). de masă m. sau proton + proton (caz în care forţa de tip central este de respingere electrostatică. În Fig.1: Un punct material mişcându-se sub acţiunea unei forţe de tip central. plasat în originea O. din cauza semnului sarcinilor electrice).3. nucleul + un electron (între care se manifestă forţe de atracţie electrostatică)1 .1 este prezentat un exemplu în care forţa de tip central se manifestă asupra punctului material P . Forţele de atracţie gravitaţională dintre nucleu şi electron sunt neglijabile în comparaţie cu forţele coulombiene de atracţie. z m M Figura 3.Capitolul 3 Forţe de tip central Există situaţii în care dreapta suport a forţei ce acţionează asupra unui corp aflat în mişcare trece în permanenţă printr-un punct fix.). Exemple reprezentative în acest sens sunt forţele fundamentale (gravitaţionale. forţele de tip elastic etc. 1 53 . Forţele de tip central sunt proporţionale cu distanţa dintre corpurile aflate în interacţiune. nucleare). dar şi multe din de forţele ne-fundamentale (forţele intermoleculare van der Waals. ca urmare a atracţiei exercitate de un alt corp. O astfel de forţă se numeşte de tip central. electromagnetice.

coordonate polare plane. Conservarea orientării lui J.3. Ca urmare: Traiectoria unui corp aflat sub acţiunea unei forţe de tip central este întotdeauna plană. . (3.1 Conservarea momentului unghiular Să calculăm momentul unei forţe de tip central.1): M =r×F =r× dp d dJ = (r × mv) = = 0. deoarece forţa F dt şi vectorul de poziţie r au aceeaşi dreaptă suport. momentul cinetic. în raport cu O. produsul vectorial r × F este zero.2) s-a ţinut cont de faptul că dr × mv = v × mv = 0 şi că. Ulterior. 3. Sensul lui J este dat de regula burghiului drept. Să vedem în continuare care sunt consecinţele conservării momentului unghiular.3) Conservarea momentului unghiular ca vector înseamnă: (1) "îngheţarea" orientării lui J. dt dt dt (3.2.3. F . să folosim pentru deducerea ecuaţiei traiectoriei. Să examinăm o deplasare infinitezimală a unui corp punctiform pe traiectoria sa. în raport cu un punct O (Fig. 2. Forţe de tip central Expresia generală a unei forţe de tip central este de forma: F = F (r)er = −∇Ep (r). (2) conservarea modulului acestui vector pe toată durata mişcării2 . momentul cinetic (unghiular) al corpului atras. Ep . dt dt (3. de care ne vom ocupa în cele ce urmează. Forţele de tip central au o serie de caracteristici exclusive. 1. ˆ (3. rămâne constant (se conservă) pe durata mişcării: J = r × mv = const. aşa cum este prezentată în Fig. pot lua doar anumite valori: se spune că aceste mărimi sunt cuantificate. vom deduce ecuaţia traiectoriei unui corp aflat sub acţiunea unei forţe centrale şi vom analiza factorii care determină forma acestei traiectorii.2) În relaţia (3. exercitată asupra unui corp de masă m. în cazul mişcării unui electron în câmpul coulombian de forţe al nucleului. fix. Întrucât dreapta suport a lui J rămâne fixă în spaţiu. Conservarea mărimii lui J. planul perpendicular pe această dreaptă (ce conţine vectorii r şi v) trebuie să rămână.4) 2 Există situaţii în care concluzia anterioară trebuie nuanţată.54 Capitolul 3. De exemplu. de asemenea. este o funcţie doar de distanţa r dintre corpuri. ca şi proiecţiile sale. Vectorul J are dreapta suport perpendiculară pe planul vectorilor r şi p. Este firesc. în aceste condiţii. Momentul cinetic va avea mărimea: J = |r × mv| = rmv sin ϕ = rm |dr| sin ϕ rdϕ = rm = r 2 mω. Aşadar.1) unde energia potenţială.

rice. ϕ = ω. ∆t→0 2 2 Raportul dA/dt se numeşte viteză areolară.2. conservarea modulului momentului unghiular este echivalentă cu legea ariilor a lui Kepler. În concluzie. Kepler a fost primul om de ştiinţă care a intuit că studiul mişcării astrelor nu trebuie abordat doar din perspectiva cinematicii. El este inţiatorul introducerii considerentelor de dinamică în mecanica cerească şi primul astronom care a arătat că mişcarea corpurilor cereşti este un subiect de fizică. Am notat.7) (3. iar P Q = |dr| este ipotenuză. va fi făcută mai în detaliu într-o secţiune următoare a acestui capitol. Ca ˙ urmare: J = const.edu/ES/humsoc/Galileo/People/kepler. de asemenea. Se poate da o interpretare geometrică directă acestei ultime relaţii. pentru a găsi ecuaţia traiectoriei vom recurge la folosirea coordonatelor polare plane. astronom şi matematician german. Informaţii suplimentare despre J.html 3 .5) r2ω = m Mişcarea are loc în condiţiile în care produsul r 2 ω rămâne constant în timp.2 Ecuaţia lui Binet Având în vedere caracterul plan al traiectoriei unui corp aflat sub acţiunea unei forţe centrale. dacă vom calcula aria "măturată" de vectorul de poziţie în intervalul de timp dt: 1 1 dA = lim [ r(t) · r(t + ∆t) sin ∆ϕ] ≈ r 2 dϕ. Expresia vitezei areolare va fi: Ωa = dA 1 dϕ 1 J = r2 = r2ω = = const. (3. Prezentarea celor trei legi ale lui Kepler.3.6) Constanţa vitezei areolare în cazul mişcării planetelor sistemului solar a fost descoperită de Kepler3 şi publicată în 1509 în cartea sa Astronomia Nova (Noua astronomie). adeptul sistemului heliocentric a lui Copernic. având Soarele într-unul din focare. dt 2 dt 2 2m (3. A descoperit că planetele sistemului solar se rotesc pe traiectorii eliptice. Ecuaţia lui Binet 55 P A Q Figura 3.2: O deplasare infinitezimală a corpului pe o traiectorie oarecare. privitoare la sistemul solar. În relaţia anterioară am ţinut cont că rdϕ este cateta opusă unghiului ϕ = QP A în triunghiul ∆P QA. 3. Johannes Kepler (1571-1630). Kepler se pot găsi la adresa de web http://es.

Vom substitui derivata în raport cu timpul prin derivata în raport cu variabila ϕ: r= ˙ dr J d 1 dr dϕ dr J =− .8) Având în vedere că forţa F are doar componentă radială. Faptul că forţa de atracţie dintre planete era invers proporţională cu pătratul distanţei era un lucru cunoscut încă înaintea lui Newton. r2 (3.8).10) se poate rescrie sub forma: 1 d m (r 2 ϕ) = 0 ⇒ mr 2 ϕ = J = const. = = 2 dt dϕ dt dϕ mr m dϕ r dr ˙ dr ˙ J = ϕ=− ˙ dt dϕ m 2 (3. în cazul unor forţe de tipul: F =k 1 .3 Forţe de tipul 1/r2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale (3. r r J2 (3. Ecuaţia (3. Forţe de tip central Vom pleca de la ecuaţia principiului al II-lea al dinamicii: m[(¨ − r ϕ2 )ˆr + (2r ϕ + r ϕ)ˆϕ ] = −F er .9) m(2r ϕ + r ϕ) = 0.56 Capitolul 3. O astfel de condiţie este satisfăcută în cazul forţelor de tip gravitaţional sau coulombian4 . ˙ ˙ r dt (3. r ˙ e ˙˙ ¨e ˆ (3. ecuaţia vectorială anterioară este echivalentă cu ecuaţiile scalare: m(¨ − r ϕ2 ) = F . Pentru a găsi ecuaţia traiectoriei este necesar să eliminăm timpul în ecuaţia (3.14) Observăm că membrul doi al ecuaţiei lui Binet este neliniar. ˙˙ ¨ Ecuaţia (3. cu variabilele 1/r şi ϕ.8).13) în (3. Este simplu de observat că. acest lucru este posibil prin combinarea rezultatelor obţinute plecând de la aplicarea principiului al II-lea al dinamicii.14) este simplă dacă mărimea forţei F este invers proporţională cu pătratul distanţei. se obţine aşa-numita ecuaţie a lui Binet : d2 dϕ2 1 1 F mr 2 + =− .13) r= ¨ 1 d2 r 2 dϕ2 1 . Aşa cum vom vedea în continuare..14) devine independent de r. cu câteva considerente de natură energetică.11) (3.10) care reprezintă legea de conservare a momentului unghiular. r ˙ (3. 3. demonstrată anterior.15) membrul al doilea al ecuaţiei (3. iar ecuaţia lui Binet devine una de tip oscilator armonic. r Înlocuind ecuaţia (3. 4 .9) poate servi la deducerea ecuaţiei diferenţiale a traiectoriei.12) (3.

constanta k din ecuaţia (3.19) (3.20) 1 1 = − k1 . (3. J = J0 = const. x Ca urmare: 1 = A cos(ϕ − ϕ0 ) + k1 .21) 1 1 + = k1 .24) 5 Henry Cavendish (1731-1810) chimist şi fizician englez. Principala sa contribuţie în domeniul fizicii este legată de măsurarea constantei atracţiei universale. r = r0 .3. Ea admite o soluţie forma: 1 = A cos(ϕ − ϕ0 ).15) în ecuaţia lui Binet (3.23) (3. ˙ r2 (3. Forţele de tip gravitaţional sunt doar de atracţie (F = −F er ). în cazul interacţiunilor de tip gravitaţional. Forţe de tipul 1/r 2 57 Să precizăm că.3.17) 4πε unde ε este permitivitatea electrică a mediului în care sunt plasate corpurile aflate în interacţiune. ˆ Înlocuind (3. γ. x r Aceasta este o ecuaţie diferenţială de tip oscilator armonic liniar.25) (3. A efectuat experimente de electricitate şi a prezis o serie de rezultate.16) unde γ reprezintă constanta atracţiei universale. r Constantele A şi ϕ se află plecând de la condiţiile iniţiale ale mişcării: t = 0 : r = r0 .15) este: k = γm1 m2 .23) obţinem: − r ˙ = −Aϕ sin(ϕ − ϕ0 ). A descoperit hidrogenul şi argonul. x x (3. (3.22) (3. Valoarea lui γ a fost determinată printr-un experiment rămas celebru în fizică.14). J2 (3. r r mk = const. . re-descoperite ulterior de Maxwell. De menţionat că forţele electrice (coulombiene) pot fi de atracţie sau de respingere. cu variabila dependentă 1/x şi independentă.18) (3. în funcţie de semnul sarcinilor electrice ale corpurilor. ϕ. În cazul interacţiunilor electrostatice: 1 k= q1 q2 . se obţine: d2 dϕ2 unde am făcut notaţia: k1 = Dacă se face substituţia: se obţine ecuaţia diferenţială omogenă: d2 dϕ2 1 1 + = 0. ˙ ˙ Derivând relaţia (3. O descriere a experimentului lui Cavendish va fi prezentată în secţiunea următoare a acestui capitol. de fizicianul englez Cavendish5 .

(3. ε.35) Prin urmare.33) În funcţie de valoarea excentricităţii. (3.30) Relaţia (3.23) se obţine ecuaţia traiectoriei în variabilele r şi ϕ.30) se poate rescrie ţinând cont de valoarea energiei totale la momentul iniţial: 1 2 2 E = Ec + Ep = m(r0 + r0 ϕ2 ) + ˙0 2 = sub forma: ε= 2 2J0 E + 1.3a) dacă ε = 0.27) în (3. conica poate fi: • (a) un cerc de rază r = p = 2 J0 mk . 2 r0 ∞ − k dr r2 (3. Forţe de tip central sin2 (ϕ − ϕ0 ) + cos2 (ϕ − ϕ0 ) = 1. adică Ec < |Ep |.34) • (b) o elipsă (vezi Fig.31) (3.27) Înlocuind (3. Aceasta se întâmplă când: E=− mk2 2 . 2J0 (3.28) Aceasta este ecuaţia unei curbe conice.26) A= mr0 ˙ J0 k1 2 + 1 − k1 r0 2 . mk2 r0 − 1 k 2 mv0 − . (Fig. (vezi Fig.58 Folosind (3. ceea ce presupune ca: E = Ec + Ep < 0.3(a)): r= p .3. se găseşte valoarea constantei A: × (3. condiţia ca ansamblul celor două corpuri între care se manifestă forţe de atracţie gravitaţională să rămână legat este ca energia cinetică iniţială a corpului m să fie este mai mică decât modulul energiei potenţiale a ansamblului (energia potenţială .5) şi formula fundamentală a trigonometriei: Capitolul 3.3.3b) dacă ε < 0. (3.3.32) (3. 1 + ε cos(ϕ − ϕ0 ) 1 k1 2 (3. cu parametrul: p= şi excentricitatea: ε= × (3.29) 1 −1 r0 k1 + mr0 ˙ J0 k1 2 .

3. Forţe de tipul 1/r 2 59 y r O (a) x y b r F’ (b) F a x y r F’ (c) F x y r F’ (d) F x Figura 3.3. .3: Traiectorii conice cu diferite excentricităţi.

la existenţa unei stări nelegate (libere). Legea perioadelor : Raportul dintre pătratul perioadei mişcării şi cubul semiaxei mari are o valoare constantă pentru toate planetele sistemului solar. 2.40) (3. • (d) o hiperbolă (Fig.3c).3.37) (3. dacă ε > 0. energia cinetică a corpului de masă m fiind suficient de mare pentru a învinge "bariera energetică" creată de forţa de atracţie. b = ap = 2m|E| (3. Traiectorii eliptice au planetele sistemului solar. în cadrul modelului heliocentric al lui N. deschisă. Valorile semiaxelor unei astfel de traiectorii eliptice se obţin prin înlocuirile corespunzătoare: a = k p = . în acest caz. Legea orbitelor eliptice: Planetele se mişcă în jurul Soarelui pe traiectorii eliptice. 7 Dacă se admite modelul planetar al atomului . sateliţii Pământului.39) Traiectoria este. Legea ariilor : Viteza areolară a oricărei planete din sistemul solar este o constantă a mişcării. sunt: 1.4 Legile lui Kepler şi atracţia universală Legea atracţiei universale a fost formulată de Isaac Newton. Copernic. privitoare la mişcarea planetelor sistemului solar. aşadar. plecând de la principiul fundamental al dinamicii şi de la rezultatele anterioare ale lui Galilei şi Kepler. 3. ceea ce se întâmplă atunci când: E > 0 adicăEc > |Ep |. Forţele de interacţiune electrostatică sunt de tip repulsiv (deci energia potenţială este pozitivă) dacă sarcinile electrice au acelaşi semn şi invers. Soarele fiind într-unul din focare.3d). O valoare pozitivă a energiei totale a sistemului conduce. dacă ε = 1. Un exemplu în acest sens îl constituie mişcarea în interiorul sistemului solar a unei comete provenind din afara acestuia.38) • (c) o parabolă (Fig. (3.36) (3. 3. 2 1−ε 2|E| J √ . 6 În cazul interacţiunilor electrostatice. în funcţie de semnul sarcinilor electrice. Forţe de tip central a unui sistem legat este negativă)6 . energia potenţială poate fi negativă sau pozitivă. Aceasta se întâmplă atunci când: E = 0 adică Ec = |Ep |.60 Capitolul 3.3. sau electronii în jurul nucleului7 . Cele trei legi ale lui Kepler.

94 95.055 0.18 14.815 1.020 164. prezentată schematic în Fig.881 11. = a3 k (3.048 0. ˆ r2 (3.3.43) (3.206 0. Să demonstrăm acum cea de-a treia lege a lui Kepler.77 247.107 317.000 1.36) se găseşte: T2 4π 2 m .248 Masa (MP am ) 0.723 1.41) = Ωa J/(2m) Ţinând cont că: b = a 1 − ε2 şi folosind prima relaţie din sistemul de ecuaţii (3. care intervine în ecuaţia (3.balanţa de torsiune. la distanţa de 1m unul de celălalt. unele exprimate în unităţi de măsură specifice Pământului.191 30.203 9. Legile lui Kepler şi atracţia universală 61 Primele două legi sunt consecinţe directe ale conservării momentului unghiular al unui corp sub acţiunea unei forţe de tip central.45) este numeric egală cu forţa de interacţiune dintre două corpuri cu masa de 1 kg.615 1.524 5. Valoarea sa a fost măsurată de Cavendish cu ajutorul unui instrument de mare sensibilitate pentru măsurarea forţelor .539 19. într-adevăr acest raport este independent de masa planetei: 4π 2 T2 = . γ.241 0.53 17. aflate în vid. Două sfere din plumb cu diametrul de 5 cm sunt fixate la capetele unei bare cu lungimea de 1. suspendată la mijlocul ei de un fir de torsiune din cuarţ. Planeta Mercur Venus Pământ Marte Jupiter Saturn Uranus (1781) Neptun (1846) Pluto (1930) Raza (RP am ) 0.8 m.017 0. (3.093 0.4.000 0.061 39.13 0.046 0.010 0.056 0.529 T(ani) 0. vom evalua perioada mişcării pe orbita eliptică: A πab T = (3.000 1.68 ε 0. constatăm că. Pentru aceasta.007 0.460 84. De acesta este prinsă .15).387 0.45) Constanta atracţiei universale.44) a3 γM În tabelul următor sunt prezentate câteva date referitoare la sistemul planetar al Soarelui.0022 Forţa de atracţie gravitaţională dintre două corpuri purtătoare de sarcină (masă) gravitaţională este direct proporţională cu produsul maselor gravitaţionale ale corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele: F = −γ m1 m2 er .3.862 29.4. aşa cum a fost demonstrat anterior.42) Înlocuind acum constanta k din (3.

m.67 × 10−11 N m2 /kg.46) 3. deci să formulăm şi să studiem o problemă a celor două corpuri. reflectat de oglinda O şi proiectat apoi pe un ecran8 . ca urmare a atracţiei sferelor de masă m1 de către sferele de masă m2 . în aceste condiţii.4: Schema dispozitivului experimental pentru măsurarea constantei atracţiei gravitaţionale. oglinda O. α faţă de direcţia (fixă) a fascicolului incident. aflat în repaus în originea sistemului de referinţă. în multe alte cazuri întâlnite în situaţii reale. Cunoscând expresia forţei de interacţiune gravitaţională dintre corpurile de mase m1 şi După cum este cunoscut din cursul elementar de fizică. Aducând în apropierea sferelor mici alte două sfere. nucleu etc. De altfel. Forţe de tip central Figura 3. s-a putut calcula valoarea forţei de interacţiune dintre corpuri şi astfel valoarea constantei gravitaţionale. Deoarece o mişcare accelerată este. studiul prezentat în secţiunea anterioară este cunoscut şi sub denumirea de problema unui singur corp. Experimentul lui Cavendish a fost primul care a permis o evaluare numerică a constantei γ şi de asemenea. (3. dacă o oglindă plană se roteşte cu un anume unghi. comparativ cu efectul aceleiaşi forţe asupra corpului atras. Etalonând firul din cuarţ astfel încât să se cunoască valoarea forţei ce produce torsiunea firului pentru un unghi de deviaţie dat. s-a constatat o deviere a barei către poziţia marcată cu linie punctată. Deviaţia barei a putut fi măsurată cu ajutorul unghiului de deviere a unui fascicul luminos provenit de la o sursă de lumină. acceleraţia produsă de forţa de atracţie asupra corpului atractor (Soare. ambele corpuri sunt în acelaşi timp atractor şi atras. fascicolul reflectat se roteşte cu un unghi 2α. într-un asemenea caz şi acceleraţiile ambelor corpuri sunt comparabile. de fapt. Evident. tot din plumb. executată doar de corpul m. la o examinare mai detaliată ar trebui să evaluăm efectele forţei de atracţie asupra ambelor corpuri. 8 .62 Capitolul 3.5 Problema celor două corpuri În secţiunea anterioară am considerat doar mişcarea unui corp sub acţiunea forţei determinată de prezenţa altui corp de masă mult mai mare. Valoarea acceptata în prezent pentru γ este: γ = 6.) este practic neglijabilă. aflate în interacţiune gravitaţională sau coulombiană. a masei Pamântului. Având în vedere că. este necesar să studiem mişcarea unor corpuri de mase comparabile. În condiţiile în care M >> m. dar de diametru mai mare (31 cm).

5: Un sistem izolat format din două corpuri de mase m1 şi m2 .48) se obţine: F21 = sau: F21 = µ m1 m2 d2 r12 . m1 + m2 dt2 d2 r12 . (3. care depinde de distanţa r12 = |r2 − r1 | dintre corpuri. dt2 (3. de masă µ. dt2 d2 r2 = F21 . (3.49) prin scăderea celor două relaţii (3.51) m Mărimea µ = m11 m22 se numeşte masa redusă 9 a sistemului. aflat sub acţiunea unei forţe egală cu cea de interacţiune dintre corpurile ce formează sistemul.48) m2 Ecuaţiile sunt cuplate prin termenul forţă.3.47) şi (3.50) (3.50) se găseşte legea de mişcare: r12 = r12 (t). să aflăm care sunt traiectoriile pe care se vor mişca acestea. Aplicăm principiul fundamental al dinamicii. Problema celor două corpuri 63 Figura 3.5. După rezolvarea ecuaţiei (3. m2 . Ca urmare.47) (3. Deoarece: F12 = −F21 . Relaţia (3. pe care le considerăm că ca formând un sistem izolat de exterior.52) 9 Conceptul de masă redusă a fost folosit pentru introducerea corecţiei de masă în calculul energiei electronului pe orbită în modelul Bohr. problema celor două corpuri se reduce astfel la cea a unui singur corp aflat sub acţiunea unei forţe de tip central.51) reprezintă +m ecuaţia diferenţială de mişcare a unui corp generic. deoarece electronul şi nucleul execută împreună o rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul de masă al sistemului. . dt2 (3. pentru fiecare din cele două corpuri: m1 d2 r1 = F12 .

relaţiile: (r1 )SCM = m2 r12 . De fapt. m1 + m2 m1 r12 . spre exemplu. m1 + m2 (3. pentru vectorul de poziţie al centrului de masă (CM) în raport chiar cu sistemul centrului de masă (SCM). cele două corpuri se mişcă împreună. m1 + m2 m1 − r12 . 1. se obţin.55) Folosind (3. 0.6 sunt reprezentate în sistemul centrului de masă (SCM) traiectoriile corpurilor de masă m1 . 3.55) şi reprezentarea din Fig. corpurile fiind în permanenţă diametral opuse. obţinem.3. Iată. După cum indică şi relaţiile (3. 1. (3. 5). 1. În sistemul laboratorului.60) . Traiectoria corpului sub acţiunea forţei de tip central depinde de valoarea energiei cinetice şi potenţiale a corpului. m1 + m2 (3. m2 şi a celui de masă redusă pentru exemplul numeric: m1 /m2 = 10/7 şi condiţii iniţiale: (1. astfel că.7 cum se modifică forma traiectoriei corpului generic de masă µ sub acţiunea unei forţe de atracţie.5. cele două corpuri se mişcă pe traiectorii asemenea. traiectoriile sunt eliptice.58) (3. r2 şi r12 ) conform relaţiei: rCM = m1 r1 + m2 r2 . Pentru condiţiile iniţiale alese. are loc o mişcare de drift a centrului de masă.64 Capitolul 3. orbitele corpurilor sunt simple elipse. pentru un observator care s-ar mişca odată cu el. (3. expresia: (rCM )SCM = 0. în timp ce.57) (3.6). ca o pereche.56). concomitent. În Fig. vc r (3.54) (r2 )SCM = − iar în sistemul laboratorului (SL): r1 = rCM + r2 = rCM m2 r12 .57). m1 + m2 (3.53) Mutând originea O a sistemului de referinţă în CM. 0) respectiv (0.56) (3. 7. Forţe de tip central Legile de mişcare ale fiecărui corp se află uşor prin recurgerea la noţiunea de centru de masă al sistemului. astfel încât raportul vectorilor de poziţie este invers proporţional cu raportul maselor. 0. cu un focar comun situat în CM. în Fig. pentru diferite valori ale raportului vitezei iniţiale faţă de viteza corespunzătoare unei orbite circulare (k = 0. unul în jurul celuilalt. echivalent: m1 (r1 )SCM + m2 (r2 )SCM = 0. pentru vectorii de poziţie ai celor două corpuri în sistemul SCM.59) Legile de mişcare ale lui m1 şi m2 pot fi scrise dacă este cunoscută valoarea lui rCM . centrul de masă se depasează cu viteză constantă.3. k= M v = v/ γ . sau. Poziţia acestuia se defineşte în funcţie de poziţiile corpurilor componente ale sistemului (exprimate prin r1 .3.

5 0. .5 −0.5 1.1 y CM 0 (r2) −0.5 0.5 x Figura 3.3 m1 0. 0) respectiv (0. 0.7 0.2 (r1) SCM 0.4 −0.5 −1 −1. 2 1.5 0 0.2 m2 −0.5 0 0.1 1 0.3 −0.1 SCM −0.7: Traiectoria corpului generic de masă redusă µ pentru diferite valori ale coeficientului k.5 1.5 1 x Figura 3.5 1 1.5.4 0.6).6: Traiectoriile în SCM ale corpurilor de masă m1 .5 −2 −2 −1.3. Problema celor două corpuri 65 0. m2 şi µ pentru exemplul numeric: m1 /m2 = 10/7 şi condiţii iniţiale: (1.5 −1 −0.3 y 0 −0.

deoarece cunoaşterea mişcării permite.3. între care se manifestă doar forţe de interacţiune gravitaţională (Fig. cu masa m = 5.3. rămâne imobil (de exemplu Soarele.97 × 1024 kg). Să considerăm trei corpuri ce formează un sistem izolat.66 Capitolul 3. În această aproximaţie corpul "greu". între care se manifestă doar forţe de interacţiune gravitaţională. dt r21 r23 2r d 3 m3 m1 m3 m2 m3 2 = −γ 3 r31 − γ 3 r32 .63) Acesta este un sistem de trei ecuaţii diferenţiale de ordin doi. Rezolvarea ar conduce. la determinarea legilor de mişcare şi apoi. găsite folosind tehnici numerice. nu se pot găsi soluţii analitice ale ecuaţiilor diferenţiale precedente. la ecuaţiile traiectoriilor. În Fig. pentru trei corpuri de mase . prin eliminarea corespunzătoare a timpului. Din păcate. determinarea mişcării exacte a fiecărui corp. a cărui masă este M = 1. se poate considera că el se află chiar în poziţia CM a sistemului.99 × 1030 kg). dacă unul dintre corpuri are masa mult mai mare decât celălat. neliniare.62) (3. care sunt echivalente cu un sistem de şase ecuaţii scalare. 3. dt r31 r32 (3. dt2 r12 r13 d2 r2 m2 m1 m2 m3 m2 2 = −γ 3 r21 − γ 3 r23 . Ecuaţiile care le descriu mişcarea sunt: m1 m1 m2 m1 m3 d2 r1 = −γ 3 r12 − γ 3 r13 . ci doar soluţii aproximative.8).9 este redată forma traiectoriei obţinută prin rezolvarea numerică a sistemului ecuaţiilor scalare. M . prin legătura dintre vectorii de poziţie ai fiecărui corp în SL şi în SCM. În mod evident. Forţe de tip central 3 3 3 3 3 3 Figura 3. cunoscând condiţiile iniţiale referitoare la poziţia şi viteza fiecărui corp. surprinsă la patru momente de timp diferite. Studiul problemei în sistemul centrului de masă (SCM) simplifică şi în aceste condiţii calculele.61) (3.8: Un sistem izolat de trei corpuri. cuplate.6 Problema celor trei corpuri Problema interacţiunii dintre corpuri devine foarte complexă dacă se măreşte numărul corpurilor aflate în interacţiune. în jurul lui gravitând corpul "uşor" (de exemplu Pământul.

Forma traiectoriei unui satelit (m∗ = 0. prin introducerea coordonatelor reduse: m∗ = i mi ∗ xi ∗ yi ∗ t .o masă caracteristică. 5) este redată în Fig. 0)) au fost alese astfel încât centrul de masă al celor două corpuri 10 Alegerea acestora depinde de problema concretă care se studiază.3). notate pe fiecare reprezentare.3. Poziţiile iniţiale 1 2 (m1 : (-0.10. În condiţiile de faţă ele corespund: d distanţa iniţială dintre corpurile 1 şi 2 şi M .5 −0.masa totală a celor două corpuri. Condiţiile iniţiale pentru cele trei corpuri (m∗ = m∗ = m∗ = 0. Problema celor trei corpuri 67 1 t*=2. vc = M d d d/vc γ M . surprinsă după patru intervale de timp diferite (t∗ ). Se observă modul ˙ ˙ în care se complică traiectoria corpurilor pe măsură ce se micşorează distanţa dintre corpuri. O problemă deosebit de interesantă şi utilă totodată din punct de vedere al aplicaţiilor practice. m2 : (0. -0.3.3.6. . este aceea în care m3 este neglijabilă în comparaţie cu celelalte mase. 5) sunt: (-0.4) pentru vitezele iniţiale (x0 .5. 0.5 −1 −1. (0. 0).5 y 0 y 0 −0. Pentru eliminarea parametrilor care nu sunt absolut necesari în calculele numerice s-a procedat la adimensionalizarea sistemului de ecuaţii.(-0.5. yi = . y0 )10 . egale. (0.3.64) unde d este o distanţa caracteristică iar M . Avantajul pe care îl oferă această adimensionalizare este acela că elimină constanta γ.1. xi = . y0 ) 3 2 1 şi respectiv (0.5 0 0. 0) pentru poziţiile (x0 . subţire şi punctată).5.5 1 −1 −2 m1* m2* m3* 1 −1 0 1 2 x 1 0. pentru trei corpuri de mase egale (linie groasă. (-0.5 0. datorită creşterii puternice a forţei de interacţiune gravitaţională. d (3. Pentru simplificarea notaţiilor vom folosi în cele ce urmează scrierea fără asterisc pentru mărimile adimensionalizate. t = .5 −2 −2 −1 0 1 2 y −1 −2 −3 −4 −3 −2 −1 0 1 2 x x Figura 3.5 0 t*=10 x 0 t*=20 y −0. 0005) lansat în spaţiul în care există un sistem de 3 două corpuri cereşti cu mase egale (m∗ = m∗ = 0. -0. 0.9: Traiectoriile obţinute prin rezolvare numerică.4).5 −1 −1 −0.8). 0).5 1 t*=5 0.

5 y 0 y 0 −0. 5 . Arătaţi că modulul forţei este invers proporţional cu puterea a 5-a a distanţei. Se observă cum modificarea condiţiilor iniţiale ale corpului 3 (linie subţire) schimbă puternic traiectoria acestuia.5 1 1. Un satelit cu masa m.5 −1 −1. O particulă se mişcă pe o traiectorie circulară sub acţiunea unei forţe de tip central.68 Capitolul 3. m∗ = 1/82.5 x x Figura 3. pentru 3 1 2 două condiţii iniţiale diferite ale corpului m∗ (marcate pe desen).10 sunt surprinse. la înălţimea de 320 km. este lansat cu viteza v paralelă cu suprafaţa solului. pentru aceleaşi condiţii 3 iniţiale ale corpurilor 1 şi 2 considerate în figura anterioară. după un timp t∗ = 100.5 −1.5 0 0.linie groasă). va executa mişcări periodice sau haotice. Figura 3.5)) corespund mişcării corpurilor m1 .5 1 0.5 0 0. -0. neglijabilă comparativ cu masa Pamântului.5 −1 −0.5 0 0.5 −1 −1 −0.5 1 1. 2. traiectoriile celor trei corpuri. 3.11 ilustrează mişcarea unui satelit (m∗ = 0. De la o traiectorie periodică (corpul 3 execută trei bucle închise pe timpul unei perioade ale corpului 1 şi 2) se trece spre o traiectorie cu bucle inegale şi apoi în ultimele două cazuri spre o traiectorie haotică. Forţe de tip central 1. în jurul a două corpuri de mase egale (m1 = m2 = 0.3. pentru care: m∗ = 81/82.5 1 0.5) şi m2 : (0.5 −1 −1 −0. 0.5 −1 −1.5 1 −0. să se afle chiar în originea sistemului de axe.5 y 0 −0.5 −1. cu centrul într-un punct de pe cerc. m2 pe traiectorii circulare cu originea în centrul de masă.linie subţire) ce porneşte din condiţii iniţiale diferite. după t∗ = 100 .10: Traiectoriile unui satelit (m3 = 0. de masă neglijabilă.5 1.5 x y 0 −0.5 1 0.5 1.5 1 x 1. Valorile vitezelor iniţiale (m1 : (0. 0005) în cazul perechii Pamânt-Lună. 0005.5 −1 −0.5 1 0. Se dau: masa Pământului . Cel de-al treilea corp. în funcţie de condiţiile lui iniţiale. În Fig.7 Probleme 1.5 0 0.

dreapta. Răspuns: (a)v = (c2) v0 = Õ γM r . s-a considerat: m∗ = 81/82.98 × 1024 Kg.5 m1 −0. m∗ = 1/82 şi condiţiile iniţiale: ((-1. la o distanţă de 1000 Km de suprafaţa Pamântului. invers proporţională cu r 3 şi că θ variază în timp după o lege logaritmică. (c1) ε = 1 2a (rmax − rmin ) 3. M = 5.stânga şi ((-2. (0. (a) Calculaţi valoarea vitezei necesare pentru a aduce satelitul pe orbita circulară.5 m3 0.506)) . (c2) viteza.7. Arătaţi că forţa ce determină o astfel de mişcare este de tip central.7)) . Arătaţi că mişcarea circulară este stabilă doar dacă r0 < a. O particulă de masă m se mişcă pe un cerc de rază r0 sub acţiunea unei forţe atractive r F (r) = r12 exp(− a ). 4.38 × 106 m şi constanta γ=6.constante. Probleme 69 1 m2 2 1. (c3) energia totală pe orbita eliptică.5 m3 1 0. γM m − 2a .3. k .5 −1 −1. 1 2 0. 0).5 1 −1 0 1 2 x x Figura 3.11: Mişcarea unui satelit (m3 = 0. (b) Care este viteza de "evadare" a satelitului în spaţiu? (c) Considerând că satelitul este observat la un moment ulterior lansării.0005) în cazul perechii de corpuri Pamânt-Lună. 0. .5 m2 y 0 m1 y 0 −0. a > 0. (b) v = γM rmax 2a rmin . (0.5 0 0. 0). raza Pământului R = 6. (c3) E = 2γM r .67 × 10−11 N m2 Kg−1 .5 m3 m2 −2 −2 −1 −1 −0. Un corp se mişcă pe o orbită spirală r = r0 ekθ cu r0 . calculaţi: (c1) excentricitatea orbitei.

.

în cazul mărimilor scalare şi una vectorială. medii continue. trebuie să se exercite forţe de atracţie sau forţe de legătură. în cazul mărimilor vectoriale. apar şi o serie de mărimi noi.). într-un fel sau altul. electronii din interiorul atomului1 . la modelul punctului material. sau între aceştia şi corpurile exterioare. 4.Capitolul 4 Dinamica sistemelor discrete de particule În capitolele anterioare am recurs. Dintre exemplele cele mai cunoscute de sisteme continue. Din categoria sistemelor discrete de puncte. Acestea pot fi formate dintr-un număr finit de puncte . ca exemple. etc. ca fiind puncte materiale. chiar in orice volum elementar. Modele mai apropiate de realitate ar fi acelea în care corpurile reale sunt aproximate prin sisteme de puncte materiale. Pentru a se menţine ca o entitate stabilă. sau cel de corp solid. sau planetele sistemului solar. pe scurt.sau pot conţine. concentraţia. vom aminti modelul de fluid.4. un număr enorm de particule . între constituenţii unui astfel de sistem. Întrucât masa este o mărime scalară. care nu se pot defini în cazul unui punct material (cum ar fi temperatura.1 Mărimi caracteristice sistemelor de particule Să considerăm un sistem alcătuit dintr-un număr N de particule de mase mi (Fig. mărimile caracteristice sistemelor de particule se exprimă ca o sumă de mărimi specifice punctului material. pe baza cunoştinţelor acumulate în studiul mişcării punctului material. densitatea. Deoarece.1). într-o măsură mai mare sau mai mică. Corpurile din viaţa reală pot fi aproximate. putem aminti.aşa-numitele sisteme discrete de puncte . Evident. în cazul sistemelor de puncte materiale. această sumă va fi una algebrică. Trebuie menţionat că.aşa-numite sisteme cu distribuţie continuă de masă. orice sistem este alcătuit dintr-un ansamblu de corpuri ce pot fi considerate puncte materiale. din motive de simplitate. În acest capitol vom studia legile mecanicii sistemelor discrete de puncte materiale. atomii sau moleculele unui gaz. masa sistemului va fi egală cu suma (algebrică) a maselor 1 în limitele modelului planetar al atomului 71 .

72 Capitolul 4. că asupra sistemului acţionează un alt sistem (exterior).2) În cazul sistemelor de puncte materiale. Forţele de interacţiune dintre particulele sistemului şi alte corpuri din exteriorul acestuia se numesc forţe externe.5) Având în vedere şi ecuaţia (4. (4. acţiunea exercitată de punctul material i asupra punctului j din sistem este egală în modul şi opusă ca sens cu reacţiunea exercitată de punctul j asupra lui i: Fij = −Fji . Dinamica sistemelor discrete de particule Figura 4.1: Sistem de puncte materiale particulelor sistemului: N m= i=1 mi .4) Aşadar: Rezultanta forţelor interne unui sistem de puncte materiale este nulă. în cele ce urmează. rezultă că: . (4. Forţa totală (externă) ce acţionează asupra sistemului de N particule va fi: ′ N N N Fiext = i=1 i=1 k=1 e Fik = F ⇀ ext . Rezultanta forţelor interne este nulă: N N N Fiint = i=1 i=1 j=1 j=i Fij = 1 2 N N (Fij + Fji ) = F i=1 j=1 j=i ⇀ int = 0. Să considerăm.3). format din N ′ corpuri. se poate defini impulsul sistemului ca suma (vectorială) a impulsurilor fiecărui punct material: N N p= i=1 mi vi = i=1 pi . conform principiului acţiunii şi reacţiunii. (4.3) întrucât. există două categorii distincte de forţe: forţe interne şi forţe externe.1) Dacă notăm cu vi vitezele fiecărui punct material constituent al sistemului. (4. Forţele de interacţiune dintre perechile de particulele constituente ale sistemului se numesc forţe interne. (4.

Derivând relaţia (4. centrul de masă fiind un punct reprezentativ al acestuia.4. Legi de conservare 73 Figura 4.9) reprezintă impulsul sistemului. Centrul de masă. .6) 4. N F = i=1 Fi =F ⇀ int +F ⇀ ext N N′ e Fik . Centrul de masă al unui sistem de puncte materiale este un punct geometric reprezentativ pentru sistem. Legi de conservare Noţiunea de centru de masă a fost deja introdusă la studiul problemei celor două corpuri. Forţa rezultantă ce acţionează asupra unui sistem de puncte materiale este egală cu suma forţelor de interacţiune dintre componentele sistemului şi corpurile exterioare acestuia. m i=1 (4.2 Centrul de masă. definit prin vectorul de poziţie: N È rCM = i=1 N È mi ri = mi 1 m N mi ri . = i=1 k=1 (4.7) în raport cu timpul. i=1 (4. Prin urmare.2.2: Două sisteme de puncte materiale aflate în interacţiune. Vom generaliza această definiţie pentru cazul unui sistem de N particule caracterizate de vectorii de poziţie ri .8) i=1 Se observă că produsul: N mvCM = i=1 mi vi (4. impulsul centrului de masă este egal cu impulsul sistemului.7) i=1 unde m reprezintă masa sistemului. se obţine viteza centrului de masă: N È ˙ vCM = rCM = i=1 N È mi˙ri = mi 1 N mi vi .

13) Derivând relaţia în raport cu timpul.3 Legea conservării impulsului Ecuaţia (4. urmând ca revenirea la sistemul laboratorului (SL) să se facă doar în final.10) pi . uneori este mai simplă analiza mişcării sistemelor de puncte materiale în raport cu sistemul centrului de masă (SCM). În cazul în care asupra sistemului nu acţionează forţe exterioare.11) Deci. rezultă că viteza fiecărui corp depinde de sistemul de referinţă în care aceasta a fost definită: vi = vCM + (vi )SCM . F ext = 0: N aCM = 0 ⇒ p = pi = const. Întrucât. Aşa cum s-a constatat în cazul problemei celor două corpuri. SCM este inerţial. (4..74 Capitolul 4. sub acţiunea unei forţe egală cu F ext . pentru a se compara rezultatele obţinute cu experimentul. de masă egală cu masa sistemului. Dinamica sistemelor discrete de particule Derivând încă o dată în raport cu timpul relaţia (4. mai întâi se determină caracteristicile mişcării centrului de masă sub acţiunea forţei rezultante şi ulterior se determină mişcarea fiecărei componente a sistemului în raport cu centrul de masă. în cazul unui sistem izolat.14) . i=1 (4.11) conduce direct la legea conservării impulsului unui sistem de puncte izolate de exterior. acceleraţia pe care o are centrul de masă este aceeaşi cu acceleraţia pe care ar căpăta-o un corp punctiform. (4. i=1 (4. 4.12) ceea ce reprezintă formularea matematică a legii conservării impulsului sistemului: Impulsul unui sistem izolat de puncte materiale se conservă. Această observaţie permite simplificarea studiului dinamicii unui sistem de corpuri. în sensul că.7) se obţine acceleraţia centrului de masă: n È ˙ mi vi 1 N ˙ i=1 ˙ CM = aCM = v = (4. N È m i=1 mi i=1 Relaţia poate fi rescrisă sub forma: N maCM = i=1 dpi = dt N Fi = F ext . Vectorul de poziţie al unui corp oarecare din sistem poate fi scris ca: ri = rCM + (ri )SCM .

4 Legea conservării energiei Să calculăm lucrul mecanic efectuat de forţele interne şi externe care acţionează asupra particule i a sistemului.17) şi (4. (4.20) Folosind ecuaţiile (4. Lext = i i=1 Lext .16) adică: unde: Lint = i=1 N Lint + Lext = Ec (t) − Ec (0).24) . |ri − rj | (4. în cazul unui sistem de corpuri între care se manifestă forţe de interacţiune gravitaţională.19) Ec (t) = i=1 1 2 mi vi (t). (4. pentru a o deplasa între punctele caracterizate de vectorii de poziţie r1 şi r2 . 2 (4.4. Ec (0) = 2 Se observă că la variaţia energiei cinetice a sistemului contribuie atât forţele interne cât şi cele externe. int int ext ext Lint + Lext = −(Ep (t) − Ep (0)) − (Ep (t) − Ep (0)). 2 2 2 (4. (4. N N (4.21) În cazul unui sistem izolat.4. Lext = 0 şi ca urmare se obţine legea conservării energiei mecanice: int int Ec (t) + Ep (t) = Ec (0) + Ep (0) = const. atunci se pot defini energiile potenţiale corespunzătoare acestora. depinde doar de distanţa relativă dintre corpuri şi nu depinde de sistemul de referinţă ales pentru studiul mişcării: int Ep = 1 2 N i.18) 1 2 mi vi (0). În cazul în care forţele care acţionează asupra sistemului sunt conservative.j=1 i=j ij Ep (|ri − rj |). (4. i N i=1 (4.23) Factorul 1/2 este necesar pentru a elimina sumarea de două ori a aceluiaşi termen.20) se ajunge la legea conservării energiei totale: int ext int ext Ec (t) + Ep (t) + Ep (t) = Ec (0) + Ep (0) + Ep (0) = const.22) Energia potentială. iar: ij Ep = −γ mi mj . r2 r2 Lint i + Lext i v2 = r1 (Fiint + Fiext )dri = r1 dpi dri = dt (4.17) Lint . Legea conservării energiei 75 4.15) = v1 d dt 1 1 1 2 2 2 mi vi = mi vi (t) − mi vi (0).

5 Legea conservării momentului unghiular Să calculăm momentul forţei care acţionează asupra punctului material i din sistem. măsurată în raport cu SL. Sistemele legate au energie internă negativă. energia internă a unui sistem poate avea atât valori pozitive cât şi valori negative. Dinamica sistemelor discrete de particule Singurul termen care depinde de sistemul de referinţă ales pentru studiul mişcării este energia cinetică.25) N mi (vi )2 SCM + vCM i=1 N 1 mi (vi )SCM + vCM 2 i=1 N mi i=1 (4. Un sistem se numeşte legat dacă forţele interne îl menţin localizat într-o regiune finită din spaţiu (exemplu sistemul planetar. 2 Deoarece impulsul centrului de masă măsurat în raport cu centrul de masă este nul.32) . în raport cu originea O: Mi = ri × Fi . (4. (4. sistemul atomic.76 Capitolul 4. (4. Sistemul este stabil atunci când: Eint = 0. Având în vedere relaţia (4. energia cinetică definită în SL este: Ec = = = i=1 1 2 1 2 N 2 mi [(vi )2 SCM + 2(vi )SCM vCM + vCM ] i=1 N (4.14).27) 1 = (Ec )SCM + mvCM . (4. Energia internă este: int Eint = (Ec )SCM + Ep . sistemul nuclear etc.30) Pentru a desface sistemul în părţile componente şi a elibera astfel particulele din sistem.29) Deoarece pentru forţele de tip atractiv energia potenţială este negativă.31) 4. după cum energia cinetică internă este mai mică sau mai mare decât energia potenţială internă. i=1 (4.). este egală cu energia cinetică măsurată în SCM (numită energie cinetică internă) la care se adaugă energia cinetică de translaţie a CM (numită energie cinetică orbitală).28) În concluzie.26) 1 1 mi (vi )2 SCM + mvCM 2 2 (4. trebuie să furnizăm acestuia o energie pozitivă de valoare: Eleg = −Eint . rezultă: N mi (vi )SCM = m(vCM )SCM = 0. energia cinetică a unui sistem.

(4.40) Ji (4. int int Fij = −Fji . datorită faptului că: se anulează.4.42) atunci când: (a) sistemul este izolat adică.35) (4. (4. direcţia şi sensul: −− −→ J = const. . Se obţine: M= unde: J= i=1 d dt N Ji = i=1 N dJ . (4. întrucât conţine produse vectoriale de vectori coliniari: int int (ri − rj ) × Fij = rji × Fij = 0. N È i=1 Fiext = 0. Legea conservării momentului unghiular 77 Asupra punctului i acţionează atât forţe din partea celorlalte puncte din sistem cât şi forţe din exterior: N Fi = i=1 int Fij + Fiext .37) Momentul unghiular total va fi determinat doar de forţele exterioare: N M= i=1 ri × Fiext . adică ri × Fiext = 0. (4.33) Momentul total al forţelor care acţionează asupra sistemului este dat de suma vectorială a momentelor individuale: N N N int ri × Fij + N i=1 M= i=1 Mi = i=1 j=1 ri × Fiext . adică îşi păstrează neschimbate mărimea. (4. (4.39) din cauza coliniarităţii vectorilor vi şi pi (vi × pi = 0).34) Suma dublă conţine termeni de tipul: int int ri × Fij + rj × Fji . Această mărime se conservă. (b) când asupra sistemului acţionează forţe de tip central.36) care. N i=1 (4.38) Pe de altă parte: N M= i=1 ri × dpi d = dt dt (ri × pi ) .5. dt (4.41) este momentul unghiular total al sistemului de puncte materiale.

Dacă Q = 0. (4.44) unde s-au notat cu " ’ ". etc. sistemul se consideră izolat. În această categorie intră marea majoritate a ciocnirilor inelastice. (4.78 Capitolul 4. pe durata ciocnirii. de exemplu. în cazul împrăştierii elastice a particulelor α pe nuclee grele (împrăştiere Rutherford). Clasificarea ciocnirilor se poate face în funcţie de diverse criterii.46) (4. Ec = 2. etc. În acest caz. Există două modalităţi de producere a ciocnirii: • (a) prin contact direct (de exemplu ciocnirile dintre bile la jocul de biliard. Unul dintre acestea foloseşte noţiunea denumită energie de reacţie. durată mult mai mică decât cea în care acestea nu interacţionează Astfel de ciocniri se întâlnesc. Definiţii şi clasificări Procesul de interacţiune de scurtă durată dintre două sau mai multe corpuri2 se numeşte ciocnire. În general. se conservă nu numai impulsul sistemului. Procesele de excitare şi ionizare sunt ciocniri inelastice de speţa I-a. ci şi energia sa cinetică: p = p′.6 Ciocniri.43) (4. În aceste circumstanţe sunt valabile legile de conservare ale impulsului şi energiei totale: p = p ′.47) Creşterea energiei interne se face pe seama diminuării energiei cinetice.). Forţa de interacţiune care apare în momentul ciocnirii este mult mai mare decât orice altă forţă exterioară.48) Ec′ . 2 3 . Dacă Q = 0 ciocnirea este neelastică (a) Q < 0 ciocnire endoenergetică (de speţa I-a): Ec < Ec′ .) • (b) prin intermediul acţiunii la distanţă mijlocite de prezenţa câmpului (de exemplu ciocniri cometă-Soare. coliziunile directe. Ec + Eint = Ec′ + ′ Eint . la ciocnirea foton-electron (efect Compton).45) 1. etc. definită ca diferenţa dintre energia internă a sistemului în stările iniţială şi finală: ′ Q = Eint − Eint . Q. (4. mărimile după ciocnire. numărul de particule dinainte de ciocnire poate să fie diferit de numărul de particule după ciocnire. avem de a face cu o ciocnire elastică3 . Dinamica sistemelor discrete de particule 4. (4. de aceea. ciocniri între particule încărcate.

3 este reprezentată o posibilă variaţie temporală a forţelor . acela în care forţele nou-apărute datorită interacţiunii dintre corpuri produc efecte măsurabile. iar produsul F · dt se numeşte impulsul elementar al forţei.6. În Fig. pe această dreaptă). Integrând ecuaţia (4. reacţiile nucleare de fisiune şi fuziune. b) inverse. recombinare. Un exemplu de ciocnire inversă îl constituie o explozie.perechi exercitate asupra a două bile elastice care se ciocnesc între ele. forţa F (t) va determina o variaţie infinitezimală a impulsului fiecărui corp. b) oblice.4.1 Impulsul forţei şi variaţia impulsului în decursul ciocnirii Se admite drept moment de ”start” (t) al unei ciocniri. ne va arăta o ciocnire plastică. Într-o a doua abordare. Definiţii şi clasificări (b) Q > 0 ciocnire exoenergetică (de speţa a II-a) Ec > Ec′ . Prima dintre ele foloseşte aşa numitul model asimptotic. Un alt criteriu clasifică ciocnirile în: a) directe. Într-un interval de timp infinitezimal. conform căruia traiectoriile particulelor înainte şi după ciocnire sunt rectilinii şi nu se ţine cont de ceea ce se întâmplă cu corpurile în zona de ciocnire. etc. în funcţie de orientarea vitezelor particulelor. De asemenea.49) Scăderea energiei interne se face pe seama creşterii energiei cinetice după ciocnire. Există două metode de studiu a ciocnirilor. vom găsi: p′ −p= sau.52) t′ t F12 (t) · dt. 79 (4. determinată de procesul de ciocnire.51) .4. Acest model detaliază traiectoria particulelor în zona de ciocnire şi ţine cont de toate cauzele ce influenţează mişcarea corpurilor pe durata ciocnirii. (t′ ). variaţia impulsului Ê ′ unui corp. care este o ciocnire directă. dt (4. Ciocniri. ciocnirile se pot clasifica în: a) uni-dimensionale. pe durata ciocnirii. pentru primul corp: în care < F12 > reprezintă valoarea medie a forţei pe durata ∆t. dacă aceste viteze fac unghiuri diferite de 0 sau 180o . Aşadar. ∆p1 =< F12 > ·∆t.50) Mărimea dp reprezintă variaţia elementară a impulsului. (4.6.50) între momentele t şi t′ . se foloseşte modelul dinamicii ciocnirilor. Un film al unui astfel de eveniment. dacă vitezele particulelor înainte şi după ciocnire rămân pe aceeaşi dreaptă suport (putând avea un sens sau altul. proiectat invers. Conform principiului al II-lea al dinamicii: F = dp ⇒ dp = F (t) · dt. acela în care aceste forţe devin neglijabile. iar momentul de ”stop”. este egală cu impulsul forţei tt F12 (t) · dt. (4. 4. În această categorie intră şi procesele atomice de dezexcitare.

53) Dacă presupunem că cele două corpuri care se ciocnesc constituie un sistem izolat şi dacă.4. ţinem cont de principiul acţiunii şi reacţiunii (F12 = −F21 în orice moment). Din Fig. Impulsul forţei (denumit uneori şi percuţie) este numeric egal cu aria haşurată de sub curba F = F (t).55) p1′ − p1 = −p2′ + p2 .3 se observă că aria dreptunghiului < F12 > ·∆t este egală cu aria de sub curba F12 = F12 (t). sau: Am regăsit astfel legea conservării impulsului sistemului de particule: Impulsul sistemului după ciocnire este egal cu impulsul acestuia înainte de ciocnire. în plus. (4. în măsura în care durata ∆t a ciocnirii este foarte mică. Observaţie: 1. Legea conservării impulsului rămâne valabilă chiar şi atunci când cele două corpuri ce se ciocnesc se află în câmpul unui al 3-lea corp (de cele mai multe ori . (4.54) (4. . 4 Pe durata ciocnirilor corpurile reale suferă procese de deformare în care apar forţe importante ca mărime (aproape întotdeauna. O relaţia analoagă cu (4.80 Capitolul 4. astfel încât: ∆p1 = −∆p2 . astfel încât impulsul forţelor de greutate G1 · ∆t şi G2 · ∆t să fie neglijabil în comparaţie cu impulsurile < F12 > ∆t şi < F21 > ∆t ale forţelor impulsive4 . Dinamica sistemelor discrete de particule F12 <F12> t t’=t+Dt <F21> F21 Figura 4.3: Variaţia în timp a forţelor de acţiune şi reacţiune pe durata ciocnirii a două corpuri.52) se poate scrie şi pentru corpul 2: t′ ∆p2 = t F21 (t) · dt =< F21 > ·∆t.Pământul). mult mai mari decât forţele de interacţiune din afara ciocnirii) şi a căror variaţie în timp este destul de complicat de determinat în practică. Aceste forţe de scurtă durată se numesc forţe impulsive. atunci ariile de sub cele două curbe F12 (t) şi F21 (t) sunt egale.

ca în Fig. Nu există. după care. atâta vreme cât integralele menţionate sunt egale. etc. ciocnirea elastică sau plastică. care ajung în contact. pentru fiecare corp. noţiunile de acţiune sau reacţiune instantanee nu mai pot fi folosite. în punctul O. O astfel de situaţie apare în electromagnetism. în măsura în care timpul necesar transmiterii acţiunii la distanţă este comparabil cu durata ciocnirii. se face cu respectarea legii conservării impulsului după direcţia verticală Oy. interacţiunile dintre sarcinile electrice au loc 5 În principiu. forţele implicate în acest proces fiind neconservative. însă. greutatea este egalată de tensiunea din firul de suspensie.2 ∆t y l l T1 m1 O G1 G2 x T2 m2 Figura 4. de aceea noi presupunem că ele sunt egale în orice moment. nu este necesar ca forţele deformatoare care se manifestă asupra celor două corpuri să fie corelate la orice moment. după care G1. este foarte dificil de găsit expresia analitică a dependenţei de timp a celor două forţe. Ciocniri. 5. în care sunt numeroase exemple de interacţiuni întârziate. având în vedere că aşa cum am menţionat şi anterior. Există.). Acest lucru se datoreşte faptului că interacţiunile reciproce nu se transmit instantaneu şi.3 corespunde unei ciocniri uni-dimensionale între obiecte obişnuite. Acest lucru este esenţial în privinţa consecinţelor. Aici.2 ∆t = −T1. 4.6. având în vedere că . Definiţii şi clasificări 81 2. Legea conservării impulsului permite găsirea relaţiilor de legătură între impulsurile celor două corpuri fără a fi necesară cunoaşterea explicită a dependenţei F (t) a celor două forţe de percuţie 5 .4. însă.energia mecanică nu se conservă. tensiunea dintr-un fir. dovezi experimentale că ele ar fi diferite. suspendate de două fire sau tije. 4.4: Ciocnirea a două pendule se face cu respectarea legii conservării impulsului după direcţia Oy. De exemplu.în cazul ciocnirii plastice . Legea conservării impulsului este singura lege generală care leagă între ele mărimile iniţiale şi finale ale componentelor sistemului. situaţii în care forţele de percuţie sunt de rază lungă (forţe gravitaţionale sau electrice) în care afirmaţiile precedente pot să nu fie riguros adevărate. 3. . după care forţa de greutate este compensată în efect de forţe de legătură (reacţiunea normală verticală la o suprafaţă. Graficul . Legea conservării impulsului îşi păstrează valabilitatea în multe cazuri doar după o anumită direcţie.4.oglindă din Fig. a două pendule formate din două corpuri de mase m1 şi m2 . 4.

Transferul de impuls între două sarcini (care ar putea să apară prin intermediul câmpului. după cum era de aşteptat.58) (4. dacă examinăm fiecare particulă separat. deplasându-se ca unul singur cu masa (m1 + m2 ). Aparent. Figura 4. una dintre acestea poate să-şi varieze impulsul cu o cantitate ∆p1 . este doar o încălcare aparentă a legii conservării impulsului deoarece.82 Capitolul 4. de exemplu. Dinamica sistemelor discrete de particule prin intermediul câmpului electromagnetic.4. c (dacă cele două sarcini se află în vid). m1 + m2 m1 (v1 − v2 ) = v ′ − v2 = . este: v1 > v ′ > v2 . ca urmare a unei mişcări bruşte a uneia dintre sarcini) se va face cu o întârziere egală cu raportul dintre distanţa dintre cele două sarcini şi viteza luminii.56) (4.59) (4. m1 + m2 Această viteză.2 Ciocniri uni-dimensionale Ciocnirea plastică (total neelastică) unidimensională Să considerăm procesul de ciocnire plastică dintre două corpuri de mase m1 şi m2 care se deplasează pe o aceeaşi dreaptă şi în acelaşi sens. m1 + m2 (4. care să nu fie egală şi de semn contrar cu variaţia impulsului celeilalte particule. Variaţiile de viteză ale fiecărui corp în parte. conservarea impulsului nu este respectată în acest caz! Aşa cum vom vedea în cadrul disciplinii Eectrodinamică. în urma ciocnirii. sunt: ∆v1 = v1 − v ′ = ∆v2 m2 (v1 − v2 ) .57) . la acelaşi moment. În acest sens. Aşadar. cu vitezele v1 şi v2 (Fig. la rândul său. se admite că interacţiunea statică dintre două sarcini electrice are loc prin intermediul unui schimb continuu de ”fotoni virtuali”. 4. Pentru ca ciocnirea să se producă trebuie ca v1 > v2 . iar întârzierea este datorată vitezei finite a propagării câmpului.60) (4. dacă se are în vedere că transferul energiei electromagnetice se face prin intermediul fotonilor. câmpul electromagnetic care mijloceşte transportul de impuls are asociat un impuls.5: Secvenţele unui proces de ciocnire plastică unidimensională între două corpuri. Viteza corpurilor după ciocnire se găseşte aplicând legea conservării impulsului sistemului: m1 v1 + m2 v2 = (m1 + m2 )v ′ m1 v1 + m2 v2 v′ = . Tabloul devine mai puţin "obscur".5). După ciocnire cele două corpuri se lipesc.6.

6. sistemul constă din n gloanţe ce se mişcă fiecare cu viteza v şi blocul din lemn aflat în repaus. Definiţii şi clasificări Energia de reacţie (căldura) degajată în timpul procesului are expresia: Q = Ec′ − (Ec1 + Ec2 ) = = 1 1 1 2 2 (m1 + m2 ) v ′ 2 − m1 v1 − m2 v2 2 2 2 1 m1 m2 1 2 (v1 − v2 )2 = µvrel . Ciocnirea centrală elastică uni-dimensională Vom studia ciocnirea elastică centrală dintre două corpuri. exact după oprirea gloanţelor. Exemplu O armă trimite o rafală de n gloanţe de masă m cu viteza v. Impulsul total pe direcţia x. Impulsul total pe direcţia x. etapa a II-a. Ca urmare. La momentul iniţial. după care se separă din nou.64) nm + M Indiferent de numărul gloanţelor trase. viteza pe care o capătă blocul din lemn este întotdeauna mai mică decât viteza gloanţelor.62) După ce gloanţele s-au oprit în blocul de lemn.61) unde µ este masa redusă a sistemului. de deformare plastică a corpurilor. iar vrel este viteza relativă a corpurilor. este: Px0 = nmv + M · 0 = nmv. (4. Să notăm cu V viteza pe care o obţine blocul. 2 m1 + m2 2 83 (4. se poate considera că ciocnirea elastică se desfăşoară în două etape: 1.63) Având în vedere conservarea impulsului. la momentul considerat. etapa I. pe direcţie orizontală. Ciocniri. la momentul iniţial. rezultă că viteza pe care o capată blocul din lemn va fi: nm V = v. să determinăm viteza pe care o va avea blocul de lemn după ce "absoarbe" toate gloanţele. Presupunând că nu există frecare. asupra unui bloc din lemn cu masa M aflat iniţial în repaus pe o suprafaţă orizontală. este: Px (t) = (nm + M )V.4. 6 deoarece singurele forţe care acţionează (greutatea şi normala) sunt pe direcţia verticală (y) . masa acestuia creşte la valoarea M + nm. impulsul total al sistemului pe direcţia x se conservă6 . în urma căreia corpurile revin la forma iniţială. Sistemul format din cele n gloanţe (care ajung practic în acelaşi timp) şi blocul din lemn este un sistem izolat. Astfel. (4. după ce corpurile ajung în contact. (4. folosind rezultatele găsite în cazul ciocnirii plastice centrale. 2. care se termină atunci când acestea ajung să aibă aceeaşi viteză.

unde v este viteza comună a corpurilor la sfârşitul etapei I. (m1 + m2 )2 (4. astfel că |v1 | > |v| > |v2 |. A doua etapă este similară unei ciocniri plastice inverse. Înlocuind expresia (4. m1 = m2 . (4. la sfârşitul ei. O aplicaţie practică a unui astfel de rezultat este folosirea apei grele ca moderator în reactorii nucleari cu fisiune.84 Capitolul 4. Dinamica sistemelor discrete de particule Prima etapă este similară unei ciocniri plastice directe.65) (4.67) (4.74) (4. Într-un astfel de caz particular. m1 + m2 m1 v1 + m2 v2 = 2 − v2 . Particula aflată iniţial în mişcare îşi pierde toată energia cinetică. m1 + m2 = 2 (4. v2 = 0.57) se obţine: v1′ v2′ m1 v1 + m2 v2 − v1 .72) 2.68) Există următoarele cazuri particulare: 1. având în vedere că. m1 + m2 (4. în sensul că "filmul" ei este imaginea proiectată în sens invers a filmului etapei I. = v1 . S-a considerat |v1 | > |v2 |.70) iar energiile cinetice pentru fiecare corp: ′ Ec1 = ′ Ec2 m1 − m2 2 Ec1 .69) (4. . Vitezele după ciocnirea elastică vor fi: v1′ v2′ = = m1 − m2 v1 . pentru încetinirea neutronilor. (4. De aceea.75) (4. corpurile îşi ”schimbă” între ele viteza. corpurile ajung să aibă aceeaşi viteză. Vitezele după ciocnirea elastică vor fi: v1 ′ v2 iar energia cinetică a fiecărui corp: ′ Ec1 = 0.76) = Ec1 .73) (4. m1 + m2 2m1 v1 . m1 + m2 4m1 m2 = Ec2 . variaţiile de viteză a celor două corpuri în urma ciocnirii sunt: ∆v1′ ∆v2′ = v1 − 2∆v.66) = v2 + 2∆v. v2 = 0.71) (4. ′ Ec2 ′ = 0.

uni-dimensională.4.80) ceea ce înseamnă că peretele îşi continuă mişcarea fără a fi în nici un fel perturbat.77) (4. Se obţine: v1′ v2′ = v1 . Ciocniri. Se obţine: v1′ v2′ = −v1 . 2 2 2 2 Rearanjând termenii între aceste două ecuaţii. Definiţii şi clasificări 3.78) ceea ce înseamnă că particula este ”reflectată” de perete. Într-o ciocnire perfect elastică. (4.6. (4. Cu alte cuvinte: v1 − v2 = − v1′ − v2′ . în timp ce particula capătă o viteză de două ori mai mare decât cea a particulei incidente.83) (4. (4. (v1 − v1′ ) (v1 + v1′ ) (v2 − v2′ ) (v2 + v2′ ) adică: v1 + v1′ = v2′ + v2 . legea conservării impulsului şi legea conservării energiei conduc la ecuaţiile binecunoscute: m1 v1 + m2 v2 = m1 v1′ + m2 v2′ . 2 2 m1 v1 m2 v2 m1 v1′ 2 m2 v2′ 2 + = + .85) .84) (4. = 0.82) 2 m1 v1 − v1′ 2 2 = m v2 − v2′ 2 . Acest caz corespunde unui perete în mişcare. m2 >> m1 . care ciocneşte o particulă.86) (4. (4. Acest caz corespunde ciocnirii de un perete.87) Aşadar viteza relativă iniţială (vrel ) = v1 − v2 şi viteza relativă finală (vrel ) ′ = v1′ − v2′ sunt în relaţia: (vrel ) ′ = − (vrel ) .88) (4. Împărţind termen cu termen ultimele două ecuaţii. 4.81) (4. Coeficienţi de restituire O mărime de interes în cazul ciocnirilor frontale unidimensionale este coeficientul de restituire. vom obţine: v1 − v1′ v2 − v2′ = . găsim: m1 v1 − v1′ = m v2 − v2′ . = 2v1 . k. 85 (4. m2 << m1 .79) (4.

electromagnetică sau nucleară (cum se întâmplă. Într-o ciocnire perfect inelastică (plastică). Interacţiunea. în funcţie de natura proceselor ce au loc pe durata ciocnirii şi de exigenţele modelului fizic ales.legea conservării impulsului proiectată pe direcţiile axelor de coordonate. este necesară. în plus. v2 ) şi unghiul dintre acestea. Ciocnirile uni-dimensionale reale se caracterizează prin coeficienţi de restituire cuprinşi între 0 şi 1. în cazul ciocnirii dintre cometă şi Soare). Să considerăm particula 2 plasată în originea referenţialului R şi particula 1 care se apropie de aceasta după o traiectorie iniţială rectilinie. deoarece se poate alege întotdeauna un referenţial legat de particula ţintă şi reduce orice problemă la una de acest tip ”particular”. este necesară cunoaşterea forţei de interacţiune (sau a potenţialului de interacţiune) dintre corpuri. Există o multitudine de potenţiale de interacţiune. Să examinăm. Deşi acest caz pare unul particular. k = 1. informaţii despre natura potenţialului de interacţiune se obţin din analiza distribuţiei unghiulare a particulei ţintă ricoşată în urma ciocnirii şi a celei proiectil care suferă un proces de împrăştiere. regăsim cazul particular al ciocnirii unidimensionale (frontale). .86 Capitolul 4.89) Rezultă că. Se numeşte coeficient de restituire. efectuate de Rutherford). ciocnirea oblică plastică. Distanţa dintre Ox şi dreapta traiectorie a particulei 1. aflată în repaus. Studiul ciocnirii presupune determinarea parametrilor corpurilor (viteze şi direcţii de mişcare) după ciocnire.6. v2 − v2 (4. într-o ciocnire perfect elastică unidimensională. Dinamica sistemelor discrete de particule adică viteza de apropiere a celor două corpuri înainte de ciocnire este egală cu viteza de îndepărtare a lor. numărul de necunoscute este mai mare decât numărul de ecuaţii pe care le putem scrie folosindu-ne de legea conservării impulsului şi a energiei mecanice (aceasta din urmă pentru cazul ciocnirilor elastice). 4. raportul: k= v2′ − v1′ . Chiar cunoscând vitezele iniţiale (v1 . În cazul în care b = 0. nu este. cunoaşterea unghiului făcut de cele două viteze finale. Pentru rezolvarea problemei. ciocnirea dintre o particulă-proiectil de masă m1 şi o alta ţintă.3 Ciocniri oblice (bi-dimensionale) În cele mai multe din cazuri. fizica atomică sau fizica plasmei. direcţiile impulsurilor iniţiale ale corpurilor care se ciocnesc fac între ele un unghi diferit de 0 sau 1800 . În practică. după ciocnire. în continuare. notată cu b se numeşte parametru de ciocnire. din punctul de vedere al mecanicii. O excepţie ar constitui-o. poate să fie de natură gravitaţională (cum se întâmplă de exemplu. de exemplu în experienţele de difuzie a particulelor α pe nuclee de Au. aşa cum vom vedea în continuare. Ciocnirea elastică oblică În cazul unei ciocniri elastice bi-dimensionale avem 4 necunoscute (cele două componente ale vitezelor v1′ şi v2′ ) şi doar 3 ecuaţii: una care exprimă legea conservării energiei şi alte două . în condiţiile în care întotdeauna v2′ − v1′ = 0 ⇒ k = 0. În acest caz. Un astfel de caz apare frecvent în fizica nucleară. pe durata ciocnirii.

4.92) (4. avem 4 necunoscute (v1′ .cele referitoare la particula 2: m1 v1 − m1 v1′ cos θ1 = m2 v2′ cos θ2 . forţele-perechi. De aceea. Aceasta va lua forma unui arc de hiperbolă (aşa cum am arătat în Cap. m1 v1′ sin θ1 = m2 v2′ sin θ2 . θ1 şi θ2 ) şi doar 3 ecuaţii. Ciocniri.6). (4.6: Un exemplu de ciocnire oblică bi-dimensională.95) (4.6.91) şi (4. v2′ .94) v1′ 2 sin2 θ = m2 2 ′ 2 v2 cos2 θ.90) Aşadar. trecând în membrul întâi mărimile ce se referă la particula 1 şi în membrul al doilea . 0 = −m1 v1′ sin θ1 + m2 v2′ sin θ2 (după Oy).4. y zona de interactiune R r0 m1 v1 b v’ 2 m2 q2 O m2 q1 m1 v’ 1 x Figura 4. Definiţii şi clasificări 87 Din momentul în care cele două corpuri ajung la o distanţă r0 . de respingere. m1 2 (4. Particula 2 va pleca într-o mişcare accelerată r (Fig. 5) dacă potenţialul de interacţiune este unul de forma V = + K .93) (4. Împărţind prin m1 ambele ecuaţii şi ridicându-le apoi la pătrat vom obţine: 2 v1 + v1′ 2 cos2 θ1 − 2v1 v1′ cos θ = (4. m1 m2 v ′ 2 sin2 θ2 . se respectă legea conservării energiei: 1 1 1 m1 v1 = m1 v1′ 2 + m2 v2′ 2 2 2 2 şi a impulsului: m1 v1 = m1 v1′ cos θ1 + m2 v2′ cos θ2 ( după Ox). Ciocnirile fiind elastice. pe care le vom presupune.92).91) (4. de exemplu. Vom rescrie ecuaţiile (4. vor determina curbarea traiectoriei particulei 1.96) . ceea ce vom putea scrie în final va fi o relaţie între v1′ şi v2′ ca funcţii de o altă mărime măsurabilă experimental. de exemplu θ1 .

88 Capitolul 4. În cazul în care θ1 > π .99) (a) θ1 = 0. cazul contrar fiind lipsit de sens) este nevoie ca: cos2 θ1 m2 − m2 1 2 . dacă m1 >> m2 . m1 + m2 (4.102) v2′ = m1 + m2 (b) m1 > m2 . În cazul al 2-lea. există două valori ale raportului v1 : prima valoare corespunde aşa1 numitei ciocniri razante.98) m1 v1 = v1 m1 + m2 Cazuri particulare cos θ1 ± cos2 θ1 − m2 − m2 1 2 m2 1 . cea de-a 2-a. acesta putând lua orice valoare între 0 şi π radiani. 2 . (4.104) π 2. al ciocnirii uni-dimensionale.100) arată că în acest caz nu există ciocnire. în condiţiile în care considerăm semnul (+) şi.99) să fie pozitivă (ceea ce corespunde unei valori reale a lui v1′ .97) Din ecuaţia (4. respectiv semnul (-) în paranteza din membrul drept al ecuaţiei (4.90) avem: v2′ 2 = Înlocuind relaţia (4. m2 1 (4. vom găsi că: v1′ = v1 .101) Relaţiile (4. θm . unghiul de împrăştiere θ1 tinde la zero. valoarea lui v2′ va fi: 2m1 v1 (4. Într-adevăr. Dinamica sistemelor discrete de particule Adunând membru cu membru aceste ultime două ecuaţii găsim: 2 v1 + v1′ 2 − 2v1 v1′ cosθ = m2 m1 2 v2′ 2 . (c) m1 < m2 . Aşadar unghiul θ1m este cuprins între 0 şi unghiul θ1 nu poate fi mai mare decât Obervăm că. În condiţiile v′ în care θ1 < θ1m . respectiv: v1′ = m1 − m2 v1 .103) Va exista un unghi maxim de împrăştiere. Acesta este cazul deja analizat. ciocnirii frontale. Pentru ca mărimea de sub radical în ecuaţia (4. în condiţiile în care: cos2 θ1m = m2 − m2 m2 1 2 =1− 2 m1 m1 π 2. v2′ = 0 şi. m2 1 × (4.97) găsim: m1 2 v − v1′ 2 . 2 (4. (4.100) (4. 2 . procesul se numeşte retro-împrăştiere.99). mai mică. 0 < θ1m < π . În acest caz nu mai există restricţii asupra valorii lui θ1 .98) în (4.

Să notăm cu θ unghiul pe care îl face direcţia de mişcare a primului corp după ciocnire cu cea de dinainte de ciocnire (Fig.99) devine: v1′ = cos θ1 . aflat iniţial în repaus. v1 Înlocuind (4. direcţia de deplasare fiind oarecare.106) în (4. în care masele corpurilor se modifică în timpul ciocnirii (m1′ .7).105) găsim: v1 cos θ1 = v1 cos θ1 + v2′ cos (θ1 + θ2 ) .92) cu sin θ1 şi apoi adunându-le găsim: v1 cos θ1 = v1′ + v2′ cos (θ1 + θ2 ) .109) 2 Aşadar. După ciocnire. Să Figura 4. Definiţii şi clasificări 89 (d) m1 = m2 .106) π .4.91) cu cos θ1 şi relaţia (4. (4. Înmulţind relaţia (4. (4. vitezele celor două corpuri sunt v1′ > v2′ .107) (4.7: Ciocnire neelastică necentrală considerăm situaţia generală. m2′ sunt masele corpurilor după ciocnire). Ciocniri.6. Legea conservării impulsului conduce la egalitatea: p1 + p2 = p1′ + p2′ . Ciocnirea neelastică oblică.4.108) (4.110) . relaţia (4. în acest caz. după ieşirea din sfera de interacţiune. Calculul energiei de reacţie Să considerăm procesul de ciocnire plastică dintre un corp cu masa m1 şi viteza iniţială v1 şi un corp cu masa m2 . sau: θ1 + θ2 = (4.105) Deoarece m1 = m2 . după două direcţii care fac între ele un unghi de 90o . cele două particule se îndepărtează una de cealaltă. adică: cos (θ1 + θ2 ) = 0. (4.

(4.90 Capitolul 4. Vom pleca de la un exemplu de mişcare uni-dimensională. calculele matematice necesare pentru a găsi. SL ne oferă o cale intuitivă şi frecvent utilizată în viaţa cotidiană de a observa mişcarea unor corpuri. folosind (4. iar relaţiile matematice . Observaţiile sunt făcute din originea O ′ a lui R∗ care se mişcă. într-o primă etapă de utilizare. Derivând relaţia (4.115) obţinem: (m1 + m2 ) vCM = m1 v1 + m2 v2 .4. rezultatul căutat.114) ′ = Ec1 1 + Această relaţie este folosită în special în fizica atomică şi nucleară fiind cunoscută sub numele de ”formula Q”.8). în final.113) (4. Dinamica sistemelor discrete de particule Energia de reacţie capătă expresia: Având în vedere că p2 = 0. sunt foarte laborioase.7 Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă Aşa cum am văzut în capitolele anterioare. raportarea mişcării oricărui corp se poate face. deci. (4.111) 1 Q= p1′ 2 p′2 p2 + 2 ′ − 1 . fie la un referenţial extern. 4.115) . ”ocolind” astfel inconvenientele utilizării sistemului laboratorului. 2m1′ 2m2 2m1 (4.111). aflată în repaus. denumit sistemul laboratorului (notat SL sau R).112) care. Fiecare din aceste variante prezintă o serie de avantaje şi inconveniente. O particulă de masă m1 se mişcă cu viteza v1 apropiindu-se de o altă particulă de masă m2 . se transformă în: Q = = p1′ 2 p′2 p2 2p ′ p1 p2 + 1 ′ + 1 ′ − 1 ′ cos θ − 1 2m1′ 2m2 2m2 2m2 2m1 ′2 ′ 2 m p 2p1′ p1 p1 m1 1 + 1′ + 1 ′ ′ − 1 − 2m ′ cos θ 2m1 m2 2m1 m2 2 m1′ m2′ + Ec1 ′ 2 Ec1 Ec1 m1′ m1 m1 −1 − cos θ. Pentru simplificarea calculelor. fie la acela al centrului de masă (notat SCM sau R∗ ). înainte şi după ciocnire este: p2′ 2 = p1′ 2 + p2 − 2p1′ p1 cos θ.116) (4. însă. Centrul de masă se află la o distanţă xCM de originea O. este convenabil să plecăm de la SL. Să ilustrăm studiul ciocnirilor în sistemul centrului de masă. m2′ m2′ (4. în final la SL. cu viteza centrului de masă. să exprimăm apoi mărimile de interes în SCM şi să revenim. relaţia dintre modulele impulsurilor corpurilor. Tabloul se simplifică în mod considerabil în SCM.foarte lungi şi complicate. în raport cu un eventual SL. însă un astfel de sistem de referinţă pare mai ”nesigur”. De multe ori. astfel încât: (m1 + m2 ) xCM = m1 x1 + m2 x2 . în x2 (Fig. cel puţin pentru cel care nu este familiarizat cu acesta.

vom aduna la acestea. ∗ ∗ particulele 1 şi 2 se apropie de O ′ cu vitezele v1 şi.121) Impulsul total iniţial al sistemului de particule în raport cu R∗ : p∗ = p∗ + p∗ = 0. imediat după ciocnire. .9. Ţinând cont că. de asemenea după aceeaşi direcţie (care poate face orice unghi θ cu cea iniţială). m1 v * 1 R* O'=CM v* 2 m2 x Figura 4.119) Particulele 1 şi 2 se apropie de O ′ . Un observator plasat în O ′ va constata că particula 1 are o viteză: ∗ v1 = v1 − vCM = ∗ iar particula 2 – viteza v2 : ∗ v2 = v2 − vCM = 0 − vCM = − m2 µ v1 = v1 . Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 91 m1 v1 R vCM O'=CM m2 v2 =0 x Figura 4. calculate în SCM vor fi: ∗ p∗ = m1 v1 = 1 p∗ 2 m1 m2 v1 = µv1 .9: Cele două particule se apropie de O′ . v1′ ∗ şi v2′ ∗ .117) în care am notat cu µ masa redusă a sistemului. Să încercăm să trecem de la SCM la SL şi să aflăm.122) În conformitate cu legea conservării impulsului. Ox. vom obţine: vCM = m1 v1 µ = v1 . unde se va produce ciocnirea. în urma ciocnirii ele se vor deplasa. m1 + m2 (4. m1 + m2 m1 m2 ∗ = m2 v2 = − v1 = −µv1 . şi impulsul final.4. folosind regula triunghiului. aşa cum rezultă şi din Fig.4.118) µ v1 . m1 + m2 m2 (4. unghiurile făcute de vitezele celor două particule cu direcţia mişcării iniţiale.120) (4. 1 2 (4. Impulsul celor două particule. viteza vCM (Fig. m2 (4.7. îndepărtându-se de O ′ cu vitezele. va trebui să fie nul.10). respectiv. în cazul nostru. Pentru a afla vitezele v1′ şi v2′ .4. înainte de ciocnire. v2 . v2 = 0.8: Un sistem de particule şi centrul lor de masă. în plus. Considerând o ciocnire elastică unidimensională. m1 + m2 m1 (4.

vom obţine: tgθ1 = v1′ ∗ sin θC sin θC = .117). = v2′ ∗ + vCM .92 Capitolul 4.130) (4.129) şi (4. (4. Ţinând cont de ecuaţia (4. în raport cu SCM.117). cos θC + m1 m2 (4. avem: v1′ ∗ = v1 − vCM = v1 − v1′ ∗ = µ v1 . Vitezele finale vor fi: v1′ v2′ = v1′ ∗ + vCM . m2 m2 (4. v1′ sin θ1 = v1′ ∗ sin θC .125) (4.123) vom putea scrie: v1′ cos θ1 = v1′ ∗ cos θCM + vCM .127) (4.10: Relaţiile dintre vitezele particulelor 1 şi 2 în SCM şi în SL.123) (4. x* Figura 4.126) în care am notat cu γ raportul dintre viteza centrului de masă în raport cu sistemul laboratorului şi viteza finală a corpului 1.129) Folosind relaţiile (4. ′ ∗ cos θ + v v1 cos θC + γ C CM (4. raportul γ ia forma: γ= şi. ca urmare: tgθ1 = vCM µ v1 m1 ′∗ = m µ v v1 2 1 sin θC . Împărţind cele două relaţii precedente. Dinamica sistemelor discrete de particule y* v CM ‘ v 1* qC v‘1 q1 v CM o ‘ v 2* q2 v‘2 x.128) (4.124) proiectând pe cele două axe relaţia (4.131) Să examinăm acum câteva cazuri particulare: . m1 µ m2 − µ v1 = v1 .

(4. θ1 = (b) Cazul ciocnirii unei particule-proiectil cu o ţintă de masă mult mai mare (m2 >> m1 ). rămâne mic. În acest caz. dacă forţa de interacţiune este una de tip repulsiv.133) 2 Deoarece în SCM. indiferent de valoarea lui θC . Aurul a fost utilizat datorită maleabilităţii şi ductilităţii sale excepţionale. Să examinăm. experienţele lui Rutherford au demonstrat că sarcina pozitivă a nucleului este concentrată într-un corp cu masă considerabilă (practic întreaga masă a atomului). el poate fi tras în foiţe cu o grosime foarte mică. mişcarea unei particule de masă m1 în câmpul repulsiv al unei particule ţintă de masă m2 >> m1 . În experienţele lui Rutherford.4. O astfel de experienţă (rămasă celebră în fizică) a fost efectuată în 1909 .131) va conduce la relaţia: sin θC = tgθC ⇒ θ1 ≃ θC . Din relaţia (4. cât şi în SL.11) sub forma unui fascicul incident pe o foiţă din Au.131): C C 2 sin θ2 cos θ2 sin θC θC (4. θ1 poate fi maximum π 2. folosind ca particule proiectil. 2 θC 1 + cos θC 2 2 cos 2 adică θC . Experimentele lui Rutherford au demonstrat că masa nucleului este concentrată într-o regiune spaţială cu dimensiuni mai mici de 10−14 m (în timp ce dimensiunile atomului sunt de cel puţin 10000 ori mai mari). iar ca particule ţintă .7.1 Un exemplu de ciocnire elastică intermediată de câmp: împrăştierea Rutherford Aşa cum am constatat în capitolul dedicat mişcării punctului material într-un câmp central de forţe. Aşa cum vom vedea ulterior. aflată în repaus.iniţial nuclee de Fe. în continuare. ecuaţia (4. care lăsa să iasă particule α printr-un canal îngust (vezi Fig. (c) Cazul ciocnirii cu o ţintă de masă mai mică decât masa particulei – proiectil (m1 > m2 ). (4. Particulele difuzate erau detectate folosind un detector cu scintilaţie. sau proton-neutron (m1 = m2 ). θ1 . apoi nuclee de Au7 .4. care era reprezentat de o plăcuţă dintr-un material ce emite un mic impuls luminos atunci când este lovit de o particulă rapidă încărcată electric. În conformitate cu relaţia (4. în SL. Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 93 (a) Cazul ciocnirii proton-proton.132) tgθ1 = = = tg . iar traiectoria. tgθ1 ∼ = cos θC adică unghiul de împrăştiere are aceeaşi valoare.134) 4. particule α. comparabilă cu câteva diametre atomice. excentricitatea traiectoriei este întotdeauna pozitivă.131) rezultă că unghiul de împrăştiere. într-o incintă vidată s-a introdus o sursă radioactivă plasată într-o incintă absorbantă. θC poate avea orice valoare cuprinsă între 0 şi π. atât în SCM. este o hiperbolă. purtător al unei sarcini pozitive importante.7. 7 .1910 de către Rutherford şi studenţii săi Geiger şi Mardsen.

În concluzie. cea mai mare parte dintre particulele α proiectil trec prin foiţă practic nedeviate. De fapt. Să analizăm din punct de vedere teoretic. fiind de forma: F = 1 Q1 Q2 . particula are viteza minimă (vezi Fig. Dacă între ţintă şi proiectil nu ar exista interacţiune. cu viteza v0 . α. 609 × 10−19 C). se apropie de acesta cu o viteză v0 şi un impuls iniţial p0 = mv0 . 4πε0 r 2 (4. Considerăm că nucleul difuzant se află în repaus. acolo unde nu există practic efecte măsurabile ale forţelor coulombiene. constă doar în modificarea direcţiei de mişcare a particulei α. Faptul că cea mai mare fracţiune din fluxul de particule α proiectil trec nedeviate prin foiţa de Au şi că cele difuzate sunt împrăştiate la unghiuri mari arată că particulele α au fost împrăştiate. aceste experimente au condus la propunerea de către Rutherford. Mărimea b este. traiectoria lui m1 în SL va fi simetrică în raport cu Ox. mijlocit de forţele coulombiene. În punctul de apropiere maximă de m2 . acest proces de ciocnire prin intermediul câmpului. pe centre de difuzie de mici dimensiuni. Deoarece unghiul măturat de r în unitatea de timp depinde doar de modulul lui r. urmând apoi să fie accelerată de aceeaşi forţă coulombiană. Pe măsura apropierii de un nucleu de Au. în originea unui sistem de axe xOy (Fig. a modelului planetar al atomului. forţele-perechi de interacţiune sunt de natură coulombiană. 8 Această afirmaţie este corectă în măsura în care m2 >> m1 . de fapt. forţa ce acţionează asupra particulei α fiind de tip central.4.94 Capitolul 4.11: a) Schiţa dispozitivului experimental al lui Rutherford. într-o manieră simetrică cu ceea ce se întâmplase anterior.11b. după ciocnire8 .4. după cum deja cunoaştem. rezultatul net al procesului de ciocnire. Evident. în 1911.135) unde Q1 = 2e este sarcina electrică a particulei α iar Q2 = Ze este sarcina nucleului de Au (e fiind sarcina elementară: e = 1. Pe durata ciocnirii. particula α îşi reduce viteza. dar o mică fracţiune din ele sunt împrăştiate la unghiuri de 90o sau chiar mai mari.12) şi că o particulă-proiectil. viteza acesteia rămânând constantă ca valoare.12). traiectoria sa devenind un arc de hiperbolă. în care este concentrată sarcina pozitivă a atomului.4. la distanţa b faţă de centrul difuzant (m2 ). Venind de la o distanţă mare. nucleul de Au rămânând în permanenţă în O . b) Dependenţa numărului de particule difuzate de unghiul de difuzie θ. Dinamica sistemelor discrete de particule N sursã de particule a Foiþã de Au Detector cu scintilaþie Lunetã Suport Spre pompa de vid (a) O 100 (b) q( ) O Figura 4. particula α se deplasează rectiliniu şi uniform. Aşa cum rezultă şi din graficul din Fig. traiectoria particulei α ar rămâne o dreaptă. parametrul de ciocnire.

p . Analiza proceselor de ciocnire în sistemul centrului de masă 95 y v0 m1 F r j m2 v2=0 q rmin A q m1 Fx x v0 m1 b (a) D(mv) p0 j O (b) Figura 4.12: a) Împrăştierea unei particule α pe un nucleu difuzant de Au în repaus în SL.7. p şi ∆p. b) orientarea vectorilor p0 .4.

una paralelă cu Ox.141) (4.144) în care θ1 = (π − ϕ)/2 şi θ2 = π − ϕ/2 reprezintă valorile lui θ înainte. în prima parte a ciocnirii (până când m1 ajunge în punctul A). r2 (4. 4πε0 v0 b (4. 2πε0 v0 b 2 (4.147) . Dinamica sistemelor discrete de particule momentul cinetic al lui m1 în raport cu O se conservă: J = mv0 b = mr 2 fi: mărimea lui ∆p fiind: ∆ (mv) = p − p0 .96 Capitolul 4. Ca urmare ∆p = adică: ∆p = 2mv0 sin Fx dt = F cos θ · dt. este egal şi de semn opus cu impulsul forţei în cea de-a doua parte a ciocnirii.143) (4. (4.4. impulsul forţei Fy .12b. Vom descompune această forţă în două componente. cos θ dt.142) (4.139) Deoarece hiperbola traiectorie este simetrică în raport cu Ox. alta cu Oy. variaţia ∆p a impulsului particulei α în urma ciocnirii va ϕ . dt (4. (4. Cum: π ϕ ϕ sin θ2 = sin − = cos .137) dθ = const. (4. ∆p = 2mv0 sin (4.138) 2 Conform teoremei variaţiei impulsului.140) ϕ 1 = Q1 Q2 2 4πε0 Înlocuind pe r 2 din relaţia (4. Q1 Q2 ϕ cos .146) 2 2 2 rezultă că: ∆p = (adică nu există un recul al acestuia). astfel încât Fy dt = 0.136) vom avea: ∆p = = θ2 Q1 Q2 cos θdθ = 4πε0 v0 b θ1 Q1 Q2 (sin θ2 − sin θ1 ) . (4. această variaţie a impulsului particulei α trebuie atribuită impulsului forţei coulombiene.136) Aşa cum rezultă din Fig. astfel încât: ∆p = F dt = Fx dt + Fy dt. respectiv după ciocnire.145) 2 2 2 π ϕ ϕ sin θ1 = − sin − = − cos .

la momentele de timp t = 0s şi t = 10s. r2 = (1 + t2 )ˆ + (2 + 5t)ˆ. . considerând că mişcarea are loc într-un sistem de referinţă inerţial. (c) impulsul sistemului. ca urmare: tg 97 ϕ Q1 Q2 ϕ = cos 2 2πε0 v0 b 2 (4. Care este viteza maximă vmax a unui fragment? Răspuns: vmax = v(1 + 2(η − 1)) = 1km/s. O particulă cu masa m1 =1g şi viteza v1 = 3ˆ − 2ˆ ciocneşte plastic o particulă cu masa x y m2 = 1g şi viteza v2 = 4ˆ − 6ˆ. (b) viteza centrului de masă. putem găsi. Răspuns: v = 1ˆ + 2ˆ − 4ˆ.149) Ecuaţia (4. dependenţa numărului de particule difuzate în funcţie de unghiul α. Rezultatele experimentale ale lui Rutherford l-au condus pe acesta să evalueze dimensiunile nucleului ca fiind atât de mici . Aceasta presupune aflarea numărului de particule care au parametrul de ciocnire cuprins între b şi b + db. x y z 3. Să se găsească. O particulă de masă m1 ciocneşte elastic.148) ϕ Q1 Q2 = . Un obuz care se deplasează cu viteza v = 500 m/s se dezintegrează în trei fragmente identice.8.5 ori. x y m3 = 5kg. pentru sistemul de puncte materiale având următoarele caracteristici: ˆ y z m1 = 1kg. cu viteza iniţială v0 . v = 4. Probleme Aşadar: 2mv0 sin şi. 2. r1 = 2t2 x + 3tˆ + 4ˆ.4. b fiind considerat parametru. (d) energia cinetică. difuzate între unghiurile ϕ şi ϕ + dϕ. x ˆ (a) poziţia centrului de masă. Calculaţi vectorul viteză a particulei nou formate şi y z mărimea acestuia. o particulă de masă m2 aflată în repaus.149) exprimă dependenţa unghiului de împrăştiere ϕ de energia cinetică iniţială v0 .la scara atomului încât acesta să fie considerat punctiform. 2 2πε0 v0 bm (4. astfel că energia cinetică a sistemului creşte de η = 1. 4. m2 = 3kg. 6m/s. Dacă fluxul de particule α este monoenergetic.8 Probleme 1. de asemenea. r3 = (1 + 2t2 )ˆ + 4t2 z . Pentru ce unghi de împrăştiere impulsul particulei de masă m1 se înjumătăţeşte? 4.

.

substanţa având întotdeauna o anumită structură. doar câmpul reprezintă forma strict continuă. în marea majoritate doar modelul de mediu continuu poate da un răspuns satisfăcător privind proprietăţile unor astfel de corpuri. dar şi. Deşi un astfel de model reprezintă un pas înainte în înţelegerea mişcării unor corpuri cu proprietăţi mai apropiate de ale celor din lumea reală. Substanţa reprezintă o formă discretă de existenţă a materiei. Pentru a înţelege criteriile care ne permit să atribuim unei substanţe calificativul de mediu continuu. substanţa poate fi aproximată foarte bine ca un mediu continuu. Admiţând că diametrul unei molecule de N2 sau O2 din aer este de 3 Angstr"om.2 a Părţii I a acestui manual. După cum este cunoscut.Capitolul 5 Modelul de mediu continuu În capitolul anterior am trecut în revistă proprietăţile fizice ale sistemelor de particule cu un număr finit de componente. substanţa şi câmpul. În ciuda structurii discrete. Aşa cum am văzut în Secţiunea 5. 7 vor fi înlocuite aici prin integrale. centrul de masă al unui sistem de puncte materiale este un punct reprezentativ al unui sistem discret (în cazul nostru – continuu) de puncte materiale. În măsura în care un corp poate fi considerat o distribuţie practic continuă de substanţă şi putem admite continuitatea în sens matematic a mărimilor fizice ce caracterizează proprietăţile fizice. Dintre acestea. Toate aceste particule sunt indiscernabile între ele: au aceleaşi coordonate spaţiale. se situează la aceeaşi distanţă faţă de o axă în timpul rotaţiei etc. de fapt. În cazul unui corp cu distribuţie continuă sumele care apar în relaţia (5. într-un volum pe care noi îl privim ca fiind infinitezimal din considerente practice există.7) din secţiunea 99 . să examinăm câteva exemple: Numărul de molecule dintr-un cm3 de aer. am putea construi un "lanţ" cu lungimea de 3 × 1019 × 3 × 10−10 m= 9 × 109 m= 9 milioane de km!!! Chiar şi cu moleculele dintr-un mm3 am putea construi un "lanţ" continuu pe distanţa Bucureşti-Pekin! În cazul corpurilor solide sau lichide. sumele care apăreau în Cap. în condiţii normale de presiune şi temperatură. Este cazul mediilor condensate (lichide şi solide). materia se prezintă sub două forme. într-un mm3 de substanţă sunt aproximativ 1020 atomi. un număr enorm de particule. rezultă că. cu moleculele dintr-un cm3 de aer. este de aproximativ 3 × 1019 . în anumite circumstanţe. De aceea. într-o multitudine de situaţii. al gazelor.

poziţia centrului de masă va fi descrisă de vectorul: ÊÊÊ rCM = ÊÊÊ rdm 1 = dm m rρdV (5.1) se înlocuieşte cu: ÊÊÊ rCM = ÊÊÊ rσdS 1 = σdS m rσdS (5.2) în care ρ este densitatea volumică de masă a sistemului. În unele cazuri.1) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare: xCM = yCM zCM 1 m 1 = m 1 = m xρdV yρdV zρdV (5.4) sau (5.1): vCM = 1 m vdm (5. (5. λ: λ= şi: rCM = Ê dm ⇒ dm = λdl dl rλdl 1 = λdl m rλdl (5. Modelul de mediu continuu rCM = i=1 mi ri È mi = 1 m N mi ri i=1 se vor înlocui prin integrale.4) În mod similar. cu alte cuvinte. în situaţiile în care masa este distribuită pe o singură dimensiune.5) se obţine expresia vitezei centrului de masă. dS (5. în cazul ecuaţiei (5.100 sus-amintită: ÈN Capitolul 5.6) . De exemplu. masa poate fi distribuită într-un strat subţire pe o suprafaţă.3) În acest caz relaţia (5.5) Derivând în raport cu timpul relaţiile (5. În acest caz folosim densitatea superficială de masă. definită ca: σ= dm ⇒ dm = σdS. sub forma unui fir subţire şi lung.1). relaţia de definiţie a lui rCM va conţine densitatea liniară de masă.1) Ecuaţia (5.

(5. densitatea ρ poate fi aceeaşi în orice punct al mediului continuu (caz în care se spune că corpul este omogen). Vom încerca să găsim expresiile mărimilor fizice specifice sistemelor cu distribuţie continuă de masă. z) dV (5.10) 5. deducem şi în acest caz că: mvCM = psist. v. 5.7) Aceasta înseamnă că impulsul sistemului poate fi înlocuit cu impulsul centrului de masă. În cazul unui corp omogen: m=ρ V fiind volumul total al corpului. ca urmare. sau poate avea valori diferite în zone diferite ale corpului.9) Mărimea fizică ρ = dm/dV reprezintă densitatea volumică de masă.2 Impulsul unui sistem continuu Impulsul este o mărime fizică vectorială. impulsul sistemului se va calcula ca suma vectorială a impulsurilor maselor elementare: p= V dm · v = vρdV. Masa unui sistem continuu 101 Cum integrala din membrul drept al ecuaţiei precedente reprezintă impulsul total al sistemului. În continuare.1 Masa unui sistem continuu Masa unui sistem cu distribuţie continuă este egală cu suma maselor elementare. V dV = ρV.8) Acesta înseamnă că şi în cazul sistemelor continui. mişcarea de translaţie a acestora poate fi descrisă de mişcarea centrului de masă.1. caz în care corpul este denumit neomogen din punctul de vedere al masei. y. încât toate particulele din interiorul volumului elementar dV să aibă aceleaşi coordonate şi aceeaşi viteză instantanee. În mişcarea . (5. În general. (5.7) în raport cu timpul. Derivând apoi relaţia (5. asupra căruia se consideră că acţionează rezultanta F ext a forţelor exterioare (rezultanta forţelor interioare sistemului este – şi aici – nulă). (5. din care este constituit corpul: m= V dm = V ρ (x.11) Este momentul acum să răspundem la întrebarea: ce dimensiuni şi ce formă trebuie să aibă un astfel de volum elementar dV ? Răspunsul este: dV trebuie să fie atât de mic. vom trece în revistă aceleaşi mărimi fizice care au fost prezentate în capitolul dedicat sistemelor discrete de puncte materiale. vom obţine: ˙ ˙ mvCM = maCM = psist = F ext .5. În mişcarea de translaţie a unui corp real. dm. toate particulele constituente au a priori aceeaşi viteză.

aşa cum vom vedea ulterior .3 Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă Ca şi impulsul. trebuie avut în vedere că un volum dV constituie o ”cărămidă” din ”construcţia” corpului. vom folosi coordonate carteziene: dV = dxdydz (5.una mai mică (particulele de pe axa de rotaţie se află chiar în repaus!). câmpul gravitaţional (sau electric) creat de un sistem de puncte materiale (sau de sarcini electrice) se obţine prin însumare vectorială a câmpurilor elementare create de fiecare sarcină elementară gravitaţională (sau electrică) conţinută în volumul elementar dV. de aceea vom ilustra aceste operaţii recurgând la câteva exemple. 5. iar cele mai apropiate de axa de rotaţie . λ. ca urmare simetria şi forma lui dV trebuie să fie în concordanţă cu simetria şi forma corpului macroscopic.1 Câmpul şi potenţialul gravitaţional pe axa unui inel Să considerăm un inel omogen construit din sârmă subţire. având masa m şi raza R (Fig. Dacă. dorim să exprimăm impulsul unui corp cu simetrie sferică pentru exprimarea lui dV ne vom folosi de coordonatele sferice: dV = r 2 sin θdrdθdϕ (5.particulele de la periferia corpului au o viteză mai mare. Densitatea liniară de masă a inelului.1: Un model pentru calculul câmpului gravitaţional Γ creat într-un punct A pe axa unui inel. însă . În ceea ce priveşte forma unui astfel de volum elementar. nu există o ”reţetă” generală de calcul.13) şi. este o mărime constantă: λ= dm . P dj R O L l a dGII A Figura 5. în sfârşit.3. Modelul de mediu continuu de rotaţie. 5. vom exprima pe dV în coordonate cilindrice dV = ρdρdϕdz (5. de exemplu.102 Capitolul 5. ds (5.14) 5.15) T dG dG x . pentru un corp cu simetrie rectangulară.12) Dacă corpul de studiat are o simetrie cilindrică.1). Întrucât sumarea vectorială este o operaţie mult mai dificilă decât cea scalară.

de masă dm = λdl se comportă practic.3. Un astfel de element din vecinătatea punctului P (Fig.1).17) l şi dm dΓ⊥ = dΓ sin α = γ 2 sin α.20) ΓA = γ Se constată că: mx (x2 + R2 ) 2 3 (5. dm şi dm′ . dΓ⊥ : dm dΓ = dΓ cos α = γ 2 cos α (5. 5. De fapt. • pentru x → ∞. rezultă că: γλRx 2π 3 2 (x2 + R2 ) 0 dϕ (5.5. Vom descompune pe dΓ într-o componentă paralelă cu axa inelului.19) Cum dm = λds = λRdϕ.21) • pentru x = 0. 5. deci intensitatea câmpului gravitaţional în centrul inelului este zero. l = ΓA = adică: √ x2 + R2 .16) l Vectorul dΓ are originea în A şi este îndreptat spre P. Întrucât avem o infinitate de vectori (infinitezimali) dΓ. Ca urmare: ΓA = dΓ = γ l2 dm cos α (5. pentru a calcula câmpul gravitaţional rezultant. Γ → 0. dΓvert şi una perpendiculară pe axă. iar λ = m/2πR. un maxim al intensităţii câmpului gravitaţional într-un punct x în care: dΓA R = 0 ⇒ x0 = √ dx 2 Graficul funcţiei Γ (x) este prezent în Fig. trebuie să recurgem la metoda analitică. (5. cos α = x/l. Pentru calculul lui Γ total va trebui să adunăm vectorial câmpurile elementare create în A de toate masele elementare de pe circumferinţa inelului. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă 103 unde ds = Rdϕ este un element de lungime (de arc) a inelului.18) l Având în vedere că inelul circular este compus din perechi diametral opuse de elemente de masă. suma perechilor dΓ⊥ de componente ale câmpului va fi 0. ca şi un punct material: câmpul gravitaţional creat de el în punctul A va avea intensitatea: dm dΓ = γ 2 (5. . vectorii dΓ creaţi de aceste mase elementare de pe inel se ”aşează” pe generatoarele unui con cu vârful în A. Γ = 0.2. prin urmare. • va exista.

mRdϕ √ 2π R2 + x2 (5. Să calculăm intensitatea câmpului gravitaţional creat de această masă într-un punct exterior.25) mR √ 2π R2 + x2 2π 0 mR dϕ = −γ √ R2 + x2 (5.26) .104 G Capitolul 5.2 Calculul câmpului şi al potenţialului gravitaţional create de o distribuţie sferică de masă (a) Cazul sferei goale Să considerăm acum o masă m distribuită pe o suprafaţă sferică (sferă goală) de rază R.3). Cum suprafaţa unui astfel de ”inel” este: dS = 2πR sin θRdθ = 2πR2 sin θdθ. Γ(x) şi a potenţialului gravitaţional. 5. Potenţialul gravitaţional creat în A de acelaşi element de masă dm al inelului este: dVg = −γ sau: dVg = −γ dm λds mRdϕ = −γ = −γ l l 2πl. situată distanţa r de centrul sferei (Fig.2: Dependenţa de distanţă a intensităţii câmpului. în puncte de pe axul acestuia.3. Modelul de mediu continuu A G(x) -R 2 R x 2 V (x) g V(0) Figura 5. de lăţime Rdθ şi de rază R sin θ. Pentru aceasta. Vg (x) create de un inel circular de masă m şi rază R.23) Potenţialul gravitaţional total în punctul A va fi: Vg (A) = −γ iar în centrul inelului: Vg (0) = −γ m R (5.22) (5. A al acesteia. 5.24) Constatăm. (5. că potenţialul gravitaţional are valoarea maximă în centrul inelului şi descreşte monoton de-a lungul axei acestuia. vom împărţi suprafaţa sferică în ”inele” cu centrul pe dreapta OA. aşadar.

31) .28) M . rezultă că: ΓA = dΓA = γM 4π sin θ cos αdθdϕ l2 M sin θ cos αdθdϕ.3: Un model pentru calculul câmpului creat de o distribuţie sferică de masă m.29) Valoarea câmpului creat de un element de inel în punctul A va fi: dΓA = γ dm M sin θdθdϕ =γ 2 l 4π l2 (5. în exteriorul acesteia.30) Procedând la fel ca şi în cazul inelului din secţiunea precedentă. 2 4πR 2 (5. respectiv.5. 4πl2 M = dΓA sin α = sin θ sin αdθdϕ.27) Masa unui element de inel va fi o fracţiune dϕ/2π din dmi : dm = dϕ M M · sin θdθ = sin θdθdϕ 2π 2 4π (5. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă 105 P dq q B R O C r l a A Figura 5. 4πR2 (5.3. 4πl2 = dΓA cos α = (5. perpendicular pe OA : dΓA dΓA⊥ Cum: dΓA⊥ = 0. vom proiecta pe dΓA după direcţia OA şi. iar densitatea superficială de masă pe suprafaţa sferei: σ= masa elementară a unui ”inel” va fi: dmi = σdS = M M · 2πR2 sin θdθ = sin θdθ.

Cu alte cuvinte.33)obţinem: − sin θ dθ 2l ldl =− ⇒ sin θdθ = .36).39) . 2rl (5. plasat în exteriorul sferei goale. Acest rezultat îi aparţine lui Newton şi a constituit unul din primele sale succese în construcţia teoriei gravitaţiei clasice.32) şi (5. Vom schimba doar limitele de integrare: cel mai îndepărtat ”inel” în raport cu punctul B se află la distanţa lM = R + r.37) Prin urmare. Să calculăm acum intensitatea câmpului gravitaţional într-un punct din interiorul sferei goale. Aşadar: ΓA = (5.38) Acesta reprezintă un rezultat cu totul remarcabil.35) r+R r 2 + l2 − R2 2π γM · dl dϕ. putem scrie: cos α = cos θ = Derivând relaţia (5. iar cel mai apropiat . Modelul de mediu continuu Aplicând de două ori teorema cosinusului în triunghiul OP A. indiferent de poziţia elementului de masă pe sferă. intensitatea câmpului creat de masa M plasată pe suprafaţa sferică.32) (5.36) ΓA = γM 4r 2 R r+R r−R r 2 − R2 γM dl + 1 dl = 2 · 4R 2 l 4r R (5. Ţinând cont de relaţiile (5. este: ΓA = γ M r2 (5.106 Capitolul 5.la distanţa lm = R − r. care a condus la relaţia (5. câmpul gravitaţional are aceeaşi valoare ca şi când întreaga masă a sferei ar fi concentrată în centrul acesteia. pentru toate punctele din interiorul unei astfel de mase distribuite pe o suprafaţă sferică (indiferent de raza acesteia!).33) deoarece r şi R sunt constante. 8πr 2 R r−R l2 0 deoarece însumarea după ϕ este independentă de cea după l. în punctul A. Notând acest punct cu B. Aşadar: ΓB = γM 8πr 2 R r+R R−r r 2 + l 2 − R2 dl l2 2π 0 dϕ Prima dintre cele două integrale din relaţia de mai sus este zero.34) r 2 + l 2 − R2 2rl r 2 + l 2 − R2 . intensitatea câmpului gravitaţional. va putea fi calculată folosind un raţionament similar cu cel precedent. întrucât acelaşi rezultat s-ar obţine dacă întreaga masă a sferei ar fi concentrată în centrul O al acesteia. rR 2rl3 (5. aşadar: ΓB = 0 (5. ΓB .34). dl 2rR rR (5.31) devine: ΓA = Deci: γM 4π r+R r−R ldl r 2 + l2 − R2 · dϕ. relaţia (5.

3. potenţialul gravitaţional Vg are aceeaşi valoare cu potenţialul pe suprafaţa sferei. potenţialul gravitaţional creat de o suprafaţă sferică în exteriorul sferei are aceeaşi valoare ca şi cel creat de o masă punctiformă. intensitatea câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere goale este nul. . distribuite uniform pe o suprafaţă sferică de rază R. în puncte din exteriorul sferei. potenţialul gravitaţional creat de aceeaşi masă elementară.5.42) r Am obţinut şi în acest caz un rezultat la fel de interesant: Ca şi intensitatea câmpului gravitaţional. Să calculăm.43) adică în orice punct interior. B. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă G 107 gM/R 2 1/r 2 O R r Figura 5. 5.4. Prin urmare.41) Potenţialul creat în A de masa de pe întreaga sferă va fi: Vg (A) = −γ deci: M 4πrR r+R r−R 2π dl 0 dϕ = −γ M (r + R − r + R) 2rR M (5. A se nota discontinuitatea funcţiei Γ(r) în punctul r = R. Graficul care exprimă dependenţa Γ (r) este prezentat în Fig.40) dVg = −γ l 4πl sau. M . plasată în centrul acesteia.4: Dependenţa Γ(r) pentru cazul unei mase M . Potenţialul creat de masa elementară dm în punctul A din exteriorul sferei va fi: dM M = −γ sin θdθdϕ (5. în continuare. În ceea ce priveşte punctele din interiorul sferei: Vg(A) = −γ Vg (B) = −γ M 4πR r+R r−R 2π dl 0 dϕ = −γ M R (5.34): dVg = −γ M ldl dϕ 4π lrR (5. ţinând cont de ecuaţia (5.

de multe ori se preferă ca.45) (5. iar Γ se află în pasul al doilea.39) şi (5. Aşa cum am constatat în această secţiune. Ca o primă modalitate de abordare a problemei. care este o mărime scalară. având o distribuţie omogenă de masă (densitatea volumică de masă este aceeaşi în orice punct din volumul sferei). dr (5. dimpotrivă.46) Aceasta înseamnă că. fiecare din aceste pături comportânduse ca o suprafaţă sferică. în coordonate sferice se reduce la: Γ=− Rezultă că: Vg = − Γ · dr. mai întâi să se calculeze Vg (r). calculul dependenţei Γ (r) este ceva mai dificil (datorită necesităţii sumării vectoriale). Observaţie: Relaţiile (5. în continuare.46) se poate afla Γ (r).44) . Modelul de mediu continuu O R r 1/r -gM/R Figura 5. Dacă. (b) Cazul sferei pline Vom analiza.5. 5. se poate afla direct dependenţa Vg (r) . De aceea. Întrucât fiecare astfel de pătură dVg . respectiv (5.5: Dependenţa Vg (r) pentru cazul unei mase M distribuite uniform pe o suprafaţă sferică de rază R.38) şi (5. care.42). se cunoaşte dependenţa Vg (r) . folosind relaţia (5. dacă se cunoaşte dependenţa Γ (r).108 Capitolul 5. vom considera sfera formată dintr-o infinitate de pături sferice de grosime infinitezimală dR. Graficul dependenţei Vg (r) este reprezentat în Fig. folosind relaţia (5.45). (5.43) sunt legate prin relaţia de legătură dintre câmp şi potenţial: Γ = −gradVg = −∇Vg . folosind relaţia (5. dependenţele Γ (r) şi Vg (r) vom considera sfera plină. la care ne-am referit în secţiunea (a).46).

datorat tuturor păturilor sferice de rază 0 < r < rB . M O R r B A Figura 5. Să presupunem o suprafaţă sferică de rază arbitrară rB (0 < rB < R) ca în Fig. câmpul creat în A de întreaga sferă de masă M va fi: Γ= V dΓ = γ r2 dm = γ (5. dacă ar fi concentrată în centrul acesteia.47) În relaţia anterioară am ţinut cont că r = OA este constant pentru toate păturile sferice. Ori. în continuare.49) (5. deoarece punctul B. câmpul şi potenţialul gravitaţional în interiorul sferei pline. adică de masa mi din interiorul sferei de rază rB . Câmpul gravitaţional creat în B este. câmpul creat într-un punct din exteriorul acesteia este egal cu câmpul pe care l-ar crea întreaga masă M a sferei.48) Să analizăm. dacă ar fi plasată în centrul sferei: Vg = −γ M r (5. R3 (5. Toate păturile sferice din exteriorul sferei de rază r (r > rB ) vor crea în B un câmp nul. putem scrie relaţia: ρ= ca urmare: mi = m 3m mi 3Mi = . ca şi toate punctele din zona nehaşurată în Fig. 5. Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă sferică crează într-un punct din exteriorul sferei câmpul gravitaţional de intensitate: dΓ = γ dM r2 M r2 109 (dm fiind masa păturii sferice). 5. 5. acolo unde dorim să calculăm intensitatea câmpului. Aşadar şi în cazul unei sfere pline.6: Un model pentru calculul intensităţii câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere de rază R. de aceea a fost scoasă factor comun de sub semnul integralei. 3 V 4πR Vi 4πrB 3 rB m. Evident. Cum ρ este constant.6 se află în interiorul acestor pături. vom găsi că şi potenţialul gravitaţional creat de sfera plină într-un punct oarecare din exteriorul sferei va avea aceeaşi valoare ca şi câmpul creat de aceeaşi masă M. de fapt. urmând un raţionament similar. (vezi Fig.6.3. aşa cum am arătat în secţiunea (a). care trece prin punctul B.50) .5. ρ= = 3 .4) câmpul Γ în interiorul unei pături sferice este nul.

că.7: Dependenţa Γ(r) pentru cazul unei mase M . G gM/R 2 1/r 2 r O R Figura 5.6. R3 M · m0 .51) Constatăm. Graficul funcţiei Γ (r) este prezentat în Fig. intensitatea câmpului gravitaţional M creşte liniar de la zero (în centrul sferei) la valoarea ΓS = γ R2 . la care să adăugăm: (ii) lucrul mecanic pentru deplasarea aceluiaşi corp de probă de masă unitate de la suprafaţa sferei până la infinit. distribuite în volumul unei sfere de rază R. 5.110 Aşadar: ΓB = γ Capitolul 5. deci pe suprafaţa sferei. potenţialul gravitaţional reprezintă lucrul mecanic efectuat împotriva forţelor de atracţie gravitaţională.52) interior Fg =γ M · m0 r. 5. Aşa cum cunoaştem deja.7. atunci când rB = R. Pentru calculul dependenţei Vg (r) în interiorul sferei pline ne vom folosi de definiţia potenţialului. (5. Referindu-ne la Fig. pentru a calcula Vg (B) . Modelul de mediu continuu mi mr 3 m = γ 2 B3 = γ 3 rB 2 rB rB R R (5. prin urmare. pentru a deplasa o sarcină gravitaţională (masă) dintr-un punct (în care se evaluează Vg ) până la infinit. va trebui să calculăm: (i) lucrul mecanic necesar pentru a transporta o sarcină unitate din punctul B până pe suprafaţa exterioară a sferei. Aşadar: R R r LB→∞ = − în care: r interior Fg · dr − exterior Fg · dr. r2 iar: exterior Fg =γ m0 fiind masa corpului de probă. . în interiorul sferei pline.

51) va avea valoarea: I1 = −γ iar a 2-a integrală. Explicaţia faptului că un corp.54) (5. V g r 1/r 2 -gM/R punct de inflexiune r 2 -1. conform relaţiei (5.3. Newton. 5Vg (A) 2 R ∞ 111 M · m0 R3 R r rdr = −γ m0 M R2 − r 2 2R3 (5.5gM/R Figura 5. aşa cum am făcut-o pe parcursul acestei secţiuni. înainte de a le publica în cartea sa Principiile.56) potenţialul variază după o lege parabolică. dar nu demonstrat riguros. Observaţie: Calculul intensităţii câmpului gravitaţional şi al forţei gravitaţionale resimţită de un corp plasat în exteriorul sferei la distanţa r a fost făcut pentru prima oară de I.8.55) (5. acesta arătând ca în Fig. ecuaţia Vgint (r) fiind de gradul II.55). Pentru a produce o demonstraţie riguroasă.8: Dependenţa potenţialului Vg (r) creat de o sferă plină de masă M şi rază R. Newton a trebuit să-şi construiască inclusiv ”instrumentele” de lucru .5. aflat în imediata vecinătate a suprafaţa Pământului. cade după o dreaptă care trece prin centrul Pământului (cu alte cuvinte că Pământul se comportă în astfel de cazuri ca şi un punct material plasat în centrul său) a fost doar intuit de Newton în momentul când a construit teoria gravitaţiei.calculul diferenţial şi integral. I2 . Câmpul gravitaţional şi potenţialul gravitaţional creat de o distribuţie continuă de masă Prima integrală din relaţia (5. potenţialul în centrul sferei pline va fi: Vg (B) = 3 M Vg (0) = − γ = −1. 5. Cu aceste concluzii putem reprezenta graficul Vg (r) .56) Între O şi A. va fi: M m0 dr = −γ 2 r R r Cu aceste rezultate putem să scriem expresia lui Vg (B): I2 = −γM m0 LB→∞ M M = −γ 3 R2 − r 2 − γ m 2R r M Vg (B) = −γ 3 3R2 − r 2 2R Conform relaţiei (5. Newton a aşteptat 18 ani pentru a verifica rezultatele teoriei sale.53) (5. . Ca orice fizician riguros.

ˆ r2 (5.9) se numeşte suprafaţă gaussiană.60) .59) È Intensitatea câmpului gravitaţional din orice punct P de pe suprafaţa dS are expresia (5. Să considerăm. Această suprafaţă (Fig. această lege este valabilă în toate cazurile în care forţa de interacţiune este invers proporţională cu r 2 (aşa cum este cazul cu forţele de natură gravitaţională sau coulombiană). se spune că am ˆ vectorizat suprafaţa dS. intensitatea câmpului creat într-un punct situat la o distanţă r de o masă m. cum este adeseori numită) lui Gauss. Γp . respectiv. aceasta poate fi scrisă sub forma: dS =dS · n ˆ (5. 5. Să considerăm o masă m plasată în interiorul unei suprafeţe închise de formă arbitrară care înconjoară această masă – sursă de câmp. Modelul de mediu continuu 5. (b) un detaliu (bi-dimensional) al Figura 5.58) 4πε0 r 2 Ne vom limita discuţia. iar utilizarea ei conduce la simplificarea calculelor. aşa cum vom vedea în cele ce urmează.112 Capitolul 5. Dacă atribuim suprafeţei elementare dS un versor al normalei. pe această suprafaţă ( ) un element de suprafaţă dS. paralelă cu aceasta. După cum este cunoscut.58). n. Γn normală pe dS şi. orientat spre exterior.4 Legea (teorema) lui Gauss O a doua abordare a problemei examinate în secţiunea anterioară se bazează pe legea (sau teorema. dS Gp G ^ n P dS q ^ n q P dS r m Gn dW q dSn dS (a) È (S) m (b) ce înconjoară o masă m. la cazul câmpului gravitaţional. Ca mărime vectorială. Fluxul vectorului Γ prin suprafaţa dS este: dφ = Γp + Γn · dS = Γp · dS + Γn · dS (5. El se poate descompune în două componente. De fapt. sau de o sarcină q este dat de relaţia: Γ (r) = −γ respectiv. E= m er .9: (a) o suprafaţă gaussiană zonei din jurul punctului P.57) 1 q er ˆ (5. în cele ce urmează. Teorema lui Gauss este utilă în toate situaţiile legate de calculul intensităţii câmpului gravitaţional (sau electric).

în cazul suprafeţei sferice ( 1 ). m.64): φ= dφ = −γm dΩ = −4πγm Aşadar. plasată în interiorul acestei suprafeţe este: φ = −4πγm È (5.64) Fluxul prin întreaga suprafaţă gaussiană ( ) va fi obţinut prin integrarea ecuaţiei (5. Având în vedere (vezi Fig.63) (5. 5.67) Cu alte cuvinte.5. normala la suprafaţa dS este coliniară cu r şi dS = dSn . în interiorul unghiului solid dΩ. (Fig. prin suprafaţa ( 2 ) fluxul total va fi: φ1 = −γ m 2 2 · 4πr2 = −4πγm r2 È (5.65) se obţine folosind mai întâi o suprafaţă auxiliară sferică ( 1 ). Legea (teorema) lui Gauss Deoarece: rezultă că: cu Γn = Γ cos θ. φ1 = φ2 = φ.66) Este evident că. creat de o sarcină punctiformă.63) vom găsi: dφ = −γ mdSn m dS cos θ = −γ 2 = −γmdΩ 2 r r È (5.9) că dS cos θ = dSn . . n) = Γp · dS · cos 900 = 0 dφ = Γn · dS = Γn · dS · cos 1800 = −Γn dS 113 dφ = −Γ cos θ · dS = −ΓdSn dφ = ΓdS cos α (Γ. n) ˆ (5. fluxul total al câmpului Γ printr-o suprafaţă oarecare. Aşadar: sau: Γp · dS = Γp · dS · cos (Γp . cu centrul în m.65) Un rezultat similar relaţiei (5. în care φ reprezintă fluxul prin orice suprafaţă ( ) cuprinsă È È între ( 1 ) şi ( 2 ) . de rază r1 .61) (5.10) prin care fluxul lui Γ este: φ1 = −γ m 2 2 · 4πr1 = −4πγm r1 È (5. unde dSn reprezintă proiecţia lui dS pe direcţia lui r (adică suprafaţa efectivă ”văzută” de liniile de câmp divergente din m). È Similar.4.62) cu α = 1800 − θ. 5. dφ poate fi scris şi sub forma: dφ = ΓdSn Înlocuind acum pe Γ în relaţia (5.

. È Cum. din exemplul precedent. Putem generaliza rezultatul anterior (ec. . + mN .69) φ = −4πγmtotal (5. 5. Ω.68) în care r1 = OP1 . Modelul de mediu continuu r1 m r2 (S1) (S2) (S) Figura 5. m2 .11). . . + φn = −4πγ (m1 + m2 + . Fluxul dφ2 prin dS2 al aceleiaşi mărimi Γ (care în acest caz face un unghi ascuţit) cu n2 va fi: ˆ m dS2n dφ2 = γ 2 dS2 cos θ2 = γm 2 = γmdΩ (5.) Cum mtotal = i=1 N mi . fluxul elementar al lui Γ prin suprafaţa dS1 va fi. mN ) È aflate în intervalul suprafeţei arbitrare ( ). sub care se vede suprafaţa ( ) din O. rezultă că: φ= ( È ) dφ = 0 (5.68) se poate aplica în egală măsură dacă masa interioară mtotal nu este distribuită sub forma a N mase punctiforme discrete. È Când masa m este plasată în exteriorul suprafeţei gaussiene ( ) (vezi Fig. respectiv exteriorul suprafeţei (Σ).10: Două suprafeţe sferice (Σ1 ) şi (Σ2 ) aflate în interiorul.114 Capitolul 5.71) . vom avea perechi de suprafeţe de tip dS1 şi dS2 .64): dφ1 = −γ m mdS1n = −γmdΩ 2 dS1 cos θ1 = −γ 2 r1 r1 (5.65) pentru un număr N de mase (m1 . în interiorul unghiului finit. . . . . iar suma dφ1 + dφ2 = 0. 5. ci este distribuită continuu. fluxul generat de cele N mase va fi: φ = φ1 = φ2 + . atunci: Ecuaţia (5. Întrucât fluxul este o mărime scalară. conform relaţiei (5.70) r2 r2 Aşadar dφ1 = −dφ2 .

În electrostatică se analizează şi un al 3-lea caz. de rază R . care nu conţine masa mtotal este egal cu zero. Aşadar. în acel caz: φs = − qtotal 2ε0 3. De exemplu.5). Sumarizând rezultatele exprimate prin ecuaţiile (5. respectiv dφ2 al lui Γ prin două suprafeţe elementare dS1 şi dS2 . Legea (teorema) lui Gauss 115 P1 ^ n1 q2 G1 ^ n2 q2 dW W O m dS2 P2 dS1 (S) G2 Figura 5. 5. frecvent întâlnit în cazul sarcinilor electrice de pe un conductor metalic şi anume acela în care sarcina q se găseşte pe È suprafaţa gaussiană ( ). pentru cazul sferei pline (vezi Fig. fluxul total se va scrie: φ= qtot ε0 −4πγmtotal când mtotal este în interiorul suprafeţei ( ) È 0 când mtotal este în exteriorul suprafeţei ( ) È 0 când qtotal este în interiorul lui ( ) È când qtotal este în interiorul lui ( ) È (5.11: Fluxul elementar dφ1 . văzute în acelaşi unghi solid dΩ.4. fluxul lui Γ prin sfera de rază r va fi: mint · 4πr 2 ρVint 4πr 3 φ = −γ = −γ 2 · 4πr 2 = −4πγρ · 2 r r 3 . În electrostatică.68) şi (5.caz studiat în secţiunile precedente. fluxul câmpului Γ.72) 2. putem găsi cu uşurinţă intensitatea câmpului gravitaţional în interiorul unei sfere goale sau omogene pline. Se arată că.5.71) putem scrie că: φ= Observaţii: 1. creat de o masă punctiformă sau o sumă de mase punctiforme. având în vedere expresia forţei coulombiene de interacţiune şi expresia corespunzătoare a intensităţii câmpului electric. Folosindu-ne de legea lui Gauss. ori distribuţie continuă de masă printr-o suprafaţă închisă. oarecare.

74) adică am regăsit. Figura 5. 4πR2 (5.75) .12: O sferă de masă m şi rază r. Întrucât elementul de suprafaţă dS în coordonate sferice are expresia: dS = R2 sin θdθdϕ. respectiv a intensităţii câmpului se regăseşte legea lui Gauss şi invers. de fapt. Să calculăm momentul cinetic al sferei. V 4πR3 3 3m 4πr 3 r · = −4πγm 4πR3 3 R . 5. rezultă că: Γ= φ mr = −γ 3 . 5. Modelul de mediu continuu 3m m = . pentru început. distribuită pe o suprafaţă sferică de rază R (Fig.5 Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă (a) Cazul sferei goale Să considerăm.38).12). o masă m. în rotaţie în jurul axei (δ).116 Cum: ρ= rezultă că: φ = −4πγ · Capitolul 5. (5. 4πr 2 R (5. formula (5.73) Având în vedere că φ = Γ · 4πr 2 . masa elementară conţinută pe suprafaţa dS va fi: dm = σ · dS = m · R2 sin θdθdϕ. Acest din urmă rezultat arată că legea lui Gauss şi legea lui Newton a forţei gravitaţionale sunt echivalente: dacă se pleacă de la expresia forţei. când aceasta se roteşte în jurul axei (δ) .

iar dV = r 2 sin θdrdθdϕ. În acest caz: dm = ρdV în care ρ = m/V = 3m/4πR3 . putem scrie: dJ = J= Dar Êπ dJ = mR2 ω 4π π 0 sin3 θdθ 2π 0 dϕ (5.78) 0 sin3 θdθ = 4 .80) . dJ este paralel cu axa (δ) şi orientat spre în sus.5. iar 3 Ê 2π 0 dϕ = 2π. rezultă că: dJ = R sin θ · ωR sin · Aşadar: m sin θdθdϕ. Momentul cinetic al unei distribuţii sferice de masă 117 în care σ este densitatea superficială de masă de pe sferă. omogenă. Momentul cinetic al lui dm în raport cu axa δ va fi: (5. în final: dJ = 3mω 4πR3 R 0 r 4 dr π 0 sin3 dθd 2π 0 dϕ 2 J = mR2 ω 5 (5. iar v = ωr1 = ωR sin θ.79) (b) Cazul sferei pline Să calculăm acum momentul cinetic al unei sfere pline în raport cu un diametru. 4πR3 Pe aceleaşi considerente.77) sin3 θdθdϕ · ω 4π Având în vedere că ω este acelaşi pentru toate elementele dm de pe sferă şi că toţi vectorii dJ. ca şi în cazul anterior: J= Obţinem. astfel încât 2 J = mR2 ω 3 (5. 4π mR2 (5. J. corespunzători acestor elementele de masă sunt paraleli între ei. Aşadar: 3m 2 dm = r sin θdrdθdϕ 4πR3 Prin urmare: 3m dJ = r1 vdm = r sin θ · ωr sin θ · · r 2 · sin θdrdθdϕ. Întrucât r1 = R sin θ .76) dJ = r1 × vdm Având în vedere orientarea vectorilor r1 şi v. în cazul unei sfere pline de masă m şi rază R. Modulul lui dJ este: dJ = r1 vdm · sin 900 = r1 vdm.5.

pentru mişcarea de rotaţie . Aflaţi intensitatea câmpului gravitaţional creat de un plan infinit. 5. de lungime L. Răspuns: (ρd)/(2ε0 ) dacă x > d/2. 5. σ. Răspuns: 2πγσ. Demonstraţi că potenţialul gravitaţional creat de un disc de rază R şi masă m într-un punct situat la periferia discului este 4γq . Mărimea I se 3 5 numeşte moment de inerţie al sferei în raport cu axa (δ) . este aşezat de-a lungul axei Ox a unui sistem de referinţă. Modelul de mediu continuu Din analiza relaţiilor (5. caracterizată de densitatea volumică de masă. în regiunea din imediata sa vecinătate. conform relaţiei ρ = ρ0 (1 − r/R). 3. caracterizat de o densitate superficială de masă. Despre momente de inerţie în cazul diferitelor corpuri vom discuta în detaliu în capitolul dedicat mişcării de rotaţie a solidului. I = 2 mR2 . cu capătul din stânga plasat la distanţa d faţă de origine.ceea ce este masa pentru mişcarea de translaţie şi anume o măsură a inerţiei mecanice la modificarea (aici) a vitezei unghiulare în mişcarea de rotaţie. (ρx)/(ε0 ) dacă x < d/2. iar în cazul sferei pline. Determinaţi şi apoi reprezentaţi grafic.79) şi (5. anticipând rezultatele din acel capitol. Pentru moment. vom preciza doar că momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă exprimă tendinţa de împotrivire a modificării în timp (a creşterii sau scăderii) vitezei unghiulare. 4. ρ.6 Probleme 1. descreşte sau rămâne constant? Ce se poate spune despre intensitatea câmpului gravitaţional? Răspuns: fluxul rămâne constant iar intensitatea descreşte. vom demonstra că I este .80) constatăm că J se poate scrie ca un produs între o mărime scalară I şi vectorul viteza unghiulară: J = Iω (5. πR 6. Determinaţi intensitatea câmpului gravitaţional în originea O. Demonstraţi că: (a) ρ = 3m πR3 (b) intensitatea câmpului gravitaţional are expresia: Γ= mr r 4−3 . Un corp de masă m de forma unei bare subţiri.81) în care – în cazul sferei goale I = 2 mR2 . corpul din interior rămânând în aceeaşi poziţie. γm Răspuns: d(L+d) . 2. intensitatea câmpului gravitaţional creat de o pătură plană infinită. 3 4πε0 R R . constantă într-un punct situat la distanţa x de planul median. O sferă de masă m şi rază R are densitate variabilă de la centru spre periferie. Un balon sferic conţine în centrul său un mic obiect de masă m. de grosime d. constantă. fluxul gravitaţional prin suprafaţa balonului creşte.118 Capitolul 5. De fapt. ω. Dacă se măreşte volumul balonului.

5.6. Probleme 7. Calculaţi energia proprie, gravitaţională a unei sfere de masă M şi rază R. 2 Răspuns: − 3 γM . 5 R

119

Capitolul

6

Solidul rigid
6.1 Modelul de solid rigid

Solidul rigid reprezintă un sistem continuu de puncte materiale aflate la distanţe fixe, indiferent de intensitatea forţelor deformatoare. Solidul rigid reprezintă, prin urmare, un model de corp absolut nedeformabil. Dintre exemplele de corpuri reale care se apropie mai mult de conceptul de rigid amintim diamantul sau unele aliaje ale wolframului cu carbonul1 . În modelul de solid rigid se ignoră, de asemenea, vibraţiile atomilor în jurul poziţiilor de echilibru. Mecanica solidului rigid este una din părţile cele mai dificile ale fizicii, datorită complexităţii descrierii mişcării şi a aparatului matematic aferent. Pentru ilustrarea acestei afirmaţii, amintim, cu titlu de exemplu, că doar mişcarea giroscopului este tratată într-o colecţie de patru volume aparţinând autorilor F. Klein şi A. Sommerfeld2 . O parte din rezultatele obţinute în cadrul studiului mecanicii corpului rigid se regăsesc în alte domenii ale fizicii, cum ar fi fizica atomului şi moleculei, spectroscopie etc. Aşa cum vom vedea în continuare, oricât de complicată ar fi, mişcarea unui solid rigid se poate descompune într-o mişcare de translaţie şi una sau mai multe mişcări de rotaţie. Rotaţia rigidului are loc, fie în jurul unei axe, fie în jurul unui punct. În primul caz, axa de rotaţie este fixă în spaţiu, în al doilea caz axa se poate reorienta în spaţiu în timpul mişcării, singura condiţie restrictivă fiind ca ea să treacă printr-un punct fix. O astfel de axă mobilă în spaţiu se numeşte axă instantanee de rotaţie. Evident, rotaţia în jurul unei axe fixe este cazul cel mai simplu al rotaţiei unui solid rigid. Abordarea mişcării solidului rigid în acest capitol va urma calea de la simplu la complex, încercând să acoperim câteva aspecte esenţiale. Vom utiliza în acest scop câteva rezultate din capitolele anterioare cu privire la mecanica punctului material şi a sistemelor de puncte materiale. Întrucât forţele interne care menţin constante distanţele dintre perechi arbitrare de puncte
Cum este aşa numitul aliaj vidia – termen provenind din cuvântul german wie dia = ca şi diamantul Asupra teoriei giroscopului – "Uber die Theorie des Kreisels" 4 vol, Ed. Johnson, New York, 1965, Ed. I apărută în 1897
1 2

121

122

Capitolul 6. Solidul rigid

din volumul rigidului (aşa numitele forţe de constrângere)sunt întotdeauna în perechi, ele respectând principiul acţiunii şi reacţiunii, în descrierea mişcării solidului rigid vom putea aplica legile de conservare ale impulsului, momentului cinetic şi energiei. Numărul minim de coordonate independente care descriu în mod complet mişcarea solidului rigid se numeşte numărul gradelor de libertate ale rigidului. La prima vedere, dacă un solid rigid este format din N particule componente, iar poziţia fiecărei particule este descrisă de 3 coordonate, numărul total de coordonate necesare pentru descrierea mişcării în acest caz ar trebui să fie 3N . Aceasta aserţiune ar fi adevărată dacă toate cele 3N coordonate ar fi independente. Dacă impunem condiţia ca un singur punct, P , al solidului rigid să rămână fix în spaţiu, atunci translaţia devine blocată, însă rigidul se poate roti în jurul acelui punct fix. Aşa cum vom vedea în detaliu la momentul potrivit, pentru un interval temporal infinitezimal dt, rigidul execută o rotaţie în jurul unei axe "fixe" ce trece prin P . Este posibil ca, ulterior, axa instantanee de rotaţie să se reorienteze în spaţiu, ocupând o altă poziţie ce trece prin punctul fix P şi aşa mai departe. Dacă impunem acum condiţia ca şi un al 2-lea punct, (Q în Fig. 6.1(a)) al rigidului să rămână fix, corpul se poate încă roti în jurul axei fixe P Q. Dacă, în sfârşit, impunem condiţia ca şi un al 3-lea punct, R, situat în afara dreptei P Q să rămână fix, atunci şi rotaţia devine blocată, iar solidul rigid rămâne în repaus. Rezultă că poziţia în spaţiu a unui solid rigid poate fi precizată în mod univoc prin 9 coordonate spaţiale (3 puncte × 3 coordonate)

Figura 6.1: (a) Poziţia unui SR în spaţiu este fixată de coordonatele a 3 puncte necoliniare P, Q şi R; (b) Rigidului i se asociază un referenţial al centrului de masă R′ .

O analiză mai atentă arată că, de fapt, numărul de coordonate spaţiale care trebuie cunoscute este chiar mai mic decât 9. Într-adevăr, dacă (xP , yP , zP ), (xQ , yQ , zQ ) şi (xR , yR , zR ) sunt coordonatele punctelor P, Q, R între aceşti 9 parametri există trei legături, exprimate prin relaţiile matematice care exprimă constanţa distanţelor P Q, P R şi P Q. Prin urmare: dP Q = dP R = dRQ = (xP − xQ )2 + (yP − yQ )2 + (zP − zQ )2 = const1; (xP − xR )2 + (yP − yR )2 + (zP − zR )2 = const2; (xR − xQ )2 + (yR − yQ )2 + (zR − zQ )2 = const3.

(6.1)

Aşadar, poziţia în spaţiu a unui solid rigid este în întregime caracterizată prin 9 − 3 = 6

6.2. Mişcarea de translaţie a solidului rigid

123

coordonate independente. Spunem că un solid rigid are 6 grade de libertate. În rezolvarea unei probleme de dinamică a rigidului alegerea celor 6 coordonate este la latitudinea noastră: în general 3 dintre coordonate sunt "consumate" pentru precizarea poziţiei centrului de masă O′ a rigidului (xO′ , yO′ , zO′ ) (Fig. 6.1(b)), iar celelalte 3 sunt unghiurile necesare pentru a descrie rotaţia corpului3 . Există cazuri chiar mai simple decât cel precedent, cum este acela al mişcării plan-paralele, în care solidul rigid se rostogoleşte în jurul unei axe care translează mereu paralel cu ea însăşi. În acest caz sunt necesare doar două coordonate, x şi ϕ, pentru descrierea mişcării. Este cazul, de exemplu, al rostogolirii unui cilindru sau a unei sfere pe un plan înclinat. O situaţie şi mai simplă o regăsim în cazul mişcării pendulelor (fizic sau de torsiune), în care axa de rotaţie rămâne fixă. În aceste cazuri, poziţia corpului este precizată printr-o singură coordonate unghiulară. Vom examina în continuare mişcările simple executate de solidul rigid.

6.2

Mişcarea de translaţie a solidului rigid

Pentru a găsi ecuaţia diferenţială a mişcării de translaţie a unui rigid, vom pleca de la constatarea că, în decursul translaţiei, toate punctele constituente ale acestuia se deplasează pe traiectorii paralele între ele. În plus, toate puncteleau aceeaşi viteză instantanee. Mai mult decât atât, variaţia în timp a vitezei tuturor punctelor rigidului este similară, deci toate punctele constituente ale rigidului acestea au aceeaşi acceleraţie a.

Figura 6.2: Pentru ca solidul rigid să execute o mişcare de translaţie după direcţia Ox, e necesar ca rezultanta Ry = 0.

Acceleraţia a este, în general, efectul unor forţe exterioare (Fig. 6.2). Aceste forţe se descompun în componente paralele cu Ox şi, respectiv, perpendiculare pe Ox. Corpul rigid va transla după direcţia Ox în măsura în care rezultanta forţelor perpendiculare pe Ox este nulă: F1y + F2y + F3y + . . . = 0 (6.2)
Adesea, solidului rigid i se ataşează un sistem de referinţă R′ , solidar cu acesta, sistem care se roteşte în jurul axelor Ox, Oy şi Oz ale reperului laboratorului R.
3

124

Capitolul 6. Solidul rigid

În aceste condiţii, rezultanta forţelor, pe care o scriem, în general, sub forma:
N

R=
k=1

Fk

(6.3)

va avea, în acest caz, expresia:
N

R=
k=1

Fkx ,

(6.4)

unde N este numărul total de forţe exterioare ce acţionează asupra rigidului. Relaţia (6.4) poate fi scrisă şi sub forma scalară:
N

R=
k=1

Fk cos ϕk .

(6.5)

Studiul dinamicii solidului rigid se bazează pe rezultatele găsite în cazul mişcării punctului material. Într-adevăr vom considera solidul rigid ca fiind format dintr-o infinitate de puncte, fiecare de masă infinitezimală dm. Ne vom concentra atenţia asupra mişcării unui punct generic al rigidului, scoţându-l (ipotetic!) din ansamblul de puncte materiale ale rigidului. Acest punct generic va executa o aceeaşi mişcare ca şi întreg rigidul, dacă va fi acţionat de o forţă δFx , care îi revine din forţa totală R. Cu alte cuvinte, δFx este de atâtea ori mai mic decât forţa rezultantă care acţionează asupra întregului rigid, R, de câte ori dm este mai mic decât masa m a întregului corp: δFx dm dm = ⇒ δFx = R. R m m Pentru un astfel de punct generic, legea a 2-a a dinamicii se va scrie sub forma: dm · d2 r = δFx . dt2 (6.7) (6.6)

Integrând acum ecuaţia (6.7) pe întreg volumul V al corpului, vom obţine: dm · d2 r = dt2 δFx . (6.8)

V

V

Întrucât:
V

rdm = mrO′ ,

(6.9)

rO′ fiind vectorul de poziţie al centrului de masă, avem, în continuare:
V

vdm = mvO′ ;

V

adm = maO′ .

(6.10)

Pe de altă parte,

Ê

V

δFx = R, ca urmare, ecuaţia (6.8) se poate sub forma: m d2 rO′ = R ⇔ maCM = R, dt2 (6.11)

6.3. Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe

125

în care aCM = a este acceleraţia centrului de masă a rigidului. Acceleraţia centrului de masă a rigidului este egală cu acceleraţia de translaţie a oricărui punct al acestuia. Prin urmare, mişcarea de translaţie a întregului rigid este în întregime caracterizată de mişcarea centrului de masă al acestuia, în care se consideră aplicată rezultanta R a forţelor exterioare. Din această cauză, tratarea problemei translaţiei solidului rigid este identică cu cea a translaţiei punctului material. În funcţie de tipul de forţă exterioare, ecuaţia diferenţială a mişcării de translaţie se integrează aşa cum am amintit în Capitolul 3 al Părţii I, găsindu-se succesiv dependenţele v(t), r(t) şi apoi ecuaţia traiectoriei.

6.3

Rotaţia rigidului în jurul unei axe fixe

În afara mişcării de translaţie, rotaţia în jurul unei axe fixe reprezintă un al doilea tip de mişcare simplă a rigidului. Să considerăm un solid rigid care execută o mişcare de rotaţie în jurul axei fixe Oz (Fig. 6.3).

Figura 6.3: Rotaţia unui rigid în jurul unei axe fixe, Oz: a) vedere laterală; b) vedere de sus (în planul xOy).

Axa poate fi menţinută fixă (de exemplu fixând-o la capete prin lagăre) sau poate să rămână în mod spontan fixă, în anumite condiţii (vezi Sec. 2.5). Să considerăm o particulă generică, de masă mk , plasată în punctul Pk , a cărei poziţie în spaţiu este specificată de vectorul de poziţie rk . Traiectoria particulei Pk , este un cerc de rază rk⊥ , cu centrul în punctul C de pe ′ ′ axa Oz. Având în vedere că CPk OPk , rezultă că OPk , care este chiar proiecţia lui rk în planul xOy, este egal cu rk⊥ şi egal (vezi Fig. 6.3b) cu: rk⊥ =
2 x2 + yk . k

(6.12)

′ Dacă ϕ este unghiul făcut de OPk cu axa Ox, atunci viteza unghiulară de rotaţie a rigidului în jurul lui Oz va fi ω = ϕ. De aceea, viteza instantanee a particulei Pk va fi: ˙

vk = ω × rk⊥ = ω × (rk − rk ) = ω × rk

126 întrucât |ω × rk | = ωrk sin 0o = 0. Aşadar: vk = ω × rk Componentele lui vk într-un sistem de referinţă cartezian sunt: xk = −vk sin ϕ; ˙ yk = vk cos ϕ; ˙ zk = 0, ˙ iar modulul vitezei punctului Pk este: vk = x2 + yk . ˙ k ˙2

Capitolul 6. Solidul rigid

(6.13)

(6.14)

(6.15)

Energia cinetică a întregului corp va fi suma energiilor cinetice ale tuturor particulelor constituente ale rigidului: Ec = 1 2
2 vk dmk =

V

1 2

V

ωr 2 dm =

ω2 2

V

2 r⊥ dm.

(6.16)

Integrala din ultimul termen al ecuaţiei (6.16) se numeşte momentul de inerţie al rigidului în raport cu axa Oz. Ea se notează: Izz =
2 r⊥ dm =

V

V

r 2 ρdV.

(6.17)

Cu această notaţie, energia cinetică de rotaţie se poate scrie sub forma: Ec = 1 = Izz ω 2 . 2 (6.18)

Comparând expresia energiei cinetice de rotaţie (6.18), cu energia cinetică în mişcarea de translaţie, Ec = mv 2 /2, constatăm că în locul masei din mişcarea de translaţie, aici apare momentul de inerţie în raport cu axa de rotaţie4 . În acelaşi timp, rolul vitezei tangenţiale, v este acum jucat de viteza unghiulară, ω. Să găsim, în cele ce urmează, şi echivalentul ecuaţiei fundamentale a dinamicii pentru mişcarea de rotaţie. Aşa cum cunoaştem deja, o măsură a efectului de rotaţie indus de o forţă îl reprezintă momentul forţei, M = r × F . Am arătat anterior că între M şi momentul cinetic al corpului J există relaţia: dJ M= . (6.19) dt Momentul cinetic total al corpului în cazul rotaţiei în raport cu o axă (în cazul nostru Oz) este: J= dJ = r × vdm = r⊥ ωr⊥ sin 90o dmˆ, z
V V

Spre deosebire de masă, care este o mărime constantă, valoarea lui I depinde şi de distribuţia masei în raport cu axa de rotaţie.
4

6.4. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie iar modulul său: J = |J| = ω
V

127

r 2 dm = ωIzz .

(6.20)

Întrucât Izz este independent de timp, dat fiind că axa Oz este solidară cu corpul vom avea: d dω Mz = (ωIzz ) = Izz = Izz ω. ˙ (6.21) dt dt Ecuaţia diferenţială (6.21)descrie mişcarea de rotaţie a rigidului, tot aşa cum Fx = mv deter˙ mină translaţia de-a lungul unei direcţii Ox. O paralelă între mărimile fizice specifice mişcării de translaţie şi celei de rotaţie este prezentată în Tabelul 6.1.
Tabela 6.1: Analogia dintre mărimile specifice mişcării rectilinii şi celei de rotaţie în jurul unei axe.

Mişcarea rectilinie Poziţia: x Viteza: v = dx dt 2x Acceleraţia: a = dv = d 2 dt dt Ecuaţiile mişcării uniform accelerate: v = v0 + at 2 x = v0 t + at 2 Masa: m Impulsul: p = mv Forţa: F F = ma F = dp dt Energia cinetică de translaţie Ec = 1 mv 2 2 Energia potenţială: Ep (x) Êx Ep (x) = − x0 F (x)dx p (x) F (x) = − dEdx

Mişcarea de rotaţie Poziţia unghiulară: θ Viteza unghiulară: ω = dθ dt 2 Acceleraţia unghiulară: ε = dω = d ω dt dt2 Ecuaţiile mişcării uniform accelerate: ω = ω0 + εt 2 θ = ω0 t + εt 2 Ê Momentul de inerţie: I = r 2 dm Momentul cinetic: J = Iω Momentul cuplului M = rF sin θ M = Iε M = dJ dt Energia cinetică de rotaţie: Ec = 1 Iω 2 2 Energia potenţială: Ep (θ) Ê Ep (θ) = − θθ0 M (θ)dθ p M (θ) = − dEdθ(θ)

6.4

Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie

Aşa cum am arătat în Capitolul 5 al Părţii I, momentul de inerţie în cazul unui sistem discret format din N puncte materiale care se rotesc în jurul axei (δ) este dat de relaţia:
N

Iδ =
i=1

2 mi ri .

(6.22)

Relaţia echivalentă în cazul sistemelor continue va fi: Iδ =
V 2 r⊥ dm,

(6.23)

128

Capitolul 6. Solidul rigid

în care r⊥ este distanţa dintre elementul de masă dm şi axa de rotaţie (δ) în raport cu care se calculează Iδ . În funcţie de modul cum este distribuită masa, putem defini o densitate liniară , o densitate superficială, sau sau o densitate volumică de masă: Pentru cele 3 cazuri, momentul de inerţie se va scrie sub forma: Iδ = Iδ = Iδ =
L S V 2 r⊥ λdl = 2 r⊥ σdS = 2 r⊥ ρdV = 2 r⊥ λdl; 2 r⊥ σdS; 2 r⊥ ρdV.

(6.24)

Dacă un corp se compune din mai multe părţi, momentul de inerţie al întregului corp în raport cu o axă δ este egal cu suma algebrică a momentelor de inerţie ale părţilor componente în raport cu acea axă: Iδ = I1δ + I2δ + I1δ + . . . . (6.25) Cu alte cuvinte, momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă fixă este o mărime scalară.

6.4.1

Teorema axelor paralele

Pentru calculul momentelor de inerţie în raport cu o axă oarecare, este foarte utilă cunoaşterea aşa-numitei teoreme a lui Huygens-Steiner sau teorema axelor paralele. Să demonstrăm această teoremă. Considerăm că un rigid execută o rotaţie în jurul unei axe exterioare (δ). Să alegem sistemul de referinţă al laboratorului ca având axa Oz identică cu axa (δ). Să considerăm, de asemenea, un sistem de referinţă (R′ ) legat de corp, cu originea
C . . (d) r z ^ a w (SL) x O R x' y (d') d r

Figura 6.4: Rotaţia unui rigid în jurul unei axe exterioare δ.

în centrul său de masă, care se roteşte odată cu corpul rigid. Un element de masă dm, aflat la distanţa r⊥ de axa δ va avea vectorul de poziţie r în raport cu (R) şi (r ′ ) în raport cu (R′ ). Relaţia dintre r şi r ′ este: r = R + r′, (6.26) unde R este vectorul de poziţie al centrului de masă, O′ în sistemul de referinţă al laboratorului.

T

z'

dm r’
CM

y'

33) Având în vedere că V r ′ dm = mrCM/R′ . zero. ˆ ω ˆ iar: ′ ˆ ω ˆ |r ′ × ω | = r ′ |ˆ | sin β(r ′ . (6.27) În relaţia precedentă. ţinând cont de relaţia (6. Aşadar: dIδ = ¬R × ω + r ′ × ω ¬ dm. unde (δ′ ) este o axă paralelă cu axa (δ).26) şi sub forma: ¬ ¬ ¬ ¬ ˆ ˆ r⊥ = ¬R × ω + r ′ × ω ¬ . De asemenea: V V ′2 r⊥ dm = Iδ′ . care este. va fi: Iδ = dIδ = (R × ω )2 dm + 2 ˆ (R × ω ) · (r ′ × ω )dm + ˆ ˆ (r ′ × ω )2 dm ˆ (6.27) poate fi scrisă. rezultă că: Iδ = Iδ′ + md2 .29) (6. dar trecând prin centrul de masă O′ al corpului (de aceea se numeşte axă centrală).34) Această ecuaţie serveşte la formularea enunţului teoremei Huygens-Steiner: Momentul de inerţie al unui corp în raport cu o axă externă (δ) este egal cu suma dintre momentul de inerţie al aceluiaşi corp în raport cu axa centrală (δ′ ).30) (6. Aşadar: Iδ = md2 + 2d Ê V r ′ dm × ω + Iδ′ . Să calculăm în continuare câteva momente de inerţie ale unor corpuri frecvent întâlnite în practică: .4. în care rCM/R′ este modulul vectorului de poziţie al centrului de masă în sistemul (R′ ) al centrului de masă. paralelă cu axa externă.28) ¬ ¬ ¬2 ¬ V V V V Având în vedere că: |R × ω | = R|ˆ | sin α(R. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie Momentul de inerţie al unei mase elementare. ˆ (6. în mod evident. ω ) = r ′ sin β = r⊥ . dm în raport cu axa (δ) este: 2 dIδ = r⊥ dm. 129 în care: r⊥ = r sin α = |r × ω | . ˆ ˆ Momentul de inerţie al întregului corp.31) (6. ω ) = R sin α = d.32) rezultă că: V (R × ω)2 dm = d2 ˆ (r ′ × ω )2 dm = ˆ V dm = md2 . ˆ (6. ω este versorul vitezei unghiulare ω. şi produsul dintre masa corpului şi pătratul distanţei dintre axele (δ) şi (δ′ ). ˆ conform definiţiei. care este coliniară cu axa (δ). în raport cu axa δ. De fapt. relaţia (6.6. (6.

momentul de inerţie . un element de masă dm. a cărei masă este conţinută în planul x′ O′ y ′ al sistemului de referinţă propriu (R′ ) cu originea în centrul de masă al corpului (Fig. să demonstrăm enunţul unei alte teoreme importante.35) şi (6. 6. 6.37) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe (δ′′ ) ce coincide cu firul însuşi. ¬ = 3 ¬0 l 3 3 ¬l (6.35) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe centrale (δ′ ) (Fig. plasat la distanţa r⊥ = x de axa (δ) va avea momentul de inerţie în raport cu această axă: 2 dIδ = r⊥ dm = x2 dm = x2 λdx.36) Din relaţiile (6.130 Capitolul 6. 6. 12 (6. ca urmare. Pentru început.2 Teorema axelor perpendiculare Să considerăm un corp de forma unei plăci plane foarte subţiri.4. 6. Momentul de inerţie al întregului fir va fi: l Iδ = dIδ = λ 0 x3 ¬ m l3 ml2 ¬ x2 dx = λ · = . cum întreaga sa masă se află chiar pe axa de rotaţie. 6.5). Să calculăm momentul de inerţie Iz ′ al plăcii.36) rezultă şi valabilitatea teoremei Huygens-Steiner: Iδ = Iδ′ + ml2 4 (6. Iδ′′ = 0. (r⊥ = 0) şi.5). vom avea: l/2 Iδ′ = λ −l/2 x2 dx = m l l/2 −l/2 x2 dx = ml2 .6). Înainte de a calcula momentele de inerţie ale unor corpuri cu distribuţie superficială de masă. Solidul rigid Figura 6.5) Dacă firul se roteşte în jurul unei axe (δ) perpendiculară pe fir şi trecând prin O (Fig.5: Un fir subţire care se roteşte în diverse moduri în jurul câtorva axe de rotaţie posibile. (a) Distribuţie liniară de masă: fir subţire Să considerăm un fir subţire de masă m şi lungime l (Fig.

40) Dacă rotaţia are loc în jurul axei (δ′ ). sau. (6.7). rezultă că: dIz ′ = dIx′ + dIy′ . (6. al unui element de masă dm care se roteşte în raport cu axele Ox′ .4. 6. după integrare pe întreaga suprafaţă a plăcii: dIz ′ = dIx′ + dIy′ ⇔ Iz ′ + Ix′ + Iy′ .42) . respectiv: dIx′ = y ′2 dm. (b) Inel Să calculăm câteva momente principale de inerţie în raport cu câteva axe de rotaţie ale unui inel (vezi Fig. Oy ′ şi Oz ′ va fi. Dacă rotaţia inelului are loc în jurul axei (δ) ce coincide cu axa O′ z ′ : 2 Iz ′ = Iδ = r⊥ dm = R2 dm = R2 dm = mR2 . (6. dIy′ = x′2 dm. conform teoremei axelor paralele. din planul plăcii.6: O placă subţire de masă m şi grosime d (mult mai mică decât celelalte dimensiuni ale acesteia). Aceasta este enunţul teoremei axelor perpendiculare. (6. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie z‘ 131 y‘ r‘ x‘ dm (R') y' x‘ Figura 6.41) Dacă rotaţia se produce în jurul axei (δ′′ ). dIz ′ = r ′2 dm.38) Aşadar: Momentul de inerţie al unei plăci plane în raport cu o axă centrală perpendiculară pe placă este egal cu suma celorlalte două momente centrale de inerţie.39) (6. Întrucât r ′2 = x′2 + y ′2 . momentul de inerţie Iδ′′ poate fi calculat apelând din nou la teorema axelor paralele: Iδ′′ = Ix′ + mR2 . reciproc perpendiculare. calculate în raport cu celelalte axe centrale.6. vom putea scrie: Iδ′ = Iδ + mR2 = mR2 + mR2 = 2mR2 .

Momentul de .8: Un disc omogen. pe Iδ . (pe care se va afla o masă dm = σdS) delimitat de două arce de cerc de raze r şi r + dr şi care se vede din centrul discului sub un unghi elementar dϕ (Fig. că Ix′ = Iy′ . 6.132 y‘ Capitolul 6. unde (δ) este o axă perpendiculară pe planul discului.40).7: Un inel din sârmă subţire. trecând prin centrul de masă al acestuia.42) şi (6.43) rezultă că: Iδ′′ = (c) Disc Să calculăm.43) Din (6.44) Figura 6. Conform teoremei axelor perpendiculare: Iz ′ = Ix′ + Iy′ = 2Ix′ . 2 2 (6. (6. din motive de simetrie. Este evident. pentru început. Solidul rigid (d') R (d) z‘ x‘ (d'') Figura 6.8). (6. de masă m şi rază R şi câteva posibile axe de rotaţie. de masă m şi rază R şi câteva posibile axe de rotaţie. Vom considera un element de suprafaţă dS Iz ′ 3 + mR2 = mR2 .

49) (6.47) (d) Cilindru gol. (b) un cilindru plin de masă m şi rază R. iar dS = rdϕdh. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie inerţie al acestui element de masă care se roteşte în jurul axei (δ) va fi: 2 dIδ = r⊥ dm = r 2 σdS = r 2 σrdϕdr. un element de masă dm va avea expresia: dm = σdS = m mdϕdh · rdϕdh = .45) vom obţine: Iδ = σ r 3 drdϕ = m πR2 R 0 S r 3 dr 2π 0 dϕ = m R4 mR2 2π = . că masa este în întregime distribuită pe suprafaţa sa exterioară (Fig. 2πrh 2πh (6.48) (6. cilindru plin şi pătură cilindrică Figura 6. 4 (6.46) Folosindu-ne de teorema axelor paralele.45) Cum σ = m/S = m/πR2 . Cum σ = m/(2πrh). 6. raze R1 şi R2 . 133 (6. (c) O pătură cilindrică de masă m. 2 după cum. că: Iδ′′′ = Iδ′′ + mR2 = 5 mR2 . · πR2 4 2 (6.4. după integrarea ecuaţiei (6. în continuare.9). rază R şi înălţime h şi să considerăm.50) . prin folosirea teoremei axelor perpendiculare: 1 mR2 Iδ′′ = Iδ = . Să considerăm un cilindru de masă m.9: (a) un cilindru gol de masă m şi rază R. pentru început.6. 2 4 Rezultă. găsim imediat: 3 Iδ′ = Iδ + mR2 = mR2 .

9c): Iδ = (e) Sfera m V R2 R1 r 3 dr 2π 0 0 h dh = m 2 2 (R + R2 ).51) În cazul unui cilindru plin.53) După o procedură similară vom calcula momentul de inerţie. Solidul rigid dm va fi situat la distanţa r⊥ = R de axa de rotaţie. în raport cu axa de simetrie. dV în coordonate sferice. rază interioară R1 şi rază exterioară R2 (Fig.10: (a) O distribuţie sferică superficială de masă. cu alte cuvinte masa ei m să fie distribuită pe o suprafaţă S = 4πR2 . în acest caz: Iδ = Iδ = 2π m R 3 r dr dϕ V 0 0 m R4 m 2πR4 h mR2 · 2πh = · = .55) mR2 π 2 sin θdθ 4π 0 2 mR2 3 dϕ = . 2h V 4 πR 4 2 2 r⊥ dm = r 2 ρdV = h 0 dh. 6. (b) un element de suprafaţă dS şi (c) un element de volum.52) V Momentul de inerţie în raport cu axa (δ) va fi.134 Capitolul 6. Să considerăm în continuare o sfera goală. Un element de masă dm = σdS se va afla la o distanţă r⊥ = r sin θ faţă de axa (δ). Densitatea superficială de masă va fi σ = m/4πR2 . de masă m. astfel încât: Iδ = R2 dm = R2 m 2πh 2π 0 h dϕ 0 dh = mR2 . 2 1 (6. (6.54) Figura 6. astfel încât: Iδ = = = S r 2 sin2 θσdS = R2 m 4πR2 2π 0 sin2 θR2 dϕdθ = mR2 4 · · 2π = 4π 3 (6. (6. al unei pături cilindrice. (6. un element de volum dV (exprimat în coordonate cilindrice) va conţine masa: m dm = ρdV = rdϕdhdr.

la distanţa r⊥ = r sin θ cu 0 ≤ r ≤ R. 12 y 2 dy c 2 c −2 −a 2 x2 dx b 2 b −2 dy c 2 c −2 dz + = (6. un element de masă va avea expresia: dm = ρdV = 3m · r 2 sin θdrdθdϕ.56) Un astfel de element de masă se va afla în permanenţă în decursul rotaţiei. Un element de masă dm va fi exprimat în acest caz: m dxdydz.6. astfel încât: Iδ = = = (f) Paralepiped dreptunghic. Câteva exemple de calcul al momentelor de inerţie În cazul sferei pline.58) dz = m 3abc a3 b3 bc + a c 4 4 . 4πR3 5 3 5 (6.11). Fie un paralelipiped omogen de masă m şi dimensiuni a. dm = ρdV = abc Distanţa de la dm la axa (δ) este: r⊥ = astfel încât: Iδ = m abc + = (x2 + y 2 )dxdydz = a b 2 b −2 x2 + y 2 . V r 2 sin2 θ 3m 2 r sin θdrdθdϕ = 4πR3 R π 2π 3m r 4 dr sin3 θdθ dϕ = 3 4πR 0 0 0 3m R5 4 2 · · · 2π = mR2 . b şi c (Fig. m abc a 2 m 2 dx abc − a 2 m 2 a + b2 .4.11: Un paralelipiped de masă m şi dimensiuni a. împreună cu cele trei axe centrale ale acestuia. Să calculăm cele 3 momente principale centrale de inerţie ale acestuia.57) Figura 6. 6. 4πR3 135 (6. b şi c.

astfel încât momentul cinetic total al rotatorului în raport cu O va fi: J = r1 × m(ω × r1 ) + r2 × m(ω × r2 ).12: (a) Mişcarea de rotaţie a unui rotator liniar. Mai mult. paraleli între ei.60) (6. Pentru a calcula modulul momentului cinetic orbital − ϕ radiani. Un Figura 6. 6. Să considerăm că rotatorul liniar este constrâns să efectueze o mişcare de rotaţie în jurul axei (δ).59) 6.12). Din Fig. 12 12 (6. Notând cu r1 şi r2 vectorii de poziţie ai celor două mase (r1 = OA şi r2 = OB). 6. (6. J2 = r2 × mv2 = r2 × m(ω × r2 ). Iδ′′ = a + c2 . momentele cinetice ale celor două mase în raport cu punctul O vor fi: J1 = r1 × mv1 = r1 × m(ω × r1 ). 6. Solidul rigid m 2 m 2 b + c2 . care face cu tija un unghi arbitrar ϕ.62) Fig.61) Vectorii J1 şi J2 sunt perpendiculari pe tijă. paralelă cu ω şi una. montate la capetele unei tije de masă neglijabilă şi de lungime 2l (Fig. perpendiculară pe acesta.12(b) rezultă că momentul cinetic total J al rotatorului are o componentă J . din . J⊥ .136 În mod similar vom găsi: Iδ′ = Capitolul 6. prin urmare.12(a) rezultă că vectorii J şi ω fac un unghi de π 2 (6. fiecare de valoare m.5 Rotatorul liniar Să examinăm în continuare mişcarea unui sistem format din două mase punctiforme. (b) Orientarea vectorilor momente cinetice corespunzători rotaţiei date astfel de sistem se numeşte rotator liniar.

Trebuie remarcat că.63) Produsul 2ml2 reprezintă momentul de inerţie al rotatorului pentru rotaţia în jurul unei axe perpendiculare pe tijă.13(c) nu mai necesită lagăre. fie perpendiculară. prin urmare.2⊥ rezultă că: |ω × r1⊥ | = ωr1⊥ = ωl sin ϕ. Cuplul de forţe exterioare este asigurat de lagărele sau rulmenţii montaţi la capetele axului de rotaţie. |ω × r2⊥ | = ωr2⊥ | = ωl sin ϕ. sau: M = 2mω 2 l2 sin ϕ cos ϕ = mω 2 l2 sin 2ϕ. că este nevoie de un cuplu de forţe exterioare (de legătură) care să compenseze în efect pe M.5. Aşadar: J = Iω sin ϕ. Aceasta înseamnă că rotaţia rotatorului în jurul unei axe. Întrucât braţul fiecărei forţe centrifuge este b = l cos ϕ. în modul examinat aici.13. momentul cuplului de forţe centrifuge are valoarea: M = Fcf 1 l cos ϕ + Fcf 2 l cos ϕ = mω 2 l sin ϕl cos ϕ + mω 2 l sin ϕl cos ϕ. Forţele centrifuge de inerţie acţionează pe direcţia radială (C1 A. o astfel de axă de rotaţie ca aceea din Fig. 6. ω × r2 = ω × (r2 + r2⊥ ) = ω × r2⊥ .62) rezultă că modulul momentului cinetic total are valoarea: J = 2mωl2 sin ϕ.65) Constatăm. o astfel de rotaţie poate continua. (6.65). Pentru a înţelege de ce mişcarea rotatorului are loc în prezenţa unor constrângeri exterioare.6. numai dacă rotatorul este constrâns să-şi păstreze unghiul ϕ constant. 6. Rotatorul liniar J să observăm că: ω × r1 = ω × (r1 + r1⊥ ) = ω × r1⊥ . să examinăm efectul forţelor centrifuge de inerţie care se manifestă asupra celor două mase (Fig. . (6. 6. fie paralelă cu tija este una stabilă. 6.12(a)). M are valoarea zero atunci când ϕ = 90o sau ϕ = 0o . în acord cu relaţia (6.64) Aşa cum am menţionat anterior. 137 Folosind aceste ultime două relaţii şi ecuaţia (6.13). O astfel de constrângere o putem realiza în practică dacă. respectiv C2 B) şi crează un cuplu de forţe care tinde să reorienteze axa (δ) forţând-o să se rotească spre poziţia finală arătată în Fig. Cu alte cuvinte. (6. Cum ω ⊥ r1. de exemplu. sudăm tija de un ax de rotaţie (în O) iar axul îl forţăm să rămână fix cu ajutorul unor lagăre sau rulmenţi montaţi la cele două capete ale sale (vezi şi Fig. de aceea ea se numeşte şi axă liberă. trecând prin O. în sensul că în lagăre nu mai este necesar să se dezvolte momente antagoniste cuplului de forţe centrifuge.

6. prin creşterea valorii unghiului ϕ. iar momentul cinetic . momentele centrifugale se compensează reciproc. Condiţia M = 0 apare nu numai atunci când ϕ = 90o . momentul cinetic total J devine paralel cu ω. în raport cu o axă liberă. Figura 6.14). În acest caz forţele centrifuge şi momentele lor se compensează reciproc. iar mişcarea este stabilă (sau permanentă).14: Rotatorul liniar dublu.13: Forţele centrifuge Fcf 1 şi Fcf 2 crează un cuplu care tinde să rearanjeze rotatorul. Solidul rigid Figura 6. În general. Un rotator liniar se poate roti în jurul axei (δ) numai dacă el este dublu (Fig. În general.138 Capitolul 6. ci şi atunci când ϕ = 0 (condiţie în care Fcf 1 = Fcf 2 = 0). axele libere ale corpurilor omogene în rotaţie sunt axele lor de simetrie. În acest caz.

pentru un interval de timp dt. aşa cum am menţionat anterior. la un moment dat. 6.15). În acel moment. ducând la uzura lor prematură şi chiar uneori la accidente. fiind format din 2.6. Constatarea că mişcarea de rotaţie a unui solid rigid (iar rotatorul liniar este exemplul cel mai simplu de solid rigid. Să presupunem că.6.6 Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix Să examinăm acum mişcarea de rotaţie a unui solid rigid in jurul unei axe (δ) care se poate reorienta în spaţiu. un element de masă dm descrie. Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix 139 total Jtotal devine paralel cu ω (Fig. axa de rotaţie ocupă poziţia arătată în Fig. respectiv 4 puncte) devine stabilă în măsura în care vectorul J devine paralel cu ω. 6.66) . până când momentul cinetic al roţii în timpul rotaţiei devine paralel cu axa sa de simetrie şi. se numeşte echilibrare dinamică.15. la un moment dat. În absenţa echilibrării dinamice roata va solicita în mod intens (şi nedorit) rulmenţii.14(b)). Această concluzie are o maximă importanţă pentru a înţelege caracteristicile unor mişcări de rotaţie mult mai complicate. un arc de cerc . (6. de exemplu. în rotaţie în jurul axei instantanee (δ) aflată în poziţia AA′ . O astfel de mişcare a rigidului se numeşte rotaţie in jurul unui punct fix. Figura 6.66) Corpurile reale asimilate solidului rigid vor prezenta o rotaţie liberă în măsura în care este realizată condiţia (6. Singura constrângere impusă axei este aceea de a trece printr-un punct fix O (Fig. întrucât componentele perpendiculare. 6. a unor mici mase adiţionale din plumb care ajustează simetria roţii. 6. 2 În aceste circumstanţe produsul vectorial dintre cei doi vectori paraleli este: ω × J = 0. mişcarea devine stabilă în cazul în care axa de rotaţie (δ) face un unghi π cu tija rotatorului. situaţie în care ω devine paralel cu J. Aceasta presupune adăugarea pe janta roţii. Operaţia tehnică pentru realizarea ei într-un atelier de service auto.15: Un corp solid aflat. în cazul unei roţi de automobil. J⊥ şi ′ J⊥ sunt egale şi de sens opus. De altfel. implicit cu ω.

(6. vom scrie pe dJ ca: dJ = [r 2 ω − r(r · ω)]dm. [(x2 + y 2 + z 2 )ωy − xyωx − y 2 ωy − yzωz ]dm = [−xyωx + (x2 + z 2 )ωy − yzωz ]dm. dIxz = dIzx = −xzdm. [(x2 + y 2 + z 2 )ωz − xyωx − yzωy − z 2 ωz ]dm = [−xzωx − yzωy + (x2 + y 2 )ωz ]dm.71) se poate scrie mai compact sub formă matriceală: dJx dJy dJz Ǒ = (y 2 + z 2 )dm −xydm −xzdm 2 + z 2 )dm −yxdm (x −yzdm −zxdm −zydm (x2 + y 2 )dm ωx ωy ωz .140 Capitolul 6. (6.68) devine: dJ = (x2 + y 2 + z 2 )(ωx x + ωy y + ωz z ) − (xˆ + y y + zˆ)(xωx + yωy + zωz ).74) . dIyy = (x2 + z 2 )dm = (r 2 − y 2 )dm.68) (6.71) Relaţia (6. Ǒ Ǒ (6. dIzz = (x2 + y 2 )dm = (r 2 − z 2 )dm.72) În relaţia (6. (6. iar momentul său cinetic in raport cu O are valoarea: dJ = r × vdm = r × (ω × r)dm.69) (6. Folosind identitatea dublului produs vectorial: a × (b × c) = b(a · c) − c(a · b). dIyz = dIzy = −yzdm.67) (6.70) (6. Solidul rigid cu centrul în C. x ˆ z ω = ωx x + ωy y + ωz z . Dacă ţinem cont că: r = xˆ + y y + zˆ. ˆ ˆ ˆ x ˆ z Relaţia (6.73) şi: dIxy = dIyx = −xydm. ˆ ˆ ˆ ecuaţia (6.70) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare: dJx = = dJy = = dJz = = [(x2 + y 2 + z 2 )ωx − x2 ωx − xyωy − xzωz ]dm = [(y 2 + z 2 )ωx − xyωy − xzωz ]dm.72) vom face notaţiile: dIxx = (y 2 + z 2 )dm = (r 2 − x2 )dm.

Jy = Iyz ω.75) (6. Integrând ecuaţiile (6. momentul cinetic total va avea componentele nenule: Jx = Ixy ω. y. 2 2 2 (6. (r 2 − z 2 )dm. i = j) se numesc momente centrifugale de inerţie şi ele sunt asociate cu efectele forţelor centrifuge de inerţie ce apar dacă axa (δ) nu este o axă liberă. Va exista. de 2 2 asemenea.75) rezultă că. dacă aceasta s-ar roti în jurul axelor Ox. Rotaţia rigidului în jurul unui punct fix 141 Mărimile dIxx . (6. Chiar în cazul simplu.6. vom găsi că: J = I ω.78) xydm. dacă axa (δ) ocupă o poziţie arbitrară în spaţiu în raport cu solidul rigid. Mărimile dIij (i. ˆ ˆ ˆ iar I este tensorul momentelor de inerţie al rigidului: ⇉ ⇉ ⇉ (6.80) . vectorii J şi ω nu sunt paraleli.79) Din ecuaţia (6. Oy sau Oz. în care axa (δ) este paralelă cu Oz (prin urmare ωx = ωy = 0). z. j = x. in general. (r 2 − y 2 )dm. dIyy şi dIzz reprezintă momentele principale de inerţie ale elementului de masă şi au semnificaţia momentelor de inerţie ale masei dm. yzdm.77) Se înţelege că: Ixx = Iyy = Izz = şi: Ixy = Iyx = − Ixz = Izx = − Iyz = Izy = − V V V V V V (r 2 − x2 )dm.73) şi (6. în care: J = Jx x + Jy y + Jz z . cu alte cuvinte va exista o componentă a lui J paralelă cu ω: J = Izz ω. o componentă perpendiculară a lui J pe ω. Energia cinetică a unui element de masă dm va fi: 1 1 1 dEc = dmv 2 = dmv · v = dm(ω × r) · v. (6.6.76) I = Ixx Ixy Ixz Iyx Iyy Iyz Izx Izy Izz Ǒ ..74) pe întregul volum al rigidului. Să deducem acum expresia energiei cinetice de rotaţie a rigidului cu punct fix. a cărei modul este J⊥ = Ixz + Iyz ω. Jz = Izz ω. xzdm. (6.

83) (6.81) pe întreg volumul rigidului5 vom găsi: 1 Ec = ω · J .15) se poate scrie şi sub forma: r cos ϕ = r · ω .86) Energia este o mărime scalară.81) 6. 2 Trebuie menţionat că ecuaţia (6. (6.85) V [r 2 − (r · ω )2 ]dm. . ˆ ˆ ˆ ˆ Momentul de inerţie I al rigidului în raport cu axa (δ) va fi: I= V 2 r⊥ dm = V (6. Vectorul viteză unghiulară ω se poate scrie sub forma ω = ω ω . 2 2 valabilă în cazul mişcării de translaţie. unghiurile αx . Solidul rigid În expresia 6. ca: ˆ ω = cos αx x + cos αy y + cos αz z . 2 2 sau 1 dEc = ω · dJ . la un moment dat. Observăm.82) este analogul ecuaţiei: 1 1 Ec = v · p = mv 2 . Vom obţine: 1 1 dEc = dm[ω · (r × v)] = ω · (r × vdm). ˆ (6. 2 Integrând ecuaţia (6. versorul ω poate fi scris. în care apare un produs mixt a 3 vectori.80.82) (6.142 Capitolul 6. vom folosi posibilitatea de permutare ciclică permisă a termenilor. αy şi αz cu cele 3 axe ale unui referenţial Oxyz legat de corp. însă. ˆ În aceste condiţii.84) (r 2 − r 2 cos2 ϕ)2 dm. 6.7 Elipsoidul de inerţie Să presupunem că axa instantanee de rotaţie (δ) face. în funcţie de cele trei unghiuri. întrucât: (a × b) · c = a · (b × c). ˆ astfel încât: I= 5 (6. că produsul r cos ϕ (vezi Fig.

89) Ecuaţia (6.6. sau.78) şi (6. Cu titlu de exemplu. ecuaţia (6. .89) capătă o formă şi mai simplă (aşa-numita formă canonică): 1 = Ixx X 2 + Iyy Y 2 + Izz Z 2 . care se roteşte în jurul unei diagonale de volum.89) poartă denumirea de ecuaţia elipsoidului de inerţie deoarece ea reprezintă ecuaţia unui elipsoid de rotaţie cu axele OX.87) capătă o formă mai simplă: 1 = Ixx X 2 + Iyy Y 2 + Izz Z 2 + 2Ixy XY + 2Ixz XZ + 2Iyz Y Z. ZP .84). b şi c. ZP ).87) Ecuaţia (6. Un punct P de pe suprafaţa acestui elipsoid. I (6. Alegând un sistem de referinţă convenabil legat de corp. (6.89) se numeşte a elipsoidului de inerţie.87) permite exprimarea momentului de inerţie al rigidului în raport cu o axă instantanee de rotaţie arbitrară. în aşa fel încât: X= cos αx √ . Afirmaţia anterioară poate fi reformulată în sensul că momentul de inerţie în raport cu axa (δ) este invers proporţional cu puterea a 2-a a lungimii segmentului OP . I Z= cos αz √ . YP . a2 + b2 + c2 (6. va avea poziţia pe suprafaţa elipsoidului. I Y = cos αy √ .91) (6.88) ecuaţia (6.86) devine: x ˆ z I = Ixx cos2 αx + Iyy cos2 αy + Izz cos2 αz + + 2Ixy cos αx cos αy + 2Ixz cos αx cos αz + 2Iyz cos αy cos αz . Ecuaţia (6. iar ecuaţia (6.79). OY şi OZ (Fig. YP . momentele centrifugale se anulează. ca o funcţie de 3 momente principale de inerţie şi de momentele centrifugale date de ecuaţiile (6. 6. (6. se obţine expresia: Id = Ixx a + Iyy b + Izz c √ .92) Constatăm că modulul vectorului ρP este invers proporţional cu radicalul momentului de inerţie corespunzător rotaţiei în jurul axei (δ). dacă calculăm momentul de inerţie al unui paralelipiped dreptunghic de laturi a. precum şi faptul că r = xˆ + y y + zˆ. descrisă de un vector de poziţie ρP (XP . I I (6. care are coordonatele XP . Oy şi Oz sunt paralele cu axele de simetrie ale rigidului. Putem scrie: 1 ω ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ρP = (XP X + YP Y + ZP Z) = √ (cos αx X + cos αy Y + cos αz Z) = √ .16). Elipsoidul de inerţie 143 Având în vedere ecuaţia (6. Elipsoidul de inerţie reprezintă o construcţie imaginară care se asociază unui solid rigid real şi care permite o reprezentare mai intuitivă a "imaginii" momentelor de inerţie ale rigidului în raport cu axe instantanee arbitrare.90) Observaţie.7. echivalent: I = Ixx cos2 αx + Iyy cos2 αy + Izz cos2 αz . Dacă sistemul de axe legat de corp se alege cu originea în centrul de masă a rigidului iar axele Ox.

94) se va scrie sub forma a 3 ecuaţii scalare plecând de la ecuaţia vectorială: M= adică: Mx = d(Ixx ωx ) dωx + ωy Jz − ωz Jy = Ixx + ωy ωz (Izz − Iyy ). (6.93) este. De exemplu. 6. dt dt d dt Ixx 0 0 0 Iyy 0 0 0 Izz Ǒ ωx ωy ωz Ǒ x y ˆ ˆ z ˆ + ωx ωy ωz Jx Jy Jz ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ . Solidul rigid Figura 6. respectiv sistemul de referinţă legat de corp putem scrie relaţia: dJ dt = SL dJ dt SC + ω × J.94) Având în vedere că dJ dt SL = M (momentul rezultant ce acţionează asupra rigidului). dt dt d(Izz ωz ) dωz Mz = + ωx Jy − ωy Jx = Izz + ωx ωy (Iyy − Ixx ). între derivatele momentului cinetic în raport cu sistemul laboratorului. mult mai generală. de fapt. (6.93) Ecuaţia (6.8 Ecuaţiile lui Euler Aşa cum am arătat în Partea I când am calculat derivatele versorilor unui sistem de referinţă mobil (ataşat unui corp aflat în rotaţie în raport cu sistemul laboratorului) am obţinut relaţia: dˆr e dt = SL dˆr e dt SC + ω × er .144 Capitolul 6. ˆ (6. ea permiţând exprimarea derivatelor oricărei mărimi vectoriale în raport cu cele două referenţiale.95) .16: Elipsoidul de inerţie asociat unui solid rigid aflat in rotaţie în jurul unei axe instantanee arbitrare. dt dt d(Iyy ωy ) dωy My = + ωz Jx − ωx Jz = Iyy + ωz ωx (Ixx − Izz ). ecuaţia (6.

dt2 Iyy Izz (6. Ca urmare. ∆ωx rămâne constantă în timp. Natura stabilităţii rotaţiei se poate afla analizând mişcarea rigidului după aplicarea unei mici perturbaţii care modifică orientarea axei şi. Dacă vom înlătura forţele exterioare. dt 0 = Ixx Deoarece ∆ω ≪ ω.97) (6. Substituind. ω fiind independent de timp. vectorul ω are componentele ωx = ω. ecuaţiile precedente devin: d(∆ωx ) .98) descriu evoluţiile în timp ale perturbaţiilor ∆ωy şi ∆ωz .96) (6. găsirea legii de mişcare în cazul rotaţiei oricărui rigid şi analiza stabilităţii acesteia.9 Stabilitatea rotaţiei solidului rigid Să presupunem că am adus.98) vom obţine: ∆ωz = şi d(∆ωy ) −1 dt ω(Ixx −Izz ) Iyy (6.6. pe ∆ωz din ecuaţia (6. înainte se aplicarea perturbaţiei.98) întrucât d(ω + ∆ωx )/dt = d(∆ωx )/dt. În acelaşi timp produsele ∆ωy ∆ωz . ω∆ω ≈ ω. Ecuaţiile diferenţiale (6.99) d2 (∆ωy ) (Ixx − Izz )(Ixx − Iyy ) + ∆ωy = 0. având axa Ox paralelă cu (δ). ωz = 0. ne putem pune problema dacă rotaţia în jurul axei (Oz = δ) va continua în mod stabil sau nu. 6. pot fi considerate egale cu zero. dt d(∆ωy ) 0 = Iyy + ∆ωz (ω + ∆ω)(Ixx − Izz ). implicit a lui ω.95) reprezintă aşa-numitele ecuaţii ale lui Euler şi ele permit.95) se vor scrie. Conform ecuaţiei (6. ′ ωy = ∆ωy . Ecuaţiile lui Euler (6. fiecare din termenii din acest produs fiind foarte mic.97) şi (6.97) în (6. după aplicarea perturbaţiei acestea vor fi: ′ ωx = ω + ∆ωx . Întrucât. ωy = 0. cu ajutorul unor forţe externe. ′ ωz = ∆ωz . dt d(∆ωy ) 0 = Iyy + ω(Ixx − Izz )∆ωz . Să ataşăm solidului sistemul de referinţă propriu (SC). Stabilitatea rotaţiei solidului rigid 145 Sistemul de ecuaţii (6. dt d(∆ωz ) 0 = Izz + (ω + ∆ω)∆ωy (Iyy − Ixx ). Un exemplu în acest sens este prezentat în secţiunea următoare.9. dt d(∆ωz ) 0 = Izz + ω(Izz − Iyy )∆ωy . de exemplu. un solid rigid la o mişcare de rotaţie în jurul unei axe libere a acestuia. în aceste condiţii: d(ω + ∆ωx ) + ∆ωy ∆ωz (Izz − Iyy ).96). prin integrare.100) . dt 0 = Ixx (6.

6. care îi permite giroscopului să ia orice poziţie in spaţiu. în condiţiile atracţiei gravitaţionale (Fig. În aceste condiţii. o axă liberă este stabilă dacă. Aceasta se întâmplă dacă simultan: Ixx > Iyy . Această configuraţie se numeşte giroscop liber . atunci când se roteşte în jurul unei axe instantanee de rotaţie.17). în cazul giroscopului simetric (varianta cea mai frecvent întâlnită în practică) o axă de simetrie ce trece prin centrul de masă.18a). Solidul rigid Ecuaţia diferenţială de ordin II ((6. rezultanta forţelor este nulă: G + N = 0. se ataşează unei aşa numite suspensii cardanice (Fig. în raport cu ea. 6. (6. Adesea această axă se fixează în două lagăre care.101) . 6. la rândul lor.17: O fotografie a unui giroscop montat într-o suspensie cardanică. 6.146 Capitolul 6. Ixx > Izz (deci Ixx este maxim) Cu alte cuvinte. momentul de inerţie al rigidului are o valoare extremă (minimă sau maximă). Axa fixă este. Ixx < Izz (deci Ixx este minim) . Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional Giroscopul reprezintă un solid rigid care poate efectua o mişcare de rotaţie în jurul unei axe fixe sau a unui punct fix. sau: Ixx − Iyy < 0. Figura 6. Giroscopul execută în cele mai multe cazuri o mişcare de rotaţie cu punct fix.100)) este de tip oscilator armonic dacă fracţia din termenul al 2-lea (care are semnificaţia pulsaţiei proprii a oscilatorului) este în permanenţă pozitivă.10 Giroscopul. chiar dacă el se află în câmpul gravitaţional al Pământului. că axa de rotaţie a unui giroscop simetric de forma unui disc este coliniară cu direcţia forţei de greutate (Fig. Să considerăm pentru început.18).

(b) Evoluţia în timp a vectorului J.6.18b). iar momentul rezultant este. iar momentul lui G în raport cu O este MG = mgr sin θ. 6. Ca vector: MG = r × mg. MGy . În aceste condiţii. de asemenea. Să presupunem că axa de rotaţie a giroscopului este "îngheţată" la un moment dat în planul foii. vectorul de poziţie al centrului de masă al giroscopului. nul. deci MG (MGx .19. Notând cu C centrul de masă şi cu r = OC. cât şi G sunt vectori într-un plan vertical. 6. înclinarea axei (δ) cu un unghi θ faţă de verticală (Fig. rezultă că MG este un vector orizontal. braţul forţei G este bG = r sin θ. însă acum apar doar MN = 0.10. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional 147 Figura 6.19: (a) Orientarea vectorilor r. de exemplu. aşa cum este prezentată în Fig. cu axa de rotaţie. Această stare "îngheţată" nu se poate menţine. Cum atât r. J şi MG . În aceste condiţii ω şi J (t) sunt paraleli Figura 6. 0).18: Un giroscop simetric în câmp gravitaţional.102) MG este perpendicular atât pe r cât şi pe G. Giroscopul. (6. întrucât momentul MG . întrucât: MG = MN . în timp ce MG = 0. relaţia dintre forţe se păstrează (G = −N ). Să aplicăm o mică perturbaţie care să determine.

107) dJ · J = 0. produsul lor scalar este zero: MG · J = 0 ⇒ Ecuaţia precedentă se poate scrie şi sub forma: 1 d 2 (J ) = 0 ⇒ |J| = const. precesia giroscopului (ca urmare a atracţiei gravitaţionale) are loc datorită desprinderii vectorului J de axa giroscopului şi datorită efectelor combinate ale forţelor centrifuge care "urmăresc" readucerea lui ω peste J. care tind să readucă pe ω peste J. astfel încât: MG = J⊥ (t + dt) − J⊥ (t) . J(t) se consideră a fi suma: J(t) = J (t) + J⊥ (t) iar J(t + dt) = J (t) + J⊥ (t + dt). ca efect al momentului forţei de greutate. dt (6. vectorul dJ are doar componente orizontale de aceea J (t) = J (t + dt). Pentru a găsi o explicaţie cantitativă a mişcării de precesie. Aşa cum am arătat anterior. dt (6. dt dt Capitolul 6. Efectul sus-menţionat. care se numeşte precesie a axei giroscopului apare deoarece momentul cinetic J al giroscopului are tendinţa de a se "desprinde" de axa lui de rotaţie.105) În plus. dt (6. deoarece vectorii MG şi J sunt în permananţă perpendiculari unul pe altul. devansându-i mişcarea de precesie.148 determină variaţia lui J în timp: MG = dJ J(t + dt) − J(t) = . Întrucât Mz = 0.106) .103): J(t + dt) = J(t) + Mdt. Pe de altă parte. Aşadar într-o descriere calitativă. efectul momentului forţei de greutate se traduce printr-o rotaţie a vârfului lui J(t) printr-un unghi dϕ în timpul dt. de fapt un cerc în plan orizontal. de aceea vârful lui J va descrie. întrucât. pe un arc de cerc de rază J⊥ = J sin θ. intră în joc momentele forţelor centrifugale. Solidul rigid (6. în măsura în care J nu mai este paralel cu ω. 2 dt (6. vom pleca de la faptul că Mz = 0.103) Variaţia lui J înseamnă şi reorientarea sa în spaţiu. Acest efect se continuă în permanenţă. Ca urmare: Mz = dJz = 0 ⇒ Jz = constant. conform (6.104) Prin urmare.

independentă de t.113) vom găsi: d2 Jx + Ω2 Jx = 0. expresia vitezei unghiularede precesie. cât şi J îşi păstrează modulul constant în timp (de aceea spunem că J descrie suprafaţa laterală a unui con cu axa de simetrie axa Oz).114) şi (6.109) sub forma: Jx = A sin(Ωt + Ψ).108) rezultă că şi: 2 2 2 Jx + Jy = Jxy = const.115) Soluţiile ecuaţiilor diferenţiale (de tip oscilator armonic) (6. Jy Jx (6. Mişcarea giroscopului în câmp gravitaţional 149 Aşadar. Jy = A cos(Ωt + Ψ). dt2 (6. atât componenta Jz . a giroscopului.112) Derivând. sau: My Mx =− = Ω.113) dJx = ΩJy dt (6. Având în vedere că: × MG = M2 + M2 = x y dJx dt 2 + dJy dt 2 (6. implicit.106) se poate scrie. Semnificaţia acesteia o vom descoperi în cele ce urmează.112) şi introducând rezultatul în (6. în continuare. Giroscopul. in raport cu timpul. (6. va exista un vector Jxy = J⊥ al cărui vârf descrie un cerc în plan orizontal. sub forma: Mx Jx + My Jy = 0.116) Aşadar Ω are semnificaţia vitezei unghiulare de precesie a lui J şi. Din (6. ecuaţia (6.109) cu alte cuvinte.10. având în vedere că Mz = 0. în timpul precesiei. Produsul scalar din ecuaţia (6. (6. dt2 d2 Jy + Ω2 Jy = 0. (6. Să găsim. Întrucât: 2 2 2 J 2 = Jx + Jy + Jz .114) (6.6. ţinând cont şi de ecuaţia (6.111) rezultă că: Mx = ΩJy ⇒ şi respectiv: My = −ΩJx ⇒ dJy = −ΩJx . dt (6.117) .111) (6.110) în care Ω este o mărime constantă.115) se vor scrie.

. G=greutate externă. În aceste condiţii.109) se va scrie. pânza de con descrisă de vectorul J în exemplul analizat anterior este degenerată într-un plan. deoarece astfel este uşor de compensat momentul greutăţii motorului (M ) ce antrenează giroscopul. rezultă imediat: mgr sin θ = AΩ. Solidul rigid (6. (6. având în vedere semnificaţia noţiunii de amplitudine). În acest caz ecuaţia (6.116). folosind formula fundamentală a trigonometriei: 2 2 Jxy = J 2 − Jz = A2 . orizontală. ecuaţia (6. 2 adică A = J 2 − Jz (am ales. giroscopul este echilibrat în poziţie Figura 6. 6. G.116). folosind relaţia (6.20: Un giroscop orizontal CG=contragreutate.118) rezultă expresia vitezei unghiulare de precesie: Ω= mgr sin θ 2 J 2 − Jz . Capitolul 6. În acest caz.150 şi ţinând cont şi de ecuaţia (6. J (6. de aceea precesia va fi lentă atunci când înclinarea θ a axei faţă de verticală este mică şi se va accelera odată cu creşterea lui θ. M=motor electric de antrenare D=discgiroscop. Apariţia precesiei poate fi provocată de agăţarea unei greutăţi suplimentare. al cărei braţ în raport cu O este b = r = OA.120) întrucât Jz = 0.20). evident. din ecuaţia (6. ca şi al greutăţii proprii a acestuia prin montarea unei contragreutăţi (CG în Fig. În aceste condiţii.118) Pe de altă parte. doar soluţia pozitivă. În experimentele de laborator este convenabil să se utilizeze un giroscop care evoluează în planul orizontal (θ = π/2) .119) Constatăm că Ω este direct proporţional cu momentul forţei de greutate.119) se va scrie: Ω= mgr .

de fapt. acolo unde efectul (deplasarea accelerată) apare ca fiind coliniară cu forţa exterioară. 6. Efectul giroscopic apare ca foarte important în situaţiile în care în componenţa unor maşini există părţi în rotaţie care se comportă întocmai ca un giroscop. Se consideră o moleculă de oxigen ce se roteşte în planul xOy în jurul axei perpendiculare Oz. o nouă stea (Vega) să devină "Steaua polară" în locul stelei Polaris. dacă încercăm să rotim axa giroscopului în plan orizontal. prin adăugarea greutăţii G în A. anume apariţia unei rotaţii în plan orizontal ca urmare al momentului unei forţe verticale. asupra cărora nu vom insista aici. datorată acţiunii combinate a Soarelui şi Lunii face ca axa acestuia să se rotească pe suprafaţa laterală a unui con cu deschiderea de 23. adică dJ să apară într-un plan orizontal.11. distanţa dintre cei doi atomi. anume aceea în care axa giroscopului execută şi o rotaţie în plan vertical. rezultă că ea apare atunci când asupra giroscopului acţionează un cuplu de forţe. dacă forţăm o analogie cu mişcarea de translaţie. în prezenţa frecării. Se poate uşor constata că. acestea sunt forţele de frecare la axul giroscopului în dispozitivul de susţinere. . şi nu teorema variaţiei momentului cinetic (6. 6.20. în experimentele de laborator. denumită mişcare de nutaţie. Legea care guvernează acolo mişcarea este însă F = ma. Constatăm că. (a) Calculaţi valoarea momentului de inerţie al moleculei în raport cu axa de rotaţie. nu este. aşa-numitul efect giroscopic. consideraţi punctiformi. la temperatura camerei. ce trece prin centrul său. situaţie care poate conduce la efecte periculoase dacă nu este contrabalansată. aşa cum am văzut mai înainte ca variaţia lui J. peste 14000 de ani. Precesia Pământului. (θ = θ(t)). o rotaţie completă durând 26000 de ani. În situaţii mai generale.121).121) Acest comportament apare straniu. 5o . atunci când se doreşte virarea unui vapor într-un plan direcţie orizontal face ca axa elicei acestuia să răspundă cu o rotaţie in plan vertical. De regulă. care se comportă ca un giroscop uriaş.6. Efectul de giroscop poate fi constatat intuitiv dacă luăm în mâini "haltera" reprezentată de giroscopul din Fig. adică de nutaţie. Probleme 151 Trebuie menţionat că o astfel de tratare simplificată a modelului de giroscop ignoră o altă mişcare a giroscopului. giroscopul ne roteşte braţele în plan vertical! Revenind acum la mişcarea de nutaţie efectuată de giroscop în plan vertical. Caracteristica aparent stranie a giroscopului. de exemplu. este 1. e posibil ca şi nutaţia să fie o mişcare periodică. Acest fapt face ca. ambele plasate în plan orizontal. 66 × 10−26 kg iar. dt (6. 21 × 10−10 m. Un astfel de exemplu îl constituie chiar Pământul. Pentru a identifica cine determină nutaţia să mai examinăm încă o dată precesia. stranie! Este normal. însoţită de o înclinare lentă ˙ a axului său în plan vertical (θ = 0). Un cuplu de forţe externe care apare. deoarece dJ şi MG sunt legaţi prin relaţia: M= dJ .11 Probleme 1. Masa atomului de oxigen este 2. giroscopul începe mişcarea de precesie.

în cazul rostogolirii fără alunecare. (b) acceleraţia centrului de masă. Două corpuri de forma unui disc şi a unui inel. de aceeaşi masă şi rază. (c) acceleraţia unghiulară. în cazul în care masele celor doi atomi nu ar fi egale. 5. (c) Demonstraţi că. 33M R2 .21). . următoarele mărimi: (a) forţa de frecare şi coeficientul de alunecare minim necesar ca alunecarea să nu apară. M fiind masa Pământului. determinaţi energia cinetică de rotaţie a moleculei. care se rotesc în jurul unei axe paralele cu una din bare situată la capătul alteia (Fig. 95 × 10−46 kg m2 . Solidul rigid (b) Considerând că viteza de rotaţie în jurul acestei axe este 4. 3. Densitatea Pământului variază cu distanţa până la centrul său conform relaţiei: ρ = ρ0 14. Pe un plan înclinat de unghi α se rostogoleşte în jos un cilindru de masă m. Arătaţi că momentul de inerţie în cazul rotaţiei în jurul unei axe ce trece prin centru său este I = 0. momentul de inerţie în raport cu această axă are valoare maximă doar când această axă trece prin centrul de masă. Să se afle.152 Capitolul 6. 6. 6 r · 103 kg/m3 R unde R este raza Pământului.21: Pentru problema 4 Răspuns: 11mL2 12 . reciproc perpendiculare. presupunând că ele se rostogolesc fără să alunece? Răspuns: discul. 6·1012 rad/s. 2. în punctul de plecare din vârful unui plan înclinat. Răspuns: (a) 1. 06 × 10−21 J. 4. rază R şi moment de inerţie I. Care dintre aceste corpuri va ajunge primul la baza planului. (b) 2. 2 − 11. de masă m şi lungime L. Determinaţi momentul de inerţie al unui ansamblu de 3 bare identice. sunt aşezate unul lângă altul la înălţimea h. z y x Figura 6. respectiv în cea cu alunecare.

conform relaţiei: Izz = Ixx 2 2 mr (1 + ε cos ωt) 5 2 ε = mr 2 (1 − cos ωt). 153 6. adică Ωz . (a) Arătaţi că proiecţia pe axa Oz a lui Ω(t). iar momentele de inerţie principale sunt funcţii armonice de timp.6.. (b) Demonstraţi că Ω(t) execută o mişcare de nutaţie în jurul axei Oz. (b) ωn = 3 εΩz cos ωt. Probleme (d) distanţa de la axa instantanee de rotaţie până la centrul de masă a corpului. ε = µmgR/I cos α. a (d) d = ε . (b) a = 1+I/mR2 . (c) ε = R .11. rămâne constantă. a a = g(sin α − µ cos α). Determinaţi frecvenţa unghiulară a acesteia (Ωz > ω). Suprafaţa unei stele neutronice vibrează uşor. d = I(tgα − µ)/(µmR). 2 . ε ≪ 1 5 2 Steaua se roteşte cu viteza unghiulară Ω(t). tgα g sin α Răspuns: (a) µ ≷ 1+mR2 /I . Răspuns: (a) Ωz = Ω0z 1+ε cos ωt ≈ const.

.

Când forţe interne sau externe acţionează asupra particulelor componente ale corpului solid. sunt deformabile. se spune că acea deformaţie a fost reversibilă sau elastică. după înlăturarea acţiunii forţelor sus-menţionate. a epruvetei.1) orientată arbitrar faţă de Figura 7. 7. în realitate.Capitolul 7 Solidul deformabil 7. 155 . în acest caz.1: (a) O forţă externă F acţionează asupra secţiunii transversale S.2 Deformaţia de alungire/compresiune Să presupunem ca supunem un corp solid unei forţe F (Fig. valori finite. Solidele reale. solidul revine la forma iniţială. corpul respectiv aflându-se într-o stare de comprimare sau întindere. iar raportul dF/dS se numeşte efort unitar 1 Corpul de studiat se numeşte. 7. Dacă. în aşa fel încât arareori corpurile solide pot fi considerate absolut rigide. epruvetă. în marea lor majoritate.1 Introducere Forţele de interacţiune dintre particulele constituente ale unui mediu solid au. apar astfel deformaţii. referitor la secţiunea dS o secţiune transversală prin acesta1 Raportul F/S se numeşte efort unitar mediu. (b) Un detaliu.

notată cu Fn în Fig. . dacă forţa dF este orientată în aşa fel încât determină o deformaţie de alungire2 . Am notat cu Fds şi Fsd forţele ce acţionează stânga-dreapta şi invers. corespunzător celor două componente ale forţei.4) A nu se confunda tensiunea σ care are semnificaţia densităţii superficiale de forţă cu forţa de tensiune. în acest caz.1 sau cu T în multe cazuri. În sfârşit.2 sunt prezentate cele 3 tipuri de efort unitar. În Fig. ε < 0. 7. vorbim despre o altă mărime.1) Aşa cum se constată şi din Fig. 7.2. Solidul deformabil ∆S→0 (7. Dacă efortul unitar este de alungire. 7. dacă efortul este de compresiune.3) se numeşte alungire relativă. (c) efort de compresiune. vorbim despre o comprimare relativă (evident. vom avea un efort unitar normal: σ= şi un efort unitar tangenţial (sau de forfecare): τ= dFtg dS dFn dS (7. σ.2: (a)O imagine a unei secţiuni într-o epruvetă paralepipedică (b) efort de tensiune. ea se numeşte compresiune. să amintim că el este denumit tensiune. respectiv a unui efort reprezintă o cauză. dacă efortul este de forfecare. Figura 7. Fjs şi Fsj sunt forţele care ( pe desen) acţionează sus-jos.2) Referitor la definiţia efortului unitar normal.156 (sau stress). Efectul acesteia în termenii deformării se caracterizează cantitativ prin mărimea fizică denumită alungire/comprimare relativă. notată cu γ: γ= 2 ∆d d0 (7. respectiv jos-sus Prezenţa unei forţe. Invers. deoarece l < l0 ). Dacă forţa deformatoare determină un efort de reducere a dimensiunilor corpului. atunci efectul său: ε= ∆l l0 (7. Σ = lim ∆F dF = ∆S dS Capitolul 7. (d) efort de forfecare.

forjare etc. Printre exemplele cele mai importante putem aminti aici deformaţiile din domeniul undelor elastice liniare în medii solide. Cu toate că. Observaţie Relaţia (7. aparent. iar d0 – o dimensiune caracteristică. Materialele casante sau fragile ajung să se rupă.5).5) în care constanta de proporţionalitate E se numeşte modul de elasticitate sau modulul lui Young. Într-o relaţie matematică. Deformaţiile plastice din intervalul BC sunt foarte importante în procesele de prelucrare la rece din metalurgie (laminare.5) este respectată doar în cazul micilor deformaţii ale solidelor. Graficul prezentat în Fig. 3 .3: Dependenţa ε(σ) pentru o epruvetă metalică. anumite porţiuni lipsind. intervalul CD se numeşte regiune de ecruisaj şi corespunde unui proces invers celui petrecut în porţiunea BC. Sa considerăm (Fig. deformaţia se produce printr-o curgere foarte vâscoasă a unor straturi ale solidului pe lângă altele. Intervalul BC se numeşte regiune înmuiere sau de curgere întrucât în această regiune. Întrucât ε este o mărime adimensională. are loc. de regulă. din nou o alungire rapidă a materialului.2. mai precis unei întăriri a materialului. mai precis în situaţia în care deformaţia este reversibilă3 . După depăşirea punctului D.) 3. se rupe (punctul E). în realitate numărul situaţiilor în care această lege rămâne valabilă este foarte mare. Odată cu creşterea lungimii. Scăderea lui σ în porţiunea BC se datoreşte. Deformaţia de alungire/compresiune 157 unde ∆d este distanţa pe care se produce alunecarea porţiunii dintr-o parte a suprafeţei de forfecare. care într-o astfel de deformare devine mult mai rigid decât în fazele iniţiale ale deformării. 2.7. chiar în cazul deformaţiilor elastice din zona OA.5) exprimă legea lui Hooke. Relaţia (7.4) o epruvetă cu secţiune circulară de diametru iniţial b0 . scăderii secţiunii transversale a epruvetei. despre care vom vorbi în detaliu mai jos. Figura 7. care în final. însă.3 se întâlneşte. unitatea de măsură în SI a lui E va fi aceeaşi cu cea a lui σ şi anume N/m2 . în principal. Observaţii: 1. 7. legea lui Hooke este un caz foarte particular – fiind vorba doar de mici deformaţii. trefilare. are loc o modificare a secţiunii transversale a epruvetei. înainte de a ajunge în regiunea de înmuiere. efortul unitar şi alungirea/comprimarea relativă se exprima sub forma: σ = Eε (7. 7. Dacă urmărim o situaţie în care forţele deformatoare depăşesc limita de proporţionalitate valabilă în cazul relaţiei (7.3. el este mai simplu. extrudare. în cazul epruvetelor metalice. În multe situaţii. obţinem o dependenţă de forma prezentată în Fig. 7.

volumul epruvetei creşte (vezi şi problemele propuse la acest capitol). propunem cititorului să verifice că. Dacă notăm AB = l0 . asupra careia se manifestă forţa F se va deplasa. suprafaţa BC. 7. Figura 7. în urma alungirii.6) se numeşte coeficientul lui Poisson şi el are o valoare practic constantă în cazul metalelor şi aliajelor (µ ≈ 0. AD de un suport rigid. pentru deformaţii mici putem scrie: tgγ ≈ γ = Efortul unitar tangenţial este: τ= F .6) Constanta de proporţionalitate. ocupând.5) fixat la partea inferioară.8) ∆l =ε l0 (7. S (7. Să aplicăm o forţă tangenţială. Solidul deformabil Figura 7. în final.4: Modificarea sectiunii unei epruvete prin alungire În urma alungirii cu cantitatea ∆l. 4). 7.158 Capitolul 7.5: Deformaţia de forfecare a unui corp paralepipedic Ca urmare a deformării (forfecării). F asupra suprafeţei BC.3 Deformaţia de forfecare Să considerăm un corp solid deformabil de formă paralepipedică (Fig. Acest raport b0 este direct proporţional cu alungirea relativă: ∆l ∆b =µ b0 l0 (7.7) . iar deformaţia BB ′ = CC ′ cu ∆l. diametrul epruvetei scade cu cantitatea ∆b = b − b0 (∆b < 0). poziţia B ′ C ′ . µ din ecuaţia (7. Definim raportul ∆b ca o modificare relativă a diametrului epruvetei. Cu titlu de exerciţiu.

atunci când acestea tind să se deplasează în sensuri contrare. 7. în care alunecarea suprafeţelor are loc în cadrul unei simetrii cilindrice. o relaţie de tip Hooke între efortul unitar şi deformaţia relativă se va scrie sub forma: τ = Gε (7. în mediile solide în care se propagă unde transversale.6). paralel unele faţă de altele. 7. Ea apare. de asemenea în şuruburi şi nituri care servesc ca dispozitive de asamblare a unor plăci plane adiacente.7.4 Deformaţia de torsiune (răsucire) Un caz particular al deformaţiei de forfecare este cea de torsiune. De altfel. unitatea de măsură a lui G în SI este N/m2 .9) În relaţia anterioară. punctul A ajungând în A′ . aceasta va determina o rotaţie a capătului superior al acesteia. 4E Observaţie 1. Evident. modulul de forfecare reprezintă aproximativ 40% din valoarea lui E: G ≈ 0.6: (a) Deformaţia de torsiune a unei bare (fir) (b) Deformaţia de torsiune a unei pături cilindrice. ca şi în cazul modulului de elasticitate a lui Young. Deformaţia de forfecare liniară apare. ca . pentru marea majoritate a metalelor şi aliajelor. în cazul foarfecelor care obligă două părţi ale unei foi să se deplaseze în sensuri contrarii. Dacă un cuplu de forţe F F ′ acţionează la capătul inferior al barei. iar D în D′ . de diametru AB (Fig. Deformaţia de forfecare apare. Deformaţia de torsiune (răsucire) 159 astfel încât. constanta de proporţionalitate G se numeşte modul de forfecare al materialului. Figura 7. faţă de o suprafaţă de tăiere.4. Să considerăm un eşantion de forma unei bare sau fir. de asemenea. fixată rigid de un suport la partea inferioară. aşa cum vom vedea în capitolele următoare. Aşadar.

10) Să considerăm acum o pătură sferică de rază r (0 < r < R) şi de grosime dr (Fig. lo l0 (7. 7. Aplicând legea lui Hooke pentru deformaţia de torsiune: tgα ≈ α = aa′ rdϕ = .160 Capitolul 7. Asupra acesteia acţionează un cuplu de forţe δF şi δF ′ car este de atâtea ori mai mic decât cuplul forţelor F − F ′ . M este direct proporţional cu deformaţia unghiulară. (7.16) constatăm că momentul de torsiune. a barei sau firului: M = Cϕ. conform ecuaţiei (7.9): rϕ δF =G πrdr l0 Ca urmare: δF = Momentul cuplului de forţe va fi: δM = Gπr 3 drϕ l0 (7.11) În relaţia anterioară am notat cu dϕ unghiul cu care se roteşte faţa superioară a firului Efortul unitar tangenţial este: τ= Pe de altă parte.16) δM = Gπϕ l0 R 0 r 3 dr (7.13) 2δF δF = 2πrdr πrdr (7.14) Gπr 2 ϕdr l0 (7. Solidul deformabil urmare a acţiunii cuplului de forţe deformatoare F F ′ . diametrul AD se roteşte (ca şi întreaga secţiune superioară a firului) cu un unghi ϕ: ϕ= DD′ AA′ = R R (7.12) Momentul total al forţelor F − F ′ ce acţionează asupra barei va fi: M= adică M=G πϕ R4 l0 4 (7.17) .6b).15) Din ecuaţia (7. de câte ori suprafaţa dS = 2πrdr este mai mică decât suprafaţa totală S = πR2 . ϕ.

Ne putem imagina că bara este formată.5 Deformaţia de încovoiere (flexiune) Acest tip de deformaţie apare atunci când un capăt al unei bare este fixat rigid.a. cele din exteriorul acestui arc de cerc 4 O dublare a diametrului firului de torsiune determină o scădere a sensibilităţii balanţei de 24 = 16 ori! . Se constată că constanta de torsiune este direct proporţională cu R4 şi invers proporţională cu lungimea l0 a barei/firului de torsiune. Sensibilitatea unei balanţe de torsiune se reglează grosier prin modificarea diametrului firului4 .7) care acţionează perpendicular pe aceasta. în funcţie de locaţia lor: straturile din interiorul arcului de cerc AB ′ astfel format vor fi comprimate. din zona de încastrare din stânga) este anulat în efect de un cuplu elastic dezvoltat în bara însăşi. 7. amintită în Partea I a prezentului curs ca dinamometru pentru măsurarea forţelor de atracţie gravitaţională de către Henry Cavendish este un bun exemplu în acest sens.m. din straturi paralepipedice paralele suprapuse.7.5. balanţa de torsiune.d. iar fin prin ajustarea lungimii firului. bazate pe deformaţia unor fire de torsiune. iniţial. de grosimi infinitizimale.7: (a) deformaţia de încovoiere. deformarea barei încetează în momentul în care cuplul exercitat de forţa externă F (şi de perechea ei F ′ . 7. deformaţiile acestor straturi sunt diferenţiate. De altfel. există un număr însemnat de dispozitive de măsură a forţelor sau cuplurilor de forţe.18) se numeşte constanta de torsiune a barei (sau firului). Aşa cum vom vedea ulterior în studiul fizicii. Deformaţia de încovoiere (flexiune) Aici constanta de proporţionalitate: C= πGR4 4l0 161 (7. (b) un detaliu pentru calcul Ca şi în cazurile anterioare. Figura 7. Ca urmare a încovoierii. iar asupra celuilalt se acţionează cu o forţă (Fig. Alte aplicaţii ale balanţei de torsiune le vom regăsi în electricitate (la construcţia galvanometrelor) magnetism (la construcţia magnetometrelor de torsiune) ş.

este minim în vecinătatea stratului neutru permite ca. Un fir de lungime L. cu viteza unghiulară ω = 600rot/min. .7b) va fi: ∆l = (R + y)θ − Rθ ∆l = θy Alungirea relativă a aceluiaşi strat va fi: ε= Aplicând legea lui Hooke: θy ∆l y = = l0 Rθ R σ = Eε = E y R (7. Alungirea stratului CD aflat la distanţa y de stratul neutru (Fig. Faptul că efortul de compresiune. Determinaţi alungirea bastonului determinată de mişcarea de rotaţie neglijând efectele gravitaţiei. 7. Constatăm. respectiv alungire. macarale. elemente constructive flexibile şi foarte rezistente (aripi de avion. în structură celulară.6 Probleme 1. 7. modul de elasticitate E şi secţiune S. Solidul deformabil vor fi alungite. 2. prin folosirea unor astfel de grinzi.162 Capitolul 7. hale. în cazul grinzilor de construcţii sau şinelor de cale ferată. etc. O. De aceea stratul AB sau AB ′ se numeşte şi strat neutru al barei. Figura 7. că efortul unitar va fi maxim la periferia externă a barei. iar stratul AB ′ va avea aceeaşi lungime. este alungit elastic cu ∆L.) 7. 6cm.8: Secţiuni transversale printr-o şină de cale ferată şi printr-o grindă portantă folosită în construcţii. Se realizează. acolo unde apar deformaţii de încovoiere. efortul de alungire/comprimare creşte direct proporţional cu distanţa până la stratul limită. un baston din cauciuc cu lungimea L = 40 cm se roteşte uniform în plan orizontal în jurul unui capăt. Densitatea cauciucului este ρ = 1400Kg/m3 iar modulul său de elasticitate E = 105 N/m2 . aşa cum este reprezentat în Fig. aşadar. 1 Răspuns: ∆l = 3E ρω 2 L3 ≈ 5. secţiunea transversală în această zonă să poată fi aleasă mai redusă. ca şi în starea nedeformată.8.19) cu alte cuvinte. poduri. zero la nivelul stratului neutru (y = 0) şi negativ în zona cuprinsă între stratul neutru şi periferia dinspre centrul de curbură.

(a) Estimaţi forţa cu care un maestru karate trebuie să lovească o masă de lemn. Probleme (a) determinaţi constanta elastică k. 2 EA 4. 4 Kg/m. 60 × 106 N/m2 va avea lovitura efect de rupere? Răspuns: (a) F = m ∆m = 4500 N. 002 s cât durează impactul. Un cablu de oţel (E = 2 × 1011 N/m2 ) cu secţiunea 3. (b) calculaţi lucrul mecanic necesar pentru o astfel de alungire. 50 × 106 N/m2 . (b) L = 1 ES ∆L . dacă viteza mâinii în momentul impactului este de 10 m/s şi descreşte până la 1. (c) Cunoscând că tensiunea maximă suportată de masa de pin este de 3. Dacă se folosesc 500 m de cablu pentru o escaladă montană şi cablul se atârnă vertical pe un perete de stâncă.6. care este alungirea cablului sub acţiunea propriei greutăţi? 2 Răspuns: ∆L = 1 λgL = 4. 00 m/s în intervalul de 0. ∆t S . 9 cm. 00 cm şi o lăţime de 10 cm. (b) Cât este tensiunea de forfecare ce apare în masa de lemn de pin ce are grosimea de 1. L 2 L 163 3. (b) F = 4. (c) da. Masa mâinii se consideră 1 Kg.7. 00 cm2 are densitatea liniară de masă 2. 2 Răspuns: (a) k = ES .

.

de exemplu.y. în cazul lichidelor. Evident. în cazul solidului rigid deformaţiile determinate de forţe interioare sau exterioare sunt nule. În cazul lichidelor. presiunea. În cazul gazelor. forţe aparent neînsemnate pot produce deformaţii considerabile. În cadrul modelulului de fluid se operează cu mărimi fizice macroscopice. forţele intermoleculare sunt şi mai slabe. În continuare. în general. densitatea etc. în modelul de fluid această distanţă medie este mult mai mică decât orice dimensiune caracteristică a elementului de volum. Acest comportament este datorat unor interacţiuni mult mai slabe între atomii sau moleculele ce alcătuiesc fluidul. atribuindu-i-se caracteristici fizice statistice. Criteriul după care un corp real poate fi tratat în modelul de fluid sau în modelul cinetic îl reprezintă relaţia dintre dimensiunea caracteristică a volumului elementar al fluidului şi distanţa medie parcursă între două ciocniri succesive. indiferent de mărimea acestor forţe. ele determină o stare de 165 . în cazul gazului. Acestea au valori atât de mari încât.Capitolul 8 Fluide În capitolul 2 am examinat câteva dintre caracteristicile mişcării unui model idealizat de corp cu distribuţie continuă de masă – solidul rigid. Un fluid constituie extrema opusă solidului rigid.z ). atracţia manifestându-se doar între moleculele vecine de ordinul I. în sensul că el este un corp absolut deformabil.. ne vom ocupa cu studiul echilibrului mecanic şi al mişcării unui alt sistem fizic – model idealizat cu distribuţie continuă – fluidul. de timp şi de poziţia în spaţiu (adică de coordonatele x. forţele intermoleculare sunt de rază scurtă. în cazul corpurilor fluide (lichide sau gaze). nici volum propriu). pe de altă parte. Faptul că un fluid reprezintă un corp absolut deformabil face ca acesta să nu aibă formă proprie (iar. mărimi care depind. O astfel de abordare în cadrul teoriei cinetico-moleculare se întâlneşte. pe de o parte sub forma de model de fluid (în cazul macroscopic). Forţele interne ditre particulele constituente ale fluidelor se numesc forţe de coeziune. Dacă. sub forma de model cinetic (în cazul microscopic) în care o particulă generică este tratată în mod individual. Faptul că între moleculele de gaz există distanţe relativ mari (în comparaţie cu mediile condensate – lichide şi solide) face ca studiul gazele să fie abordat. cum sunt: temperatura. concentraţia de particule. în studiul gazului ideal. datorită distanţelor mari dintre molecule sau atomi. de exemplu.

166

Capitolul 8. Fluide

comprimare permanentă. Presiunile interne pot avea valori de ordinul sutelor sau miilor de atmosfere, astfel încât doar forţe externe foarte mari pot produce efecte de comprimare/dilatare comparabile. De aceea, lichidele sunt considerate, practic, incompresibile. În Fig. 8.1 sunt reprezentate, (mărite din motiv de vizibilitate) două tipuri de molecule de lichid:

Figura 8.1: Forţele intermoleculare din interiorul lichidului (1) şi din stratul superficial (2).

1. cele din volumul lichidului, care rămân în echilibru indiferent, deoarece rezultanta forţelor de atracţie exercitate de moleculele vecine este nulă; 2. molecule din stratul superficial (reprezentate la scară mult mai mare), care sunt atrase doar de moleculele din stratul inferior lor (concentraţia moleculelor de gaz de deasupra suprafeţei libere este practic nulă, în comparaţie cu moleculele din acel strat inferior). Rezultanta forţelor de atracţie “resimţită” de fiecare moleculă din stratul superficial va fi îndreptată (din motive de simetrie) perpendicular pe suprafaţa liberă a lichidului. Forţele de interacţiune dintre moleculele lichidului şi pereţii vasului în care acestea se găsesc se numesc forţe de adeziune. Ele sunt responsabile de modificarea suprafeţei libere a lichidelor, care – în regiunea de contact cu solidul – se abate de la forma plană, luând forma de menisc (Fig. 8.2). Din compunerea forţelor de coeziune şi adeziune ia naştere o rezultantă, R, anulată

Figura 8.2: (a) Menisc concav (forţe de adeziune de natură atractivă) (b) Menisc convex (forţe de adeziune de natură repulsivă).

în efect de reacţiunea normală, N , datorată lichidului. La echilibru, R + N = 0, (8.1)

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

167

iar forma meniscului este concavă în cazul în care forţele de adeziune sunt de natură atractivă, sau convexă în cazul în care forţele de adeziune sunt de natură repulsivă. În cazul (a), se spune că lichidul udă vasul, în cazul (b) că acesta nu udă vasul1 . Vom examina pe scurt, câteva legi care guvernează echilibrul şi, respectiv, curgerea fluidelor în cadrul a două secţiuni: statica fluidelor (denumită şi hidrostatică) şi dinamica fluidelor (denumită şi hidrodinamică)2 .

8.1

Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

Sa considerăm (Fig.8.3) un volum elementar, dV , în coordonate carteziene, în interiorul unui fluid aflat în repaus. Asupra acestuia acţionează două tipuri de forţe:

Figura 8.3: Forţele interne ce acţionează asupra unui volum elementar dV = dxdydz.

• interne – datorate interacţiunii unei particule de fluid cu restul fluidului ce înconjoară pe dV ; • externe – datorate câmpului gravitaţional în care fluidul, inclusiv elementul de volum dV se găsesc în permanenţă3 . Notând cu δF (i) şi, respectiv δF (e) rezultantele forţelor interne şi externe care acţionează asupra lui dV , condiţia de echilibru a fluidului (şi implicit a lui dV ) se va scrie: δF (i) + δF (e) = 0.
1

(8.2)

Fenomenele la interfaţa lichid-solid au o importanţă practică considerabilă în natură şi tehnică, ele fiind responsabile de ascensiunea capilară a apei în plante sau de trecerea lichidelor prin membrane, dar şi în multe alte exemple ale căror prezentare depăşeşte spaţiul ce poate fi alocat în această carte. 2 Prefixul hidro- din aceste denumiri nu trebuie înţeles ad literam, teoria pe care o vom examina referindu-se nu doar la cazul apei, ci a oricărui alt lichid. 3 În unele cazuri, fluidele se pot găsi şi sub acţiunea unor forţe externe, altele decât cele gravitaţionale.

168 Dacă ţinem cont că:
(i) (i) (i) δF (i) = δFx x + δFy y + δFz z ; ˆ ˆ ˆ (e) (e) (e) ˆ ˆ ˆ δF (e) = δFx x + δFy y + δFz z ,

Capitolul 8. Fluide

atunci relaţia (8.2) este echivalentă cu trei ecuaţii scalare:
(i) (e) δFx + δFx = 0; (i) (e) δFy + δFy = 0; (i) (e) = 0. δFz + δFz

Să examinăm consecinţele acestor relaţii, luând ca exemplu direcţia Oy care este cea mai vizibilă în Fig. 8.3. Faţa din stânga a lui dV are coordonata y, cea din dreapta (y + dy). Forţele interne ce acţionează în acest caz sunt δFy (y) şi δFy (y + dy). Notând cu p presiunea exercitată de o forţă asupra unei suprafeţe date, atunci vom avea, de exemplu: δFy (y) δFy (y + dy) p(y) = şi p(y + dy) = . dxdz dxdz
(i) (i)

(8.3)

Să observăm, pentru moment, că presiunea este o mărime scalară. Ca urmare, rezultanta forţelor interne de-a lungul axei Oy va fi:
(i) (i) (i) δFy = δFy (y) − δFy (y + dy) = [p(y) − p(y + dy)] dxdz.

(8.4)

Dezvoltând în serie Taylor termenul p(y + dy) şi neglijând termenii de ordin superior: p(y + dy) = p(y) + relaţia (8.4) devine:
(i) δFy = −

∂p dy + . . . ∂y

(8.5)

∂p ∂p dydxdz = − dV. ∂y ∂y

(8.6)

Relaţii similare vom găsi şi pentru direcţiile Ox şi Oz:
(i) δFx = −

∂p ∂p (i) dV ; δFz = − dV. ∂x ∂z

(8.7)

Introducând ecuaţiile (8.6) şi (8.7) în ecuaţia (8.3) vom găsi: δF (i) = − ∂p ∂p ∂p + + dV = −gradp dV. ∂x ∂y ∂z (8.8)

Având în vedere că şi forţa exterioară, δF (e) se poate scrie ca gradientul energiei potenţiale gravitaţionale: δF (e) = −grad (δEpg ), (8.9)

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii atunci ecuaţia (8.2) se poate scrie şi sub forma: −grad p dV − grad (δEpg ) = 0, sau: grad p + 1 grad (δEpg ) = 0. dV

169

(8.10)

(8.11)

Cum potenţialul gravitaţional, Vg , în locul în care se găseşte particula de fluid se poate exprima în funcţie de Epg prin relaţia: Vg = δ(Epg ) , ρdV (8.12)

rezultă că, de fapt ecuaţia (8.11) se poate scrie şi sub forma: grad p + ρgrad Vg = 0, sau: ∇p + ρ∇Vg = 0. (8.14) (8.13)

Ecuaţiile (8.13) şi (8.14) exprimă condiţia de echilibru static al fluidului. Ea se mai numeşte şi ecuaţia fundamentală a hidrostaticii . În mod evident, elementul de volum poate avea o formă diferită decât cea paralelipipedică. Să luăm în considerare un element de volum delimitat de cinci suprafeţe dreptunghiulare, aşa cum este reprezentat într-o imagine bidimensională în Fig. 8.4. Dacă ţinem cont că forţele de

Figura 8.4: O imagine bidimensională a unui element de volum împreună cu forţele de presiune ce se manifestă asupra feţelor acestuia.

natură gravitaţională au doar componentă de-a lungul lui Oz, condiţia de echilibru a lui dV în câmpul extern este:
(i) (i) δFyz sin α − δFy (y + dy) = 0,

(8.15)

(i) (i) −δFyz cos α + δFz (z) − δG = 0.

170

Capitolul 8. Fluide

Am avut în vedere că rezultanta forţelor ce acţionează după o direcţie Ox, perpendiculară pe planul foii, este zero. În relaţia (8.15b), greutatea elementului de volum dV este: 1 δG = ρdydzdx · g 2 (8.16)

ρ fiind densitatea fluidului. (i) (i) (i) Întrucât mărimile suprafeţelor asupra cărora se exercită forţele δFyz , δFz (z) şi δFy (y + (i) dz dy) sunt, respectiv: dx sin α , dxdy şi dxdz, iar presiunile pe feţele pe care acţionează δFz şi δFy (y + dy) sunt p(z) şi respectiv p(y + dy), ecuaţiile (8.15) conduc la relaţiile: dxdz sin α − p(y + dy)dxdz = 0; sin α 1 dxdz cos α + p(z)dxdy − ρgdxdydz = 0. (8.17) −pxy sin α 2 Deoarece după simplificarea prin dx, ultimul termen din ecuaţia (8.17b) conţine un produs de două mărimi infinitezimale, el poate fi neglijat în comparaţie cu primii doi termeni, astfel încât sistemul anterior devine: p(z) p(z) = p(y + dy); pxy dz ctgα = p(z)dy. De aici rezultă: pxy = p(z)dy = p(z), dzctgα (8.18)
(i)

întrucât ctgα = dy/dz. Aproximaţia referitoare la ultimul termen din ecuaţia (8.17) este cu atât mai justificată, cu cât volumul prismei, dV , este mai mic. În aceste condiţii obţinem ecuaţia: pxy = p(z) = p(y + dy). (8.19) Ecuaţia (8.19) reprezintă demonstraţia legii lui Pascal 4 care se enunţă astfel: În orice punct din interiorul unui fluid, presiunea se transmite în toate direcţiile, cu aceeaşi intensitate. Evident, presiunea este o mărime scalară, însă produsul p dS reprezintă o forţă elementară, iar, din orice punct al fluidului, pleacă astfel de forţe elementare divergente.

8.1.1

Presiunea hidrostatică
∂p ∂Vg +ρ = 0; ∂x ∂x ∂p ∂Vg +ρ = 0; ∂y ∂y ∂p ∂Vg +ρ = 0. ∂z ∂z

Ecuaţia vectorială (8.13) este echivalentă cu următoarele trei ecuaţii scalare:

(8.20)

4

În multe manuale de mecanică se vorbeşte de principiul lui Pascal.

8.1. Statica fluidelor. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

171

Având în vedere că, în vecinătatea suprafeţei Pământului, suprafeţele echi-potenţiale gravitaţionale sunt plane orizontale, rezultă imediat că: ∂Vg ∂p ∂p ∂Vg = =0⇒ = = 0. ∂x ∂y ∂x ∂y (8.21)

Ca urmare, pe o suprafaţă orizontală5 , presiunea hidrostatică este constantă. În ceea ce priveşte direcţia verticală, este cunoscut că: − dVg = Γ = g, dz (8.22)

(Γ fiind intensitatea câmpului gravitaţional). Ca urmare, a treia ecuaţie din (8.20) se poate scrie sub forma: dp = ρg ⇒ dp = ρgdz. dz (8.23)

Integrând ecuaţia precedentă, cu condiţia la limită p(z = 0) = p0 , valabilă în planul suprafeţei libere a lichidului (adică pe suprafaţa de contact cu aerul)(vezi şi Fig.8.5), găsim:
p0 p 0

dp = ρg

−z

dz,

(8.24)

adică: p0 − p = −ρgz, sau: p(−z) = p0 + ρgz. (8.25)

Aceasta înseamnă că, în interiorul lichidului (Fig.8.5), acolo unde z < 0, presiunea hidrostatică +ρgz se adaugă, de fapt, la presiunea atmosferică, p0 . În cazul apei (ρ = 1000 kg/m3 ), la

Figura 8.5: Pentru calculul presiunii hidrostatice.

o adâncime de aproximativ 10 m, presiunea totală, p are valoarea 2p0 = 2 atm6 . De multe
O astfel de suprafaţă se numeşte suprafaţă de nivel. Este cunoscut, de altfel, din manualul de liceu, că presiunea de o atmosferă este echivalentă cu o presiune hidrostatică exercitată de o coloană de mercur de 0,76 m, sau de o coloană de apă de ≈ 10 m
5 6

172

Capitolul 8. Fluide

ori, coordonata (−z) din ecuaţia (8.25) se înlocuieşte cu adâncimea, h, a coloanei de apă. Presiunea hidrostatică are atunci valoarea: ph = ρgh, iar presiunea totală la o adâncime h, sub nivelul apei este: p = p0 + ρgh. (8.27) (8.26)

8.1.2

Formula barometrică

În ecuaţia (8.24) am considerat că densitatea fluidului este constantă, de aceea a fost scoasă factor comun, în faţa integralei. Acest lucru este valabil doar în cazul lichidelor (care sunt incompresibile). În cazul gazelor, densitatea se modifică cu presiunea. Folosindu-se de ecuaţia de stare a gazului ideal, pV = m RT , densitatea gazului se poate scrie: µ ρ= m pµ = . V RT (8.28)

Înlocuim valoarea lui ρ dată de ecuaţia (8.28) în ecuaţia (8.23) vom obţine: dp = − Separând variabilele şi integrând:
p p0

pµ gdz. RT

(8.29)

dp µg =− p RT

z 0

dz,

(8.30)

vom găsi dependenţa p(z): p = p0 e− RT ,
µgz

(8.31)

denumită şi formula barometrică. Conform ecuaţiei (8.31), presiunea atmosferică descreşte exponenţial cu înălţimea şi temperatura.

8.1.3

Legea lui Arhimede

Ecuaţia (8.27) serveşte la deducerea expresiei forţei ascensionale ce acţionează asupra unui corp solid de o formă arbitrară, scufundat într-un lichid. Să considerăm un astfel de corp (Fig.8.6) şi să evaluăm forţa rezultantă exercitată de lichidul înconjurător asupra sa. Asupra oricărui element de volum dV al corpului, forţele de presiune ce acţionează după direcţiile Ox şi Oy se vor compensa în efect (conform legii lui Pascal, aplicată oricărei suprafeţe de nivel). Dacă notăm cu dS aria bazei unui paralelipiped elementar de volum dV , forţa rezultantă ce acţionează asupra lui dV este: dF = dFz = (p2 − p1 )dS = ρg(h2 − h1 )dS. (8.32)

2 Dinamica fluidelor Fiind sisteme cu distribuţie continuă de masă. când era complet orb. Ecuaţia (8. x. care se enunţă astfel: Un corp solid scufundat într-un fluid este împins de jos în sus. ce se manifestă asupra întregului solid scufundat se obţine integrând ecuaţia (8. 9 După numele lui Joseph Lagrange (1736-1813). divizat în volume elementare. 8. atomi sau molecule). z) ca funcţie de timp. ecuaţiile ce descriu mişcarea fluidului. În mecanica fluidelor.6: Un corp solid scufundat într-un fluid.32) pe întreaga suprafaţă a corpului: F = Fz = ρg(h2 − h1 )S = ρgV = ml g (8. nici măcar pentru fiecare element de volum dV (care. pe verticală. 8 Această abordare am urmat-o în cazul solidului rigid. Forţa rezultantă.2. aşa cum arătam anterior. presiunea etc. (b) Să ne prestabilim poziţii în spaţiul ocupat de fluidul în mişcare şi să ”monitorizăm” mărimile fizice de interes (densitatea fluidului.8. Dinamica fluidelor 173 Figura 8. conţine un număr enorm de particule.33) în care am notat cu ml = ρV masa de lichid dezlocuit de corpul scufundat. considerat cel mai mare matematician al secolului XVIII-lea. ecuaţiile Euler-Lagrange din mecanica analitică etc.33) exprimă legea lui Arhimede. 7 . întocmai ca şi în cazul solidului rigid fluidele pot fi tratate ca ansambluri cu un număr infinit de componente. Euler sunt în mecanică: unghiurile Euler (ce specifică orientarea unui rigid). Această abordare ce pleacă de la legile mecanicii newtoniene a primit numele de abordare lagrangeană9 . y. Cele mai cunoscute contribuţii ale lui L. Această Leonhard Euler (1707-1783) fizician elveţian. de la forţele ce acţionează asupra sa8 .) în timp. plecând. de o forţă ascensională (denumită şi forţă arhimedică). Se înţelege că pentru găsirea ecuaţiilor de mişcare nu putem integra ecuaţiile care rezultă din aplicare principiului II al dinamicii. cele mai multe scrise în ultimele decenii ale vieţii. evident. Euler7 a arătat că putem aborda studiul dinamicii fluidelor din două puncte de vedere distincte: (a) Să considerăm o particulă de fluid de volum infinitizimal dV şi să-i urmărim coordonatele (de exemplu. viteza. folosind principiul al II-lea al dinamicii. egală cu greutatea fluidului dezlocuit de acel corp. Lucrările sale ocupă circa 80 de volume (peste 886 de articole şi cărţi).

În abordarea lagrangeană ar fi nevoie să urmărim mişcarea unei particule generice de fluid.35) prin dt vom obţine: Figura 8. z. 8. curgerea este studiată monitorizând viteza fluidului. la momentul t. y. 10 . coordonatele A(x. există două tipuri de derivate ale mărimilor fizice ce caracterizează curgerea fluidului. nivelul apei etc. dacă monitorizăm viteza în decursul mişcării unei particule de fluid de-a lungul traiectoriei sale (denumită şi linie de curent ). y + dy. Unele din datele culese de staţiile de monitorizare ne sunt oferite prin staţii de radiofuziune la emisiunea ”Cotele apelor Dunării" 11 Aceasta dacă v(r. (8. z + dz) în serie Taylor11 şi neglijând termenii de ordin superior vom avea: ∂v ∂v ∂v ∂v dv ≃ dx + dy + dz + dt. iar după un timp dt ajunge în B(x + dx. la rândul lor. de la izvor până la vărsarea în mare. iar derivata sa în vecinătatea lui B este definită. Variaţia vitezei într-un interval de timp dt este: dv = vB − vA = v(x + dx. y + dy. Fluide a doua abordare a primit numele de abordarea euleriană. 8. În abordarea euleriană. (8.34) Dezvoltând pe v(x + dx. De exemplu. distanţele au fost reprezentate exagerat de mari. y.174 Capitolul 8. z).7). Evident. t + dt) − v(x. y + dy. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează.35) ∂x ∂y ∂z ∂t Împărţind ecuaţia (8. Observaţie Un exemplu care ilustrează cele două tipuri de abordări îl avem dacă ne propunem să urmărim studiul curgerii apei dintr-un fluviu. în comparaţie cu abordarea lagrangeană.1 Derivata substanţială a unei mărimi fizice Aşa cum vom vedea în continuare. variaţia vitezei în raport cu timpul reprezintă o derivată totală. Componentele vitezei v sunt. ea este mai convenabilă în studiul mişcării fluidelor. funcţii de timp (vezi şi Fig. t). z + dz). din motiv de vizibilitate. în punctele alese pe parcursul fluviului10 . t) este o funcţie derivabilă. z + dz.7: O particulă de fluid are.2. dv/dt.

dt ∂t Definim astfel operatorul: d ∂ = (v · ∇) + .40) ne va fi utilă. pentru ca particula să se mişte accelerat. recunoaştem imediat un produs scalar între un vector v(vx . Ecuaţia 8. pentru stabilirea ecuaţiei de curgere a unui fluid. în cele ce urmează. 8.40) Ecuaţia (8. Acest operator se poate aplica nu numai unei mărimi vectoriale (viteza v. în ecuaţia (8. Ecuaţia (8. dacă scoatem formal pe v ca factor comun: dv ∂ ∂ ∂ ∂v = vx + vy + vz v+ . vy . dt ∂x dt ∂y dt ∂z dt ∂t ∂v ∂v ∂v ∂v = vx + vy + vz + .36) poate fi scrisă şi sub o altă formă.8. vom găsi: ρdV (v · ∇) v + ∂v = −gradp dV + f dV ∂t (8. dt ∂x ∂y ∂z ∂t (8.2. a apărut şi raportul ∂v/∂t.38) denumit derivata substanţială a unei mărimi fizice.39) (8. Dinamica fluidelor dv ∂v dx ∂v dy ∂v dz ∂v = + + + . dt ∂t (8. ∂x ∂y ∂z ∂t 175 (8. vz ) şi un altul ∂ ∂ ∇ = ∂x x + ∂y y + ∂z z .36) Constatăm că. dt ∂t (8. ca. presiunea: dp ∂p = (v · ∇)p + . mai compact. este nevoie ca rezultanta forţelor de presiune (−gradp dV ) şi a forţelor externe δF (e) să fie diferită de zero. Evident.2 Ecuaţia de curgere a unui fluid Vom recurge la acelaşi exemplu de particulă de fluid. în exemplul anterior). sub forma: ˆ ˆ ∂ ˆ dv ∂v = (v · ∇)v + . care exprimă variaţia vitezei în timp într-un loc fixat din volumul lichidului (abordarea euleriană). pe care l-am folosit pentru deducerea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii.37 se scrie.38).42) (8.2. de exemplu. ci şi unor mărimi scalare.41) .36). Aplicând legea a II-a a dinamicii pentru mişcarea de-a lungul unei linii de curent: dma = −gradp dV + δF (e) şi exprimând pe a conform ecuaţiei (8.37) În paranteză.

însă aici avem 7 necunoscute: vx . Cea de a 7-a necunoscută din lista amintită mai sus trebuie aflată dintr-o altă lege fizică. viteza unui punct generic P . însă mai rămân încă 4 necunoscute. respectiv. Ecuaţia (8. pe suprafaţa AC. aflat în interiorul unui volum elementar dV = dxdydz (Fig. vy . pe suprafaţa BD.8: (a) Un volum elementar. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează. în continuare. din interiorul lui dV : vP = v = vx x + vy y + vz z . cu detalii privind curgerea după direcţia Oy. fz . 8. Fluide (8. în fapt. respectiv ρ(y + dy). este dificilă.45) Să examinăm. Să considerăm un punct P din interiorul fluidului. ∂t ρ ρ (8. dV . p. Dintre acestea. trei ecuaţii scalare suplimentare pot fi deduse din legea conservării masei (exprimată sub forma aşa-numitei ecuaţii de continuitate).8). La intrare. 8. vz . de la caz la caz. Dacă există o . 8. iar la ieşire.44) este echivalentă cu 3 ecuaţii scalare.8). care este convenabilă din punct de vedere al vizibilităţii în Fig. Integrarea ecuaţiei (8.44) se numeşte ecuaţia lui Euler. legea de conservare a masei. având semnificaţia densităţii volumice de forţă exterioară ce acţionează asupra fluidului. Figura 8. scrisă de obicei sub forma: ∂v 1 f + (v · ∇)v + ∇p = . valorile vy (y) şi ρ(y).3 Ecuaţia de continuitate Ecuaţia de continuitate reprezintă. componentele forţelor externe sunt cunoscute. vy (y + dy). Viteza particulelor conţinute în interiorul lui dV o vom considera reprezentată în mod complet de vectorul vP . componenta vitezei fluidului şi densitatea sa au. aplicată în cazul curgerii unui fluid.43) În ecuaţiile (8.2. fy . de fluid (b) O imagine bi-dimensională a elementului de volum. ρ.43). Ecuaţia (8.42) şi (8. curgerea fluidului de-a lungul unei direcţii date (de exemplu.43) am introdus mărimea f = δF (e) /dV . în cazul general.44). ∂t Capitolul 8. ˆ ˆ ˆ (8. de-a lungul direcţiei Oy.176 adică: ρ (v · ∇)v + ∂v = −∇p + f . şi fx . Ea reprezintă ecuaţia generală de curgere a unui fluid ideal (lipsit de vâscozitate).

53) dV dt (8. sub forma: dm(+) = [∇ · (ρv)] dV dt = div(ρv)dV dt.46) se rescrie astfel: dm+ = [ρ(y + dy)vy (y + dy) − ρ(y)vy (y)] dxdzdt. Dinamica fluidelor 177 masă netă ”izvorâtă” din dV . vom obţine: dm(+) = vy (y) y ∂vy ∂ρ + ρ(y) dV dt. după cele trei direcţii. dV . Ox. vom avea: ρ(y + dy) ≃ ρ(y) + ∂ρ ∂vy dy. În mod similar.51) Ca urmare.2.48) Introducând ecuaţiile (8. ∂y ∂y (8. este conţinută într-un paralelipiped de arie a bazei dS = dxdz şi de înălţime egală cu spaţiul parcurs de o particulă într-un timp dt. pentru curgerea pe direcţiile Ox şi Oz: dm(+) = vx (x) x dm(+) z ∂ρ ∂vx + ρ(x) dV dt. de-a lungul direcţiei Oy. masa de fluid care intră în volumul elementar fix prin suprafaţa din stânga este conţinută într-un paralelipiped de arie dS = dxdz şi înălţime vy (y)dt. vy (y + dy) ≃ vy (y) + dy.49-8.47). dacă definim intensitatea curentului masic care trece printr-o suprafaţă elementară dS ca: I= dm .49) Relaţii similare vom găsi. deoarece masa de fluid care iese din volumul elementar fix.51): dm(+) = dm(+) + dm(+) + dm(+) = x y z ∂ρ ∂ρ ∂ρ ∂vx ∂vy ∂vz = vx + vy + vz +ρ + ∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z = [(v · ∇)ρ + ρ(∇ · v)] dV dt.52) Pe de altă parte. ∂x ∂x ∂ρ ∂vz = vz (z) + ρ(z) dV dt. conform ecuaţiilor (8. ∂y ∂y (8. dt . ∂z ∂z (8. (8. Rezultatul anterior se scrie sub acea formă.50) (8. în mişcare uniformă cu viteza vy (y+dy).46) = ρ(y + dy)dSvy (y + dy)dt − ρ(y)dSvy (y)dt. Oy şi Oz va fi.52) se poate scrie şi mai compact. y (8.47) Dezvoltând în serie Taylor pe ρ(y + dy) şi vy (y + dy) şi reţinând doar termenii de ordinul I din dezvoltare.48) în (8. masa totală ”izvorâtă” din dV în total. de asemenea. Ecuaţia (8. atunci aceasta se va putea scrie sub forma: dm(+) = dm(y + dy) − dm(y) = y (8.47) şi efectuând calculele în ecuaţia (8.8. Relaţia (8.

∂t (8. Notând cu dm(−) masa care părăseşte pe dV .58).59): divj + ∂ρ = 0. masa izvorâtă nu poate proveni decât din scăderea densităţii fluidului în interiorul volumului elementar considerat.61) constituie formularea locală (sau diferenţială) a ecuaţiei de continuitate.56) (8.53) şi (8. j= Atunci relaţia (8. în unitatea de timp. dtdS j = ρv.59) Dacă masa de fluid se conservă12 . Cu alte cuvinte. dt Capitolul 8. dV dt (8. Fluide (8.56) permite să definim operatorul divergenţă: divj = dm(+) . se va scrie sub forma: dm(+) + dm(−) = 0 adică. ∂t (8. cu (V ) şi (S) s-au notat volumul şi respectiv suprafaţa ce mărgineşte un volum de fluid. (8.53) se poate scrie sub forma: dm(+) = divjdV dt.178 atunci: I= ρvdtdS = ρvdS. Acest lucru este valabil şi în concordanţă cu teorema Gauss-Ostrogradski: (V ) divj · dV = (S) j · dS. divergenţa reprezintă productivitatea de flux de curent masic al unităţii de volum elementar de fluid. .57) (8.58) Menţionăm că în ecuaţia (8.55) Divergenţa vectorului densitate de curent masic j reprezintă cantitatea de fluid izvorîtă dintrun element de volum ales ca unitate. va fi: dm(−) = [ρ(t + dt) − ρ(t)] dV = ∂ρ dV dt.60) Ecuaţia (8. defini densitatea de curent masic: dm . având în vedere ecuaţiile (8. Observaţii 12 În sensul că fluidul nu este creat prin procese fizice sau chimice în interiorul lui dV . legea conservării masei. de asemenea. Ecuaţia (8.61) (8.54) Putem. Va trebui să răspundem acum la întrebarea: de unde provine masa dm(+) ? Dacă masa de fluid se conservă.

prin integrare: divjdV = j · dS = 0.63) (V ) S Integrala a 2-a din ecuaţia (8. Dacă fluidul este incompresibil (∂ρ/∂t = 0). în cazul lichidelor. Din cauza frecării interne. în cazul curgerii unui lichid printr-o conductă de forma celei din Fig.9. evident. (8.8. astfel încât (Slat ) j · dS = 0.64) se reduce la: (S) j · dS = (S1 ) j · dS + (S2 ) j · dS = 0 (8. (considerate fluide practic incompresibile). ˆ (8.66) S1 S2 Ţinând cont de orientarea versorilor normali la suprafaţă vom găsi. prin care.5.62) 2.67) constituie formularea integrală a ecuaţiei de continuitate. (8. pe măsura apropierii de peretele conductei.64) (S) (S1 ) (S2 ) (Slat ) Figura 8. viteza particulelor de fluid este maximă la axul conductei şi tinde la zero.63) se poate scrie. Aşa cum vom discuta în Secţiunea 4. sub forma: j · dS = j · dS + j · dS + j · dS = 0. în cazul fluidelor vâscoase viteza unei particule din fluid nu mai are aceeaşi valoare în orice punct al unei secţiuni date (de exemplu.9: Curgerea fluidelor printr-o conductă îngustată În ecuaţia (8. în cazul fluidului ideal (lipsit de vâscozitate) incompresibil.65) sau: ρv1 · n1 dS + ˆ ρv2 · n2 dS = 0. atunci ecuaţia (8. Din ecuaţia (8.67) Relaţia (8. 8. Ecuaţia (8.64) am notat cu (Slat ) suprafaţa laterală a conductei.61) se reduce la: divj = 0. 179 (8. de exemplu. . (8. Dinamica fluidelor 1. v1 în orice punct din S1 respectiv v2 în secţiunea S2 ).61) se poate obţine. în final: −ρv1 S1 + ρv2 S2 = 0 ⇒ S1 v1 = S2 v2 .2. nu Ê iese/intră fluid.

74) Daniel Bernoulli (1700 . iar pături adiacente de fluid în mişcare nu se intrepătrund. Fluide 8. 2 (8.69) Ce de al doilea termen poate fi scris.71) Dacă lichidul curge într-un câmp de forţe externe cu caracter conservativ. o vom înmulţi scalar cu vectorul viteză: ρ dv · v + ∇p · v = f · v dt (8. aşa cum vom constata în cele ce urmează. la rândul său.180 Capitolul 8. anume legea conservării energiei mecanice are o exprimare concretă în dinamica fluidelor. (deci derivă dintr-un potenţial scalar. în cazul curgerii fluidelor ideale incompresibile. pe care. . Ea este valabilă. sub forma: ∇p · v = ∂p ∂p ∂p dp ∂ρ vx + vy + vz = (v · ∇)p = − . Denumim curgere laminară a unui fluid. ∂x ∂y ∂z dt ∂t (8. Cea mai importantă lucrare.40). este cunoscut pentru contribuţiile sale la studiul proprietăţilor fluidelor. într-un câmp de forţe conservativ. dt (8. în regim laminar.72).73) în care V0 reprezintă energia potenţială a unităţii de volum. situaţia în care liniile de curent nu se intersectează. pentru început. înmulţind cu dt ecuaţia (8. V0 ). conţine studii teoretice şi practice legate de echilibrul.4 Ecuaţia (legea) lui Bernoulli O altă lege de conservare din fizică. astfel încât: ∇p · v = În consecinţă. ∂ρ/∂t = 0. denumită ecuaţia lui Bernoulli13 .44). În cazul fluidului incompresibil.72) dp . vom găsi: dp + d 13 1 2 ρv = f · vdt.68) devine: dp d + dt dt 1 2 ρv = f · v. ecuaţia (8. 2 (8.1782). (8. 2 2 dt (8. vom pleca de la ecuaţia generală de curgere a unui fluid (8. Hidrodinamica. apărută în 1738. presiunea şi viteza fluidelor. atunci: f = −grad V0 . Pentru deducerea ecuaţiei lui Bernoulli. născut într-o familie de matematicieni elveţieni.2.68) Primul termen din ecuaţia anterioară poate fi scris şi sub forma: ρ dv d ·v =ρ dt dt d = dt 1 2 v 2 1 dρ 1 2 ρv − v 2 . În aceste condiţii.70) în care am folosit expresia derivatei substanţiale (8.

Ea este legată de acţiunea câmpului de forţe din exteriorul fluidului. 1 2 2 ρv reprezintă. Dinamica fluidelor 181 Integrând ecuaţia (8. pe lângă semnificaţia presiunilor. • se numeşte presiune dinamică şi ea este asociată forţelor active.8.78) (8. Ea este legată de acţiunea câmpului forţelor interne din fluid.79) are şi semnificaţia energiei unităţii de volum: • termenul p reprezintă.74) de-a lungul unei linii de curent. V (8. vom obţine: 2 1 2 dp + 1 d 1 2 ρv = 2 2 1 f · dr. dr (8. Aici: • p reprezintă presiunea statică din fluid. în acelaşi timp şi energia cinetică a unităţii de volum a flui- . 1 2 2 ρv 2 1 − dV0 dr = −V02 + V01 .79) exprimă legea lui Bernoulli.77) mgh = ρgh. 2 2 În cazul în care forţe externe sunt de tip gravitaţional: V0 = iar relaţia (8. Trebuie neapărat subliniat că. în acelaşi timp şi energia potenţială a unităţii de volum. Aceasta este datorată acţiunii forţelor cu care restul fluidului acţionează asupra elementului de volum de fluid dV .76) (8. (8. între două puncte de pe traiectorie şi ţinând cont că vdt = dr. • termenul dului.75) sau: 1 2 1 2 p2 − p1 + ρv2 − ρv1 = 2 2 Relaţia anterioară o vom scrie sub forma: 1 2 1 2 p2 + ρv2 + V02 = p1 + ρv1 + V01 . • termenul ρgh reprezintă.2. 2 Ecuaţia (8. fiecare termen din ecuaţiile (8. în acelaşi timp şi energia potenţială a unităţii de volum. care pun fluidul în mişcare.77) se poate scrie sub forma: 1 p + ρv 2 + ρgh = const.79) • ρgh se numeşte presiune de poziţie şi ea este asociată cu efectul forţelor conservative externe fluidului14 .77) şi (8.

la nivelul ambelor deschideri. Dacă scriem ecuaţia Bernoulli: 1 2 1 2 p0 + ρv2 + ρgz2 = p0 + ρv1 + ρgz1 . denumită şi ajutaj.5 Aplicaţiile legii lui Bernoulli Există un număr apreciabil de aplicaţii tehnice ale legii lui Bernoulli.80) (8.81) Sv1 = S2 v2 ⇒ v2 = deducem că: v1 = 2gh 1− 2 S1 2 S2 S1 v1 S2 (8. b) Pulverizatorul (Fig.83) Relaţia (8. iar a orificiului aflat la cota z2 este S1 .2. 2 2 rezultă că: Folosind şi ecuaţia de continuitate a curgerii: 2 2 v1 = v2 + 2g(z2 − z1 ). 8. dintre care. în continuare. raportul S1 /S2 → 0 şi viteza de curgere devine: v1 = 2gh. (8.10: Curgerea unui lichid printr-un orificiu lateral. chiar şi în cazul vaselor cu formă simetrică. suprafaţa liberă este în contact direct cu atmosfera care acţionează asupra lichidului cu presiunea p0 . care face ca lichidul 14 A nu se confunda presiunea de poziţie cu presiunea hidrostatică. crează în zona A o depresiune statică (pA < patm ). Deşi forma liniilor de curent nu este simplă. Secţiunea vasului umplut cu lichid până la cota z2 este S2 . Un jet de aer care iese din zona îngustată a unei conducte C.12a). a) Formula lui Torricelli. ca în Fig.83) este cunoscută sub numele de ecuaţia lui Torricelli . vom aminti doar câteva. deşi ambele au aceeaşi formulă de calcul! .82) .8. Să calculăm viteza de curgere a unui lichid printr-o deschidere a vasului care îl conţine. (8.10. totuşi este suficient să ştim că viteza particulelor de fluid rămâne constantă la nivelul fiecărei secţiuni (S1 şi S2 ). Fluide p0 S2 z2 h z1 p0 S1 v1 Figura 8. Dacă vasul este descoperit.182 Capitolul 8. 8. 2 2 În condiţiile în care S2 ≫ S1 .

8. cunoscând secţiunile conductei în cele două zone şi aplicând ecuaţia de continuitate. care . Tubul Venturi.2. cât şi cea statică. În cazul tubului Venturi (Fig. (b)Trompa de apă. În zona ajutajului A se crează o depresiune statică. M va măsura doar presiunea dinamică. (Fig. d) Becul cu gaz. Denivelarea h din manometrul cu lichid.8.12(a). din rezervorul R să urce în conducta verticală. În cazul tubului Pitot. şi în acest caz. La nivelul orificiului A se manifestă atât presiunea dinamică. Deoarece obţinerea unei temperaturi cât mai ridicate la arderea unui gaz combustibil presupune asigurarea unei cantităţi adecvate de gaz care întreţine arderea (comburant). introducerea carburantului pe fluxul becului cu gaz se face aşa cum este arătat în Fig.12c). Dinamica fluidelor 183 Figura 8. (b) Tubul Pitot. Cunoscând densitatea fluidului în condiţiile curgerii. Evident. se poate determina. a vopselei în procesul de acoperire protectoare etc. nu. pd = ρv 2 /2.12: (a) Becul cu gaz. denivelarea h este o măsură a diferenţei dintre presiunile statice ale fluidului între cele doua zone ale conductei. împreună cu aerul. în timp ce la nivelul orificiului B – doar presiunea statică. Figura 8. se poate determina viteza fluidului. La capătul superior al conductei. A. c) Tubul Pitot.12b. în timp ce orificiul lateral B.11: (a) Pulverizatorul.8. orificiul de intrare. 8. Dispozitivul se utilizează şi la pulverizarea benzinei în carburatorul motoarelor Otto. (c) Tubul Venturi. folosind expresiile presiunii hidrostatice. este expus jetului de fluid. lichidul va fi rupt în particule fine (aerosoli). Trompa de apă. Pe acest principiu se obţin aerosoli în medicină.c). viteza de curgere a fluidului. care sunt antrenate.

8. decolarea şi zborul avioanelor grele au loc la viteze de ordinul sutelor de m/s. care împinge întreg avionul spre în sus. deci scade presiunea statică. Totuşi. academician. portanţa este creată într-o măsură mult mai mare prin alegerea formei adecvate a aripii.13. De fapt. odată cu gazul metan (sau butan) şi face ca temperatura de ardere să crească. din cauza îndesirii liniilor de curent. În zona convexă. trompa de apă este un fel de bec de gaz cu funcţionare inversată. care este un exemplu de pompă de vid: aici aerul din atmosfera ce înconjoară ajutajul A (inclusiv din rezervorul R ce se doreşte a fi vidat) este scos. care este în fond o aripă rotitoare) arată ca în Fig. creşterea portanţei se realizează prin folosirea aripilor duble. Reglarea temperaturii de ardere se face prin reglarea lărgimii zonei de admisie a aerului. care trebuie să zboare cu viteze relativ mici. creând prin aceasta. B. datorită vitezei mai mici decât în zona A. dau naştere la o forţă portantă considerabilă.184 Capitolul 8. Văzută în secţiune transversală. la distanţe relativ mici unul de celălalt (efect periculos mai ales în cazul remorcilor tractate) sau a vapoarelor. al dioxidului de carbon solid. Diferenţa dintre presiunile statice ale zonelor B şi A. . Fluide antrenează aerul înconjurător. 15 După numele chimistului român Nicolae Teclu (1839-1916). Fără să constituie aplicaţii. Figura 8. creşte presiunea dinamică. contribuţii în domeniul producerii ozonului. În zona B presiunea statică este mare. Cum valoarea diferenţei de presiune statică este egală cu diferenţa de presiune dinamică (deci este proporţională cu v 2 ). 8. Tot în scopul creşterii portanţei. care poate ridica în aer avioane cu greutăţi de ordinul zecilor de tone. Aripa oricărui avion dirijează spre ”în jos” o anumită cantitate de aer. e) Forţa portantă. suprafaţa aripilor se alege cât mai mare16 . dar şi la construcţia arzătorului de aragaz etc.13: Curgerea particulelor de aer în vecinătatea aripii de avion. prin antrenare odată cu apa în conducta inferioară. Vezi şi coperta. înmulţită cu suprafaţa (orizontală) pe care se manifestă acestea. o anumită forţă portantă. A. Un alt exemplu interesant îl oferă dispozitivul denumit trompa de apă (Fig. ci doar efecte ale legii lui Bernoulli. aripa de avion (sau elicea. A.12(b)). 16 În cazul avioanelor utilitare. Acelaşi procedeu se foloseşte la arzătoarele din laboratorul de chimie (aşa numitul bec Teclu)15 . putem aminti aici forţele de "atracţie" laterală pe care le resimt vehiculele care se deplasează pe traiectorii paralele.

celorlalte.3. η.1869).84).d.84) se numesc newtoniene.8. m2 m m·s s Denumirea de Poise vine de la numele lui Poisseuille18 un fizician francez care s-a ocupat intens de studiul curgerii fluidelor newtoniene vâscoase. Fără a intra în detaliu în fenomenele de transport ale impulsului care au loc la scară microscopică17 . aflată în repaus şi suferind acţiunea frecării cu aceasta.m. O expresie matematică a acestei forţe se poate scrie introducând un coeficient de proporţionalitate. Într-un model simplificat (aşa-numita abordare newtoniană) se consideră că viteza creşte liniar cu coordonata y. Forţa de frecare vâscoasă se presupune a fi direct proporţională cu suprafaţa păturilor în contact şi cu rata de variaţie a modulului vitezei după direcţia perpendiculară pe strat (în cazul nostru.84) dz Curgerea în regimul menţionat aici.14: Profilul vitezei în cazul curgerii unui fluid vâscos. Pătura (2) va avea o viteză mică dar mai mare decât pătura (1). cunoscut pentru cercetările legate de curgerea fluidelor prin tuburi cilindrice. (8. ca urmare eforturi tangenţiale. ca o funcţie de coordonata y. vom modela frecarea internă prin forţe de frecare dintre pături adiacente de fluid. Să considerăm un fluid care curge laminar de-a lungul axei Ox (Fig. denumit coeficient de vâscozitate dinamică: dv . Unitatea de măsură a lui η în SI va fi: Fr = ηS < η >SI = 1N m kg =1 = 1 P oise. 17 18 . η este funcţie de natura fluidului şi de temperatură. în care am figurat mărimea vitezei fiecărui strat de lichid. Acest subiect este tratat ín detaliu la disciplina de Fizică moleculară şi termodinamică. în prezenţa forţei de frecare de tip (8. de exemplu apa dintr-un râu.3. iar la interfaţa dintre ele apar forţe de frecare şi. Jean Louis Marie Poiseuille (1799 .a. 8. Oy). fizician francez. Pătura (1) va avea viteză apropiată de zero. În Fig. Vom împărţi fluidul în pături de grosime infinitezimală.8.14 am reprezentat un aşa-numit profil al vitezelor. aflate unele deasupra Figura 8.1 Fluide vâscoase Introducere Fluidele reale sunt vâscoase datorită frecării interne: straturi adiacente de fluid se mişcă unele în raport cu altele. În cazul lichidelor newtoniene. pătura (3) o viteză mai mare decât a 2-a ş. Fluide vâscoase 185 8. se numeşte newtoniană iar fluidele care respectă o lege de tip (8. Aceste forţe de frecare tind să reducă viteza relativă dintre particule sau pături de fluid.3 8.14). ea fiind în contact cu albia râului. coeficientul de vâscozitate dinamică.

15). curgerea staţionară a unui fluid newtonian printro conductă cilindrică de rază R (Fig. (8. Forţa activă este datorată diferenţei de presiune de la capetele conductei: ma = πr 2 ∆p + 2πrηL Rezultă: r∆p + 2ηL dv = 0. în cele ce urmează. Suprafaţa externă a cilindrului acţionează cu o forţă Fr asupra păturii cilindrice care îl înconjoară antrenând-o în mişcare cu viteza v(r). Toate particulele dintr-o astfel de pătură cilindrică au viteza v(r). dr (8. dr (8. la trecerea de la un strat la altul (curgerea fiind laminară) vom avea un salt infinitezimal dv al vitezei.88) Integrând ecuaţia (8. 8. În interiorul păturii de Figura 8.186 Capitolul 8. Fluide 8. Poisseuille-Hagen Ecuaţia lui Sa considerăm.88) între 0 şi r.87) vom separa variabilele şi vom obţine: dv = − ∆p rdr. iar z este înlocuit aici de coordonata r. fluid case se mişcă cu viteza periferică v(r) se află un cilindru de rază r care se mişcă cu viteza v + dv. R]) şi grosime dr. după ce notăm cu v(0) viteza fluidului la axul conductei găsim: v(r) v(0) dv = − ∆p 2ηL r 0 rdr. Aici S = 2πrh.89) . dr (8. Forţa Fr are expresia: Fr = η 2πr L dv .86) În ecuaţia (8. şi este paralelă cu axul conductei.84)).87) dv = 0.85) în conformitate cu legea lui Newton ((8.3. 2ηL (8. Dacă mişcarea cilindrului de rază r este uniformă (acceleraţia este nulă) atunci forţa activă care determină curgerea este egală în modul şi de sens contrar cu forţa Fr . Fiecare strat de fluid are forma unei pături cilindrice de rază r (r ∈ [0.2 Curgerea fluidelor vâscoase prin conducte cilindrice.15: Profilul vitezei în cazul curgerii vâscoase printr-o conductă orizontală.

pentru o diferenţă de presiune constantă. 8ηL (8. în unitatea de timp în condiţiile unui efort fizic intens19 . profilul vitezei este parabolic. Printr-o pătură cilindrică. O alta concluzie importantă legată de legea lui Poiseuille rezultă dacă rescriem ecuaţia (8. în mod riguros vorbind. aşa cum este. totuşi. care se ocupă de curgerea lichidelor non-newtoniene. numită reologie.3. Există o ramură distinctă a mecanicii fluidelor. Pe acest mecanism se bazează reglarea debitului de sânge din artere către ţesuturi. Vârfurile vectorilor vitezei. Qv este direct proporţional cu diferenţa dintre presiunile statice de la capetele conductei şi cu puterea a 4-a (!) a razei conductei. că sângele nu este un lichid riguros newtonian decât într-o primă aproximaţie.94) Ecuaţia (8. Vâscozitatea acestuia depinde de mai mulţi parametri biofizici. .94) sub forma: Qv = ∆p 8η L R2 πR2 = ∆p 8η L R2 S .90) Valoarea lui v(0) o putem afla integrând ecuaţia (8.88) între r = 0 (acolo unde v = v(0)) şi R (acolo unde v = 0) : ∆p 2ηL v(0) ∆pR2 . se situează pe un paraboloid de rotaţie (Fig. Se ştie că. (8.91) ecuaţia (8. 4ηL 187 (8. v(0) = 4ηL =− ∆pR2 4ηL 0 R 0 rdr ⇒ (8.90) devine: v(r) = 1− r2 R2 . Conform acesteia.93) Prin integrare în raport cu r (adică adunând volumele de fluid ce curg în unitatea de timp printr-o secţiune transversală a conductei prin toate păturile cilindrice) obţinem: Qv = dqv = π∆pR4 2ηL R 0 r− r3 R2 dr = πR4 ∆p. Fluide vâscoase adică: v(r) = v(0) − ∆pr 2 .91) Ţinând seama de ecuaţia (8.95) 19 Să menţionăm.92) permite. (8.92) Conform ecuaţiei (8. creierul sau alte organe ale corpului consumă mai mult oxigen.8. sângele.92).8. la un moment dat. întrucât v depinde pătratic de r.15). Această dependenţă dramatică a debitului de diametrul conductei face ca variaţii relativ mici ale lui R să se reflecte în variaţii foarte mari ale debitului de fluid. într-o secţiune oarecare a conductei. de asemenea calculul debitului volumic de fluid prin întreaga conductă. debitul volumic (elementar) este: dqv = 2π∆pR2 4ηL 1− r2 R2 rdr. Ecuaţia (8.94) se numeşte ecuaţia lui Poiseuille. (8.

L R ρS (8.96) L ∆V = U. Fluide Ecuaţia (8. tot aşa cum I este proporţional cu diferenţa de potenţial ∆V = U (∆V fiind diferenţa de potenţial la capetele unui conductor). Cum mişcarea este uniformă. o viteză medie.3.94) şi (8.100) (8. raportul L/S apare exact ca şi în cazul legii lui Ohm.95) are o formă identică cu legea lui Ohm din electrocinetică: I= cu U ∆V = . viteza medie a fluidului este de două ori mai mică decât viteza aceluiaşi fluid la axul conductei. Având în vedere profilul parabolic al vitezei. Egalând pe Qv din relaţiile (8.95) putem defini o rezistenţă (mecanică) la curgere: Rm = 8η L L = ρm . 8.98) unde rezistivitatea mecanică. un procedeu larg utilizat atunci când un model teoretic este dificil de construit pe baza unor legi fizice. acceleraţia sferei este nulă. ρm .95).3 Forţe de frecare vâscoasă la interfaţa solid-lichid. Pentru aceasta vom exprima debitul volumic prin relaţia: Qv = Sv. 8ηL 2 (8. putem defini în cadrul acestui tip de curgere. 2S R S (8. S (8. vom presupune că forţa de frecare vâscoasă (forţa de rezistenţă la înaintarea în fluid) dintre sferă şi fluidul înconjurător depinde de viteza acesteia în raport cu fluidul. exprimate prin coeficientul de vâscozitate dinamică: Fr = kv α r β η γ . Vom deduce o expresie a forţelor de frecare vâscoasă pe baza unei analize dimensionale.101) . ci depinde şi de raza conductei.99) vom găsi: v= R2 v(0) ∆p = . care conform ecuaţiei (8. Pe baza celor discutate anterior. În rest. este direct proporţional cu diferenţa de presiune de la capetele conductei. în cazul curgerii vâscoase prin conducte cilindrice. Legea lui Stokes Să examinăm acum mişcarea uniformă a unei sfere într-un fluid vâscos. adică forţele externe care pun sfera în mişcare sunt egale în modul cu rezultanta forţelor de frecare vâscoasă. Mărimea echivalentă intensităţii curentului electric este aici debitul de fluid. (8.188 Capitolul 8.99) Aşadar.97) În ecuaţia (8. de rază şi de proprietăţile de vâscozitate ale fluidului. a fluidului din conductă. care se numeşte tensiune electrică şi R = ρ . v. este nu doar o constantă de material ca în electricitate. în cazul curgerii curentului electric.

atunci efectul interacţiunii sferei cu fluidul devine mai complex. în zona A. iar fluidul se deplasează în sens contrar axei Ox. constanta k din ecuaţia precedentă are valoarea k = 6π. Trebuie menţionat că.104) (8.101) dimensiunile mărimilor fizice care intervin acolo. aşa încât: Fr = 6πηvr. ecuaţia (8. Aceasta va determina o mişcare accelerată. Sir George Gabriel Stokes (1819–1903). R fiind raza sferei. neperturbate de prezenţa sferei. de fapt. conform legii lui Bernoulli. sfera se află în repaus. În regiuni din fluid suficient de îndepărtate de sferă.8. viteza corespunzătoare a fluidului va fi −(v + ωR). însă. ci ea diferă. corpul execută şi o rotaţie în jurul unei axe. În acelaşi timp.105) exprimă cantitativ legea lui Stokes .3. Dacă. putem considera că. Presiunea dinamică în zona A va fi deci mai mare decât în zona B. Fluide vâscoase 189 în care k este o constantă adimensională. cu observaţia că valoarea lui k nu mai este 6π. datorită frecării.102) În urma unor măsurători riguroase. Datorită acestei antrenări.101) se scrie sub forma: Fr = kvrη. viteza de curgere a fluidului pe lângă sferă este −(v − ωR). Egalând exponenţii lui L. 20 . din zona A va fi mai mică decât cea din zona B. Pentru simplificarea raţionamentului. liniile de curent rămân rectilinii.8. Apare astfel o forţă F = S∆ps = S(psB − psA ) (S fiind suprafaţa transversală pe care se manifestă diferenţa de presiune îndreptată perpendicular pe direcţia fluxului de fluid. de exemplu. Stokes20 a descoperit că. 8.4 Efectul Magnus În secţiunea precedentă am examinat mişcarea printr-un fluid a unei sfere care execută o mişcare de translaţie în raport cu fluidul. în cazul unor corpuri cu forme diferite de cea sferică. în funcţie de forma corpului. acestea fiind obligate să ocolească sfera. presiunea statică. Să considerăm că sfera se deplasează de-a lungul axei Ox într-un fluid aflat în repaus. în cazul sferei.16). Înlocuind în (8. (8. M şi T din cei 2 membri vom găsi: α=β=γ=1 adică. cu o acceleraţie perpendiculară pe direcţia de mişcare a fluidului. (8. invers. spre A. ecuaţia (8.3. matematician şi fizician irlandez.105) Ecuaţia (8. simultan cu mişcarea de translaţie. psA .103) (8. Pe măsura ce ne apropiem de suprafaţa exterioară a sferei. recunoscut pentru contribuţiile importante în dinamica fluidelor. în zona B din partea inferioară.104) îşi păstrează valabilitatea. se obţine: LM T −2 = (LT −1 )α Lβ (M L−1 T −1 )γ . În zone din ce în ce mai apropiate de sferă se manifestă din ce în ce mai pronunţat antrenarea aerului de către sfera în rotaţie. forma liniilor de curent se modifică din ce în ce mai mult. optică şi fizica matematică. Dacă sfera are dimensiuni mici (pentru a neglija efectul presiunii de poziţie). cu viteza −v (Fig.

corpului C se numeşte strat limită. 8.190 Capitolul 8.17: Formarea vârtejurilor în spatele unei sfere. 8. Regiunea în care liniile de curent sunt perturbate de la forma lor rectilinie de către prezenţa Figura 8. sau tenis. Din cauza aglomerării de fluid în zona A. aici viteza particulelor O astfel de execuţie.17). Stratul limită este mărginit la exterior de suprafaţa desenată cu linie întreruptă. care presupune o anumită îndemânare a sportivului. Fluide Figura 8. din următoarele motive. în aer21 este nevoie să lovim "razant" mingea în zona D. 21 . de exemplu. se numeşte "lovitură cu efect" în fotbal.16(b)). într-un fluid care se deplasează în raport cu sfera cu viteza v (Fig. sau "tăiată" în tenis. 8. o sferă care iniţial. Aşadar. Curgerea capătă în acest caz un caracter turbulent. O particulă de fluid care se deplasează pe traiectoria OABC va avea o mişcare complexă. Pentru deplasarea în acest regim. Curgerea turbulentă Efectul combinat al forţelor de frecare şi forţelor de presiune din fluid face ca. mai ales dacă viteza relativă a fluidului faţă de acel obiect depăşeşte o anumită valoare critică.5 Formarea vârtejurilor. a unei mingi de fotbal.3. în absenţa rotaţiei se deplasează rectiliniu cu viteza v. în prezenţa rotaţiei va urma o traiectorie curbată spre A (Fig. în cele mai multe cazuri. mişcarea fluidului în vecinătatea unor obiecte să piardă caracterul laminar. Să considerăm din nou cazul unei sfere aflată în repaus.16: Mişcarea compusă (translaţie-rotaţie) a unei sfere într-un fluid.

22 (8. astfel de forţe vor depinde. Din motive de simetrie.108) . normală pe liniile de curent. Apare. Conform legii lui Bernoulli. implicit.106) • Forţe de presiune (sau de antrenare). vom avea: LM T −2 = (LT −1 )α L2β (M L−3 )γ Situaţia este similară aruncării unui corp pe un plan înclinat. iar particula de curent ce urmează traiectoria AB va fi accelerată spre B. Înlocuind în ecuaţia precedentă dimensiunile mărimilor care intervin. ne-am aştepta ca fenomenele să se desfăşoare în sens invers între regiunile B şi A′ . de exemplu. Există.107) Întrucât acest al doilea tip de forţe este legat de apariţia şi menţinerea unei diferenţe de presiune între partea frontală şi cea posterioară a obiectului mobil. în zona B. (8. datorită opririi ”premature” a particulelor de fluid. în zona AB. caz în care bariera de energie potenţială este de natură gravitaţională. iar presiunea statică în fluid creşte. în B apare o regiune de depresiune statică. din cauza pierderii de energie mecanică determinată de frecare. determină creşterea dramatică a forţelor de rezistenţă la înaintarea în regiuni de viteză ridicată.8. dacă din punctul de vedere al mecanicii. presiunea dinamică cresc substanţial. aşadar. legate de antrenarea fluidului în mişcare cu viteze considerabile. De aceea este normal să recurgem din nou la o analiză dimensională. întocmai ca în cazul "căderii într-o groapă de potenţial". acolo unde liniile de curent se îndesesc (întocmai ca într-o conductă care se îngustează) viteza particulelor şi. Fluide vâscoase 191 scade. în căldură. Particula se va opri în zona C înainte de a fi ajuns în A′ şi va fi obligată să se întoarcă spre B 22 . Astfel de vârtejuri care se formează. energia lor cinetică se transformă în căldură. precum şi de densitatea fluidului. (8. Pe lângă lucrul mecanic cheltuit pentru învingerea frecării cu aerul. Se înţelege că în urma stingerii mişcării turbulente a vârtejurilor.3. proporţionale cu viteza Fv = kv. mult mai important decât al forţelor de frecare fluid-solid. aceasta este o energie pierdută. Efectul forţelor de presiune este. după trecerea vehiculului) a aerului sau a apei. Dimpotrivă. de asemenea de secţiunea obiectului. Aceasta determină transformarea unei părţi însemnate din energia cinetică asociată mişcării dirijate a fluidului. în spatele vehiculelor care se deplasează în aer sau în apă. Lucrurile nu stau în realitate aşa. tendinţa de formare a vârtejurilor în spatele unor astfel de obiecte. două tipuri de forţe de rezistenţă la înaintarea într-un fluid: • Forţe de frecare vâscoasă (Fv ). de natură inerţială. deci particula să ajungă în A′ cu aceeaşi valoare vA a vitezei. incluzând într-o formulă factorii sus-menţionaţi: Fa = bv α S β ργ . proporţionale cu v 2 : Fa = k′ v 2 . un lucru mecanic suplimentar se consumă pentru punerea în mişcare turbulentă (care în final se stinge. deoarece particula de fluid nu mai poate "urca" bariera de energie potenţială determinată de creşterea de presiune statică din zona BA′ .

pentru majoritatea fluidelor vâscoase. 01) în cazul corpurilor aerodinamice (aşa cum este forma de picătură) şi poate atinge valori mult mai mari în cazul corpurilor concave (b = 0. inginer şi fizician englez. Fluide obţinem: 1 = α + 2β − 3γ. la viteze mici de mişcare în raport cu fluidul. Aşa cum am demonstrat anterior în ecuaţia (8. γ = 1. forţa de rezistenţă la înaintare este de natură predominant vâscoasă Fr ≈ Fv . Fv şi Fa . au valori comparabile.4 Probleme 1. Ca urmare: α = 2. pe cale empirică. practic. din ecuaţia (8. pentru cazul curgerii unui fluid într-o conductă. ρd (8. o viteză critică.110) Coeficientul de proporţionalitate.110) se numeşte coeficientul sau numărul lui Reynolds. În aceste condiţii expresia forţei de antrenare va fi: Fa = bρSv 2 . Răspuns: H/3 Osborne Reynolds (1842-1912).100) viteza medie este jumătate din viteza fluidului la axul conductei. vom găsi că α = −1. Să se calculeze poziţia punctului de aplicaţie al forţei rezultante ce acţionează asupra unui baraj din partea apei din lacul de acumulare care îl acoperă până la înălţimea H. vc .109) Constanta b depinde de forma corpului: ea are valori mici (≈ 0. Există un regim intermediar al vitezelor. când. Aceasta reprezintă valoarea medie a curgerii fluidului prin conductă. Trebuie să menţionăm că.111) Determinarea pe cale experimentală a numărului lui Reynolds presupune măsurarea vitezei critice vc . de trecere de la regimul laminar la cel turbulent. Dimpotrivă. 8. β = 1. la viteze mari. intervalul valorilor critice a lui R la care apare turbulenţa este cuprins între R1 = 2000 şi R2 = 4000. cu contribuţii importante ]n studiul regimului de curgere a fluidelor vâscoase 23 . rolul predominant îl joacă forţele de antrenare care. 4 în cazul paraşutei desfăcute. Reynolds23 . Reynolds a constatat că. (8. Se poate defini. conform ecuaţiei (8.192 Capitolul 8. R. Numărul lui Reynolds are o relevanţă importantă în aplicaţiile tehnice ale aero şi hidrodinamicii. în care are loc trecerea de la curgerea laminară la cea turbulentă. în acest regim. procedeul analizei dimensionale. 1 = γ şi −2 = −α. Aplicând. că această viteză critică depinde de vâscozitatea fluidului. (8.107) sunt proporţionale cu v 2 . Procedeul pentru deducerea vitezei critice şi a regimului la care apare turbulenţa a fost propusă de O. β = 1 şi γ = −1. cele două tipuri de forţe. Reynolds a constatat. de densitatea acestuia şi de diametrul conductei: vc = Rρα η β dγ . din nou. cu alte cuvinte că: vc = Rη .

măsurată de la capătul capilarului până la punctul în care lichidul cade pe plan. Pe o suprafaţă orizontală se află un vas cilindric cu lichid de densitate şi vâscozitate cunoscute (ρ. (d) ∆p = 4ηlv0 /R2 . 4 cm se află aer. Să se găsească ecuaţia matematică a suprafeţei libere a unui lichid incompresibil. de secţiune s(s < S). unde α = 0. η). 50m iar x . La baza acestuia există un mic orificiu de curgere. Raza secţiunii unei conducte se micşorează conform legii r = r0 e−αx . curgerea laminară într-un lichid de densitate ρ1 şi vâscozitate η1 are loc pentru viteze mai mici decât v1 . Pe suprafaţa laterală este montat un tub orizontal de lungime l şi rază interioară r la înălţimea h1 de bază. Pentru a fi menţinut fix. 2 Răspuns:(a) Q = 1 πv0 R2 . 7. z) = ω2 2 2g (x + y2) 3. determinaţi: (a) volumul de fluid ce traversează secţiunea tubului în unitatea de timp. Răspuns: v2 > v1 ρ1 R1 η2 /ρ2 R2 η1 . care cade într-un lichid de densitate ρ2 şi vâscozitate η2 . verticali. Un vas cilindric cu secţiunea S conţine un anumit volum de lichid. ştiind că. 2 6 8. de aceeaşi înălţime h = 2. care se roteşte cu viteza unghiulară constantă ω în jurul axei de rotaţie verticală (Oz). 38 · 10−3 N. 6. Se cunoaşte acceleraţia gravitaţională g.4. Răspuns:eα∆x = 5. Răspuns: η = F (d2 − d1 )/2π 2 νhd2 d1 5. Cilindrul exterior se roteşte cu turaţia ν = 360 rot/min. Între doi cilindri coaxiali. 4. Probleme 193 2. Densitatea fluidului este ρ iar coeficientul de vâscozitate η. Să se afle distanţa pe orizontală. Determinaţi raportul numerelor Reynolds între secţiunile aflate la distanţa ∆x = 3. pentru o bilă cu raza R1 . Răspuns: z(x.distanţa măsurată de la capătul conductei. 5 cm şi diametre d1 = 10 cm şi d2 = 10. Care este viteza minimă de curgere turbulentă a fluidului în jurul unei bile cu raza R2 . Să se afle raportul dintre timpul . (b) energia cinetică a fluidului conţinut în tub. Nivelul lichidului este menţinut constant la înălţimea h. Ştiind că viteza de curgere depinde de distanţa până la axa principală a tubului conform relaţiei v = v0 (1 − r 2 /R2 ). Un cilindru de rază R şi lungime l este traversat de un fluid în curgere staţionară. (d) diferenţa de presiune la extremităţile tubului. Răspuns:d = r 2 ρg(h−h1 ) 8ηl Õ 2h2 g . (c) Ff r = 4πηlv0 . (b) Ec = 1 πlR2 ρv0 . 2m.8. cilindrul interior este acţionat cu forţa tangenţială F = 1. (c) forţa de frecare exercitată de fluid asupra tubului. d. Să se afle valoarea coeficientului de vâscozitate a aerului.

Un disc subţire. 9. Se neglijează efectele de margine.91 m. 08 Poise. Sfera pleacă din repaus de la suprafaţa lichidului iar viteza limită se consideră ca fiind un procent din valoarea exactă. Să se calculeze timpul necesar unei sfere de rază r şi densitatea ρ să atingă viteza limită când cade într-un lichid cu vâscozitatea dinamică η. de rază R = 10cm. . √ Răspuns: 2 − 1. orizontal. 0mm. Un balon umplut cu heliu este legat de un fir cu lungimea L = 2 m şi masa mf = 0. Balonul are o formă sferică R = 4 m.194 Capitolul 8. într-o cavitate cilindrică plină cu ulei având coeficientul de vâscozitate η = 0. 10. el ridică lungimea h din fir şi apoi rămâne în echilibru. Răspuns:t = 4ρr 2 9η ln 10. Distanţa dintre disc şi baza orizontală a cavităţii este h = 1. Atunci când este eliberat. determinaţi valoarea h a porţiunii din fir ridicat de balon. Răspuns:P = πηω 2 R4 h = 9W.05 Kg. Răspuns:h = (ρaer −ρHe )V −mb L mf = 1. Fluide de curgere a primei jumătăţi şi timpul de curgere a celei de a doua jumătăţi a lichidului din vas. Ştiind că masa anvelopei balonului este mb = 0. Determinaţi puterea dezvoltată de forţele vâscoase. 11. 25 Kg. se roteşte uniform cu viteza unghiulară ω = 60 s−1 .

dezvoltată de către Lagrange1 şi Hamilton2 . iar evoluţia lui este afectată de restricţii ale mişcării. în cele ce urmează două formalisme specifice mecanicii analitice pentru studiul sistemelor mecanice: 1. Hamilton şi-a început studiile în 1824. Vom prezenta. Printre contribuţiile sale ştiinţifice se numără fundamentarea calculului variaţional cu aplicaţii în dinamică (1760). O abordare alternativă celei newtoniene este cea propusă de mecanica analitică. 2. înainte de a şi le termina devine profesor de astronomie şi astronomul regelui Irlandei. a momentelor acestora. mai ales atunci când sistemul analizat conţine un număr mare de componente. ea folosind doar relaţii analitice şi calcul algebric în care sunt implicate viteze. formalismul Hamilton . solid rigid ori deformabil. prin integrarea ecuaţiilor diferenţiale ale mişcării. iar în 1827. fluid etc. formalismul Lagrange . Aşa cum s-a discutat în capitolele din cuprinsul volumelor I şi II. v0 )) se poate determina starea sistemului la orice moment ulterior. Contribuţiile sale în optica geometrică şi în mecanica clasică sunt de o importanţă remarcabilă. 2 Sir William Rowan Hamilton (1805-1865) matematician irlandez. o serie de rezultate în teoria numerelor etc. prin rezolvarea unor ecuaţii diferenţiale de ordinul doi (metoda Lagrange) sau de ordinul întâi (metoda Hamilton). Aşa cum afirma Lagrange în introducerea lucrării sale La méchanique analytique (1788). pi }. Joseph Louis Lagrange (1736-1813) este cunoscut ca fondator al mecanicii analitice datorită lucrării La méchanique analytique (1788). Pentru descrierea mişcării este nevoie. de un număr de desene care să precizeze orientarea forţelor. 1 195 . sisteme de puncte materiale. mecanica analitică nu mai are neapărată nevoie de reprezentări grafice. de obicei.în spaţiul coordonate generalizate-impulsuri generalizate: {qi . Mecanica analitică oferă soluţii mai rapide decât cea newtoniană. studii legate de problema celor trei corpuri (1772).în spaţiul coordonate generalizate-timp: {qi . Aceste metode permit atât determinarea legilor de mişcare. direcţia de mişcare etc.Capitolul 9 Elemente de mecanică analitică Mecanica clasică permite analiza problemelor de mişcare a corpurilor reale folosind modele de tip punct material. dacă se cunosc forţele ce acţionează asupra sistemului şi condiţiile la limită (caracterizată de ansamblul (r0 . cât şi calcularea forţelor de reacţie care produc restricţii în mişcarea sistemelor. t}. datorate unor constrângeri mecanice.. coordonate şi energii.

Punctul de pornire îl reprezintă aplicarea ecuaţiei fundamentale a dinamicii newtoniene: mj r j = Fj . se numesc olonome. se numesc scleronome. r j . l).4) . Conform mecanicii clasice newtoniene. se numesc reonome. N . numărul coordonatelor carteziene care descriu sistemul este 3N . Elemente de mecanică analitică 9. mişcarea moleculelor de gaz dintr-un recipient sferic de rază R este restricţionată de condiţia: ri < R. în cazul în care nu depind de timp. j (cu j = 1. • dacă depind de coordonate şi de timp sau de componentele integrabile ale vitezei. ˙ ˙ ˙ se poate cunoaşte în orice moment poziţia fiecărei particule şi implicit a sistemului ca întreg. zj0 ). Restricţiile se exprimă prin anumite relaţii matematice (k = 1.1 Legături În cazul unui sistem liber (pentru care nu există nici un fel de restricţii asupra coordonatelor şi vitezelor particulelor). în caz contrar se numesc neolonome.. Ca urmare. Un solid rigid este un sistem caracterizat de valoarea constantă a distanţei între oricare două puncte din interiorul său.3) (9.2) Rezolvarea sistemului (9. Cunoscând toate forţele care acţionează şi toate condiţiile iniţiale: • 3N pentru poziţiile iniţiale (xj0 . r j . ij 5 De exemplu. i = 1. t) = 0. (9. în total. fie cea a unor inegalităţi5 : fk (rj . într-un sistem de coordonate carteziene este: ˆ ˆ ˆ rj = xj x + yj y + zj z . fk (rj . numărul de coordonate care descriu sistemul este 3N. yj0 . zj ) astfel că. constituit din 3N ecuaţii diferenţiale de ordinul doi.196 Capitolul 9.. zj0 ). Dacă există restricţii care restrâng domeniul valorilor posibile ale coordonatelor3 . .1) unde. t) ≥ 0.1. (9. yj .N ). vectorul de poziţie al particulei j (rj ).1). yj0 .1 Mărimi caracteristice Să examinăm un sistem de N particule care se mişcă într-un spaţiu 3-dimensional. legăturile neolonome sunt descrise de coordonate care nu pot varia independent una de cealaltă. (9. • 3N pentru vitezele iniţiale (xj0 . . deci de restricţia (ri − rj )2 − c2 = 0. este posibilă în practică pentru un număr N de particule finit şi suficient de mic.. fiecare particulă. care pot avea fie forma unor egalităţi4 . De exemplu. Legăturile pot fi clasificate după tipul dependenţelor pe care le implică: • dacă depind de timp ca funcţie explicită. 9. se spune că sistemul este legat. 3 4 . este descrisă de 3 coordonate carteziene (xj . mişcarea bilelor pe o masă de biliard este restrânsă la o mişcare într-un plan.

j = 1.6) adică o expresie care include şi vitezele xi . Să luăm. Deoarece timpul nu apare explicit în relaţia de legătură. Prin derivarea sa în raport cu timpul rezultă: n ∂fk dfk ∂fk = xj + ˙ . t) = 0 k = 1. sistemul poate fi rezolvat şi se pot determina cele 3N necunoscute. dacă: • l > 3N . t) = 0. Vom considera. Această relaţie permite o nouă modalitate de definire ˙ a legăturilor. Dacă toate relaţiile care conţin vitezele se pot obţine prin derivarea în raport cu timpul a unor ecuaţii în care apar numai coordonatele de poziţie (şi eventual timpul) se spune că sistemul este supus unor legături olonome.9) . sistemul este compatibil nedeterminat. (9. Acest număr întreg şi pozitiv reprezintă numărul gradelor de libertate ale sistemului considerat. N . Mişcarea unei sfere mici pe suprafaţa unei sfere de rază mai mare este supusă unei restricţii care nu poate fi definită decât până în momentul în care particula părăseşte sfera mare.9. k = 1. în cele ce urmează. l < 3N. de exemplu. l.5) (9. pot fi alese în mod arbitrar n variabile independente.7) diferenţa dintre numărul necunoscutelor şi numărul legăturilor (ecuaţiilor). iar restul l = 3N − n pot fi determinate în funcţie de primele. exprimate prin relaţii de forma: fk (rj . Acest ultim caz este cel mai interesant din punct de vedere fizic. aceasta este şi scleronomă. unde l reprezintă numărul de legături. • l < 3N .1. Trebuie făcută observaţia că numărul l nu poate fi arbitrar de mare. numai sisteme de particule supuse unor legături olonome. o legătură care depinde doar de coordonate şi de timp: fk (xj . atunci când o particulă se deplasează de-a lungul unei curbe care se deformează în timp sau în cazul moleculelor de gaz închise într-o sferă cu raza variabilă în timp. deoarece. Vom nota prin: n = 3N − l. (9. Ca urmare. În caz contrar. deci mişcarea este supusă unei legături neolonome. dintre variabilele xj . Mărimi caracteristice 197 O constrângere reonomă este. t) = 0. se spune că sistemul este supus la legături neolonome. dt ∂xj ∂t j=1 (9.8) (9. • l = 3N . sistemul devine incompatibil şi nu are sens fizic. spre exemplu. prin rezolvarea sistemului de ecuaţii: fk (rj .

. polarizaţie electrică etc. obţinem relaţiile de transformare de la setul de viteze carteziene.198 Capitolul 9. Vitezele carteziene ale particulelor sistemului se pot exprima în funcţie de vitezele generalizate. yj = yj (q1 (t). relaţiile anterioare se scriu: rj = rj (qi (t)).14) (9.18) Împărţind ecuaţia precedentă la intervalul de timp dt în care variază drj .2 Coordonate generalizate şi viteze generalizate Eliminarea dependenţelor dintre coordonatele carteziene xj . t). qn (t)).1. .12) yj = yj (q1 . n. n : ˙ dt r j = vj = .17) unde j = 1.). N iar i = 1. sau. q2 (t). t). zj = zj (q1 (t). qn (t)). (9. relaţiile nu depind explicit de timp.. . i = 1. (9. qn . În cazul legăturilor scleronome. q2 . . (9. la valoarea qi + dqi .. altele decât cele mecanice... n. ce se obţine variind în mod arbitrar variabilele qi de la valoarea qi . q2 (t). q2 .10) (9. . q2 (t). = zj (q1 . zj ale celor N particule se poate face prin alegerea unui număr de n de coordonate independente qi . Pentru aceasta..19) .. qn . Elemente de mecanică analitică 9. ˙ ∂qi (9.16) Sub formă restrânsă.. Astfel.. se poate scrie: xj zj = xj (q1 . . În cazul legăturilor scleronome. să considerăm o deplasare infinitezimală reală oarecare.. curenţi electrici sau masici.. prin relaţia vectorială echivalentă: rj = rj (qi . qi = dqi .. t). ci prin intermediul coordonatelor independente qi : xj = xj (q1 (t). ∂qi (9.15) (9. qn .. În cazul unor sisteme..13) Relaţiile de trecere de la setul de variabile rj la setul qi şi invers poate fi considerat ca o reprezentare parametrică a lui rj .. . i = 1. putem scrie: n drj = i=1 ∂rj dqi . Coordonatele independente {qi } care descriu sistemul se numesc coordonate generalizate. (9. coordonatele qi pot reprezenta altceva decât lungimi sau unghiuri (de exemplu pot fi sarcini. drj .. drj = dt n i=1 ∂rj qi . la cele generalizate..11) (9. q2 . t).. qn (t)). yj .

atunci: Fx = − ∂U ∂U ∂U . Deplasările virtuale pot fi exprimate în funcţie de coordonatele independente conform relaţiilor de transformare deja scrise: n δrj = i=1 ∂rj δqi .24) Revenind în expresia forţei generalizate dată de expresia (9.23) se numeşte forţa generalizată asociată coordonatei generalizate qi .22) unde Qi = Fx (9. se obţine: Qi = − ∂U ∂x ∂U ∂y ∂U ∂z − − . Lucrul mecanic elementar virtual efectuat este: δL = F · δr = Fx δx + Fy δy + Fz δz (9. Fz sunt componentele vectorului forţă într-un sistem cartezian ortogonal de coordonate. Observaţie: Dacă forţa F derivă dintr-o energie potenţială. Fy = − . că asupra unei singure particule acţionează o singură forţă F care determină o deplasare virtuală.3 Forţe generalizate (a) Cazul unei singure particule Să considerăm.9.1. pentru început. În cazul sistemelor conservative.26) . δr. Fz = − . n. notată δrj .1. ca fiind orice variaţie continuă posibilă a vectorilor rj în acord cu relaţiile matematice care definesc legăturile impuse sistemului. Mărimi caracteristice 199 Să definim acum o deplasare virtuală a sistemului considerat. la o valoare constantă a variabilei t. Trebuie să facem distincţia între deplasările virtuale (δrj ). δz în funcţie de coordonate generalizate. Dacă exprimăm deplasările elementare virtuale δx. δy.23).20) 9. ∂qi (9. ∂qi i = 1. ∂qi ∂qi ∂qi n Qi δqi i=1 (9. (9. care se produc la δt = 0 şi deplasările reale (drj ). dt = 0. care se produc într-un interval finit de timp. U. şi de-a lungul cărora forţele sau constrângerile se pot modifica.21) unde Fx . Fy . vom avea: n δL = i=1 Fx ∂x ∂y ∂z + Fy + Fz δqi = ∂qi ∂qi ∂qi ∂x ∂y ∂z + Fy + Fz . forţele generalizate se pot determina cu ajutorul relaţiei: Qi = − ∂U . ∂x ∂qi ∂y ∂qi ∂z ∂qi (9. ∂x ∂y ∂z (9.25) ceea ce înseamnă derivata parţială a funcţiei U în raport cu qi .

numit punct reprezentativ. de aceea nici forţele generalizate nu reprezintă neapărat o forţă.29) Mărimea: Qi = N Fjx j=1 ∂xj ∂yj ∂zj + Fjy + Fjz ∂qi ∂qi ∂qi (9. (j = 1. qi .27) se poate scrie. produsul exprimat de relaţia (9. în general.28) trebuie să aibă semnificaţia unui lucru mecanic! Observaţie: Dacă forţele Fj sunt conservative. ∂qi (9.1. în mod formal. coordonata timp. n). Deoarece. întotdeauna. r j . relaţia (9. la un moment dat. t). N ) (9. t. (i = 1. n).31) şi forţele generalizate pot avea o dependenţă de tipul: ˙ Qi = Qi (qi . Lucrul mecanic elementar al forţelor care ar produce o deplasare virtuală δrj este: N N n δL = j=1 Fj · δrj = j=1 Fj · i=1 ∂rj δqi . Acest spaţiu reprezentativ se poate vizualiza aşezând pe o axă mulţimea coordonatelor generalizate {qi } iar pe axa perpendiculară. 9. cu cantitatea δqi : n dL = i=1 Qi δqi .27) Relaţia (9. Odată cu schimbarea în timp a configuraţiei sistemului rezultă o schimbare a poziţiei punctului reprezentativ.28) unde: Qi = N j=1 Fj · ∂rj . (9. n) li se poate asocia un spaţiu matematic. .200 Capitolul 9. Fj = Fj (rj .26) este valabilă şi în acest caz. qi . astfel încât el . (9.30) se numeşte forţa generalizată Qi . ca un produs între o forţă generalizată Qi care produce modificarea coordonatei generalizate qi . ∂qi (9. pentru un sistem legat. t). coordonatele generalizate nu au neapărat dimensiunea unor lungimi. Unei configuraţii instantanee a sistemului de N particule îi corespunde un punct în spaţiul configuraţiilor.32) Aşa cum am discutat.4 Spaţiul configuraţiilor Variabilelor generalizate qi (i = 1. Dimensiunea acestei reprezentări este 3N + 1 pentru un sistem liber sau (3N − l) + 1 = n + 1. însă. Elemente de mecanică analitică (b) Cazul unui sistem de N particule Să generalizăm analiza pentru cazul unui sistem format din N particule. corespunzătoare coordonatei generalizate qi (i = 1. numit spaţiul configuraţiilor . Configuraţia sistemului este dată de valorile tuturor coordonatelor independente.

. Acesta va trece. Dacă dezvoltăm după puterile lui δxj şi păstrăm numai termenii de ordinul întâi. Evoluţia în timp a sistemului este descrisă de mişcarea punctului reprezentativ de-a lungul unei traiectorii generalizate în spaţiul configuraţiilor. de la coordonatele xj la coordonatele xj + δxj astfel încât să fie satisfăcute relaţiile: fk (xj + δxj . (9. l. rezultă: fk (xj + δxj . o curbă. Spaţiul configuraţiilor are avantajul de a reduce mişcarea celor N puncte materiale ale sistemului la mişcarea unui singur punct. pe alta. t) ≈ ∂fk δxj = 0. Aşadar. (9. N .2.2). ∂xj j=1 N (9..33) şi se numeşte traiectorie generalizată.35) (9.9. j = 1. t) + Folosind ec. să considerăm o deplasare virtuală infinitezimală carteziană oarecare. (9.9.34) În reprezentarea din spaţiul fazelor. n. starea unui sistem este reprezentată de un punct.1 Formalismul lui Lagrange Principiul lucrului mecanic virtual În continuare. Curba descrisă de punctul reprezentativ este definită prin ecuaţiile parametrice: qi = qi (t) i = 1. la momentul de timp t. o deplasare virtuală ar corespunde unei comutări verticale (salt) instantaneu de pe o traiectorie generalizată.7). t) = 0. descrie. iar evoluţia sistemului corespunde unei traiectorii (Fig.36) .2. Formalismul lui Lagrange 201 { qi } t Figura 9. vom obţine: fk (xj + δxj .2 9.1: Evoluţia în timp a sistemului din starea P1 în starea P2 de-a lungul unor traiectorii posibile. în timp. k = 1. ∂xj j=1 N ∂fk δxj + . 9. δxj . t) = fk (xj . a unui punct din sistemul considerat. în acest spaţiu.

.20) şi să ne folosim de expresia forţei generalizate (9.41) (9. reacţiile Rj sunt necunoscute.38) Această afirmaţie constituie enunţul principiului lucrului mecanic virtual sau principiul lui d’Alembert 6 care stă la baza formalismului Lagrange. al Enciclopediei.2.40) valorile deplasărilor infinitezimale virtuale (9.36)... care ţin sistemul legat păstrând distanţa dintre oricare două puncte constantă.37) mrj = Fj + Rj . Un indiciu al unei astfel de proceduri o oferă solidul rigid. Existenţa legăturilor atrage după sine apariţia unor noi forţe. care sunt cunoscute.. fiind necesar ca ele să fie determinate din condiţiile problemei. alături de Denis Diderot. j = 1. se propune un formalism analitic. se obţine: N j=1 mj r j · δrj = . denumite reacţii de legătură. (9.37) şi apoi se sumează după toate valorile indicelui j. ∂qi i=1 Jean le Rond d’Alembert (1717-1783) matematician şi filozof francez este cunoscut ca fondator. . Spre deosebire de forţele Fj . Elemente de mecanică analitică relaţie ce specifică condiţiile pentru ca deplasările δxj să fie virtuale. este nul. Lucrul mecanic al forţelor interne. N j=1 Fj · δrj . . (9. Să le notăm pe acestea prin Rj .40) 9. În mod similar. Pe baza lui se pot elimina reacţiile de sprijin Rj din ecuaţiile de mişcare (9. n i=1 ∂rj δqi = 0.2 Ecuaţiile lui Lagrange Să înlocuim în expresia principiului d’Alembert (9. N . pentru orice deplasare virtuală infinitezimală ce satisface condiţiile (9. De asemenea el a adus contribuţii deosebit de importante în teoria ecuaţiilor diferenţiale şi cu derivate parţiale.42) j=1 i=1 6 mj r j · n ∂rj δqi − Qi δqi = 0. Ecuaţiile de mişcare trebuie să includă şi aceste forţe..37). ∂qi (9. Pentru a depăşi dificultăţile legate de necunoaşterea expresiilor forţelor de legătură.202 Capitolul 9.. de aceea trebuie scrise sub forma: .39) Principiul lucrului mecanic virtual se mai poate scrie şi sub forma: N j=1 mj r j − Fj · δrj = 0.29): N j=1 N n mj r j − Fj · . (9. (9. Dacă se efectuează produsul scalar cu δrj în ambii membri ai ecuaţiei (9. lucrul mecanic al forţelor de reacţie trebuie să fie nul: N j=1 Rj · δrj = 0.

d dt ∂rj ∂qi . (9.9.19) se observă că: ∂rj dvj = . Ec = 2 j=1 şi vom ajunge la setul de ecuaţii diferenţiale de ordin doi : d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − ∂Ec = Qi . N 203 − mj r j . ∂r ∂rj d j mj r j = mj r j ∂qi dt ∂qi j=1 j=1 . introducând funcţia Lagrange a sistemului. δqi sunt arbitrari şi independenţi şi ca urmare: N j=1 d dvj mj vj · dt dqi ˙ − mj vj · dvj = Qi . (9.49) devin: d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − ∂Ec ∂U =− ∂qi ∂qi i = 1. dqi (9. (9.50) ∂qi ecuaţiile lui Lagrange (9.. prin relaţia: L ≡ Ec − U. ∂qi i = 1.43) Avem. care devine: n i=1 ¾ ¿ n ∂ ∂ + qk ˙ ∂t k=1 ∂qk ∂rj ∂qi = n ∂ 2 rj ∂ 2 rj + ∂t∂qi k=1 ∂qk ∂qi ∂ ∂qi N ∂rj ∂rj + qk .47) Introducem expresia energiei cinetice a sistemului: 1 N 2 mj vj .46) Dacă legăturile sunt olonome. (9. (9. pe de altă parte: d dt ∂rj ∂qi = = iar din (9. ∂qi dqi ˙ Revenim cu aceste substituţii în (9.48) care reprezintă ecuaţiile Lagrange. Formalismul lui Lagrange Primului termen al acestei ultime relaţii poate fi scris şi sub forma: N .52) . n.51) Ele se pot scrie sub formă mai compactă. ˙ ∂t ∂qk k=1 (9.44) (9.45) N j=1 d dvj mj vj · dt dqi ˙ dvj − mj vj · − Qi δqi = 0.42). n. dqi (9.49) (9.2. Dacă forţele generalizate provin dintr-o energie potenţială U: ∂U Qi = − .

N ). aceste forţe se contruiesc. obţinându-se în final soluţia qi = qi (t) (i = 1. determinarea coordonatelor xj (t) (j = 1.53) În concluzie.2. 3. dacă sistemul este conservativ. ∂qi (9. să considerăm.54) Pentru sisteme conservative. ∂qi (9. Deplasările virtuale se produc la momente de timp constante. în caz contrar. 2. integrarea ecuaţiilor lui Lagrange. Ecuaţiile Lagrange capătă atunci forma: d dt ∂L ∂ qi ˙ − ∂L = 0. doar constrângeri ce pot fi exprimate sub formă diferenţială. n. vom folosi expresia deplasării virtuale. Elemente de mecanică analitică Observaţie. N ) şi apoi a reacţiunilor de sprijin Rj (j = 1.40). i = 1. Urmărind acelaşi raţionament de deducere a ecuaţiilor Lagrange folosind principiul d’Alembert (9. numite multiplicatori Lagrange. în urma efectării calculelor. n). Deşi nu există o metodă generală de analiză pentru cazul legăturilor neolonome. s (unde k corespunde numărului de relaţii de legătură dintre variabilele qi ). formalismul Lagrange ne oferă o metodă de rezolvare a problemelor de mecanică urmând următoarele etape: 1.55) Pentru a considera doar deplasările individuale independente se introduc nişte mărimi cu valori arbitrare.204 Capitolul 9. ca urmare. De aceea. 4. ∂qi (9. care. nu mai conţine doar termeni ce variază în mod independent. λk . scrierea ecuaţiilor lui Lagrange şi precizarea condiţiilor iniţiale qi (to ) şi qi (to ). Acest lucru nu se mai poate realiza dacă legăturile sunt neolonome. ∂qi (9. 9. exprimarea forţelor generalizate în funcţie de energia potenţială. 6. în cele ce urmează. coordonatele dependente au putut fi eliminate prin introducerea coordonatelor generalizate.56) . stabilirea numărului gradelor de libertate şi alegerea coordonatele generalizate qi care descriu configuraţia sistemului. n). determinarea vitezelor generalizate şi exprimarea energiei cinetice Ec . relaţia diferenţială a legăturilor este: n i=1 ∂fk δqi = 0. Metoda multiplicatorilor Lagrange În cazul legăturilor olonome. (i = 1.3 Cazul legăturilor neolonome. k = 1. rezultă că şi funcţia Lagrange este o mărime scalară. în acest caz. avem: n i=1 d dt ∂L ∂ qi ˙ − ∂L δqi = 0. ˙ 5. Deoarece energiile sunt mărimi scalare. se ajunge la relaţia: n i=1 d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − ∂Ec − Qi δqi = 0.

Formalismul lui Hamilton Folosind multiplicatorii Lagrange se elimină deplasările dependente conform relaţiei: s n 205 λk k=1 i=1 s ∂fk δqi = 0.9. mult mai uşor de integrat.59) Ecuaţiile Lagrange pentru legături neolonome devin: d dt ∂Ec ∂ qi ˙ s ∂Ec ∂fk − − Qi = λk . indicele i are valorile i =s + 1.9.57) sau: n i=1 λk k=1 δqi = 0. (9. 9. Acest formalism.3. are marele avantaj de a lucra cu două seturi de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. n. ∂qi k=1 ∂qi (9. În acest caz se consideră că impulsurile şi coordonatele trebuie tratate ca seturi independente de variabile7 . ∂qi ∂qi k=1 (9. Pentru coordonatele dependente indicele i are valorile i =1. vitezele de variaţie sunt determinate cunoscând diferitele poziţii sau impulsuri la momente de timp specificate.58) Ca urmare. deşi măreşte dimensiunea sistemului la 2n. În Fig.2 sunt reprezentate trei dintre acestea.61) Ecuaţiile Lagrange pentru legături neolonome conţin n variabile qi dintre care s sunt dependente şi n − s sunt independente. În spaţiul configuraţiilor 7 Ne putem imagina că impulsurile ar putea fi complet independente de schimbările de poziţie.3 Formalismul lui Hamilton Cea de-a doua modalitate analitică de studiu a sistemelor de particule constă în folosirea ansamblului: coordonate generalizate-impulsuri generalizate. ecuaţiile Lagrange se scriu sub forma: d dt ∂L ∂ qi ˙ − s ∂L ∂fk = λk . ∂qi ∂qi k=1 (9. ∂qi ∂fk ∂qi (9. Evoluţia sistemului poate avea loc printr-o multitudine de stări intermediare posibile. 9. scăzând relaţiile (9. întro stare P2 la momentul t2 .3. Un set de ecuaţii ne spune cum variază în timp poziţia diferitelor particule din sistem iar celălalt set ne spune cum variază în timp impulsul lor generalizat.1 Principiul lui Hamilton Să presupunem că sistemul trece dintr-o stare P1 în care se află la momentul iniţial t1 .60) Pentru cazul câmpului conservativ.58) se obţine: n i=1 d dt ∂Ec ∂ qi ˙ − s ∂Ec ∂fk − Qi − λk δqi = 0.54) şi (9. . În fiecare caz. s iar pentru cele independente.

Elemente de mecanică analitică { qi } t Figura 9.63) şi aceasta se poate calcula dacă se cunoaşte funcţia Lagrange L(qi .63) şi dezvoltând în serie de puteri ale lui δqi şi δqi din care ˙ unde Ec − reprezintă energia cinetică totală iar U − energia potenţială. ˙2 2 j=1 N (9. Pentru orice sistem mecanic. ˙ (9. t)dt.206 Capitolul 9. Să considerăm o abatere infinitezimală de la traiectoria virtuală. dintre toate drumurile posibile este realizabil cel pentru care funcţia acţiune. qi .64) Vom arăta în continuare că ecuaţiile Lagrange pot fi obţinute şi folosind principiul Hamilton. (9. Condiţia de extremum este: δS = 0. . În realitate însă. de la qi (t) la qi (t) + δqi (t). sistemul evoluează pe o singură cale.2: Traiectorii în spaţiul configuraţiilor se pot imagina mai multe traiectorii virtual posibile. definită prin relaţia: t2 S= t1 L(qi .62) admite un extremum. t). Impunând condiţia de extrem (9. t): ˙ L = Ec − U = 1 mi qi − U (qi . Această cale se găseşte cu ajutorul principiului formulat de Hamilton. qi .

.68) δqi dt + i=1 t1 i=1 ∂L δqi ∂ qi ˙ . t1 (9.. precum şi evoluţia acesteia în timp. q2 ..71) În cazul cel mai simplu. denumite impulsuri generalizate. t)dt ˙ t1 (9. ∂ qi ˙ i = 1.69) Deoarece δqi (t1 ) = δqi (t2 ) = 0. (9... Formalismul lui Hamilton reţinem doar termenii de ordinul întâi.. qi + δqi .3. în q ˙ . starea unui sistem de puncte materiale se poate descrie cu ajutorul a 2n variabile: q1 .65) = t1 i=1 t2 n ∂L ∂L δqi + δqi + . se obţine: t2 t2 207 δS = t1 t2 L(qi + δqi . Hamilton defineşte impulsurile generalizate prin relaţiile: pi = ∂L . dar nu şi omogenă. ˙ 8 9 (9. (9. . În cazul legăturilor olonome δqi sunt variaţii independente. În formularea lui Hamilton.pn . qi ... t)dt − ˙ ˙ n L(qi . care sunt coordonatele generalizate ale lui Lagrange şi variabilele p1 . . se obţine8 : t2 n t1 i=1 d ∂L − ∂qi dt ∂L ∂ qi ˙ δqi dt = 0.qn .53). în care impulsurile pi au expresiile9 : p i = mi q i .66) ∂L δqi + .70) Relaţia precedentă este adevărată la orice moment din intervalul de timp considerat. astfel că se obţin direct ecuaţiile Lagrange (9.72) deplasarea virtuală este echivalentă cu saltul de pe o traiectorie pe alta la un moment de timp precizat Aici L este o funcţie pătratică.9.3. 9. p2 ..2 Ecuaţiile canonice Hamilton introduce în anul 1834 un alt mod de a determina starea mecanică a unui sistem.67) ≈ = t1 i=1 t2 n ∂L ∂ qi ˙ ∂L ∂ qi ˙ δqi dt + t1 i=1 n d dt ∂L δqi dt ∂ qi ˙ t2 (9.. n. dt ∂ qi ˙ n = t1 i=1 t2 n (9. dt ˙ ∂qi ∂ qi ˙ ∂L d δqi + ∂qi dt d ∂L − ∂qi dt ∂L d − ∂qi dt ∂L d δqi − ∂ qi ˙ dt t2 (9.

(9.53). variabila conjugată lui qi satisface relaţia: d (pi ) = 0 ⇒ pi = const.82) . În general însă. dt ∂t (9. vitezele generalizate. ∂t Deoarece în acest caz suma şi derivata comută între ele. pi ) se numeşte pereche de variabile conjugate. Elemente de mecanică analitică şi se mai numesc impulsurile conjugate variabilelor de poziţie qi . (9.79) dt ∂t i=1 Se defineşte funcţia lui Hamilton cu ajutorul expresiei: n H= i=1 qi pi − L.53) rezultă: dL dt = = d dt i=1 n n n ∂L ∂L d ∂L qi + ˙ (qi ) + ˙ = ∂ qi ˙ ∂ qi dt ˙ ∂t i=1 (9.73) pi = ˙ ∂qi Gruparea (qi .81) Relaţia (9.79) devine: − dH ∂L = . funcţia lui Hamilton depinde de coordonatele generalizate. (9. Folosind ecuaţia (9. impulsul generalizat. qi .71). t). Dacă ∂L = 0. t) variaţia în timp se determină conform ˙ ˙ relaţiei: n n ∂L dL ∂L ∂L qi + ˙ qi + ¨ = . funcţia Hamilton a sistemului coincide cu energia totală. Folosind ecuaţia Lagrange (9. (9.76) dt ∂qi ∂ qi ˙ ∂t i=1 i=1 Folosind ecuaţiile Lagrange (9.78) d ∂L qi ˙ dt ∂ qi ˙ i=1 + ∂L .74) coordonata qi se numeşte coordonată ciclică.77) (9. conjugat unei coordonate ciclice. ∂qi (9. H = H(qi . (9. Ca urmare. grupând termenii şi ţinând seama de (9. impulsurile generalizate şi de timp.75) dt Ca urmare.53) se observă că: ∂L . ˙ (9. pi . deoarece L = L(qi . se conservă. Funcţia Lagrange depinde în general de coordonatele generalizate. se obţine: n d ∂L L− q i pi = ˙ . qi . t. qi şi timp.208 Capitolul 9.80) De cele mai multe ori (dar nu întotdeauna!).

∂qi ∂H = − . i = 1.94) Se observă o simetrie a acestor ecuaţii: dacă în membrul întâi apare derivata în raportul cu timpul a unei mărimi. Formalismul lui Hamilton 209 Se observă că dacă funcţia Lagrange nu depinde în mod explicit de timp. în cea de a doua apare derivata în raport cu variabila conjugată.89) capătă formele: qi = ˙ pi ˙ ∂H . . relaţiile (9.89) (9. (9. rezultă: n n dH = i=1 n qi dpi + ˙ i=1 n dqi pi − dL ˙ n (9.80) şi folosind diferenţiala funcţiei Lagrange. t0 şi anume: qi (t0 ) = qi0 .86) Această expresie o comparăm cu diferenţiala funcţiei H(pi . se obţine: qi = ˙ ∂L ∂qi ∂L ∂t ∂H . 10 (9. atunci funcţia Hamilton se conservă: ∂L = 0 ⇒ H = const. pi (t0 ) = pi0 . qi . dqi − ˙ dqi − ∂ qi ˙ ∂qi ∂t i=1 = i=1 qi dpi + ˙ i=1 dqi pi − ˙ (9.87) Prin identificare.91) (9. utilizând definiţia impulsului generalizat: n n dH = i=1 qi dpi − ˙ i=1 ∂L ∂L dqi − dt.88) şi (9. ∂pi ∂H = − .9.83) ∂t Diferenţiind relaţia (9. n. ∂qi (9. ∂t (9.93) (9.88) (9.84) n ∂L ∂L ∂L dt.3.92) Ecuaţiile (9. t): n dH = i=1 n ∂H ∂H ∂H dpi + dqi + dt. ∂pi ∂H = − . ∂qi ∂t (9.92) se numesc ecuaţiile canonice sau ecuaţiile lui Hamilton 10 .85) i=1 care devine. ∂pi ∂qi ∂t i=1 (9. Ele formează un sistem de 2n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. Rezolvarea lor necesită cunoaşterea a 2n condiţii iniţiale referitoare la coordonatele generalizate şi la impulsurile generalizate la momentul de iniţial.91) şi (9.90) Dacă vom ţine cont de ecuaţiile Lagrange precum şi de definiţia impulsului generalizat.

Aceeaşi semnificaţie se obţine şi în cazul legăturilor scleronome. în expresia energiei cinetice apar şi termeni de gradul întâi faţă de vitezele generalizate. atunci.98) H = 1 2 mi qi + U (qi . în care funcţia Lagrange are forma (9. conform definiţiei: n H = i=1 mi qi − L.210 Capitolul 9. Dacă însă legăturile impuse sistemului depind explicit de timp.3. pi = pi (t). Cu alte cuvinte. Evoluţia în timp a sistemului este determinată de traiectoria punctului reprezentativ din spaţiul {qi . numit spaţiul fazelor 12 (Fig. El determină complet starea sistemului prin fixarea tuturor perechilor {qi . Pentru sistemele conservative. pi }. pi } la un moment dat. Fiecărui punct din spaţiul fazelor îi corespunde o anumită traiectorie. care are drept axe.4 Spaţiul fazelor În formalismul lui Hamilton. el reprezintă energia totală a sistemului de puncte materiale supus la legături olononome. sistemul evoluează. qi ) = E = const. 9.96) Este remarcabil faptul că ecuaţiile lui Hamilton sunt valabile pentru orice sistem fizic. hamiltonianul sistemului este determinat ca suma energiilor cinetice şi potenţiale ale sistemului. plecând din diferite condiţii iniţiale pe traiectorii diferite. 9. 12 Noţiune introdusă în fizică de J. adică sunt legături reonome. Datorită unicităţii soluţiilor ecuaţiilor Hamilton.3 Semnificaţia funcţiei Hamilton În cazul cel mai simplu.9. cu condiţia alegerii adecvate a hamiltonianului.3). Elemente de mecanică analitică Soluţia sistemului reprezintă dependenţele de timp ale coordonatelor şi impulsurilor generalizate: qi = qi (t). funcţia Hamilton nu mai coincide cu energia totală a sistemului.3. coordonatele generalizate şi impulsurile generalizate. această formulare reprezintă punctul de pornire în deducerea ecuaţiilor mecanicii cuantice. În acest caz. mişcarea în spaţiul fazelor este restrânsă pe o hiper-suprafaţă determinată de condiţia: H(pi . Gibbs .97) (9. evoluţia sistemului poate fi descrisă cu ajutorul unui spaţiu cu 2n dimensiuni11 . t). Mai mult decât atât.95) (9. Un punct reprezentativ din acest spaţiu se numeşte fază. (9.99) Nu există o speranţă prea mare în a vizualiza acest spaţiu! De fapt marele secret constă în nici măcar a nu încerca a face acest lucru. ˙2 n (9. iar două traiectorii diferite nu se pot intersecta. Chiar şi teoria relativităţii poate fi pusă sub forma hamiltoniană. ˙2 i=1 Ca urmare. W.64). 11 (9. atunci.

9. volumul în spaţiul fazelor este o funcţie monoton crescătoare de energia totală: Γ = Γ(E). pentru o valoare dată a funcţiei Hamilton.qi )≤E După cum se observă.102) Din caracteristicile generale ale unui sistem conservativ rezultă faptul că fiecare stare posibilă şi implicit fiecare traiectorie posibilă a sistemului considerat este situată pe hipersuprafaţa de energie constantă (9. i=1 (9. suprafaţa de energie constantă este o suprafaţă închisă. pentru un volum elementar. (9. Conform ecuaţiilor lui Hamilton rezultă că.99)..dpn dq1 . are volum şi energie finită (coordonata şi impulsul au un domeniu finit de variaţie).3.dqn = dpi dqi . Deoarece sistemul este finit... Formalismul lui Hamilton 211 { qi } {p} i Figura 9.. traiectoriile a două puncte diferite nu se pot intersecta.. Se pot defini următoarele mărimi: • Volumul elementar în spaţiul fazelor.101) H(pi . Ne putem imagina că se poate selecta o regiune din spaţiul fazelor care să corespundă unui domeniu de valori posibile ale coordonatelor sau impulsurilor generalizate ale tuturor particulelor din sistem. cu valori ale coordonatei generalizate în intervalul (pi .5 Teorema lui Liouville Să considerăm un volum elementar în spaţiul fazelor şi să urmărim evoluţia în timp a acestuia...3: O traiectorie posibilă în spaţiul fazelor.. (9.99) este: Γ= ··· dp1 .dqn .100) • Volumul total în spaţiul fazelor mărginit de suprafaţa (9. variaţia în timp a numărului de particule se face . qi + dqi ) are valoarea: n dΓ = dp1 dp2 .3. O consecinţă imediată a acestei observaţii este conservarea numărului de puncte reprezentative ale ansamblului. Acest lucru înseamnă că.9.dpn dq1 dq2 . pi + dpi ) şi ale impulsului generalizat în intervalul (qi .

113) dt Interpretăm relaţia (9.212 Capitolul 9. contribuţiile sale în domeniul mecanicii statistice. atunci volumul haşurat poate să-şi schimbe doar forma.9. (9.112) ∂t dρ = 0. Dacă la momentul t1 toate punctele caracteristice sunt distribuite în spaţiul fazelor astfel încât ocupă regiunea haşurată în Fig. .4 şi notată G1 .106) (9.109) (9. adică ∂ρ = −div(ρv). Putem scrie aşadar o relaţie similară celei de conservare a masei fluidelor. (9. spre exemplu.104) Ţinând cont de ecuaţiile canonice (9. 13 Joseph Liouville (1809-1882) fost profesor de matematică şi mecanică la École Politehnique şi la Sorbona din Paris.103) ∂t Operatorul divergenţă în acest spaţiu 2n . regiunea haşurată G2 . (9.80).111) dt ∂ + divv ρ = 0. Cu alte cuvinte.81) se poate scrie: n div(ρv) = i=1 n ρ ρ i=1 n ∂ qi ˙ ∂ρ ∂ pi ˙ ∂ρ + qi ˙ +ρ + pi ˙ ∂qi ∂qi ∂pi ∂pi ∂2H ∂2H ∂ρ ∂ρ + qi ˙ −ρ + pi ˙ ∂qi ∂pi ∂qi ∂pi ∂qi ∂pi ∂ρ ∂ρ + pi ˙ .110) = i=1 ∂H ∂ρ ∂H ∂ρ − ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi = {H.9. (9. Elemente de mecanică analitică doar pe seama traversării ”pereţilor ” (flux de puncte prin suprafaţa care mărgineşte volumul considerat). ∂qi ∂pi i=1 i=1 n (9.4). Ecuaţia obţinută se mai poate scrie sub forma: dρ + ρdivv = 0. Paranteza {H. (9. A fost considerat cel mai bun matematician francez din perioada 1840-1870. La momentul t2 el poate ocupa.105) (9.107) = = i=1 qi ˙ adică: − dρ dt = i=1 n qi ˙ ∂ρ ∂ρ + pi ˙ ∂qi ∂pi (9.108) (9. ∂qi ∂pi n (9. în aşa fel. ρ}. ρ} din ecuaţia anterioară este numită paranteza Poisson şi este explicată în paragraful următor. încât ”lichidul” fazic să îşi păstreze densitatea constantă.dimensional se calculează cu ajutorul relaţiei: div(ρv) = n ∂ ∂ (ρv) + (ρv).113) ca o evoluţie în spaţiul fazelor. problemelor de geometrie diferenţială şi funcţiilor speciale fiind considerate de o importanţă deosebită. Această afirmaţie constituie teorema lui Liouville13 . volumul în spaţiul fazelor rămâne constant (Fig. nu şi valoarea.

3.115) Această relaţie se realizează nu numai când ρ = const.4: Conservarea volumului în spaţiul fazelor. Dependenţa ρ = ρ(H) se exprimă în funcţie de condiţiile concrete în care se află sistemul studiat. f } = i=1 ∂H ∂f ∂H ∂f − ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi . ∂ρ + {H.118) În aceste condiţii expresia (9.3.116) = + dt ∂t ∂qi ∂pi i=1 Folosind ecuaţiile lui Hamilton (9.119) .9.6 Parantezele lui Poisson Fie o funcţie oarecare f = f (qi . Derivata totală în raport cu timpul se scrie sub forma: n ∂f ∂f df ∂L qi + ˙ pi . ci şi atunci când ρ = ρ(H).114) (9.92). dt ∂t Pentru cazul în care funcţia f este constantă în timp: ∂f + {H. 9. ∂t Aşadar: (9. ∂t Pentru ansamblurile staţionare densitatea nu depinde de timp şi ca urmare: ∂ρ = 0 ⇒ {H. ρ} = 0.91) şi (9.117) Se defineşte paranteza Poisson dintre funcţia f şi funcţia H. (9. ρ} = 0.116) se poate scrie sub forma: df ∂f = + {H. t). ˙ (9. f }. Formalismul lui Hamilton 213 G1 G2 t t2 Figura 9. rezultă: n df ∂f ∂f ∂H ∂f ∂H = + − dt ∂t i=1 ∂qi ∂pi ∂pi ∂qi . ∂t (9.120) (9. pi . f } = 0. (9. relaţia matematică: n {H.

128) pi = {H.4.126) Dacă funcţia f este chiar funcţia Hamilton.121) {f.125) (9. ∂qi {f. pentru coordonate ciclice. t).129) (9. qj } = 0.4 9. funcţia f nu depinde în mod explicit de timp ( ∂f = 0). paranteza Poisson se scrie: n (9.1 Teoria Hamilton-Jacobi Transformările canonice Alegerea convenabilă a variabilelor care descriu mişcarea unui sistem poate aduce simplificări considerabile ale calculelor matematice. Să ne amintim faptul că. qi .123) (9. Qi admit derivate parţiale de ordinul doi. acele transformări de coordonate care să simplifice cât mai mult problema. Qi = Qi (pi .214 Capitolul 9. unde δij = 1 pentru i = j şi δij = 0 pentru i = j. În cazul în care g (sau f ) este coordonata generalizată qi sau impulsul generalizat pi . relaţiile obţinute sunt tocmai ecuaţiile canonice: qi = {H. Dacă în plus. ∂pi ∂qi ∂qi ∂pi (9. Să urmărim cum se transformă aceste ecuaţii dacă asupra variabilelor facem o transformare de forma: Pi = Pi (pi . (9.80) şi (9.122) Parantezele Poisson ale variabilelor canonice au valorile: {qi . Fie un sistem de puncte materiale cu n grade de libertate. vom căuta în cele ce urmează. ∂pi ∂f {f. qi .81). atunci condiţia de integrală primă devine: ∂t {H. t).120) se numeşte integrală primă. (9. De aceea. Pentru două funcţii oarecare. se obţine: ∂f . ˙ (9. pi }. qi } = (9. Elemente de mecanică analitică Funcţia f care îndeplineşte condiţia (9. qi }.124) {pi . continue. ˙ 9. unde funcţiile Pi . f şi g. qj } = δij . pj } = 0.130) . impulsurile generalizate conjugate acestora se conservă. f } = 0. a cărui mişcare este caracterizată de ecuaţiile canonice (9. pi } = − . g} = i=1 ∂f ∂g ∂f ∂g − . {pi .127) (9.

142) . Qi . t).135) Să scriem acum ecuaţiile canonice. Qi să aibă forma canonică. Q2 . t) dt = 0. ∂pj ∂qj ∂t (9. . t) i = 1..134) (9.Qn ) J≡ = 0. Q1 . qi .9. ∂Pi ∂H ′ ˙ .141) sau: n i=1 pi dqi − Pi dQi i=1 + H ′ − H dt = dF (pi . Valabilitatea simultană a acestor relaţii nu înseamnă neapărat egalitatea integranzilor. q2 . Teoria Hamilton-Jacobi 215 Condiţia necesară şi suficientă ca şi variabilele pi şi qi să poată fi exprimate în funcţie de variabilele Pi şi Qi este ca jacobianul variabilelor Pi .136) (9. ci ei pot să difere printr-o derivată totală a unei funcţii arbitrare.133) Se observă că jacobianul J este chiar determinantul termenilor din membrul drept al ecuaţiilor: ∂Pi dt = ∂t ∂Qi dQi − dt = ∂t dPi − ∂Pi ∂Pi dpj + dqj . (9. p2 .137) (9.. n ∂H ′ ˙ Qi = .131) ∂(p1 . Qi . t) + dt i=1 n (9. ˙ (9.pn .Pn ..139) (9. q1 ..4. t) dt = 0. obţinem: dPi = dQi = ∂Pi ∂Pi ∂Pi dt. folosind noile variabile: H ′ = H ′ (Pi . i = 1.132) (9.. P2 . Pi = − ∂Qi (9. n. ∂pj ∂qj ∂Qi ∂Qi dpj + dqj . Qi .. trebuie impuse unele restricţii. qi să fie diferit de zero: ∂(P1 . (9. .. qi . F. .140) δ t1 ˙ Pi Qi − H ′ (Pi . Qi faţă de variabilele pi ..130).. Ca urmare se poate scrie: n i=1 pi qi − H(pi . qi . ∂pj ∂qj (9. t) = ˙ n dF ˙ Pi Qi − H ′ (Pi .138) Pentru ca ecuaţiile de mişcare scrise în variabilele Pi .129). dpj + dqj + ∂pj ∂qj ∂t ∂Qi ∂Qi ∂Qi dpj + dqj + dt.. Acestea rezultă din aplicarea principiului lui Hamilton ambelor sisteme de variabile: t2 n i=1 n i=1 δ t2 t1 pi qi − H(pi .qn ) Dacă diferenţiem relaţiile (9. . (9.

150) Condiţia de anulare a hamiltonianului H ′ conduce la relaţia: ∂S(P. dacă cele două seturi de variabile pot fi găsite printr-o transformare canonică de tipul: {f. ∂t (9.216 Capitolul 9. Elemente de mecanică analitică unde F (pi . q. (9. q. g}p. q.147) (9. Să considerăm S(P. qi .148) Aceste condiţii impun necesitatea ca variabilele Qi . Q) conduce la relaţiile: ˙ Qi = 0. Restricţia impusă se numeşte condiţia de canonicitate. g}P. q.q = {f.145) H′ = H + În concluzie. ∂qi ∂S(P. 9. care satisface ecuaţiile: pi = H′ − H = ∂S(P. ∂t .2 Ecuaţia Hamilton-Jacobi Transformările canonice permit găsirea acelor coordonate care să conducă la o formă simplificată a ecuaţiilor Hamilton. t) . t) ca o funcţie generatoare a transformării. Deoarece forma cea mai simplă pe care o poate avea un sistem canonic corespunde cazului în care hamiltonianul H ′ este identic nul. ∂qi ∂F . sistemul canonic considerat (P.146) Dacă considerăm. Această proprietate se numeşte invarianţa parantezelor Poisson la transformările canonice. două mărimi mecanice oarecare f şi g. t) + H(p. ˙ Pi = 0.4. cunoscând funcţia generatoare F . ∂Qi ∂F .143) (9. t) se numeşte funcţie generatoare a transformării. t) = 0. Pi să fie constante în timp. t) . Qi sunt egale.149) (9. q. se pot stabili relaţiile dintre vechile şi noile variabile canonice ale sistemului şi totodată se poate afla noua funcţie Hamilton. se poate demonstra că parantezele Poisson ale acestor mărimi scrise cu setul de variabile pi . în continuare.144) (9.Q . ∂t (9. De aici rezultă imediat că: pi = Pi = ∂F . (9. În cazul în care acesta nu depinde de timp în mod explicit: H ′ = H. qi şi respectiv Pi .

149). ecuaţia: ∂S +H ∂t ∂S . • Proprietatea de izotropie a spaţiului (invarianţa la rotaţii) determină conservarea momentului unghiular. qi .152) dt dt ∂ qi ˙ i=1 sau: d dt Funcţia E =L− L− n qi ˙ i=1 ∂L ∂ qi ˙ = 0. t) variabilele pi prin expresiile date de (9.9. . 9. Din ecuaţiile Lagrange. qi . • Proprietatea de uniformitate a timpului determină legea de conservare a energiei.5 Teoreme de conservare în mecanica analitică Teoremele de conservare care se vor deduce în cele ce urmează rezultă din invarianţa funcţiei Lagrange la diferite proprietăţi de simetrie ale spaţiului şi timpului. Deoarece pentru sisteme conservative funcţia lui Lagrange a unui sistem mecanic este: L = Ec − U. O soluţi a acestei ecuaţii. (9. • Proprietatea de omogenitate a spaţiului (invarianţa la translaţii) determină legea de conservare a impulsului. pentru funcţia generatoare S a transformării. rezultă: n dL d ∂L = qi ˙ .1 Conservarea energiei Dacă funcţia Lagrange nu depinde în mod explicit de timp. atunci ∂L/∂t = 0. Teoreme de conservare în mecanica analitică 217 Dacă vom înlocui în hamiltonianul H(pi . 9. (9.153) n qi ˙ i=1 ∂L ∂ qi ˙ care este tocmai funcţia Hamilton a sistemului.151) cunoscută sub numele de ecuaţia Hamilton-Jacobi14 . în teoria funcţiilor eliptice şi a ecuaţiilor cu derivate parţiale. Ecuaţia Hamilton-Jacobi este o ecuaţie cu derivate parţiale pentru funcţia S 15 şi reprezintă o exprimare echivalentă a legilor mişcării pentru sistemul mecanic considerat.5. ∂qi (9.154) 14 Carl Gustav Jacobi (1804-1851). se numeşte integrală completă. t = 0. (9. fizician german cunoscut pentru contribuţiile sale fundamentale în domeniul algebrei. se obţine.5. 15 Funcţia generatoare S din ecuaţia Hamilton-Jacobi diferă de acţiunea din formalismul Lagrange doar printr-o constantă aditivă şi are dimensiunea de energie×timp. îşi păstrează în aceste condiţii valoarea constantă.

adică energia totală pentru un sistem conservativ se conservă.156) (9.159) Deplasarea ε fiind independentă şi arbitrară.5. condiţia de invarianţă. unde k = x. ∂ qk ˙ ∂ qk ∂ qk = mqk = pk = const. dacă funcţia Lagrange este invariantă în raport cu translaţia sistemului. U − este energia potenţială.160) ∂L . . ˙ (9. astfel încât coordonata generalizată qk să se modifice cu o cantitate foarte mică (ε): ′ (9. z. ∂qk Din ecuaţiile Lagrange se obţine: d dt adică: ∂L . deoarece: ′ δqk = qk − qk = ε. Elemente de mecanică analitică unde Ec − energia cinetică. dt Ca urmare: Ec + U = const.qk ). (9.157) qk = qk + ε. ∂ qk = 0.218 Capitolul 9. (9. y.158) rezultă: δL = n i=1 n ∂L ∂L δqk = ε = 0. relaţia anterioară se mai poate scrie: ∂L ∂(Ec − U ) ∂ = = . δL = 0 conduce la: ∂L = 0.155) 9. iar expresia funcţiei Hamilton este dată de relaţia (9. Generalizând. .162) Deoarece L = Ec − U . ∂qk ∂qk i=1 (9.161) (9. impulsul generalizat pk reprezintă pe oricare dintre cele trei componente ale vectorului p într-un sistem de referinţă. = const. Să considerăm o deplasare infinitezimală (trans˙ laţie) a sistemului.2 Conservarea impulsului total Să considerăm un sistemul simplu constituit dintr-o singură particulă. se poate afirma că. ∂ qk n 1 m q2 ˙ 2 i=1 k (9. caracterizată de funcţia Lagrange L(qk .163) Deoarece am considerat o singură particulă. (9. impulsul sistemului pe direcţia translaţiei se conservă.153): d (Ec + U ) = 0. Impunând condiţia ca funcţia Lagrange să rămână neschimbată.80) se obţine pentru (9.

După cum se observă din Fig. corespunzătoare acestei rotaţii este: δv = δϕ × v.165) δr = δϕ × r. (9.9.169) Deoarece a · (b × c) = b · (c × a) = c · (a × b) se obţine: n δϕ i=1 ä ˙ rk × pk + (vk × pk ) = 0.5. δϕ. ç (9. 9. ce are ca valoare absolută . adică unghiul de rotaţie în jurul unei axe. ∂rk ∂vk ˙ pk (δϕ × rk ) + pk (δϕ × vk ) = 0. vectorul paralel cu axa de rotaţie. ç (9.166) δL = i=1 ∂L ∂L δrk + δvk ∂rk ∂vk = 0.3 Conservarea momentului cinetic Să considerăm. în scriere vectorială: Variaţa infinitezimală de viteză.5. Din condiţia de invarianţă a funcţiei Lagrange. că sistemul execută o rotaţie cu un unghi infinitezimal şi să impunem condiţia de invarianţă a funcţiei Lagrange. obţinem: n i=1 ∂L ∂L (δϕ × rk ) + (δϕ × vk ) = 0.5: O rotaţie infinitezimală.167) După înlocuirea expresiilor deplasărilor infinitezimale. (9. rezultă: n (9.164) (9. Teoreme de conservare în mecanica analitică 219 dj dj dr q r + dr O Figura 9.5): |δr| = r sin θ · dϕ sau.mărimea δϕ .168) sau: n ä i=1 (9.170) . (9. în cele ce urmează. Numim vector de rotaţie infinitezimală.

˙ ˙ 2 2 2 ¨ ˙ ¨ (b)(m1 + m2 )(¨ − g) − m2 l(θ sin θ + θ 2 cos θ) + ky = 0. y = a(1 + cos θ) cu 0 ≤ θ ≤ 2π. θ + 1 (g − y ) sin θ = 0. θ).9. (a) Să se construiască lagrangeanul sistemului . Se consideră m1 = m2 = m şi l1 = l2 = l. (a) să se construiască funcţia Lagrange a sistemului.171) Deoarece δϕ este ales arbitrar. bara este prinsă de un corp de masă m1 agăţat de un resort cu constanta elastică k (vezi Fig. (b) ˙ ˙ Să se scrie ecuaţia de mişcare a sistemului. Elemente de mecanică analitică k m1 l y Figura 9. (9.7 ce execută oscilaţii în planul xy. momentul unghiular total al sistemului se conservă.9.6 Probleme 1. Se presupune că mişcarea sistemului are loc doar în planul figurii.6). L = L(y.172) (rk × pk ) = const. . y. Un punct material se mişcă pe o cicloidă descrisă de ecuaţiile: x = a(θ − sin θ). Un pendul matematic cu masa m2 este suspendat de o bară rigidă foarte uşoară. θ2 l + lθ1 cos(θ1 − θ2 ) − lθ1 (θ1 − θ2 ) sin(θ1 − θ2 ) + lθ1 θ2 sin(θ1 − θ2 ) + 2g sin θ2 = 0 3. de lungime l. ä ç ˙ ˙˙ Răspuns:L = 1 m1 y 2 + 1 m2 y 2 + l2 θ 2 − 2lθy sin θ − 1 ky 2 + m1 gy + m2 g(y + l cos θ). relaţia anterioară este adevărată. (9. ¨ ˙ ˙ ˙ ¨ ˙ ˙ Răspuns:2θ1 l − lθ2 (θ1 − θ2 ) sin(θ1 − θ2 ) + lθ2 cos(θ1 − θ2 ) + lθ1 θ2 sin(θ1 − θ2 ) + 2g sin θ1 = ¨ ¨ ˙ ˙ ˙ ˙ ˙ 0. (b) Să se scrie ecuaţiile de mişcare. θ.6 x m2 sau: δϕ n i=1 d (rk × pk ) = 0. y ¨ l 2. La rândul ei.173) Dacă funcţia Lagrange rămâne invariantă la rotaţie.220 Capitolul 9. Să se scrie ecuaţiile lui Lagrange pentru pendulul dublu din Fig. dacă: d dt ceea ce înseamnă că: J= i=1 n i=1 n (rk × pk ) = 0. 9. dt (9.

˙ ˙ Răspuns: ¨ − r 2 θ − k2 = 0.7: x2 m ˙ ¨ Răspuns:(a) L = ma2 (1 − cos θ)θ 2 − mga(1 + cos θ).6. (b) θ + 1 ctg 2 θ 2 g ˙ θ 2 − 2a ctg θ 2 = 0. Probleme 221 x1 l y1 m l y2 Figura 9. 4. (b) folosind formalismul Hamilton. mr 2 θ = const.9. aflată sub acţiunea unei forţe atractive invers proporţionale cu pătratul distanţei (F = − rk2 ): (a) folosind formalismul Lagrange. r r . Găsiţi ecuaţiile diferenţiale de mişcare ale unei particule de masă m.

.

1): Albert Einstein (1879-1955) este considerat unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor. Dacă un corp este liber. Să considerăm două sisteme de referinţă carteziene cu originile în puncte diferite: (Σ) .10.un sistem aflat în mişcare în raport cu (Σ). 1 223 . s-a constatat că rezultatele prezise de mecanica newtoniană în cazul mişcării unor corpuri ale căror viteze se apropie de viteza luminii sunt eronate. la vârsta de 26 de ani. ce ia în calcul şi fenomenul gravitaţiei. precum şi instrumente pentru măsurarea distanţelor.Capitolul 10 Noţiuni de relativitate restrânsă Timp de peste 200 de ani. pe care să-l considerăm aici ca fiind fix şi (Σ′ ) . a publicat patru lucrări ştiinţifice care au revoluţionat fizica clasică. În cele două sisteme se află doi observatori ce urmăresc mişcarea unui punct material aflat.1). comunitatea internaţională a declarat anul 2005 ca anul Einstein.10. 2 Aceasta din urmă este o extindere a teoriei relativităţii.1 Relativitatea în mecanica clasică Un sistem de referinţă este constituit dintr-un corp sau sistem de corpuri căruia i se asociază un instrument pentru măsurarea timpului. atunci el se află în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă. Einstein a formulat două teorii distincte: Teoria relativităţii restrânse (1905) şi Teoria relativităţii generalizate (1915)2 . la un moment dat. mecanica newtoniană a oferit mijlocul esenţial pentru explicarea cu succes a unui număr impresionant de fenomene din natură. în P (Fig. Presupunând că ambii observatori au instrumente pentru măsurarea distanţelor şi timpului bazate pe aceleaşi fenomene. fundamentând astfel ceea ce s-a numit apoi teoria relativităţi. Două dintre acestea se referă la teoria relativităţii restrânse. 10. poziţia punctului material este descrisă de următorii vectori de poziţie (Fig.un sistem de referinţă inerţial3 . Fizicianul german Albert Einstein1 este cel ce a propus ajustarea mecanicii newtoniene prin câteva postulate. În cinstea sa. Cu toate acestea. în particular principiul inerţiei. Teoria relativităţii generalizate nu constituie subiectul manualului. Mai exact. În 1905. 3 Reamintim faptul că un sistem de referinţă inerţial este cel în care sunt valabile principiile mecanicii.

5 În mod simetric.1: Coordonatele punctului material P în două sisteme de referinţă diferite Σ şi Σ′ .1 se observă că: r = R0 + r ′ . iar distanţele se măsoară la fel în orice sistem de referinţă.5) unde: R0 = 4 vdt + const.3) R0 = X x + Y y + Z z .1 Transformările lui Galilei (a) Transformarea coordonatelor Să considerăm că sistemul de referinţă (Σ′ ) se află în mişcare de translaţie faţă de (Σ)5 cu viteza: dR0 v= . Principala ipoteză cu care lucrează mecanica clasică este aceea că timpul ”curge” la fel în cele două sisteme de referinţă4 . (10. r = xˆ + y y + zˆ. ˆ ˆ ˆ (10. Ca urmare. (10.6) Teoria relativităţii reinterpretează noţiunile de spaţiu şi timp. Y. • r = r(t) în referenţialul (Σ). putem considera că Σ se află în mişcare cu viteza -v faţă de Σ′ . (10. mecanica clasică operează cu noţiunile de timp absolut şi masă absolută. 10.4) dt Din Fig.2) Poziţia originii O′ a sistemului (Σ′ ) este precizată de către observatorul din sistemul (Σ). x ˆ z (10. Z) sunt coordonatele lui O′ măsurate din Σ. prin vectorul de poziţie R0 : ˆ ˆ ˆ (10. • r ′ = r ′ (t) în referenţialul (Σ′ ). . 10. unde (X. considerându-le mărimi dependente una de cealaltă. considerând că masa este independentă de mişcare.1) r ′ = x′ x′ + y ′ y ′ + z ′ z ′ . Noţiuni de relativitate restrânsă Figura 10.224 Capitolul 10.1. Să analizăm în continuare modul cum se transformă coordonatele punctului material atunci când sunt măsurate în raport cu sisteme de referinţă diferite.

Legea de transformare a vitezei din sistemul aflat în mişcare în cel fix este.14) (10.9) Alegând constanta din ec. În mod evident. z = z.4) . se obţin coordonatele lui P măsurate de observatorul din sistemul (Σ): x = vt + x′ .5). se deplasează de-a lungul axei Ox: v= dX x ⇒ X = vt. aflat iniţial în origine. (10. în mod evident: u′ = u − v.11) (10. sub forma: x y z Ǒ = X Y Z Ǒ + x′ y′ z′ Ǒ . z = z ′ .10. ˆ dt (10. y = y ′ . u. Σ′ . (10.17) (10. în care originea O′ a sistemului (Σ′ ). legătura dintre coordonate măsurate de observatorii aflaţi în sistemele de referinţă (Σ) şi (Σ′ ) poate fi scrisă matricial. y = y. măsurată de observatorul din sistemul fix este egală cu suma vectorială dintre viteza de transport . ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ 225 (10. y z (b) Transformarea vitezelor Legea de trasformare a vitezei se obţine derivând în raport cu timpul relaţia (10. = z.6) egală cu zero. măsurată de observatorul din sistemul în mişcare.16) ′ ′ ′ (10.8) În cazul şi mai particular.18) . (10. coordonatele măsurate de observatorul din (Σ′ ) sunt: x′ = x − vt.5): dr dR0 dr ′ = + .17) exprimă faptul că viteza absolută.1. ′ Relaţia (10.10) (10.7) Conform ecuaţiei (10. Relativitatea în mecanica clasică În cazul particular în care direcţiile axelor celor două sisteme de referinţă coincid: x = x′ . dt dt dt Ţinând cont de definiţia vitezei şi de ecuaţia (10.13) (10.15) = y.12) (10. rezultă: u = v + u′ . (10. v şi viteza relativă u′ .

27) Ǒ = ¨ X ¨ Y ¨ Z Ǒ + x′ ¨ y′ ¨ z′ ¨ .20) (10. Într-un sistem de coordonate cartezian. z (10. În mod similar.18) este cunoscută ca relaţia de transformare Galilei a vitezelor.21) (10.22) u′ .226 Capitolul 10. Derivând în raport cu timpul expresia vitezei (10.26) se scrie matricial sub forma: x ¨ y ¨ z ¨ Ǒ (10. relaţiile de transformare ale vitezei devin: ux = v + u′ . (10. expresia (10. (10.24) (10. dt (10. x uy = uz = sau: ux = v + u′ . Atunci. z (10.28) Să considerăm că punctul material aflat în P este liber în sistemul inerţial (Σ). Noţiuni de relativitate restrânsă Relaţia (10. conform principiului fundamental al mecanicii: − → du F =0⇒a= = 0. y u′ . ecuaţia vectorială (10.29) . y u′ . x uy = uz = (c) Principiul relativităţii al lui Galilei Până acum am aflat că observatori aflaţi în sisteme de referinţă diferite măsoară valori diferite pentru poziţia şi viteza punctului material. în continuare. dt (10.25) u′ .19) În cazul particular al translaţiei în lungul axei Ox cu viteza de transport v.23) (10.17) se obţine expresia acceleraţiei: a = atr + a′ .26) dv . ce pot spune aceştia despre aceleraţiile şi implicit forţele ce acţionează asupra punctului material în mişcare. Să analizăm. unde atr = sau: a′ = a − atr .17) mai poate fi scrisă şi sub forma matricială: x ˙ y ˙ z ˙ Ǒ = ˙ X ˙ Y ˙ Z Ǒ + x′ ˙ y′ ˙ z′ ˙ Ǒ .

Afirmaţia trebuie înţeleasă în sensul că legile mecanicii rămân aceleaşi ca formă a expresiilor şi nu ca valori numerice implicate în ecuaţiile care le descriu.32) Relaţia obţinută permite definirea sistemelor de referinţă inerţiale. Ca urmare. Cu alte cuvinte. dacă impulsul se conservă într-un sistem de referinţă inerţial el se conservă în toate sistemele de referinţă inerţiale.30) −− −→ v = const. În cazul de faţă ecuaţiile de mişcare din mecanica newtoniană sunt invariante la transformările lui Galilei. 6 . dt (10.31) du′ = 0.34) (10. un sistem de referinţă inerţial . toate sistemele de referinţă inerţiale fiind echivalente. (10. Dacă ecuaţiile matematice care descriu un fenomen au aceeaşi expresie (formă) se spune că sunt legi invariante. forţa care acţionează asupra unui punct material este aceeaşi în orice sistem de referinţă inerţial sau.10. mai general. Orice sistem de referinţă care execută o mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un sistem de referinţă inerţial constituie. care. de la sistem la sistem.33) Înmulţind relaţia anterioară cu masa inertă. Legile fizicii au aceleaşi expresii în toate sistemele de referinţă inerţiale. toate sistemele de referinţă inerţiale sunt echivalente. 10. dt (10. 17(1905) 891-921. se obţine: ma = ma′ ⇒ F = F. 7 în articolul intitulat Zur Electrodynamik der bewegter Körper. Această afirmaţie constituie principiul relativităţii a lui Galilei. cu alte cuvinte pentru ca şi sistemul de referinţă (Σ′ ) să fie inerţial. Einstein în 19057 .35) În concluzie. De exemplu.26) rezultă imediat că: atr = adică: dv = 0.2. O fundamentare teoretică a acestor constatări experimentale au fost formulată de A. la rândul său. Annalen der Physik vol. (10. pe baza următoarelor postulate: 1. ′ (10. în mecanica newtoniană se postulează a fi constantă. Principiile relativităţii restrânse 227 Pentru ca el să fie liber şi în sistemul mobil. legile mecanicii sunt aceleaşi6 în orice sistem de referinţă inerţial.2 Principiile relativităţii restrânse Experimentele realizate până la sfârşitul secolului al XIX-lea au demonstrat că nu există nici un sistem de referinţă preferenţial. dacă ambele sisteme de referinţă sunt inerţiale rezultă că: a = a′ . trebuie respectată o condiţie similară: a′ = Din relaţia (10. dar valoarea sa este alta.

10 Ansambluri de câmpuri electrice şi magnetice care se generează reciproc. z = z. carteziene: (Σ) . a avut constribuţii importante la dezvoltarea teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice. la momentul t = 0. y = y. premiul Nobel pentru fizică. În 1902 a primit. Cu alte cuvinte. Primul postulat generalizează valabilitatea expresiilor matematice ale legilor ce descriu fenomenele fizice9 . Lorentz11 a decis că trebuie modificate acestea din urmă. Pentru a discuta transformările Lorentz.37) (10. pentru orice sistem de referinţă inerţial. A. că ecuaţiile ce descriu câmpul electromagnetic10 nu rămân invariante la transformările Galilei. Pentru simplificarea calculelor. împreună cu Zeeman. enunţul postulatului al doilea se impune ca o necesitate: viteza de propagare a luminii trebuie să fie aceeaşi în orice sistem de referinţă inerţial. pe baza principiilor lui Einstein. să considerăm din nou cele două sisteme de referinţă inerţiale. Noţiuni de relativitate restrânsă 2. originile celor două sisteme coincid (O ≡ O′ ). în contextul trecerii de la un sistem de referinţă inerţial la altul? Pe baza teoriei câmpului electromagnetic a lui Maxwell.mobil.viteza de propagare a luminii în vid. 10. Deoarece primul postulat conduce la concluzia că nu există un sistem de referinţă inerţial preferenţial. în contextul propagării la distanţă. 9 . s-a constatat totuşi.38) ′ ′ c = 2. Viteza maximă de propagare a interacţiunii dintre două corpuri este egală cu viteza de propagare a luminii în vid8 şi este constantă şi independentă de sistemul de referinţă inerţial. fizicianul danez H. 11 Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928) fizician danez.fix şi (Σ′ ) .228 Capitolul 10.36) (10. Ne putem întreba în mod firesc de ce apar astfel de discrepanţe? Cum trebuie înţelese diferenţele dintre rezultatele prezise de teoria lui Maxwell. un set de transformări matematice între coordonatele în raport cu sistemele de referinţă inerţiale (astăzi cunoscute ca ecuaţiile Lorentz). Coordonatele carteziene ale unui punct M măsurate la momentul t în sistemul (Σ) sunt: x = x′ + vt. care păstrează invariante ecuaţiile lui Maxwell.3 Transformările Lorentz Transformările lui Galilei fac legătura între legile fizicii ce descriu fenomene în diferite sisteme de referinţă inerţiale.99792458 × 108 ms−1 adică legile mecanicii newtoniene şi ale electromagnetismului mawwellian. Acest postulat este mai curând o formulare a unor constatări experimentale. 8 (10. să considerăm aici cazul în care originea sistemului (Σ′ ) se deplasează paralel cu axa Ox şi că. este vorba aici despre invarianţa legilor mecanicii în raport cu sistemele de referinţă inerţiale. Postulatul al doilea stabileşte ca limită a vitezei de transmitere la distanţă a interacţiunilor . El a construit. La sfârşitul secolului al XIXlea. lăsând invariante legile lui Newton.

39) (10.50) x Ca urmare din relaţia (10.49) Dacă fenomenul analizat este.47) (10. Aşadar: αx = x′ + vt′ .42) îl putem calcula pe αt′ : α(αx − vt′ ) = x − vt ⇒ 2 ′ (10. − 1) ux + 1 v (10. viteza de propagare a acestuia este aceeaşi în ambele sisteme şi este egală cu c: ux = u′ = c. Înlocuind pe x′ din (10. Atunci.45) (10.46) (α − 1)x = αvt − vt ⇒ x αt′ = (α2 − 1) + t. ′ Să admitem acum principala ipoteză a mecanicii relativiste: fiecare sistem de referinţă inerţial are un timp propriu şi etaloane de lungime proprii. Transformările Lorentz iar cele măsurate în sistemul (Σ′ ) sunt: x′ = x − vt. se poate scrie: u′ = x (α2 (10. fiind necesar să introducem un coeficient de conversie.43) în (10. α.10. (10.41) = y. x (α2 − 1) vt + 1 (α2 ux − v .42) se obţine: αx′ αt′ x′ t′ = = x − vt ⇒ − 1) x + t v x/t − v .46) şi (10.49) rezultă: c = α = c−v ⇒ c (α2 − 1) v + 1 1− v2 .52) .40) (10. (10. propagarea unui semnal luminos. a cărui valoare urmează a fi determinată: αx′ = x − vt. c2 (10.42) Conform postulatului întâi al relativităţii. o lungime măsurată în sistemul de referinţă mobil va fi diferită de cea măsurată în sistemul de referinţă fix.44) (10.43) deoarece din sistemul (Σ′ ) sistemul (Σ) se vede ca deplasându-se cu viteza (−v).48) Deoarece raportul dintre distanţă şi timp reprezintă o viteză.3. v Împărţind ecuaţiile (10. expresia matematică a ecuaţiilor de mişcare a sistemului trebuie să fie aceeaşi în ambele sisteme de referinţă inerţiale. atunci conform postulatului al doilea a lui Einstein. = z. y z ′ 229 (10. de exemplu.51) (10. (10.

53) (10. măsurată în sistemul de referinţă fix.57) (10. 1 − v2 c Transformările lui Lorentz stabilesc legătura dintre coordonatele spaţiale şi cele temporale în aşa fel încât forma ecuaţiilor fizice să rămână aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale.60) y ′ = y. 1 − v2 c iar transformările Lorentz inverse (pentru măsurătorile în sistemul mobil): x′ = Õ x − vt 1− v2 c2 .62) iar în sistemul (Σ′ ): ∆t′ = t′ − t′ . Transformările Lorentz directe se pot scrie şi sub formă matricială: ¼ x y z t á 1 2 1− v2 c 0 0 1 0 0 0 1 0 0 0 v 2 1− v2 c ½ =  0 0 v/c2 1− v2 c 2 1 1− v2 c 2 x′ y′ z′ t′ á .56) y = y′.58) (10. (10. respectând condiţia invarianţei vitezei de propagare a luminii în orice sistem de referinţă inerţial. Noţiuni de relativitate restrânsă Transformările lui Lorentz directe (pentru măsurătorile în sistemul fix) devin: x = Õ x′ + vt′ 1− v2 c2 . iar în sistemul (Σ′ ) ele sunt x′ (t′ ) şi x′ (t′ ). (10.4.230 Capitolul 10.61) 10.59) (10. Intervalul temporal dintre două 1 1 2 2 evenimente. Coordonatele intersecţiei traiectoriei cu axa Ox a sistemului fix sunt x1 (t1 ) şi x2 (t2 ). ′ z = z. t′ + v2 x′ t = Õ c 2. (10. 2 1 (10. (10.63) .55) (10.54) (10. (Σ) este: ∆t = t2 − t1 .10.2) care intersectează axa Ox.4 10. t − v2 x = Õ c 2. z ′ t′ = z.1 Consecinţe ale transformărilor Lorentz Dilatarea duratelor Să considerăm de exemplu mişcare unui punct material pe o traiectorie (Fig. reprezentat de succesiunea de intersecţii.

atunci: t1 = t2 ⇒ ∆t′ = − v ∆x Õ = 0. (10.2: Traiectoria unui punct material văzută din două sisteme de referinţă inerţiale diferite (Σ) şi (Σ′ ). Se pot face următoarele observaţii: 1.69) .60) se obţine: ∆t′ = = = t2 − Õ Õ 1 t2 − t1 1− ∆t v x c2 2 2 − v2 c v2 c2 v2 c2 = 1 v x2 − x1 − 2Õ = 2 c 1− v Õ − t1 − v x c2 1 2 − v2 c (10. Dacă fenomenul studiat este unul periodic. 2. (10. Acest fenomen se numeşte dilatarea duratelor . noţiunea de simultaneitate este relativă. Consecinţe ale transformărilor Lorentz 231 Figura 10.66) c2 Õ 1− − v ∆x Õ . Dacă evenimentele sunt simultane în (Σ) (adică se produc la acelaşi moment). evenimentele nu mai sunt simultane în sistemul aflat în mişcare. (10. c2 1 − v2 c2 (10. Dacă evenimentele se produc în acelaşi loc în (Σ) : x1 = x2 ⇒ ∆t′ = Õ ∆t 1− v2 c2 > 0.10. de poziţie şi de viteza de deplasare a sistemului.64) (10.65) (10. timpul scurs între două evenimente din sistemul (Σ′ ) depinde de timp.68) Durata măsurată în sistemul aflat în mişcare este mai mare decât cea măsurată în sistemul aflat în repaus. Folosind ec. cu perioada T (în Σ) şi T ′ (în Σ′ ) avem: T′ = Õ T 1− v2 c2 > T.4. 3. Ca urmare.67) cu alte cuvinte. 2 2 c 1− v c2 Ca urmare.

citirile coordonatelor corespunzătoare capetelor barei trebuie făcute simultan. Noţiuni de relativitate restrânsă Figura 10. durata proprie este cea mai mică: v2 T = T′ 1 − 2 .71) l′ = x′ − x′ . (10. Ca urmare: t′ = t′ . După cum se constată.57): l′ = l′ = Õ x2 − vt2 x2 − x1 1− 1− v2 c2 − − Õ x1 − vt1 1− v2 c2 Õ ⇒ .76) (10. măsurată în (Σ′ ) va fi.10.4. lungimea unei bare sau rigle (vezi Fig. (10.73) 1 v c2 x2 2 − v2 c = t1 − Õ ∆t = v v ∆x = 2 l. 1 2 Folosind ecuaţia Lorentz (10.2 Contracţia lungimilor Lungimea barei în sistemul (Σ′ ) va avea valoarea: Să ne imaginăm că ne propunem măsurarea unei distanţe în sistemul (Σ). care ar putea fi.75) Lungimea barei. ca: l = x2 − x1 .3).3: O bară aşezată în poziţie paralelă cu axele Ox ale celor două sisteme de referinţă. se poate scrie în sistemul fix.77) Õ v2 c2 v(t2 − t1 ) 1− v2 c2 . (10.74) (10. de exemplu. Durata T .72) Pentru ca măsurătorile din (Σ′ ) să indice în mod corect lungimea. 2 c c v c2 x1 2 1 − v2 c ⇒ (10. 2 1 (10. măsurată în raport cu sistemul faţă de care sistemul este presupus a fi legat se numeşte perioada (durata) proprie. O astfel de distanţă.70) c 10.60) se obţine: t2 − Õ (10.232 Capitolul 10. conform ecuaţiilor Lorentz (10.

81) (10. r×F J dp d dJ = r× = (r × p) = =0⇒ dt dt dt −− −→ = const. în cele ce urmează.78) l′ < l. c2 (10. . Mişcarea pe o traiectorie circulară este rezultatul acţiunii unei forţe de tip centripet.83) (10. ea conduce la un rezultat corect. (10. expresia matematică a acestei mărimi este invariantă.4: Traiectoria unui punct material sub forma unui cerc aflat într-un plan perpendicular pe axa Ox şi O′ x′ Ca urmare: l′ = adică Õ l 1− v2 c2 − v2 l Õ c2 1 − v2 c2 =l 1− v2 > 0. ca urmare. 10.80) Conform postulatului teoriei relativităţii restrânse. 12 Pentru simplitatea raţionamentului care urmează.4.10. de masă m este un cerc aflat într-un plan perpendicular pe axa Ox şi O′ x′ (Fig. Rezultatul exprimat de relaţia precedentă este cunoscut sub numele de contracţia lungimilor . că traiectoria unui punct material mobil.4. admitem că valorile momentului unghiular sunt egale în cele două sisteme de referinţă.10. în mod evident.3 Dependenţa masei de viteză Să considerăm.82) (10. momentul unghiular al punctului material în raport cu centrul de rotaţie este constant. o astfel de ipoteză este foarte simplificatoare. se poate scrie12 : J 2 y 2 + z 2 mω = r mω = r m ω ⇒ rmv = r m v ⇒ 2′ ′ ′ = J′ ⇒ ′ (10. care se regăseşte în manualele de teoria relativităţii restrânse. Consecinţe ale transformărilor Lorentz 233 Figura 10. Deşi. Lungimile măsurate de un observator din sistem de referinţă în mişcare faţă de referenţialul propriu sunt mai mici decât cele din sistemul propriu (lungime proprie). Acceptând o aceeaşi expresie matematică a momentului cinetic în ambele sisteme de referinţă. forţa este anti-coliniară cu raza vectoare şi. plecând de la o analiză riguroasă care excede tematica acestui curs.84) ′ ′ y ′2 + z ′2 m′ ω ′ .4).79) (10. Pentru astfel de mişcări.

u′ în sistemul (Σ′ ). u′ . .4. uy . orientată în sens opus. rezultă: m′ = m m′ = T′ ⇒ T m 1− v2 c2 (10. dt dt (10. (10.234 De aici: y2 + z2 m Capitolul 10. în raport cu sistemul de referinţă aflat în mişcare. din acest sistem. (10. dependenţa masei de mişcare de viteză se poate scrie sub forma: m0 m′ = Õ .85) Folosind ecuaţiile transformărilor lui Lorentz şi expresia perioadei în sistemul (Σ′ ). Compunerea vitezelor poate fi analizată şi invers. rezultatele găsite rămân valabile în condiţiile în care înlocuim pe v cu −v.53) şi (10.56) obţinem prin diferenţire: Õ ux = = dx′ Õ + vdt′ v2 c2 dx′ + vdt′ u′ + v = x v ′.93) v2 c2 v dx′ c2 = u′ 1 − z 1+ Õ v2 c2 v ′ ux c2 .92) (10.86) . Conform definiţiei vitezelor: x y z ux = dx ′ dx′ . pentru celelalte două componente: dy ′ 1 − v2 u′ 1 − v2 dy y c c = ′ = .87) Õ Dacă notăm masa de repaus cu m = m0 .90) (10.4 Transformarea vitezelor în teoria relativităţii Considerăm un fenomen propagatoriu care se desfăşoară cu vitezele ux . Deoarece. T′ (10. . v ′ dt dt + c2 dx 1 + cv2 u′ x dz ′ 1 − dt′ + Õ Õ 2 Õ 2 uy = uz = (10.91) În mod analog. ux = ′ . deplasarea celuilalt se vede cu viteza v. Noţiuni de relativitate restrânsă 2π T = y ′2 + z ′2 m′ 2π . uz în sistemul (Σ) şi u′ .89) Folosind relaţiile lui Lorentz (10.88) 2 1 − v2 c 10. dt′ + cv dx′ 1 + c2 ux 2 1− · dt′ + 1− v2 c2 v dx′ c2 (10.

5 Transformarea masei în teoria relativităţii În mecanica clasică masa se consideră mărime absolută. 2 − cv2 ux (10. se poate scrie: u′2 1− x c2 = 1− = 2 v c2 ux 2 2vux + v2 u2 − c x v2 c2 ) c2 − c2 1 − (ux − v)2 = u2 + 2vux − v 2 x v2 c2 ) (10. chiar dacă . 10.103) . . însă el se verifică prin consecinţe. Acest lucru nu mai este valabil în teoria relativităţii.95) (10. (10. pentru un corp care se deplasează cu viteza ux pe direcţia Ox .102) c2 1 − 2 v u c2 x = c2 (1 − c2 1 − − u2 (1 − x 2 v c2 ux = (1 − 1 u2 v2 x c2 )(1 − c2 ) .98) Acest rezultat apare surprinzător în limitele mecanicii clasice. raportul lor este: m = m′ Õ Õ 1− 1− u′2 x c2 u2 x c2 . la trecerea de la sistemul de referinţă fix (Σ) la cel în mişcare (Σ′ ).101) (10.4. 1 − cv2 ux Õ 235 (10. expresiile masei în cele două sisteme de referinţă sunt: m0 m0 m= Õ . Să găsim relaţia de transformare a masei. atunci: u′ = c. independentă de mişcare. Având în vedere dependenţa masei de viteză.94) .100) Folosind relaţia de transformare a vitezei (10.aparent . m′ = Õ . (10.99) ′2 u2 x 1 − c2 1 − ux 2 c Ca urmare. x (10.91).96) uy 1 − 1− Õ v2 c2 v u c2 x v2 c2 uz 1 − 1− v c2 ux Dacă fenomenul studiat este propagarea unui fascicul de lumină.4. şi în acord cu postulatul al doilea al teoriei relativităţii restrânse: ux = c+v = c. Consecinţe ale transformărilor Lorentz Relaţiile de transformare inversă ale vitezelor sunt: u′ = x u′ y u′ y = = ux − v .este greu de acceptat. măsurată în sistemul aflat în mişcare este conform (10.10.97) Viteza luminii. (10.91). 1 + cv c 2 (10.

pentru început.107) Dacă asupra unui corp cu masă de repaus nenulă acţionează un timp îndelungat o forţă constantă. în termenii mecanicii clasice acest fapt conduce la creşterea vitezei la valori oricât de mari (chiar mai mari decât viteza luminii!). În continuare. doar variaţia vitezei în modul : Variaţia vitezei ca mărime . Impulsul. Este corect să admitem că acel corp câştigă impuls şi nu viteză! Pe măsură ce viteza creşte. trebuie să avem în vedere dependenţa masei de viteză: p = mv = Õ m0 1− v2 c2 . dt (10. oricâte resurse de energie ar avea un accelerator de particule. dt dt (10. masa. (10.106) care este valabilă în ambele teorii. lucru care vine în contradicţie cu postulatul al doilea al relativităţii. Pornim de la expresia: F = dp d(mv) = .105) 1− 10. doar că. devine infinit de mare. Noţiuni de relativitate restrânsă De aici rezultă relaţia de transformare a masei de mişcare: Õ m m′ m ′ = (1 − 1− 1− Õ u2 v2 x c2 )(1 − c2 ) Õ 2 2 v x u 1 − u2 c2 x c v c2 ux v2 c2 Õ = 1− (1 − v2 c2 v u c2 x ⇒ (10. atunci când v tinde spre c. vom exprima forţa cu ajutorul a două componente care rezultă prin derivarea în raport cu timpul a impulsului: F = v = v dm dv +m dt dt d dt Õ (10. corpul nu mai simte efectul accelerator al forţei. Aşadar. rămâne definit ca produs între masă şi viteză.108) Ǒ m0 1− v2 c2 + Õ m0 v2 c2 1− dv .109) Să calculăm expresia forţei folosind doi paşi.104) = m . acesta nu ajută la obţinerea de viteze superioare vitezei luminii. În acele condiţii. Să considerăm. în conformitate cu următorul procedeu: A. (10.5 Forţa în teoria relativităţii Să vedem acum în ce mod trebuie interpretată ecuaţia fundamentală a mişcării pentru a fi invariantă la transformările Lorentz. deci măsura împotrivirii la accelerarea "finală" pentru atingerea vitezei luminii. creşte şi masa de mişcare (inerţială) şi.236 Capitolul 10.

se obţine: F = Ftg + Fn = mo 1− v2 c2 3/2 dvtg + dt Õ mo 1− v2 c2 dvn . Energia în mecanica relativistă este determinată de componenta longitudinală a forţei: Ǒ 237 Ftg = vtg = vtg ¾ d dt 1 2 v2 c2 m0 Õ m0 1− v2 c2 +m m0 dvtg dt dvtg + dt ¿ Õ (10. derivatele în raport cu timpul ale celor două componente ale vitezei (asociate cu componentele acceleraţiei) apar înmulţite cu cantităţi diferite.1 Energia în mecanica relativistă Relaţia lui Einstein Conform definiţiei.113) şi (10. Ea este determinată de variaţia vitezei doar ca mărime.114) se numeşte masă longitudinală.109) se anulează.112) (10.10. (10.117) 10.115). dt (10.118) dt . dt (10.6.6.113) Mărimea notată ml şi definită ca: ml = m0 1− v2 3/2 c2 1− v2 c2 dvtg dvtg ⇒ Ftg = ml .111) = = m0 1− 3/2 + Õ m0 1− v2 c2 dvtg ⇒ dt (10. dt dt Ilustrarea acestei observaţii este dată în Fig. În această situaţie. lucrul mecanic elementar efectuat de forţa F la deplasarea pe distanţa elementară dr este: dp dL = F · dr = · dr = dp · v.5..10.115) Sumând vectorial cele două componente (10. v 2 = const.116) După cum se constată din această relaţie. B. de aceea forţa în teoria relativităţii nu mai este coliniară cu acceleraţia: dvtg dvn + .110) m0 1− v2 c2 2 v c2 1− v2 c2 3/2 v2 3/2 c2 dvtg dt (10. dt dt . (10. astfel încât: Fn = Õ m0 1− v2 c2 dvn .6 10. iar prima derivată din (10. Să considerăm acum variaţia vitezei doar ca orientare: Variaţia vitezei ca orientare este determinată de componenta normală a forţei. a = atg + an = (10.

119) Lucrul mecanic total se obţine prin integrarea relaţiei (10.118) între două puncte de pe traiectorie.238 Capitolul 10.123) (10.121) A m0 vv 1− v2 c2 |B A − Õ m0 v 1− v2 c2 dv.125) v2 = − 1− 2 c Õ −1 2 vdv ⇒ c2 . în teoria relativităţii.120) = p · v |B − A = Õ m0 vdv 1− B v2 c2 (10. Noţiuni de relativitate restrânsă m an a n atg tg Figura 10. vdv 1− v2 c2 = −c2 d 1− v2 c2 .122) A Integrala se calculează uşor dacă se foloseşte rezultatul următor: v2 1− 2 c v2 1− 2 c 1 −1 2 d = 1 2 − 2v dv = c2 (10. (10.5: Forţa. Impulsul relativist al punctului material are expresia: m0 v 1− v2 c2 p = mv = Õ .124) (10. Folosind faptul că dx · y = d(xy) − x · dy. nu este coliniară cu acceleraţia. (10. se obţine: B B B L = A dL = A B F · dr = Õ A dp · v = = (10.

. cea care este responsabilă de stabilitatea sistemului. Verificarea acestei relaţii de echivalenţă13 se face printr-o multitudine de experimentele în fizica particulelor elementare.130) Mărimea notată: = m(vB )c − m(vA )c = E(B) − E(A) = ∆E. Energia în mecanica relativistă Ca urmare. relaţia se poate aproxima sub forma: E = mc2 ≈ m0 c2 1 + 13 1 v2 + . nucleul de He (format din 2 protoni cu masele Mp şi 2 neutroni cu masele Mn ) are E = Mα c2 = 3727. magnetice. particule elementare care apar în reacţii energetice şi au proprietăţi (electrice. particulele şi antiparticulele apar şi dispar în pereche. De exemplu.127) (10.. De exemplu: • reacţii dintre particule şi antiparticule.131) este cunoscută sub numele de relaţia lui Einstein dintre masă şi energie. Oricărei variaţii de masă îi corespunde o variaţie de energie şi invers. variaţia depistată a masei constituenţilor care intră şi care rezultă din reacţie este de circa 1 gram.128) (10. Relaţia: ∆E = ∆mc2 (10..126) m0 c2 1− v2 c2 Õ m0 Õ 2 1 − v2 c m0 c2 v +c − 2 2 v2 1− 2 c 2 vA c2 2 |B = A Õ |B A (10. 44 MeV.132) De regulă. De obicei. 14 Pozitronul este antiparticula electronului. etc.) definite de o simetrie specifică (în oglindă). .6. 2 c2 1 = m0 c2 + mv 2 + . lucrul mecanic devine: L = = = Õ 239 m0 v 2 1− v2 c2 |B +m0 c2 1 − A æ v2 B | = c2 A é (10. E= Õ 1− 2 vB c2 2 Õ m0 c2 1− m0 c2 1− v2 c2 se numeşte energie relativistă a corpului cu masa de repaus m0 şi viteză de deplasare v.10.. oricărei variaţii de energie îi corespunde o variaţie de masă. aflaţi fiecare în repaus. în general. dacă se adună masele constituenţilor unui nucleu şi se compară cu valoarea măsurată a masei nucleului se constată că aceasta din urmă este mai mică. • defectul de masă. Diferenţa ∆E = 28 MeV reprezintă energia de legătură a nucleului. v << c. variaţiile energiei determinate în mod practic corespund unor variaţii foarte mici ale masei. pentru 20 kilotone de trinitrotoluen (TNT) dintr-o bombă atomică. De exemplu. în cazul reacţiei de anihilare dintre un electron şi un pozitron14 . În cazul deplasărilor cu viteze mult mai mici decât viteza luminii. 44 MeV iar 2Mp c2 + 2Mn c2 = 3755. 2 (10. Antiparticulele sunt.129) (10. rezultă doi fotoni γ cu energia fiecăruia egală cu m0 c2 . Diferenţa este regăsită sub formă de energie de legătură a nucleului.

mişcarea este la început rapidă şi apoi lentă). o (10. cu trei dimensiuni de tip spaţial şi una de tip temporal în care să reanalizăm fenomenele relativiste.7 Universul Minkowski Transformările Lorentz descriu legătura dintre momentul şi locul desfăşurării oricărui fenomen.2 Legătura dintre energie şi impuls Să introducem impulsul p = mv în expresia energiei relativiste: E= Õ mo c2 1− v2 c2 = Õ mo c2 1− mv2 m2 c2 = Õ mo c2 1− p2 m2 c2 . de aceea linia de univers este o dreaptă înclinată. . Să aşezăm pe axa orizontală spaţiul (în cazul translaţiei de-a lungul axei Ox vom lua doar coordonata care se modifică. (2) pentru o mişcare rectilinie şi uniformă viteza (reprezentată de panta dreptei) este constantă.6. Ne putem imagina un univers spaţiu-timp. se poate scrie: E2 1 − p2 m2 c2 p2 E2 − E2 2 2 m c = m2 c4 ⇒ o = m2 c4 . Distanţa dintre 15 Această combinaţie se alege din considerente de omogenitate ale dimensiunilor. poziţia sa. deci linia de univers este verticală. Ea este orientată la 450 faţă de cele două axe. (10.10. Totalitatea punctelor care descriu evoluţia unui eveniment defineşte o linie de univers.133) 10. Noţiuni de relativitate restrânsă Termenul m0 c2 se numeşte energie relativistă de repaus iar 1 mv 2 .240 Capitolul 10. (3) o mişcare accelerată are panta variabilă în fiecare punct şi ca urmare traiectoria este o curbă (de exemplu.energie cinetică corespun2 zătoare vitezei v. Orice punct din universul spaţiu-timp reprezintă un eveniment . În Fig. o (10. Linia de univers corespunzătoare propagării unui semnal luminos este reprezentată de dreapta marcată cu v = c.134) Aranjând termenii în această relaţie. (10. x0 rămâne neschimbată în timp.6 sunt ilustrate tipuri de traiectorii în diagramele spaţiu-timp: (1) pentru o particulă aflată în repaus.137) 10. se obţine relaţia dintre impuls şi energie sub forma: E 2 − p2 c2 = m2 c4 .cantitatea ct15 . Diferenţa dintre energia relativistă de mişcare şi energia de repaus defineşte energia cinetică relativistă: Ec = mc2 − m0 c2 .138) (10. x) iar pe axa verticală .135) (10. în cazul de faţă.136) Deoarece E = mc2 .

146) . cx c (10.7. Linia de univers ce corespunde deplasării originii O′ a unui sistem de referinţă aflat în mişcare cu viteza v faţă de sistemul fix (adică axa temporală ct′ ) se găseşte impunând. (10.10.145) c Unghiul de înclinare (θ1 ) dintre axa ct′ şi axa ct este determinat din condiţia: x v tgθ1 = = .142) (10. (10.140) x′ + vt′ ) (10.145)) vx v tgθ2 = = . Ea este invariantă la transfomările Lorentz. ct c iar unghiul de înclinare (θ2 ) dintre axa x′ şi axa x (folosind (10.143) = −c t + x = s . în transformările Lorentz. x) este dată de mărimea: s2 = x2 − c2 t2 .141) (10. (2) mişcare rectilinie şi uniformă.144) c În mod similar se găseşte linia de univers ce corespunde axei spaţiale (x′ ): v ct′ = 0 ⇒ ct − x = 0.139) Această distanţă se numeşte metrica spaţiului. 0) (produs în origine) şi cel de coordonate (ct. Universul Minkowski 241 ct (1) (2) v=c x0 (3) x Figura 10. condiţia: v x′ = 0 ⇒ x − t = 0.6: Tipuri de traiectorii în diagrama spaţiu-timp: (1) repaus. (10. (3) mişcare accelerată două evenimente: de exemplu cel de coordonate (0. deoarece: c2 t2 − x2 = − = − = − v ′ 2 (x′ + vt′ )2 c2 x ) − = 2 2 1 − v2 1 − v2 c c (ct′ + v x′ − x′ − vt′ )(ct′ + v x′ + c c 2 1 − v2 c ′2 (c2 − v 2 ) − x′2 (1 − v2 ) t c2 = v2 1 − c2 2 ′2 ′2 ′2 c2 (t′ + (10.

Să considerăm câteva cazuri particulare: 1. Dacă observatorul este legat de sistemul (x′ . De aceea. Să reprezentăm intervalele unitate s = s′ = 1. Având în vedere aceste observaţii. Şi în acest caz. unde A′ 1 1 se obţine ducând paralela la axa temporală ct. În Fig. se spune că evenimentele sunt separate în timp. unde A1 se obţine ducând paralela la axa temporală ct′ .242 Capitolul 10. ct) este OA’ în sistemul (x′ . ca trecerea de la un sistem de coordonate ortogonal la un sistem oblic. Ca urmare. Datorită invarianţei. înclinat de unghiul dat de relaţia (10.7 aceste linii de univers taie axa x′ în A’ şi axa ct′ în B’.10. din punct de vedere geometric.146). atunci vede segmentul OA’ ca OA1 . Aşadar. ct′ ).6). Noţiuni de relativitate restrânsă ct’ ct B’ B B1 1 B’ 1 A’ A’ A1 A Figura 10. cu trei dimensiuni (metrica euclidiană) prin faptul că apare semnul minus în faţa pătratului unei componente.10. evenimentele se produc în acelaşi loc (x = 0) dar la momente diferite de timp. numite şi diagrame Minkowski ne permit observaţii intuitive asupra modului în care se modifică elementele cinematice ale mişcării în diferite sisteme de referinţă. diagramele spaţiu-timp. În mod similar. atunci vede segmentul OA ca OA′ . ct′ ). Deoarece ne putem imagina că pe axa distanţelor am putea reprezenta toate cele trei dimensiuni. (ct′ ) sunt rotite sub acelaşi unghi θ2 = θ1 = θ. În mod analog se poate discuta şi pe axa temporală. Deoarece s2 = −c2 t2 < 0. geometria unui astfel de spaţiu este una diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. ct). ambele axe (x′ ). Dacă observatorul este legat de sistemul (x. Metrica care defineşte această distanţă este diferită de cea dintr-un spaţiu normal. ct′ ). −c2 t′2 + x′2 = −c2 t2 + 2 = 1.dimensiuni. OA′ <OA’ (lungime proprie în 1 sistemul în mişcare). Se observă o contracţie a acestei lungimi: OA’<OA (lungime proprie în sistemul în repaus). transformările Lorentz pot fi interpretate. echivalentul segmentului unitate spaţială OA=x = 1 din sistemul (x. s2 are semnificaţia pătratului unui interval definit într-un spaţiu cu 4 . faţă de axele (x.10. echivalentul segmentului unitate temporală OB=ct = 1 din sistemul (x. ele definesc hiperbole echilatere care tind asimptoric spre linia de univers a luminii x (vezi Fig. Un astfel de interval se v= c x’ x .7 este ilustrată interpretarea geometrică a transformărilor Lorentz.7: Interpretarea geometrică a transformărilor Lorentz Ca urmare. ct). În Fig. ct) este OB’ în sistemul (x′ .

evenimente se produc cu viteza luminii.10. 2.8 este reprezentat conul Minkowski din vecinătatea originii. evenimentele se produc în locuri diferite. Deoarece toate fenomenele se produc cu viteze mai mici decât viteza luminii. x¬ c t = x ⇒ c = ¬.149) Punctele din care pleacă lumina sunt separate de punctele în care ajunge. acest eveniment poate influenţa desfăşurarea evenimentului din origine. Regiunea 1 corespunde trecutului absolut. însă. însă. 3. deoarece străbaterea ei ar necesita propagarea cu viteze mai mari decât viteza luminii! Zona din interiorul conului se împarte în două regiuni. nu există nici un sistem de referinţă în care evenimentele să se producă în acelaşi loc (x′ = 0) deoarece s-ar obţine s′2 < 0 (contradicţie!). prin cuadriintervale nule. . nu există nici un sistem de referinţă în care evenimentele să fie simultane (t′ = 0) deoarece s-ar obţine s′2 > 0(contradicţie!). Deoarece acesta se produce la un moment de timp ulterior prezentului (considerat la t = 0). Invarianţa cuadri-intervalului conduce la: s′2 = −c2 t′2 + x′2 > 0. Regiunea 3 este interzisă. Regiunile din universul spaţiu-timp din vecinătatea fiecărui eveniment se împart în trei regiuni. exista un sistem de referinţă în care evenimentele să fie simultane (t′ = 0) şi atunci: s′2 = x′2 > 0. Regiunea 2 corespunde viitorului absolut. Invarianţa cuadri-intervalului conduce la: s′2 = −c2 t′2 + x′2 < 0. Un astfel de interval se numeşte interval spaţial. (10. Această observaţie este de fapt o reafirmare a postulatului invarianţei vitezei de propagare a luminii. În Fig. situat în partea negativă a axei temporale. se spune că evenimentele sunt separate în spaţiu.7.10. se spune că evenimentele sunt separate de limitarea vitezei la valoarea maximă ce corespunde vitezei luminii. exista un sistem de referinţă în care evenimentele să se producă în acelaşi loc (x′ = 0) şi atunci: s′2 = −c2 t′2 < 0. 243 (10. situat în partea pozitivă a axei temporale. Poate.147) Ca urmare. separate de dreptele v = ±c. analizate în cele ce urmează: • Fie un eveniment situat într-un punct în spaţiul corespunzător lui x = 0. singura zonă permisă este cea din interiorul conului luminos. Universul Minkowski numeşte interval temporal. t¬ 2 2 2 ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (10. dar la acelaşi moment de timp (t = 0).148) Ca urmare. Deoarece acesta se produce la un moment de timp anterior prezentului (considerat t = 0). orientate la 450 faţă de axe. Poate. Deoarece s2 = x2 > 0 . • Fie un eveniment situat într-un punct în spaţiul corespunzător lui x = 0. Deoarece s2 = 0. acest eveniment poate fi influenţat de desfăşurarea evenimentului din origine.

Algebra pe care o vom folosi seamănă în mare parte cu cea ştiută. doar că. (10. metrica este dată de relaţia: s2 = x2 + y 2 + z 2 − c2 t2 . Dacă mai adăugăm o componentă.153) Legătura dintre coordonatele cuadrivectorului de poziţie dintr-un sistem fix şi unul care se 16 suntem prizonieri ai spaţiului 3D! . În acest spaţiu.7. Zonă permisă este cea din interiorul conului luminos. Noţiuni de relativitate restrânsă ct (2) viitor v=c x (3) (1) trecut Figura 10. care nu mai este unul intuitiv16 . Vom nota cuadrivectorii prin simbolul xi . vom lucra cu vectori cu 4-dimensiuni. c 1 1 − β2 . ştim că x. Pentru simplificarea scrierii. z reprezintă cele trei componente carteziene ale unui spaţiu 3-dimensional. coordonatele cuadrivectorului de poziţie sunt: x1 = x. Ca urmare.1 Cuadrivectori de poziţie Din experienţa nostră de până acum. x2 = y. numiţi şi cuadrivectori.8: Conul Minkowski din vecinătatea originii. 10. vom adopta următoarele convenţii de notaţii: β = γ = v . ei sunt invarianţi la transformările Lorentz.150) Cuadrivectorul de poziţie corespunde unui vector în diagrama spaţiu-timp care are originea în originea sistemului iar vârful în punctul în corespunzător evenimentului studiat.244 Capitolul 10. Din cele discutate până acum. y. i = 1. 4. x3 = z. (10.152) (10. în acest caz. x4 = ct. mărim dimensiunea spaţiului la 4.151) (10. de dimensiune ct (numită componentă temporală).

j unde Aij este matricea transformării: γ 0 0 βγ 0 1 0 0 0 0 0 0 βγ 0 1 γ á á 245 (10.155) (10.7.2 Cuadrivectorul interval Considerăm că orice modificare a coordonatelor unui eveniment din sistemul fix (∆xi . (10. (10.162) (10. 1 βγ 0 1 γ á (10. = γ(x4 − βx1 ). Valoarea infinitezimală a acestuia (în cazul în care evenimentele sunt foarte puţin depărtate unul de altul) este: Calibrarea corespunde fixării momentelor de timp în care un semnal (de exemplu lumina) străbate distanţe egale măsurate de-a lungul unei drepte.154) (10.161) (10.157) x′ y′ z′ ct′ á = γ 0 0 βγ 0 0 0 0 . i = 1. = x3 . Universul Minkowski depasează cu viteza constantă v este dată de transformările Lorentz: x1 = γ(x′ + βx′ ). 1 4 x2 = x3 = x4 = Sub formă matricială se poate scrie: x y z ct sau: xi = Aij x′ . 2 x′ .164) 10.158) (10. i = 1. (10.163) x y z ct á = .160) (10.156) x′ . 3 γ(x′ 4 0 1 0 0 + βx′ ). În mod evident. 4. i = 1. Acest lucru este realizat prin calibrarea ceasurilor în cele două sisteme17 . 4) este echivalentă cu o modificare a coordonatei corespunzătoare măsurată în sistemul mobil (∆x′ . i Cuadrivectorul interval corespunde distanţei dintr-un spaţiu cu 4 dimensiuni dintre două evenimente oarecare.165) . transformarea inversă este descrisă de ecuaţiile: x′ 2 x′ 3 x′ 4 care sunt reprezentate matricial prin: x′ y′ z′ ct′ á x′ = γ(x1 − βx4 ).7. 4). 17 ds2 = dx2 + dy 2 + dz 2 − c2 dt2 .159) Aij = . γ 0 0 −βγ 0 1 0 0 0 0 0 0 −βγ 0 1 γ á (10. 1 = x2 .10.

γu c).168) Õ 1 1− u2 c2 .166) dτ Deoarece durata proprie este cea mai scurtă. Deci. γu uz . dt dx4 = γu c. adică conform cu (10. se obţine: u′ = γ(u1 − βu4 ) = γγu (ux − v).246 Capitolul 10. 2 γu 1 u′ = u3 = uz . se poate găsi direct relaţia de transformare a vitezei dintr-un sistem fix în unul aflat în mişcare.177) Reamintim faptul că timpul propriu este măsurat cu un ceasornic care se deplasează odată cu corpul. Folosind relaţiile (10. u 1− Deoarece toţi cuadrivectorii sunt invarianţi la transformările Lorentz. dt (10. uz ) sunt componentele carteziene obişnuite ale vectorului viteză − . se poate scrie: u1 = u2 = u3 = u4 = Õ 1 1− u2 c2 u2 c2 u2 c2 u2 c2 dx1 = γu ux . uy . 1 1 u′ = u2 = uy . c2 dxi . . Noţiuni de relativitate restrânsă 10. γu uy . 4.176) (10. cuadrivectorul viteză este: ui = (γu ux .170) (10.169) (10.69) dτ = dt 1 − cuadrivectorul viteză devine: ui = Folosind notaţia γu = 1 1− u2 c 2 u2 .174) (10. dt dx3 = γu uz .175) (10. dt (10.173) sau → ui = γu (− .171) (10.163).7. adică de observatorul în raport cu care corpul este în repaus. i = 1. 4 c 18 (10. (10. c). (10.172) Õ 1 1 1 1− Õ 1− Õ → u unde (ux .167) (10.3 Cuadrivectorul viteză Cuadrivectorul viteză este definit ca variaţia cuadrivectorului de poziţie în unitatea de timp propriu18 (dτ ): dxi ui = . dt dx2 = γu uy .160-10. 3 γu v u′ = γ(u4 − βu1 ) = γγu (c − ux ).

7. folosind expresia energiei relativiste E = mc2 . u E c → E . Universul Minkowski Pe de altă parte.7. 1 − cv ux 2 Revenind în (10.185) Se observă că cea de-a patra componentă este proporţională cu energia. m0 γu c).178). = −. 1 − cv2 ux (10. acest cuadrivector se numeşte cuadrivector impuls-energie. se ştie că: u′ = 4 dx′ cdt′ 4 Õ = dτ ′ dt′ 1 − u′2 c2 ′ = γu c.183) şi în mod analog pentru celelalte componente. u Deoarece masa de mişcare este: m = m0 γu . 10.cuadrivectorul impuls se scrie ca: → p i = m− . .187) (10. găsim: v ′ γγu (c − ux ) = γu c. c ′ γu γγu = . 247 (10.7.180) (10. cuadrivectorul impuls este produsul dintre masa de repaus (deoarece se defineşte în sistemul faţă de care corpul este în repaus) şi cuadrivectorul viteză: → pi = m0 ui = (m0 γu − .179) (10.10. 1 − cv2 ux (10. Din acest motiv.182) u′ = x ux − v .174) obţinem: u′ = 1 Înlocuind şi expresia lui u′ : 1 ′ γu (ux − v) .184) ai = dτ dt 10.178) Identificând (10.177) şi (10. (10.4 Cuadrivectorul acceleraţie Cuadrivectorul acceleraţie se defineşte ca variaţia cuadrivectorului viteză în raport cu intervalul de timp propriu: dui dui = γu .181) ′ dx′ 1 ′ dx ′ = γu ′ = γu u′ .5 Cuadrivectorul impuls-energie Prin definiţie. x dτ ′ dt regăsim relaţia de transformare a componentei vitezei pe axa Ox: u′ = 1 (10.186) (10. p c (10.

să măsoare aceeaşi valoare a lungimii? 2. dt c .putere Cuadrivectorul forţă se defineşte ca derivata în raport cu timpul propriu a cuadrivectorului impuls: dpi dpi Fi = = γu .189) Puterea este definită ca lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp: P = du dL F · dr dm = =F ·u = m +u dt dt dt dt ·u (10. (10. (10.6 Cuadrivectorul forţă . O bară de lungime proprie L0 este orientată sub unghiul θ ′ faţă de axa Ox’a sistemului propriu (faţă de care este în repaus). dt dt (10.190) Înlocuind derivata în raport cu timpul a masei: dm dt = m0 1 u2 d (γ) = m0 − 1− 2 dt 2 c 2 u du γ du = (m0 γ) 2 γ 2 = 2 mu .193) Ca urmare. se obţine: Fi = γu dp dm . dt dt dt (10.c . 1− v2 c2 cos2 θ iar .191) (10. Noţiuni de relativitate restrânsă 10.195) 10.7.248 Capitolul 10. măsurată într-un sistem Õ de referinţă care se deplasează cu viteza v fa’ă de acesta. (10. c dt c dt P = m 1 + γ2 u2 c2 u −3/2 − 2u c2 du dt (10. respectiv care se deplasează cu viteza v. Arătaţi că lungimea barei.8 Probleme 1. pentru ca doi observatori situaţi în sistemele de referinţă fix.188) dτ dt Având în vedere modul în care a fost definit impulsul. este L = L0 orientarea faţă de axa Ox a sistemului mobil este tgθ = tgθ ′ 1− v2 c 2 .194) dt c c Componentele cuadrivectorului forţă-putere sunt: Fi = γu dp F · u . corespunde puterii mecanice. Cum trebuie să se deplaseze un etalon de lungime (de 1 m) în raport cu un sistem fix. mărimea componentei a patra a cuadrivectorului forţă.192) se obţine: dm du du = γ 2 mu = c2 . Ea se poate scrie ca: dm P F ·u c = = .

Care este distanţa maximă până la care mai poate fi detectat? Răspuns: d = vτ = vτ0 1− v2 c 2 =660 m. x′ ) corespunzătoare unui observator care se deplasează cu viteza v=0. după care se dezintegrează într-un electron şi doi neutrini.5 c. (b) ∆x = γv∆t′ = 2. γu = ˙ ˙ ˙ uu/c2 ˙ . 6. Un miuon are timpul mediu de viaţă τ0 = 2. Răspuns: v = 0. .8. la întoarcere. O navă spaţială se deplasează cu viteza v=0. măsurată de pe Pământ. Dragoş pleacă pe o planetă îndepărtată iar Vlad rămîne pe Pământ. 2×10−6 s. Determinaţi viteza v de deplasare a unui observator ce măsoară lungimea proprie l a unei rigle ca fiind 2/3l. Dar şi pentru Dragos. Fiecare dintre fraţi crede că. Vlad se îndepărtează. Care din fraţi va fi mai tânăr? 8. 4. γu c) unde a = du/dt. Vlad şi Dragoş sunt doi fraţi gemeni. (b) ce distanţă. 1 × 109 m. (i) locul geometric al evenimentelor din spaţiul (ct′ . De pe navă se trimit spre Pământ două semnale luminoase. Reprezentaţi diagrama spaţiu-timp (ct. astfel că şi el consideră că timpul trece mai greu pe Pământ. măsurată de pe Pământ. (c) diagrama (ct′ .10. Determinaţi: (a) care este intervalul de timp după care sunt recepţionate pe Pământ. situat în punctul x = 1m. a unui corp cu masa m0 =1 Kg aflat în repaus pe navă. (f ) calibraţi coordonatele temporale (ct′ ) corespunzătoare fiecărui interval de lungime (x′ ). x′ ) care se produc simultan cu cel de la momentul ct′ = 2m. (e) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 =1 m2 faţă de origine. la un interval de timp ∆t′ = 4 s. 745c. (d) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 = -1 m2 faţă de origine. Răspuns:(a) ∆t = m0 )c2 = 9 × 1016 J. Pentru Vlad. Derivaţi expresia vectorului acceleraţie. (c) care este energia cinetică. celălalt va fi mai tânăr. Õ 1+v/c ′ 1−v/c ∆t =15 s. (h) locul geometric al evenimentelor din spaţiul (ct. Explicaţi acest paradox.5 m şi se deplasează cu viteza v=0. (b) linia de univers a unei particule care pleacă la momentul t = 0 din punctul x=0. Dragoş se îndepărtează. cunoscut ca paradoxul gemenilor. Probleme 249 3. (1−u2 /c2 )3/2 7. (g) locul geometric al evenimentelor aflate la distanţa ∆s2 = 0faţă de origine.5 c faţă de observatorul fix şi a cărui origine coincide cu a acestuia. (c) Ec = (m − 5. pe baza diagramei spaţiu-timp.866 c. parcurge naveta între cele două emisii de semnal. x) care se produc simultan cu cel de la momentul ct = 2m. Răspuns: ai = γu (γu a + γu u. astfel că pe navetă timpul se dilată. x) pentru un observator fix şi apoi reprezentaţi: (a) linia de univers pentru un corp în repaus.

250 Capitolul 10. călătoreşte în direcţia axei Ox negative. (l) linia de univers a unui foton emis în la t′ = 0 în punctul x = 0. . Noţiuni de relativitate restrânsă (j) evenimentele care se produc la t′ = 0. x′ = 0.5m.75m. (k) locul geometric al evenimentelor care se produc în punctul x′ = 1m. este reflectat de o oglindă situată la x′ = −1m şi apoi este absorbit de un detector (m) localizat în punctul x = 0.

cum ar fi unii oscilatori mecanici. cu puţine grade de libertate. Să ne reamintim câteva noţiuni legate de neliniaritate în algebra şi geometrie.) apar în ecuaţii sub forma unor temeni neliniari. ∀(x. dar şi în fizică. a) > 0. 2 sisteme descrise doar de o dinamică temporală. Un sistem este neliniar dacă este descris de ecuaţii neliniare. Mai mult decât atât. Este vorba de dinamica neliniară şi teoria haosului.Capitolul 11 Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Vom încheia analiza capitolelor selecţionate din mecanica fizică trecând în revistă câteva subiecte considerate actualmente de mare interes. fenomene din lumea viului. O funcţie este liniară dacă are proprietatea: f (x + y) = f (x) + f (y)f (ax) = af (x). Aceste aspecte pot fi descrise prin ecuaţii şi mărimi similare. cu alte cuvinte dacă variabilele dinamice ce descriu proprietăţile sistemului (coordonatele. atât în mecanică. fiind descrise de ecuaţii cu derivate parţiale în raport cu spaţiul şi cu timpul. y.instrumente cu care se analizează fenomene dificil de explicat în contextul mecanicii clasice. 251 . presiunea etc. mai general. Aceste domenii de mare inters în zilele noastre introduc şi dezvoltă o serie de concepte teoretice noi . a subliniat faptul că turbulenţele şi comportarea neliniară. Fenomenele haotice întâlnite în cele mai diverse sisteme fizice. Henry Poincaré. Aşadar. în timp. unul din ingredientele haosului este neliniaritatea. reacţii chimice. sisteme optice neliniare.1 Neliniaritate şi sensibilitate la condiţiile iniţiale Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. devine imprevizibilă. se poate constata o evoluţie complicată şi care. considerat părintele dinamicii neliniare. sunt de fapt caracteristici inerente sistemelor în care se produc interacţiuni neliniare. observate de exemplu în curgerea fluidelor1 . par a avea aspecte similare în privinţa complexităţi lor. circuite electrice.surprinzător la prima vedere . viteza. fluide. chiar şi în cazul sistemelor simple2 .astfel de fenomene apar în diverse alte domenii ale ştiinţelor naturii sau chiar în afara acestora. 3 cum ar fi de exemplu problema celor trei corpuri. dar care includ neliniarităţi3 . 11. 1 Astfel de sisteme sunt numite spaţio-temporale. Uneori . el a demonstrat că.

două funcţii oarecare. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic În cazul unui sistem de ecuaţii. ea pare a fi un punct. din momentul în care ele au devenit haotice. sau alte combinaţii liniare. iar evoluţia lor devine dependentă de timp. o dinamică de tip haotic presupune nu doar un caracter neliniar.252 Capitolul 11. De exemplu. îşi pierd brusc proprietăţile de invarianţă. pentru sistemele neliniare. urmând ca fiecare parte fie rezolvată separat. b sunt două constante oarecare. în unele situaţii ce descriu fenomene din lumea reală la principiul superpoziţiei este în întregime justificat. principiul superpoziţiei ne permite să explicăm propagarea independentă a undelor electromagnetice sau a celor elastice. aplicarea principiului superpoziţiei nu permite rezolvarea oricărei probleme de dinamică liniară4 . În practică. Liniaritatea se regăseşte în cazul obiectele din spaţiul euclidian: linii. cum este cel prezent în prezenţa unui zgomot extern. iar φ şi ψ .N. în final. în principiu. Distanţa dintre cele două stări apropiate în spaţiul configuraţiilor rămâne apropiată. în timp ce dacă o privim de foarte departe. Dacă pentru sistemele predictibile. unde a. principiul în sine având doar valoare metodologică. Lorentz (1972) ca posibilitatea ca o bătaia de aripi ale unui fluture din Brazilia să determine o tornadă în Texas. obiecte 3-dimensionale. în cazul sistemelor haotice. în moduri normale. plane. schimbânduse doar dacă se modifică condiţiile exterioare 4 5 . Din contră. recombinarea părţilor conducând la soluţia completă. 7 Adică ecuaţiile de mişcare şi condiţiile exterioare rămân aceleaşi la t şi la t+τ pentru oricare τ.exprimat folosind un termen mai adecvat .sensibilitatea la condiţiile iniţiale. Dacă pentru sistemele liniare ecuaţiile de mişcare sunt invariante la o translaţie a timpului7 . care îşi păstrează dimensiunile oricum le-am măsura. nehaotice. ci ea trebuie să fie însoţită de o caracteristică esenţială . el sugerând descompunerea întregului în părţi simple. în acord cu teorema Liouville de conservare a volumului din spaţiul fazelor 6 Efectul divergenţei a două traiectorii vecine a fost exprimat metaforic de E. Integrarea unor ecuaţii liniare poate fi complicate foarte mult de condiţiile la limită.”încălcare spontană a simetriei ”. Din punct de vedere fizic. Acest tip de haos este cunoscut sub numele de haos determinist. Pe astfel de metode se bazează descompunerea în serie Fourier. în funcţie de scara la care îl privim. Divergenţa traiectoriilor vecine din diagramele din spaţiul configuraţiilor este o amprentă a haosului şi permite individualizarea acestuia în relaţia cu alt comportament impredictibil. Aşa cum vom vedea în continuare. o mică perturbare a stării iniţiale a sistemului determină o mică modificare a stării sale finale5 . liniaritate implică: L(aφ + bψ) = aL(φ) + bL(ψ). Este important să subliniem faptul că un comportament impredictibil poate să apară în sisteme descrise de ecuaţii deterministe. o funcţie complexă poate fi descompusă în combinaţii liniare de părţi simple. o sferă privită foarte de aproape pare a fi un plan. determinarea evoluţiei sistemului la orice moment de timp. În mod evident. Unul dintre cele mai importante principii simplificatoare utilizat în dinamica liniară şi anume principiul superpoziţiei nu mai este valabil. Totuşi. fără perturbare reciprocă. deci a renunţa. un obiect neliniar arată diferit. mici perturbări conduc la stări divergente şi nepredictibile6 . În sistemele neliniare apare aşa numită ”rupere spontană de simetrie”sau . Aceste considerente îşi pierd valabilitatea în cazul sistemelor neliniare. pentru care ecuaţia de mişcare asociată cu condiţiile iniţiale permite. lumea fizică reală este preponderent neliniară.

i = 1. se introduce un nou set de variabile. descrise de funcţii de evoluţie cu caracter continuu. dt (11. xn ) şi f (f1 . n. În acest caz. dt Evident că. Parametrii λj . x2 ... {λj }). xn } este numit spaţiul stărilor sau spaţiul fazelor8 . Relaţia (11.11.2) unde x = x(x1 . o ecuaţie diferenţială de ordin N se poate scrie sub forma a cu N ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. continuă. t.. pentru care şi stările şi timpul sunt discretizate. λc ). Dacă sistemul este descris de ecuaţii diferenţiale de ordin superior. sistemul este denumit autonom. .. j = 1. amplitudinea sau frecvenţa unor perturbaţii exterioare impuse sistemului etc. Ne vom referi. x2 . modul cum poate fi controlată dinamica lor. Sisteme dinamice 253 Vom încerca. timpul este o variabilă reală. o funcţie neliniară de coordonatele {xi } . evoluţia sa este determinată în mod univoc de un set de ecuaţii de mişcare de forma: dxi = fi (x1 . λ1 . Spaţiul tuturor variabilelor {x1 . de exemplu: y = x.. i = 1. xn . Prin aceasta ˙ se reduce ordinul ecuaţiei diferenţiale la N − 1. în cazul n=2.. cum ar fi: coeficienţi de vâscozitate. dt (11. 8 9 . .. c. f2 .aşa cum este cazul oscilatorului în regim forţat. prin introducerea de noi variabile. 11. λ2 . n numite variabile de stare. precum şi câteva mărimi ce caracterizează această dinamică. Dacă sistemul are o comportare deterministă. acest spaţiu este reprezentat de un plan. Mai există şi a treia posibilitate de sisteme dinamice. c. k ∈ Z + . . În unele modele. x2 . frecvenţe proprii.1) se poate scrie sub forma vectorială: dx = f ({xi } . t. Dacă funcţia f depinde explicit de timp.1) unde fi este.. iar metoda poate continua prin introducerea de noi variabile până se ajunge la o ecuaţie diferenţială ordinară Aşadar. f poate fi o forţa exterioară periodică. c. j = 1. . j = 1. De exemplu. în cele ce urmează doar la sistemele finite. Aceste sisteme se numesc sisteme dinamice discrete sau hărţi iterative. în această introducere în teoria sistemelor neliniare şi a haosului să prezentăm exemple de sisteme şi de neliniarităţi care pot să conducă la comportament haotic. a. (11..a cum este sistemul descris de ec. el este discretizat: t = tk = kτ. i = 1. . ele produc modificări ale caracterului dinamicii sistemului... fn ) sunt vectori de dimensiune n.. ecuaţia de mişcare este de forma: dx = f ({xi (t)} .. în general. c . Pentru sistemele dinamice continue. n. j = 1. Dacă funcţia f nu depinde explicit de timp. i = 1. numiţi parametri de control .1) acesta este numit neautonom.. sunt constante fixate la anumite valori. acestea se numesc automate celulare. {λj }).. de exemplu de ordin N . n. într-un sistem mecanic. Atunci când acestea sunt schimbate. de timp9 şi de un set de parametri λj . Parametrii de control sunt mărimi ce descriu caracteristici intrinseci ale sistemului.2.2 Sisteme dinamice Să considerăm un sistem descris la momentul de timp t de un set de variabile de stare xi .

xi (0) = xi0 . creşte şi complexitatea acestuia. Conform teoremei fundamentală de existenţă şi unicitate a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale (11. (11. Acest "truc" matematic ne permite să tratăm şi sistemele neautonome într-o manieră similară celei folosite pentru cele autonome. xn+1 a cărei derivată în timp să fie unitară: dxn+1 = 1. Spunem că astfel de sisteme (hamiltoniene) sunt conservative. adică: div f = 0. Cele mai multe ecuaţii de tip (11. de aceea distribuţia lor în spaţiu poate oferi informaţii asupra proprietăţilor sistemului. Cunoscând condiţiile iniţiale. xn+1 . variabila timp poate fi eliminată din postura de variabilă explicită prin introducerea unei variabile suplimentare.4) Cu alte cuvinte. de exemplu. Ca urmare. Dacă numărul de linii care intră în volumul dat este diferit de numărul de linii care ies din acesta.2. ceea ce se întâmplă în timp. cu liniile de curent dintr-un volum elementar.1 Sisteme disipative şi atractori Traiectoriile din spaţiul fazelor seamănă cu liniile de curent ale unui fluid în mişcare. sistemele hamiltoniene îşi păstrează volumul constant în spaţiul fazelor. Mulţimea traiectoriilor din spaţiul fazelor constituie ceea ce se numeşte portretul fazic.254 Capitolul 11. Ea este curba tangentă în fiecare punct la vectorul f . Apare atunci întrebarea: cât de mică poate fi valoarea lui n astfel încât sistemul să aibă traiectorii haotice? Răspunsul este: minim trei. Evoluţa stărilor din spaţiul fazelor este descrisă de o traiectorie sau orbită. atunci divergenţa este nenulă. . Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Trecerea de la un sistem neautonom la unul autonom se poate face prin introducerea unei variabile suplimentare. cea de a (n + 1)− a variabilă este xn+1 = t (considerând condiţia iniţială xn+1 (0) = 0). Odată cu creşterea dimensiunii sistemului. După cum am discutat în Capitolul I al acestui manual. Să urmărim. 11 În Anexa B din volumul I sunt prezentate modalităţi de rezolvare analitică a unor ecuaţii diferenţiale ordinare tipice. dt (11.3) În acest caz. relaţia (11.4) poate fi înţeleasă ca o contracţie a volumului din spaţiul fazelor. oriunde în spaţiul fazelor: div f < 0. pentru un volum-sursă infinitezimal. care măreşte dimensiunea sistemului cu o unitate. se ştie că acesta este proporţional cu fluxul de linii care traversează suprafaţa ce închide volumul dat.1).1) nu pot fi rezolvate analitic11 şi de aceea singura alternativă este rezolvarea lor numerică.5) 10 Pentru o înţelegere cât mai completă a unui sistem dinamic nu este suficientă analiza traiectoriilor individuale ci este necesară analiza ansamblului generat pentru mai multe condiţii iniţiale. Din definiţia operatorului divergenţă. la orice moment de timp. traiectoriile sunt unice şi nu sunt posibile intersecţii sau autointersecţii ale nici unei orbite. pentru un set fixat de condiţii iniţiale10 .1) permite determinarea evoluţiei sistemului la oricare moment de timp t. Spunem că sistemele sunt disipative dacă. Exemplele considerate în acest capitol sunt alese dintre cele mai simple în aşa fel încât să fie accesibilă rezolvarea numerică pe orice tip de calculator personal. ecuaţia (11. 11. (11.

1). Cei mai importanţi atractori în dinamica neliniară haotică sunt: • atractori haotici . În cazul în care există mai mulţi atractori. sistemul practic "uită" stările iniţiale din care a pornit. • atractori stranii .11.1: Un exemplu de atractor. împreună cu bazinul său. în sensul că.structuri foarte complicate fără nici un fel de simetrie ce corespund unor mişcări haotice.11. Definiţia matematică exactă a atractorilor nu este deloc simplă şi nu este scopul acestei prezentări. Ceea ce ne interesează mai mult sunt rezultatele legate de tipul de atractori şi recunoşterea acestora. . Atractorii reprezintă seturi de puncte din spaţiul stărilor spre care converg traiectoriile. iar stările finale se vor localiza în anumite regiuni finite (puncte.2.forme geometrice de tip fractal. după un interval oarecare de timp. În cazul sistemelor disipative. traiectoriile în spaţiul fazelor sunt puternic divergente. 12 Sistemele conservative nu posedă bazine de atracţie. şi au proprietăţi geometrice neobişnuite. caracterizate de structuri repetitive la orice scară. curbe. sau volume geometrice). Setul de condiţii iniţiale care conduc traiectoriile spre un anumit atractor se numeşte bazin de atracţie al acestuia (Fig. Pentru aceste sisteme12 se defineşte noţiunea de atractor. într-un spaţiu tridimensional al fazelor. bazinele lor de atracţie sunt separate de nişte limite numite separatoare. Atractorii de forma unor puncte fixe sau curbe închise (tip ciclu limită) sunt caracteristici unor dinamici predictibile şi apar în condiţii de staţionaritate şi periodicitate. Sisteme dinamice 255 x1 Bazin de atractie atractor x2 x3 Figura 11.

Admiţând că f se poate dezvolta în serie Taylor în jurul soluţiei staţionare şi luând în considerare doar termenii de ordin întâi din această dezvoltării. în acest context: n dξi ∂fi ≈ dt ∂xk k=1 {xi0 } ξk . dt (11. (11. (11.3 Echilibru şi stabilitate Sistemul de ecuaţii (11.. Pentru aceasta. {λj }) = 0. în evoluţia sa. Cel mai simplă evoluţie în timp a unui sistem este aceea în care el tinde spre o stare staţionară de echilibru: xi (t) = xi0 = const. în cazul în care există mai multe stări staţionare? În plus. sunt aceste stări sunt stabile? Răspunsurile la aceste întrebări se află folosind aşa-numitele metode de liniarizare a ecuaţiilor (11. {λj }) = 0. {xi0 } (11.256 Capitolul 11.6) Soluţiile staţionare ale sistemului de ecuaţii algebrice cuplate (B. dt (11. avem: n fi (xi0 + ξi ) = fi (xi0 ) + k=1 ∂fi ∂xk {xi0 } ξk + . (11.1) devine. sistemul atinge efectiv o astfel de stare.2). se consideră o mică deplasare ξi faţă de un punct critic xi0 : ξi (t) = xi (t) − xi0 .8) Să considerăm că parametrii de control sunt fixaţi.11) în care: Mik = ∂fi ∂xk . Ele se află ca intersecţii ale nulclinelor (locurile geometrice fi ({xi } .1) conţine ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi. Principalul motiv al alegerii acestui tip de ecuaţii este găsirea cât mai simplă a soluţiilor {xi0 } pentru care derivatele în timp ale stărilor se anulează: dxi = 0 ⇒ fi ({xi } . dt k=1 (11. am reformulat o problemă de analiză a stabilităţii unui sistem neliniar (11. transformând-o în analiza stabilităţii unui sistem liniar: dξ = M ξ. Spre care dintre stări se va îndrepta sistemul.9) Ecuaţia (11. puncte critice sau puncte singulare. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 11.. odată atinse.13) .10) sau: n dξi = Mik ξk . (11.1).58) se numesc puncte fixe.7) Este interesant să aflăm dacă.12) În acest fel.

pe lângă condiţia de stabilitate. Astfel. • x0 este instabilă dacă nu există o astfel de vecinătate Uδ(ε) . i = 1. Dacă perturbaţia variază în timp după o lege de forma: ξ(t) = ueλt . n.11. Prin rezolvarea acestei ecuaţii.17) au partea reală negativă. dacă cel puţin una din valorile proprii ale matricei jacobiene au valoare pozitivă. (11.17) este cunoscută sub numele de ecuaţie seculară. Din contră. Transferul de analiză a stabilităţii unui sistem neliniar la analiza stabilităţii sistemului liniariazat asigură corespondenţa concluziilor obţinute.13) devine (după simplificarea termenului nenul eλt ): M u = λu sau: Mik uk = λui . Să notăm prin Uε şi prin Uδ(ε) două regiuni ce înconjoară starea staţionară x0 . este arătată în Fig. iar sistemul perturbat ajunge din nou în această stare.17) (11.3. Doar în acest caz. astfel încât orice traiectorie ce iese din interiorul lui Uδ(ε) nu va părăsi niciodată Uε . În termeni matematici.14).15) (11.16) Sistemul (11. putem găsi valorile proprii λ( reale sau complexe) asociate vectorilor proprii u. starea x0 este asimptotic stabilă dacă valorile proprii µi ale ecuaţiei seculare (11. Hartman şi Grobman [ ] demonstrează o teoremă care afirmă că: . Soluţia sistemului liniarizat poate fi scrisă ca superpoziţia: n ξ(t) = i=1 ci eµi t u.16) al celor n ecuaţii este compatibil determinat dacă şi numai dacă determinantul este nul. (11. atunci x0 este un punct fix instabil. • x0 este asimptotic stabilă. distanţa faţă de punctul critic de echilibru scade exponenţial în timp. i = 1. după cum se observă revenind în soluţia (11. dacă pentru orice vecinătate Uε a lui x0 există o a altă vecinătate Uδ(ε) . n în vecinătatea stării de echilibru x0 = x0 ({xi0 } . (11. Noţiunea de stabilitate se poate înţelege mai bine cu ajutorul definiţiiilor următoare. Se pot adopta următoarele definiţii: • x0 este stabilă în sens Lyapunov. Reprezentarea geometrică a stabilităţii. atunci ec.11.14) unde δik este simbolul Kronecker. adică: det(Mik − λδik ) = 0. (11. Ecuaţia (11.2. orice traiectorie ce iese din interiorul lui Uδ(ε) tinde spre x0 atunci când t → ∞.18) unde constantele cn se determină din condiţiile iniţiale. într-un spaţiu al fazelor tridimensional. Echilibru şi stabilitate 257 unde M este Jacobianul transformării lui f în raport cu variabilele vectorului n-dimensional x = x({xi }). reprezentate de anularea unui polinom de grad n în λ. dacă.

într-un spaţiu tridimensional al fazelor. ˙ x2 = f2 (x1 .3. sisteme deschise. Dacă sistemul dinamic prezintă mai mulţi atractori.1 Analiza liniară de stabilitate a sistemelor bidimensionale Să exemplificăm analiza generală anterioară în cazul unui sistem cu dimensiunea n = 2. care necesită existenţa unor fluxuri pentru a se menţine.21) (11. starea spre care tinde sistemul este un atractor. În aceste situaţii.20) (11. 11. aflate în permanentă relaţie de schimb energetic sau de materie cu mediul exterior.22) Pentru soluţii doar stabile ale sistemului liniar nu se poate preciza tipul de stabilitate al soluţiei sistemului neliniar. stabilitatea asimptotică. • dacă soluţia sistemului liniarizat este asimptotic stabilă13 atunci şi soluţia staţionară a a sistemului neliniar este asimptotic stabilă. x2 ). Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic x1 Ue . le corespunde.x0 Ud(e) x2 x3 Figura 11.1 devin: x1 = f1 (x1 . cu alte cuvinte. x20 ) = 0. 13 (11. . Atunci ecuaţiile 11.19) (11. fiecare dintre aceştia îşi are propriul bazin de atracţie. ˙ Punctele fixe (x10 . x20 ) se determină din condiţiile: f1 (x10 . f2 (x10 . x2 ).2: Reprezentarea geometrică a stabilităţii.258 Capitolul 11. x20 ) = 0. Sistemelor disipative. • dacă soluţia sistemului liniarizat este instabilă atunci şi soluţia staţionară a a sistemului neliniar este asimptotic instabilă. care este reprezentat de setul iniţial de puncte ce conduc la stări finale situate pe atractorii respectivi. în mod evident. atunci.

11.3. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 şi TrM > 0 ⇒ µ1 . (11. adică: TrM det M iar.26) µ2 − (M11 + M22 )µ + M11 M22 − M12 M21 = 0.11. identificarea formei acesteia.2 depind de valorile mărimilor TrM şi det M.11. = M11 M22 − M12 M21 .28) Notăm ∆ = (TrM )2 − 4 det M. (11.25) (11. ecuaţia seculară devine: iar cele două soluţii sunt date de relaţia: µ1. (11. 1. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM = 0 ⇒ µ1 = µ∗ complex conjugate cu partea reală 2 nulă. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 şi TrM < 0 ⇒ µ1 . (11.23) din care rezultă: Deoarece trasa matricei M şi determinantul apar în mod direct în această relaţie. nod stabil 3. Soluţia (11. µ2 reale şi negative.18) descrie modul în care se îndepărtează sau se apropie o traiectoriile în vecinătatea stărilor staţionare şi permite. iar ecuaţia seculară se determină din condiţia: ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ 259 M11 − µ M12 M21 M22 − µ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ = 0. Zona de stabilitate este încadrată în cadranul IV haşurat în Fig. Se pot întâlni următoarele situaţii reprezentate în diagrama de stabilitate ∆ = 0 din Fig. ∆ > 0 ⇔ (TrM )2 > 4 det M > 0 ⇒ µ1 . focar stabil 6. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM > 0 ⇒ µ1 = µ∗ complex conjugate cu partea reală 2 pozitivă.3. µ2 reale şi pozitive. ∆ < 0 ⇔ (T rM )2 < 4 det M şi TrM < 0 ⇒ µ1 = µ∗ complex conjugate cu partea reală 2 negativă. Echilibru şi stabilitate Matricea jacobiană are patru elemente. (11. Ea devine: ξ(t) = c1 eµ1 t u1 + c2 eµ2 t u2 unde vectorii u1 se consideră normalizaţi14 . totodată.2 = µ2 − TrM + det M = 0.3.29) Aceştia nu trebuie să fie neapărat ortogonali. nod instabil 2. .24) 1 TrM ± 2 (TrM )2 − 4 det M . focar instabil 5.27) = M11 + M22 . Valorile şi semnul valorilor proprii µ1. µ2 reale şi distincte ca semn. şa instabilă 4. 14 (11.

260 Capitolul 11.3: Diagrama de stabilitate. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic det M Figura 11. .

deoarece traiectoriile nu converg înspre punctul de echilibru. ˙ y = −αy − βx − γx .36) în care x = (x. . f2 ) = (y.38) = 0.29.11.nod instabil şi în sens de apropiere în cazul (2) . Curbele sunt parabole cu tangentă comună în origine. 1 adică traiectorii de forma unor elipse cu razele exponenţial crescătoare în cazul (4) sau exponenţial descrescătoare în cazul (5). u2 = ur − iui ⇔ u2 = u∗ 1 care conduce în final transformarea lui (11. −αy − βx − γx 3 (11.34) unde constanta α este pozitivă. Echilibru şi stabilitate 261 Curbarea traiectoriilor este determinată de valorile diferite ale lui µ1 şi µ2 . un termen din soluţia (11. În cazul (6) se obţin traiectorii periodice de forma unor elipse concentrice. Ele sunt parcurse în sensul de îndepărtare de starea staţionară în cazul (1) .nod stabil. unde c∗ = c2 . Ecuaţia precedentă poate fi scrisă sub forma unui sistem de două ecuaţii diferenţiale ordinare cuplate: x = y. Pentru cazul valorilor proprii complexe. iar punctul de echilibru . Punctele critice sunt ˙ determinate de condiţiile: y = 0.32) (11.35) (11. Pentru cazul (3).37) (11. Aceste tipuri distincte de traiectorii sunt reprezentate în diagrama de stabilitate din Fig.11. Această comportare se poate găsi folosind numere complexe: µ1 = µr + iµi . astfel încât traiectoriile devin hiperbole. Exemplu: Să considerăm un sistem disipativ constituit dintr-un oscilator neliniar (vezi 3. y) iar f = (f1 . de exemplu c1 eµ1 t ) scade exponenţial. x) = (x. el nu reprezintă un atractor . −αy − βx − γx3 ).3.3. punctele de echilibru de tip nod se transformă în puncte de tip focar instabil în cazul (4) şi focar stabil în cazul (5).9. ˙ 3 (11.29) în: ξ(t) = c1 eµ1 t u1 + c∗ eµ1 t u∗ 1 1 = 2e µr t ∗ (11. µ2 = µr − iµi ⇔ µ2 = µ∗ 1 u1 = ur + iui . iar celălalt creşte. Ecuaţia diferenţială a mişcării este: x + αx + βx + γx3 = 0. Prin urmare.1 vol I) care se mişcă cu frecare vâscoasă.31) (11. Acesta însă nu este asimptotic stabil. Punctul de echilibru este stabil deoarece micile devieri nu sunt amplificate.33) Re(c1 e µi t u1 ).de tip şa. S-a obţinut ecuaţia unui vector rotitor cu amplitudinea dependente de timp.30) (11. unde vizualizarea traiectoriilor s-a realizat şi folosind reprezentarea vectorială a câmpurilor. ¨ ˙ (11.

39) = ( = (− (11. b. Pentru γ > 0 starea staţionară se bifurcă în două noi soluţii stabile. γ β . 0) şi x0 = (− (3) Õ β γ . nod stabil dacă 0 < 4β < α2 . b.43) 2 ∂f1 /∂x ∂f1 /∂y ∂f2 /∂x ∂f2 /∂y = 0 1 −β − 3γx2 −α . După cum se observă sistemul are trei soluţii stabile. punct spiral dacă 0 < 4β < α2 c. în afară de x0 = (0. 0) : T rM det M = −α. şa dacă β < 0. (11. punct spiral dacă 4β > α2 c. • x0 = ( (2) Õ β γ .40) (11. posibile şi soluţiile staţionare: x0 x0 (2) (1) x(β − γx2 ) = 0.45) (1) ceea ce însemnă (deoarece α > 0) că soluţiile pot fi: a. de asemenea. şa dacă β < 0. .46) (11. 0) mai sunt. (11.44) (11. 0) : T rM det M = −α. nod stabil dacă α2 > 16β. γ (11. (11.42) = β + 3γx . = 4β. în total sistemul are trei stări critice. 0). β .41) (3) deci.47) ceea ce însemnă (deoarece α > 0) că soluţiile pot fi: a.262 ceea ce însemnă că: Capitolul 11. Jacobianul este: M= Deci: T rM det M = −α. 0). aceste valori devin: • x0 = (0. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Ca urmare. legate de relaţiile dintre TrM şi det M . Să analizăm stabilitatea liniară a acestor stări folosind concluziile anterioare. În vecinătatea punctelor staţionare. (11. = β.

¨ (11. traiectoriile sau se apropie asimptotic. din condiţiile iniţiale. Ecuaţia diferenţială a mişcării16 este: 2 x + ǫf (x)x + ω0 x = 0. În situaţia în care ciclurile limită există şi se poate identifica un interior şi un exterior al acestora. este ilustrată în Fig. Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul liber.9 din vol. Această curbă închisă este un atractor. ecuaţia (11. Soluţia este o oscilaţie periodică descrisă de: x(t) = A cos(ω0 t + ϕ). Ecuaţia (11. Să considerăm ǫ un coeficient de neliniaritate (ǫ ≥ 0).4. în cazul în care există regiuni finite din care traiectoriile pornesc şi se întorc15 există două posibilităţi pentru comportarea pe termen lung (t → ∞) : 1.6 din vol.1 17 vezi paragraful 3. iar ω0 este pulsaţia proprie.11.49) şi coincide cu ecuaţia unui oscilator liniar armonic liber.48) unde f (x) este o funcţie care descrie expresia forţei de frecare. ǫ = 0.48) devine: 2 x + 2δx + ω0 x = 0. Poincaré şi Bendixson [ ] au demonstrat o teoremă prin care afirmă că.51) şi coincide cu ecuaţia unui oscilator liber amortizat. 2. ¨ ˙ (11. nici o traiectoriile din interior nu poate traversa această curbă închisă.48) devine: 2 x + ω0 x = 0. Să luăm. (11. spre exemplu. pentru sistemele bidimensionale. (11.1 15 16 . cazul unui oscilator armonic care se mişcă în prezenţa unei forţe de frecare proporţională cu pătratul vitezei. Ciclurile limită sunt caracteristice fenomenelor periodice.4. ǫ = 2δ > 0 şi f (x) = x. după cum nici o traiectorie situată în exterior nu poate intersecta curba pentru a pătrunde în interior. amortizată în timp cu timpul de relaxare τ = 1/δ.11. traiectoriile să se apropie de un ciclu limită. traiectoriile să se apropie de un punct fix . ¨ ˙ (11. Cicluri limită 263 11. Soluţia17 este o oscilaţie perio2 dică cu ω = ω0 − δ2 . numit ciclu limită. respectiv se îndepărtează de ea. seturi invariante în spaţiul fazelor vezi paragraful 3. Această proprietate este datorată faptului că traiectoriile din spaţiul fazelor nu se pot intersecta. descrisă de: x(t) = Ae−δt cos(ωt + ϕ). Să analizăm următoarele situaţii: 1. dacă atunci când t → ∞. 2.50) constantele având semnificaţia amplitudinii A şi a fazei iniţială ϕ fiind determinate.52) constantele de amplitudine A şi de fază iniţială ϕ fiind determinate din condiţiile iniţiale.4 Cicluri limită Există situaţii în care evoluţia pe termen lung a unui sistem converge către o curbă închisă. din nou.

5: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul amortizat . Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 4 3 2 1 x.y 0 −1 −2 −3 −4 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 Spatíul fazelor 0 10 20 t 30 40 −2 0 x 2 4 Figura 11.4: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul liber Domeniul timp 4 3 2 1 x.y 0 −1 −2 −3 −4 0 10 20 t 30 40 y 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 −4 −2 Spatíul fazelor 0 x 2 4 Figura 11.264 Capitolul 11.

¨ ˙ (11.1 Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul amortizat este ilustrată în Fig.11. traiectoria sistemului în spaţiul fazelor (x. 11. să considerăm ǫx2 = ǫ′ şi. 11. y) de tip ciclu limită. pentru 0 simplitate.5 Reprezentări (secţiuni) Poincaré Odată demonstrată posibilitatea ca un sistem să posede un ciclu limită apare întrebarea dacă acesta este stabil sau instabil.53) Ecuaţia (11.56) În Fig. ǫ = 2δ > 0 şi f (x) = (x2 − x2 ).5. pentru o valoare ǫ =0. 1. Se poate face o analiză de stabilitate pe baza liniarizării . 3.1 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 Spatíul fazelor 0 50 t 100 150 −2 0 x 2 4 Figura 11.48) devine: 0 Să facem schimbarea de variabilă x′ = x/x0 .7 şi 11.8 sunt ilustrate rezultatul rezolvărilor numerice pentru diferite valori ale parametrului de control ǫ(0.6.5. ω0 = 1. după renunţarea la indicele prim. Reprezentări (secţiuni) Poincaré 265 Domeniul timp 4 3 2 1 x. ¨ 0 ˙ (11.y 0 −1 −2 −3 −4 ep=0. cu creşterea neliniarităţii.11. îşi schimbă forma .54) 2 x + ǫ(x2 − x2 )x + ω0 x = 0.11. Aici.54) poate fi scrisă sub forma unui sistem de două ecuaţii diferenţiale liniare: x = y ˙ y = −ǫ(x − 1)y − x ˙ 2 (11.55) (11. 5). Ecuaţia (11.1. x + ǫ(x2 − 1)x + x = 0. Revenind la ecuaţie. se obţine forma standard a ecuaţiei studiate în 1926 de van der Pol.6: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol.

y 0 −1 −2 −3 y 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 ep=1 Spatíul fazelor 0 20 t 40 60 −2 0 x 2 4 Figura 11. pentru o valoare ǫ=5 .y 0 −2 −4 −6 −8 0 20 t ep=5 40 60 y 8 6 4 2 0 −2 −4 −6 −8 −4 −2 Spatíul fazelor 0 x 2 4 Figura 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 3 2 1 x.8: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol.7: Soluţia în domeniul timp şi în spaţiul fazelor pentru oscilatorul van der Pol.266 Capitolul 11. pentru o valoare ǫ=1 Domeniul timp 8 6 4 2 x.

5.. dinamica sistemului este caracterizată de două perioade. Metoda propusă de Henry Poincaré şi cunoscută sub denumirea de metoda secţiunilor Poincaré. A2 sistemului ca cea expusă în cazul punctelor staţionare. A1 . n = 1. Dacă există soluţii stabile. A1 . în timp ce. Prin acest procedeu se efectuează o discretizare a dependenţei de timp a traiectoriilor şi o transformare implicită a funcţiilor continue de timp în secvenţe discrete de tipul: xn (t) = x(tn ).11.11. În Fig. tip ciclu limită. Dacă sistemul este caracterizat prin n periodicităţi. Atunci când soluţiile sunt periodice. A2 din Fig. Punctele A0 . Reprezentări (secţiuni) Poincaré 267 x1 A2 U A1 A0 x2 x3 Figura 11.9 este prezentată o traiectorie particulară ce intersectează un plan Poincaré în punctele A0 .57) Cu alte cuvinte. se produce o secţionare periodică a traiectoriei din spaţiul fazelor cu un plan dat. Atunci când soluţiile sunt cvasiperiodice. Dinamica sistemului. t = t0 + nT.11. punctele sunt împrăştiate. (11. Secţiunea Poincaré corespunzătoare este foarte simplă şi se reduce la un singur punct.9 coincid total sau parţial. traiectoria în spaţiul fazelor tinde cãtre o orbită închisă. constă într-o simplificare a reprezentării soluţiilor unui sistem dinamic printr-o investigare "stroboscopică" a spaţiului fazelor. dar analiza este mult mai complicată.9: O traiectorie particulară ce intersectează un plan Poincaré în punctele A0 . pentru stări neperiodice. Secţiunile Poincaré apar astfel ca nişte mulţimi de puncte. Fiecare frecvenţă de bază este ataşată la una din aceste . A2 . va exista o grupare netă de n puncte fixe ale secţiunii.. Mulţimea punctelor de intersecţie a traiectoriilor cu acest plan constituie secţiunea Poincaré. 1.. atunci punctele se suprapun. 2. 2.poate fi caracterizată după modul cum sunt dispuse acestea puncte. Toată traiectoria se rulează pe un tor şi poate fi privită ca suprapunerea a două mişcări: o revoluţie de-a lungul celei mai mari dimensiuni şi o rotaţie în jurul axei "cilindrului" ce formează torul. A1 . .

2. Importanţa metodei secţiunii Poincaré este evidentă în cazul unei mişcări periodice.60) . atunci traiectoria se închide şi mişcarea este periodică. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic mişcări. (11.. deoarece: 1. Singura dificultate care apare aici este legată de faptul că nu există o metodă universală pentru găsirea analitică a aplicaţiei P . permite trecerea de la spaţiul n-dimensional pe care sunt definite soluţiile unui sistem dinamic. 3. discretizarea timpului duce la substituirea ecuaţiilor diferenţiale cu ecuaţii cu diferenţe finite. reducând numãrul de coordonate la n − 1: (11. Să analizăm. imaginea secţiunii Poincaré este foarte complexă şi neregulată. De aceea. la o aplicaţie P a planului asupra lui însuşi.58) • Dacă raportul n1 /n2 este raţional.. Pentru perturbări de forma: ξ(t) = x(t) − xl . încât curba închisă este continuă.). x2 = P (x1 ) = P 2 (x0 ) x3 = P (x2 ) = P 2 (x1 ) = P 3 (x0 ) .59) P : xn → xn−1 . În acest caz vom spune că cele douã frecvenţe sunt "incomensurabile". Atractorul sistemului este un tor pe a cărui suprafaţă se aşează traiectoriile. elipsă etc. discretizarea Poincaré este unică şi reversibilă deoarece traiectoriile din spaţiul fazelor nu se pot intersecta între ele. xn = P (xn−1 ) = P 2 (xn−2 ) = . fără puncte de intersecţie (cerc. de cele mai multe ori ea se găseşte folosind algoritmi numerici. dar mai ales facilitează înţelegerea proceselor dinamice cu caracter complex (haotic). (11. Atunci când dinamica sistemului este haotică. sau mai complicată. • Dacă raportul n1 /n2 este iraţional atunci traiectoria nu se închide niciodată. Secţiunea Poincaré corespunzătoare se reduce la o succesiune de puncte atât de apropiate.. cazul în care: ω1 /ω2 = n1 /n2 .268 Capitolul 11. în continuare. uşor de integrat prin metode numerice. a cărei formă poate fi simplă. = P n (x0 ) 3. Imaginea din secţiunea Poincaré depinde de raportul în care se află cele două frecvenţe. Floquet [ ] a dezvoltat o teorie de analiză a stabilităţii soluţiilor periodice. Discretizarea Poincaré conduce la determinarea iterativă a punctelor din secţiune după regula: x1 = P (x0 ). Secţiunea Poincaré corespunzătoare se reduce la o succesiune de puncte înşiruite de-a lungul unei curbe închise..

Dacă valorile parametrilor λi se schimbă. În acest caz cel puţin o valoare proprie a lui C are modulul mai mare decât 1. pot modifica în mod semnificativ evoluţia acestuia. în acest caz. luând în considerare variaţia unui singur parametru de control (λ). în cazul punctelor care închid în timp traiectoria sub forma unei curbe de tip ciclu limită. definită în vecinătatea ciclului limită. Vom analiza.6. atunci când se schimbă. care apar în vecinătatea unei poziţii de echilibru (x0 ).61) iar comportamentul pe termen lung este descris de valorile proprii ale matricei C. 269 (11. |µi | < 1. • ciclul limită este instabil dacă distanţa creşte exponenţial în timp. unidimensional. Dinamica sistemului (11. de asemenea.63) . portretul în spaţiul fazelor este bine definit.62) Această relaţie poate fi interpretată ca o ecuaţie implicită pentru determinarea punctelor staţionare în funcţie de parametrul de control: x0 = x0 (λ). 11. λ > λc sistemul îşi poate schimba starea staţionară din punct stabil de echilibru în două (sau mai multe) puncte stabile de echilibru. se numeşte fenomen de bifurcaţie . Vom analiza acum cazul cel mai simplu. Totuşi.1). Fenomenul prin care. |µi | < 1. În aceste condiţii. Spunem atunci că în evoluţia sistemului a apărut o bifurcaţie.13) devine ξn+1 = C ξn = C n ξ0 . cu alte cuvinte sistemul trece dintr-o stare staţionară într-o stare oscilatorie. λ) = 0. În acest caz valorile proprii ale lui C sunt subunitare în modul. modul în care dinamica sistemului este influenţată de parametrii de control λi . Bifurcaţii ecuaţia (11. în continuare. De exemplu. Unei mici variaţii în valorile λi îi poate corespunde. După cum am discutat deja. mici schimbări în portretul de fază. Valorile proprii ale lui matricei lui Floquet determină stabilitatea traiectoriei: • ciclul limită este stabil dacă distanţa scade exponenţial în timp. cu alte cuvinte toate valorile proprii sunt conţinute în interiorul cercului de rază unitate din planul complex. în urma modificării parametrilor de control se produce trecerea bruscă spre noi stări posibile de echilibru. să analizăm câteva situaţii posibile de bifurcaţii: (11. atunci când se depăşeşte o valoare critică a unui parametru de control. bifurcaţiilor locale. dt (11.6 Bifurcaţii Dacă parametrii de control λi sunt fixaţi ca valori. aceştia descriu caracteristici intrinseci ale sistemului şi. Există şi cazuri în care schimbarea menţionată apare brusc şi starea sistemului devine total diferită de cea iniţială. atunci se modifică şi portretul de fază. este descrisă de ecuaţia: dx = f (x0 . analiza este ceva mai complicată.11.

64) (11. dt Pentru valorile λ > 0 stările staţionare de pe ramura stabilă atrag toate traiectoriile care vin din vecinătate (de deasupra sau de sub ea).10: Bifurcaţie şa-nod a. sistemul are brusc două stări staţionare. (1) (11. x0 = 0. În partea dreaptă este ilustrat câmpul vectorilor viteză pe care sunt trasate efectiv câteva evoluţii în timp.10 este reprezentată o bifurcaţie de tip şa-nod. (11. √ √ (2) (3) λ. În Fig.68) . Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Figura 11. b. Săgeţile marchează apropierea sau îndepărtarea traiectoriilor de punctele fixe. x0 = − λ. x0 = − λ. adică prin analiza valorilor jacobianului asociat: M= (2) ∂f ∂x x0 = −2x0 . dacă λ ≤ 0. Tipul exact de stabilitate în vecinătatea acestor puncte fixe se găseşte prin analiza liniară prezentată anterior. nu există valori reale pentru punctele staţionare.270 Capitolul 11.67) (11. x0 = √ √ (2) λ. Dacă λ > 0.66) Se obţin noduri stabile pentru soluţiile x0 şi noduri instabile pentru soluţiile x0 . 11. indiferent de condiţiile iniţiale. pornind din condiţii iniţiale diferite. indiferent de condiţiile iniţiale. deci nu este posibilă nici o stare staţionară a sistemului. Se observă că evoluţiile în timp pentru valorile λ < 0. bifurcaţia şa-nod: conduce la punctele fixe: (1) f = λ − x2 . conduc la o îndepărtare rapidă de stările staţionare ( dx = 0). în funcţie de valorile parametrului de control şi marchează zonele de stabilitate. În partea stângă este ilustrată dependenţa f = f (λ). (11. bifurcaţia furcă: conduce la punctele fixe: x0 = (1) f = λx − x3 .65) Aşadar.

0 (11.70) (11.69) (11. bifurcaţia transcritică: f = λx − x2 . Bifurcaţii 271 Figura 11. unde are loc tranziţia de la o stare paramagnetică la una feromagnetică şi invers. Nu sunt posibile stări staţionare pentru λ < 0.72) f = λx − x3 . Cazul în care: (11. parametrul de control fiind temperatura. numită subcritică este dată alături de cea în Fig. Forma unei astfel de bifurcaţii de tip furcă numită supercritică 18 este indicată în Fig. .6. Dacă λ = 0 sistemul sare la trei stări staţionare.73) Un exemplu al acestui tip de bifurcaţie este întâlnit în sistemele magnetice. în vecinătatea punctului Curie. conduce la o inversare a condiţiilor de stabilitate.11.11. Din analiza valorilor jacobianului asociat rezultă: M= Ca urmare: M (x0 ) = M (x0 ) = −2λ.11: Bifurcaţie furcă transcritică Pentru λ = 0 toate cele trei soluţii colapsează. astfel că va exista o singură ramură srabilă pentru λ < 0. adică pentru λ < 0 stările sunt instabile de tip şa iar pentru λ > 0 stările sunt de tip noduri stabile.11. Ilustrarea acestei bifurcaţii.71) = −λ. iar sistemul are o singură stare staţionară. 18 (11. c.11. (3) M (x0 ) (1) (2) ∂f ∂x x0 = λ − 3x2 .12.

272 Capitolul 11.76) (11. ˙ 2 2 M (x0 ) = −λ.13 este dată această reprezentare: zonele de instabilitate sunt marcate prin puncte.12: Bifurcaţie furcă supercritică conduce la punctele fixe: x0 = λ. 11. (1) (2) (11.0) rezultă: M = = λ − 3x2 − y 2 −1 − 2xy 1 − 2xy λ − 3y 2 − x2 λ −1 1 λ (11.78) Din analiza valorilor jacobianului în jurul stării staţionare (0. (2) (11. d.74) Aşadar sunt posibile două stări staţionară pentru orice valoare a parametrului λ = 0 şi o singură stare staţionară dacă λ = 0.75) x0 Aşadar sistemul are o stare stabilă şi o stare instabilă care colapsează pentru λ = 0. x0 = 0. Din analiza valorilor jacobianului asociat: M= Rezultă că: ∂f ∂x = λ − 2x0 .0) (11. În Fig. M (x0 ) = λ.77) (11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Figura 11. (1) (11. Să considerăm spre exemplu: x = −y + x(λ − (x2 + y 2 )).79) (0. bifurcaţia Hopf : În acest caz sistemul are cel puţin două dimensiuni. ˙ y = x + y(λ − (x + y )).80) .

11.14: Bifurcaţie Hopf .13: Bifurcaţie transcritică x1 x 2 1 0 0 -1 l -2 y -3 y -4 -2 -1 0 1 2 3 4 x Figura 11. Bifurcaţii 273 Figura 11.6.

(11.o stare instabilă de tip focar care colapsează pentru λ = 0. În notaţia adoptată de noi. = λ. Astfel de bifurcaţii. 11. ilustrate în Fig. Aceştia sunt definiţi pentru a caracteriza modul de împrăştiere a traiectoriilor în spaţiul fazelor. (11.7 Exponenţi Lyapunov Pentru caracterizarea cantitativă a comportamentului haotic s-au propus mai multe mărimi. 11. Analiza acestei ecuaţii a fost făcută în vol.274 Capitolul 11.I secţiunea 3.85) în care σ şi ζ sunt combinaţii de parametri originali.14 au fost studiate de Hopf19 în 1942. De pe atractorul staţionar (0. are două forme: bifurcaţie Hopf supercritică (reprezentată în Fig.9. în vecinătatea acestui punct avem: det M T rM = λ2 + 1. cu raza crescătoare în timp.83) Aşadar.84) x = ax3 + bx2 + cx + d ˙ în care toţi termenii polinomului coexistă. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Ca urmare. matematician german. iar pentru λ > 0 . ecuaţia precedentă se reduce la forma canonică: z = −z 3 + σz + ζ. acest tip de bifurcaţie. (11.86) care satisface ecuaţia de mişcare: dξ = M ξ(t). pentru λ < 0 sistemul are o stare stabilă de tip focar stabil (nod spiral). O abordare alternativă a principalelor tipuri de bifurcaţii prezentate se poate face considerând că un anumit tip poate fi găsit ca rezultat al unei perturbări imperfecte a unei bifurcaţii transcritice sau de tip furcă. Exponenţii Lyapunov măsoară rata de divergenţă a două traiectorii alăturate în spaţiul n-dimensional al fazelor. dt 19 (11.0) sistemul converge (pentru λ > 0) spre o soluţie periodică descrisă de un ciclu limită. ˙ (11.82) de unde rezultă că soluţiile ecuaţiei seculare sunt: µ1. La fel ca şi în cazul bifurcaţiei de tip furcă. Printre acestea se numără şi exponenţii Lyapunov.87) Eberhardt Hopf (1902-1942). distanţa dintre două traiectorii vecine ar putea fi chiar deplasarea ξ(t) definită anterior: ξ(t) = x(t) − x0 (t).81) (11. În urma modificării axei timpului ( τ = 1/at) şi după efectuarea schimbării de variabilă z = x − (b/3a). .14) şi o formă subcritică. 11. care face trecerea de la un punct fix stabil la un ciclu limită. Ecuaţia generală a unei perturbaţii imperfecte poate fi scrisă sub forma: (11.2 = λ ± i.

fie extrem de neregulată. exponentul Lyapunov este zero. 0 .. • ( 0 . • ( . fie extrem de întreruptă sau fragmentată. Auto-asemănare. pentru orbitele periodice toţi exponenţii Lyapunov sunt negativi. Auto-asemănare. distincţia între atractorul straniu. iar în apropierea unei bifurcaţii.8 Fractali.) → tor (comportament cvasiperiodic). Dacă Λi > 0. De exemplu. . Spectrul exponenţilor Lyapunov este cea mai folosită metodă de diagnoză a sistemelor haotice. pentru un sistem caracterizat de 3 ecuaţii diferenţiale (în care poate apărea haos) există trei exponenţilor Lyapunov a căror combinaţie este caracteristică pentru un anumit atractor.) → ciclu limită (comportament oscilatoriu).. . coeficientul Lyapunov depinde de direcţia i.15 sunt Se face. c) conţine elemente distincte ale căror scări sunt foarte variate şi acoperă o gamă foarte largă de valori. setul Cantor este construit prin eliminarea de fiecare dată a treimii din mijlocul segmentelor apărute pornind de la un segmant de lungime dată. se defineşte exponentul Lyapunov ca: Λi = lim 1 ¬ ξ(t) ¬ ¬. n după care se calculează divergenţa. 0 . deci sistemul poate fi considerat haotic. Această proprietate.89) După cum se constată. 11.. poate fi considerată fractal orice figură geometrică sau obiect natural care are simultan următoarele caracteristici: a) părţile sale au aceeaşi formă sau structură ca şi întregul (putând fi totuşi uşor deformate) la scări diferite. ln ¬ ¬ t→∞ t ξ(t0 ) ¬ ¬ ¬ (11. .88) ξi (t) = ξi0 eΛi t . . 20 . O proprietate fundamentală a structurilor fractalice este auto-asemănarea. Fractali. oricare ar fi scara de analiză. numită şi invarianţă de scară constă în conservarea structurii unui obiect. • ( 0 . Dimensiune fractală şi dimensiune topologică275 Soluţia sistemului liniarizat conduce la soluţii instabile de forma unor superpoziţii de funcţi de forma: (11. În mod evident. -) → atractor straniu20 (comportament haotic). pentru un sistem cu n dimensiuni vor exista n coeficienţi Lyapunov. • ( + .) → punct fix (comportament staţionar). De obicei construcţiile geometrice ale fractalilor se bazează pe reguli de iteraţie care se aplică în mod repetitiv. . Semnul acestor coeficienţi permite o clasificare a atractorilor. caracterizat de o comportare geometrică repetivă la diferite scări de observaţie (comportare fractală) şi cel haotic pur.8. Ca urmare. De exemplu. b) forma sa este şi rămâne. de multe ori. orbitele haotice au cel puţin un exponent Lyapunov pozitiv. i = 1. Prezenţa a cel puţin unui exponent Lyapunov pozitiv este un indiciu că traiectoriile sunt puternic divergente. Dimensiune fractală şi dimensiune topologică Conform definiţiei dată de Mandelbrot [ ] în 1975. În Fig.11. indiferent de scara la care este reprezentat. 11.

16: Curba Koch după N iteraţii Curba lui Koch (ilustrată în Fig.15: Setul Cantor după N iteraţii marcate capetele segmentelor obţinute prin extragerea unei treimi din segmentul obţinut în iteraţia precedentă. se adaugă două treimi sub forma unei linii frânte de forma . în loc să se taie o treime. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic N=1 N=2 N=3 N=4 Figura 11.16) se construieşte începând cu o linie dreaptă la mijlocul căreia.11. N=1 N=2 N=3 N=4 N=5 N=6 N=7 N=8 Figura 11.276 Capitolul 11.

df . totuşi. De exemplu. ¨ Aceasta este este echivalentă cu un sistem de trei ecuaţii diferenţiale ordinare. Sistem cu dinamică haotică 277 unui dinte. traiectoriile în spaţiul fazelor conduc la un ciclu limită. Pentru caracterizarea structurilor de tip fractal. atunci putem defini dimensiunea de capacitate. În abordarea modernă.9. ca urmare. Dimensiunea fractală ţine însă cont de aceste proprietăţi. cuantificând gradul de "rugozitate" al obiectului.90) ε→0 Punctul are dimensiunea 0. deşi este continuă în fiecare punct. Pentru a defini această mărime. Un oscilator van der Pol cu x < 1 oscilează. Forţa unei astfel de presupuneri s-a manifestat prin aceea că a permis formularea legilor fizicii în termenii unor ecuaţii diferenţiale. să considerăm un set S de puncte. a fost introdusă de către Kolmogorov (1958) o nouă mărime.91) x − ǫ(1 − x2 )x + x = f cos ωt. Un fractal are o dimensiune fracţionară situată între 1 şi 2. 11.94) În absenţa forţării. Dacă pentru limita ε → 0 găsim N (ε) = εdf . se pune problema construirii unei fizici descrise de funcţii continue dar non-diferenţiabile. ˙ 2 (11. cunoscută sub numele de dimensiune de capacitate. Notăm cu N (ε) numărul minim de "sfere" de rază ε (deci volum εn ) necesar pentru a acoperi toate punctele setului S. deja s-a discutat anterior că.9. O caracteristică importantă a curbei Koch este faptul că. care este deformat în funcţie de valoarea neliniarităţii ǫ. Odată cu descoperirea calculului diferenţial şi integral de către Newton şi Leibnitz s-a impus în mod firesc o ipoteză de bază în fizica clasică – ipoteza diferenţiabilităţii. ea nu este. Un fractal este caracterizat de o dimensiune fracţionară. procesul se repetă în iteraţii succesive pentru fiecare segment similar cu cel iniţial. aflat într-o regiune mărginită a spaţiului Rn . a treia ecuaţie transformându-l în sistem autonom: x = y. indiferent de condiţiile .93) (11. ˙ z = ω.9 11. log ε (11.92) (11. numită şi dimensiune fractală (Mandelbrot. care nu are corespondent în geometria euclidiană. deoarece ignoră neregularităţile suprafeţei obiectului. ˙ y = ǫ(1 − x )y − x + f cos z.1 Sistem cu dinamică haotică Oscilatorul van der Pol în regim forţat Oscilatorul van der Pol în regim forţat este descris de următoarea ecuaţie diferenţială liniară de ordin doi: ˙ (11. termenul de amortizare este pozitiv şi. Aceasta este însă o dimensiune grosieră. diferenţiabilă. 1982). un corp de formă sferică poate fi caracterizat prin lungimea circumferinţei. traiectoriile în spaţiul fazelor tinde exponenţial spre un nod stabil.11. ca raportul: df = lim log N (ε) . pentru x > 1. curba are dimensiunea 1 iar o suprafaţă are dimeniunea 2. şi nu poate fi astfel considerată o componentă de identificare a acestuia. Dacă x < 1.

• cvasiperiodicitate. În cazurile în care amplitudinea forţării nu este prea mare. ǫ = 0. Parametrii de control sunt specificaţi în partea de sus a figurii.25 .17: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol. pe aceeaşi frecvenţă. Dinamica este deosebit de complexă. iniţiale. Evoluţia temporală x(t) şi spaţiul fazelor (x. Dacă amplitudinea forţării este suficient de mare. şi în funcţie de valoarea neliniarităţii sau considerând drept parametru de control amplitudinea sau frecvenţa. Între frecvenţele caracteristice există un raport de numere întregi.11. y) pentru cazul de cvasiperiodicitate sunt ilustrate în Fig. Evoluţia temporală x(t) şi în spaţiul fazelor (x. după încetarea regimului tranzitoriu.2 a=3 6 4 2 0 −2 −4 −6 −4 y Spatíul fazelor 100 −2 0 x 2 4 Figura 11. astfel încât încât să producă antrenarea totală şi să controleze complet dinamica. Există un domeniu de parametri pentru care comportarea oscilatorului van der Pol este haotică. sistemul este complet antrenat de forţa exterioară şi oscilează sincronizat cu acesta. Să analizăm. În cazul unei neliniarităţi pronunţate şi al unui iraţional între frecvenţele implicate. cum se schimbă mişcarea oscilatorului dacă îl forţăm din exterior cu o forţă periodică de tipul f cos ωt. traiectoriile în spaţiul fazelor pot umple toată zona avută la dispoziţie. Fenomenul de cvasiperiodicitate se observă cel mai clar în analiza spectrului de putere. În cele ce urmează se vor ilustra unele rezultate numerice obţinute prin rezolvarea sistemului de ecuaţii.18. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Domeniul timp 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 0 20 40 t 60 80 x ep=0. .278 Capitolul 11.25 o=1. y) sunt ilustrate în Fig. în continuare. de exemplu f = 3. iar neliniaritatee este redusă. se pot observa umătoarele dinamici distincte: • antrenare totală sau parţială a mişcării de către forţa exterioară sau sincronizare cu aceasta. • haos. se poate găsi un fenomen de cvasiperiodicitate care constă dintro competiţie între frecvenţa proprie a sistemului şi cea a forţei exterioare.2. ω = 1.17.11.

Sistem cu dinamică haotică 279 Domeniul timp 3 2 1 x 0 −1 ep=0.19: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol.25 o=1.11. .9. Doi dintre parametrii de control au primit alte valori decăt cele din cele două figuri anterioare. Unul din parametrii de control are o valoare inferioară celei din figura anterioară.4 3 2 1 0 −1 −2 y Spatíul fazelor −2 0 50 t 100 −3 −4 −2 0 x 2 4 Figura 11.18: Evoluţia în timp şi în spaţiul fazelor a unui oscilator van der Pol.788 a=5 8 6 4 2 0 −2 −4 −6 y Spatíul fazelor 0 20 40 t 60 80 100 −8 −4 −2 0 x 2 4 Figura 11. Domeniul timp 3 2 1 0 −1 −2 −3 x ep=3 o=1.2 a=0.

În acest fel se pot determina valorile parametrilor de control care conduc la un anumit tip de dinamică. Deşi curgerea este guvernată şi în acest caz de ecuaţii deterministe. rezolvabile pentru orice set de condiţii la limită cunoscute. se găsesc valori pozitive pentru domeniul haotic.20(b)). ǫ = 0. Dacă lucrăm cu amplitudinea forţării ca parametru de control (ω = 1. o modificare a poziţiei iniţiale a unei particule conduce la impredictibilitatea stării finale (Fig. Dependenţa de condiţiile iniţiale este însă decisivă în regimul de curgere turbulentă. 11. care lucra în în 1961 la un program de simulare a dinamicii atmosferice. Dacă se modifică puţin condiţiile iniţiale de curgere. rezultatul final este previzibil. dacă se calculează coeficienţii Lyapunov. În această situaţie. totuşi starea finală nu poate fi precizată.280 Capitolul 11. analiza mişcărilor maselor de aer din atmosferă. în principiu. distanţa dintre traiectoriile a două particule de fluid vecine se menţine constantă în timpul mişcării sau variază într-un domeniu limitat. Acest comportament a fost observat de către Edward Lorenz. În timp ce rula un program format din . această proprietate constituie unul din ingredientele de bază ale teoriei haosului determinist. îndepărtându-se în mod exponenţial una faţă de alta.11. construind diagrama de bifurcaţie pentru parametrul de control . Două particule de fluid vecine la momentul iniţial se vor deplasa pe traiectorii complicate. Diagramele Poincaré pentru situaţiile reprezentate în ultimele două cazuri ne confirmă observaţiile făcute. 11.20: Tipuri de traiectorii: (a) predictibile (b) impredictibile puţin modificat faţă de cel anterior.2 Haos în cazul curgerii turbulente Dinamica fluidelor şi în special curgerea turbulentă oferă poate cel mai intuitiv mod de înţelegere a comportării haotice pentru sistemele deterministe. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic În Fig.11. Comportarea oscilatorului se poate analiza în mod global. În mod evident. Aşa cum am menţionat.25 şi mare ǫ = 3.20(a). care sunt. fiind doar Figura 11.amplitudinea de forţare. Diagramele de bifurcaţie oferă o imagine de ansamblu a dinamicii sistemului considerat. În cazul curgerii laminare în regim staţionar. în scopul predicţiilor meteorologice a constituit prima lucrare în care s-a făcut referire la aşa-numita problemă a sensibilităţii la condiţiile iniţiale. pentru un domeniu de variaţie a unor mărimi considerate drept parametri de control. Acest lucru este ilustrat în Fig. y) asociat comportării haotice pentru un domeniu de timp limitat.9. se obţin diagramele trasate pentru cele două frecvenţe considerate de noi pentru două cazuri de neliniarităţi: mică. De fapt.25) ce variază între 0 şi 5. şi valori nule sau negative pentru stările periodice sau de cvasiperiodicitate.19 este ilustrată o secvenţă din domeniul timp a soluţiei x şi spaţiul fazelor (x.

Ecuaţiile pe care Lorenz le consideră importante în analiza acestui fenomen sunt: dx dt dy dt dz dt = σ(y − x) = rx − y − xz = xy − bz. douăsprezece ecuaţii diferenţiale liniare. după care. a vrut să reia unele calcule şi a introdus. Spre marea lui surprindere. în 1963.11.9. menţinute la temperaturi diferite. Mai târziu.11.95) (11. Ca metodă de rezolvare a ecuaţiei se propune descompunerea în mişcări simple (moduri proprii) din care. ca valoare iniţială o valoare aflată în şirul de date obţinute.97) . rezultatele noi diferă mult de cele aflate anterior. Sistem cu dinamică haotică 281 20 15 10 5 x(t) 0 −5 −10 −15 −20 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11. o nouă problemă legată de fluide şi anume curgerea convectivă. (11. şi-a dat seama că erorile apărute provin din trunchierea numărului de zecimale considerate. lista noilor date nu coincidea cu cea din rularea anterioară. a observat că acestea reiau şirul deja aflat doar pe un mică porţiune. Printr-o analiză atentă. Rezolvarea numerică a fost făcută pentru o diferenţă a condiţiilor iniţiale ale lui x de 10−4 în sistemul de ecuaţii Loreny pe care le vom discuta mai departe.21: Ilustrarea sensibilităţii sistemului Lorenz pentru o modificare a condiţiei iniţiale cu 10−4 . în primă aproximaţie. Urmărind noile rezultate. În Fig.21 este ilustrată sensibilitatea sistemului la condiţiile iniţiale. se consideră ca decisive doar trei. Fenomenul legat de mişcarea ce apare datorită diferenţei (gradientului) de temperatură este numit convecţie. Lorenz analizează sub acest aspect. El poate fi modelat de o singură ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale. Căldura este transferată de la placa caldă (cea de jos) la placa rece (cea de sus) prin fenomenul de conducţie termică iar mişcarea fluidului este controlată de vâscozitate. El studiază mişcarea unui fluid între două plăci plane.96) (11.

În Fig. una din soluţii (trasată cu linie punctată) se detaşează de cealaltă. sunt reprezentate dependenţa de timp a variabilelor x.6895.22. r.11.viteza fluidului în mişcarea circulară de convecţie. pentru b = 8/3. r = 28. cu linie îngroşată este reprezentată traiectoria sistemului. în mod corespunzător. care descrie raportul dintre vâscozitate şi conductivitatea termică a fluidului21 . care se variază de la valori mici spre valori mari. Sistemul de ecuaţii ale lui Loreny. sunt ilustrate diferite dinamici posibile ale sistemului pentru valori diferite ale parametrilor: regim cu două stări staţionare. y. se obţin o serie de bifurcaţii care conduc sistemul dintr-o stare staţionară. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic cunoscute ca ecuaţiile Lorenz . Lorenz a constatat că. z0 = 19.variaţia orizontală a temperaturii. de importanţă deosebită în fizică îl constituie sistemele a căror dinamică în spaţiul fazelor este determinată de funcţia lui Hamilton. y = y(t). prin stări de intermitenţă spre stări haotice. b) şi se consideră drept parametru de control r. care să descrie evoluţia la orice moment de timp. deşi la prima vedere pare simplu.66666666 pentru condiţiile iniţiale: x0 = −0. • b descrie configuraţia (geometria) sistemului. sistemul are o comportare din ce în ce mai complexă. Variabilele ce caracterizează sistemul sunt (x.variaţia verticală a temperaturii.10 Haos în sisteme hamiltoniene Un tip special de sisteme dinamice. adică a diferenţei de temperatură dintre cele două plăci. Dacă se fixează valorile (σ. b = 2. 11. Parametrii utilizaţi de Lorenz au fost σ = 10. fluidul rămâne în stare staţionară.0560.11. Pentru fiecare situaţie.21 se observă cum. În cazul sistemelor autonome. y0 = −0. în funcţie de valorile parametrilor (σ. Soluţia poate fi găsită doar prin integrare numerică. b) şi definesc următoarele proprietăţi: • r este proporţional cu numărul lui Reynolds .descrie tranziţia din regim laminar în regim turbulent. Dacă temperatura dintre cele două plăci nu este prea mare. evoluţia sistemului fiind mult diferită. evoluând spre starea haotică. pentru o altă condiţie iniţială.282 Capitolul 11. z şi. Odată cu creşterea valorii lui r. adică nu se poate da o expresie matematică de tipul x = x(t). b). atractorii din spaţiul 3-dimensional al fazelor. z = z(t). această funcţie este o constantă a mişcării şi coincide cu energia totală a sistemului. .0. regim periodic şi regim haotic. nu are soluţii analitice. y. în reprezentările datelor numerice obţinute pentru valorile specificate ale parametrilor. Parametrii sistemului sunt (σ. r. 21 Fluidele uşor "convectibile" sunt caracterizate de o valoare mică a numărului Prandtl.0. începând de la un la un moment dat. În aceste figuri. • z . Analiza sistemului arată o comportare diferită. Aceste comportări sunt ilustrate mai departe. • σ este proporţional cu numărul Prandl.3245. • y . convecţia începe la valori mici ale lui σ. z) şi descriu: • x . În Fig.

z pentru σ = 10. y. Haos în sisteme hamiltoniene 283 40 30 20 x!y!z 10 0 −10 −20 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11.22 .666. b = 2.11.10.11. 40 35 30 25 z 20 15 10 20 −15 −10 −5 0 5 10 15 x −20 y −10 0 10 Figura 11. r = 28.22: Dependenţa de timp a variabilelor x.23: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig.

25: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 250 200 150 100 x!y!z 50 0 −50 −100 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11. r = 166. z pentru σ = 3.284 Capitolul 11.24: Dependenţa de timp a variabilelor x. 200 190 180 170 z 160 150 140 130 50 −20 −10 0 0 10 20 x −50 y Figura 11.11. b = 1. y.24 .

27: Atractorul corespunzător reprezentării din Fig. b = 1.26: Dependenţa de timp a variabilelor x. y. 35 30 z 25 20 15 10 −10 −5 0 5 10 x −15 −10 y 0 −5 5 15 10 Figura 11.10.26 .11. z pentru σ = 3. Haos în sisteme hamiltoniene 285 35 30 25 20 15 x!y!z 10 5 0 −5 −10 −15 0 5 10 15 t 20 25 30 Figura 11.11. r = 26.

unde k este numărul constantelor de mişcare. sistemele hamiltoniene nu posedă atractori în spaţiul fazelor. în ce mod se manifestă şi poate fi caracterizat? Printre exemple de sisteme hamiltoniene. n.. Deoarece H(qi (t).98) (11. se conservă. fluxuri de particule emise de exploziile unor asteroizi. Se pune atunci întrebarea apare haos în astfel de sisteme şi dacă apare. pi0 ) înseamnă că orice traiectorie posibilă este strict determinată de valoarea lui H. numită suprafaţă simplectică. x2 = q2 . Când H nu depinde explicit de timp. pi (t)) = H(qi0 . pi ) şi este o integrală mişcării. pentru că este greu de vizualizat.. 11. dqi dt dpi dt = ∂H . pi + dpi ). atunci sistemul este integrabil. a căror evoluţie în timp este determinată de ecuaţiile lui Hamilton. Cu alte cuvinte. pi0 ) sistemul evoluează în spaţiul fazelor pe o traiectorie descrisă de valorile lui (qi (t). . E = H = H(qi .99) Aşadar. Dacă numărul de constante de mişcare coincide cu numărul de grade de libertate. se folosesc şi în acest caz secţiunile Poincare. i 22 23 . În acest caz. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic Sistemele hamiltoniene sunt descrise de un set de variabile (qi . vânturi solare. în cel de-al doilea caz. volumul în spaţiul fazelor se conservă .286 Capitolul 11. recunoscute după orice altă mărime care se păstrează constantă în timpul mişcării. n fiind numărul de grade de libertate ale sistemului. Această observaţie nu este valabilă şi reciproc.. Acestea reprezintă un set de 2n−ecuaţii diferenţiale ordinare cuplate22 care se pot scrie atunci când este cunoscută expresia funcţiei Hamilton H = H(qi . sistemele hamiltoniene sunt conservative. de asemenea. o valoare dată a energiei putând corespunde la mai multe traiectorii posibile. ∂pi ∂H = − . pi ). Analogia merge şi la nivelul variabilelor x1 = q1 . (qi + dqi . Spaţiul fazelor unui sistem hamiltonian este 2n-dimensional şi. ∂qi (11. pi (t)) determinate la orice moment de timp din ecuaţiile Hamilton. (qi0 . traiectoriile se regăsesc pe suprafaţa 2n − k dimensională. traiectoriile în spaţiul fazelor pot fi etichetate în funcţie de valoarea energiei. pi . Cel mai analizat sistem aproape conservativ este sistemul solar. etc. sistemul nu aşa cum am discutat în capitolul dedicat mecanicii analitice ′ Dacă se iau 3 traiectorii apropiate în spaţiul fazelor (qi .10. Traiectoriile pot fi. funcţia lui Hamilton joacă acelaşi rol ca şi funcţiile fi (xi ) din cazul sistemelor dinamice disipative. Legătura specială dintre qi şi pi . Totuşi şi în acest sistem există surse de disipare a energiei legate de forţa mareelor. adică: dt (dpi dqi − dqi dp′ ) = 0. dată de ecuaţiile Hamilton conferă spaţiului fazelor proprietăţi matematice speciale cunoscute sub numele de structură simplectică 23 . t). pi + dp′ ) atunci i ′ ′ ′ d suprafaţa dpi dqi − dqi dpi . pi ). i = 1. deşi în mod practic sunt destul de rare. ele sunt limitate nu doar în regiunea din spaţiul fazelor corespunzătoare unei valori date a energiei. pornind de la o stare iniţială oarecare. se află sistemele mecanice în absenţa oricăror forţe de frecare. (qi + dqi . Astefel. În acest caz.1 Sisteme integrabile Energia totală a sistemelor conservative coincide cu funcţia lui Hamilton. ci şi a celei limitate de valoarea constantei de mişcare. Ca urmare. Principala deosebire între sistemele dinamice disipative şi cele hamiltoniene constă în faptul că.

(11. dacă acest număr este mai mic.101) (11. p1 ). (11.10.104) Mărimile ωi se numesc frecvenţe unghiulare ale mişcării. În acest caz. 24 Orice mărime fizică care are această dimensiune poate fi considerată variabilă acţiune.unghi: (q.104) atunci sistemul este în mod sigur integrabil.102) Deoarece variabila unghi nu are dimensiune.100) J= 2π Dacă considerăm transformările canonice de la variabilele coordonate generalizate . Se înţelege acum de ce această variabilă se conservă în mişcarea periodică. atunci. după cum am discutat anterior. pi ) ca funcţii liniare de qi . impuls×distanţă24 . În general vorbind. Variabila acţiune este definită ca: Á 1 pdq.103).impulsuri generalizate la variabile acţiune . n. ∂θi ∂H ˙ θi = = ωi (J). pi . deci sunt constante în timp. ∂Ji (11. pi ) funcţii neliniare de qi . i = 1.105) În concluzie. Analiza matematică a sistemelor integrabile conduce la concluzia că. ∂Ji ∂H = − . Condiţia de integrabilitate.104) rezultă: θi = ωi t + θi (0). sistemul este integrabil: ∂H ˙ Ji = − = 0 ⇒ Ji = const. dacă găsim transformări canonice de tipul (qi . printre sistemele hamiltoniene se recunosc ca integrabile următoarele: • sisteme cu un singur grad de libertate cu H(q1 . este echivalentă cu o restricţionare a traiectoriilor din spaţiul fazelor pe o suprafaţă n . pi ) → (J. p) → (J. pi dar care pot fi decuplate în sisteme unidimensionale. ele depind doar de Ji .103) (11. rezultă că variabila acţiune trebuie să aibă dimensiunea energie×timp sau după cum a fost definită anterior. şi anume variabilele acţiune şi perechea canonic conjugată . p1 ) infinit diferenţiabilă în variabilele (q1 . θ). Prin integrarea ecuaţiei (11. (11.dimensională (n = 2 va corespunde suprafeţei unui tor).11. . θ. θ) care să conducă la relaţiile (11. Haos în sisteme hamiltoniene 287 este integrabil (spunem că e nonintegrabil). Uneori (în special pentru mişcările periodice) este mai avantajos să se lucreze cu variabile care se conservă. ecuaţiile Hamilton conduc la relaţiile: ˙ θi = ˙ Ji ∂H . • sisteme cu H(qi . ∂θi (11. cazul în care H nu depinde de variabila unghi θi adică H = H(Ji ) conduce la consecinţa că Ji este o integrală a mişcării. • sisteme cu H(qi .unghi.

Curbele sunt închise deoarece mişcarea este periodică. orbite închise.106) astronomii o numesc mişcare de libraţie . Acest lucru este verificat şi prin faptul că.288 Capitolul 11.28. regiunea în care se situează traiectoriile trebuie să aibă dimensiunea 2∗1−1 = 1. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic 4 3 2 1 0 −1 −2 −3 −4 −4 −3 −2 −1 0 1 2 3 4 E1 E2 E3 q p Figura 11. iar suprafaţa închisă de ele creşte odată cu creşterea energiei (E1 > E2 > E3 ). ceea ce corespunde unei curbe. 2m 2 (11. 25 p2 mω 2 q 2 + . ∂q q = ˙ În reprezentarea din spaţiul fazelor. din Fig. ∂p m ∂H p = − ˙ = −mω 2 q. Fiecare elipsă este determinată de o valoare constantă a energiei. 2.28: Să considerăm spre exemplu cazul unui sistem conservativ cu un singur grad de libertate şi anume un oscilator liniar armonic. mişcarea este numită de revoluţie. oscilatorul liniar armonic este un sistem conservativ cu un singur grad de libertate: n = 1. Atunci. 11. mişcarea este numită de vibraţie sau rotaţie25 . se observă traiectorii sub forma unor curbe închise. Se pot întâlni următoarele situaţii: 1. definite de variaţii periodice cu aceeaşi frecvenţă unghiulară ale lui p şi q. În general. Atunci: H(p. orbite definite de relaţii de periodicitate între p şi q. periodicitatea mişcării este caracterizată de configurarea traiectoriilor din spaţiul fazelor. q) = E = iar ecuaţiile de mişcare sunt: p ∂H = .

iar valoarea maximă a momentului unghiular se obţine pentru θ = π. E = 0. 2ml2 De aici rezultă valoarea lui Jθ ca funcţie de valoarea energiei totale E: Jθ = ± 2ml2 [E − mgl(1 − cos θ)] = Jθ (E. Să considerăm. (11. Orice mică deviere faţă de această poziţie conduce la revenirea spre poziţia de echilibru prin mici oscilaţii. caz în care pendulul se află în punctul vertical cel mai de jos. Avem următoarele situaţii: • Pentru Jθ = 0 şi θ = 0. un pendul matematic de masă m suspendat de un punct fix prin intermediul unei bare rigide subţiri şi foarte uşoare. de lungime l.109) (11. θ). adică Jθ = ± 2ml2 (E − 2mgl).29 Unele sisteme prezintă ambele tipuri de mişcări. .110) (11. În variabile. Jθ −moment unghiular. ml2 (11. energia totală se scrie ca: H = E = Ec. În reprezentarea (Jθ . θ) traiectoria este determinată de ecuaţiile Hamilton: ˙ Jθ = −mgl sin θ 1 ˙ θ = Jθ . θ−unghi. Haos în sisteme hamiltoniene 289 4 3 separatoare 2 1 Jθ 0 −1 −2 −3 −4 −10 −8 −6 −4 −2 θ 0 2 4 6 8 10 Figura 11.rot + Ep 2 Jθ = + mgl(1 − cos θ) = const. Traiectoriile în vecinătatea acestor puncte sunt curbe închise de formă eliptică care descriu mişcarea periodică a sistemului.11.107) (11.108) Se observă că Jθ = 0 ⇔ E = mgl(1 − cos θ). spre exemplu. unde este într-o stare de echilibru stabil.10.111) pentru diferite valori ale condiţiilor iniţiale (energiei totale). sub punctul de suspensie.

Astfel de sisteme se numesc ergodice. după n2 rotaţii cu ω1 pe un cerc şi după alte n1 rotaţii cu ω2 pe alt cerc (evident de de rază diferită). care sunt portretele în spaţiul fazelor corespunzător unor astfel de sisteme? Teorema Kolmogorov-Arnold-Moser (cunoscută ca teorema KAM) afirmă că unii tori invarianţi ai sistemelor integrabile se păstrează. • Dacă frecvenţele sunt în raport raţional ω1 /ω2 = n1 /n2 . • Trecerea de la un tip de mişcare periodică. aceste puncte se numesc se mai numesc de tip şa.grade de libertate. la orice moment de timp. sistemul este caracterizat de două frecvenţe: ˙ θ1 = ˙ θ2 = ∂H = ω1 . rotaţie şi revoluţie).10. n − impar. pe care le putem echivala cu un număr de n oscilatori armonici de tipul prezentat. mişcarea este caracterizată de o dublă periodicitate (ex.290 Capitolul 11. Dacă n = 2. ∂J1 (11. numit tor invariant. Putem extinde analiza pentru sisteme integrabile cu n . • Dacă frecvenţele sunt în raport incomensurabil.112) (11. 11. (11. astfel că traiectoriile se împrăştie în spaţiul fazelor. definite pentru valorile energiei E = 2mgl. traiectoriile vor umple toată suprafaţa din spaţiul fazelor deoarece pot ajunge în mod arbitrar în vecinătatea oricărui punct de pe tor. traiectoriile vor ajunge în acelaşi punct de unde au plecat (n2 ω1 = n1 ω2 ). Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic • Pentru Jθ = 0 şi θ = ±π. E = 2mgl. Traiectoria în spaţiul fazelor se va aşeza. Conceptul este uşor de înţeles dacă ne gândim că. ∂J1 ∂H = ω2 . Comportarea poate fi extinsă şi pentru punctele θ = ±nπ.2 Sisteme nonintegrabile Pentru sistemele nonintegrabile nu există constrângeri (adică constante de mişcare). Sistemele hamiltoniene integrabile sunt caracterizate de traiectorii în spaţiul fazelor cu formă similară celei discutate. pendulul se află în punctul vertical cel mai de sus. Deoarece traiectoriile din vecinătate sunt hiperbolice. se face de curbele separatoare. În concluzie. limitată de valorile lui ±θ (unde cos θ = E 1 − mgl ) la cea pentru care nu mai există nici o restricţie a valorilor lui θ. deşi deformaţi. sistemele hamiltoniene integrabile pot avea comportări periodice sau cvasiperiodice. Abaterea de la integrabilitate se exprimă ca o perturbare (ǫH1 ) a hamiltonianului sistemului (H) faţă de valoarea sa integrabilă.113) iar traiectoriile sunt confinate pe suprafaţa unui tor. dar niciodată haotice.114) . şi în cazul sistemelor nonintegrabile atunci când abaterea de la integrabilitate nu este prea mare. Se pune întrebarea. ajungînd aici după o rotaţie în sens trigonometric sau anti-trigonometric. pe suprafaţa n dimensională a unui tor. deoarece se poate calcula media în timp a oricărei mărimi ca medie asupra ansamblului de traiectorii. H0 : H = H0 + ǫH1 . deasupra punctului de suspensie. Aceste puncte sunt instabile deoarece orice mică deviere a traiectoriei conduce la o îndepărtare rapidă de acestea.

31 se observă cum. Haos în sisteme hamiltoniene 291 100 75 50 25 -5 5 x -2.5 -5 5 y Figura 11.11.5 2. pentru care comportarea pe termen lung face ca sistemul să "uite" condiţiile iniţiale şi să conveargă spre un atractor (sau grupuri de atractori). În viziunea echivalenţei unui sistem integrabil cu un lanţ de oscilatori armonici. În coordonate generalizate.11.30: Reprezentarea suprafeţei energiei potenţiale Ep (x.10. prezenţa unei părţi nonintegrabile a hamiltonianului determină un cuplaj al oscilaţiilor independente.116) Această funcţie este reprezentată în Fig.115) ce corespunde unui cuplaj de doi oscilatori armonici cuplaţi prin intermediul unui termen cubic. y) = x2 + y 2 + x2 y − y 3 .5 00 -25 -50 z -2. atunci funcţia Hamilton poate fi găsită cu ajutorul energiei potenţiale corespunzătoare mişcării bi-dimensionale a unei singure particule: 1 1 1 Ep (x. q2 = y. torii se distrug.11. p2 = py .5 2. Dacă notăm q1 = x. el are forma: H= 1 2 1 2 1 2 1 2 1 3 2 p1 + q 1 + p2 + q 2 + q 1 q 2 − q 2 . p1 = px . Atunci când raportul acestor frecvenţe este iraţional. care constituie de fapt partea nonintegrabilă a hamiltonianului. 2 2 2 2 3 (11. Spre deosebire de sistemele disipative. y) Astfel. În reprezentarea preyentată în Fig. pentru o valoare critică a . pot apărea o serie de rezonanţe ce produc creşteri rapide ale amplitudinilor de oscilaţie şi o îndepărtare a traiectoriilor de pe suprafaţa torilor caracteristici. • ǫ > 1. sistemele hamiltoniene depind în mod esenţial de condiţiile iniţiale.10. dacă: • ǫ < 1 sistemul aproape integrabil păstrează torul mişcării cvasiperiodice (numit tor KAM). 11. odată cu creşterea valorii energiei totale.3 Exemplu: Hamiltonianul Henon-Heiles Acest tip de hamiltonian a fost introdus pentru prima dată de Henon şi Heiles [ ] în analiza mişcării unei stele în galaxie. se produce o deformare a conturului energiei potenţiale şi. 2 2 3 (11.30.

292

Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic

0.8

415 0.37 9 117 0.3 44 49 0.2

0.6
8 0.1

0.4

8 70

0.1 72 24 9 35 62 0.0

0.2

0

−0.2

−0.4

−0.6

−0.8 −0.8

−0.6

−0.4

−0.2

0

0.2

0.4

0.6

0.8

Figura 11.31: Reprezentarea conturului suprafeţei energiei potenţiale Ep (x, y) pentru diferite valori ale energiei.

energiei, traiectoria închisă (corespunzătoare gropii din vecinătatea originii) se deschide. În această situaţie, caracterul mărginit (periodic) al mişcării, determinate de captarea particulei în această groapă, devine nemărginit, particula cu energie mare reuşind să scape din această "capcană". Ecuaţiile Hamilton asociate sunt:

q 1 = p1 ˙ q 2 = p2 ˙ p1 = −q1 − 2q1 q2 ˙ p2 = −q2 − ˙
2 q1 2 + q2 .

(11.117) (11.118) (11.119) (11.120)

Dacă sistemul este conservativ, traiectoriile sunt reduse pe suprafaţa de dimensiune 2×2 − 1 = 3. Vom folosi metoda secţiunilor Poincare şi vom mai reduce o dimensiune astfel că, prin această secţionare se ilustrează împrăştierea punctelor pe suprafaţa unui plan (n=2). În Figurile 11.32, 11.33, 11.34, 11.35 este ilustrat modul în care torul invariant se dezintegrează, în funcţie de valoarea energiei totale, în formaţiuni de tip insule şi arhipelaguri. Distrugerea torilor invarianţi urmează reguli matematice stricte; ele nu fac însă obiectul acestui manual. Ceea ce este important de reţinut este că sistemul prezintă în mod simultan caracteristici de comportare integrabilă şi de haos.

11.10. Haos în sisteme hamiltoniene

293

0.15 E=0.013

0.1

0.05

P2

0

−0.05

−0.1

−0.15 −0.15 −0.1 −0.05 0 Q
2

0.05

0.1

0.15

0.2

Figura 11.32:

0.4

E=1/10

0.3

0.2

0.1

2

0

P

−0.1

−0.2

−0.3

−0.4 −0.4 −0.3 −0.2 −0.1 0 0.1 Q
2

0.2

0.3

0.4

0.5

0.6

Figura 11.33:

294

Capitolul 11. Noţiuni de dinamică neliniară şi haos clasic

0.25 0.2 0.15 0.1 0.05 P2 0 E=0.0333

−0.05 −0.1 −0.15 −0.2 −0.25 −0.3

−0.2

−0.1

0 Q
2

0.1

0.2

0.3

Figura 11.34:

0.5 0.4 0.3 0.2 0.1
2

E=0.16668

0

P

−0.1 −0.2 −0.3 −0.4 −0.5

−0.4

−0.2

0

0.2 Q
2

0.4

0.6

0.8

Figura 11.35:

11.11. Probleme

295

11.11

Probleme
x2 y ′′ + xy ′ + (x2 − n2 )y dy dx dx dt dy dt

1. Care dintre următoarele ecuaţii sunt liniare şi care sunt neliniare? = 0 = y2 + x = a(x − xy) = −c(y − x)

2. Transformaţi următoarele ecuaţii în forma standard a unui sistem de ecuaţii ordinare cuplate: x′′ + ax′ + bsinx = ccosωt x′′′ = +bx2 , b = const.

3. Reprezentaţi grafic funcţia x′ = x − x3 şi identificaţi punctele de echilibru. 4. Folosind analiza liniară de stabilitate, studiaţi sistemul dinamic descris de ecuaţia x′ = ax − bx3 (a, b - constante) pentru ambele semne ale parametrului a. 5. Găsiţi punctele de echilibru, tipul acestuia şi ilustraţi spaţiul fazelor pentru următorul sistem de ecuaţii neliniare cuplate: dx dt dy dt = xy − yωt = xy − x, b = const.

Anexa

A

Vectori
Descrierea cantitativă a unor fenomene din natură presupune exprimarea legăturilor dintre diverse mărimi prin relaţii matematice adecvate. Fizica, prima dintre ştiinţele naturii, operează cu o serie de noţiuni, exprimate cantitativ prin mărimi fizice scalare, vectoriale sau tensoriale. Mărimile fizice scalare sunt complet determinate doar prin valoarea lor numerică. În această categorie intră timpul, temperatura, energia, lucrul mecanic, potenţialul electric sau gravitational, etc. Operaţiile matematice cu scalari sunt operaţii aritmetice obişnuite. Există mărimi fizice a căror descriere completă necesită specificarea suplimentară a direcţiei şi a sensului acestora. În acest caz, avem de a face cu aşa-numitele mărimi vectoriale, sau, pe scurt, vectori . Într-un spaţiu tridimensional, un vector este determinat în mod univoc prin proiecţiile sale pe cele trei axe ale sistemului de coordonate. Aşa cum vom vedea mai târziu, într-un spaţiu N - dimensional, un vector se poate reprezenta sub forma unei matrice linie, sau a unei matrice coloană cu N elemente. În fizică, un număr considerabil de mărimi sunt vectoriale. În mecanică, dintre exemplele cel mai frecvent întâlnite de mărimi vectoriale, putem aminti viteza, acceleraţia, forţa, impulsul, viteza unghiulară, momentul cinetic, momentul forţei etc1 . Pe lângă scalari şi vectori, există şi o a treia categorie - mai puţin numeroasă - de mărimi fizice, care constituie o generalizare a vectorilor. Acestea se numesc mărimi tensoriale, sau tensori . Ele se reprezintă prin matrici cu mai multe linii şi coloane2 . Amintim aici, ca exemple de mărimi tensoriale întâlnite în mecanică, viteza unghiulară şi momentul de inerţie.

A.1

Reprezentarea unui vector

Există trei modalităţi de reprezentare a unui vector: 1. printr-un segment orientat (aşa-numita reprezentare geometrică), 2. prin proiecţiile sale pe axele unui sistem de coordonate (aşa-numita reprezentare analitică), sau
Aşa cum vom vedea în continuare, viteza, acceleraţia, forţa şi impulsul sunt vectori polari; viteza unghiulară, momentul cinetic şi momentul forţei sunt vectori axiali, sau pseudovectori. 2 Cu unele dintre ele am făcut cunoştinţă în cuprinsul acestei cărţi.
1

297

298

Capitolul A. Vectori

Figura A.1: Elementele specifice ale unui vector: O - originea; AA’ - dreapta suport orientată; ea determină direcţia şi sensul vectorului.

3. printr-o matrice. Fiecare din acestea prezintă avantaje şi dezavantaje, de aceea modul de reprezentare a unui vector se alege în funcţie de contextul problemei de rezolvat.

A.1.1

Reprezentarea geometrică

În acest caz, un vector este reprezentat ca un segment orientat, care porneşte dintr-un punct numit origine sau punct de aplicaţie sau pol (notat cu O în Fig.A.1). Segmentul este aşezat pe dreapta suport AA’ şi are sensul indicat de vârful săgeţii. Un vector definit în acest mod se numeşte vector polar. El este precizat prin: 1. modul (mărime); 2. origine (punct de aplicaţie); 3. orientare (direcţie şi sens). Lungimea segmentului orientat este proporţională cu mărimea vectorului. Modulul unui vec¬ ¬ ¬ ¬ tor, A, se notează ¬A¬ sau A. Să considerăm un vector de mărime egală cu unitatea, notat eA , orientat pe direcţia şi în ˆ sensul vectorului A. Acesta se numeşte versor 3 . Putem, prin urmare, scrie că: A = AˆA . e (A.1)

A.1.2

Reprezentarea analitică

Într-o reprezentare analitică, un versor este determinat prin proiecţiile sale pe axele unui sistem de referinţă. Un exemplu în acest sens este prezentat în Fig.A.2, în care s-au folosit coordonatele carteziene. Să notăm cu Ax , Ay şi Az - proiecţiile lui A de-a lungul axelor Ox, Oy şi Oz. Atunci: A = Ax x + Ay y + Az z , ˆ ˆ ˆ unde x, y , z sunt versorii direcţiilor x, y, z. ˆ ˆ ˆ
3

(A.2)

În literatura de specialitate se folosesc şi alte notaţii pentru versori.

De exemplu.3 Reprezentarea matriceală Orice vector poate fi exprimat ca o matrice cu o singură linie sau cu o singură coloană.A.2.3 sunt prezentate două metode geometrice de aflare a vectorului rezultant.92 m/s.2) se va reprezenta matriceal. vy = −3 m/s.6) Vectorul rezultant se poate reprezenta prin oricare din modalitaţile menţionate anterior. un vector: A + B = C. (A. şi vz = 1 m/s.1. pe axele unui reper cartezian Mărimea vectorului se află folosind teorema lui Pitagora: A= A2 + A2 + A2 .2: Proiecţiile unui vector. vectorul reprezentat analitic prin relaţia (A. Suma A + B este.3) De exemplu. x √ √ y ˆ Mărimea vitezei va fi v = 25 + 9 + 1 m/s = 35 m/s = 5. dacă: v = 5ˆ − 3ˆ + z (m/s).5) A. A. (A. Prin regula . x y z (A.2.4) sau: A= Ax Ay Az Ǒ . (A. fie sub forma: A = (Ax Ay Az ) .1 Operaţii algebrice cu vectori Adunarea şi scăderea vectorilor Fie A şi B doi vectori oarecare. atunci vx = 5 m/s. În Fig. Operaţii algebrice cu vectori 299 Figura A.A. de asemenea.2 A. A. fiecare element al acesteia reprezentând componenta (proiecţia vectorului) pe o anumită direcţie.

300 Capitolul A. A + B = 0 ⇒ B = −A. (b) unind vârfurile vectorilor descăzut şi scăzător. Conform regulei paralelogramului . Vectori Figura A.în vârful ultimului vector al sumei. Această construcţie geometrică permite calculul mărimii vectorului sumă cu ajutorul teoremei lui Pitagora generalizate: (A.4: Determinarea vectorului diferenţă.9) Figura A. vectorul rezultant este diagonala mare a paralelogramului construit de cei doi vectori concurenţi A şi B. cu vectorul opus.8) Această relaţie defineşte vectorul opus şi ea permite definirea operaţiei de scădere a doi vectori ca fiind adunarea unui vector.3 (b) este ilustrată adunarea a doi vectori prin regula paralelogramului. Originea vectorului rezultant se află în originea primului vector.A. unde α este unghiul dintre vectorii A şi B. Din figură se observă că adunarea este comutativă.A. În Fig. atunci vectorii sunt egali ca mărime şi au sensuri opuse. A.3: Determinarea pe cale geometrică a rezultantei a doi vectori: (a) prin metoda poligonului.3 (a)) vectorul rezultant a doi (sau mai mulţi) vectori se află construind vectorul care închide conturul poligonal format din vectorii aşezaţi în succesiunea vârf-origine.7) C = A2 + B 2 + 2AB cos α. (A. −B. Vectorul diferenţă are vârful în vectoruldescăzut şi originea în vectorul-scăzător. (b) prin metoda paralelogramului poligonului (Fig. iar vârful . Dacă suma a doi vectori este egală cu zero. −B: A − B = A + (−B). . D = A − B: (a) folosind adunarea lui A cu vectorul opus. (A.

Dacă se cunosc proiecţiile acestor vectori pe axele sistemului de coordonate carteziene.17) Direcţia vectorului A′ este aceeaşi cu a vectorului A. Rezultatul înmulţirii poate fi o mărime vectorială sau una scalară. Aiy . Înmulţirea unui vector cu un scalar Din înmulţirea unui vector. procedura analitică poate fi utilizată pentru adunarea a n vectori Ai . Az = i=1 Aiz .15) Aix . pe direcţiile Ox. 2.A. A′ . (A. ˆ ˆ ˆ (A. rezultă un alt vector. ˆ ˆ ˆ (A. cu un scalar. Ay = i=1 Aiy . n. (A.2 Înmulţirea vectorilor Se pot defini mai multe moduri de înmulţire a vectorilor.1.11) Componentele vectorului sumă se află prin adunarea algebrică a componentelor (proiecţiilor) corespunzătoare. iar mărimea şi sensul său depind de valoarea scalarului µ: • dacă µ > 0 sensul lui A′ este sensul lui A. − → A′ = µA = µA. Aix . plecând de la reprezentarea lor analitică. Operaţii algebrice cu vectori 301 Să exemplificăm. În coordonate carteziene: ˆ ˆ ˆ A = Ax x + Ay y + Az z . în continuare..13) Evident.. Aiz . • dacă µ < 0 sensul lui A′ este contrar sensului lui A. ˆ ˆ ˆ D = (Ax − Bx ) x + (Ay − By ) y + (Az − Bz ) z . B = Bx x + By y + Bz z . i = 1. în funcţie de contextul problemei.10) (A. adunarea vectorilor. atunci. Un exemplu de înmulţire a unui vector cu un scalar a fost deja prezentat în relaţia (A.1) şi ilustrat în Fig. x y z n n (A. vectorul sumă este: n R= i=1 Ai . µ. C = (Ax + Bx ) x + (Ay + By ) y + (Az + Bz ) z . 3.14) de modul: R= unde: Ax = i=1 n A2 + A2 + A2 .2. (A.12) (A.2.A.16) A.. A. de mărime µA. Oy şi Oz. .

302 Capitolul A. astfel încât: A · B = B · P rB A. z ) = A · z . (A.19) Cu ajutorul Fig. La fel: P rA B = B cos α. ˆ ˆ (A.5).5: Interpretarea geometrică a produsului scalar cu ajutorul proiecţiei unui vector pe dreapta suport a celuilalt. x) = A · x. ˆ ˆ Az = A cos(A. În funcţie de versorii fiecărei axe. Produsul scalar Produsul scalar a doi vectori se notează cu ” · ”.26) . Dacă vectorii A şi B sunt perpendiculari. Rezultatul operaţiei de înmulţire scalară a doi vectori este un scalar: A · B = AB cos α.22) (A. proiecţia vectorului A pe dreapta suport a lui B este: P rB A = A cos α.25) (A.5 se poate da o interpretare geometrică a produsului scalar a doi vectori. se poate scrie: Ax = A cos(A. (A. Din definiţia dată de relaţia (A.A. Aşa cum rezultă din figură. ˆ ˆ Ay = A cos(A. (A. produsul lor scalar este nul. astfel încât: A · B = A · P rA B.18) se observă că produsului scalar este comutativ : A · B = B · A.24) (A. Vectori a Figura A. deoarece cos 900 = 1.21) (A.18) unde α reprezintă unghiul dintre vectorii A şi B (Fig.20) Componenta unui vector pe o axă este proiecţia acestuia pe direcţia acelei axe.23) (A. y ) = A · y .A.

Oz se numesc cosinusurile directoare ale vectorului A. 0. 0). cos(A. Bz ) se exprimă ca: A · B = Ax Bx + Ay By + Az Bz . 0) şi z (0. Această regulă de înmulţire ne "atenţionează" că produsul vectorial este anticomutativ: A × B = −B × A. Sensul lui C este stabilit de regula burghiului drept : Se aşează burghiul perpendicular pe planul format de vectorii . adică: ˆ ˆ x · y = y · z = z · x = 0. Operaţii algebrice cu vectori 303 Cosinusurile unghiurilor dintre vectorul A şi axele Ox. Az ) şi B(Bx . ˆ ˆ ˆ e eA = α1 x + β1 y + γ1 z ˆ ˆ ˆ ˆ este versorul direcţiei lui A. 1) sunt reciproc perpendiculari. Produsul vectorial Produsul vectorial a doi vectori A şi B. ˆ y (0.33) La un rezultat identic se ajunge folosind reprezentarea analitică. A (A. z ) = ˆ Ca urmare: unde: A = A · (α1 x + β1 y + γ1 z ) = AˆA . C: A × B = C. x) = ˆ cos(A. y ) = ˆ cos(A. produsul vectorial este un vector perpendicular pe planul format de A şi B (Fig. fluxul câmpului (gravitaţional. Ay . ˆ ˆ deoarece: 2 2 α2 + β1 + γ1 = 1. (A. notat cu ” × ” are ca rezultat un vector axial.32) (A.31) (A.29) (A.2. A Az = γ1 . 1. ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ produsul scalar al vectorilor A(Ax .A.37) Prin convenţie.produs şi se roteşte în sensul suprapunerii primului vector peste cel de-al doilea.28) (A. magnetic) printr-o suprafaţă etc. Deoarece versorii x(1. 0.34) (A. Sensul de înaintare al burghiului este sensul vectorului rezultant.6).A.35) x · x = y · y = z · z = 1. ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ (A. A Ay = β1 . electric. Oy. 1 Ax = α1 . (A.30) (A.36) Exemple de mărimi definite printr-un produs scalar sunt: lucrul mecanic.38) . By . (A. pe drumul cel mai scurt. Într-adevăr: eA · eA = 1.27) (A.

(A.39) Cu ajutorul Fig.304 Capitolul A. ˆ ˆ ˆ (A.44) +Ay Bx (ˆ × x) + Ay By (ˆ × y ) + Ay Bz (ˆ × z ) y ˆ y ˆ y ˆ (A.43) (A. Vectori Figura A. ˆ ˆ ˆ se obţine: y × z = x.41) z × x = y.A.40) (A. folosind de data aceasta reprezentarea analitică: A × B = (Ax x + Ay y + Az z ) × (Bx x + By y + Bz z ) ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ = Ax Bx (ˆ × x) + Ax By (ˆ × y ) + Ax Bz (ˆ × z ) x ˆ x ˆ x ˆ +Az Bx (ˆ × x) + Az By (ˆ × y ) + Az Bz (ˆ × z ).45) .6: Ilustrarea modului de determinare a direcţiei şi sensul produsului vectorial. ˆ ˆ ˆ A × B = x(Ay Bz − Az By ) + y(Az Bx − Ax Bz ) + z (Ax By − Ay Bx ) ˆ ˆ ˆ Ay Az = x ˆ By Bz = ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ Ax Az +y ˆ Bx Bz ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ Ax Ay +z ˆ Bx By ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ x ˆ y ˆ z ˆ Ax Ay Az Bx By Bz (A. Mărimea vectorului rezultant este dată de relaţia: C = AB sin α. Să calculăm produsul vectorial.42) (A. iar: x × y = z.6 se poate da o interpretare geometrică produsului vectorial. Se constată că modulul lui C reprezintă aria paralelogramului construit de cei doi vectori. z ˆ z ˆ z ˆ Deoarece produsul vectorial a doi vectori coliniari este zero.

C) A × B · C. D4 : A×B ·C = D (A. Din relaţia (A.51) 4 Produsul vectorial dintre doi vectori (în cazul nostru. exprimat printr-un produs de tipul celui din relaţia (A. din Fig.46) este un pseudoscalar. De aceea.7: Interpretarea geometrică a produsului mixt ca volumul paralelipipedului construit cu cei trei vectori. (A. atunci produsul mixt se poate calcula sub forma unui determinant: ¬ ¬ ¬ Ay Az ¬ ¬ Ax ¬ ¬ ¬ D = ¬ Bx By Bz ¬ .7 rezultă că mărimea lui D este egală cu volumul paralelipipedului construit cu cei trei vectori (necoplanari): V = aria bazei × înălţimea ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ ¬ (A. A × B) este un pseudo-vector.47) se observă că produsul mixt nu-şi schimbă valoarea dacă cei trei vectori sunt comutaţi ciclic: A×B ·C = B×C ·A = C ×A ·B (A.48) (A. se spune că D.A. semnul după o astfel de inversare. Rezultatul produsului scalar dintre vectorul C şi produsul vectorial al altor doi vectori.50) = = A × B C cos(A × B. este un pseudoscalar.2.49) (A.46) Dacă vectorii sunt cunoscuţi pe componente. la rândul ei. Deoarece un pseudovector îşi schimbă sensul la inversarea sensului uneia din axele sistemului de coordonate.47) ¬ ¬ ¬ Cx ¬ Cy Cz Ţinând cont de semnificaţia geometrică a produsului vectorial A×B.A. A şi B. precum şi a produsului scalar A · B. . Operaţii algebrice cu vectori 305 Figura A. Produsul mixt Produsul mixt include ambele tipuri de înmulţiri dintre vectori. mărimea D îşi va schimba.

derivata lui A în raport cu timpul reprezintă.52) A.55) Dacă mărimea A reprezintă vectorul de poziţie a unui mobil. (A. ds ds dA dB ×B+A× . vor fi: d (A ± B) = ds d [f (s)A(s)] = ds d (A · B) = ds d (A × B) = ds dA dB ± . derivata vectorului A va fi: dA dAx dAy dAz = x+ ˆ y+ ˆ z. un vector.1 Elemente de analiză vectorială Derivarea vectorilor Să considerăm un vector.57) (A. A(s) se va scrie sub forma: x y z A = Ax (s)ˆ + Ay (s)ˆ + Az (s)ˆ.54) ∆s→0 ds ∆s În cazul în care funcţia scalară s este timpul. de asemenea. aşa cum s-a discutat în Capitolul întâi. (A. A(s). s. ds ds dA dB ·B+A· .306 Triplul produs vectorial Capitolul A.56) (A. . ds ds df dA A+f .3. în raport cu o mărime scalară generică. 5 Această regulă este uşor de reţinut sub numele ”bac minus cab”. viteza instantanee a mobilului.3 A. În coordonate carteziene. ˆ dt dt dt dt (A. (A.59) Toate aceste reguli vor fi folosite în cadrul cinematicii şi dinamicii punctului material şi ale sistemelor de puncte materiale. Deoarece efectuarea repetată a produsului vectorial între vectori este un lucru mai dificil. Vectori Rezultatul înmulţirii vectoriale a trei vectori este. ds ds (A.58) (A. se preferă exprimarea rezultatului cu ajutorul unor produse scalare şi anume5 : A×B×C =B· A×C −C · A×B . s. exprimat ca o funcţie de o mărime scalară. Regulile de calcul a derivatei unei mărimi vectoriale.53) Derivata vectorului A în raport cu scalarul s poate fi scrisă în acelaşi mod ca şi derivata unei funcţii scalare. adică: dA A(s + ∆s) − A(s) = lim . A.

Exemple de funcţii vectoriale: viteza. y. de asemenea. relaţia (A. în spaţiul în care este definită în orice punct funcţia vectorială a. Ei pot fi exprimaţi cu ajutorul operatorului diferenţial notat ” ∇” şi numit nabla 8 . z)ˆ.62) în funcţie de distanţa curbilinie ds. z) = ax (x. energia potenţială. y. Integrala funcţiei vectoriale a de-a lungul curbei Γ se numeşte circulaţia vectorului a de-a lungul curbei Γ şi se defineşte ca: a · dr = (ax dx + ay dy + az dz). Γ (A.3. z)ˆ + ay (x.8). în cele două relaţii scrise anterior. etc. de forma: u(r) = u(x.3 Operatori vectoriali diferenţiali Operatorii vectoriali diferenţiali permit exprimarea locală (punctuală) a legilor fizicii. y. temperatura.A. pentru început. intensitatea câmpului gravitaţional.63) Putem exprima. x y z (A.3.8: Calculul integralei vectorului a de-a lungul conturului Γ A.62) Γ unde dr reprezintă o variaţie infinitezimală a vectorului de poziţie. y. Γ (A. y. electric. z). z) (A. etc. 8 De cele mai multe ori se omite scrierea lui ∇ cu vector deasupra. În coordonate carteziene: dr = dxˆ + dy y + dzˆ. Γ.64) Γ A.2 Integrarea vectorilor Să menţionăm. x ˆ z (A.A. de forma: a(r) = a(x. măsurată de-a lungul curbei Γ (Fig.60) şi o funcţie vectorială 7 de variabilă vectorială. atunci: a · dr = a cos θds.61) Ambele funcţii sunt definite în orice punct descris de vectorul de poziţie r şi. sunt exprimate în sistemul de referinţă cartezian (x. Dacă notăm cu θ unghiul dintre direcţia lui a şi tangenta la curba Γ în orice punct. Elemente de analiză vectorială 307 Figura A.3. că în matematică se defineşte o funcţie scalară 6 de variabilă vectorială. . z)ˆ + az (x. y. Să considerăm o curbă. Expresia 6 7 Exemple de funcţii scalare: densitatea.

Operatorul gradient Operatorul gradient se obţine prin aplicarea lui ∇ unei funcţii scalare. ˆ ∂x ∂y ∂z (A. 2. În coordonate carteziene. se obţine o mărime vectorială.dacă ∇ se aplică unei funcţii scalare. z) = const. operatorul gradient .69) Expresia operatorului ∇ depinde de sistemul de coordonate ales. Să considerăm o funcţie scalară generică. am reprezentat săgeata de vector deasupra sa. Pentru simplitate. 9 10 . locul geometric al punctelor pentru care funcţia ϕ are aceeaşi valoare (Fig. În funcţie de modul în care ∇ se aplică unei mărimi fizice.68) Interpretarea fizică Să considerăm că valorile funcţiei scalare ϕ nu depind decât de coordonatele punctului în care aceasta se evaluează. Vectori concretă a lui ∇ este funcţie de sistemul de coordonate utilizat. Expresiile operatorilor vectoriali depind de sistemul de coordonate în care se definesc.dacă ∇ se înmulţeşte scalar cu o funcţie vectorială.308 Capitolul A. scalare sau vectoriale.65) ∂x ∂y ∂z Operatorul ∇ · ∇ = ∇2 = = x ˆ ∂ ∂ ∂ +y ˆ +z ˆ ∂x ∂y ∂z 2 2 ∂ ∂ ∂2 + 2+ 2 ∂x2 ∂y ∂z · x ˆ ∂ ∂ ∂ +y ˆ +z ˆ ∂x ∂y ∂z (A.66) (A. vom considera în cele ce urmează doar sistemul cartezian. fără a uita însă că mărimea fizică exprimată în funcţie de un gradient este o mărime vectorială. operatorul rotor . expresia gradientului 10 mărimii scalare ϕ este: ∇ϕ = gradϕ = ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ x+ ˆ y+ ˆ z. y. operatorul divergenţă . pentru simplificarea scrierii se omite acest semn.67) se numeşte operatorul Laplace sau laplaceian.9): ϕ = ϕ(x. urmând ca expresiile operatorilor diferenţiali în alte sisteme de coordonate sa fie deduse şi utilizate mai târziu. se definesc trei operatori vectoriali distincţi: 1. Se defineşte noţiunea de suprafaţă de nivel constant (sau suprafaţă echi-potenţială (dacă funcţia ϕ reprezintă un potenţial). ϕ = ϕ(x.dacă ∇ se înmulţeşte vectorial cu o funcţie vectorială. operatorul ∇ are expresia9 : ∂ ∂ ∂ ∇=x ˆ +y ˆ +z . Ca rezultat. 3. de aceea. pentru sublinierea acestui lucru. Operatorul gradient este un vector. y. z). (A. În coordonate carteziene. În mod curent. ˆ (A.A.

A.72) ∆s→0 ∆x.A. putem scrie: dϕ = ds lim ∆ϕ ∆x ∆ϕ ∆y ∆ϕ ∆z · + · + · ∆x ∆s ∆y ∆s ∆z ∆s (A. z.∆z→0 . y.∆y. z).70) ∆ϕ ∆s (A.3. Se defineşte derivata după o direcţie a funcţiei scalare ϕ conform relaţiei: dϕ ∆ϕ = lim .9 se constată că raportul depinde doar de orientarea segmentului ∆s. y. Având în vedere că ∆ϕ este o mărime dată. ∆s→0 ∆s ds (A.9: Suprafeţe echipotenţiale Figura A. din Fig. Variaţia funcţiei ϕ între două suprafeţe de nivel constant este: ∆ϕ = ϕ2 (x.10: Orientarea segmentului ∆s în raport cu un sistem de coordonate carteziene. Elemente de analiză vectorială 309 Figura A.71) Dacă raportăm segmentul ∆s la un sistem de axe carteziene şi ţinem cont de faptul că funcţia ϕ depinde de variabila s prin intermediul coordonatelor x. y. z) − ϕ1 (x.

73) ds ∂x ∂y ∂z unde: cos α = ∆x . ∆s→0 ∆s lim (A. relaţia anterioară se poate scrie sub forma: dϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ = cos α + cos β + cos γ.11: Orientarea vectorului gradient Ţinând seama de relaţiile cosinusurilor directoare.79) ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ x+ ˆ y+ ˆ z. ˆ ds unde: grad ϕ = sau: iar es este versorul direcţiei ∆s. (A.75) (A. z) = const (Fig.80) Să considerăm.81) . ds (A. ∆s→0 ∆s ∆z cos γ = lim .74) (A. ∆s→0 ∆s ∆y cos β = lim . ˆ ˆ ˆ (A. tangent în punctul P la suprafaţa de nivel constant ϕ = ϕ(x. (A. Toate punctele din planul (π).11). se vor caracteriza prin aproximativ aceeaşi valoare a lui ϕ şi.76) Expresia (A. ˆ Mărimea vectorului gradient este: |grad ϕ| = grad ϕ = cos α · x + cos β · y + cos γ · z .73) reprezintă rezultatul unui produs scalar: dϕ = grad ϕ · es . Vectori Figura A. ˆ dx ∂y ∂z (A.310 Capitolul A. y.78) × ∂ϕ ∂x 2 + ∂ϕ ∂y 2 + ∂ϕ ∂z 2 .77) (A. ca urmare: ∆ϕ ≈ 0 ⇒ dϕ = 0.A. în continuare. o porţiune de dimensiuni infinitezimale a unui plan (π). din imediata vecinătate a lui P.

86) Interpretarea fizică Pentru a ilustra semnificaţia fizică a operatorului divergenţă ne vom folosi de un exemplu din mecanica fluidelor. este orientat perpendicular pe suprafeţele echipotenţiale ϕ = const.A.83) Relaţiile anterioare sunt satisfăcute în condiţiile în care grad ϕ este orientat perpendicular pe oricare două direcţii din planul (π). Operatorul divergenţă Definiţie Operatorul divergenţă se obţine prin înmulţirea scalară a operatorului ∇ cu o funcţie vectorială. aşadar. Prin convenţie. etc. În concluzie. s-a ales sensul vectorului ∇ϕ ca fiind acela în care ϕ creşte. (A. indică direcţia şi sensul celei mai rapide creşteri în spaţiu a funcţiei scalare. z). es2 . 4. Să considerăm o funcţie vectorială de punct. este o funcţie vectorială definită într-un punct (funcţie de punct ). oricare ar fi mărimea fizică ϕ. 3. care în coordonate carteziene are expresia: a = a(x.3. 2. a. are semnificaţia derivatei după acea direcţie pentru care funcţia scalară creşte cel mai rapid. căreia i se aplică. Principalele proprietăţile ale gradientului sunt: 1. Semnificaţia fizică a acestui operator a fost discutată amănunţit în legătură cu noţiunea de potenţial scalar – gravitaţional. vom avea: ˆ ˆ dϕ ds1 dϕ ds2 = grad ϕ · es1 = 0. vectorul gradient este îndreptat în direcţia celei mai rapide creşteri în spaţiu a lui ϕ.84) Expresia divergenţei este: div a = ∇ · a = (ˆ x = ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ +y ˆ + z ) · (ˆ ˆ x +y ˆ +z ) ˆ ∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z ∂ax ∂ay ∂az + + ∂x ∂y ∂z (A. y. Direcţia gradientului este.87) . I.. dt (A. caracterizată de versorii: es1 .82) (A. Se defineşte intensitatea curentului masic. drept cantitatea de fluid care trece printr-o suprafaţă dS în unitatea de timp dt: I= dm . ˆ = grad ϕ · es2 = 0.85) (A. Elemente de analiză vectorială Pentru orice direcţie din acest plan. având orientarea normalei în punctul respectiv. ˆ 311 (A. perpendiculară în orice punct pe suprafaţa ϕ = const.

.312 Capitolul A. Vectori dS a vdt dSn (a) (b) Figura A.12: Ilustrarea interpretării fizice a divergenţei.

Elemente de analiză vectorială 313 Masa dm poate fi scrisă în funcţie de valoarea vitezei unei "particule" de fluid în regiunea suprafeţei infinitezimale dS. j este o mărime vectorială: j = ρv. j. Cantitatea de fluid ce trece într-un timp dt prin suprafaţa dS (sau dSn ) este cuprinsă într-un cilindru de arie a bazei dSn şi de înălţime v · dt. Cantitatea de fluid ce intră.12(b) şi vom începe discuţia noastră cu direcţia Oy din motive de vizibilitate mai bună.96) Dacă dm(y) este diferit de dm(y + dy). Mărimea vectorială generică a din relaţia (A. (A.A.A. deci ρ(y) = ρ(y+dy) = ρ.89) (A.12(a). unde: jx = ρvx .un scalar. jy = ρvy . (A. atunci putem vorbi de o masă netă de fluid care "izvorăşte" sau "dispare" din volumul elementar dV .85) va fi acum j. ˆ ˆ ˆ rezultă că: ˆ ˆ ˆ j = jx x + jy y + jz z . Să ne folosim de Fig. în care s-a notat cu α unghiul dintre v şi normala la suprafaţă. (A. dSn dt (A.93) (A. dV se comportă ca un puţ sau dren.A. iar pe cea de ieşire jy (y + dy). Dacă dm(y + dy) > dm(y) se spune că dV se comportă (după direcţia y) ca un izvor.88) Se defineşte. exprimată ca: dmy = dm(y + dy) − dm(y) = ρdxdz dt[vy (y + dy) − vy (y)].92) Observaţii: Am considerat mai sus că fluidul este incompresibil.90) Constatăm că.97) (A. prin relaţia: j= (A. (A.94) Să analizăm în continuare. sub forma: v = vx x + vy y + vz z . în coordonate carteziene. dt dm = ρv. Ca urmare: dm = ρ dSn vdt = ρ dS vdt cosα unde ρ este densitatea volumică a fluidului. curgerea unui fluid în raport cu un referenţial cartezian Oxyz.91) Având în vedere că v se poate scrie. . Rezultă că: I= dm = ρdSvcosα. iar ρ .95) iar cea care iese: dm(y + dy) = ρ dxdz vy (y + dy)dt. într-un timp dt în volumul elementar dV este: dm(y) = ρ dxdz vy (y)dt. În caz contrar.3. întrucât viteza este o mărime vectorială. densitatea curentului masic. (A. jz = ρvz . de asemenea. Ne vom folosi de Fig. Densitatea de curent pe faţa de intrare în paralelipipedul de volum dV este jy (y). Suprafaţa "văzută" efectiv de fluidul în curgere este dSn = dScosα.

dV dt (A.99) ∂y astfel încât: dmy = ρ dxdz dt ∂vy dy.106) Cu alte cuvinte. ∂x ∂y ∂z dV dt ∂ ∇( ∂x x. ∂z z ) ˆ ∂ ˆ ∂ ˆ (A.105) se poate scrie ca un produs scalar între operatorul şi vectorul j(jx . care înseamnă a izvorî.. cu cât izvorul va fi mai puternic. rezultă că: div j = dm . atunci. (A. Vectori Putem exprima pe vy (y + dy) sub forma unei dezvoltări în serie Taylor: vy (y + dy) = vy (y) + 1 1! ∂vy ∂y dy + 1 2! ∂ 2 vy ∂y 2 (dy)2 + . jy . De altfel. Această ultimă relaţie stabileşte o legătură între o integrală de suprafaţă a lui j şi una de volum a unei funcţii de j. în unitatea de timp. dV .100) Relaţii similare vor putea fi scrise cu uşurinţă şi pentru direcţiile Ox şi Oz. termenul de divergenţă provine de la cuvântul latin divergere. dV . cu atât divj care îl caracterizează va fi mai mare.107) care reprezintă teorema lui Green-Gauss-Ostrogradski .104) (A. Având în vedere că − → dm = j · dS. (A.103) (A. în care dS este suprafaţa care înconjoară volumul elementar dV . a unui izvor de fluid. astfel încât: dm = dmx + dmy + dmz ∂vx ∂vy ∂vz + + = ρ dxdydz dt ∂x ∂y ∂z ∂(ρvx ) ∂(ρvy ) ∂(ρvz ) = + + dV dt ∂x ∂y ∂z ∂jx ∂jy ∂jz = + + dV dt ∂x ∂y ∂z Aşadar: ∂jz dm ∂jx ∂jy + + = .98) Dacă viteza de variaţie a lui vy cu y nu este foarte mare. prin integrare pe întreg volumul unei surse macroscopice de fluid vom putea scrie: Á S − → j · dS = V div j · dV (A. într-o primă aproximaţie. Evident. dintr-un volum elementar unitate. ∂y y. Se spune că div j reprezintă productivitatea volumică specifică de fluid a unităţii de volum elementar. .105) Întrucât termenul I din relaţia (A..314 Capitolul A. div j reprezintă masa de fluid izvorâtă. ∂y (A. jz ).102) (A.101) (A. putem considera că: ∂vy vy (y + dy) = vy (y) + dy.

ˆ ˆ alegem un contur infinitezimal închis de lungime ∆l. de exemplu de-a lungul axei Oz. sensul de parcurgere al conturului se stabileşte astfel încât sensul pozitiv al versorului n să coincidă cu cel determinat prin regula burghiului drept.110) Astfel. (A.A. z)dx + (x. z)dy.z) (x+∆x. z)dy (x. v = ωr este orientată tangent la traiectorie. caracterizat prin componentele ax .y+∆y. în coordonate carteziene este dat de expresia: ∇ × a = rot a = = ¬ ¬ ¬ ¬ ∂ ¬ ∂x ¬ ¬ x ˆ y ˆ ∂ ∂y z ˆ ax ay az ∂az ∂ay ∂az ∂az x+ ˆ − − ∂y ∂z ∂z ∂x ¬ ¬ ¬ ∂ ¬ ∂z ¬ ¬ ¬ (A. a. ˆ − ∂x ∂y Interpretarea fizică Fie un vector a. Se obţine: Á − → a · dl = (x+∆x. ∆y indicat în Fig.y+∆y.109) rotn a = lim ∆S→0 ∆S Să considerăm. y.y. Conturul pe care se integrează este un dreptunghi cu laturile ∆x. Elemente de analiză vectorială Operatorul rotor 315 Definiţie Operatorul rotor rezultă din înmulţirea vectorială a lui ∇ cu o mărime vectorială. Să considerăm o direcţie oarecare.z) ay (x. Conform definiţiei (A.z) + (x+∆x. cu centrul pe ˆ axa de rotaţie. r→0 πr 2 r→0 πr 2 À (A. y.z) ax (x. iar viteza sa.y.z) ax (x. Rezultatul este o mărime vectorială.z) (x+∆x. y + ∆y. În planul perpendicular pe versorul n. Să găsim proiecţiile vectorului rot a într-un sistem de coordonate cartezian.108) y+ ˆ ∂ay ∂ax z.y. ay şi az în coordonate carteziene. Din punct de vedere al calculului matematic este mult mai convenabilă definirea operatorului rotor în termeni de coordonate.y+∆y. (A. care mărgineşte o suprafaţă mică ∆S. Lungimea conturului À ce închide elementul de suprafaţă ∆S = πr 2 este dl = 2πr. ˆ Operatorul diferenţial rot este un vector a cărui proiecţie pe direcţia lui n este definită prin ˆ relaţia: À − → a · dl . în cele ce urmează. z)dx + (x. că vectorul generic a este viteza v a unui punct (element de masă) dintr-un corp rigid care se roteşte cu viteza unghiulară ω în jurul unei axe de rotaţie coliniară cu versorul n.y+∆y. y.13.y. Traiectoria punctului considerat este un cerc de rază r. descrisă de versorul n.A.111) .z) (x. rotorul vitezei liniare a punctelor unui solid rigid aflat în mişcare de rotaţie are semnificaţia dublului vitezei unghiulare.109) se obţine: v dl ω 2πr rotn v = lim = lim = 2ω. De obicei.z) ay (x + ∆x.3. care.

∂z ∂x (A.. respectiv ∆z..y. y. Vectori Figura A. y. ∂x ∂y (A. z) + ∂x Ax (x. z) = Ax (x.. ∆x): rotA rotA x = = y ∂Az ∂Ay − . putem dezvolta termenii Ax . z) ∆y∆x. z) ∆x∆y. respectiv dintre a doua şi a patra integrală. z) = Ay (x. să calculăm suma dintre prima şi a treia.112) (A. y. ∂x (A.316 Capitolul A.117) (A. y.109). conform definiţiei (A.y. y.z) (x+∆x. se obţine: (x+∆x. y. proiecţia vectorului rot A pe axa Oz este: rotA z = ∂Ay ∂Ax − .13: Definirea operatorului rotor în termeni de coordonate.z) I1 = (x.116) În mod similar se obţin şi celelalte proiecţii (considerând dreptunghiuri cu laturile ∆y. ∂y ∂z ∂Ax ∂Az − .. După inversarea limitelor unei integrale şi apariţia semnului minus. pentru claritate. Ay (x + ∆x. y. y + ∆y.114) = − ∂Ax (x. Ay în serie Taylor şi reţine doar termenii semnificativi: ∂Ax (x. Considerând că ∆x şi ∆y sunt mici. ∂y În mod similar se găseşte: I2 = − ∂Ay (x.y.118) . ∂y ∂Ay (x.z) ∂Ax (x.y. y. y. z) + (x. y.115) Ca urmare.111) în care. z) + (A.113) Să revenim în relaţia (A. z) ∆x + . z)dx − Ax (x. z) ∆y + . z) ∆y dx ∂y (A. ∆z şi.z) Ax (x.

Singurii termeni ce rămân necompensaţi sunt cei de pe conturul exterior ce mărgineşte suprafaţa considerată. ˆ ∂x ∂y (A.121) Ca urmare: S rotA · dS ≈ (i) i A · dl. Probleme 317 Figura A.A. prin trecere la limită se obţine relaţia: Á S rotA · dS ≈ A · dl. Poate fi rezultanta a doi vectori de mărimi diferite.14: Ilustrarea teoremei lui Stokes-Ampère Din aceste relaţii rezultă expresia vectorului rotor în coordonate carteziene: rotA = ∂Az ∂Ay − ∂y ∂z x+ ˆ ∂Ax ∂Az − ∂z ∂x y+ ˆ ∂Ay ∂Ax − z. (A.123) Această relaţie este cunoscută ca teorema Stokes-Ampère.14.122) Conform Fig. următoarele expresii ce corespund fiecărui element de suprafaţă: Á ∆Si rotA · dS = rotA ∆Si dS ≈ rotA n Á ∆Si ≈ n i A · dl (A. integralele de pe contururile ce mărginesc două suprafeţe vecine sunt opuse ca semn (deoarece sunt parcurse în ambele sensuri) şi ca urmare se anulează reciproc. (A.4.120) S (i) ∆Si Cum ∆Si este foarte mic.109). (A. folosind relaţia de definiţie (A. se obţin în primă aproximaţie.4 Probleme 1.A. A. egală cu zero? . rot a · dS = rot a · dS. Considerând suprafeţele ∆Si din ce în ce mai mici. divizând suprafaţa considerată în mici elemente de suprafaţă ∆Si .119) Teorema integrală Stokes-Ampère Să calculăm fluxul vectorului rot a printr-o suprafaţă oarecare mărginită de un contur închis.

b × a × 2c. C (C = A + B) deduceţi teorema sinusului: sin(B. – unghiul dintre a + 2b − c şi c − 2a. b şi c.318 Capitolul A. A. x ˆ ˆ b = 3ˆ + 4ˆ − 5ˆ. Forţele: F1 = 2ˆ − y − 4ˆ. x y z Care este valoarea lui c pentru ca ei să formeze un triunghi? √ Răspuns: c = −7. 1) în punctul B (2. x y ˆ acţionează asupra unui punct material care se deplasează în linie dreaptă din punctul Ê A(2. B. Care este valoarea distanţei dintre vârfurile vectorilor de poziţie r1 = x − 2ˆ + 3ˆ şi ˆ y z x y z r2 = 2ˆ − 4ˆ + 5ˆ? Răspuns: 5 7. 3. C A B 4. 4. a · (b × c). (b) calculaţi a + 2b − c. Folosind definiţia produsului vectorial într-un triunghi construit cu vectorii. – cosinusurile directoare dintre 3b şi c. (c) determinaţi: – proiecţia lui b pe c − 2a. c = 4 2 . B) = = . x ˆ z F2 = −4ˆ + 3ˆ + z . 6. 5. Folosind definiţia produsului scalar a doi vectori să se demonstreze teorema cosinusului. −1). Vectori 2. x y ˆ a = c(ˆ + y − z ). Pentru ce valoare a lui c următorii trei vectori sunt coplanari? a = 3ˆ + 2ˆ − z . ˆ ˆ z b = x + 2ˆ + 2ˆ. ˆ y z a = −2ˆ + 2ˆ − 2ˆ. 2. Calculaţi lucrul mecanic L = F dr efectuat de forţa care rezultă din compunerea lui F1 cu F2 . Fie vectorii: a = x − y + 4ˆ. (F1 + F2 ). C) sin(A. x y z (a) reprezentaţi grafic vectorii a. C) sin(A.

Calculaţi rotorul funcţiei U = k/r şi componentele carteziene ale forţei definite prin relaţia F = −∇U. 9.A. Demonstraţi egalitatea: rot(rot a) = grad(diva) − ∇2 a.4. Calculaţi gradientul functiei 1/r 3 cunoscând că r = x2 + y 2 + z 2 . ˆ ˆ z . Demonstraţi egalităţile: a × b · c × d + b × c · a × d + (c × a) · b × d = 0 a×b × c×d = a×b·d ·c− a×b·c ·d = = a × c · d · b − b × c · d · a. iar k .o constantă. 10. 319 11. 12. Probleme 8. unde r = x2 + y 2 + z 2 . Determinaţi divergenţa vectorului r = xy x − yz y − zxˆ.

.

1) O ecuaţie de forma: f (x. ecuaţia: f (x. y ′ . ecuaţia diferenţială (B.. Am ales. vom face o foarte scurtă trecere în revistă a principalelor tipuri de ecuaţii diferenţiale ordinare şi vom prezenta modalitatea de aflare a soluţiilor acestora.Anexa B Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare O ecuaţie diferenţială este acea ecuaţie în care necunoscuta y (o funcţie de una sau mai multe variabile. În anumite condiţii. În cele ce urmează. Prin soluţie a ecuaţiei diferenţiale pe intervalul 1 Această mulţime se numeşte soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale. y ′′ ) = 0 este de ordinul II. Rezolvarea (integrarea) unei ecuaţii diferenţiale urmăreşte găsirea mulţimii funcţiilor y(x) care verifică ecuaţia diferenţială respectivă1 .4) (B. În acelaşi sens. Dacă funcţia y este de o singură variabilă (m = 1). . în special tipurile de ecuaţii diferenţiale ordinare care apar în cartea de faţă. y..2) este de ordinul I. 321 .. (B.3) denumită formă normală.. y n−1 ).. . xm ) apare împreună cu derivatele sale până la un ordin n.. .. x1 . y ′ ) = 0 (B. Ordinul maxim al derivatei. ecuaţia diferenţială se numeşte ordinară. Dacă m > 1.. (B. y ′ . y. x2 . n. y (n) ) = 0.1) se poate scrie sub forma echivalentă: y ( n) = ψ(x. ecuaţia diferenţială se numeşte cu derivate parţiale. deoarece aici apare doar derivata de ordin I a lui y. Concretizând cele arătate anterior. y ′ . atunci când acest lucru este posibil. reprezintă ordinul ecuaţiei diferenţiale. y. y. o ecuaţie diferenţială ordinară se scrie sub forma generală: f (x..

Integrarea lor conduce la găsirea unei familii de soluţii y(x).. sin x + C (B. Ea se poate scrie sub forma: − de unde: − sau: y= (2) Fie ecuaţia diferenţială: xy ′ = 1 − y2 . Alegerea metodei se face în funcţie de forma ecuaţiei diferenţiale şi ea este aplicabilă într-un număr limitat de situaţii. Numărul n al constantelor este egal cu ordinul ecuaţiei diferenţiale.. a2 . Pentru o anumită valoare a constantelor ai (cu i = 1.1 Ecuaţii diferenţiale de ordinul I cu variabile separabile Forma generală a acestor ecuaţii este: y ′ · g(y) = h(x) ⇒ g(y)dy = h(x)dx.. Ecuaţiile diferenţiale cu variabile separabile apar.7) (B. B.9) (B. se găseşte o soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale. (B. . Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare (a. . Din păcate.11) . pentru care există derivatele y ′ .322 Capitolul B..5) unde ai sunt constante arbitrare. Relaţia (B.12) dy = y2 dy = cos xdx. C∈R . ci metode valabile doar pentru anumite tipuri de ecuaţii diferenţiale. (B.8) cos x dx ⇔ 1 . Aceasta se integrează imediat: g(y)dy = h(x)dx + C. Ecuaţiile diferenţiale descriu evoluţia unui sistem în timp şi/sau spaţiu. (B. de exemplu. y (n) şi verifică relaţia (B.. pentru orice valoare a lui x. a1 . b) ⊂ R se înţelege o funcţie y(x).4) pe (a..10) (B.5) precizează soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale. nu exista o metodă generală de integrare a ecuaţiilor diferenţiale. fiecare putând lua valori într-un interval finit sau infinit. y2 1 = sin x + C y (B. în studiul mişcării punctului material sub acţiunea unor forţe dependente de viteză sau de timp..an ). de forma: y = ϕ(x. Exemple (1) Fie ecuaţia diferenţială: y ′ + y 2 cos x = 0. n). b) . y ′′ .6) unde C este o constantă reală oarecare.

deoarece ecuaţia (B.16). C>0 (B. Unei astfel de ecuaţii i se asociază ecuaţia omogenă: dy + f (x)y = 0. de unde: y = sin(ln C|x|).15) B.2 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I dy + f (x)y = g(x). (B. ea se poate rescrie sub forma: dy = −f (x)dx. Atunci: dy0 + f (x)y0 = g(x). şi deci: Să presupunem cunoscută o soluţie particulară. ecuaţiile (B. membru cu membru. dx Scăzând. x (B.18) ceea ce înseamnă că diferenţa (y − y0 ) este o soluţie a ecuaţiei diferenţiale (B.21) y = ±eC eF (x) = aeF (x) cu a = ± eC (B.21) avem: dy dy0 − + f (x)(y − y0 ) = 0.17) Soluţia ecuaţiei omogene este uşor de găsit.14) (B.20) (B.22) şi deci: y − y0 = aeF (x) . Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I Ea se poate scrie si sub forma: 323 dy 1 − y2 = dx . dx (B. dx Ecuaţiile diferenţiale liniare de ordinul I au forma: (B. în particular nule sau constante.2. y Dacă F (x) este o primitivă a lui −f (x) avem: ln |y| = F (x) + C ⇒ |y| = eC eF (x) . dx dx (B.16) unde f (x) şi g(x) sunt funcţii oarecare de x.13) După integrare vom găsi: arc sin y = ln |x| + lnC = ln C|x|. y0 (x) a ecuaţiei (B.23) .B.17) este cu variabile separabile.22) (B.16) si (B.19) (B.

Căutăm în ce condiţii funcţia y(x) = a(x)eF (x) este soluţie a ecuaţiei (B. Prin urmare: y = [a + 2 2 (B. Vom avea: dy = a′ (x)eF (x) + a(x)F ′ (x)eF (x) . rămâne problema găsirii unei soluţii particulare a ecuaţiei neomogene. .29) unde F (x) este o primitivă a funcţiei f (x).27) (B.32) De aici denumirea de variaţia constantei. (B. Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare y = y0 + aeF (x) .16). Exemple (1).25) Având în vedere că F ′ (x) = −f (x).30) (B. putem afirma că: Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale liniare neomogene de ordinul I este sum dintre o soluţie particulară a acestei ecuaţii şi soluţia generală a ecuaţiei omogene corespunzătoare. care apare în expresia soluţiei ecuaţiei omogene ar fi o funcţie de x. 2 2 2 2 (B. după înlocuirea lui dy/dx în ecuaţia (B. a(x) este o primitivă a lui g(x)e−F (x) .16).24) Prin urmare. dx (B.28) (B. deci: a(x) = g(x)e−F (x) dx. (B. Ca urmare.324 adică: Capitolul B. care apare ca un coeficient al lui y în ecuaţia (B. Fie ecuaţia diferenţială: dy 2 = 2x(ex + y). dx În acest caz. de unde: a′ (x)eF (x) = g(x).16) obţinem: a′ (x)eF (x) − a(x)f (x)eF (x) + f (x)a(x)eF (x) = g(x). (B. dx Ea se poate scrie sub forma echivalentă: dy 2 − 2xy = 2xex . f (x) = −2x. iar o primitivă a lui −f (x) este x2 . adică a = a(x)2 .26) Putem acum scrie soluţia generală a ecuaţiei neomogene sub forma: y = [a + g(x)e−F (x) dx] eF x .31) xex · e−x dx] ex = (a + x2 )ex . În continuare. Acest lucru poate fi realizat folosind aşa-numita metodă a variaţiei constantei şi anume: Să presupunem că constanta a.

Ecuaţia de tip Bernoulli (2). 1 + x2 325 (B. dx O astfel de ecuaţie are forma: (B. (B. Fie ecuaţia diferenţială: dy (1 + x2 ) + 2xy = cos x.3. în final: y = [a + cos x ln(1+x2 ) 2 a + sin x e dx] eln(1+x ) = .38) găsim: dz = (1 − α)[f (x) · z + g(x)]. iar y = 0.3 Ecuaţia de tip Bernoulli dy = f (x) · y + g(y) · y α .40) (B.38) Am ajuns astfel la o ecuaţie diferenţială în z(x). expresia lui y se poate obţine din relaţia: 1 y = z 1−α .41) Exemplu Fie ecuaţia diferenţială: dy = 2xy + x3 y 3 .B. vom obţine: dy −α y = f (x)y 1−α + g(x). ecuaţia este liniară.34) (B. Dacă α este diferit de 0 sau 1. dx 1 + x2 1 + x2 În acest caz: −f (x) = − 2x . dx (B.37) unde α este o constantă arbitrară. împărţind ecuaţia precedentă prin y α . După ce găsim soluţia z = z(x). făcând schimbarea de variabilă z = y 1−α . Rezultă. dx Ea se mai poate scrie şi sub forma: dy cos x 2xy + = . dx dx dx 1 − α dx Înlocuind acest rezultat în (B.35) care are o primitivă dată de − ln(1 + x2 ). dx Mai departe. avem: dy dz dy y ′′ dz = (1 − α)y −α ⇒ = . Dacă α = 0 sau α = 1.36) B.42) . 2 1+x 1 + x2 (B. dx (B.39) (B.33) (B.

Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare Folosind procedeul analizat în cazul ecuaţiilor liniare. într-o prima etapă. (B.47) Să presupunem că se cunoaşte o soluţie particulară. (B.51) Deoarece y1 este o soluţie. a ecuaţiei (B. Atunci: ′′ ′ f2 (x)y0 + f1 (x)y0 + f0 (x)y0 = g(x). y0 (x).46) i se asociază ecuaţia omogenă: f2 (x)y ′′ + f1 (x)y ′ + f0 (x)y = 0.48) vom avea: ′′ ′ ′ f2 (x)(y1 z + 2y1 z ′ + y1 z ′′ ) + f1 (x)(y1 z + y1 z ′ ) + f0 (x)y1 z = 0. (B.45) B.48) Scăzând ecuaţiile (B.52) Din ecuaţia (B. Căutăm.4 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II f2 (x)y ′′ + f1 (x)y ′ + f0 (x)y = g(x). În concluzie: Soluţia generală a unei ecuaţii liniare de ordinul II este suma unei soluţii particulare a acestei ecuaţii şi soluţia ecuaţiei omogene asociate.48). soluţia ecuaţiei omogene. vom găsi: z = [a + După integrare: z = ae−2x − Aşadar.46).50) unde z este o noua funcţie necunoscută. (B.44) x2 1 − 1 + ) 2. ţinând cont de (B. x2 1 + . Presupunem că y1 (x) este o soluţie a ecuaţiei omogene şi să considerăm că y este legat de y1 printr-o relaţie de forma: y = zy1 .46) si (B. Calculând y ′ şi y ′′ şi înlocuind în (B.43) (B. 2 4 2 2 (B. (B. găsim: ′′ ′ z [f2 (x)y1 + f1 (x)y1 + f0 (x)y1 ] = 0.48) găsim: ′′ ′ f2 (x)(y ′′ − y0 ) + f1 (x)(y ′ − y0 ) + f0 (x)(y − y0 ) = g(x). 2 4 (B.326 Capitolul B.51) mai rămâne: ′ f2 (x)(2y1 z ′ + y1 z ′′ ) + f1 (x)y1 z ′ = 0. (B. (B.53) . expresia lui y este: y = (ae−2x − 2 2 −2x3 e2x ] e−2x . (B.49) Deci diferenţa ( y − y0 ) este soluţie a ecuaţiei omogene.46) Forma generală a ecuaţiilor diferenţiale liniare de ordinul II este: Ecuaţiei diferenţiale (B.

48).55) (B. soluţia generală a acestei ecuaţii trebuie să fie: z = k2 z2 + k1 . Prima soluţie particulară. este de forma: y = k1 y1 + k2 y2 . apoi soluţia ecuaţiei omogene.56) (k1 şi k2 sunt două constante arbitrare).5. y0 . al căror raport nu este o constantă.54) Făcând schimbarea de variabilă u = z ′ găsim o ecuaţie diferenţială liniară omogenă de ordinul I. se poate obţine prin metoda variaţiei constantei. Prin urmare. o soluţie particulară a aceleeaşi ecuaţii diferenţiale. Acestei a 2-a soluţii trebuie să îi corespundă o soluţie z1 (x). despre care am discutat mai înainte. Astfel de ecuaţii sunt de forma: (B.B. de care ne-am ocupat în cazul ecuaţiilor liniare.59) căutând o soluţie de forma: y = erx . Prin integrare se găseşte z. Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi care este de forma: F2 (x)z ′′ + F1 (x)z ′ = 0. B. De remarcat că dacă y1 (x) este o soluţie particulară a ecuaţiei omogene. însă. b.57) y1 şi y2 fiind două soluţii particulare. Cu alte cuvinte: Soluţia ecuaţiei diferenţiale (B. sau: z = k2 y2 + k1 .59) Cum acesta este un caz particular a situaţiei discutate anterior. (B. ky1 (unde k este o constantă arbitrară) este.58) a. y1 (B. c fiind constante reale arbitrare. 327 (B.48). de asemenea.5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II cu coeficienţi constanţi ay ′′ + by ′ + cy = f (x). Nu exista. aici se pot obţine două soluţii particulare ale ecuaţiei omogene (B. Să presupunem acum că se cunoaşte o a doua soluţie particulară a ecuaţiei (B. În concluzie: Soluţia unei ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul II. omogene. metode generale de aflare a lui y1 şi y2 . Ecuaţia omogenă asociată este: ay ′′ + by ′ + cy = 0. aşa încât y2 (x) = z1 (x)y1 (x).60) . (B.46) se poate obţine dacă se cunoaşte o soluţie particulară a sa şi două soluţii ne-proporţionale ale ecuaţiei (B. (B. care nu este de forma ky1 . y2 (x).

Soluţia generală a ecuaţiei omogene este: y = k1 er1 x + k2 er2 x . (B.constante arbitrare (c) r1 şi r2 sunt complex conjugate. Vom avea: ar 2 erx + brerx + cerx = 0 şi: ar 2 + br + c = 0. (B. adică: Soluţia reală trebuie sa aibă coeficienţi reali.64) (B. Soluţia generală este: y = k1 er1 x + r2 er2 x = eαx (k1 eiβx + k2 e−iβx ). r1 = α + iβ.66) (B. cu a. distincte sau confundate. iar r2 = α − iβ.61) (B.65) (B. y = eαx (a cos βx + b sin βx).2 reale sau complexe. sau: y = Ceαx cos(βx + ϕ).68) Pentru a obţine soluţia generală a ecuaţiei neomogene. k 1 si k 2 fiind două constante arbitrare. menţionată anterior. (B.59).328 Capitolul B.63) (B. la o soluţie particulară a acestei ecuaţii trebuie adunată soluţia generală a ecuaţiei omogene. Soluţia generală a ecuaţiei omogene este: y = (ax + b)er1 x .62) Ecuaţia (B. Ea are rădăcini r1. Există trei situaţii distincte: (a) r1 şi r2 sunt reale şi distincte. b .62) se numeşte ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale (B. astfel încât: y = eαx [k1 (cos βx + i sin βx) + k2 (cos βx − i sin βx)].67) . Noţiuni introductive despre ecuaţii diferenţiale ordinare unde r este o constantă ce trebuie determinată. (b) r1 şi r2 sunt reale şi confundate.

013 25 × 105 P a Mărimi specifice Pământului Masa Raza la poli Raza la ecuator Semiaxa mare a orbitei Excentricitatea orbitei Perioada orbitală Viteza maximă pe orbită Viteza de evadare în spaţiu Viteza unghiulară medie orbitală MP = 5. 974 × 10−24 kg γMp = 3. 9 km/s ω = 7. 9860 × 10−14 m3 /s2 Rp = 6356. 8 km Re = 6378.Anexa C c = 2. 1094 × 10−31 kg e = 1. 2921 × 10−5 s−1 329 . 016722 T = 3. 1 km ap = 1. 1558 × 10−7 s vmax = 29. 785 km/s ve = 11. 997 924 58 × 108 m/s γ = 6. 673 × 10−11 N m2 /kg2 mH = 1. 673 52 × 10−27 kg me = 9. 602 18 × 10−19 C Constante fizice şi unităţi de măsură Constante fizice Viteza luminii în vid Constanta atractiei universale Masa atomului de hidrogen Masa electronului Sarcina electronului Valori definite ca standard Acceleraţia gravitaţională standard Presiunea atmosferică normală g0 = 9. 495 98 × 108 km ε = 0.806 65m/s2 p0 = 1.

K : intervalul de temperatură egal cu 1/273.3606 × 106 s Masa Lunii Semiaxa mare a orbitei Lunii Perioada orbitală a Lunii Unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale din SI 1. 3. A: intensitatea curentului care. într-o direcţie dată. cd: intensitatea luminoasă emisă. Amperul. infinit lungi şi paralele între ele. Constante fizice şi unităţi de măsură Mărimi specifice Soarelui şi Lunii Masa Soarelui MS = 1. 989 × 1030 kg = 3. 6. Candela. 5. Metrul. Kelvinul. mF = 0 ale stării fundamentale a izotopului 133 Cs. s: durata a 9 192 631 770 perioade de oscilaţie a tranziţiei hiperfine între nivelele F = 4. de o sursă monocromatică cu frecvenţa de 540 × 1012 Hz şi a cărei intensitate energetică în această direcţie este de 1/683 W/sr. trecând prin două conductoare de secţiunen neglijabilă. Kilogramul. determină o forţă de interacţiune între acestea de 2 × 10−7 N pentru fiecare metru de lungime a conductorului. 32712 × 1020 m3 /s2 mL = 7. mF = 0 şi F = 3.16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei. plasate în vid la o distanţă de 1m. 4. 2. m: distanţa parcursă în vid de lumină în 1/299 792 458 s. 8440 × 105 km TM = 2.330 Capitolul C. Secunda. kg: masa etalonului internaţional păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sèvres. Unităţi derivate Newton Joule Watt Pascal Hertz 1N = 1kg m/s2 1J = 1N m 1W = 1J/s 1P a = 1N/m2 1Hz = 1s−1 . 3295 × 105 MP γMS = 1. din Franţa. 348 × 1022 kg = 0. 012300 MP aL = 3.

331 Prefixe pentru multiplii şi submultiplii mărimilor metrice 103 106 109 1012 10−3 10−6 10−9 10−12 kiloMegaGigaTerramilimicronanopico(k) (M ) (G) (T ) (m) (µ) (n) (p) .

.

Goldstein. W. McGraw-Hill. Applied Analytical Mechanics. Ruderman. Didactică şi Pedagogică. 1973. A. Classical Mecanics . New York. C. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Poole. Ed. H. Chaos and Nonlinear Dynamics. M. I. A. R. Safko. Halliday. 3. 1981. 3-rd Edition. Moscov. Ecuaţii diferenţiale şi ecuaţiile fizicii matematice. 11. Kittel. Mercheş. F. I. V. Ch. 4-th Edition. Didactică şi Pedagogică. 1965. Inc. Prentice Hall International Inc. F. 1986. Bucureşti. P. Van Nostrand. S. Iasi. Knight.Bibliografie 1. 7. Cursul de fizică Berkeley. "The Voice of Bucovina Press". 5. 13. Resnick. UK. D. Ebison Introduction to Classical Mechanics. Hristev. 14. G. Classical Mechanics. 1995. 1983. Burlacu. Ed. Didactică şi Pedagogică. Hilborn. 1983. "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi. Univ. Ed. Mir.H. 9. Arya. Hauser. A. Introduction to Classical Mechanics. 6. vol 1: Mecanica. Ed.W. P. Fizica vol 1. G. M. Addison Wesley. Longman. T. French. 10. Cursul de fizică Berkeley. and J. 12. Bucureşti. 1985. 2. 4. Clasical Mechanics.. W.A Modern Perspective. 2000. Kibble. Crawford. C. Addison-Wesley Publishing Comp. 1990. 333 . Aniculăesei. Barger. 2003. Berkshire. R.. Ed. Mecanică şi acustică. L. 8. Problemes de Physique Generale. Bucureşti. Ed. Irodov. Oxford University Press 1994. M. Introduction to the Principles of Mechanics. 1975. 1981. 2-nd Edition. vol 3: Unde. Olson.

Stanescu. C. Cuza" Iaşi. CUP 1993. Chaos in Dynamical Systems. Editura Didactică şi Pedagogică. Hristev. Springer-Verlag 1984. Bren. 19. curs litografiat. 2004. Elsevier Academic Press.334 Capitolul C. 21. Bucureşti. Ed. B. 18. Sanduloviciu. I. 1983. L. Constante fizice şi unităţi de măsură 15. Ott. C. Didactică şi Pedagogică. C. Mecanica. Fizica 1. I. Stan. E. Probleme de mecanică fizică şi acustică. A. H. G. Essential Mathematical Methods for Physicist. Bucuresti. J. Plăviţu. Ed. G. 17. Arfken. Schuster Deterministic Chaos. D. Weber. 20. H. Georgescu. Ed. Moldovan. L. 1982. R. 16. 1981. Bucureşti. . Borşan. Universităţii "Al. M. M. Fizica vol 1. Ionescu. Popescu. 2002.

259 acţiune. 198 naturale. 271 bifurcaţii[Hopf.Glosar şa instabilă. 255 Bernoulli ecuaţia de tip. 7 normală. 128 superficială. 43 de restituţie. 128 volumică. 17 generalizate. 307 coeficient de rezistenţă. 49 atractor. 271 supercritice. 17 curgere laminară. 206 acceleraţie. 7 medie. 20 condiţii iniţiale. 270 subcritice. 303 cuadrivector de pozitie. 2 carteziene. 61 bazin de atracţie. 67 sferice. 14 Coriolis. 255 haotici. 176 densitatea 335 . 11 centripetă. 85 colatitudine. 245 viteză. 19 cosinusuri directoare. 247 interval. 272 centru de masă. 3. 269 şa-nod. 7. 17 amplitudine. 271 transcritice. 9. 255 balanţa de torsiune. 17 tangenţială. 270 furcă. 208 cilindrice. 246 curbura traiectoriei. 248 impuls-energie. 9 ciclice. 261 atractori. 128 de forţă exterioară. 17 polare plane. 73 ciclu limită. 180 densitate liniară. 14 instantanee. 12 reduse. 263. 244 forţă-putere. 325 bifurcaţii. 265 circulaţia unui vector. 255 stranii. 233 coordonate. 32 contractia lungimilor.

166 de coeziune. 189 elipsoidul de inerţie. 130 superficială de masă. 195 formula Q. 203. 165 portantă. 165 newtonian. 38. 48 indiferent. 37. 274 faza. 214 GLOSAR . 40. 209 Lagrange. 90 fractal. 80 interne. 259 forţa de adeziune. 259 stabil. 29 integrală primă. 49. 76 cinetică orbitală. 240 exponenţi Lyapunov. 72 formalism Hamilton. 78 internă. 146 grade de libertate. 28 inerţie. 206 funcţie scalară. 123 impuls. 178 Euler. 240 de reacţie. 182 ecuaţii canonice (Hamilton). 48 ecuaţia de continuitate. 210 fluid. 231 dimensiune de capacitate. 141 eveniment. 259 dilatarea duratelor. 76 potenţială. 48 instabil. 72 impulsive. 75 relativista. 48 stabil. 76 cinetica relativista. 175 diagrama de stabilitate. 208 Lagrange. 76 cinetică internă. 184 forţe generalizate. 307 giroscop liber. 180 lui Toricelli. 39 medie. 195 Lagrange. 275 frecvenţa unghiulară. 277 fractală. 130 durata proprie. 185 focar instabil. 313 derivata substanţială. 32 forţe externe. 204.336 curentului masic. 169 lui Bernoulli. 56 parametrică. 232 echilibru. 282 efectul Magnus. 143 energie cinetică. 307 vectorială. 277 distribuţie liniară de masă. 200 forţă conservativă. 205 ecuaţia Binet. 239 energie cinetică de rotaţie. 3 ecuaţii Lorenz. 49 funcţia Hamilton. 176 fundamentală a hidrostaticii.

254 presiune dinamică. 126 nod instabil. 148 mobil. 243 temporal. 74 de conservare a energiei. 151 de precesie. 41 intensitatea curentului masic. 181 lui Stokes. 311 gradient. 308. 187 conservării energiei mecanice. 236 de repaus. 20 lucru mecanic. 20 vestică. 253 parametru de ciocnire. 198 legea lui Poiseuille. 308 nabla. 29 longitudinală. 196. 196 olonome. 167 mişcare de nutaţie. 234. 141 momentul forţei. 77 momente centrifugale de inerţie. 83 redusă. 173 lui Bernoulli. 297 masa de mişcare. 37 latitudine nordică. 20 legãturi neolonome. 181 statică. 311 interval spatial. 196 reonome. 2 modul. 259 nulcline. 297 mărimi tensoriale. 75 conservării energiei totale. 141 principale de inerţie. 303 337 . 75 conservării impulsului. 34 de inerţie. 297 vectoriale. 34 unghiular total. 315 parametri de control. 308 rotor. 36 mărimi tensoriale. 47 lui Arhimede. 94 pereche acţiune . 256 operator divergenţă. 237 redusă. 308. 16. 181 produs mixt. 33 portretul fazic. 196 scleronome. 308 Laplace. 167 convex. 20 sudică. 234 inertă.GLOSAR integrale prime. 63 menisc concav. 28 unghiular. 189 Pascal. 243 Joule. 298 moment al forţei. 240 longitudine estică.reacţiune. 302 vectorial. 86. 259 stabil. 305 scalar. 170 linie de univers. 126 liniar.

28 spaţial inerţial. 74. 230 unghi azimutal. 3 traiectorie generalizată. 78 legat. 20 variabile conjugate. 16 versori. 306 burghiului drept. 223 de referinţă inerţial. 9. 76. 37 variaţiei impulsului. 253 disipativ. 74 al laboratorului. 253 nonintegrabil. 16 polar. 5 relativa. 18 reper inerţial. 198 instantanee. 74 autonom. 34 timp de relaxare. 286. 254. 131 Green-Gauss-Ostrogradski. 125 rotaţie cu punct fix. 317 variaţiei energiei cinetice. 72 liber. 226 Lorentz directe. 2 punct material. 55 de transport. 287. 15 . 290 solid rigid. 256 singulare. 314 Stokes-Ampère. 196 liber. 128 axelor perpendiculare. 267 separatoare. 139 in jurul axie fixe. 230 Lorentz inverse. 10. 28 rotaţia cu punct fix. 16 mâinii drepte. 227 dinamic. 121 spaţiul configuraţiilor. 2. 28 temporal inerţial. 196 neautonom. 303. 75. 200 fazelor.338 pulsaţia. 66. 49 punct material. 225 generalizată. 300 poligonului. 258 integrabil. 225 areolară. 5 medie. 9. 256 putere mecanică. 64. 225 unghiulară. 300 bac minus cab. 253 conservativ. 254 stare liberă. 256 fixe. 287 izolat. 48 suprafaţă echipotenţială. 255 sistem al centrului de masă. 43 traiectoria. 36 regula paralelogramului. 15. 32 variaţiei momentului unghiular. 308 GLOSAR teorema axelor paralele. 201 transformări Galilei. 66. 288 de referinţă. 146 secţiunea Poincaré. 210. 254. 28 puncte critice. 298 viteza absoluta. 208 vector axial. 315 burghiului stâng.