TEMA I

ŞTIINŢA POLITICĂ. DOMENIU DE DEFINIŢIE. POLITICUL ŞI POLITICA
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Ce înseamnă o analiză ştiinţifică şi care este specificul analizei în ştiinţa politică 2. Ce este politicul şi care este relaţia sa cu politica 3. Ce este o metodă de cercetare şi care sunt metodele de cercetare fundamentale în ştiinţa politică 4. Care este relaţia dintre stat, putere şi politică O ştiinţă presupune existenţa unui domeniu distinct de cercetare şi a unor metode specifice de studiu. Aplicarea metodelor şi preocuparea cercetătorului trebuie să ţintească în mod necesar la identificarea de reguli şi regularităţi, pe baza cărora să se poată face predicţii. Analiza ştiinţifică a unui fenomen (proces, eveniment) presupune şi posibilitatea de a aborda obiectul de cercetat în zona unei neutralităţi axiologice (eliminarea valorilor şi a percepţiilor, intereselor subiective din cercetare). Atunci cînd vorbim despre natura diferitelor tipuri de analiză aplicată fenomenelor sociopolitice există patru întrebări fundamentale pe care trebuie să ni le punem cu privire la statutul tipului de abordare ce se înscrie în zona cercetării ştiinţifice. 1. Obiectul de studiu: are disciplina noastră un obiect de studiu delimitat şi delimitabil? 2. Metodele de cercetare: există modele şi căi de cercetare a fenomenelor sau proceselor, evenimentelor care aparţin domeniului identificat şi care au un grad de elaborare suficient pentru a face posibilă analiza, descrierea, explicarea şi înţelegerea lor? 3. Capacitatea de a descoperi reguli şi regularităţi, care să facă posibilă înţelegerea, explicarea şi predicţia anumitor fenomene, procese sau evenimente din zona de cercetare. 4. Dimensiunea deontologică a abordării fenomenelor de studiat: există posibilitatea de a cerceta obiecte ale domeniului identificat, cu ajutorul unor metode care să ne permită detaşarea de impresii, sentimente, percepţii subiective asupra obiectului de cercetat? Ştiinţa se defineşte deci ca un ansamblu sistematizat de cunoştinţe şi modele de cercetare, de metode prin care se caută cunoştinţe transmisibile şi verificabile. Cercetarea de tip ştiinţific se întemeiază pe premisa că lumea este cognoscibilă prin intermediul regularităţilor şi a repetabilităţii fenomenelor. Activităţile de cercetare se întemeiază pe faptul că aceste regularităţi pot fi descoperite în urma unei observări atente şi a aplicării unor metode ce presupun distanţarea cercetătorului de obiectul studiat. 1. Ce este ştiinţa politică? I. Încercînd să facă o sociologie a politicului, Maurice Duverger afirma în 1973 că termenul de ştiinţă politică este aproape sinonim cu cel de sociologie politică, cele două discipline fiind intitulate în funcţie de departamentul în care erau predate: dacă se preda la Departamentul de Sociologie, disciplina se numea "sociologie politică", iar dacă se preda la Departamentul de Stiinţă Politică, se numea "ştiinţă politică". Aceasta pentru cazul universităţilor americane. In spaţiul academic francez, expresia "sociologie politică" este legată de ruptura cu diferite abordări ale politicului, cum este cea juridică sau filosofică, împreună cu metodologiile lor specifice. Din această perspectivă, opţiunea franceză pentru definirea domeniului de cercetare al ştiinţei politice este mult mai largă, ea trimiţînd la filosofie şi la ştiinţele juridice în egală măsură. Sociologia politică devine într-o astfel de abordare, specie a genului „ştiinţă politică”:

Pentru M.Duverger, ştiinţa politică îşi defineşte domeniul de cercetare prin apelul la trei paliere ale realităţii sociale: a. iniţierea în analiza sociologică a politicului b. descrierea şi analiza sistemelor politice c. studiul organizaţiilor politice (partide şi grupuri de presiune). II. O perspectivă relativ asemănătoare asupra domeniului ştiinţei politice, cu o critică serioasă a conflictelor din spaţiul academic pentru legitimarea profesiilor prin apelul la eticheta de "ştiinţă", oferă Yves Schemeil. Pentru acesta, sociologia politică este parte a ştiinţei politice, alături de alte discipline de studiu a realităţilor socio-politice. Dintr-o astfel de perspectivă de abordare, ştiinţa politică este un domeniu compozit de discipline, analizînd şi explicînd realitatea socială cu ajutorul celorlalte ştiinţe sociale. Ştiinţa politică trebuie să ţină seama de diversitatea relaţiilor dintre fenomenele şi procesele politice ale diferitelor epoci, acceptînd ideea de confruntare a "societăţilor şi epocilor diferite cu toate combinaţiile pe care acestea le oferă". In aceeaşi manieră integratoare de definire a ştiinţei politice, Philippe Guillot, face o trecere în revistă a diferitelor abordări ale relaţiilor dintre ştiinţa politică şi sociologia politică. Plecînd de la premisa că sociologia este un mod de a clarifica şi explica fenomenele şi interacţiunile sociale, alături de ştiinţa politică, ea trebuie să tindă spre explicarea realului social, participînd la ceea ce Max Weber numea "dezvrăjirea lumii". O astfel de manieră de abordare are ca obiectiv depăşirea iluziilor şi impresiilor pe care le avem despre anumite fenomene sociale, culturale, politice. Altfel spus, ştiinţa politică, alături de celelalte ştiinţe sociale, nu este făcută nici pentru a seduce, nici pentru a influenţa, ci pentru a clarifica lumea în care trăim (Raymond Boudon). Analizată din diferite perspective, lumea politicii şi a politicului îşi cere o abordare ce implică în mod necesar acea "neutralitae axiologică" despre care ne vorbea Weber în cursurile sale, atunci cînd făcea distincţia între discursul unui profesor pentru studenţii săi şi discursul unui om de partid, sau discursul care ţinteşte (şi) un alt interes decît cunoaşterea obiectivă a faptelor sociale. Se obsevă lesne că, aşa cum este definită ştiinţa politică în mediul academic şi de cercetare francez, sociologia politică este o ramură a ştiinţei politice. Specializat în istoria ideilor politice, dar şi în sociologie şi în analiza relaţiilor dintre putere şi lumea socială, Philippe Braud adăuga sociologiei politice, pentru întregirea evantaiului sub-ştiinţelor care compun ştiinţa politică, disciplinele: istoria ideilor politice, relaţiile internaţionale şi ştiinţa administrativă. In Franţa, spune Ph. Guillot, în Introduction a la sociologie politique, ştiinţa politică este suficient de bine instituţionalizată, pentru a se diviza, în funcţie de orientarea cercetărilor, în jurul a trei abordări: 1. abordarea juridic-instituţională, fondată de analiza lui Georges Burdeau în al său Traite de science politique, această ramură a ştiinţei politice ţinînd de specializarea "drept constituţional"; 2. o abordare filosofică, fondată pe convingeri şi credinţe, şi care se aplică pe analize valorice, acolo unde sociologia politică trebuie să analizeze fapte sociale; 3. o abordare sociologică, ce tratează poltica din perspectiva faptului social şi care împrumută modele explicative specifice teoriei sociologice. Concluzii 1. Identificarea obiectului de studiu al ştiinţei politice cu statul sau cu puterea ar însemna reducerea şi limitarea cîmpului de cercetare doar la unul sau altul dintre elementele

sistemului politic. Or, sistemul politic înglobează inclusiv sisteme de partide, fenomen de vot, interacţiuni politice şi raporturi speciale care se stabilesc între diferitele elemente ale unui regim sau ale unui sistem politic. 2. Atît puterea politică, cît şi statul includ ideea de relaţii politice între indivizi, grupuri şi instituţii politice, între sistemul politic privit ca întreg şi lumea socială. Unii văd în politică un sistem de interacţiuni de tip conflictual (Carl Schmitt), alţii, un raport de interacţiuni cu rol coeziv (Benedetto Croce). O serie de autori ai domeniului văd în politică raporturi de dominare, alţii de cooperare, alţii definesc politica drept activitate îndreptată către realizarea binelui comun sau a ordinii sociale. 2. Definiţie generală-definiţie specifică a ştiinţei politice Folosind analizele din literatura de specialitate putem construi următoarea definiţie generală a ştiinţei politice: Ştiinţa politică este acel ansamblu sistematizat de cunoştinţe, ipoteze de cercetare, teorii care se aplică raporturilor de tip politic. Aceasta are ca obiect de studiu: a. atît funcţionarea instituţiilor politice, cît şi structura acestora b. atît exercitarea puterii politice, cît şi formele juridice care o determină sau probleme pe care exercitarea puterii le pune în diferite forme de organizare a statului. Într-o astfel de definiţie largă se pot identifica zone mai restrînse de cercetare. Unii cercetători sunt interesaţi de regimurile politice şi de fundamentarea, tipologia, funcţionarea acestora. Alţii, îşi concentrează atenţia asupra comportamentului de vot sau asupra relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi. O serie de alţi cercetători îşi pot identifica drept domeniu de analiză imaginarul politic şi cultura politică etc. Ca ştiinţă a raporturilor politice, ştiinţa politică trebuie deci să se ocupe atît de raporturile dintre guvernaţi şi guvernţi, cît şi de raporturile din interiorul acestor două categorii sociale, definite prin raportare la accesul la decizia politică. În cadrul acestui domeniu de studiu, se pot decupa deci domenii specifice de analiză, în funcţie de diferitele componente ale domeniului de definiţie al ştiinţei politice.

3. Politica - domeniul de definiţie al ştiinţei politice Este departe de orice îndoială că politica este o activitate care defineşte modalităţi de gestionare a resurselor din orice societate contemporană. La rigoare, este greu de acceptat existenţa unei societăţi umane care să se definească în afara politicii. Argumentul este la îndemîna tuturor: orice societate sau comunitate umană trebuie să-şi organizeze interacţiunile şi să gestioneze anumite resurse sociale pentru a realiza propria reproducere. Chiar pentru societăţile arhaice, politica este parte a modului lor de existenţă, deşi acest lucru nu apare întotdeauna în mod direct, activitatea şi puterea politică fiind asimilate activităţilor şi puterii religioase. Societate umană, indiferent de formele sale de organizare internă, are nevoie şi de un cadru general de reguli care să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor dintre membrii acesteia, pe de o parte, dintre comunitatea ca întreg şi alte comunităţi, pe de altă parte. Existenţa puterii politice, precum şi manifestarea ei într-o societate prestatală nu poate fi pusă la îndoială, chiar dacă formele şi canalele de trasmitere a informaţiei organizatoare, sau mijloacele de

Cetatea timite la "cetăţenie". putînd fi utilizat atît la masculin cît şi la feminin. pe care există o populaţie. o activitate de îmbinare a contrariilor.Cetate. In filosofia politică a Greciei vechi. şi în care o instanţă/putere îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi. la politique . 1. fie că ne aflăm în situaţii de societate cu stat. acordat de Cetate. 4. 2. Analizînd semnificaţiiile termenului "Cetate". pentru a ţese pînza. indivizii sau grupurile participante dispunînd de un anumit statut legitimat de reguli şi norme interioare comunităţii. Existenţa unui teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi. Existenţa unor forme organizate de interacţiune. etc. care mai înseamnă şi "Cetate". 3. de cele cu care ne-am obişnuit în cazul societăţilor moderne. atîta vreme cît pentru Stagirit statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. spune Platon în dialogul Omul politic. Debbasch şi Pontier identifică trei dimensiuni diferite: 1. Mergînd la etimologia termenului de "politică". omul se . uniuni de triburi. spre deosebire de albine sau alte specii de animale care nu posedă graiul articulat. trimite la forme non-materiale de organizare. de exemplu. în sensul în care Aristotel definea natura umană. termenul polis .organizare şi manifestare a puterii-autorităţii. realitatea la care se referă termenul fiind diferită de cea de "oraş". străzi. observăm că acesta îşi are originile în cuvîntul grecesc polis. In lumea greacă veche. 4.politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane. 2. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni. conceptul fiind unul de factură umană şi juridică în egală măsură. 3. de realizare a constrîngerii-cooperării sau a sancţiunii sunt mult diferite la nivelul formelor de manifestare. Politica este o activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu. politica devenind o adevărată artă de guvernare pe baza consimţămîntului ceăţenilor. Le politique . pe teritoriul acestei forme de organizare societală fiind semnificativi doar acei locuitor care au un statut juridic bine definit. alte tipuri de comunităţi arhaice organizate pe variabile de rudenie. Avînd grai articulat. amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să îmbine firele din urzeală. pe care termenul de Cetate îl presupune în mod implicit. Existenţa unei puteri publice care acordă statutul juridic. pe care autorul le identifică în comparaţia comunităţilor umane cu comunitatea organizată a albinelor. Precum ţesătorul. Omul este astfel văzut ca zoon politikon animal social. omul politic trebuie să aibă abilitatea de a armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor. sensul lui Aristotel incluzînd şi pe cel de animal politic. în lucrarea lui Aristotel. Din această perspectivă. omul posedă de la natură capacitatea de transmite mesaje articulate prin grai.ansamblu de edificii. prin trimitere la natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar calitatea de a trăi în comunităţi organizate. Polisul este pentru greci ansamblul cetăţenilor. Din această analiză a termenului de Cetate observăm că noţiunea de "politică" trimite în mod expres la cîteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane. Politica şi politicul Pentru limba franceză. a căror regulă/reguli sunt stabilite de puterea publică. ce trimite la un sens material . Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru organizat. dominantă fiind cea din urmă formă de folosire. fie că este vorba despre societăţi prestatale triburi. Omul definit de Aristotel se individualizează în raport cu alte animale care trăiesc în comunitate prin două caracteristici fundamentale. Fiinţă socială. Politica. la moduri ontologice.politica este un termen androgin. Statul. locuri. politica apare la Platon. avem cel mai clar exprimată ideea de politic.

politicul este "expresia fiinţării în grup". În acest sens. în calitate de fiinţă raţională. Politica este locul de întîlnire al organizaţiilor şi partidelor politice. a caracteristicilor fundamenale pe care omul.Braud. al grupurilor de presiune de o natură sau alta. de celelalte specii de animale sociale prin capacitate de a distinge între bine şi rău şi de a transmite aceste distincţii semenilor săi. Domeniul politicii se află la nivelul interacţiunilor sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi. politicul este un "cîmp social dominat de conflicte de interese reglate prin intermediul unei puteri. de gestionare. acesta precizînd în Le savant et la politique (1959) faptul că politica este: "ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere sau pentru a influenţa repartiţia puterii. Intr-o astfel de definiţie. într-o altă formulă definindu-se drept locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică. după cum observă O. fie între diverse grupări de pe teritoriul aceluiaşi stat. politicul face trimitere la o lume a esenţelor umane.Braud. individuale sau de grup. Care este diferenţa dintre politic şi politică? Politica este o activitate socială prin excelenţă. ea însăşi instanţă care deţine monopolul coerciţiei legitime". în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o formă sau alta conflictele sociale. politicul integrează ansamblul de reglementări care asigură unitatea şi perenitatea unui spaţiu social eterogen şi conflictual. politica se referă la contingenţă. tip de comunităţi pe care Aristotel le identifică cu statul. Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face compromisuri pentru rezolvarea unor probleme sociale. George Burdeau observase înaintea acestuia că politicul trimite la ". Dintr-o astfel de perspectivă. reguli de acţiune şi de interacţiune în cîmpul social. putem accepta definiţia lui Ph. în sensul de activitate care se referă la rezolvarea concretă a problemelor sociale. O astfel de definire a politicului face trimitere implictă la existenţa unor norme.un anume aranjament ordonat de date materiale ale unei colectivităţi şi de elemente spirituale care constitue cultura acestui aranjamet social". le posedă şi care îl definesc.Trăsnea. atunci cînd discută "definiţia genetică" a statului la Aristotel. de distribuire şi redistribuire de resurse sociale. identificabilă în lucrarea lui Max Weber Le savant et la politique (1959). Preluînd ideea politicului ca expresie a dimensiunii organizate a societăţii. Politicul se referă deci la indivizi care posedă un instinct de a trăi în comunităţi organizate. fie între state.. Pe linia lui G. Ea se referă la procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale. In politică se confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare. de asemenea. care construieşte pe o linie weberiană de gîndire.” Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şi clarificare a ariei semnatice a conceptului de politică. în Filosofia politică (1986) Folosind expresia lui Julien Freund din L'essence du politique.deosebeşte.. Dacă politicul face apel la natura umană." .Burdeau şi Ph. politica poate fi deci definită drept "scena pe care se confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţie pentru cucerirea şi exercitarea puterii. după cum simplifică Jean Baudouin problema de semantică a termenului de politică în formula sa de masculin pe care i-o dă în limba franceză.

în foarte multe cazuri. de exemplu. etc. pare să nu aibă nici o legătură cu politica. politics . la nivelul sindicatelor este o problemă social-economică ce nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică. Într-un fel va arăta programa de studiu al istoriei în regimul comunist şi cu totul altfel se prezintă aceasta într-un regim de tip democratic. se referă la ştiinţa politică sau la activităţi generale de politică. două dimensiuni. sunt direct dependente de forma şi natura regimului politic. există păreri potrivit cărora totul este politic sau politizabil într-o formă sau alta: alegerea unui şef de stat. cît şi conţinutul programele de studiu.Astfel definiţi termenii politica şi politicul. dar. definirea politicii are. Mult mai abstract decît primul. definind politica drept o activitate a minciunii şi a compromisului sistematic. In sens larg. pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe sociale globale. ci că el poate deveni politic. la nivelul simţului comun. o dimensiune politică. fie prin intermediul unor judecători speciali care să opereze în Dreptul muncii. pentru că prima este legată de delegarea de putere în sisteme politice reprezentative. orgolii.politics. Referindu-se la produse ale activităţii de guvernare programe. Pentru unii. La nivelul comunităţii ştiinţifice. deveni politice. In concluzie. în care eşti nevoit să abandonezi regulile morale obişnuite. politica este un compartiment singular al societăţii. este greu de identificat un fenomen social care să nu aibă. decizii. distinctă de alte activităţi sociale. Guvernarea ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este o acţiune politică prin excelenţă. identificînd prin policy rezultatele acţiunii de guvernare la diferite nivele. Comportamentul de legitimă apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu sunt probleme politice. In acest din urmă sens. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur politice. în sine. O astfel de situaţie ne sugerează că un fenomen nu este înotdeauna politic în sine. politica este arta armonizării interselor sociale şi a pacificării socialului. politica este omniprezentă şi traversează dintr-o parte în alta societatea. cum ar spune Aristotel. Alţii folosesc sensul cel mai vulgar al termenului. Ele devin politice în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru rezolvarea conflictului. de cele mai multe ori. Ea este o activitate ce permite unei societăţi divizate la nivelul intreselor să se armonizeze pentru atingerea unui scop superior.politica internă şi decizii care privesc relaţiile dintre două sau mai multe state politica externă. anglosaxonii au reuşit să scape de “androginismul conceptual”. iar cealaltă ţine de instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii. Conflictul dintre angajaţi şi patroni. Există fenomene care se definesc în afara policului şi a politicii. care se aplică la nivel global în cadrul unei societăţi. Politics şi policy Literatura engleză de specialitate face distincţie între două realităţi organizatorice şi acţionale distincte. atît instituţiile de învăţămînt. În realitate. Celălalt termen folosit pentru denominarea zonei politice . Sistemul de învăţămînt. Mai pragmatici decît francezii. In sens restrîns. pentru a te adapta la morala compromisului. educaţia copiilor. avînd scopuri şi reguli specifice. acţiuni de administrare. denominate de termenii politics şi policy. fie prin aparatele de ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de pe teritoriul său. în anumite condiţii. cîntecele. putem identifica un sens restrîns şi un sens larg. 3. ambiţii. prin care se rezolvă probleme de interese personale sau de grup. etc. se poate vorbi despre elaborarea de decizii la nivel intern . în evoluţia lor ele pot. în sensul de activitate nobilă.

1. sau trebuie să acceptăm şi complementara acestei definiţii conflictuale." Ceea ce ne cere pozitivismul pentru cercetarea ştiinţifică este o “purificare” a cercetătorului pentru a avea acces la produsele cunoaşterii. cum ar spune David Easton. Politica devine astfel o acţiune ce caracterizează statul.1. politicul întemeiază activităţile de pe scena politică. 7. Un astfel de punct de vedere este greu de acceptat. în sensul de politica României. Dar nu toate relaţiile sociale sunt relaţii de putere. Metode ale ştiinţei politice 7. Ca şi categorie referitoare la o realitate transcendentală. garantînd ordinea în cadrul luptelor care nasc diversitate şi divergenţa opiniilor şi intereselor.. Politica. etc. observăm că politicul nu poate fi absent atunci cînd se produce o anumită politică. p. Este posibilă o astfel de purificare epistemologică? Intrebarea trimite la posibilitatea sau imposibilitatea unei abordări perfect . aşa cum vom vedea la capitolul ce tratează dimensiunile şi formele puterii. op. există mai puţină opoziţie decît diferenţă de accent în intepretarea termenului de politică şi a celui de politic. Concluzii finale: politicul.desemnează procese legate de lupta pentru putere sau de cucerirea şi exercitarea puterii. Regulile ei de aur sunt în număr de patru: exterioritatea. sau politica regimurilor comuniste. reducţie propusă la sfîrşitul secolului trecut de Bigne de Villeneuve. Politicul şi politica nu pot fi privite în mod separat Distincţiile teoretice pe care le face literatura de specialitate ţin mai degrabă de lămurirea unor termeni foarte des folosiţi în discursul ştiinţei politice. ştiinţa politică 6. Să acceptăm definiţia politicii drept "alocare autoritară de valori într-o societate dată"?. Politica şi statul. Cum spuneau Debbasch şi Montier. tehnicismul. Debbasch şi Pontier. politica. sunt tot atîţia factori care concură la jocul puterii pe scena politică. Argumentul este simplu: statul nu este singura instituţie care participă la gestionarea resurselor sociale. avînd în vedere diferitele definiţii ale politicii. potrivit căreia politica este şi o activitate semnificativă pentru asigurarea ordinii sociale? Din această perspectivă. atunci cînd propune o definiţie integratoare. competiţia pentru putere. în general. statul şi puterea A. partidele politice." (cf. politicul nu poate deci fi înţeles ca funcţionînd în afara contingentului reprezentat de politică. Politica. Grupurile de presiune informale sau formale. Avînd o natură transcendentală. etc. are dreptate J. Machiaveli definea politica drept lupta pentru putere. fondată pe Drept.cit. este departe de a se reduce la stat.2. Plecînd de la definiţiile pe care le-au primit prin diferiţi autori. de tip conflict-cooperare a politicii: "Politica este activitatea socială prin care securitatea exterioară şi armonia interioară a unei unităţi politice determinate prin intermediul forţei.Freund. însă. compromisurile pentru realizarea unui scop social. 6. al sociologiei politice şi al filosofiei politice. Dimensiunea cooperativă a relaţiilor umane scapă acestui mod de a defini politica. 5) O astfel de definiţie este convergentă cu modul în care se defineşte puterea politică. care sugera pentru ştiinţa politică termenul de “statologie”. Unii ar putea defini domeniul politic prin apelul la stat. Pozitivismul "Metoda condiţionează restul cercetării. generalitatea. neutralitatea. 6. B. Politica şi puterea.

W. de exemplu. este o comunitate (relaţii sociale. nu putem trece peste critica fundamentală făcută de C. este organizat pe bază de autoritate (ocupanţii poziţilor de autoritate alocă resurse în mod autoritar). sondaje. în unele situaţii. prin cinci activităţi esenţiale: formularea diverselor exigenţe. elementele de suport şi mijloacele de resuscitare a suportului. în ştiinţele umane în general. comunităţile politice care interacţionează (partide.Mils unei astfel de abordări a fenomenelor sociale are drept soluţie folosirea imaginaţiei şi a capacităţii cercetătorului de a modela şi de a elabora ipoteze. sistemul politic este acel ansamblu de "obiecte politice " care prezintă următoarele trei caracteristici: a. execuţia prin mijloace administrative.2. rolurile agenţilor care interacţionează în cadrul sistemului b. Structura sistemului politic se referă la elementele de organizare ale sistemului. baze de date. el devine o adevărată "religie a faptului social”. măsura”. descrierea lor în forma în care ele apar în conştiinţa imediată a observatorului.neutrale în ştiinţa politică în particular. etc. normele instituţionale d. Behaviorismul este relevant pentru o evoluţie a ştiinţei politice prin faptul că “…a forţat ştiinţa politică să iasă din biblioteci pentru a se iniţia în constrîngerile cercetării concrete. relaţii între instituţii politice. Metoda sistemică şi funcţionalismul Apelînd la sistemul conceptual şi metodologiile sistemic-funcţionale. Empirismul Empirismul este ceea ce se poate chema “factualismul prin excelenţă”.3. de a interpreta şi de a găsi semnificaţii ascunse în aparenţe pe care de multe ori le luăm drept probleme rezolvate o dată pentru totdeauna. El trimite la un fenomen de modelare a obiectelor de cercetat.) devenite astăzi instrumente necesare de cercetare. Care sunt acestea? a. convertirea acestor exigenţe prin legislaţie. normele. Apărut în ştiinţa politică în anii şaizeci în spaţiul nord-american. etc. Behaviorismul a introdus “o exigenţă salutară de rigoare şi de precizie în cadrul unei discipline” care se ocupă cu studiul fenomenelor politice şi sociale. analiza puterii politice din perspectiva teoriei jocurilor. de asemenea. o astfel de algoritmizare fiind utilă pentru elaborarea de scenarii de evoluţie posibilă a unuia şi aceluiaşi fenomen. Construit ca metodă. 7. lumea socială) b. luarea deciziei. empirismul ştiinţei politice va căpăta numele de behaviorism. putem realiza o analiză a sistemului politic din perspectiva a două modele care au făcut carieră în ştiinţa politică şi în sociologie prin “părinţii lor fondatori” Talcott Parsons şi David Easton. 3. Un exemplu de cercetare de tip pozitivist în ştiinţa politică este. Critica pe care o face C. organizaţii non-partinice care se angajează în jocul politic) c. este un regim (regulile jocului.Wright Mills în Sociological Imagination (1959). valorile . 2. Este prima încercare serioasă de experimentare a procedeelor tehnice (anchete. şi la disfuncţionalităţile pe care metoda behavioistă le creează în cercetarea ce se mărgineşte la “explicarea a cee ce se poate observa. şi. Pozitivismul este legat de ideea formalizării şi a algoritmizării cercetării şi a datelor cercetării ştiinţifice. În analiza sistemic-funcţionalistă a lui T. Acest curent de gîndire este variantă a empirismului şi se defineşte prin interesul în colectarea faptelor. care vor fi considerate de autor ca independente de raporturile pe care sistemul le are cu mediul politic exterior.Parsons. 7. Ea se referă la incapacitatea de a interpreta faptele sociale. Caracteristicile metodei empiriste sunt următoarele: 1. Sistemul politic se caracterizează.) c. deci. în funcţie de evoluţia diferitelor variabile stabilite de cercetător." Dincolo de aceste elemente pozitive pe care behaviorismul le-a adus în ştiinţa politică.

Comparaţia permite elaborarea de temeiuri pentru inducţia ce ne oferă generalizări empirice. structural. Metoda ideal-tipurilor Termenul ideal-tip îi aparţine lui Max Weber şi se referă la stabilirea unor construcţii ideale prin identificarea trăsăturilor specifice ale unui fenomen sau proces social. prilej cu care vom formula şi termenii de bază ai metodei. Metoda comparativă Mattei Dogan şi Dominique Pelassy. îşi întemeiază cercetarea din Cum să comparăm naţiunile? (1993) pe o nevoie internă de comparaţie a psihicului nostru: "A compara este modul nostru obişnuit de a gîndi. 7. Să luăm un exemplu din aria noastră de interes. structural-funcţionalismul poate formula următoarele propoziţii de bază: 1. Natura comparaţiei ştiinţifice nu este diferită. comunicare între insitituţii pe orizontală. sub aspectul naturii elementelor care-l compun şi al relaţiilor dintre acestea (schimbarea de regim politic prin revoluţie. Sistemul politic este un sistem de tip finalist.. alterează fundamental calitatea originară a organizării sistemului). Totuşi. Avem astfel: a. operate încă de Aristotel atunci cînd îşi propunea analiza comparativă a 158 de Constituţii pentru a identifica regularităţi şi tipologii ale regimurilor politice şi ale formelor degradate ale acestora. Ea te ajută în evidenţierea specificului unei anumite realităţi social-politice prin raportare la fenomene care intră sub aria aceluiaşi gen. Un sistem politic poate ajunge într-un stadiu de schimbare de structură.Fiecare element sau subsistem are o anumită funcţie în angrenajul reprezentat de sistemul social. puteam realiza ideal-tipul organizării unui partid politic.4. 7.. În cadrul conceptual astfel definit. Construcţia teoretică astfel realizată va avea trăsături exagerate. între acestea şi . comunităţi sau naţiuni" (p. astfel încît modelul construit să elimine orice categorie de probleme la nivel funcţional. de exemplu. 2. despre a căror natură cercetătorul este perfect conştient. funcţia normativă. Ideal-tipul realizat prin deformarea-idealizarea trăsăturilor obiectului de cercetat poate apoi fi folosit într-o comparaţie cu fenomene sau procese reale aflate sub analiză. (comparaţia-n. instituţii în relaţie cu alţi oameni. Comparăm pentru a înţelege mai obiectiv situaţia noastră ca indivizi.ns. diferit calitativ. chiar dacă cere unelte intelectuale mai sofisticate. Cunoaştem prin relaţii. Schimbările structurale la nivelul sistemului politic angajează schimbarea funcţiilor instituţiilor de putere în cadrul sistemului.5. prin referinţe.7) Un avantaj fundamental al metodei comparative constă în posibilitatea de a ne debarasa de "." (p. funcţia de adaptare c.noţiunile fosilizate moştenite.) ne obligă să reconsiderăm validitatea interpretărilor nediscutate şi ne lărgeşte cîmpul vizual. Nimic nu este mai natural decît a considera oameni. funcţia de echilibru c. funcţia de stabilitate b.13) Comparaţia ştiinţifică ne ajută să eliminăm ancorele ideologic-culturale şi tot ea ne îndepărteză de etnocentrism. de ce nevoia de comparaţie? Comparaţia înseamnă identifcare de asemănări şi diferenţe. Schimbarea structurală este acea modificare ce duce la transformarea sistemului politic într-un alt sistem. idei. Funcţia este răspunsul sistemului ca întreg sau a unuia (unora) dintre elementele sale faţă de provocarea entropică. toate aceste funcţii avînd ca finalitate menţinerea şi echilibrul sistemului. idei sau alte instituţii. De exemplu. Percepţia diferenţelor ne ajută să cunoaştem mai bine propriile noastre experienţe şi propriile noastre culturi.

1991 Philippe Braud. Les methodes des science sociales. Paris. PUF. PUF. Pentru mai multe informaţii puteţi consulta: Philippe Braud. 1998 Philippe Beneton. Science politique. 5e ed. Bucureşti. Politica . 2-a Charles Debbasch. 1974. Introduction a la politique. L'Etat. 1985 Madeleine Grawitz. în Grawitz şi Leca (coord.Favre. Jean-Marie Pontier. 1997 Maurice Duverger. 1998. 1988 (1973) Yves Schemeil. Paris. Care este domeniul ştiinţei politice. etc. Dalloz. Traite de science politique. Paris. La science politique. pentru a se putea observa cît de aproape se află acestea de modelul ideal de funcţionare şi pentru a putea identifica disfuncţionalităţi şi tipuri de blocaje care apar în procesul decizional. science sociale. Introduction a la politique. 1997 Termeni-cheie Cîmp social Comparaţie Conflict Empirism Funcţie Ideal-tip Metoda Metode de cercetare Obiect de studiu Policy Politica Politics Politicul Pozitivism Sistem Sistem politic Statul şi politica Statul şi puterea Structură Structural-funcţionalism Întrebări de verificare 1. Sociologie de la politique. Armand Collin. ed. Paris. Paris. Dalloz. Paris. Dalloz. Sociologie politique. 1995 Jean Baudouin. ed. Ce se înţelege prin analiza de tip ştiinţific? 2. Ce este politicul? . Paris. Anima. 3-a. 1994 P. ed. Paris. Paris. Introduction a la politique. Seuil. Histoire de la science politique. La science politique. Paris.o vocaţie şi o profesie. 1994 Max Weber.. 4-a Jean-Luc Chabot.). vol. conform diferitelor abordări din literatura de specialitate? 3. Introduction a la science politique. Partidele politice reale şi organizarea acestora poate fi raportată la ideal-tipul creat de noi. PUF. LGDJ.instituţiile aflate pe un nivel superior în ierarhia de partid. PUF. 1.

în diferitele accepţiuni pe care termenul le primeşte la nivelul simţului comun şi la nivelul ştiinţific? 5.4. 7. Guvern alcătuit de un singur partid). . Ce este politica. Care este relaţia dintre politic şi politică? 6. Să se aplice metoda ideal-tipului în analiza celei mai potrivite formule de guvernare pentru România (coaliţie. partid majoritar în coaliţie cu partide mai mici. Enumeraţi metodele fundamentale ale ştiinţei politice şi prezentaţi caracteristicile acestora.

W. Care este relaţia dintre puterea politică. Care sunt argumentele pentru o astfel de separare? a. Duverger Cele mai multe definiţii ale relaţiilor de putere fac apel la termenii de influenţă şi forţă.-W. Ea trimite la contexte în care cineva poate impune. pentru că. putem spune că o relaţie de putere are întotdeauna în componenţa sa o dimensiune de forţă. Cum explicăm o astfel de propoziţie fundamentală pentru analiza conceptului de putere? . puterea este un concept normativ. Mergînd pe linia lui Duverger. Astfel. legitimitate şi libertatea politică 4.dialectica relaţiei comandament/supunere. încercînd să căutăm definiţii ale puterii care să evite suprapunerea conceptuală semnalată anterior. continuă Duverger. prin intermediul unei direcţii speciale . Raportînd aceste observaţii la scopul final al analizei noastre – puterea politică şi caracteristicile acesteia. influenţă. pentru moment. cel puţin parţial. O astfel de apartenenţă voluntară sau impusă implică întotdeauna supunerea faţă de o anumită putere. însă. nevoia de a distinge între conceptul de putere şi cel de influenţă. Influenţa este o situaţie de fapt. Puterea este un fapt social: J. Lapierre. 2. Autorul francez conchide: acesta este faptul social al puterii în generalitatea sa. forţă: M. de exemplu. se poate observa că există riscul de a obţine concluzii deformate de tipul definirii puterii prin politică şi a politicii prin putere. conceptul de putere trebuie separat de cel de influenţă. E adevărat. normativismul conceptului de putere este legat şi de faptul că sistemul de norme şi de valori ale colectivităţii în care se produce această relaţie socială consfinţeşte atît acest drept. c. dreptul de a comanda este însoţit întotdeauna şi de mijloacele necesare pentru a se putea exercita eficient. instituţiile) care se prevalează de el. cît şi persoana (grupul. J. Mai mult. Spre deosebire de influenţă sau forţă. Caracteristicile fundamentale ale puterii politice. susţine că relaţia noastră cu puterea socială de o formă sau alta poate fi identificată pînă şi în cea mai rudimentară experienţă socială. b. Care sunt diferitele definiţii şi perspective de analiză ale puterii 2.TEMA II PUTEREA SOCIALĂ ŞI PUTEREA POLITICĂ După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Ce este puterea politică în raport cu puterea socială 3. aceea de a face parte dintr-un grup. Pentru a evita o astfel de capcană teoretică sesizată de Jean-Marie Denquin în Introduction a la science politique (1991) vom aplica strategia analitică propusă la început: analiza conceptului de putere politică trebuie să înceapă de la lămurirea conceptului de putere în general. care trimit la realităţi sociale total diferite. punctul său de vedere unui alt individ sau grup într-o relaţie socială dată. Dintr-o astfel de perspectivă. ea defineşte situaţia celui care are dreptul de a cere ca ceilalţi să se plieze propriilor sale directive într-o relaţie socială. Putere. sau de conceptul de forţã. Maurice Duverger ne avertiza în urmă cu cîteva decenii asupra confuziilor posibile dintre aceşti trei termeni. observă Virgil Măgureanu în Studii de sociologie politică (1997) Duverger lasă în aceste condiţii deschisă posibilitatea de a substitui conceptul de putere cu cel de autoritate. Lapierre Discutînd "faptul social al puterii". Asimilăm. care fac din aceasta un caz particular al puterii sociale 1.

partide politice. În cadrul acestei definiţii generale a relaţiilor de putere. O astfel de putere instituţionalizată prin tradiţii. grup social. Situaţia pusă în discuţie comportă apariţia de norme. introduce în lucrarea Puterea (1997) o distincţie fundamentală care poate opera la toate nivelurile de prezentare ale acestui tip de relaţie socială: “puterea de a face” şi “puterea asupra cuiva” (individ sau grup). O astfel de distincţie. Analizînd conceptul de putere. tabuuri sociale. deşi nu o recunoaşte metafizică. obiceiuri. fără a fi exercitată de cineva anume: nimeni nu comandă. 2. Puterea imediată este cea care se aplică tuturor membrilor unui grup. la aria de curpindere a acestor decizii.). care este acţiunea continuă”. 3.Apartenenţa la un grup social presupune obligaţii de tipuri diferite. pe de altă parte. interdicţii. dar toată lumea se supune. Luarea colectivă de conştiinţă face posibilă apariţia unui “drept obiectiv" în raport cu care se creează dreptul pozitiv ce are rolul explicitării “dreptului obiectiv” şi al stabilirii normelor şi regulilor ce susţin structura socială respectivă. Puterea instituţionalizată presupune deci organizare socială în temeiul anumitor norme care sunt rezultatul unei tradiţii şi care sunt apărate de agentul puterii. acestea fiind parte a situaţiei de aparteneţă la grupuri de adeziune (sindicat. pe care le consideră limitate. în afara relaţiilor de putere o societate este „un corp inert. individualizată şi instituţionalizată. ori de cîte ori vorbim despre puterea unui individ. sau grupuri situaţionale (familie.Dowding. Ea este astfel generată de factori precum: specializarea funcţiilor şi monopolizarea accesului la funcţiile eocnomice. cred că avem tot dreptul să o numim astfel: . sau care sunt ele însele rezultatul unui proces de elaborare de către chiar puterea ce asigură ordinea socială. 3. spre o societate structurată şi specializarea profesiunilor. K. a. propunînd o perspectivă pe care. Puterea: fapt social şi realitate în sine? Aşa cum am observat. ne plasează însă în proximitatea unui anumit tip de putere: puterea socială care asigură ordinea la nivelul unei întregi societăţi şi care impune regulile interacţiunilor sociale. fie nescrise. b. Puterea instituţionalizată este legată de "o luare colectivă de conştiinţă". Puterea socială individuală este absolut necesară în situaţiile în care grupul intră în relaţii constante cu mediul social. În realitate. echipă. instituţii. clasă. urmate de reprobare iar nu de sancţiune expresă. puterea nu poate poate fi concepută în afara societăţii. reguli cu caracter normativ. Puterea socială imediată este intim legată de proprietatea privată. etc. în cadrul unora dintre studiile socio-antropologice asupra puterii. care face ca grupul să fie recunoscut de toţi membrii săi ca o entitate separată şi superioară tuturor indivizilor care îl compun. influenţa. fie scrise. pe de o parte.). Puterea indivduală apare cu evoluţia spre bogăţie. Nu există grup social în afara relaţiilor de putere. Ceea ce înseamnă că o societate umană nu poate fi concepută în afara existenţei unei societăţi politice în cadrul său. Puterea există însă şi în afara unei societăţi organizate după principile ordinii pe care o creează aparatul instituţional politic modern. mentalitatea arhaică. faţă de propriile noastre opţiuni sociale. c. independente de fiecare membru al grupului. incapabil de aşi satisface raţiunea de a fi. Burdeau iese în afara studiilor sociologice. Aparteneţa la un grup se poate manifesta şi ca o presiune socială sau o constrîngere. este mai degrabă una de factură didactică. militare. religioase. realiza un anumit lucru. obiceiuri. ne referim în egală măsură la ce decizii pote impune. O astfel de putere instituţionalizată este puterea politică. în fiecare caz individual existînd cel puţin una dintre cele trei forme de putere: imediată. puterea este privită ca un fenomen social prin excelenţă: 1. puterea nu se poate manifesta decît în şi prin intermediul relaţiilor sociale. reguli sociale. O astfel de situaţie de supunere face referire. însă. de exemplu. etc. la tradiţie.

Dahl. este o influenţă direcţionată sau posibilitatea şi potenţialitatea acesteia. de unde reiese că puterea unui individ este legată de tipul şi numărul de lucruri pe care acesta le poate face. în egală măsură. despre tipologia puterii sub aspectul surselor ei: putere primară.B. cît şi ca realitate în sine. putere individuală. Puterea ca relaţie socială de inegalitate. prin ea. politică. Autorul vorbeşte. puterea devine din această perspectivă influenţă direcţionată asupra unui individ sau între doi indivizi. comanda şi manipularea. Orice relaţii de putere. ea fiind totdeauna o posibilitate care nu a găsit momentul să se maifeste ca atare. În Logique et casuistique du pouvoir H. pentru că. putere culturală. avem o inegalitate acceptată. deţinătorii puterii pot impune membrilor grupului atitudinea pe care ei o doresc. Aceste mijloace sunt forţa. Definind astfel puterea. Astfel.. calitatea aceasta pe care am recunoaşte-o acelei piese muzicale fiind independentă de emoţiile pe care le suscită. etc. Raportată la lumea socială. În situaţii limită..raport între doi actori sociali dintre care unul îi influenţează pe ceilalţi să acţioneze altfel decît ei ar fi făcut-o în lipsa acestuia. la Burdeau.Mueller-Deham în Human Relations and Power. economică. Sursele şi mijloacele puterii Din perspectivă sociologică. Astfel. o operă muzicală are puterea să atingă pînă şi un individ fără cunoştinţe asupra muzicii clasice. Ea îşi are originile în conştiinţa socială şi este destinată conducerii grupului în căutarea binelui comun. În definiţia finală pe care o construieşte G. transmisă. Puterea nu poate fi gîndită în afara mijloacelor şi metodelor de menţienere şi manifestare. astfel. E adevărat.". actuală sau potenţială (A. puterea direcţionează şi influenţează. Dahl se referă la aceasta în termenii unui ". Toate dificultăţile pe care le ridică acum definirea acestui termen reies din indisticţia între cele două planuri de analiză: planul istoric şi planul conceptual: Sub aspect conceptual."Puterea este o forţă care preexistă propriilor maifestări. atît ca fenomen relaţional.” Puterea apare. 4. Conform acestei definiţii. La fel şi coerciţia prin forţă şi manipulare. puterea." În cadrul analizei formale a lui R. observăm că termenul de "influenţă" este sinonim cu cel de “inegalitate”. Perspectiva formală Autoritatea (dreptul de a conduce sau de a impune decizii) aparţine puterii. impersonală. sau una impusă .Acton consideră că puterea înseamnă capacitate. Putem distinge astfel între putere socială. puterea poate fi tratată ca influenţă direcţionată şi ca posibilitate de folosire a acestei influenţe. sau între două grupuri. în sensul său cel mai larg. moştenită sau derivată. Th. trebuie să distingem între putere reală şi putere potenţială. puterea apare drept o forţă în slujba unei idei. Propunînd o perspectivă de formalizare a relaţiilor de putere. puterea trimite în mod necesar la o relaţie între cel puţin doi indivizi.. Ruyssen accentuează în Les facteurs psichologiques du pouvoir analiza puterii din perspectiva unei relaţii sociale definită în termenii raporturilor de forţă şi influenţă. 5.A. etc. Mijloacele de exercitare ale puterii trebuie căutate în acele forme şi mecanisme sociale care pot face ca potenţialitatea unei forme de organizare sau a unei relaţii de inegalitate să capete o formă concretă. avem de-a face cu un raport de putere ori de cîte ori un subiect A obţine de la un subiect B executarea unei acţiuni pe care B n-ar fi făcut-o în absenţa lui A. administrativă. El tratează puterea prin referire la capacitatea unuia de a influenţa comportamentul celorlaţi. trimit în mod necesar la raporturi de inegalitate. un individ şi un grup. puterea apare ca o forţă organizatoare a vieţii sociale (puissance organisatrice de la vie sociale). Din perspectivă istorică. Puterea ca influenţă..Burdeau. aflăm din definiţia formală a lui Dahl. de asemenea. 1957).

conform voinţei celuilalt. dacă este vorba despre o relaţie de putere sau nu. în anumite situaţii. 2. indivizii angajaţi într-o astfel de relaţie sunt consideraţi mai degrabă ca "indivizi raţionali". 2. capabili să aleagă "în mod raţional" între alternative de comportament în raport cu alţi indivizi. ca observatori exteriori. Dowding Puterea (1997). Dowding leagă cele două concepte propuse de ideea de potenţialitate şi relaţie socială. deoarece spunem că A are putere asupra lui B.prin varii mijloace. determinîndu-l să se angajeze într-o anumită acţiune socială. această definiţie poate fi şi ea criticată. Atributul pe care l-am propus pe lîngă analiza lui K. de exemplu. 5-6). Dacă deţinătorii de putere parentală. definiţia formală a puterii păcătuieşte prin imposibilitatea de a explica serii de situaţii specifice ale relaţiilor de putere. de exemplu. distincţia dintre cele două tipuri de putere serveşte. (vezi explicaţiile de la pp. fără a realiza ceea ce i se cere. Ca orice definiţie ce se vrea universală. pentru că "puterea asupra” implică „puterea de a face”. Totuşi. După cum este la fel de posibil să ne imaginăm o relaţie de influenţare între A şi B. Totuşi. Teoria jocurilor: puterea ca dominare şi puterea în sens de cooperare Intre abordările asupra puterii în general.4). fără o relaţie de putere.modelul cunoscut sub numele de „Rational Choice Theory”. dacă individul ar fi realizat oricum din proprie voinţă ceea ce i s-a ordonat. Definiţia formală a lui Dahl reprezintă o perspectivă generală asupra relaţiilor de putere ce poate fi folosită ca punct de plecare în discutarea de cazuri specifice în care astfel de relaţii se manifestă. 7. o acţiune care n-ar fi fost realizată în mod spontan. contraatac. (p. cei ai puterii politice pot fi şi aleşi şi contestaţi în situaţii de organizare politicã democraticã. asupra puterii politice în mod special. revenind asupra conceptelor primare "power to" şi "power over".Dowding se întemeiază pe cel puţin două caracteristici esenţiale ale modului de a defini puterea: 1. nu pot fi aleşi. Astfel definită puterea. Astfel. Dacă profesorul. apare. pe care. Fără să o afirme în mod explicit. o relaţie de putere există oriunde un individ sau un grup reuşesc să-şi impună voinţa proprie în realizarea unei acţiuni sau în luarea unei decizii. un model matematic ce pune în balanţă alegerile a mai mulţi actori într-un cadru social determinat. dificil să identificăm. dacă un individ reacţionează la un ordin. de exemplu. Din această perspectivă. căci ea trimite în mod categoric la existenţa unei relaţii de putere ori de cîte ori un individ realizează sau se abţine de la a realiza. există deci convergenţe de voinţe. în condiţiile în care subiectul B face o acţiune impusă de A. lucrarea lui K. mai degrabă scopuri analitice. în timpul unui seminar lipsit de interes pentru un anume student îl trimite pe acesta să citească ziarul iar studentul se gîndea tocmai la acest tip de activitate. de multe ori. avem de-a face cu o acţiune pe care studentul o făcea oricum din proprie iniţiativă. el este interesat să o facă. modelul analitic pe care autorul îl foloseşte în analiza puterii în societate . De exemplu: 1. el consideră că puterea de a face (primul concept) este gîndit în perspectivă finalistă (outcome power) drept "abilitatea unui actor de a-l determina sau ajuta pe un altul în a face o anumită acţiune socială". 6. Conceptul de "putere asupra" este definit ca "putere socială" şi constă în "capacitatea unui actor de a schimba în mod deliberat structura de interese a unui alt actor (grup). Autorul propune ca punct de plecare în analiza puterii distincţia dintre "puterea de a face" şi „puterea asupra" unui individ sau grup. . iar profesorul nu face altceva decît să îi ofere posibilitatea de a o realiza. Perspectiva voluntaristã asupra puterii Paradigma weberiană este aici necesară. în sensul că îl determină pe B să facă x acţiune. provocare). nu este vorba despre o relaţie de putere (indiferenţă. face parte din categoria de analiză pe care am putea-o numi "pozitivistă".

a naturii şi distribuţiei acesteia în societate. nu înseamnă cumva cã puterea lor înseamnă putere de seducţie? Meritul acestei teorii. Astfel. ne spune P. Puterea este expresia unui schimb inegal A. în egală mãsurã. pure coordination). înseamnă că este un individ care are o putere de negociere. "puterea de a face" presupune şi cooperare. 3. Puterea nu se situează doar în tranzacţii punctuale sau microsociale. Dacă definim puterea în sensul de relaţie de schimb social. Mai mult. Sub aspectul rezultatelor care apar în urma opţiunilor celor doi jucători. mai degrabă. "Puterea de a face un mare bine este. 4: „Noroc sistematic”. relaţiile sociale sunt schimburi reciproce de avantaje între actoriii sociali: marfă/bani. Relaţia de putere se înscrie într-o alternativă.. privind distribuţia puterii în societate. Folosind teoria lui K. ajungem lesne la concluzia cu care acesta îşi începe Cap.cel al dominaţiei. de asemenea. Alte grupuri sunt norocoase în mod sistematic": ". şi puterea de a face un mare rău". ceea ce înseamnă că intrăm în aria unei perspective morale asupra puterii. este o relaţie de schimb. un joc în care cîştigul unuia înseamnă implicit pierderea celuilalt. este acela de scoate în evidenţă o serie de puncte principale ale relaţiei de putere. vom avea următoarele avantaje: 1. Intensitatea efectivă a puterii se poate măsura prin referinţă la mărimea avantajului obţinut. 71). analiza puterii trebuie să fie şi una de tip normativ. indiferent de ordinea în care jucătorii optează. 8. de asemenea. . iar nu într-o relaţie unidirecţională închisă. căci ele primesc de la societate ceea ce vor. perspectiva cooperării sociale şi perspectiva conflictului social se regăsesc formalizate în două matrice care propun analiza relaţiilor de putere din perspectiva "conflictului pur" şi din perspectiva "coordonării pure" (pure conflict.Prin intermediul celor două concepte de putere. ci ca o asimetrie de resurse disponibile. fără măcar să fie nevoite să acţioneze pentru aceasta.Braud. avem. în primul caz. Dar. prin intermediul teoriei jocurilor. în multe cazuri privită doar dintr-un singur punct de vedere . în sensul că cel care obţine un salariu mai mare de la instituţie. Ceea ce semnalează apariţia puterii este dezechilibrul schimbului. în formalizarea relaţiilor de putere. ca orice relaţie socială. Considerînd toate acestea.. în contrapartidă cu serviciul făcut benevol. ca şi în cazul celui care obţine un preţ mai mare pe produs. Ceea ce distinge această analiză de teoriile prezentate anterior constă. Puterea nu apare în acest caz ca un atribut. iar „puterea asupra” pare că se referă.Dowding. etc. din cauza relaţiei dintre putere şi libertate. scorurile fiind aceleaşi.ele primesc ceea ce doresc fără să fie nevoite să acţioneze. este aceea că pierderea unuia dintre jucători este determinată de neşansa de a se afla în poziţia respectivă în această relaţie de putere. un avantaj moral precum mulţumirea. muncă/salariu între angajator şi angajat. Dificultăţile definirii conceptului de putere sunt legate de folosirea curentă şi de abordările din literatura de specialitate. Astfel. afirmă Peter Blau în Echange and Power in Social Life (1964). care implică dezbateri asupra drepturilor şi a distribuţiei de proprietate. la conflict . Mai mult. 2. Concluzia acestui „joc de sumă constantă". Astfel. este rezolvată problema definirii puterii. din cauza felului în care societatea este structurată" (p. Teoriile clasice ale schimbului ne spun că puterea. unele grupuri sociale sunt norocoase.

în calitate de forţă. societăţile cu stat tradiţional. pouvoire-puissance M. Puterea politică devine astfel puterea instituţionalizată şi legitimizată. militari. dacă puterea politică legitimă denumeşte în limba franceză puterea în stat. este acea puissance.Analizînd relaţia dintre putere şi influenţă. Cum lesne se observă. originea lor trebuind căutată în apariţia unor puteri publice. în sensul de poruncă. superstiţii sau cutume.potestas. mentalul colectiv oferind reguli şi moduri de rezolvare a relaţiilor sociale organizate în ierarhie. influenţă sau constrîngere venită din partea unui individ sau grup social. vrînd să obţină un anume comportament de la B. Comentînd definiţiile sociologilor francezi asupra puterii. Reluînd ideea lui Burdeau asupra caracterului virtual al puterii.) putere instituţionalizată. care capătă forma unui conformism social al voinţelor individuale.Aron acentuează potenţialitatea puterii sociale. etc. in actu.Prelot distinge între puissance şi pouvoir. Din perspectiva teoriei juridice a lui Burdeau. etc.. obiceiuri. va trebui să adăugăm la sfera scopurilor şi pe cea a mijloacelor. La nivelul statului. iar cea de-a doua (puissance-n. Puissance este termenul potrivit pentru autoritate naturală şi personală (potentia) iar pouvoir face trimitere la o autoritate constituită şi magistratură. adică puterea de stat. ci de "grand puissances".ns) este lipsită de aceste atribute. Spre deosebire de societăţile arhaice. Dacă orice situaţie de persuasiune cere oferta unei informaţii superioare în relaţia de schimb. legate de societatea organizată şi structurată conform unei anumite distribuţii de putere. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu situaţii în care A. Puterea politică: postestas-potentia. pe competenţă sau pe valori (religioase. Din aceeaşi categorie a . V. Aron ipostaziază o relaţie de transformare a puterii în funcţie de diferitele contexte în care ea se manifestă. care. cît şi în societăţile cu stat.). cît şi acesul la gestionarea violenţei sociale şi la folosirea mijloacelor violenţei (preoţi. manipularea fiind forma reprobabilă a persuasiunii. poate să-i ofere diferite avantaje atractive: "Fundamental vorbind. intră în spaţiul semantic al termenului de pouvoir. puterea fiind. influenţa este întemeiată pe seducţie". în starea ei de potenţialitate. care este în egală măsură o ierarhie de putere. Astfel. deşi.). poliţişti. In societăţile arhaice sunt ordonate şi organizate interacţinile sociale de către o putere anonimă. Din diferitele moduri de abordare a relaţiilor de putere reiese clar posibilitatea acceptării ipotezei potrivit căreia puterea politică poate fi identificată atît în societăţile arhaice.. Braud observă că relaţia de influenţă exclude constrîngerea. legitimizată. poate fi element constitutiv al celei dintîi". sau societăţile organizate pe principiile statului modern. astfel. 9. Levy-Bruhl priveşte această supunere a individului ca pe un dat natural al omului. de multe ori. se poate spune că puterea politică . în momentul cînd depăşeşte cadrul statului respectiv ea devine "puissance". lucru care ne obligă să facem distincţie între persuasiune şi situaţii de autoritate legitimă. Supunerea socială nu este nevoie să fie întemeiată sau obţinută prin intervenţia unui şef”. nu se vorbeşte în limba franceză despre puteri politice internaţionale în termenii de "grand pouvoirs". Ordinea socială în societăţile cu stat se construieşte prin introducerea unei elite de specialişti între lumea socială şi instanţele cu rol administrativ.Măgureanu propune pentru pouvoir semnificaţia de "(. R. Puterea. elite de specialişti prin care deţinătorii de putere monopolizează atît accesul la sacru. analizînd puterea politică. Potestas apare. a apărut mult mai tîrziu decît potentia. conchide autorul francez. E adevărat. o dată cu ierarhia socială. autoritatea legitimă este una întemeiată pe charismă. asociindu-le termenilor latini de potentia şi potestas. disipată în masa de indivizi: "Ea se întemeiază pe credinţe. se definesc prin existenţa unei structuri social-funcţionale. militare. Ceea ce se află în stare de potenţialitate pentru o formă de organizare sau alta poate deveni realitate doar atunci cînd instanţa organizatoare posedă şi mijloacele de a realiza forma de organizare dorită. o dată devenit manifestă.

4. pe de o parte.-W.Lapierre ne propune în Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi a inovaţiei sociale (1977) o analiză a puterii politice în perspectivă istorică.-W. către puterera politică instituţionalizată în statul modern. Societăţi cu reglare imediată şi putere politică nediferenţiată (sau difuză). Carpinschi. o societate care a supravieţuit fiind direct legată de capacitatea sa de a participa la dialectica inovaţie socială-putere politică. aşa cum am văzut (puterea feudală. spune Lapierre: 1. în Societatea contra statului. 10. J. puterea politică este direct legată de sistemul inovaţiei sociale care ". Societăţi cu reglare prin autoritate individualizată şi putere politică diluată. Din această perspectivă. care apare o dată cu strcturarea relaţiilor sociale interne şi externe. de apariţia statului. puterea politică este direct legată. Anton Carpinschi propune o analiză a puterii politice în perspectiva relaţiei pe care societatea-comunitatea umană o are cu inovaţia socială. de refondare a ordinii sociale prin introducerea de noi principii de organizare. Modelul său teoretic este direct legat de grade de complexitate în organizarea sistemului social. la nivelul teoriei politice. Antropologia politică şi cercetarea societăţilor prestatale oferă o perspectivă opusă.Clastres. Să îl urmărim acum pe Lapierre în intenţia de a ne prezenta dinamica relaţiilor de putere. Să urmărim acum gradele puterii politice. Din această perspectivă a inovaţiei sociale. ne avertizează juriştii. 3. se poate vorbi despre apariţia statului. putera politică este o garanţie a supravieţuirii colective. Puterea politică şi inovaţia socială În studiul introductiv la Viaţa fără stat a lui J." Puterea politică poate fi astfel privită ca un "artificiu social" ce vine ca inovaţie în rezolvarea conflictelor sociale şi în organizarea sistemului de interacţiuni între indivizii unei comunităţi. în societăţile globale. între diferitele comunităţi sociale privite ca întreguri. Societăţi cu reglare prin mediere şi putere politică nediferenţiată. care introduce ideea de putere necoercitivă. Puterea politică face parte dintre puterile instituţionalizate şi nu poate fi identificată înainte de apariţia statului. poate. pe o anumită treaptă de evoluţie a puterii politice şi a relaţiilor de instituţionalizare şi de control a acesteia la nivelul societăţii globale. majoritatea antropologilor politicului identifică relaţii de putere în cadrul societăţilor prestatale ce pot fi definite în aria de cuprindere a conceptului de „putere politică”. a lui Pierre Clastres. În procesul de instituţionalizare a puterii politice vom avea următoarele 9 trepte.formelor prestatale de putere face parte şi puterea individualizată... . Din această perspectivă. 2. toate aceste stadii de definire şi redefinire ale puterii politice sunt direct legate de procese de instituţionalizare. precizează I. Societăţi cu reglare prin autoritate individulizată şi putere politică diferenţată. între acestea şi cele ale altor societăţi globale din mediul extern. Privind puterea politică în relaţie directă cu procese de restructurare socială şi de reorganizare. de control social şi de centralizare a controlului social.-W. Cu excepţia.Lapierre cu privire la "trepte" ale puterii politice. Altfel spus. Lapierre. dar fracţionată. dinspre puterea socială nestructurată şi difuză a societăţii arhaice.formează noi raporturi sociale datorită provocărilor şi problemelor ridicate de evoluţiile asincrone şi decalajele astfel apărute între sistemele societăţii globale. vasalitatea). dar evidentă. Aşa cum vom observa. propunînd o "analiză mai fină şi mai precisă" a celor cinci trepte identificate anterior de P. pe de altă parte. Puterea politică va căpăta în această formulă definiţia compensatorie. care asimilează dominaţia şi cooperarea. putem să asimilăm ipoteza lui J.

În aceste condiţii. 11. pragul la care se referă autorul fancez ţine de distincţia clară înte guvernanţi şi guvernaţi. care are o natură religioasă. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată printr-o reţea de relaţii clientelare (statele numite "feudale"). se scrie: "Senatul investeşte Primul Consul cu încrederea. Societăţi cu putere politică organizată în mai multe consilii. consideră specialiştii în ştiinţa politică. Eu voi fi totdeauna pentru tine o sursă de bucurie. cele două forme de putere au fost în relaţie de legitimare reciprocă sau de supraordonare într-o formã sau alta. dacă nimeni nu are vreo îndoială că relaţia paternală este o relaţie de putere. Sã le urmãrim. avem de-a face cu una dintre cele mai pure teocraţii. Eu te voi asculta întotddeauna aşa cum îmi ascult mama şi tata. care apare abia la nivelul cinci de organizare socială şi politică. aşa cum sunt pentru mama şi pentru tata. recompensează şi pedepseşte. republici patriciene. prin intervenţii periodice pentru a desemna o traiectorie sau alta de acţiune." Acest raport dintre cele două puteri va avea întotdeauna o problemă de rezolvat. Senatul va declara în 14 Thermidor an X (2 august 1802) o relaţie pe aceeaşi structură între Popor şi Napoleon. doar la gradul al optulea putîndu-se vorbi despre un stat propriu-zis. Moise devine doar .). Societăţi cu putere politică individualizată şi foarte diferenţiată (principate. De exemplu. care ţine rol de putere politică. se înfurie sau se comportă în mod egoist. În cazul Vechiului Testament. în sensul restrictiv al termenului). se referã la disoluţia puterii politice în canoanele juridice ale dreptului religios de tip islamic. 6. Dumnezeu conduce şi gestionează relaţiile dintre oameni în mod direct. În acest sens. 1. Proclamîndu-l pe Napoleon consul pe viaţă. în articolul 3. te voi ajuta aşa cum îi voi ajuta pe părinţii mei. pentru că lumea este guvernată direct de către divinitate. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată de o administraţie specializată şi ierarhizată (state. 8. Cînd voi fi mare. El intervine.5. Cel de-al doilea. Căci. Societăţi cu putere politică concentrată şi specializată într-un consiliu sau deţinută de un şef. Primul. precum cea parentală şi cea religioasă. nu cumva puterea paternală constituie chiar esenţa puterii politice? 12. în sensul de putere instituţionalizată. Lapierre atrage atenţia că între aceste grade există o ruptură identificabilă la nivel de mod de organizare şi încorporare a inovaţiei sociale între gradele patru şi cinci. 9. Dar odele închinate dictatorilor contemporani nu sunt decît un exemplu contextual al relaţiei dintre lumea socialã şi liderul politic-tatã. etc. pãrinte al Ţãrii. sau care au şefi suprapuşi şi ierarhizaţi. Exemplul unei ode închiante lui Hitler este relevant în acest sens: Fuhrerul meu! Eu te cunosc bine şi te iubesc aşa cum îmi iubesc mama şi tata. se referã la guvernarea directã a lumii prin vocea lui Dumnezeu. Cea de-a doua ruptură este prezentă între gradele şapte şi opt. Moise este un simplu executant al unei voinţe divine. Vechiul Testament şi Coranul ne pun în faţa a douã tipuri de relaţie între puterea religioasã şi puterea politicã. Puterea politicã şi puterea parentală In cele mai diverse societăţi avem de-a face cu o exploatare politică a structurii parentale de dominaţie. Puterea politică şi puterea religioasă: Islamul şi Evreii Puterea politică nu beneficiază de un suport natural. Pînă în momentul apariţiei statului modern. în funcţie de epocã istoricã. 7. dragostea şi admiraţia poporului francez. Vechiul Testament al evreilor este exemplul cel mai clar al unei puteri politice.

pentru a da un exemplu. Ea se referă la faptul că. de o delegare de autoritate Profetului. Nimic nu-i împiedică să-şi edifice propriul lor stat şi propriul lor sistem de guvernămînt. acelea pe care le experimenteazã naţiunile care se numără printre cele dintîi din lume. Se pare că conştiinţa musulmană tinde să salveze Instanţa de Autoritate. iar discipolii o deleagă califului. Imperativul supunerii se reiterează în Coran fără încetare. supuneţi-vă trimisului şi celor dintre voi care deţin puterea. voi cei ce credeţi! Supuneţi-vă lui Dumnezeu. dacă credeţi în Dumnezeu şi în ziua de apoi. care joacă rol de putere politică pe pămînt. cea a oamenilor ghidaţi de Dumnezeu. Fundamentalişii islamici. Atunci cînd o ceartă izbucneşte între voi. accentuînd ideea suveranităţii politice prin reflex al suveranităţii lui Dumnezeu pe pămînt. de elita căreia trebuie să i se datoreze supunerea. Ali Abderrazig spunea în L'Islam et ses fondement du pouvoir." Problema care apare acum este evidentă. puterilor disparate>. Căci. "Autoritatea-charismă. ghid) în 874. Mohammed Arkoun consideră în Pour un critique de la raison islamique că Islamul se naşte printr-un efort de întemeiere al unei unităţi în lumea arabă. pe de altă parte: "O. pe bazele ultimelor creaţii ale raţiunii umane şi pe baza sistemelor a căror soliditate a fost dovedită. Islamul este un alt exemplu de putere politică ce se confundă cu puterea religioasă. supuneţu-o judecăţii lui Dumnezeu şi Trimisului său. puterea căpătînd charismă amplificată pe pămînt. Coranul dă şi el exemplul unei relaţii directe de putere atunci cînd vorbeşte despre credinţă şi supunere. Discursul coranic se prezintă ca un discurs de putere. El transmite semenilor săi voinţa lui Dumnezeu. propunînd o teorie a puterii şi a autorităţii în egală măsură. sau progresul nu au nimic conflictual. (41) Islamul este religia ce se întemeiază în Cartea Sfîntă revelată lui Mahomed (570-632). etc. văd în Islam sursa unică de autoritate. dispariţia ultimului imam (învăţător. 2. Răspunsurile care încearcă să întemeieze puterea politică într-un orizont laic afirmă că religia şi ştiinţa. acumulează din ce în ce mai multă greutate. căci Domnul-Dumnezeu guvernează fără intermediari. pe care să îi tragă la răspundere după împlinirea vieţii şi a funcţiei lor pe pămînt. încă în 1925: "Nici un principiu religios nu interzice musulmanilor să concureze celelalte naţiuni în toate ştiinţele sociale şi politice. ca şi discursul ebraic şi cel creştin. pe de o parte. lumea a păşit într-o perioadă în care puterea politică trebuie dată teologilor. care o deleagă şi el discipolilor. Este vorba. o au cu practica religioasă şi cu tradiţia islamică." . Ea este asemănătoare celei ridicate de creştinism în momentul Epistolelor discipolilor lui Christos: puterea de pe pămînt pe teritoriul Islamului se întemeiază pe principii religioase sau pe principii politice? Răspunsurile lumii islamice sunt legate de tipul de relaţie. Fenomenul care a caracterizat apariţia religiei islamice este rezultatul unui efort de a <substitui o putere unică articulată în Autoritatea lui Dumnezeu Unul. acelea ale triburilor instalate în Arabia. De altfel. 62).un reprezentant care duce la îndeplinire porunca Domnului. Găsind originile unui astfel de discurs în istoria triburilor arabe. pe care cei care le construiesc. observă Jacqueline Russ în Les theories du pouvoir (1994). este mult mai bine şi este preferabil aşa " (Coran. Islamul este religie şi ordine socială în acelaşi timp. Nimic nu le interzice să distrugă acest sistem desuet care i-a împiedicat şi i-a ţinut în neştiinţă. tradiţia şiită este înalt relevantă pentru acest tip de abordare a relaţiei dintre puterea politică şi puterea religioasă. de pildă. Aparatul administrativ exercită un fel de viceregalitate pe pămînt. prin întemeiere în Dumnezeu. IV. Coranul stabileşte regulile de convieţuire şi mandatarii puterii divine. în acord cu preceptele ei.

din funcţiile sale care sunt acelea de a menţine ordinea şi a asigura cadrul instituţional desfăşurării vieţii sociale în perspectiva anumitor principii stabilite sau acceptate de către toţi membrii societăţii (respectate). ne-am afla într-un moment de infidelitate faţă de Dumenzeu. şi-au constrit structuri administrative şi de putere laice după modelul occidental. comentează Ph. Tunisia. Egiptul. perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lăsa de o parte relaţia acesteia cu conceptele de legitimitate. De cealată parte. autoritate şi libertate politică. şi Iranul cu revoluţia komeinistă. Braud. Avem astfel două curente de gîndire potrivit cărora Dumnezeu este singurul suveran ce poate fi admis ca legitim. Revoluţia lui Khomeiny va introduce teoria Revoluţiei încarnată de juristul musulman care devine <Ghidul Revoluţiei>. Cu toate acestea. statul şi puterea politică nu puteaa fi întemeiate decît religios. Islamul politic este astfel un eşec previzibil dacă ţinem seama de faptul că religia islamică nu este centrată pe metafizică şi dogmă. ea coborînd în categoriile realului. dat fiind faptul că orice putere politică este un fapt social relaţional în care sunt angajaţi cel puţin doi actori politici. ea fiind o activitate terestră fundametal impură. cultura musulmană tradiţională eliminînd atît ideea de progres. Activitatea necesară pe care o desfăşoară guvernanţii pe pămînt nu intră în canoanele religioase şi în categoriile pure. Regatul saudit nu avea nici cod civil. după cum afirmă M. Sudan. De altfel.Prelot. Intr-o lume în care imaginarul politic era dominat de ideea marii puteri imperiale a omayazilor şi a abasizilor califatelor organiate într-un vast imperiu realizat pe baze religioase.) că Islamul ortodox actual se inspiră mai mult din lecturi minore ale trecutului care nu reprezintă o continuitate cu marea tradiţie a savanţilor medievali. Irakul. cît şi pe cea de raţiune umană. rezultînd astfel un proces de concurenţă cu statul care. intrarea valorilor politice occidentale şi a concepţiei despre puterea politică şi stat a fost originea unui şoc cultural extrem. nici Constituţie. precum morala şi dreptul interpretat şi comentat de predicatori şi de judecători. Puterea politică. ea neputînd primi atributul suveranităţii. fie ei indivizi sau instituţii ori grupuri sociale. Statul laic ar fi o erezie faţă de puterea suverană şi pură a lui Alah. Constituţia iraniană din 1979 este înalt relevantă pentru acest tip de relaţie între puterea politică şi puterea religioasă. . După 1977. In ambele cazuri. Puterea politică este definită în termenii necesităţii. El este suveran în raport cu orice alt tip de jurist (Ph." Dezbaterile islamice asupra puterii politice şi asupra instituţiei suveranităţii se suprapun dezbaterilor europene moderne cu privire la relaţia dinte puterea spirituală (religioasă) şi cea temporală (politică). Braud). Legea statului tinde astfel să fie concurată de cea a Coranului. fiind cîteodată contestată sau invalidată în mod real de aceasta din urmă. nu rămîne mai pîuţin adevărat că el tinde să pună problema legitimării puterii în termeni puţin conciliabili cu concepţiile occidentale. atunci cînd analizează sacerdotalismul şi caracteristicile lui. o serie de ţări s-au declarat islamiste: Pakistanul. În regiunile dominate de interpretarea riguroasă a textelor religioase. Mauritania. "Chiar dacă se admite (. începînd cu protectoratul francez al Marocului pînă la Indonezia. în Histoire des idees politicques (1953).. intrată în insulele olandeze. Guvernanţii există pentru că este nevoie ca cineva care să asigure ordinea pe pămînt şi să elimine entropia socială.Majoritatea ţărilor arabe au fost prinse în procesul de colonizare occidentală sau dominaţie rusă.. în Occident monopolizează procesul de elaborare a legilor şi dreptul. Nevoia acestei raportări vine şi din raţiunea de a fi a puterii politice. 13. legitimitatea şi autoritatea După cum se poate observa.

tradiţională şi charismatică. Libertatea politică este legată de puterea politică. apărînd ca libertate reală iar nu o simplă libertate trecută pe hîrtie. Acest tip de regim politic ridică problema legitimităţii puterii politice şi a autorităţii. ca formă de acceptare socială şi de recunoaştere a puterii politice. un actor social fiind liber numai în raport cu un alt actor social. prin intermediul aleşilor săi. Legitimitatea.. alegerea lor se întemeiază pe alegeri libere şi corecte.Aron priveşte libertatea politică în relaţie cu libertăţile formale. există un control al acesteia şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt protejate. care asigură cetăţeanului o participare la lucrul public (res publica) şi ". (R.. Libertatea politică. forma şi tipul de putere politică. intim legată de puterea politică. cetăţenii au dreptul de a se asocia pentru a-şi proteja drepturile şi libertăţile. 2. Dacă acceptăm libertatea politică în definiţia lui Aron. într-un domeniu anume al vieţii sociale.care îi dă sentimentul că. Indiferent de tipul de regim politic structurat şi ordonat de către o putere politică. A putea alege între două acţiuni fără a fi împiedicat de alţii şi fără a fi pedepsit pentru alegerea pe care am făcut-o. dacă el este acceptat şi recunoscut în această funcţie de o majoritate dintre cetăţenii acelui stat. întemeiat pe reprezentare. Puterea politică se menţine. există şi alte surse de informare decît cele oficiale. Autoritatea politică se referă la dreptul de a conduce. înseamnă să ies în afara relaţiei de dependenţă faţă de alţii. Concluzii: 1. Un guvern sau un şef de stat deţine autoritate politică. Legitimitatea devine astfel o condiţie primordială a stabilităţii politice. care poate apărea numai într-un regim politic de tip pluralist. Max Weber considera că există trei tirpuri de legitimitate: raţional-legală. continuă Aron. formele şi limitele libertăţii politice sunt direct determinate de natura. Legitimitatea de tip raţional legal ţine de sistemele formalizate ale libertăţilor politice. ambele fiind condiţii necesare menţinerii unui anumit tip de putere politică.R. . Poliarhia apare aici drept regimul în care puterea politică este delegată. Autoritatea politică se referă la dreptul de a conduce şi de a lua decizii sau aloca resurse. Weber consideră că legitimitatea politică este strîns legaată de autoritatea politică. Libertatea politică este legată de puterea politică de tip democratic. se constituie şi acţionează în astfel de forme de organizare politică prin supunerea faţă de lege. puterea politică nu se poate menţine în lipsa legitimităţii. Natura. pe logica egalităţii de şanse şi participare socială activă la delegarea de putere în instituţiile centrale şi locale ale statului. el exercită o anumită influenţă asupra destinelor colectivităţii". Este astfel un regim politic de tip democratic orice formă de organizare politică în care: guvernanţii sunt aleşi. Atunci cînd spunem că cineva deţine autoritate politică. Legitimitatea puterii politice apare în momentul în care indivizii asupra căreia aceasta acţionează o recunosc şi o acceptă. Ca un regim politic să fie poliarhic. eventual şi prin intermediul opiniilor sale. are şi ea o natură socială.A. este de trei tipuri. Motivul pentru care Dahl propune acest termen pentru o astfel de organizare politică este acela că democraţia rămîne un model ideal care nu a fost niciodată realizat practic. există şi este respectat dreptul de a fi ales în funcţii în stat. ne referim direct la faptul că puterea individului sau a grupului în cauză este legitimă. drept recunoscut la nivelul întregii societăţi. Legitimitatea se referă la formele de recunoaştere ale acestei autorităţi. 1. Plecînd de la ideea că politica este întemeiată pe conflict. atunci putem lesne identifica regimurile politice în care aceasta se manifestă. el trebuie să aibă o putere politică legitimă. sisteme în care există reguli de interacţiune socio-politică ce sunt consfinţite printr-un cadru legal. există libertatatea de exprimare. inclusiv în partide politice independente sau grupuri de interes. în sensul că este acceptată social.Dahl) Acestea sunt caracteristicile unui regim politic pe care Dahl ăl numeşte „poliarhic”.

Puterea politică are o dimensiune normativă: ea stabileşte valori şi reguli de ordonare a sistemului de interacţiuni sociale. 14. Sub aspectul naturii sale. Sub aspectul cîmpului de extensiune. Puterea. Puterea politică este rezultatul alianţei dintre coerciţie şi legitimitate în cadrul teritoriului în care acţionează. aplică şi funcţionează în cadrul unui sistem de reguli ce stabilesc relaţiile dintre individzi. Concluzii. de unde şi globalitatea puterii poltiice.2. Suveranitatea rezultă din faptul că puterea politică se referă la întregul comunităţii în care nu există o altă putere deasupra ei. DUStyle. PUF. puterea politică are următoarele caracteristici: 1. comunitare şi instituţionale. căreia puterea politică îi asigură reproducerea prin sisteme de interacţiuni stabilite. aspiraţiile şi nevoile membrilor societăţii ţin de calităţile excepţionale ale unui lider recunoscut de grup/comunitate ca îndreptăţit să impună "cea mai bună dintre ordinile politice". 3. 5. Diferenţele dintre doctrina juridică şi cea antropo-sociologică stau în faptul că prima se referă la tipul de colectivitate la care se aplică puterea politică. LGDJ. în interiorul a ceea ce ei numesc “o junglă luxuriantă” de definiţii. în sensul că nu există nici o altă putere pe acelaşi teritoriu. iar cea de-a doua se referă la caracterul puterii exercitate (instituţionalizată). pe care îl organizează şi în care se autoreproduce în forme diferite de organizare. spre deosebire de alte tipuri de putere. 1997 Keith Dowding. stabilind formele de repartizare a surplusului reieşit din activităţi economice pentru satisfacerea cererilor sociale. II. Există şi societăţi în care dominaţia politică şi puterea îşi datorează stabilitatea şi îşi are sursele în legitimitatea de tip charismatic. credinţe. Sociologie politique. privită drept o credinţă că progresul şi Binele comun. 1997 . contemporan. Paris. în funcţie de tipul de regim politic sau de sistem politic – tradiţional. dintre grupuri. Paris. puterea politică se defineşte prin intermediul a 5 caracteristici. PAris. Bucureşti. 4. Seuil. Cum apare puterea politică definită prin intermediul acestor două criterii – natura şi caracteristicile sale? I. 2. Puterea politică are caracteristica globalităţii. Putera politică foloseşte coduri de comunicare ce deosebesc societatea în care acţionează de alte societăţi şi care asigură coordonarea activităţilor membrilor societăţii. dintre aceştia şi diferite grupuri. Caracteristicile puterii politice Grawitz şi Leca prezintă în Tratatul de ştiinţă politică (1985) cîteva repere pentru indentificarea caracteristicilor şi naturii puterii politice. Puterea politică este suverană. 1991 Philippe Braud. Pentru mai multe informaţii: Philippe Braud. 4-a Jean-Luc Chabot. Introduction a la politique. modern. etc. Puterea politică are un spaţiu pe care cîrmuieşte. Societatea globală este o colectivitate independentă. 1998. L'Etat. Puterea politică se aplică la societatea ca întreg. Legitimitatea de tip tradiţional se referă la respectarea deţinătorilor de putere politică prin intermediul unor norme. Puterea politică acţionează în cadrul unui mod determinat de producţie şi de reproducţie a vieţii materiale a societăţii. ed. căreia să i se supună. Puterea politică formulează. obiceiuri 3. instituţii sociale. Science politique.

Realizaţi un tabel cu următoarele coordonate: 1. 2. Prezentaţi caracteristicile puterii politice. Să se identifice diferitele definiţii ale puterii. 2. Studii de sociologie politică. . avantajele fiecăreia dintre definiţii. În ce constă relaţia dintre: a. 4. 1997 Termeni-cheie: Autoritate Caracteristicile puterii Conflict Constrîngere Cooperare Dominare Fapt social Forţă Influenţă Legitimitate Libertate Persuasiune Poliarhie Potentia Potestas Pouvoire Puissance Putere Putere difuză Putere imediată Putere individualizată Putere instituţionalizată Putere parentală Putere politică Putere religioasă Putere socială Schimb social Voluntarism Întrebări de verificare 1. indiferent de conţinutul şi natura acesteia din urmă? 3. Puterea politică şi puterea parentală? b. indiferent de forma pe care aceast o îmbracă într-un regim politic sau altul? 5. Bucureşti. Care este relaţia dintre puterea politică şi autoritate? 6. Care sunt condiţiile sine-qua-non ale stabilităţii puterii politice. Dezavantajele fiecăreia dintre definiţii. Ce este puterea politică în raport cu puterea socială. 3. definiţiile puterii politice. Ce este legitimitatea? 7. În ce constă relaţia dintre puterea politică şi libertatea politică? 9. Optaţi pentru una dintre definiţiile puterii politice şi argumentaţi opţiunea.Virgil Măgureanu. Ce este poliarhia? 10. Puterea politică şi puterea religioasă? 8.

.

care se ocupă de activităţi considerate nedemne de către reprezentanţii tuturor celorlate caste (tăbăcărie. brahmanii. Cînd Rig Veda (Imn I. Pentru un astfel de aşezămînt social cu o structură de organizare de tip piramidal bine definită. Într-o perspectivă funcţională. Monopolul asupra violenţei represive interne şi de apărare a comunităţii faţă de atacuri dinspre alte comunităţi aparţine castei războinicilor. Care este relaţia dintre societăţile cu stat şi societăţile arhaice din care acesta a apărut 3. Sacrificiul şi ritualurile sacre trecuseră acum în rîndul "bunurilor de consum social". Prima dintre acestea se referă la stat ca la o instituţie care monopolizează accesul la violenţă şi gestionarea resurselor unei societăţi. A. elemente ale unui complex acţional-simbolic cu rol de legitimare a puterii politice şi a Ordinii noi pe care aceasta o pretindea întemeiată în sacralitatea Cărţilor sfinte. prin intermediul a două pături de specialişti: preoţii şi funcţionarii aparatelor represiv-administrative. Cea de-a doua perspectivă. În sfîrşit. Urmează casta vaysia (meşteşugari. . Perspectiva antropologică Antropologia politică oferă două perspective diferite asupra originilor statului. 105) ne spune. Care este relaţia dintre statul tradiţional şi statul modern. casta paria ("cei impuri"). care se ocupă de apărarea comunităţii. de tip birocratic 4. textele vechilor civilizaţii ne spun că sacrificiul îşi găseşte acum o funcţiune pentru o arie mult mai largă şi o populaţie mai numeroasă ce reprezintă Naţiunea: „Cîntecele. ci India veche. Originea statului 1. STATUL DE DREPT După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Cum a apărut statul. avem deja în faţă imaginea unei auto-instituiri a unei clase (pături) de specialişti intermediari între comunitate şi divinitate. casta imediat următoare este cea a războinicilor (ksatrya). din nevoi sociale diferite. pe un teritoriu delimitat s-au putut constitui. etc). de exemplu. instituţii statale. curăţenia oraşelor. Care sunt caracteristicile statului de drept I. ORIGINI. Exemplul cel mai clar pentru monopolizarea accesului la violenţă şi la riturile sacrificeale nu este însă China. care au acces la ritualurile fondatoare şi la violenţa sacrificiului. negustori. dînd seamă de tipuri de situaţii diverse în care. Casta superioară este casta preoţilor. pun problema unui rege cu o politică ce nu trebuie să atingă interesele brahmanilor. că "legea sacrificiului este legea pe care preoţii sînt avizi s-o cunoască". conform diferitelor perspective din cadrul ştiinţei politice 2. este mai degrabă una structurală.TEMA III STATUL. dar atît Codul de legi al lui Manu (operă a unei societăţi prin excelenţă religioasă). al cărei rol este acela de a-i servi pe membrii castelor superioare. cu organiarea societăţii în caste. Statul şi confiscarea accesului colectiv la violenţă Textele religioase ale Chinei antice dau seamă de două elemente semnificative în explicarea apariţiei statului pe această linie a monopolizării accesului la violenţă şi la riturile sacrificeale întemeietoare. cît şi Tratatul de ştiinţă politică al lui Kautylia (Arthasastra). de al căror sfat trebuie să asculte. agricultori).

.). Folosind cadrul conceptual al tipologiei societale conturat prin Durkheim. care se ocupă cu intermedierea relaţiei dintre divinitate şi comunitate şi clasa funcţionarilor. 2). 2. II. Acest tip de comunitate cu o organizare complexă .aparatul de stat. Noul tip de organizare socială este greu de conceput în afara statului. oraşe. Din această perspectivă. cei care strîng impozitul anual pe recoltă. poliţie. Analizînd conceptul de stat. Calitatea sacră a violenţei unanime dispare în cadrul unui întreg social organizat pe segmente sociale ordonate ierarhic. Statul era astfel răspunsul socialului la obsesia entropiei. Concluzie: Trecerea de la comunitate arhaică la societate cu stat poate fi privită în termenii unui proces de apariţie a două clase de specialişti în cadrul comunităţii: clasa preoţilor. Noul principiu ordonator al societăţii nu mai este violenţa sacră şi fondatoare a riturilor şi sacrificiilor. structuri artificiale rezultate din cuceriri (regate. extinderea teritoriului. diferenţiate şi organizate pe principiul diviziunii muncii. în care indivizii se definesc mai degrabă prin asemănări decît prin diferenţe faţă de semenii lor. referinţa la un cadru spaţial . care se ocupă de probleme administrative şi de definirea unei ordini sociale pe care o pot apăra prin intermediul unui aparat represiv (armată. complexitatea problemelor de rezolvat de şeful politic. statul apare ca răspuns la anumite nevoi sociale de organizare şi de securitate a comunităţii. imperii) şi alte forme politice instinctive şi Stat. sacrificiile şi legea servesc unul şi acelaşi scop: să unească inimile. consimţămîntul populaţiei ce trăieşte pe acest teritoriu. mult mai complexe şi care se definesc în afara relaţiilor de rudenie. datorită nevoii de instanţă organizatoare. Este cazul unei societăţi nediferenţiate.muzica. dovedeşte o inaptitudine specială în integrarea violenţei colective şi folosirea ei ca mecanism structurant şi ordonator. Ch'u Yu. să stabilească şi să menţină Ordinea” (Cartea riturilor.societatea. sunt toţi determinanţi pentru apariţia unui principiu nou de structurare socială: o nouă ordine se întemeiază pe Lege. care este "opera raţiunii". aşezată pe un teritoriu suficient de întins ca să nu poată face posibile organizarea pe bază de relaţii de rudenie şi interacţiunile constante între indivizi care se cunosc între ei. care să apere şi să protejeze reguli de convieţuire socială. sunt posesoare de solidaritate organică. 2. se prezintă acum ca parte a procesului de trecere de la solidaritatea mecanică la solidaritatea organică. în funcţie de accesul lor la sacru şi la gestiunea violenţei. G. Raţionalitatea etatică şi caracteristicile fundamentale ale statului Julien Freund propune drept criteriu pentru identificarea originilor statului şi a momentului apariţiei statului "raţionalitatea specifică" sau "raţionalitatea etatică". Statul şi solidaritatea socială Unanimitatea participării la violenţa socială este caracteristică societăţilor pe care Durkheim le-a caracterizat ca fiind posesoare de solidaritate mecanică (Diviziunea socială a muncii). Acest tip din urmă de solidaritate se referă la relaţiile dintre membrii unei comunităţi largi.Balandier observă că în cele mai multe definiţii date acestuia sunt prezente trei elemente: 1. etc. dispariţia societăţilor care asimilează violenţa colectivă transformînd-o în violenţă fondatoare. B.teritoriul. Societăţile moderne. funcţii vechi de securitate socială fiind preluate acum de aparate specializate în cadrul unei ordini reprezentată de statul tradiţional. în cadrul unui proces de raţionalizare a violenţei sociale. Creşterea demografică. ci violenţa fizică şi coerciţia exercitată prin intermediul unui întreg aparat specializat şi instituţionalizat . În virtutea acestui criteriu putem distinge între triburi.

dacă folosim o definiţie de acest tip. Aceste fenomene sunt părţi ale unui proces general de raţionalizare în care apar reguli explicite de conducere. Stat şi monopolul violenţei: Max Weber Asimilînd definiţiile antropologice şi aducîndu-le în cadrul teoretic schiţat de Max Weber. În perspectiva analizei de faţă. existenţa unor structuri organizatorice. Caracteristici Din interiorul societăţii arhaice întemeiate pe solidaritatea organică. f. în prima fază de constituire. Un stat nu poate lua naştere în afara raporturilor sociale exterioare celor de rudenie şi a grupurilor purtătoare de inegalitate. aparatul administrativ recurge la demnitari angajaţi într-un joc al relaţiilor de dependenţă personală.Lowie în Primitive Society.2. 2. care constituie fundamentul unităţii politice. Dar. d. statul birocratic. b. c. Suveranul deţine puterea în virtutea unui mandat primit de la zei. strămoşi regali. personalizarea relaţiilor de putere şi a relaţiilor sociale iar puterea politică se centralizează. statele rezultate în urma cuceririlor. introducînd un sistem de norme şi legi prin intermediul cărora exercită acest monopol. puterea. cum preciza R. În această calitate statul confiscă violenţa (P. loialism. prin trăsăturile statului tradiţional: a. interzicînd astfel individului/grupului dreptul de a folosi violenţa în nume propriu. într-un teritoriu determinat. Ipoteza asupra originii statului nu poate însă evita natura relaţiilor sociale din interiorul unei forme de aşezare umană. e greu de făcut diferenţa între societăţi primitive şi societăţi evoluate. legitimitatea de tip tradiţional fiind suportul puterii politice. iar ruperea ei privită drept un sacrilegiu. mai mult sau mai puţin complexe. de comportament ale funcţionarilor ce se raportează la o instituţie cu reguli specifice de selecţie şi promovare. 2.). Statul tradiţional. e. Cer. interesul public sunt personalizate iar funcţia nu poate fi separată de deţinătorul ei şi de interesul său personal.Baudry) şi accesul colectivităţii la ea. Ralph Linton identifica în The Study of Man (1936) două căi de apariţie a statului: 1. Primul pas în lămurirea originilor statului trebuie să fie acela al distincţiei dintre statul primitiv (tradiţional) şi statul modern. fiind rezultatul unui proces lent de raţionalizare (în sens de eficientizare) a structurilor politice ale statului tradiţional. etc.1. statul devine acum acea formă de organizare socială în care locuitorii unei zone (arii) determinate recunosc legitimitatea forţei (coerciţiei) care se realizează şi se transmite prin . centrul politic are un control difuz asupra spaţiului pe care trebuie să-l administreze. 2. elementul definitoriu al statului ca instrumentum regni este acela de deţinere a monopolului legitim asupra violenţei. Toate acestea sunt elemente ale raţionalităţii birocratice de care ne vorbea Max Weber. este ameninţat de fragmentare teritorială. Statul tradiţional evoluează către statul birocratic în măsura în care dispar patrimonialismul.3. autoritatea politică. În acest sens trebuie să înţelegem afirmaţia lui Freund potrivit căreia statul şi raţionalitatea etatică sunt "opera raţiunii". este constituit pe unităţi politice preexistente pe care nu le-a putut distruge şi pe care le-a folosit în stabilirea propriilor structuri. era cel mai probabilă apariţia unui stat care se defineşte. întemeiate pe principii diferite (meritocraţie. asocierea de tip voluntar şi dominaţia impusă în numele unei puteri superioare (federaţie de două sau mai multe triburi).

doar Statul deţine dreptul la a stabili care formă de violenţă este justificată. minoritatea privilegiată îndepărtează comunitatea de la gestionarea violenţei. reprezintă toate orînduiri sociale ale exploatării de clasă. Societăţile cu stat transcend această ierarhie întemeiată pe "inegalităţi primare". statul a apărut ca urmare a stratificării sociale şi a apariţiei claselor sociale.intermediul unui aparat specializat. fie ale raţionalităţii/legalităţii.Baudry. Principiile prin care noua formă a Puterii se instituie în poziţia dominatoare sunt fie ale dreptului divin şi tradiţiei. structura relaţiilor de putere devenind astfel mai complexă decît a societăţilor tradiţionale. lucrarea lui Engels venită ca răspuns la poziţia lui Eugen Duhring faţă de problema statului în epocă. vîrsta. pentru ca apoi să se convertească într-o putere dominatoare confiscată de un Centru care. păstrarea ei justificînd violenţa pe care Puterea o foloseşte pentru propria reproducere. interzicînd grupului accesul la locurile şi simbolurile prin care altădată găsea să se constituie. După Engels. cum se întîmplă în statele moderne de tip poliarhic. Teorii politice privind originea. Astfel. Lucrările lui Marx. venită dinspre alte grupuri. în termenii unei acţiuni pacificatoare. Principiul fundamental al filosofiei marxiste. în care mijloacele de producţie sunt deţinute succesiv de clase care exploatează producătorii. natura şi rolul statului 3. oricărei instanţe non-statale fiindu-i interzis accesul la gestionarea violenţei şi stabilirea principiilor şi a mijloacelor de exercitare/combatere a acesteia. Puterea socialului este dizolvată şi anihilată.Perspectiva marxistă: exploatarea de clasă Paradigma marxistă de gîndire şi explicare a lumii ne oferă o perspectivă aparte referitoare la apariţia şi rolul statului. Ordinea impusă de politic trebuie respectată de către întreaga colectivitate. Sub ameninţarea sancţiunii de diferite tipuri. Interdicţia este justificată. Prin acţiunea sa monopolistă. Această nouă formă de “violenţă justă” are pretenţia de a se impune ca răspuns la obsesia auto-distrugerii şi auto-dizovării societăţii prin intermediul violenţei intestine sau a violenţei externe. la care se adaugă capitalismul. fie că trăiesc într-o formă de organizare necunoscută Europei – modul de producţie asiatic. Apare acum posibilitatea structurării relaţiilor de dominaţie intergrupale. instituie propria sa Ordine şi propriile sale principii structurante. încă de la începuturile organizării lui. Sclavagismul şi feudalismul. Trecerea de la violenţa ritualizată a grupului la violenţa confiscată a statului este un fenomen ce se realizează pe măsură ce se accentuează inegalitatea socială în cadrul unor grupuri care posedă o multitudine de relaţii sociale în afara celor de rudenie. în numele protecţiei şi al siguranţei sociale. face din istoria omenirii o schimbare a orînduirilor sociale din perspectiva schimbării raporturilor de forţă dintre clasele conducătoare. fie ale charismei. dar. . statul jucînd rolul de instrument de exploatare sociala a claselor sărace de către clasele proprietare de mijloace de producţie. avem de-a face cu o ordine stabilită prin dominaţie. în special al filosofiei istoriei propuse prin materialismul dialectic şi istoric. în special. dinspre puterea politică.1. ridică semne de întrebare asupra formei legitimităţii pe care o proclamă statul contemporan lor. eliberatoare şi protectoare în raport cu indivizii. 3. sclavi sau muncitori. În realitate. în care ierarhia era întemeiată pe variabile precum sexul. valori religioase sau militare . firească. fie că sunt agricultori. care se încearcă a fi acreditată drept una naturală. observă P. iar cei ce-şi asumă controlul asupra aparatului de stat sunt recunoscuţi ca guvernanţi. în interiorul comunităţii constituindu-se un grup de privilegiaţi în raport cu accesul la controlul mijloacelor de exercitare a violenţei.

Economie et societe. ea intervenind doar atunci cînd toate celelalte căi de rezolvare a problemei determinate au fost epuizate. democraţie contemporană.Statul are deci rolul legitimării dominaţiei de clasă şi a luat naştere pentru protecţia clasei stăpînilor de sclavi. Perspectiva instituţionalistă . universalia sunt nomina. Autorul francez identifică dreptul ca avîndu-şi originea în normele solidarităţii sociale: "dreptul reproduce formele principale ale solidarităţii sociale". care va pregăti condiţiile dispariţiei statului. Cea mai curentă formă de legitimitate în zilele noastre. interdicţiile de diferite tipuri. constrîngere fizică. de garantare a protecţiei personale şi a ordinei nou instaurate. toate fiind mijloace folosite de stat penru menţinerea ordinii interioare sau pentru apărarea faţă de intervenţii externe.2. Statul apare la Marx şI Engels ca instrument de exploatare dar nu este o instituţie ce se va reproduce la nesfîrşit. în societatea comunistă. Violenţa la care se referă Weber." In lucrarea apărută postum în 1922. etc. încercînd o definiţie a statului ce trimite la rezolvarea raporturilor conflictuale. sancţiunea de tip economic. Intr-o astfel de definire a dreptului.3. fiind tot atîtea mijloace care se definesc în afara intervenţiei prin violenţa fizică. Rolul său va fi cu totul altul într-o societate socialistă. lucru care ne introduce direct în problema dominaţiei şi a ordinii politice: "Statul este instituţia care deţine monopolul asupra violenţei legitime pe un teritoriu determinat. este una ce ţine de orice forme de constrîngere: amendă. monopolul constrîngerii fizice legitime.un agent între alţii. Comunismul va fi o societate fără stat. El s-a perfecţionat în timp ca instrument de garanţie a relaţiilor de exploatare de clasă şI oferă avantajul controlului pe care deţinătorii mijloacelor de producţie îl au asupra forţei de muncă pentru care stabilesc în societatea capitalistă un preţ cu mult sub preţul ei real. sancţiune penală sau contraveţională." Perspectiva lui Max Weber este construită la antipodul celei durkheimiene. orînduirea socialistă.. Mai mult. ale categoriilor gîndirii şi a categoriilor logico-religioase trebuie căutată în instituţiile sociale şi în experienţele colective. precedat de faza tranzitorie. Acesta este motivul pentru care Ph. este apelul la credinţa în legalitate. statul devine ". reţinere din salariu. în episteme. Statul are mijloace de intervenţie care depăşesc aria intervenţiei fizice. statul îşi va încheia rolul şi funcţiile sale de distribuire şi redistribuire socială. eufemizînd importanţa recursului la forţă pentru rezolvarea conflictelor. Intr-un anume fel. In Diviziunea socială a muncii (1893). de exemplu. al conştiinţei colective. statul este prezentat ca o "întreprindere" politică ce are caracter instituţional atunci cînd conducerea sa administrativă revendică cu succes aplicarea reglementărilor. ce urmează revoluţiei proletare." Acţiunea guvernanţilor prin folosirea violenţei este un mijloc specific pentru atingerea scopurilor propuse. Statul se foloseşte de violenţă pentru a face respectate normele în vigoare. Perspectiva sociologicã: Weber şi Durkheim Weber şi Durkheim ne oferă două perspective opuse asupra modului în care au luat naştere instituţiile statale. 3. monarhic. nume pentru lucruri care există în lumea socială şi în experienţa colectivă şi care au fost proiectate în imaginarul colectiv. suportul şi garantul formelor multiple de relaţii sociale. atunci cînd munca nu va fi percepută de către om ca o obligaţie. Această abordare tinde să reducă la minimum dimensiunea sa de putere publică. Emil Durkheim făcea precizarea că originea categoriilor sociale. ameninţarea. Dar un astfel de drept unic de gestionare a violenţei colective pe un teritoriu determinat are nevoie de legitimitate. El este expresia. Rezolvarea unor conflicte între doi sau mai mulţi indivizi nu se face întotdeauna prin violenţă. 3.. indiferent dacă ne găsim în situaţia unui stat totalitar. Braud propune definirea şi înţelegerea "violenţei legitime" nu doar în sensul de forţă fizică.

ideea conform căreia statul este instituţia de exercitare a puterii politice prin excelenţă.5. Definind politica drept „spaţiul public”. Luther contesta universalitatea Bisericii catolice. în acţiunea sa. dreptul. (G. pentru că el este urmaşul direct al Sfîntului Petru pe pămînt. care reuneşte membrii unei societăţi.". Căderea Imperiului roman a lăsat loc instituirii Bisericii în structurile statale aflate în lipsă de legitimitate. El formează întregul politicii organizate. orice naţiune independentă definindu-se prin întemeierea unui stat.4. 3. Astfel. va opera o distincţie care afirmă. iar guvernanţii nu sunt decît agenţii de exerciţiu trecători ai acesteia". prin instituţiile sale el asigurînd monopolul justiţiei pe un teritoriu determinat. iar Papa este superior oricărui rege. statul este "titularul abstract şi permanent al Puterii. legislatura. în mod paradoxal. Statul moderrn s-a constituit astfel prin preluarea funcţiilor pe care le avuseseră instituţiile bisericeşti timp de un mileniu. "instituţia politică supremă”. văzînd astfel în mod eronat în stat unica instituţie a puterii politice. Construcţia de stat este echivalentă cu un act de întemeiere de spaţiu public. El nu poate fi proprietatea unei persoane sau a unui grup. organisme de control.Burdeau. instituţiile de guvernare. "A instituti un stat înseamnă a da naştere unui spaţiu politic. trebuie să acceptăm. afirmată de suveranii pontifi. Reforma lutherană adusese ceva cu totul nou în structurarea relaţiilor de putere în societatea occidentală. a dus la subordonarea totală a statului instituţiei bisericeşti în Occident. El conţine puterile publice. statul avea semnificaţia de res publica . fiind acea "autoposesiune inalienabilă": "In calitatea sa de instituţie.. 3. statul devine o instituţie politică în dublu sens: 1. Puterea regelui este legitimă doar în măsura în care primeşte de la Papă binecuvîntarea. Perspectiva constituţionalistă Lăsînd de-o parte concepţiile de la începutul secolului nostru care propuneau statologia ca denumire a ştiinţei politce. Biserica instituită în structurile statale cu aproape un mileniu în urmă. magistraturile. teoria juridică identificînd la un moment dat în instituţia statală "personificarea juridică". Perspectiva religioasă asupra statului O altă perspectivă privind apariţia statului este cea care pune problema relaţiilor dintre puterea temporală (politică) şi puterea spirituală (religioasă). totuşi. instanţe de deliberare.lucru comun. 2. Acest act de fondare este primordial şi constituie opera politică prin excelenţă. In primul rînd. Statul este. lucru pe care îl acceptă cea mai mare parte a specialiştilor în ştiinţa politică. Gîndită la origini cu scopul opunerii puterii papale Sfîntului Imperiu Romano-german care voia absorbţia simbolică a voinţei divine în detrimentul Papei. legitimitatea statului. În limba latină. Transformarea doctrinei echilibrului puterilor temporală şi spirituală din De civitate Dei (413-426) a Sfîntului Augustin în ideologia religioasă ce propovăduia superioritatea Bisericii în raport cu statul (augustinismpolitic-doctrină bisericească ce dizolvă puterea politică în puterea ecleziastică). Droit constitutionnel et institutions politiques). etc. clerul preluînd în bună măsură administrarea unui domeniu laic. Statul este locul privilegiat al puterii politice. lucru public. delimitarea catolică a celor două cîmpuri de putere va sfîrşi prin afirmarea puterii de stat. Emanciparea puterii politice de sub tutela religioasă se va produce în perioada Renaşterii tîrzii.” Care sunt paşii procesului de instituire a unui stat? . Statul este o realitate universală în societatea contemporană.. Legitimarea puterii de stat şi instituirea ei în zona temporală are deci o origine religioasă. statul trebuie deci in-stituit.Conform acestei perspective de analiză a originilor statului. care se întemeia economic pe prelevarea unui tribut anual către Roma.

Pentru a fi instituit. Elementul fundamental al acestei raţionalizări este auto-delimitarea unui domeniu distinct al spaţiului public. Caracteristicile statului premodern: 1. Conform doctrinei politice confuciene. asimilare sau imitaţie. Clientelismul este o primă caracteristică a statului tradiţional de tip patrimonial. Era extins astfel comportamentul şi tipul de dominaţie patriarhal la nivelul întregii societăţi. Ea este punctul de reper care stabileşte relaţiile dintre societate şi stat. plimbîndu-se astfel de la un domeniu la altul. Cărţile discipolilor lui Confucius ne vorbesc. aşa cum o face în cadrul propriei familii. societatea occidentală este martora unui proces de raţionalizare crescîndă. După Reforma lutherană de la începutul secolului al XVI-lea. cum ar spune Hegel. ieşit de sub imperiul dominaţiei universale de tip catolic. O a doua caracteristică a statelor premoderne ţine de natura şi substanţa instituţionalizării. deşi acţiunile funcţionarilor publici se fac "în numele regelui". Constituţia reprezintă o traducere juridică a reprezentărilor sociale. supuşii regelui. aflat sub jurisdicţia statului care se creează. cum a fost cazul statelor feudale. Biserica romanocatolică pierde competiţia cu progresul economico-social. nu se ştie nici suma sau cuantumul de care poate dispune regele din finanţele publice. economic. el fiind o etapă tranzitorie către statul birocratic de tip modern. justiţia făcîndu-se în numele regelui. proces care este legat de apariţia unui nou mod de structurare a relaţiilor umane la nivelele politic. Statul modern şi birocratizarea Trecerea de la statul premodern (patrimonial) la statul modern este rezultatul unui proces de "raţionalizare" pe care îl cunoaşte societatea umană. în sensul că în marginea ei se . 5. 4. 2. la care se pot adăuga altele nou apărute în procesul de aculturaţie. în sensul că instaurarea lui are nevoie de o Constituţie. Încă mai mult. una dintre atribuţiile majore ale Prinţului este aceea de a guverna şi de a impune ordinea în stat.Gellner în Naţiuni şi naţionalism (1981). în care regele nu avea o Curte stabilă. a normelor tradiţionale.Tenzer în Philosophie politique (1998). Statul premodern (patrimonial) este un stat în care separarea public/privat devine foarte confuză. Statul patrimonial ca stat pre-modern Statul tradiţional este prin excelenţă un stat patrimonial. este clar că atributul monopolului statal asupra violenţei nu poate exista decît într-o formă difuză. spune N. poate. Statul este în acest caz divizat în mai multe centre de putere. agenţii şi personalul specializat care gestionează violenţa. legi de acţiune pe un teritoriu determinat. unde stabilea temporar locul simbolic al Puterii. un stat trebuie constituit. Funcţia Constituţiei este aceea de a formaliza reguli şi principii. după cum tot astfel se justifică intervenţia aparatului represiv într-un caz sau altul. social: capitalismul. Nu este foarte clar ce aparţine regelui din avuţia unei naţiuni. Cum seniorii vasali ai regelui deţineau armată proprie şi erau chemaţi să îl ajute pe rege în războaie. 4. în acelaşi timp. Statul premodern este insuficient instituţionalizat. cum a fost cazul statelor feudale şi cel al imperiilor din diferite epoci. Constituţia este asfel mijlocul prin care abstracţia "stat" devine instrument real pentru guvernarea unei societăţi. aşa cum remarca E. funcţionarii aparatului administrativ sunt. 5. Pentru statul premodern. cel mai clar despre un asemena tip de organizare. Statul premodern este insuficient legiferat.

7. Promovarea se face pe bază de merit şi experienţă. stabilind limitele în care este permisă violenţa privată (ex. "de drept". fie contradictoriu. Statul modern instituţionalizează relaţiile dintre aparatul birocratic şi lumea socială. 5. E adevărat. Statul modern ca “stat de drept” Statul fondează dreptul şi dreptul fondează statul. Concluzii: caracteristicile statului modern Spre deosebire de statul tradiţional şi statul premodern. membrii ei fiind posesorii anumitor competenţe specifice locului în care lucrează (profesionalizare). impus în formula dominaţiei temporalului de către spiritual. şi atunci ne putem întreba care dintre cele două concepţii este cea mai bună în scopul garantării libertăţii cetăţeanului. de vreme ce instituiea unui stat se face prin formula juridică a unei Constituţii . Germanii vorbeau despre Rechstaat ". net delimitat de spaţiul privat propriu. cu mult mai eficientă. În statul modern. despre un stat care acţionează conform unui drept care îl depăşeşte şi un stat de drept formal.constituie o altă lume. "Statul contemporan pare să împrumute din amîndouă. birocraţia reprezintă tipul pur de dominaţie legal-raţională. care defineşte doctrina statului de drept ce se fondează pe principiul legalităţii.. pe de o parte. Dacă seniorii aveau drepturi totale asupra supuşilor şi puteau percepe orice impozit doreau. Sintetizînd caracteristicile despre care am amintit pînă acum. putem stabili următorul model: 1. funcţionarul statului modern are un venit stabilit anterior şi activează într-un spaţiu public.. Este administrat de o elită de funcţionari selectaţi pe principiul competenţei. care are dreptul de a institui regulile şi de a asigura ordinea în lumea socială. Este tautologic pentru că nu se poate imagina un stat care să nu fie. eliminîndu-se astfel din selecţie practicile clienteliste sau alte privilegii anterioare.iar englezii au prelungit agonia conceptului cu al lor rule of law.statul de drept formal". statul de drept este un concept care a făcut carieră începînd cu secolul trecut. Ea presupune o disciplină administrativă care generează eficacitate. stricto sensu. În statul modern puterea devine impersonală. forma statală modernă oferă o formulă diferită de dominare. Ce poate fi statul de drept în aceste condiţii de circularitate a determinărilor? Circularitatea pe care o sesizează filsofii politicului este de natură să pună sub semnul întrebării fondarea conceptuală a statului de drept. 4. Introducerea funcţionarilor într-o ierarhie." Lucrurile par clare: conceptul de "stat de drept" este fie tautologic. Trimiterea la dreptul pozitiv şi la dimensiunea legalităţii este clară. Birocraţia exclude aproprierea privată a bunurilor administrate. care este la originea formulării conceptului de stat de drept. Pentru Weber." La începutul secolului al XIX-lea juriştii germani făcea distincţie între "statul de drept material . organizată pe alte principii decît cele subsumate de doctrina sacramentalismului catolic. Prin ce se caracterizează ea? 1. apărînd astfel cariera de „funcţionar”. Libertatea personală sau auto-evaluarea dispare în momentul programului de lucru. Aparatul administrativ stabileşte şi menţine cadrul legal elaborat prin trimitere implictă la o instanţă legitimă. care are reguli proprii şi reprezintă o putere publică cu rol funcţional şi de control asupra activităţii membrilor instituţiei. 3. 2. 6. Asta înseamnă că se poate vorbi. legitimă apărare). 2. 3. Dar. Este un mod de selecţie a personalului fondat pe numire (nomination). un excelent funcţionar nedevenind în mod necesar un om de stat foarte bun. administraţia este separată de politică.

Supunerea corpului administrattiv. Se stabileşte astfel dreptul de ingerinţă internaţională în afacerile de stat..şi prin legi organice care vor respecta Constituţia. orice democraţie trebuie să fie un stat de drept". Constituţia. Pe de altă parte.dacă nu orice stat de drept este o democraţie în mod necesar. adică cu democraţia..Tenzer ajunge la concluzia că statul de drept nu poate fi identificat decît cu statul protector al libertăţilor publice. Adunarea a fost dizolvată şi a fost alegeri populare după regulile noii Constituţii. El face regulile jocului dar. sau anterior lui. Stat-societate civilă . 3. un stat de drept. norma supremă pe care se fondează ordinea juridică întreagă: Parlamentul trebuie să-şi exercite atribuţiile prin cadrul fixat de Constituţie. Formularea relaţiei dintre statul de drept şi democraţie este însă departe de a fi una comutativă: ". dar o astfel de normă nu scapă fenomenului de autofondare. Statul ca persoană morală. care au intervenit în diferite state africane şi europene în numele unor drepturi umanitare. pe care un popor nu-l poate schimba fără să producă o revoluţie. Statul de drept trimite la existenţa unei oridini juridice ierarhizate. în numele căruia organismele internaţionale au intervenit în Etiopia. el fiind supus principiului legalităţii şi al constituţionalităţii. El singur poate decide schimbarea regulilor de joc. normelor care constiuie fundamentul. comunitatea internaţională a intervenit în teritoriul iranian pentru a apăra populaţiile Kurdistanului persecutate de regimul lui Saddam Hussein. cum a fost cazul Franţei în 1958. el trebuie să le repecte. Administraţia trebuie să se supună legii şi reglementărilor. cînd Francois Mitterand sesizase Consiliul de Securitate al ONU în numele nevoii de ingerinţă umanitară. In principiu. După elaborarea Constituţiei. 9. Orice lege trebuie să subordonată Constituţiei. fie prin tribunale speciale (Justizstaat şi Sondergerichte). exerciţiul puterii de stat luînd forma unei competenţe instituită şi încadrată prin drept. Republica a IV-a neputînd decide modalităţi noi. Sub aspectul caracteristicilor instituţionale statul este o persoană morală de drept public. expresia este contradictorie.. 4. conceptul de stat de drept ". Acest lucru înseamnă că el nu se supune nici unei reguli anterioare. nici un alt stat nu poate interveni în afacerile unui alt stat. El face legile.politeia. 3. Analizînd o astfel de circularitate a expresiei "stat de drept". în sensul că organele sale nu pot acţiona decît în sensul unor proceduri şi abilitări juridice. Principiul a fost însă spart de organismele internaţionale. După războiul din Golf din 1991.. N. prin alegerea prin vot a unei Adunări Constituante. Statul exercită asupra soceităţii o putere "necondiţionată". • Caracteristicile statului de drept 1. dar bun atîta vreme cît el exprimă o formă necesară de stat democratic”.este un concept fals. cadrul şi limitele de acţiune.. ordinea juridică pe care o fondează şi o apără. după cum un stat nu poate guverna cu un drept care îi este exterior. pentru a elabora Constituţia Republicii a V-a. pentru că trebuie să acceptăm un drept exterior statului. Aristotel ne spunea că un stat se defineşte prin intermediul unei Constituţii . Totuşi. 2. 8. Orice recurs la constrîngere trebuie fondat într-o normă juridică. Caracteristici instituţionale 1. restructurante de exercitare şi alegere a puterii politice. Puterea de stat este puterea supremă pe teritoriul delimitat pe care acesta funcţionează. Statul de drept nu este doar un stat fondat prin lege. Sistemul statului de drept implică faptul că statul este supus unui "regim de drept". o dată instituite. El este sursă de ordin juridic. ne spune Jacques Chevalier în L'Etat (1999). trebuie să fie garantată prin intermediul unui control jurisdicţional exercitat fie prin judecători obişnuiţi. Ruanda. Există deci o normă superioară din punct de vedere politic ce face dintr-un stat. dar şi un stat supus dreptului. Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. 2.

Statul este o instituţie sau un ansamblu de instituţii care nu îşi au raţiunea de a fi în ele însele. Entitatea abstractă numită stat este în relaţie directă cu cea de entitate socială, statul fiind conceput ca şi "depozitar al identităţii sociale". Conceptul de stat este construit în opoziţie cu cel de societate civilă. Societatea civilă este cîmpul de interacţiune al intereselor private sau de grup. Cîmpul de definiţie al interesului de stat este cel de „interes general” sau „interes naţional”. Mergînd pe linia hegeliană care pune problema raportului individualuniversal, statul este principiu al totalităţii şi expresie supremă a Raţiunii, el operînd sinteza dintre universal şi individual, dintre interesele particulare şi interesul general. Acestea două se presupun reciproc. Societatea civilă - Die Burgeliche Gesellschaft este un moment al statului - Staat, iar statul este, la rîndul său, o condiţie de posibilitate a societăţii civile. Statul este cel care iese în afara contingentului, forme diferite de organizare fiind rezultatul unei dinamici proprii, care nu atinge dimensiunea sa universală, ci din contră, o argumentează. Pentru mai multe informaţii: Max Weber, Politica - o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1992 George Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, LGDJ, 1976 Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1992 Nicolas Tenzer, Philosophie politique, PUF, Paris, 1998 (1994) Jacques Chevalier, L'Etat, Dalloz, Paris, 1999 Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, Arman Colin, Paris,1998 Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997 Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991 Claude Leclercq în L'Etat federal, Dalloz, Paris, 1997 Termeni-cheie Antrolologie politică Birocraţie Castă Elementele statului Instituţionalism Monopol Originile statului Persoană morală Personificare juridică Raţionalizare Societate arhaică Societate civilă Solidaritate Stat Stat de drept Stat modern Stat patrimonial Stat premodern Stat tradiţional Violenţă socială

Întrebări de verificare Care este specificul societăţii fără stat? Ce este statul patrimonial? Puteţi da un exemplu? Care este relaţia dintre statul tradiţional şi statul modern? Care sunt problemele ridicate de termenul „stat de drept”? Care sunt caracterisiticile statului de drept? Ce se înţelege prin „violenţă legitimă”? Prin ce diferă perspectiva instituţionalistă asupra statului de perspectiva constituţionalistă? 8. În ce constă şi care este rezultatul conflictului dintre puterea religioasă şi puterea politică din perspectiva originilor statului? 9. Optaţi pentru una dintre definiţiile statului şi argumentaţi în favoarea superiorităţii acestei definiţii în raport cu celelalte definiţii din literatura de specialitate. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

TEMA IV

STAT ŞI NAŢIUNE. TIPURI DE STAT. SUBSIDIARITATEA
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Ce este o naţiune şi care este relaţia acesteia cu statul 2. Care este relaţia dintre stat-cetăţeni-teritorialitate şi în ce constă suveranitatea de stat 3. Care sunt tipurile de stat: stat unitar-confederaţie-federaţie şi prin ce se definesc acestea 4. Ce este subsidiaritatea şi care este sistemul politic în care aceasta operează

1. Naţiunea şi statul Naţiunea sugerează unitatea constitutivă a corpului social. Ea este alcătuită din grupuri sociale, etnice, care au interese deosebite ce se întîlnesc în cadrul societăţii civile. Dincolo de aceste interese divergente, există un principiu care trebuie respectat: ordinea politică. Naţiunea, aşa cum era ea definită în Dicţionarul Academiei Franceze din 1694 face referire la „toţi cetăţenii aceluiaşi stat, ai aceleiaşi ţări, care trăiesc sub aceleaşi legi şi care folosesc aceeaşi limbă". Naţiunea va deveni, în timp, simbolul unităţii sociale şi locul suveranităţii. Trecînd dincolo de indivizi şi grupuri, Naţiunea oferă, ca şi corp autonom, imaginea unităţii şi coeziunii, care este, în fapt, o formulă de instituire a statului. Naţiunea precede statul modern şi este deasupra lui: ea este instanţa care îl produce şi care îi dă legitimitate, procesul de instituire simbolică fiind ulterior Revoluţiei franceze. Astăzi, "statul şi naţiunea sunt într-o relaţie de congruenţă mutuală: legate indisolubil, noţiunile coincid exact (...) este forma superioară pe care o ia Naţiunea, proiecţia instituţională care îi conferă durată, organizare, putere. Această legătură se traduce prin faptul că Statul şi Naţiunea nu sunt niciodată construite ca subiecte juridice distincte, ca naţiunea să fie considerată ca un organ de stat, sau Statul să fie considerat ca personificarea naţiunii". Statul şi naţiunea devin două feţe ale aceleiaşi monede, fie că se consideră că statul a asimilat naţiunea (docrina germană juridică), fie că Naţiunea a absorbit statul (doctrina juridică franceză de la sfîrşitul selului al XIX-lea).

2. Teritorialitate, naţionalitate, cetăţenie Dimensinea politică a statului modern nu ţine doar de naţiune. Aşa cum am văzut la definirea elementelor statului, acesteia i se adaugă cea de teritoriu, fiecare stat fiind definibil într-un spaţiu geografic determinat, în care el exercită autoritatea, limitat fiind de frontiere precise.

Statul şi suveranitatea de stat Suveranitatea este concepută ca atributul şi semnul distinctiv al statului. şi acesta este statul centralizat. delegare de putere. autonomizarea dreptului public. fie în cadrul mixt al unui control ierarhic şi al unui control de <tutelă>. Statul este administratorul public. statul „se defineşte prin preemineţa unui singur centru de putere. Departe de a fi sinonim cu centralizarea. Teritorialitatea este intim legată de cetăţenie. De fiecare dată cînd vorbim despre un stat unitar trebuie să facem trimitere la cîteva caracteristici fundamentale ale acestuia. la care toate actele de putere trebuie să fie raportate. în această calitate de persoană morală avînd o serie de funcţiuni: 1.Braud consideră în Science politique. Statul stabileşte care sunt criteriile de aparteneţă la naţiune şi care sunt procedeele de dobîndire a cetăţeniei. idee ce apare încă de la începuturile doctrinei juridice germane. L'Etat (1997) că statul unitar poate fi unul centralizat sau unul descentralizat: Indiferent de caracteristica centralizării sau descentralizării. Vorbind despre stat ca sistem decizional. care stabileşte norme şi reguli pentru cetăţeni şi pentru adminstratorii săi. transcriind monopolul constrîngerii în termeni de putere juridică. indivizibilă. Acest element teritorial este prezent în orice formă de stat sau de organizare politică. Statul unitar Statul unitar este construit pe principul unităţii de putere publică şi apare indisolubil legat de statul-naţiune. Această unilateralitate exprimă inegalitatea raporturilor dintre stat şi cetăţeni. 3. Suveranitatea se caracterizează printr-o putere de comandă unilaterală şi pe care statul o exprimă în norme juridice: statul are puterea de a edicta acte juridice pe care toţi supuşii săi trebuie să le respecte sub ameniţarea pedepsei. în sensul de putere irezistibilă şi necondiţionată. una singură. subiect de drept. Statul centralizat riguros ca stat unitar în forma unei singure unităţi sau circumscripţii administrative. Ph. căruia toate autorităţile publice îi sunt direct subordonate. Cetăţenia este forma naţionalităţii. fie în cadrul exclusiv al principiului ierarhic. el fiind singurul deţinător legitim de putere între graniţele prescrise. acesta fiind statul descentralizat. statul unitar are nevoie de reţele locale şi regionale de administrare şi de impunere a deciziilor. Tipuri de stat 4. el este entitate juridică. inalienabilă şi imprescriptibilă. Legătura politică a cetăţeniei are şi ea încărcătură simbolică pentru acreditarea şi impunerea ideii de stat în imaginarul colectiv. Autoritatea suverană a statului este deci independentă. 3. Statul deţine puterea supremă de dominare. Suveranitatea presupune că statul nu recunoaşte nici o putere superioară lui.Teritorialitatea este un prim element care poartă încărcături simbolice ce ajută la impunerea ideii de stat: spaţiul de existenţă al unei colectivităţi se transformă în teritoriul statului naţional.1. revoluţionarii francezi operînd cu două grade de cetăţenie – cetăţeni activi şi cetăţeni pasivi. Doctrina franceză îl priveşte ca pe o prelungire a naţiunii. 2. . asigurarea unităţii şi continuităţii instituţionale pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa." A. reguli de stabilit pentru interacţiunile sociale de pe acest teritoriu de către o singură putere constituită la nivel central. 4. Personificarea statului Statul este persoană morală de drept public. între care amintim: populaţie. teritoriu.

Autonomia administrativă este legată de existenţa unei anumie capacităţi de a la decizii la nivel teritorial sau local. ceea ce un judecător n-ar putea face. Acest principiu al suveranităţii puterii politice pe un teritoriu determinat nu intră în conflict cu delegarea competenţelor administrative la nivelele local şi regional. Subsidiaritatea precizează că puterile sau unităţile locale sunt independente în administrarea şi gestionarea resurselor care le revin în teritoriu. <autorităţi administrative independente> competente pentru a supaveghea şi decide. care nu sunt decît o creaţie administrativă. Apărut în gîndirea politico-juridică încă din secolul al XIII-lea. este organizată în regiuni. Cazul Franţei ne vorbeşte despre o descentralizare în sensul invers celui italian. principiul susbsidiarităţii se referă la relaţia dintre puterea centrală şi puterile locale. cea a SUA. Constituţia Germaniei. Ambele cazuri însă reprezintă state unitare ce se regăsesc în principiul republican potrivit căruia "Republica este una şi indivizibilă". Principiul subsidiarităţii şi statul federal Esenţa statului federal stă în principiul subsidiarităţii. activităţile lor nefiind controlate direct de puterea centrală. în cadrul unei unităţi statale. dorinţa de a lăsa cetăţenii să se implice cît mai mult în gestionarea problemelor lor. Statul descentralizat unitar admite existenţa de colectivităţi teritoriale sau de servicii administrative care au o anumită autonomie. b. toate se întemeiază pe principiul subsidiarităţii. consideră că Althusius este fondatorul federalismului. Statele cu tutelă sunt unităţi descentralizate care controlează legalitatea actelor la nivel local. . economice sau juridice organizată pe principii de tip federativ. Inainte de unificare.2. regulamentele Uniunii Europene. Mai multe unităţi politice independente realizează astfel statul italian naţional-unitar. Tendinţa de descentralizare are trei factori: a. Două cazuri de descentralizare în cadrul statului unitar ne pot vorbi despre procesul de delegare de putere la nivelele local şi teritorial. suverană şi globală. Aşa cum se observă. statul unitar are drept caracteristică definitorie concentrarea competenţelor de reprezentare internaţională şi de administrare internă. departamente şi comune. Claude Leclercq în L'Etat federal. Franţa. In 1982 statul unitar francez realizează o descentralizare prin care stabileşte colectivităţi teritoriale. 4. Atribuţiile lor sunt delegate şi stabilite de statul unitar. Cazul Italiei ne pune în faţa unui stat unitar ce se realizează prin unificarea regiunilor italiene în 1870. în egală măsură. de exemplu. c. Ca stat unitar naţional. a atributelor de putere politică într-un centru care deleagă şi stablieşte instituţii locale ce nu pot exista decît prin voinţa sa. Franţa va realiza şi ea regiuni. cu condiţia ca puterea lor să nu intre în conflict cu principiile de comun acord instituite la întemeierea unităţii din care fac parte. din motivele referitoare la limitele acestei libertăţi de acţiune care sunt stabilite de către centrul "republican" ce rămîne simbol al puterii unice şi indivizibile.B. eliberarea statului la centru de o serie de sarcini de administrare şi organizare pentru a asigura maximum de eficacitate. atunci cînd vorbeşe despre o stratificare socială şi decizională de tip vertical: 1. creînd în anumite domenii sensibile audiovizual. nevoia de proteja libertăţile fundamentale. la nivelul de bază al organizării societăţii se află asociaţiile sau comunităţile naturale familia sau corporaţia porfesională. regiunile italiene fuseseră entităţi politice geografic şi istoric idependente.

Există astăzi 20 de state federale: 6 în Europa . 4 în Asia: Emiratele arabe unite. în vîrful edificiului este comunitatea majoră universală care regrupează cetăţi şi provincii în state.comunităţi rurale. Brazilia. sau poporului.. La acestea se adaugă Australia." Federalismul este posibil doar în cadrul liberalismului. sunt rezervate statelor componente.. 4.)". confederaţia nu se cracterizează prin constituirea unui stat „superpus” statelor membre. populaţiile cărora li se adresează intrînd în aria de aplicare a deciziilor confederale doar cu acceptul statelor care alcătuiesc confederaţia. care este ataşată principiilor federative. Pakistan. provincii. Referindu-se la libertăţile statelor care fac parte din Confederaţia americană. aprobat în 1791 precizează: "Puterile care nu au fost delegate de Statele Unite prin Constituţie. India. Malaiezia. Argentina.2. Primul dintre acestea este articolul 23: "Pentru edificarea unei Europe unite." Pe linia gîndirii politice protestante stabilită de Althusius în Politica Methodice Digesta (1614). participă la dezvoltarea uniunii Europene. în care sunt atribuite sarcini şi funcţii locale unor autorităţi "mai vaste şi mai înalte". aceste două din urmă confederaţii precedînd Imperiul german din 1871. Rusia. Venezuela.. de stat de drept şi de democraţie şi principiului subsidiarităţii. care s-a destrămat după primul război mondial." Articolul 91 vine să completeze: "Federaţia concură la realizarea sarcinilor Landurilor în sectoarele următoare. Fiecare grup urmăreşte propriile sale scopuri. care prezervă interesele individuale şi cele ale colectivităţii ca întreg în raporturile stabilite pe verticală. Germania. 3 în Africa: Nigeria. există comunităţi publice intermediare . Republica federală a Germaniei. Acest tip de organizare suprastatală a fost unul tranzitoriu în instorie: Confederaţia Statelor Unite între 1781-1789. Confederaţia AustroUngară între 1867-1916. diplomaţie) unui organ comun. constituantul german formula în 1949 două articole fundamentale referitoare la principiul subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii se realizează ". cu condiţia de a dispune de ajutorul grupului superior. la al doilea nivel de organizare de jos în sus . dezvoltat de Pie XI în Encyclique Quadragesimo Anno (1931). dacă aceste sarcini sunt importante pentru întreg şi dacă particparea Federaţiei este necesară în ameliorarea condiţiilor de viaţă (sarcini comune). Confederaţia Confederaţia este o uniune de state care rămîn suverane.pentru a transfera comunităţilor atribuţiile pe care ele sunt capabile să le rezolve singure şi prin propriile lor mijloace (.Elveţia. Principul subsidiarităţii a fost reformulat de biserica romano-catolică în doctrina socială exprimată de Leon III. Comores. care a devenit federaţie. Etiopia. Austria. Canada. . Suveranul pontif condamnă situaţiile inverse.nivelul intermediar. Spre deosebire de statul federal. Mexic.3. oraşe. De Rerum Novarum (1891). Confederaţia Germaniei de Nord între 1867-1871. SerbiaMuntenegru. Confederaţia germană între 1815-1866. dar care deleagă exercitarea anumitor competenţe (apărare. 3. Amendamentul 10 al Constituţiei. alte 6 în Americi: SUA. care garantează o protecţie a drepturilor fundamentale substanţial comparabile cu cele ale prezentei legi fundamentale. Belgia. 4. şi care nu au fost refuzate de aceasta statelor componente.. sociale. Deciziile care se iau de către organul confederal sunt restrînse ca putere de implementare. statele pot să se integreze în instituţii administrative şi de putere superioare confederaţiile.

Federaţia se ocupă de probleme de interes naţional iar statele membre ale acesteia se ocupă de problemele locale într-o administraţie descentralizată. continuă Leclercq. adesea avînd propria lor declaraţie de drepturi sau propria lor Curte supremă sau constituţională. fără măcar să-şi schimbe denumirea. construit între 1992-1994. putere executivă. monedă. sau dintr-o singură Adunare (Canada. regiuni belgiene. Quebecul schimbînd în 1968 numele Adunării legislative în cel de Adunare Naţională. confirmat prin Constituţia din 1874. pentru 49 de state).Beaudoin în La Constitution du Canada (1991). provinciile canadiene. Germania. responsabilă cu probleme de drept . legislativă. apărare. fiind cazul cel mai apropiat de statul federal pe continentul african. Statele federalizate au în unele cazuri poliţie locală. Principiul autonomiei Comunităţile federalizate au construite competenţele şi sfera de putere în cîmpul stabilit prin Constituţia federală. În acest sens. care se va sparge în anii '60. Cazul cel mai recent de stat federal european democratic este Belgia. Principii de constituire A. In Europa. impozite locale. act de drept public intern.afaceri străine. nevoia unui drept specializat şi a unor instituţii federale care să arbitreze conflictele dintre comunităţi. De aici.Confederaţia elveţiană a devenit şi ea stat federal din 1848. înscrisă în Constituţia franceză din 1958. Federaţia canadiană a fost al doilea stat federal rezultat din disiparea colonianismului britanic. judiciară. <Confederaţia helvetică> inspirată după exemplul american a fost primul stat federal european în 1848. Senegambia se va distruge în 1989.4. SUA a fost primul stat federal. El numără astăzi 50 de state. Sistemul federal. Unităţile federale dispun de propria lor constituţie. cantoanele elveţiene. în care există 51 de Coduri penale: 50 ale statelor şi unul al federaţiei. în istorie existînd şi cazuri de eşec într-o astfel de evoluţie: Comunitatea franco-africano-malgaşă. Federaţiile de state sunt adesea confederaţii care au reuşit. Elveţia). rezolvarea problemelor ce ţin de sistemul sănătăţii publice. Parlamentele ţărilor federalizate sunt compuse din două camere (SUA. Problemele de suveranitate în sens calsic revin statului federal . act de drept internaţional. state americane. Principii de funcţionare şi constituire ale statului federal 1. In Africa. B. monocameralismul federal n-a existat dintotdeauna. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu Confederaţia Canadei în 1867. ne spune A. Confederaţia ia naştere printr-un Tratat. 2. cum este cazul SUA. Noua Ecosse şi Manitoba avînd fiecare cîte o “Înaltă cameră". în Suedia şi în Canada termenul de "confederaţie" fiind impropriu. care s-a întemeiat prin Constituţia din 1787. Principiul separării Constituţia federală împarte responsabilităţile şi competenţele legislative între statul federal şi instituţiile federalizate: landuri germane. economie. comunităţile locale avînd sarcini de genul învăţămîntului. etc. la care s-au adăugat primele 10 Amendamente din 1791. Constituţia etiopiană din 22 august 1995 crează o federaţie de state regionale. 4. In Canada. probleme de muncă. la începuturile federaţiei Quebecul. spre deosebire de statul federal care se întemeiază prin elaborarea unei Constituţii.

După 1992 landurile germane pot participa la politica Uniunii Europene. Paris. Paris. Introduction a la politique. 1991 Claude Leclercq. în măsura competenţelor lor legislative.Leclerq referitoare la o Europă ca stat federal în construcţie. prin intermediul Bundesratului. intuiţia lui J. Consiliul Statelor joacă rolul de a doua Cameră în Suedia. In fapt.". Seuil. Articolul 3 B sună astfel: "Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt desemnate prin prezentul Tratat. În Germania există Bundesratul. Limitele de competenţă şi extinderea atribuţiilor statului federalizat s-au redefinit în cazul Germaniei în 1992.federal este Curtea Supremă în SUA. Curtea de arbitraj în Belgia. Se invocă aici principiul subsidiarităţii. L'Etat federal. Statele federate nu pot încheia trate internaţionale. Dalloz. cel mai important fiind Germania. Dar Germania are capitala financiară europeană la Frankfurt-pe-Main. cînd landurile au primit dreptul de a face acorduri internaţionale cu state străine (cu acordul Federaţiei). Science politique. observă J. Moneda unică Euro şi cetăţenia europeană par să fie semnele unei confederaţii care tinde să evolueze către un stat federal. 1997 Jean-Luc Chabot. PUF. instituţiei federale. 1999 Philippe Braud. Principiul participării Entităţile federalizate trebuie să participe prin vot la delegarea puterilor în cadrul federaţiei a doua cameră în Parlamentul federal: Senatul în SUA. Curtea constituţională federală în Germania. Argumentul se întemeiază juridic pe faptul că articolul 3 B al Tratatului de la Maastricht din 7 februarie 1992 este inspirat direct din Constituţia germană.4. amintind că cele două oraşe deţin instituţii financiar-administrative ale Europei unite. Paris. spune J. Europa unită: federaţie sau confederaţie? Comunitatea Europeană nu este deocamdată nici confederaţie. în mod indirect. care clarifică problemele relaţiilor dintre Landuri şi federaţia germană. L'Etat. Dalloz. numit de guvernămintele landurilor. este ales prin vot universal direct. Senatul canadian este numit de guvernatorul general la propunerea premierului. care presupune intervenţia doar acolo unde acţiunile avute în vedere nu pot fi realizate de statele membre. iar Belgia are capitala politică şi administrativă a Europei la Bruxelles. poate să fie corectă: Comunitatea Europeană are trei state federale în cele 15.Leclercq. e adevărat. 1997 Termeni-cheie Teoritorialitate Naţiune . prin Constituţie. Paris. 3. Pentru mai multe informaţii: Jacques Chevalier. 4. L'Etat. Bundesratul numind la rîndul său jumătate din judecătorii federali de la Curtea constituţională federală.Leclerq. inclus în Constituţia germană din 23 mai 1949. nici federaţie. pentru că o astfel de preogativă aparţine.

8. c. Prezentaţi caracterisiticle statului unitar. b. Cazuri concrete. 7. conform diferitelor doctrine juridice? Să se prezinte principiul subsidiarităţii. În ce constă descentralizarea şi care sunt factorii care o generează? Ce este o confederaţie? Ce este naţiunea şi în ce constă relaţia dintre naţiune şi stat. 2. 4. 6. 5. Caracteristici. Poate fi asociată descentralizarea din cadrul statului naţional cu subsidiaritatea? . În ce constă sistemul federal? Ce tendinţă de evoluţie sugerează cazul „Europei unite”? Să se construiască un tabel cu următorii itemi: a. 9. Tip de stat. 3.Cetăţenie Stat naţional Descentralizare Stat unitar Suveranitate Subsidiaritate Federaţie Stat federal Confederaţie Europa unită Sistem federal Întrebări de verificare 1.

A. A. 5. Antropologia politică. se poate totuşi distinge între societăţi segmentare şi societăţi cu stat. . Care sunt elementele sistemului politic în aceste cazuri particulare? 1. precum şi cazurile în care societăţile sunt aşezate într-o poziţie geografică ce oferă posibilitatea comerţului pe mare. cu cîteva excepţii. Dar. Sistemele societăţilor anistorice A. A. Regimuri politice democratice SISTEMELE POLITICE 1. Excepţie fac situaţiile de cucerire externă şi de dominaţie. sistemul politic al societăţilor fără scriere nu depinde de progresul economic şi de cel tehnologic 7.Tema V SISTEMELE ŞI REGIMURILE POLITICE După parcurgerea acestui curs veţi învăţa următoarele: 1. linear. 4. de care se ocupă etnologii. monarhia maritimă Tonga în Polinezia." Duverger le împarte în societăţi fără scriere. Ele sunt sisteme politice <hors devéloppement>. 1967). etc. 6. ideologia politică este întemeiată pe valori religioase. Autorul francez propune ca semnificative pentru participarea la o tipologie a sistemelor politice societăţile descoperite şi observate de etnologii contemporani.1.Balandier. şi societăţi cu scriere. clan. populaţie restrînsă pe teritorii mici. în afara unei difuziuni culturale şi al contactului cu societăţile din lumea industrială.societăţile parentale. iar nu societăţile preistorice. precum Regatele Unite ale Sudanului şi Kongo în Africa. Maurice Duverger definindu-le ca sisteme politice în care creşterea economică nu este obiectiv principal şi care au în sistemul lor de valori pe un plan secundar valorile dezvoltării economice. absenţa proprietăţii private (teza marxistă. In general. Societăţile segmentare şi statele Deşi există dificultăţi mari într-o tipologie a societăţilor fără scriere. unde nu există nici deosebire de clasă). Cel de-al doilea tip este cel al societăţilor fără scriere care au fost descoperite în zilele noastre şi care au evoluat autarhic. 3. dar parţial aplicabilă . care înglobează toate societăţile care au existat de la originea umanităţii şi pînă în secolul al XIX-lea. Societăţi statice Societăţile statice se referă la acel tip de organizare societală care nu dispune de un progres tehnic şi economic. Regimuri politice autoritare şi totalitare 3.2. el acoperă o realitate vastă şi foarte variată. structura socială este constituită adesea din stratificări complexe (ierarhii ereditare de tip castă. tradiţia orală şi miturile care stau drept depozitare ale memoriei colective şi politice 2. Tipologia sistemelor politice 2. "Dacă conceptul de societate statică este relativ clar.). care sunt societăţile istorice în general. acest tip de societăţi sunt stabile şi se dezvoltă lent. Primul este cel al societăţilor preistorice care au existat la începuturile omenirii. Societăţile fără scriere Există două tipuri de societăţi fără sisteme de scriere. confederaţii de triburi. suveranitatea este fondată în sacrul religios (G.

5. Societăţi fără scriere. b. unitatea teritorială devenind mai degrabă decît cea parentală principiu unificator. Există o singură sursă de putere politică ce rezolvă diferendele şi conflictele apărute între grupuri şi membrii unor grupuri. ca imperiu stabil şi ca stat organizat centralizat. în care guvernanţii stabilesc relaţiile de putere prin intermediul forţei armate. Ca exemplu relevant este cetatea republicană. este un stat realizat prin cucerire. a fost Imperiul egiptean. Statele apărute sunt de regulă mici. magistraţilor. consiliu şi magistraţi. acestea fiind constituite pe grade de rudenie. există instituţii de administrare şi de decizie de tip politic republican 3. Stat mare şi centralizat. . dar care posedă elementele unui stat. comercială. există instituţii populare . 2. Ele sunt acele organizări tribale întemeiate pe linie parentală. imperiile sunt state multinaţionale. Societăţile cu stat segmentar se referă la acel tip de organizare statală în care centralizarea şi unitatea statală se manifestă. Relaţiile dintre unităţile constitutive seamănă cu cele pe care le stabilesc între ele segmentele unei societăţi clasice. există egalitatea între cei care au drepturi de cetăţeni. structurile de putere şi de administrare fiind segmentate. c. funcţionarilor. Paternitatea este înlocuită de proprietate. sau care au tins să devină unităţi teritoriale.Ch. ce nu desfăşoară o activitate de producţie agricolă sau meşteşugărească. Cetăţi şi imperii se găsesc şi în Evul Mediu occidental la Veneţia şi Florenţa. ne spune L.White în The Evolution of Culture (1959). există proprietatea privată şi surplusul de alimente. din care să se întreţină singuri 2. care permit hrănirea artiştilor. la nivel de ritualuri decît la nivelul acţiunii politice. Primul imperiu care s-a constituit. imperiul face parte din ceeace K. formă de organizare statală care se regăseşte în jurul Mediteranei încă din primul mileniu î. Acestea sunt societăţi prestatale care au rezultat din sedentarizare şi care au păstrat relaţii de linearitate şi de rudenie înainte de apariţia statului propriu-zis. 2. în care prezintă o teorie a imperiilor prin generalizarea cazului egiptean. Sistemele societăţilor istorice A. Grecia veche are atît sisteme politice de tip aristocratic. Societăţile segmentare sunt cele constituite pe principiul parental. Cetăţile şi imperiile Cetăţile antice pot fi considerate o primă formă de stat. ca republici comerciale ce deţin instituţii complicate. etc. care au evoluat demografic.Wittfoegel numea “despotismul oriental”. etc. constructorilor. participarea pe bază de cens la treburile Cetăţii fiind în Atena înlocuită cu participarea pe temeiul cetăţeniei. cît şi sisteme politice de tip democratic. Condiţiile de climă şi geografie au permis crearea surplusului care să întreţină pătura de funcţionari. Acest tip de sistem politic se caracterizează prin următoarele: 1. 4. Există însă şi cazuri particulare de societăţi în care politica este rezolvată fără şefi veritabili. de exemplu. Caracteristicile politice ale statului de tip imperial sunt următoarele: 1. mai degrabă. în care unul dintre elementele constituante domină restul întregului unificat politic.adunări. Conceptul de imperiu ca parte a sistemului de stat şi de organizare a structurilor şi elementelor sistemului politic este mai puţin delimitat decît cel de republică urbană.a.

5. Ideologia lui este una de tip religios (633-713) .textele revelate ale lui Mahomed. 9. regimurile devin politice în măsura în care se produce revoluţia fundamentală la nivelul legitimităţii clasei politice: apariţia şi afirmarea opiniei publice. legitimitatea puterii este una fundamental religioasă. economiile acestor forme de organizare politică sunt esenţial agrare şi cu o tehnică rudimentară. fondate de un individ şi posibil să dispară o dată cu acesta. 7. sistemele de valori întemeietoare au ca elemente fundamentale loialitatea. 3. La acesta se adaugă Imperiul arab. prin diferite forme de participare prin care susţine sau se opune diferiţilor guvernanţi. organizarea feudală ia de multe ori formulă autarhică. uneori. începînd cu secolul al X-lea. succesiunea este fie ereditară. evoluţia acestui tip de stat se face în sensul instituţionalizării puterii politice ca putere suverană în administrarea treburilor cetăţii terestre. B. "Opinia publică va face. 4. 4. relaţiile de tip vasalic. să dispară dihotomia caracteristică regimurilor apolitice. 8. Napoleon şi armata naţională. cum este cazul Bizanţului. superioare celorlalte armate (cavaleria lui Cyrus la perşi. 2. falanga macedoneană la Alexandru Macedon. putîndu-se opune acestuia prin existenţa unei armate proprii. 6. Aceste două din urmă exemple . Autorul precizează că. 5. Ca sisteme politice ele se caracterizează prin: 1. Există imperii fondate pe arme şi imperii fondate pe ideologie şi superioritate tehnică.). 7. existenţa unei puteri politice subordonate. sau în relaţii de complementaritate cu puterea religioasă. II. Feudalităţi şi monarhii Feudalităţile şi monarhiile feudale sunt legate de Evul mediu occidental. " Opinia publică tinde să judece ea însăşi prin participare la revizuirea ordinii politice sau prin legitimarea aceasta. între o minoritate infimă care gândeşte în termeni politici şi imensa majoritate care susţine sistemul politic şi social en une donne de nature. aşa cum este cazul Imperiului roman. în fapt. fie aleasă. nu cumva putem vorbi despre regimuri de guvernare politice şi apolitice? Intr-o astfel de perspectivă. seniorii importanţi joacă un rol decisiv în exercitarea puterii poltice care aparţine regelui.3. etc.Imperiul musulman şi Imperiul roman sunt cazuri de situaţii în care căderea imperiului a lăsat urme de civilizaţie durabilă şi a influenţat evoluţia ulterioară a societăţilor ce făcuseră o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp parte din imperiu. . imperiile sunt. ele se nasc din apariţia unui instrument de luptă sau tactică noi. imperiile sunt efemere din cauza imposibilităţii de a controla la nesfîrşit naţiunile integrate. şi nici superioritatea tehnică romană. jurămîntul credinţei. regimuri de dictatură personală. călăreţii de stepă ai lui Ghinghis-han. Hitler şi diviziile blindate. unde nu avem nici dictaturile militare. relaţiile de putere impersonale se combină cu cele personale. REGIMURILE POLITICE Jean -Marie Denquin face o observaţie foarte interesantă cu privire la regimurile politice: dacă politica este făcută de o clasă de guvernanţi în raport cu care restul societăţii nu are nici-o legătură în ceea ce priveşte legitimitatea poziţiilor de la vârful puterii. ca în Bizanţ sau Imperiul roman.

forme de legitimare. despotism Norberto Bobbio face câteva distincţii fundamentale pentru sistemul conceptual al regimurilor politice. regimuri politice sunt doar cele de tip democratic. Fără o astfel e revoluţie sângeroasă. democraţie. regimurile politice de tip autoritar sau totalitarismele reprezintă tot atâtea încercări al reprezentanţilor clasei politice de a instaura regimuri apolitice. englezii au afirmat intrarea progresivă a opiniei publice în societatea politică într-o perioadă de mai bine de un secol. nu înseamnă în mod necesar şi că toate au fost democratice. care observa în 1831 o astfel de transformare realizată de “democraţia modernă” (democraţia americană. tipuri de ideologii şi caracteristicile lor. când masele intră în arena istoriei. care îşi găseşte începuturile în Politica lui Aristotel: monarhie. dictatura căpătând un sens negativ prin excelenţă. ca opus celui de "democraţie" a dus la o pervertire de sensuri. care ar fi astăzi mai potrivit pentru regimurile politice pe care le numim "dictaturi". pentru a prelua o idee a lui Tocqueville. Care sunt caracteristicile acestui tip de dictatură. cum fu Revoluţia franceză. Dar. Regimuri politice non-democratice (I): dictatură. Regimurile politice complete. apar atunci când se structurează instituţiile de tip liberal în statul occidental şi când valorile dreptului natural sunt preschimbate în valori politice. termenul de "dictatură" are o conotaţie prin excelenţă pozitivă. Dictaturile militare. morfologie instituţională şi relaţii specifice între societatea politică şi societatea civilă. Pentru ştiinţa politică contemporană triada conceptuală care a făcut carieră este cea de "regimuri politice autoritare-regimuri politice totalitare-regimuri politice democratice". El era un magistrat . oligarhie. au fost regimuri politice care au avut o ideologie a opiniei publice de tip participativ. dacă toate regimurile politice europene. continuă autorul. deşi termenul şi-a început cariera istorică în calitate de termen cu referinţe pozitive. El se referă la asumarea guvernării de către un individ (căruia i-a fost solicitat ajutorul) într-o situaţie de criză în care se află sistemul politic şi societatea deopotrivă. în realitate. de exemplu. precum şi forme specifice de legitimitate pentru fiecare tip de regim politic în parte. ochlocraţie. în particular). cu formele lor degradate: tiranie. El este folosit în locul termenului de "autocraţie". ne sune N. încercând să identificăm caracteristici. deşi. Despre această tipologie vom discuta în continuare. termenul de dictatură a început să fie din ce în ce mai folosit pentru a desemna orice formă non-democratică de regim politic. Distincţiile care se fac în ştiinţa politică la nivelul regimurilor politice gravitează în jurul unei tradiţii a ştiinţei politice. Folosirea contemporană a termenului de "dictatură". pe care îl putem regăsi în vremurile Romei vechi? După cel de-al doilea război mondial. Apariţia şi impunerea opiniei publice şi transformarea unui regim apolitic în regim politic nu a avut nevoie la scara istoriei de o revoluţie necesară. de exemplu. Care este abuzul teoretic ce i se aplică acestuia? La origini. Conform unei astfel de abordări însă. Dictatorul era în Roma veche cel căruia i se cereau servicii pentru redresarea situaţiei de criză.Bobbio în Democracy and Dictatorship (1989).O astfel de evoluţie dinspre societăţile apolitice către societăţile politice începe cu secolul al XIX-lea. atrăgând atenţia în mod special asupra unor semnificaţii de concepte care par interşanjabile. aristocraţie. 1. Să luăm întâi conceptul de "dictatură". tiranie. ele se referă la regimuri politice cu caracteristici organizatorice şi de legitimitate diferite.

Tiranul este un şef politic ce are puteri absolute. la o anume stare de lucruri şi are o semnificaţie descriptivă. Despotul este un monocrat. despot. în sensul originar al cuvântului. Despotismul şi dictatura diferă şi ele ca regimuri politice. cât şi de despotism.excepţional. despot. ." Forma pe care o are astăzi termenul este determinată de faptul că sensul său originar s-a pierdut. Rând pe rând însă. dictatura cerută de starea de necesitate în Roma veche. pentru că el este reprezentatul unui grup revoluţionar. în principal. care exercită putere absolută şi este legitimat. ci o formă de guvernământ: un mod de a exercita puterea. În aceste condiţii. tiran. dar nu doar temporar (despotismul oriental).Chr. Dictatorul roman venea în condiţii extraordinare să ajute la prezervarea şi redresarea statului. ci o criză totală. formula păstrându-se intactă până la sfârşitul celui de-al treilea secol d. care ia în aceste condiţii locul monocratului investit legitim de Senat sau de un consul roman. Dacă raportăm termenii des folosiţi în limbajul obişnuit şi în literatura de specialitate precum tiran.. pe când prima nu. termenul de dictatură a început să fie folosit în asociere cu cel de revoluţie şi cu cel de proletariat. dictatorul era un magistar cu puteri delegate pe termen limitat. Şef al administraţiei şi şef al armatei. prin faptul că este temporară. doar o singură persoană putea fi astfel investită cu putere totală 4. sau guvernarea de tip revoluţionar. Pentru cazul revoluţiilor moderne. de exemplu. legitimarea printr-o stare de necesitate 3. O astfel de dictatură de tip revoluţionar însă. deoarece ele nu mai denominează dominaţia de clasă.. Crizele există în ambele cazuri. ceea ce înseamnă că este nevoie de investirea cu puteri excepţionale. Dictatura proletară din jargonul marxist trimite la un termen mai degrabă descriptiv decât evaluativ: ". pentru că legitimitatea lor este diferită ca substanţă şi durată: primul are o legitimitate determinabilă istorico-geografic. cerută de situaţia revoluţionară. stabilizându-se în forma şi semnificaţia negativă. Pentru cazurile guvernămintelor modernităţii. învestitura sa primă producându-se pe la 500 î. dictatura revoluţionară este şi ea cerută de "cazuri de necesitate".deoarece toate statele sunt dictaturi. Prin ce se caracteriza dictatura de tip roman? 1. Un astfel de magistrat era numit de către unul dintre consuli în condiţii excepţionale. puteri absolute de comandă pentru dictator 2. în sensul dominaţiei de clasă. dar care nu este legitimat şi nici nu are o durată scurtă de guvernare într-o astfel de poziţie. Dictatura diferă atât de tiranie. pe când dictatura revoluţionară sau dictatorul revoluţiilor are rolul de a distruge o formă de stat şi de a o înlocui cu asta. continuă Bobbio. cum se întâmpla în Roma. Aceste trei forme de guvernământ desemnate de termenii dictator. care acţiona doar în situaţii de necesitate. precum înăbuşirea unei revolte sau conducerea unui război. vom observa că semnificaţia lor este total diferită la nivelul legitimităţii şi al caracteristicilor fundamentale de cea a termenului de dictator. tirania şi dictatura diferă. Robbespierre. dar nu mai poate fi dictatorul în senul originar al cuvântului. pe când cel din urmă are o legitimitate întemeiată pe o stare de necesitate. pentru cea din urmă este guvernare legitimă. criza de stat este urmată de o nouă constituire. puterea dictatorului era limitată doar de durata mandatului: 6 luni. Cu acest prilej al învestiturii. se întâlnesc însă în faptul că avem de-a face cu monocraţi deţinători ai unei puteri absolute. durata scurtă a poziţiei de şef suprem. de o schimbare totală a formei de guvernământ. primeşte putere în condiţii extraordinare.Chr. rezolvarea lor este însă diferită. termenul se referă. şi deci legitim. nu are rolul de a rezolva o criză parţială a statului. dictatorul căpăta puteri excepţionale. Ca şi dictatura romană..

Deseori. operele geniale sau meritele deosebite ale dictatorului apar abia după ce a ajuns la putere. sau cel puţin să fie funcţional: o dată ce dictatorul a murit. Denquin. în condiţiile în care orice putere politică are o autoritate ca temei? "Orice putere. Dictaturile naţionaliste îşi asumă proiectul salvării naţiunii. Dictaturile de proiect Acest tip de dictatură justifică deţinerea puterii politice prin apariţia unui scop social. B. Ea primeşte calificativul de autoritară doar atunci când se foloseşte în mod arbitrar de violenţă. în care coeziunea şi natura grupului să fie date de asocierile de tip profesional. o lovitură de stat. pentru dictaturile personale legitimitatea este una a forţei. Există şi situaţii în care dictatorul a venit legal la putere. 2. voinţa sa nu va fi în mod necesar respectată. Il Duce voia astfel să construiască un stat puternic într-o organizare socială de tip corporatist. dictatorii sunt militari. Dar. propaganda având rolul de a impune maselor imaginea că doar dictatorul este demn de a fi conducătorul statului. Caracterul personal al sistemului împiedică un mod ipotetic de succesiune normală să fie instituit. C.. Regimul lui Franco îşi propunea să menţină ordinea interioară şi să oprească războiul civil din Spania interbelică. în perioade de criză sau de război civil. Se vorbeşte de autoritarism atunci când regimul politic abuzează de autoritatea sa. folosind mai degrabă forţa decât persuasiunea pentru realizarea propriilor sopuri sau pentru procesul de guvernare. acest tip de regim politic comportă un dezavantaj major: "Dictatura este trecătoare. Puterea este cucerită prin violenţă. Dictaturile personale Dictaturile personale sunt frecvente în ţările lumii a treia. în lipsa oricărui principiu ereditar. Franchismul este definit de Denquin ca "dictatură personală reacţionară". originea acestui tip de regim politic fiind. de regulă. chiar dacă este bine păzită.B. a. . putem distinge cazuri de legitimare diferitã a deţinerii puterii politice la vârful statului. Dispariţia sa deschide astfel o perioadă de criză şi de incertitudine. Naţiunea. poate apărea ideea salvării populaţiei. dacă este militar dictatorul îşi va asuma şi administrarea treburilor civile. deţine o autoritate. Astfel. Dacă în cazul monarhiilor era implicată o legitimitate de tip divin. prin apelul la sacralitatea de tip profan: Poporul. Dictaturile revoluţionare îşi propun chiar modificarea sistemului social-economic. spune J-M. Fascismul italian era o dictatură personală cu accente naţionaliste. în măsura în care Mussolini ţintea la stabilirea unui imperiu colonial pentru Italia. b. Regimuri politice autoritare Ce sunt regimurile autoritare. Dar distincţia între militar şi civil dispare pentru că. iar dacă dictatorul este civil. de regulă. de orice tip ar fi ea. el va deveni în mod necesar şi şeful armatei. Între dictaturile de proiect. pentru că. salvarea populaţiei de pericole reale sau imaginare. Franco avea ca obiectiv menţinerea valorilor catolice tradiţionale şi salvarea Spaniei de pericolul comunist c. dar orice apel la legitimitatea de tip legal care l-a adus la putere este negat. etc. Ele se caracterizează prin absenţa unei justificări de tip legitim a puterii care este deţinută de un individ sau de un clan..)" Legitimitatea de tip charismatic este îndoielnică în cazul acestui tip de regim de putere. A. ce degenerează câte odată într-un război de succesiune (. de regulă.

poate să nu pară deloc autoritar pentru populaţia acelui regim politic. iar nu anularea totală a libertăţilor publice. 8. de interzicerea activităţilor organizate. nu are o ideologie oficială şi nu ţinteşte la mobilizări masive de mase.Dar. continuă Ph.) Absenţa instituţionalizării opoziţiei nu facilitează dialogul cu forţele contestatare. care să asigure cererea de cadre administrative. Politologul francez Guy Hermet consideră că se pot numi “autoritare” regimurile politice ale lui Salazar din Portugalia. Autoritarismul patrimonial Autoritatea puterii politice în acest tip de regim politic se întemeiază pe autoritatea "tatălui de familie". 4. elementele sale individualizante fiind următoarele: 1. D. 3. pe selecţia elitei administrative pe principiile competenţei şi pe birocratizarea specifică statului modern. chiar dacă unele dintre regimurile politice de tip autoritar beneficiază de alegeri sau de plebiscite.” Fundamentul modelului de regim politic autoritar pe care l-am identifcat este deci gradul de etatizare. Un regim politic de tip autoritar prezintă o serie de caracteristici specifice.. Deşi asemănătoare în toate aceste caracteristici. se poate vorbi despre autoritarism atunci când principiile de selecţie a guvernanţilor sunt corupte: clientelismul sau cooptarea înlocuiesc selecţia democratică întemeiată pe competiţia politică. 6. regimurile politice de tip autoritar nu urmăresc modelarea totală a societăţii. de loisir. culturale. Philippe Braud susţine că supravieţuirea regimurilor politice de tip autoritar este direct legată de eliminarea competiţiei politice. fără a elimina pluralismul ideologic la nivel social dacă acesta nu ameninţă statul şi ordinea de stat. ceea ce pare autoritar în ochii occidentalilor. există un pluralism redus. asta nu înseamnă că ele devin <moderate>: "Atunci când sunt ameninţate de apariţia unei opoziţii. 2. Acest lucru se întâmplă deoarece se face adesea apel în primul rând la un tratament pur poliţienesc al conflictelor. care completează violenţa judiciară destinată intimidării sau descurajării oricărei încercări de contestare a puterii politice. regimurile politice de tip autoritar pot fi ele însele clasificate în funcţie de gradul de concentrare al puterii de stat. guvernanţii se pot folosi de o violenţă neiertătoare. foarte apropiate de calificativul de dictatură. instituţionalizarea unui sindicat de stat şi a unui partid unic. între 1967-1974. regimurilor islamice monarhice. In funcţie de acest grad de etatizare putem identifica în literatura de specialitate mai multe tipuri de regimuri politice autoritare. El corespunde tipului de stat tradiţional identificat de Max Weber. după cum termenul se poate la fel de corect aplica ţărilor foste colonii după eliberarea lor în urma celui de-al doilea război mondial. sau cel al Arabiei Saudite de astăzi. guvernanţii nu sunt recrutaţi prin competiţie politică de tip concurenţial. în care raţionalitatea de tip etatic nu se întemeiază pe depersonalizarea funcţiilor. cum a fost cazul dreptului sindical de asociere în timpul regimului coloneilor din Grecia. limitarea. Deşi monopolizează mijloacele de comunicare în masă.. 5. A. 7. se acceptă un relativ pluralism ideologic. lăsând libertatea de exprimare a opiniilor referitoare la probleme religioase. Guillot în Introduction a la sociologie politique (1998). controlul activităţilor politice şi cel al aparatului de stat şi al sistemului de comunicare în masă. Totuşi. De exemplu. . sau cele din Asia de Sud-est. regimurile politice militare sud-americane. este tolerată puterea economică a marilor întreprinderi şi puterea morală a religiilor. (. atunci când acestea apar. interdicţia unor drepturi politice.

Mexic). Kemal Attaturk în Turcia sau Abbdel Nasser în Egipt. Pentru acest tip de regim politic autoritar statul este foarte slab şi forţa liderilor oligarhiilor politice este suficient de mare pentru a elimina oponenţii reali. dacă nu chiar mai mari. Oligarhiile clientelare Ţările Americii Latine oferă un exemplu interesant de regim politic de tip autoritar (12). Columbia. Puterea politică a acestui rege este limitată foarte puţin sub aspect juridic. Întemeiate pe armată. El cooperează cu potenţaţi ai regatului. Venezuela. care să ia forma “Consiliului regal”. precum clerul superior. statul democratic este incapabil să protejeze pe cei care devin oponenţii regimului oligarhic organizat. s-a putut estima că sumele averilor personale deţinute în străinătate de către şeful de stat şi familia sa erau echivalente cu datoria publică a ţării respective. după cum este şi relaţia dintre interesul public şi interesul privat. în anumite ţări din Africa. Alegerile politice prezidenţiale şi parlamentare sunt trucate şi au rolul de a legitima alternanţa la putere a marilor proprietari de terenuri. De exemplu.Separaţia spaţiilor şi resurselor publice de cele private este confuză. Napoleon anticipează astfel regimurile politice de mână forte conduse de generali în secolul XX. Haya de la Torre în Peru). Slab instituţionalizat politic. Congo. B. şeful statului dispune de resursele sociale şi cooptează la conducere persoane promovate pe principii clientelare. totuşi. Acest tip de regim politic autoritar – regimul patrimonial. să lupte contra mafiei drogurilor (Columbia) sau să facă faţă corupţiei generalizate în aparatul de stat (Peru. Juan Peron în Argentina. etc. Pentru aceste cazuri particulare de regimuri politice. Panama. în special cele din zona subsahariană a Africii şi din lumea arabă (monarhiile Golfului). în aceste regimuri politice cariera militară devine o supapă de ascensiune socială pentru copiii din straturile modeste. cum este cazul statului brazilian. Primul Consul. care se folosesc de armată şi supun unei modernizări forţate societăţile conservatoare şi tradiţionale. ce reiese din parlamentarismul lor de faţadă. întemeindu-şi discursul pe valori ale socialismului african şi ale ideologiei anticolonialiste sau antiimperialiste (Ghana. Uruguay. Zambia. C. în statul patrimonial (tradiţional) poate exista. El distribuie astfel discreţionar funcţii şi prebendii. Acest tip de conducere autoritară a forţat modernizarea societăţilor şi a oferit straturilor mijlocii cu multe resurse şi oportunităţi decât marii mase de cetăţeni. Confuzia dintre sfera publică şi cea privată în astfel de state contemporane duce uneori la îmbogăţiri considerabile ale reprezentanţilor elitei guvernante.). privilegii de diferite tipuri. are adesea o orientare conservatoare. sau al regimului Houari Boumedienne în Algeria. nobilimea şi alte straturi din partea superioară a ierarhiei sociale. Samuel Eisenstadt propune în Traditional Neopatrimonialism and Modern Neopatriomonialism (1973) folosirea termenului “regimuri patrimoniale” pentru regimuri politice contemporane din lumea a treia. în special regimurile din lumea arabă petrolieră. E. sau marilor afacerişti. Chiar dacă există lideri charismatici (Vargas în Brazilia. apoi Împăratul reuşeşte să mobilizeze idei precum patriotismul şi suveranitatea pentru a obţine legitimare socială. Benin. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul regimului lui Sadam Hussein în Irak. Dictaturile populiste şi bonapartismul Teoreticienii regimurilor politice consideră că Napoleon a reuşit să pună la lucru un sistem de simboluri pentru legitimarea puterii sale care poate face posibilă denumirea celor două regimuri pe care le-a condus în Franţa la începutul secolului al XIX-lea drept regimuri autoritare de tip populist. Alte regimuri politice şi-au asumat un discurs “progresist”. un Consiliu de rezolvare a problemelor. . F. Este vorba aici despre cazuri reprezentate de Columbia. Acesta este cazul diverselor regimuri politice de tip monarhic din Europa până în secolul al XIX-lea.

naţionalismele permiţând emergenţa unui pluralism social. lăsând celelalte regimuri politice emulate sau asemănătoare precum fascismul. abordarea fenomenului totalitar este strâns legată de o participare subiectivă inconştientă. 3. e adevărat. orice greşeală comisă în câmpul economico-profesional este o greşeală ideologică.Beneton Introduction a la politique.G. intelectuali dizidenţi. care au trecut la un proces de <dezideologizare> după epoca Brejnev.cel al mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi de persuasiune. Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută.). dar care reprezintă centre de decizie independente. 2. Aron stabileşte în Democratie et totalitarisme (1965) 5 elemente principale care pot defini regimurile politice de tip totalitar: 1. implicit R. dincolo de un centru unic de control reprezentat de oligarhia politică sau de oligarhia militară.G. acestea sunt impregnate de adevărul de stat. A doua categorie de autoritarisme politice de tip birocratic se referă la state cu partid unic hipertrofiat Acesta este cazul unor ţări foste comuniste. De aici o politizare. sunt relevante pentru acest tip de autoritarism. 3. In acest caz de structură instituţională se pare că este vorba de o delegare de putere politică dinspre stat. pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii înseşi. socială şi culturală şi care sunt întemeiate de stat. o transfigurare ideologică a tot ce se desfăşoară în societate. In cazul acestora există forţe sociale independente: Biserica. în afara unei asemenea definiţii. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid. renunţând la vocaţia lor revoluţionară. Puterea birocratică se manifestă aparent în afara statului. Birocraţiile autoritare Regimul lui Salazar din perioada interbelică. . 4.Arendt adaugă încă o trăsătură la caracterizarea totalitarismului. D. Pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se foloseşte de un dublu monopol . limitat. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt subordonate statului şi devin o parte din acesta.Caracteristici definitorii R. analizând dintr-o perspectivă care pare implicată fenomenul totalitar pe care-l limitează doar la comunismul sovietic şi la naţional-socialism. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială.D. 5. spre corpuri intermediare (Guy Hermet). Polonia. pentru că există instituţii care controlează o bună parte din viaţa economică. dar compatibil cu monolitismul politic. Regimul politic totalitar A. Aceste cazuri de regimuri politice sunt relevante pentru o primă categorie de state în care structurile instituţionale acaparează putere. sau regimul politic condus de Cardenas în Mexic. Sistemul de comunicaţii în masă este asimilat de stat şi comandat de cei care reprezintă statul. In fapt aşa cum observă Ph. pentru a se transforma în partide de perenizare a cadrelor de partid şi de stat (explicit. ea devenind adevărul oficial al statului. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este supusă ideologiei oficiale. H.

ea este frica. Pontier la ceea ce s-ar putea numi o <logică a totalitarismului> . să se instaleze pe timp de pace. zice Ph. Nimeni nu ştie cine este informator şi cine nu. sistemele totalitare au trebuit.Beneton. un sistem politic ce pretinde să întrupeze adevărul universal al relaţiilor interumane şi al relaţiilor dintre stat şi societate b. ca în timpul totalitarismului în timp de război. care atomizează societatea. aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip democratic. totalitarismul ca sistem întemeiat pe violenţă. şi ea invadează întreg spaţiul discursului public. b. ceea ce înseamnă ceva mai mult de un adult din doi. De exemplu. ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene. Or. chiar dacă aceasta fuse o pace armată. a. aproape tot ce se putea face dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era un act de lezmajestate. c.Amalric. Preluând terminologia lui K. Sistemul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. singurul mod liber de exprimare fiind exprimarea acestui adevăr oficial. comitetele de cetăţeni formate pentru a <demonta> aparatul de represiune Stasi (poliţia secretă) a evaluat efectivele sale la aproximativ 85 000 de agenţi. care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea de a participa şi de a crede în preceptele ei. Ea propune o religie seculară. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. dar într-o manieră diferită de reglementarea de tip democratic. vom încerca să umblăm împreună cu politologii francezi Ch." Ea se referă la : a.5-17 milioane de germani fiind fişaţi. Totalitarismul controlează societatea pentru că aceasta este una anemiată. Un astfel de sistem nu poate produce decât minciună şi ipocrizie generalizată: "Frica . Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea domneşte în numele ideologiei. Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar: "Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime. în RDG. după cum aflăm din articolul lui J. "Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea şi de a o transforma într-un vast câmp de concentrare. In regimurile politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională pentru că aceasta este o comunitate d cetăţeni care se percep ca inamici unii altora. cum spune Havel." Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent şi omniprezent. nu mai apare deloc hilar faptul că regimul sovietic persecuta biologii pentru ." Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic. Astfel. 40005000 de spioni profesionişti. Si cum reglementările erau nenumărate.Popper. Este vorba despre fenomenul de depersonalizare.-M. Motivul este uşor explicabil: totul este interpretat printr-o grilă unică pe care o oferă ideologia regimului totalitar. d. de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare. ea revendică în egală măsură monopolul cuvântului legitim. instalată în rândul popoarelor din cadrul sistemelor totalitare ca o otravă cu acţiune lentă explică asfixiere întregii vieţi publice. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit. 11 aprilie 1990. Dar acest lucru nu este posibil pentru un sistem totalitar decât într-un context de război. sistemele totalitare sunt sistem închise în raport cu lumea exterioară. <Encombrante polices politiques din Le Monde. la care se adaugă peste 110 000 d informatori regulaţi.Debbasch şi J. Omul devine anonimul pierdut în masa de anonimi ce trăiesc într-un univers indefinit reglementat.In cele ce urmează. pentru majoritatea cetăţenilor. spune Vaclav Havel în Essais politiques (1989). chiar dacă aceasta este contrar naturii lor profunde. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea totalitară este cel de care se poate folosi într-un moment sau altul. individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în faţa unei vini fabricate: vina de a fi sabotat sistemul. între 16. Lipsit de avocat al apărării şi de prezumţia de nevinovăţie.

Ştiinţa politică se concentrează asupra mecanismelor de funcţionare acel regimului politic. Totalitarismul conţine logica propriei distrugeri Tehnologia modernă permite regimului politic de tip totalitar o bună organizare a managementului şi a represiunii. consideră R. El observă o serie de suprapuneri între etichete precum liberalism şi democraţie. Altfel spus. mecanica distrugerii totalitare a găsit alte căi de evoluţie.Aron în Demcratie et totalitarisme (1965) mergea pe ideea unui model operaţional de analiză. Astfel. Ideologia politică a regimurilor totalitare este importantă la nivelul structurilor sale. el consideră că "Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. conţinutul ideologic fiind o problemă de rang secund în analiza ştiinţei politice. . iar nu la nivelul conţinutului concret. de cele mai multe ori." Observaţiile lui Sartori ne trimit în definirea democraţiei din perspectiva relaţiei gen-specie pe care o are în raport cu liberalismul. puterea impunând teoriile aberante ale lui Lyssenko. procentul de 4% al kulacilor (proprietari de pământ) fiind de 14% ori mai mic la nivelul Uniunii Sovietice decât numărul victimelor dispărute în procesul de colectivizare a agriculturii. invitându-ne la o disociere a conţinuturilor acestor etichete în perspectivă istorică şi structurală. în funcţie de preocuparea unui anumit autor pentru menţinerea democraţiei în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării liberalismului în democraţie. Totaliarismul este o barbarie industrializată. In liniile sale esenţiale. Aceeaşi fericită conjunctură istorică ce le-a reunit le-a anulat caracteristicile şi chiar limitările reciproce. care este diferenţa între inamicii publici ai nazismului şi cei ai comunismului sovietic? E adevărat. Dincolo de nivelul declarat al acestui proiect. sau stare de război. Atribuţiunile lor au continuat şi continuă să fluctueze. el exige o stare de paroxism constant ce întreţine efectiv crize interioare. Prima observaţie se referă la faptul că totalitarismul se referă la o o formă de organizare politică relativ efemeră: "Fascinat de distrugere şi de moarte. B. De altfel. R. totalitarismul veritabil presupune un efect o tensiune permanentă a energiilor în vederea eliminării sau absorbţiei oricărei convingeri dizidente. consideră Ph. Liberalism şi democraţie Giovanni Sartori ne propune în Teoria democraţiei reinterpretată (1987) o definire a liberalismului prin opoziţie cu curente de gândire şi doctrine contrare. noţiunea de totalitarism cere două observaţii. tensiuni internaţionale.Braud în Manualul de sociologie politică (1998). 4. prin convergenţa lor. idealurile liberale şi cele democratice sau unit şi. Regimuri politice democratice ca regimuri organizate pe principii liberale H. A. făcând posibilă gestionarea unui vast câmp concentraţionar. liberalismul este o doctrină şi o ideologie politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic. iar la acest nivel conceptul de totalitarism se dovedeşte operatoriu." A doua observaţie se referă la relaţia dintre structura regimului totalitar şi proiectul acestuia. In fond.că legile ştiinţifice admise de aceştia erau contrare cu principiile marxismului. au devenit şi mai neclare. unii sunt evreii şi ceilalţi proprietarii burghezi şi latifundiari.Hillberg în La destruction des Juifs d'Europe (1998).

înţelesul termenului de democraţie fiind echivalent cu al celui de democraţie liberală. Valorile fundamentale care separă tipurile de democraţii sunt libertatea şi egalitatea. Regimurile politice construite în perspectiva libertăţii ca axis mundi sunt regimuri politice democratice de tip liberal. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt regimuri care "se îndepărtează de liberalism." Soluţia propusă de Sartori în definirea liberalismului este aceea prin "restituirea unui suport istoric" acestui termen, folosit în atât de multe contexte şi cu atât de diferite accepţiuni, încât este greu de identificat o adevărată gândire liberală de una non-liberală. Termenul de liberal este mult anterior apariţiei mişcării de idei de această factură. El este eticheta pe care o aplicăm gânditorilor englezi şi francezi din secolele XVII-XVIII, când, de fapt, termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Sensul cu care el a fost adoptat de celelalte limbi precum “liberaux” şi “liberales” este oarecum depreciativ, în deceniul trei al secolului trecut, el referindu-se la rebelii spanioli ai vremii. In spaţiul german cartea lui Humboldt Limitele acţiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851, când liberalii germani eşuează în parlamentul temporar de la Frankfurt (1848-1849). Mai mult, termenul de liberalism este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea mai completă formă de împlinire practică - Statele Unite, observă analişti ai istoricului fenomenului, americanii percepând construcţia lor statală ca republică, şi apoi democraţie. Aşa cum era privit de către Tocqueville până în 1840, liberalismul american era un "despotism democratic". Liberalismul era definit în opoziţie cu democraţia în sens european. Totuşi, acelaşi Tocquevillle, observă Sartori, începând cu 1848 nu mai foloseşte termenul antitetic “democraţie” pentru liberalism, ci pe cel de socialism. Democraţie este definită în mod implicit prin valori liberale precum libertate, pe cînd socialismul este definit prin apelul la egalitate. Democraţia combină într-o formulă specifică cele două idei de libertate şi egalitate. Democraţia are deci în comun cu socialismul egalitatea, iar cu liberalismul se suprapune la nivelul principiului libertăţii. Mijlocul secolului al XIX-lea stabileşte termenul de democraţie liberală, pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip democratic. Autorul francez stabileşte şi limitele în care libertatea şi egalitatea pot fi principii întemeietoare de organizare democratică: “Libertatea şi egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă, dar sub o optică reformulată: egalitatea care se opune libertăţii se regăseşte în socialism, în vreme ce egalitatea care se află în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democraţia antisocialistă, în democraţia care acceptă liberalismul.” Istoria secolului al XIX-lea şi condiţiile social-politice şi economice ale vremii au dus la constituirea unei atitudini sociale nefavorabilă faţă de termenul de liberalism, care a trebuit să se impună în condiţiile în care revoluţia industrială aducea eforturi, şi inegalităţi economice, exploatare şi condiţii mizere de muncă pentru proletariat. Termenul de “liberalism” nu a avut aceeaşi istorie pozitivă de impunere ca sistemul propriuzis. Dacă liberalismul a prevalat asupra democraţiei, identificarea sa cu liberalismul economic a fost privită cu ostilitate de proletariat, “”chiar astăzi majoritatea autorilor continuând să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire confundând, prin urmare, într-un mod nefast, liberalismul cu "liberismul" economic.”” Or, gândirea politică pe care o numim liberală în formulele sale de fondare, vorbeşte despre liberalism în termeni de domnia legii, stat constituţional, ocupându-se de libertate în sensul de libertate politică, iar nu de liberschimbism, tradus încă pejorativ în legea supravieţuirii individului celui mai puternic.

B. Libertatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei Democraţia de tip liberal care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul celor două valori: libertate şi egalitate: La o analiză finală, egalitatea este o necesitate orizontală, în vreme ce libertatea are tendinţe spre verticalitate. Preocuparea democraţiei se orientează spre coeziunea socială şi distribuirea egalităţii, în vreme ce liberalismul preţuieşte spontaneitatea şi superioritatea. Egalitatea doreşte să integreze şi să ajusteze, libertatea este autoafirmativă şi provocatoare. Democraţia nu favorizează prea mult "pluralismul", liberalismul este consecinţa acestuia. Dar, probabil că diferenţa fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ, iar democraţia pe societate. (...) In cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: Cum putem combina nivelul la care iniţiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii sociale necesară supravieţuirii? Analizând conceptul de liberalism din perspectiva relaţiei sale cu democraţia, Sartori propune o coborâre în sfera realităţilor empirice. Din această perspectivă a separării teoreticului de empiric, liberalismul ţine de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului, pe când democraţia înseamnă pătrunderea puterii poporului înăuntrul statului. Teoreticienii şi politicienii democraţi şi liberali se vor distinge acum în funcţie de domeniul lor de preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democraţii de conţinutul normelor emise de stat. Pe aceeaşi linie de separaţie între democraţie şi liberalism, Sartori continuă: "In raport cu forma statului, problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme; în ceea ce priveşte preocuparea faţă de conţinut, problema este ce trebuie să stabilim prin aceste norme. Liberalii au o percepţie mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială şi tot ei sunt cei care urmăresc realizarea "democraţiei procedurale". Democraţii sunt oarecum indiferenţi faţă de metode, fiind preocupaţi mai ales de rezultate şi esenţe, urmărind mai curând exercitarea puterii decât supravegherea acesteia." Având în faţă aceste distincţii şi relaţii rezultate din jocul termenilor “liberalism” şi “democraţie”, observăm atât zonele de suprapunere ale acestora, cât şi zonele de diferenţe. Liberalismul este democraţia în sens politic, neexistând diferenţe majore între ordinea şi construcţia de stat democratic şi stat liberal. Termenii sunt aici interşanjabili. Dacă vorbim despre democraţie în sens social, ieşim din aria de semnificaţie a liberalismului şi intrăm în zona diferenţelor. Definind democraţia socială ca un etos şi o stare mod de viaţă, de relaţionare cu ceilalţi, pe de o parte, ca mod de guvernare a societăţii, pe de altă parte, vom observa că democraţia socială poate fi definită în termeni de substrat extrapolitic şi fundament al democraţiei politice (democraţiei liberale). Reluând linia distincţiilor lui Sartori, "Prin urmare, în sens primar, ea (democraţia socială) este realitatea premergătoare oricărei politici, în timp ce, în sensul secund, constituie un produs al politicilor. In pofida diferenţei despre care vorbim, când zicem democraţie socială în ambele cazuri prezentate utilizăm, pe bună dreptate, "democraţia"; în timp ce, atunci când spunem democraţie politică, tocmai de dragul exactităţii, trebuie să spunem "liberalism", sau, cel puţin, democraţie liberală. Democratizarea înseamnă mai multă egalitate socială, iar liberalizarea înseamnă democraţie politică. Formula democraţiei politice este egalitatea prin libertate, pe când formula democraţiei sociale este libertatea prin egalitate, ceea ce empiric este inoperabil. Libertatea liberalismului şi egalitatea democraţiei se află în relaţii procedurale. In acest moment Sartori stabileşte relaţiile de prim şi secund în definirea celor două concepte şi a realităţii pe care ele o vizează: prin libertate, ni se creează posibilitatea (libertatea) de a

ajunge la egalitate. Plecând de la egalitate însă, nimeni nu a reuşit să demonstreze că avem libertatea de a reveni la libertate. Cu alte cuvinte, democraţia ori are în componenţa ei dimensiunea politică procedurală de tip liberal, ori nu poate exista deloc. Democraţia liberală poate crea şi dezvolta democraţia socială, pe când democraţia socială care stabileşte egalitatea ca valoare primară, nu poate crea democraţie procedurală de tip liberal. C. Democraţia formală şi democraţia substanţială Relaţia de determinare reciprocă dintre democraţie şi liberalism este subliniată şi de N. Bobbio în Liberalism şi democraţie (1998), atunci când pun problema dimensiunilor substanţiale şi democraţia formală. Dacă luăm termenul de democraţie în sens etic, atunci este foarte greu să stabilim limitele acestui concept. Asfel, “... din punct de vedere istoric democraţia are două sensuri principale, cel puţin la origine, după cum se pune în evidenţă fie ansamblul regulilor a căror respectare e necesară pentru ca puterea politică să fie efectiv distribuită între cea mai mare parte a cetăţenilor, aşa-numitele reguli ale jocului, fie idealul pe care guvernarea democratică ar trebui să-l aibă în vedere, şi care este cel al egalităţii.” În acest sens, trebuie să operăm în mod inevitabil o distincţie între democraţia în sens politico-juridic şi democraţia în sens de “guvernare pentru popor”. Analizând comparativ conţinuturile celor două sensuri pe care democraţia le poate primi în perspectivă istorică, vom observa că, în ceea ce priveşte sensul de democraţie formală, ea este intim legată de liberalism şi de apariţia statului liberal. Sensul substanţialist al democraţie ne introduce într-o fundătură argumentativă şi conceptuală, pe motiv că vom fi nevoiţi să plonjăm într-o dezbatere doctrinară despre egalitate şi libertate, precum şi despre relaţia dintre aceste două valori fundamentale al democraţiei. Libertatea şi egalitatea devin astfel valori antinomice într-o interpretare de tip doctrinar, observă în continuare N. Bobbio, “...în sensul că nu se poate actualiza pe deplin una dintre ele fără limitarea sensibilă a celeilalte: o societate liberală şi de liber schimb este inevitabil egalitară; tot astfel, o societate egalitară este în mod inevitabil neliberală” O astfel de situaţie îşi are temeiul în faptul că libertarianismul şi egalitarismul se construiesc pe concepţii profund diferite despre om, având o dimensiune ontologică profund opusă faţă de potenţialităţi şi capacităţi, legate de o redistribuire a resurselor prin intervenţionism social. Egalitatea şi libertatea ca valori fundamentale ale doctrinei politice de tip democratic pot funcţiona împreună do în condiţiile în care se limitează reciproc, aşa cum afirma anterior G. Sartori, într-o anume ordonar a sistemului social-politic. Pentru Bobbio relaţia dintre libertate şi egalitate în fondarea unui regim politic de tip democratic este reductibilă la o propoziţie cu valoare de dicton al valorilor democraţie: “Singura formă de egalitate care este nu doar compatibilă cu libertatea, aşa cum este înţeleasă aceasta de doctrina liberală, dar este chiar cerută de ea, este egalitatea în libertate: ceea ce înseamnă că oricine trebuie să se bucure de o libertate compatibilă cu libertatea celuilalt şi să poată face tot ceea ce nu lezează egala libertate a celorlalţi.” Desigur, observaţiile lui Bobbio ne trimit în mod necesar către principiile dreptăţii formulate de John Rawls în A Theory of Justice cu câteva decenii în urmă: 1. dreptatea est posibilă doar în condiţiile în care libertatea , recompensa şi inegalitatea reuşesc să realizeze un cadru general în care: a. toţi indivizii care participă la o activitate socială să se bucure de o libertate egală (principiul maximei libertăţi egale; b. inegalităţile sunt admise doar atunci când ele funcţionează în avantajul tuturor. Bobbio adaugă că forma de egalitate care leagă liberalismul de democraţie a inspirat încă de la începuturi principii fundamental care au devenit norme constituţionale în

ca o astfel de relaţie între democraţia socială şi democraţia politică să nu fie în mod necesar implicată. nu doar formal. pe de o parte. egalitatea în faţa legii. etc. Bobbio ne sugerează schimbarea întrebării Cine votează ? cu întrebarea Ce probleme pot fi votate ? Schimbarea de întrebare fundamentală pentru gradul de democratizarea al unei societăţi face astfel posibil distincţia între o democraţie politică şi o democraţie social- . etc. de ceea ce se întâmplă în sfera socială. de fapt. Astfel există o distincţie între democraţie formală care se ocupă cu forma guvernământului şi democraţia substanţială. chiar determinate. unora dintre firme. merge mână în mână cu democratizarea societăţii. cum deosebim o societate democratică de o societate democrată la nivel de mecanisme de vot şi de drepturi politice ? N. În Democracy and Dictatorship (1989). acela al societăţii ca întreg. se află princpiul egalităţii. deoarece idealul egalitarian care o inspiră este realizat în formarea voinţei generale iar în perspectiva acesteia. căpătând un sens mai larg. şcoli. atunci care sunt indicatorii care pot măsura acest grad de democratizare ? În multe cazuri. cel puţin în parte. în majoritatea ţărilor. În societatea contemporană democraţia depăşeşte sfera politicului şi al participării sociale la delegarea de putere. Acesta este înţeles nu ca egalitate legală de tipul cli prezente în constituţii liberale chir şi atunci când acestea nu sunt nici măcar în formă democratice. unităţi administrative. egalitatea în drepturi. dar şi substanţial. aşezate la nivelul structurii şi a semnificaţiilor pe care denomnaţiile lor le poartă cu ele: democraţie şi dictatură.” Analizând conceptul de democraţie. este posibil. viaţă socială organizată pe principii non-democratice. instituţie. democraţiile sunt măsurate de indicatori referitori la dreptul la vot. O astfel de problemă ne trimite la identificarea adevăratei întrebări fundamental p care trebuie să ne-o punem atunci când vrem să aflăm despre gradul de democratizare al unei societăţi. Pot astfel exista familii. Acesta este motivul pentru care democratizarea treburilor politice. care să se desfăşoare în interiorul unui sistem politic în care funcţionează mecanisme de tip democratic. de tipul: formă de organizare şi de conducere în care prin intermediul unor proceduri participative. Bobbio într-o altă lucrare ce pune faţă în faţă două tipuri de regimuri politice. amândouă sensurile sunt legitime. participă la luarea deciziei într-o formulă de tip reprezentativ sau participativă directă (cazul sindicatelor. care sunt folosite pentru a distinge un regim democratic de unul nedemocratic. care se ocupă de conţinutul acestei forme. sun aspectul valorilor şi al scopurilor urmărite. Aceste două sensuri sunt perfect fused în teoria rousseauistă a democraţiei. ci ca egalitate socială şi. el punea problema democraţiei sub aspectul procedurilor. toţi cei afectaţi de o decizie într-o organizare socială. totuşi.): “O dată ce dreptul la participare politică a fost împlinit. autorul italian ne indică dimensiunea socială şi în gală măsură politică a conceptului. deciziile politice sunt condiţionate. ea instaurându-se şi operând cu mecanismele sale şi în sfere ale socialului care nu au nici o legătură directă cu puterea politică. lucru care face inoperabil indicatorul fiind că.diferite acte oficiale într-o istorie juridică a liberalismului şi a mariajului său cu guvernarea de tip democratic. b. Principiul egalităţii în democraţie şi al relaţiei dintre democraţia formată şi democraţia substanţială este tratat de N. care se produce o dată cu instituirea unui parlament. al cărui pilon fundamental este şi egalitatea: a. sufragiul este universal. egalitate de tip economic. Dintr-o asemenea perspectivă. democraţia iese din mecanismele de organizare şi participare de tip politic. cetăţeanul democraţiilor avansate va lua în considerare faptul că sfera politicii a fost acum inclusă într-un cadru mult mai larg. pe de altă parte: “Dincolo de aceste scopuri şi valori. O societate este mai democratică decât alta ? Dacă da. Şi totuşi.

Unde este acest tip de democraţie în lume? Dacă l-am lăsa pe R. acesta ne-ar propune ideea pe care o dezvoltase mai bine de două decenii: democraţia există doar în minţile noastre. că este rezultatul unei egalităţi înfrânată de libertate. Autorul american ne făcea însă observaţie. Ea este un ideal niciodată realizat empiric. care moderează tendinţele spre egalizare ale oamenilor. după care diferitele Proclamaţii al Revoluţiei de la 1848 nu au făcut altceva decât să transpună în formulă juridică o idee care bântuia minţile filosofilor şi a cărei şansă de reuşită probabil că era de o probabilitate minimă la începuturile sale. acţiunea indivizilor împreună este o necesitate. termen pe care politologul american este nevoit să îl introducă.A. 6 al Constituţiei belgiene din 1830. Cel puţin aşa ne spune. pentru că nevoia lor de a acţiona împreună este inutilă. După care Dahl defineşte poliarhia în exact termenii cu care nouă ne place s numim democraţia. Vorbind în termeni lui Sartori şi ai lui Bobbio. Salvarea este totuşi: poliarhia. atâta vreme cât fiecare dintre aceştia este şeful unei anumite părţi din societate. deşi autorul englez face parte dintre cei mai mari analişti ai democraţiilor. Alexis de Tocqueville ne spunea despre “democraţia modernă” americană încă acum mai bine de un secol şi jumătate. Democraţia social-politică de care n vorbeşte Bobbio face în mod implicit trimitere la o democraţie participativă în care spiritul democratic este un mod de a fi. Istoria a luat-o înaintea oricăror posibile previziuni şi a demonstrat că este imprevizibilă. în sens de democraţie pe hârtie. preluând o idee a lui Tocqueville din Democraţia în america (1835). istoria socială a făcut adevărate programe politie revoluţionare. Revoluţia franceză (1789-1799). În Democracy and Its Critics. Politologul modern prin excelenţă. zicând cu Huntington: din ce în ce mai multe “unde”. valurile de democratizare ar fi fost valuri ale expansiunii ideii liberale. folosind un termen al lui Constantin-Dobrogeanu Gherea. în ciuda individualismului care . Democraţia reală nu se poate realiza acolo unde cei bogaţi sunt constituiţi în corpuri aristocratice. pentru că. nu este. în cazul în care cineva s-ar fi gândit să-i prevadă evoluţia. cel de-al treilea val al democratizării.politică. cu Codul napoleonian (1814) art. istoria politică şi culturală. car a căpătat apoi formula dreptului natural la primii gânditori politici ai Ţărilor de Jos. Pentru o democraţie reală. am primi unul dintre cele mai pesimiste răspunsuri. în Democraţia în America. Declaraţia de Independenţă a coloniilor americane faţă de Coroana britanică (1776). iată. participative concrete pe care noi le numi de obicei “democraţii” drept poliarhii. indivizii participă la deciziile fundamentale care îi afectează. invenţia fără nici un suport empiric a filosofilor ajungând să devină pilonul principal al unui întreg eşafodaj politico-instituţional care îşi dovedeşte superioritatea în raport cu oricare alte forme de organizare a sistemul politic. în cadrul fiecărei instituţii sau organizaţi din care fac parte. chiar cu mijloacele de cercetare şi de previziune ale sociologie şi ştiinţei politice din zilele noastre. Revoluţia Glorioasă (1688) a englezilor. Ceea ce ne rămâne de făcut într-o asemenea situaţie este să ne construim un alt concept care să denomineze realităţile organizatoric. Faptul că libertatea şi egalitate pot da democraţie doar într-o anumită formulă. apoi Constituţia şi cele 10 Amendamente la Constituţia americană (1791). Altfel spus. Este departe de orice îndoială că acest tip de egalitate care poate convieţui cu libertatea este o creaţie a umanismului renascentist. în sensul că. Şi nu ne spune nici dacă vom trăi să vedem idealul împlinit. pentru că valul pare să fie în plină desfăşurare. la fel ca şi teoriile noastre. Democraţia pe care o gândim la nivel teoretic este încă o teorie. În rest. ne spune Alexis de Tocqueville. este vorba în cel de-al doilea caz despre o democraţi politică ce funcţionează ca mecanismele sale cu tot în cadrul unei societăţi organizate democratic.Dahl să ne răspundă la o astfel de întrebare. atunci se poate vorbi despre o democraţie participativă reală. Dintr-o idee referitoare la oamenii care se nasc liberi şi egali în drepturi. nici pe departe nou. vom fi nevoiţi să distingem tot timpul între forme rele de democraţie şi forme “legale”. în secolele XVI-XVII. Când libertatea şi egalitate imitată de libertate devin credinţe.

Paris. Paris. Reinventer la democratie (Dir). Introduction a la science politique. Traite de science politique. L'ordre et la violence. 1992 Philippe Beneton. Paris. Paris. Paris. Iar dacă nu vor învăţa să acţioneze împreună. A. comentarii de Alexandru Duţu. 1998. 1965 Charles Debbasch. 199214. 1985. Amarcord. în Dictionaire de la science politique et des institutions politiques. 2 Philippe Guillot. în Madeleine Grawitz şi Jean Leca. 1988 (1973) Maurice Duverger. EHESS. Sociologie politique. University of Minessotta Press. p. Ana-Luana Stoicea. Un mod de a fi. 1987 George Conffignal. Prefaţă de Daniel Barbu. Paris. neputând obliga pe nici unul dinte semenii lor să coopereze sau să acţioneze împreună sau în interesul lor. Hachette. Bucureşti. 2 . 1997. Democracy and Dictatorship.Lowie. PUF. aşa cum se întâmplă în societăţile organizate pe baza spiritului de corp de tip aristocratic.. Ceea ce înseamnă că democraţia este în egală măsură nevoie de solidarizare şi educaţie deopotrivă. Amerique latine. Paris. p. Democratie et totalitarisme. Societatea deschisă şi duşmanii ei. Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris. Jean-Marie Pontier. Manuel. Introduction a la politique. Paris. PUF. op. 1987 Daniel Pecaut. New York.devine spirit al societăţii. Paris. 4-a. Paris. 1998 (1991). 1927 Norberto Bobbio. Braud. Introduction a la sociologie politique. 187 Raymond Aron. Norberto Bobbio. ed. tomul I şi tomul II George Balandier. fiecare va cădea în neputinţă. Cristian Preda şi Ana-Luana Stoicea Jean-Marie Denquin. Un spirit democratic de acţiune. 1995 Karl Popper. Paris. Dalloz. LGDJ. The Origins of the State. Sociologie des totalitarismes. La sociologie politique. Humanitas. PUF. Timişoara. 1989 (1978) Guy Hermet. 231 Pierre Ansart. Seuil. Paris. ne spune fondatorul ştiinţei politice moderne. ed. lb. Antropologia politică. Ed. în Grwitz şi Leca. vol. Gallimard. Traite de science politique. Minneapolis. Liberalism şi democraţie.cit. 1992.Colin. vol. Bibliografie: Maurice Duverger. Introduction a l'extreme Occident. “L’autoritarisme”.ital. Nemira. PUF. Alain Rouquie. indivizii se simt slabi singuri. 1998 Philippe Braud. trad. Bucureşti. care se învaţă şi care îşi are originile în nevoia de a coopera şi de a lucra împreună. 3-a. Presses de la Fondation nationale des sciences sociales. 1994 Autoritarismul. 1998 R. adică. Introduction a la politique.

2. acestea sunt impregnate de „adevărul de stat”. Pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se foloseşte de un dublu monopol . Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută. analizând dintr-o perspectivă care pare implicantă fenomenul totalitar. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt subordonate statului şi devin o parte din acesta. să se instaleze pe timp de pace. Regimul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. spune Vaclav Havel în Essais politiques . 4. ea devenind adevărul oficial al statului. chiar dacă aceasta este contrar naturii lor profunde. Sistemul de comunicare socială (mass-media) este asimilat de stat şi comandat de către cei care reprezintă statul. chiar dacă aceasta fusese o pace armată. Cum se manifestă relaţia dintre libertate şi egalitate în cadrul democraţiei 4.Debbasch şi J. Or. 3. aşa cum observă Ph. De aici o politizare. lăsând celelalte regimuri politice asemănătoare precum fascismul.-M.Arendt adaugă încă o trăsătură la caracterizarea totalitarismului. Dar acest lucru nu este posibil pentru un sistem totalitar decât într-un contex de război. care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea de a participa şi de a crede în preceptele ei.cel al mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi cel de persuasiune. pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii însăşi. 5. 1. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială. sistemele totalitare au trebuit. Pontier ceea ce s-ar putea numi o <logică a totalitarismului>: "Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea şi de a o transforma într-un vast câmp de concentrare. orice greşeală comisă în câmpul economico-profesional este o greşeală ideologică. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea totalitară este cel de care se poate folosi în urmărirea propriilor interese. In cele ce urmează. Ce este regimul politic de tip democratic şi care sunt caracteristicile acestuia 3. în afara unei asemenea definiţii.TEMA VI TOTALITARISM ŞI DEMOCRAŢIE După ce veţi parcurge această temă veţi învăţa: 1. În fapt. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este supusă ideologiei oficiale. vom încerca să analizăm împreună cu politologii francezi Ch. Ea propune o religie seculară.Beneton în Introduction a la politique. abordarea fenomenului totalitar este strâns legată de o participare subiectivă inconştientă." Logica totalitarismului poate fi analizată din cel puţin 4 perspective. Ce este totalitarismul şi care este diferenţa dintre totalitarism şi autoritarism 2. Singurul mod liber de exprimare este exprimarea acestui adevăr oficial. H. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid. pe care-l limitează doar la comunismul sovietic şi la naţional-socialismul german. Care sunt indicatorii de măsurare a gradului de democratizare al unei societăţi şi care sunt caracteristicile logicii totalitare 1. Regimul politic totalitar. o transfigurare ideologică a tot ce se desfăşoară în societate. Caracteristici definitorii Raymond Aron stabileşte în Democratie et totalitarisme (1965) 5 elemente principale care pot defini regimurile politice de tip totalitar: 1.

Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar: "Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime. Un astfel de regim politic nu poate produce decât minciună şi ipocrizie generalizată: "Frica. pentru că aceasta este una anemiată. ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene. Astfel. consideră Ph. comitetele de cetăţeni formate pentru a <demonta> aparatul de represiune STASI (poliţia secretă) au evaluat efectivele sale la aproximativ 85 000 de agenţi. după cum aflăm din articolul lui J. instalată în rândul popoarelor din cadrul sistemelor totalitare ca o otravă cu acţiune lentă explică asfixierea întregii vieţi publice. ea revendică în egală măsură monopolul cuvântului legitim." Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic. În liniile sale esenţiale. Nimeni nu ştie cine este informator şi cine nu." Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent şi omniprezent. şi ea invadează întreg spaţiul discursului public. el exige o stare de paroxism constant ce întreţine efectiv crize interioare. care atomizează societatea. dar într-o manieră diferită de reglementarea de tip democratic. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea domneşte în numele ideologiei. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit. Şi cum reglementările erau nenumărate. la care se adaugă peste 110 000 de informatori şi 4000-5000 de spioni profesionişti. tensiuni internaţionale. Omul devine anonimul pierdut în masa de anonimi care trăiesc într-un univers indefinit reglementat. Această caracteristică se referă la fenomenul de depersonalizare a individului. Totalitarismul este o „barbarie industrializată”. ea este frica. Se presupune că 16. consideră Ph. putem spune că sistemele totalitare sunt sisteme închise în raport cu mediul politic exterior. 2.Amalric. „Encombrante polices politiques” din Le Monde. totalitarismul veritabil propune într-adevăr o tensiune permanentă a energiilor în vederea eliminării sau absorbţiei oricărei convingeri dizidente.(1989). 2. Preluând terminologia lui Karl Popper. 3. aproape tot ce se putea face dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era un act de lezmajestate. Regimul politic totalitar controlează întreaga societate. nu mai apare deloc hilar faptul că regimul sovietic persecuta biologii.Hillberg în La destruction des Juifs d'Europe (1998). făcând posibilă gestionarea unui vast câmp concentraţionar. De exemplu. noţiunea de totalitarism cere două observaţii." . puterea impunînd teoriile aberante ale lui Lyssenko. Prima observaţie este legată de faptul că totalitarismul se referă la o formă de organizare politică relativ efemeră: "Fascinat de distrugere şi de moarte. pentru că legile ştiinţifice admise de aceştia erau contrare cu principiile marxismului. în RDG. Lipsit de avocat al apărării şi de prezumţia de nevinovăţie.5-17 milioane de germani au avut dosare. 4. ceea ce înseamnă ceva mai mult de un adult din doi.Beneton. de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare. 11 aprilie 1990. În regimurile politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională pentru că aceasta este o comunitate de cetăţeni care se percep în mod reciproc inamici. Motivul este uşor explicabil: totul este interpretat printr-o grilă unică pe care o oferă ideologia regimului totalitar. cum spune Havel. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. pentru majoritatea cetăţenilor. aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip democratic. ca în timpul totalitarismului în vreme de război. consideră R. sau stare de război.Braud în Manualul de sociologie politică (1998). Totalitarismul conţine logica popriei distrugeri Tehnologia modernă permite regimului politic de tip totalitar o bună organizare a managemenutului şi a represiunii. individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în faţa unei vini fabricate: vina de a fi sabotat sistemul.

Ştiinţa politică se concentrează asupra mecanismelor de funcţionare a regimului politic. în funcţie de preocuparea unui anumit autor pentru menţinerea democraţiei în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării liberalismului în democraţie. Astfel. R.A doua observaţie se referă la relaţia dintre structura regimului totalitar şi proiectul acestuia. Termenul liberal este mult anterior apariţiei mişcării de idei de această factură. decât numărul victimelor dispărute în procesul de colectivizare a agriculturii. Sensul cu care el a fost adoptat de celelalte limbi precum “liberaux” şi “liberales” este oarecum depreciativ. când. conceptul de totalitarism se dovedeşte operatoriu.Statele Unite. de cele mai multe ori înţelesul termenului de democraţie fiind echivalent cu al celui de democraţie liberală. care este diferenţa între inamicii publici ai nazismului şi cei ai comunismului sovietic? E adevărat. Atribuţiunile lor au continuat şi continuă să fluctueze. în Demcratie et totalitarisme (1965). 3. Dincolo de nivelul declarat al acestui proiect." Soluţia propusă de Sartori în definirea liberalismului este aceea prin "restituirea unui suport istoric" acestui termen. termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Liberalism şi democraţie Giovanni Sartori ne propune în Teoria democraţiei reinterpretată (1987) o definire a liberalismului prin opoziţie cu curente de gândire şi doctrinele contrare. observă analişti ai istoricului fenomenului. le-a anulat caracteristicile şi chiar limitările reciproce. În fond. conţinutul ideologic fiind o problemă de rang secund în analiza ştiinţei politice. . Ideologia politică a regimurilor totalitare este importantă la nivelul structurilor sale. mecanica distrugerii totalitare a găsit alte căi de evoluţie. americanii percepând construcţia lor statală mai întâi ca republică. Regimuri politice democratice ca regimuri organizate pe principii liberale 3.1. iar la acest nivel.Aron. prin convergenţa lor. unii sunt evreii iar ceilalţi proprietarii burghezi şi latifundiari. liberalismul este o doctrină şi o ideologie politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic. el referindu-se la rebelii spanioli ai vremii. de fapt. "Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. iar nu la nivelul conţinutului concret." Observaţiile lui Sartori ne trimit la definirea democraţiei din perspectiva relaţiei gen-specie pe care o are în raport cu liberalismul. folosit în atât de multe contexte şi cu atât de diferite accepţiuni. mergea pe ideea unui model operaţional de analiză. În spaţiul german cartea lui Humboldt Limitele acţiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851. El observă o serie de suprapuneri între etichete precum liberalism şi democraţie. Mai mult. De altfel. termenul de liberalism este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea mai completă formă de împlinire practică . procentul de 4% al kulacilor (proprietari de pământ) fiind de 14 ori mai mic la nivelul Uniunii Sovietice. Altfel spus. au devenit şi mai neclare. Valorile fundamentale care separă tipurile de democraţii sunt libertatea şi egalitatea. el consideră că. Aceeaşi fericită conjunctură istorică ce le-a reunit. încât este greu de identificat o adevărată gândire liberală de una nonliberală. invitându-ne la o disociere a conţinuturilor acestor etichete în perspectivă istorică şi structurală. în deceniul trei al secolului trecut. Regimurile politice construite în perspectiva libertăţii ca axis mundi sunt regimuri politice democratice de tip liberal. El este eticheta pe care o aplicăm gânditorilor englezi şi francezi din secolele XVII-XVIII. idealurile liberale şi cele democratice sau unit şi. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt regimuri care "se îndepărtează de liberalism. şi apoi ca democraţie. când liberalii germani eşuaseră în parlamentul vremelnic de la Frankfurt (1848-1849).

Aşa cum era privit de către Tocqueville pînă în 1840. Autorul francez stabileşte şi limitele în care libertatea şi egalitatea pot fi principii întemeietoare de organizare democratică: “Libertatea şi egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă. Democraţia are deci în comun cu socialismul egalitatea. care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul celor două valori-libertate şi egalitate: <La o analiză finală. Dacă liberalismul a prevalat asupra democraţiei. Termenul de “liberalism” nu a avut aceeaşi istorie pozitivă de impunere ca sistemul propriuzis. Democraţia nu favorizează prea mult "pluralismul". libertatea este autoafirmativă şi provocatoare. Sartori continuă: .) În cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: "Cum putem combina nivelul la care iniţiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii sociale necesară supravieţuirii?>. egalitatea este o necesitate orizontală. liberalismul ţine de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului. Democraţia este definită în mod implicit prin valori liberale precum cea de libertate. Democraţia combină într-o formulă specifică cele două idei de libertate şi egalitate. Dar.” Istoria secolului al XIX-lea şi condiţiile social-politice şi economice ale vemii au dus la constituirea unei atitudini sociale nefavorabile faţă de termenul de liberalism. 3. vorbeşte despre liberalism în termeni de domnia legii. care a trebuit să se impună în condiţiile în care revoluţia industrială aducea cu sine sacrificii. dar sub o optică reformulată: egalitatea care se opune libertăţii se regăseşte în socialism. ”chiar astăzi majoritatea autorilor continuând să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire confundând. liberalismul cu <liberismul> economic. acelaşi Tocquevillle. pe când democraţia înseamnă pătrunderea puterii poporului înlăuntrul statului. Pe aceeaşi linie de separaţie între democraţie şi liberalism. în vreme ce liberalismul preţuieşte spontaneitatea şi superioritatea. iar nu de liberschimbism. Teoreticienii şi politicienii democraţi şi liberali se vor distinge acum în funcţie de domeniul lor de preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democraţii de conţinutul normelor emise de stat.” Or. Din această perspectivă a separării teoreticului de empiric. începînd cu 1848 nu mai fooseşte termenul antitetic “democraţie” pentru liberalism. stat constituţional. tradus încă pejorativ în legea supravieţuirii individului celui mai puternic. Totuşi. într-un mod nefast. pe cînd socialismul este definit prin apelul la egalitate. Egalitatea doreşte să integreze şi să ajusteze. prin urmare. Analizând conceptul de liberalism din perspectiva relaţiei sale cu democraţia. Liberalismul era definit în opoziţie cu democraţia în sens european. (. inegalităţi economice. pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip democratic. Preocuparea democraţiei se orientează spre coeziunea socială şi distribuirea egalităţii. liberalismul american era un "despotism democratic". iar cu liberalismul se suprapune la nivelul principiului libertăţii. liberalismul este consecinţa acestuia. în vreme ce egalitatea care se află în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democraţia antisocialistă. în democraţia care acceptă liberalismul.. ci pe cel de socialism. iar democraţia pe societate. Mijlocul secolului al XIX-lea stabileşte termenul de democraţie liberală. în vreme ce libertatea are tendinţe spre verticalitate. gândirea politică pe care o numim liberală în formulele sale de fondare. observă Sartori. probabil că diferenţa fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ. Liberatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei Democraţia de tip liberal.. ocupându-se de libertate în sensul de libertate politică.2. identificarea sa cu liberalismul economic a fost privită cu ostilitate de proletariat. Sartori propune o coborâre în sfera realităţilor empirice. exploatare şi condiţii mizere de muncă pentru proletariat.

şi care este cel al egalităţii. Astfel. Definind democraţia socială ca un ethos sau un mod de viaţă. democraţie liberală. în sensul secundar. Liberalii au o percepţie mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială şi tot ei sunt cei care urmăresc realizarea "democraţiei procedurale". Cu alte cuvinte. "democraţia". de relaţionare cu ceilalţi. "Prin urmare. pe de o parte. ni se creează posibilitatea (libertatea) de a ajunge la egalitate. în sens primar.3. tocmai de dragul exactităţii. nimeni nu a reuşit să demonstreze că avem libertatea de a reveni la libertate. în ceea ce priveşte preocuparea faţă de conţinut. ieşim din aria de semnificaţie a liberalismului şi intrăm în zona diferenţelor. pe de altă parte. “. Liberalismul este democraţia în sens politic. pe când democraţia socială care stabileşte egalitatea ca valoare primară. urmărind mai curând exercitarea puterii decât supravegherea acesteia. atunci când pune problema conţinutului democraţiei. neexistînd diferenţe majore între ordinea şi construcţia de stat democratic şi statul liberal. aşa-numitele reguli ale jocului. trebuie să spunem "liberalism". Democraţii sunt oarecum indiferenţi faţă de metode. Termenii sunt aici interşanjabili.” În acest sens.>. vom observa că democraţia socială poate fi definită în termeni de <substrat extrapolitic şi fundament al democraţiei politice (democraţiei liberale). după cum se pune în evidenţă fie ansamblul regulilor a căror respectare e necesară pentru ca puterea politică să fie efectiv distribuită între cea mai mare parte a cetăţenilor. în ambele cazuri prezentate utilizăm. Democratizarea înseamnă mai multă egalitate socială. cât şi zonele de diferenţe. atunci când spunem democraţie politică. Democraţia formală şi democraţia substanţială Relaţia de determinare reciprocă dintre democraţie şi liberalism este subliniată şi de Norberto Bobbio în Liberalism şi democraţie (1998). ca mod de guvernare a societăţii. problema este ce trebuie să stabilim prin aceste norme. sau. în timp ce. Analizând comparativ conţinuturile celor două sensuri pe care democraţia le poate primi în perspectivă istorică. Sensul substanţialist al democraţiei ne introduce într-o fundătură argumentativă şi conceptuală. atunci este foarte greu să stabilim limitele acestui concept. ceea ce empiric este inoperabil. cel puţin la origine. democraţia ori are în componenţa ei dimensiunea politică procedurală de tip liberal. Libertatea liberalismului şi egalitatea democraţiei se află în relaţii procedurale. Dacă vorbim despre democraţie în sens social." Având în faţă aceste distincţii şi relaţii rezultate din jocul termenilor “liberalism” şi “democraţie”. constituie un produs al politicilor. Plecând de la egalitate însă. în ceea ce priveşte sensul de democraţie formală. când zicem democraţie socială. vom observa că. Formula democraţiei politice este egalitatea prin libertate. trebuie să operăm în mod inevitabil o distincţie între democraţia în sens politico-juridic şi democraţia în sens de “guvernare pentru popor”. cel puţin. observăm atât zonele de suprapunere ale acestora. Reluând linia distincţiilor lui Sartori. 3. Democraţia liberală poate crea şi dezvolta democraţia socială. nu poate crea democraţie procedurală de tip liberal. problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme. ea este intim legată de liberalism şi de apariţia statului liberal.. ea (democraţia socială) este realitatea premergătoare oricărei politici. pe motiv că vom fi ."In raport cu forma statului. fiind preocupaţi mai ales de rezultate şi esenţe. fie idealul pe care guvernarea democratică ar trebui să-l aibă în vedere. din punct de vedere istoric democraţia are două sensuri principale. iar liberalizarea înseamnă democraţie politică. în timp ce. ori nu poate exista deloc. pe când formula democraţiei sociale este libertatea prin egalitate. Dacă luăm termenul de democraţie în sens etic. În pofida diferenţei despre care vorbim. În acest moment Sartori stabileşte relaţiile de prim şi secund în definirea celor două concepte şi a realităţii pe care ele o vizează: prin libertate. pe bună dreptate..

prin intermediul unor proceduri participative. o societate egalitară este în mod inevitabil neliberală”. de tipul: formă de organizare şi de conducere în care. Acesta este înţeles nu ca egalitate legală de tipul celei prezente în constituţiile liberale. sufragiul este universal. sub aspectul valorilor şi al scopurilor urmărite. În Democracy and Dictatorship (1989).Bobbio ne sugerează schimbarea întrebării „Cine votează?” cu întrebarea „Ce probleme pot fi votate?”. se află principiul egalităţii. viaţă socială organizată pe principii non-democratice. ci ca egalitate socială şi. şcoli. toţi cei afectaţi de o decizie într-o organizare socială. etc. analizate la nivelul structurii şi al semnificaţiilor: democraţie şi dictatură. democraţiile sunt măsurate de indicatori referitori la dreptul la vot. tot astfel. lucru care face inoperabil indicatorul. care sunt folosite pentru a distinge un regim democratic de unul nedemocratic. etc. amândouă sensurile sunt legitime. O astfel de problemă ne trimite la identificarea adevăratei întrebări fundamentale pe care trebuie să ne-o punem atunci când vrem să aflăm despre gradul de democratizare al unei societăţi. Şi. Principiul egalităţii în democraţie şi al relaţiei dintre democraţia formală şi democraţia substanţială sunt tratate de N. Dintr-o asemenea perspectivă. unităţi administrative. de fapt. chiar şi atunci când acestea nu sunt nici măcar în formă democratice. nu doar formal. dar şi substanţial. totuşi. deoarece.Sartori. pe de o parte. într-o anume ordonare a sistemului social-politic. Astfel. egalitate de tip economic. precum şi despre relaţia dintre aceste două valori fundamentale al democraţiei. pe de altă parte: “Dincolo de aceste scopuri şi valori.): Este posibil. cum deosebim o societate democratică de o societate democrată la nivel de mecanisme de vot şi de drepturi politice? N. care să se desfăşoare în interiorul unui sistem politic în care funcţionează mecanisme de tip democratic.nevoiţi să plonjăm într-o dezbatere doctrinară despre egalitate şi libertate.Bobbio într-o altă lucrare ce pune faţă în faţă două tipuri de regimuri politice.în sensul că nu se poate actualiza pe deplin una dintre ele fără limitarea sensibilă a celeilalte: o societate liberală şi de liber schimb este inevitabil egalitară. care se ocupă de conţinutul acestei forme. democraţia iese din mecanismele de organizare şi participare de tip politic. astfel. Egalitatea şi libertatea ca valori fundamentale ale doctrinei politice de tip democratic pot funcţiona împreună doar în condiţiile în care se limitează reciproc. atunci care sunt indicatorii care pot măsura acest grad de democratizare? În multe cazuri.Bobbio.. participă la luarea deciziei într-o formulă de tip reprezentativ sau participativă directă (cazul sindicatelor. căpătând un sens mai larg. totuşi. în majoritatea ţărilor. el punea problema democraţiei sub aspectul procedurilor. există o distincţie între democraţia formală care se ocupă cu forma guvernământului şi democraţia substanţială. având o dimensiune ontologică opusă faţă de potenţialităţi şi capacităţi individuale şi de redistribuirea resurselor prin intervenţionism statal. autorul italian ne indică dimensiunea socială şi în egală măsură politică a conceptului.” Analizând conceptul de democraţie. cel puţin în parte. deoarece idealul egalitarian care o inspiră este realizat în formarea voinţei generale iar în perspectiva acesteia. democraţia depăşeşte sfera politicului şi a participării sociale la delegarea de putere. instituţie. “.. aşa cum afirma anterior G. În societatea contemporană. Pot exista familii. O societate este mai democratică decât alta? Dacă da. observă în continuare N. unora dintre firme. O astfel de situaţie îşi are temeiul în faptul că libertarianismul şi egalitarismul se construiesc pe concepţii profund diferite despre om. Schimbarea de întrebare fundamentală pentru gradul de democratizare a unei societăţi face astfel posibilă distincţia între o democraţie politică şi o . valori antinomice într-o interpretare de tip doctrinar. Aceste două sensuri sunt perfect suprapuse în teoria rousseauistă a democraţiei. ca o astfel de relaţie între democraţia socială şi democraţia politică să nu fie în mod necesar prezentă. ea instaurându-se şi operând cu mecanismele sale şi în sfere ale socialului care nu au nici o legătură directă cu puterea politică. Libertatea şi egalitatea devin.

R. folosind un termen al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Declaraţia de Independenţă a coloniilor americane faţă de Coroana britanică (1776). că este rezultatul unei egalităţi înfrânate de libertate. atunci se poate vorbi despre o democraţie participativă reală. pe care noi le numim “democraţii”.. Charles Debbasch. Armand Collin. în sensul că. Unde există acest tip de democraţie în lume? În Democracy and Its Critics. Elements de sociologie politique. care se învaţă şi care îşi are originile în nevoia de a coopera şi de a lucra împreună. pentru că. Iaşi. LGDJ. Ceea ce înseamnă că democraţia este. Democraţia social-politică. . nici pe departe nouă. 5e ed. 1998. aşa cum se întâmplă în societăţile organizate pe baza spiritului de corp de tip aristocratic. Introduction a la politique. Dalloz. Chagnollaud. vom fi nevoiţi să distingem tot timpul între forme „reale” de democraţie şi forme “legale”. istoria socială au făcut adevărate programe politice revoluţionare. deopotrivă. ne spune Alexis de Tocqueville. 1999 (1997). Paris. neputând obliga pe nici unul dintre semenii lor să coopereze sau să acţioneze împreună sau în interesul lor. 2e ed.democraţie social-politică. cu mecanismele sale cu tot. indivizii participă la deciziile fundamentale care îi afectează. Adică un mod de a fi. în Democraţia în America. Ceea ce ne rămâne de făcut într-o asemenea situaţie este să ne construim un alt concept care să denomineze realităţile organizatoric-participative concrete. Democraţia reală nu se poate realiza acolo unde cei bogaţi sunt constituiţi în corpuri aristocratice. Politologul modern prin excelenţă. Revoluţia franceză (1789-1799). Este departe de orice îndoială că acest tip de egalitate care poate convieţui cu libertatea este o creaţie a umanismului renascentist. nu este. Philippe Guillot. indivizii se simt slabi singuri. sunt toate elemente ale unei etape de început în procesul compatibilizării libertăţii cu egalitatea. în secolele XVI-XVII. ne spune fondatorul ştiinţei politice moderne. Dalloz. Philippe Braud. Când libertatea şi egalitatea limitată de libertate devin credinţe. încă acum mai bine de un secol şi jumătate. Paris. Nemira. Alexis de Tocqueville ne spunea despre “democraţia modernă” americană. fiecare va cădea în neputinţă. în Introduction a la sociologie politique. iată. Sociologie politique. Jean-Marie Pontier. care a căpătat apoi formula dreptului natural la primii gânditori politici ai Ţărilor de Jos. Jean Baudouin. Paris. istoria politică şi culturală. Revoluţia Glorioasă (1688) a englezilor. Bibliografie Norberto Bobbio. face în mod implicit trimitere la o democraţie participativă în care spiritul democratic este un mod de a fi.. pentru că nevoia lor de a acţiona împreună este inutilă. 1998. este vorba în cel de-al doilea caz despre o democraţie politică ce funcţionează. Dintr-o simplă idee ce părea utopică în epocă oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi. Iar dacă cetăţenii unei ţări cu mecanisme instituţionale de tip democratic nu vor învăţa să acţioneze împreună.Dahl pleacă de la ideea că democraţia este un ideal niciodată realizat empiric. în ciuda individualismului care devine spirit al societăţii. 1999. Liberalism şi democraţie. în sens de democraţie pe hârtie. atâta vreme cât fiecare dintre aceştia este şeful unei anumite părţi din societate. Aceste sisteme politice de tip democratic sunt numite de autorul american „poliarhii”. D. apoi Constituţia americană cu cele 10 Amendamente (1791). Teoria democraţiei revizuită. 1995. Introduction a la science politique. Altfel spus. Polirom. în cadrul unei societăţi organizate democratic. Paris. acţiunea indivizilor împreună este o necesitate. în cadrul fiecărei instituţii sau organizaţii din care fac parte. Pentru o democraţie reală. de care ne vorbeşte Bobbio. Faptul că libertatea şi egalitatea pot duce la democraţie doar într-o anumită formulă. Giovani Sartori. 1996.A. Dalloz. 1998 (1991). În rest. Un spirit democratic de acţiune. Science politique. o nevoie de solidarizare şi educaţie. Bucureşti.

Paris. PUF. Termeni-cheie Democratizare Democraţie Democraţie formală Democraţie politică Democraţie procedurală Democraţie socială Democraţie substanţială Egalitate Liberalism Liberalizare Liberism Libertate Poliarhie Principii liberale Regim politic Totalitarism Întrebări de verificare 1.Philippe Beneton. Introduction a la politique. 1997. 6. 5. Cum definiţi regimul politic de tip democratic? Care sunt caracteristicile regimului politic de tip totalitar? Ce este democraţia substanţială şi care este relaţia ei cu democraţia formală? Ce este democraţia socială? Care este relaţia dintre liberalism şi democraţie? Care sunt caracteristicile logicii totalitare? Poate egalitatea fi principiul fundamental al unui regim politic de tip democratic? . 2. 4. 7. 3.

Apăruse o nouă entitate. Mitologiile societăţilor tradiţionale şi sacrul de tip religios au reprezentat forma primară de explicare a ordinii. Care sunt formele de schimbare politică şi care sunt factorii acesteia 3. Sistemele de organizare de diferite tipuri pe care le-au găsit societăţile umane sunt tot atâtea răspunsuri la această obsesie socială ş individuală a entropiei. ordinea socială este elementul fundamental care trimite la ideea de stablitate şi echilibru în societatea respectivă. o nouă instanţă de tip organizat şi cu funcţie ordonatoare . adevărate. Încă înainte de Revoluţia franceză şi de Revoluţiile engleză sau americană. o altă valoare explicativă şi întemeietoare. în care legitimitatea de tip religios este înlocuită de legitimitatea de tip profan. Ordinea politică Problema ordinii este o problemă generală a societăţilor umane. spunând că. dar sigur. a hotărât astfel. O astfel de desacralizare este în fapt o în-sacralizare. iar ceea ce fusese sacru pentru societăţile arhaice va căpăta. în explicaţii exterioare principiilor şi legitimităţii religioase. pe care încearcă să o explice astfel prin apelul la modele de interpretare specifice epocii istorice sau culturii respective. făcând apel la sistemul explicativ de tip religios specific propriei comunităţi. Un erou civilizator a dat societăţii forma de organizare pe care membrii acesteia au cunoscut-o. în 1630. Omul anistoric despre care ne vorbeşte Eliade într-o istorie a religiilor care face trecerea spere o filosofie a religiilor. Pentru el. a adus cu ea un nou răspuns la problema entropiei. faptele exemplare ale strămoşilor sunt singurele reale. deţinătorii de putere politică vor găsi în instituţiile statale punctul de reper. ar putea spune individul societăţii arhaice. Apariţia statului tradiţional. ab origine. o dată cu apariţia statului modern. El se ştie şi se defineşte drept creator de istorie. într-un proces continuu de desacralizare. pentru el. Încet. care. Care sunt indicatorii de măsurare ai ordinii politice 4. Ceea ce fusese o dată profan devine sacru. altul decât cele oferite de tradiţie sau de interesele personale. Apariţia statului modern este un proces lent. Indiferent dacă ne aflăm în situaţia unei societăţi arhaice de tip prestatal. El participă la facerea istoriei şi îşi explică sistemul de organizare social-politică drept rezultatul propriei sale intervenţii. Societăţile arhaice şi-au găsit stabilitatea în sisteme de ritualuri şi credinţe care ofereau legitimitatea în sacrul de tip religios. în paşii succesivi şi progresivi ai instituţionalizării puterii politice în aparate administrative care au dat societăţi de tipul regatelor sau imperiilor. în celebra "Zi a proştilor" va refuza cererile mamei sale de promovare a unor funcţionari. iar participarea ciclică la regenerarea lumii este posibilă doar într-o imitatio dei. Este deja un loc comun ipoteza potrivit căreia societăţile umane şi indivizii există într-un orizont care este centrat pe obsesia dez-ordinii şi a entropiei. Care sunt factorii determinanţi ai stabilităţii politice 1.TEMA VII ORDINEA POLITICĂ ŞI SCHIMBAREA POLITICĂ După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa: 1. statul este mai important decât familia şi relaţiile personale. legitimitatea şi explicaţiile ordinii prin sacrul de tip religios se mută. se autoproiectează astfel într-un refuz al participării la fenomenologia cotidiană a existenţei. Spre deosebire de omul societăţii arhaice. Este semnificativă pentru această mutare a reperelor în raport cu puterea politică o afirmaţie a lui Ludovic XIII. a faptului că lucrurile sunt aşa cum sunt pentru că o zeitate. omul societăţii moderne se proiectează în mod explicit într-un orizont al acţiunii. sau a unei societăţi organizate cu stat. Ce este ordinea politică şi care sunt criteriile de definire ale ordinii politice 2. Individul şi comunitatea îşi doresc să existe într-o lume ordonată.

la nivel societal, care se propunea ca punct de reper pentru organizarea şi guvernarea societăţii. Statul modern va cunoaşte o evoluţie lentă către legitimitatea profană, care se va în-sacraliza prin instituirea unor valori marginale pentru societăţile pre-statale. Legitimitatea de tip religios pe care o păstraseră regii şi împăraţii va ajunge, la sfârşitul secolului al XVIIIlea, desuetă. Apărea o altă instanţă pentru explicarea şi întemeierea statului: Poporul sau Naţiunea. Regele Franţei va fi obligat în 1789-1791 să depună jurământul de credinţă care, într-o ordine a instanţelor de legitimare invocate, punea Poporul şi Naţiunea pe primele două locuri, Dumnezeu venind într-o a treia poziţie. Ceea ce reprezenta, în fapt, un atac serios la simbolica legitimităţii puterii politice. Mulţimea, alcătuită din oameni care se defineau întrun orizont istoric al participării apărea astfel pe scena politică şi pretindea să devină instanţa care să explice, să accepte şi să justifice ordinea politică. Dar, ce este ordinea politică? Ordinea politică se referă la sistemul de organizare al unei societăţi, în care instituţiile de guvernare sunt folosite pentru a asigura stabilitatea socială. Socialul are deci nevoie de politică, pentru că omul este, ne spunea Aristotel, o fiinţă politică, în sensul de fiinţă care are un instinct de a trăi în comunităţi organizate. Pentru a trăi în astfel de comunităţi ordonate, societatea are nevoie de instituţii de organizare şi administrare, de stabilire a regulilor de interacţiune şi de păstrare a acestora. Apariţia ordinii de tip statal este legată deci de un proces de instituţionalizare politică. Cum explicăm apariţia instituţiilor politice? Să-l urmărim pe Samuel.P.Huntington în Ordinea politică a societăţilor în schimbare(1999): “Din punct de vedere istoric, instituţiile politice s-au ivit din interacţiunea şi dezacordul din sânul forţelor sociale şi dezvoltarea treptată a procedurilor şi mecanismelor organizaţionale necesare rezolvării acestor dezacorduri. Prăbuşirea unei mici clase conducătoare omogene, diversificarea forţelor sociale şi creşterea interacţiunii între asemenea forţe constituie premisele apariţiei organizaţiilor şi procedurilor politice şi unei eventuale creări a instituţiilor politice." O astfel de înţelegere a apariţiei instituţiilor politice şi a constituirii sistemului politic este legată de o viziune de tip conflictual asupra politicii. Politica este chemată, în acest caz, să ofere principiile ordinii şi ale cadrului organizat în care să poată fi conciliate interesele sociale de grup şi individuale. Definind astfel apariţia instituţiilor politice, devine logică afirmaţia autorului, potrivit căreia, instituţiile politice nu sunt necesare într-o societate în care lipseşte orice conflict social, după cum ele sunt imposibile acolo unde nu există nici un grad de armonie socială. Politica este astfel definită într-o dublă perspectivă de concepere a relaţiilor sociale. Armonia şi conflictul social sunt două feţe ale aceleiaşi societăţi. Instituţiile politice pot funcţiona doar colo unde societatea oferă un minimum de consens, de armonizare a intereselor sociale şi de compromis între grupurile sau indivizii care trebuie să tolereze, fie şi în parte, respectarea intereselor semenilor lor. Dintr-o astfel de perspectivă, societăţile complexe se definesc prin intermediul unor relaţii pe care indivizii şi grupurile trebuie să le accepte dincolo de propriile interese şi relaţii. Ordinea politică prin instituţionalizarea politică este deci legată de promovarea propriilor interese, de tolerarea măcar parţială a intereselor altora, pe de o parte, de obligaţia de a respecta anumite idei, tradiţii, mituri, scopuri, cod de comportament pe care persoanele le au în comun, pe de altă parte. Altfel spus, ordinea socială pe care o realizează instituţiile de tip politic, nu poate exista decât acolo unde indivizii acceptă ceva ce există dincolo de propriile interese şi scopuri: mutualitatea şi reciprocitatea pot face posibile instituţiile politice care elaborează reguli şi sisteme legislative sau promovează reguli ale tradiţiei şi obiceiuri ce pot face funcţională interacţiunea dintre grupuri şi indivizi cu interese diferite.

Procesul de instituţionalizare politică ce se leagă în mod necesar de ordinea socială este direct dependent de existenţa unei comunităţi politice. Comunitatea politică poate fi definită ca totalitate a indivizilor, grupurilor, instituţiilor şi mecanismelor care participă la asigurarea ordinii sociale. Ordinea social-politică este direct legată de gradul de instituţionalizare, fenomen pe care îl definim ca "proces prin care organizaţiile şi procedurile acumulează valori şi stabilitate." De aici rezultă că instituţionalizarea este un indice de măsurare a stabilităţii şi deci a ordinii politice. Putem acum spune că o societate este mai insituţionalizată decât alta, referindu-ne la faptul că într-o societate există un grad mai mare de stabilitate politică. Măsurarea stabilităţii politice sau a ordinii este deci legată de nivele şi grade de instituţionalizare. Altfel spus, ordinea politică este direct dependentă de capacitatea sistemului politic de a se adapta, de coerenţa instituţiilor, mecanismelor şi procedurilor sale de funcţionare, de complexitatea şi autonomia funcţională a organizaţiilor şi procedurilor. 2. Criterii de măsurare a ordinii sociale S.P.Huntington ne oferă trei criterii de măsurare a instituţionalizării politice, ca indicator fundamental al ordinii şi stabilităţii sistemului societal ca întreg: adapatabilitate-rigiditate, complexitate-simplitate, autonomie-subordonare. A. Criteriul adapatabilitate-rigiditate. Gradul de adaptabilitate al unei organizaţii sau proceduri ne oferă informaţii despre gradul de instituţionalizare politică. Definind adaptabilitatea ca o caracteristică organizaţională dobândită, observăm că aceasta este o funcţie a provocării mediului şi epocii istorice. a. Adaptabilitatea poate fi măsurată prin intermediul duratei în timp a instituţiei politice, ceea ce înseamnă că vom obţine o informaţie despre capacitatea acesteia de a oferi sau nu răspunsuri constructive la provocări diferite ale mediului politic şi social intern şi extern. b. Adaptabilitatea poate fi măsurată şi prin intermediul numărului de generaţii în cadrul aceleiaşi instituţii. Insituţionalizarea este astfel direct dependentă de rezistenţa organizaţiei la schimbarea liderilor. Nu întâmplător, partidul politic definit ca o instituţie politică şi element-cheie al comunităţii politice moderne se dovedeşte a fi parte integrantă instituţie a comunităţii, dacă rezistă dincolo de prima generaţie de lideri. Mergând pe ideea schimbărilor circulaţiei elitelor în cadrul unei organizaţii, putem întâlni instituţii care îşi schimbă conducerea în cadrul aceleiaşi generaţii şi instituţii care fac faţă schimbării de generaţii (partidele comuniste au rezistat schimbărilor intra şi extrageneraţionale). c. Al treilea indicator de măsurare a adaptabilităţii unei instituţii este cel de tip funcţional. O organizaţie este creată pentru a îndeplini o funcţie socială. Dacă organizaţia reuşeşte să reziste schimbării funcţiilor de îndeplinit putem spune că ea este înalt instituţionalizată. Un partid politic este instituţionalizat dacă reuşeşte să reziste dincolo de dispariţia electoratului care l-a propulsat în primele alegeri. El îşi creează astfel un alt corp electoral, lucru care nu se poate face decât prin schimbarea elementelor fundamentale ale ideologiei. Partidul Naţional Român, de exemplu, a fost în 1918, o instituţie fundamentală în reîntregirea Românei. După revenirea Transilvaniei la România, funcţia lui reprezentativă a dispărut. Nu întâmplător, el a fuzionat cu Partidul Ţărănesc în 1926, generând Partidul Naţional Ţărănesc. Schimbarea de identitate ideologică a fost determinată de dispariţia funcţiei pentru care a fost creat. Noua funcţie care să facă posibilă continuitatea instituţională trebuia schimbată, pentru a se putea schimba corpul electoral - raţiune de a fi a oricărui partid politic ce îşi propune să participe la guvernare. B. Criteriul complexitate-simplitate. Cu cît o organizaţie este mai complexă, cu atât ea este mai instituţionalizată. Instituţionalizarea se referă aici la nevoia de organizare internă a unităţii care îşi asumă o funcţie politică. Sistemele politice tradiţionale sunt slab

instituţionalizate, motiv care le face vulnerabile în procesul de modernizare. Cazul Japoniei pe care îl dă Huntington când argumentează această idee, se referă la faptul că, având de-a face cu o societate complex instituţionalizată în sensul tradiţiei, ea reuşeşte să reziste la modernizarea politică. Organizată la vârful puterii în şogunat timp de două secole şi jumătate înainte de Revoluţia Meiji din 1868, sistemul ordinii politice în Japonia nu s-a distrus când instituţia şogunatului a fost înlocuită de instituţia împăratului. Argumentul este acela că, dincolo de aceste instituţii de comandă, sistemul politic japonez nu a căzut pentru că ordinea a fost asigurată prin reconfigurarea într-o nouă formulă de organizare a puterii la vârful statului. Un sistem politic este cu atât mai instabil, cu cât el depinde de mai puţine persoane sau instituţii. Cel mai instabil sistem politic este cel în care ordinea depinde de un singur individ. De aceea, regimurile politice dictatoriale au o viaţă scurtă. Ordinea politică este deci direct dependentă de legitmitatea pe care deţinătorii de putere o au în raport cu sistemul instituţional de organizare şi de forţa instituţiilor care îi susţin. Diversitatea instituţională este legată de posibilitatea realizării ordinii într-o formulă nouă, în cadrul aceluiaşi tip de organizare. Formele simple de guvernare tind să degenereze, ne spune o lege a dezvoltării politice, un "stat mixt" având o probabilitate mai mare de a rezista la evoluţia politică, decât un stat care se defineşte într-un singur tip de ordine politică (democraţie, monarhie, etc.), ne spunea Aristotel. "La nivelul ei cel mai concret, autonomia implică relaţiile dintre forţele sociale, pe de o parte, şi organizaţiile politice, pe de altă parte. Instituţionalizarea politică, în sensul autonomiei, înseamnă dezvoltarea organizaţiilor şi procedurilor politice care nu reprezintă doar expresiile intereselor unor grupuri sociale particulare. Unei organizaţii politice instrument al unui grup social - familie, clan, clasă - îi lipseşte autonomia şi instituţionalizarea. Dacă statul, conform imperativului marxist tradiţional, este într-adevăr "comitetul executiv al burgheziei", atunci el nu arată a instituţie. Sistemul judecătoresc este independent în măsură în care el aderă la norme juridice distincte şi în măsura în care perspectivele şi modul lui de acţiune sînt independente de ale altor instituţii politice şi grupuri sociale. Ca şi în cazul sistemului judecătoresc, „...autonomia instituţiilor politice este măsurată de gradul în care ele au propriile lor interese şi valori care se deosebesc de cele ale altor instituţii şi forţe sociale." (S.P.Huntington) Stabilitatea instituţiei politice ţine, de asemenea, de tipul de forţe sociale şi numărul acesor forţe reprezentate de instituţie. Autonomia procedurilor politice este direct legată de posibilitatea lor de a funcţiona independent de intervenţia unor interese în sistem, altele decât cele pentru care acesta este determinat să funcţioneze. Corupţia funcţionarilor de stat şi gradul la care aceasta se realizează, uşurinţa unei lovituri de stat militare sunt semne ale unei autonomii funcţionale scăzute, şi deci a stabilităţii scăzute a sistemului politic respectiv. Vulnerabilitatea instituţiilor politice la interferenţe cu practici şi organizaţii din afara sistemului politic este semnul unei autonomii scăzute. C. Criteriul coerenţă-dezbinare. Acest criteriu al instituţionalizării se referă la unitatea internă a unei organizaţii. Cu cât aceasta este mai coerentă, cu atât rezistenţa ei la provocările entropice adresate de mediul extern este mai mare. Stabilitatea unei ordini este direct legată de consensul privind funcţionarea sistemului instituţional. Consensul este, la rândul lui, dat de participanţii activi la instituţia respectivă. Valorile stabilităţii politice trimit la: unitate, spirit, morală şi disciplină instituţională. Autoimpunerea unei discipline în sensul asumării de obligaţii general-acceptate şi respectarea lor este la fel de importantă pentru un regiment, ca şi pentru un sistem politic. Nu este aici vorba despre "înregimentare" şi nivelare, egalizare şi ascultare a unei comenzi. Ceea ce vrea să spună Huntington se referă la nevoia de coordonare şi de respectare a obligaţiilor ce revin fiecăruia dintre participanţii la politică sau la război. Astfel, devine de înţeles afirmaţia potrivit căreia societăţile care au cunoscut arta

Schimbarea politică 3. în sensul respectării obligaţiilor asumate în cadrul fiecărei forme de organizare politică în parte. Autoritatea guvernanţilor se va construi acum în interiorul teoriei drepturilor naturale şi ale obligaţiilor asumate în interiorul statului al cărui cetăţean eşti. precum şi tipul de participare a puterii politice la redistribuţia şi gestionarea resurselor sociale. în condiţiile apariţiei de noi funcţii pe care vechile instituţii nu le mai pot îndeplini. extinderea participării politice. de unitate şi disciplină. Astfel. Autorităţi politice de tip tradiţional sunt înlocuite de autorităţi care se definesc în afara clientelismului de familie sau de clan. economice şi psihologice se erodează şi se distrug. b. Schimbarea prin reformă.şi organizarea războiului erau societăţi care cunoşteau arta şi organizarea politică. sau lipsa acestei participări. În Occident. precum şi natura lor. Diferenţele dintre regimurile politice democratice şi cele de tip autoritar sau totalitar se realizează la două nivele: 1. modernizarea politică s-a întins pe mai multe secole." a. iar oamenii devin disponibili pentru noile modele de socializare şi comportament. politica are nevoie de coordonare. diferenţierea structurală şi extinderea participării politice. în sensul de participare reală la delegarea de putere a agenţilor instituţiilor politice. Început cu trecerea de la societatea prestatală la societatea cu stat tradiţional.1.2. Modernizarea politică este procesul de schimbare a instituţiilor politice prin specializare şi diferenţiere." Modernizarea politică înseamnă trecerea de la un sistem tradiţional la un sistem de organizare de tipul statului tradiţional. precum şi cea socială a grupurilor defavorizate este ameliorată. 3. Tot acest proces de schimbare este definibil în termenii apariţiei de noi instituţii sociale care se ocupă de ordinea socială şi care conferă stabilitate acestei ordini. aşa cum a fost descris mai sus: raţionalizarea autorităţii. iar situaţia economică. Succesiunea şi extinderea celor trei componente ale sale s-au modificat semnificativ în diverse zone le Europei şi Americii de Nord. Cea mai evidentă extindere a participării politice a avut loc mai devreme şi la o scară mai mare în America decât în Europa. o nouă administraţie specializată şi depersonalizată luând locul administratorilor numiţi în funcţie pe temeiul intereselor regelui sau ale familiei sale. 2. formele de participare politică a indivizilor şi organizaţiilor. Modernizarea politică nu este legată în mod necesar de modernizarea socială. de organizare. Modernizarea politică poate fi definită pe trei nivele : "Modernizarea politică implică raţionalizarea autorităţii. întemeiate pe principiul reprezentativităţii. Modernizarea se referă la procesul prin care "un set important de obligaţii sociale. Reforma şi schimbarea politică în interiorul aceleiaşi ordini A. principiul pe care sunt construite drepturile şi obligaţiile. Modernizarea ca formă a schimbării Modernizarea politică este un fenomen ce presupune o serie de schimbări în structura sistemului de guvernare şi al distribuţiei puterii în instituţiile guvernării. 3. diferenţierea structurală. urbanizarea ca proces de modernizare necreând în mod necesar un sistem politic modern. O serie de politologi definesc reforma în sensul unei schimbări în care "puterea grupurilor privilegiate este ţinută în frâu." O astfel de . Apariţia statului tradiţional şi a statului modern în teoria weberiană a birocratizării şi raţionalităţii de tip capitalist este un bun exemplu pentru explicarea modernizării politice. procesul de modernizare politică se încheie cu stabilirea de instituţii la nivelul întregii naţiuni. de la organizarea statului tradiţional la organizarea reprezentată de statul modern.

ca forme de schimbare politică. 2. O astfel de schimbare politică poate fi definită în termeni de “alternanţă la guvernare” şi este condiţia fundamentală pentru orice regim de tip democratic. numită şi „fabiană”. creştin-democraţii sau partidele conservatoare din diferitele ţări ale Europei de vest au rezistat după cel de-al doilea război mondial între 10-30 de ani la guvernare. Ştefan Stănciugelu. Totuşi." B. de tip "ramură". Schimbarea prin alternanţă la guvernare nu afectează însă tipul de regim politic.definiţie este legată de egalizare şi creşterea implicării grupurilor sociale în politică. Spre deosebire de reformă sau alternanţa la guvernare. în speranţa obţinerii unui cât mai mare procent din transformările intenţionate. Rethinking Revolutions and Collective Violence. cea ce duce la două tipuri de reformă: 1. metoda cea mai eficientă de reformă constă în îmbinarea strategiei fabiene cu tacticile blitzkrieg. "În diferite momente ale istoriei reformatorii au încercat ambele metode. iar nu reforme. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. mit şi revoluţie. All. “Strategia piciorului în uşă” se referă la ascunderea scopurilor. Samuel P. Nu acelaşi lucru se poate spune despre schimbările de tip revoluţionar. Schimbări care se fac în sensul opus celui menţionat pot fi definite drept "consolidări" ale ordinii. O elită politică (partid. Schimbarea prin alternanţă la guvernare se referă la înlocuirea unei elite guvernante cu alta. separarea reformelor pe diferite domenii şi impunerea unei singure schimbări la un moment dat. O elită politică o înlocuieşte pe alta. coaliţie) se erodează în procesul de guvernare. Huntington. Rezultatele eforturilor lor sugerează că pentru cele mai multe ţări supuse tensiunilor şi disensiunilor produse de modernizare. Polirom. Bucureşti. Socialdemocraţii. Iaşi. în cadrul aceluiaşi tip de regim politic. Bibliografie Rod Aya. Violenţă. Het Spinus. Termeni-cheie Adaptabilitate Alienare Armonie socială Conflict social Consens Criterii de măsurare Instituţii politice Instituţionalizare Legitimitate Libertate Modernizare politică . sunt schimbări radicale de ordini şi mecanisme de definire sau păstrare a ordinii politice. Erodarea obligatorie a partidelor aflate la guvernare a dus la scăderea opţiunilor electorale într-un moment sau altul al alegerilor generale. revoluţiile. Această strategie de reformă este una etapizată. 1999. “Strategia blitzkrieg” se defineşte prin anunţarea tuturor scopurilor de la început şi încercarea de a le impune cât mai ferm. Huntington identifică două tipuri de atitudine a politicianului în privinţa reformei. 1989. Procesul se realizează în temeiul unor jocuri şi mecanisme de tip democratic. 1998. singuri sau în coaliţii. Amsterdam.

Ce este ordinea politică şi care sunt factorii stabilităţii unui regim politic? 3. Ce se înţelege prin modernizare politică? . Care este semnificaţia conceptului de „reformă”? Prin ce se deosebeşte reforma de alternanţa la putere? 4.Ordine politică Om anistoric Om istoric Ordine Ordine socială Reformă Ritualuri Sacrul Stabilitate Suveranitate Întrebări de verificare 1. Care sunt criteriile de măsurare a stabilităţii politice? 5. 2. Să se prezinte diferitele forme de schimbare politică.

prin intenţiile celor care au un rol cheie în desfăşurarea evenimentelor (key-activists) . pp. se luptă pentru putere. putem vorbi de revoluţie. Specie a genului “schimbare politică”.” 2. spune autorul. 290-291) precizează că pentru “revoluţie”. prin rezultate . b. Ce este şi cum se defineşte o revoluţie 2.. Revoluţia .2. prin situaţii de multiplă suveranitate . H.1. Trei definiţii ale revoluţiei în ştiinţele social-politice În condiţiile unei multitudini de sensuri ale termenului de “revoluţie.formă radicală a schimbării politice În Penguin Dictionary of Politics. Voi prelua sugestia de tripartiţie a acestui model analitic.dacă şi în ce măsură ei urmăresc să transforme societatea şi statul. unde violenţa e folosită pentru a fonda o formă nouă de guvernământ şi un nou corp politic. Revoluţia şi loviturile de stat Anthony Giddens încearca în 1989 să treacă testul definirii revoluţiei spunând mai degrabă ce nu este o revoluţie.. Care sunt abordările principale ale revoluţiei în literatura de specialitate 3. prin care autorul face o tipologie a definiţiior date revoluţiei de către teoreticienii contemporani.în ştiinţa politică." . fiecare guvernând o parte a populaţiei anterior guvernată doar de un singur regim. de către o alta care conduce masele mobilizate împotriva sistemului existent". decât ceea ce este. Definiţia revoluţiei devine acum " schimbarea celor ce deţin puterea în stat. confuzia şi ambiguitatea definiţiilor. şi să folosească violenţa sau ameninţarea cu violenţa.două sau mai multe grupări politice. Care sunt dificultăţile conceputale în operaţionalizarea conceptului de revoluţie 4. nici una nereuşind să reziste unui examen critic de amănunt. prin mijloace violente de către liderii unei mişcări de masă.schimbările pe care ei le efectuează la nivelul statului şi societăţii. Mergând pe o analiză aplicată.ne spune R. David Robertson (1986. Revoluţia trebuie să implice o mişcare socială de masă. iar puterea respectivă este folosită pentru a iniţia procese majore de reformă socială. 2. constructiv şi util în acelaşi timp pentru rezolvarea problemei este modelul analitic al lui Rod Aya din Rethinking Revolutions and Collective Violence (1991). Revoluţia nu este acelaşi lucru cu o lovitură de stat. aceasta din urmă referindu-se la înlocuirea unei serii de lideri de la vârful Puterii.Arendt aducea un plus de claritate conceptului de revoluţie în The Origins of Totalitarianism (1963). când spunea că "…doar acolo unde schimbarea se produce în sensul unui nou început. Fiecare dintre tipurile de definiţii menţionate mai sus prezintă impreciziuni şi căderi. Cum poate fi redefinit conceptul de revoluţie 1. Aceasta nu este o revoluţie. încercând să ilustreze fiecare categorie de definiţii cu exemplele sale relevante. să conducă la procese de schimbare majoră şi de reformă. sensul principal trebuie să fie acela de răsturnare deliberată. c.Aya într-unul din următoarele trei moduri: a.TEMA VIII REVOLUŢIA CA FORMĂ DE SCHIMBARE POLITICĂ După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa: 1. în termeni sociologici vorbind. ". Cei mai mulţi autori definesc revoluţia . cu o alta. intenţională şi probabil violentă a unei clase guvernate. unde eliberarea de presiune ţinteşte cel puţin constituirea libertăţii. revoluţia nu poate scăpa de varietatea.

Calvert referitor la acordul-dezacordul dintre analiştii revoluţiei. 2. fundamental şi violent în valorile dominante şi miturile societăţii. Revoluţia rusă din octombrie 1917. Disputele cele mai serioase între teoreticieni apar imediat ce se încearcă răspunsul la întrebarea: "Câte revoluţii au avut loc până acum?". Revoluţia americană. Această raritate a revoluţiilor.ca fenomen care implică violenţa într-o formă sau alta. Ce înseamnă procese de schimbare majoră? Dar cum definim revoluţia rusă.P. Ordinea socială şi conştientizarea nevoii de schimbare . care pot fi larg . O definiţie care se vrea clară. care în Marea Britanie se numeşte încă Războiul de Independenţă al coloniilor americane (American War of Independence). dacă definim fenomenul în acest fel? Ştim că el preia puterea în mod legal. Brington şi J. Diferenţele de opinii în definirea fenomenului revoluţionar se suspendă totuşi pe o zonă foarte restrânsă: toţi teoreticienii revoluţiei sunt de acord că un asemenea fenomen este un proces de schimbare majoră la nivel social. în structura socială. se slujeşte în mod sistematic de violenţă şi este sprijinit de mase încă de la început. care pare să se refere la conştiinţa de sine a unei comunităţi mai largi. rapid. Mai mult. spontane sau programate ? Acestea sunt doar câteva dintre problemele pe care le-am putea enumera atunci când încercăm să prindem în concepte un astfel de fenomen socio-istoric. sau are mai degrabă o natură socială? Ce trebuie să înţelegem prin schimbări rapide. Revoluţia mexicană din 1910. apare la Huntington ca un aspect al modernizării. urmărind valoarea lor teoretică din perspectiva preciziunii şi a clarităţii. până la Revoluţiile iraniană şi nicaraguană din 1979. Mai sunt.Seria impreciziunilor abia începe. şi că astfel de perioade sunt ieşite din comun în istorie: revoluţiile sunt incidente de schimbare societală rare în istorie. conducerea statului (leadership). sunt rezultatul modului specific în care aceştia definesc revoluţia: este revoluţia o mişcare de masă. este determinată de o serie de cauze. Să luăm rând pe rând perspectivele cele mai importante asupra revoluţiei. în ciuda măsurilor de protecţie pe care autorul le ia în pregătirea drumului către o definiţie corectă a fenomenului revoluţionar. Revoluţia chineză din 1949. care în Marea Britanie se mai numeşte încă Războiul civil. o foloseşte pentru a câştiga încă mai multă putere. Revoluţia franceză din 1789. ci al unei facţiuni politice? Hitler nu cumva poate fi privit ca artizanul unei revoluţii. încă vreo câteva revoluţii.Huntington defineşte revoluţia ca "schimb intern. sfârşeşte prin a deveni tot mai neclară. Nu fac parte din categoria de aşezăminte sociale predispuse la astfel de schimbări radicale nici societăţile foarte dezvoltate. "…începând cu Revoluţia chineză din 1912. Revoluţia . între care la loc de frunte se află factorul psihologic.S. În acest sens. care n-a fost produsul unei mişcări de masă. Răsturnarea valorilor şi instituţiilor fundamentale nu poate să apară în orice tip de societate. Scopul final este să ajungem la o definiţie care să cuprindă toate evenimentele revoluţionare. activitatea guvernamentală şi politicile urmate" în cadrul unei societăţi. Există însă câteva cazuri de mişcări şi schimbări revoluţionare cu care cei mai mulţi analişti ai fenomenului sunt de acord: Revoluţia engleză. cea mai mare parte a societăţilor n-au avut parte de revoluţii.acceptate ca exemple legitime de revoluţii sociale majore" (P.Huntington În lucrarea Political Order in Changing Societies (1968). Revoluţia cubaneză din 1959. nici societăţile tradiţionale.P.dacă nu în general . definiţia cea mai generală prin care va trebui să creăm specii de revoluţii. pe care o precizează şi C. autopercepţia comunităţii întregi şi a membrilor ei luaţi separat. S. poate. Observaţiile pe care le face P. conştientizată sau neconştientizată? Este ea un fenomen prin excelenţă politic. Huntington leagă de violenţa revoluţionară şi fenomenul revoluţionar în general.Dunn.3.Calvert). ca .

Germania ajută şi ea prin victoria asupra Rusiei la izbânda revoluţiei sovietice. Mobilitatea socială legată de dezvoltarea economică duce la frustrare socială. care învinsese Rusia. vom înţelege că. ni se sugerează o relaţie între violenţa-schimbare şi conştiinţa dreptului de a participa la schimbările politice şi sociale. Revoluţiile nu se produc. atât sub aspectul forţelor care presează asupra schimbării. societăţile agrare şi cele industriale vor prezenta agenţi istorici diferiţi la nivelul acţiunii revoluţionare. Revoluţia şi situaţiile de multiplă suveranitate . implicit. actorii sociali importanţi implicaţi în diferitele procese de transformare de importanţă majoră. sunt declanşate la capătul unui război care a discreditat statul rus în ambele cazuri. prin intermediul elementelor precizate anterior. independent de alte domenii ale societăţii. Slăbiciunea statului în interior este deci. precum şi cele aflate în perioada de tranziţie de la feudalism la capitalism. 2. de instabilitatea politică.zice Tilly .este premisă suficientă pentru a pune în discuţie forma pe care o va lua revoluţia. în condiţiile inexistenţei unei politici corelative a instituţionalizării. un semn pentru o posibilă revoluţie. eventual blocată de sistemul social ca întreg. intensitatea ce apasă asupra statului şi direcţiile dinspre care lumea socială presează pentru schimbare. Asemănările dintre tipurile de societăţi menţionate mai sus se poartă la nivelul capacităţii statului de a-şi întreţine propriul aparat funcţionăresc. Revoluţiile ruse din 1905 şi 1917. rezultatul întregului proces de determinări fiind instabilitatea politică. Ecuaţia pe care o propune Huntington leagă frustrarea socială ca rezultat al alienării. la răsturnarea ordinii socio-politice. 2. Revoluţia din 1905 a fost făcută printr-o participare indirectă a Japoniei. Huntington ne prezintă fenomenul revoluţionar deci. Ipoteza aceasta nu exclude faptul că slăbiciunea interioară a statului ar putea fi rezultatul unui concurs de împrejurări în care alte state. trebuie să dăm . şi de felul şi măsura în care aceştia se implică. În 1917. clasa de mijloc. Tipul de stat şi slăbiciunea/tăria sa . depind şi vor fi adânc influenţate de procesele şi transformările care se produc la acea vreme în societate. însă. fenomenul revoluţionar. de exemplu. 3. Ele ar fi reprezentate de alienarea unor segmente sociale majore: intelectualitatea.4. prezintă tipuri foarte diferite de revoluţii. a "vechiului regim". numai la nivel politic. alienarea claselor sociale şi unitatea lor de acţiune nu pot să apară decât în societăţile în care se realizează mutaţii structurale profunde. ţăranii. structura noului stat şi tipul de relaţie pe care aceasta o are cu populaţia.Charles Tilly Tilly încearcă să explice revoluţia prin slăbiciunea unui stat şi prin intermediul raţionalităţii acţiunii umane. pot favoriza sau declanşa criza statului şi. duce la participare politică. Observaţia lui Tilly trimite la structura statului şi la procesele de schimbare la nivelul structurii sociale. Legat de dimensiunea violentă a fenomenului revoluţionar. Societăţile agrare şi industriale. corelată cu posibilitatea mobilităţii reale. cît şi în calea pe care ele o vor urma. Întorcându-ne la relaţia dintre procesul modernizării şi stabilitatea socială. Trei sunt căile prin care societatea ca întreg poate influenţa desfăşurarea unei revoluţii: 1. posibil mai puternice decât statul în chestiune. Revoluţia poate izbucni în momentul în care aceştia acţionează împreună. Concluzia finală relativ la participarea indivizilor la schimbarea rapidă şi fundamentală din societate este că această participare politică va fi cu atât mai sigură cu cât sistemul nu pune la dispoziţie posibilitatea schimbării statusului social (mobility opportunity). Huntington mai vorbeşte despre “condiţii ale revoluţiei". Atât în originea.agenţi istorici ce se cred capabili a interveni în propria istorie pentru a-i schimba sensul şi modul de desfăşurare. Este evident că din punctul de vedere al forţelor sociale care presează pentru schimbare. În acest sens. ne spune Tilly. Aceasta din urmă. ca un act colectiv conştient şi conştientizat. cît şi sub acela al rezultatelor revoluţiei. aşa cum precizează autorul.

după care noii deţinători ai puterii să nu mai poată deţine controlul schimbărilor din pricina presiunii sociale sau a altor grupări politice constituite după realizarea transferului de putere. evoluţia evenimentelor trebuie să urmeze ciclul: suveranitatea grupului A . despre care să se poată spune că deţin controlul asupra unei regiuni geografice.multiplă suveranitate . Inventariind elementele revoluţiei. două sau mai multe blocuri politice care au sprijinul unui număr semnificativ de cetăţeni. aşa cum este ea definită de Tilly. b. transferul propriu-zis al puterii politice în stat. în sensul stabilit deja: două sau mai multe grupuri politice încearcă să controleze statul. Există de asemenea situaţii în care starea de multiplă suveranitate să nu sfârşească niciodată într-o revoluţie. începe ca o lovitură de stat. momentul luptei pentru stabilirea unei noi ordini socio-politice. Urmărind definiţia lui Tilly. Tilly consideră că grupul care a preluat puterea trebuie să deţină funcţiile de comandă o perioadă anumită de timp. loviturilor de stat). după restabilirea agentului politic ce deţine hegemonia în raport cu orice alte blocuri politice de pe teritoriul statului respectiv. pot exista schimbări radicale de regim politic în care evenimentele să decurgă atât de rapid. c. care.) trebuie să considerăm că cel mai mic bloc politic angajat în lupta pentru putere trebuie să deţină controlul cel puţin asupra unei subdiviziuni administrative sau geografice a statului. încât să nu existe nici blocuri politice adverse puterii politice. cazul României. dacă nu sunt suficiente pentru autoîntreţinerea propriului aparat. Ideea de situaţie revoluţionară este preluată de Tilly din concepţia puterii duale a lui Troţki. Transferul de putere se poate face astfel în afara situaţiei revoluţionare. lucru care s-a întâmplat în cazul României în 1989. „Revoluţiile mari” sunt acele forme de schimbare politică ce conţin următoarele elemente: a. între “revoluţii mari” şi “revoluţii mici”. lucru pe care Tilly îl precizează încă de la început.situaţia revoluţionară şi rezultatele (consecinţele) acesteia. cetăţeni ai statului respectiv”.suveranitatea blocului politic non-A. pretenţiile lor de control asupra statului şi politici incompatibile. Definiţia revoluţiei prin situaţii de multiplă suveranitate. Secvenţa revoluţionară completă trebuie deci să cuprindă: momentul contestării grupului care deţine controlul asupra întregului teritoriu şi care este posesor al suveranităţii legitime. ea rămânând la nivelul unui război civil care se încheie cu victoria blocului politic contestat. jaquerie. putem distinge. Altfel spus. În termenii schimbării revoluţionare. războaie civile. De exemplu. prăbuşirea statului înseamnă la Tilly “un transfer forţat de putere în stat. avansează idei şi susţin măsuri şi politici incompatibile de control asupra statului. aceste grupări politice fiind susţinute de un număr semnificativ de indivizi. etc. Pentru a evita în continuare confuzia între revoluţie şi alte tipuri de schimbare politică (lovitură de stat. În interiorul acestei clase de schimbări politice semnificative (de tip revoluţionar. revoltă. Pentru a distinge o revoluţie de un schimb momentan de poziţii la vârful puterii politice. O revoluţie poate. ridică însă o serie de probleme legate de validitatea acesteia în faţa unui test empiric. O situaţie revoluţionară sugerează totdeauna ideea de multiplă suveranitate. în mijlocul unui proces în care cel puţin două blocuri compacte de indivizi susţin politici incompatibile. caracteristica esenţială a acestei situaţii fiind faptul că elita puterii nu reuşeşte să suprime contra-elita contestatară nou apărută. avem momentul final al controlului real al aparatului de stat de către deţinătorii noii puteri. de asemenea. Acesta este din nou. observăm că revoluţia are două componente majore . fenomenul poate genera un colaps al statului. . administrative. sau asupra unui segment social important de pe teritoriul aceluiaşi stat.dreptate autorului atunci când leagă predispoziţia la revoluţie a unei societăţi de veniturile obţinute de stat din impozite. din perspectiva autorului. din pricina suportului pe care un segment social semnificativ îl acordă acesteia din urmă.

este momentul crucial prin care un mod de producţie se schimbă cu altul. Deşi taxată cu semnul minus. necesare. Astfel. În fond. Situaţia claselor sociale este cum nu se poate mai clară: zilele burgheziei sunt numărate. politice şi spirituale. Marxismul şi profeţiile revoluţionare “Toate revoluţiile de până acum n-au făcut decât să înlocuiască dominaţia unei anumite clase cu dominaţia altei clase .2. Totalitatea acestor relaţii de producţie formează structura economică a societăţii. lansată cu aproape trei decenii în urmă în Manifestul Comunist : “Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”. O perioadă de transformări radicale în favoarea celor mulţi este iminentă. cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat până atunci. revoluţia proletară . înlocuirea relaţiilor de producţie şi a societăţii burgheze cu cea socialistă.dar acestea erau revoluţii ale minorităţii care crea aparenţa că minoritatea este întregul tot”). ca formă decisivă pe care o iau luptele de clasă. Apariţia violenţei sociale este direct legată de o criză societală în care “se ascute la maximum” conflictul dintre minoritatea posesoare a mijloacelor de producţie şi majoritatea posesoare a propriei forţe de muncă. oamenii intră în relaţii determinate. în pasajul celebru din Prefaţă la lucrarea Contribuţii la critica economiei politice: “În producţia socială a vieţii lor. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa. Cu autoritatea profetului. Nimic nu trebuie să-l înfricoşeze sau să-l oprească. el scoate contingentul în afara Istoriei: “O nouă revoluţie e cu putinţă numai ca urmare a unei crize. căreia-i lipseşte revoluţia burgheză. forţele materiale de producţie ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente sau. ceea ce nu este decât expresia lor juridică. Cu toate acestea. revoluţia proletară fiind cea care va elibera o majoritate asuprită de o minoritate burgheză privilegiată de poziţia sa de proprietar al mijloacelor de producţie. modul de producţie fiind el însuşi rezultatul conflictului dintre forţele şi relaţiile de producţie.o revoluţie a majorităţii . Revoluţia.nu-şi poate justifica locul său într-o logică a Istoriei. revoluţia minorităţii burgheze era integrată de Engels în mersul istoriei ca moment crucial în seria luptelor de clasă care au acţionat ca “forţa motrice” a Istoriei. Rezolvarea conflictelor generate de natura sistemului de proprietate într-o societate bazată pe “exploatarea omului de către om” nu se poate face -zice Marx . pentru că totul curge după un plan al Istoriei. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor. Căci aici trebuie căutată cheia oricărei violenţe revoluţionare. de nimeni cunoscut înainte de Marx. “Comunistul zilelor noastre trebuie să-şi asume rolul iacobinilor de la 1793”. Nimic din jocul acesta al violenţei istorice nu pare întâmplător la Marx. pare să ne spună Marx. o datorie pe care o forţă inexorabilă ca un destin din tragedia greacă i-o dictează. considera marxismul. căci aşa stă înscris în logica Istoriei. relaţii de producţie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor materiale de producţie. pe care este nevoită să o scoată la vânzare pe piaţă ca pe orice altă marfă.5. ele nu pot fi lichidate cu ajutorul fanteziei. Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează în genere procesele vieţii sociale. Momentul izbucnirii acestei violenţe istorice este precedat de o perioadă paşnică de acumulări succesive ale contradicţiilor de clasă. În societăţile întemeiate pe relaţii de clasă violenţa revoluţionară este iminentă.decât prin luptă (violenţă): “Conflictele care iau naştere din înseşi contradicţiile societăţii burgheze trebuie soluţionate prin luptă. independent de voinţa lor. Engels nu făcea în 1879 decât să reia ideea profetică a lui Marx. ci dimpotrivă.” Mai devreme sau mai târziu. ţine de asumarea de către clasa muncitoare a sarcinii istorice care-i revine. baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. existenţa lor socială le determină conştiinţa. plan în cadrul căruia revoluţiile sunt “locomotive ale istoriei”. Din forme ale . Dar venirea ei este tot atât de certă ca şi izbucnirea crizei”.

dezvoltării forţelor de producţie. iar nu în societăţi feudale sau semifeudale cum a fost cazul Rusiei sau Chinei. Scopul ei este acela de a elimina exploatarea omului de către om şi a majorităţii de către o minoritate. De altfel. Greu de găsit în opera lui Marx un pasaj cu o semnificaţie mai mare. care este revoluţia mondială aşteptată de clasa muncitoare din întreaga lume. concentrată şi inteligentă” şi o “clasă burgheză bogată. concentrată şi puternică”. în faţa marelui eşec pe care lumea comunistă l-a suferit. s-o descrie şi s-o explice. mai mult. Revoluţia proletară va fi ultima dintre aceste momente de schimbare radicală la nivel social.. Autoarea acceptă marxismul regândit în structura sa de suprafaţă. sub aspectul numărului de idei şi concepte centrale concentrate în câteva rânduri. ci forma concretă de punere în aplicare a fost greşită.Skocpol rămânem în interiorul marxismului. decât mai puţin. Avem aici. poate. s-o înţeleagă. oricum uşor de identificat în lucrarea sa. Pe acelaşi argument construia şi Marcuse (1972).Strigătul lui Marx pentru socialismul întemeiat pe clasa muncitoare rămâne valabil şi pentru societăţile avansate. cu principiul care o întemeiază: determinarea tuturor acţiunilor social-istorice de către baza economică a societăţii.Skocpol va porni deci într-o analiză teoretică ce-şi declară apartenenţa doctrinară. Argumentul nu este lipsit de substanţă. pentru că Marx vorbea despre o revoluţie proletară în ţările cele mai avansate din punct de vedere economic. Th. în condiţiile în care avem de-a face cu credo-ul ideologic al unei întregi generaţii de intelectuali occidentali care încearcă să-i găsească argumente mai degrabă pentru ei înşişi valoroase.. aş zice eu. mai clară. Theda Skocpol: marxismul şi revoluţia socială Cu Th. Fundamentul marxist al acestei construcţii teoretice este recunoscut chiar de către autoare atunci când face referiri la viabilitatea marxismului în principiile sale structurante: "Teoria lui K. pe când celălalt îşi propune. doctrinar vorbind. Marea revoluţie va fi pregătită de evoluţia paralelă a doi agenţi istorici care pot fi identificaţi într-o “…clasă proletară puternică. o întreagă filosofie a istoriei.adevărata revoluţie marxistă. dar ne aflăm într-o situaţie total diferită de cea a ideologilor revoluţionari. ca niciunde la Marx. înainte de toate. Discursul ei încetează a mai fi patetic-revoluţionar.Marx asupra revoluţiilor şi perspectiva asupra socialismului au servit mai mult sau mai puţin acestei cărţi" . Mai degrabă. încercând un fel de cosmetică teoretică ce se aplică unei interpretări a istoriei care încă mai consideră valabil "strigătul lui Marx" pentru a doua jumătate a secolului nostru. în condiţiile în care el nu trebuie identificat empiric cu variantele chinezeşti ori sovietice ale unui marxism degradat: ". autoarea încercând să ofere o perspectivă nouă a abordării fenomenului revoluţionar. aceste relaţii se prefac în cătuşe ale lor. O dată cu schimbarea bazei economice este revoluţionată mai încet sau mai repede. nici nu se emit pretenţii de originalitate. identificându-i semnificaţiile şi cursul de desfăşurare. Revoluţia ce va să vină va fi cea mai radicală. Ideea degradării adevăratului marxism în formulele concrete de socialism nu e deloc nouă sau personală. “ Toate revoluţiile au perfecţionat statul în loc să-l distrugă”. căci adevărata revoluţie nu poate fi decât radicală: . 2. toată uriaşa suprastrucură”.". Aflăm astfel de la marxiştii occidentali contemporani că nu ideea marxistă. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. anunţând cu şapte ani mai devreme decât Scockpol că Occidentul n-a scăpat nici pe departe de revoluţia iminentă . Ceea ce nu înseamnă totuşi că autoarea rămâne pe poziţia acceptării totale a fundamentelor marxiste de gândire.6. Tocmai aici stă marea deosebire dintre cele două tipuri de discurs: unul îşi propune în primul rând să schimbe lumea social-politică şi economică. ne spune Engels.

Modelele exemplare sunt oferite de "marile revoluţii"."Capitalismul mondial se organizează pentru a înfrunta ameninţarea unei revoluţii care va fi cea mai radicală dintre toate revoluţiile istorice. căci ele sun afectate de mersul istoriei. Ele sunt revoluţii adevărate numai dacă vor determina schimbarea structurii statului şi forma de distribuţie a puterii politice. au izbucnit din crize politice specifice ale structurilor vechiului regim. pare să spună neomarxismul. Rusia. economice şi social-ideologice fundamentale care se produc prin intermediul unui conflict interclasial intens. Rusia şi China. ne spune Skocpol. acesta este şi motivul pentru care Skocpol analizează schimbarea revoluţionară ca "revoluţie socială". 1911-1916 în China.sunt doar acele evenimente cu semnificaţie majoră în viaţa unui popor. Adevăratele revoluţii sociale sunt rare în istorie. în care lupta claselor de jos are un rol de importanţă majoră. rapid. Revoluţia franceză a dat o Franţă ca mare putere continentală. Ceea ce s-a întâmplat între 1787-1789 în Franţa. Această violenţă de clasă capătă formula unei revoluţii doar în condiţiile în care două coincidenţe se întâmplă: 1. De altfel. În Occident revoluţia va fi diferită calitativ faţă de revoluţia Orientului". ale statului unei societăţi şi ale structurii sale de clasă. Revoluţiile . dar. Doar acestea pot fi revoluţii. transformarea politică să fie concomitentă cu cea socială. . aplicate pe lângă schimbare sau transformare: "Revoluţiile sociale sunt transformări fundamentale. ideologia dominantă.au fost totdeauna momente de început într-o acţiune fondatoare de destin istoric. căci avem de-a face cu o mare varietate a cauzelor care au generat revoluţii sociale. China. Dar ce sunt revoluţiile sociale? Vom observa în definiţia autoarei aceleaşi epitete superlative: fundamental. nu a făcut doar să submineze regimurile monarhice autocratice. pentru că pot servi ca modele de urmat altor popoare. Revoluţiile adevărate . ianuarie-iulie 1917 în Rusia. dar a dezorganizat şi administraţia centralizată şi controlul acesteia asupra claselor de jos potenţial revoluţionare". Dacă aceste două coincidenţe nu se produc. în parte duse la bun sfîrşit. evenimentul rămâne la nivelul unei rebeliuni. altfel. Revoluţia socială nu trebuie confundată cu violenţa maselor (claselor de jos). Revoluţiile pot izbucni şi eşua lamentabil. de revolte ale claselor de jos". revoluţia mondială va fi o mare schimbare la nivelul structurii sociale şi a accesului diferitelor clase sociale la puterea politică. Aceasta va fi cu adevărat prima revoluţie istorică mondială.toate evenimente istorice întemeiate pe violenţa claselor de jos . “Strigătul lui Marx” era preluat fără schimbări de esenţă de Noua Stângă franceză în special. 2. de natura puterii de stat. ele sunt însoţite şi. structura socială. diversitatea patternurilor de cauzalitate este naturală. sau de gradul de control pe care Puterea îl are asupra lumii sociale: "Revoluţiile sociale în Franţa. Argumentul esenţial pentru necesitatea acestei coincidenţe a transformărilor constă în faptul că revoluţiile politice “transformă doar structurile statului dar nu structurile sociale şi nu sunt în mod necesar realizate prin conflict de clasă”. în funcţie de condiţiile concrete din fiecare societate în care au izbucnit şi de contextul internaţional. schimbarea socială structurală să coincidă şi să fie în egală măsură consecinţa unei revolte de clasă. Revoluţia rusă a generat o putere industrială şi militară. chiar dacă mişcarea are un succes temporar. pe care Scokpol le analizează în lucrarea The State and Social Revolutions (1979): Franţa. iar Revoluţia mexicană a dat naştere la una dintre cele mai industrializate naţiuni post-coloniale. în sensul autoarei: schimbări politice.revoluţiile sociale . Revoluţiile sociale prin revolte ale claselor de jos pot avea şi semnificaţie internaţională. Conceptul marxist de "revoluţie" nu poate explica schimbările radicale din ţările actualmente comuniste însă. De fapt. rapide.

Huntington. în sensul constituirii unora noi care să se propună ca instanţe de apărare ale libertăţii. Iaşi. revoluţia franceză şi revoluţia română. Teza III: Violenţa nu este element sine-qua-non al revoluţiei Schimbările revoluţionare nu sunt totdeauna violente.7. pe care le propunem în “tezele schimbării de tip revoluţionar”. E adevărat. Samuel P. care să le propună în aceeaşi categorie. Termeni-cheie Intenţii Legitimitate Libertate Lovitură de stat Ordine politică Om anistoric Revoluţie Rezultate Ritualuri Sacrul Stabilitate Suveranitate Tezele schimbării Violenţă . Het Spinus. rapidă de structură în natura ordinii politice. Redefinirea conceptului de revoluţie Aşa cum am observat. Rethinking Revolutions and Collective Violence. ca model exemplar de violenţă revoluţionară. în sensul implicării mulţimii în violenţă tipic revoluţionară (vezi. Teza II: Schimbare politică şi apărarea libertăţii Revoluţia se referă la schimbarea radicală. mit şi revoluţie.2. Politica). o definire strict politică a revoluţiei oferă avantajul identificării situaţiilor de schimbare radicală. strucutrale la nivelul regimului politic care s-au petrecut. nu prezintă asemănări atît de mari. în urma căderii regimului communist. J. în interiorul căreia vom introduce categorii de revoluţii. ambele sunt schimbări radicale de regim politic. etc. empiric al realităţii căreia i se aplică. în mentalităţi. Termenul de revoluţie se va aplica astfel doar la situaţii de schimbare de regim politic prin schimbare de Constituţii (Aristotel. Violenţă. Spre deosebire de definiţii care fac apel la schimbări în structura socială. cazul francez). toate aceste definiţii clasice ale revoluţiei nu pot da seamă de schimbări radicale. 1998. All. Bucureşti. La această definiţie preliminară am putea adăuga alte câteva elemente. O astfel de limitare este direct delegată de faptul controlului efectiv. K. 1999. de exemplu. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. prin ruptură a structurilor politice. I. Teza I: Sensul schimbării Cuvântul "revoluţie poate fi aplicat numai la schimbări al căror scop este libertatea". de exemplu. 1989. O posibilă soluţie de redefinire a conceptului de revoluţie ar fi limitarea acestuia la dimensiunea stricit politică a schimbării. Totuşi. Amsterdam. De aici. BIBLIOGRAFIE Rod Aya. Ştefan Stănciugelu. ideea redefinirii conceptului de revoluţie într-o formă mai cuprinzătoare. Polirom.

Cum definiţi revoluţia prin intenţiile participanţilor? 9. 10. Să se definească revoluţia prin apelul la „situaţii de multiplă suveranitate”.Întrebări de verificare 6. Să se definească revoluţia prin intermediul consecinţelor acesteia. Să se prezinte diferitele forme de schimbare politică. Ce este ordinea politică şi care sunt factorii stabilităţii unui regim politic? 8. diferite de „revoluţiile clasice”? 14. astfel încât conceptul să se poată aplica şi la alte situaţii de schimbare politică radicală. 11. Care sunt factorii ce pot influenţa declanşarea unei revoluţii? 12. 7. Prin ce diferă revoluţia de alte forme de schimbare politică? 13. Este posibilă redefinirea revoluţiei. Care este semnificaţia conceptului de „reformă”? Prin ce se deosebeşte reforma de alternanţa la putere? .

până la începutul secolului al XIX-lea partidele politice erau prin excelenţă grupări politice care aveau drept criteriu de construcţie personalitatea unui om politic.. Dar. pot fi socotite ca realităţi politice apropiate de partidele politice conservatoare şi liberale pentru cazul englez. Clubul Breton se întrunea încă din perioada prerevoluţionară a Franţei. de partidele regionale pentru cazul Revoluţiei franceze. ce se întinde pe mai multe secole de organizare şi instituire a politicii în statul modern. apariţia partidelor politice şi a sistemelor de partide cu apariţia şi dezvoltarea parlamentelor şi cu extinderea graduală a dreptului de vot. crearea grupurilor parlamentare. Istoria fenomenului partidist. organizarea de comitete electorale.ceva mai mult decât o simplă clică legislativă întemeiată pe criterii geografice regionale. în acelaşi fel. în special prin intermediul Parlamentului englez şi prin Adunarea Stărilor în Franţa. Cum au apărut partidele politice 3. de regulă. unde Aristotel vorbea despre <asociaţii politice>. în . partidele politice îşi pot căuta strămoşii încă în Grecia veche.. Cluburile politice care au devenit apoi nuclee de organizare partidică au funcţionat atât în Franţa cât şi în Anglia cu mult înainte de perioada extinderii dreptului de vot. Devenite la sfârşitul secolului trecut asociaţiiorganizaţii care participă la puterea politică. Un astfel de club însă era ". 3. este relativ nouă. Istoria lor. acesta devenind în timpul Revoluţiei franceze nucleul pe care s-a constituit partida iacobină. De exemplu. moduri comune de definire a unei realităţi sociale sau politice. Maurice Duverger oferă în Les Parties politiques (1951) o perspectivă istorică pentru apariţia partidelor politice moderne.TEMA IX PARTIDELE POLITICE. în sensul în care înţelegem astăzi o astfel de organizaţie politică bazată pe asocierea voluntară cu scopul câştigării şi exercitării puterii în stat. Istoria modernă şi medievală a Europei a cunoscut o astfel de realitate organizatorică la nivelul câmpului politic. Partide politice înainte de secolul al XIX-lea Partidele politice sunt entităţi şi organizaţii care participă la gestionarea colectivă a intereselor sociale şi ale resurselor unei societăţi. Ce este grupul de presiune 4. clientele. stabilirea unor relaţii permanente între grupurile parlamentare şi comitetele electorale. Duverger împinge istoria partidelor politice înapoi doar până la apariţia şi structurarea parlamentelor în ţările din vestul Europei. grupările Torry şi Whigs. ORIGINI. Avem astfel următoarele perioade în care se poate împărţi istoria partidelor politice: 1. Care este relaţia dintre partidele politice şi grupurile de presiune 1. Etape ale apariţiei partidelor politice Apariţia partidelor politice a fost un proces continuu. 2. Ce este partidul politic şi care sunt caracteristicile sale fundamentale 2. STRUCTURĂ. Ştiinţa politică asociază însă. cluburile politice şi saloanele aristocratice care au persistat în Anglia de-a lungul secolului al XIX-lea erau. precum şi Girondinii sau Montagnarzii din timpul Revoluţiei franceze. CRITERII DE DEFINIRE După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. ori anumite afinităţi ideologice. 2. Fără a se numi partide politice şi fără a avea caracteristicile organizatorice pe care le au partidele contemporane. gruparea nobililor sau a reprezentanţilor oraşelor în Franţa.

Începem cu modelul britanic. .1. El poate fi considerat un tip arhaic de structură de partid politic. ajungând până la ideea responsabilităţii ministeriale. adunări în care se făceau aranjamente pentru alegerea de notabili în parlament şi. grup de interese. în timpul unuia dintre regii care au dispreţuit în mod făţiş Parlamentul (Iacob I. Revoluţia glorioasă din 1688. executivă şi judecătorească. atunci când cancelarul filosof Fr. 4. un grup închis. Toţi autorii care se ocupă de partidele politice sunt însă de acord asupra faptului că partidele politice. Reacţiile sociale de contestare a atribuţiilor Parlamentului şi ale celor două Camere – Camera Lorzilor (reprezentare ereditară) şi Camera Comunelor (alegeri prin vor cenzitar restrâns) pot deveni puncte de reper pentru o istorie a închegării fenomenului partizan în Anglia. Caucusul este un grup de interese care deţine putere de influenţă la nivel politic prin intermediul poziţiei de care se bucură membrii acestuia. dacă acceptăm ideea originii partidelor politice ca fenomen ce derivă din parlamentarism. Este departe de orice îndoială că. se vor concretiza în retrageri succesive ale atribuţiilor monarhului. părerile specialiştilor sunt împărţite. instituţia parlamentară reuşise să impună dreptul de a controla impozitele şi impunerea lor. În secolul al XVII-lea. cât şi a legitimităţii acesteia. Caucusul este alcătuit dintr-un număr mic de membri şi nu foloseşte propaganda pentru aderenţa la grup. de regulă. după 1707. clică politică. Ceea ce s-a petrecut în această zonă a inovaţiei politice prin apariţia partidelor .Bacon fusese disgraţiat prin confiscarea bunurilor pentru abuzurile comise în calitate de funcţionar public. Revoluţia glorioasă de la 1688 va stabili competenţele puterilor legislativă. soldată cu ceea ce Marx numea “compromisul de clasă”. Într-o perspectivă generală. istoria constituţională a Marii Britanii nu a mai înregistrat nici-un refuz al regelui de a sancţiona o lege. Importanţa dimensiunii organizaţionale în apariţia fenomenului partidist Caucusul este prima formă de organizare a intereselor de grup în ţările occidentale. Parlamentul britanic va fi constituit pe temeiul votului cenzitar şi în acelaşi timp pe temeiul principiului nobiliar prin instituţia bicamerală a Legislativului (Camera Comunelor şi Camera Lorzilor). în sensul în care folosim astăzi termenul. Contestările cele mai serioase ale puterii politice au avut loc în 1649. Geneza partidelor politice 4. Cazul britanic În ceea ce priveşte originea partidelor politice.organizaţii structurate şi cu scopul explicit al exercitării puterii politice ţine de specificul cultural şi organizaţional al fiecărei ţări în parte. iar din 1783 a dispărut procedura de demitere a unui prim ministru de către Coroană. Cu toate momentele de opoziţie ale Coroanei. sunt creaţii ale secolului al XIX-lea. El poate fi denumit comitet. urmate de suspendarea monarhiei în timpul Revoluţiei lui Cromwell. mai rar. 1603-1625). el este organizat şi funcţionează pe principiile organizatorice şi de acţiune ale viitoarelor partide de notabili. la vremea respectivă." 3. care vor trece în rândul grupărilor partizane sau ale Parlamentului. şi gruparea Whig. cazul englez este exemplar în acest sens. Vom analiza în continuare acest proces de creare a partidelor politice pe cazuri exemplare de societăţi capitaliste organizate într-un orizont al valorilor democrat-liberale. un act de independenţă al Camerei de Jos faţă de puterea executivă. pentru a strânge împreună lawmakers cu vederi similare.mod esenţial. Fiind. De-a lungul secolului al XVIII-lea relaţia dintre cele două grupări rezultate ideologic din “compromisul de clasă” – gruparea Torry. După mai multe impeachments. când execuţia regelui va fi actul suprem de contestare atât a formei de guvernământ. ceea ce era. susţinători ai monarhiei cu atribuţiuni limitate de Parlament. susţinători ai monarhiei ereditare de drept divin. puterea sa nu depinde de numărul de membri sau de recrutarea acestora. va readuce dinastia Tudorilor şi va contribui la instaurarea unei monarhii constituţionale în care Executivul şi Legislativul au atribuţii diferite. etc.

Seed. de exemplu. Manchester. în 1830 Camera Comunelor va avea un număr însemnat de deputaţi ai unor oraşe care fuseseră înfloritoare şi avuseseră semnificaţie politică. reprezentanţi ai muncitorilor agricoli. La nivelul reprezentativităţii. Camera Lorzilor controla o mare parte din Camera Comunelor. cum este cazul lui Benjamin Disraeli. spaţiul britanic încorporase o bună parte dintre mecanismele instituţionale ale organizării de tip liberal. Reforma produsă la nivelul reprezentativităţii nu era nici pe departe pe placul radicalilor ce veneau în urma unei activităţi instituţionalizate încă din 1780. primii deputaţi laburişti apărând la alegerile din 1892. care încercase să restabilească prestigiul monarhiei prin provocarea atribuţiilor Camerelor. După primul război mondial liberalii îşi încep declinul. Astfel. deloc întâmplătoare. prin proclamarea reginei Victoria ca împărăteasă a Indiei în 1871. Apariţia mişcării chartiste cu o propagandă de tip revoluţionar desfăşurată între 1837-1848 nu pare. Care prim ministru poate mări substanţial prestigiul Coroanei. fie cazul american pentru o istorie a partidelor politice din perspectiva originii acestora. pentru ca în mai puţin de un deceniu să dispară ca forţă politică de guvernare. în 1827 circa 276 de locuri în Camera Comunelor. Ea cerea votul universal şi secret. La peste o jumătate de secol de la întemeiere (1215-1216).000 aveau drept de vot. Bradford. Prin mituire şi presiuni de intimidare. instituţia Coroanei este aproape fără încetare un simbol al puterii politice care conferă legitimitatea tradiţiei unui Parlament în care partidul învingător dă primul ministru. de exemplu.Câştigurile obţinute de Camera de Jos în raport cu Camera Lorzilor şi cu instituţia Coroanei erau însă însoţite de paşi înapoi la nivelul instituţiei reprezentativităţii. această instituţie pierduse multe din calităţile sale democratice dobândite după Revoluţia glorioasă (1689). ajungând la raportul de 1/40. Birmingham. Consecinţele acestui act reformist din 1867 au fost acelea ale adăugării a încă un milion de votanţi la corpul electoral. Viaţa politică instituţională şi reprezentativitatea politică în Regatul Unit evoluau acum spre proiecte din ce în ce mai ambiţioase. în ajunul Reformei electorale. Sheffield şi Halifax erau oraşe nou apărute. apăruseră oraşe noi. După Actul de Uniune (1801) prin care Irlanda era încorporată Regatului Unit al Marii Britanii (stabilită oficial în 1707). datorate schimbării structurii politice a Camerei de jos. Câţiva lorzi controlau. indemnizaţii pentru membrii parlamentului. în secolul al XVIII-lea ele depopulându-se prin decăderea activităţilor economice. sub aspectul concentraţiei de populaţie. prin apariţia a ceea ce s-a numit "Burgurile putrede". când populaţia cu drept de vot aproape se dublează. Politologii francezi. parlament anual. Mai mult. Situaţia se schimbă după Reform Act (1832). socotesc fie cazul britanic. cu o populaţie numeroasă şi care nu aveau reprezentanţi în Camera de Jos. în favoarea laburiştilor. organizat încă pe votul cenzitar. În preajma primului război mondial însă. astfel. stabilit însă la proprietăţi şi venituri sub limita celor din 1832. de exemplu. comune mici precum Newtown trimiteau câte doi reprezentanţi în Camera de Jos. Jean Blondel. După George III. Noua reformă electorală va fi votată abia în 1867 de către Camera Comunelor. Pe de altă parte. consideră că Reform Act (1832) este punctul de referinţă pentru o istorie a partidelor . când a fost întemeiată "Societatea pentru informare constituţională". Muncitorilor şi târgoveţilor care intrau acum în corpul electoral li se vor adăuga. prin micşorarea censului şi scăderea limitei de jos a vârstei celor cu drept de vot. circumscripţii egale. percepută până atunci de către reformiştii radicali ca reprezentanta unui corp electoral conservator. care erau în plină înflorire socio-economică şi nu aveau deputaţi în Camera Comunelor. după reformele electorale din 1884 şi 1885. doar 100. din cei aproximativ 17 milioane de locuitori ai Regatului. numărul deputaţilor creştea cu 100 iar practicile de corupţie curentă deveniseră semioficiale: se ştia că un loc în Cameră costă cam 7000 de lire. cu un secol în urmă. Pe de altă parte.

se poate vorbi despre partide politice britanice în sensul modern al cuvântului. după cum observă Daniel-Louis Seiler în De la comparaison des partis politiques (1986). Dezbaterile ideologice din coloniile americane au sfârşit prin coagularea a două tabere politice în preajma Revoluţiei americane. pe de o parte. George Voicu face referire în Pluripartidismul. structura sistemului de partide din Anglia va suferi modificări de natură reprezentativă. Puritanismul britanic. atunci când analiza democraţia în America. la clivajele politico-ideologice care au făcut posibilă constituirea unor grupuri ce se defineau pe linia independenţei coloniilor britanice şi a apartenenţei acestora în formulă autonomă la Imperiul britanic. partidele politice sunt rezultatul unui conflict social care se regăseşte în divergenţe referitoare la principiile fundamentale ale guvernării. se instaurează sufragiul universal. a căror ideologie se întemeia pe loialitate faţă de regele britanic George III. pe de altă parte. Mergînd pe linia de analiză a lui Seiler. corpul electoral britanic se ridică la 28%. El este însă un indicator extrem de important. Dinamica reformelor electorale din Marea Britanie pe parcursul unui secol va contribui decisiv la structurarea unui sistem de partide definibile în termenii partidului modern. „Cine trebuie să guverneze America?”. Prima reformă electorală după Refrom Act este cea din 1867. 4. Mai mult. în sensul de guvernare autonomă în raporturile cu puterea imperială britanică. Particularitatea cazului american în ceea ce priveşte apariţia fenomenului partidist este legată de divergenţele privind formula Executivului şi de realitatea socială americană. de formula pe care trebuia să o ia Executivul.Paine. Declaraţia de Independenţă din 1776 venea să pună problema unei ideologii politice întemeiată pe dreptul natural. locul Partidului tradiţional liberal fiind luat de Partidul Laburist. cel mai mare procent al populaţie cu drept de vot la vremea aceea în Europa şi în lume. În 1928. între 1884-1885. întemeiat pe organizaţiile sindicale. pentru ca în 1918 toţi bărbaţii de peste 21 de ani şi toate femeile de peste 30 de ani să aibă drept de vot.Locke era de departe cel mai influent teoretician. încă din primii săi ani. factorul hărţii electorale nu este singurul de natură să explice apariţia partidelor politice în Marea Britanie. O astfel de diferenţiere duce la coagularea de formaţiuni şi organizaţii sociale care îşi asumă un scop politic. Conform opiniei acestuia. E adevărat.2. în sensul că oferă o imagine clară asupra fenomenului de delegare de putere de către lumea socială. O teorie a democraţiei (1998). când corpul electoral creşte de 7% la 16%. Istoria ideologiilor politice în Statele Unite trebuie căutată în conflictul dintre modurile de raportare ale diferitelor grupări politice la relaţiile coloniilor americane cu Coroana britanică. prin apariţia muncitorilor în segmentul electoral. Patrioţii – grupare partizană a autodeterminării. alături de alte dezbateri de idei în epocă referitoare la forma de guvernământ. convertită aici în populaţie cu drept de vot.politice în sensul apropiat de sensul modern al partidului politic. în formula unei evoluţii lente. Prin intermediul acestei reforme electorale. formulă politică în care J. ceea ce însemna un procent de 74% din populaţia matură a Marii Britanii. se opuneau Loialiştilor. care se defineau prin poziţia faţă de limitele intervenţiei Coroanei britanice în treburile coloniilor. În deceniul următor al secolului trecut. În secolul XX însă. toată populaţia matură de peste 21 de ani primind drept de vot. The Common Sense (1776) ridicau o problemă serioasă de legitimitate şi de formă de guvernământ. se întreba Th. Cazul american Alexis de Tocqueville lega fenomenul apariţiei partidelor politice de conflictul social. cum este cazul broşurii incendiare a lui Thomas Paine. Continuarea acestor dispute . Şi tot el dădea un răspuns care va deveni principiu de întemeiere a guvernării SUA nu peste mult timp: Legea trebuie să guverneze America. populaţia cu drept de vot a Angliei atinge procentul de 7%.

cel federalist-republican se vor fi definitivat atunci când propaganda reprezentată de eseurile din The Federalist Papers va fi lămurit problema nevoii de Uniune. a Poporului şi abia în al treilea rând în faţa lui Dumnezeu. ideea independenţei totale a coloniilor faţă de Coroana britanică nu era generalizată. în jurul lui Thomas Jefferson. noţiunea de “partid politic” trebuie definită cu grijă. Care au fost condiţiile în care s-au constituit partidele politice în spaţiul francez? Până la Revoluţia de la 1848. forma cea mai potrivită de guvernământ. care va dura până la instaurarea Republicii a III-a în 1870-1871. Cazul francez Revoluţia franceză aducea în 1789 o schimbare radicală la nivelul sistemului politic. suveranitatea Poporului fiind pe aproape o jumătate de secol un principiu marginalizat pe scena politică. Ea ar putea avea ca punct de reper răspunsuri la întrebări simple. Termenul de “partid” ia sensul de organizaţie politică structurată abia la sfîrşitul secolului al XIX-lea. urmat de Restauraţia monarhiei. Încheiată cu o reîntoarcere la centralizare. cu drepturi politice într-un spaţiu în care egalitatea şi libertatea deveniseră principii întemeietoare. precum cele referitoare la individualitatea sa în raport cu alte tipuri de organizaţii politice sau .3. Clivajul centru-periferie. Revoluţia franceză va eşua momentan în Consulatul. Apăruse individul-cetăţean. Fenomenul partidist în Franţa va evolua în condiţii dificile. Date fiind toate aceste evoluţii diferite ale fenomenului partidic. în această perioadă existând mai multe partide muncitoreşti. abolită pe timp de patru ani (1848-1852) va fi înlocuită din nou de forma politică de guvernământ centralizată în Imeperiul lui Napoleon al III-lea. Este cazul Revoluţiei de la 1848. Principiul legitimităţii puterii politice fusese definitiv coborât pe pământ. secretarul trezoreriei. "Termenul de partid evoca însă o simplă tendinţă. În urma câtorva secole de dispute teoretice referitoare la dreptul natural. Revoluţia franceză înlocuieşte legitimtiatea de drept divin a Coroanei cu legimitmatea secularizată a poporului. pentru reapariţia acestui principiu. Va fi nevoie de încă o Revoluţie. gruparea republicanilor. 4. secretarul de stat şi artizanul Declaraţiei de Independenţă din 1776. despre care ne spunea câteva decenii mai târziu că fusese elaborată în spiritul epocii. iar Statele Unite ale Americii iau forma unei federaţii în care puterile locale deleagă puterea unei instanţe superioare federative pentru rezolvarea unei serii de probleme de ordin general. care apar o dată cu Internaţionalele socialiste (1846-1891). în jurul lui Alexander Hamilton. Regele Franţei va răspunde de acum înainte în faţa Naţiunii. atacând serios formula de legitimare de tipul monarhiei de drept divin. apoi Imperiul lui Napoleon. care va deveni un preambul al Constituţiei franceze din 1789. aşa cum nici ideea republicană de guvernare nu era bine întipărită în ideologia momentului. va propune pe scena politică o instanţă suverană nouă. tipologia puterilor în stat şi a relaţiilor dintre ele. în condiţiile în care o parte din reprezentanţii statelor americane foste colonii la Adunarea Constituantă vor refuza să semneze noua Constituţie elaborată între 1887-1888. Cele două curente ideologice care au dat partide politice în sensul modern al cuvântului – republicanismul şi federalismul. Partidele politice actuale sunt organizaţii politice foarte diferite de partidele politice ale secolului trecut. Abia în timpul Revoluţiei de la 1848 ceea ce se numea <partidul ouvrier> desemna o grupare politică de tip partidic constituită în vederea apărării intereselor muncitorilor. Monarhia lui Ludovic Filip. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. când se pun bazele a două tipuri diferite de partide: <partide ale ordinii> şi <partide de tip revoluţionar>.ideologice realizează grupări politice identificabile: gruparea federaliştilor. după cum se exprimă Tocqueville în L’Ancien Regime et la Revolution. se vor contura un deceniu mai târziu. Precizarea pe care o aduce o astfel de declaraţie vine să întărească faptul că la 1776. care va bulversa din nou ideologia dominată a legitimităţii politice şi a formei de guvernământ.

atrăgând cel mai mare număr de cetăţeni posibil şi căutând să cucerească Puterea sau. Debbasch şi Pontier ne spun în Introduction a la politique (1995) că.non-politice şi cu întrebări referitoare la rolul acestui tip de organizaţie în cadrul competiţiei pentru putere. Georges Burdeau considera că partidul politic este un grup de indivizi care. trebuie să aibă părerile care predomină în masele sau asupra necesităţilor la ordinea zilei. pe atât de confuză la Benjamin Constant. Ei se referă aici la şcoala realistă care propune o definiţie de genul următor: „Un partid politic este o grupare organizată pentru a participa la viaţa politică. şi să aibă şi capacitatea cerută spre a le traduce în legi bine chibzuite. la un moment dat. reprezentanţii pe care o naţiune şi-i alege." . Hans Kelsen diferenţiază ceva mai mult organizaţia politică de tip partid. Astfel Dimitrie Gusti şi P. în analiza politică a ultimilor ani. Numărul mare de definiţii pe care le-a primit partidul politic este legat de istoria analizei acestui tip de organizaţie politică şi de diferite elemente semnificative pe care autorii definiţiilor le-au considerat satisfăcătoare şi suficiente pentru a individualiza acest tip de organizare a intereselor sociale. (. Dacă în ştiinţa politică franceză abordarea partidelor politice printr-o definiţie care să subsumeze elementele grupare. influenţarea deciziei politice sau cucerirea puterii. "actul esenţial al vieţii constituţionale e astfel alegerea reprezentanţilor naţiunii. profesând aceleaşi vederi politice. un politolog francez punea problema definirii partidelor politice în termeni asemănători. văzute astfel ca subsistem al sistemului politic. Adăugând ideea de influenţare la scopul unei astfel de organizaţii politice. După P. Astfel. în cadrul guvernării şi al altor probleme care fac activitatea politică în cadrul sistemelor de partide. Aşa fiind. în sensul că împărtăşesc o perspectivă comună de reprezntare a realităţii social-politice (cluburi). pentru care un partid politic este o reuniune de indivizi care profesează aceeaşi doctrină politică. Definiţii generale ale partidului politic I.Burdeau. o serie de autori au propus definirea partidelor politice prin referire la preocuparea lor esenţială: cucerirea puterii politice. se străduiesc să le facă să prevaleze.Negulescu. La începutul anilor şaizeci. având scopul de a face să prevaleze intersele şi ideile membrilor săi. să-i influenţeze deciziile.. definind-o drept formaţiune care grupează indivizi de aceeaşi opinie pentru a le asigura o influenţă veritabilă în gestionarea afacerilor publice.) În adevăr.P. Putem astfel identifica o definiţie pe cît de largă.Negulescu analizau partidele politice în termeni de entităţi organizate care participă indirect la exercitarea suveranităţii naţionale în cadrul unui sistem politic de tip democratic. atragerea de simpatizanţi se punea abia la mijlocul secolului nostru. cel puţin. Kelsen reuşeşte să se aproprie de o definiţie destul de modernă a partidului politic. în vederea cuceririi parţiale sau totale a puterii. III. 5. în dezbaterile din anii '20 de la Academie." II. scopul organizării constituţionale este să facă posibilă guvernarea popoarelor prin ele însele.. doctrinarii şi analiştii români ai fenomenelor de partid şi ai doctrinelor politice propuneau o definiţie cel puţin la fel de serioasă ca cea a şcolii realiste franceze sau cea a politologului G.P. spre a le încredinţa puterea de a hotărî în numele său.

Gruparea poate fi. Acest tip de membru al grupului este alcătuit din cei care votează cu partidul. acceptă să doneze o sumă de bani partidului. în această postură. această opinie poate fi rezultatul unei producţii individuale. să-şi elimine adversarii. Ei nu sunt membri de partid. persoane de drept privat. rezultatul unei asocieri comune pe ideea existentă deja. Grupul cel mai larg de persoane care împărtăşesc aceeaşi opinie politică este cel al alegătorilor. Un astfel de partid tinde ca.6. până la simpatizanţi sau electorat care votează circumstanţial cu un partid politic. Criteriile de definire a partidelor politice Având în vedere multitudinea de definiţii care s-au dat şi diferitele componente pe care autorii lor le-au propus. o asociere de indivizi care au o opinie comună. Simpatizanţii sunt acea categorie de membri ai grupului ce împărtăşeşte aceeaşi opinie. Caracteristicile juridice ale partidelor politice 6. 2. ci să identificăm “definiţia cea mai puţin rea cu putinţă”. după ce va ajunge la putere. nu să dăm cea mai bună definiţie partidelor politice. Partide politice care îşi definesc în mod pluralist scopul şi partide politice de tip monopolist. Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu acceptă un alt adevăr decât cel profesat de propria ideologie. de asemenea. Care sunt aceste categorii? a.a.1. 6. pe linia lui B. Gruparea politică de tip partid este. O astfel de propunere ţinteşte la identificarea unor criterii elementare fundamentale pe care să se construiască diferitele definiţii. după schema de analiză propusă de Debbasch şi Pontier în Introduction a la politique (1998). Votanţii pot fi alcătuiţi dintr-un segment fidel partidului. restul membrilor de partid fiind obligaţi să o respecte. Decizia de partid nu poate fi decât decizia Centrului. se pot distinge mai multe categorii. E adevărat. rolul partidelor politice. Partidele politice de tip democratic acceptă concurenţa şi competiţia politică.b. constituţional vorbind. cum este cazul unor reuniuni publice şi care. de la membri activi. în continuare. care îşi exercită activitatea în cadrul unui stat şi care. Aderenţii sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea în partid. liderii de partid având aici doar un şef şi o conducere de tip funcţional şi managerial pentru realizarea acestei idei. care votează cu partidul în orice condiţii.1.1. caracteristicile sociologice. vom încerca. care nu accepta ideea diversităţii de opinii şi de participare democratică a membrilor de partid la luarea deciziei. de următoarele criterii: 1.Constant. caracteristicile juridice. Tudor Drăganu face o demonstraţie serioasă a acestui aspect juridic al partidelor politice. Modelul exemplar al unui astfel de partid este partidul comunist centralizat propus de Lenin.c. Partidul politic este un tip particular de asociaţie. 3. 4. c. Persoane de drept public-persoane de drept privat Un partid politic este o organizaţie de drept privat. Ne vom ocupa astfel. care este constituit circumstanţial şi care la alegerile următoare poate avea o cu totul altă opţiune de vot. de fapt o grupare de indivizi în jurul unui şef politic. şi dintr-un segment flotant. Trebuie menţionat că această categorie e aderenţi este cel mai uşor de identificat sub aspectul . fără a fi membri de partid în sens juridic. funcţiile diferite pe care acestea le joacă în societatea contemporană: 6.1. ocazional. ei fiind interesaţi de diferite manifestaţii ale partidului. punând în balanţă definiţia şi comportamentul partidelor politice româneşti ca persoane de drept public. b. devine semnatar al unor acte de drept public. în care pot câştiga sau pot pierde. propunânduse ca partide politice într-o scenă politică pluralistă. 6. ele fiind de fapt. tipologia membrilor de partid şi a susţinătorilor În cadrul partidului politic şi în rândul susţinătorilor direcţi sau indirecţi ai acestuia. Partidul. asociaţia fiind.

Acesta este motivul pentru care criteriul duratei de viaţă nu este total funcţional în analiza contemporană a tipologiei partidelor politice. programul. d. Liderii de partid sunt cei care răspund de activitatea partidului. Voinţa deliberată a conducătorilor de la nivelele locale şi centrale de a cuceri puterea politică şi de a o exercita. observăm că ceea ce Duverger numea “partide de cadre”. încadrarea aleşilor b. împreună cu liderii şi electoratul său. Există grupuri de presiune care în activitatea lor pot deveni partide politice. Sociologic vorbind. Din acest punct de vedere. încadrarea opiniei 2. practic. Ei îşi asumă sarcini de partid şi executarea lor şi dedică o parte din timpul lor rezolvării acestora. 3. Acest criteriu presupune existenţa unor filiale locale care să întreţină relaţii permanente cu centrul partidului. acţiunea de informare 2. Partidele care nu au un teritoriu puternic sunt sortite pieirii mai devreme sau mai târziu. 6. Ei stabilesc strategia de partid. liderii de partid. durata de viaţă a partidului este direct legată de teritorialitate. Anumiţi militanţi devin funcţionari de partid.La Palombara şi M. Militanţii sunt acea categorie a aderenţilor care este activă. în sensul organizării şi activităţii la nivel teritorial. Dintre ei se recrutează. Organizaţie durabilă. Criteriul funcţional în definirea partidelor politice a. Partidul politic nu este legat ca durată de viaţă de liderii sau membrii săi fondatori. în 1966. Organizarea cadrului legislativ. singuri. Liderii de partid stabilesc şi reprezintă partidul în relaţiile cu alte partide din ţară sau străinătate şi în relaţiile cu autorităţile publice. Care sunt acestea? 1. influenţarea opiniei publice şi manipulare. de regulă.2. în România ca realitate juridică.dimensiunilor sale pentru cazul partidelor de masă. O organizaţie politică este partid dacă reuşeşte să depăşească durata de viaţă a conducătorilor săi. Organizaţie perfecţionată la toate nivelurile de organizare. funcţia de integrare socială c. Căutarea de susţinere populară prin orice mijloace: alegeri. etc.Weiner au stabilit. ca partide parlamentare. rolul educativ al partidelor 3. 4. Pentru cazul românesc. De altfel. sau împreună cu alte partide politice în cadrul sistemului politic existent. fiecare partid politic trebuie să aibă cel puţin 10 000 de aderenţi pentru a fi înscris la tribunal. doctrina şi căile de acţiune ale partidului. Acest criteriu este şi el discutabil. Acest criteriu însă este discutabil pentru că un partid politic poate să dispară prin fuziune sau să fie absorbit de către un alt partid mai mare. Funcţia de organizare a alegerilor 1. . nu mai există. Legea partidelor politice din România stabileşte în mod expres că liderii de partid sunt aleşi în mod democratic. Caracteristici sociologice ale partidelor politice J. 2. propagandă la centru sau în teritoriu. f.3. cel puţin. în Political Parties and Political Development că există patru criterii necesare şi suficiente pentru a avea de-a face cu o realitate organizaţională semnificată prin conceptul de “partid politic”. Funcţia de educaţie politică 1. o astfel de realitate organizaţională şi ideologică trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici. 6. printr-o strategie de delegare de putere de jos în sus. putând fi plătiţi pentru activităţile desfăşurate.

scriitori. ceea ce nu înseamnă că ar refuza adeziunea unei persoane la programul şi doctrina partidului. 1. Caracteristica de bază a acestui tip de partide este aceea a calităţii aderenţilor. mediu şi lung. care se ocupă de activitatea partidului. societăţi pe acţiuni. De aici rezultă disciplina laxă. Dar. sportivi. acesta deosebeşte două categorii de partide: partide de masă şi partide de cadre. Comitetul ales deleagă responsabilităţile pentru activitatea de conducere cotidiană unui Birou permanent sau unei Comisii administrative. partidul de cadre este reprezentat până în anii '60 de notabili din provincie şi din oraşe: medici. Ca partid de notabili. cazul cel mai clar fiind cel al Partidului Laburist. spre deosebire de partidele de cadre care au simpatizanţi. etc. evoluţia societăţii aducând în planul militantismului politic o categorie mai largă în care pot intra: bancherii. notari şi primarul. care se opun partidelor tradiţionale ce se prezentau ca partide de cadre. b. Aceştia sunt notabilii tradiţionali din zona rurală. termenul de “notabili” pare să-şi piardă din semnificaţia lui originară. membrii acestui comitet fiind doar intermediari între notabilul local şi alegători. care. Mai precis. A doua caracteristică a partidelor de cadre este aceea că au o structură laxă. Contactele personale primează în organizarea acestui tip de partide. Cel mai bun exemplu de partid de masă sunt partidele socialiste şi cele comuniste. deşi nu fac parte din categoria de notabili. Comitetul local există prin şi pentru parlamentarul ales. Partidele de cadre se referă la acel tip de partid alcătuit din membri aderenţi. 2.1. Ierarhia strictă a organizaţiilor locale faţă de filiala centrală. categoria de notabili tinde să devină astăzi o categorie a liderilor de opinie din diferite circumscripţii electorale. La rândul său. Tipologia clasică: partide de cadre-partide de masă (M. în Les partis politiques. Partidele de masă se caracterizează prin: a. Structura de tip piramidal. care sunt notabili. . Partidele de masă se deosebesc de partidele de cadre prin obiectivul lor organizaţional: recrutarea a cît mai mulţi aderenţi. Apărute întâi ca partide socialiste. Partidele de masă sunt la fel de interesate în atragerea personalităţilor din diferite domenii în rândul liderilor lor. La nivel financiar. Partidele de cadre au încercat să atragă o categorie aparte de lideri.Duverger) Cea mai cunoscută tipologie a partidelor politice a fost realizată de de către Maurice Duverger. partidele de masă vor avea un mare număr de militanţi şi de aderenţi. şi o autonomie mare la nivelul comitetelor şi filialelor locale. apoi cea a sufragiului universal au făcut posibile apariţia acestui tip de partide. L. care s-au construit pe principiul organizatoric al “centralismului democratic”. A treia caracteristică se referă la marea autonomie a comitetelor locale. Instituţia sufragiului masculin. au o influenţă aparte la nivelul opiniei publice: artişti.7. funcţionarii de diferite tipuri de la firme private. Partidele de cadre nu caută membri aderenţi. Congresul alege un Comitet Director sau un Comitet Executiv. farmacişti. în 1951. a cărei componenţă este diferită de la un partid la altul. partidele de masă au apărut din sindicate. spun Debbasch şi Pontier. partidul nedispunând de mijloace de presiune asupra membrilor săi. În principal. Congresul este organul care defineşte orientarea partidului pe termen scurt. Tipologia partidelor politice 7. partidele de masă se deosebesc de cele de cadre prin apariţia cotizaţiei lunare sau anuale pe care membrii de partid trebuie să o plătească. Istoric vorbind. Astăzi. atragerea acestei categorii de notabili nu este doar grija partidelor de cadre astăzi.

Pentru cazul României Mari. ele fiind la dispoziţia şefilor de stat. cel puţin. “Partide suple . la partide ce se definesc pe tipologia de bază amintită mai sus. de exemplu. plata unei cotizaţii devenea regulã a apartenenţei la partid. pe când partidele de mase corespund organizãrii şi funcţionării de tipul organizaţiei locale. Primele se caracterizează prin faptul că îşi definesc activitatea pe principii şi în cadru legislativ care le separă de stat şi de clientelizarea necesară faţă de şeful statului. Partidul este “global” atunci când se referă la totalitatea vieţii politice. Având în vedere suportul financiar la partidelor de masă apãrute în aceste condiţii. Negulescu propunea în 1926 o tipologie a partidelor politice care distinge între partide politice confesionale. care încerca sã se sprijine pe Biserica Unitã. Partide din ţările dezvoltate. sociale a ţării şi a indivizilor. Belgia avea şi ea Partidul Catolic. Partidele de masã. Partide intraparlamentare şi partide extraparlamentare. Negulescu foloseşte exemplul Partidului Naţional Român din Transilvania. Distincţia se referă la domeniul de preocupări al partidului şi la tipul de electorat căruia i se adresează. Partidele de masă şi partidele de cadre pot intra pe clivajul de clasă socială ale cãrei interese le reprezentau fiecare. Partide cu ideologie globală şi partide specializate. Partidele extraparlamentare se construiesc în afara instituţiei Parlamentului şi au ca obiectiv fundamental cucerirea puterii politice sau. 2. care ia decizia înfiinţării unui partid cu reprezentanţă şi instituţionalizare teritorială.P. în concepţia lui Duverger. partide din ţările în curs de dezvoltare. c. ca partide politice ale clasei muncitoare în secolul al XIX-lea. Distincţia partide de cadre-partide de masã se întemeiazã pe o diferenţã în structura socială şi politicã de organizare.3. 3. caracterizate prin centralizare şi funcţionare continuã. în mare. Acest tip de partid politic este instrumentul prin care confesiunile religioase încearcã sã se implice în decizia politică şi sã o influenţeze în propriile interese. b. ce susţinea intervenţia papalitãţii ca instituţie religioasã suveranã în probleme interne ale statului belgian. Rigiditatea sau supleţea partidului se referă la tipul de structură organizatorică şi la mecanismele de luarea deciziei pe care acestea îl practică. . partidele rigide fiind asociate partidelor de masă.partide rigide” este o distincţie care se referă. 7. Distincţii accesorii 1. clivajului social-politic stânga-dreapta în societãţile occidentale. Partidele de cadre corespund organizãrii şi administrãrii de tip caucus. Partidele intraparlamentare sunt construite de către un grup de iniţiativă din cadrul Parlamentului. Distincţia partide de masă-partide de cadre corespunde.Concluzii privind distincţia partide de mase-partide de cadre: a. 7. Tipuri de partide politice. 4. Partidele specializate se referă la categoriile de probleme şi la segmentul de alegători-ţintă căruia i se adresează. Partidele suple sunt asociate partidelor de cadre. partide politice regionale şi partide politice de clasă 1. economice. ca partide care sunt rezultatul lărgirii dreptului de vot au apãrut. de regulã.2. Partidele din ţările în curs de dezvoltare sunt adesea instrumente ale statului. Partidele politice confesionale sunt unitãţi organizatorice al căror scop este promovarea intereselor unei populaţii care se autodefineşte prin participarea la un sistem de norme şi valori de tip religios. P. participarea la influenţarea deciziei politice prin reprezentare parlamentară.P. Negulescu: partide regionale-partide naţionale-partide confesionale-partide de clasã P.

sau a antagonismelor pe care ele le presupun că există între diferite clase socialprofesionale. ceea ce duce la o linie politică fluctuantă în obiectivele partidului.Burdeau În Tratatul de ştiinţă politică. de multe ori. Ele nu au ca bază de aderare originea socială a indivizilor. Partidele agrariene sunt un alt exemplu de partide de clasã. croat. este acela al exploatãrii antagonismelor de clasă. pe care o definesc drept o clasã socialã nu doar diferitã de clasa burghezã. ca partide ale luptei de clasă. italian. Aceste partide naţionale se defineau prin angajamentul programatic de construcţie de stat naţional unitar în teritorii care se aflau fie sub dominaţie strãinã. Caracteristici a. Partidele regionale Partidele regionale sunt considerate în tipolgia lui Negulesu drept partide politice. Partide naţionale “pure” nu au apãrut decât acolo unde exista suprastrucutră imperialã. este un partid exclusivist c. netolerând alte ideologii politice sau alte partide. 3. determinând doctrina partidelor prin atitudinea lor. Care sunt caracteristicile şi profilul ideologic ale acestor partide? A. altele autonomia. fără a urmări schimbarea acesteia. b. care. Caracteristici a. 4. Partide de opinie-partide ideologice – G. c. Doctrina şi ideologia de partid este liantul care creează solidaritatea aderenţilor b. 7. organizarea. Din aceastã categorie fac parte partidele socialiste care reprezintã clasa muncitoare. Unele partide naţionale cereau independenţa. 7. sau ale naţiunii. propunându-se ca reprezentant al naţiuni. o altã categorie cerând unirea sau reîntregirea statului naţional cu teritorii aflate sub o administraţie strãinã. definind baza lor socialã în aceeaşi termeni de conflict ireductibil cu celelalte clase sociale. Atunci când ajunge la putere el tinde să controleze toate mecanismele statului. Principiul de construcţie ale acestor partide politice. Partide de militanţi şi partide de alegători – O. scopuri incompatibile cu interesele generale sau ale statului naţional unitar. acceptă structura socială existentă. Exemplele sunt partidele naţionalităţilor din Imperiul AustroUngar: partidul ceh. personalităţile joacă un rol foarte important. Partidul de opinie. Pe de altã parte. Burdeau propune distincţia dintre partide de opinie şi partide ideologice. ele tind sã devină partide ale schimbării radicale la nivelul societãţii. polon. Partidul ideologic.2. fie fărâmiţate. o datã cu afirmarea vieţii politice pe principiul naţionalitãţilor.5. Partidele de clasã sunt partide politice care urmãresc. ca şi partidele confesionale de tip catolic sau protestant.4. structura şi funcţionalitatea acestui tip de partid duc în mod necesar la internaţionalism. ci şi opusã acesteia. B. zice Negulescu. În al treilea rând. Ele reprezintã interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor pãrţi ale unui teritoriu naţional ce nu a ajuns în faza unificãrii. Partidele politice regionale tind sã opunã intersele locale intereselor generale ale statului ca întreg. se naşte pentru a reprezenta opinii deja existente d. fără a încerca să fie expresia unei clase sociale.Kirchheimer Otto Kirchheimer ne propune în studiul The Transformation of Western European Party systems" publicat în culegerea de texte editată de La Palombara şi Weiner (1966) termenul . tind sã îşi asume scopuri ce pot intra în conflict cu interesele statului. Grupează persoane care aparţin unor categorii sociale diferite. român. care ar fi definite astăzi drept partide antisistem. d. Partidele naţionale au apãrut în secolul al XIX-lea. este un partid autoritarist.

partidele de alegăori. care implică trecerea de la participarea într-o structură politică cu finalităţi foarte clare la adeziunea electorală. din aceastã perspectivã. pierd din ce în ce mai mult teren în câmpul electoral. recuză dogmatismul ideologic. partidele de alegători admit democraţia de masă. partidele de alegători nu discută problema schimbărilor de sistem c. Ideologic vorbind. Clivajul rural-urban a dat naştere la partide politice rurale şi partide politice orăşeneşti. 3. ele mergând pe ideea “kermezelor populare”. la care adaugă partidele de militanţi. acesta fiind contribuţia cea mai importantă a sa.Charlot nu le califică drept partide de masă. 2. propunând <un fond comun de valori> (statul. 1. revoluţia industrială şi revoluţia internaţională. 7. Partidele politice sunt socotite de autori. Partidele de alegători au următoarele caracteristici: a. Efectul ei la nivelul partidelor politice a fost acela că a generat divizarea partidelor de stânga în partide socialiste şi partide comuniste. Soluţia adoptată de acest tip de partide a fost aceea de a împrumuta caracteristici organizatoricfuncţionale de la partidele de masă. clivajul centru/periferie. clivajul sectorul primar/sectorul secundar. Acest tip de partide apare. la nivel teritorial. uneori chiar autonomiste. partidele politice tradiţionale de dinaintea celui de al doilea război mondial ajung în situaţie de a pierde electorat prin dispariţia problemelor pe care acestea le reprezentau în societate. mai ales prin intermediul funcţiei instrumentale. J. în special. adaugă o a treia categorie . partidele de masă (ale integrării de clasă) se transformă şi ele în partide populare de tipul catch-all. pentru fenomenul gallismului). când partidele burgheze conştientizează faptul că. după cel de-al doilea război mondial. a celei de reprezentare şi a celei de exprimare a intereselor de la nivelul corpului social la nivelul câmpului politic. b. celelalte cerând separarea totală a bisericii faţă de stat. spune autorul. Apariţia acestui tip de partid. însă. Ei . Aceste tip de partide corespunde categoriei partide de masă la Duverger. Paradigma lui Rokkan: partide din clivaje sociale Tipologia pe care o propune Stein Rokkan pleacă de la existenţa mai multor tipuri de clivaje sociale. Lipset şi Rokkan încearcã în Cleavage Structures and Party Systems sã analizeze procesul de transferare a unor conflicte de tip social la nivelul unui sistem de partid care le preia şi oferă cadrul de competiţie a acestora. Astfel se obţin în tipologia lui Rokkan patru categorii de partide politice. Aceste partide sunt unite prin ideologie şi participarea internă a tuturor într-o acţiune permanentă.6. Revoluţia industrială a generat clivajul proprietari/muncitori şi. Primele sunt favorabile menţinerii rolului tradiţional al bisericii în stat. spre deosebire de partidele de militanţi. Clivajul stat/biserică generează partide clericale şi partide anticlericale. Revoluţia naţională a dat naştere la două clivaje pe axele menţionate mai sus: clivajul biserică/stat. Pe de altă parte. având un caracter popular. Jean Charlot a preluat distincţia lui Kirchhemeier şi Duverger „partide de cadre-partide de masă”. spre deosebire de partidele de notabili. Există trei tipuri de revoluţii care au dus la trei tipuri de clivaje: revoluţia naţională. Clivajul centru/periferie a dat partidele centralizatoare în ceea ce priveşte autoritatea statului şi partide descentraliste. Revoluţia internaţională nu a generat clivaje la nivel funcţional. naţiunea independentă. dar pare să prefere formula de “partide de asemănare”. în calitate de partide de reprezentare individuală.de “catch-all party”. ţine de procesul de dezideologizare şi depolitizare.

Ceea ce nu înseamnă că ele nu pot influenţa puterea politică în deciziile globale sau sectoriale ale acesteia. Ideologia lor este definită de partidul politic în umbra căruia au fost create. Create de partidele politice. ele desfăşoară o activitate partizană şi nu pot avea autonomie în stabilirea strategiilor de acţiune şi a obiectivelor propuse. ce-şi vând cunoaşterea diferiţilor clienţi. Grupuri de presiune în politică 1. Apărarea intereselor membrilor săi În SUA. şi nu putem include în aceeaşi categorie un sindicat sau o agenţie de presiune politică. nu este spontană şi are fixate dimensiuni de loc. Conflictele sociale sunt dintre cele mai diferite în societate.-M. există asociaţii care par prin natura lor să fie grupuri de presiune. de timp. cum este cazul diferitelor corporaţii. aşa cum ar face-o un sindicat. 2. Pentru a putea vorbi despre un grup de presiune în sensul ştiinţei politice trebuie identificate anumite caracteristici specifice acestui tip de organizare şi de acţiune socială. Un minimum de organizare Grupul de presiune trebuie să dureze şi după realizarea scopului propus. deşi realizează obiective care par asemănătoare celor prin care se definesc grupurile de presiune. Un grup de presiune în sensul ştiinţei politice trebuie să-şi definească scopul principal în apărarea intereselor membrilor care îl compun. cu referire la competiţia dintre partide şi alianţe politice pentru resurse sociale. termenul de lobby confundă grupurile de presiune cu agenţiile specializate în presiunea politică. nu pot intra în categoria grupurilor de presiune.construiesc pe o dialecticã de tipul conflict-integrare. 3. 1. care să se ocupe de strategiile de acţiune şi obiectivele propuse. De altfel. J. Noţiunea de grup de presiune Spre deosebire de partidele politice. Puterea lor este mult diminuată sub aspectul spaţiului de aplicabilitate. de exemplu. Mişcările de tineret sau de femei create de partidele politice nu pot fi considerate grupuri de presiune. Grupurile religioase au apelat şi ele la presiunea politică şi totuşi. polarizând politica în cadrul statului respectiv. O presiune politică efectivă Apare uşor posibilitatea unei confuzii între grupurile de presiune şi alte tipuri de organizaţii sociale. orice grupare sau . în funcţie de structura internă şi de natura grupului. 8. strategii. Un anume grad de autonomie Această caracteristică a grupurilor de presiune se referă la autoconstituirea organizaţiei sau asociaţiei non-politice într-un centru de comandă independent. Cele două tipuri de grupuri discutate mai sus se diferenţiază deci sub aspectul tipului de scop pe care îl urmăresc. De exemplu. Dacă o manifestaţie. 4.Denquin consideră că această asociere este înşelătoare. grupurile de presiune se definesc în afara intersului direct de participare la cucerirea puterii politice. Definiţie: Grupurile de presiune sunt asociaţii de durată constituite pentru apărarea unor interese comune membrilor lor şi care exercită o presiune asupra puterilor publice pentru a obţine de la acestea decizii conforme cu interesele pe care le reprezintă. de exemplu. slogane. Ceea ce aduc nou cei doi autori prin ideea clivajelor politice şi ale transferului lor la nivelul câmpului politic se referã la faptul cã doar anumite conflicte sociale pot fi transferate la nivel de sistem de partide şi pot da naştere la ierarhii funcţionale pentru un stat ca întreg. atunci se poate vorbi despre aceasta în termeni de grup de presiune.

organizaţii formale (partide. Ca mijloace folosite de grupurile de presiune.). 2000. Jean-Marie Pontier. etc. Institutul Europran. Coca-cola. participarea. Daniel L. Miron Weiner. Introduction a la science politique. este un grup de presiune internaţional care are putere să cointereseze într-o formă sau alta statul pentru o politică avantajoasă în sensul propriei sale dezvoltări.grupuri informale. dar putând să-şi construiască scopuri politice sau să devină partide (clici de ofiţeri. de exemplu.. grupuri instituţionale de interes . Charles Debbasch. adesea violente (manifestaţii. ameninţarea publică. putem identifica: informarea. Introduction a la politique. paternitatea. Iaşi. 1966. 3. The West European Party System. Partidele politice europene.). în La Palombara şi Weiner (eds.P. armate. grupuri de acţiune civică. administraţii. grupuri de interes non-asociative . pe variabila <grad de specializare şi de organizare>: 1. Tipuri de grupuri de presiune Roger-Gerard Schwartzenberg stabileşte patru tipuri de grupuri de interes.organizaţii voluntare şi specializate în articularea intereselor: sindicate. 5. greva. state-majore de partide. corupţia.organizaţie se poate mobiliza la acţiune politică în anumite condiţii. Joseph La Palombara. 1996 (1926). 1990. Grupuri de presiune naţionale şi internaţionale.) care îndeplinesc şi alte acţiuni decât aceea de articulare a intereselor. grupurile de interes anomice . adunări. comunicarea. Sociologie politique. intermitente. Negulescu. biserici. ed. Oxford University Press. "The Origin and Development of Political Parties". Bibliografie Jean-Marie Denquin. 1998. 1992. etc. Seiler. Paris. non-voluntare (variabila motivaţională este una pasivă . Monchrestien. grupurile de interes asociativ .religia. Bucureşti.formaţiuni spontane şi efemere.) 2. Termeni-cheie Caucus Centreu-periferie Clivaj Club politic Grup de presiune Originea partidelor politice Partid Partide de alegători Partide de cadre Partide de masă Partide de militanţi Partide de militanţi Partide extraparlamentare Partide globale Partide ideologice Partide intraparlamentare .). Roger-Gerard Schwatzenberg.). 4. Peter Mayer (ed. P. etc. Partidele politice. şantajul cu dezordinea. etc. grupuri şi asociaţii patronale. Garamond. Paris. Oxford. Paris. Political Parties and Political Development. Dalloz. 5-a. asociaţii etnice şi religioase. Hachette. 5. 1995. Ceea e nu înseamnă că toate asociaţiile non-guvernamentale sunt grupuri de presiune.

Ce este partidul politic. Tipuri de partide politice.Partide naţionale Partide regionale Partide rigide Partide suple Revoluţii Întrebări de verificare 1. Partide politice. Care este diferenţa dintre Franţa. Să se construiască un tabel cu următorii itemi: a. Anglia şi Marea Britanie sub aspectul apariţiei partidelor politice? . 4. Caracteristici. c. Care este diferenţa dintre grupurile de presiune şi partidele politice? 6. în sensul modern al termenului? 2. Care este diferenţa dintre un partid politic şi alte forme de asociere voluntară? 3. b. Ce este grupul de presiune? 5.

consideră Simon Hix şi Chrisopher Lord în Political Parties in the European Union (1997) o primă sugestie pentru cea ce avea să se întâmple cu relaţiile dintre partidele politice europene în viitor: ideologiile şi afinităţile ideologice trans-naţionale în Europa puteau sparge graniţele statului naţional şi linia verticală de organizare a sistemelor de partide. Liberalii şi liberalii radicali vor sprijini ideologia integrării. Ideologia integrării europene era direct dependentă de poziţia pe care diferitele partide şi ideologii de partid o aveau faţă de piaţa liberă europeană. importanţa partidelor politice europene în construcţia comunităţii europene a crescut simţitor. care excludea Marea Britanie şi dădea câmp liber reconcilierii franco-germane. instituţiile în care se construiesc strategii şi se desemnează politici. Primele contacte ale social-democraţilor au fost ceva mai nebuloase. Care sunt principalele familii de partide în Europa 3. Pe aceeaşi idee de respingere a europenizării. tocmai factorul de blocare a unei astfel de evoluţii. în care politica este construită de către reprezentanţii partidelor politice organizate în ceea ce s-ar putea numi "familii spirituale". social-democraţii erau pentru integrare în anii '50. Social-democraţii germani erau destul de defavorabli Comunităţii Europene. în fapt. Aceste relaţii de cooperare ce au avut o importanţă decisivă în patternurile de comportament politic ale partidelor europene reprezintă. de fapt. formula finală a acestei construcţii fiind. Care sunt elementele-cheie ale ideologiilor diferitelor familii de partide 4. Cel de-al doilea se referea la deschiderea graniţelor şi a cooperării economice. comerţ. care era privită de unii drept mijlocul de realizare a acelui welfare-state. ideea de partid politic a început să piardă din ce în ce mai mult din importanţă în faţa celei de familie de partide politice. Ce este o familie de partide 2. partidele politice fiind. argumente anticomunitate. plecând de la premiza că o astfel de integrare ar aduce prejudicii interesului de unificare a celor două Germanii. în fapt. etc. pe când conservatorii europeni. prin liderii laburişti. aproape fără excepţie. Marea Britanie oferea. În Franţa. schimb între partenerii comunităţii. Primul se referea la interferarea integrării cu statul naţional. relativ la posibilitatea unei familii spirituale europene. iar de către alţii. rezultatul dezbaterilor şi iniţiativelor de partid. dar erau mai puţin favorabili unei Comunităţi a celor 6. se vor declara împotriva integrării. Creştin-democraţii germani conduşi imediat după al doilea război mondial de Konrad Adenauer vor stabili relaţii de cooperare cu creştindemocraţii italieni şi cu alţi creştin-democraţi europeni.TEMA X FAMILII DE PARTIDE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa: 1. Acestea sunt familii ideologice al căror pattern de acţiune specific face ca social-democratul german să se înţeleagă mai bine cu social-democratul francez sau român. respingând ideea de a deveni membru fondator al Comunităţii. Cele mai multe . Tendinţe europene după al doilea război mondial După cel de-al doilea război mondial. Relaţia dintre ideologia familiilor de partide şi ideologia integrării europene 1. În realitate. Obiectivele politico-economice disputate de partidele europene erau deci de două tipuri. Europa este astăzi o Uniune ce împărtăşeşte caracteristicile unei confederaţii. decât cu partidul sau cu partidele din propriul sistem naţional de partide. Patternurile activităţii de partid se regăsesc în ultimii ani din ce în ce mai mult în acţiunile Uniunii Europene.

mai degrabă decât conservatorii. în familii politice europene de dreapta şi familii politice europene de stânga. sau politica creştin-democrată pot însemna. neexistând specialişti în politica europeană. după perioada de stagnare a activităţii partidice transnaţionale. 3. Spania. apoi poziţiile gaulliştilor pentru independenţa naţională în Comunitate dădeau semne că europenizarea mergea mai degrabă către cooperare interguvernamentală. de la ţară la ţară. Deşi rămân valabili aceeaşi factori. cooperarea la acest nivel a început să fie revigorată. Comunitatea neavând puterea de a se interfera şi influenţa activităţi naţionale. Franţa.). Această primă fază a cooperării pe familii ideologice în Europa de vest este urmată de un blocaj al structurării familiilor de partide. Portugalia. cum este cazul celor din Parlamentul european (Belgia. activitatea de partid la nivel european a fost destul de nesemnificativă. Marea Britanie). Criterii. Irlanda. în anii '80-'90. relaţia partidelor naţionale cu federaţiile transnaţionale fiind lăsată în marginea preocupărilor de partid. Problema cea mai serioasă pe care o ridică acest din urmă criteriu de identificare se referă la faptul că politica social-democrată. Reprezentanţii în instituţiile Comunităţii erau aleşi din partidele naţionale. pentru început. Asemănările la nivelul politicilor realizate de partidele politice în cadrul sistemului naţional de guvernare fac trimitere la o altă formulă de definire a familiilor de partide politice din Europa. Olanda. Până la sfârşitul anilor '70 însă. Danemarca. decât către construcţie pe familii de partide. Atitudinile francezilor după Republica a V-a. Gaulliştii se rup în 1965 într-un grup european separat. Familii de partide. Grupurile parlamentare transnaţionale vor apărea pentru prima dată în Adunarea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului din 1953. cele ale britanicilor. 2. lucruri foarte diferite şi măsuri care nu fac parte din aceeaşi categorie de . Probabil că factorul fundamental pentru schimbarea de atitudine a liderilor de partid din Comunitate după 1980 a fost faptul că Uniunea a suferit o serie de reforme instituţionale. Grecia. datorită faptului că relaţiile dintre partide erau destul de slabe.situaţii în cazul celor 5 membri fondatori au fost caracterizate prin Cabinete de centrudreapta. Luxemburg. inclusiv din ţările care sunt candidate la Uniunea Europeană. este greu de explicat de ce. Germania. agrarienii fac parte dintr-o altă familie. Identificarea partidelor politice şi categorizarea lor pe familii de partide ar putea avea drept punct de plecare o tipologie oferită de clivajele social-politice de la nivelul sistemelor naţionale de partide. originea şi interesele pe care le urmăresc şi pentru care se mobilizează sau pot mobiliza segmente sociale (socialiştii şi social-democraţii aparţin aceleaşi familii. modul în care realizează legăturile între frontiere naţionale . de exemplu. cum este cazul diferitelor partide liberale. Astăzi se poate vorbi despre familii politice europene care joacă un rol important în polica Uniunii. mai importante pentru coagulare familiilor de partide decât schimbările din interiorul partidelor politice (Hix şi Lord). Uniunea Europeană şi politica Uniunii este astfel determinată de organizaţii transnaţionale de partide. etc. 2. care ar putea fi grupate. Italia. Caracteristici Familiile de partide pot fi definite prin intermediul a trei caracteristici: 1. erau majoritari. în care creştin-democraţii. şi care se organizează şi stabilesc relaţii importante cu omologii lor din altă ţară.federaţii transnaţionale. Al doilea mod este apartenenţa instituţionalizată la un grup multinaţional politic. Această nereuşită încercare de organizare a procesului decizional european pe familii de partide poate fi explicată prin intermediul diversităţii ideologice şi al conflictelor dintre interesele naţionale şi cele partizane.

pp. noua stângă. Familii ale stângii europene Analiştii sistemului european de partide consideră că există patru familii politice de bază în stânga europeană: 1. Welfarismul . Familia social-democrată Partidele social democrate reprezintă cea mai veche familie ideologică europeană. alte partide politice europene regionaliştii. scade sensibil impactul social al acestui tip de partid. Marea Britanie. Grupările radicale din interiorul acestora trec la ceea ce s-a numit "noua stângă". însă. Cu toate acestea. Declinul cel mai clar al social-democraţiei poate fi observat pentru această perioadă în ţări precum Norvegia. deoarece ideologia social-democrată se restructurase la nivelul unora dintre elementele sale cheie. Danemarca (unde social-democraţii treceau de 40% în anii '50). B. comuniştii. anii '50 ai secolului nostru sunt caracterizaţi de o creştere a importanţei social-democraţiei în Europa. social-democraţii.partide politice nou formate şi 4. partide politice ale centrului-dreapta. noua stângă . 1992. din care fac parte creştin-democraţii. rupând cu aripile comuniste ale doctrinei socialiste. Dacă vom avea în vedere aceste trei caracteristici care dau seamă de structura unei familii politice europene. sau au apărut în afara mişcării sindicale. la sfârşitul perioadei interbelice social-democraţia europeană având la nivel de partide politice o poziţie bine stabilită. Să le luăm pe rând. Laver. care împreună se grupează în jurul a ceea ce este etichetat ca "Partide libertariene de stânga" (Kitschelt). A. relaţia lor cu sindicatele fiind evidentă. în special cu categoriile sociale defavorizate. extrema dreaptă radicală. care sunt cea mai puternică familie de partide şi cea mai longevivă. Concluzii: Doctrina şi ideologia de partid social-democrată în familia europeană de partide se întemeiază pe câteva coordonate fundamentale. partidele fermierilor. C.social-democraţii. . alcătuită din partide desprinse din ideologia pro-URSS. Partidele social-democrate au trecut de la electoratul „gulerelor albastre” la un electorat extrem de eterogen după cel de-al doilea război mondial. despărţite din partide social-democrate. familii politice ale stângii . ca stat intervenţionist şi protecţionist în raport cu lumea socială. conservatorii secularizaţi. pe baza unor criterii clare. După primul război mondial aproape toate ţările Europei de Vest aveau partide social-democrate care primiseră botezul guvernării. Mair. În această perioadă ele renunţă la "bagajul ideologic" tradiţional. cum este cazul social-democraţilor olandezi. ecologiştii. Care este situaţia social-democraţiei ca familie europeană de partide după al doilea război mondial? La nivel european. de la scoruri mai mari de 30%. dar au stabilit apoi relaţii cu sindicatele. De altfel. prin participarea acestui tip de partide politice la guvernarea diferitelor ţări occidentale. În anii '80. este explicabilă extinderea statului bunăstării în Europa de vest după cel de-al doilea război mondial doar prin intervenţia socialdemocraţilor.1. liberalii. vom observa că pot fi identificate aproximativ zece familii politice în Uniunea Europeană. la scoruri net inferioare acestei cifre. partidele ecologiste. A. Representative Government in Western Europe. naţionaliştii. (Gallagher. Aceste familii politice ar putea fi divizate în: A. sau care nu sunt implicate în activitatea de producţie şi de circulaţie a capitalului. şi alte partide politice care nu pot intra într-un grup anume. cum este cazul laburiştilor britanici. dintre care amintim: 1. partidele politice care aparţin familiilor europene de stânga variază uneori fundamental la nivel de ideologie şi de impact social. indiferent dacă acestea au apărut din sindicate.politici.statul bunăstării. familia comunişilor. Austria şi Suedia. 59-60). 3.

Danemarca. Elveţia – suport electoral social-democrat mai mic de 30%. între partide ale parlamentarismului şi ale schimbării graduale. prin politici compensatorii rezultate din redistribuirea resurselor sociale în favoarea celor care nu dispun de venituri suficiente. Din ideologia şi manifestele lor dispare atacul la orânduirea capitalistă şi mitul societăţii socialiste viitoare. Olanda şi Elveţia. Într-o serie de ţări.2. comuniştii vor fi marginalizaţi în Belgia. când URSS încearcă să întemeieze o ideologie politică a internaţionalismului proletar. 4. Familia partidelor comuniste Partidele comuniste europene se disting clar în interiorul stângii prin apelul lor revoluţionar de schimbare socială. social-democraţia din această ţară fiind "Cenuşăreasa" familiei social-democrate europene”. comuniştii sunt nereprezentaţi la nivel parlamentar. Grecia. 4. care să aibă o structură diferită de cea a societăţii capitaliste. Norvegia. (Heywood. Partidul Comunist din România va fi scos în afara legii în 1924. A. Belgia. Imediat după cel deal doilea război mondial. dar. Spania.2. după restabilirea regimurilor politice democratice din anii '70. Italia şi Irlanda . partidele comuniste vor fi progresiv marginalizate pe diferitele scene politice. Islanda. În unele ţări. Austria. ce trebuia să rămână model de organizare socio-politică şi economică pentru alte ţări europene. Egalitarismul . Austria.aproximativ 30% suport electoral. pe care Stalin o va abandona în favoarea comunismului într-o singură ţară. 63) În marea familie social-democrată europeană putem distinge trei categorii de partide politice. vor avea şi ele partide social-democrate importante. rezultatul angrenării în lupta antifascistă (Italia. Portugalia. Nu întâmplător. În alte ţări. în funcţie de suportul lor electoral: 1. în fapt. Franţa. Norvegia. au existat partide comuniste în coaliţii largi de guvernare. Eşecul internaţionalismului proletar lansat de celebrul îndemn marxist "Proletari din toate ţările uniţi-vă!" a fost urmat de o delimitare progresivă în cadrul stângii europene. p. cu deosebire în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Germania. Franţa). Luxemburg.depăşirea unor barie economice de tipul liberalist-individualiste. Danemarca. Belgia. precum Finlanda. dar nu scad sub 20%. Accentul pus pe planificare şi pe controlul social realizat de stat scade ca importanţă în doctrina social-democrată. Cu excepţia Italiei. 2. Danemarca. după al doilea război mondial. Intervenţionismul statal în economie este împletit cu piaţa liberă. Italia şi Suedia. care integrau schimbarea radicală de regim politic şi principiile naţionalizării mijloacelor de producţie şi ale statului condus de partidul unic proletar. acordând susţinere parlamentară creştin-democraţilor italieni şi socialdemocraţilor suedezi la sfârşitul anilor '70. După această perioadă scurtă de recunoaştere. în Europa de vest partidele comuniste au fost puţin reprezentative la vot. cum este cazul Marii Britanii şi al Islandei. Finlanda. chiar sub 10%. Grecia. Suedia . Finlanda. 3. Franţa. În ţări precum Finlanda.sub 20% (în Irlanda. Olanda. în perioada interbelică. mai degrabă indirect la guvernare. partidele comuniste au fost obligate să îşi schimbe până şi numele. Despre o familie politică de tip comunist în Europa se poate vorbi abia în preajma primului război mondial. În Europa. lansate de Cominternul întemeiat ca o a doua Internaţională socialistă de URSS. sau a celor lipsiţi de venituri. prin majoritate parlamentară (social-democraţii) şi partide revoluţionare. ele au mai participat. recunoaşterea lor de către parteneri social-democraţi fiind. partidele comuniste au avut o importanţă din ce în ce mai mică. Spania. Marea Britanie. O astfel de recunoaştere după cel de-al doilea război mondial de către social-democraţie sau creştin-democraţie în Europa de vest a fost . Portugalia. 3. când aderase la principiile internaţionalismului proletar.

dezarmare. Ramura creştin-democrată întemeiată pe valori romano-catolice are partide dintre cele mai puternice în Europa. Programul politic al stângii ecologiste poate fi sintetizat în următoarele elemente: pace. acolo unde partidele comuniste erau importante sau aveau o oarecare relevanţă electorală . singurul caz reprezentativ pentru un electorat de peste 10% este Danemarca. mişcările politice şi sociale ale studenţilor occidentali din anii ‘60 nefiind deloc străine de coagularea acestui fenomen politico-ideologic.1. radicalii italieni d. Italia. Olanda c. Acestea. Familii politice de centru şi centru-dreapta B. păstrarea identităţii comuniste fiind. Un caz special îl reprezintă Partidul Ecologist din Marea Britanie. puţin reprezentative în Portugalia şi Spania. au apărut încă din secolul trecut şi . acestea au cunoscut un fenomen de "eroziune ideologică". media lor însă la nivel electoral pentru această regiune europeană nedepăşind 2%.Elveţia. A. Ideologia noii stângi are ca purtători partide marxiste (Danemarca. Spania). În anii '80 ai secolului nostru. democraţie participativă. justiţie socială pentru femei.Italia şi Franţa. Noua stângă Noua stângă a apărut în Europa de Vest în ani '60 şi este alcătuită din formaţiuni politice foarte eterogene sub aspectul intenţiilor şi programelor de partid. Creştin-democrţia are o bază electorală largă în toate ţările Europei occidentale. Partidele creştin-democrate sunt.posibilă doar în condiţiile în care partidele comuniste se distanţaseră de modelul moscovit şi de eurocomunism (Italia. creşterea ajutorului pentru Lumea a treia. Cea mai clară reprezentare parlamentară şi relevanţă socială a noii stângi ecologiste o găsim în Germania. Norvegia) şi o altă serie de partide care nu pot intra în mod clar într-o categorie clasică: b. care a reuşit să totalizeze în 1989 aproximativ 15% din opţiunile electorale. Familia creştin-democrată Creştin-democraţii reprezintă cea mai largă familie de centru-dreapta din Europa de Vest. Germania. partide post-materialiste şi libertariene de stânga . Alianţa femeilor în Islanda e. ca şi partidele noii stângi. cu excepţia Marii Britanii şi a Islandei. de fapt. La sfârşitul anilor '80. noua stângă devine relevantă şi cunoscută doar într-o ultimă etapă a istoriei sale. reglare economică. unde aceştia au depăşit 8% la sfârşitul anilor '80. Austria. Irlanda. Noua stângă apare în urma unor divizări ale partidelor comuniste şi se înscrie în ideologia marxismului ortodox. eliminarea etnicismului şi a rasismului.1. sistemul de reprezentare britanic nepermiţând însă pătrunderea lui în Parlament. B. a. ne spune Heywood. Franţa. plătită cu costuri electorale semnificative (Italia. atunci când se impun pe scena politică partidele ecologiste cu programe environmentaliste. Franţa). partidele ecologiste. capătă reprezentanţă parlamentară în majoritatea ţărilor Europei de Vest.3. Belgia. Finlanda. de asemenea. Franţa. La nivel de ideologie. În ceea ce priveşte relevanţa electorală a noii stângi în Europa de Vest. în cadrul acestei familii politice existând partide care sunt construite pe opţiunile creştine de tip catolic şi de tip protestant. Suedia şi Marea Britanie nu au o nouă stângă relevantă electoral. decăzând însă un deceniu mai târziu. partidele ecologiste apărute în anii '80 pot fi introduse în familia politică a noii stângi europene.

Norvegia. Suedia. Marea Britanie. Partide conservatoare tradiţionale . Irlanda. B. Finlanda. de regulă. o excepţie. Suedia. în diferite ocazii. avortul. dacă familia conservatoare este puternică. în funcţie de accentul pus pe anumite valori în discursul ideologic şi în programele propuse electoratului. procentul electoral doar în ţări care au partide politice de tip conservator precum Marea Britanie. important în Republica a IV-a franceză (1946-1958). reieşit din fuziunea Partidului Catolic al Poporului. Elveţia are şi ramura creştin-protestantă reprezentată la nivel electoral. partidele familiei creştindemocrate au o ideologie orientată către intervenţia limitată a statului. b. cât şi partidele conservatoare reprezintă alternative la guvernări şi ideologii social-democrate. Partidele politice de tip conservator sunt mai importante decât partidele creştin-democrate. Familia conservatoare Ideologia conservatorismului european se construieşte pe principiile interesului naţional. p. (Heywood. mai degrabă. etc. Germania prezintă partide creştin-democrate atât catolice. Danemarca. e. 73). proiectându-le în zona unei "drepte seculare". ori nu există. d. în Franţa şi Irlanda. De exemplu. dar care accentuează dimensiunea democratică a organizării social-politice: libertatea. cu toate că. În Olanda. anulează familia .2. familia creştin-democrată este ori implicită ca ideologie. având şi o abordare de tip consensual pentru elaborarea politicilor. Islanda. iniţiativa privată. ideologie politică pro-statul bunăstării. majoritatea sunt partide de tip centrist sau de centru-dreapta.Danemarca. Dacă socotim. în multe cazuri ele fiind echivalentul creştin-democraţiei în opţiunile electorale. ramura protestantă şi ramura catolică a creştin-democraţiei se unesc în 1980 în Apelul Creştin Democrat. având aici o atitudine politică asemănătoare familiei social-democrate. ce dominase Germania înainte de 1933. Privite în peisajul electoral al Europei de Vest. Grecia. Partidele din ramura protestantă a familiei creştin-democrate se preocupă de probleme sociale precum alcoolismul şi pornografia. însă. Norvegia. fondate pe moştenirea Partidului Catolic de Centru. partidele creştin-democrate europene adoptă poziţia bisericii faţă de probleme sociale precum divorţul. cât şi protestante. c. se opun libertarianismului şi politicilor neoliberale. Finlanda. Dezvoltarea celor două familii politice în cadrul aceluiaşi sistem politic este. Elveţia. astăzi. Atât creştin-democraţia. a. Scandinavia. Spania sunt exemple pentru situaţii în care. În interiorul familiei conservatoare putem identifica trei tipuri de partide politice. Italia. acestea nu depăşesc 20% din opţiunile votanţilor. prin atacul unor probleme specifice care ţin de dimensiunea religioasă a ideologiei acestora. Acolo unde există conservatorism puternic. se caracterizează printr-o opoziţie moderată la intervenţia statului în viaţa social-economică. Partidului Antirevoluţionar (partid protestant) şi Uniunii Istorice Creştine. rata electorală a acestora se situează în jurul procentului de 33%. Există şi o ramură a creştin-democraţiei implicite. care ar putea genera conflict social. Suportul conservator al partidului catolic francez Mişcarea Populară Republicană. Dimensiunea creştină a partidelor care fac parte din familia creştin-democrată se manifestă. Uniunea Creştin Democrată şi Uniunea Socială Creştină apar în 1945.au fost reprezentative pentru Austria. Belgia. individualismului. se preocupă de probleme sociale şi sunt reluctante faţă de politic. euthanasia. Programul ce poate fi identificat în familia creştin-democrată are câteva principii fundamentale precum: a. cum este cazul celor din Norvegia şi Suedia. Luxemburg. a fost preluat de mişcarea gaullistă. sunt partide tradiţionaliste. combinat cu conservarea tradiţiilor social-economice şi politice.

să se înregistreze schimbări de denumiri ale partidelor agrariene. care nu are un partid liberal care să fie relevant din punctul de vedere al opţiunilor de vot. în 1987. în anii '50 . austeritate fiscală. Mai mult. cele mai reprezentative sunt: -Frontul Naţional în Franţa. promovarea unei fiscalităţi cît mai mici. Cele mai puternice partide agrariene apar acolo unde liberalismul este slab sau nu există: Islanda. 75) B. partidele liberale aveau o pondere mai mare de 20%. combinat cu justiţia socială şi cu egalitarismul Acest tip de partide se regăsesc în ţările în care grupul de dreapta principal este conservator secular şi se construieşte pe tendinţa neintervenţionistă a familiei liberale. A. deşi avea mai puţin de un deceniu de la înfiinţare. Austria. Marea Britanie. fiind însă partide de coaliţie prin poziţia lor centristă în peisajul ofertelor electorale. pp. (Heywood. Olanda.4. Suedia. către clasa mijlocie şi populaţia care nu are rezidenţa în mod necesar în mediul rural. cu excepţia Islandei.5. Olanda sunt exemple pentru situaţia inversă: acolo unde creştin-democraţia este puternică. democraţii anilor '66 în Olanda. Elveţia. Austria este ţara în care extrema dreaptă liberală este cea mai puternică din familia liberală. Familia partidelor liberale în Europa de Vest Partidele liberale sunt prezente în toate ţările Europei occidentale. B. dar fără tendinţe de stânga.creştin-democrată. (idem. Italia. b. B. De exemplu. Belgia. eficienţa guvernării este legată de principiile de lege şi ordine. c. electoratul acestora devenind mai extins. Finlanda. familia conservatoare este slabă sau nu este deloc reprezentată. căutarea de electorat a făcut ca în Peninsula Scandinavică. În Suedia şi Luxemburg acestea treceau de 10% iar în Danemarca. p. după cel de-al doilea război mondial. Italia. Conversa este şi ea adevărată: acolo unde nu există partide agrariene. Marea Britanie. Media reprezentării familiei liberale în Europa de Vest este astăzi de aproximativ 11%. 76-77). Ramura de dreapta a familiei politice liberale se defineşte prin apelul lansat iniţiativei private şi prin ideea neintervenţionismului statal în economie şi în societate. şi unde tendinţa anticlericală a liberalismului s-a dovedit fără o prea mare importanţă: Danemarca. dar este puţin reprezentat în programele partidelor ce aparţin familiei europene conservatoare. Ramura liberalismului moderat. de asemenea. Liberalism din această ramură europeană găsim şi în Belgia. Familia agrariană este astăzi reprezentată în toate ţările Europei de Vest. Norvegia aveau o reprezentare electorală mai mică de 10%. d. Norvegia. Se adaugă. Republicanii italieni.3. Olanda. Suedia. Familia agrarienilor Partidele agrariene sunt partide de interes şi apar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. partidele liberale sunt cele mai puternice. Luxemburg. unde Partidul Democrat Progresist trecea de 11%. în anii '60. Această ramură a liberalilor europeni tinde să aibă succes acolo unde există o creştin-democraţie puternică. Programele conservatoare se caracterizează prin următoarele idei fondatoare: a. Familia partidelor de extremă dreaptă Între partidele de extremă dreaptă. sprijinirea iniţiativei private. B. Relevanţa partidelor liberale în alte ţări ale Europei de vest este diferită de la caz la caz. centrist. este legată de valorile individualismului. Italia. În acest procent este inclus cazul francez care intră prin Uniunea pentru Democraţie. statul bunăstării nu este absent. ce încorporează tradiţia liberală şi Irlanda. în anii '80 în Belgia. ca partide ale fermierilor şi agricultorilor. Germania.

în anii '70.Acţiunea Naţională. din 1815: . partide ale justiţiei (Danemarca). partidele automobiliştilor. deşi nu este relevant la nivel naţional. Reacţia celorlalte familii de partide europene.Uniunea Democrată pentru Respectul Muncii. B. politic. prin întemeierea de state noi pe teritoriul aceluiaşi stat. sau pe ruperea unor zone ale unuia şi aceluiaşi stat în state de sine stătătoare. Un alt caz de partid iredentist este Partidul Sinn Fein în Republica Irlanda şi în Irlanda de Nord. deciziile care se iau astăzi în diferite state nemaiputând opera decât în contextul internaţional în care trebuie să ţină seama de formele de interacţiune stabilite în ultimii 20 de ani. care cere ruperea şi organizarea separată a Nordului italian. până târziu. Altele Partide politice care nu aparţin nici unei alte familii politice dintre cele enumerate sunt partidele iredentiste şi regionaliste. În interiorul acestui factor al interdependenţei dintre state a fost definit şi a funcţionat conceptul de „suveranitate”. Această formă de organizare şi funcţionare a statelor în sistemul mondial modern a pus capăt ideii de universalism. la sfârşitul secolului XX. Liga Lombardă din Italia este un exemplu de formaţiune politică de extremă dreapta. Lombardia. în întreaga lume. Se pot adăuga aici mişcări naţionale precum mişcarea galeză şi mişcarea scoţiană în Marea Britanie sau mişcarea separatistă bască în Spania.Partidul Republican în Germania. partid neofascist . Partidele iredentiste şi regionaliste au o bază etnică şi religioasă. în Olanda. care a primit votul necesar pentru alcătuirea guvernului în 1999. sunt partidele pensionarilor. care. partidul antiecologist (Elveţia). social şi cultural. Alte partide politice care fac parte din familii europene ce nu intră într-o ideologie identificabilă prin tradiţie precum liberalismul. Era informatizării trebuie privită ca o eră a interdependenţei la toate aceste niveluri. în urma Păcii de la Westfalia din 1648 şi a Congresului de la Viena. social-democraţia. Prima dintre ele se referă la sistemul mondial întemeiat pe statele-naţiune. Acest tip de partide politice se defineşte printr-o ideologie a schimbării graniţelor stabilite de al doilea război mondial. aşa cum este cazul mişcării Batasuna.Mişcarea Socială Italiană. care au încercat să marginalizeze Austria în condiţiile unei guvernări de extremă dreaptă. definită ca o reprezentantă a extremei stângi basce în Spania.Partidul Centrului. Cel mai mare succes la extremei drepte în Europa de vest l-a avut partidul austriac condus de Heider. în Elveţia . are electorat semnificativ în anii '80 în Germania de Vest . Ce este şi în ce constă fenomenul globalizării? Care este relaţia dintre naţiune şi globalizare? Interdependenţa societăţilor contemporane este legată de două variabile majore ale sfârşitului de secol XX. Apariţia acestui sistem mondial modern după secolele XVI-XVII a dus la o primă formă de interdependenţă identificabilă în întreaga Europă ce încerca să delimiteze sfere de putere la sfârşitul secolului al XIX-lea. a fost extrem de dură în cadrul organizaţiilor europene. însă. Liga Nordului în Italia se referă la Veneţia. 3.. etc. în Belgia . pentru îndepărtarea de la putere a liderului naţionalist. prin căderea succesivă a diferitelor imperii. conservatorismul. 1.6. De la familii de partide europene la fenomenul globalizării Fenomenul globalizării este strâns legat de reorganizarea sistemului mondial modern prin apariţia de noi forme de interdependenţă la nivel economic. Tirolul de Sud. Sardinia.

London. globalizarea 2. hegemonia corporaţiilor transnaţionale în particular. Termeni-cheie Pattern Welfare-state Clivaj Eurocomunism Post-materialism Libertarianism Întrebări de verificare . A doua variabilă se referă la fenomenul globalizării. Problema care apare într-un astfel de tip de relaţii internaţionale în care securitatea politico-militară ca problemă centrală este legată de formula de cooperare la nivel interstatal. Sistemul care a luat naştere astfel a fost rezultatul caracteristicilor. (B. nevoilor şi intereselor statelor membre: sistemul european de state nu a apărut deci “imaculat”. care a pus astfel capăt conflictului latent între două blocuri la nivel mondial. Căderea blocului sovietic a fost urmată de o restructurare a sistemului internaţional la nivel de relaţii economice. care a funcţionat pe principiul blocurilor militare şi de influenţă. acestea reducându-se înainte de căderea regimurilor comuniste în Europa centrală şi de est între 1989-1990 la bipolarizare pe axa Vest-Est. Rethoric and Reality. globalizarea înseamnă înainte de toate hegemonia în cadrul unui capitalism transnaţional în general. Globalisation and Interdependece in the International Political Economy. În această perioadă.J. Conceptul de globalizare a devenit un termen extrem de folosit în discursul politic şi în discursul analitic la sfârşitul secolului XX. a producţiei şi a tranzacţiilor economice care provoacă mecanismele statale de operare şi ale deciziilor suverane ale statelor-naţiune. O altă semnificaţie a conceptului de globalizare este legată de ideea de standardizare a capacităţilor şi tehnologiilor de producţie şi expunerea statelor la un set de probleme comune şi presiuni economice de acelaşi tip. Ceea ce se întâmplă la începutul mileniului trei la nivelul relaţiilor internaţionale este strâns legat de dinamica sistemului internaţional. Barry Jones. globalizarea se defineşte prin referire la internaţionalizarea finanţei. actorii internaţionali apăruţi acum fiind practic dominaţi de Occidentul grupat în NATO.Jones) Bibliografie: R. Pinter Publishers. Căderea regimurilor comuniste a dus la dispersarea puterii sovietice. cum consideră Barry Jones în Globalisation and Interdependence in the Interntional Political Economy. El se suprapune cu conceptele de interdependenţă şi convergenţă la nivelul relaţiilor şi deciziilor dintre state. 1995. formulă ce nu presupune actori internaţionali care să poată opera peste dimensiunea centrală a sistemului mondial care era asigurată de suveranitate. blocul euro-american deţinând acum întâietatea. Pentru alţii. Noul sistem mondial a fost unul al conflictelor dintre state grupate în blocuri politice şi militare. Pentru o serie de analişti de perspectivă marxistă şi neomarxistă. problema suveranităţii care organizase sistemul internţional a fost înlocuită de problema interdependenţei dintre state.“Instituţionalizarea suveranităţii statelor şi funcţionarea mecanismului balanţei de putere au format fundamentul a ceea ce o serie de analişti au numit o „societate internaţională”: o societate de state (sau de grupuri dominante din aceste state) care se ocupau de interesele şi de menţinerea acelor state (sau grupuri dominante din aceste state).

1. Ce este o familie de partide? 2. Care este legătura dintre ideologia familiilor de partide şi filosofia integrării europene? . Care este spectrul principalelor familii de partide europene? 3.

agenţi politici. Argumentul autorului englez este simplu: când spui “sistem de partide”. Urmărind istoria fenomenului partidist în desfăşurarea sa. TIPURI DE SISTEME DE PARTIDE. de nevoia analizei comparate a impactului. pe de o parte. în fapt. SISTEMELE MONOPARTID. Ce este sistemul de partide Câte tipuri de sisteme de partide există Prin ce se caracterizează diferitele sisteme de partide Ce importanţă are tipul de sistem de partid în contextul mai larg al guvernării şi legitimităţii partidelor politice în societate Importanţa analizei sistemelor de partide în ştiinţa politică Analiza sistemelor de partide tinde din ce în ce mai mult să devină o disciplină de sinestătătoare în cadrul ştiinţei politice. pe de altă parte. PARTIDUL-STAT În ceea ce priveşte sistemele de tip monopartid. selectăm: Cine reprezintă interesele diferitelor grupuri. sau “care este ideologia partidelor politice?”. Studiul sistemelor de partide este departe de se opri la răspunsuri date unor întrebări precum “câte partide există într-o societate?”. sistemele monopartid 2. 2. Argumentul pentru o astfel de tendinţă este legat de conţinutul acestui tip de demers analitic. sistemele pluripartidiste cu un partid dominant I. comunităţi sociale? Cine şi cum stabileşte selecţia guvernanţilor? Care este instanţa care agregă interesele diferitelor grupuri ş comunităţi? Care este relaţia dintre sistemul de partid şi tipul de scrutin electoral? Un prim pas în analiza sistemelor de partide va fi identificarea acestora.TEMA XI SISTEME DE PARTIDE. la rigoare. Dincolo de această . Analiza sistemelor de partide este extrem de relevantă pentru răspunsuri la întrebări fundamentale pentru organizarea şi guvernarea unei ţări. este foarte clară trimiterea la interacţiuni între mai multe forţe. 3. instituţii. Andrew Heywood observa în Politics (1997) că. termenul de "sistem monopartid" este. sistemele bipartid 3. precum şi relaţia dintre partidele politice şi tipul de regim politic. Ea dă seamă de importanţa partidelor politice în stabilirea sistemelor democratice. CARACTERISTICI După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa: 1. vom obţine următoarele tipuri de sisteme de partide: 1. rolului şi relaţiei dintre partidele politice în guvernarea şi administrarea unei societăţi. precum şi de nevoia de partide guvernarea de tip democratic: Dintre întrebările fundamentale pentru care analiza sistemelor de partid poate oferi răspunsuri pertinente. un termen contradictoriu. 4. sistemele pluripartidiste 4.

este însă foarte clar că. şi instanţa care deţine puterea în stat. deja poţi introduce distincţii între sisteme de partide în care un singur partid are monopolul puterii prin excluderea celorlalte partide politice sau interdicţia dreptului de asociere. Cazul exemplar este cel al lui Stalin.observaţie de contradictorialitate. o organizare de tip oligarhic. procesul decizional fiind. Controlul politic şi social este astfel total. Devierea instituţională sau birocratică de la linia impusă de conducătorul unic este practic imposibilă. stabilind caracteristicile şi forma ordinii social-politice. Sistemele monopartid sunt sisteme birocratice organizate clientelar. În sistemele monopartid se poate astfel vorbi despre “partidul-stat”. în fapt. Numirile în . Aparatul de partid se suprapune deci aparatului de stat prin construcţia unei nomenklaturi atotputernice în cadrul unei societăţi pe care o putem numi societate de status. 1. ca "ideologie marxist-leninistă". În ciuda conţinutului său contradictoriu. Partidul este. când mişcarea social-democrată rusă s-a despărţit de mişcarea comunistă din exact aceste motive ale centralizării aparatului de partid pe care o propunea Lenin.1. de regulă. Ce este sistemul monopartid? Sistemul monopartid poate fi identificat în sistemul politic în care funcţiile guvernării sunt exercitate de un singur partid politic. Selecţia funcţionarilor din aparatul de partid şi de stat se face în funcţie de disponibilitatea acestora de a se supune la deciziile şi la linia politică stabilită de şeful de partid. Argumentul opţiunii este legat de funcţia operaţională a acestui termen în delimitarea şi identificarea altor tipuri de sisteme de partid. în care unul dintre lideri îşi elimină rând pe rând toţi competitorii de la vârful partidului. vom păstra totuşi termenul “sistem monopartid” în analiza noastră. Centralismul democratic este. principiul impersonalizării relaţiilor din interiorul elitei administrative şi al instituţiilor fiind anulat de personalizarea statului şi a partidului şi identificarea acestora cu Conducătorul. a reuşit să epureze partidul şi implicit aparatul de stat de orice posibilă facţiune care ar fi ameninţat cu nesupunerea faţă de deciziile conducătorului unic al partidului. şi sisteme în care trăsătura fundamentală a procesului de guvernare se întemeiază pe o competiţie pentru putere între două sau mai multe partide politice. rezultatul intervenţiei şi controlului sistematic al reprezentanţilor elitei de partid. în numele ideologie leniniste. tendinţele de evoluţie ale unui asemenea centralism democratic de tip comunist în organizarea de partid evoluează către monocraţii de partid. Regimurile comuniste şi sistemele monopartid Acest tip de organizare a sistemului politic se întemeiază pe monopolul puterii în virtutea unei ideologii autoprezentată. atunci când spui “sistem monopartid”. Partidul aflat la guvernare deţine monopolul exclusiv al puterii. Aparatul de partid şi de stat deţine controlul întregului sistem de interacţiuni sociale prin intermediul unui aparat represiv care este comandat de liderii de partid. în sensul că decizia la vârful partidului de întemeiază pe voinţa câtorva a lideri ai acestuia. care. în aceste condiţii. Instituţiile statului sunt sistematic dublate la nivelul procesului decizional de instituţiile de partid. tendinţele de control monopolist ţintind să excludă orice astfel de forme de devianţă. ale cărui origini trebuie căutate în iniţiativa leninistă de la începutul secolului nostru. Organizaţia internă a partidului se structura sub ceea ce purta numele de "centralism democratic". În realitate. în fapt.

Heywood în Tratatul său de ştiinţă politică. sistemele monopartid au luat naştere. Încălcarea dreptului de asociere neagă deci orice legitimitate a reprezentării clasei muncitoare. În aproximativ 10 ani de la eliminarea centralizării şi a organizării de tipul sultanatului. De regulă. idee fundamentală de suport social în construcţia ideologiei comuniste. libertăţile politice ale populaţiei turceşti merg până într-acolo încât. Partidul unic şi colonialismul Acest al doilea tip de sistem monopartid se regăseşte în ţări precum Ghana. partidele unice sunt rezultatul monopolizării puterii de către un lider naţional. procesul decizional este ceva mai mult decât voinţa liderului de partid. aceste partide născute în urma eliberării coloniale nu sunt bine organizate şi nu au un aparat de partid care să controleze în sistem birocratic de tip clientelar întreg procesul decizional. după cum observă A. acestea au primit dreptul de vot pentru alegerile la nivel local.ZANU şi ZAPU. Spre deosebire de partidele unice ale regimurilor de tip comunist. partidul condus de Kemal Attaturk vine să reorganizeze structurile de stat pe un model al sincronizării instituţionale cu democraţia de tip occidental. de exemplu. Deşi diferit de cazul românesc al construcţiei democratice din secolul trecut şi din prima parte secolului nostru. ideologia de partid fiind construită pe intenţiile iniţiale ale acestui lider.Occidentul. Democraţia partidului unic? Acest tip de sistem monopartid face referire la situaţii în care liberalizarea unui sistem decizional şi organizaţional înalt centralizat se face de către un singur partid politic. prin apariţia unu lider charismatic. de regulă. aparatul pe care se sprijină acest tip de sistem monopartid având un rol periferic în procesul decizional. de exemplu. Având o ideologie a democratizării şi liberalizării. Caz exemplar în acest sens este ideologia kemalistă şi Partidul Popular care a democratizat societatea turcă după 1923. prin fuziunea a două grupări politicomilitare angajate în lupta de gherilă .3. 1. pe care ideologia comunistă susţinea că o reprezintă. în astfel de cazuri. În Zimbabwe. În realitate. acestea putând exista doar dacă se supun şi acţionează în sensul liniilor stabilite de ideologia de partid. Tanzania. Construcţia de partid şi de stat se face în societăţile Periferiei de către o elită politică a cărei funcţie este . Este vorba despre un proces de construcţie de partid şi de stat care se întemeiază pe charisma unui singur lider politic. la 6 ani după obţinerea independenţei. partidul comunist stabileşte care sunt organizaţiile legale ale muncitorilor.2. sistemul monopartid s-a dezvoltat abia după 1986. aşa cum este cazul Partidului Poporului condus de generalul Ershad în Bangladesh şi Mişcarea Populară Revoluţionară a Preşedintelui Mobutu în Zair. liberalismul partidului unic vine să dea seamă de o construcţie instituţională şi o racordare a Periferiei la modele liberale şi democratice ale Centrului sistemului mondial modern (spaţiul nord-atlantic).aparatul de partid sunt numiri în funcţii de control asupra aparatului de stat. într-o societate organizată pe principii tradiţionale şi pe religia musulmană ce excludea femeile din viaţa publică. În alte cazuri. În Africa şi Asia. Un astfel de sistem pe care îl putem numi "liberalismul partidului unic" intră flagrant în contradicţie cu sistemele de valori şi de construcţie instituţională de aceeaşi natură din spaţiul de emergenţă al democraţiei liberale . ce a renunţat la funcţia de general pentru a se ocupa de guvernarea şi reorganizarea sistemului instituţional. Monopolul de partid elimină orice idee de reprezentare a intereselor unei clase proletare. 1. Zimbabwe şi se întemeiază pe partidul care şi-a asumat eliberarea colonială după cel de-al doilea război mondial.

la care s-au adăugat apoi şi alte organizaţii politice şi partide mai mici. parlamentare sau neparlamentare. în care Legislatorul este un Parlament ales în mod democratic. rezultatul luptei pentru monopolul puterii în stat este în mod sistematic acela al guvernării în condiţiile existenţei unei opoziţii politice. putem distinge între sisteme multipartidiste de tip polarizat şi sisteme multipartidiste de tip moderat.Sartori. în care sistemul de partide este alcătuit din partide relativ mici. Desigur. SISTEMELE PLURALISTE. SISTEMUL MULTIPARTID CU UN PARTID DOMINANT Sistemele multipartidiste sunt compatibile şi pot funcţiona doar în cadrul unei organizări de tip democratic a societăţii. cum este cazul Italiei. tendinţa fiind de mişcare către centru. tendinţele competitorilor sunt cele ale monopolului funcţiilor şi privilegiilor în stat. Un exemplu relevant în acest sens este cazul românesc: în 1996 PDSR a devenit partid al Opoziţiei. 1. Mergând pe distincţia lui G. Mai mult decât sistemele bipartidiste. Franţei. care monitorizează implicit sau explicit procesul decizional la nivelul statului. Caracteristica . Avem în acest caz o elită modernizatoare ce îşi asumă o construcţie de partid şi de stat "de sus în jos". dar care au diferenţe semnificative de ideologie. Caracteristica fundamentală a sistemului multipartidist este aceea că o multitudine de partide organizate în temeiul legii se află în competiţie pentru dobândirea puterii în stat. sistemele multipartidiste sugerează ideea de competiţie democratică. II. Norvegia. Astfel de sistem de partide se caracterizează prin existenţa unei competiţii în care ideologia de partid nu se prezintă fundamental diferită la nivelul fiecărui partid în parte. Coaliţia guvernamentală alcătuită din partide mult inferioare acestuia la nivelul opţiunilor electorale a reuşit coagularea unei majorităţi PNŢD-PNL-UDMR-PD. Reţinem deci ideea de control al partidului (partidelor) aflate la guvernare prin intermediul partidelor aflate în opoziţie. Olanda. Spaniei. Categorii de sisteme multipartidiste 1. Multipartidismul de tip italian. Unele dintre acestea pot avea şi tendinţe antisistem. O astfel de alternanţă poate duce la coaliţii guvernamentale între două sau mai multe partide. Sistemul multipartidist este deci rezultatul unei democraţii parlamentare. Multipartidismul moderat există în ţări precum Belgia. Sistemul de două partide şi jumătate al Germaniei. În sistemele multipartidiste competiţia politică se realizează între mai mult de două partide. în care cel mai important şi mai reprezentativ partid la nivel electoral poate fi exclus de la guvernare prin coalizarea unor partide politice mai mici care sădea majoritatea parlamentară. în care mişcările comuniste aveau o importantă reprezentate electorală. care au nevoie de o majoritate parlamentară pentru promovarea sistemului de legi prin Parlament.aceea de a racorda ideologic şi instituţional societatea la modelele democratice ale Centrului. deşi era cel mai important partid din sistemul românesc de partide. Multipartidismul polarizat se defineşte prin existenţa unor partide importante şi semnificative electoral. care va fi discutat în subcapitolul Bipartidismul 2. În sistemele pluraliste însă. alternanţa la guvernare fiind o caracteristică fundamentală a acestor societăţi pluripartidiste. putând exist coaliţii guvernamentale destul de uşor.

mai degrabă. de regulă. care au nevoie de coaliţii de guvernare. Exemplul cel mai des citat de sisteme politice cu un partid dominant este cel al Japoniei. Compromisul şi nevoia de toleranţă pentru a face societăţile guvernabile tinde să trimită politicile către statul bunăstării. 1979. decât prin dinamica sistemului multipartidist. ce este democraţia şi guvernarea democraţiilor liberale. pe ideea de compromis şi pe toleranţă. aşa cum se va vedea în continuare. mai degrabă. în care fragmentarea nu creează instabilitate. Caracteristica fundamentală a sistemelor multipartidiste. 1997). evantaiul de posibilităţi de decizie este construit într-un cadru constituţional de tip democratic. prin caracteristici proprii şi complexitatea sistemului de partide. Politics. Miracolul economic japonez fusese susţinut de o astfel de guvernare care a fost lipsită de un partid majoritar în Dieta japoneză doar în 1976. Cazul italian al instabilităţii guvernamentale poate fi folosit în opoziţie cu cazul suedez. dacă nu rezultatul unei nevoi permanente de a face compromisurile cele mai bune pentru a obţine efecte ce maximizează valoarea unei măsuri sau a unei legi. într-un cadru de tip democratic pluralist. (A. deşi procesul decizional aparţine unui singur partid. . în sensul acceptării unor puncte de vedere şi linii de guvernare diferite în aceeaşi coaliţie. Cazul italian al instabilităţii guvernamentale poate fi explicat prin tip de cultură politică. care. ci ca rezultatul unui compromis. Legea va apărea promulgată în cadrul acestui tip de sistem de partide nici aşa cum o vrea partidul X. fusese organizată în acest sistem de partid timp de 38 de ani. într-o distribuire şi o redistribuire de resurse sociale? 3. decât către o guvernare bazată pe respectarea principiilor doctrinare sau ideologice. doar în coaliţii. mai mult decât oricare altele. Din această opoziţie rezultă că: 1. instabilitatea guvernării nu trebuie gândită ca o consecinţă necesară a fragmentării sistemului de partide şi al nevoii de coalizare. 1983. Or. 2. Fracturarea ideologică şi de partid nu dă instabilitate guvernamentală în Suedia. dacă în sistemele monopartid liderul sau partidul unic pot lua orice fel de decizie. în cadrul acestora. Sistemele pluripartidiste cu un partid dominant Sistemele pluripartidiste cu un partid dominant se organizează pe principii total diferite de cele ale sistemelor monopartid. 3. ceea ce face ca măsurile reale de guvernare să se îndrepte către o ideologie de centru. de multe ori. O astfel de necesitate de coalizare poate face guvernarea instabilă prin fracturarea ei ideologică şi pe interese de partid. guvernarea este posibilă. procesul decizional aparţine unui singur partid. cum este cazul Suediei. până la căderea Partidului Liberal Democrat în 1993. chiar dacă la nivel real putem avea. Coaliţiile politice tind să se construiască pe negociere şi compromis. nici aşa cum o vrea partidul Z sau Y. este aceea că se întemeiază. pot fi stabile sau instabile. în cazul sistemelor pluraliste cu un partid dominant. reconstruit în 1995 ca o Alleanza Nazionale postfascistă. astfel încât ea să ducă la avantajul celor mai mulţi. Problema sistemelor pluripartidiste moderate sau polarizate este aceea că. cu este cazul lui Movimento Sociale Italiano.polarizării este întărită de existenţa altor partide antisistem. organizată în sistem multipartidist.Heywood.Heywood. de-a face cu o funcţionare de sistem în care. observă A. ţine de faptul că în sistemele cu un partid dominant. Deosebirea fundamentală dintre aceste două tipuri de sisteme de partid. sisteme de tip multipartidist. deciziile liderilor de partid şi politica de partid sunt limitate de constrângerile constituţionale. Altfel spus.

Formula clasică a bipartidsmului era aceea a unui sistem de partide organizat pe clivajul politico-ideologic partide aristocratice/partide liberale. Sistemul bipartidist este determinat de o serie de factori istorico-ideologici şi sociali. Acţiunea catolică (reprezentantă a intereselor bisericii catolice). în acelaşi fel în toate sistemele politice de la mijlocul secolului al XIX-lea. pentru ca într-o a doua perioadă foarte scurtă de timp. La un anumit moment istoric sistemele de partid astfel organizate sunt întrerupte de scandaluri financiare sau de altă natură. până la colapsul său. Apariţia proletariatului rezultat din procesul de industrializare a dat naştere la alt tip de partid politic: partidul socialist. BIPARTIDISMUL 1. Factorii istorici În perspectivă istorică.. originile sistemului de tip bipartidist pot fi identificate în secolul al XIX-lea. de exemplu. partidul reprezentant al proletariatului a început să aibă un rol semnificativ în viaţa politică. ambele reprezentând categoria privilegiaţilor. Creştin-democraţii italieni păreau să funcţioneze cu ceva mai mult decât o organizaţie de grupuri de interese şi de putere din Italia. precum şi de natura sistemului electoral. asociaţia fermierilor şi interesele industriale putând să realizeze loialitate electorală şi să influenţeze procesul guvernamental. dar având opţiuni fundamentale diferite referitoare la schimbarea socială. fie singur. Mai mult. nu acelaşi lucru se poate spune despre cazul britanic. . în mai puţin de trei decenii el a reuşit să elimine unul dintre cele două partide politice tradiţionale – Partidul Liberal.". într-o primă perioadă (196-1918). cum este cazul Partidului Social Democrat sau al Partidului Ţărănesc. În India. care nu reprezintă o ameninţare reală în competiţia pentru putere. cu doar trei ani de opoziţie. Partidul Conservator a fost cel care a dispărut în momentul în care alături de Partidul Naţional liberal a apărut alte formaţiuni politice. ceea ce face ca liderii partidului majoritar să ignore protestele partidelor mici. Partidul Creştin Democrat a dominat fiecare an de guvernare după cel de-al doilea război mondial. Noua triadă politică nu s-a concretizat însă. În Italia. O a doua caracteristică fundamentală a acestui tip de sistem de partide este inexistenţa unei opoziţii puternice. la nivelul influenţei reale. Partidul Congresului a dominat scena politică între 1947-1989. atunci când partidul reprezentant al sindicatelor muncitoreşti a apărut pe scena politică în Marea Britanie. în interiorul căruia doar două dintre acestea exercită influenţă reală în viaţa politică. O primă caracteristică fundamentală a sistemelor pluraliste cu un partid dominant este acea că evoluează către o competiţie între facţiuni şi grupări de partid. de asemenea.partidul acţionând ca un broker al acestor diferite facţiuni. fie în alianţă.În Suedia. ". în cadrul unuia şi aceluiaşi partid politic. În spaţiul românesc. III. Dacă în Franţa. Factorii bipartidismului Bipartidismul este sistemul de partide în care există mai multe partide politice. Acesta este motivul pentru care puţini sunt susţinătorii unui astfel de model de organizare a sistemelor de partide. Partidul Social Democrat al Muncii a rămas la putere din 1951 până în 1993. rezultate din tendinţa de monopolizare a funcţiilor importante în stat. A.. restul acestei perioade fiind la guvernare într-o formulă majoritară sau de coaliţie. rezultat în 1993 din scandalurilor de corupţie. care îşi împărţise până atunci (deceniul al treilea al secolului XX) guvernarea cu Partidul Conservator.

atunci el va fi în mod necesar restabilit automat de către tipul de scrutin. bipartidismul s-a menţinut. De aici şi afirmaţia specialiştilor în partide politice: dacă bipartidismul va fi distrus printr-o întâmplare. Conform acestui tip de scrutin. precizează specialiştii în analiza sistemelor de partide. scrutinul majoritar într-un singur tur este o determinantă importantă a bipartidismului. rămâne încă deschisă. In alte ţări. decât să explice bipartidismul însuşi. B. când a apărut partidul muncitoresc (laburist). De exemplu. In Franţa. această opoziţie nu a fost înlocuită de cea Republicani/Democraţi. Orice partid nou care se creează este blocat de scrutinul majoritar într-un singur tur. Clivajul ideologic a fost cel Federalişti (conduşi de Hamilton)/Republicanii (conduşi de Jefferson. şi de aceea alegătorii sunt tentaţi să-şi dea votul candidatului care are cea mai mare şansă. Acesta este motivul pentru care în SUA nu a existat un veritabil partid socialist. Votul pentru partidele mici este. acest tip de scrutin este mult mai probabil a ţine seamă de faptul că în sistemele bipartidiste nu poate apărea un al treilea partid. cum este cazul Marii Britanii. Sistemele electorale şi natura lor reprezintă un factor important în organizarea multipartidistă sau bipartidistă a sistemului. noul partid apărut a continuat să funcţioneze alături de partidele politice influente anterioare acestuia. apariţia unui al treilea candidat politic în sistemul de partide a dat naştere la două situaţii complet diferite. Fenomenul a fost totuşi infirmat în 1900 în Marea Britanie. Totuşi. În unele. El a eliminat Partidul Liberal. Ele se caracterizează prin alternanţa la putere a două partide. În alte societăţi. sunt alese persoanele care au obţinut cel mai mare număr de voturi. bipartidismul nu este legat de scindarea sistemului de partide în conservatoare liberale. expresia unei preferinţe locale. Dintr-o perspectivă analitică ce se centrează pe sistem e de partide. aproape constant. Partidul Democrat a absorbit electoratul pe care în Europa l-au deţinut partidele socialiste. O astfel de evoluţie se poate observa în SUA şi Marea Britanie. Problema dacă scrutinul majoritar cu un singur tur este capabil să creeze el singur bipartidism. în funcţie de cazuri particulare de societăţi. ei fiind partizanii lărgirii drepturilor statelor membre ale Uniunii). noul partid apărut a înlocuit unul dintre cele două partide dominante tradiţionale. aceştia din urmă fiind consideraţi ca având o ideologie conservatoare în raport cu republicanii. se poate vorbi despre apariţia bipartidismului şi a multipartidismului. În realitate. Aşa cum se poate observa. Partidele liberale s-au scindat în grupuri care au aderat la partidele de tip conservator şi grupuri care au aderat la partide socialiste. Factorii sociali şi sistemele electorale Sistemele bipartidiste exclud existenţa unui partid cu tendinţe şi ideologie revoluţionare. . emergenţa partidelor socialiste dădea naştere la multipartidism.Partidul Ţărănesc să fuzioneze în 1926 cu un partid nou apărut pe scena politică românească după unirea Transilvaniei cu România (Partidul Naţional Român). In SUA. dar a fost nevoie de aproximativ trei decenii pentru ca Partidul Laburist să se poată impune. cum este cazul Franţei sau al României.

fapt ce trimite la o situaţie cu consecinţe diferite de cele produse de bipartidismul rigid. în fapt. prin asemănări decât prin deosebiri. partidele definindu-se. sau mai mult de 90% din voturile exprimate. Bipartidismul imperfect caracterizează situaţii în care cele două partide importante reuşesc să obţină 75-80% din voturile exprimate. mai degrabă. Atunci când această disciplină este slabă se creează ceea ce unii numesc “bipartidism aparent”. clivajul ideologic aproape că nu există în sistemul american de partide. După ce Partidul Democrat a apărut pe scena politică înlocuind Partidul Federalist. Bipartidismul rigid poate duce la excluderea membrilor de partid în cazul nerespectării deciziilor de la centru partidului şi politica oficială a acestuia. D. Acest lucru înseamnă că unul dintre cele două partide are majoritate absolută. B. Bipartidism rigid şi bipartidism suplu Bipartidismul rigid şi bipartidismul suplu sunt legate de gradul de disciplină care există în cadrul partidului. Bipartidismul: cazul american La origini. de asemenea. Partidul Liberal devenind un actor de stabilire a majorităţii parlamentare. indiferent de conflictele de opinii din interiorul partidului.Republicani. nesemnificative pentru guvernare şi neavând şansa de a participa la vreo alianţă. Se realizează astfel două coaliţii de partide. Pentru bipartidismul rigid poate sta ca exemplu Marea Britanie. Bipartidismul perfect/bipartidismul imperfect (Jean Blondel) Bipartidismul perfect se referă la situaţii în care cele două partide totalizează 90%. Bipartidismul perfect a caracterizat marea Britanie între 1935-1974. relaţia dintre cele două partide politice a tins să se transforme într-una specială. unde. Este cazul Germaniei înainte şi după unificare: creştin-democraţii şi socialdemocraţii au trebuit să se alieze permanent cu un al treilea partid – liberalii. putând să guverneze singur. sau la proiectele propuse de partidul aflat în opoziţie. despre bipolarizarea vieţii politice. avem un exemplu de bipartidism suplu. In SUA. . pentru a putea forma majorităţi parlamentare care să dea cancelarul şi partidul de guvernământ format de acesta şi validat de Preşedinte. restul partidelor care cumulează 10% fiind. În ce constă această particularitate? Înainte de toate. Tipuri de bipartidism A. In Franţa se poate vorbi. Bipolarizarea prin coaliţii Fenomenul se referă la situaţii în care trei sau patru partide politice tind să se coalizeze pentru ca două dintre ele să aibă majoritate parlamentară.2. Bipartidismul suplu conservă libertatea de acţiune a liderilor şi membrilor de partid. sistemul politic american se întemeiază pe clivajul Federalişti. sistemul transformându-se acum în bipartidism imperfect. care este greu de găsit în sistemul bipartidist sau multipartidist european. după 1974. aici având majorităţi circumstanţiale în multe cazuri. majoritatea din Camera Comunelor va reacţiona întotdeauna la fel la proiectele de lege propuse de partidul din care fac parte reprezentanţii. Acest lucru înseamnă că este nevoie de un al treilea partid pentru ca unul din partidele mari să aibă majoritate parlamentară şi să poată forma guvernul. Acest tip de bipartidism reieşit din polarizare se dovedeşte însă mai puţin stabil ca cel realizat din sistemele politice de tip bipartidist. distincţia dintre majoritate/opoziţie nefuncţionând de fiecare dată. C.

cauza decisivă a extinderii celor două grupuri fiind extensiunea sufragiului. Chairmanii se reunesc la nivel de district. Partidul Conservator are o organizare de tip aristocratic. ideologia de partid permite intervenţia limitată a statului în econome şi în plan social. o dată câştigate. acestea le permit obţinerea de locuri atât la eşalon naţional. ambele fiind construite pe structuri instituţionale descentralizate. Eşalonul următor este eşalonul statului membru al Uniunii Statelor americane. care este compusă din delegaţi ai partidului. Bipartidismul care se instalează va fi pus sub semnul întrebării doar în perioada 1922-1935. Folosirea de mijloace şi resurse financiare semnificative în alegerile prezidenţiale se explică prin faptul că. politice. condusă de şef. puterea aparţinând în ultimă instanţă unei grupări de notabili. În cadrul partidului sunt trei organe centrale: Conferinţa anuală. ce nu devin obligatorii pentru şefii de partid. democraţii erau ostili statului federal. Bipartidismul: cazul britanic Originile clivajului politic în Marea Britanie sunt de tip religios. care este circumscripţia electorală pentru membrii Congresului. In prima perioadă de existenţă. Partidul Conservator are organizaţii teritoriale care fac legătura organizaţiilor locale cu cele naţionale. Scopul partidelor americane este acela de a deţine toate funcţiile. La nivel naţional există un Comitet care n-are importanţă reală decât în alegerile prezidenţiale. care iau toate deciziile referitoare la viaţa de partid.. catolicii. în special. participând prin contribuţii financiare atunci când partidul nu este angajat în alegeri. Structura teritorială de bază a partidului este circumscripţia de vot. pare că are o ideologie ceva mai conservatoare. cât şi la nivel local de guvernare şi administrare. spre deosebire de oligarhiile americane. prin prezenţa laburiştilor alături de liberali. alcătuit din delegaţi ai filialelor locale. Liberalii fondează prima organizare electorală (Caucus). Grupările puritane şi probiserică se constituie între 1660-1679.administrative. judiciare. ea neputând lua decât rezoluţii. spre deosebire de intervenţionismul democrat. El este într-o oarecare măsură simbolul categoriei sociale care se cheamă WASP (albi. Consiliul Central este organul conducător. Astăzi. decât Partidul Democrat. Partidul Conservator s-a creat în 1867 iar Partidul Liberal în 1874. regionale. pentru că partidul este în favoarea limitării intervenţiei statului în economie. de asemenea. după care liberalii sunt eliminaţi de către laburiştii. . prezidat de un State-chairman. anglo-saxoni. situaţie globală care le permite realizarea unei reţele de influenţă. protestanţi). şi pe scena internaţională. Partidul Democrat îşi găseşte originea în Partidul jeffersonian. imigranţii. Partidul Democrat şi Partidul Republican au. D. Partidul Republican. Baza electorală a Partidului Democrat este foarte largă: populaţia de culoare. Astfel. la toate nivelele de guvernare . similarităţi de structură comparabile. sindicatele fiind favorabile acestui partid. care la nivel local se reunesc sub comanda unui chairman. Republicanii au electorat în lumea de afaceri.La nivelul structurii. partidele politice americane apar ca structuri relativ oligarhice: puterea este deţinută de liderii de la diferite nivele. parlamentari. membrii Consiliului central şi se reuneşte o dată la două luni. care vor continua să guverneze alternativ cu conservatorii.

Macmillan.5 milioane după unele estimări). Partidul Social-Democrat a fost creat din sciziunea din 1981 din cadrul Partidului Laburist. Partidul Laburist a fost format în 1900. nivelul regional. O fracţiune a social-democraţilor care a refuzat fuziunea a decis autodizolvarea partidului în 1990. Paris. Conferinţa anuală. procedura de înscriere colectivă fiind următoarea: membrii unui sindicat sunt consideraţi toţi membri ai partidului Laburist în care sindicatul s-a înscris. care se va numi Partidul Social Liberal Democrat. Politics. De 15-20 de ani se vorbeşte despre renaşterea Partidului Liberal. Sociologie politique. organizată după Reforma electorală din 1832. care se estimează că are un număr de aderenţi foarte ridicat (1. Bibliografie Roger-Gerard Schwatzenberg. statul retrăgându-se gradual din viaţa economică. El face alianţe cu liberalii. liderul fiind desemnat de Camera Comunelor. studii şi cercetări de program. Introduction a la politique. dacă nu exprimă în mod deschis retragerea. comitetul executiv este cel care exercită presiune asupra grupului parlamentar. London.5-12. punând la cale un program comun. ed. ex-premiera s-a retras din partid. Aderenţii săi sunt de două tipuri: aderenţi individuali (15%) şi aderenţi colectivi (sindicate). 5-a. el a apărut din Societatea Fabiană şi Federaţia Social-Democrată. Diferenţa constă în faptul că PC grupul parlamentar dirijează Comitetul executiv. doctrinare. Structural şi ideologic. Dalloz. După ce partidul a pierdut alegerile în 1990. Alianţa decide să facă un veritabil partid. Comitetul executiv naţional. După alegerile legislative din 1987. Organizarea Partidului Laburist nu este foarte diferită de cea a Partidului Conservator: circumscripţia electorală. Ideologic. Paris. Partidul Liberal este urmaşul mişcării whig. Jean-Marie Pontier. 1998. ultima guvernare începută în 1979 cu premiera Thatcher fiind <revoluţie conservatoare>. după Congresul sindicatelor din 1899. care ajunge uneori la 20% din voturile exprimate. urmând apoi perioada deznaţionalizărilor. Heywood. Acesta a alternat la putere cu conservatorii între 1832-1914. Monchrestien.Adevărata putere este însă deţinută de membrii guvernului. 1997. Andrew. etc. Numărul de aderenţi atinge cifra de 16 milioane. Charles Debbasch. El se ocupă de alegeri. propagandă. 1995. Partidul Conservator este împotriva intervenţiei statale în economie. Termeni-cheie Aparat de partid Bipartidim britanic Bipartidism Bipartidism american Bipartidism imperfect Bipartidism perfect Bipartidism rigid Bipartidism suplu Bipolarizare Caracterisitici fundamentale ale bipartidismului . El este şeful opoziţiei şi dispune de o adevărată administraţie. pe când în cazul laburiştilor.

Clientelă Colonialism Compromis Comunism Factorii bipartidismului Legitimitate Monopartidism Multipartidism Nomenklatură Partid majoritar Partid unic Pluralism Sistem Sisteme de partide Întrebări de verificare 1. Ce este un sistem de partide? Care este diferenţa dintre diferitele tipuri de sistem de partide? Să se precizeze caracteristicile sistemului monopartid Să se precizeze caracteristicile sistemelor pluripartidiste Caracteristicile sistemului pluripartidist cu un partid majoritar În ce constă importanţa sistemului electoral în determinarea tipului de sistem de partide? Să se prezinte tipologia bipartidismului . 6. 2.M. 7. 5. 4. 3.

centru-periferie etc.… n categorii. status social. trei. Clivajul ca metodă de simplificare a realităţii sociale Un clivaj. Ce este un clivaj politic 2.1. patru tipologii binare: centru-periferie. un clivaj politic se referă la o diviziune socială care permite separarea populaţiei şi identificarea de categorii de participanţi la actul politic. Care este relevanţa clivajului stânga-dreapta 4. pentru a putea înţelege mai bine. în funcţie de una sau alta dintre caracteristicile fundamentale ale unui grup social profesie. ne ajută doar parţial în analiza fenomenelor socio-politice. se referă la împărţirea lumii politico-sociale în două. 1. Această a doua capcană pe care o ridică analiza clivajelor se referă deci la refuzul realităţii socio-politice de a se supune categoriilor analitice pe care le creăm. şi felul în care se prezintă realitatea socio-politică pe care încercăm să o explicăm. etnie. Cum interacţionează clivajele între ele Abordarea problemei clivajelor este legată în ştiinţa politică de două nivele de analiză diferite. A doua problemă pe care o reclamă analiza politicii şi a comportamentelor politice prin intermediul clivajelor se referă la relaţia dintre tipologiile construite în mintea noastră pentru simplificare. Având în minte aceste capcane teoretice. Problema nevoii de a gândi simplificat nu este nici pe departe depăşită în cazul unor clivaje politice multiple. Din această perspectivă. simplificăm binar pe mai multe nivele. rural-urban. etc. a. Al doilea nivel de analiză este legat de dificultăţile pe care modelele noastre teoretice le întâmpină atunci când trebuie să recompună realitatea la care se referă. Care principiu. accepta ideea că tipologiile binare sau trinare răspund unei atitudini a minţii noastre de a simplifica pentru a înţelege. stânga-dreapta. în scopul înţelegerii. introducem două. 1. b. Care este tipologia clivajelor politice europene 3. pe bună dreptate. religie. Primul dintre acestea ţine de o dimensiune metodologică a analizei: simplificarea. Argumentul este simplu: în loc de o tipologie binară dreapta-stânga. pe care o presupunem a fi logica reală a faptelor social-politice. Din această perspectivă putem. cu riscul de a o ordona pe aceasta după propria noastră logică. vom purcede în continuare la prezentarea categoriilor fundamentale izvodite de ştiinţa politică pentru analiza realităţii din perspectiva dispunerii ei în categorii simple. de regulă.TEMA XII CLIVAJELE POLITICE Parcurgând această temă veţi învăţa: 1. Prin apelul la aceste caracterisitci vom putea . Tipologiile binare folosite în analiza clivajelor politice creează categoria socială şi opusul ei: rural-urban. în loc să simplificăm binar pe o singură linie. naţional-internaţional etc. trei. Altfel spus. construite pe logica şi principiul non-contradicţiei. aşa cum vom vedea. Caracteristicile clivajelor politice Analiza politică occidentală identifică o serie de caracteristici definitorii pentru nevoia de a opera cu termenul de clivaj în ştiinţa politică.

o contrapunere care explică din plin viziunea dualistă a politicii -. cât şi prietenul duşmanului. partidele şI organizaţiile politice. aşa cum este el operaţionalizat astăzi.Mair în Representative Government in Western Europe (1992. Acreditarea lor ca termeni fundamentali în analiza politică se datorează. are loc pe baza principiului şi practicii după care prietenul duşmanul meu este duşmanul meu sau. Clivajul dreapta-stânga nu are o legătură explicită cu dispoziţia spaţială. În realitate. acolo unde părţile în joc sunt la început mai mult de două. O trăsătură fundamentală pe care o vom observa la clivajele politice este aceea că ele se întemeiază fie explicit. mai degrabă decât de concept al ştiinţei politice. sau prieten. Fiindcă nu există decât două poziţii posibile. spune Bobbio. devenit obligatoriu prin atragerea diverşilor adversari potenţiali spre polii existenţi.identifica diferite clivaje politice: protestanţi-catolici. Accidentul care a reprezentat începutul carierei istorice a cuplului conceptual se referea la dispoziţia membrilor Adunării Constituante în stânga. se şi întemeiază. 90-91). Aşa cum observă M. sunt în realitate consecinţa naturală a logicii dihotomice. clivajul dreapta-stânga şi-a început cariera în calitate de metaforă. adică procesul de bipolaritate. La ce se referea această dispunere spaţială? 2. Păstrându-se neclintită marea şi unica dihotomie prieten-duşman.2. O astfel de conştiinţă de apartenenţă la grup este direct legată de una dintre identităţile colective pe care individul şi le asumă prin participarea la acţiuni de natură politică în cadrul comunităţii naturale sau artificiale din care face parte.). etc.activitate întemeiată pe o relaţie de tip conflictual: "Părţile aflate în joc rămân în permanenţă două. sindicatele. respectiv în dreapta preşedintelui adunării. exemplul cel mai frapant de antiteză îl . fie implicit pe o dualitate ce face trimitere la spaţiu. centru-periferie. fiecare dintre aceste trei caracteristici ale clivajelor sociale cu valoare politică trebuie luate în seamă în analiza politică pentru a putea percepe formarea. el a plecat ca şi termen care făcea referire explicită la dispunerea spaţială. Dinamica acestor clivje sociale cu semnificaţie politică este uneori legată de dinamica ocupaţiei forţei de muncă. de dinamica ideii de identitate colectivă sau în structura organizaţională a societăţii. Este vorba despre instituţii precum biserica. rural-urban. Clivajul dreapta-stînga Ca multe alte concepte ale ştiinţei politice (revoluţie. pp.Laver şI P. în timpul Revoluţiei franceze. Anumite coaliţii sau alianţe ce par nefireşti în relaţiile internaţionale sau în relaţiile dintre partide. În relaţiile umane.A doua caracteristică ce defineşte termenul de clivaj politic ţine de conştiinţa de grup a acestor comunităţi separate. se conturează patru combinaţii posibile: prieten poate să-ţi fie atât prietenul prietenului. clivajul centru-periferie. de altfel. unei anumite definiri a politicii .3. Un clivaj social cu valenţe politice trebuie exprimat în termeni organizaţionali.Gallagher. patroni-muncitori. sau duşman . invers. la origini. minoritate etnicămajoritate. duşmanul duşmanului meu este prietenul meu. pe care. alte instituţii ale societăţii civile. reducerea inevitabilă la doar două părţi aflate în conflict. menţinerea şi erodarea lor. ideologie. cât şi duşmanul duşmanului. 1. stânga-dreapta etc. însă. oricâţi aliaţi ar avea. Comunitatea care se autodefineşte prin diferite elemente-cheie are nevoie de structuri instituţionale care să-şi asume participarea şi organizarea membrilor şi grupurilor ce alcătuiesc diviziunea socială respectivă. M. 1. Nu cumva putem trage de aici concluzia că mintea noastră are nevoie de o dispoziţie spaţială a categoriilor pentru a înţelege mai bine? De exemplu. rural-urban fac trimitere explicită la dispoziţia spaţială. duşman îţi va fi atât duşmanul prietenului.

La extremă. Criterii de definire a axei dreapta-stânga În dezbaterile asupra acestui cuplu conceptual antitetic ne putem folosi de două principii fundamentale care apar în mod sistematic.autodirecţie-heterodirecţie 4. Dumnezeu-diavol). egalitatea. laburiste. ordine-haos şi. În realitate însă.a. Apariţia partidelor politice muncitoreşti pe scena politică în a doua jumătate a secolului trecut. statul şi rolul statului.clase inferioare-clase superioare 5. acest clivaj susţinut de autorul italian care se declară în mod explicit ca având viziune de stânga. Este adevărat.progres-conservare 2.egalitate-inegalitate 3. au făcut din valorile stângii principii de acţiune care puteau întemeia atitudini ale partidelor socialiste marxiste. criteriul temporal . socialdemocrate. la origini. precum şi reprezentarea electorală a social-democraţiei în Parament. valorile stângii au devenit mult mai complexe decât cele asociate reformatorilor. termenul de stânga însemna inclusiv ideologie sau atitudine de tip socialist în politică. Identitatea pierdută (1990) 5 criterii de diferenţiere a dreptei de stânga: 1. 2. la limită. o atitudine sau un discurs este "de stânga"." Acceptând dualismul politic structurat pe această nevoie de dihotomie a minţii noastre. Din această perspectivă. Dimensiunea orizontală trimite la ideea de egalitate. Bobbio încearcă să demonstreze că tipul de clivaj dreapta-stânga are încă o valoare reală în analiza politică. între socialism şi social-democraţie. Tradiţionalele grupări Whigs şi Torries puteau intra şi ele în categoriile dreapta-stânga. stânga era asociată cu "roşul" .constituie războiul. Stânga . definiţi în secolul al XIX-lea prin opoziţie cu conservatorii sau tradiţionaliştii. pe când cea verticală trimite la ideea de ierarhie. singurul în măsură să reîntemeieze categoriile analitice de dreapta şi stânga.identificarea de partid sau de opţiune politico-ideologică cu socialismul fiind încă mai precisă în această formulă. de valori politice precum libertatea. criteriul funcţiei .categorie a ştiinţei politice Când spunem că un partid politic sau o ideologie. prin atitudinea pe care o aveau faţă de schimbarea politică la diferite nivele. dar logica dihotomiei nu este străină nici ea de viziunea tradiţională religioasă sau metafizică din lumea naturii (lumină-întuneric.raţionalism-iraţionalism. disocierea între marxism şi anarhism. sau chiar liberale. Revelli propune în Dreapta şi stânga. oricare ar fi perspectiva de abordare: principiul organizării pe verticală şi principiul organizării pe orizontală a societăţii. etc. optând pentru importanţa decisivă a criteriului egalităţii. încearcă să explice realitatea politică prin apelul la anumite tipuri de valori care grupează atât partidele politice. criteriul spaţial . criteriul persoanei . va trebui să procedăm la o definire explicită a conţinutului celor două categorii analitice care îşi propun să explice politica şi comportamentul agenţilor politici sau al electoratului. prima asociere pe care o avem în mod neexplicit în mintea noastră este cea cu socialismul. Contestat de o parte dintre analiştii contemporani ai politicului. proprietatea. . sau înnoitorilor în politică. criteriul cunoaşterii . cît şi opţiunile şi atitudinile politice în două mari categorii ce se disting în funcţie de poziţia pe care o au faţă de tradiţie. Autorul italian va proceda la stabilirea rolului de prim şi secund în cadrul acestor criterii.

Inegalităţile care întemeiază conţinutul dreptei nu definesc nici ele mişcări sau ideologii. Dreapta politică trimite la organizarea ierarhică Dreapta se defineşte prin apelul la valori contrare celor care fundamentează categoria analitică a stângii. Stânga se referă în aceste condiţii la partide. Artificialismul stângii nu cedează nici în faţa inegalităţilor naturale evidente care nu pot fi puse pe seama societăţii: să ne gândim doar . sau "decente". deci toţi trebuie să primească aceeaşi cantitate de bunuri de la societate. în care pot apărea criterii de departajare. Ceea ce trebuie să reţinem în definirea acestui din urmă concept sunt criteriile care au dat identitate stângii. nu este însă ultimativă. observă Bobbio. Ele se manifestă în mod necesar şi la nivel social şi nu trebuie. La rigoare. când.Egalitate-inegalitate Stânga face trimitere la ideea de egalitate între oameni. în protecţia socială se adaugă criteriul nevoilor minimale. facilităţi economice. ca şi categorie analitică. etc. Egalitatea stângii se defineşte prin apelul la alte criterii care relativizează contextual principiul instrumental al egalităţii. De la această extremă definită pe principiul “toţi sunt la fel”. egalitaeta stângii absoarbe ideea diferenţelor şi a inegalităţilor de anumite tipuri. tradiţia. precum meritul. Renunţarea la criterii absolute care să întemeieze inegalitatea între oameni şi diferenţierea este deci necesară. fără a promova în mod necesar egalitatea tuturor. cât primeşte dintr-o acţiune de distribuire şi redistribuire de resurse sociale (drepturi.). propunând meritul şi iniţiativa personale drept criterii fundamentale în departajarea dintre oameni. categoria analitică “dreapta” nu reduce nici ea societatea la o lume a forţei şi în care este în mod necondiţionat favorizat cel mai bun sau cel mai puternic. decât un furt din producţia celor capabili. mai degrabă. o doctrină politică sau un partid sunt de dreapta în măsura în care acordă o importanţă mare inegalităţii. în orice condiţii. Pentru dreapta politică inegalităţile sunt. etc. doctrine sau atitudini politice care se construiesc pe criteriul instrumental al egalităţii. Inegalităţile dreptei se referă la acceptarea ideii că oamenii sunt. Redistribuirea de resurse în folosul celor mai puţin dotaţi sau a celor nevoiaşi nu poate fi pentru dreapta inegalitară. cum. meritul este cel care întemeiază egalitatea. Când zicem că stânga este egalitară. doctrine. adică obişnuinţa. indiferent de tipul de muncă şi ceea ce pot oferi ei societăţii. construită aproape exclusiv pe criteriul meritului. ce. avantaje. Întemeiată pe ideea de inegalitate. Dreapta şi stânga se autodefinesc în acest sens prin stabilirea lui cine. naturale. atitudini omogene la nivel de conţinut şi de formulare a principiilor. în majoritatea lor. mişcări sociale care ţintesc reducerea inegalităţilor sociale. inegali decât egali. Departe de a se reduce la egalitarismul filosofiei social-politice marxiste. O idee. teorii politice. la tot şi la toate. Ierarhia pe care o introduce dreapta. efortul. se poate construi o identitate de stânga. în funcţie de gradul până la care se poate spune că oamenii sunt egali: trebuie ei trataţi ca egali din toate punctele de vedere sau egalitatea dintre oameni trebuie să se limiteze la drepturi şi îndatoriri stabilite prin lege? Ideea întemeietoare a celor două constructe teoretice trimite în mod necesar la subiecţii care devin parte a unui proces de distribuire şi redistribuire de resurse. Din această perspectivă putem avea o stângă extremă. Variaţiunile ar putea continua. dreapta face trimitere la o definire a societăţii prin intermediul accesului la resurse doar pe criteriul propriilor capacităţi. puterea trecutului. privilegii. Ideea de bază este acea că stânga reprezintă mai multe tipuri de ideologii. Combinaţiile. sunt nenumărate: în şcoli. sau nu pot fi eliminate: "Dreapta este mai dispusă să accepte ceea ce este natural. dar şi ceea ce numim o a doua natură. randamentul. Egalitatea între oameni este însă gândită în mod diferite de ideologii. nu înseamnă că egalitatea se referă la orice. a cărei ideologie este egalitaristă: toţi oamenii sunt egali.

dar nu are sens să spune că există societăţi în care doar despotul sau dictatorul este egal. Definită contextual. de a munci. până la intervenţia selectivă şi limitată a statului. Aşa cum reiese din dezbaterea asupra relaţiilor dintre conţinuturile celor două categorii analitice ale politicului înţelegerea şi operaţionalizarea lor este legată de posibilitatea de a le accepta ca şi concepte relative. Având o astfel de dublă natură . al dreptăţii procedurale sub domnia legii. tradiţionalism. libertate negativă. Stânga acceptă. Un totalitarism de stânga şi unul de dreapta diferă prin ideologia care le întemeiază. "a poporului". Din nou. anarhismul fiind caz exemplar pentru această extremă." Un al doilea criteriu folosit de Bobbio pentru clarificarea conţinutului celor două concepte este legat de felul în care se rezolvă problema relaţiei dintre libertate şi autoritate. după care criterii şi cine stabileşte criteriile? Libertatea poate fi definită ca valoare politică individuală. vom defini stânga-dreapta prin apelul la libertăţile de a face ceva. sub aspectul autorităţii ele intră în conflict atunci când se pune problema intervenţiei autorităţii de stat în viaţa social-economică. Dreapta extremă respinge ideea de intervenţie. La nivel practic ele eşuează în respectarea drepturilor individului. mai bun şi mai drept decât orice individ real dintr-o epocă sau alta. de la planificarea absolută a radicalismului comunist şi desfiinţarea proprietăţii private prin transformarea ei în proprietate de stat sau "comună". minimală. chiar dacă îşi propun să făurească un om nou. Dacă din acest punct de vedere al libertăţii cele două concepte politice nu diferă substanţial. dacă luăm ca punct de reper extrema egalitaristă reprezentată de societatea comunistă pe care Marx o vedea întemeiată pe principiul “De la fiecare după capacităţi. stânga acceptă în acelaşi fel intervenţia statului. în ce condiţii. într-o formulă sau alta intervenţia statului. Stânga poate fi definită în acelaşi fel. acţiunea fiind întotdeauna într-o relaţie implicită sau explicită cu cineva. de a face orice nu încalcă libertatea celorlalţi. de egalizare a condiţiilor de trai prin ajutor social. al statului “paznic de noapte al burgheziei”. etc. etc. Stânga are însă în general tendinţa de a crede că omul le poate corecta pe amândouă. fiecăruia după nevoi”. va trebui să introducem criterii de identificare: cine participă la libertate. Ca orice extreme. Termenii de comunist. Avem astfel un liberalism al statului minimal. iar nu la libertate în general: libertatea de opinie. extremele de stânga şi dreapta se ating. liberal sunt mult mai clari în conţinut. Neavând un conţinut fixat o dată pentru totdeauna. până la o limită pe care guvernanţii unei societăţi o consideră “decentă”. de la formula maximală la cea contextuală. însă. Mai aproape. sub controlul strict al Parlamentului. Mişcări comuniste autoritare (totalitare) şi mişcări sau partide social-democrate stau în aceeaşi categorie a stângii. libertate pozitivă. etc. Fără să mai discutăm că.la eliberarea nebunilor din ospiciu. termenii de dreapta şi stânga se definesc contextual. sau mai departe de această extremă se plasează o serie întreagă de atitudini sau concepţii politice de dreapta. la nivelul consecinţelor practice.exclusiv individuală (libertatea de a gândi) şi exclusiv socială – (libertatea de a face ceva). catolic. pe când egalitatea nu poate fi definită decât în mod colectiv: putem accepta că există societăţi sau regimuri politice în care unul singur este liber. prin ideea desfiinţării statului. Egalitatea trimite deci la o relaţie socială. Conţinutul lor nu este unitar în sensul în care se prezintă cel de conservatorism. dar şi o societate vitregă. Problema folosirii axei dreapta-stânga se complică în momentul în care observăm că mişcări liberale şi mişcări autoritare stau în aceeaşi categorie a dreptei. Libertatea însă nu poate funcţiona ca valoare politică decât dacă iei în seamă libertăţile celorlalţi. în funcţie de epocă şi construcţie politico-ideologică. de altfel. Există o natură vitregă. .

PDSR. de exemplu? Sunt ele un model operaţional universal? Problema cea mai serioasă pe care o ridică interpretarea politicii sau a atitudinilor. iar nu calităţi intrinseci ale universului politic..o topologie politică determinată. restructurare. Statul însă. Ele reprezintă ". Acesta este unul dintre motivele serioase pentru care partidele politice ce se prezintă în spectrul dreptei să aibă o şansă extrem de mică în a face faţă unei guvernări. Orizontul de aşteptări al unei majorităţi electorale determină însă astăzi în România modelarea ofertei de partid în politici şi programe care ies de sub incidenţa ideologiei politice asumate fie explicit în doctrină. PD. decât ideea de inegalitate şi distribuire inegală de resurse. fie implicit în eticheta şi declaraţiile pe care le fac acestea în diferite împrejurări. PNŢCD. Desigur. care este alcătuită dintr-o majoritate educată în orizontul egalităţii va face imposibil accesul unui partid de dreapta la guvernare. o astfel de politică este legată direct de şomaj şi redimensionare.proprietatea privată şi proprietatea de stat. să zicem. de regulă. în cazul de faţă. Ideea eficienţei pe care ar reprezenta-o. fiind concepte relative. Problema cea mai serioasă a acestei operaţionalizări în politica şi analiza politică românească este aceea a câştigării de electorat. se poate face cu programe ce se plasează. Observăm deci că dreapta şi stânga pot fi definite la un nivel foarte general drept categorii analitice care explică cel puţin o dimensiune sau o parte a politicului. deşi unele dintre acestea se autodefinesc drept partide de centru-dreapta. sunt partide care pot avea atitudini şi politici de stânga în ceea ce prieşte protecţia socială. Conceptele de dreapta şi stânga sunt deci locuri ale "spaţiului politic". cu propagandă de stânga. Lucrul acesta al autosesizării este mai puţin important. Acesta sunt doar câteva dintre argumentele potrivit cărora cuplul conceptual dreapta-stânga este extrem de dificil de operaţionalizat pe realitatea românească. responsabilă în tranziţia românească. Care este valoarea cestor două concepte în cazul politicii româneşti. în care statul să se retragă din activitatea economică ce trebuie să devină apanajul întreprinderii private sau de grup. Programul de partid va trebui însă să conţină în mod necesar valori de stânga. dreapta unui naţionalism tradiţionalist extrem poate aduce voturi dintr-un anumit segment electoral. mai degrabă spre dreapta la nivel economic. situaţii care fac posibilă autoproiectarea angajaţilor într-un viitor nesigur. de exemplu. fără legătură cu ontologia politică. O societate în schimbare. care trimit la egalitate socială. sunt nevoite să lanseze idei şi campanii de imagine care să combine valorile doctrinei opuse. De exemplu. Ideea de egalitate este mult mai uşor acceptată de electorat. în orice condiţii. în reprezentările colective asupra celor două instituţii . de apreciere. ca proprietar majoritar sau total. Guvernare serioasă. deopotrivă. folosite pentru simplificarea explicaţiei şi analizei politice. Alegerile generale şi locale se câştigă astăzi.decât cel de dreapta sau de stânga. comportamentelor politice româneşti prin intermediul dihotomiei dreapta-stânga se constituie la nivelul amalgamării programelor şi ideologiilor de partid cu valori care sunt şi ale dreptei şi ale stângii. de evaluare. trebuie să dea. PNL. Contestarea lor în calitate de categorii analitice operaţionale este legată de posibilitatea acestora de a explica şi a numi situaţii concrete care pot fi interpretate prin intermediul acestui tip de clivaj. Ceea ce contează în mod fundamental în această operaţionalizare a conceptelor în spaţiul românesc se referă la conţinuturile doctrinare care încetează a mai satisface etichetele care sunt puse pe partide. . dă impresia de siguranţă.. Care să fie motivaţia unei astfel de orientări electorale? Egalitatea aduce cu sine ideea de confort. fie în mod conştient. fie în mod inconştient. situaţie care face imposibil votul unei părţi importante din electorat pentru politici de dreapta. Partide politice care se autonumesc de dreapta sau de stânga. sau unei confruntări electorale într-o societate educată în spiritul egalităţii şi al faptului că cineva – statul.

atitudinile electorale sau ideologiile de partid din România este doar că ele sunt amalgamate. în care aceştia propun o diviziune între culturi minore şi culturi dominante (subject culture-dominant culture). De aici nevoia pe care au resimţit-o acestea de a se autointitula de centru-stânga sau centru-dreapta. zone. Un alt caz al relaţiei centru-periferie a dus la totala absorbţie a periferiei de către Centru. geografice. Sau că axa dreapta-stânga este. etc. termenul centru-periferie este introdus cu câteva decenii mai devreme de către cercetătorii Şcolii de la Annales. ele însele fiind. care refuză supunerea la sistemul normativ al centrului de la Londra. Astfel. în revista “Lumea Nouă”. 3. uneori. Este vorba despre doctrinarul Secolului corporatismului şi teoreticianul Partidului unic: Mihail Manoilescu. În ştiinţa politică centrată pe analiza distribuţiei opţiunilor electorale şi a sistemelor de participare politică. deoarece clivajul etnic. clivajele nu pot fi definite doar prin apartenenţa etnică. în interiorul cărora puterea politică de la centru formulează sisteme de legi. de exemplu. Ceea ce se poate spune în aceste condiţii ale plasării pe axa dreapta-stânga despre spaţiul politic. E adevărat. în realitatea politică românească. prin apariţia uni nou principiu de structurare a relaţiilor dintre state. cum este cazul Irlandei. O reacţie diferită a periferiei faţă de centrul sistemului politic o oferă Belgia. norme de respectat de către cetăţenii şi grupurile aceleiaşi societăţi. unde minoritatea bretonă din nord-vestul ţării a fost absorbită de centrul reprezentat de puterea politică franceză. care puneau problema organizării sistemului mondial modern într-o astfel de formulă. Rezistenţa la iniţiativele şi măsurile Centrului a fost de multe ori generatoare de secesiune şi de fragmentare teritorială. în numărul inaugural. . Clivajul centru-periferie Clivajul centru-periferie este introdus în analiza sistemului politic şi a culturii politice de către Lipset şi Rokkan în studiul “Cleavage Structure. Sensul existenţei acestor clivaje sociale cu valenţe şi semnificaţie politică se poate identifica în comportamentul la vot al populaţiei aparţinătoare uneia sau alteia dintre părţi. clivajul centru-periferie poate opera cel mai clar în cadrul statelor naţiune. O astfel de noţiune intermediară este semnul cel mai clar că dreapta şi stânga nu pot deveni categorii analitice operaţionale. Party System and Voters Alignment” (1967). distincţii ce operează în interiorul uneia şi aceleiaşi societăţi. implică aproape în mod necesar alte tipuri de clivaje: religioase. relativizarea a două concepte poate duce la aneantizarea lor. clivajul centru-periferie operează în formula unui stat centralizat. ocupaţionale. care să includă valori de stânga şi de dreapta în egală măsură. tipuri de codificare a relaţiilor şi regulilor de interacţiune socială. În fapt. un teoretician şi doctrinar român de prestigiu internaţional făcea o afirmaţie surprinzătoare: Eu sunt de stânga în domeniul social şi de dreapta în domeniul politic. Dinamica acestui concept referitor la clivaje social-culturale cu semnificaţie politică s-a stabilit în formula Centru . aşa cum s-a întâmplat în Franţa. aşa cum am precizat într-o permanentă evoluţie şi contextualizare.Periferie. În 1932. partidele politice sunt obligate să se construiască pe ideologii confuze. în care putem distinge o autoritate la centru şi autorităţi construite în periferia sistemului politic. în care clivajul centru-periferie a dus la o autonomie substanţială a populaţiilor vorbitoare de limbă olandeză (flamanzii) şi franceză (valonii). un Janus Bifrons. Doar un complex de factori poate da seamă de existenţa şi substanţialitatea unui clivaj politic. Un semn din bătrâni că.Ceea ce face încă mai clară dificultatea de a opera o analiză serioasă prin intermediul conceptelor dreapta-stânga. de clasă. Independent de intenţiile lor originare. în fapt. continente: principiul schimbului economic în scopul profitului.

proprietăţi şi accesul la fixarea de impozite . observă Gallagher et. După Reforma luterană şi calvină.toate elemente ale puterii şi ale controlului social.4. Partidele creştin-democrate constituie o forţă politică relevantă pentru un mare număr de ţări. precum şI a comportamentului participanţilor la politică a creat în mod indubitabil tensiuni între fondatorii şi creatorii de stat şi reprezentanţii Bisericii. ce trimite la monopolul asupra relaţiei indivizilor cu divinitatea). apariţia bisericilor naţionale care neagă universalismul pretins de biserica romao-catolică. cenzura pe presa pornografică. la problema unui comportament politic diferit al regiunilor tradiţionaliste aflate. problema de legislaţie statală. în principal. în mod esenţial doar în aceste ţări cu o puternică minoritate catolică. noile instituţii religioase naţionale transformându-se direct sau indirect în agenţi ai statului. pe care le-a controlat în unele state până în zilele noastre. procesul de desacralizare a valorilor şi instituţiilor politice. Conflictul dintre autoritatea şi suveranitatea statală şi tendinţele de control ale instituţiei bisericii catolice devine astfel iminent. biserica romano-catolică a rămas activă într-o serie de probleme de natură strict social-politică. în Representative Government in Western Europe (1992) este de multe ori legată de respectarea valorilor bisericii catolice (problema divorţului. 5. ea extinzându-se asupra tuturor comunităţilor de creştini catolici. spirituale care are un caracter supranaţional. identificabile în lumea urbană. Pe de altă parte. cum spun Lipset şi Rokkan. chiar după cel de-al doilea război mondial. pentru că biserica avea pretenţia de a fi deasupra statului. cu referire la distribuirea de voturi în cadrul unui regim politic de tip democratic. Pornind de la Revoluţia franceză din 1789-1799. va crea un fenomen de alianţă între aceste biserici reformate şi stat. cum se întâmplă în Olanda şi Germania. aproape inevitabil. Clivajul rural-urban 1. partidele creştin-democrate puternice au apărut doar în vestul şi centrul Europei.alt. Autorii conceptului indică vechimea acestui tip de clivaj politic prin trimiterea la . Aici nu au apărut partide politice creştindemocrate puternice. de aceea. în lumea ruralului şi regiunile cu impulsuri modernizatoare. ca deţinătoare a autorităţii (în sens de auctoritas.): "Conflictul dintre biserică şi stat era. este foarte clar că reprezentanţii clerului erau puşi în situaţii de a pierde privilegii care dăinuiseră mai bine de un mileniu. etc. de regulă. El se referă. de aici. indiferent de statul ai cărui cetăţeni sunt. legislaţia prostituţiei. a avortului. Astfel. Asimilând definirea politicii pe linia celor “5 C". Clivajul stat-biserică a rezultat în puternice mobilizării socialpolitice. relaţii de putere. Pentru cazul bisericii catolice conflictul dintre biserică şi stat era mai mult decât predictibil. Cauza acestui tip de conflict este uşor de identificat: privilegii sociale. Baza socială rurală şi baza socială urbană a partidelor politice Clivajul rural-urban ca termen euristic al ştiinţei politice a fost propus de Lipset şi Rokkan. clivaje religioase semnificative precum cel catolic-protestant ortodocşii fiind nesemnificativi ca şi comunitate naţională sau instituţie în confruntările politice. prin respingerea intervenţiei statului şi a ofertei educaţionale a acestuia. pe care încearcă să le ferească de fenomenul secularizării. E adevărat. Cazurile cele mai evidente sunt reprezentate de acele ţări în care catolicii erau o minoritate religioasă. Clivajul stat-biserică Ca şi clivajul centru-periferie. redistribuirea resurselor şi. clivajul stat-biserică este în bună măsură rezultatul procesului de construcţie a statului modern. Biserica romano-catolică va reuşi însă conservarea unei bune părţi dintre instituţiile de învăţământ proprii. Răsăritul europei şi creştinătatea de rit ortodox a rezolvat cu totul altfel relaţia biserică-stat.

Nu întâmplător. olandezi. testul final al insituţionalizării partidelor politice este legat de desemnarea de reprezentanţi sau de atragerea de reprezentanţi în teritoriu. Or. Clivajul rural-urban Un clivaj prin excelenţă spaţial. pe când mediul rural joacă rolul de element de stabilitate. specialişti şI reprezentanţi ai clasei mijlocii. de exemplu. Un caz exemplar în această privinţă este India anilor '50. Din această perspectivă se poate vorbi despre o opoziţie urban-rural pe linia dinamicii economice şi normative. Ele devin partide politice cu valoare socială şi economică rurală în măsura în care fie se creează ca organizaţii politice care susţin interesele electoratului din mediul rural. N. urmăresc maximizarea suportului electoral prin cuprinderea unui număr cît mai mare de voturi. observă Huntington în Ordinea politică în societăţile în schimbare. acest lucru înseamnă extinderea. Expresia acestui conflict în cazul statelor moderne de tip democratic se regăseşte în comportamentul electoral. partidele politice sunt creaţii ale urbanului. Pentru un partid politic. în care ideologia oraşului jacă rolul de catalizator al modernizării. unde funcţionarii de partid erau recrutaţi din rândurile funcţionarilor de la oraş. prin acapararea valorilor societăţilor rurale. sursa modernizării şi a dinamicii valorilor şi ideologiei sale este oraşul. Clivajul de această natură este întemeiat pe o diferenţiere clară a atitudinilor din mediul rural şi a celor din mediul urban.conflictul de interese ale ruralului agrarian şi interesele comerciale şi industriale ale zonelor urbane. Dificultatea operaţionalizării acestui criteriu în analiza politică a sistemelor de partid sau ale relevanţei ideologie ale acestora este la fel de mare ca cea a relaţiei dreapta-stânga. dar îşi asumă rezolvarea explicită a problemelor populaţiei din zona rurală. În realitate. în condiţiile în care cea mai mare parte a populaţiei era de origine rurală. Din această perspectivă. autorii americani se referă la tipul de situaţi oferit de societăţile aflate în plin proces de modernizare. Interesele fermierilor francezi. Conducătorii de partide. Tendinţele societăţilor contemporane de a fi cadrul în care se creează partide politice în care vedetismul şi amalgamarea măsurilor şi programelor de partid ne trimit către un tip de partid "catch-all". care au reuşit să fie conciliate în multe ţări prin dominarea ruralului de către urban. ce aparţin de pătura "intelectualităţii". spre deosebire de partidele de cadre au de notabili. de exemplu. de regulă. încă de la sfârşitul evului mediu. sunt. Clivajele rural-urban se regăsesc exprimate în conflicte dintre partide politice agrariene şi urban-modernizatoare. belgieni. este vorba aici de interesele exprese ale proprietarilor de pământ şi ale reprezentanţilor burgheziei orăşeneşti. proprietari de magazine. politicile acestora fiind legate de protecţia statului şI de intervenţia pentru susţinerea lumii rurale. prin conflicte de stradă care cereau subvenţii de la Centru sau renunţarea la o legislaţie europeană şi mondială care desfiinţa taxele vamale la produse agroalimentare. este argumentul forte pentru operaţionalzarea clară a clivajului rural-urban astăzi. în raport cu ideologia conservatoare a mediului rural. fiecare zonă fiind interesată de un anumit tip de legislaţie pe problema taxelor. clivajul rural urban este legat de sistemele politice care au organizaţii reprezentative. lărgirea ideologiei politice. Să vedem originile acestui tip de clivaj şi situaţiile în care acesta poate funcţiona fără prea mari dificultăţi. Huntington pare . în mediul rural. au fost nu de puţine ori violent exprimate. cum sunt partidele politice. În democraţiile vest-europene şi în democraţia americană acest clivaj rural-urban există în continuare şi poate fi explicat inclusiv prin diviziunea centru-periferie. fie se construiesc ca şi partide politice urbane. E adevărat. recrutaţi din rândul oamenilor educaţi. Partidele politice ale societăţii contemporane însă. legat de programe de partid şi de ideologii modernizatoare sau tradiţionaliste.

de către partide cu ideologie specială. Postmodernitatea refuză astăzi parcă să intre în tiparele de gândire pe care Marx le elaborase pentru societatea industrială. Clivajul de clasă Clivajul de clasă este unul. clivajul pe această linie apare aproape cu necesitate în orice societate în care puterea politică este delegată prin vot universal. pe când partidele de guvernământ care nu au o bază electorală puternică în zona rurală sunt. în cadrul societăţilor aflate în proces de modernizare: partidul victorios se naşte la oraş. de inspiraţie marxistă. El are toate dimensiunile definiţionale ale unui clivaj politic – diviziunea muncii.să identifice o lege de construcţie a partidelor politice în acest joc rural-urban. 2. 2. care reprezentau electoratul socialdemocrat până la al doilea război mondial s-au amestecat apoi cu “gulerele albe”. În astfel de societăţi. Cazul cel mai relevant este acela al partidelor social-democrate şi al celor creştindemocrate. competiţia dintre două sau mai multe partide pentru zona rurală pot. de regulă. O ideologie anticolonialistă sau o ideologie naţionalistă. organizaţională şi autoidentificarea cu comunitatea determinată. Existenţa unei divergenţe semnificative între votul urban şi votul rural. purtătoare de instabilitate. în fuga după un suport electoral cît mai larg. partidele politice şi sistemele de partide având rolul unificării opţiunilor din mediul urban cu cele din mediul rural. electoratul social-democrat prinzând importante segmente din administraţie. de asemenea. “Gulerele albastre”. Fie că avem de-a face cu situaţii în care clivajul rural-urban se manifestă în modele de votare. sprijinul este. 6. dar se maturizează la ţară. pe când locul stabilităţii se referă la suportul rural al partidului. locul opoziţiei şi al instabilităţii este oraşul. Partidele de clasă care au apărut şi care au funcţionat aproape linear în reprezentarea propriilor clase sociale au dispărut însă după cel de-al doilea război mondial. Pentru partidele de opoziţie. având modelul exemplar în situaţia Angliei. de regulă. Cine poate elimina clivajul rural-urban? Ignoră satul şi satul te ignoră Se pare că acest tip de clivaj politic poate fi eliminat doar în situaţii aparte. autorul american identifică încă o regulă fundamentală privind partidele politice şI clivajul rural-urban. fiind slab cotaţi de votul urban şi invers. 1. Partidul susţinut în mediul rural care ajunge la guvernare este purtător de stabilitate politică. venit din voturile zonelor urbanizate. partide politice care pot avea o vocaţie rural-urbană. . sau ai propriilor comunităţi religioase. însă. şi chiar din lumea întreprinzătorilor. Pentru societăţile în schimbare. Comparând alegerile din mai multe ţări aflate în curs de modernizare prin democratizare. şi asta doar temporar. O elită militară ce face apel conştient la populaţia rurală şi o organizează este şi ea un factor unificator şi de eliminare a acestui tip de clivaj politic. sprijinul pentru partidele de guvernare este asigurat de zona rurală. de asemenea. Un astfel de partid sau o mişcare social-politică ce poate fi susţinută în egală măsură de zona urbană şi zona rurală este partidul şi mişcarea de tip revoluţionar. Tendinţa de de-legitimare a acestui tip de clivaj politic este legată de dinamica ocupaţională şi a forţei de muncă şi restructurarea societăţilor pe principiile postindustriale. În societăţile de tip democratic există. care au încetat să mai fie reprezentanţi ai electoratului muncitoresc. mai degrabă. în bună măsură. fie că această formă de exprimare nu există. să elimine clivajul spaţial prin care se analizează lumea politicului. de regulă. agenţii politici şi organizaţiile politice care sunt puternici în mediu rural.

Exemple. De altfel. Clivaje tradiţionale Franţa Clivajul de clasă . Această multiplă identitate dată indivizilor de diferitele lor grupuri de apartenenţă cere deci multiimplicarea clivajelor în analiza politică. galezi şi Centrul de la Londra. E adevărat. care are posibilităţi de dezvoltare economică mult mai mici. Argumentul este simplu: un individ nu poate fi definit doar prin apelul la una dintre identităţile sale sociale – locuitor al ruralului. de stânga şi urban. învăţător sau inginer. pe de altă parte. de exemplu. de dreapta şi urban. Un program politic poate să fie de stânga şi agrarian. 8.separă dreapta de stânga. apelul la clivajele politice în ipostaza lor de categorii interacţionale în analiza politică nu se face niciodată pe o singură axă. E adevărat. el aparţine de mai multe grupuri sociale în acelaşi timp: este catolic sau ortodox. şi elementele liberale de cele conservatoare în UDF. pe de o parte. etc. este agricultor. Clivajul centru-periferie şi cel referitor la rural-urban au semnificaţii politice şi electorale neglijabile în interiorul Regatului Unit al Marii Britanii. clivajul religios separă gaulliştii. scoţieni. Clivajul centru-periferie se regăseşte în toate partidele politice. gândirea duală este parte a modului nostru de a simplifica pentru a înţelege. sau de dreapta şi religios în egală măsură. Estul secularizat ar putea de asemenea.7. ca răspuns inevitabil şi persistent la pretenţiile de dominaţie ale Parisului. Apelul la un singur clivaj politic pentru analiza comportamentului electoral sau a comportamentului politic al diferiţilor agenţie individuali sau colectivi oferă doar explicaţii limitative şi insuficiente pentru analiza unui fenomen politic determinat. Spania Cazul spaniol este relevant din perspectiva analizei clivajelor politice prin faptul că avem dea face cu o dominaţie clară a clivajului centru-periferie şi a clivajului de clasă. Frontul Naţional şi grupurile catolice de socialişti şi comunişti. perceput ca centru de dominaţie. El era însoţit de clivajul stat-biserică. de exemplu. este maghiar sau armean. Ca locuitor al ruralului. Concluzii: Interacţiunea dintre clivajele politice Problema pe care o ridică analiza politică prin intermediul clivajelor politice este acea a nevoii de a renunţa la simplificarea totală prin reprezentarea duală a realităţii social-politice. Clivajul centru-periferie se manifestă în tensiunile existente între naţionaliştii irlandezi. Clivajul . deocamdată de o relaţie minoritară în cele trei diviziuni etnico-geografie ale Marii Britanii. Interacţiunea dintre clivajele politice şi conştientizarea acesteia oferă posibilitatea unei analize interacţionale. tensiunile rural-urban putând crea şi reactiva clivajul centru-periferie în Germania. Germania Clivajul de clasă a fost dominant în Germania pentru cea mai mare parte a perioadei de după cel de-al doilea război mondial. suprapuse cu interesele Estului german. să intre în conflict pe clivajul religios cu vestul catolic. care poate explica mai bine comportamentul la vot şi compelxul de interese pe care îl reprezintă un partid politic sau o organizaţie politică atunci când propune programe de dezvoltare. Marea Britanie Pentru cazul britanic clivajul de clasă este cel mai relevant. este vorba.

Polirom. Stein Rokkan. Peter Mair. la nivelul fiecărei regiuni.centru-periferie este de departe cel mai semnificativ în Europa de vest. 1999. Cum putem clasifica clivajele politice? . Michael Gallagher. legată de valori sacre ale bisericii romanocatolice fiind printre puţinele adoptate prin presiunile bisericii (avortul. divorţul). Party Politics in India. Clivajul de clasă şi clivajul religios sunt dominante în politica olandeză. E adevărat. când Partidul Agrarian şi-a schimbat numele în Partidul Centrului şi a făcut apel la o varietate de segmente electorale trans-rurale. Dreapta şi stânga. Princeton.. Ordinea politică în societăţile în schimbare. Peninsula Scandinavică a avut poate cel mai relevant clivaj rural-urban. Humanitas. în lipsa aproape totală a unui clivaj centru-periferie. legile privind moralitatea publică. clivajul centru-periferie capătă astăzi dimensiuni specifice: apariţia de partide regionale. Representative Government in Western Europe. Suedia. este de departe cel mai important astăzi. În condiţiile în care clivajul de clasă pierde din importanţă. New York.cheie Noncontradicţie Clivaj politic Clivaj social Chatch-all party Instituţionalizare Postmodernitate Întrebări de verificare 1. Cazul italian este exemplar pentru suprapunerea a trei clivaje politice importante: religios. 1967. Norberto Bobbio. 2. Bibliografie: 1. Olanda. din ce în ce mai puternic identităţile regionale şi locale. 3. 1992. Acest tip de clivaj a operat exemplar în Suedia până în 1957. Samuel Martin Lipset. de asemenea. centru-periferie şi clivajul de clasă. Iaşi. Inc. clivajul stânga-dreapta poate fi operaţional în cadrul comunităţilor locale. Party Systems and Voter Alignments. Biserica a avut un rol din ce în ce mai mic în actul legislativ. Myron Weiner. Mc. 5. Huntington. Termeni. Princeton University Press. 1957. Care sunt caracteristicile unui clivaj politic? 2. ne spune Gallagher et alt. 4. Italia. Clivajul rural-urban în Suedia. Se afirmă.Graw-Hill. industrie şI Sudul mai sărac fiind din ce în ce mai puternic în societatea italiană. Bucureşti. The Free Press. New York. 1999 (1995). Samuel P. puţine ţări având o varietate atât de mare de partide subnaţionale şi regionale. Michael Laver. conflictul dintre Nordul bogat în resurse.

3. Cum se manifestă clivajul urban-rural în Europa de Est? 4. Cum interrelaţionează clivajele politice? .

regimul politic britanic ar părea să fie un regim politic neîntemeiat de o constituţie. Regimul politic britanic părea să se afle într-o fundătură. doi ani mai devreme. şeful acestuia devenind şI primul ministru. Caracteristicile sistemului britanic de partide Din perspectiva sistemului de partide. Regimul politic parlamentar: Marea Britanie Politica şi sistemul de partide al Marii Britanii a oferit în 1983 cea mai mare surpriză Partidului Laburist. Sau care are o constituţie nescrisă. căci "Teoria constituţională întotdeauna a reieşit şi va reieşi din faptele politice semnificative mai degrabă decât din cărţile profesorilor. E adevărat.liberali. .Saunders prezintă caracteristicile sistemului de partide britanic în 8 element caracteristice. iar Alianţa înfrântă dramatic cerea o Constituţie scrisă care să elimine neregulile sistemului de vot. Regina îndeplineşte funcţia de simbol al unei tradiţii de peste un mileniu şi jumătate. Dimensiunile regimului federativ european (cazul Germaniei) 1. Doar neşansa sistemului electoral adaptat unui sistem de două partide a făcut ca laburiştii să ia 209 locuri în Camera Comunelor în condiţiile în care aveau cu doar 2 procente mai multe voturi decât alianţa social democraţi . În realitate. Trăsăturile regimului semiprezidenţial francez 3. În astfel de condiţii. J. Există impedimente pentru o astfel de ordonare prin legi. referinţa formalizată neavând în realitate decât un aspect legat de tradiţie. Coroana având funcţia simbolică de legitimare a unei democraţii parlamentare în mecanismele căreia nu are putere de intervenţie. regulamente. ce obţinea incredibilul număr de 23 de locuri. regimul politic britanic este monarhie parlamentară. în care guvernul gestionează şi administrează resursele societăţii "în numele Maiestăţii Sale". întemeierea Partidului Social Democrat. în care instituţia Executivului este desemnată de la nivelul componenţei sale de către partidul majoritar în alegeri. majoritatea electoratului muncitoresc votase pentru conservatori. ieşit înfrânt din alegerile generale în condiţiile în care. Luată ca garant al procedurilor democratice. instituţie ce capătă formulă consacrată pe vreme lui Eduard III (1297). obiceiuri şi regula precedentului în cazul unui întreg regi politic ce pare a fi cel mai vechi regim parlamentar din lume? Un articol apărut în The Times în decembrie 1985 pare să ne spună că profesorii de ştiinţe politice sau de drept constituţional au un rol nesemnificativ atunci când se pune problema unei constituţii. dacă socotim apariţia Parlamentului britanic din Consiliul de Coroană al lui Ioan fără de Ţară (1215-1216).Dearlove şI P. pe care e vom prelua în cele ce urmează. măsurile de guvernământ sun t luate de Executivul condus de primul ministru. aliat apoi cu Partidul Liberal deveneau pentru laburişti şi pentru conservatori o ameninţare reală. Caracteristicile regimului politic parlamentar britanic 2. 1." Cum funcţionează regimul politic britanic şi care este structura şi funcţiile instituţiilor sale? Marea Britanie are un regim politic de tip parlamentar.TEMA XIII REGIMURILE POLITICE EUROPENE După ce veţi parcurge această temă veţi învăţa: 1.

sistemul bipartid de tip britanic dizolvă parlamentarul în grupul politic ce alcătuieşte majoritatea sau minoritatea de partid în Parlament. partidul de guvernământ fiind câştigătorul majorităţii reprezentanţilor din Camera Comunelor. electoratul britanic fiind privit ca o mulţime de indivizi raţionali. Datorită competiţiei strânse şi a rolului important al programelor politice. având rangul de nobili pe viaţă. în diferite domenii. car s-a menţinut în diferitele etape de evoluţie ale sistemului politic englez. Legitimitatea instituţie Camerei Lorzilor este în principal. până la al doilea război mondial.nobiliare apărut în Mare Britanie după al doilea război .. Competiţia dintre partide este strânsă în cele mai multe cazuri. Fiecare partid este o organizaţie politică şi o construcţie coezivă. politici şi pachete de politici pe care le prezintă electoratului într-o formulă simplificată. prin participare Reginei diferiţi membri marcanţi ai societăţii. desfiinţat fiind doar în timpul primei Revoluţii engleze sub Oliver Cromwell.oferă partidelor suport programatic". până la profesori de istorie. Al doilea partid al cestui sistem de funcţionare a democraţiei intră în mod automat în Opoziţie şi critică acţiunile guvernamentale şI de partid ale adversarilor care deţin majoritatea parlamentară. După cel de-al doilea război mondial. în scopul câştigării de suport social. informaţi şi interesaţi de politicile şi programele de partid cele mai apropiate de interesele lor. 2. 3. deoarece caracteristica fundamentală a organizării de partid în Marea Britanie este disciplina de partid. fiecare având propriul ei tip e componenţă şI legitimitate. 7. Un astfel de privilegiu a făcut posibilă schimbare structuri Camerei Lorzilor. guvernul este format de un partid. Parlamentul britanic este alcătuit din două Camere: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.1. premierii au început să ridice la ranguri nobiliare. Votanţii individuali". care face ca politicile şi programul anunţat în campania electorală. atunci când partidul are majoritate parlamentară (lucru ce în sistemul american nu este posibil întotdeauna. diferitele măsuri sau acte legislative să poată trece fără nici o problemă de vot. una de tip ereditar. care este astăzi cam la paritate între lorzii de apartenenţă şi lorzii pe viaţă. neexistând posibilitatea c un partid să rămână permanent la guvernare. Având în vedere responsabilitatea colectivă a echipei de partid în faţa electoratului. fiecare dintre cele două partide importante din Marea Britanie caută să realizeze "programe populare" care să atragă o majoritate de voturi. Partidul care câştigă majoritatea locurilor în Parlament are dreptul să alcătuiască guvernul şi să-şi aplice programul în politici reale. a monarhiei constituţionale. în forma imperiului. cu alegeri libere şi oneste. Concluzia la care putem ajunge în urma acestui proces de în . etc. drept. Instituţii politice şi funcţiile lor 1. Camera Lorzilr este o instituţie străveche a politicii englezeşti. Partidele politice se află în competiţie permanentă. având în vedere comportamentul politic al congressmenilor). fiecare elaborându-şi programe. fără a putea transmite însemnele şi privilegiile simbolice urmaşilor lor. judecători. Aceştia sunt peers. 8. Făceau parte din această instituţie dar cei care deţineau titluri nobiliare şi care erau legat de un anumit tip de proprietate şi venituri legitimate prin apartenenţa de familie la acest tip de privilegiu. Un sistem de două partide. 4. O astfel de recunoaşte poate funcţiona chiar în condiţiile unui suport mai mi. 5. 6.. Acest din urmă categorie de nobili are în componenţa ei o serie de cetăţeni englezi u activitate remarcabilă în diferite domenii. de la cântăreţi de muzică uşoară şi actori. condusă de un lider politic recunoscut de majoritatea membrilor de partid. Parlamentarii britanici depind în totalitate de partidul căruia îi datorează locul şi căruia nu îi pot încălca disciplina şI regulile.

în condiţiile în care Camera Comunelor are astăzi rolul fundamental în procesul legislativ. pierzându-şi progresiv privilegii după privilegii. Elitismul ereditar este acum transformat în mare măsură într-un elitism epistemic. creşterea importanţei partidelor politice reorganizate şI reîntemeiate la nivel electoral prin lărgirea corpului de votanţi a dus la creşterea puterii Executivului. Diferenţa de legitimitate între cele două camere este că aceasta din urmă este alcătuită din reprezentanţi acceptaţi de partid în cadrul alegerilor generale. devenit premierul executivului. şi ca liderul Cabinetului.Thatcher maşinăria de partid devenind din ce în ce ai centralizată şI mai uşor de controlat de către liderul acesteia. Dat fiind faptul că ea duce la personalizarea comunicării politice şi la personificarea . ce mai mare parte a lorzilor activi politic de astăzi este alcătuită din specialişti în diferite domenii." Creşterea puterii premierului în sistemul de guvernământ britanic a continuat mai ales după cel de-al doilea război mondial. observă Dearlove şi Saunders. În perioada 1832-1867. de exemplu. Puterea instituţiilor: guvernare de Cabinet sau puterea primului ministru? Constituţia liberal-democratică a Marii Britanii este realizată succesiv prin definiri şi redefiniri de dreptului între 1832-1970. astfel încât pare legitim astăzi să se vorbească despre o guvernare de Cabinet. Premierul britanic este în poziţia de a numi peste 100 de funcţionari ministeriali. Dată fiind relaţia de putere în cadrul partidului. Dispute au existat aproape constant între analiştii britanici ai relaţiilor de putere între instituţii. 3. ceea ce îl face persoana cu cea mai mare putere în partid şI între reprezentanţii partidului în Camera comunelor. puteri discreţionare asupra unei importante părţi din mecanismele de funcţionare ale Parlamentului. Perioada 1867. în care puterea cea mai mare o are şeful partidului majoritar. în defavoarea puterii Camerei Comunelor: "În acest sistem de guvernare în care Cabinetul avea un rol fundamental. din Camera Comunelor. atât Camera Lorzilor. Această perioadă este considerată e Saunders şi Dearlove una a guvernării parlamentar. Puterile Primului Ministru În regimul politic britanic premierul are următoarele puteri: 1. Premierul este liderul necontestat al partidului de guvernământ. numită "perioada constituţiei liberal-democrate". Camera Comunelor este o instituţie la fel de veche precum Camera Lorzilor. Mass media. fiecare având o anumită putere în luarea deciziilor importante pentru societate. Puterea asupra parlamentului. Premierul britanic are. în funcţie inclusiv de personalitatea premierului. Puterea asupra poporului. primul ministru era privit drept primus inter pares.mondial este aceea că. Puterea asupra partidului. această instituţie executivă căpătând rolul de "pate a Constituţie". Astăzi. Parlamentul este alcătuit din Camera Comunelor. încă de la începutul secolului nostru. relaţia dintre puterea Cabinetului şi puterea Parlamentului fiind una de "delicte balance". pe timpul mandatului liderei M. Premierul este desemnat. ritmul de 4-5 life-peers pe an putând duce în două decenii la o Cameră a Lorzilor în care procesul decizional în cadrul acesteia să fie dominat de participarea elitei de specialişti. de regulă. Camera Lorzilor şI Monarh. alături de Camera Comunelor şI de Camera Lorzilor. se poate spune despre regimul politic britanic că este un regim condus de un singur partid. cât şI instituţia Coroanei. ca primul între egali. în aceste condiţii de majoritate parlamentară. dintr-o Cameră de parlamentari eltaţi pe apartenenţe de clasă. 2. premierul britanic are o importanţă hotărâtoare şi o putere extrem de mare asupra Parlamentului. acestea schimbându-se în timp. are un rol hotărâtor în extinderea puterii premierului britanic şi asupra unei părţi importante din opinia publică.

4. liderul de partid devine însuşi partidul. probleme de discutat şi priorităţile fiecărei şedinţe de Guvern. trimite la o relaţie în mod necesar. ca orice tip de putere. Mergând mai departe. stabili tipul de construită şi de implicare în rezolvarea problemelor administrative. creşterea semnificativă a numărului de comitete de Cabinet fiind una dintre schimbările constituţionale majore are secolului XX în Marea Britanie. putând să preia diferite responsabilităţi ministeriale asupra sa. atâta vreme cât politica pe care o promovează nu atinge interesele membrilor şi liderilor de partid. El poate înfiinţa şi desfiinţa departamente. el având atribuţia de a cere Monarhului dizolvarea Parlamentului. La aceste puteri se mai adaugă şi puterea de a hotărâ data alegerilor generale. NHS. putând să îi promoveze şI să îi îndepărteze. în dezavantajul sau împotriva intereselor de partid. În cazul unui lider incontestabil. 5. în mod formal. Având posibilitatea de a stabili reprezentanţii săi în funcţiile cheie. Concluzia generală la care se poate ajunge în mod clar prin răspunsul la întrebarea cine guvernează în Marea Britanie este aceea că trebuie să contextualizăm orice fel de răspuns şi să îl raportăm la tipul de personalitate şi la relaţiile dintre liderul partidului majoritar şi partidul aflat la guvernare. de exemplu. Puterea premierului. Putem spune în aceste condiţii că avem de-a face cu un partid obedent sau cu un premier cu puteri dictatoriale? Apelând la dimensiunea cooperativă a puteri. liderul partidului de guvernământ devine un lider naţional. sau la situaţia în care cineva face un lucru pe care lar face şi în prezenţa şi în absenţa ordinului sau sugestiei venită de sus. precum şi criterii de măsurare a eficienţei maşinăriei administrative a statului şI a partidului deopotrivă. premierul devine în acest fel centrul atenţiei elitei administrative şI a funcţionarilor de la diferite nivele şi departamente. pentru că. care este condusă de acesta. este clară situaţia domniei lui primus inter pares. teza guvernării premierului devine însă una naivă. Astfel pusă problema. Definit din această perspectivă ideea puterii premierului britanic pune sub semnul întrebării posibilitatea premierului de a controla totul. 6. dea numi ambasadori. Aceasta la o primă vedere. Puterea asupra Guvernului Premierul numeşte miniştri Cabinetului său.partidului în premier. El decide agenda Cabinetului. servicii mass media de stat naţionalizate . 7.BBC. de asemenea puterea de a crea peers.Thatcher. de a da privilegii şi onoruri. faptul că parlamentarii partidului urmează politica premierului nu dovedeşte că avem de-a face cu o maşinărie de partid care este supusă premierului şi care nu are nici un fel de putere. Puterea asupra conduitei ministeriale. El numeşte şefii şi responsabilii a peste 100 de comitete are Cabinetului. şefii serviciilor de securitate. deşi partidul este instituţia care a câştigat alegerile. Premierul britanic are. Atunci când alegerile sunt câştigate de acelaşi partid de două-tei ori la rând. rămâne să ne întrebăm în mod serios dacă puterea premierului este un adisreţionarp sau dacă aceasta poate să reziste în condiţiile în care deciziile sale ating liderii de partid sau interesele partidului. cum a fost cazul guvernării conservatoare sub M. Premierul britanic poate stabili şi responsabilităţile fiecărui membru al guvernului sau ale ministerului. Puterea asupra funcţionarilor Premierul britanic are o putere extrem de mare asupra serviciilor civile. premierul britanic are puteri discreţionare în partid. .

Curentul politic condus de generalul de Gaulle avea ca suport o serie de instituţii pe care generalul le înfiinţase la Londra şi în coloniile franceze din Africa. evoluţia sistemului de organizare a instituţiilor politice ale statului francez alternând forma monarhiei. va propune adoptarea unei noi Constituţii. când statul francez este guvernat după o nouă Constituţie. care a răsturnat "monarhia din iulie" a lui Ludovic Filip. Republica a IV-a va funcţia între 1946-1958. capul statului francez. luând fiinţă în 1943 un Comitet Francez de Eliberare Naţională. Având în minte ideea regimului politic şi a statului legate de instituire prin con-stituire. Al doilea curent de opinie era reprezentat de susţinătorii Republicii a III-a. predate mareşalului Petain. cu cea a Imperiului şi a republicilor. care fusese abolită de Adunarea Naţională prin renunţarea la funcţiile Parlamentului. unii politologi considerând că prima Republică franceză a durat până în 1804. Ultimii 200 de ani de istorie politică a Franţei au primit din partea politologilor francezi eticheta de "istorie a republicilor". al cărui punct de început a fost anul 1830. care opta pentru un regim politic de tip prezidenţialist. Republica a III-a a fost direct legată de războiul franco-german. Republica a V-a îşi începe istoria în 1958 când generalul De Gaulle. care s-a soldat cu înfrângerea Franţei. pe care Revoluţia din 1789 a transformat-o în monarhie de tip constituţional. Republicile franceze dau seamă de o evoluţie a ideii de organizare politică de tip democratic prin intermediul a cinci republici. Franţa funcţionează după această V-a Constituţie democratică ce instituie un nou tip de Republică până în zilele noastre. Al treilea curent de opinie ţinea de individualizarea partidelor politice franceze şi experienţa acestora în guvernare sub Republica a III-a. francezii procedaseră la înfiinţarea unor "instituţii ale Franţei libere" în străinătate. deoarece mareşalul nu a anulat Constituţia şi nu a adoptat o nouă Constituţie. care preia de la Franţa Alsacia şi Lorena. Diferite calitativ de la o epocă la alta. când Napoleon a fost încoronat împărat al Franţei. Aşa cum observă Jakub Karpinschi în ABC-ul democraţiei (1992). care a avut ca preambul Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. unii politologi consideră perioada 1940-1944 ca parte a istoriei politice care ţine de Republica a III-a. Regim politic semiprezidenţial – cazul francez Sistemul politic francez ne oferă o imagine specială dintr-o perspectivă analitică de tip istoric a evoluţiei sale. de exemplu. în urma elaborării Constituţiei de la 1789. Francezii se raportează la istoria lor democratică prin intermediul republicilor numerotate. Prima Republică franceză se referă la forma de organizare politică pe care sistemul francez a cunoscut-o în perioada 1792-1799. nevoită să plătească daune de război Germaniei unificate. ea fiind rezultatul Revoluţiei de la 1848. După 1789 urmează în Franţa Consulatul. Republica a II-a funcţionat ca formă de organizare politică între 1848-1852. putem accepta această din urmă periodizare. ani în care Camera Deputaţilor şi Senatul a predat atribuţiile mareşalului Petain. Caracteristicile sistemului politic francez ca sistem semiprezidenţial Originile Republicii a IV-a trebuie căutate în confruntarea a trei curente de opinie diferite referitoare la formula de organizare pe care trebuia să o ia statul francez după al doilea război mondial. Aflaţi sub ocupaţie germană.2. care . Un prim curent de opinie era cel condus de generalul De Gaulle. apoi Imperiul lui Napoleon Bonaparte. în Algeria. Această primă republică a fost rezultatul Revoluţiei franceze şI a urmat monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XVI-lea. Ea a funcţionat între 1870-1940. Republicii a II-a i-a urmat Imperiul lui Napoleon al III-lea.

având de luptat în turul al doilea cu Francois Mitterand. conform Constituţiei franceze următoarele atribuţiuni: 1. care deţine controlul legislativ. Pierderea războiului de către Germania a însemnat o condamnare la moarte pentru mareşalul Petain. Având în vedere cele două tipuri diferite de legitimitate a Guvernului şI a Preşedintelui. Executivul francez este alcătuit din Guvern şi din Preşedinte. preşedinţia va primi atribuţiuni pe care sub ultimele două republici nu le avusese. care acceptase trupele germane pe teritoriul Franţei (sentinţă neexecutată). Preşedintele Franţei era ales prin vot indirect. prin care a fost instituită Republica a IV-a. Mandatul unui preşedinte este de 7 ani. când Parlamentul a refuzat să acorde votul de încredere guvernului condus de Pompidou. A doua dizolvare a Adunării Naţionale s-a produs tot în vremea mandatului lui de Gaulle. De Gaulle a schimba tipul de legitimitate a Preşedintelui Franţei în 1962. funcţia în Executivul statului francez însemnând renunţarea la poziţia de parlamentar. în urma mişcărilor studenţeşti şi muncitoreşti din mai 1968. După expirarea primului mandat al generalului în 1964. Alegerile libere pentru Parlamentul francez au avut loc în 1945. fapt ce conferă acestuia un alt tip de legitimitate. când prin referendum. Prima intervenţie a Preşedintelui Franţei şi prima folosire concretă a acestei prerogative constituţionale a fost folosită de generalul de Gaulle în 1962. Un parlamentar nu poate fi în acelaşi timp şi membru al Guvernului. Prima folosire a prerogativei constituţionale de către Mitterand a fost în 1981. . În sistemul semiprezidenţial francez Preşedintele prezidează Consiliul de Miniştri. cu 80% din sufragii exprimate pentru noua formulă de instituire a regimului politic francez. care are locul central în Executiv. Regimul politic francez al Republicii a V-a este construit instituţional în jurul Parlamentului. El poate dizolva Adunarea Naţională. Care sunt caracteristicile acestei noi forme de organizare a statului şi a relaţiilor dintre puterile acestuia. a fost aprobată alegerea Preşedintelui prin vot direct. În prima formulă a Constituţiei.se va transforma anul următor în Guvern provizoriu. aprobat prin referendum în 1946. ambele acţiuni ale lui Mitterand având loc imediat după alegerile prezidenţiale. de Gaulle a fost ales prin vot direct. În proiectul de Constituţie pe care îl realizează generalul De Gaulle. Constituţia Franţei prevede ca alegerile prezidenţiale să se facă în campanii diferite de alegerile parlamentare. pentru că este ales din interiorul acestuia. Aceleaşi alegeri au hotărât ca noul Parlament ales să elaboreze o Constituţie. o nouă Adunare Constituantă fiind aleasă pentru elaborarea unui nou proiect de Constituţie. El poate delega premierul în situaţii speciale. Referendumul din mai 1946 va respinge primul proiect al noii Constituţii. de către electori. generalul de Gaulle preluând un proiect mai vechi de constituire a unui regim politic în care rolul Preşedintelui să fie decisiv în luarea deciziei la nivel naţional. Preşedintele Franţei are. Proiectul va fi legitimat popular în 1958. şi al instituţiei Preşedinţiei. Guvernul este răspunzător în faţa Parlamentului. În Constituţia Republicii a V-a separaţia dintre puterile executivă şi legislativă este foarte clară. Cea de-a doua s-a produs în 1988. Ca exemplu de putere reală la care face trimitere Constituţia franceză sunt cele patru cazuri de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte. dintre elita politică şi lumea socială? 1. pe când Preşedintele nu (având în vedere votul universal direct prin care este ales). care a fost învins. în 1958. 2. Preşedintele Francois Mitterand a dizolvat şi el de două ori Adunarea Naţională. Republica a IV-a (1946-1958) a creat conflicte între diferitele partide politice.

Anumite funcţii ale Preşedintelui pot fi delegate. Excepţie fac de la această reglă sau posibilitate de delegare de prerogative dizolvarea Adunării Naţionale şI numirea premierului. preşedinţii care le-au iniţiat au avut pentru fiecare caz în parte o formulă parlamentară mai favorabilă decât înainte de dizolvarea lor. Guvernul coordonează gestionarea resurselor şI activitatea administrativă a forţelor armate. Preşedintele putând. Depinzând de Adunarea Naţională. 3. b. Deşi Preşedintele este şeful armatei. sau al diferiţilor miniştri. după lista reprezentată de ordinea alfabetică a Departamentelor. În anumite cazuri. tot el putând să-i destituie pe aceştia. cu excepţia funcţiilor importante. au nevoie de consultări sau de semnătura premierului. Preşedintele Franţei numeşte premierul şi îl poate destitui. Condiţiile în care premierul poate fi destituit de către Preşedinte au însă un amendament care reiese din tipurile de legitimitate ale Guvernului şi ale Premierului. cum est cazul conducerii Consiliului de Miniştri. Preşedintele Adunării Naţionale se alege pe termen de 5 ani. Cei aproximativ 300 de senatori sunt împărţiţi în trei grupe. 4. La un interval de trei ani se încheie mandatul senatorilor unuia dintre cele 3 grupuri şI au loc alegeri. Astfel de hotărâri sunt echivalentele juridice ale decretelor pe care le puteau emite guvernele în timpul Republicii a III-a şI Republicii a IV-a.Karpinski. Guvernul şi atribuţiile sale Guvernul se ocupă de administrarea Franţei şi aplicarea politicii puterii executive.În urma acestor patru dizolvări ale Adunării Naţionale a Franţei. ele pot deveni legi Parlamentul Parlamentul Franţei este bicameral. c. Guvernul este validat de Parlament. în sensul că dacă vor fi votate de Parlament. Adunarea Naţională este echivalentul Camerei Deputaţilor şi este alcătuită din aproximativ 500 de deputaţi. O astfel de formă de reglementare vine să întregească puterea Preşedintelui în mod indirect. Senatorii francezi sunt aleşi pe termen de 9 ani. să dizolve Adunarea Naţională înainte de expirarea mandatului ei de 5 ani. Preşedintele numeşte miniştri la propunerea premierului. . observă J. Guvernul emite hotărâri. Altele. deoarece acesta conduce Consiliul de Miniştri. precum cele de ambasadori şI prefecţi (aceştia din urmă sunt reprezentanţii direcţi ai Guvernului în diferite Departamente). Premierul poate fi destituit doar atunci când prezintă demisia guvernului pe care îl conduce. Aceste hotărâri sunt echivalente ale ordonanţelor Guvernului României. Puterea Preşedintelui Franţei este legată de atributul constituţional conform căruia poate numi oameni în funcţii de stat. Premierul este numit de preşedinte. aşa cum am văzut. Deputaţii francezi sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani. Senatul este Camera superioară a Parlamentului Franţei. 2. Guvernul poate fi dizolvat doar de către aceasta. Activitatea sa este condusă de premier. Logica acestei relaţii de putere în statul francez est foarte simplă: a. Guvernul Franţei poate cere Adunării Naţionale să ia decizii pentru probleme pentru care nu este abilitat constituţional sau sunt reglementate prin legi. Numirile pentru funcţiile în stat sunt semnate tot de către Preşedinte. care sunt făcute de Consiliul de Miniştri.

În faţa membrilor acesteia guvernul îşi prezintă programul pentru votul de încredere. El este ales de către colegiile de electori din fiecare Departament al Franţei. dar o dată aleşi. rolul celui de-al doilea om în stat. sau partidelor politice pentru care au candidat. Votat de majoritatea parlamentară socialistă. Reprezentativitatea parlamentară Pentru sistemul politic francez. Sistemul electoral francez Sistemul electoral francez este diferit pentru Adunare Naţională şi pentru Senat. . Până în 1986. pe care preşedintele îl susţinea încă dinainte de 1981. Preşedintelui. în turul doi se prezentau doi candidaţi care obţinură cel puţin 12. Erau aleşi în primul tur doar candidaţii care obţineau majoritatea absolută a voturilor exprimate (care să reprezinte peste 25% din voturile persoanelor cu drept de vot) din circumscripţia electorală respectivă. sistemul proporţional s-a dovedit defavorabil dreptei. sau dacă nimeni nu atingea cota electorală stipulată în lege.5% din voturile persoanelor cu drept de vot. Senatul Franţei are un alt tip de legitimitate. sistemul proporţional de vot a fost schimbat de majoritatea parlamentară de dreapta imediat după alegerile din 1986. Textul de lege se consideră votat dacă în termen de 48 de ore majoritatea deputaţilor nu retrag votul de încredere Guvernului. în timpul Republicii a V-a. Preşedintele Mitterand a sprijinit iniţiativa sistemului proporţional. organizaţiile politice sau civile ale acestora. Acest sistem de vot a adus în 1986 o majoritate parlamentară de dreapta. ca şi în România. iar majoritatea parlamentară socialistă din 1985 a adoptat acest sistem de vot. El îndeplineşte. Dacă era doar un singur candidat cu un astfel de scor. atunci deveneau candidaţi în turul doi candidaţii cu numărul cel mai mare de voturi obţinute din voturile exprimate. sau îndeplinind temporar atribuţiile prezidenţiale în diferite situaţii. Parlamentul adoptă legile care trebuie semnate de către Preşedinte. Dizolvarea sau demiterea guvernului poate fi făcută doar de către majoritatea membrilor Adunării Naţionale. sunt consideraţi reprezentanţi ai poporului francez. ţinând locul Preşedintelui în cazul în care postul devine vacant. Franţa avea din nou sistem de vot majoritar pe circumscripţii de tip uninominal. sau dacă deputaţii nu supun la vot o moţiune de încredere. Datorită faptului că acest sistem de vot majoritar. În realitate. alegerile Adunării Naţionale erau pe formula scrutinului uninominal în două tururi. comuniştii şi socialiştii au propus schimbare a sistemului de vot majoritar cu unul proporţional. parlamentarii au o legitimitate naţională. când dreapta a ajuns la putere. În cazul în care nici un candidat nu obţinea un astfel de scor electoral. Ei sunt aleşi în circumscripţii electorale. dirijată de către electoratul din circumscripţia electorală în care au fost aleşi. în termen de 15 zile de la trimiterea lor de către Parlament spre promulgare.Preşedintele Senatului se alege o dată la 3 ani. uninominal în două tururi pentru Adunarea Naţională era în defavoarea partidelor mici. pentru că diferenţa rezultată în favoare acesteia prin sistemul proporţional era mai mică decât cea care ar fi rezultat din sistemul majoritar. Votul era unul de tip majoritar şI defavoriza partidele mici. Votul de încredere poate fi obţinut şI pentru un proiect de lege pentru care are votul majorităţii Adunării. activitatea lor nemaiputând fi influenţată sau controlată. o dată cu schimbarea grupurilor de senatori.

pentru care evoluţia spre democraţie în secolul al XIX-lea a fost indisolubil legată de ideea naţionala. a cunoscut în anul 1919 pe teritoriul Germaniei oraşe. La vremea adoptării Constituţiei. se prezintă de către premier demisia guvernului său. franceză.câte .Cazul Germaniei Spaţiul politic german a fost multă vreme o mulţime de state mici. care au ales guverne locale. Preşedintele Franţei este. socialdemocraţi . între reprezentanţii landurilor din zona ocupată de forţe occidentale şi cele ocupate de sovietici nemaiavând loc întâlniri oficiale. După unirea unora dintre landuri.Propunerea de retragere a încrederii în Guvern poate lua forma unui act legitim doar în condiţiile în care ea este susţinută de cel puţin a zecea parte dintre membrii Adunării. Organizarea autorităţilor germane după cel de-al doilea război mondial s-a făcut în landuri şI oraşe. aceştia s-au retras. britanică şi sovietică. uniunea de această formulă participând la tratate economice internaţionale ca persoană juridică ce încheia tratate comerciale cu celelalte ţări ale Europei occidentale. Congresul reprezentanţilor landurilor germane s-a desfăşurat în iulie 1948. Până la Constituţia RFG din 1949 lideri landurilor din cele patru zone de ocupaţie s-au întâlnit în mai 1947. Singurul caz în care pot totuşi propune retragerea încrederii în guvern este acela în care iniţiativa lor se constituie ca un răspuns la o iniţiativă a premierului de a angaja responsabilitatea guvernului de un proiect de lege prezentat Adunării Naţionale. comuniştii. ea fiind alcătuită din reprezentanţi aleşi de parlamentele locale şi prezenta următoarea coloratură politică: creştin-democraţi . de regulă.27 de locuri. Imperiul german stabilit în 1871 şI care a participat la împărţirea colonială a lumii. Constituţia de la Weimar din 1919 stabileşte Republica drept formă de organizare şI organizarea pe landuri a căror autonomie a dispărut o dată cu venirea lui Hitler la putere (1933-1934). RFG avea în componenţă. înfiinţate prin Constituţia de la Weimer din 1919. Unificarea Germanie s-a produs în 1871 şi a durat până în 1945. spaţiul german a fost ocupat şi transformat în patru zone administrate de forţele aliate: zonele americană. când cererile reprezentanţilor landurilor din RDG au cerut mutarea conferinţei la Berlin. timp de peste 20 de ani. plus alte două partide mici . la acesta participând doar reprezentanţi din landurile Germaniei federale (cele trei zone din Germaia de vest .27 de locuri. Regimul federativ european. Excepţia s-a produs între 1986-1988. Cele 32-34 de state germane au fost unificate pentru prima dată într-o formaţiune economică numită Zollverein şi întemeiată în 1835. Pentru că cererile lor nu au fost acceptate. 10 landuri. de la Munchen. RFG avea în componenţă 11 landuri. partea de vest a Germaniei organizându-se ca stat autonom care s-a instituit cu o Constituţie socotită "de tranziţie" şi adoptată în 1949. de aceeaşi opţiune politică cu premierul.americană. (art. schimbarea ordinii de zi şi mărirea numărului de participanţi din fiecare land. După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial. landurile fiind formaţiuni administrative ce dispuneau de autonomie. Adunarea Constituantă s-a ales cu acest prilej în formula Consiliului Parlamentar. principate şI regate. liberalii . După al doilea război mondial Germania a fost împărţită între puterile aliate. Dacă programul guvernului este respins. membrii iniţiativei nemaiavând dreptul la o propunere asemănătoare pentru aceeaşi sesiune. Republica Democrată Germană era alcătuită din 5 landuri şI era sub influenţa sovietică. Jacques Chirac. până în octombrie 1990. În acelaşi octombrie 1990 cele 15 landuri s-au unit. 3.5 locuri. când socialistul Mitterand a fost obligat să guverneze cu premierul de dreapta. 49). britanică). franceză.

în număr egal cu reprezentanţii Bundestagului. El face echilibrul dintre interesele federale şI interesele fiecărui land în parte. iar alegerea reprezentanţilor în această Cameră a Parlamentului german se face prin două voturi. În funcţie de numărul de locuitori.două locuri. .Cameră aleasă prin vot universal. Konrad Adenauer a fost ales Preşedintele al Consiliului. schimbarea unui articol din Constituţie cerând cel puţin două treimi din voturile Bundestagului şi două treimi din voturile Bundesratului. lucru care duce la scoaterea articolelor şI prevederilor referitoare la provizoratul statului german şi al structurilor sale politice. Preşedintele Germaniei şi cancelarul se aleg cu majoritate absolută. Valabilitatea votului unui land ţine de exprimarea monolitică a acestuia. Bundesratul este considerat ca având funcţia de echilibrare a sistemului reprezentativ. când Legea fundamentală a Germaniei va primi stipulaţii potrivit cărora libertatea poporului german şI unitatea Germanie au fost realizate. Preşedintele se alege pe o durată de 4 ani şi mandatul poate fi reînnoit o singură dată. peste minimul de trei. Pragul electoral pentru intrarea în Parlamentul german este de 5%. Parlamentul Germaniei este alcătuit din Bundestag .3+3. şi Bundesrat. Bundesratul este ales de către guvernele locale. Statul german în formula prevăzută de Constituţia din 1948 era unul provizoriu ("de tranziţie"). Cameră alcătuită din reprezentanţi aleşi de către guvernele locale din landuri. Un vot este pentru lista de partid şi celălalt pentru scrutinul uninominal. Dacă reprezentanţii unui land în Bundesrat votează diferit. Constituţia RFG a fost adoptată în mai 1949. şi abia apoi cei care au fot votaţi pe liste de partid. 2. Preşedintele Germaniei poate fi înlocuit de Preşedintele Bundesratului. excepţie făcând cazurile expres menţionate în Constituţie. fiecărui land i se mai adaugă unul sau două voturi. el fiind şI preşedintele Uniunii Creştin-democrate. 3. El reprezintă guvernul . de regulă. voturile nu sunt valabile. Fiecare land dispune de cel puţin trei voturi în cadrul Bundesratului. În caz de vacanţă a postului. Landurile care au este 6 milioane de locuitori deţin 5 voturi în Camera nealeasă prin vot universal a Parlamentului german. Preşedintele Germaniei este ales de Adunarea Federală. landurile care au peste patru milioane de locuitori deţin 4 voturi în Bundesrat. O hotărâre în Bundesrat se ia cu voturile a cel puţin două landuri . 1. sau dacă a obţinut cel puţin 3 deputaţi în circumscripţii uninominale. Puterea preşedintelui este contrabalansată de puterea cancelarului. cu majoritate de voturi. Ea era proiectată să dureze până în momentul în care Germaia îşi va câştiga independenţa şI poporul german va vota o altă constituţie. alcătuită din reprezentanţi ai Bundestagului şI din delegaţi ai parlamentelor locale. Prevederea aceasta va fi eliminată la 31 august 1990. care îşi trimit membri în Camera numită şi Consiliul Federal. Deciziile Bundestagului se iau. secret şi direct. Întâietate în intrarea în Bundesag au cei care au fost câştigători în circumscripţiile uninominale. Primarul Kolnului între 1917-1933 şI 1945-1946. De exemplu. ca o contraputere la Bundestag. Partidul obţine locuri în Parlament proporţional cu voturile primite pe listele depuse în circumscripţiile electorale. În structura de putere a Parlamentului german. în sensul că actele semnate de Preşedintele Germaniei au valoare juridică doar atunci cînd sunt contrasemnate de cancelarul federal sau de ministrul de resort. dar face parte din structura parlamentului. Bundestagul este ales pe o perioadă de 4 ani.

Guvernul poate fi revocat. În istoria RFG s-a întâmplat în mai multe rânduri ca pe funcţia de cancelar să fie realeasă aceeaşi persoană. uneori schimbând coaliţia. el putând rămâne în funcţie. fie în coaliţie cu socialiştii. La încetarea mandatului Camerei alese a Parlamentului german. Democrat-creştinii (Uniunea Creştin-democrată şI Uniunea Creştin-socială sunt o formaţiune politică catolic-protestantă. Cancelarul este ales de Bundestag. Sistemul de partide german face parte dintre tipurile de sisteme de partide numite "două partide şi jumătate". În celelalte landuri acţionează UCD. care este şef al acestuia. după cum observ J. Al treilea partid important a fost Partidul Liberal. el propune miniştri care sunt numiţi sau eliberaţi din funcţie de către Preşedinte. Când cancelarul cere votul de încredere Bundestagului şi acesta îi este respins.4. Ei au obţinut voturi în jurul procentului de 10%. prerogativa Preşedintelui de dizolvare a Camerei este anulată. fie să dizolve Bundestagul. unul din cele două partide importante ale Germaniei. după cum şI miniştri pot fi numiţi din nou de cancelar atunci când îşi face guvernul. . iar social-democraţii doi.Bundestagul. Problema pe care o ridică sistemul instituţional german este aceea că retragerea votului de încredere guvernului trebuie să coincidă majoritatea parlamentară ostilă şi înţelegerea asupra viitorului cancelar. Bundestagul poate să propună în termen de 14 zile şi să aleagă cancelarul. care înseamnă structura şI politica noului guvern. ambele partide fiind împreună în forumul federal. Sistemul politic de tranziţie pe care l-a proiectat Constituţia RFG din 1948 s-a dovedit a "fi o tranziţie perpetuă". Cu social-democraţii au făcut guverne între 1969-1982. ceea ce a dus la schimbarea Guvernului. Guvernul este compus din miniştri de resort şi cancelar. apoi numirea lui de către Preşedinte putând-se face doar dacă un candidat la postul de cancelar a obţinut o majoritate absolută de voturi. UCS este majoritar în Bavaria. care a participat numai la guverne de coaliţie. care se face într-o perioadă de 21 de zile. Bundestagul retrăgându-i votul de încredere. alegerea. Cancelarul stabileşte componenţa guvernului. aici fiind baza electorală a Partidului SocialDemocrat. În ţinuturile prusace aflate în fosta RDG şi în nordul Germaniei predomină protestanţii. cu cel al lui Erhard 1961-1966. Dacă nici în aceste condiţii cancelarul nu poate fi ales. atunci se încearcă din nou scrutinul în Bundestag pentru un candidat la funcţia de cancelar. încetează şI mandatul cancelarului. care a renunţat în Congresul de la Bad Godesberg din 1959 la idealurile revoluţionare şi la ideologia marxistă. au dat patru cancelari. la cererea preşedintelui. creştin-democraţii. fiecare dintre aceştia fiind realeşi o dată. cu guvernele lui Brandt şI Schmidt şi cu guvernul lui Schroeder. Mandatul cancelarului este dependent de mandatul forului care îl alege . În cei 40 de ani de la adoptarea Constituţie Germania a avut 6 Preşedinţi şi 6 cancelari. Dacă un candidat propus de Preşedinte nu este ales. În această perioadă. sau în două rânduri. şI în cel al lui Kohl 1982-1998. el poate solicita Preşedintelui dizolvarea Parlamentului. Partidul Liberal Demcorat s-a aflat la conducere doar în alianţe: cu guvernul lui Adenauer 1949-1957.Karpinschi. până la alegerea succesorului său. Creştin-democraţii au avut o majoritate parlamentară doar în 1957-1961. aşa cum s-a întâmplat între 1966-1969. Dacă în această perioadă Bundestagul reuşeşte alegerea unui nou cancelar cu majoritate absolută de voturi. Restul guvernărilor creştin-democrate au fost fie în coaliţie cu liberalii. în urma propunerii Preşedintelui. care este un land cu o majoritate catolică. Preşedintele fiind apoi obligat fie să numească în funcţie candidatul care a obţinut numărul cel mai mare de voturi.

Schimbările produse de reîntregirea Germaniei s-au regăsit în pătrunderea câtorva deputaţi verzi şi comunişti în Bundestag. Dearlove. a 2-a. dominantă pentru întreaga Germanie fiind atunci ideologia creştin-democrată.Karpinski. Karpinski. observă în continuare J. Schimbările au fost mai degrabă neimportante. 2. Care sunt trăsăturile federalismului german? . Bucureşti. pentru că a avut cam 10% în fosta RDG. ABC-ul democraţiei. ed. În 1990. Polity Press. când au depăşit cu puţin pragul de 5%. 1993 (1985). în Brandenburg câştigând social-democraţii. John. Saunders. partidul postcomunist PSD reuşind să trimită câţiva deputaţi. Partidul Comunist din fosta RDG a dispărut în urma primului parlament. În mai 1990 reunificarea Germaniei nu a adus rezultate electorale spectaculoase. aceştia provenind de la Alianţa '90 (doi ecologişti). Cum explicaţi succesiunea republicilor franceze? 3. Termeni-cheie Monarhie parlamentară Republică semiprezidenţială Federalism Peers Life-peers Primus inter pares Bundestag Bundesrat Întrebări de verificare 1.Partidul Ecologist a fost reprezentat în Bundestag începând cu 1983. Peter. 1993 (1992). Humanitas. Procentul a urcat la 8% în 1987. după unificarea montară şi unificarea teritorială. s-au organizat alegeri libere în landurile din care armata sovietică s-a retras abia în 1994. şI în 1990 nu au mai reuşit să obţină pragul de 5%. Cambridge. doi deputaţi din fosta RDG obţinând totuşi locuri în Bundestag. Bibliografie: 1. Care sunt caracteristicile principale ale regimului parlamentar din Marea Britanie? 2. Introduction to British Politics. prin voturile obţinute în landurile fostei RDG. Jakub. Cele mai multe voturi au fost obţinute de creştin-democraţi în patru landuri.

cultura politică va fi definită pentru prima dată în mod explicit de către Almond şi Verba în The Civic Culture in Five Nations (1963). Acest tip de cultură politică se regăseşte în . situaţie exact inversă în raport cu doctrina Bisericii catolice. Avem astfel trei tipuri de cultură politică: 1. Astfel. care privesc factorii culturali în aportul lor la stabilirea personalităţii individuale.” Cultura politică este analizată de Almond şi Verba din perspecetiva unei tipologii care este determinată de atitudinea cetăţenilor faţă de societatea politică (guvernanţi. în care papa cerea supunere regilor şi principilor pe motivul superiorităţii puterii religioase în raport cu puterea politică. care se defineşte prin inexistenţa unei relaţii de reciprocitate între guvernanţi şi guvernaţi. Pe de altă parte. întemeiată de Ruth Benedict în analiza indienilor Pueblo. sunt determinate de ideile şi credinţele religioase noi apărute prin reforma protestantă. O altă tradiţie este legată de empirismul american de la începutul secolului nostru asupra regiunii multiculturale din jurul Lacului Michigan în urma afluxului de imigranţi. el fiind şef al Bisericii. Linia întemeiată de Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului. 2. astfel: “Un ansamblu de cunoştinţe. precum şi propriile lor relaţii cu aceste instituţii şi procese. În acest sens. Cultura politică. Ce este o ideologie politică 3. instituţii politice. Regele poate să impună religia în regatul propriu. Ce este cultura politică 2. Margareth Mead în analiza populaţiilor samoane şi a studiilor lui Abraham Kardiner şi Ralph Linton. Un exemplu relevant în acest sens este ideea de vocaţie profesională care apare ca element fundamental în protestantism pentru trimiterea harului divin. se poate vorbi despre o cultură politică dependentă de elementele fundamentale ale doctrinei religioase. Perspective în analiza culturii politice În literatura de specialitate există trei linii de abordare a culturii politice. Ce este socializarea şi cum influenţează politicul socializarea prin învăţămînt şi mass media 4. Ce este cultura politică? Ca şi concept al ştiinţei politice. Un astfel de comportament economic întemeiat de religia creştină de rit protestant a fost fundamental în determinarea şi accentuarea unui comportament economic ce se înscrie în spiritul capitalismului: asceză. evaluări. 2. etc. Cultura politică de tip parohial. Linia etnologiei culturaliste. atitudini şi dispoziţii care permit cetăţenilor să ordoneze şi să interpreteze instituţiile şi procesele politice. 1. 3. reinvestire. Care sunt elementele fundamentale ale unei ideologii de partid 1. – pe care autorii le numesc “obiecte politice”).TEMA XIV CULTURA POLITICĂ. Ceea ce înseamnă că în societatea respectivă nu cultura de tip religios şi credinţele religioase devin dependente de puterea politică. percepţii. SOCIALIZAREA ŞI IDEOLOGIA POLITICĂ După ce aţi parcurs această temă veţi învăţa: 1. apoi în The Civic Culture Revisited (1980). spunea M. capitalizare. protestantismul scoate puterea politică de sub incidenţa puterii religioase. acţiunile sociale şi economice ale protestanţilor.Weber.

nici guvernanţii sau acţiunile lor. dar nu participă al viaţa politică. Constitutia statului. doctrinelor. aceasta din urmă fiind nimic altceva decât cultura politică a democraţiilor. “orientarea evaluativă” . şi prin intermediul credinţelor.cultura civică. Cultura politică de tip participativ. 3. neangajant. a propriilor lor raporturi cu puterea care îi guvernează şi cu grupurile care le servesc drept referinţe identitare". Relaţia dintre cultura politică şi fiecare naţiune în parte se justifică prin tipuri de orientare politică. ne anunţa D. mobilizatoare care urmăresc schimbarea şi transformarea sau menţinerea unei anumite ordini politice. programelor diferitelor partide politice. cunoaşterea despre sistemul politic. avem de-a face cu o dimensiune cognitivă. definite prin felul în care diferitele naţiuni internalizeaza şi asimileaza clasele de obiecte şi relaţii politice. structura şi mecanismele de functionare etc. şi credinţa cu privire la sistemul politic. În realitate.Kavanagh. termenul de cultura politica se referea la “…orientările politice specifice . rolurile sale şi deţinătorii acestor roluri. Înţelegerea conceptului de cultură politică presupune. Aşa cum se observă. 3. în care guvernaţii nu contestă nici forma politică de organizare. Amândouă se referă la credinţele sociale cu conţinut politic.atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi. . Al doilea aspect se referă la partea emotionalafectivă şi valorică a relaţiei dintre cetateni şi politică. Autorii propun ca aceste atitudini. sentimente. ideologia trimite la credinţe politice angajante. aşa cum se observă. Cetăţenii au informaţii despre sistemul şi instituţiile politice. în care cetăţeniii se angajează în procesul decizional. să fie asociate fiecarei naţiuni în parte.judecăţile şi opiniile cu privire la obiectele politice care în mod tipic implică o combinare a standardelor şi criteriilor de valoare cu informaţia şi sentimentele. o abordare bidimensională. În acest sens. Putem astfel vorbi de o “cultură politică a naţiunii”. Cultura politică de tip dependent. Cînd vorbim despre cultură politică. personalul si performanţa. de exemplu. “orientarea afectivă” . care se defineşte ca o cultură politică a societăţilor moderne şi premoderne. Aceasta este cultura poltitică a democraţiilor. Verba şi Almond. culturile politice ale diferitelor societăţi sunt mixaje între aceste trei tipuri ideale de cultură politică. 2. într-o zonă ce trimite la neutralitate. reluând una dintre concluziile părinţilor fondatori ai conceptului de “cultură politică”. O definiţie asemănătoare celei date de Almond şi Verba culturii politice propune Ph.societăţile tribale. conceptul de cultură politică intră în raporturi directe cu cel al “definiţiei savante” a ideologiei. cultura politică poate fi definită ca “un set de orientări faţă de un set special de obiecte si procese sociale”. Pe de o parte. Aceasta înseamnă că cetaţeanul aflat în faţa urnelor optează pentru un partid sau altul. De exemplu. Dimensiunile culturii politice Fiecare sistem politic este ancorat într-o cultura politică. Avem astfel de-a face cu “orientarea cognitivă” . în sensul de ordine politică. În varianta originară.Braud: "Cultura politică este constituită dintr-un ansamblu de cunoştinţe şi credinţe ce permit indivizilor să dea sens experienţei cotidiene. Vorbim despre o cultură politică exact aşa cum putem vorbi despre o cultură economică sau o cultura religioasă”. Cultura politică şi sistemul politic.cunoaşterea despre. ne situăm într-un spaţiu analitic. Diferenţa dintre cele două concepte se referă la accentul pus pe relaţia cu lumea socială. credinţe politice. precum şi de un tip aparte de cultură politică .sentimentele privind sistemul politic. referirea la cunoaşterea ideilor. rolurile sale. precum şi atitudini faţă de rolul binelui în sistem.

ale cărei elemente precum ideea egalitătii în obşte. afirmaţia potrivit căreia “jumătate de secol de dominaţie comunistă a modificat în profunzime mentalitatea”.un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat. respingerea capitalismului ca imoral au fost locuri comune. credinţe. a făcut ca. Vorbind despre originile culturii politice românesti. C. Ipoteza rezistenţei la schimbare a societăţii româneşti în perioada de tranziţie este argumentată prin sondaje de opinie succesive (IRSOP 1991. definiţii euristice. partide. Aceste determinaţii au dus la o dinamică specifică a culturii politice româneşti. În 1994. continua autorul. cu rol de explicare a unor fenomene parţiale (comportament. În 1989. şi care a avut atât de mare importanţă în iniţierea procesului democratic. care pun problema culturii politice în termenii normelor sociale şi ai valorilor consensuale. dezvăluind un model mitic de raportare la putere”.R. definiţii sociologice . oferind cititorilor o analiză aplicată a conceptului la spaţiul românesc. şi f. Astfel. “Realitatea este că regimul comunist a folosit baza mentală preexistentă. are nevoie de spectacolul în care este angajată o întreagă mitologie politică prin care ea se autolegitimeaza în faţa unui social care are el însuşi nevoie de acest spectacol şi de mitologia care îl întemeiază. cultura politică a primit în numai 13 ani de la lansarea sa cel puţin 30 de definitii. defiţii care fac referinţă la cultura naţională. oameni politici. Dezbaterea democratică şi ideea de conflict implicată de aceasta nu făceau parte din orizontul civilizaţiei rurale”. refuzul economiei de piaţă. Capitalismul abia începuse să-şi facă simţită prezenţa la sate.Pîrvulescu considera că determinanţii majori care au dus la modelarea unui anumit tip de cultură politică în spaţiul românesc au fost elementul naţional şi dimensiunea rurală a civilizatiei româneşti. propunând o tipologie a acestora: a. Pornindu-şi cariera în calitate de concept cu dublă semnificaţie. toate acestea alcătuind acel fond necritic aperceptiv de raportare la politică. oricare ar fi ipostazele în care aceasta se întrupează. definiţii zise “obiective”. revista Sfera Politicii avea ca temă cultura politică. J. etc). Cristian Pîrvulescu întregeşte cadrul teoretic de validitate al termenului. acesta afirma că “Inexistenţa conflictului dintre puterea temporală şi puterea spirituală. care oferă un tip ideal. d. “obişnuinţele politice” create de regimul comunist românesc integrându-se unui sistem de valori şi tradiţii anterior. definiţii psihologice . IMAS .Patrick la Congresul mondial al Asociatiei Internationale de Stiinte Politice ţinut la Edinburg în 1976. căci. b. Izolând spaţiul românesc din perspectiva relaţiei dintre cultura politică şi religie. grupări politice şi electorat deopotrivă au nevoie de acest tip mitologic de relaţie cu lumea socială. Dacă acceptăm ipoteza universaliilor politice şi a imaginarului politic în care întâlnim forme general-umane de raportare la politic. de unde reiese că scorurile cele mai mari le aveau “instituţiile consensului” . lumea occidentală având drept spaţiu de cristalizare a culturii politice lumea urbană. Puterea politică.sentimentelor. mai degrabă. defiţii lingvistice . opiniei acreditate în cadrul diferitelor grupuri de care apartine.R. în societăţi cu un regim totalitar şi în regimuri poliarhice deopotrivă.ca “instituţie a conflictului” (în sensul de dezbatere democratică) neavând . religia să nu contribuie la formarea unor opţiuni democratice. c. ne anunţa G. Astfel. Aranjamente economice de tip feudal.Armata şi Biserica. în cazul românesc. asociate cu cele de tip individual. 1993. observăm că această raportare mitologică la Putere nu este deloc una specific românească. rezistau încă prin anii ’30 ai secolului nostru în mediul rural. Gibbins încerca să ordoneze diferitele definiţii care s-au dat culturii politice. care exprimau obişnuinţe mentale.cele centrate pe individ si percepţiile individuale ale politicului. specific crestinismului occidental. punând în discuţie dimensiunea religioasă a acestuia. nu se justifică întru totul. una rationalistă şi alta afectiv-emotională.1994).cele referitoare la percepţiile colective ale lumii politice. e. ideologii politice sau ideologia dominantă. Într-un asemenea spaţiu rolul liderului politic de tip charismatic este important. 1994. iar Parlamentul .

Cred că un sondaj profesionist de opinie efectuat în rândul elitei mediatice şi politice ar oferi o imagine şi mai dezastruoasă”. sau civism. vom putea observa o confuzie aproape generală. Din această perspectivă. Xenopol. prin discuţiile din poiana lui Iocan. Ghica.sintagma cultură politică.Zeletin care oferă chiar o filosofie a liberalismului în formula neo-liberalism. pentru că aceasta este acceptiunea cea mai la îndemână. Marin Preda oferă. Deşi este discutabilă ipoteza inexistenţei culturii politice de tip democratic în România anilor ’30 (elementul liberal apare la generaţii succesive de teoreticieni precum Şutu.cât le-a permis spaţiul oferit de interviu .ns) cultura politică nu a facut o carieră prea stralucită în ce priveşte acurateţea ştiintifică manifestată în utilizarea termenului. Imaginarul politic se referă la . Dacă din multitudinea de articole apărute în presa ultimilor ani vom lua în considerare doar serialul de interviuri “Sondaj CN:Toamna politică vazută de politicieni” din numerele din această vară ale cotidianului Curierul National. urmată de generaţia Marţian. de exemplu.în 1994. cultura civică va reprezenta aspectul raţional al culturii politice. de asemenea un model paradigmatic al dezbaterilor politice în formula şi la nivelul culturii civice a lumii rurale româneşti. în sensul de cetăţean informat (sau care crede că este informat şi cunoaşte) despre structuri instituţionale şi mecanisme politice. venită pe filiera unuia dintre “idolii” sociali care asociaza “cultura” cu “a şti”. este una care apare prin definirea şi înţelegerea unilaterală a conceptului de cultură politică. ideea referitoare la un tip specific de cultură politică românească în perioada de tranziţie poate fi absorbită în cadrul teoretic pe care îl circumscriu termenii de imaginar politic şi cultură civică. putem explica rezistenţa la schimbare a culturii politice românesti prin rezistenţa la schimbare a imaginarului politic românesc modelat de ideologia şi propaganda comunista. la nivelul clasei politice şi a elitei mass media în mod special: “Ca şi conceptul de societate civilă (de care este sensibil legată . Concluzia pe care o trage autorul este aceea că scorurile obţinute de cele trei instituţii sunt determinate inclusiv de tipul de cultură politică românească. Eroarea. Din cincisprezece politicieni de frunte numai Adrian Nastase şi Stelian Tanase s-au apropiat . “a cunoaşte”. autorul observă că acceptiunea acreditată pentru acest termen în spaţiul românesc se referă la cunoştinţe obţinute prin lectură. Nu e de mirare. adică tot ceea ce ţine de raportarea “în cunoştinţă de cauză” (sau presupus a fi “în cunoştinţă de cauză”) la obiecte politice. prin instrucţie. propunând reconfigurarea conceptului prin introducerea termenilor de cultură civică şi imaginar politic.de accepţiunea corectă a culturii politice. Imaginarul politic va defini partea afectiv emoţionaăa sau non-ratională a raportării la diferite obiecte politice. În continuare. în Capcanele culturii politice. deşi este asemănătoare cu asociaţia dintre un interpret de muzica clasică şi unul de muzică populară care nu a vazut în viaţa lui un portativ şi amândoi sunt interpreţi la vioară. etc. Este vorba de o întelegere reducţionistă. Aurelian. acest tip de individ fiind nu cercetătorul. cultura civica defineşte aici omul cunoscător. atât la ziarişti cât şi la politicieni. Autorul pleacă de la “confuzia aproape generală” manifestată în operaţionalizarea acestui concept în spaţiul românesc. În construcţia simplă propusă mai sus. Zoltan Rostas oferă şi el o analiză interesantă a conceptului de cultură politică prin aplicare la spaţiul românesc. Strat. de altfel. aprecieri pozitive mai mari de 24%. n. văzut ca unul care privilegiază mai degrabă instituţii ale consensului decât instituţii ale conflictului. Cultura civică şi imaginarul politic În analiza conceptului de cultură politică vom păstra caracterul bidimensional al acesteia. încheindu-se cu Şt. ci produsul informaţional creat de mass media.). în sensul identificarii culturii politice cu ceea ce eu propun a se numi cutură civică.

etc. se poate accepta ipoteza potrivit careia stabilitatea unui sistem politic ţine de măsura în care Puterea reuşeşte să gestioneze. sau de egalitate în faţa votului. Acest al treilea nivel se referă la identitatea concretă roşie. al Vârstei de Aur. ci forma concretă pe care această instanţă o capătă. statul ideal. etc. Imaginarul politic va fi tratat în continuare ca un ansamblu de arhetipuri cu caracter de universalitate pentru specia umană. cel al reprezentarilor concrete.) Un al doilea nivel este reprezentat de configuraţii de reprezentări ca interiorizări ale unei imitaţii sociale. Tot ceea ce este profan a avut altădată o dimensiune de sacralitate. o nevoie de a crede în ceva care să reprezinte nivelul ultim de întemeiere al acţiunilor sale. Nevoia de raportare şi întemeiere metafizică a individului poate. în afara raportarii la divinitate. Când ne referim la homo religiosus plecăm de la premisa că ceea ce distinge indivizii reali este nu natura instanţei la care se raportează ca temei acţional. pe homo religiosus. socialul şi politicul în egală măsură. în funcţie de determinanţi culturali. în sensul că dupa Dumnezeu . Astfel. Referindu-se la dimensiunea mitologică a relaţiei dintre electorat şi politică. sau a aparitiei societaţii umane prin proces lung de trecere a umanităţii prin diferite faze de dezvoltare.temeiul ultim . în sensul de individ care are nevoie de credinţe sau realitati meta-fizice la care să se poată raporta. dar el ramâne legat de principiul creării Universului prin explozia fondatoare .cetăţeanul în calitate de homo religiosus şi homo symbolicus. precum şi mitologiile politice răspund unei nevoi de sacru a fiintei umane. homo simbolicus si zoon politikon. Deci el ramâne coerent cu nevoia de a crede în ceva de dincolo de ceea ce putem direct percepe cu simţurile noastre.) structurate formal sau informal.poate să apară o altă instanţă. şi se referă la nevoia individului de a-şi găsi o identitate politică în calitate de cetăţean al unui anumit sistem politic. imaginarul politic este parte integrantă a imaginarului social. credinţe. avem reuniţi în aceeaşi persoană Cetăţeanul. etc. ca unul de retragere a sacrului dinspre un domeniu către un altul. în cautarea de identitate politică. să .o metaforă prin excelenţă. sociali. de stânga sau de dreapta . Tratând imaginarul politic în această perspectivă tridimensoinală. ne spunea Eliade. Asimilând terminologia şi distincţiile operate mai sus. Acesta este nivelul cel mai profund de prezentare a fiinţei umane ca zoon politikon. în afara caruia nu se poate legitima si întemeia. Instanţa metafizică poate fi Dumnezeu. în fapt. mitologiile diferitelor popoare. Un ateu respinge ideea de Dumnezeu. sau de structura individuală de personalitate. de asemenea. având o nevoie constantă de sacru. să fie multistadial întemeiată. Din această perspectivă. al duşmanului ascuns şi al conspiraţiei. în afara ipotezei creaţioniste. care oferă ocazia unei perceptii individuale şi de grup în perspectiva unei identităţi politice determinate.cu o opţiune clară pentru un partid de o anumită culoare. convingeri. valori care filtrează percepţia asupra politicului şi care sunt părţi integrante ale identităţii si apartenenţei sale la diferite grupuri sociale (etnice. cum ar fi ideea de egalitate în faţa legii. Omul ca fiinţă religioasă exprimă nevoia individului de a se raporta la o instanţă metafizică întemeietoare. imaginarul politic cuprinde sentimente. În această perspectivă. societatea comunistă sau orice idee abstractă fără corespondent empiric. profesionale. procesul de secularizare crescânda a culturii umane apare. verde. aşa cum cele două idealuri pot reprezenta ele însele o instanţă metafizică. La acest nivel putem discuta despre nevoia de mituri politice a omului ca animal social. Acesta este sensul în care operez cu termenul de zoon politikon ca homo religiosus. între arhetipuri şi al treilea nivel. subordonată sau derivată din aceasta. caracterizat prin socialitate si sociabilitate în egală masură (mitul Salvatorului. Acesta este nivelul intermediar.

prin aparatul său de propagandă. Spun că acest limbaj al îndoctrinării a modificat doar partial percepţia.legitimeze şi să-şi stabilească discursul legitimant în concordanţă cu factorii cheie ai imaginarului politic şi ai culturii civice din societatea în care-şi exercită funcţia ordonatoare. Puterea şi cultura politică în societăţi aflate în tranzitie. folosind datele concrete ale fenomenului de schimbare din România anilor 1989-1990.Puterea politică . Departe de a fi ajuns la idealul de “om nou” pe care şi l-a propus în Codul eticii şi echitatii socialiste . Ipoteza ar putea fi susţinută de faptul că noul agent al Puterii care a înlocuit clica politică din jurul lui Ceausescu a fost perceput de o majoritate electorală ca agentul purtător al unor valori democratice. valori care. adică aceea de individ care să participe activ la treburile Cetăţii. La o primă aproximare. în sensul că aici avem de-a face cu mutaţii structurale rapide la nivelul universaliilor care structurează imaginarul politic. regimul comunist românesc a reusit să creeze (sau cel putin să influenteze) moduri de percepţie a lumii politicului. situaţia respecta şi intra în nevoia acută de ordonare pe care mintea noastră o cere. golit de sentimente şi credinţe exprimabile altfel decât în spaţii ultra-private . propria prăbusire prin simpla anunţare a interzicerii unui drept fundamental al cetăţeanului (libertatea cuvântului.a cunoscut o schimbare structurală fundamentală în 1989. de exemplu). de exemplu. Este greu de acceptat ideea unei perpetuări a Puterii în condiţiile în care aceasta provoacă una sau alta dintre universaliile politice care structurează imaginarul societaţii de tip democratic. străină celui ce fusese actorul unei piese de mimare colectivă a acceptarii . sentimente şi credinţe politice în spaţiul românesc. moduri de evaluare. valorile şi sentimentele politice ale individului.“robotul decerebralizat” şi ascetul dez-irationalizat. Acesta este cazul societăţii româneşti al carui agent ordonator . oferindu-se astfel încă un argument pentru adevărul uşor de acceptat. La un nivel analitic de suprafaţă. s-ar părea că avem de-a face cu schimbări la nivelul instituţiilor politice care antrenează rapid schimbări la nivelul culturii politice. şansele reale ale Puterii de a se legitima şi autoreproduce sunt direct legate de condiţia respectării imaginarului politic al vremii. Ceea ce înseamnă că Puterea trebuie să-şi adapteze discursul la tipul de cultură politică pe care o prezintă societatea ale cărei resurse le gestionează. lucrurile n-au stat deloc aşa. La un nivel de profunzime. după care nu tot ceea ce e logic valid este şi real. Altfel. observăm însă că logica faptelor nu urmareşte pe cea a minţii noastre. îndoctrinarea comunistă a lasat urme adânci în imaginarul politic românesc.regimul comunist a reuşit să modeleze printro socializare politică agresivă şi prin stăruinţa acesteia. În ciuda absenteismului politic în alegerile electorale şi a impresiei de inactivitate/neimplicare a cetăţenilor în viaţa politică. un tip de individ cu o cultură politică doar parţial alterată de această îndoctrinare a cărei piesă cheie este limbajul univoc ce pretinde alinierea la un comportament colectiv al supunerii şi raportării obediente la politica “partidului-far”. În această ipostază nouă. Plecăm de la cultura politică specifică regimului comunist. În realitate. În cazul în care societatea respectivă este una de tip democratic. Cazul românesc Societăţile aflate în tranziţie de la un regim totalitar la unul de factură democratică reprezintă un caz special din punctul de vedere al relaţiilor între Putere şi cultura politică. Mi se pare neîndoielnic faptul că. doar prin raportare la “omul nou” pe care regimul dorea să-l creeze. Acestea s-au facut evidente imediat ce individul a fost pus în situaţia nouă de “cetăţean”. ne-ar sugera alegerile din 1990. au urmat imediat schimbării politice din 1989. Îmi propun să sugerez în continuare care au fost mecanismele ce invalidează o astfel de ipoteză a schimbarii rapide la nivelul culturii politice în România post-decembrie l989. Puterea riscă. drept care devine piesa de bază într-o societate în care s-au proclamat şi respectat o anumită perioadă drepturile cetăţenilor.

regimului Ceausescu, individul s-a vazut nevoit să opteze pentru una sau alta dintre formaţiunile politice care se ofereau în 1990 pe piaţa politică românească. Întrebarea la care nu am răspuns 6. Cultura politică şi ideologia Într-un anume sens, ideologia devine partea militantă a culturii politice, atâta vreme cât ea încurajează prozelitismul pentru o idee sau pentru un partid ori regim politic. Ideologia este "un sistem de idei, altfel spus, de idei sistematic solicitate pentru a da seamă de situaţiile cele mai diverse. (...) Nu numai că ea nu neagă conflictele, aşa cum se întîmplă cu miturile fondatoare ale unui popor, dar ea le exacerbează provocând afronturi verbale şi fizice, de fiecare dată când se iveşte ocazia." Or, în aceste condiţii, producţia ideologiilor sau a opiniilor concurente este un proces care se pliază pe competiţia între grupuri rivale care îşi propun să construiască trecutul, să inventeze origini, să realizeze o lume morală de un anumit fel, cu temeiuri în trecut sau cu proiecţii în viitor. 7. Memoria politică Cultura politică şi ideologia politică trebuie analizate în relaţia lor directă cu memoria politică. A nu uita nimic înseamnă să ne lăsăm pradă nebuniei, spunea George Stirner. Situaţia se aplică şi în cadrul politicii. Exemplare în acest sens sunt situaţiile în care s-a găsit Germania după cel de-al doilea război mondial, când s-a dovedit a fi atât de dificil să judece membrii activi ai structurilor naziste, sau după reunificare să judece ofiţeri Stasi ai serviciilor secrete, ai poliţiei de frontieră, etc. Selectivitatea memoriei politice este ilustrată, de exemplu, de situaţia generalului Pinochet, care a venit la putere în Chile în urma loviturii de stat în care au murit mai mulţi demnitari ai regimului ales în mod democratic, în frunte cu Preşedintele Allende. Autoritarismul chilean, care a durat între 1973-1983 a pus capăt vieţii mai multor mii de indivizi, instaurîndu-se un regim de teroare militară. Cazul construit prin incidentul britanic al fostului şef de stat chilean este un exemplu de conflict între memoriile colective ale mai multor naţiuni. Comunitatea cea mai insistentă în cererea de extrădare a fostului şef de stat pentru a fi judecat a fost cea spaniolă. Demonstraţiile de stradă din Barcelona sau Zaragoza pentru extrădarea generalului, sunt un exemplu pentru selecţia pe care memoria colectivă spaniolă a realizat-o în comparaţie cu comunitatea chileană, pentru care faptele fostului şef de stat nu împiedicau deţinerea funcţiei de senator pe viaţă de către acesta, după renunţarea la poziţia de şef de stat în regimul autoritar pe care îl condusese. Aşa cum se poate observa, memoria politică este selectivă. Ea impune uitarea anumitor elemente, în funcţie de factori culturali specifici. Vedem astfel că vectorii de memorie politică sunt idei forţă care direcţionează preferinţe şi canalizează opinii politice. În funcţie de astfel de vectori stabiliţi conjunctural sau impuşi de către un partid sau o grupare politică un eveniment poate rămâne în memoria colectivă sau nu. Reactivarea informaţiilor referitoare la un anumit eveniment sau fapt social este un mecanism de impunere şi forţare a selecţiei evenimentului respectiv în memoria colectivă a unei comunităţi. Aniversarea Revoluţie române din decembrie 1989 şi dezbaterile din mass media la sfîrşitul fiecărui an calendaristic sunt semnificative pentru mecanismele de impunere şi selectarea de evenimente în memoria colectivă a unui popor. 8. Socializarea politică

Socializarea este procesul de transmitere de informaţii cu caracter cultural şi de integrare culturală a individului. Prin procesul de socializare, individul se construieşte în sensul integrării sale în comunitatea e care aparţine, peornind de la comunitatea primară care este familia, pînă la comunitatea cea mai alrgă pe care o putem considea ca fiind naţiunea. Socializarea este un proces de transmitere de valori, de învăţare şi de acceptare, de aprofundare şi de construcţie de identitate individuală prin raportarea la identitatea culturală a grupului sau grupurilor de referinţă. În perspectivă politică, socializarea este procesul de transmitere şi de asimilare a valorilor şi normelor politice care se desfăşoară la nivel implcit sau într-o formă explicită. Se poate vorbi despre stadii sau etape ale socializării politice. Avem astfel o socializare primară care se desfăşoară în perioada ccopilăriei, perioadă în care copilul integrează valori şi norme culturale şi poltice. Cercetările despre socializarea politică timpuie au început în SUA după 1959, proeict în care au fost angajate sociologia, psihologia şi pedagogia ddeopotrivă. Relevant pentru această etapă a socializării politice timpurii este studiul lui David Easton, care ne oferă un model teoretic al socializării politice a copiilor. Modelul lui Easton este construit în patru etape. 1. Politizarea. În prima etapă copilul este sensibilizat la domeniul politic. 2. Personalizarea. Copilul ia contact cu sistemul politic prin intermediul cîtorva figuri de autoritate, percepute fie ca avînd un rol pozitiv, fie ca avînd un rol negativ pentru comunitate. 3. Faza idealizării . Autoritatea personalizată ţine direct de judecăţile de valoare. Atitudinea de ură sau de iubire este deci construită în această a doua fază a socializării politice. 4. Instituţionalizarea se referă la trecerea de la percepţia individuală a figurilor de autoritate la percepţia globală a unui sistem de autorităţi. Modelul lui Easton pentru copiii americani nu se potriveşte însă modelului situaţiei din Franţa, spune Maurice Duverger. Cercetările făcute de sociologii francezi arată că faza personalizării este foarte slabă, nici chiar în timpul generalului De Gaulle copiii francezi neavând o percepţie şi o imagine foarte clară asupra figurii de autoritate reprezentată de Preşedintele francez. Autoritatea politică este percepută de copilul francez ca una abstractă, constrângătoare şi îndepărtată, faţă de care acesta arată un detaşament afectiv şi o distanţă clare. Trăsăturile pe care copilul francz le atribuie autorităţii politice par să fie parte a unei percepţii colective naţionale, care se regăseşte în <gustul francezilor pentru autorităţi îndepărtate şi difuze>, regulile impersonale căutate de francezi asigurîndu-le independenţa şi protecţia faţă de arbitrariul autorităţilor. Dacă aşa stau lucrurile, se poate vorbi despre o socializare timpurie cu caracteer naţional? Analizînd manualele şcolare, acestea transmit o cultură burgheză vulgarizată în clasele primare şi mai elaborată în clasele secundare-superioare. Bourdieu şi Passeron vor merge mai departe în La reproduction (1970), identificând ideologiile subiacente procesului de şcolarizare. Ideologia transmisă nu este de factură directă, ci este inculcată printr-o a doua limbă - "gramatică generatoare de comportamente politice". Puterea politică foloseşte acum o violenţă simbolică în a impune ca legitime semnificaţii prin disimularea raporturilor de forţă ce stau la fundamentul puterii. Socializarea politică a copiilor are ca obiect "...transmiterea culturii existente, şi anume valorile care fondează autoritatea, puterea, ierarhia. Legitimitatea constă în faptul că o putere, o autoritate, o ierarhie sunt considerate ca legitime - adică în conformitate cu sistemul de valori - de către cea mai mare parte dintre membrii unei colectivtităţi. De exemplu, un rege este legitim dacă cea mai mare parte a supuşilor săi cred că monarhia este regimul legitim şi că posesorul coroanei este cel care trebuie să o poarte conform normelor admise de colectivitate. (...) Această simplă definiţie ne face să înţelegem faptul că aculturaţia politică are ca scop principal menţinerea sistemului de legitimitate existent."

9. Vîrstele socializării politice 1. Pînă la 7 ani copilul se identifică cu adultul în preferinţe şi acţiuni cu diimnsiune de tip politic. După vîrsta de 7 ani apare o relaţie de cooperare, în care se construieşte o annumită autonomie a conştiinţei. Rgulile pînă atunci acceptate, vor face obiectul unei reevaluări 2. 11-12 ani, este <vârsta critică> când copilul devine capabil să argumenteze şi să înţeleagă mai obiectiv credinţele pe care le primeşte. La 12-13 ani acesta percepe mai bine conflictele, diferenţele, ameliorîndu-şi mai bine cunoaşterea mediului social. Abia începând de la această vârstă copilul poate percepe diferenţiat fenomenele <politice>, în măsura în care ele seamănă celor ale adulţilor. Socializarea copiilor este urmată de o aculturaţie permanetă, tipul de educaţie şi valorile pe care aceasta este fondată fiind decisive în tipul de identitate politică pe care socializarea politică îl realizează. Astfel, familia transmite pentru copii şi pentru adolescenţi preferinţe partizane durabile care pot constitui pentru individul adult adevărate grile de analiză şi de percepţie a evenimentelor şi fenomenelor politice. Trecând de la cazul american la cel francez, observăm că în Franţa, copiii au o reacţie de respingere faţă de termeni care trimit la o relaţie de tip conflictual - partid, sindicate, clase, ideologii. Cuvintele cele mai bine acceptate sunt cele de Patrie, Republică, Stat, drapel, <libertate-egalitate-fraternitate>, după care urmează instituţiile politice: democraţie, cetăţean, ales, vot, lege. Această asimilare se operează înainte de vîrsta de 10 ani. Cunoaşterea politică nu este strict legată de nivelul social al părinţilor. Între vârstlele de 1318 ani, 37% dintre copiii de muncitori, 39% dintre cei de cadre superioare, faţă de 36% de copiii de agricultori au o cunoaştere <bună> a politicii. Copiii de profesori au nivelul cel mai ridicat de cunoaştere (48%). Copiii de muncitori acceptă mai bine vocabularul conflictual şi îl cunosc mai bine decît copiii din mediile favorizate. În ceea ce priveşte interesul pentru politică, diferenţa este semnificativă, fenomenul fiind explicat prin faptul că mediile sociale mai educate au o poziţie pozitivă faţă de politică. Astfel 50% dintre copiii de profesori, 36% dintre cei care au părinţi cu studii superioare, 20% din mediul muncitoresc şi 18% din mediul agricultorilor, manifestă un interes puternic pentru politică. Pornind de la aceste date preliminare, putem distinge între tipuri de aculturaţie. Astfel, dacă puterea care stabileşte coordonatele socializării este de tip totalitar, putem vorbi despre o aculturaţie monolitică, în sensul că mijloacele de transmitere sunt în puterea unui singur individ sau grup. În cazul în care puterea nu este unică şi mijloacele de informare în masă, şcolile, alte instituţii de aculturaţie sunt libere, sau sunt în componenţa unui stat democratic, se poate vorbi despre o aculturaţie de tip pluralist. 10. Socializarea politică şi credinţele inculcate de guvernanţi Socializarea politică este direct legată de constrângerea politică. Dacă procesul de socializare politică este reuşit, atunci constrîngerea politică nu mai are nevoie să se prezinte în forme de violenţă fizică sau legală, pentru că valorile care sunt purtate de puterea politică respectivă sunt interiorizate, asimilate şi oferă astfel cîmpul supunerii civice. Din această perspectivă, "Socializarea politică este procesul de inculcare a credinţelor şi reprezentărilor relative la putere (dimensiunea verticală) şi la grupuri de apartenenţă (dimensiunea orizontală). În fapt, nu există societate politică viabilă în lipsa interiorizării unui minimum de convingeri comune referitoare la aparteneţa la comunitate şi la legitimitatea guvernământului acesteia. Contează foarte puţin dacă aceste convingeri sunt dondate sau nu în raţiune; este suficient că ele produc adeziune socială." Agenţii implicaţi în acest proces de socializare politică sunt atât

sistemul educaţional public şi privat rezolvând handicapul cognitiv al acestora. Primii. regimurile politice de tip democratic şi dinamica statului european sunt direct legate de apariţia în imaginarul colectiv şi de asimilarea valorilor pe care se întemeiază puterea politică. etc. De exemplu. Ele sunt. Cel de-al doilea ciclu este cel al anilor '60. Norbert Elias în La dynamique de l’Occident. individul participă la o realitate fabricată de media. Primul ciclu este cel al anilor '40. Copiii care provin din medii privilegiate au o mai bună unoaştere a primelor. pentru a-şi legitima poziţia la vârful puterii. Din această perspectivă. complementare. mass media sunt privite ca neavând un efect major în formarea şi modelarea atitudinilor şi comportamentelor sociale şi politice. care. facilă şi accesibilă de informaţie cotidiană. În spaţiul american. iar cei care provin din medii defavorizate au o percepţie mai realistă a conflictelor sociale. observă Chagnollaud. pentru a se putea integra în sistemul de valori politice al societăţii.. a codurilor sau a simbolurilor prin care guvernanţii se legitimează. în acelaşi timp. Pentru cazul francez." Teza referitoare la efectele limitate şi cea referitoare la efectele importante se întâlnesc totuşi şi. A.răspunde de asemenea unei exigenţe a celor guvernaţi. în 1939. eliminând opiniile dizidente. ceilalţi. participarea politică a individului fiind direct legată de distribuţia opiniilor prezentate de media.. când. un proces reuşit de socializare politică prin care se interiorizează credinţele fondatoare de ordine social-politică ".). mass media a dobândit pentru o majoritate de indivizi rolul de sursă legitimă.guvernanţii. nu dă credibilitate decât opiniilor majoritare. asociaţii. în special televiziunea. În egală măsură însă mass media a devenit un . Constrângerea prin forţă este astfel înlocuită cu autoconstrângerea şi autoimpunerea. după Lazarsfeld. Media întreţine în acest fel conformismul social: ".)". Participând la construirea realităţii. A. când cercetătorii se nelinişteau de imensa putere a mijloacelor de comunicare în masă." O astfel de interiorizare a valorilor politice poate crea inclusiv sentimentul libertăţii individuale. de fapt.Percheron subliniază hiatusul între cunoaşterea de reguli abstracte şi realitatea conflictuală a politicului. faţă de 2 procente pentru copiii albi. Mass media tinde astfel să preia controlul şi să se substituie grupurilor de referinţă tradiţionale. Pentru sistemele democratice. mass-media întreţine opinii şi imaginea instituită în viaţa politică. cât şi guvernaţii. Şcoala şi socializarea politică Cercetările asupra şcolii ca factor de socializare politică au arătat că influnenţa ei în acest sens este cu mult mai mare pentru copii care vin din medii defavorizate. se diferenţiază prin felul în care pun problema influenţei. în Mass Communcation Theory (1983). s-a constatat că cunoaşterea programelor de partid pentru copiii negri a crscut cu 10 procente. că există trei etape în cercetarea influenţei mass-media asupra lumii sociale. subliniază autorul. coduri.chiar şi cei care nu îşi schimbă opinia. B. Astăzi. ambele categorii participând la acelaşi învăţământ.. şcoala fiind un loc de învăţare a relaţiilor sociale (ierarhii.. atât în relaţiile cu cadrele didactice. Socializarea politică şi mass-media Mc Quail arată. Pe de altă parte. etc. au tendinţa de a nu o exprima iar această tăcere întăreşte opinia <majorităţii> reducând în aceeaşi mişcare numărul de adeziuni la opinia minoritară. cât şi în relaţiile cu camarazii. de vreme ce un anumit tip de comportament se transformă din normă politică impusă în normă politică asimilată. O socializare eficace facilitează psihologic acceptarea consttrîngerilor. "Şcoala este un loc de învăţare concretă a democraţiei pe plan paticipatiării la viaţa şcolară (alegerea de delegaţi. cum observa.

1969. Little Brown. sistemul reprezentativ al democraţiilor fiind dependent astăzi de prezentarea faptelor politice. 2-a. 7. Dunod. 4. Armand Colin. PUF. New York. guvernanţii democraţiilor reprezentative au căpătat o instanţă de control cel puţin la fel de importantă: reporterii în căutare de ştiri despre activtatea guvernanţilor şi a partidelor politice. 1988 (1973). 1980. Termeni-cheie Credinţe politice Cultura civică Cultura dependentă Cultura participativă Cultura patriarhală Cultura politică Dimensiunile culturii politice Dimensiunile culturii politice Ideologia Imaginar politic Memoria politică Socializare Vîrstele socializării Întrebări de verificare 1. Gabriel Almond. Paris. Paris. Science politique. Producând informaţii despre viaţa politică. Ce este cultura politică? Tipologia culturii politice Ce este imaginarul politic? Care este funcţia îndeplinită de socializarea politică? Ce este o ideologie? Care este relaţia dintre cultura politică şi ideologiea politică de un tip sau altul? În care dintre tipurile de cultură politică ar putea fi încadrată cultura politică românească de astăzi? . Abraham Kardiner. ea transmite date despre guvernanţi şi acţiunile lor. Paris. Ralph Linton. Max Weber. Political Attitudes and Democracy in Five Nations. Philippe Braud.element fundamental în strategiile de menţinere şi de perpetuare a puterii. Sidney Verba (eds). 2. Bibliografie David Easton. 1994. Sociologie de la politique. Paris. Idem. La science politique. trad. 3. Paris. LGDJ. Paris. The Civic Culture. ed. Sociologie politique. Princeton University Press. 1999. The Civic Culture Revisited. Etica protestantă şi spiritul capitalist.Dennis. 1994. Dominique Chagnollaud. 6. 4-a. a campaniilor electorale prin mass meddia. ed. 1965 (1945). Humanitas. Children in the Political System. 1969 (1939). L'individu et la societe. Les fondaments cultureles de la personalite. În afara controlului electoral. Yves Schemeil. Boston. 1998. 1963. 5. Dalloz. Gallimard. J. Maurice Duverger.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful