Ketchup

Am citit în ziar că nu va mai fi. Apocalipsa. Pentru a sărbători această veste bună, m-am dus la MeDonald's şi am comandat un hamburger. „Ce bine - mă gîndeam în timp ce, entuziasmat, îmi condimentam hamburgerul cu ketchup — că nu vor mai fi trompetele îngereşti sau stelele căzătoare, care ne-ar mistui pămîntul prin foc." Pînă acum mîncam fără entuziasm, fiindcă trăiam m aştep-tarea catastrofei. De ce să mai pun ketchup, dacă tot ne îndreptăm spre catastrofă? Dar acum lumea are viitor. Aşadar, mi-am pus mai mult ketchup, pentru că deja merita. A doua zi am consumat hamburgerul cu tot cu două rînduri de ketchup. Dar a treia zi am observat că, punîndumi ketchup dublu pentru a treia oară, nu mai ţin pasul cu epoca mea. In prima zi am depăşit-o, în a doua zi am ţinut pasul cu contemporaneitatea, dar în a treia eram deja întîrziat. Ketchup dublu pentru a treia oară în-seamnă înapoiere. Ca să nu rămîn în urmă, trebuia să fie cel puţin triplu. Deci, am mîncat triplu. Am rîgîit puţin, dar, în principiu, nu m-am simţit rău. Am avut probleme cu stomacul abia după ket-chup-ul cvadruplu. Am reuşit să le rezolv Cu ajutorul pastilelor alka seltzer. După cinci rînduri de ket-chup, acestea nu m-au ajutat cu nimic, iar după şase rînduri, mi s-a făcut rău numai gîndindu-mă la şapte rînduri de ketchup. Ce a fost mai departe? Creşterea ireversibilă a consumului a necesitat folosirea ketchup-ului de 15 şapte, apoi de opt, nouă, zece ori şi aşa mai departe, la nesfirşit, căci acum, din moment ce Apocalipsa a fost anulată, viitorul nu mai are sfirşit. Să pre-supunem că suport ketchup-ul chiar de zece ori. Dar după aceea? Am dat foc la MeDonald's, aici era vorba de viaţa mea. Incendiul nu a fost mare, nici pe departe nu era o Apocalipsă, dar mai bine atît decît nimic. Bim şi Bom Bim şi Bom erau un cuplu de clovni. Dădeau spectacole împreună întotdeauna şi se bucurau de o popularitate imensă. Nimeni nu şi-l amintea pe Bim fără Bom sau pe Bom fără Bim, numai Bim cu Bom şi Bom cu Bim făceau publicul să rîdă, pînă cînd nu se mai ştia dacă în acel cuplu Bim avea vreo impor-tanţă, Bom vreo însemnătate, sau dacă, pur şi simplu, era important numai acel „şi" dintre ei. însă, în afară de acel „şi" care i-a unit, mai era un element al cuplului lor, constant, invariabil şi, deşi neesenţial, aşa cum s-a dovedit, încărcat totuşi de consecinţe. Şi anume, ordinea în care numele lor apăreau pe afiş. întotdeauna Biin pe primul loc, iar Bom pe al doilea, întotdeauna „Bim şi Bom", nici-odată „Bom şi

Bim". Nimeni nu ştia de ce era aşa, nici măcar ei înşişi. Şi nimeni nu ar fi reflectat la asta vreodată, ei nici atît, pentru că întotdeauna lucrau în înţelegere şi armonie perfectă, dacă nu ar fi avut loc o întîmplare foarte asemănătoare cu una care s-a petrecut cîndva în Rai. Mergînd în turneu prin ţară, Bim şi Bom sosiră într-un mic orăşel, se opriră la hotel şi, neavînd nimic altceva de făcut, înainte de reprezentaţia de seară hotărîră să meargă la frizer. Se aşezară la coadă; fiind înainte de spectacol, cum noi am spus, nu-i cunoştea încă nimeni, aşa încît putură să aştepte în anonimat. După ce termină să-l tundă pe ultimul dintre clienţii dinaintea celor doi, frizerul îi dezlegă acestuia şervetul de sub bărbie, îl scutură şi întrebă: 17 - Cine-i următorul? Fără să se gîndească prea mult, Bim şi Bom se ridică de pe scaune şi se aşază simultan pe fotoliul de frizer, ocupîndu-l exact pe cîte o jumătate. - Glumiţi! strigă frizerul, care nu părea deloc amuzat de scenă. Eu am întrebat cine dintre dumneavoastră este primul! Bim şi Bom se priviră, şi fiindcă stăteau atît de aproape unul de celălalt, precum şi celălalt de unul, se priviră direct în ochi. - Nu am timp de glume proaste, se arătă nerăb-dător frizerul. Părăsiţi frizeria! Bim şi Bom se ridicară simultan din fotoliu şi se îndreptară spre ieşire. Erau atît de preocupaţi de întrebarea despre întîietate, întrebare pe care nu şi-o puseseră niciodată pînă atunci, încît nu obser-vară ce este înjurul lor. Deai mergeau împreună în continuare, această întrebare ajunsese la conştiinţa fiecăruia dintre ei separat şi separat căutau răspunsul. 'R-ecură pragul şi ieşiră în stradă. Deasupra uşii frizeriei se afla firma: „Tuns şi bărbierit - Z. Şarpe". Conjuncţia „şi" era alungită în mod deosebit. După aceea cariera lor nu a mai durat mult. Se pare că Bom încerca să-l înăbuşe pe Bim, iar Bim să-l otrăvească pe Bom. într-un fel sau altul, spec-tacolele lor nu au mai fost la acelaşi nivel ca altădată, iar popularitatea lor s-a diminuat. Dădeau spectacole în cabarete tot mai abjecte şi tot mai rar, pînă cînd au încetat să mai dea vreun spectacol, iar faima lor s-a stins.

18

Puterea Mult a mai durat domnia Dictatorului, dar în cele din urmă s-a umplut paharul. In fruntea revoltei poporului s-a aşezat un tînăr şi ambitios General, comandantul unei garnizoane din provincie. A venit în marş forţat în capitală, împreună cu formaţiunile subordonate, şi a înconjurat palatul prezidenţial. Garda personală a Dictatorului s-a opus cu îndîrjire, însă victoria revoluţiei era ca şi hotărîtă. După un scurt asediu, detaşamentele răzvrătite au luat cu asalt palatul. în timpul lichidării ultimilor pretorieni, Generalul, cîţiva ofiţeri şi un corespondent de presă din străinătate s-au deplasat la cabinetul particular al Dictatorului - un buncăr subteran în mijlocul palatului, încăperea cea mai secretă dintre cele mai secrete şi învăluită în mister.

Nimeni, în afara Dictatorului, nu avea acces acolo. Se spunea că acolo se află întregul tezaur al statului şi toate documentele importante privind politica externă şi internă. Uşa blindată era întredeschisă. Dictatorul stătea cu fruntea sprijinită de un birou uriaş din mahon aurit, pe un scaun imperial. în faţa lui, pe birou, se aflau doar un revolver şi o cheie. In afară de birou şi scaun, buncărul nu avea altă mobilă, în schimb era umplut pînă la refuz - din tavan pînă în podea -cu nişte cutii din carton. Cei veniţi au desfăcut cu baionetele prima cutie care le-a picat în mînă, iar apoi, din ce în ce mai nerăbdători, s-au apucat şi de următoarele, pînă la ultima. Insă toate conţineau 19 acelaşi lucru: o cantitate uriaşă de exemplare identice alc unui Mickey Mouse micuţ, dintr-un plastic de duzină. Grămezi, avalanşe şi troiene de Mickey Mouse s-au revărsat din cutiile de carton şi i-au înconjurat din toate părţilc. S-au afundat în ele pînă la genunchi. - Revelaţie! - a strigat corespondentul străin de presă. Imediat voi trimite o telegramă: „O desco-perire senzatională la palatul prezidenţial". Sau nu, am găsit un titlu şi mai bun: „Misterul puterii dez-văluit!". - Cred că n-o să faceţi aşa ceva, a zis Generalul şi-l împuşcă personal pe corespondent. Apoi luă cheia de pe masă şi, părăsind localul împreună cu garda sa de corp, a închis uşa pe din-afară apoi a băgat cheia în buzunar. După aceea, a dat ordin ca toată garda să fie împuşcată imediat, înainte de a fi schimbat vreo vorbă cu cineva. Bucuria provocată de căderea Dictatorului era totală. Generalul, ales în unanimitate Preşedintele Republicii, a preluat puterea. Presa liberă, renăs-cută sub înaltul lui patronaj, prevestea venirea epocii de bunăstare şi de importanţă crescîndă a ţării în relaţiile internaţionale. Succesul avea să fic garantat prin bogăţiile imense şi documentele ex-trem de importante găsite la palatul prezidenţial. Mai mult decît atît, de acum înainte ele nu aveau a mai fi puse în slujba dictaturii egoiste, ci în slujba poporului şi a intereselor întregii naţiuni.
20

Insula comorilor Defrişînd cu săbiile jungla înaintam treptat în inima insulei. în sfirşit, ne aflam pe drumul cel bun. Incă un ultim efort şi urma să descoperim comoara legendară a Căpitanului Morgan. - Aici, spuse Gucio, tovarăşul meu, şi înfipse sabia în pămînt, sub un baobab imens. Era locul care, pe planul cifrat trasat cîndva de mîna Căpitanului, fusese însemnat cu o cruce. Am aruncat săbiile şi am luat o lopată. în scurt timp, am dat de un schelet uman. - E-n regulă, spuse Gucio, sub schelet trebuie să fie cufărul. Era. L-am scos şi l-am pus sub baobab. Soarele se afla la zenit, maimuţele agitate săreau din creangă în creangă, scheletul îşi rînjea dinţii. Gîfiind, ne-am aşezat pe cufăr. - Cincisprezece ani, zise iarăşi Gucio. Atîta timp se scursese de cînd începuserăm să căutăm comoara. Am stins ţigările şi am apucat drugii de fier. Maimuţele ţipau tot mai puternic, la fel şi papagalii. în sfirşit, capacul cedă. La fundul cufărului era o foaie pe care scria: „Să mă pupaţi în fund. Morgan."

- Scopul nu este important niciodată, grăi Gucio. Numai efortul pentru atingerea scopului contează, şi nu realizarea acestuia. L-am omorît pe Gucio şi m-am întors acasă. îmi plac maximele instructive, dar să nu exagerăm. 21 Preţul celebrităţii Mulţi piraţi vestiţi au fost în Marea Caraibelor, dar cum a fost Căpitanul Morgan nu era nici unul. Pînă în momentul în care Căpitanul Pedro Canibal a devenit la fel de vestit şi s-a declanşat între ei rivalitatea pentru titlul de cel mai vestit pirat. Acela care va comite faptele cele mai îndrăzneţe, atroce şi nemaiauzite va primi titlul. Căpitanul Morgan s-a strecurat, aub protecţia nopţii, la fortăreaţa inexpugnabilă Santa Rita La Mayor şi, luîndu-l prizonier pe comandantul ei, s-a retras la revărsatul zorilor. Dar Pedro Canibal l-a răpit pe vicerege ziua-n amiaza mare şi, în plus, a dat foc aşezării. Căpitanul Morgan a luat prin abor-daj goeleta „Azucena" şi a spînzurat întregul echi-paj. Dar Pedro Canibal nu numai că i-a decapitat pe toţi membrii echipajului fregatei „Margarita", ci a şi umplut cu praf de puşcă mascota lor, papagalul cel îndrăgit, i-a pus un fitil, l-a aprins şi i-a dat drumul din colivie. Papagalul a explodat în zbor, tocmai cînd i se părea că se îndepărta de pericol. Căpitanul Morgan nu şi-a permis pentru mult timp să fie depăşit de rival. Aşa că l-a violat pe arhiepiscopul de Toledo, care tocmai vizita misiunile de peste mare. însă Pedro Canibal l-a fript şi l-a mîncat pe Secretarul arhiepiscopului, după ce l-a marinat de viu în venin de şarpe cu clopoţei, după o reţetă a canibalilor din Amazonia. Admiraţia opiniei publice era împărţită în mod egal între cei doi căpitani şi nici unul dintre ei nu reuşise să-l depăşească pe celălalt. Şi asta, pînă în
22

momentul în care s-a răspîndit zvonul cum că urma să ajungă în Europa un galion cu şapte catarge, încărcat cu zece milioane de lingouri de aur şi nouă-zeci şi nouă de fecioare minore, fiice ale celor mai bune neamuri, destinate celor mai alese mănăstiri din Spania şi ambii căpitani s-au grăbit simultan să înşface o pradă atît de preţioasă. Fiecare voia să i-o ia celuilalt înainte, soluţionînd în mod definitiv în favoarea sa rivalitatea în privinţa titlului de cel mai vestit pirat. Cînd Pedro Canibal păşi pe puntea galionului, era sigur de triumf. Deşi în drum a dat peste vînturi potrivnice, nu-l întîlni nicăieri pe Morgan, aurul se afla la locul lui, iar fecioarele păreau a fi intacte. Dar cînd a început să numere, a văzut că lipsea un ducat şi o fecioară. lar pe uşa cabinei căpitanului găsi un bilet, fixat cu un stilet: RESTUL PENTRU DVS. Pedro Canibal nu a suportat această ruşine. în ciuda numelui vulgar, era totuşi un om de onoare. în schimb, Căpitanul Morgan a rămas cel mai vestit pirat, deşi a obţinut numai un singur ducat de aur şi o singură fecioară, despre care, de altfel, se spu-neau multe.

23

Descoperitorul uitat Astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de Căpitanul Lewandowski, în pofida faptului că a fost unul dintre primii descoperitori nu numai ai Polului Nord, ci şi ai Polului Sud. Unii, ca Amundsen, Nobile, Peary sau Byrd au intrat în istorie, dar Lewandowski nu. Cauza acestei omisiuni a fost, poate, teza ciudată pe care Lewandowski a susţimit-o cu îndîrjire toată viaţa. Descoperind Polul Nord, Lewandowski sus-ţinea cu tărie că acel Pol nu este deloc Polul Nord, ci Polul Sud, care este situat la nord numai ca o consecinţă a unor neînţelegeri din natură. Desigur, s-a oferit imediat argumentul că, dacă un Pol se află la Nord, acesta este chiar Polul Nord şi gata. Teza sa fiind platonică, însemna că provine de la principiul idealist, conform căruia denuimrea este adevărul unui obiect, şi nu obiectul este adevărul denumirii. Principiul idealist fusese de mult respins însă de către ştiinţă, aşa că Lewandowski nu avea nici o şansă. Totuşi, el nu se dădea bătut. Surd la incontea-tabilele argumente realiste, a demonstrat logic că, din moment ce Polul descoperit de către el la nord este Polul Sud, atunci Polul Nord trebuie să se afle la sud, Intrucît l-au luat în rîs în continuare, a hotărît să-şi susţină printr-un experiment raţiona-mentul perfect logic dar, ca urmare a unei premise greşite, nebunesc. Invingînd dificultăţi nemaiauzite, a răzbit pînă la Polul Sud, după care a anunţat că a găsit acolo Polul Nord. Intrebat cum deosebeşte Polul Nord
24

imanent de Polul Sud imanent, fără a ţine seama de faptul că unul se află la nord şi altul la sud, a răs-puns: „Simt eu asta". Acest răspuns, subiectiv pînă la absurd, i-a pecetluit soarta. L-au clasat ca un maniac irecu-perabil şi nimeni nu s-a mai interesat de el. A murit în uitarea care dăinuie şi astăzi. De ce ne amintim de Lewandowski? Tot mai numeroase sînt vocile care susţin că ceva nu e în ordine cu planeta noastră. Nimeni nu e mulţumit de cursul şi întorsătura treburilor de pe Pămînt. Deci, poate că teza lui despre Poli greşiţi este demnă de o reconsiderare.

25

Drapelul

Un oarecare Puko, portarul unei case de pe Aleea Victoriei, a fost acuzat de sabotaj. Printre obligaţiile sale se număra şi arborarea drapelului naţional în timpul sărbătorilor nationale. lată că s-a întîmplat însă ca respectivul drapel să nu fie arborat atunci cînd trebuia. La tribunal el a explicat că a făcut tot posibilul pentru a arbora drapelul, dar - după spusele sale -„drapelul nu vroia să fie arborat cu nici un chip". Această absurdă neasumare a responsabilităţii nu a făcut decît să-i agraveze situaţia. Cu toate acestea, apărătorul său - pe baza unor lungi şi pline de răbdare discuţii cu el şi apoi a unei anchete la faţa locului - a stabilit că acuzatul s-a străduit realmente să arboreze drapelul. Dar nu a putut, deoarece l-a pus oblic şi, din acest motiv băţul dra-pelului s-a poticnit de tocul uşii de la ieşire, în ciuda bunăvoinţei şi a eforturilor repetate ale acuzatului. Aceasta nu l-a permis instalarea drapelului în exteriorul clădirii. Intrebarea „de ce acuzatul nu a pus drapelul pe orizontală, adică paralel şi nu perpendicular pe direcţia de ieşire în stradă?" a rămas deschisă. Apărătorul a lansat teza că inculpatul, nu prea isteţ din naştere, nu dispunea de suficientă inteligenţă pentru aceasta. A cerut aşadar achitarea, pe baza acelei insuficienţe. Ceea ce a indignat opinia publică. Deoarece teza lui, bazată pe premisa că există mai multe niveluri de inteligenţă, a fost din start reacţionară.
26

Aceasta nu a însemnat însă că opinia publică a fost de partea acuzatorului. Acuzarea a fost de stat, iar statul nu se bucura de popularitate. Simpatia publică a fost de partea inculpatului care, în scurt timp, a devenit croul grupărilor liberale şi anar-histe. Pe ziduri au apărut inscripţii de genul: „Să fie eliberat Puko" sau „Puko preşedinte". S-a ajuns la manifestaţii şi conflicte cu poliţia. Guvernul s-a adunat în cadrul unei şedinţe extraordinare, discutînd două alternative: 1) Să renunţe la acuzare. Dar în acest caz ar fi intrat în dizgraţia opiniei publice, adoptînd teza că inculpatul este nevinovat, pentru că este prost. Pe deasupra, ar arăta slăbiciune faţă de cererile anarhiştilor. 2) Să susţină acuzarea. Dar în această situaţie i-ar fi incitat pe liberali şi ar fi provocat mişcări anarhiste. Guvernul se găsea într-o situaţie fără ieşire. Tribunalul a găsit totuşi soluţia. Apelînd la Drepturile Omului, a constatat că fiecare are drep-tul să arboreze drapelul aşa cum îi place. Faptul că uşa a fost prea îngustă pentru a-i permite incul-patului să scoată drapelul aşa cum vroia, adică oblic, a fost considerat cauza obiectivă a crizei. Tribunalul a decis anularea procesului şi lărgirea uşii, pe cheltuiala statului.

27

Gaura din pod

Era odată un rîu, iar pe fiecare dintre malurile sale cîte un orăşel. Cele două orăşele erau unite de un drum, care trecea peste un pod. într-o bună zi, în acel pod a apărut o gaură. Res-pectiva gaură trebuia astupată şi în această privinţă opinia publică a celor două orăşele era de acord. Insă a apărut controversa: cine avea s-o facă? Intrucît fiecare dintre orăşele se considera mai important decît celălalt, orăşelul de pe malul drept era de părere că drumul duce înainte de toate la el, deci orăşelul de pe malul stîng trebuie să astupe gaura, pentru că el ar trebui să ţină mai mult la această reparare. Orăselul de pe malul stîng pre-tindea că el este ţinta oricărei călătorii, aşadar repa-rarea podului este în interesul orăşelului de pe malul drept. Disputa a durat, la fel şi gaura. Şi cu cît dura mai mult, cu atît creştea aversiunea reciprocă a ambelor oraşe. Odată, cerşetorul locului a căzut în gaură şi şi-a rupt piciorul. Locuitorii ambelor orăşele au început să-l întrebe insistent dacă mersese de pe malul drept spre cel stîng sau de pe malul stîng spre cel drept, căci de asta depindea care dintre orăşele va suporta consecinţele accidentului. El însă nu-şi amintea, deoarece în acea seară fusese beat. Peste cîtva timp, trecea pe acel pod trăsura unui călător. Căzînd în gaură, aceasta şi-a rupt osia. întrucît călătorul doar tranzita cele două orăşele, deci nu mergea dinspre unul spre altul şi nici
28

dinspre altul spre unul, locuitorii celor două orăşele au manifestat indiferenţă faţă de accident. Supărat, călătorul coborî din trăsură, întrebă de ce nu este astupată gaura şi, aflînd cauza, declară: - Cumpăr această gaură. Cine este proprietarul ei? Ambele oraşe şi-au anunţat simultan dreptul asupra găurii. - Ori voi, ori voi. Partea care este proprietarul găurii trebuie s-o dovedească. - Dar cum să dovedească? au întrebat în cor reprezentanţii celor două comunităţi. - E simplu. Doar proprietarul găurii are dreptul s-o astupe. o voi cumpăra de la cel care va repara podul. Locuitorii celor două orăşele s-au pus pe treabă, în timp ce călătorul fuma din trabuc, iar vizitiul său repara osia. Cît ai clipi au reparat podul, după care s-au prezentat să-şi primească banii pentru gaură. - Care gaură? se miră călătorul. Nu văd aici nici o gaură. De mult mă uit după o gaură, sînt gata să plătesc bani grei pentru ea, însă voi nu aveţi nici o gaură de vînzare. Vă bateţi joc de mine sau ce? Se urcă în trăsură şi se îndepărtă. Acum locuitorii orăşelelor s-au împăcat. Pîndesc pe pod împreună în deplină armonie şi, cînd trece vreun călător, îl opresc şi îl bat.

29

Noul Şah în timpul unui turneu de şah, un tînăr jucător, pierzînd o partidă decisivă care conta pentru cam-pionatul zonal, şia ieşit din fire şi şi-a snopit în bătaie adversarul. Nu i-a fost greu, fiindcă era puternic, iar partenerul său mai slab şi mai în vîrstă. Unii au considerat întîmplarea un adevărat scandal, însă majoritatea publicului, obişnuită deja cu spectacole atrăgătoare, a primit incidentul cu aplauze, socotindu-l mult mai distractiv decît să fi urmărit mutările plicticoase ale partidei. Sociologii, psihologii, esteticienii şi filosofii cu mare influenţă au luat şi ei apărarea tînărului impulsiv. Au considerat că tînărul şi-a manifestat în mod spontan personalitatea, ceea ce, după cum se ştie, nu dăunează psihicului şi previne nevrozele. Au criticat sistemul de restricţii şi sancţiuni din cadrul turneelor de şah, considerîndu-l propice apa-riţiei nevrozelor. Au protestat împotriva principiului de eliminare prin competiţie şi l-au socotit nedemo-cratic, pentru că duce la apariţia sportivilor de valoare. Au pus în evidenţă valoarea estetică a faptei săvîrşite de tînăr, ca o formă pură de mani-festare a „Artei situaţionale", lăudîndu-i calităţile de situaţionist instinctual. Au făcut trimitere la fizica modernă, unde s-a descoperit imprevizibili-tatea modului de reacţie a materiei primare. Au pomenit şi de faptul că imaginea lumii, un sistem rigid de reguli şi principii, de cauze şi efecte, este depăşită şi au cerut aplicarea unor ample reforme în competiţiile de şah, deoarece această ramură
30

sportivă este ultimul anacronism al unei filosofii învechite. Prin urmare, s-a creat o nouă variantă de şah, una avangardistă, ceva în genul bucătăriei moderne (La Cuisine Nouvelle), a picturii moderne sau a noii mode în coafură şi vestimentaţie. în loc să stea nedezlipiţi de tabla de şah, participanţii la com-petiţie mai întîi se înjurau, apoi fiecare se străduia să dea jos piesele adversarului, apelînd la şuturi, sărituri bruşte, ba chiar şi la scuipături care mergeau direct la ţintă - tehnică stăpînită doar de cei mai buni. însă metoda cea mai eficientă consta în imobilizarea adversarului. Mai întîi, acesta era întins pe jos, apoi i se rupeau mîinile şi picioarele, ca după aceea să i se poată elimina piesele de pe tablă, fără nici un fel de împotrivire din partea sa, în aplauzele publicului. Unii reuşeau această per-formanţă într-un stil cu totul original, nelipsit de fantezie. Favoritul publicului a fost unul care a reuşit să înghită toate piesele, cu ajutorul unei sin-gure chifle. Ca spectacol, Noul Şah se bucura de o mare popularitate, aducînd organizatorilor un cîştig substan-ţial. Star al turneelor a fost desemnat tînărul care l-a inventat din întîmplare. Datorită capacităţilor înnăscute, a cîştigat toate competiţiile şi i s-a acor-dat titlul de Maestru. întrun timp scurt a devenit extrem de bogat şi celebru, căci nu numai tumeele, dar şi interviurile, conferinţele, ofertele venite din partea editurilor pentru a scrie o carte, propunerile caselor de filme de ajuca în rolurile principale i-au sporit bogăţia, popularitatea în rîndurile largi ale publicului, precum şi prestigiul în cercurile de intelectuali. Publicul însă se plictiseşte repede şi doreşte mereu senzaţii noi. Ca toate pe lumea asta, şi Noul 31 Şah trebuia să evolueze, astfel încît să nu provoace diminuarea interesului pe care-l prezenta. Aşadar, organizatorii, uzînd de experienţa industriei jocu-rilor olimpice din Roma antică, au avut ideea de a organiza un meci între Maestru şi un urs viu. Nu s-au înşelat. Partida de şah în varianta nouă, dintre Maestru şi urs, a devenit o

senzaţie. Cea mai mare sală de spectacole şi concerte s-a umplut pînă la refuz, iar mulţimea de afară a luat cu asalt intrările. Cînd au apărut pe scenă, dintr-o parte Maestrul, cu frizura mov, îmbrăcat într-un costumaş auriu, iar din cealaltă parte un urs viu, cu blană obişnuită, se auziră ţipete din sute de mii de gîtlejuri. Primele victime ale isteriei în masă au fost scoase afară. In mijlocul scenei, între Maestru şi urs fusese aşezată o tablă de şah, cu sclipiri de nuanţe lasero--psihedelice. - Măi, patruped împuţit, începu Maestrul, cu o nevinovată insultă. Ursul însă se aşeză liniştit la tablă şi, după un moment de gîndire, mută pionul din poziţia C3 la B4. Sala fu zguduită de huiduieli, iar Maestrul, vrînd să-l învioreze pe ursul cel îmbîesit, îl înjură de maniă. Atunci ursul, uitîndu-se înjur, ca şi cum l-ar fi trezit cineva din somn, se ridică şi spuse: — Vă rog să mă iertaţi, dar eu în aceste condiţii nu mă pot concentra. Şi a ieşit. Acum are loc urmărirea. Forţele de ordine au înconjurat munţii şi pădurile din zonă, unde se presupunea c-ar fi plecat ursul. Organizatorii au înregistrat pierderi şi l-au dat înjudecată pe urs, ca să plătească despăgubiri în valoare de cinci sute de milioane de dolari, nu numai din cauză că s-au dus pe apa sîmbetei contractele pentru transmisiunea meciului pe glob prin satelit şi pentru că publicul, 32 dezamăgit, a devastat sala de spectacole şi concerte ci şi pentru că s-au înregistrat imense daune morale In cazul în care ursul va fi prins, nu se ştie totuş dacă va fi adus în faţa instanţei. Sînt destule voc care susţin că este nevinovat, că s-a prezentat la ui nivel necorespunzător, deoarece este doar un ani mal. în aceste condiţii, mai degrabă s-ar impune Sî fie plasat într-un spital de psihiatrie şi supus unu proces de reeducare.

33 Nebunul

îl aşteptam pe Doctor, iar el întîrzia. Eram foarte porniţi împotriva lui. în sfirşit, veni. - Scuzaţi-mă domnilor, spuse, lăsîndu-şi par-desiul în hol, dar au adus un pacient şi a trebuit să mai rămîn în clinică. Un caz special. - în ce sens special? Incă mai eram porniţi împotriva lui. După ce că a întîrziat, mai caută şi pretexte. - Pacientul mi l-a citat pe Shakespeare: „Lumea este visul unui nebun... plin de furie şi agitaţie", susţinînd că Shakespeare s-ar fi gîndit tocmai la el în persoană. „Vă sfătuiesc să aveţi grijă de mine, ne-a ameninţat, căci, dacă mi se va întîmpla ceva, va fi sfirşitul lumii". - Un adevărat nebun, fu de acord Majer. - După părerea mea, doar simulează. Un ade-vărat nebun nu se consideră niciodată nebun. - Dar această grandomanie a lui nu este decît paranoia curată! - Tocmai de aceea este un caz special: este nebun sau nu? Dilemă pentru psihiatrie. Dar hai să înce-pem, deja am pierdut destul timp din cauza lui. împărţirăm cărţile. - De fapt, ce-a vrut să spună cu asta? întrebă Majer după o clipă, cînd deja începurăm roberul. - Cu ce? - Cu acel sfirşit al lumii. - Că lumea există doar datorită lui. Aşadar, cînd el va muri şi va înceta să viseze, atunci lumea se va sfirşi.
34

- Cu tot eu noi? - Desigur, doar şi noi aparţinem lumii. Timp de o clipă, jucarăm în tăcere. - Dar el cum se simte acum? întrebă Nowosqdecki. - Normal, ca la spitalul de nebuni. - Nu la asta m-am gîndit, ci dacă nu îi este prea frig sau prea cald. Oare transpiră? Oare răceşte? - Oare nu mănîncă ceva indigest? completă Majer. - Nu ştiu. Cînd am plecat din clinică era bine sănătos. Nowosadecki lăsă cărţile din mînă. - Eu cred că dumneavoastră ar trebui să vă întoarceţi şi să verificaţi dacă nu-l supără ceva. - Sau dacă nu-i dăunează ceva, adăugă Majer. - Dumneavoastră glumiţi? - Deloc. Aceasta este obligaţia dumneavoastră ca medic. -Aţi depus jurămîntul lui Hipocrate sau nu? completă Majer. - Am crezut că măcar aici am de-a face cu oameni normali, zise Doctorul, dar văd că m-am înşelat. La revedere. Şi vă rog să nu mai contaţi pe mine ca partener la bridge. Şi ieşi. - Vedeţi ce aţi făcut? am spus eu cînd am rămas în trei. Chiar aţi crezut cu adevărat în ceea ce născocise acel nebun? - Noi? De unde! Doar nu sîntem nebuni. Dar pentru orice eventualitate...

35

Tigara
în calitate de corespondent de presă mă aflam într-o ţară care era în centrul atenţiei lumii. Adică mi-a fost dat să asist la o executie. Era doar una dintre numeroasele execuţii şi, după părerea mea, nu tocmai cea mai interesantă. o oarecare bucată de zid dintr-o oarecare localitate necunoscută nici de condamnat, nici de soldaţii plu-tonului de execuţie, la o oarecare oră dintr-o oare-care zi, pe o oarecare vreme. Condamnatul era un tînăr, iar toţi cei prezenţi, adică el, soldaţii şi cu mine, ne vedeam pentru prima dată în viaţă şi probabilitatea că ne vom mai vedea era infimă. Pus la zid, condamnatul a cerut o ţigară. Soldaţii au fost de acord şi ne-am aşezat cu toţii pe un mor-man de moloz, lîngă zid. - Sînteţi corespondent de război? - m-a întrebat tînărul. - Da, aşa s-a nimerit - i-am răspuns. - Atunci, am să vă spun ceva. li tremurau mîinile şi era verde la faţă. - Ei cred că este ultima mea ţigară, dar de fapt este prima. Chiar dacă se înverzea din ce în ce mai tare la chip, vocea lui se auzea triumfală. - Care va să zică dumneavoastră n-aţi fost... nu sînteţi fumător? - Niciodată în viaţa mea. Abia încep. Şi a vomat. Mai tîrziu, mergeam pe la periferie, în direcţia soselei. 36 - Păcat de ţigara pe care i-aţi dat-o - a zis sergentul. - De ce? Oricui i se face rău la prima ţigară - am protestat. - Care prima? I-aţi văzut degetele? galbene de la nicotină. Simţea că va borî de frică şi v-a dus cu povestea asta. - Dar de ce? - Ca să nu gîndiţi rău despre el. Şi a adăugat după o clipă: - Dacă cineva se teme atît de mult, nu ar trebui să moară.

37 Schimbare de tren

Se înserase de-a binelea cînd am coborît în acea statie. Am aflat că următorul tren avea să plece abia a doua zi. M-am interesat de hotel, era doar unul singur în tot orăşelul. Am luat birja şi i-am spus vizitiului să mă ducă acolo. Era întuneric ai ploua. Am ajuns în faţa unei clădiri care de abia se zărea, dar, pentru că avea uşile deschise, am intrat. - Desigur, avem o cameră liberă - a spus recep-ţionerul şi mia înmînat cheia. Cu cîţiva ani în urmă mi s-ar fi părut bătrîn, dar acum mi se părea doar de vîrstă medie. Avea man-şete negre de genul celor purtate cîndva de func-ţionari şi în special de contabili. - Prin curtea interioară şi pe scări. Vă doresc noapte bună. Mi-am luat cheia şi valiza şi m-am îndreptat spre capătul culoarului care semăna mai degrabă cu un tunel. Inainte de a ieşi în curtea interioară, m-am oprit. - Vă rog să mă treziţi devreme. Mîine plec mai departe şi n-aş vrea să pierd trenul. - Mai departe? Cum adică mai departe? - Sînt în călătorie. - îmi pare rău, dar n-avem nici o cameră liberă. Vă rog să-mi daţi cheia înapoi. - Dar mi-aţi zis c-aveţi. - A fost o greşeală.
38

- Poate totuşi găsiţi o cameră pentru mine. Sînt foarte obosit. - Toţi sîntem obosiţi. Cheia, vă rog. - Nu înţeleg. A luat lampa de pe masă, a ieşit de după tejghea şi mi-a făcut semn cu mîna. M-am dus cu el. M-a condus în stradă, a ridicat lampa şi a lumi-nat firma de deasupra intrării: „Hotel Terminus". - Acum înţelegeţi? - Nu prea. - Acesta este un hotel pentru cei care nu merg mai departe. - Poate faceţi o excepţie? - Nu există excepţii. - Şi acum ce mă fac? - Eu n-am ce să vă fac, astea-s regulile. Chiar trebuie să mergeţi mai departe? Am căzut pe gînduri. Ideea de a petrece o noapte în staţie mi se părca de nesuportat. Vroiam să mă întind în pat şi să adorm. Şi oare chiar trebuia să merg mai departe? Dar am învins tentaţia. - Se pare că trebuie. - Păcat. Vă mai aşteptăm în viitor. - Cu plăcere, dar încă nu ştiu cînd. Este nevoie de

rezervare? - Nu, noi totdeauna avem camere libere. I-am dat cheia înapoi şi, prin noroi, în beznă, m-am întors la gară.

39

Răzvrătitul S-a aşezat în faţa mea, deşi nu-i era permis să se aşeze în prezenţa mea şi a spus, deşi nu-i era permis să ia cuvîntul în privinţa problemelor sale per-sonale: - De cînd ai venit pe lume, eu am grijă de tine. N-aş fi avut nimic împotrivă căci asta e soarta mea, dar nu prea-mi convine că nu-mi este permis decît să te sfătuiesc şi nicidecum să-ţi interzic sau să-ţi poruncesc. Faci ce vrei, dar ceea ce vrei de cele mai multe ori este contrar sfaturilor mele, A suspinat adînc, provocînd o pală de vînt puter-nic, căci avea un piept zdravăn. Foile de pe biroul meu au început să zboare şi au căzut pe podea. Am îngenuncheat ca să le adun, bucuros de această diversiune. Avea dreptate, iar eu nu puteam să mă împotrivesc raţiunii lui. Preferam aşadar să nu-i privesc faţa. - Mai mult decît atît. Sînt obligat să-ţi fiu nu numai sfătuitor, ci şi slugă. Singur nu faci nimic, pentru că eşti mic, neputincios şi lipsit de apărare. Tot ceea ce ai, obţii numai datorită mie. Cu asta însă aş mai putea fi de acord. Dar tu, deşi eşti numai un punct din univers, nu ai limite în pretenţiile tale, fiindcă dorinţele şi ambiţiile tale sînt mai mari decît tot universul. Niciodată nu eşti mulţumit, orice aş face pentru tine, şi Dumnezeu ne este martor la amîndoi că am făcut multe. Eşti doar un parazit al forţei mele, adică un gîndac, doar o reflectare a focu-lui meu, adică efectul meu şi nu propria ta cauză. Şi totuşi te comporţi ca şi cum eu aş fi cel care nu poate exista fără tine, nu invers.
40

Şi-a acoperit ochii cu palma şi s-a făcut întuneric. Mam ridicat pentru că orbisem şi nu mai puteam să adun foile împrăştiate. Abia după o clipă mi-am revenit. Asta însemna că stătuse pe gînduri cu ochii acoperiţi de palmă doar pentru o clipă, după care şi-i descoperi şi se făcu lumină din nou. - De ce o fiinţă superioară trebuie să slujească o fiinţă inferioară rămîne pentru mine un mister. Este împotriva principiului ierarhiei, care este fundamental în univers, iar raportul dintre noi este singura excepţie de la această regulă. Dacă aş fi îndrăznit să critic sentinţele Celui de Sus, aş fi spus că numai datorită unei perversiuni de-a lui s-a ajuns la o astfel de deviaţie. Te-am slujit cu credinţă, deşi îţi sînt superior. M-am străduit să-ţi îndeplinesc dorinţele, deşi cele mai multe dintre ele n-au fost demne de tine, că de mine ce să mai vorbim. Am transpus în viaţă proiectele şi visurile tale, deşi din start ştiam că nu va rezulta din ele decît nefericire, absurd şi urîţenie. Ţi-am pus la dispoziţie mijloace care valorau mai mult decît scopurile tale, şi toate astea pentru că sînt sluga ta. Se ridică străpungînd tavanul cu capul. Vocea lui venea acum de sus, de deasupra acoperişului, de deasupra norilor: - M-am săturat de atîta umilinţă, plec pentru că nu aici mi-e locul şi mă duc acolo, în lumea căreia îi apartin. Poţi numi asta răzvrătirea îngerilor, dar fereşte-te s-o compari

cu prima răzvrătire. Atunci o putere mare s-a împotrivit unei puteri superioare, pe cînd acum nu poate suporta să slujească uneia inferioare. Spunînd aceasta, dispăru. Fără să mă grăbesc, m-am dus în bucătărie şi mi-am fiert un ou tare. L-am mîncat. Am luat un ziar, am citit mica publicitate şi l-am pus la loc. Am
41

căscat de două ori. în cele din urmă rt-am apropiat de geam. Nu mă înşelasem, stătea pe partea cealaltă a străzii şi se uita la geamul meu. Atunci, m-am aşezat pe canapea, ca să aţipesc un pic, pînă se va întoarce şi va reîncepe totul. Nu era prima dată cînd mă părăsea pentru totdeauna. îngerul meu păzitor, Conştiinţa mea. Fie vorba între noi, mi-e milă de el. N-as vrea să fiu în pielca lui. Din jurnalul unui arivist Aveam un singur scop în viaţă: să fiu invitat de către prinţ la bal. După mulţi ani de stăruinţă am reuşit să-mi ating acest scop. Am primit o invitaţie tipărită cu litere elegante pe o hîrtie de calitate. „Are onoa-rea..., atunci şi atunci,... acolo şi acolo...". Cînd a venit ziua şi ora, m-am dus la adresa indicată. Se însera. Mergînd cu taxiul, am închis uşor ochii şi m-am văzut urcînd treptele palatului, auzind acordarea instrumentelor din orchestră şi apoi numele meu anunţat cu voce tare de către maître d'hotel în pragul unci săli pline de lumină şi femei frumoase. Taxiul se opri. Am plătit, am coborît şi m-am îndreptat spre palat. Am constatat că taximetristul mă lăsase în faţa unei toalete publice. Nici urmă de palat. Eram furios pe netrebnicul de taxi-metrist, credeam că a greşit adresa. Am verificat. Dar n-a fost nici o greşeală. Deci, poate că un individ răutăcios îmi trimisese o invitaţie falsă, vrînd să facă o glumă atroce. Sau poate... poate invitaţia a fost adevărată, dar balurile nu se mai ţin în palate, timpurile s-au schimbat, trăim în epoca obstinaţiei, autoironiei şi parodiei. Prinţul este prea inteligent, prea rafinat ca să nu fie în pas cu epoca sau să se lase depăşit de ea. Şi numai eu, naivul, am o imagine desuetă despre viaţa sferelor înalte, Mi-am tras o palmă peste frunte. Asta e! Ce prostovan pot fi. Eram cît pe ce să nu apreciez stilul 43 rafinat şi să mă arăt inferior. Poate chiar contau pe asta. Ehei! Nu ştiu ei cu cine au de a face. Si, îndrăzneţ, cu mina blazată a unui om de lume, am intrat în pisoar. Prorocul în orăşelul nostru era unul care avea ciudă pe toţi şi pe toate. Nu-i era pe plac nimeni şi nimic. Umbla pe străzi într-o permanentă stare de mînie, admonestînd trecătorii. Cînd era vreo nuntă sau vreun botez, se posta în faţa bisericii, iar apoi în faţa casei unde se ţinea petrecerea, şi dojenea oamenii. lar dacă nu se întîmpla nimic şi nu era nimeni în preajmă, mormăia ceva, probabil nişte înjurături. Ne-am distrat grozav cu el, pentru că e plăcut să vezi pe cineva că se enervează, mai ales cînd nu exista nici un risc pentru că el era infirm şi n-ar fi fost în stare să arunce nici măcar cu o piatră. Este foarte amuzant cînd cuiva i-e ciudă pe tine, dar nu poate să-ti facă nimic.

Mai ales copiilor le plăcea să-şi bată joc de el. îl îngînau, îl trăgeau de cracii pantalonilor, apoi fugeau prefăcîndu-se că le este frică. Niciodată nu putea să-i ajungă şi uneori chiar cădea şi nu mai reuşea să se ridice. Rămînea la pămînt şi gesticula cu ură. Atunci distracţia era maximă. Ar fi fost de-ajuns orice nimic ca să-i facă în ciudă, dar oamenilor le plac perfecţionările. Au băgat de seamă că numai animalele erau iertate de el. Chiar s-a împrietenit cu un cîine bătrîn care adeseori se tolănea la soare întins în piaţă. Dacă aruncam cu pietre în cîine sau dacă îi trăgeam un şut provocam un efect mai puternic decît atunci cînd aruncam direct în el însuşi. In acele momente răguşea de mînie, ceea ce ne amuza copios. In cele din urmă
45

cineva, care vroia ca distracţia să fie totală, a spînzurat cîinele în timpul nopţii. Dimineaţa cîinele atîrna în copacul de lîngă fin-tînă şi diverşi curioşi stăteau aşezaţi în părculeţul dinjur aşteptînd ca ciufutul să-şi facă apariţia şi să vadă ce s-a întîmplat. Se bucurau anticipat de spec-tacolul care urma să se desfăşoare. A venit pe la prînz, a văzut cîinele, a stat o clipă, s-a întors şi a plecat. De atunci este liniştit. Se uită la noi ca şi cum nu ne-ar vedea. Trece pe lîngă noi ca şi cum nu am exista. Poţi să te iei de el, să-l înţepi cu băţul, să născoceşti orice - şi nimic. Am încercat şi una, şi alta pînă cînd am încetat. La ce bun, dacă el nu ne bagă deloc în seamă. Am pierdut distracţia şi noi, şi copiii noştri. Şi totul din cauza acestei exagerări în perfecţionare. De ce a trebuit să spînzurăm cîinele?
46

Prostălăul Aveam un cunoscut, un om simplu, fără educaţie, care îmi punea adesea diverse întrebări, ca de exemplu: - Care este diferenţa dintre natură şi cultură? - Simplu. Natura poate să se lipsească de cul-tură, dar cultura de natură, nu. - Nu prea înţeleg. - Păi e foarte simplu. Omul are nevoie să bea o litră, deoarece asta e o necesitate naturală; pe cînd la cinema, poate să meargă, dar nu este obligat, pentru că asta e o necesitate culturală. înţelegi? - Inţeleg, dar nu cumva prea simplifici chestiunea? - Nu-i nimic rău într-o simplificare. Prin sim-plificare, chestiunea complicată devine simplă, însă rămîne aceeaşi, şi cel mai important e ca tu, om simplu, să poţi înţelege ceea ce fără simplificare n-ai înţelege. Simplific spre binele tău. - Bine, fie! Altă dată m-a întrebat: - Care este diferenţa dintre fizică şi metaflzică? - Fizica este atunci cînd o piatră cade de la deal la vale, iar metafizica, atunci cînd cade de la vale la deal. - Păi niciodată o piatră nu cade de la vale la deal! - într-adevăr! - Pentru asta ar trebui ca totul să se întoarcă cu picioarele în sus. - Aşa e! Şi pentru că asta-i imposibil, n-are rost să te ocupi de metafizică. înţelegi?

47

- înţeleg, dar... - Nici un dar, cel mai important e să înţelegi. Altă dată mi-a pus o întrebare puţin cam bizară: - Care este diferenţa dintre a înţelege şi a nu înţelege? - Mă uimeşti de-a binelea. Chiar şi tu, om simplu, trebuie s-o ştii. A înţelege este ceva care face omul să se simtă bine, pe cînd a nu înţelege îl face să se simtă prost. înţelegi? -înţeleg, înţeleg tot, pentru că-mi luminezi totul. Doar un lucru nu înţeleg: dacă eu, om simplu şi prost, înţeleg tot, ce valoare are o astfel de lume, ce valorează o astfel de viaţă, pe care pînă şi un prostălău ca mine o poate înţelege? - Nu trebuie să ai complexe de inferioritate. Omul este stăpînul tuturor creaturilor, tocmai prin faptul că înţelege totul şi nu pentru că înţelege totul este stăpînul tuturor creaturilor. Inţelegi? Nu a spus nimic şi a plecat. Nu s-a mai întors niciodată, pentru că în chiar aceeaşi zi s-a spînzurat. Da, acesta a fost un adevărat prostălău. 48

Valiza
La miezul nopţii am coborît din tren, dar valiza era prea grea ca s-o pot duce mai departe. Stăteam lîngă ea pe peron şi mă uitam în jur, neputincios. Călătorii treceau pe lîngă mine şi dispăreau în pasajul subteran pe care era inscripţia: „leşire spre oraş". In scurt timp înjurul meu nu mai era nimeni. Atunci a apărut hamalul. Fără nici un cuvînt mi-a luat valiza şi a dus-o cu uşurinţă spre ieşire. L-am urmat, ştergîndu-mi discret o lacrimă de recu-noştinţă. înainte de a coborî în pasaj, s-a oprit şi a rămas pe gînduri. - Ştiu eu... - a zis ca pentru sine. - Ce nu ştiţi? - m-am neliniştit. Omul acesta îmi devenise apropiat. - Dacă se merită. - Păi cum? Plătesc dublu! Este noapte şi vi se cuvine un spor de noapte. Munca în timpul nopţii este foarte obositoare. - Asta-i una. Dar am şi nevastă, şi copii... Ar trebui să stau acum acolo, cu ei şi nu aici, cu dumneavoastră. Doar îmi sînteţi străin. E adevărat, m-a văzut pentru prima dată în viaţă. Şi totuşi pref'era să stea cu mine şi nu cu familia. Vreun fluid misterios? o armonie a sufle-telor? M-am simţit flatat, dar şi vinovat. - Plătesc triplu, pentru despărţirea de familie. A suspinat, dar a ridicat valiza şi a pornit pe scări în jos, cu capul plecat, ca şi cum îi era ruşine de slăbiciunea aceasta de neînţeles nici pentru el, 49 care îl determina să mă aleagă. pe mine şi nu pe propriii săi copii. Mergeam acum prin tunelul prin care paşii noştri răsunau cu un ecou îngrijorător. în dreptul scărilor care urcau a-a oprit a doua oară şi le-a măsurat cu o privire tristă. - Abrupte - a zis. - Spor de pantă? - E clar, dar sînt şi puţin oboait. - Atunci vă ajut, dacă îmi permiteţi, să o ducem

împreună. La mijlocul scărilor s-a oprit. Eu la fel, deoarece duceam valiza împreună. - lar anul trecut la noi a bătut grindina - a zis, aparent fără nici o legătură cu situaţia. - înţeleg. Atunci, puteţi să vă odihniţi. - Pot. Şi s-a aşezat pe scări. Au trecut cîteva clipe de tăcere, dar nu părea să intenţioneze să se ridice. - Ştiţi ce? Dumneavoastră veţi mai rămîne puţin, iar eu am să duc valiza sus şi vă voi aştepta acolo. Nu a răspuns. Considerînd lipsa de răspuns ca pe un acord, am tîrît valiza pînă la ultima treaptă şi m-am uitat în spate. Stătea în continuare. N-am avut de ales, m-am întors, l-am luat în spate şi l-am dus sus. Mai departe mi-a fost mai uşor căci era loc drept. înaintam spre inscripţia „Taxi", - Şi valiza? - mi-a amintit la timp. M-am întors după valiză. In faţa gării aşteptau nişte taxiuri. S-a dat jos anevoie de pe mine dar, ce e drept, lîngă cel mai apropiat taxi. - Mai trebuie şi pentru deranj - a zis numărînd banii. - Mulţumesc, nu trebuie - am refuzat politicos şi mi-am pierdut cunoştinţa.

50

Cineva
In timpul petrecerii nimeni nu mi-a dat atenţie. Cu toate că-mi deschisese uşa chiar stăpînul casei adresîndu-mi-se cu un amabil „Poate vă daţi jos mantaua", aveam impresia că aştepta pe altcineva. Musafirii deja sositi mi-au strîns mîna, zicîndu-mi: „Imi face plăcere" sau „Sînt încîntat", dar pe urmă şi-au reluat discuţiile. Cînd s-a servit masa, stăpîna casei a întrebat: „Poate mai doriţi salată?", însă am bănuit că n-ar fi tocmai o invitaţie în adevăratul sens al cuvîntului. După cină, cînd domnea animaţia şi voia bună, m-am decis să-i ofer o scrumieră unei doamne, dar s-a nimerit să fie nefumătoare. Am început să spun glume, dar a apărut un întîrziat, pesemne un oaspete important, pentru că toţi s-au ridicat de la locurile lor ca să-l salute şi apoi nimeni nu a insistat să termin ce aveam de spus. Dacă am văzut aşa, mam aşezat într-un colţ, crezînd că izo-larea mea de bună voie îi va intriga pe cei de faţă şi mă vor ruga să vin printre ei, ceea ce, totuşi, nu s-a întîmplat. In fine, m-am hotărît să aplic o metodă radicală: să părăsesc adunarea sau cel puţin să-mi exprim această intenţie. Gazdele n-au încer-cat să mă reţină, cînd le-am anunţat că nişte pro-bleme urgente mă silesc să plec înainte de v-reme. Ca să fiu cinstit, stăpînul casei a zis: „Păcat", însă nu a precizat la ce s-a gîndit, ceea ce ar fi putut să însemne: „Păcat că aţi stat aşa de mult". E drept că şi stăpîna casei a zis: „Poate mai picaţi cîndva", ceea ce la fel de bine putea să însemne: „Poate picaţi în canalizarea oraşului". Au închis uşa în urma mea.
51

^•%d^ Mă aflam pe scari- Le-am dat o ultimă şansă şi am aşteptat acolo încă o jumătate de oră, dar uşa a rămas închisă, nimeni n-a deschis-o ca să mă cheme înapoi.

Am ieşit în stradă. M-am întors acasă mergînd în pas de voie, în eventualitatea că cineva ar fi vrut să mă ajungă din urmă şi să mă implore să rămîn cu ei. în zori m-a trezit soneria de la intrare. Am deschis. în uşă stătea amfitrionul petrecerii, care se despărţisc de mine atît de indiferent cu cîteva ore în urmă. Părea jenat. - Tuturor ne pare foarte rău că aţi plecat aşa de repede, a început din prag. - Nu-i nimic, mă-ntorc îndată, doar să mă-mbrac. -Din păcate, musafirii deja s-au împrăştiat. Dumneavoastră aţi plecat chiar de la început, nu-i aşa? - Am avut motivele mele. - o, desigur! Toţi eram grozav de curioşi să ştim de ce aţi plecat. - Am avut ceva de rezolvat. - întocmai. întocmai. Dar prin asta aţi captat atenţia generală şi nu s-a vorbit despre nimic alt-ceva decît despre persoana dumneavoastră. - Adevărat? - Da, cîţiva chiar au vrut să vă caute, dar le-am spus că o voi face eu însumi. La unna urmei, ca amfitrion, ma simt responsabil. - Evident. - Mă bucur că sînteţi de acord cu mine. Să aranjăm totul între noi, numai eu şi dumneavoastră, fără martori. - Vă rog, nu sînt un om care nu iartă. - - Atunci, daţi-mi ceasul. - Care ceas? 52 - N-o faceţi pe neştiutorul. Ştiţi mai bine decît mine că unuia dintre musafiri i-a dispărut ceasul. - Şi credeţi că l-am furat eu? - Dar cine altul, dacă nu dumneavoastră? Şi nu numai eu cred asta, toţi ceilalţi sînt de aceeaşi părere. L-am îmbrăţişat, deşi s-a opus. N-a vrut să săr-bătorim împreună evenimentul şi a plecat ame-ninţîndu-mă că va chema poliţia. Cu toate acestea eram fericit. întotdeauna am ştiut că sînt cineva şi că pînă la urmă nu voi trece neobservat.

53

Raiul
M-am aşezat pe o bancă în parc. în faţa mea, dincolo de alee, pe iarbă, am observat doi copii care se jucau, o fetiţă şi un băieţel. Apoi am căzut pe gînduri şi nu i-am mai băgat în seamă. - Domnule, vă rog să-mi spuneţi cît e ceasul. Copiii stăteau în faţa mea, băiatul era cel care-mi pusese întrebarea. M-am uitat la ceas. - Trei şi jumătate. Băiatul mi-a mulţumit şi s-au întors împreună pe iarbă. Dar, în loc să se joace, păreau că discută ceva. Am căzut din nou pe gînduri. - Domnule, vă rog să-mi spuneţi cît e ceasul. De data aceasta îmi pusese întrebarea ea. El stătea un pic mai încolo. M-am uitat la ceas. - Cinci fără un sfert. - Nu ţi-am spus eu? triumfătoare. i s-a adresat băiatului - Minte! — strigă băiatul. Inainte mi-a spus altceva. - Domnule, vă rog să-l faceţi să înţeleagă că nu este mereu aceeaşi oră. - Minte! - Micuţul era gata să izbucnească în plîns, dar şi-a strîns pumnul. - Mie mi-a spus că e trei şi jumătate! - E aşa de încăpăţînat... - mi se adresă ea mie ca între adulţi. L-a cuprins cu un gest protector şi matern, iar cînd băiatul se dădu brusc la o parte, 'adăugă cu tonul unei femei chinuite, dar foarte mul-ţumită de sine în acelaşi timp: 54 - Vedeţi şi dumneavoastră. Era o imitaţie evidentă. Cu siguranţă o auzise de multe ori pe mama ei destăinuindu-se unei cunoş-tinţe, folosind aceeaşi expresie: „Vedeţi şi dumnea-voastră cum este, vedeţi prea bine". - într-adevăr este cinci fără un sfert - i-am spus băieţelului pe cel mai blînd ton posibil. Dar, în acelaşi timp, este adevărat şi că mai devreme a fost trei şi jumătate. Aşa este în lumea asta, ceea ce a fost adevărat înainte acum nu mai este. - Ascultă ce spune domnul - l-a mustrat ea cu severitate. - Şi chiar ceea ce este adevărat acum nu va mai fi adevărat mai tîrziu. - într-adevăr? - Da, trebuie să te împaci cu ideea. Băieţelul s-a gîndit o clipă şi s-a aşezat pe bancă. Dar nu lîngă mine, ci chiar la marginea băncii, cît mai departe de mine şi de fetiţă. - Atunci am să aştept — zise cu îndîrjire uitîn-du-se nu la noi, ci undeva departe, spre capătul parcului. - Ce ai să aştepţi? — l-am întrebat. - Să se facă mai tîrziu. Atunci, ceea ce spuneţi acum nu

va mai fi adevărat. Fetiţa se uită la mine cu o privire complice, dar deodată am simţit că trebuie să pun capăt situaţiei. N-am vrut să mai fiu complicele ei. - Trebuie să plec — am zis. - Am ceva de rezolvat. Mam ridicat şi am plecat. - Domnule, domnule! - am auzit strigătele ei. Am grăbit pasul. - Cît e ora, domnule? De-acum fugeam de-a binelea. Vroiam să scap de Raiul acesta, în care aceleaşi trei personaje joacă 55
permanent aceeaşi dramă. Nu mă încînta rolul de şarpe, sau mai bine zis, brml pe care Eva l^a transformat în şarpe. Se pare însă că era prea tirziu să mai fug, deja mă simţeam ca un şarpe.

56

Monumentul

Congresul Mondial al Psihanaliştilor a hotărît înălţarea unui monument în cinstea lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei. Proiectul iniţial îl prevedea pe Freud în mărime naturală, din granit sau bronz, precum şi două personaje alegorice. Unul, reprezentînd Subconştientul, trebuia să-i stea pe genunchiul stîng, iar al doilca, Conştientul adică, pe cel drept.

A apărut o îndoială: ce să facă Freud cu mîinile. Nu cu cea dreaptă, fiindcă era evident că trebuie să-şi ţină dreapta pe capul Conştientului. In schimb, unde avea să-şi ţină stînga, cea de pe partea Subconştientului? în această privinţă părerile erau împărţite. In curînd însă o problemă mai importantă a plasat această lipsă de unanimitate pe planul doi. Mai exact, s-a observat că din compoziţia monumentului lipseşte Supraconştientul. Deoarece Freud nu putea să aibă trei picioare, Supraconştientul a fost aşezat în spatele lui Freud. Totuşi această poziţie domi-nantă a Supraconştientului, deşi justă din punct de vedere ştiinţific - Supraconştientul trebuie să domine asupra Conştientului şi Subconştientului — a demonstrat criticilor proiectului lipsa de diferenţiere strigătoare la cer dintre conştient şi subconştient. Fiindcă ambii stăteau chiar la acelaşi nivel, şi unul şi celălalt pe cîte un genunchi. I-au luat aşadar lui Freud Subconştientul de pe genunchi şi i l-au pus la picioare.
57

Totul era acum în regulă: Subconştientul cel mai jos, aşa cum se cuvine, Conşticntul deasupra lui, iar Supraconştientul deasupra ambilor. în acelaşi timp s-a eliminat şi problema poziţiei mîinu stîn'gi a lui Freud, cea de pe partea Subconştientului. Cînd a avut loc dezvelirea festivă a monumen-tului, s-a văzut că Freud se scărpina în cap. A izbuc-nit scandalul, fiindcă acest gest exprimă îndoială şi chiar încurcătură. Monumentul a fost imediat acoperit la loc, iar mai tîrziu a fost înlocuit cu o sculptură abstractă, reprezentînd un glob pe un cub. Fiecare găsea în acea sculptură ceea ce vroia, şi psihiatria a putut să se dezvolte fără piedici.
58

Nedreptate

Am citit într-un ziar o ştire care m-a indignat. Şi anume despre elefanţi. Ameninţaţi de civilizaţia contemporană, elefanţii vor dispărea în scurt timp dacă nu vor fi ocrotiţi. Şi tocmai o astfel de ocrotire a fost decretată şi tocmai acest lucru m-a indignat. Şi pentru ce trebuie ocrotiţi elefanţii? Elefantul este un animal preistoric, fiul mamutului. Dar oare mamutul nu reprezintă simbolul retardării? Oare nu pînă şi cuvîntul „mamut" trezeşte în noi o veselie indulgentă, dacă nu chiar una dispreţuitoare, faţă de ceva sau cineva care ţinea stăruitor la vechile obiceiuri şi se împotrivea schimbării, cu alte cuvinte, progresului, pînă cînd a fost pedepsit pentru aceasta în mod just şi a devenit obiect de cercetare arheo-logică? Dacă elefanţilor nu le place în contemporaneitatea noastră, atunci să piară. De ce alte animale, ploşniţa, de pildă, pot să se adapteze, iar elefantul nu? Se crede mai bun? Şi de ce tocmai elefantul să fie luat sub ocrotire? Nu sînt şi alte specii pe cale de dispariţie? Nimeni nu se îngrijeşte de ele din cauză că toată lumea vorbeşte doar despre elefanţi! Şi mă rog de ce elefantul merită o atenţie specială şi alte animale nu? Oare pentru că are un văr la circ şi un cumnat la Zoo? Nu cumva ei i-au rezolvat problema undeva sus, pe la conducere? Protecţie? Sau poate evreii şi-au băgat coada? Cine ştie dacă elefantul se

numeşte cu adevărat elefant? Masonii?... Mă indignam din ce în ce mai tare şi deja voiam să protestez public, cînd o idee mai bună mi-a trecut
59

prin cap. îmi lipesc nişte urechi dintr-un matenal rezistent, cventual din nailon, îmi fac rost de o trompă şi mă îndrept spre Africa, unde mă alătur elefanţilor. Poate că nu vor observa că sînt deghizat si mă vor adopta. Şi chiar dacă vor observa, vor înţelege. Şi în acest mod poate că voi supravieţui.
60

Expresul de noapte Cu cinci minute înainte de plecarea trenului, mi-am găsit locul în cuşetă. Din fericire, fusese ocupat doar un singur pat, fără să-l socotesc şi pe al meu, aşa că mă aşteptam să-mi petrec liniştit noaptea. In celălalt pat se întinsese deja cineva, iar de sub pătura trasă pînă sub bărbie ieşea un nas palid şi ascuţit. Nasul a dispărut imediat, căci spunîndu-i „Bună seara" n-am primit nici un răspuns. - Mai bine aşa, mi-am zis, înseamnă că doarme şi am scăpat de obligaţiile de societate. M-am aşezat pe patul de jos şi am început să mă dezbrac. - Fumaţi? - s-a auzit de sus. - Nu, mulţumesc. - Nu suport fumul de tigară. - Fiţi liniştit, nu fumez. - Dar dacă aţi fi fumat, eu n-aş fi suportat aşa ceva. Am plămînii sensibili. - îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar fiţi fără grijă. - Poate, totusi, aţi fumat şi acum doar vă dez-obişnuiţi? Dacă veţi avea chef să fumaţi în toiul nopţii şi n-o să vă puteţi stăpîni? - Nu, n-am fumat niciodată. Vocea se potoli. Mi-am scos o şosetă. - Şi dacă o să vă apucaţi de fumat? - De ce să mă apuc? - De fumat. Unii se apucă chiar şi la o vîrstă înaintată.
61

- Nu, n-am de gînd. - Aşa ziceţi acum, dar pe urmă o să faccţi cu totul altceva, iar eu n-aş suporta chestia asta. - Nici măcar nu am ţigări la mine. - o să luaţi de la conductor. - Nu se ştie dacă fumează. - Şi dacă fumează? - Atunci aş fi ieşit pe hol, doar n-aş fi fumat în cuşetă. - Şi dacă uşa s-ar R blocat? - Nu-i nimic. Nu fumez, n-am fumat niciodată şi nici nu am de gînd să mă apuc. Noapte bună. Am zis „noapte bună" puţin prea devreme, pentru că mai aveam de scos cămaşa si izmenele. Vroiam doar să închei discuţia. Am reuşit, dar nu pentru mult timp. Abia ini-am scos

cămaşa, cînd a început iar: - Nu stingeţi lumina? - o sting după ce mă dezbrac. - Unora le place să citească înainte de a se culca şi atunci eu nu pot să adorm- Sînt foarte sensibil la lumină. - Eu sînt analfabet. - V-aţi putea uita la poze. - Aici nu sînt reviste cu poze. - Dar fotografn? Nu-i aşa că aveţi o fotografie a soţiei şi o să vă uitaţi la ea înainte de a adormi? - Sînt divorţat. - Nici copii nu aveţi? - Nu. - Oricine are pe cineva apropiat. - N-am nici o fotografie. Doriţi să mă percheziţionaţi? - Dacă nu la fotografii, atunci cu siguranţă că o ' să vreţi să vă uitaţi în oglindă la coşurile dumnea-voastră sau ceva de genul ăsta. lar eu nu suport... 62 N-a apucat să termine pentru că stinsesem lumina. A oftat şi s-a făcut linişte. Era cît pe ce să adorm, cînd m-a întrebat: - Sforăiţi? -Nu! - De ce? - Aşa s-a întîmplat. - Ciudat, de obicei toţi sforăie, iar pe mine asta mă deranjează. Am auzul hipersensibil. - Din păcate, nu vă pot servi. - Dar sînteţi sigur că nu sforăiţi? - Cît se poate de sigur. lar acum, daţi-mi voie să mă culc. Sînt foarte obosit. Mi-a dat voie. Lumina puternică şi zgîlţîitul m-au făcut să mă trezesc. - Domnule, domnule! L-am văzut aplecat chiar deasupra mea cu nasu-i ascuţit, trăgîndu-mă de mîneca pijamalei. - Domnule, dacă nu fumaţi, nu sforăiţi şi nu lăsaţi lumina aprinsă, atunci ce dracu' faceţi? - Chiar vreţi să ştiţi? - Da! Ceva, totuşi, trebuie să faceţi, dar încă nu-mi pot da seama ce. Asta mă nelinişteşte în aşa hal, încît nu pot să adorm. - Ştrangulez, - Ce faceţi? - Ştrangulez. Cu mîna goală sau cu ajutorul unui şnur. N-aţi auzit de faimosul „Sugrumător din expresul de noapte"? Circulă de preferinţă pe această rută. îşi ia bilet la vagonul de dormit ca un pasager obişnuit, iar noaptea ştrangulează. De obicei o face, bineînţeles, atunci cînd în afară de el şi victimă nu se mai află nimeni în compartiment. Este un dezechilibrat, iar acel dezechilibrat sînt chiar eu.

63 Am avut parte de linişte pînă dimineaţă. In zori, cînd am iesit la toaletă, l-am găsit pe hol, îmbrăcat cu paltonui şi cu vahza lîngă el. Stătuse pe ea toată noaptea. Văzîndumă, s-a ridicat şi, tîrîndu-şi valiza după el, a pornit spre celălalt capăt al holulm. Mi s-a făcut milă de el. Viaţa unui om sensibil nu-i uşoară.
64

Actorul

înmormîntarea marelui actor a avut loc în iarnă. Viscolul de zăpadă lovea cu putere capetele desco-perite ale îndoliaţilor. Lîngă mormîntul deschis, cei adunaţi ascultau cuvîntarea, dar abia aşteptau clipa cînd discursurile vor lua sfirşit, cînd fiecare va arunca un pumn de ţărînă şi cînd vor putea să-şi pună pălăriile. Atunci un coleg al răposatului, mare actor ca şi acesta, îşi scăpă în grabă căciula sa frumoasă din blană. Toţi au remarcat acest lucru, deşi nimeni nu a părut căl observă. Toţi au văzut, de asemenea, în ce situaţie grea se afla actorul. Să intri în groapă după căciulă, nu s-ar cădea. Să rămînă căciula în groapă, ar fi prea din cale--afară! Nu doar pentru că ar fi inevitabilă o răceală, nu doar pentru că ar fi păcat de căciulă, cu toate că şi asta contează. Dar mai ales fiindcă te-ai întoarce acasă cu gîndul că tu eşti aici, iar căciula ta e acolo, deja în mormînt, fie şi al alteuiva, că într-un fel ţi-a luat-o înainte şi te aşteaptă şi poate chiar te şi cheamă - îngrozitor! Priveau aşadar cu încordare ce va face. Insă el nici n-a tresărit şi, cînd i-a venit rîndul, a ţinut următoarea cuvîntare: - Dragule şi prearegretatule prieten! Ne pără-seşti în această zi geroasă de iarnă. Dar la capătul călătoriei tale te aşteaptă un frig încă şi mai mare, frigul Veşniciei.
65

Vocea i se frînse şi era imposibil să nu-i admiri talentul. - Ce pot să-ţi ofer pentru acest lung drum? Doar profunda mea tristeţe a despărţirii (mă abţin să nu spun mai mult disperarea), iar simbolic, ceea ce îmi este cel mai aproape: obiectul care îmi acoperă propriul cap. Da, ţi-l dau ţie, renunţ la el pentru tine. Pentru că acolo unde te duci tu îţi va fi încă şi mai frig decît ne e nouă aici, acum. Să-ţi fie de folos în ceruri aşa cum mi-a fost mie pe pămînt. Un murmur de aprobare s-a răspîndit. - Dar Dumnezeule! - şi aici şi-a pus mîinile în cap Oare am procedat bine? Ai fost de o deosebită modestie, departe de tine au fost vanitatea şi orice extravaganţă, însă această căciulă este de vulpe siberiană, e aproape nouă şi a costat două mii cinci sute. In loc să-ţi fac un serviciu, cum a fost în intentia mea cea mai sinceră, nu te-am jignit oare cu deşertăciunea acestei lumi, cu belşugul vremel-nic, cu luxul mizer, care te-a dezgustat întotdeauna în această vale a plîngerii şi care va fi atît de nepo-trivit în Impărătia Cerurilor? Incep să mă-ndoiesc amarnic de valoarea faptei mele, deşi am făcut-o cu cea mai bună credinţă. Publicul şi-a ţinut răsuflarea, iar actorul i-a făcut semn

groparului să-i scoată căciula din groapă. După ce acesta şi-a îndeplinit însărcinarea, actorul i-a luat basca jigărită, a înălţat-o deasupra mormîn-tului, a făcut o pauză şi a încheiat: - Primeşte acest obiect pe care, dacă ai putea-o face, l-ai alege! Apoi a aruncat basca în groapă cu un gest atît de expresiv, atît de perfect măsurat timp şi spaţiu, încît au răsunat aplauze. Actorul a făcut o scurtă plecă-ciune în direcţia mormîntului, răsucindu-se doar pe un gfert. Oricine ştie că nu se cade să te înclini cu spatele la public. 66 Nu se ştie dacă mai tîrziu i-a dat ceva despăgubiri groparului pentru bască. Unii susţin că doar i-a strîns mîna, atunci cînd groparul timid a răzbit cu greu la el prin mulţimea admiratorilor. Insă artistul adevărat nu trebuie să plătească, şi el era un artist adevărat.

67 Candidatură

Către Consiliul Suprem de Stat Prin prezenta îmi depun candidatura pentru Mormîntul Eroului Necunoscut. Ca necunoscut am o pregătire desăvîrşită, deoarece nu mă ştie nimeni. Toţi ştiu cine a fost Elvis Presley sau Beatles sau Mick Jagger, dar despre mine nu se ştie nimic. în cazul în care dumneavoastră, Consiliul Suprem, nu credeţi, puteţi întreba pe cine vreţi, oricine vă va spune că n-a auzit în viaţa lui de mine. Eu chiar am încercat să fiu celebru şi odată, la o nuntă, am băut jumătate de litru de votcă în cinci minute. Dar mi s-a făcut rău şi m-au luat cu salvarea şi mi s-au făcut spălături stomacale. După aceea am cumpărat un ziar,

pentru că am crezut că va fi vreo ştire despre mine la rubrica „Mici eve-nimente", dar nu era nimic. Pe urmă m-am gîndit mult de ce se întîmpla aşa şi abia acum mi-am dat seama. Am un mare talent să fiu necunoscut şi de aceea nu mai pot avea nici un altul. Ca soldat sînt inapt, trecut în rezervă. Dar nu despre asta e vorba. Eroul Necunoscut nu trebuie să fie apt, ci doar un ilustru necunoscut, şi asta o pot garanta, dumneavoastră, Consiliul Suprem, puteţi sta liniştiţi. Cu mine nu va fi nici un scandal, cînd va sosi vreo delegaţie străină ca să depună o coroană de flori la Mormîntul Eroului Necunoscut, pentru că în străinătate sînt încă şi mai necunoscut decît în
68

ţară. Discreţie asigurată, iar eu de asemenea voi fi mulţumit că sînt celebru în toată ţara şi chiar peste hotare, deşi necunoscut în totalitate. Şi de ce să se risipească un asemenea talent? Nu-mi dau numele şi adresa din motive lesne de-nţeles. Aştept un răspuns pozitiv.

69

T. Ispăsitor Am dat peste un anunţ în ziar: „îmi asum responsabilitatea pentru orice, preţuri moderate -strada Reducerii, nr. 6, scara a doua, prin curte, etajul 4, pe stînga". Tocmai m-am tăiat la bărbierit şi căutam pe cineva pe care să dau vina. întrucît sînt necăsătorit, nu aveam pe nimeni la îndemînă prin casă şi e absurd să te legi de trecători. Aşadar, m-am dus la adresa indicată.

Pe uşă am găsit o inscriptie: „Ţ. Ispăşitor" şi, adăugat cu creionul: „Vă rog să bateţi tare sau să izbiţi cu piciorul". Mi-a deschis un omuleţ cu cioc. I-am expus pro-blema. - Un fleac — mi-a spus. De obicei îmi asum responsabilitatea pentru chestii mult mai serioase. Imi daţi o sută douăzeci. - Aşa de puţin? - Vă miraţi? Şi eu. Dar nu pot lua mai mult pentru că am o concurenţă neloială. - Ce spuneţi? Credeam că sînteţi singur în do-meniu. - Da' de unde! Abia îmi duc zilele din cauza lor. - Din cauza cui? - Nu ştiţi? - şi a început să vorbească mai încet: - Ei mar fi lichidat mai demult dacă n-aş fi avut cîţiva clienţi fideli. Dar aceştia sînt din ce în ce mai puţini, domnule. Ei preiau toate afacerile. - Cine?
70

- Cum cine. Evreii. Şi pe deasupra lucrează abso-lut pe gratis. Mi-a picat fisa. Cum de nu m-am gîndit mai devreme la asta? Am făcut stînga-mprejur şi am ieşit în grabă din apartamentul lui Ţ. Ispăşitor. - o sută zece! - a strigat spre mine, aplecat peste balustradă, în timp ce eu coboram. — Optzeci! Hai, fie şi treizeci, dar mai puţin de atît nici în ruptul capului. leftin, trebuie să recunosc, da' nu-s fraier. De ce să-i plătesc lui, dacă nu mă costă nimic în altă parte?

71

Călătorie pe mare A sosit a şasea zi de furtună. Nava scîrţîia, se balansa în faţă şi în spate, în stînga şi în dreapta, cînd urcînd spre cerul întunecat, cînd coborînd spre adîncul tenebros. Că cerul era întunecat, iar adîncul era tenebros, puteam doar să ghicim,

deoarece, de cinci zile, nouă, pasagerilor, ni se interzisese să urcăm pe punte, şi oricum nimeni nu ar fi avut chef. Fusese închisă sala restaurantului şi stewarzii ne aduceau mîncarea în cabină. Stăteam aşadar sau, mai bine zis, zăceam în cabine. Ca să fiu şi mai precis, zăceam numai eu, doborît de răul de mare care pe tovarăşul meu de drum nu-l atinsese. Teama mea dovedea cît de puternică era furtuna. De obicei răul de mare te face indiferent la toate. Insă acum, răul de mare nu însemna nimic pe lîngă spaima unei posibile catastrofe marine. Omul cu care se nimerise să împart cabina nu era nici bolnav, nici fricos. Calm, citea ziarul de acum o săptămînă, deşi ceea ce ni se putea întîmpla din clipă-n clipă ar fi trebuit să-l facă total indi-ferent chiar şi faţă de ziarul de astăzi. Sunţeam admiraţie pentru el şi, în cele din urmă, mi-am exprimat-o. - Vă admir domnule, se pare că sînteţi foarte curajos. A împăturit ziarul şi mi-a răspuns: - Deloc, pur şi simplu nu-i cazul să ne speriem. - Chiar şi cele mai bune vase se scufundă. De exemplu, „Titanicul". - „Titanicul" da, dar nu noi. - Nava noastră este mai mică decît „Titanicul".
72

- Dar noi sîntem băgaţi într-o sticlă. - Aţi vorbit la figurat? - Nu, chiar la propriu. N-aţi văzut niciodată o navă în sticlă? Cîteodată sînt chiar şi corăbii cu pînza larg desfăcută. Un truc foarte interesant. - Am văzut, şi ce dacă? - Sticla întotdeauna este astupată. Şi aţi mai văzut vreodată o sticlă astupată, plină cu aer, să se scufunde? - Bineînţeles că nu, ar fi în contradicţie cu legile fizicii. - Tocmai. Nava noastră, cu noi cu tot, se află într-o astfel de sticlă. Ca atare, nu e plăcut, dar datorită acestui fapt, nu o să ne scufundăm niciodată. Am înţeles că acel calm al lui era calmul unui nebun. Totuşi, trebuia să mă prefac că iau în serios argumentele lui. Nu-i bine să provoci un nebun. - Nu sînt pe deplin convins - am zis cu reţinere -m-am plimbat pe punte şi n-am observat nimic. - Nici n-aţi fi putut să observati. Sticla este din sticlă, iar sticla este transparentă. - Şi dopul? Măcar dopul l-aş fi observat. - Şi dopul este din sticlă, întreaga sticlă este făcută din aceeaşi sticlă şi astupată din naştere dacă pot să mă exprim aşa, deci nici nu-i cazul să vorbim despre dop. Din această sticlă nu există nici o ieşire. Tocmai în asta constă tot secretul acestui truc care, pentru noi, cei închişi, e cam neplăcut, aşa cum am mai zis. - Nu, este imposibil - am strigat. De ce? - Pentru că o sticlă aşa mare nu există. - Bineînţeles că nu. - Şi atunci? - o sticlă aşa mare nu există, dar nu credeţi că noi sîntem foarte mici? Am tăcut. Şi de atunci tac.
73

Cea mai frumoasă privelişte din lume

Am ajuns într-o staţiune situată în munţi, pe malul unui lac. Mă aştepta o vacanţă binemeritată, aşadar am hotărît că o voi petrece în condiţii excep-ţi'onale din toate punctele de vedere şi mi-am propus să nu fiu econom. Din păcate, toate camerele din hotelul de categoria 1 erau ocupate şi, cum am aflat în scurt timp, şi cele din hotelul de categoria a II-a. Renunţînd mai întîi la lux şi apoi chiar şi la confort, am luat la rînd hotelurile de categoria a III-a, dar n-am auzit decît acelaşi răspuns: „Nu avem". în cele din urmă am intrat într-un hotel pe care-l ocolisem pînă atunci deoarece nu mi se păruse prea atrăgător. Acum însă era singurul care îmi mai rămăsese. Recepţionerul a studiat îndelung regis-trul, după care a zis: - în principiu nu avem. - Ce înseamnă în principiu? - înseamnă că nu avem camere obişnuite. Avem doar o cameră cu o privelişte frumoasă. - Excelent. De ce n-aţi spus de la început? - Pentru că această cameră are o privelişte deo-sebit de frumoasă. - Cu atît mai bine. - Priveliştea este atît de deosebită, încît camera costă mult. -Cît? A spus preţul, într-adevăr mare, mai ales pentru un hotel de categoria a IV-a. Bineînteles că am acceptat fară ezitare.
74

- Se plăteşte în avans. Asta nu m-a mirat. Hotelurile modeste, cu clien-telă modestă, adeseori pun această condiţie. De asemenea, faptul că nimeni nu m-a condus pînă la cameră şi nu m-a ajutat să duc valiza a fost ceva normal, în aceste condiţii. Am luat cheia şi am găsit singur numărul camerei la capătul holului. Fără să bag în seamă mteriorul mizerabil (căci oricum nu mă aşteptam la ceva mai bun), m-am apropiat de geam şi am dat la o parte perdeaua. S-a ivit o curte întunecată, un zid în faţa geamului şi cîteva containere pline cu gunoi. Am alergat spre recepţie. - Vreau să vorbesc imediat cu patronul. - Eu sînt patronul. - Aceasta este priveliştea frumoasă? Pe lîngă faptul că este la parter şi dă în curte, se mai văd gunoaiele alea. - Dar unde v-aţi uitat? - Cum unde, pe geam. - Haideţi cu mine. Mergînd în faţa mea m-a condus pînă la cameră, dar în loc să meargă la geam, s-a oprit în faţa oglin-zii pe care mai înainte n-o observasem. Era o oglindă mare care ne reflecta pe amîndoi din cap pînă-n picioare. Se dădu la o parte şi în oglindă a rămas numai imaginea mea. - Nu este aceasta o privelişte frumoasă? a întrebat. - Vreau să-mi daţi banii înapoi. - Sînteţi primul client carc se plînge. - Vă dau în judecată. - Şi veţi pierde procesul. Pentru că eu am să susţin că priveliştea dumneavoastră este cea mai frumoasă din lume şi nimeni nu-mi va putea dovedi contrariul. Şi e treaba dumneavoastră că aveţi o altă părere.

75

Dar între noi fie vorba, ce ar putea fi mai frumos decît dumneavoastră? Avea dreptate. - Bine, rămîn - am zis eu. 76

Visele
Eram şasc într-un compartiment în vagonul de dormit, toţi avînd din fericire un nivel de civilizaţie uorespunzător, fiind oameni educaţi, politicoşi şi cunoscînd regulile de convieţuire. Cînd a sosit timpul, am stins lumina şi ne-am culcat în cele şase aşternuturi dispuse în trei etaje aşezate pe două laturi. După aceea fiecare persoană s-a cufundat în visul său propriu, individual şi personal. Eu am visat că urmăream un fluture în luncă. Tocmai era să-l prind în plasă, cînd fluturele m-a lovit în falcă atît de dureros, încît m-am trezit, în lumina puternică am văzut-o pe doamna între două vîrste, care în mod normal ar fi trebuit să fie în patul de deasupra mea; însă acum stătea lîngă mine şi mă lovea peste faţă, strigînd în acelaşi timp: - Porcule! - Da' de unde! am protestat eu, încă nu pe deplin trezit. Este cu siguranţă fluture, numai că are ari-pioara ca o copită. Din alte culcuşuri s-au aplecat în afară spre noi capetele tovarăşilor de drum treziţi. - Ce se întîmplă? a întrebat energlc domnul din patul de sus de pe partea opusă. - Dumnealui m-a jignit! a strigat doamna, ară-tînd spre mine. - în ce fel? - Dacă v-aş povesti ce-am visat... - V-a jignit într-un mod activ sau pasiv? - Mai întrebati? 77 - Deosebirea este importantă, eu sînt judecător de meserie. Doamna nu a reuşit să răspundă, deoarece copilul ei, aflat cu două paturi mai sus de mine a izbucnit în plîns. Am aflat, printre hohotele lui, că cineva i-a luat în somn plasa de fluturi, jucăria sa preferată. - Cine ţi-a luat-o? a întrebat mama. Copilul a arătat spre judecător. - Brută! Nu vă e ruşine? - Este o neînţelegere! - a strigatjudecătorul. Eu am visat că mîncam un morcov. Sub judecător s-a mişcat ceva. S-a ridicat un bărbat atletic îmbrăcat într-un tricou şi a luat poză dreaptă în mijlocul compartimentului. Era atît de înalt, încît aproape că-l privea de sus pe judecător, deşi acesta stătea pe patul de deasupra. - Ce vreţi să spuneţi de fapt? - Doar atît, că mîncînd un morcov nu puteam să iau plasa de fluturi. - Numele de domnişoară al soţiei mele este Morcov. - Zdzisiu, lasă... - s-a auzit de jos un glas sfios şi rugător. - Chiar aşa! Soţia dumneavoastră poate adeveri că nu

am nimic de-a faco cu ea. Bănuielile dumnea-voastră, domnule, sînt total nefondate, ar fi de ajuns ca ea să-şi povestească visul. - Soţia mea nu vă va povesti nici un vis. - Aici este vorba de binelc public. - Scoală! - s-a adresat lunganul soţiei. Ai să-mi povesteşti pe hol. - o clipă! - a strigat judecătorul. Dar dumnea-voastră nu aţi visat nimic? - Eu? s-a mirat lunganul pierzîndu-şi siguranţa de sine. Eu, domnule judecător, chiar şi în vis sînt nevinovat, mi-a spus-o avocatul meu. - Da, nevinovat? a ţipat deodată soţia sa. - Şi roşcata aia? 78 - Care roşcată? - Mai are tupeu să nege! Să nu-l credeţi, domnule judecător, am visat întocmai, vă spun imediat ce fel de fluturaş este el. - El? Fluturaş? m-am împotrivit eu, mîngîin-du-mi falca lovită. Doamnă, dar soţul dumnea-voastră nu seamănă sub nici un chip cu un fluture. Ştiu, pentru că tocmai am fugărit unul în luncă. Poate doar din cauza copitei am putea spune că are în el ceva de fluture. - Domnilor, vă rog! - a strigat judecătorul. -Haideţi să ne liniştim şi să vorbim calm. Acestea nu-s nicidecum visele noastre, pentru că sînt con-fuze, suspecte şi stupide, iar noi sîntem oameni civilizaţi, din buna societate şi nu putem avea astfel de vise. se vede că ele aparţin călătorilor care au mers altădată în acest compartiment şi nu au fost oameni de un anumit nivel. După cum se ştie, în fiecare noapte şase persoane visează ceva aici, trenul transportă diferiţi indivizi şi mai tîrziu aceste vise se agaţă de oamenii cumsecade. Nu noi răs-pundem de ele, responsabilă este Conducerea Căilor Ferate, care nu dezinfectează vagoanele de dormit aşa cum s-ar cuveni. - Da! Ce scandalos! - Nu dezinfectează! - Trebuie făcută o plîngere! - i-am răspuns în cor. - Văd că sîntem de acord - a spusjudecătorul. In acest caz vă urez noapte bună. - Noapte bună, domnule judecător. - Noapte bună, stimată doamnă. - Săru' mîna. - Noapte bună, stimate dornn. - Noapte bună, domnilor. Şi aşa, urîndu-ne reciproc noapte bună, printre „Mii de scuze", „Dar nu face nimic", „îmi face mare plăcere" şi „Sînteţi amabil", ne-am pus din nou pe dormit. 79 Povestea evadatului

Balaur, spuneţi? Că e groaznic? Că vă devorează fecioarele? Şi de-asta vreţi să-l omorîţi? N-aveţi decît, dar trebuie să vă previn că nici mort balaurul nu e prea plăcut. Ştiu eu ce spun, tocmai vin de pe meleagurile acelea, unde am avut un balaur, sau mai bine zis, unde-l mai avem încă, într-o oarecare măsură. A trăit ani mulţi şi, cu toate că au fost numeroşi cei care s-au străduit să-l omoare, pînă la urmă a crăpat de bătrîneţe. L-am ajutat şi noi puţin împun-gîndu-l cu furcile,

însă doar după ce i-au căzut dinţii şi a devenit mai puţin periculos. Spre sfirşitul vieţii molfăia cu greu fecioarele cu botul lui ştirb, iar ultimele dintre ele chiar au supra-vieţuit, deşi au ieşit din peşteră cam boţite. Şi-ntr-o bună zi balaurul a crăpat. Bucuria ne-a fost cu adevărat mare. Ne-am strîns în piaţă, ca să sărbătorim cu dans şi muzică elibe-rarea de balaur. Trei zile a durat petrecerea şi veselia, dar în a treia zi spre seară ceva parcă... Ce să mai ascund, ceva a început să pută. Nu e vina noastră că nu am îngropat balaurul. Era atît de imens, încît ar fi fost cu neputinţă să sapi o groapă aşa de mare în care să încapă un hoit atît de uriaş. Şi chiar dacă... cum să mişti din loc aşa o greutate? A început aşadar să putrezească în aer liber. Pe zi ce trecea creştea şi duhoarea, care nu avea cum să treacă neobservată, fiindcă noi trebuia totuşi să respirăm! Şi ce era mai rău, totul începea să se pătrundă de duhoare, care din aer a trecut în
80

pămînt, în mîncare şi chiar în hainele noastre. A rămas curat doar focul, dar nu şi fumul, bine-înteles. Am importat cisterne de parfum din străinătate, dar duhoarea parfumată era încă şi mai groaznică decît cea curată, ca să zic aşa. Unii tînjeau după vremurile cînd balaurul mai trăia încă. Desigur, nici atunci mirosul nu era prea grozav, dar era doar în peştera lui şi în apropierea ei. Acum însă mirosea urît în toată regiunea. Şi culmea culmilor, fecioarele s-au înmulţit peste măsură. Nestîrpite, acum stăteau lîngă fiecare copac; unde scuipai, hop şi o fecioară. Dar măcar de-ar fi stat cuminţi! Nu, alergau în toate părţile cu crinii lor cu tot, fiecare din ele îţi băga sub nas crinul ei şi-ţi cerea să-i lauzi fecioria. Numai că nici crinii ăştia nu erau foarte... Mirosul, vreau să spun. Ce? Plecaţi deja? nu vreţi să ascultaţi urmarea? Nu mă mir, cam put un pic, deşi mi-am schimbat de mult hainele şi mă spăl în fiecare zi. Probabil că a intrat în piele. Poate că e mai bine că nu vreţi să ascultati continuarea. Că nici eu n-o ştiu.

81 Arta vizuală Ca posesor a doi terieri merg foarte frecvent cu ei la plimbare prin parc şi la fel de frecvent întîlnesc acolo o pereche aflată la a doua tinereţe a1 cărei comportament se deosebeşte de cel obişnuit, al trecătorilor întîlniţi de cîinii mei. Mai mult decît atît, comportamentul femeii, probabil soţie, se deo-sebeşte de comportamentul bărbatului. In timp ce el îmi salută cu bucurie cîinii de la distanţă dînd din mînă, iar cînd trece pe lîngă noi îmi dau seama că ar

vrea să îi cunoască mai îndeaproape, ea se uită la terierii mei cu evidentă neplăcere şi deseori aud în spatele meu cum îi face lui observaţii violcnte ajungînd chiar pînă la certuri de familie. Scena se repetă cu atîta regularitate încît nu-mi pot imagina plimbarea fără ea si nici că ar putea să decurgă altfel. Aşadar mare îmi fu mirarea într-o după-amiază de septembrie cînd n-am mai zărit perechea cunos-cută venindu-mi ca de obicei din faţă, pe aleea par-cului. Mirarea îmi fu şi mai mare văzînd bărbatul stînd singur pe bancă. Ca de obicei, văzîndu-ne, s-a înseninat şi ne-a făcut cu mîna - măcar atît a mai rămas din vechiul curs al lucrurilor - şi chiar a strigat „Alo!". Deci am considerat oportun să mă opresc, iar el, cu mare amabilitate, mi-a arătat locul de lîngă el. - Vă plac cîinn, aşa-i? - i-am zis aşezîndu-mă alături de el. - Cîinii? Da... - Mă scuzaţi, dar mi-aţi dat impresia că sînteţi un mare iubitor de cîini, mai ales de terieri,
82

- Da, desigur. Cîinii ca atare nu mă interesează, dar sînt înnebunit după terieri. - Atunci de ce nu ţineţi măcar unul? - Unul nu-i bine şi nici trei sau mai mulţi. Tre-buie să fie neapărat doi. - Atunci de ce nu ţineţi doi? - Nu-i suportă soţia mea. - Da, am observat. - De fiecare dată cînd ne întoarcem acasă după ce ne întîlnim cu terierii ea susţine că sînt beat şi-mi face scandal. Eu recunosc că are dreptate, dar şi exagerează. - Mi-e greu să cred că terierii au ceva în comun cu aceasta. - Uitaţi-vă la ei - şi-mi arată cîinii. - Doar îi cunosc perfect. - Bine. Atunci uitaţi-vă aici. Şi a scos din buzu-narul interior al pardesiului o sticlă de whisky „Black and White". Cei doi terieri de pe eticheta sticlei, unul negru şi unul alb, erau o copie fidelă a terierilor mei. - Acum înţelegeţi? După atîţia ani, e de ajuns să-i văd ca să simt efectul. Probabil e vorba de reflexul condiţionat ca la cîinele lui Pavlov. Bineînţeles nu e acelaşi efect ca al băuturii. îmi permiteţi... A scos dopul şi a tras un gît. Cînd a 1uat sticla de la gură a scos un suspin extaziat. - Scuzaţi-mă că vă întreb, dar de data aceasta întîlnirea noastră e diferită de cele anterioare... De obicei vă vedeam împreună cu soţia. - A plecat în Scoţia să vîneze cocoşi de mes-teacăn. - o, n-am ştiut că e pasionată de vînătoare. - Vînătoarea nu o interesează deloc. Dar ea nu numai că urăşte terierii negri şi albi, dacă ar putea i-ar omorî pe toţi însă nu-i permite convenţia. In
83

schimb, în cocoşii de mes.teacăn poate să tragă legal, bineînţeles numai în periuada de vînătoare, cînd nu sînt ocrotiţi. - Că nu-i plac terierii înţeleg, dar cocoşii de mesteacăn...? Cu ce i-a greşit biata pasăre? - N-aţi auzit de whisky-ul cu această denumire? - Nu, nu sînt cunoscător, în principiu nu sînt băutor. - Ah! Am ştiut eu, de aceea nici nu v-am servit, am ochiul format. Deci trebuie să vă explic că există un astfel de whisky şi că are un cocoa de mesteacăn pe etichetă la fel cum pe whisky-ul „Black and White" sînt doi terieri, unul negru şi unul alb.

- Mă mir însă că nu v-a luat cu ea. Presupun că nu prea-i place să vă lase singur. - Niciodată! Nici pentru o clipă. - Şi atunci? - M-a luat, bineînţeles. Nu se putea altfel. Dac-aţi şti ce frig este în Scoţia pe timpul acesta, mai ales în pădure. - Totuşi, vă văd aici, în faţa mea, singur. Suspină, de data aceasta cu tristeţe. - Din păcate, în timpul vînătorii s-a întîmplat o nenorocire. o clipă am rămas în tăcere. Apoi m-am ridicat şi luîndu-mi cei doi cîini am zis: - Permiteţi-mi să-mi iau rămas bun. Cred că de-acum n-o să mai aveţi nevoie de noi.
84

Comandoul - Trebuie să umblăm la rezerve — spuse Comandantul Suprem către şeful Statului Major. - Nu mai avem rezerve - răspunse acesta. - Şi pentru ce mai sînt cimitirele militare? - Morţii nu mai sînt activi. Sînt trecuţi în rezerva veşnică. - Birocraţic. Doar nu vreţi să insinuaţi că dintre sute de mii de morţi nu s-ar mai găsi cîteva sute care ar vrea să activeze în continuare. Un soldat adevărat nu încetează săşi slujească patria nici după moarte. - Să trăiţi! Dar chiar şi pentru cele cîteva sute nu putem face prea mult. Nu mai sînt capabili de satisfacerea serviciului militar. - Recunosc că nu-i suficient să fie pregătiţi să satisfacă serviciul militar. Dar mă refeream la cei care, în afară de aceasta, posedă şi calităţi cores-punzătoare pentru a fi în continuare utili. Printre sutele de voluntari post-mortem, se vor găsi cu sigu-ranţă cîţiva care, pe lîngă faptul că sînt pregătiţi în orice clipă, au şi calităţi. - Ce calităţi, Domnule Mareşal? Eu încă n-am auzit de aceste calităţi. - Pentru că doctrina militară le ignora pînă acum. Dacă în toate cimitirele există vampiri, trebuie să fie şi în cimitirele militare. însă nu sînt trecuţi în evidenţele noastre, nu sînt supuşi nici unui control; asta-i o omisiune gravă din partea Armatei. Vampirii militari se irosesc civil. - Ce ordonaţi, Domnule Mareşal?
85

-Vom crea un detaşament special, Vampire Comando. Datorită proprietăţilor operaţionale supra-naturale ale vampirilor, detaşamentul va îndeplini o misiune imposibilă pentru celelalte detaşamente speciale: pătrunderea în Statul Major al inamicului şi vampirizarea şefilor acestuia. Se ştie că un mareşal sau un general vampirizat devine la rîndul său vampir şi-i vampirizează pe cei mai apropiaţi, adică pe subalternii direcţi. La rîndul lor, şefii brigă-zilor îi vampirizează pe colonei, aceştia pe maiori şi căpitani, molima îi prinde pe locotenenţi şi pe subofiţeri şi, în sfirşit, ajunge în masa de soldaţi. In acest fel, întreaga armată inamică îşi pierde sîngele fără nici o tragere din partea noastră. Luînd în considerare importanţa acţiunii, însuşi Şeful Statului Major s-a ocupat de organizarea Vampire Comandoului. Vizita cimitirele militare ca să stabilească

contactele corespunzătoare şi să înceapă recrutarea. însă încercările de contact nu-i reuşeau, şi în cele din urmă s-a aflat cauza eşecului. Şi anume, cu cît un ofiţer este mai avansat în grad, cu atît este mai înaintat în vîrstă şi deci mai uscat. lar vampirii, chiar şi cei militari, preferă colaborarea cu persoanele rumene, iar nu cu unele supe-rioare ca grad, dar mai palide. Aşadar erau trimişi ofiţeri cu grad din ce în ce mai mic, pînă cînd misiu-nea a fost încredinţată unui tînăr sublocotenent, cu obraji deosebit de rumeni şi acesta, în sfirşit, a reuşit. Şeful Statului Major s-a prezentat la Coman-dantul Suprem. - Misiune îndeplinită - a raportat. - Vampire Comando este gata de luptă. - Excelent, luaţi loc. Şeful Statului Major s-a aşezat pe un scaun în faţa biroului Supremului. - Care este efectivul? Care este starea de spirit? 86 - Aşa şi aşa - a răspuns şeful Statului Major trăgîndu-şi scaunul mai aproape de birou. - Cum adică „aşa şi aşa"? Ar trebui să fie totul foarte bine. Oare nu sînt aceştia soldaţii noştri -vampiri patrioţi? - Sînt, a fost de acord Şeful Statului Major, apoi şi-a tras scaunul şi mai aproape. - Atunci de ce starea lor de spirit nu este bună? şi a dumneavoastră la fel, păreţi cam posomorît. - Pentru că... a început Şeful Statului Major, dar s-a întrerupt. ^- Pentru că ce? Şi de ce vă holbaţi aşa la mine? în loc de răspuns, Şeful Statului Major a ridicat un pic buza de sus, de sub care s-au ivit doi colţi uriaşi şi albi. Comandantul Suprem s-a ridicat brusc. - Ce înseamnă asta? - Domnule Mareşal, nu pot să fac nimic, întreaga noastră armată este deja suptă. S-a început de jos, de la acel sublocotent şi a mers în sus pînă a ajuns la mine. întrebaţi de starea de spirit? Ce stare de spirit poate fi dacă personalul trebuie să sugă în sus, pe cei din ce în ce mai puţin apetisanţi. Dum-neavoastră, în calitate de Comandant Suprem, sînteţi ultimul, singurul care a mai rămas. Acum eu trebuie să vă muşc, deşi raportez că o voi face fără nici o plăcere. Cel mai în vîrstă fiind, sînteti pur şi simplu groaznic, un anemic, dar n-am altă soluţie. Zicînd acestea, se ridică, deschise gura şi-şi pregăti colţii pentru acţiune. - Trădare! - a ţipat Comandantul Suprem. - Tre-buia să atacaţi inamicul, şi nu pe propriii superiori. Şeful Statului Major mieşoră puţin deschizătura gurii, dar numai atît cît să poată da o explicaţie. - Aţi uitat un lucru: acum este pace, nu sîntem în război cu nimeni şi atunci ce să facem? După care şi-a înfipt colţii în gîtul Comandan-tului Suprem. 87 Fecioara A fost odată un prinţ pe nume Capitalism. Deşi puternic şi bogat, el nu era fericit, deoarece nu iubea şi nici nu era iubit de nimeni. Pînă atunci nu întîl-nise nici o fecioară după care să-i tresalte inima. Auzise prinţul că în ţinuturi îndepărtate locu-ieşte o prinţesă numită Rusia. Un vrăjitor rău o fermecase, ea a căzut într-un somn adînc şi de ani de zile îşi doarme somnul şi nu se poate trezi. Prinţul se hotărî aşadar să meargă la ea. Niciodată pînă atunci nu mai fusese pe melea-gurile răsăritene şi tare ciudate ai înfricoşătoare îi mai păreau. Căci, cu cît se afunda mai adînc spre răsărit, cu atît copacii se făceau din ce în ce mai mici, iar ciupercile din ce în ce mai mari, pînă cînd stejarii ajungeau cît ciupercile, iar ciupercile cît stejarii. De asemenea dobitoacele erau altfel decît în altă parte. Ursul nu mergea pe picioarele lui, ci călărea un iepure, care stătea pe o furnică. Insă aceasta nu-i putea ridica pe amîndoi, dată fiind greutatea dublă. Dar cel mai tare se minună prinţul cînd se ivi cerbul, care avea coarnele în locul cozii, iar coada în frunte. Ajunse prinţul într-o poiană din mijlocul pădurii, unde găsi o căsuţă şi aici dădu de prinţesă. Se odihnea pe un pat mare, într-un somn adînc. Prmţul rămase încîntat de frumuseţea ei şi imediat îi căzu cu tronc. Acum mai trebuia doar s-o trezească, pentru ca şi ea să se îndrăgostească de el. Dragostea reciprocă îi va uni şi apoi vor trăi o viaţă lungă şi fericită.

Se aplecă aşadar deasupra prinţesei şi-i lăsă un sărut pe frunte. Prinţesa deschise un ochi şi-l închise la loc. Prinţul repetă sărutul; prinţesa nici nu tresări. El se concentră şi o sărută pentru a treia oară, cît putu cl mai tandru. Prinţesa se întoarse pe partea cealaltă. - Ce-i? - întrebă prinţul - Care e treaba? - Măi prostule, tu crezi că mie îmi ajunge o dată sau de două ori? Sau chiar de trei? Stai aici şi sărută-mă şi poate
88

am să simt ceva şi atunci vom discuta ce-om face mai încolo. Deocamdată n-avem ce vorbi. După care a sforăit o dată apoi şi-a continuat somnul. Prinţul o sărută şi iar o sărută, îşi dădu jos haina, pentru că asudase şi, cu toate că nu ajungea la nici un rezultat, nu se opri din sărutat - fericirea era prea aproape ca să renunţe la ea. Şi-o mai sărută şi azi.

89

Sicriul Maresalului Ciaibousan Printre obligaţiile mele de gazetar începător era şi aceea de a citi coloanele de tipar pe care încă nu se uscase cerneala, ultima corectură, precum şi con-trolul ziarului înainte de apariţia lui pe piaţă. Era anul 1951, totul se-ntîmpla în Polonia şi trebuia să citeşti foarte atent. Colegul care nu observase că în cuvîntul „Stalin" litera „t" fusese înlocuită cu „r" a dispărut şi nu s-a mai întors vreodată'. în acea peri-oadă aveam o prietenă de a cărei fidelitate nu eram sigur. Bănuiam că mă înşală cu un oarecare X şi sufeream în chinurile cumplite ale geloziei, aşa cum ţi se întîmplă numai atunci cînd ai 21 de ani. Nu ştiam cum îşi petrecea nopţile prietena mea pentru că eu unul mi le petreceam la tipografie. Mi-a fost foarte greu să mă concentrez asupra lecturii zi'arului. Mă întorceam acasă în zori şi dormeam pînă după amiază. în timp ce visam, ca şi în realitate, mă chinuiau gelozia şi teama că, tulburat de gelozie, am omis vreo greşeală de tipar sau vreo formulare care ar putea fi luată drept diversiune politică. Trezindu-mă, aşteptam paşii de pe scări şi cînd îi auzeam mă pregăteam să fiu arestat din clipă în clipă. Nesiguranţa era mama fricii, dar şi a geloziei.
1. Cuvîntul care rezultă din înlocuirea literelor „t" cu „r", ' adică „Sralin", se asociază cu verbul srac', care înseamnă a se căca (n.t.). 90

Din obligaţie, citeam tot ceea ce se tipărea în ziarul meu începînd cu prima literă a primei coloane şi pînă la ultimul punct de pe ultima pagină. Citeam, aşadar, şi acele ştiri pe care - asemenea cititorilor de rînd ai gazetei, nu leaş fi citit de bunăvoie. Şi în acest fel am aflat despre Mareşalul Ciaibousan. S-a întîmplat să moară atunci la Moscova un demnitar al Republicii Populare Mongole, Mareşalul Ciaibousan. Funeraliile au avut loc întîi la Kremlin iar apoi un tren special a transportat corpul lui neîn-sufleţit în Mongolia natală. Insă, cum s-a arătat cîteva nopţi mai tîrziu, acesta nu a fost un transport obişnuit al unui corp neînsufleţit, ci o manifestare a prieteniei neclintite dintre popoarele mongol şi rus, a unităţii de nezdruncinat a Uniunii Sovietice sub conducerea Partidului, precum şi a cinstirii şi devotamentului masei muncitoare faţă de aceasta şi faţă de Marelc Ei Conducător. Pe lîngă sicriu, trenul îi transporta pe membrii Comitetului Central, pe Reprezentanţi, pe Demnitari şi Delegatiile. Staţiona în fiecare oraş mare, astfel încît localnicii, vemţi în •rmmăr impresionant la gară, să poată să-şi exprime regretul lor profund faţă de decesul Mareşalului Ciaibousan şi cu această ocazie să-şi manifeste mai sus pomenitele axiome. In fiecare noapte sau o dată la cîteva nopţi, în funcţie de distanţa dintre oraşe, mă aştepta la tipo-grafie ştirea care începea invariabil cu cuvintele: „Trenul cu trupul neînsufleţit al Mareşalului Ciaibousan a sosit în oraşul..." şi urma denumirea oraşului în care sosise. Se schimba doar denumirea, restul telegramei suna la fel:

„..., a cărui populaţie şi-a exprimat..." şi aşa mai departe. în timpul acesta, în viaţa mea personală nu se clarifica nimic. Oare eram înşelat? Probabil. Cu siguranţă? Nu, nu eram sigur.
91

Uniunea Sovietică era 6 ţară foarte mare, de la Moscova pînă în Mongolia era departe, trenul cu trupul neînsufleţit al Mareşalului Ciaibousan a trecut prin Rusia Mare, prin Republica Başkiră, prin Ural, a trecut de Sverdlovsk, Omsk şi se apropia de Novosibirsk, dar mai avea de parcurs un drum lung de la Krasnoiarsk prin regiunea Irkutsk, de-a lungul malurilor Baikalului, prin Kiachta. Iniţial îl uram pentru incompatibilitatea lui teribilă cu viaţa mea. în fiecare seară mergeam la tipografie deşi doream să merg în altă parte. Şi acolo mă aşteptau mereu informaţii despre sicriul Mareşalului Ciaibousan. Nu-mi păsa deloc de el, dar trebuia să-i urmăresc traseul cu precizia cu care aş fi vrut să-i urmăresc programul iubitei mele. Cu timpul însă, regularitatea acestei călătorii şi chiar monotonia ei au început să mă aline. Orice s-ar întîmpla cu mine, totdeauna puteam să fiu sigur că sicriul Mareşalului Ciaibousan va ajunge în urmă-toarea localitate şi ştiam dinainte cum va fi primit acolo. Aceasta era atunci singura chestiune sigură din viaţa mea. Intr-o seară, mergînd ca de obicci la tipografie prin Planty (aşa se numeşte la Cracovia cercul de verdeaţă care înconjoară oraşul după modelul Ringului Vienez), i-am văzut şezînd pe o bancă de pe o alee laterală, pe un oarecare X cu prietena mea. Se aflau în situaţia căreia, cu patruzeci de ani mai tîrziu i se va spune „soft porno". Nu puteam să întîrzii la tipografie şi asta m-a făcut să mă retrag, neobservat de ei, fără să-mi fie lezată, cel puţin în aparenţă, onoarea. La tipografie am aflat că sicriul Mareşalului Ciaibousan a ajuns la capătul traseului. Nu mi-a venit să cred, pentru că încetasem să mai sper că voi scăpa vreodată de el, şi totuşi am citit că 92 „...populaţia Ulan Batorului şi-a luat rămas bun de la Eroul său. La înmormîntare au luat parte..." ete. întorcîndu-mă în zori acasă, m-am dus spre acea alee laterală, dar, bineînţeles, banca era deja goală. M-am aşezat pe ea, deşi era umedă de ceaţă. M-am gîndit că Mareşalul Ciaibousan a ajuns, deoarece ştia că n-o să-mi mai fie de folos.

93 Miracolul economic Am mers într-una din ţările Europei de Est, pentru ca, profitînd de noua situaţie politică, să stabilesc acolo relaţii economice. Am închiriat un spaţiu comercial şi am atîrnat o firmă: EXPORT - IMPORT ...şi am aşteptat propuneri. Dar n-a apărut nimeni. M-am gîndit că, luînd în considerare lipsa articolelor de bază de pe piaţa din ţară, locuitorii sînt mult mai interesaţi de import decît de export. Am schimbat deci ordinca anuntului: IMPORT - EXPORT ...punînd importul pe primul loc. A apărut un pensionar, care mi-a propus să-i aduc din străinătate portretul lui Karl Marx, articol acum inaccesibil pe piaţa internă. Timp de patruzeci şi cinci de ani se obişnuise să scuipe pe Karl Marx de două ori pe zi, dar ultimul exemplar i se uzase. I-am promis amabil să-i aduc cîteva piese din Cuba, dar asta n-a fost nici o afacere. Fiindcă în continuare nu şi-a făcut nimeni apa-riţia în biroul meu, am bănuit că poate ortografia străină a anunţului îngreunează contactul cu local-nicii, şi am schimbat „x" cu „es", adaptînd ortografia la limba autohtonă. S-a prezentat un tînăr şi a declarat că pot să-l export pentru o sumă cuvenită într-una din ţările Europei de Vest, dar cel mai bine în SUA. La
94

întrebarea mea, în ce calitate ar trebui să-l export, a reactionat cu uimire. Apoi a explicat că în calitate de calitate. Fiindcă e născut într-o ţară care nu are egal pe lume, fiindcă e un produs sută la sută naţional, este automat mai bun decît toţi care s-au născut în altă parte, deci ca articol exportat va fi întîmpinat cu entuziasm în orice ţară din lume. Cînd am refuzat, mi-a spart toate geamurile. Din cauză că tot nu aveam clienţi, am hotărît să fac anunţul din firmă mai atrăgător, vizual, cel puţin:

...ceea ce n-a dat totuşi nici un rezultat. Doar un huligan a fost atras de firma mea. Inchi-zînd localul după încă o zi de aşteptare zadarnică a clienţilor, am observat că cineva a şters şi import, şi eesport şi a scris CUR. Descurajat, m-am decis să lichidez întreprin-derea şi cu această hotărîre m-am întors la hotel.

A doua zi de dimineaţă, cînd m-am îndreptat spre birou ca să termin lichidarea, am văzut de departe că în faţa anunţului, aşa modificat cum fusese în seara precedentă de către un huligan necunoscut, se făcuse o coadă lungă de clienţi aşteptînd cu nerăbdare deschiderea localului.
95

Mi-am schiinbat decizia, rămîn. Am să angajez personal şi am să lărgesc spaţiul biroului. Mai rămîne de clarificat în ce va consta în realitate activitatea mea. Dar asta nu-i o problemă, mi-o vor clarifica experţii în marketing. Cel mai important e că sînt clienţi.

Zero
Tînărul care tocmai se aşezase lîngă mine părea prea bine îmbrăcat pentru vremurile grele de după război. însă mai mult decît îmbrăcămintea, atrăgeau atenţia paloarea şi fineţea tenului său. Era prea spălat, prea curăţat şi prea lustruit. In timpul pauzei mă aşezasem într-un colţ, reze-mat de perete, unde privirile oamenilor mă afectau mai puţin decît în mijlocul foaierului. Aveam cinci-sprezece ani şi jumătate si eram mai nenorocit decît oricare tînăr obişnuit. S-a apropiat şi s-a aşezat lîngă mine, rezemat şi el cu umerii de perete. - E bună piesa? - a început discuţia. Eram pentru a doua sau poate a treia oară în viaţa mea la teatru. Pînă atunci fusesem numai la spectacole şcolare, de data aceasta mergeam pentru prima dată singur, datorită unui coleg care îmi dă-duse biletul. El, împreună cu logodnica lui, a preferat să meargă la o petrecere. Biletul ei l-am înapoiat la casă. Eu n-aveam logodnică şi, contrar dorinţelor mele cele mai fierbinţi, eram virgin. - Bună, am zis. - Să zicem. A aruncat ţigara şi a călcat-o. A aprins-o pe a doua, pe care imediat a aruncat-o şi a călcat-o. Ţigă-rile erau lungi, cu filtru şi de culoare crem deschis. Astfel de ţigări mai văzusem doar în copilărie, înain-te de război, cînd trecea pe la noi unchiul Ludwik. A sunat şi ne-am întors în sală. 97 în timpul actului al dbilea nu m-am mai gîndit la el. Oricum nu eram capabil atunci să mă gîndesc la ceva în mod special. Lumea era o nebuloasă în care toate lucrurile se învîrteau în toate direcţiile. Se terminase spectacolul, lumea aplaudase şi ne-am ridicat de pe locuri. - Am tren abia la unu - a zis. Mă duc să cinez undeva. Dacă vrei, mergem împreună, te invit. Niciodată în viaţa mea nu fusesem la restaurant, cum nu fusesem în msula Tahiti. Şi îmi doream foarte mult. - Să mergem la „Casanova". „Casanova" era un local de noapte, pe strada Florianska. Pe timpul acela era cel mai la modă local din Cracovia. Pentru mine era mai mult decît insula Tahiti. Nu-mi amintesc cum ne-am aşezat la masă, că deodată nebuloasa devenise aurie şi orbitoare. Masa era la mezanin, lîngă perete. El s-a aşezat cu spatele la perete. Aveam toată

sala în faţă, iarjos parchetul, pe care se dansa. - o voteullţă? - a întrebat chelnerul care ne luase deja comanda. -Nu. Chelnerul s-a aplecat în mod confidenţial. - Avem votcă Baczewski... „Baczewski" - era denumirea unei fn-me din Lwow, înainte ca acesta să devină în urma Tratatului de la lalta un oraş al Uniunii Sovietice. o votcă foarte bună. în ce priveşte „Casanova" - acest local s-a mai numit aşa pînă cînd, cu doi ani mai tîrziu, avea să-şi schimbe denumirea ca toate în Polonia, deve-nind „Punct al Activităţii de Distracţie în Slujba Maselor Proletare". Cînd se numea „Casanova" era frecventat de elemente antisocialiste şi reacţionare, deci în primul rînd de privatizaţi. 98 - Nu. - V-o recomand din inimă. Tovarăşul meu, fără să scoată un cuvînt, a pus un pistol pe masă. Chelnerul a dispărut. Tînărul a pus pistolul înapoi în teaca de sub haină. - Nu beau - mi-a explicat. Orchestra cînta rumba (cu doi ani mai tîrziu avea să cînte numai valsuri ceheşti), iar nişte doamne frumoase şi pline de mister dansau cu nişte domni frumoşi şi plini de mister. Se pare că era la fel ca în insula Tahiti. Dar ce era cu pistolul? - Nici măcar în Rusia n-am băut. Imobilitatea ochilor lui era mult mai şocantă decît paloarea tenului. A venit şeful localului şi a întrebat dacă totul este în regulă şi dacă nu avem nevoie de ceva. îl însoţeau trei chelneri pentru servit. Celui care mai înainte ne propusese votea Baczewski, îi tremurau mîinile. - Mănîncă. Am mîncat. Nu mai ţin minte ce, poate un cotlet? lar el, după ce mîncă puţin, a început să vor-bească. Povestea despre el. Fragmente din biografie şi episoade mai lipsite de interes. Şcolile N.K.W.D., săriturile cu paraşuta în afara liniei de front, misiu-nile speciale. Şi munca lui de acum. Maxime despre viaţă, kitsch amestecat cu concret pur. Am resimţit un sentiment cunoscut de undeva. Era cu cîţiva ani în urmă, cînd nemţii au publicat fotografiile de la Katyn. Aceeaşi fascinaţie scîrboasă pe care n-o vroiam. Visam asta noaptea şi totuşi aşteptam cu nerăbdare fiecare duminică, cînd apărea suplimentul ziarului Curierul de Cracovia. Insula Tahiti a dispărut. In sfirşit a încetat să vorbească. Abia atunci am deschis şi eu gura. A fost singura mea replică înţe-leaptă în timpul întîlnirii. 99 - De ce îmi povestiţi toate acestea? - Pentru că eu nu povestesc niciodată. Dar măcar o dată trebuie. Ţie pot să-ţi spun. Cine eşti tu? A dat un bobîrnac unei firimituri de pe masă. - Un zero. Firimitura dispăru de pe masă. - Chelner! Un desert pentru colegu'. A fost un desert, poate o îngheţată, poate melba... S-a uitat la ceas. - Mergem şi la frizer. - Frizeria e-nchisă - am zis, ca să zic şi eu ceva. Ce poate să spună un zero? - Totdeauna e deschis la gară, cînd mă întorc la

Varşovia. Şi-a pipăit faţa cu mîna. - o compresă fierbinte şi un masaj sînt cel mai bun lucru. Eu fac asta de două ori pe zi. Cel puţin. Mergeam cu el pe strada Florianska, spre gară. Nu ştiu de ce nu mi-am luat rămas bun de la el imediat ce am ieşit din „Casanova". Din prostie? Din inerţie? Din cauza acelei fascinaţii? Şi totuşi voiam să fug. De cînd am ieşit din „Casanova" n-a mai scos un cuvînt. Mergeam încet, aş fi preferat să mergem mai repede. - Veţi pierde trenul. - Fără mine nu pleacă. Am ajuns acolo unde se termină Planty" şi începe piaţa din faţă gării. Trebuia doar să traversăm strada. Dintr-o dată s-a oprit. - Să nu mergi mai departe... a zis. Pentru prima dată am avut impresia că nu doar mă priveşte, ci mă şi vede. - De ce, eu pot... - Acum e mai bine să te întorci. - Incă nu e chiar aşa de tîrziu... - Du-te-n aia a mă-tii. Imediat.
100

M-am întors şi am început să mă îndepărtez. Totuşi nu fugeam şi nici nu întorceam capul, era ceva instinctual şi poate tocmai asta m-a salvat. Cred că, du.pă ce am ieşit din „Casanova" a început să aibă îndoieli dacă nu cumva pînă şi un zero ca mine nu este prea mult. Din anumite motive a preferat să-i dispar din ochi ca să nu fie nevoit să se hotărască. Mizantropul Compartimentul era gol. M-am aşezat lîngă geam şi am deschis o carte. S-a auzit uşa des-chizîndu-se. A intrat un individ cu o valiză inare. Mi-am reluat lectura, căci naveam chef să fac cunoştinţă cu nimeni. Mi-era de ajuns că nu mai eram singur în compartiment. — Dumneavoastră ocupaţi locul meu. - Locul dumneavoastră? — Vă rog să verificaţi. Uitasem deja în care buzunar pusesem biletul, dar l-am găsit în cele din urmă. - Aveţi locul 34, iar aeesta este locul 39. M-am aşezat vis-ă-vis. N-am vrut să mă mut de lîngă geam, cu intenţia să admir peisajul. - Bagajul dumneavoastră. — Bagajul meu? Arătă cu degetul spre suportul de bagaje. - A, e vorba de pardesiul meu... — Conform regulamentului acesta este considerat bagaj, deoarece se află în locul prevăzut pentru bagaje. Am luat pardesiul de pe suport. Şi-a pus cu greu valiza, explicîndu-mi că această parte a suportului poate fi ocupată doar de călătorul care, conform bile-tului său, ocupă locul nr. 39. Trenul porni, un pic cam brusc. Incepusem să privesc peisajul. - Dumneavoastră aţi ocupat locul nr. 38. M-am întors, întradevăr, deasupra locului era o plăcuţă cu acel număr. — Locul nr. 34 e acolo...
102

Imi arătă colţul dinspre uşă. - Dar nu-i totuna? Compartimentul este aproape gol. - Aici este vorba despre un principiu. Aveam de ales: ori să intru într-un conflict des-chis cu maniacul, ori să cedez. In ambele cazuri i-aş fl dat satisfacţie, dar nu ar fi fost aceeaşi. Am hotă-rît atunci să părăsesc compartimentul. M-am ridicat şi era cît pe ce să-mi pierd echi-librul. Trenul, accelerînd, smucise vagonul. Valiza de deasupra capului său s-a deplasat spre marginea suportului. Mi-am dat seama că trebuie să mă aştept la alte accelerări. Fără să scot un cuvînt m-am dus la locul nr. 34. Era mai incomod pentru a admira peisajul, dar în schimb îmi deschidea o perspectivă mai bună, în diagonală, spre valiza de deasupra tovarăşului meu de călătorie. Trenul a frînat, iar valiza s-a întors la locul ei iniţial. Am început să am dubii în ce priveşte precizia calculelor mele, căci trebuia să fi luat în consideraţie şi frînările trenului. Oare n-ar fi mai bine să părăsesc compartimentul? - Asta este, domnule. Totdeauna trebuie să res-pectăm regulamentul - îmi explică triumfător. Aşa m-a convins să rămîn. Pînă una-alta, trenul încă nu atinsese viteza maximă şi mai puteam spera. închisesem ochii pe jumătate. în afară de a citi şi de a admira peisajul, cea de-a treia plăcere cînd călătoreşti este aţipitul. Dar n-am aţipit, putînd ast-fel, pe sub pleoapele întredeschise, să observ supor-tul, fără să atrag atenţia individului, ceea ce n-aş fi putut să fac nici în timpul lecturii, nici în timp ce aş fi admirat peisajul. Calculul s-a dovedit a fi corect. Incet, dar sigur, valiza se deplasa spre margine. Intre mine şi centrul ei de greutate se lega o înţelegere intensă. Se apro-pia momentul.
103

M-am hotărît, totuşi, să-i mai' acord o şansă. Nu din motive umanitare, şi cu atît mai puţin, din dragoste pentru aproapele. Aşa, din curiozitate. — Dumneavoastră, după cum se pare, sînteţi un partizan al regulamentelor. Aş putea să ştiu de ce? S-a înviorat, probabil ăsta era subiectul lui pre-ferat. — Regulamentele, domnule, sînt necesare ca să fie ordine. Fără ele este dezordine. — Atunci aş vrea să vă propun ceva. Haideţi să schimbăm biletele, După aceea eu am să stau în locul dumneavoastră, iar dumneavoastră în locul meu. Astfel nu vom încălca regulamentul, pentru că biletele nu sînt nominale, ci la purtător. Ce spuneţi? A tăcut o clipă, surprins. - Dar oare pentru ce? - Pentru că îmi place să stau lîngă geam. Şi dumneavoastră? Aşteptam un răspuns. Dacă ar fi spus da, s-ar fi salvat. - Dar numărul 39 este al meu! - Inţeleg, asta ar fi fost o manipulare a regula-mentului. Prin natura lucrurilor, regulamentele nu pot fi absolute, dar asta nu înseamnă că avem voie să le manipulăm, nu-i aşa? - Sigur că da! - Care va să zică, dumneavoastră identificaţi regulamentul cu Destinul? - Cu ce? - Cu Destinul, cu Providenţa. Regulamentele elimină libera alegere, adică întîmplarea, adică haosul, şi, prin urmare, sînt o expresie a Destinului, o voce a Providenţei. - Dumneavoastră numiţi asta aşa, nu ştiu cum... — Spun exact ce spuneţi şi dumneavoastră, dar folosind alte cuvinte. Dumneavoastră spuneţi ordine, 104

eu spun: destinul, dumneavoastră: dezordine, eu spun haos, dar e totuna. Deci, regulamentul are în sine ceva divin. Acum înteleg, de ce e sfint pentru dumneavoastră. - Kegulamentul, dragă domnule, este regula-ment şi basta. - Perfect - am zis şi am închis ochii, în semn că nu mai avem ce să vorbim. Şi aşa a şi fost. Cînd a căzut valiza, a căzut şi el, fiind lovit de colţul metalic exact în tîmplă. Credeam că a leşinat şi vă jur că nam vrut asta, fiindcă nu prea aş fi ştiut cum să procedez. Cum să-i trezesc pe leşinaţi? Vai, ce problemă. Privind disperat în jur, am zărit semnalul de alarmă cu inscripţia de rigoare: „trageţi în caz de pericol". Exista pericolul că, dacă nu i-ar fi acordat nimeni primul ajutor, starea lui s-ar fi agravat. Am tras. Din această cauză trenul a avut două ore întîr-ziere, ceea ce a provocat dereglări în mersul tre-nurilor pe întreaga regională. Această tulburare a ordinii însă nu a ajutat la nimic, deoarece, după cum s-a dovedit, decedase pe loc. Eu totuşi proce-dasem tot timpul conform regulamentelor şi n-aveam nimic să-mi reproşez.

105 Serviciul de sănătate Inlăturarea apendicelui era inevitabilă. Am completat formularele necesare şi am fost înscris pe lista de aşteptare. Au trecut doi ani cum ai pocni din degete, rai-a venit rîndul si iată-mă la spital. Operaţia a reuşit extraordinar de bine. Chiar medicul-şef mi-a lăudat rezultatele: - A fost o intervenţie chirurgicală frumoasă, doamnă spuse. I-am atras atenţa că sînt de sex bărbătesc. A verificat ceva în hîrtii. -Aţi fost bărbat înainte de operaţic. Dm greşeală aţi fost îndrumat către secţia experimentală, iar acum sînteti femeie. Schimbarea de sex este dome-niul de pionierat al chirurgiei, dar avem rezultate desăvîrşite, a căror dovadă sînteţi, doamnă... dom-nule... - Şi cu apendicele care-i treaba? - Nu doriţi să-l aveţi, doamnă? - Nu. Şi nici nu doresc să rămîn femoie, vă rog să rezolvaţi imediat această neînţelegere. - Domnule... ăă... doamnă, sînteţi un pacient difi-cil. Ei, bine. Ce vreţi mai întîi, doamnă: să fiţi din nou bărbat sau apendicele? - Ce se face mai repede. — Vă rog să completaţi formularele duble. Timpul a trecut repede şi următoarea operaţie a reuşit la fel de bine ca şi precedenta. Noul rinichi funcţiona nemaipomenit, doar că acum aveam trei: doi ai mei plus cel transplantat. Ca urmare a erorii

din programul computerului am fost îndrumat greşit 106 spre o altă sală de operaţie. Imediat după ce mi-am revenit, am completat formularele cu chestiunea rinichiului, pe care le-am adăugat la cele depuse anterior. Deja nu mai eram tînără, cînd am primit vestea că s-a eliberat un loc la spital şi că mi-a venit rîndul la operaţia de rinichi. Era vorba doar de extir-parea unuia dintre ei, dar m-am trezit la maternitate, ca nou-născut. Greşeala s-a produs la administraţia centrală a serviciului de sănătate, dar părinţii n-au protestat. Eram deja copil mare şi nu mai aveau în grijă cheltuielile pentru educaţia mea, deci au preferat să mă considere copilul lor. în ceea ce mă priveşte, eram sătul de completat formulare şi m-am resemnat. Relaţiile dintre mine şi părinţi s-au aranjat de minune. Singurul nostru necaz este apendicele meu, care mă supără în continuare. Trebuie să mă trimită la spital pentru o operaţie de apendicită. Cade bine, pentru că bănuiesc că totuşi ar prefera să aibă un băieţel decît o fetiţă.

107 Europeanul

Cînd m-am trezit cu crocodilul în dormitor, mi-am zis că trebuie să-mi păstrez calmul, exa-gerările fiind de prisos. Nu mă gîndeam la crocodil, mă gîndeam doar la mine. Căci primul meu impuls a fost să mă reped la telefon şi să formez toate cele trei numere în caz de urgenţă: poliţia, pompierii şi salvarea. Dar chiar şi această reacţie mi s-a părut exagerată. Pentru că sînt un european educat în spirit cartezian, am o repulsie faţă de extremisme, gîndesc raţional şi nu mă supun nici unui prim reflex fără o analiză prealabilă. Aşa că mi-am tras plapuma peste cap şi am purces la munca intelectuală, Mai întîi - am constatat eu - apariţia crocodi-lului în dormitorul meu este un lucru absurd şi, conform gîndim logice, folosim absurdul doar ca să-l excludem din următoarea etapă a raţionamentului. Cu alte cuvinte, crocodilul nu există. Liniştit după această concluzie, m-am uitat de sub plapumă, gest prin care am apucat să mai zăresc cum crocodilul rosese firul telefonului, pe care de altfel aproape că-I înghiţise. Chiar dacă mi-aş fi băgat mîna prin botul lui pînă în stomac şi aş îî format unul dintre cele trei numere de urgenţă, linia era deja între-ruptă. M-am hotărît să mă duc la cel mai apropiat telefon public, ca să semnalez serviciului de deranjamente al Telecomunicaţiilor defecţiunea telefonului meu particular. Aceasta mi-ar fi permis, după înlăturarea defecţiunii de către echipa de specialişti, să vorbesc 108 cu instituţia desemnată să înlăture crocodilii. Ca un tip

civilizat ce sînt, nu puteam totuai să ies pe stradă în pijama, iar crocodilul tocmai îmi termina de mîncat pantalonii. Normal că nu era singura pere-che de pantaloni de care dispuneam. In ciuda creş-terii - după părerea mea insuficientă — a nivelului de trai, cîteva perechi de pantaloni se mai găseau prin şifonierul meu. Din păcate, perechea pe care aveam de gînd s-o îmbrac, întrucît se asorta cel mai bine cu cuvertura „Yves Saint Laurent", nu se afla în şifonier, ci la spălătoria chimică. Şi unde am pus chitanţa, care îmi confirma identitatea de proprietar al acelor pantaloni, document fără de care e impo-sibil să mi-i ridic de la spălătoria chimică? Am început să caut chitanţa, şchiopătînd puţin, fiindcă în acest timp crocodilul îmi rosese deja un picior. N-am dat atenţie piciorului, căci acum mă rodea din ce în ce mai mult grija pantalonilor. Crocodilul tocmai se pregătea să-mi mănînce şi celălalt picior, cînd am realizat un adevăr îngrozitor: el este cel care mi-a devorat chitanţa de la spălătorie şi pantalonii nu-i voi mai primi înapoi niciodată. Cu mîinile goale am strîns de gît tîrîtoarea. Recunosc că m-am purtat brutal şi, ce-i mai rău, sub influenţa emoţiilor necontrolate. Recunosc că în loc să am încredere în instituţiile constituţionale, am acţionat pe cont propriu. Dar să-mi mănînce chi-tanţa de la spălătorie? Sînt situaţii cînd apărarea civilizaţiei cere încălcarea normelor de civilizaţie.

109 Metamorfoza

Kafka ăsta credea că numai lui i s-a întîmplat aşa ceva. Mă refer la Franz Kafka, literatul care s-a transformat în vierme şi a descris totul într-una dintre operele sale. Mare scofală, oricine e în stare să se transforme în ceva scîrbos, dar ăsta nu-i motiv de laudă. Eu, de exemplu, m-am transformat cîndva într-o reptilă, însă nici prin gînd nu mi-a trecut să descriu aşa ceva. Acum îmi pare rău, Kafka a ajuns celebru, iar eu nu prea... E mult mai greu să te faci înapoi om. Despre aceasta am să vă povestesc deşi nu mă aştept să-mi aducă celebritate. Nu există dreptate pe lumea asta. Eram, aşadar, o reptilă, nu una pe care o poţi găsi în clasificările consacrate, dar cu siguranţă eram. o dovedea din plin coada, fără să mai vorbim de alte detalii ale înfăţişării mele de atunci. Avea vreo doi metri lungime, era zimţată, acoperită cu solzi. Pomenesc în primul rînd de coadă pentru că cel mai greu mi-a fost să scap de ea. Din faţă mai arătam eu a om, dar din spate şi din profil - reptilă şi basta. In afară de faptul că nu corespundea din punct de vedere moral, coada mă incomoda la propriu. Nu puteam să închid uşa ca un om normal, fără să mă întorc cu faţa la ea; traversînd strada totdeauna riscam să fiu călcat pe coadă; în aglomeraţie de multe ori mi-o călca cineva. Dar cel mai mult sufe-ream sufleteşte, coada fund ultima piedică în calea umanizării mele depline. Şi nu-mi făcea nici o plăcere atunci cînd, la grădina zoologică, crocodilii se uitau la mine ca la unul de-al lor. 110 Ce să mă fac? Mi-am dat seama că n-o să reuşesc de unul singur să scap de coadă şi m-am adresat experţilor. Mai întîi celor care susţin că a fi om ţine de suflet. Ai suflet - eşti om. Nu ai - eşti reptilă sau în cel mai bun caz o vită. Au constatat că în principiu aş avea suflet, dar cam redus. S-au chinuit un timp să mi-l mărească, dar se pare că au exagerat, căci nici gînd să-mi dispară coada, în schimb au început să-mi crească aripi de înger. Şi cu aripi, şi cu coadă arătam şi mai rău ca înainte aşa că am renunţat la

acest tratament. Din fericire nu trăim în Evul Mediu, există şi alternativa laică. Se zice că reptila a devenit om datorită culturii minţii, fără nici o metafizică. M-am abonat la cîteva reviste literare şi zi de zi îmi măsu-ram coada, ca să văd dacă nu s-a mieşorat. Doar atît am obţinut - a început să ia formă de spirală. In loc de o coadă normală, simplă, aveam ca şi pînă acum o coadă de reptilă, dar în formă de tirbuşon. Se pare că nici chestia cu cultura nu-i adevărată. Dar de ce să nu recurg la teoria socială? Omul devine om datorită faptului că trăieşte în grup, adică în colectivitate, cooperează, are activităţi publice. Şi ce poate fi mai social şi mai public decît politica? Miam înfiinţat propriul partid şi am devenit con-ducătorul lui. Coada a rămas la locul ei, dar a început să-mi crească şi-un bot. M-am retras, aşadar, din politică. Trist, îngrijorat, m-am dus din nou la grădina zoologică să mai reflectez la toată chestiunea aceasta. Era o zi obişnuită, cu puţinii vizitatori, puteam deci să am o oarecare singurătate. M-am oprit în faţa cuştii cu reptile, dar n-am fost lasat în pace. S-a apropiat îngrijitorul şi, legănîndu-se de pe un picior pe altul, dîndu-şi cascheta pe o parte şi scărpinîndu-se în cap, s-a holbat la mine. 111 - Dumneavoastră aici? - a întrebat în sfirşit, şi apoi, arătînd cuşca: - Sau acolo? - Eu? Eu doar aşa, treceam pe-aici... Mulţumesc, imediat mă duc mai departe. Şi am părăsit grădina zoologică. Din acel moment cred că acest Kafka a ascuns totuşi ceva, nu ne-a spus totul. Dacă sa transformat în vierme ar fi trebuit să aibă ceva din acest vierme dinainte. Ceva corniţe, antene, ceva caracteristic speciei în orice caz. Şi la fel, mă gîndesc că nu e posibil să fi devenit vierme în întregime, doar i-a rămas mîna de om cu care a descris totul. Nu se poate ajunge la ceva de la care nu s-a pornit, nici într-o parte, nici în alta. Totdeauna, la început este ceva din ceea ce este şi la sfirşit, indiferent din ce parte începi şi în ce parte termini. Pe de altă parte, crocodilii sînt mai bine crescuţi decît oamenii. Ei doar privesc şi nu pun întrebări. Muzeul figurilor de ceară M-am dus la muzeul figurilor de ceară. Eram singurul vizitator, pentru că acest gen de distracţie este dat uitării, nereuşind să concureze eficient cu mijloacele moderne ale comunicării vizuale. M-am învîrtit prin săli prăfuite, semiobscure; erau lumi-nate doar fmdele din perete, asemenea vitrinelor din magazine. M-am oprit lîngă Maria Antoaneta, care stătea nemişcată sub tăişul ghilotinei, ce ar fi trebuit să cadă dintr-o clipă într-alta, dar care n-a căzut, asa că n-am mai stat să aştept în zadar şi am trecut la Marat, cel din cadă, dar nici acolo nu se întîmpla nimic, deoarece cuţitul ridicat deasupra lui de către Charlotte Corday a rămas şi el doar ridicat. John Kennedy - aparent ceva mai bine, dar totuşi nu foarte, pentru că acolo totul se întîmplase deja: preşedintele zăcea într-o rînă pe pernele din maşină, deja împuşcat, deci nu mai aveam ce să aştept. In sala filosofilor şi inventatorilor, de-a dreptul plicti-seală crasă. Benjamin Franklin tocmai descoperea paratrăsnetul însă doar expresia feţei arăta că inventează şi măcar de-ar fi fost vreun trăsnet... Dar nu, de unde-atîta! Charlie Chaplin e mai bun la cinema decît din ceară, ce valoare are un Charlie Chaplin care nu se mişcă? Descurajat, m-am întors spre ieşire, adică spre ultima sală, cea dedicată epocii contemporane. Dar contemporaneitatea o am la televizor, deci n-am aruncat chiar

nici o privire şi tocmai urma să ies, cînd... - Pssst... am auzit. 113

Şoapta venea dinspre Dictator, care pînă nu de mult încă mai ocupa mult spaţiu în jurnalele de televiziune, dar mai tîrziu a fugit dispărînd fără urmă, deoarece a izbucnit revoluţia. Dictatorul era sud-american sau balcanic, nu-mi amintesc exact, pentru că văd multe lucruri dinfer-astea şi nu mă pricep la uniforme. — Psst... -- am auzit din nou, iar apoi - o chestie încă şi mai ciudată în cazul unei figuri de ceară -mi-a făcut semn cu degetul ca să mă apropii de el. Să fi folosit totuşi vreun truc electronic, ca să însu-fleţească măcar un pic această morgă învechită? - Am o rugăminte, a rostit cu glas de om omul de ceară. Dacă asta-i electronică, nu e rău deloc! I-am tras un picior în gleznă, ca să ma conving cu cine am de-a face. — Sînt viu! Nu da! - a strigat şi apoi şi-a prins cu mîna locul dureros. Aici mă ascund eu. M-am gîndit că e în sfirşit o chestie interesantă, chiar super. — Cu ce vă pot ajuta? — N-ati vrea să strigaţi „Trăiască!"? - Cine să trăiască? -Eu. - Păi sînteţi viu. - Nu-mi ajunge. Aş vrea să aud cum mi-o urează cineva. Timp de atîţia ani toţi strigau „Trăiască!" şi mam obişnuit. Fără asta nu mai rezist. Se vedea că nu mai rezista, din moment ce a riscat să-şi piardă ascunzătoarea, Doar puteam să-l denunţ. - Nu strig. A căzut în genunchi în faţa mea. - Măcar o dată, vă implor' - Imposibil. 114 - De ce, sînteţi cumva împotriva dictaturii? - Nu, dar nu mă interesează politica. - Atunci de ce nu vreţi? ~ Asta-i treaba mea. Am ieşit pe stradă. Eram foarte mulţumit. Normal că n-am să-l denunţ. Să se ascundă şi să sufere în continuare. Am uitat să precizez că sînt sadic. Cine altcineva se mai duce la muzeul figurilor de ceară? 115 Vorba şi fapta Nowosgdecki, Majer şi cu mine stăteam în faţa unei sticle începute. Deşi o băusem deja pe jumă-tate, era destul de plictisitor. - Asta fiindcă bem fără să ne gîndim - zise Nowosadecki. Haideţi să discutăm un subiect intelectual şi veţi vedea cum ne vom înviora. - Bine — a fost de acord Majer şi a căscat. - De exemplu despre ce? - Să zicem, despre problema acestei sticle. Oarc este pe jumătate goală sau pe jumătate plină? - Şi una, şi alta. Doar sînt două jumătăţi, nu? Una este

goală, iar cealaltă plină şi problema-i rezolvată. - Asta-i doar o fugă în relativismul superficial, fuga de responsabilitate. Omul trebuie să aleagă, cum ne învaţă Sartre, trebuie, deşi are liber arbitru. Constrîngerea liberului arbitru iată un paradox existenţial. - Ce să aleg? - a întrebat Majer. - Punctul de vedere, respectiv concepţia despre lume. Sau ne uităm la sticlă de sus, sau dejos. Dacă o privim de sus, sîntem nişte nihilişti, deoarece această jumătate este goală. Dar, dacă o privim de jos, avem o atitudine pozitivă faţă de viaţă. - o clipă — m-am băgat şi eu în vorbă. Dar cum rămîne cu gîtul? - Care gît? - Gîtul sticlei. Doar se toarnă prin gît, iar gîtul aparţlne'jumătăţii goale. Şi-atunci cum e, oare şi gîtul este nihilist? 116 - Corect, s-a creat o nouă problemă. - Propun să bem puţin. Atunci n-o să mai fie problema jumătăţilor, căci va apărea inegalitatea şi, cel puţin, vom scăpa de cele două jumătăţi. Propunerea mea a fuyt, acceptată în unanimitate. întradevăr, nivelul lichidului din sticlă a coborît semnificativ sub jumătate. - Să ştii că eşti deştept — m-a lăudat Majer. -Deja credeam că nu o vom mai scoate la capăt. - în schimb avem altceva - observă Nowosadecki, contemplînd sticla. Şi anume, problema orizonta-lităţii şi a verticalităţii. Se pare că ele nu aparţin aceleiaşi categorii conceptuale. - Care problemă? - a întrebat Majer. - Mai simplu spus, problema verticalului şi orizontalului. - Ai dreptate - fu de acord Majer. - A mai rămas puţin. - Aşa e. Nivelul poate fi mai ridicat sau mai coborît, dar verticalitatea rămîne întotdeauna aceeaşi. Observaţi, domnilor, că verticalul nici nu s-a clintit. De aici deducem că orizontalitatea apar-ţine fizicii, pentru că o putem influenţa fizic reglînd nivelul, faţă de verticalitate, bineînţeles. Insă verti-cahtatea este metafizică. - Şi dacă aş înclina-o? - am propus eu. - Verticalitatea? Imposibil. Asta reiese din defi-niţie. - Verticalitatea poate că nu, dar pot să înclin sticla. - S-o încline - m-a susţinut Majer. - Să vedem ce va ieşi din asta. După înclinare, am văzut că şi această problemă s-a rezolvat. Nivelul a dispărut de tot, deoarece a apărut fundul sticlei. 117 - Vezi, Nowosadecki? - am zis. - Doar acţiunea contează. Tu deliberezi, discuţi, iar eu acţioncz. Dacă nu eram eu, am fi tot discutat şi n-am fi rezol-vat nici o problemă. Să încetăm deci să discutăm şi să trecem la acţiune. - Aşa, să trecem la fapte ziasm. - Toarnă! La fapte! - La ce fapte, proştilor -Aceasta - ţipă Majer cu entu-zise a fost ultima sticlă. Nowosadecki. -

118 Musafirul întîrziat Era la sfirşitul petrecerii. Din cauza oboselii nu eram în stare să văd corect acele ceasului, darjude-cînd după zorii vineţii din geam şi ciripitul păsărilor din grădină - era dis-de-dimineaţă. Tocmai înain-tam în patru labe în direcţia garderobei cînd în sala de banchet intră cineva care, pe lîngă că era biped, mai avea şi un aspect proaspăt, obrajii rumeni şi privirea lucidă. - Dumneavoastră încă mai sînteţi aici? m-am mirat traversînd parchetul. - încă? De-abia am venit. Nu mi-au dat drumul pînă acum pentru că nu am avut invitaţie. - Fiţi atent, l-aţi călcat pe contele N. - Cum? Şi contele N. este aici? Poate îmi faceţi cunoştinţă? - Cu plăcere, contele N., domnul... Se pare că nu ne cunoaştem. Nou-venitul a pronunţat un nume care nu-mi spunea nimic şi a strîns piciorul contelui, deoarece mîna-i era acoperită cu maioneză. - Ce onoare! Cruciadele, secolul al treispre-zecelea. Atunci, poate şi prinţul P. este prezent? - L-am văzut înainte de miezul nopţii, cînd se îndrepta spre toaletă. Se pare că încă nu s-a mai întors. - Nu-i nimic, mai aştept. Şi profesorul R.? - Acela cu cosmosul? - Da! Este un geniu. Poate fi comparat doar cu Copernic. - Desigur, este. Sub masă. Vreţi să-l vedeţi?
119

- Sub masă n-aş îndrăzni să-l deranjez. Mai bine mă aşez la masă. S-a aşezat. Masa arăta ca de obicei la această oră şi în aceste împrejurări, dar el părea să nu observe. - Ce elegant e aici... Pentru prima dată mă aflu într-o companie atît de selectă. Şi doamna de pe masă cine este? - Zaza Şliţ, vedetă de cinema. - o cunosc, o cunosc, bineînţeles că o cunosc! Dar nam recunoscut-o din prima fiindcă are faţa băgată într-un tort, de ciocolată se pare. Şi nu-i e frig? - Cam da. - Şi atunci de ce s-a dezbrăcat? - Pentru că mai devreme i-a fost cald. Poate beti ceva? - Dacă se poate... A turnat resturile din cîteva pahare într-unul şi a băut. - Ce-i asta? - Şampanie. - Excelentă! Deja plecaţi? - s-a mirat văzînd că am pornit-o din nou în patru labe. - E timpul să plec. Tocmai lucrez la un nou roman. - înţeleg, sînteţi un scriitor de talie mondială. - Ei, să nu exagerăm. Am scris şi eu cîte ceva. - Ce-aş vrea să fiu şi eu măcar un artist... Imi permiteţi să mai rămîn un pic? - Da, chiar vă rog, nu vă simţiţi stînjenit. Imi plac parveniţii, au această prospeţime a privirii de ansamblu, care nouă, celor din elită, ne lipseşte uneori.

După care m-am tîrît fără alte incidente.

120 Progres si traditie Anual, de ziua naţională avea loc în orăşelul nostru o defilare. Guvernatorul stătea la balcon, iar mulţimea defila pe sub balcon. Şi nu existau nici un fel de probleme. Dar în acest an a venit democraţia şi au început necazurile. In principiu, acum mulţimea trebuia să stea la balcon, iar guvernatorul să treacă pe sub el. Dar era imposibil, pentru că nu mai era guvernator, fiind pus în rîndul mulţimii. S-a ivit o problemă: cine trebuia să defileze prin faţa mulţimii? în conformitate cu principiile democraţiei, mulţi-mea trebuia să defileze prin faţa ei înseşi. Dar cum să se procedeze? Poate doar folosind o reprezentaţie. S-a decis aşadar că vor defila membrii Camerei Deputaţilor, adică reprezentanţii populaţiei aleşi în mod democratic. Cu toate acestea, balconul s-a dovedit prea mic ca să încapă mulţimea. Prin urmare s-a luat hotă-rîrea ca reprezentanţii să stea în balcon, iar mulţi-mea pe sub balcon. In definitiv avînd în vedere că reprezentanţii reprezintă mulţimea, e totuna dacă reprezentanţii defilează prin faţa mulţimii sau mulţimea prin faţa reprezentanţilor. Veni şi ziua sărbătorii. Reprezentanţii populaţiei stăteau în balcon. Cei care nu reuşiseră să se îmbul-zească în primul rînd, se îngrămădeau la uşă, iar cîţiva, care aveau mîini foarte puternice, atîrnau pe marginea balconului. Incepu defilarea.
121

Şi totul ar fi fost bine, dacă balconul nu s-ar fi prăbuşit. Din cauză că era putred. Rezistasc înainte, căci în el stătea doar un guvernator, dar cînd a venit democraţia s-a prăbuşit. Nu se poate nega faptul că sînt schimbări. Dar există şi o continuare a tradiţiei. Mai precis, bani, aşa cum nu erau altădată, nu sînt nici astăzi. Atît că înainte era suficient doar să se susţină cu ceva balconul, iar acum trebuie neapărat să se con-struiască unul nou.

Dreptatea M-am dus împreuncă cu Nowosadecki şi Majer la fostul Director. Era în chiloţi cu mînecuţă şi făcea focul în sobă deşi era caniculă mare. - Cu ce vă pot ajuta? - a întrebat- Sîntem o delegaţie. - Sînt ocupat. - Dar noi am venit în numele societăţii. - Şi eu, tot în numele societăţii. - Aprinderea focului în sobă este o ocupaţie per-sonală. - Depinde — a replicat acesta şi a mai aruncat pe foc cîteva documente. Un teanc întreg de astfel de documente era pe podea, ficeare avînd ştampila: „Strict secret". - Că staţi dezbrăcat ca acasă vă priveşte, dar noi avem o problemă publică. - Socială - a precizat Majer. - Naţională - am adăugat eu, - Atunci s-auzim. - Am venit să vă ştrangulăm, domnule Director. - Eroare, eu nu mai sînt Director. In privinţa ştrangulării, vă rog să va adresaţi succesorului meu. - Are dreptate, zise Nowosadecki către Majer. - Atunci de ce ii mai spui Director? - Din obişnuinţă. De fapt am vrut să zic: am venit să te ştrangulăm, porcule. - Aşa e, destul ne-ai chinuit.

- Tu, cu Partidul tău şi cu Guvernul tău. - Acum a luat sfirşit puterea voastră.
122

- Şi a venit ceasul drept...

123

Majer se opri lajumătatea cuvîntului, Probabil a vrut să zică „dreptăţii", dar n-a mai apucat să ter-mine. A holbat ochh spre teancul de hîrtii de pe podea si, mai exact spus, spre un manuscris aflat deasupra. - Intr-adevăr e cald aici - a continuat, deja cu un alt ton. - Pot să-mi dau jos haina? - Vă rog frumos a fost de acord gazda. După care a luat din teancul de hărţi manuscrisul şi l-a aruncat în foc. Majer a răsuflat uşurat. - Poate ardem şi asta? - a propus Nowosadecki scoţînd din teanc o foaie cu scris mărunt. - Da, bineînţeles. Nowosadecki şi-a şters sudoarea de pe frunte. Haina şi-o dăduse jos dinainte, fără să-şi ceară per-misiunea. - Şi dumneavoastră? — mi s-a adresat gazda. Mi-am dat jos haina şi m-am apucat de treabă. In sfirşit am găsit ceea ce căutam: vechiul meu de-nunţ împotriva lui Majer şi Nowosqdecki. în timp ce ardea, Nowosadecki se uita în tavan, iar Majer în podea. - Nu vă vine să vă Bcoateţi şi pantalonii? - Nu, de-acum ne ducem, nu vrem să vă mai deranjăm. Am ieşit împreună. De-abia în stradă ne-am des-părţit în tăcere. Ce-i drept, în diferite direcţii, dar simetric.

124 Vînătoarea Dis-de-dimineaţă Primul Secretar al Comitetului Comunal de Partid a primit o informaţie confiden-tială de la Primul Secretar al Comitetului Judeţean de Partid, care la rîndul său o primise de la Primul Secretar al Comitetului Central de Partid- După amiază era deja în pădure. Primul dintre toţi Primii Secretari i-a înştiinţat pe aceştia că, socotind continuarea rezistenţei faţă de forţele revoluţiei lipsită de speranţă (în tele-gramă folosi totuşi cuvintele „lipsită de scop"), a hotărît să predea puterea reprezentanţilor revo-luţiei şi să desfiinţeze Partidul. („Cu scopul de a-l consolida mai tîrziu" - după cum se exprimase). Predarea puterii urma să aibă loc a doua zi. Expediţia Primului Secretar Comunal la pădure avea doar o legătură indirectă cu această înştiin-tare. Nici pe departe nu avea de gînd să continue rezistenţa de unul singur şi cu arma în mînă. Era înarmat, dar cu o sirnplă puşcă de vînătoare. Insă alta era motivaţia lui. Fiind un vînător pasionat, decimase - el însuşi sau împreună cu alţi demnitari invitaţi de el la vînătoare — întreaga faună din pădurile aflate sub stăpînirea lui. Nu avusese dificultăţi în acest sens, deoarece pădurile respective erau considerate parc national, cu statut de rezervaţie, în care vînătoarea era interzisă. Şi pentru că vîna chiar şi în perioada de ocrotire, cînd vînătoarea era interzisă chiar şi în afara rezervaţiei, în pădurile lui nu mai existau animale.

125

Cu o singură excepţie. A rămas - în afară de mărunţişuri nedemne de luat în seamă, cîţiva iepuri, sau păsărele pricăjite - doar un singur cerb, unul, dar foarte arătos. Şi a rămas doar datorită faptului că se afla sub ocrotirea directă a stăpînului. Acesta avea intenţia să-l împuşte personal, dar numai după cîţiva ani, în ziua cînd urma să împli-nească 5o de ani, zi pe care dorea să o sărbătorească printr-o mare vînătoare. Acum însă, din cauza acestei cotituri a Istoriei, despre care ştia că va urma mîine, intenţia lui nu mai avea viitor. Traversa pădurea spre o poiană cunoscută. Acolo se afla locul de hrană la care cerbul, aproape domes-ticit, trăgea la oră fixă. Trebuia doar să-l aştepte acolo. Deja se apropia de poiană cînd a simţit o durere la piciorul drept şi totodată imposibilitatea de a mai face vreun pas. Maxilarelc dinţate ale capeanei i-au străpuns talpa pînă la os. „Braconierii! Ilegalitate şi anarhie!" - i-a trecut prin gînd şi la cuprins deodată mînia. Dar realizînd că deja de mîine nu va mai fi responsabil cu Legea şi Ordinea, l-au podidit lacrimi de durere.

126

Vacanţa Am plecat în vacanţă la ţară, într-o localitate amplasată frumos, lîngă un rîu. Nora gătea, copiii se bucurau de aer curat, iar eu mergeam la pescuit. Plăcut, ieftin şi sănătos. Stau şi eu într-o zi uu undiţa pe podeţ, soarele străluceşte, rîul susură, probabil am aţipit. Deschid ochii şi-l văd pe losif Visarionovici Stalin cum mă priveşte. Am vedenii, mă gîndesc eu, mă frec la ochi dar nu, se uită cît se poate de clar. Direct spre mine, din adîncul străveziu. Şi am leşinat, fiindcă stau prost cu inima. M-am trezit în pat, iar în jurul meu familia se bucura că trăiesc. Am aflat că, văzînd că nu m-am întors pînă seara, fiul meu s-a dus să mă caute şi m-a găsit pe podeţ. Am zăcut cîteva zile, după care mi-am revenit şi stăteam numai în livadă sau pe prispă ori mă jucam cu nepoţii, renunţînd la pescuit. Despre vedenia mea n-am spus nimănui. La ce bun, ca să creadă că am sărit de pe fix? Uneori se aşeza lîngă mine gazda noastră, un om în vîrstă, ca şi mine. Flecăream de una şi de alta. Adesea despre vreme, ca la ţară. Odată, privind cerul la apus, mi-a zis:

- Mîine iar va arde soarele. Este secetă şi a scăzut nivelul rîului, vremea-i numai bună pentru raci. Vom merge mîine după cină, cel mai bine la Mareşal, că acolo se prind mai uşor. - La care Mareşal? - La Stalin, stă sub podeţ.
127

- Imposibil - am zis eu cu reţinere, deoarece cu nebunii trebuie să ai grijă. - Deseori stau acolo cu undiţa, dar n-am văzut nici un Stalin. - Pentru că în mod normal nu se vede, ci numai cînd scade rîul. - Şi cum a ajuns acolo? - îl duceau peste podeţ spre Muzeul Revoluţiei şi pe drum l-au aruncat în rîu. - Cine? - Unii din camion. Cu macaraua, pentru că are pe puţin trei tone. Probabil n-au avut chef să meargă mai departe. - La muzeu ziceţi? Ce fel de muzeu? - Nu vă uitaţi la televizor? Adună din toată ţara aceste monumente şi le pun claie peste grămadă. - Pentru ce? - Nu ştiu, dar ziceau că pentru aducere-aminte. Mergeţi cu noi? Nu m-am dus. Au mers doar fiul şi nepoţii. Ei sînt tineri şi sînt în stare. Au prins mulţi raci. Au gătit o supă de raci, dar mie nu mi-a trebuit.

1'28

Numai politica După ce l-a învins pe Pompiliu în războiul civil, Cezar i-a amnistiat pe toţi adversarii săi din Roma. Aceasta nu a fost numai o manevră politică, ci şi un impuls al generozităţii sale. în lupta cu barbarii, cînd considera necesar, nu ezita să folosească cele mai crude mijloace, dar faţă de inamicii interni folo-sea adesea metoda iertării. încă de la începuturile carierei sale politice, Cezar îşi amintea cît de nemilos îi persccuta Sulla pe confraţii săi învinşi şi nu voia să-i urmeze exemplul. De aceea, nu numai că i-a iertat pe toţi cei care îi fuseseră ostili, ci unora chiar le-a oferit posturi înalte în noua conducere. Dintre aceştia, atît Caius Cassius Longinus, cît şi republicanul Brutus se numărau înainte printre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi. Ceea ce nu înseamnă că toate cele şaizeci de cuţite care l-au străpuns pe Cezar în timpul şedinţei Senatului ar fi aparţinut foştilor săi oponenţi, deve-niţi actualmente colaboratori. Printre complotişti erau mulţi politicieni care pînă atunci îi fuseseră totdeauna fideli, dar acurn, din

motive politice, şi-au schimbat atitudinea. Cu toate acestea, pe Cezar l-a mirat cel mai mult pumnalul lui Brutus. Probabil pentru faptul că în acest om avusese o încredere deosebită. Nu numai că l-a iertat, nu numai că i-a acordat toate şansele, ci l-a şi plăcut personal în mod deosebit. Umi chiar spuneau că Brutus i-ar fi fost fiu nelegitim. - Şi tu Brutus, împotriva mea? - a mai apucat să întrebe cu un glas în care era atît regret, cît şi surprindere.
129

- Da' de unde! Asta-i doar politica, în nici un caz afaceri personale - a explicat Brutus, străpungînd-l încă o dată cu pumnalul - Eu, personal, nu am nimic împotriva mataîe, tăticule. - Atunci, îrni cer scuze, n-am vrut să te ofensez -a zis Cezar si a murit.

130 Noua viaţă M-am decis să încep o viaţă nouă. Definitiv şi irevocabil- A mai rămaa să răspund la întrebarea — de cînd? Răspunsul nu lăsa loc pentru ezitări: de mîine. Cînd mam trezit a doua zi, am constatat că iarăşi este astăzi, exact la fel ca ieri. Intrucît noua viaţă trebuia s-o încep de mîine, astăzi n-am putut s-o încep. „Nimic pierdut - m-am gîndit - va mai fi mîine şi mîine," Şi, liniştit, am trăit acea zi ca şi pînă atunci. Nu numai fără mustrări de conştiinţă, ci şi plin de gînduri bune şi speranţe. Dar ce să-i faci că a doua zi iarăşi a devenit astăzi, la fel ca ieri şi alaltăieri. „Nu este vina mea - m-am gîndit — că un drac îşi bagă mereu coada schimbînd mîine în astăzi. Hotă-rîrea mea

este fără obiecţie şi irevocabilă. Să încer-căm încă o dată, poate acest drac va obosi şi mîine va fi în sfirşit mîine." Din păcate nu a fost aşa. Mereu numai astăzi şi astăzi. In final mi-am pierdut speranţa. „Acest mîine se pare că nu va fi niciodată - mi-am zis. Atunci ce-ar fi sa încep noua viaţă nu de mîine, ci de astăzi?" Imediat însă am remarcat absurditatea unei astfel de idei. Căci dacă astăzi se repetă invariabil de atîta vreme, este deja foarte bătrîn şi orice viaţă astăzi este la fel foarte bătrînă. Noua viaţă e noua viaţă, ea este posibilă numai ca nouă, dacă într-ade-văr vrea să fie nouă, adică de mîine. Şi mă culcasem cu o puternică hotărîre că de mîine voi începe noua viaţă. întrucît, orice s-ar spune, totdeauna există un mîine.
131

Calculatorul sănătătii La recomandarea doctorului mi-am luat un calculator portativ pentru diagnoză. Era de ajuns să mă conectez la el şi să apăs cîteva hntoane şi din calculator ieşea o foaie cu aprecierea stării melc de sănătate şi a potenţialului existenţial la momentul respectiv. Am dus calculatorul acasă, m-am conectat la el şi am apăsat. A apărut o foiţă cu mesajul: „Ce mai caută şi paiaţa asta aici?". Am realizat că este vorba despre mine, dar nu mi-a plăcut forma în care mi s-a adresat. Am dus calculatorul la magazin. - Nu aveţi unu1 mai bine educat? - l-am întrebat pe vînzător. - Să nu vă surprindă, este un dispozitiv deosebit de sensibil. Nu-i de mirare că în cazurile disperate reacţionează prin supraîncărcarea reţelei. - N-are a face, doar nu-mi place să fiu jignit. N-aţi putea să-l reglaţi într-un fel? însă tot ce am obţinut de la calculator a fost faptul că a devenit ironic. Următoarea foaie cu diagnostic a fost: „Mai întrebi?". - V-am rugat să-l reglaţi - am reclamat la ma-gazin. - Mai mult de-atîta nu se poate - a declarat vînzătorul Am rotit şurubul pînă la refuz. - Şi nu s-ar putea cu un ciocan?... - Voi încerca. ,— Tu? la mine cu ciocanul, cadavrule? — mi s-a adresat calculatorul. 132
L-am aruncat şi mi-am cumpărat o oglmjoara. leftină si simplu de utilizat, totdeauna îmi spune dacă sînt îmbujorat sau palid. Şi, înainte de toate, nu mă jigneşte.

Rîul era primejdios, puţini erau cei care-l traversau înot şi chiar cu barca. Cu toate acestea se mai găseau curajoşi pentru că celălalt mal ii atrăgea pe toţi tocmai prin faptul că era inaccesibil şi numai cei mai temerari se hotărau să ajungă la el. Cei cărora le lipsea curajul îşi făceau veacul pe mal oftînd: „Ah, ce bine ar fi pe malul celălalt..." Cînd se mai îneca un curajos, dădeau din cap cu compasiune, bucuroşi însă în sinea lor că, încă o dată, cineva dovedisc imposibilitatea trecerii şi că, în felul acesta se demonstrase că au făcut bine neîndepărtîndu-se de malul natal.

Comunitatea era însă mîndră de acei curajoşi şi acolo unde malul era mai înalt le-a ridicat un mo-nument. ÎN CINSTEA CELOR CARE AU TRAVERASAT RÎUL. Intr-un an rîul a început să sece. Nivelul apei scădea din ce în ce mai mult şi în scurt timp acolo unde cîndva erau adîncimi mari şi vîrtejuri de netrecut, au rămas mici bălţi în care umblau copiii şi se bălăceau păsările. Monumentul devenise pro-blematic, pentru că acum fiecare trecea rîul cînd şi cum vroia, dus şi întors. Puteai să mergi ca la plimbare de la un mal la celălalt, chiar şi beat. Ce era de făcut cu monumentul? Bineînţeles, putea fi demolat, dar asta presupunea nişte chel-tuieii, ca să nu mai vorbim de faptul că şi ridicarea lui fusese o investiţie. Consiliul comunal nu avea de gînd să arunce banii pe apa sîmbetei. Mult mai leftin ar fi ieşit să schimbe doar inscripţia. Atunci au acoperit cu vopsea „ÎN CINSTEA CELOR CARE AU TRAVERSAT RÎUL" şi au cioplit mai jos, în aceeaşi marmură: „TRĂIASCĂ SPORTUL". Sălbaticul Ţăranii au prins în junglă un sălbatic. Era aproape gol şi mînca numai rădăcini. Au aflat că el nu ştia nimic despre căderea puterii comuniste, din cauza căreia odinioară se adăpostise în junglă. — Şi acum ce putere este? - l-a întrebat pe un ţăran. Ţăranul s-a scărpinat în cap. — Ei, una aşa... — Cică, democratică - zise altul, mai educat. o să ieşiţi? — Gata, ies, numai să-mi daţi nişte haine. — Ei, nu trebuie. Toată lumea umblă aproape goală şi n-o să bateţi la ochi. Nu strică să luaţi şi cîteva rădăcini cu dumneavoastră. — Ei, atunci ies imediat. Mă duc în capitală, văd ce şi cum. Poate chiar mă fac preşedinte, dacă trebuie. Şi a plecat, iar ţăranii s-au apucat de treabă. Nu a trecut mult timp, pînă cînd unul dintre ei, privind cu mîna streaşină la ochi spre drum, a zis: — Se pare că se mtoarce. într-adevăr, cel care venea spre ei era sălbaticul. — Aţi uitat ceva? l-au întrebat. —Nu. — Atunci de ce v-aţi întors? Nu vă place noua putere? — Ba da, e chiar frumoasă, dar vedeţi dumnea-voastră, eu deja m-am obişnuit cu jungla, prefer să rămîn aici. Dar unde a dispărut? — Nu mai este, am tăiat-o.
136

- Si atunci eu ce mă fac? Unui tăran i s-a făcut milă de sălbatic. - Am o cămăruţă pe care n-o folosesc, pun nişte fin şi aşteptaţi acolo. Sălbaticul i-a mulţumit ţăranului şi s-a instalat în cămăruţa lui. Fără confort, dar celpuţin avea un acoperis; era mai bine decît în junglă. Şi asteaptă din nou, dar de data aceasta nici el nu ştie ce anume.

Podul

A venit la noi un expert din capitală împreună cu reprezentanţi ai capitalului străin ca să investi-gheze situaţia sub aspectul reformelor şi creditelor. Au investigat cît au investigat, după care m-a chemat expertul pentru o dlscuţie între patru ochi. - Există o dificultate. în principiu, v-ar acorda credite, dar îi împiedică primitivismul populaţiei locale. - Care primitivism? Toţi se uită la televizor şi chiar se pune problema deschiderii unui sex-shop. - Dar podul? - Care pod? - Aveţi pod peste rîu, dar nirneni nu-l foloseşte. Ca nişte sălbatici, treceţi rîul prin apă, deşi podul stă alături. Cum să vă acorde credite pentru dez-voltare economică, dacă voi nu ştiţi nici măcar cum se foloseşte un pod obişnuit. - Nu e din primitivism, ci din cauză că podul a fost construit în timpul comunismului şi oamenii nu au încredere. - Şi care-i problema? - Nu-i nici o problemă. Se clatină un pic, e ade-vărat, dar oamenii nu au încredere din principiu. - Capitaliştii nu vor înţelege aşa ceva. N-aţi putea, în calitate de primar al comunei, să convingeţi cumva oamenii să-nceapă să treacă pe pod? - N-or să mă creadă. Mă vor suspecta că sînt nostalgic după comunism şi atîta tot. - Atunci nu veţi primi credite. - Eventual, dacă dumneavoastră personal aţi da exemplu. Aveţi maşină oficială şi nu riscaţi nimic. 138 Cînd vor vedea că podul a rezistat, vor începe să treacă şi ei. Dumneavoastră credeţi că traversarea rîului prin apă este atît de plăcută? A ezitat puţin, dar a căzut de acord. Preotul a anunţat din amvon că va avea loc traversarea podului de către expert. S-a adunat un puhoi de oameni de pe ambele maluri ale rîului şi totul ar fi fost bine dacă expertul nu s-ar fi ciocnit cu o căruţă înainte de a apuca să ajungă pe pod. Lau dus la spitalul comunal. Acum trebuie să ne trimită un nou expert. Dar pînă una-alta, capitaliştii au plecat şi credite tot n-am primit.

139

Exorcisme S-a terminat comunismul cel ateu şi parohia noastră şia redobîndit proprietatea. Era o casă din cărămidă, cu etaj, construită cîndva din contribuţiile populaţiei. Avea o sală de adunări şi numeroase camere, unde puteau să se desfăşoare diferite acţi-uni parohiale. Dar apoi Partidul a luat casa şi a transformat-o în sediul Comitetului de Partid, Acum respectiva casă trebuia să redevină Casă Parohială. Dar înainte de aceasta se cuvenea să fie stropită cu apă sfinţită pentru a îndepărta miasmele comu-niamului. A stropit-o însuşi Părintele Episcop, venit apecial pentru această gărbătoare. N-a terminat de stropit prima dată, cînd ceva a chiţăit sub podea, materialismul dialectic a ieşit în fugă dintr-o gaură, a sărit pe fereastră în grădină şi s-a ascuns în tufiş. După el, Dzierzynski,* ascuns pînă atunci în sobă, a ieşit prin hom şi a fugit pe acoperiş spre pădure. — Să-i dai cu găleata! — a strigat cineva din mulţime, se vede că nu a fost un catolic de soi, nu a ştiut că e permis să foloseşti numai stropitoarea, cu atît mai puţin furtunurile de pompieri, deşi se găseau în remiză şi cu ajutorul lor ar fi mers mult mai repede. După Dzierzynski au ţîşnit din toate colţurile doar scîrboşenii mai mici, de genul unor Bierut"
1. Dzierzynski Feliks, comunist rus de origine poloneză, unul dintre organizatori şi preşedinte al Poliţiei Politice Sovietice CEKA, care a desfăşurat acţ.iuni de exterminare aistematică a adversarilor politici (n.t.). 2. Bierut Boleskaw, prim-secretar al Partidului Comunist Polonez în anii '4o, '5o (n.t.). 140

sau Gottwald1, însă erau atît de mulţi încît mai era puţin şi ni se termina apa sfintită, şi am fi fost nevoiţi să aducem cu carul un butoi din parohia vecină. Nu s-a mai arătat nici un strigoi mai mare, ceea ce l-a neliniştit pe Părintele Episcop. - Trebuie să fie undeva pe aici, să mergem în pivniţă. Şi atunci s-a auzit un ţipăt. - Nu stropiţi, ies îndată! Şi în uşă s-a arătat Engels, cu o năframă albă în băţ. - Mă predau - a zis. - Bine, bine - a replicat Părintele Episcop - dar unde este Mister Marx? Dar înainte de a apuca Engels să răspundă ceva, s-au cutremurat pereţii şi a căzut tencuiala din tavan. Lumea s-a năpustit spre ieşire şi o clipă după aceea s-a prăbuşit toată clădirea. Acum unii susţin că şi Marx ar fi vrut să se predea, dar ieşind din pivniţă, întîmplător s-a agăţat de tocul uşii. Alţii afirmă că acesta a zguduit în mod deliberat fundaţia, luînd exemplul biblicului Samson, ceea ce nu este exclus pentru că Biblia îi era cunoscută cu siguranţă. Orice s-ar spune, avea forţă.

1. Gottwald Clement, prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac în anii '4o, '5o (n.t.). 141

Libera concurentă M-a chemat părintele paroh. - E-adevărat că în centru s-a deschis un nou magazin împotriva poruncilor a VI-a şi a IX-a? - Sex-shop? - Eu nici nu vreau să ştiu cum se numeşte por-căria aceasta, ci doar dacă-i adevărat. - E-adevărat, părinte. - Şi oanienii vin? - Şi-ncă cum! Nu poţi trece prin centru, aşa e de aglomerat. - Atunci, ar trebui să deschidem şi noi un astfel de magazin pe lîngă Parohie. - Un sex-shop parohial? Dar o astfel de marfă... e păcat. - Dar ce ar fi să apelăm la natură? Totul ar putea fi reprezentat fără păcat, luînd ca exemplu feno-menele din natură. Ştiţi, aşa, floricele, păsărele... Ele fac la fel, se polenizează şi aşa mai departe... La noi va fi ca în acest magazin din centru, dar fără nici un fel de pornografie, cu virtute şi creştineşte. Dumneata, ca îngrijitor al bisericii, te vei ocupa de organizarea magazinului. -Dar de ce, dacă este deja unul în centrul? - Nu înţelegi nimic. Trebuie să-i salvăm pe oameni de la pierzanie. în centru este Sodoma şi Gomora, iar la noi va fi după regulile Domnului. Dacă oamenii vor neapărat asta, şi la noi o vor găsi, dar fără să se încarce de păcate şi fără să rişte pierderca mîntuirii sufletului. Asta o să vă convină tuturor şi lumea va veni la noi. Astfel, le vom fura clientela. 142

Am făcut ce-am putut. Am ales cîteva floricele care mi s-au părut mai frivole, le-am plantat în ghivece şi le-am dus la sediul firmei. Am agăţat şi o colivie cu doi canari, care se arătau indiferenţi unul faţă de celălalt, şi nici eu nu puteam să-i forţez să se împerccheze. După aceea m-am aşezat la casă, asteptînd clienti. - Şi cum merge? - a întrebat a doua zi părintele. - N-a venit nimeni. - E vina dumitale, nu ştii să-ţi expui marfa. - Ce să expun? De-aş avea-o măcar pe Maryska, menajcra dumneavoastră... - Ce anume? - Nu, nimic, doar să stea undeva, într-un colţ, îmbrăcată în întregime, şi să tricoteze. Nu a fost de acord. Nici în următoarele zile nu a venit nimeni şi după o săptămînă am renunţat la post. Nu numai la postul de şef al sex-shop-ului parohial, ci şi la cel de îngrijitor al bisericii. Maga-zinul din centru se extinsese şi avea nevoie de personal. Deci m-am prezentat acolo. E o muncă uşoară şi interesantă şi, ce-i mai important, mă simt util societăţii.

143

Calul
- îl iau pe ăsta, a spus cumpărătorul în limba engleză, arătînd spre armăsar. - Zice că îl ia pe ăsta, am tradus eu şefului hergheliei, conform rolului meu de translator. - Nu se poate! Imposibil! Este vîndut deja. - Nu sînt încă de tot vîndut, a intervenit calul în limba noastră maternă. - Ce-a zis? a întrebat cumpărătorul. - Nu are importanţă, a răspuns şeful. Mai trăn-căneşte şi el uneori. - Acesta sau nici unul, a insistat americanul. Frumos cal! în plus, ştie şi să vorbească... Şeful hergheliei m-a tras deoparte. - Tocmai acesta nu poate fi vîndut! Nici măcar nu este cal... - Dar ce este? - Sînt... doi agenţi ai serviciului special deghizaţi în cal încă dinainte de revoluţie. De fiecare dată cînd ilustrul nostru general avea chef să facă o plimbare călare, se urca pe el, adică... pe ei! Garda personală. - Şi atunci ce mai caută ei aici? - Se ascund. Acum, după revoluţie, foştii agenţi ai serviciului secret nu duc o viaţă prea uşoară, dacă mă întelegeţi. între timp, calul-ne-cal s-a apropiat de noi.

- Nu vă mai prostiţi, se adresă el proprietarului. Pentru noi este singura şansă să ajungem în America. - Calul ăsta vorbeşte şi romăneşte? s-a interesat americanul, apropiindu-se şi el de grupul nostru. 144 - Nu, doar limba polonă. Dar de ce întrebaţi? -Sînt reprezentantul unei organizaţii care încurajează economia ţărilor Europei de Est. Pe acest cal îl vom trimite în Romănia pentru prasilă, în scopul ameliorării efectivelor din părţile acelea. - Mulţumesc frumos, a spus ofensat calul, îndepărtîndu-se de noi. - Ce-a zis? a întrebat americanul. - Că revine imediat, am minţit eu. La urma urmei, acestea sînt treburile noastre.

145 Emigrantul Efectuînd cercetări asupra florei marine, mă aflam pe Marea Bering care, după cum se ştie, se află între Alaska şi Kameeatka. Acolo am întîlnit un om pe o plută mică. Cînd iahtul nostru oceano-grafic s-a apropiat de plută, am constatat că omul era un blond cu pomelii proeminenţi, ceea ce putea să indice originea lui est-europeană. Pe plută se găsea o valiză din carton şi un cartuş de ţigări de provenienţă necunoscută mie. Blondul vîslea cner-gic spre vest. - Ahoe! Naufragiat? - am întrebat. - Nu, emigrant. - Şi unde anume emigraţi dumneavoastră? M-a privit cu compasiune, ca pe cineva care nu ştie lucruri de bază. - Cum adică unde, spre vest. - Dacă-i aşa, sînteţi pe drumul cel bun. După linia de orizont spre care înaintaţi se află Kameeatka, mai departe Siberia, după care este minunata şi bogata Ţară a Sovietelor. lar dacă aţi vrea să ajungeţi un pic mai departe,

aţi putea nimeri în Polonia. - Isuse! Am deviat! - strigă şi înccpu să vîslească în direcţia opusă.
146

In grădină Stăteam în grădină şi sorbeam aperitive înainte de prînz. Discutînd, am ajuns la tema rasismului. - Din puiict de vedere teologic - argumentă P., un cunoscut predicator - nu există rasism, întrucît toţi ne tragem din Adam şi Eva. Deodată ceva a foşnit în gardul viu şi s-a stre-curat prin gazonul tuns cu grijă. - Ce-a fost asta? - am întrebat. - Un şarpe. - Dar nu vi se pare, Prea Sfinţia Voastră, că şarpele zîmbea cumva ciudat? - Nu - a replicat scurt teologul.

147

Comertul exterior

Pentru a cuceri pieţelc lumii, am început să producem gumă de mestecat. Gumă am avut din belşug: garmzoana Armatei Roşii, aflată în retra-gere, ne-a lăsat multe cauciucuri vechi. Mai rămînea doar să le tăiem şi să le ambalăm corespunzător. Tăierea am efectuat-o pe cont propriu, iar în pri-vinţa ambalajului, am comandat la tipografie nişte etichete de efect în limba engleză: „Solidarity -Chewing Gum - Made in Poland". Contam pe faptul că produsul cu denumirea „Solidaritatea" va fi solicitat în străinătate, mai ales în ŞUA. în curînd am trimis primul transport de marfă. Din păcate, s-a întîmplat să apară pe etichetă o greşeală de tipar. în loc de „Solidarity - Chewing Gum" s-a tipărit „Saladerity - Gumming Chum". Nu-i de mirare că în America nu cumpăra nimeni a noastră „Muma de gestecat". Din fericire ne-au mai rămas pieţele din est.

148

Trei generatii

I-am spus tatălui meu la micul dejun: - Dumneata nu crezi că bunelul ţine minte prea multe? Tata, care mînca un ou moale, n-a apucat să-l ducă la gură. - Ce vrei să spui prin asta? - Exact ceea ce spun. Trăieşte mult şi ştie multe despre noi. - Eu am conştiinţa curată. - Nu mai spune! Şi cine a trădat Patria şi a aderat la Comunism? Bunicul a prins asta. - Şi cine a trădat Comunismul şi a aderat la Patrie? - Eu. Ţi-am spus doar că bunelul ştie prea multe despre noi amîndoi. - Şi ce vrei acum, doar nu putem să-l lichidăm pe bunclul. - De lichidat nu, dar să-l trimitem într-o misiune diplomatică, putem. Acum am cunoştinţe în noul guvem şi aş putea rezolva-o. Dumneata ai fi de acord? A fost de acord şi bunelul a fost numit ambasador la Pernambuco. Se pare că îşi dă seama de ce, deoarece, pînă una alta, stă liniştit.

149

Tranzactia

Călătorind prin ţară, m-am oprit într-un oraş de garnizoană să iau prînzul. In restaurant a intrat un locotenent al Armatei Imperiale şi s-a apropiat de mine. - Cumpăraţi un tanc? - a întrebat. - Dar unde este? - Aici. - Pot să-l văd? - KOiieiHo!1 Am ieşit din restaurant. Pe stradă era un tanc.
- Cît vreţi?

A cerut o sumă ridicol de derizorie. - Vă dau dublu, dar cu condiţia să mi-l trans-portaţi la Moscova. în curînd voi fi acolo ca turist şi atunci îl voilua. - Dar acum nu puteţi? - Nu, sînt în voiaj şi conduc deja o maşină. La Moscova e altceva. S-a întristat. - Pînă la Moscova e departe... şi trebuie trecută frontiera... - Dar plătesc dublu, jumătate acum, restul la Moscova. A suspinat. - Ar merge ceva de băut înainte de călătorie... I-am dat o bere, după care s-a suit în tanc şi a pornit spre est, în direcţia patriei sale. E clar că n-am de gînd să plec la Moscova. Tanc,

în principiu, nu-mi trebuie.
1. Desigur; în limba rusă, în original (n.t.). 150

o călătorie diplomatică

în trenul de Bratislava era aglomeraţie, dar mi-am pus mintea la contribuţie. Nu degeaba l-am avut pe Copernic. Stăteam pe hol, dar în momentul în care am văzut că un ceh a ieşit din compartiment îndreptîndu-se spre toaletă, i-am luat imediat locul. Cehul s-a întors şi vroia cu tot dinadinsul să-mi ia locul. - Prosim was1... N-are decît să mă roage. Cehii n-au fantezie şi se roagă. lar eu aveam trei valize cu ţigări pentru bişniţă la Miinchen şi n-aveam chef să stau în picioare. Oricum, era un om mai în vîrstă şi nu mai avea mult de trăit. Ce să-i faci, nu prea m-am bucurat de locul meu. Alţi cehi şovini i-au luat apărarea conaţionalului lor şi m-au scos pe hol. Atîta se mai vorbeşte de ameliorarea relaţiilor polonocehe, dar cînd am încercat să le ameliorez, imediat mi-au luat-o în nume de rău.

1. Vă rog; în limba cehă, în original (n.t.). 151

Partenerul

M-am hotărît să-mi vînd sufletul diavolului. Sufletul este tul ce are omul mai preţios ai de aceea mă aşteptam să fac o afacerc colosală. Diavolul carc s-a prezentat la întîlnire m-a dez-amăgit. Copitele din plastic, coada ruptă şi legată cu sfoară, blăruţa decolorată şi cam mîncată de molii, corniţele micuţe, pipernicite. Cît poate să dea aşa un sărăntoc pentru sufletul meu nepreţuit? - Sînteţi cu siguranţă diavol? - l-am întrebat. - Da. De ce aveţi dubii? - M-am aşteptat la un Prinţ al Intunericului, iar dumneavoastră sînteţi aşa, cumva... de proastă calitate, aş spune. - La aşa suflet, aşa diavol - a răspuns. Să începem afacerea.

152

Musca

Mă necăjea o muscă. o tot alungam, dar revenea, şi iar o alungam. In cele din urmă mi-a zis: - Dacă nu, nu- Eu aştept pînă... S-a dus mai încolo şi s-a aşezat pe un cîine mort. - Pînă cînd? - am întrebat-o. Nu mi-a răspuns. N-am insistat, temîndu-mă că şi-aşa ştiam răspunsul.
153

Hornul Trebuia să vină o comisie ecologică pentru a analiza dacă nu scoatem prea mult fum. Bineînţeles că scoteam, cine nu scoate fum. Şi pe deasupra, fabrica noastră se află chiar în pădure, şi-or să se lege de noi că distrugem mediul natural. Dar pe care l-am putea distruge, pe cel nenatural? Dar am găsit o ieşire. Comisia n-o să stea mult, doar cît s-arunce o privire asupra hornului fabricii. Deci, vom astupa hornul cît timp va sta comisia. Vor veni, vor vedea că nu scoate fum şi vor pleca. Atunci vom destupa hornul şi totul va reveni la normal. Şi aşa a fost. Au venit, s-au uitat şi chiar ne-au lăudat pentru nepoluarea exemplară. S-au mirat doar puţin că pădurua este acoperită cu fumngine, dar era clar că nu din vina noastră. Din păcate, în loc să plece imediat, s-au instalat în pădure la un picnic. Le-am explicat că nu-i sănă-tos din cauza funinginii, dar n-aveam cui. Abia spre seară, cînd sau ameţit binc, au plecat. Ne-am repezit să destupăm hornul, dar era deja prea tîrziu. Cheltuielile de înmormîntare a fochistului, care între timp fusese intoxicat cu gaze ca urmare a astu-pării îndelungate a hornului, au fost suportate de fabrică. Cică ecologia, adică ocrotirea mediului natural înseamnă pentru om sănătate curată. Dar nu-i ade-vărat, ecologia omoară.
1S4

Ursul Oare cine se mai fotografiază astăzi lîngă un urs, chiar şi la munte? Erau vremuri cînd, în staţiunile montane de odihnă, ursul ca partener la o fotografie comună era foarte solicitat de turiştii aflaţi în trecere şi de cei care îşi petreceau concediul. Bine-înţeles că nu era un urs adevărat, ci un partener de afaceri al fotografului ambulant, îmbrăcat în blană de urs. Era un astfel de fotograf şi la Zakopane, vestita staţiune climaterică din Polonia. îl puteai întîlni pe Krupowki, strada principală a staţiunii. Odată a venit la Zakopane Jean-Paul Sartre, marele filosof francez şi, mergînd pe Krupowki, involuntar s-a atins uşor de urs. - Pardon, Monsieur - s-a scuzat politicos. - Nici un Monsieur, nenorocitule — a răspuns ursul care era cam ameţit - ci: îmi cer scuze, ursu-leţule. Nu ştii că etre - c'est paraître? Atunci Sartre a avut o revelaţie şi a formulat celebra sa afirmaţie „A fi înseamnă a părea". E timpul ca lumea să afle cine este adevăratul autor al acesteia: un modest necunoscut în cercurile intelectuale ajutor al fotografului ambulant din Zakopane, cu siguranţă polonez.

Prea des geniul polonezilor trece neobservat.

155

Viitorul

Viitorul nu este cunoscut, dar de ce să nu apelăm la preziceri? Anticii preziceau după zborul păsărilor, aflînd astfel ce îi aşteaptă. Şi eu aş putea să prezic aşa. M-am dus în parc, unde sînt păsări din plin. Unele zburau, altele stăteau în copaci, altele umblau prin iarbă. Mă interesau însă doar cele care zburau. Am ridicat capul şi am început să le observ. N-a trebuit să aştept mult ca să simt un plescăit pe chelie, iar viitorul meu a devenit clar. Am primit o singură învăţătură atunci: niciodată să nu prezic după zborul păsărilor fără a purta o pălărie.

156 Decizia

Stăteam în anticameră, aşteptînd să intru în audienţă la o Persoană Foarte Importantă. In cuier atîrnau două pardesie: unul era al meu şi unul aparţinea omului care tocmai era primit în cabinetul Persoanei Foarte Importante. Mi-a venit să ies pentru nevoi naturale. Dar dacă aş ieşi, aş risca să-mi vină rîndul între timp şi să întrebe Persoana Foarte Importantă: „Dar unde este următorul solicitant?". „A ieşit" - ar răspunde secre-tara. „Cum? A ieşit?! întîi îmi cere o audienţă şi după aceea iese? Nu vreau să-l mai văd niciodată!" Mai bine nu risc. Dar ce să-i faci, nevoile deveneau din ce în ce mai stringente. Poate ar trebui, totuşi, să ies. Cu cît voi ieşi mai repede, cu atît mă voi întoarce mai repede şi cu atît probabilitatea că voi reveni la timp va fi mai mare. Dar audienţa din cabinet dura deja de mult şi ar fi putut să se termine în orice clipă. Atunci să nu mai ies? Dar cum să nu ies, cînd nevoile mă apasă.

Să mă apese, doar am o voinţă puternică. De această audienţă depinde cariera mea. Pe de altă parte... Uite aşa mă tot gîndeam, iar timpul trecea. Cu cît nevoile deveneau mai apăsătoare, cu atît hotă-rîrea mea de a nu mă supune lor era mai puternică. în cele din urmă s-a deschis uşa cabinetului, s-a ivit spatele predecesorului meu într-o plecăciune, iar după el, însăşi Persoana Foarte Importantă.
157

- Vă rog, intraţi, a zis aceasta, invitîndu-mă în cabinet. Atunci, am ţîşnit, do pe loc şi, fără un cuvînt, am luato la goană pe hol. Din păcate, nu aveam alternativă.

158

Inmormîntarea

Plimbîndu-mă, la un moment dat m-am alăturat unui cortegiu funerar. Oricum era mai bine decît să umblu de unul singur, fără nici un scop. Nu ştiam cine e mortul, dar nu conta. Noi, oamenii, formă'm cu toţii o mare familie. Totuşi, ce-ar fi să întreb. Nici veciAul meu, din partea stîngă a cortegiului, nu ştia. - Mă duc la curăţătoria chimică să-mi scot panta-lonii. Am văzut cortegiul şi, fiindcă seîndreptă în aceeaşi direcţie, m-am alăturat. Merg doar pînă la colţ, după care o cotesc. Atunci l-am întrebat pe vecinul din dreapta:

- A cui e înmormîntarea?! De unde să ştiu, doar mor atîţia oameni. Banca se deschide abia la nouă, deci mai am timp. Nici al treilea, care mergea la doi paşi în faţa mea, nu ştia să mă inforiîieze. - Eu nu-s de pe-aici. Sînt turist. Dar s-o întrebaţi pe doamna aceea cu voal negru, care merge în unna sicriului. Pare a fi văduvă şi ar trebui să ştie. în acel moment a început să plouă şi m-am des-părţit de cortegiu. De ce să mă plouă pentru cineva pe care oricum nu-l cunosc personal?

159

Cinefilul M-am dus la cinematograf ca să văd un film istoric. în principiu nu-mi plac filmele istorice, doar cele despre romanii din Antichitate, pentru că arată babe care umblă dezbrăcate; dar pe afiş era o ghilotină şi mie îmi plac uneltele ascuţite în acţiune. Cel mai mult îmi place tăierea oamenilor cu ferăs-trăul, mai ales cu cel mecanic, dar la o adică merge şi cu ghilotina. Titlul era „Ludovic al XVI-lea". Ludovic - un prenume oarecare, şi pe verişorul meu îl cheamă Ludovic, dar care-i este numele de familie nu se ştie. Acest Ludovic era, desigur, un analfabet şi aşa se semna. Filmul a început chiar binişor. Multe lănci, baio-nete, săbii, dar eu aşttiptam ghilotina. Tocmai urma să-i taie capul unui rege cînd un Lip s-a aşezat în faţa mea şi mi-a acoperit tot ecranul. - Dă matale puţin capul mai la dreapta sau mai la stînga, că nu văd nimic, i-am zis. In loc să-şi dea capul într-o parte, tipul s-a apucat de urechi, şi-a tras capul în sus, l-a luat de pe gît şi l-a pus pe genunchi. Aveam din nou vizibi-litate, dar la ce bun, dacă se terminase scena cu ghilotina. Pierdusem cel mai bun moment din tot filmul, Şi asta din cauza acestui necioplit. Unora ca el nu le-aş da drumul în cinematograf.

160 Disputa La pensiunea „Cosmos" se servea tort de ciocolată în alternanţă cu tort de vanilie. în fiecare zi, la masă, avea loc o dispută între Profesorul Pyi. şi Conferenţiarul Lubke, doi exegeţi ai lui Aristotel. Subiectul disputei era dacă în fiecare zi se servea acelaşi desert sau dacă erau totuşi două deserturi diferite. Profesorul Pyz susţinea că, deşi tortul era o dată de ciocolată şi o dată de vanilie, era întotdeauna un tort, adică acelaşi desert de fiecare dată. După părerea Conferenţiarului, clasificarea deser-tului se realiza în funcţie de vanilitatea sau ciocola-titatea sa, respectiv erau două deserturi diferite. Asadar, ei disputau categoriile sau, mai bine zis, criteriile şi ierarhia categoriilor.

Indiferent de felul de tort servit, zilnic venea o muscă şi se aşeza pe tort. însă nici Profesorul Pyz, nici Conferenţiarul Lubke nu o luau în seamă. Pînă într-o zi cînd musca nu a mai venit. Profesorul şi Conferenţiarul îşi începuseră obiş-nuita lor dispută cînd m-am ridicat şi am ţinut o scurtă alocuţiune. - Domnilor, tortul este de ciocolată, dar musca nu este. Trăim în cosmos, unde există o anumită ordine. în acest scop a fost creată musca; printre altele şi pentru ca aceasta să se aşeze pe tort, întrucît, în înţelepeiunea ei, Providenţa consideră imposibil ca nimeni să nu se aşeze pe tort. Dar iată că, astăzi, musca nu a venit. Domnilor, nu e timp peiltru discuţia dumneavoastră, nu facem decît să ne afundăm în haos, unde totul este posibil, dar 161 nimic nu este sigur şi dacă ne vom afunda, subiectul disputei va pierde orice sens. Veţi relua discuţia după o clipă, cînd vom regăsi echilibrul cosmic. După care m-am urcat pe masă şi m-am aşezat pe tort.

162 Sila fată de civilizatie Stăteam pe hol şi priveam pe fereastră. Dincolo de geam se derula peisajul natural, adică nişte cîm-puri întinse cu cîte un pîlc de copaci din cînd în cînd. Mă aflam în trenul care mă ducea din oraşul A în oraşul B. Oraşul A era reşedinţa mea, iar în ora-şul B aveann nişte treburi importante de rezolvat. „Ce absurd - mă gîndeam - Mîine, după ce îmi voi rezolva treburile importante în oraşul B, acelaşi tren mă va

duce înapoi, în oraşul A. Dar, dacă m-aş muta în oraşul B, aceasta n-ar rezolva nimic, întru-cît, locuind în oraşul B, aş avea treburi importante de rezolvat în oraşul A. într-un fel sau altul, toată această mişcare eate doar o iluzie." M-a apucat o silă faţă de civilizaţie şi dorul faţă de natură. Aceasta, cel puţin, nu se preface. La un moment dat, trenul ai-a încetinit viteza, iar eu fără să mă gîndesc prea mult, am sărit. Atrecut pe lîngă mine şirul de vagoane, pînă cînd i-am văzut spatele ultimului şi trenul a dispărut în depărtare. Am rămas singur. Se auzea ciripitul păsărelelor, probabil nişte ciocîrlii. în afară de aceasta, era linişte. Eliberat de civilizaţie, am luat-o înainte. Lunci, pîlcuri de copaci, iar după ce am trecut de ele, am dat tot peste lunci şi pîlcuri de copaci. încotro s-o iau? Singurul ţel vizibil era următorul pîlc de copaci, aflat după următoarea luncă. Cum am ajuns la el, a apărut o altă luncă, urmată de un alt pîlc de copaci.
163

M-am aşezat. Mi-am dat aeama ca iarba era udă, dar eram prea obosit ca să mă ridic şi oricum pantalonii îmi erau deja uzi. Stînd aşa, m-am întors cu spatele la peisajul cu lunci şi pîlcuri de copaci, avînd în faţă linia de tren. încă mi-e frig şi sînt ud, nu mai am putere să mă duc nicăieri, dar cel puţin ştiu că pe acolo trec trenuri.
164

Paranoia De cîtva timp am senzaţia că sînt urmărit. Peste tot simt în spatele meu o prezenţă. Oriunde mă duc, merge după mine, iar cînd sînt acasă mă pîndeşte de după poarta de vis-ă-vis. Crede că nu o văd, dar eu o văd foarte bine. Ceea ce mă nelinişteşte nu este faptul că e o pasăre, mai exact, un struţ australian. In definitiv, suprarealismul nu mai reprezintă ceva ieşit din comun, ne-am obişnuit cu el. Nu mă nelinişteşte nici măcar faptul că mă urmăreşte. Să fii urmărit de un struţ este ceva normal în suprarealism. Mă neli-nişteşte doar bănuiala că nu este un struţ, ci altcineva, deghizat în struţ. De ce s-a deghizat? Aceasta e o enigmă îngrijorătoare. Odată, cînd mă pîndea iarăşi de după poarta de vis-ăvis, eu stăteam la geam, ascuns după perdea. Şi am observat cum a zburat din poartă, nu a alergat, ci a zburat dînd din aripi deşi struţul nu ştie să zboare, şi, desfăcînduşi larg aripile, s-a înălţat la cer. în poartă a apărut paznicul casei cu o puşcă cu două ţevi. Probabil se săturase de prezenţa păsării în curtea sa şi se hotărîse s-o alunge. în presupusul struţ am recunoscut un uliu uriaş.

165 Televiziunea

M-am dus la o doamnă şi am întîlnit acolo un domn. Stăteau împreună pe canapea şi se uitau la televizor. - Pot să mă aşez şi eu? - am întrebat. - E un program foarte plictisitor - a zis domnul acela. Pur şi simplu o pierdere de vreme. Aţi face mai bine să mergeţi la plimbare. - Am să rămîn. Nu sînt pretenţios, Mi-am pus un scaun lîngă ei şi ne uitam toţi trei la televizor. - Poate cumva ati ieşit din casă fără să închideţi robinetul de la baie. Vă sfătuiesc să vă întoarceţi si să verificaţi. - Imposibil. Locuiesc într-o cameră închiriată, fără baie. - Atunci, poate aţi lăsat fereastra deschisă. - Fereastra oricum nu se închide, are un defect la tîmplărie. Stăteam în continuare în trei. - $i n-aţi prefera să mergeţi la cinematograf? - Nu, prefer televiziunea. - V-aş plăti eu biletul cu plăcere, dacă aţi vrea să mergeţi la cinematograf. - Nu, televiziunea e mai bună. A mai trecut o oră. La un moment dat ceva a trosnit în televizor şi acesta s-a oprit. - S-a stricat - a spus doamna, proprietara tele-vizorului. - Si nu s-ar putea repara? - am întrebat. - In nici un caz — a zis domnul.
166

- Păcat. Ei, atunci am să plec. M-am ridicat şi mi-am luat rămas bun. Mie cu adevărat îmi place televiziunea. Din păcate nu am televizor şi atunci mă duc pe la cunoştinţe. Şi dumneavoastră la ce v-aţi gîndit?

167

Greseala Eram îndrăgostit. Şi, după cum vedeam eu, nu fără reciprocitate. Eram deci fericit. Dar nu pe deplin. Deoarece nu aveam o părere prea bună despre mine şi nu-mi venea să cred că puteam să fiu iubit aşa cum sînt, In primul rînd nu-mi plăcea chelia. o dată am găsit un anunţ în ziar. Institutul de dermatologie promitea cheilor un păr bogat în cazul în care s-ar supune unui tratament corespunzător. Tratamentul a fost scump, dar eficient. Ce bună dispoziţie am avut cînd m-am dus la întîlnire cu iubita - nu mai eram chel, ci dimpotrivă. Mă aşteptam să mi se arunce în braţe. Da' de unde. Neam aşezat pe o bancă în parc. Era o seară de mai, mirosea a liliac şi luna plină strălucea pe cer. Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea. - Ştii ce-mi plăcea cel mai mult la tine? Cînd luna plină se reflecta în chelia ta. Erai aşa de romantic. în curînd ne-am despărţit. Pentru totdeauna.

168 Bereta

M-am hotărît să intru într-un comando. în acest scop mi-am cumpărat o beretă. La fel ca acelea pur-tate de soldaţii din detaşamentele speciale. Cînd am ieşit din magazin cu bereta pe' cap, am simţit privirile trecătorilor aţintite asupra mea. li intriga bereta mea. înainte nimeni nu mă băga în seamă, dar acum, datorită beretei, ce schimbare. Bărbaţii se uitau la mine cu invidie şi cu respect, iar femeile cu cochetărie. Se ştie că membrii comandourilor sînt bărbaţi de elită. Cei mai puternici şi cei mai viteji dintre toţi bărbaţii. Deodată, vîntul mi-a zburat bereta. Am pornit în fugă după ea, dar gîfiiam şi nu puteam s-o ajung. Bereta se rostogolea pe aleea din parc, printre frun-zele toamnei măturate de vînt. Eu după ea, dar nu destul de repede, deoarece, în afară de gîfiială, m-a prins şi o crampă la burtă. Pe o bancă stătea o femeie tînără, lîngă care se juca un copil. Femeia i-a zis copilului: - Dă-i bereta lui nenea. Copilul a prins bereta şi mi-a dat-o cu amabi-litate. Fără să-i mulţumesc, am băgat bereta în buzunar si am plecat de unde venisem.

169 Nobel

A venit la noi un poet, laureat al premiului Nobel, să participe la o întîlnire cu publicul. A fost o mare onoare să vină un poet atît de mare într-un orăşel atît de mic. Aşadar, s-au ţinut multe alocutiuni, a fost întîmpinat cu fanfară, iar apoi s-a organizat un banchet într-o sală împodobită cu flori. în timpul banchetului, laureatul a simţit nevoia să iasă la toaletă şi a ieşit. Trecuse mult timp şi nu se mai întorcea. Pînă la urmă, primarul s-a dus acolo personal să vadă dacă nu cumva laureatului i s-a făcut mu. în holul toaletei i-a găsit pe îngriji-toare cu laureatul. - Nu-i dau drumul! - a strigat îngrijitoarea către primar. N-are mărunt să plătească intrarea. - Dar, bunică!, el are Nobel! - Tocmai mi-a spus-o. Eu i-aş fi dat drumul chiar şi fără taxă, e om în vîrstă, mi-e milă. Dar pentru că a recunoscut că are această boală, nu-i dau dru-mul pentru nimic în lume. Pentru ce, să-mi îmbol-năvească clienţii? Dacă are nobel să se trateze şi să nu umble pe la toalete selecte. N-o scoteai la capăt cu baba, laureatul a trebuit să meargă în boscheţi. A zis el că nu-i nimic, dar se pare că se supărase. După ce a plecat, îngrijitoarea a fost concediată. Acum lucrează la toalctă un tînăr cu studii univer-sitare, citit, ştie ce înseamnă Nobel. Nu se ştie însă dacă vreodată va mai veni vreun Nobel la noi.
170

Antichităti

Am intrat într-un anticariat şi, uitîndu-mă în stînga şi în dreapta, am zărit într-un colţ figura unui tînăr cu barbă în mărime naturală. Stătea între un orologiu Empire şi o vază din epoca Ping. - E din ceară sau din fildeş? - l-am întrebat pe proprietarul magazinului. - Nici din una, nici din alta. Este un veritabil revoluţionar de la sfirşitul secolului douăzeci, au-tentic. Poate-l cumpăraţi. - Dar costă mult aşa un revoluţionar? - Da' de unde, vi-l dau pe gratis. Acum revo-luţionarii s-au ieftinit foarte mult. Mai am vreo douăzeci în magazie. Sincer vorbind, ca antichitate nu mai are aproape nici o valoare din cauza ofertei prea mari. - Şi atunci de ce mi-l propuneti? - Pentru că ar mai putea fi de folos, dacă doriţi. - Şi oare ce folos? - îl puneţi în casă şi o să vă revoluţioneze. - Adică? - Vă va sparge farfurhle, vă va smulge clanţele şi va murdări covorul din sufragerie... Aşa, ca un revoluţionar. - Şi susţineţi că acesta-i un folos? Doar mi-ar face numai pagube. - Dar dumneavoastră nu vă plictisiţi de obicei? De ce nu recunoaşteţi? Am închis ochii. Şi am văzut cu ochii minţii vasele din bucătărie aranjate frumos, ca de obicei,

171

pe rafturi, clanţele din uşi la locul lor ca întotdeauna, covorul din sufrageric curat... într--adevăr, ce lipsă de perspectivă, ce monotonie... - Bine, îl iau. - Să vi-l împachetez? - Nu, cîntăreşte pe puţin 7o de kg, să meargă singur. M-a bătut imediat ce am ajuns în stradă. Şi deo-dată am simţit că în viaţa mea se întîmplă ceva.

172

Caietul La începutul anului şcolar mi-am cumpărat un caiet. Caietul cra frumos, copertele erau lucioase şi hîrtia de calitate superioară. Pe prima pagină am scris: ÎN NUMELE DOMNULUI. Colegul meu de bancă şi-a cumpărat im caiet obişnuit: coperţi gri, hîrtie obişnuită. Pe prima pagină a scris: CAIET DE MATEMATICĂ. Ne-am scris prima lecţie în caiete. Pe a doua a scris-o numai el. Eu n-am mai scris-o, deoarece matematica i'nă plictisca. Următoarele lecţii cîte-odată mi le scriam, cîteodată nu, în funcţie de puterea vointei. Colegul îşi scria toate lecţiile în mod sistematic. In curînd nu mai înţelegeam nimic din notiţele mele luate pe apucate. Aşadar, am aruncat caietul vechi şi miam luat unul nou şi mai frumos. Pe prima pagină am caligrafiat: ÎN NUMELE DOMNULUI, SERIOS. După aceea am împrumutat caietul de la coleg şi am început să transcriu notiţele lui. Totuşi nu puteam să scriu. lecţiile la zi, pînă cînd nu le ter-minam de transcris pe cele din urmă. Şi nu puteam să le transcriu pe cele din urmă, pentru că trebuia să le scriu pe cele la zi. Aşadar, m-am dus la cinematograf. Se apropiau sfirşitul anului şcolar şi examenele pentru

care nu eram pregătit. Trebuia deci să acţio-nez radical. Aruncînd caietul vechi, mi-am luat unul
173

nou, cel mai frumos posibil şi am scris pe prima pagină: „ . ÎN NUMELE DOMNULUI, SERIOS, HOTARIT ŞI IREVOCABIL. După care, iarăşi am împrumutat caietul de la coleg, dar l-am pierdut imediat. Nu-i nimic, în curînd va începe vacanţa.

174

Dracula

După ani de exil, cînd prinţul Dracula s-a întors la castelul său, localnicii l-au întîmpinat cu pîine şi sare, iar clopotele bisericilor au răsunat în semn de recunoştinţă, deşi prinţul nu agrea nici clopotele şi nici bisericile. Acel crud domnitor, vampirul sînge-ros din Carpaţi, a fost cîndva duşmănit de către supuşii săi, dar li s-a făcut dor de el cînd s-a instalat puterea comunistă. în cele din urmă, această putere a căzut, iar Dracula a-a întors la proprietăţile sale. Au luat sfirşit festivităţile de întîmpinare şi s-a lăsat noaptea. Una după alta, se stingeau luminile în colibcle de lîngă castel, însă în castel tot mai era mişcare şi se auzeau nişte zgomote ciudate. Pînă cînd, în zori, ciobanii care mînau vacile pe cîmp l-au văzut pe prinţ fugind din castel. Alerga în viteză în jos, pe versant, scoţînd nişte urlete de spaimă, pînă a dispărut după linia orizontului. lar pe zidurile castelului a apărut stafia lui Ceauşescu, ultimul prim-secretar al Partidului Comunist Romăn. Acum toată speranţa e în turiştii străini. Cineva trebuie totuşi să preia puterea.
175

aceasta. Au promis că-mi vor răspunde telefonic, după ce le instalcz telefon. Din însemnările unui capitalist Nu mă simt prea bine, am fost la medic şi acesta a constatat un guturai la aparatul de supt, Mi-a recomandat să schimb clima.

în sfirşit! A venit timpul cînd iarăşi voi suge sîngele popoarelor fară riici o grijă. Mă refer la popoarele Europei de Est, întrucît pe cele din Vest le sugeam dintotdeauna în voie. lar acum, nu mai e nici un obstacol, şi chiar ei mă invită la supt. îmi pun jobenul şi mă duc.

Ar urma să vizitez o fermă avicolă în care se cresc păstrăvi. Dar aparatul de supt funcţionează din ce în ce mai prost, aşa că îmi scurtez şederea şi mă întorc acasă,

***

Deja am ajuns. Toată noaptea mi-am curăţat la hotel aparatul de supt. L-am probat pe personalul din receptie, nnerge ca nou. Atunci, de mîine - la treabă!

Deja am ajuns acasă, dar nici o schimbare. lar la medic. o inflamaţie acută a aparatului de supt din cauza infecţiei. Mi-a prescris analize.

***

Vroiau să cumpăr o centrală atomică, care pînă acum nu funcţiona bine din lipsă de atomi. Am refuzat, din acelaşi motiv.

Analizele nu spun nimic, e o boală misterioasă, necunoscută în Vest, mi se interzice să mai merg în
Est

Mă conformez interdicţiei medicului.

Mi s-a propus să mvestesc în agricultură pe prin-cipiul cooperării. Cînd i-am rugat să-mi dea detalii, mi-au arătat o groapă mică în pămînt şi mi-au propus să-mi depun capitalul în ea, urmînd ca ei s-o acopere,

alt ă pro pu ncr e... să inv est esc în tele co mu nic aţii . A m într eba t cemi ies e din afa cer ea
176 177

o

după geam, scrisă cu creionul: EXECUT SALT MORTAL ZILNIC ÎNTRE ORELE 9.0o şi 9.30. REDUCERE PENTRU ELEVI ŞI MILITARI, UŞA DIN STÎNGA. INTRAŢI FĂRĂ SĂ BATEŢI. Am intrat. Pe pat stătea un bătrînel. Văzîndu-mă, şi-a ridicat capul de pe pernă. - Mă scuzaţi, unde este circul? - Aici. - Este o greşeală. - Nu e nici o greşeală. Luaţi loc. M-am aşezat pe unul dintre scaunele care erau la perete, în faţa patului. - Sînteti militar? -Nu. - Elev? - Nu, civil de vîrstă medie. - Mă scuzaţi, dar nu văd bine fără ochelari. Veţi plăti aşadar bilet întreg. -Dar... - Dar abia după spectacol. - Dacă aici e circul şi saltul mortal, atunci unde-i trapezul? - Nu-i nevoie de trapez, execut saltul mortal fără , trapez, mi-ajunge pătuţuL M-am ridicat, crezînd că am de-a face cu un

Saltul mortal Trecînd pe lîngă o fereastră de parter, am observat un anunţ, o bucăţică pătrată din carton

bolnav psihic.

- Vă rog să rămîneţi. Credeţi că sînt nebun? Nici pe - Voilă! - a zis şi s-a dezechilibrat. M-am ridicat brusc de pe scaun, am aruncat bancnota pe masă şi am ieşit în fugă pe scări. departe. Despre ce este vorba, în primul rînd? Despre saltul - Şi aplauzele? Unde sînt aplauzele pentru mine? - am auzit mortal. Doriţi să-l vedeţi şi-l veţi vedea, trapezul, orchestra şi cum striga după mine. Am fugit în stradă. reflectoarele, toate acestea sînt pe planul doi. Vedeţi, eu sînt bătrîn şi bolnav de inimă, pentru mine ridicatul din pat este ca un salt mortal pentru un acrobat, la fel de peri-culos, de fiecare dată poate fi ultimul. Deci? M-am aşezat. - Să aşteptăm o clipă. Poate mai vine cineva. Am aşteptat în tăcere. - Haideţi să începem. M-am ridicat de pe scaun ca să-l ajut. M-a oprit cu un gest al mîinh. - Pot şi singur. Unde aţi mai văzut ca cineva din public să-l ajute pe artist? Am închis ochii. Cînd i-am deschis, stătea lîngă 179 pat gîfiind din greu.
178

Ancheta

les din supermarket şi mă abordează televiziimea cu întrebarea: - Există Dumnezeu sau nu? - Imediat vă spun - îi zic celui cu microfonul. Numai să-mi trec o dată pieptenul prin păr. Am scos pieptenul din buzunar şi m-am picp-tănat. Apoi mi-am adus aminte că am un coş pe nas. - Poate mă luaţi mai bine din profil? - îi zic celui cu camera. M-am aşezat cu profilul spre cameră. - Şi ce-ar fi să trag o fugă pînă acasă să mă schimb în ceva mai elegant? Locuiesc aproape. Nu mi-au răspuns. îmi întorc capul şi văd că au dispărut de lîngă mine. Acum intervievează o hahă. Era cît pe ce să mă bag între ei şi babă, de ce să-mi sufle baba apariţia la telcvizor? Dar uitasem care fusese întrebarea, şi m-am întors acasă.

180 Realitatea realistă

Odată, în timp ce citeam ziarul, iar cîinele stătea întins la picioarele mele, s-a auzit foarte aproape un mieunat de pisică. M-am mirat, pentru că nu aveam nici o pisică prin

casă. M-am uitat la cîine, dar n-a reacţionat, pesemne că na auzit. Dar e posibil să nu fi auzit? Nu. Şi atunci, se prefăcea că nu aude? Absurd, de ce să se fi prefăcut? Şi atunci, de ce a roşit? Aş fi uitat de acest incident dacă, doar cîteva zile mai tîrziu, în timpul plimbării, cîinele meu nu s-ar fi căţărat pe copac. Cînd şi-a dat seama că mă uit la el, a sărit jos şi s-a apropiat de alţi cîini. Aceştia însă s-au arătat ostili faţă de el. Cu toate acestea, nu erau suficiente dovezi. La urma urmei, nu s-a căţărat prea sus, iar ostilitatea celorlalţi cîini ar fi putut avea alte motive. L-am dus la veterinar. - Să-l consultaţi, vreau să văd dacă e cîine sau pisică. - Astăzi nu mai consult, vă rog să veniţi altădată. - Cînd? - Nu ştiu, sînt foarte ocupat. Ori a crezut că am înnebunit, ori realitatea nu are numai un singur înţeles, cum ni se pare nouă. Nu vroiam să am probleme în acest sens, aşa că am vîndut cîinele şi mi-am cumpărat o maimuţă. A doua zi maimuţa a dispărut. Am găsit-o abia după lungi căutări. Stătea pe fotoliul meu şi citea Phănomen.ologie Des Geistes a lui Hegel. 181 Aştept să termine cartea şi după aceea voi discuta eu ea. Bineînţeles, dacă voi constata că eu nu sînt ea, iar ea nu este eu.

182

Interviul

Am bătut la uşa atelierului şi am auzit: - Intraţi, vă rog. Un acoperiş de sticlă, undeva sus, prin care trecea puţină lumină şi plin de mizeria marelui oraş. Nu existau ferestre în pereţi. In acest semiîntuneric am alunecat pe ceva şi era cît pe ce să cad. Am auzit o voce: - Aţi alunecat pe opera vieţii mele. - E o modestie exagerată, Maestre. - Deloc, şi imediat am să vă explic - a spus un bătrîn aşezat pe fotoliu, învelit cu o pătură. - Cînd eram tînăr, am sculptat Monumentul Universului şi atunci n-aţi fi riscat nimic. o sculptură uriaşă în stil abstract, se înţelege, care umplea tot acest hău pînă la acoperiş. - Şi ce s-a întîmplat cu ea...? - Ar fi trebuit mai degrabă să întrebaţi ce s-a întîmplat cu mine; ce să zic, mi-am schimbat con-vingerile din metafizice în ceva mai mici şi am transformat Universul în Karl Marx. o sculptură în stil figurativ bineînţeles, încă foarte mare, dar ajungea numai pînă acolo unde vedeţi acum aceste dîre pe pereţi. - Oare şi pe ea aţi.-. - Aţi ghicit. Am transformat-o într-o operă cu titlul „Umanitatea ca atare", fără ideologie. Relativ mică, chiar şi numai din motive tehnice, trebuia să tai mult din ea ca să-i schimb aspectul. în stil abstract, fireşte. Ajungea numai pînă la ţeava de gaz, mai jos de dîre. 183 - Şi pe urmă? - Dezamăgirea din cauza umanităţii şi ceva mult mai puţin ambiţios. - Care operă la rîndul ei aţi... - Nu mai este nici un „la rîndul ei", este cea mai recentă şi ultima, este aici. - Mă scuzaţi, dar nu văd nimic. - Mai uitaţi-vă. M-am aşezat în patru labe şi pipăind, am găsit o sferă mică din marmură. - Ce titlu are? - „Studiu în cinstea Ping-Pong-ului". M-am ridicat. - Mulţumesc pentru interviu şi vă doresc succes în continuare. - N-aveţi pentru ce - răspunse Maestrul.

184

Precautie

Nu-mi place să ies ultimul, De aceea, de fiecare dată, număr cîţi am mai rămas la bar. Cînd văd că sîntem numai doi, plec acasă. Las altora tristeţea unui bar aproape gol după miezul nopţii. Tocmai ieşise al treilea om şi, în afară de mine, mai rămăsese un grăsan. I-am dat o bancnotă barmanului. - N-am rest - a zis barmanul. - Poate aveţi să schimbaţi? - s-a adresat grăsanului. Acesta nu răspundea. - S-a făcut criţă - i-am spus barmanului. - S-ar părea că e mai rău de-atît - a zis barmanul, privindu-l pe grăsan. — Pare mort, va trebui să chemăm salvarea. De atunci ies cînd la bar mai sîntem trei. Niciodată nu strică prea multă precautie.

186 Asigurarea

Ingrijorarea mea creştea pe măsură ce mă apropiam de locul în care codrul era cel mai întu-necat. Cică acolo pîndesc nişte tîliari. Tocmai treceam pe lîngă locul acesta periculos cînd deodată trei tipi mi-au ieşit în cale. - Dumneavoastră sînteţi tîliari? - i-am întrebat. - Noi? Da' de unde. Silvicultori. Am răsuflat uşurat. - Dar dacă tot aţi pomenit despre ei, trebuie să ştiţi că întradevăr pe-aici se-nvîrt diverşi indivizi. Vă propunem să ne daţi toţi banii spre păstrare. De ce să riscaţi? Le-am dat tot ce-am avut după care, fără grijă, am pornit mai departe. Nu m-a mai acostat însă nimeni, nici urm.ă de tîliari. Dar eu sînt un om precaut.
186

Nomenclatura - Domnilor - zise Preşedintele — n-are rost să ne mai ascundem. Noi, Consiliul Cooperativei „Viitorul Luminos", sîntem o organizaţie criminală. - De cînd? - a întrebat direct Secretarul. - De cînd ni s-au dovedit abuzul, delapidarea şi chiar furtul avuţiei publice. Adică de curînd. - Dacă-i aşa - a căzut de acord Secretarul - meri-tăm

cea mai mare sancţiune. - Tocmai - a aprobat Casierul — să ne sancţionăm şi va fi pace. - De data aceasta autocritica nu-i de ajuns. Societatea aşteaptă de la noi ceva mai radical. - Şi dacă ne-am sancţiona cu maximă severitate? - Şi asta a mai fost şi tot e prea puţin. Acum ar trebui ceva radical. Propun să ne desfiinţăm. - Şi dacă ne vor prinde? - Fii fără grijă. Ne vom înfiinţa din nou sub numele de Comisia de Cercetare a Activităţii Criminale a Consiliului Cooperativei „Viitorul Luminos". în curînd Comisia de Cercetare a Activităţii şi-a început activitatea. Reproşurile adresate membrilor ei, care ar fi luat salarii mai mari decît pe posturile vechi, s-au dovedit nejustificate. Nimeni nu avea calificări pentru cercetare mai bune decît ei.

187 Revolutia bis

Nowosadecki, Majer şi cu mine ne-am dus la un restaurant care ne era familiar. - Uită-te, au schimbat denumirea - a observat Majer. într-adevăr, în loc de „La Administraţia Centrală de Stat", restaurantul se numea „Curcubeul hawaian". Pentru că a avut loc reprivatizarea - explică Nowosadecki - întreprinderea nu mai este proprie-tate de stat, ci una particulară. Am intrat şi ne-am aşezat la masă. - Ce doriţi dumneavoastră? - a întrebat chel-nerul, care nu ne recunoscuse, şi nici noi pe el. In afară de denumire s-a schimbat şi personalul. - Ca de obicei, jumătate de litru de căciulă, în total un litru şi jumătate, - Desigur, jumătate de litru, dar de ce? - Dacă aceasta-i o glumă, eu am rîs deja - a răspuns Majer. - Acum vă rog să treceţi la servit. - Poate fi Chivas Regal, Johnny Walker, Black Label, Bushmills Cutty Sark, Ballantines, Grose, Bordeaux, Bourgogne, Beaujolais, Champagne... - Dar simplă nu este? - a întrerupt Majer, care nu ştia Umbi străine. - Ba da, Smirnoff Vodka, Don Kozaken Vodka, Crystal Vodka, Colossal Vodka şi Capital Vodka. - Şi votcă obişnuită nu este? - Aaa obişnuită de tot, nu avem. - Poate luăm Don Kozaken? - propuse Nowos^decki. — Cel puţin sună cumva cunoscut.
188

Dar văzînd că şi Don Kozaken depăşeşte posibilităţile noastre fmanciare, am părăsit „Curcubeul hawaian". - Simt cum mă apasăjugul capitalismului - a zis Majer pe stradă,

- Şi pe mine - a fost de acord Nowosqdecki, -Trebuie să reconstruim socialismul. Ne-am apucat de treabă. Nowosqdecki a făcut rost de aparatură, Majer de materie primă, iar eu am găsit spatiu, adică un subsol. Deoarece pentru producţia de samagoncă1 poţi fi aspru pedepsit şi, ca revoluţionari, trebuie să lucrăm în ilegalitate.

1. Samagoncă = votcă, ţuică ete., produsă acasă (n.t.). 189

Mecena Am devenit scriitor datorită lui Mecena K. Acesta era un tip vulgar, cu o înfăţişare respingătoare, caracter urît şi surse de venit dubioase. insă el a fost cel care mi-a descoperit talentul şi m-a încurajat să scriu. Creaţia mea a fost bogată sub aspectul formei, dar limitată în privinţa conţinutului. Scriam poezii, romane şi chiar piese de teatru, însă tema tuturor operelor mele era în exclusivitate frurnuseţea, înţelepeiunea şi celelalte calităţi ale lui Mecena K. Toate operele melo erau editate prin implicarca personală a lui Mecena K. Aceasta nu se datora vanităţii, ci cunoştinţelor sale de literatură. Deşi tirajul a fost mare, iar preţul cărţilor mele a fost mic, Mecena K. era singurul lor cititor. întot-deauna însă mă consideram un scriitor pentru elită. După mulţi ani trăiţi în sănătate, Mecena a murit. Aceasta s-a întîrnplat exact în momentul cînd i-am terminat biografia. în această ultimă operă tocmai demonstrasem că Mecena K. este nemuritor. Am avut probleme cu găsirea editorului, ceea ce m-a determinat să-mi schimb meseria şi să devin mic comerciant. N-o duc rău, dar cîteodată mi se face dor de artă.
190

Piata neagră

Am nimerit într-un cartier unde adesea indivizi dubioşi se ivesc din fundături şi propun trecătorilor diverse tranzacţii. Cel mai frecvent se cumpără biju-terii care, mai

tîrziu se dovedesc a fi false. Tocmai unul din ăştia mi-a făcut semn cu capul ieşind pe poartă. - Psst, cumpăraţi un sclav? Am stat pe gînduri. Comerţul cu sclavi este ilegal, dar ar fi bine să am măcar unul. - Depinde, mai întîi aş vrea să văd marfa. - Doar o vedeţi. - Nu înţeleg. - Sclavul de vînzare sînt eu. - Atunci aş vrea să vorbesc cu stăpînul. - Imposibil. - De ce? - Fiind cetăţean al unui stat comunist, am fost proprietatea acestuia, dar acum statul s-a prăbuşit şi am rămas fără stăpîn. - Dacă nu mai sînteţi proprietatea nimănui, în-seamnă că nu mai sînteţi sclav, sînteţi un om liber. A izbucnit în plîns. - De ce îmi amintiţi de necazul meu? - a strigat. Cumpăraţi sau nu, dar nu mă chinuiţi! - Cum adică? Nu vreţi libertate? Işi şterse lacrimile. - In libertate trebuie să munceşti, domnule. lar eu am demnitatea mea. M-am îndepărtat, fără a profita de ofertă. Sclavia este imorală, iar eu sînt un om profund moral şi, oricum, nu mi-ar plăcea să angajez personal imoral. 191
Vointă si actiune

Sînt un om de acţiune şi nu cedez în nici o situaţie. Aşadar, chiar şi acum, cînd mă aflu pe o barcă, singur în mijlocul oceanului, nu-mi pierd optimismul şi dorinţa de acţiune. Dar cum să acţionez dacă nu am nici vîsle, nici velă şi nici cîrmă? In buzunar am dat peste un tirbuşon, un lucru care numi serveşte la nimic. Dar de ce să nu-mi pun mintea la contribuţie? Tirbuşonul este un soi de sfredel, şi, deci se poate sfredeli ceva cu el. Orice activitate este mai bună decît inactivitatea. Barca este dintr-un lemn dur şi sfredelitul merge anevoie. Din fericire, pe lîngă mai sus menţionatele calităţi, mă disting, de asemenea, prin perseverenţă şi deja pînă la asfinţitul soarelui s-a format pe fundul bărcii o gaură frumoasă. Se lasă întunericul şi trebuie să întrerup munca, deşi nu-mi place deloc inactivitatea. Dar să am puţină răbdare. Am să aştept pînă la răsăritul soarelui şi am să mă apuc de următoarea gaură. Optimismul nu mă părăseşte, dar de unde se-aude oare acest gîlgîit misterios şi cum de-mi ajunge apa pînă la genunchi?

192

La frizer

M-am dus la frizer. M-am grăbit, şi, din fericire, coada era scurtă. Unul deja era aşezat pe scaun, iar pe banca de aşteptare stăteau numai trei. Cel de pe fotoliu avea o barbă imensă, mai mult lată decît lungă, ca un tufiş mare şi oval. - S-o scurtez? - a întrebat frizerul. - Nu, schimbaţi-i doar forma. - în formă de lopată sau cioc? - Cum mă sfătuiţi? - In formă de lopată, pentru că la cioc s-ar pierde prea mult. Ar fi păcat de aşa o barbă frumoasă. - Forma de lopată-i exclusă - s-a băgat unul dintre cei care aşteptau, cel care avea o barbă la fel de mare ca şi cel de pe scaun, dar alungită, în formă de lopată. - Eu, pe a mea o transform în cioc, iar atunci tu ai risca, cu lopata, să fii confundat cu mine. Mai bine, taie-o în formă de cioc din start, Karl. Bărbosul de pe scaun a oftat. - Cioc, vă rog - s-a adresat frizerului. - Aţi înnebunit amîndoi? - a ţipat al treilea, cu barba în formă de cioc - Frederic are dreptate în ceea ce priveşte lopata, dar nici ciocul nu vă sal-vează, că doar pe mine mă cunoaşte lumea cu cioc şi presupun că nici unul dintre voi nu vrea să-mi semene. Eu îmi rad ciocul, ca să nu fiu recunoscut, şi-mi las numai mustăţi. - în cazul acesta vei semăna cu losif - a spus Karl - El îşi va rade mustaţa şi atunci pe tine, 193 Volodia, te vor prinde, cu tot cu mustaţă în locul lui. Nu-i aşa, losif? Al patrulea, care avea numai mustaţă, nu a răspuns. A surîs enigmatic şi a pufăit din pipă. - Fraţilor - concluzionă Frederic - Una peste alta, toţi trebuie să radem tot. o oră şi un sfert s-a consumat pentru Karl. Pentru Frederic doar trei sferturi de oră, întrucît avea păr mai puţin. Jumătate de oră pentru Volodia şi zece minute pentru losif. în total două ore şi patruzeci de minute. în final s-a ajuns la plată. Dar cum aveau banii împreună, s-au întins mult cu socoteala. între timp, pe stradă a apărut o mulţime de manifestanţi. „Jos cornunismul!" - strigau aceştia. - Imediat vă dau restul - a zis frizerul - numai că nu am mărunt. Trag o fugă pînă la colţ ca să schimb, aşteptaţi puţin. - Nu trebuie, e timpul să plecăm. Este vreo ieşire prin spate? Frizerul i-a condus prin spate şi s-a întors. - Eu îi cunosc de undeva. - Şi eu, dar nu-mi amintesc de unde. - Probabil de pe nişte portrete... - Nu contează, oricum voi întîrzia la meci din cauza lor!

194

Academia S-au întrunit membrii Academiei pentru a acorda un premiu de literatură. Fiecare, pe rînd, îşi prezenta candidatul şi alegerea se arăta destul de dificilă. La urmă a luat cuvîntul Preşedintele. Un profesor deosebit de competent. - S-au rostit aici numele unor scriitori celebri, şi toţi sînt demni de luat în considerare. însă nici una dintre operele lor nu contribuie cu nimic nou la tezaurul literaturii. Nimic, în afară de traditiona-lisme. Eu vă voi prezenta o operă cu adevărat contemporană. După care a sunat dintr-un clopoţel de argint şi la acest semnal a intrat un om de serviciu, aducînd o scîndură desprinsă dintr-un gard, pe care era scris:
„Kur".

S-a lăsat tăcerea, iar Preşedintele a zis: - Deschid discuţia. - Desigur, nu se poate contesta - a luat cuvîntul un Academician cunoscut ca fiind obiectiv - că această operă s-ar bucura de o mare popularitate socială, însă în ceea ce priveşte noutatea, aş avea anumite îndoieli. - Mă mir, domnule - a afirmat un al doilea - că nu percepeţi noutatea. Probabil în privinţa conţi-nutului opera nu este cu totul şi cu totul originală, dar avînd în vedere forma... Nu vedeţi că este scris cu „k" în loc de „c"? - Eu nu aş fi de acord cu afirmaţia că opera nu este progresistă şi sub aspectul conţinutului - a comentat un al treilea. Lăsînd la o parte valoarea
195

formală, cel mai important este faptul că reflectă realitatea contemporană, merge în pas cu timpul, aşa cum susţinea şi domnul Preşedinte. - Da - a fost de acord un al patrulea. - Şi chiar mai mult de atît. Sintetizînd, actualitatea este totodată o previziune profetică a viitorului, fără a renunţa însă la tradiţie. Ca atare este o îmbinare armonioasă de clasicism, realism şi avangardism. - Eu aş mai adăuga - a zis un al cincilea — că aceasta conţine mari valori umaniste, ca să nu zic umanitare. - Aşadar avem de-a face cu o Capodoperă - a concluzionat Preşedintele - Acordîndu-i Premiul vom fi împăcaţi cu propria conştiinţă şi în acest mod vom neutraliza reproşurile, tot mai frecvente în ultima vreme, care ne acuză de gusturi retrograde şi de lipsă de receptivitate la nou. Vă mulţumesc în numele Academiei. - Dar oare nu avem de-a face cu o operă ano-nimă? - sa îngrijorat Secretarul, responsabil cu problemele organizatorice - Cum îl vom găsi pe autor? - Nimic mai simplu - a replicat Preşedintele. -Este fiul omului de serviciu. Eu însumi l-am văzut scriind. A avut loc înmînarea festivă a Premiului. Conform protocolului, Laureatul a rostit o alocu-ţiune constituită dintr-un singur cuvînt şi de data aceasta cuvîntul a fost vorbit, şi nu scris, ne-ştiindu-i-se ortografia.

196 Frontiera

A dispărut sîrma ghimpată, stîlpul de frontieră a putrezit şi s-a înclinat ca o piatră funerară veche, fiind acoperit de tufişuri tinere. Altfel, cu totul altfel arăta cîndva această frontieră. Printre vîrfurile legănate ale molizilor se afla un tum de veghe nemişcat. Pe urmele unei vechi cărări de altădată am nimerit într-o poiană. Vîntul clătina iarba deasă şi trîntea uşa turnului, care se des-chidea şi se închidea neputincios, ca un bot ştirb. Pantoful meu a lovit o cutie ruginită de conserve, acoperită de iarbă. S-a rostogolit anevoios, cu un sunet scurt şi sec, oprindu-se brusc. Sus, pe platforma turnului, nu era nimeni. - Stai! Cine-i acolo? - s-a auzit o voce. Era vocea mea. Eu ţipasem la mine. Nu mai suportam tăcerea, aceste vuiete şi foşnete şi scîr-ţîitul uşn care se tot trîntea. Doar traversasem frontiera, nu-i aşa? Ce să răspund? înainte era uşor. Era suficient să spui: numele, prenumele, sexul, data şi locul naş-terii, adresa, înălţimea, culoarea ochilor, brunet, blond sau şaten, profesia şi numărul de paşaport. Dar acum, cînd mă întreb eu pe mine însumi? Negăsind răspunsul, am luat-o la fugă înapoi prin pădure, aşteptînd din clipă în clipă împuşcă-tura mortală. Dar mi-am amintit că nu am nici o puşcă şi am încetinit pasul.

197

Colectionarul Umblînd prin mulţimea din bazar am dat peste o tarabă unde se vindeau tablouri, adică opere de artă. Erau acolo cerbi în poiană, nave în furtuna mării, trandafiri în vaze, precum şi „Mona Lisa". - Cît cereţi pentru acesta? - am întrebat arătînd spre „Mona Lisa". - Treizeci şi cinci. - Treizeci şi cinci de milioane? - Nu, treizeci şi cinci de mii. - Inseamnă că e fals. - Cum să fie fals? - s-a revoltat vînzătorul. - La noi totul este pictat de mînă. - E cam prea ieftin. Dacă tabloul ar fi adevărat, ar trebui să coste cel puţin treizeci şi cinci de miliarde. - Dacă vă temeţi că e prea puţin, daţi mai mult. Am dat trei milioane şijumătate, dar oricum cred că am fost păcălit. La inflaţia noastră, chiar şi trei milioane şi jumătate e o nimica toată.
198

Scrisoare către redactie Au trecut timpurile blestemate ale Faraonilor şi în sfirşit ţara noastră păşeşte pe drumul Demo-craţiei. De la vechiul regim ne-au rămas piramidele şi mumiile conducătorilor, pe care nimeni nu mai vrea să-i cinstească. Dimpotrivă, memoria lor a devenit stînjenitoare, cu atît mai mult cu cît aceste mumii sînt perfect conservate. Ce ne facem cu aceste mausolee gigantice? Piramidele ar putea rămîne ca obiective turistice, dar conţinutul lor — nici în ruptul capului. Ne-am săturat de Faraoni, fie ei şi uscaţi.

Atunci ce-i de făcut? Să-i exportăm la nişte canibali drept conserve de calitatea întîi. Doar am devenit o ţară modernă, iar exportul este o condiţie sine qua non a unei econo-mii moderne, adică a pieţei libere. Ne vom echilibra balanţa comercială şi cu această ocazie vom scăpa de o problemă ideologică. Dacă ni s-ar reproşa că o astfel de procedură ar fi dubioasă din punct de vedere moral, etic, estetic şi chiar gastronomic, am răspunde simplu: depinde doar de punctul de vedere. Relativismul, numit şi pluralism, este baza democraţiei, iar emiterea unor judecăţi categorice - o formă a imperialismului. în special cînd este vorba de export sau import şi noi navem nimic altceva de exportat.

199

Sub pod Stăteam sub un pod şi n-aveam ce mînca. Trecuse de mult ora cinei. In întuneric gîlgîia rîul dinspre care veneau aburi reci. S-a stins steaua în cinci col-ţuri de pe turnul Kremlinului, iar de stelele obiş-nuite de pe cer - nici urmă. — Ehei, de-am avea măcar o bucăţică de salam... - visa Grişa, cu ochii deschişi. — Ei, şi tu acuma... Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că avem un pod deasupra capului. — Duronezeu nu există. — Dar aalam există? Deodată un salam a coborît din cer oprindu-se drept în faţa noastră. — Se pare că există şi unul, şi altul - a zis Grişa. Şi a deschis botul să muşte, însă salamul a urcat puţin şi s-a oprit. — Hei, voi acolo! - s-a auzit un glas de pe pod. -Sînteţi pentru Democraţia Socialistă sau pentru Socialismul Democrat? — Ce să-i răspundem? - a întrebat Grişa în şoaptă. — Tu îi spui că sîntem pentru Democraţia Socialistă, iar eu - că pentru Socialismul Democrat. In felul acesta ne vom asigura din ambele părţi şi va coborî salamul. Aşa am şi făcut. Insă îndată ce ecoul convin-gerilor noastre s-a izbit de malurile pietroase ale rîului Moscova, salamul s-a suit la ceruri. Adică a dispărut de-a binelea. lar pe pod s-au auzit paşi depărtîndu-se.
200

- Din cauza ta, dobitocule - a zis Grişa. - De ce ai zis să strigăm lucruri atît de diferite în acelaşi timp? - Nu eu sînt vinovat, ci pluralismul politic. Păi, tu ce-ai fi vrut, poate „Za Rodinu, za Stalina"1? - Cine ştie, poate era mai bine. Flămînzi, ne-am întins să dormim. Toate ca toate, dar e interesant de unde a luat Dumnezeu o sfoară aşa de bună şi lungă şi care nu s-a rupt... La noi nu găseşti aşa ceva. Poate i-au trimis-o din America.

1. „Pentru patrie, pentru Stalin"; în limba rusă, în original (n.t.). 201

Epilog
CĂTRE CONSILIUL SUPREM AL UNIUNII REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE ÎN TUFIŞ Imi cer scuze că scriu la o astfel de adresă, dar nu se ştie unde se află acum Consiliul şi atunci tufişul pare cel mai sigur. Am auzit că nu ştie nimeni ce-i de facut cu arma noastră atomică. Eu aş lua-o în păstrare. La noi e strîmt, trei familii într-o odaie. Ivanovicii, Pavlovicii şi noi, Alexievicii. Dar loc pentru armă s-ar găsi, mai ales dacă am trimite-o pe Maria Antonovna Ivanovici undeva, poate la canal, la Marea Albă... Se ştie că e deja construit, dar poate că mai e ceva de reparat pe-acolo. Maria Antonovna Ivanovici ar fi numai bună, pentru că ieri a dat la o parte supa noastră, a Alexievicilor şi a pus-o pe a lor, pe a Ivanovicilor, pe plită. Nu putea să dea la o parte supa Pavlovicilor în loc de-a noastră, a Alexievicilor? Marea Albă i-ar face bine, s-ar reeduca. Eu scriu şi scriu mereu la Organe că Maria Antonovna Ivanovici este o individă anti-socialistă şi... nimic, ea stă tot acasă şi ne dă supa la o parte. Eu nu mă plîng de Organe, ci de Maria Antonovna Ivanovici. Totuşi unde sînt acestea? Mie mi-ar fi de folos arma în cazul în care Maria Antonovna Ivanovici nu ar înceta să ne dea supa la o parte. Alexei Alexieuici, , Eroul Marelui Război de Eliberare a Patriei c.u decoratie 202 CĂTRE DEZUNIUNEA SOVIETICA Cel mai mult loc ocupă la noi decoraţiile lui Alexei Alexievici, veteran al războiului pentru eliberarea patriei. De cîte ori soţia mea, Maria Antonovna Ivanovici, pune supa pe plită, ele cad în ea şi apoi ne scrîşnesc în dinţi. Dar dacă le-am atîrna după geam, împreună cu Alexei Alexievici, s-ar găsi loc şi pentru bombă. Şi pentru noi, de asemenea, adică pentru familia Ivanovici. De Pavlovici nici nu mai vorbesc, că sînt nişte huligani. Atunci eu mi-aş privatiza economiceşte acest stoc atomic. Promit că n-am să-l folosesc decît dacă este absolut necesar, adică dacă s-ar opune Alexei Alexievici. Ivan Ivanovici, Doctor în Ştiinţe Ceau! Sînt Pavel Pavlovici, dar spuneţi-mi Alek Caponov. Noi, împreună cu Luk Brando înfiinţăm Şoubiz. Poate nu-l cunoaşteţi pentru că el, înainte de Gorbaciov, se numea Fiedia Jopowski. Putem lua vreo treizeci de megatoane şi cîteva ICBMS-uri. Deocamdată nu ne trebuie mai mult, poate doar cînd se va mai extinde firma. De altfel, depinde şi dacă reuşim să-l terminăm în mod convenţional pe Doctorul în Ştiinţe, Ivan Ivanovici. Alexei Alexievici nu-i o problemă, e bătrîn şi oricum îl va rezolva mai înainte Doctorul în Ştiinţe Ivanovici, cu supa. Zenk you, so muci.

203 Dezbateri - Ce-ar fi să înfiinţăm un partid politic? - zise Majer. - Dar sînt deja cîteva - a replicat Nowosadecki. - în principiu sînt, dar nu-şi asumă totala responsabilitate. Unul responsabil, aşa cum l-am face noi, încă n-a existat. - Şi mie ce-mi iese din asta? — s-a interesat Nowosqdecki. - Sacrificiul pentru Patrie - i-a explicat Majer. - Doar mă sacrific! - s-a revoltat Nowosadecki, şi şi-a mai turnat în pahar. - în Arestul Poliţiei mi-au zis că, dacă am să continuu să beau, am să mă îmbolnăvesc de nolens volens. - Delirium tremens - l-am corectat pe Nowosadecki. - E tot una, în orice caz, ceva în latină. - Eu m-am gîndit la un sacrificiu de sus - a explicat Majer. — Asta înseamnă... - Şi ce, eu sorb de jos? — l-a întrerupt Nowosadecki. - Fără scandal - i-am zis lui Nowosadecki şi l-am băgat sub masă. - De asta a căzut Republica Polonă, Majer are cuvîntul. - Sacrificiul de sus, adică noi vom fi Preşedinţi şi asta se merită oricînd. Vă amintiţi cum se sacrifica Cyrankiewicz1. - Ce vremuri - a oftat Nowosadecki de sub masă.
1. Cyrankiewicz Jozef, premier al Poloniei în anii '5o, •cunoscut ca un beţiv notoriu (n.t.). 204

- Ideea nu-i rea - i-am spus lui Majer. — Dar nu e nouă. Nowosadecki are dreptate. Partide sînt o grămadă. - Dar nici unul nu e de masă. Noi sîntem trei, adică relativ fbrmăm o masă. - Dar cu programul cum rămîne? Fără program, e imposibil. - Eu am programul de la Parada Modei Poloneze, mi lau dat cînd le căram pachetele - a glăsuit Nowos^decki de sub masă. - L-am lăsat acasă, dar pot să-l aduc. Insă nu astăzi. - Nu-i vorba de programul Modei Poloneze, ci de programul reformelor poloneze - l-am luminat pe Nowosadecki, ridicînd colţul feţei de masă ca să comunic mai bine cu el. — Fără program de reforme n-avem nici o şansă, fiecare partid are unul. - Atunci am să-i întreb pe Părinţii Reformaţi, sîntem vecini. - Ce poţi să-i ceri, doar nu-i Kissinger1 - i-am spus lui Majer, lăsînd în jos faţa de masă. Să ne întoarcem la subiect; ce părere ai despre agricul-tură, de exemplu? - Bună, nu mă deranjează. - Dar despre industria grea? - Dacă-i prea grea, s-o uşurăm. - Şi atunci, ce facem cu cea uşoară? - Simplu, cea uşoară va fi un pic mai grea, iar cea grea - mai uşoară. - Dar despre educaţie?

- Să-i educe, să-i lumineze, dar să stingă lumina la ieşire. Şi să nu citească - se consumă curentul. - Şi armata? Stagiul militar?
Kissinger Henry Alfred, diplomat şi om politic american reprezentant al SUA în tratativele de rezolvare pe cale politică a conflictelor militare din Vietnam şi Orientul Mijlociu (n.t.). 205

- Satisfăcut. - Foarte bine - am apreciat. - Profesional, concis şi, ce-i mai important, poate să cîştige popularitate. Dar nu e suficient, ca să ne lansăm, trebuie să pro-punem ceva radical, Nowosadecki, nu te mai mişca, că ti-o trag de nu te vezi. - Eu nu mă mişc, doar mă scarpin. - Dar mişti masa. - Ce să fac, dacă mă mănîncă? - Dar se varsă din sticlă. - A, atunci e altceva - a înţeles Nowosiidecki şi s-a liniştit. - Nu ţi-am zis? - a spus Majer - Moi vom fi partidul cu responsabilitate totală. Nowosadecki ne dă un exemplu înălţător. Nu se mişcă, deşi suferă. Fără nici un fel de radicalisme. - De centru? - De centru, sigur că da, dar trebuie să avem în cadrul nostru şi stînga, şi dreapta. Doar e vorba de unitate natională doar. - Cine va fi de centru? - Eu, bineînţeles. Nowosadecki poate fi de stînga. - Răstom masa imediat - ne-a ameninţat Nowosadecki de pe podea. - Atunci tu vei fi de stînga, iar Nowosadecki va lua dreapta — mi s-a adresat Majer. - In cazul acesta îi dau drumul lui Nowosadecki -l-am ameninţat pe Majer. - N-ai putea să mă scarpini? - mă întrebă Nowosadecki de sub masă. - Mă mănîncă al dracului. - Dacă nu iei stînga, nici vorbă de scărpinat -i-am zis. Ori stînga, ori... să te mănînce, alege. - Scarpină-l doar un pic şi pe urmă să se mai gîndească - a spus Majer — Nu putem să pretindem prea mult de la om. 306 - Tocmai! - a strigat Nowosadecki. - în sfirşit trebuie să beau şi eu. - Ţine-l! - a ţipat Majer, dar era deja prea tîrziu. Setea lui Nowosadecki a fost atît de violentă încît încăierîndu-se cu mine a răsturnat masa şi s-a vărsat totul. Am supt apoi faţa de masă pînă dimi-neaţa, dar nu era acelaşi lucru. Greşeala noastră consta în faptul că îl ţinusem prea mult acolo, pe uscat. Stînga-i stînga, dreapta-i dreapta, dar cele mai importante sînt Drepturile Omului. Fără respectarea acestora, nu ne vor primi în Europa.

207 Exagerarea

M-a sunat Nowosadecki. — Majer se simte deja mai bine - a zis. — Sigur? - l-am întrebat cu precauţie. — M-a sunat acum un minut şi mi-a spus că nu mai tuşeşte. — Şi nu mai are crampe în burtă? - l-am întrebat cu îngrijorare. — Mai are, dar mai puţine, — Şi febră? - întrebai eu fără să-mi pierd spe-ranţa. — Nu ştiu, despre febră n-a pomenit nimic. — Atunci, hai să trecem pe la el. Ne-am dus. Majer nea întîmpinat într-un halat vietnamez cu fluturi mari. Era vioi şi îmbujorat. — Cum stai cu sănătatea? - l-am întrebat eu. — Mulţumesc, bine. De fapt, nu mai am nimic. — Dar ai febră. — Nu mai am. ~ Nu? Poate totuşi îţi pui termometrul. — L-am pus. N-am nici o febră. — Atunci de ce eşti îmbujorat? — Că am cîştigat un Mercedes. — Cum adică ai cîştigat? — La loz în plic. S-a lăsat tăcerea. — Unul nou? - a întrebat Nowosqdecki mocnit. noi. — Nou-nouţ. La loz în plic se cîştigă numai lucruri —, Ei, atunci, trebuie să mergem - a zis Nowosqdecki.
208

Am ieşit. în faţa casei era parcat un Mercedes auriu. Ne-am oprit lîngă bordură. - Ai un cui? - am întrebat. Nowosadecki s-a căutat prin buzunare. - Nu, doar un briceag. Ne-am chinuit vreo jumătate de oră, deoarece cauciucurile erau tari, iar briceagul prea mic. Dar le-am străpuns şi am plecat. Că îi este mai bine, mai merge. Dar de ce să-i fie prea bine?

209

Afaceri editoriale Ne-am întîlnit cu Majer. - Şî ce mai faceţi? - a întrebat. - Ce-i cu tine, ai nasul înfundat? - m-am mirat. - Nu, de ce? - Că vorbeşti aşa, ciudat. - De ce ciudat? - Pronunţi „î" în loc de „i". - Nu e ciudat, aşa e-n spaniolă, „i" în spaniolă este „î". - Sigur? - Poţi să verifici în dicţionar. Ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit. - N-am ştiut că Majer stăpîneşte spaniola - i-am zis lui Nowosadecki. - Şi eu o stăpînesc. - Tu? De cînd? - De astăzi. El vorbea în spaniolă şi eu înţele-geam totul. M-am gîndit un pic. - De fapt, şi eu - am zis. - Ei, vezi? Nu-i nici un bai. El credea că ne dă gata. M-am apucat împreună cu Majer de traducerea memoriilor generalului Franco. Deja am primit un avans de la cditură. Nici nu ştie omul de cîte e în stare.
210

Zwerg Am ieşit din pădure. Lîngă pădure era o bancă lăcuită, cu spătar, îndreptată spre vale. Mi-am pus valiza pe bancă şi m-am aşezat, pentru că făcusem o bucată bună de drum de la frontieră. Nu mai trebuia să mă grăbesc, ci doar să mă uit atent în jurul meu înainte de a pleca mai departe. Mi-am pus mîna streaşină la ochi să văd mai bine. Soarele apunea, iar eu, care veneam dinspre răsărit, mă uitam acum la soare. Am zărit în vale o casă zugrăvită frumos cu alb, tiglă roşie, obloane verzi, muşcate la ferestre, gazon tuns la acelaşi nivel, cărare galbenă de la poartă la casă, presărată cu nisip curăţel. Exact pe gustul meu, Pe gazon, în faţa casei stătea o figurină în panta-loni scurţi cu bretelc şi în şosete albe trei sferturi. îmi scrisese cumnatul care emigrase mai demult că ei pun asemenea figurine din ipsos pe gazoane, aşa... de decor. Cică sînt pitici tirolezi, se numesc Zwergi. Se vede că gospodăria este bogată. înseamnă că s-o găsi şi pentru mine cineva de lucru, şi mi-oi lua un Mercedes. Dintr-o dată s-a auzit în spatele meu un foşnet. M-am întors şi am zărit un brunet cu valiză, care ieşise din boscheţi. Mă uit la el, iar el s-a oprit şi se uită la mine. Se vede că nu-i de prin partea locului, dar nici de-al nostru. Are mutra negricioasă, iar noi sîntem blonzi. Un turc, arab ceva. 2ll

— Ce cauţi aici? — întreb eu. lar el nimic, doar se aşază pe banca mea ca si cum ar fi a lui. Şi-a pus valiza pe genunchi, că nu mai încăpea pe bancă, o valiză mizerabilă din carton, nici măcar din vinilin, ca a mea. M-am înfuriat. Nu ştiu nemţeşte, dar îmi scria cumnatul că la ei cele mai importante sînt ^Ausweis"1 şi ^apieren"2. Aşadar îi zic turcului: — Ausweis bitte3. El nimic. Nu înţelege sau se preface că nu înţelege. — Papieren. lar nimic. E clar că se preface, sigur n-are paşaport. Nici eu n-am, dar cu mine-i altă treabă, eu nu sînt brunet. Şi am pantofi, nu nişte tenişi vechi. — Hînde hochl* - mi-am amintit dintr-un film vechi. Nici o mişcare. Se uită doar la casă, la muşcatele acelea drăguţe, la gazonclul bine nivelat, la Zwerg... Le priveşte ca şi cum ar fi ale sale. M-am gîndit că dacă nu ştie nemţeşte, o-nţelege pe-a noastră. M-am ridicat, mi-am suflecat mînecile ca să am libertate la coate şi deodată am auzit alt foşnet în boscheţi. Mă întorc şi... Nu se poate! Din boscheţi a ieşit un negru. Fără valiză, doar cu o sacoşă pe care era scris MARL ORO. Trebuia să fie MARLBORO, dar se ştersese B-ul. Şi era desculţ. — Sheisse5 - a fost reacţia arabului întorcîndu-se şi văzîndu-l pe negru. Deci ştia nemţeşte, puţin, dar era destul.
1. Legitimaţie, în limba germană, în original (n.t.). 2. Acte, în limba germană, in original (n.t.). 3. Actele, vă rog, în limba germană, în original (n.t.). 4. Mîinele sus! în limba germană, în original (n.t.). 5. Rahat, în limba germană, în original (n.t.).

212 Am simţit simpatie pentru arab. Nu că mi-ar fi plăcut de el. Nu, nu, dar e mai bun un arab decît un negru. Şi amîndoi am avut noroc că din boscheţi nu a ieşit un evreu. De fapt nu se ştie care e mai rău, evreul sau negrul. Evreii sînt mai puţin negri decît negrii, aproape ca nişte arabi, dar l-au răstignit pe Isus. Negrii nu l-au răstignit, dar sînt mai negri decît evreii şi arabh la un loc. Şi-a pus MARL ORO-ul pe iarbă şi s-a aşezat pe vine. Bine măcar că nu ni se vîră pe bancă. Stau şi mă gîndesc că ne-am adunat cam mulţi aici. îmi scrisese cumnatul că acum e greu de găsit de lucru, fiindcă au venit prea mulţi arabi şi negri şi strică treaba. E timpul s-o iau la vale, căci primul venit e primul servit. Mi-am luat valiza şi fără să mă uit la ei am început să cobor. Cu cît mă apropiam, cu atît casa părea mai frumoasă. Cărăruia de la poartă avea scoici înşirate pe margini. lar Zwergul de pe gazon părea viu, cu o mînă pusă în şold şi cu cealaltă ridicată. Frumos pieptănat cu cărare într-o parte, cu o mustăcioară pătrată. lar la şosetele trei sferturi avea canafi. M-am apropiat de el şi s-a mişcat brusc. Se întoarce, iese de pe gazon şi se îndreaptă spre casă, ca şi cum m-ar conduce. la te uită! Eu, fără să stau pe gînduri, o iau după el. Am intrat în holul casei, unde atîrnau coarne de cerb, dar nu s-a oprit, însă mergînd tot înainte a deschis o altă uşă, aflată vis-ă-vis de prima şi a intrat în grădină. lar eu, după el. Ciudat că din deal nu observasem grădina, probabil fusese acoperită de casă. Grădina aceasta era cam părăsită. Nici vorbă de cărare cu scoici, doar o cale ferată îngustă, acoperită cu buruieni

şi ruginită care se afunda în grădină. 213 El pe calea ferată, eu după el. Am intrat în tufişuri dese, printre copaci încîr-ligaţi. Şi ce de-a pînze de păianjen întinse printre crengi şi străpunse oblic de razele soarelui! Atmo-sfera a devenit neplăcufcă, ni-a luat cu frig, poate fiindcă soarele coborîse deja. El a dat la o parte tufişul şi a ieşit într-o poieniţă. lar în poienită... ruine. Hornul încă mai era, îndesat şi pătrat, dar clădi-rea arătajalnic. Geamurilc crau sparte, iar bucăţile de sticlă rămaseră în formă de triunghiuri ascuţite, prăfuite şi murdare. Cînd am intrat înăuntru, el primul, eu după el, am văzut cerul întunecat deja prin cele cîteva bîrne rămase din acoperiş. în peretele din faţa intrării am zărit pe un suport o uşă dublă din fier mai mult lată decît înaltă, ca de la un cuptor de pîine. Zăvorul tras şi totul ruginit de-a binelea. în faţa cuptorului se terminau şinele. Zwerg s-a oprit, s-a întors spre mine şi a zis: - Viel Arbeit1. Dar eu în acel moment am alunecat, am scăpat valiza şi am căzut. Mă întorc în patru labe ca să mă ridic şi văd în faţa ochilor picioarele în tenişi vechi, îmi urc privirea pe craci şi-l văd pe arabul cu valiza cum stă deasupra mea. lar mai încolo negrul cu MARL ORO-ul său îmi rînjeşte. Nu-i auzisem în urma mea pentru că unul era în tenişi, iar celălalt desculţ, deci nu făcuseră nici un zgomot. — Viel Arbeit fur allc drei2 — ne-a zis Zwergul. Ne-a cazat într-o baracă, în spatele hornului. Erau acolo trei paturi de fier supraetajate. Negrul
1. Multă muncă, în limba germană, în original (n.t.). 2. ^Iultă muncă pentru toţi trei, în limba germană, în original (n.t.).

214 s-a aşezat imediat pe cel dejos, iar arabul s-a băgat sus. Abia cînd i-am arătat o bilă de fier pe un arc, a fost de acord să doarmă mai jos, deşi mormăia ceva în arabă sau poate în turcă. Mie mi-e totuna, arab sau turc, nu sînt rasist. Cel mai important este să ştie unde-i c locul. Era cam ciudat că nu era apă nici de băut, nici de spălatCu atît mai ciudat că primeam din belşug toate celelalte. Ne hrănea bine, nimic de zis. Ne aducea mîncare în baracă şi de trei ori pe zi ne punea pe masă trei străchmi de lut cu cîte trei compartimente, în fiecare fnnd: varză, mazăre şi pulpă de porc. Apoi se aşeza într-un colţ pe un scău-nel şi se uita cum mîncăm fără să scoată o vorbă. Doar îşi aranja freza într-o parte. Nu mînca nimic. Apoi lua străchinile şi dispărea. Nu era o problemă cu apa de băut, în baracă se afla un butoi cu bere care, oricît am fi băut, rămînea plin. Oare era o vrajă? Dar omul mai vrea să se mai spele din cînd în cînd. Ăştia doi probabil nu ţineau neapărat, se ştie doar că sînt nişte mizerabili. Dar eu, înainte, în fiecare sîmbătă mergeam la baia cu aburi. Ei bine, cînd mi-oi lua Mercedes, m-oi spăla. Că era de lucru, Zwergul nu ne păcălise. Era pentru toţi şi încă mai rămînea. Deja la jumătatea lui septembrie, brutăria era acoperită; înainte de sfirşitul lui octombrie am renovat cuptorul! Mai rămăsese să punem geamuri, să

zugrăvim, să defri-şăm copach, să curăţăm şinele şi totul înjur. Şi asta înainte de începerea iernii, de căderea zăpezh. Bineînţeles că m-am făcut şef de brigadă. Cine altul, dacă nu eu? îl mînam pe arab, arabul pe negru şi treaba mergea. Zwergul venea în inspecţie să vadă cum merge. Era încîntat de mine. Mă bătea pe umăr şi zicea: 215 - Gut Kapo, gut'. In afară de asta nu-l vedeam. La sfirşitul lui noiembrie totul era gata. Zwerg s-a uitat, a verificat dacă funuţionează uşa de la cuptor, dacă arzătorul era dispus echidistant şi hornul curăţat. N-a zis nimic, doar se vedea că e mulţumit de munca noastră pentru că îşi freca mîinile şi dădea din picioruşe ca şi cum ar vrea să danseze de bucurie. - Şi acum, toţi la baie - a zis în nemteste. „In sfirşit am să mă spăl - mă gîndeam. - lar apoi banii şi Mercedesul." Ne-a condus înapoi pe acelaşi drum pe care venisem cu trei luni înainte, dar acum totul arăta altfel. Copacii defrişaţi, tufişurile fasonate, buruie-nile smulse, iar şinele străluceau; le curătasem cu glaspapir. Peste tot - ordine şi curăţenie. Ne-am oprit în faţa casei. Deasupra uşii scria: DUSCHE2. Nu-mi amintesc dacă şi înainte scria aşa pentru că atunci mă grăbeam după Zwerg şi nu m-am uitat în spate. Ne-a zis să aşteptăm afară, iar el a intrat înăuntru. A ieşit după o clipă ţinînd în mînă o cutie de tablă mare şi rotundă. Pe ea scria: CYKLON şi era desenat un craniu. - E o chestie excelentă pentru baie - a zis. Prima Reinigungsbad Mittel3. Nu cunoşteam această marcă, dar denumirea mi-a plăcut, deşi m-a surprins un pic craniul. Dar la
1. Bine kapo, bine, în limba germană, în original — Kapo erau prizonierii din lagărele hitleriste, care îi supra-vegheau pe ceilalţi colaborînd cu naziştii (n.t.). 2. Duşuri, în limba germană, în original (n.t.). 3. Eletergent pentru baie excelent, în limba germană, în original (n.t.).

216 urma urmei şi pe alcoolul sanitar este desenat un craniu, iar alcoolul sanitar este bun de băut în lipsă de altceva. - Dezbrăcarea! - a poruncit Zwerg. Ne-am uitat unul la altul. Este sfirşitul lui noiembrie şi e prea frig ca să umbli gol puşcă. Dar m-am gîndit: baie, apoi banii şi Mercedesul. Se merită. M-am dezbrăcat primul. Ceilalţi mi-au urmat exemplul. Mi-am împăturit hainele şi le-am pus pe şine. M-am apropiat de uşa cu inscripţia DUSCHE. - Halt\1 - strigă Zwerg - Erst der Schwarze2. Negrul era bucuros că l-a chemat primul şi s-a băgat în faţa mea. I-am tras un şut. - Mai întîi negrul, Sage ich. Dan der Mittel-schwarz und du, Blondkopf, ans Ende.3 Formaţi rîndul, aber schnell^ - Cum, eu după el? - s-a răstit arabul şi s-a băgat în faţa negrului. Acum el a fost primul, negrul după el, iar eu la sfirşit. M-am umplut de draci. - Mi-e totuna - îi zlc cu amabilitate lui Zwerg -cine va fi la sfirşit. Poate fi Bimbo sau acel Salem Aleikum, dar eu o să fiu primul.

- Weg! Ans Ende!5 - a ţipat Zwerg la mine -Ordnung muss sein!6 - Ans Ende, o poţi... pe bunică-ta, piticule căcă-cios. - Şi m-am băgat în faţa arabului dar acesta nu s-a lăsat şi mi-a tras una peste ureche.
1. Stai, în limba germană, în original (n.t.). 2. Mai întîi negrul, în limba germană, în original (n.t.). 3. Am spus. Apoi Aproape negrul şi tu, Cap Blond, la sfirşit, în limba germană, în original (n.t.). 4. Dar repede, în limba germană, în original (n.t.). 5. La o parte! La sfirşit', în limba germană, în original

(n.t.).
6. Trebuie să fie ordine!, în limba germană, în original (n.t.). 217

L-am prins de mijloc şi am căzut împreună la pămînt. Era săl dobor, dar am văzut că negrul se bagă din nou în faţă şi atunci l-am prins pe acesta din urmă de gleznă. Arabul s-a folosit de ocazie şi mi s-a aşezat pe cap. - Alle rrraiis\1 - a urlat Zwerg. Şi aşa s-a terminat totul, ne-a dat afară. S-au dus duşul, banii, Mercedesul. Da' nu-i nimic. Eu am onoarea mea şi nu permit ca un arab să fie primul, ce să mai vorbim de un negru. Am să mă spăl la Armata Salvării şi apoi am să-mi mai caut de lucru.

1. Toţi afară!, în limba germană, în original (n.t.). 218

Fachirul în regimul trecut urma să fie industrializată comuna noastră. Adică trebuia să ne construiască o fabrică, pentru că n-aveam nici una, iar fără fabrică, după cum se ştie, nu merge. Au venit, au defrişat o poiană în pădure şi au construit acolo un hom mare. Am întrebat ca tot omul curios, ce fel de fabrică va fi şi ce va produce. Au zis că va fi mare şi să nu ne doară capul ce va produce, căci va produce ceea ce trebuie. După aceea au plecat şi nu s-au mai întors pentru că s-a schimbat regimul, iar hornul a rămas. Ne era ruşine că cică era fabrică, pentru că aveam horn, dar ea de fapt nu exista pentru că nu exista. Atunci lam angajat pe Jozek, cel de lîngă pădure, ca pînă una-alta să facă focul la acest horn. Dacă tot este horn, să fie şi fum şi am dat un anunţ în Wall Street Journal:

POSEDĂM HORN. POSIBILITATE DE A CONSTRUI FABRICĂ. Deocamdată totul era bine. Fumul ieşea din horn, forţa de muncă, adică Jozek, avea de lucru, iar din Wall Street va veni un capitalist şi ne va construi o fabrică. Trecea tirnpul şi capitalistul nu apărea. Abia spre sfirşitul verii a venit un indian. Ne-am bucurat foarte mult pentru că era capitalist şi mai ales că era din India. Ne puseserăm deja problema că va veni vreun evreu sau vreun neamţ. Indianul a văzut hornul şi a zis că era tocmai ceea ce căuta şi că e nimica toata să construiască o fabrică, numai că are nevoie de 219 putin timp. E clar că are nevoie, deci am semnat un contract că va rămîne la noi pînă o va construi, iar între timp va primi casă şi masă pe gratis. Locuia la primar, lua masa la restaurantul din centru şi fata primarului îi spăla din cînd în cînd turbanul. A fost amabil, nimic de zis. Nu deranja pe nimeni, mînca ce primea şi-i plăceau mai ales colţu-naşii cu brînză, cartofii şi berea. Doar părintelui paroh îi stătea în gît, pentru că nu mergea la bise-rică. N-am fi avut nimic împotrivă, căci e păgîn şi oricum se va duce în iad, dar parohul susţinea că nu e nici o scuză, chiar dacă e păgîn, se poate boteza. Oricum, nu se prea arăta în lume, doar la restau-rant şi înapoi. în principiu stătea acasă, lucrînd la construcţia fabricii. Eram curioşi cum îi merge, dar nu îndrăzneam să-l întrebăm. Aşadar, am rugat-o pe fiica prima-rului să se uite prin gaura cheii. lar ea ne-a spus că deja se uitase, dar nu văzuse nimic interesant; ci doar cum stătea şi cînta din fluieraş. Ne-a surprins mult acest lucru şi ne-am hotărît să discutăm cu el. L-am aşteptat la restaurant, iar cînd a venit să ia prînzul, l-am întrebat: — Care-i treaba cu fluieraşul? — La noi în India e ceva specific. Se stă şi se cîntă la fluieraş. Atunci sfoara sau altceva spiralat pe jos se mişcă, i se ridică vîrful, o trage în sus şi după o clipă stă ca o sîrmă. — Ei bine, dar ce are a face cu fabrica? — Cu fabrica e la fel. Cînţi din fluieraş şi fabrica e gata. De fapt avea dreptate. Şi la noi fluieraşele joacă un rol important, mai ales în viaţa economică. Dar ne-au rămas nişte nedumeriri. — Şi cît timp trebuie să cînţi aşa? 220 - Depinde de fabrică. Dacă-i mare, mai mult, dacă-i mică - mai puţin. Dumneavoastră doriţi una mai mare sau mai mică? Ne-am uitat unii la alţii. Am fi vrut una mare, dar am văzut că la cotletul de porc a comandat un sfert de votcă şi încă din toamnă mănîncă la acest restaurant. Pe de altă parte... Trebuie să ajungem din urmă Japonia sub aspect economic şi asta nu e posibil fără costuri. - Să fie mare. - Se rezolvă - a zis Fachirul şi a comandat al doilea sfert, căci pe primul deja-l băuse. Ne-am luat rămas bun ca să nu-l ţinem din treabă. Să muncească. De Paşti, fabrica încă nu apăruse. In schimb, fiica primarului rămăsese însărcinată, iar Fachirul dispăruse. Nu i-am luat-o în nume de rău. Nu avem fabrică, dar avem spor

. 6 8 . natural, ceea ce e cel mai important. Un popor mare e un popor puternic. 7 o . 7 2 . 7 4 . 7 7 . 221 Cuprins
Valiza cu momente comice a călătorului mtors laproză..................................................... ... 5

................................. 30 Nebunul.................................... ................................. 34 Ţigara....................................... ................................. 36 Schimbare de tren .................................................... 38 Răzvrătitul ........................................................ ........40 Dinjurnalul unui arivist.......................................... 43 Prorocul ........................................................ .............45 Prostălăul.................................. ................................ 47 Valiza ........................................................ ................. 49 Cineva ........................................................ ............... 51 Raiul ........................................................ .................. 54 Monumentul............................. ................................. 57 Nedreptate ........................................................ ........59 Expresul de noapte............................................. ...... 61 Actorul...................................... ................................. 65
223

8 o . 8 2 . 8 5 . 8 8 . 9 o . 9 4 . 9 7

Notă asupra traducerii....................................... ...... 13 Ketchup ....................................................... Candidatură..............................:........... Ţ. Ispăşitor............................................ Călătorie pe mare................................. Cea mai frumoasă privelişte din lume . Visele ...................................................... .............. 15 Bim şi Bom............................................... ................. 17 Puterea..................................... ................................. 19 Insula comorilor....................................... ................. 21 Preţul celebrităţii ..................................................... 22 Descoperitorul uitat ................................................. 24 Drapelul ....................................................... ............. 26 Gaura din pod ....................................................... .... 28 NoulŞah...................................

Povestea evadatului................... Arta vizuală ................................ Comandoul............................... ... Fecioara.................................... ... .1 0 2 .. 1 0 6 .. 1 0 8 ,. 1 1 o Sicriul Mareşalului Ciaibousan. Miracolul economic..................... Zero.......................................... .... Mizantropul ..................... Serviciul de sănătate....... Europeanul ....................... Metamorfoza.................... Muzeul figurilor de ceară. Vorba şi

fapta.................... Musafirul întîrziat............ Progres şi tradiţie............. Dreptatea .......................... Vînătoarea ........................ Vacanţa.............................. Numai politica .................. Nouaviaţă......................... Calculatorul sănătăţii...... Rîul .................................... Sălbaticul.............. Podul ..................... Exorcisme.............. Libera concurenţă. Calul....................... ... ...

Emigrantul................................ în grădină .................................... Comerţul exterior........................ Trei generaţii............................... Tranzacţia .................................... o călătorie diplomatică............... Partenerul................................. Musca ........................................... Hornul...................................... .... Ursul......................................... .... Viitorul ......................................... Decizia...................................... .... înmormîntarea ............................ Cinefilul................................... ..... Disputa..................................... .... Sila faţă de civilizaţie................. Paranoia.................................... .. Televiziunea............................. ... Greşeala ...................................... Bereta....................................... ... Nobel ........................................... Antichităţi................................. .. Caietul...................................... ... Dracula..................................... ... Din însemnările unui capitalist Saltul mortal............................... Ancheta ....................................... Realitatea realistă...................... Interviul.................................... .. Precauţie................................... ..

Asigurarea .................................. Nomenclatura .............................

224

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful