Curs de Geometrie

Andrei-Dan Halanay
Cuprins
1 Introducere. Curbe în plan şi spaţiu 3
1.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2 Curbe. Noţiuni propedeutice şi exemple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
2 Teorema fundamentală a teoriei locale 10
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
3 Aspecte geometrice 17
3.1 Curbe strîmbe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
3.2 Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
4 Teorema celor patru vîrfuri 24
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
5 Inegalitatea Izoperimetrică 29
5.1 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
6 Suprafețe. Introducere 32
6.1 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
7 Suprafețe. Teorie locală I 38
7.1 Planul tangent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
7.2 Prima formă fundamentală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
7.3 Exerciții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
8 Teoria locală II. Curbura 44
8.1 Exerciții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
1
9 Curbura medie și curbura totală 50
9.1 Formule de calcul pentru curbură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
9.2 Curbe pe suprafețe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
10 Geometria Intrinsecă a Suprafețelor. Theorema egregium 59
10.1 Izometrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
10.2 Curbura Gauss . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
11 Clase remarcabile de suprafețe I 65
11.1 Suprafețe minimale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
12 Clase remarcabile de suprafețe II 73
12.1 Suprafețe de curbură totală constantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73
12.2 Suprafețe riglate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
2
Lecția 1
Introducere. Curbe în plan şi spaţiu
1.1 Introducere
Curbele plane au început să fie studiate de geometrii greci începînd cu Apollonios
din Perga, autorul unui tratat despre conice, pe care le-a studiat motivat de traiectoriile
corpurilor cereşti. Se pare că şi Euclid ar fi scris o lucrare despre secţiunile conice, dar
aceasta s-a pierdut. Studiul conicelor a fost reluat 1800 de ani mai tîrziu de J. Kepler, cel
care a formulat binecunoscutele legi ale mişcării planetelor în jurul Soarelui. R. Descartes
şi I. Newton au dezvoltat geometria analitică şi analiza matematică pentru a pune legile
lui Kepler pe un fundament riguros.
Alte clase de curbe au fost studiate de geometrii antici în încercarea de rezolvare a unor
probleme de geometrie. Astfel Diocles, contemporan a lui Apollonius a introdus cisoida
(numită astăzi a lui Diocles) pentru rezolvarea problemei duplicării cubului, iar Arhimede
a folosit spirala care-i poartă numele pentru a rezolva cuadratura cercului (aceste soluţii
nu respectă însă cerinţa fundamentală de a se utiliza doar rigla şi compasul). Începînd
cu secolul al XVIII-lea un mare număr de curbe au fost studiate, definite fie ca locuri
geometrice, fie prin ecuaţii implicite (de cele mai multe ori algebrice), fie ca traiectorii ale
unor puncte materiale care se mişcă după anumite reguli.
După ce L.A. Cauchy a pus bazele riguroase ale analizei matematice, J.F. Frenet şi J.A.
Serret au obţinut independent (în 1852) formulele fundamentale ale teoriei locale a curbe-
lor. Începînd cu aceasta dată teoria curbelor s-a dezvoltat mai ales ca o ramură a analizei
matematice. De asemenea studiul proprietăţilor globale ale curbelor s-a dovedit esenţial
în toplogia algebrică, teoria calitativă a ecuaţiilor diferenţiale, geometria diferenţială şi
algebrică.
Cu toate că unele proprietăţi elementare ale suprafeţelor de rotaţie par a fi cunoscute
încă din Antichitate, primele studii sistematice au fost făcute de L. Euler, folosind analiza
matematică. În secolul următor, C.F. Gauss a adus contribuţii esenţiale în două articole
publicate în 1825 şi 1827, obţinînd printre altele teorema egregium privind caracterul
3
intrinsec al curburii. Ideile sale au fost extinse de elevul său B. Riemann, ducînd la intro-
ducerea noţiunii de varietate diferenţiabilă. De asemenea Riemann a introdus conceptul
de suprafaţă riemanniană (cum se numesţe astăzi) pentru studiul proprietăţilor de pre-
lungire analitică. A doua jumătate a secolului XIX a fost perioada de maximă înflorire a
studiului suprafeţelor, atît din punct de vedere local, cît şi global. Rezultatele obţinute se
regăsesc în monumentalul tratat al lui G.Darboux apărut în perioada 1887-1896.
Acest curs este bazat pe bibliografia „oficială” a cursului (din fişa unităţii de curs) în
special pe [DoC]. De asemenea au fost folosite [Str], volumele II şi III din [Sp], [DNF],
[Pos] etc.
1.2 Curbe. Noţiuni propedeutice şi exemple
O arc de curbă în spaţiu este o funcţie continuă c : I → R
n
de la un interval deschis
(care poate avea unul sau ambele capete infinite) la spaţiul euclidian R
n
. În plus trebuie
ca c să fie de clasă C

în orice punct al lui I cu excepţia eventuală a unui număr finit de
puncte. În acest curs vom presupune că n este 2 sau 3 (cazul dimensiunilor superioare
este analog dimensiunii 3).
O curbă este o reuniune finită de arce, prin urmare o curbă va avea un număr finit de
componente conexe.
Definiţia 1.1. Fie o curbă c : I → R
n
. Spunem că c este regulată în punctul t
0
∈ I,
dacă c

(t
0
) = 0. Dacă c este regulată în orice punct, atunci c se numeşte curbă
regulată. Un punct care nu este regulat se numeşte singular.
Dacă trebuie să facem distincţia între mulţimea punctelor unei curbe şi parametrizarea
acesteia, numim mulţimea punctelor unei curbe suportul acesteia.
Adesea vom identifica punctul c(t) cu t şi ne vom referi la punctul t al curbei. t
se numeşte paramentru local al curbei. Deoarece în prima parte vom considera doar
chestiuni locale adesea vom vorbi despre o curbă şi ne vom referi la un arc de curbă.
Definiţia 1.2. Fie c : I → R
n
o curbă netedă. Pentru orice t ∈ I vectorul c

(t) ∈ R
n
se numeşte vectorul tangent sau vectorul viteză al curbei în punctul t. Norma sa
euclidiană |c

(t)| se numeşte viteza în punctul t.
Reamintim că pentru un vector x = (x
1
, · · · , x
n
) ∈ R
n
, |x| =

(x
2
1
+· · · +x
2
n
). O
primă problemă pe care o vom studia este următoarea:
Problema 1. Fiind date două curbe regulate c
1
: I
1
→ R
n
şi c
2
: I
2
→ R
n
să se
determine o condiţie necesară şi suficentă ca să existe o izometrie a spaţiului ambiant
care duce pe c
1
peste c
2
.
4
În anul I am întîlnit o clasă de curbe plane (avînd n = 2), anume conicele nedegenerate:
(a) Elipsa
(b) Hiperbola (c) Parabola
Fig. 1.1: Conicele nedegenerate
Exerciţiul 1.1. Fie c
1
: (0, 2π) → R
2
, c
1
(t) = (acos(t), bsin(t)) şi c
2
: R → R
2
, c
2
(t) =
(a ch(t), b sh(t)), a, b > 0. Fie şi următoarele conice
E :
x
2
a
2
+
y
2
b
2
− 1 = 0,
H :
x
2
a
2

y
2
b
2
− 1 = 0,
P : y
2
= 2px.
a) Arătaţi că imaginea lui c
1
este conţinută în E , iar imaginea lui c
2
este conţinută
în H. Este c
1
: (0, 2π) → E injectivă? Dar surjectivă? Aceleaşi întrebări pentru
c
2
: R → H.
b) Găsiţi o parametrizare pentru P.
c) Există o curbă c : I → E bijectivă? Aceeaşi întrebare pentru H şi P.
5
d) Determinaţi vectorii tangenţi şi viteza pentru c
1
, c
2
şi parametrizarea parabolei găsită
la punctul b).
Un număr mare de curbe au o definiţie „dinamică”, spre exemplu:
Definiţia 1.3. Se numeşte cicloidă curba descrisă de un punct care se află pe un cerc
care se rostogoleşte fără frecare pe o dreaptă.
Se numeşte epicicloidă curba descrisă de un punct aflat pe un cerc de rază r care
se mişcă fără frecare pe exteriorul unui cerc de rază R.
Se numeşte hipocicloidă curba descrisă de un punct aflat pe un cerc de rază r
care se mişcă fără frecare pe interiorul unui cerc de rază R.
Epicicloidele din Fig.1.2.(b).se numesc cardioidă, respectiv nefroidă. Hipocicloidele din
Fig.1.2(c). se numesc deltoidă (de la litera grecească ∆) prima, respectiv astroidă (de la
grecescul αστρo=stea) a doua.
(a) Cicloidă
(b) Epicicloide
(c) Hipocicloide
Fig. 1.2: Autor-E. Weisstein
Exerciţiul 1.2. a*) Determinaţi o parametrizare pentru cicloidă, epicicloidă şi hipoci-
cloidă;
6
b) Pentru parametrizările obţinute anterior calculaţi vectorii viteză şi determinaţi punctele
singulare ( dacă există);
c*) Pentru epicicloidă, arătaţi că pentru r = R obţineţi cardioida, iar pentru R = 2r
obţineţi nefroida.
d*) Pentru hipocicloidă, arătaţi că pentru R = 3r obţineţi deltoida, iar pentru R = 4r
obţineţi astroida.
e**) Arătaţi că astroida este curbă Lamé (sau superelipsă), anume satisface o ecuaţie de
forma
¸
¸
¸
x
a
¸
¸
¸
q
+
¸
¸
¸
y
b
¸
¸
¸
q
= 1,
cu q ∈ Q.
Un exemplu de curbă în spaţiu (numită şi curbă strîmbă) este elicea circulară. Aceasta
are parametrizarea c : R →R
3
, c(t) = (acos(t), asin(t), bt), cu a, b > 0.
Fig. 1.3: Elice
Exerciţiul 1.3. a) Arătaţi că elicea este o curbă regulată cu suportul inclus în cilindrul
de ecuaţie
x
2
+y
2
= a
2
.
b) Arătaţi că unghiul dintre axa cilindrului şi direcţia vectorului tangent în punctul
t ∈ R nu depinde de t.
O singură curbă (văzută ca mulţime de puncte) poate admite mai multe parametrizări.
Spre exemplu aceeaşi elice are atît parametrizarea c : R →R
3
, c(t) = (acos(t), asin(t), bt),
cît şi parametrizarea ˜ c : R →R
3
, ˜ c(t) = (acos(3t), asin(3t), 3bt). Se observa că ˜ c ne dă o
parametrizare mai „rapidă” a lui elicei faţă de c.
Un prim invariant al unei curbe este lungimea sa:
Definiţia 1.4. Fie c : I = (a, b) →R
n
o curbă regulată. Se numeşte lungime a curbei
c numărul
l =

b
a

˙ c(t), ˙ c(t)dt. (1.1)
7
Teorema 1.1. Lungimea unui arc de curbă regulată nu depinde de parametrizare.
Demonstraţie. Fie c : I = (a, b) → R
n
, c(t) = (c
1
(t), . . . , c
n
(t)) şi e : I

= (a

, b

) →
R
n
, e(τ) = (e
1
(τ), . . . , e
n
(τ)) două parametrizări ale curbei. Atunci (cf. [Pos][Prop.1.1])
există o aplicaţie τ : (a, b) → (a

, b

) cu τ(a) = a

, τ(b) = b

, şi

dt
> 0. Atunci c(t) =
e(τ(t)) pentru orice t ∈ (a, b). Vitezele celor două parametrizări sînt legate de
¸
¸
¸
¸
dc(t)
dt
¸
¸
¸
¸
=
¸
¸
¸
¸
de(τ(t))

·

dt
¸
¸
¸
¸
. (1.2)
Avem că
¸
¸
¸
¸
de(τ(t))

·

dt
¸
¸
¸
¸
=
¸
¸
¸
_
n

i=1
_
de
i

·

dt
_
2
=
¸
¸
¸
¸

dt
¸
¸
¸
¸
·
¸
¸
¸
_
n

i=1
_
de
i

_
2
. (1.3)
Prin urmare, dacă l este lungimea dată de c şi l

cea dată de e în (1.1) avem
l =

b
a
¸
¸
¸
¸
dc(t)
dt
¸
¸
¸
¸
dt =

b
a
¸
¸
¸
_
n

i=1
_
de
i

_
2
·

dt
dt =

b

a

de(τ)

dτ = l

. (1.4)
Am folosit faptul că

dt
> 0. 2.
Am văzut deci că lungimea unei curbe nu depinde de viteza cu care o parcurgem.
Pentru a uşura studiul curbelor avem o parametrizare preferată:
Definiţia 1.5. Spunem că o curbă c : (a, b) →R
n
este parametrizată după lungimea
arcului, dacă
¸
¸
dc
dt
¸
¸
= 1 pentru orice t ∈ (a, b).
Se vede imediat că dacă o curbă este parametrizată după lungimea arcului, atunci
l =

b
a
| ˙ c(t)|dt = b −a. (1.5)
Teorema 1.2. Orice curbă regulată admite o parametrizare după lungimea arcului.
Demonstraţie. Fie c : I = (a, b) → R
n
o parametrizare a curbei. Fixăm un t
0
∈ I şi
definim
l(t) =

t
t
0
| ˙ c(s)|ds. (1.6)
Evident
dl(t)
dt
= | ˙ c(t)| > 0. Prin urmare funcţia l : I → J este continuă şi crescătoare
(J = l(I) este, din continuitatea lui l, un interval). Prin urmare există o funcţie inversă
t : J → I şi o reparametrizare e : J →R
n
a curbei, e(l) = c(t(l)).
˙ e(l) =
dc(t(l))
dt
·
dt
dl
8
şi
¸
¸
¸
¸
de
dl
¸
¸
¸
¸
=
¸
¸
¸
¸
dt
dl
¸
¸
¸
¸
·
¸
¸
¸
¸
dc
dt
¸
¸
¸
¸
=
dt
dl
· | ˙ c(t)| = 1,
deoarece
dt(l)
dl
=
1
| ˙ c(t(l))|
, ∀l ∈ J
datorită lui (1.6).2
Exerciţiul 1.4. a)* Calculaţi lungimea curbelor considerate la exerciţiile 1.1 şi 1.2. Găsiţi
parametrizările după lungimea arcului pentru aceste curbe.
b) Fie o curbă plană de avînd paramaetrizarea c : (a, b) →R
2
, c(t) = (t, f(t)) pentru o
funcţie de clasă C

f : I →R. Calculaţi lungimea lui c. Determinaţi parametrizarea
după lungimea arcului a curbei.
Bibliografie
[DNF] B. A. Dubrovin, A. T. Fomenko, and S. P. Novikov. Modern geometry---
methods and applications. Part I, volume 93 of Graduate Texts in Mathemat-
ics. Springer-Verlag, New York, second edition, 1992. The geometry of surfaces,
transformation groups, and fields, Translated from the Russian by Robert G.
Burns.
[DoC] Manfredo P. do Carmo. Differential geometry of curves and surfaces. Prentice-
Hall Inc., Englewood Cliffs, N.J., 1976. Translated from the Portuguese.
[Pos] M.M. Postnikov. Smooth manifolds. „Mir”, Moscow, 1989. Lectures in geometry.
Semester III, Translated from the Russian by Vladimir Shokurov.
[Sp] Michael Spivak. A comprehensive introduction to differential geometry. Vol.
I-V. Publish or Perish Inc., Houston, TX, third edition, 1999.
[Str] Dirk J. Struik. Lectures on classical differential geometry. Dover Publications
Inc., New York, second edition, 1988.
9
Lecția 2
Teorema fundamentală a teoriei
locale
În această lecţie vom construi invarianţi numerici pentru curbe în spaţiu, invarianţi
care determină natura curbei.
Pentru aceasta fie c : I → R
3
o curbă parametrizată după lungimea arcului (adică
|c

(s)| ≡ 1. Considerăm acum a doua derivată. Avem
Definiţia 2.1. Fie c : I → R
3
o curbă parametrizată după lungimea arcului. Se
numeşte curbura lui c în punctul s numărul κ(s) = |c

(s)|.
Cum norma primei derivate a curbei este constantă, avem
0 =
d
ds
|c

(s)| =
d
ds
c

(s), c

(s) = 2 · c

(s), c

(s), (2.1)
deci vectorii c

(s) şi c

(s) sînt ortogonali, în particular liniar-independenţi. Considerăm
vectorul n(s), definit prin c

(s) = κ(s)n(s). n(s) se numeşte vectorul normal în s la c.
Planul care trece prin c(s) şi care are versorii c

(s) şi n(s) se numeşte planul osculator
al lui c. Vom nota cu t(s) vectorul tangent la c în s, anume c

(s). Considerăm vectorul
b(s) = t(s) ×n(s), numit binormal. Acesta este ortogonal pe planul osculator. Cum b(s)
are norma 1, |b

(s)| măsoară variaţia planului osculator cînd s variază. Calculăm derivata
lui b:
b

(s) = t

(s) ×n(s) + t(s) ×n

(s) = κ(s)n(s) ×n(s) + t(s) ×n

(s) = t(s) ×n

(s). (2.2)
Obţinem că b

(s) este ortogonal pe t(s), deci coliniar cu n(s). Deci
b

(s) = τ(s)n(s). (2.3)
Definiţia 2.2. Fie c : I → R
3
, o curbă parametrizată canonic, astfel încît c

(s) = 0,
pentru orice s ∈ I. Numărul τ(s) definit prin b

(s) = τ(s)n(s) se numeşte torsiunea
lui c în s.
10
Se observă că dacă o curbă este plană (conţinută într-un singur plan), atunci torsiunea
sa este nulă, deoarece vectorul binormal este constant, prin urmare planul osculator nu se
schimbă.
Reciproc să presupunem că τ ≡ 0 şi κ(s) = 0, pentru orice s ∈ I. Atunci b(s) = b
0
este
constant. Prin urmare
d
ds
c(s), b
0
= c

(s), b
0
= 0. (2.4)
Deci c(s), b
0
= d cu d constantă. Fie b
0
= (a
1
, a
2
, a
3
). Avem că c
1
(s)a
1
+ c
2
(s)a
2
+
c
3
(s)a
3
= d, adică c este conţinută în planul de ecuaţie
a
1
x +a
2
y +a
3
z = d. (2.5)
Tripletul {t, n, b} asociată fiecărui punct al curbei c se numeşte triedrul lui Frenet.
Am calculat derivatele lui t şi b. Calculăm acum derivata lui n. Avem că n = b ×t. Prin
urmare
n

(s) = b

(s) ×t(s) + b(s) ×t

(s) = −τ(s)b(s) −κ(s)t(s). (2.6)
Pe scurt avem formulele lui Frenet
t

= κn
n

= −κt −τb
b

= τn
(2.7)
Planul generat de {t, b} se numeşte planul rectifiant, iar cel generat {n, b} se numeşte
planul normal. Numărul R = 1/κ se numeşte raza de curbură.
Formulele lui Frenet determină local curba. Mai precis avem teorema fundamentală
Teorema 2.1. Fie două funcţii diferenţiabile κ : I → (0, ∞) şi τ : I → R. Atunci
există o curbă parametrizată după lungimea arcului c : I →R
3
avînd în fiecare punct s
curbura κ(s) şi torsiunea τ(s). Mai mult două curbe avînd aceleaşi curbură şi torsiune
(în fiecare punct) se corespund printr-o izometrie.
Demonstraţie. Considerăm relaţiile (2.7) ca un sistem de ecuaţii diferenţiale cu ne-
cunoscutele t, n, b. Cum sistemul este liniar teorema de existenţă şi unicitate pentru
sisteme liniare ne spune că pentru un s
0
∈ I şi valorile inţiale t(s
0
), n(s
0
), b(s
0
) ∈ R
3
există
şi este unic un sistem de trei funcţii t, n, b : I →R
3
satisfăcînd sistemul (2.7).
Vom construi curba c : I → R
3
astfel încît {t, b, n} să fie triedrul său Frenet în orice
punct s ∈ I. Pentru început vom arăta că {t(s), n(s), b(s)} este un reper ortonormat pentru
orice s.
Fie funcţiile
t, n, t, b, n, b, t, t, n, n, b, b. (2.8)
11
Derivînd obţinem
t, n

= κn, n −κt, t −τt, b,
t, b

= κn, b +τt, n,
n, b

= −κt, b −τb, b +τn, n,
t, t

= 2κt, n,
n, n

= −2κn, t − 2τn, b,
b, b

= 2τb, n
(2.9)
Acest sistem de ecuaţii admite soluţia
t, n ≡ 0, t, b ≡ 0, n, b ≡ 0, t, t ≡ 1, n, n ≡ 1, b, b ≡ 1, (2.10)
cu condiţia iniţială (0, 0, 0, 1, 1, 1). Din unicitate rezultă că într-adevăr {t(s), n(s), b(s)} este
ortonormat în orice s ∈ I.
Luăm acum o primitivă a lui t:
c(s) =

t(s)ds. (2.11)
După cum se ştie foarte bine primitiva este unică pînă la adunarea cu o constantă, ceea ce
geometric se traduce printr-o translaţie.
Este evident că c

(s) = t(s) şi c

(s) = κ(s)n(s). Calculăm a treia derivată şi obţinem
c

= κ

n +κn

= κ

n −κ
2
t −κτb, (2.12)
din formula (2.21) (ţinînd seama de proprietăţile normei produsului vectorial) obţinem că
torsiunea curbei c este

c

×c

, c

κ
2
= −
t ×κn, (−κ
2
t +κ

n −κτb)
κ
2
= τ. (2.13)
Deci curba c este curba căutată.
Pentru unicitatea presupunem că există o altă curbă c : I →R
3
avînd aceleaşi curbură
şi torsiune. Fie s
0
∈ I şi {t
0
, n
0
, b
0
} reperul Frenet al lui c în s
0
, şi {t
0
, n
0
, b
0
} reperul Frenet
al lui c. Cum cele două repere sînt pozitiv orientate există o rotaţie a spaţiului care îl
duce pe primul peste al doilea. Cum ambele repere satisfac sistemul de ecuaţii diferenţiale
(2.7) (cu aceiaşi coeficienţi) rezultă ipoteza. 2
După cum am văzut în lecţia precedentă cu toate că există pentru orice curbă regulată o
parametrizare după lungimea arcului, în practică aceasta poate fi greu de găsit (de cele mai
multe ori imposibil cu funcţii elementare). Din acest motiv vom studia curbura, torsiunea
şi reperul Frenet pentru curbe regulate, nu neapărat parametrizate după lungimea arcului.
Cum viteza curbei (|c

|) nu va mai fi constantă , în general c

nu va mai fi ortogonal
pe c

. Vom vedea că în general c

(t) şi c

(t) sînt liniar independente, cu excepţia eventual
al unei mulţimi discrete de puncte.
12
Fie c : I → R, c(t) = (x(t), y(t), z(t)) o curbă regulată şi I
0
⊂ I un interval astfel încît
c

(t) şi c

(t) sînt liniar-dependente pentru orice t ∈ I
0
. Adică există a ∈ R astfel încît
c

(t) = a · c

(t). Pe componente
x

(t) = ax

(t)
y

(t) = ay

(t)
z

(t) = az

(t),
integrînd în ambii membri obţinem
x

(t) = ax(t) +x
0
(2.14)
y

(t) = ay(t) +y
0
(2.15)
z

(t) = az(t) +z
0
. (2.16)
Exerciţiul 2.1. Rezolvaţi ecuaţiile diferenţiale (2.14 - 2.16) şi arătaţi că imaginea lui c este
o dreaptă în spaţiu (în particular c

(t) ≡ 0).
Astfel dacă nu avem de-a face cu o dreaptă, putem presupune că prima şi a doua
derivată sînt liniar-independente. Definim vectorii care formeazaă reperul Frenet prin
analogie cu cazul canonic.
• Vectorul tangent are normă 1 şi este coliniar cu c. În cazul nostru vom avea t(t) =
c

(t)
|c

(t)|
;
• Vectorul binormal este ortogonal pe planul osculator, generat de prima şi a doua
derivată (vectorii tangent şi normal în cazul canonic). Astfel b(t) =
c

(t)×c

(t)
|c

(t)×c

(t)|
.
• Vectorul normal completează reperul Frenet (acesta fiind un reper ortonormat, pozi-
tiv orientat). Deci n = b×t, exact ca în cazul parametrizării după lungimea arcului.
Se vede cu uşurinţă că planele osculator, normal şi rectifiant rămîn constante.
Fie s(t) lungimea arcului de curbă pînă la punctul t. Am văzut că
ds(t)
dt
= |c

(t)|. Avem
t(s(t)) =
c

(t)
|c

(t)|
. Derivăm în raport cu t şi obţinem
d
dt
(t(s(t))) =
|c

(t)|c

(t) −
c

(t),c

(t)
|c

(t)|
c

(t)
|c

(t)|
2
. (2.17)
Dezvoltînd în membrul stîng obţinem
|c

(t)|κ(t)n(s(t)) =
|c

(t)|c

(t) −
c

(t),c

(t)
|c

(t)|
c

(t)
|c

(t)|
2
. (2.18)
13
Deci k(t) este norma vectorului
v =
|c

(t)|c

(t) −
c

(t),c

(t)
|c

(t)|
c

(t)
|c

(t)|
3
.
La pătrat curbura este egală cu
v, v =
1
|c

(t)|
6
(|c

(t)|
2
|c

(t)|
2
−c

(t), c

(t)
2
=
|c

(t) ×c

(t)|
2
|c

(t)|
6
.
Prin urmare
κ(t) =
|c

(t) ×c

(t)|
|c

(t)|
3
. (2.19)
Analog obţinem (calculele pot fi găsite în [Ra] sau [K]).
n =
c

×(c

×c

)
|c

||c

×c

|
, (2.20)
τ = −
c

×c

, c

|c

×c

|
2
. (2.21)
Forma generală a formulelor lui Frenet (pentru o parametrizare arbitrară) este
d
dt
_
_
_
t(t)
n(t)
b(t)
_
_
_ = |c

(t)|
_
_
_
0 κ(t) 0
−κ(t) 0 −τ(t)
0 τ(t) 0
_
_
_
_
_
_
t(t)
n(t)
b(t)
_
_
_. (2.22)
Pentru o curbă plană c : I →R
2
, parametrizată canonic, avem ca şi în cazul precedent că
c

(s) şi c

(s) sînt ortogonali pentru orice s ∈ I. Luăm vectorul normal n punînd condiţia
ca reperul {t, n} să aibă aceeaşi orientare cu reperul canonic. Curbura este definită de
condiţia
t

= κn. (2.23)
Spre deosebire de cazul tridimensional, curbura este un număr real arbitrar. Se vede
cu uşurinţă că noţiunea de curbură definită anterior coincide cu |κ|, definită acum.
Exerciţiul 2.2. Arătaţi că pentru o curbă plană regulată c : I → R
2
, c(t) = (x(t), y(t)),
curbura are formula
κ =
x

y

−x

y

_
(x

)
2
+ (y

)
2
_3
2
. (2.24)
Exerciţiul 2.3. 1. Determinaţi reperul Frenet, planele osculator, normal şi binormal,
curbura şi torsiunea elicei (definită la exerciţiul 1.3).
14
2. Numim elice orice curbă c : I → R
3
, cu proprietatea că toate direcţiile tangente fac
un unghi constant cu o direcţie dată. Presupunem că τ(s) = 0, pentru orice s ∈ I.
Arătaţi:
(a) c este elice dacă şi numai dacă
κ
τ
= const.;
(b) c este elice dacă şi numai dacă toate dreptele care trec prin c(s) şi au direcţia
n(s) sînt paralele cu un plan fix;
(c) c este elice dacă şi numai dacă toate dreptele care trec prin c(s) şi au direcţia
b(s) fac un unghi constant cu o direcţie dată.
Exerciţiul 2.4. Presupunem că toate normalele unei curbe trec printr-un punct fix. Atunci
curba este conţinută într-un cerc.
Exerciţiul 2.5. Presupunem că pentru o curbă c : I →R
3
, τ(s) = 0 şi κ

(s) = 0. Atunci c
se află pe o sferă, dacă şi numai dacă
R
2
+ (R

)
2
T
2
= const., (2.25)
unde R =
1
κ
, T =
1
τ
.
Exerciţiul 2.6. Fie curba obţinută prin intersecţia unei sfere cu un cilindru tangent la sferă
şi care conţine centrul sferei (curba lui Viviani). Determinaţi o parametrizare a curbei,
calculaţi curbura şi torsiunea sa. Comparaţi cu exerciţiul precedent.
Fig. 2.1: Curba lui Viviani-Sursă: Wikipedia
15
Exerciţiul 2.7. Determinaţi curbura elipsei, hiperbolei şi parabolei pentru parametrizările
găsite la exerciţiul 1.1.
Exerciţiul 2.8 (Lemniscata lui Bernoulli). Fie curba definită ca locul geometric al punctelor
din plan, pentru care produsul distanţelor la două puncte fixe F
1
şi F
2
este constant (PF
1
·
PF
2
= a
2
). Determinaţi o parametrizare c : I → R
2
a acestei curbe. Determinaţi (dacă
există) punctele în care c

şi c” nu sînt liniar-independente. Calculaţi curbura lemniscatei
(în punctele în care este definită).
Exerciţiul 2.9. Aceeaşi întrebare pentru curbele cu parametrizările găsite la exerciţiul 1.2
Bibliografie
[K] Richard Koch. Mathematics 433/533; class notes. disponibil la
http://pages.uoregon.edu/koch/math433/Final.pdf.
[Ra] П.К. Рашевский. Курс дифференциалной геометрии. Государственное
издательство технико-теоретичекой литературы, Москва-Ленинград, 1950.
16
Lecția 3
Aspecte geometrice
3.1 Curbe strîmbe
Pentru început vom vedea cum se comportă local o curbă în spaţiu în vecinătatea unuia
dintre punctele sale regulate. Pentru aceasta, fie c : I →R
3
o curbă regulată, parametrizată
canonic, s
0
∈ I şi {t
0
, n
0
, b
0
} reperul Frenet în s
0
. Presupunem că în s
0
, curbura şi torsiunea
sînt nenule (deci rămîn nenule pe un interval). Putem presupune că s
0
= 0, c(0) = 0 şi
reperul Frenet coincide cu reperul canonic {e
1
, e
2
, e
3
}. Dezvoltăm în jurul lui 0 în serie
Taylor şi obţinem
c(s) = c(0) +s · c

(0) +
s
2
2
c

(0) +
s
3
6
c

(0) +· · · . (3.1)
Avem că c(0) = 0, c

(0) = t
0
= e
1
, c

(0) = κ(0)n
0
= κ(0)e
2
, c

(0) = κ

(0)n
0
+ κ(0)n

0
.
Din formulele lui Frenet rezultă că c

(0) = κ

(0)n − κ(0)
2
t − κ(0)τ(0)b = −κ(0)
2
e
1
+
κ

(0)e
2
−κ(0)τ(0)e
3
, unde κ şi τ sînt curbura, respectiv torsiunea lui c. Deci
c(s) = s · e
1
+
s
2
2
κ(0)e
2
+
s
3
6
(−κ(0)
2
e
1

(0)e
2
−κ(0)τ(0)e
3
) +· · · (3.2)
Presupunem că c(s) = (x(s), y(s), z(s)) în reperul {e
1
, e
2
, e
3
}. Grupînd termenii după
coordonate obţinem
x(s) = s −κ(0)
2
s
3
6
+· · ·
y(s) = κ(0)
s
2
2

(0)
s
3
6
+· · · (3.3)
z(s) = −κ(0)τ(0)
s
3
6
+· · ·
Neglijăm toţi termenii cu excepţia primului şi obţinem că proiecţia curbei pe planul oscu-
lator este, aproximativ o parabolă (Fig. 3.1)
x = s, y =
κ(0)
2
s
2
. (3.4)
17
Am folosit faptul că în sistemul de coordonate ales planul osculator are ecuaţia z = 0.
Fig. 3.1: Proiecţia pe planul osculator
De asemenea proiecţia pe planul normal (avînd ecuaţia x = 0) este aproximativ o
parabolă semi-cubică (Fig. 3.2)
y =
κ(0)
2
s
2
, z =
κ(0)τ(0)
6
s
3
. (3.5)
Numele curbei provine din faptul că prin eliminarea lui s, se obţine o ecuaţie implicită de
tipul y = ±ax
3
2
.
Fig. 3.2: Proiecţia pe planul normal
Proiecţia pe planul rectifiant (de ecuaţie y = 0) este o parabolă cubică (Fig. 3.3)
x = s, z =
κ(0)τ(0)
6
s
3
. (3.6)
Fig. 3.3: Proiecţia pe planul normal
18
Astfel obţinem o imagine destul de bună a cum arată o curbă în vecinătatea unui punct
regulat în care curbura şi torsiunea sînt nenule.
Din ecuaţiile (3.3) obţinem că pe o vecinătate a lui s
0
, curba se află de aceeaşi parte a
planului rectifiant deoarece y(s) 0 pe o vecinătate a lui s
0
(curbura fiind strict pozitivă),
cu egalitate doar în cazul cînd s = 0.
Considerăm acum familia planelor care trec prin punctul c(s +h) şi conţin tangenta în
s. Presupunem că s = 0. Tangenta în 0 poate fi privită ca intersecţia planelor osculator şi
rectifiant. Deci are ecuaţiile implicite
z = 0
y = 0.
Deci orice plan care conţine tangenta va avea ecuaţia de forma az + by = 0, cu (a, b) =
(0, 0). Dacă a = 0, obţinem planul rectifiant, care după cum am văzut nu mai conţine alte
puncte în vecinătatea lui c(0). Putem deci presupune că planul are ecuaţia z = cy. Planul
conţine punctul c(s +h) (pentru s = 0), dacă şi numai dacă
c =
z(h)
y(h)
=

κτ
6
h
3
+· · ·
κ
2
h
2
+
κ
2
6
h
3
+· · ·
.
Facînd pe h → 0 obţinem că c = 0, adică se obţine planul osculator.
Prin urmare planul osculator este limita planelor determinate de tangenta în s, şi de
punctele c(s +h).
Planul osculator este de asemenea limita planelor determinate de punctele c(s+h
1
), c(s)
şi c(s+h
2
). Într-adevăr, să presupunem din nou că s = 0 şi c(0) = 0. Atunci orice plan care
conţine c(s) are o ecuaţie de forma ax+by+cz = 0. Definim F(s) = ax(s) +by(s) +cz(s).
Atunci F(0) = F(h
1
) = F(h
2
) = 0. Ţinînd seama de ecuaţia (3.3) avem că F(s) = a · s −

s
3
6
+· · · +bκ
s
2
2
+bκ
s
3
6
+· · · −cκτ
s
3
6
+· · · . Deci F

(0) = a, F

(0) = bκ. Din teorema lui
Rolle avem că există k
1
∈ (0, h
1
) şi k
2
∈ (0, h
2
) astfel încît F

(k
1
) = 0 = F

(k
2
). Mai aplicăm
o dată teorema lui Rolle pentru F

şi intervalul (k
1
, k
2
). Atunci există k
3
∈ (k
1
, k
2
) astfel
încît F

(k
3
) = 0. Făcînd acum h
1
, h
2
→ 0 obţinem că a → 0, şi b → 0. Deci planul tinde
către planul z = 0, adică planul osculator. Această proprietate arată că planul osculator
aproximează cel mai bine curba.
Vom da acum o caracterizare geometrică a curburii. Fie un cerc care trece prin 3 puncte
de pe curbă (s +h
1
, s, s +h
2
). Acest cerc este determinat de două ecuaţii: una a unei sfere
de centru c şi rază r
x − c, x −c = r
2
(3.7)
şi una a planului generat de puncte. Cînd h
1
→ 0, h
2
→ 0, planul devine planul osculator.
Ca şi mai sus considerăm funcţia f(s) = x(s) − c, x(s) − c −r
2
. Avem f(s) = f(s +h
1
) =
19
f(s +h
2
) = 0. Derivatele sînt
f

(s) = 2 · x

(s), x(s) − c, (3.8)
f

(s) = 2 (x

(s), x(s) − c +x

(s), x

(s)) = 2 (x

(s), x(s) − c + 1) . (3.9)
Cu aceleaşi argumente ca în cazul planului osculator obţinem că
f

(0) = 0
f

(0) = 0.
Deci c(s) −c se află în planul osculator şi este ortogonal pe vectorul tangent. Prin urmare
c(s) − c = µ · n. Din anularea celei de-a doua derivate, obţinem că κn, µ · n = −1, deci
µ = −
1
κ
, adică c = c(s) −
1
κ
n. Astfel am obţinut că centrul cercului limită (numit cercul
osculator) se află pe dreapta normală, cercul are raza egală cu
1
κ
.
Exerciţiul 3.1. a) Arătaţi că vectorul tangent la cercul osculator coincide cu vectorul
tangent la curbă.
b) Determinaţi centrul cercului osculator pentru un punct aparţinînd elicei c : R →R
3
,
c(t) =
1

2
(cos(t), sin(t), t)
3.2 Curbe plane
Putem defini cercul osculator şi pentru curbe plane (în acest caz planul osculator este
chiar planul în care se află curba). Raza sa va fi egală cu
1
|κ|
, iar centrul se va afla pe
dreapta normală în c(s). Fie P punctul c(s) şi O centrul cercului osculator. Vectorul
−→
PO are acelaşi sens cu n dacă κ > 0 şi sens contrar dacă este negativă. Centrul cercului
osculator se numeşte centrul de curbură al curbei în punctul P.
O interpretare „intuitivă” a cercului osculator este următoarea: presupunem că un
automobil se mişcă de-a lungul curbei c şi în momentul t
0
volanul se blochează. Atunci
automobilul începe să se mişte pe cercul osculator.
20
Fig. 3.4: Cercul osculator
Cum orice curbă are în punctele de curbură nenulă un cerc osculator, este interesant
de studiat cum variază centrul cercului osculator cînd cînd un punct se mişcă de-a lungul
curbei.
Definiţia 3.1. Locul geometric al centrelor de curbură ale unei curbe plane c se
numeşte evoluta lui c. Dacă ˜ c este evoluta lui c, atunci c se numeşte involuta lui ˜ c.
Exerciţiul 3.2. a*) Fie curba plană c : I →R
2
, c(t) = (x(t), y(t)). Determinaţi o scriere
parametrică pentru evoluta lui c.
b) Arătaţi că astroida este evoluta elipsei. Căror puncte le corespund cele patru puncte
de întoarcere ale astroidei? Pentru cerc ce se obţine?
c) Arătaţi că evoluta parabolei este parabola semi-cubică.
d) Arătaţi că evoluta unei cicloide este tot o cicloidă.
Exerciţiul 3.3. Fie curba c : (0, π) →R
2
(numită tractrice) dată prin
x(t) = sin(t), y(t) = cos(t) +ln
_
tg
_
t
2
__
, (3.10)
a) Arătaţi că lungimea segmentului determinat pe tangenta în c(t) de c(t) şi intersecţia
cu axa Oy este constantă egală cu 1.
b) Arătaţi că evoluta tractricei este lănţişorul, curba de parametrizare
x(t) = t, y(t) = ch(t). (3.11)
21
(a) Tractricea (b) Lănţişorul
Fig. 3.5
Exerciţiul 3.4. Determinaţi involuta cercului.
Definiţia 3.2. Spunem că două curbe c
1
şi c
2
, fac unghiul θ într-un punct, regulat
pentru ambele, în care se intersectează, dacă tangentele lor fac unghiul θ. Dacă două
curbe au aceeaşi tangentă atunci se numesc curbe tangente.
Definiţia 3.3. Se numeşte înfăşurătoarea unei familii de curbe, o curbă tangentă la
toţi membrii familiei.
Dacă familia de curbe este dată ca o aplicaţie netedă F(x, y, t) cu fiecare membru C
t
avînd ecuaţia f
t
(x, y) = F(x, y, t) = 0, atunci înfăşurătoarea familiei este
{
(x, y)|∃t astfel încît F(x, y, t) =
∂F
∂t
(x, y, t) = 0
}
(3.12)
Exerciţiul 3.5. Arătaţi că evoluta unei curbe este înfăşurătoarea normalelor curbei.
Definiţia 3.4. Fie c o curbă regulată. Se numeşte curbă paralelă cu c, înfăşurătoarea
unei familii de cercuri (de raze egale) cu centrele pe curba c.
Exerciţiul 3.6. a) Determinaţi curbele paralele cu o elipsă dată.
b) Arătaţi că punctele în care o curbă paralelă cu c intersectează evoluta lui c sînt
puncte de întoarcere.
Exerciţiul 3.7. Fie curba strîmbă de parametrizare
x(t) =
1
2
r(1 +cos(θ))cos(t) −
1
2
r(1 −cos(θ))cos
_
1 +cos(θ)
1 −cos(θ)
t
_
y(t) =
1
2
r(1 +cos(θ))sin(t) −
1
2
r(1 −cos(θ))sin
_
1 +cos(θ)
1 −cos(θ)
t
_
z(t) = r · sin(θ)cos
_
cos(θ)
1 −cos(θ)
t
_
.
Arătaţi:
22
a) Vectorul tangent la curbă, face un unghi constant cu axa Oz (curba este o elice).
b) Imaginea curbei se află pe sfera de rază r (şi centrul în origine).
23
Lecția 4
Teorema celor patru vîrfuri
Trecem acum la studiul geometriei globale a curbelor, anume considerăm acele propri-
etăţi ale întregii curbe. Teorema de astăzi ne va da o caracterizare a curburii pentru curbe
plane, simple şi închise. Vom obţine astfel o obstrucţie pentru ca o funcţie să să fie funcţia
curbură a unei astfel de curbe. Vom vedea mai tîrziu că această teoremă are aplicaţii
importante în teoria suprafeţelor. Peste tot în această lecţie, vom considera intervalul I
de forma [0, l].
Teorema celor patru vîrfuri a fost demonstrată de Symada Mukhopadhyaya pentru
curbe convexe (cazul tratat de noi) în anul 1908 şi pentru curbe simple închise arbitrare
de Adolf Knesser în 1912.
Definiţia 4.1. Fie c : [a, b] → R
2
o curbă regulată. Spunem că c este simplă, dacă
aplicaţia c|
(a,b)
este injectivă. c se numeşte închisă dacă c(a) = c(b).
Definiţia 4.2. O curbă c : [a, b] →R
2
se numeşte convexă, dacă pentru orice t ∈ [a, b]
c([a, b]) se află în acelaşi semiplan determinat de tangenta în c(t).
Definiţia 4.3. Se numeşte vîrf al unei curbe c : I → R
2
, un punct s ∈ I pentru care
κ

(s) = 0.
Exemplul 4.1. Fie elipsa de parametrizare c : [0, 2π] → R
2
, c(t) = (a · cost, b · sint).
Curbura sa este
κ(t) =
ab
(b
2
cos
2
t +a
2
sin
2
t)
3
2
.
Derivata acesteia este este
κ

(t) =
3ab(−a
2
+b
2
) cos(t)sin(t)
(b
2
cos
2
t +a
2
sin
2
t)
5
2
.
Aceasta se anulează în patru puncte (t = m
π
2
cu m = 0, 1, 2, 3) anume (±a, 0) şi (0, ±b).
Vom arăta că acest număr de vîrfuri este minim.
24
Cînd studiem o curbă plană închisă, parametrizată canonic, este util să studiem in-
dicatricea curbei, anume curba descrisă de tangenta la curbă. Mai precis pentru curba
c : I → R
2
, c(s) = (x(s), y(s)) considerăm curba t : I → R
2
, t(s) = (x

(s), y

(s)). Cum
curba este parametrizată după lungimea arcului, imaginea lui t se află pe cercul de centru
(0, 0) şi rază 1. Viteza indicatricei este
dt
ds
= (x

(s), y

(s)) = c

(s) = κn. (4.1)
Cum imaginea lui t se află pe cerc, putem pune t(s) = (cosθ(s), sinθ(s)). Local, θ este
o funcţie netedă, bine definită, prin
θ(s) = arctan
_
y

(s)
x

(s)
_
. (4.2)
Atunci
dt
ds
=
d
ds
(cosθ(s), sinθ(s)) = θ

(−sinθ, cosθ) = θ

n. (4.3)
Deci θ

(s) = κ(s). Global, definim
θ(s) =

s
0
κ(τ)dτ. (4.4)
Cum
θ

= κ = x

y

−x

y

=
_
arctan
y

x

_

, (4.5)
cele două definiţii ale lui θ coincid pînă la o constantă. θ(s) măsoară unghiul parcurs de
tangenta t(s) cînd c parcurge intervalul (0, s). Cum curba este închisă, valoarea totală a
acestui unghi este de forma 2πn cu n întreg. Adică

l
0
κ(s)ds = θ(l) −θ(0) = 2πn. (4.6)
Definiţia 4.4. n se numeşte indicele de rotaţie al curbei c.
Pentru o curbă închisă şi simplă avem
Teorema 4.1. Indexul de roataţie a unei curbe închise este ±1, după orientarea curbei.
Teorema 4.2 (Teorema celor patru vîrfuri). O curbă închisă, simplă şi convexă are cel
puţin patru vîrfuri.
Pentru a demonstra teorema vom avea nevoie de
25
Lema 4.1. Fie c : [0, l] → R
2
, c(s) = (x(s), y(s)) o curbă plană închisă, parametrizată
după lungimea arcului, şi fie A, B, C numere reale oarecare. Atunci

l
0
(Ax +By +C)

ds
ds = 0, (4.7)
unde κ este curbura lui c.
Demonstraţie. Am văzut că există o funcţie θ : [0, l] →R astfel încît x

(s) = cosθ(s)
şi y

(s) = sinθ(s). Cum κ(s) = θ

(s), atunci x

(s) = −κy

(s) şi y

(s) = κx

(s). Curba
fiind închisă, avem

l
0
κ

ds = 0. (4.8)
De asemenea (xκ)

= x

κ +xκ

= y

+xκ

şi (κy)

= κ

y +κy

= −x

+yκ

. Avem

l
0
(xκ)

ds = 0 şi

l
0
(yκ)

ds = 0
deoarece xκ şi yκ au valori egale în capetele intervalului. Prin urmare

l
0

ds = −

l
0
κx

ds = −

l
0
y

(s)ds = 0,

l
0

ds = −

l
0
κy

ds =

l
0
x

(s)ds = 0.
De aici se obţine concluzia. 2
Trecem acum la demonstrarea teoremei. Cum funcţia curbură κ : [0, l] → R este
continuă, iar intervalul [0, l] este compact, aceasta are un maxim şi un minim pe care le
atinge. Deci c are cel puţin două vîrfuri c(s
1
) = p, c(s
2
) = q. Fie L dreapta determinată
de p şi q şi α şi β arcele determinate de L pe curbă. Aceste arce se află fiecare într-un
semiplan relativ la L (adică tot α şi tot β se află de aceeaşi parte a lui L). Să presupunem
că nu ar fi aşa. Fie r un alt punct în care α îl taie pe L. Cum p,q şi r sînt distincte şi
curba este convexă, tangenta în p la c va coincide cu L. De asemenea din convexitate L
este tangentă în p, q şi r. Acum luăm un punct în apropiere de p. Tangenta în acest punct
va separa punctele q şi r, cu excepţia cazului cînd întregul segment pq este conţinut în
curbă. Atunci κ = 0 în p şi q. Cum acestea sînt puncte de maxim şi minim rezultă că
κ ≡ 0, contradicţie (κ este presupusă neconstantă).
Fie Ax + By + C = 0 ecuaţia dreptei L. Dacă nu există alt vîrf, atunci κ

(s) are semn
constant pe α şi pe β. Putem atunci alege coeficienţii A, B şi C astfel încît integrala (4.7)
să fie pozitivă. Deci va trebui să mai existe un al treilea vîrf şi κ

îşi va schimba semnul pe
unul dintre arce. Presupunem că este α. Cum punctele p şi q sînt unul de maxim, celălalt
de minim, κ

schimbă semnul de două ori, deci mai avem un al patrulea vîrf. 2.
26
După cum am menţionat la condiţia de convexitate se poate renunţa, dar atunci demon-
straţia devine mult mai complicată (o demonstraţie se găseşte schiţată în [DGPV]). Este
esenţial însă să avem o curbă simplă, după cum ne arată
Exemplul 4.2 ([DGPV]). Fie curba definită în coordonate polare prin r = −1 −2 · sin(θ).
Formula curburii este
κ(θ) =
r
2
+ 2r
2
−rr

(r
2
+r

2)
3
2
,
r este văzut ca funcţie de θ. Astfel
κ(θ) =
5 − 4 · cosθ − 4 · cos2θ + 6 · sinθ
2(5 + 4 · sinθ)
3
2
.
Calculînd derivata acesteia obţinem că are doar două puncte în care se anulează, anume
vîrfurile buclelor din Fig. 4.1
Fig. 4.1: O curbă cu două vîrfuri
Teorema reciprocă, anume
Teorema 4.3. Fie κ : [0, l] → R o funcţie cu κ(0) = κ(l) de clasă C

avînd două
maxime şi două minime (sau identic egală cu o constantă nenulă). Atunci există o
curbă simplă, închisă, pentru care κ(t) este curbura în punctul t.
a fost demonstrată pentru funcţii strict pozitive în 1971 de H.Gluck, iar în cazul general
abia în 1997 (publicată abia în 2005 în [D], din cauza decesului autorului, B.Dahlberg).
27
Bibliografie
[D] Björn E. J. Dahlberg. The converse of the four vertex theorem. Proc. Amer.
Math. Soc., 133(7):2131--2135 (electronic), 2005.
[DGPV] Dennis DeTurck, Herman Gluck, Daniel Pomerleano, and David Shea Vick. The
four vertex theorem and its converse. Notices Amer. Math. Soc., 54(2):192--
207, 2007.
28
Lecția 5
Inegalitatea Izoperimetrică
O proprietate importantă a unei curbe simple închise este că împarte planul în două
componente conexe numite impropriu interiorul, respectiv exteriorul curbei. Acesta este
un rezultat datorat lui C. Jordan, chiar dacă intuitiv era cunoscut încă din antichitate.
Pornind de aici geometri greci au pus următoarea problemă : Dintre toate curbele sim-
ple închise de lungime fixă l, care mărgineşte cea mai mare arie?. Răspunsul,
anume cercul, a fost de asemenea cunoscut de antici, după cum vedem din legenda înte-
meierii Cartaginei, povsetită de poetul Virgiliu. O demonstraţie riguroasă a acestui fapt a
fost dată în 1870 de K.Weierstrass, privind problema în context variaţional. Apoi au fost
date şi demonstraţii mai simple, relativ elementare.
Pentru început vom găsi o formulă pentru aria unui domeniu mărginit de o curbă simplă
închisă şi pozitiv orientată c : [a, b] →R
2
. După cum se ştie
A =
∫ ∫
D
dxdy.
Vom aplica formula lui Green
∫ ∫
D
_
∂f
∂x

∂g
∂y
_
dxdy =

∂D
(f
dy
dt
−g
dx
dt
)dt.
În cazul nostru ∂D este imaginea curbei c. Atunci luăm f(x, y) = x şi g(x, y) = −y.
Atunci
A =
1
2

b
a
(x
dy
dt
−y
dx
dt
)dt =
1
2
(xy
¸
¸
¸
b
a


b
a
dx
dt
ydt −

b
a
dx
dt
ydt). (5.1)
Cum c este o curbă închisă, avem că
A = −

b
a
yx

dt. (5.2)
Cum

b
a
x

ydt =

b
a
(xy)

dt −

b
a
xy

dt = −

b
a
xy

dt. (5.3)
29
Deci
A = −

b
a
yx

dt =

b
a
xy

dt =
1
2

b
a
(xy

−x

y)dt. (5.4)
Vom folosi aceste formule pentru a demonstra
Teorema 5.1 (Inegalitatea izoperimetrică). Fie c : [a, b] → R
2
o curbă simplă închisă
de lungime l, şi fie A aria domeniului mărginit de c. Atunci
l
2
− 4πA 0, (5.5)
cu egalitate dacă şi numai dacă c este un cerc.
Demonstraţie. Fie două drepte e şi E

care n-o taie pe c. Le apropiem pînă ating
curba. Se obţin două paralele L şi L

tangente la curbă, care este conţinută în banda
delimitată de cele două drepte. Considerăm un cerc tangent la cele două drepte şi care nu
intersectează curba. Fie O centrul cercului. Alegem un sistem de coordonate astfel încît
O este originea sa, axa Oy este paralelă cu L şi axa Ox este perpendiculară pe aceasta.
Parametrizăm curba după lungimea arcului c(s) = (x(s), y(s)) astfel încît este pozitiv
orientat şi punctele de tangenţă sînt s = 0 şi s = s
1
. Putem presupune că cercul are
parametrizarea c(s) = (x(s), ˜ y(s)), s ∈ (0, l). Aria limitată de cerc este
˜
A = πr
2
= −

l
0
˜ yx

ds, (5.6)
iar cea limitată de curbă este
A =

l
0
xy

ds. (5.7)
Deci
A+πr
2
=

l
0
(xy

− ˜ yx

)ds

l
0

(xy

− ˜ yx

)
2
ds

l
0

(x
2
+ ˜ y
2
)((x

)
2
+ (y

)
2
)ds =
=

l
0

x
2
+ ˜ y
2
ds = lr.
Inegaliatea mediilor, anume

ab
a+b
2
, cu egalitate numai dacă sînt egale, ne spune


A

πr
2

1
2
(A+πr
2
)
1
2
lr. (5.8)
Adică
4πAr
2
l
2
r
2
. (5.9)
De unde se obţine inegalitatea din concluzie.
30
Presupunem acum că 4πA = l
2
. Atunci peste tot va trebui să avem egalităţi peste tot
în particular în ecuaţia (5.8). Deci A = πr
2
. Astfel l = 2πr şi r nu depinde de alegerea
direcţiei lui L. Mai mult avem
(xy

− ˜ yx

)
2
= (x
2
+ ˜ y
2
)
_
(x

)
2
+ (y

)
2
_
, (5.10)
adică
(xx

+ ˜ yy

)
2
= 0. (5.11)
Prin urmare
x
y

= −
˜ y
x

=

x
2
+ ˜ y
2

(y

)
2
+ (x

)
2
= ±r. (5.12)
Deci x = ±ry

. Cum r nu depinde de alegerea lui L putem permuta între ei pe x şi y.
Atunci y = ±rx

. Deci
x
2
+y
2
= r
2
_
(x

)
2
+ (y

)
2
_
= r
2
. (5.13)
Astfel obţinem că c este un cerc. 2
5.1 Probleme
Exerciţiul 5.1. Fie a, b, c, d lungimile laturilor unui patrulater. Arătaţi că dintre toate
patrulaterele avînd laturile de aceste lungimi cel care are aria maximă este patrulaterul
inscriptibil.
Exerciţiul 5.2 (Problema reginei Didona). Fie c : [0, a] → R
2
, c(t) = (x(t), y(t)) o curbă
netedă cu y(0) = y(a) = 0. Considerăm domeniul mărginit de curbă şi de axa Ox. Arătaţi
că domeniul de arie maximă este cel obţinut cînd c este cerc.
31
Lecția 6
Suprafețe. Introducere
Curbele au fost privite mai ales ca imagini ale unor aplicații de la un interval I la R
2
sau R
3
. Pentru suprafețe însă, o astfel de abordare este mult mai dificilă, mai ales că de
cele mai multe ori este imposibil să găsim o aplicație a cărei imagine să fie o suprafață
dată. De asemenea astfel de aplicații vor fi funcții de la un domeniu al lui R
2
la R
3
, a căror
studiu este mai dificil, decît cel al aplicaților de o varibilă reală. Astfel ne este mai comod
să definim o suprafață ca pe o submulțime a spațiului euclidian împreună cu o structură
suplimentară. Astfel avem
Definiţia 6.1. O submulțime S ⊂ R
3
se numește suprafață regulată dacă orice punct
p ∈ S are o vecinătate V ⊂ R
3
pentru care există o aplicație r : U → V ∩ S de la o
mulțime deschisă U ⊂ R
2
astfel încît
1. r este diferențiabilă. Adică dacă scriem
r(u, v) = (x(u, v), y(u, v), z(u, v)) , cu (u, v) ∈ U,
funcțiile x, y, z au derivatele parțiale de orice ordin continue pe U.
2. r este un homeomorfism, adică r
−1
: V ∩ S → U există și este continuă, cu alte
cuvinte r
−1
este restricția unei aplicații F : W ⊂ R
3
→ R
2
, cu W deschisă și
V ∩ S ⊂ W.
3. Pentru orice q ∈ U, derivata dr
q
: R
2
→R
3
este injectivă.
Aplicația r se numește parametrizare locală sau sistem de coordonate locale într-
o vecinătate a lui p. Să privim mai atent condiția 3. din definiție. După cum se știe de
la Analiză, dacă luăm bazele canonice {e
1
, e
2
} din R
2
, respectiv {f
1
, f
2
, f
3
} din R
3
matricea
aplicației liniare dr
q
este
dr
q
=
_
_
_
∂x
∂u
∂x
∂v
∂y
∂u
∂y
∂v
∂z
∂u
∂z
∂v
_
_
_ (6.1)
32
Prin urmare condiția că dr
q
este injectivă este echivalentă cu cea ca rangul matricei (6.1)
să fie maxim (=2).
Injectivitatea din condiția 2. previne ca suprafața să aibă puncte de auto-intersecție,
iar 3. previne existența punctelor singulare de tipul vîrfului conului.
Fig. 6.1
Acestea ne asigură că putem defini în fiecare punct planul tangent. Continuitatea
inversei în condiția 2. ne este necesară pentru ca anumite obiecte și proprietăți nu depind
de alegerea parametrizării.
În practică este destul de greu să găsim în mod explicit cîte o parametrizare locală
pentru fiecare punct al unei suprafețe. De aceea vom da două caracterizări echivalente
pentru o suprafață, una locală și una globală. Local avem
Propoziţia 6.1. Fie f : U →R o funcție diferențiabilă pe o submulțime deschisă a lui
R
2
. Atunci graficul său, submulțimea S a lui R
3
cu elementele (x, y, f(x, y)), pentru
(x, y) ∈ U este o suprafață regulată.
Demonstrație. Considerăm aplicația r : U → R
3
, r(u, v) = (u, v, f(u, v)). Vom arăta
că este o parametrizare. Evident condiția 1. este satisfăcută. Pentru condiția 3. observăm
că matricea Jacobiană a lui r este
_
_
_
1 0
0 1
∂f
∂u
∂f
∂v
_
_
_, (6.2)
și deci derivata sa este injectivă peste tot U. Pentru a vedea condiția 2.. Observăm că
orice punct (x, y, z) ∈ S este imaginea prin r a unicului punct (x, y) = (u, v). Deci inversa
lui r este proiecția R
3
→R
2
pe primele două componente. În mod evident această aplicație
este continuă. 2
Pentru caracterizarea globală vom avea nevoie de o noțiune importantă în sine
33
Definiţia 6.2. Fie F : U ⊂ R
m
→ R
m
, o aplicație diferențiabilă. Spunem că un punct
p ∈ U este punct critic al lui F, dacă diferențiala dF
p
nu are rang maxim. Imaginea
sa F(p) se numește valoare critică. Un punct din R
n
care nu este valoare critică se
numește valoare regulată.
Noțiunea este motivată de situația funcțiilor f : U ⊂ R → R. Un punct x ∈ U va fi
punct critic dacă f

(x) = 0, adică derivata va duce toți vectorii tangenți în vectorul nul.
Pentru o funcție f : U ⊂ R
3
→ R derivata df
p
va avea, în baza canonică (e
1
, e
2
, e
3
),
matricea (f
x
, f
y
, f
z
). Deci rangul ei poate fi 1 sau 0. Astfel un punct a ∈ R va fi valoare
critică dacă și numai dacă toate derivatele parțiale f
x
, f
y
, f
z
se anulează în fiecare punct al
mulțimii
f
−1
(a) = {(x, y, z) ∈ U|f(x, y, z) = a} .
Propoziţia 6.2. Dacă f : U ⊂ R
3
→ R este o funcție diferențiabilă și a ∈ f(U) este o
valoare regulată, atunci f
−1
(a) este o suprafață regulată în R
3
.
Demonstrație. Fie p = (x
0
, y
0
, z
0
) ∈ f
−1
(a). a este valoare regulată și putem pre-
supune (eventual schimbînd axele de coordonate între ele) că f
z
= 0 în p. Fie F : U ⊂
R
3
→R
3
F(x, y, z) = (x, y, f(x, y, z)) .
Vom nota cu (u, v, t) coordonatele pe R
3
(codomeniul lui F). Derivata lui F în p are
matricea
dF
p
=
_
_
_
1 0 0
0 1 0
f
x
f
y
f
z
_
_
_, (6.3)
deci det(dF
p
) = f
z
= 0.
Aplicăm teorema funcției inverse și obținem că există o vecinătate V a lui p și o
vecinătate W a lui F(p) astfel încît F : V → W este inversabilă și inversa F
−1
: W → V este
diferențiabilă. Avem că F
−1
este de forma
x = u, y = v, z = g(u, v, t), (6.4)
cu g derivabilă. Avem că t = a, deci funcția h(x, y) = g(u, v, a) este derivabilă pe proiecția
lui V pe planul xOy. Dar F(f
−1
(a)∩V) = W∩{(u, v, t)|t = a}. Deci f
−1
(a)∩V este graficul
lui h. Conform propoziției 6.1 avem că f
−1
(a) ∩ V este o vecinătate de coordonate a lui
p. Cum pentru orice p ∈ f
−1
(a) găsim o astfel de vecinătate de coordonate obținem că
f
−1
(a) este suprafață regulată. 2
Exemplul 6.1. Elipsoidul
x
2
a
2
+
y
2
b
2
+
z
2
c
2
= 1
34
este suprafață regulată.
Într-adevăr, elipsoidul este f
−1
(1), pentru f(x, y, z) =
x
2
a
2
+
y
2
b
2
+
z
2
c
2
. Avem că f
x
=
2
x
a
2
,f
y
= 2
y
b
2
şi f
z
= 2
z
c
2
. Acestea nu se anulează concomitent decît în (0, 0, 0) care nu
apartține lui f
−1
(1).
Exemplul 6.2. Hiperboloidul cu două pînze este o suprafață regulată S = f
−1
(0), pentru
f(x, y, z) = −x
2
−y
2
+z
2
− 1. Se observă că S nu este conexă, căci nu există o curbă care
să unească un punct cu z < 0 și unul cu z > 0.
Exemplul 6.3. Torul T este suprafața descrisă de un cerc de rază r care se rotește în jurul
unei axe din planul său și aflate la o distanță R > r de centrul său.
Fig. 6.2
Presupunem că cercul se află în planul yOz cu centrul (0, R, 0). Atunci ecuația lui va fi
(y−R)
2
+z
2
= r
2
. Rotind cercul în jurul axei Oz obținem că punctele sale satisfac ecuația
z
2
= r
2
− (

x
2
+y
2
−R)
2
.
Deci T este preimaginea lui r
2
prin funcția f(x, y, z) = z
2
+ (

x
2
+y
2
−R)
2
. Avem
∂f
∂z
= 2z,
∂f
∂y
=
2y
_√
x
2
+y
2
−R
_

x
2
+y
2
,
∂f
∂x
=
2x
_√
x
2
+y
2
−R
_

x
2
+y
2
.
Toate derivatele se anulează doar pentru (0, 0, 0), care nu aparține lui f
−1
(r
2
). Deci T este
o suprafață regulată.
35
Am văzut că graficul unei funcții diferențiabile este o suprafață regulată. Următorul
rezultat ne spune că local și reciproca este valabilă.
Propoziţia 6.3. Fie S ⊂ R
3
o suprafață regulată și p ∈ S. Atunci există o vecinătate
V a lui p în S astfel încît V este graficul unei funcții de forma z = f(x, y), y = g(x, z)
sau x = h(x, y).
Demonstrație. Fie r : U → S o parametrizare a lui p pe S. Scriem r(u, v) =
(x(u, v).y(u, v), z(u, v)). Atunci unul din minorii de ordin 2 ai matricei derivatei lui r are
determinantul nenul în q = r
−1
(p). Presupunem
∂(x,y)
∂(u,v)
(q) = 0. Considerăm aplicația
π ◦ r : U → R
2
, unde π(x, y, z) = (x, y). Atunci π ◦ r(u, v) = (x(u, v), y(u, v)). Aplicăm
teorema funcției inverse și obținem că există o vecinătate V
1
a lui q și o vecinătate V
2
a
lui π◦ r(q) astfel încît π◦ r este difeomorfism de la V
1
la V
2
. Deci π restrînsă la V = r(V
1
)
este injectivă și există o inversă (π ◦ r)
−1
: V
2
→ V
1
. Cum r este homeomorfism V este o
vecinătate a lui p în S. Compunînd (π◦r)
−1
: (x, y) → (u(x, y), v(x, y)) cu (u, v) → z(u, v)
găsim că V este graficul funcției z = z (u(x, y), v(x, y)) = f(x, y).
Cazurile celelalte se tratează analog. 2
Dacă știm că S este o suprafață regulată și avem un candidat pentru o parametrizare
locală r rezultatul următor ne spune că nu mai trebuie să cercetăm dacă r
−1
este continuă,
atît timp cît r satisface celelalte condiții.
Propoziţia 6.4. Fie p ∈ S un punct pe o suprafață regulată S și r : U →R
3
o aplicație
cu p ∈ r(U) ⊂ S care satisface condițiile 1. și 3. din definiția 6.1. Presupunem că r
este injectivă. Atunci r
−1
este continuă.
Demonstrație. Fie q ∈ r(U). Cum S este regulată, există o vecinătate W ⊂ S
a lui q care este graficul unei funcții definite pe o mulțime deschisă V din xOy. Fie
N = r
−1
(W) ⊂ U și fie h = π ◦ r : N → V, unde π este proiecția pe primele două
componente. Atunci dh = π ◦ dr este nesingulară în r = r
−1
(q). Din teorema funcției
inverse există Ω ⊂ N astfel încît h : Ω → h(Ω) este difeomorfism. r(Ω) este deschisă în S
și r
−1
= h
−1
◦ π este compunerea unor funcții continue. Deci r
−1
este continuă în q. Cum
q era arbitrar, rezultă că r
−1
este continuă pe r(Ω). 2
6.1 Probleme
Exerciţiul 6.1. 1. Fie sfera S
2
= {(x, y, z)|x
2
+y
2
+z
2
= R
2
}. Arătați că aplicația r :
U → S
2
, r(x, y) =
_
x, y,

R
2
− (x
2
+y
2
)
_
definită pe U = {(x, y)|x
2
+y
2
< R
2
} este
o parametrizare locală. Determinați imaginea lui r și acoperiți sfera cu astfel de
parametrizări.
36
2. Fie aplicația r : (0, π) × (0, 2π) → R
3
, r(θ, ϕ) = (Rsinθcosϕ, Rsinθsinϕ, Rcosθ).
Arătați că r este o parametrizare locală a sferei și acoperiți sfera cu astfel de parametrizări.
3. Fie N = (0, 0, R) și fie aplicația h : U = {(x, y, 0)|x, y ∈ R} → S
2
definită prin h(P) =
NP ∩ S
2
. Arătați că h este o parametrizare locală a lui S
2
(identificăm U cu R
2
).
Determinați o acoperire a lui S
2
cu astfel de parametrizări.
Exerciţiul 6.2. Fie aplicația r : (0, 2π) ×(0, 2π) →R
3
,
r(u, v) = ((R +rcos u)cos v, (R +rcos u)sin v, rsin u) .
Arătați că este o parametrizare locală pentru tor. Cu cîte astfel de parametrizări poate fi
acoperit acesta?
37
Lecția 7
Suprafețe. Teorie locală I
7.1 Planul tangent
Această lecție se bazează în mare parte pe [Post].Ca și în cazul curbelor o primă între-
bare care apare este cînd două parameterizări definesc aceeași suprafață. Avem
Definiţia 7.1. Spunem că două parametrizări r : U → S și r

: U

→ S sînt echivalente,
dacă există un difeomorfism ϕ : U

→ U astfel încît r

= r ◦ ϕ.
În mod evident două parameterizări echivalente vor avea aceeași imagine. Pe de altă
parte, dacă două parameterizări au aceeași imagine, se poate arăta că sînt echivalente.
Fie acum o suprafață s și o parametrizare locală r : U → S în vecinătatea unui punct
p = r(u
0
, v
0
) ∈ S. Atunci
r
u
0
=
∂r
∂u
(u
0
, v
0
), r
v
0
=
∂r
∂v
(u
0
, v
0
)
sînt liniar-independenți (prin definiția parameterizării). Prin urmare există produsul lor
vectorial
r
u
0
×r
v
0
.
Acest vector determină un plan ortogonal pe el și care trece prin punctul p. Avem
Definiţia 7.2. Subspațiul vectorial generat de vectorii r
u
0
și r
v
0
(și prin urmare or-
togonal pe produsul lor vectorial) se numește spațiul tangent în p la S și va fi notat
cu T
p
S. Cum dimensiunea sa este 2, adesea îl vom numi planul tangent în p la S.
Dacă r : U → S este o parametrizare locală, cu U ⊂ R
2
, atunci imaginea unei curbe din
U prin r se va numi curbă pe suprafața S. Dacă avem o astfel de curbă r(t) = r(u(t), v(t))
cu r(t
0
) = p
0
atunci
d
dt
r(t)
¸
¸
¸
t=t
0
= u

(t
0
)r
u
0
+v

(t
0
)r
v
0
38
aparține lui T
p
S. Reciproc pentru orice vector ar
u
+br
v
din T
p
S putem considera curba
din U de ecuații parametrice
u = u
0
+at,
v = v
0
+bt,
cu t ∈ I, I fiind ales astfel încît (u
0
+at, v = v
0
+bt) ∈ U, pentru orice t ∈ I. În concluzie
planul tangent este format din vectorii viteză ai curbelor care trec prin p.
Să vedem cum se comportă planul tangent la o schimbare de parametrizare. O astfel
de schimbare se scrie
r

(u

, v

) = r (u(u

, v

), v(u

, v

)) . (7.1)
Derivînd obținem
r

u
∗ =
∂u
∂u

r
u
+
∂v
∂u

r
v
r

v
∗ =
∂u
∂v

r
u
+
∂v
∂v

r
v
. (7.2)
Deci vectorii r
u
∗ și r
v
∗ aparțin lui T
p
S și cum sînt de asemenea liniar-independenți formează
o bază a acestuia. Am obținut astfel că la o schimbare de parametrizare corespunde o
schimbare de bază în T
p
S. Deci spațiul vectorial T
p
S nu depinde de parametrizarea
suprafeței.
Vectorii lui T
p
S vor fi notați cu dr, componentele lor în baza r
u
, r
v
fiind notate cu du,
respectiv dv. Astfel dr = r
u
du + r
v
dv. Notația este motivată de faptul că du și dv sînt
legate de du

, respectiv dv

prin formulele
du =
∂u
∂u

du

+
∂v
∂u

dv

dv =
∂u
∂v

du

+
∂v
∂v

dv

, (7.3)
care se obțin din formulele (7.2).
Dacă suprafața S este preimaginea unei valori regulate pentru o funcție f : R
3
→ R,
avem următoarea caracterizare a planului tangent.
Propoziţia 7.1. Fie f : R
3
→ R o funcție netedă, a o valoare regulată, S = f
−1
(a) o
suprafață regulată și p ∈ S. Atunci
T
p
S = Ker(df
p
). (7.4)
Demonstrație. Din propoziția 6.2 rezultă că există o parametrizare locală r : U →R
2
în jurul lui p ∈ S. Aplicația U ∈ (u, v) → f (r(u, v)) este constantă. Prin urmare

∂u
f (r(u, v)) ≡ 0,

∂v
f (r(u, v)) ≡ 0.
39
Dacă r(u, v) = (x(u, v), y(u, v), z(u, v)), atunci
∂f
∂u
=
∂f
∂x
·
∂x
∂u
+
∂f
∂y
·
∂y
∂u
+
∂f
∂z
·
∂z
∂u
,
∂f
∂v
=
∂f
∂x
·
∂x
∂v
+
∂f
∂y
·
∂y
∂v
+
∂f
∂z
·
∂z
∂v
.
Deci df
p
(r
u
) = ∇f(p), r
u
= 0 și df
p
(r
v
) = ∇f(p), r
v
= 0. Prin urmare r
u
, r
v

Ker(df
p
). Cum acești vectori formează o bază a lui T
p
S avem că T
p
S ⊂ Ker(df
p
). Di-
mensiunile celor două spații sînt 2 pentru T
p
S și 3 − 1 = 2 pentru Ker(df
p
). Deci aceste
spații coincid.2
Exerciţiul 7.1. 1. Calculați planul tangent într-un punct al sferei folosind atît parametrizarea
locală cît și funcția a cărei anulare o definește.
2. Aceași cerință pentru tor.
După cum se știe (și am folosit adesea) diferențiala unei aplicații între spații numerice
este o aplicație liniară. Cu ajutorul planelor tangente putem defini diferențiala unei apli-
cații între două suprafețe.
Fie acum două suprafețe S și
ˆ
S, cu parameterizările locale r : U → S, respectiv ˆr :
ˆ
U →
ˆ
S. Cum parameterizările sînt aplicații injective orice aplicație f : S →
ˆ
S va induce o
aplicație
¯
f : U →
ˆ
U prin diagrama comutativă
S
f
//
ˆ
S
U
r
OO
¯
f
//
ˆ
U,
ˆr
OO
(7.5)
adică f ◦ r = ˆr ◦
¯
f. Spunem că
¯
f reprezintă aplicația f în parameterizările r și ˆr.
Funcțiile ˆ u = ˆ u(u, v) și ˆ v = ˆ v(u, v), componentele lui
¯
f, spunem că reprezintă f în coor-
donatele u, v, respectiv u

, v

. Prin definiție f este diferențiabilă, dacă
¯
f este diferențiabilă.
Această definiție nu depinde de parameterizările alese.
Pentru a defini diferențiala lui f într-un punct vom folosi descrierea lui T
p
S ca spațiul
vectorilor tangenți la curbele conținute în suprafață. Fie p ∈ S și c : (−, ) → S cu
c(0) = p, c(t) = ((u(t), v(t)). Atunci vectorul său viteză în p va fi
c

(0) = u

(0)r
u
+v

(0)r
v
. (7.6)
Definiţia 7.3. Fie S
1
și S
2
două suprafețe, p ∈ S
1
și f : S
1
→ S
2
o aplicație diferenți-
abilă. Fie dr = r
u
du + r
v
dv ∈ T
p
S
1
, dat de o curbă c : (−, ) → S
1
cu c(0) = p.
Atunci
df
p
(dr) =
d
dt
(f ◦ c)(t)
¸
¸
t=0
. (7.7)
40
Mai precis, dacă ˆr va fi o parametrizare locală în jurul lui ˆ p = f(p), atunci t → (f◦c)(t)
va fi o curbă pe S
2
, iar vectorul său viteză în 0 va aparține lui T
ˆ p
S
2
.
Teorema 7.1. Pentru orice p ∈ S
1
, aplicația df
p
: T
p
S
1
→ T
ˆ p
S
2
este liniară.
Exerciţiul 7.2. Fie S o suprafață regulată. Fie de asemenea q / ∈ S și funcțiile f : S → R,
F : S →R, definite prin f(p) = |q
0
−p| și F(p) = |q
0
−p|
2
. Calculați df
p
, dF
p
și determinați
punctele critice ale acestora.
Demonstrație. Exercițiu! (Folosiți aplicația asociată lui f). 2.
7.2 Prima formă fundamentală
Planul tangent este un subspațiu vectorial al spațiului euclidian R
3
astfel că produsul
scalar canonic ·, · se restrînge la un produs scalar (adică o formă biliniară, simetrică și
pozitiv definită) pe acesta. Pătratul lungimii unui vector tangent r = r
u
du +r
v
dv va fi
|dr|
2
= (du)
2
|r
u
|
2
+ 2dudvr
u
, r
v
+ (dv)
2
|dr
v
|
2
. (7.8)
Deci forma obținută (noatată I) este determinată de coeficienții
E(u, v) = r
u
, r
u

F(u, v) = r
u
, r
v

G(u, v) = r
v
, r
v

Se observă că E, F și G depind în mod neted de (u, v).
Exerciţiul 7.3. Calculați prima formă fundamentală pentru sfera parametrizată prin
r(u, v) = (Rcos ucos v, Rcos usin v, Rsin u)
și prin proiecția stereografică.
Tradițional, scriem dr
2
= Edu
2
+ 2Fdudv + Gdv
2
, pentru forma pătratică asociată.
Lungimea unei curbe r(t) = r (u(t), v(t)) pe suprafață va fi
s =

b
a
|r

(t)|dt =

b
a

Eu

(t)
2
+ 2Fu

(t)v

(t) +Gv

(t)
2
dt. (7.9)
Această formulă se scrie în mod tradițional ds
2
= Edu
2
+ 2Fdudv + Gdv
2
, adică prima
formă fundamentală dă pătratul elementului de lungime.
Cum (T
p
S, I) este un spațiu euclidian, putem calcula unghiul a doi vectori. Fie vectorii
tangenți dr
1
= r
u
du
1
+ r
v
dv
1
și dr
2
= r
u
du
2
+ r
v
dv
2
. Atunci
cos θ =
dr
1
, dr
2

|dr
1
| · |dr
2
|
, (7.10)
41
adică
cos θ =
Edu
1
du
2
+F(du
1
dv
2
+du
2
dv
1
) +Gdv
1
dv
2

Edu
2
1
+ 2Fdu
1
dv
1
+Gdv
2
1

Edu
2
2
+ 2Fdu
2
dv
2
+Gdv
2
2
(7.11)
Unghiul făcut de doi vectori tangenți, corespunzători la două curbe care se intersectează în
p, se numește unghiul celor două curbe în p. Am văzut că acesta se calculează cu ajutorul
primei forme fundamentale.
În concluzie prima formă fundamentală permite calculul lungimilor și unghi-
urilor pe o suprafață.
După cum se știe, aria paralelogramului determinat de vectorii r
u
, r
v
este |r
u
× r
v
|.
Definim aria unei porțiuni R de pe suprafața S conținută în imaginea unei parameterizări
r : U → S prin
A(R) =
∫ ∫
Q
|r
u
×r
v
|dudv, (7.12)
unde Q = r
−1
(R).
Se poate arăta că aceasta nu depinde de parametrizare. Folosind formula |r
u
× r
v
|
2
+
r
u
, r
v

2
= |r
u
|
2
· |r
v
|
2
se obține că
A(R) =
∫ ∫
Q

EG−F
2
dudv. (7.13)
Deci prima formă fundamentală a unei suprafețe, determină și ariile pe suprafață.
7.3 Exerciții
Exerciţiul 7.4. Determinați cum se transformă coeficienții E, F, G ai primei forme funda-
mentale cînd se schimbă parametrizarea suprafeței.
Exerciţiul 7.5 (Suprafețe de rotație). Fie S ⊂ R
3
o suprafață obținută prin rotația unei
curbe plane C în jurul unei drepte din planul ei, care nu intersectează curba. Dacă
presupunem că C este în planul xOz și axa sa este axa Oz, C avînd parametrizarea
x = f(v), y = g(v) cu f(v) > 0, atunci suprafața de rotație are parametrizarea r(u, v) =
(f(v) cos u, f(v) sin u, g(v)).
1. Arătați că se obține o suprafață regulată;
2. Calculați planul tangent și prima formă fundamentală a lui S.
Exerciţiul 7.6. Fie c : I →R
3
o curbă regulată, parametrizată canonic. Definim
r(t, v) = c(t) +vc

(t), (7.14)
42
pentru (t, v) ∈ I ×R. Presupunem că c are curbura nenulă peste tot. Luăm U = {(t, v) ∈
I×R|v = 0}. Arătați r : U →R
3
este o suprafață regulată. Calculați planul tangent într-un
punct și prima formă fundamentală.
Bibliografie
[Post] M. Postnikov. Smooth manifolds. ``Mir'', Moscow, 1989. Lectures in geometry.
Semester III, Translated from the Russian by Vladimir Shokurov.
43
Lecția 8
Teoria locală II. Curbura
Fie S o suprafață regulată, cu o parametrizare r : U → S. În orice punct al parametrizării
avem vectorul normal
N(q) =
r
u
×r
v
|r
u
×r
v
|
, (8.1)
obținînd astfel o aplicație N : r(U) → R
3
. Nu orice suprafață admite un cîmp continu de
vectori normali. Un exemplu de suprafață care nu admite un astfel de cîmp este banda lui
Möbius. Dacă o suprafață admite un cîmp global de vectori normali, aceasta se numește
orientabilă. Evident suprafețele date de o singură parametrizare sînt orientabile, deci
local, orice suparafață admite o orientare.
Definiţia 8.1. Fie S ⊂ R
3
o suprafață orientabilă. Aplicația N : S →R
3
, care ia valori
în sfera unitate, se numește aplicația Gauss.
Aplicația Gauss induce o orientare în fiecare plan tangent T
p
S, declarînd ca pozitivă
orice bază {v, w} cu proprietatea că v ×w, N(p) este pozitiv.
Se vede cu ușurință că N este o aplicație diferențiabilă. dN
p
este o aplicație liniară
T
p
S → T
N(p)
S
2
, dar T
p
S și T
N(p)
S
2
coincid (au același complement ortogonal, anume pe
N(p)). Deci dN
p
poate fi considerată ca o aplicație liniară T
p
S → T
p
S.
Ca să vedem cum lucrează dN
p
, fie t → α(t) o curbă pe S și N(t) = N◦ α, imaginea
ei pe S
2
, prin N. Atunci
dN
dt
¸
¸
t=0
= dN
p

(0)) este un vector în T
p
S. Prin urmare dN
p
măsoară felul în care se schimbă vectorul normal N, restrîns la curba α(t), față de N(p).
Astfel dN
p
este oarecum analogul curburii din cazul curbelor.
Teorema 8.1. Aplicația dN
p
: T
p
S → T
p
S este aplicație liniară auto-adjunctă.
Demonstrație. Avem de arătat că pentru o bază {w
1
, w
2
} a lui T
p
S avem
dN
p
(w
1
), w
2
= w
1
, dN
p
(w
2
). (8.2)
44
Fie r : U → S o parametrizare în jurul lui p și baza asociată {r
u
, r
v
} a lui T
p
S. Dacă
α(t) = r(u(t), v(t)) este o curbă pe S cu α(0) = p. Atunci
dN
p

(0)) = dN
p
(r
u
u

(0) + r
v
v

(0)) =
d
dt
N(u(t), v(t))
¸
¸
t=0
=
= N
u
u

(0) +N
v
v

(0);
Deci dN
p
(r
u
) = N
u
și dN
p
(r
v
) = N
v
. Astfel pentru a termina demonstrația avem de
arătat că
N
u
, r
v
= r
u
, N
v
.
Cum N, r
u
= 0 și N, r
v
= 0, derivînd obținem
N
v
, r
u
+N, r
uv
= 0,
N
u
, r
v
+N, r
vu
= 0.
Deci
N
u
, r
v
= −N, r
uv
= N
v
, r
u
.2
Cum dN
p
este auto-adjunct (matricea sa este simetrică într-o bază), putem defini cu
ajutorul ei o formă pătratică, II
p
(v) = −dN
p
(v), v (semnul − este ales pentru ca forma
să fie pozitivă).
Vom da acum o interpretare gemetrică a formei a II-a. Pentru aceasta avem nevoie de
cîteva noțiuni. Astfel
Definiţia 8.2. Fie C o curbă regulată, conținută în S și care trece printr-un punct
p ∈ S, k curbura sa în p. Considerăm unghiul θ făcut de vectorul său normal n
cu N(p) (cos θ = n, N(p)). Se numește curbura normală a lui C în p, numărul
k
n
= k cos θ.
Prin urmare curbura normală este lungimea proiecției lui n pe N(p), cu semnul dat de
orientarea lui N în p.
Fie acum o curbă C ⊂ S o curbă de parametrizare c(s), după lungimea arcului, astfel
încît c(0) = p. Notăm cu N(s) = N(c(s)). Prin urmare N(s), c

(s) = 0. Deci
N(s), c

(s) = −N

(s), c

(s).
Avem astfel
II
p
(c

(0)) = −dN
p
(c

(0)) , c

(0) = N

(0), c

(0) = N(0), c

(0) =
= N, kn(p) = k
n
(p).
Prin urmare valoarea celei de-a doua forme fundamentale pe un vector din v ∈ T
p
S este
curbura normală a curbei tangente la v. Am obținut astfel
45
Teorema 8.2 (J.B. Meusnier). Toate curbele conținute în suprafața S, care trec prin
același punct și au același vector tangent au aceeași curbură normală în acest punct.
Acest rezultat ne permite să vorbim de curbura normală de-a lungul unei direcții prin
p. Un vector de normă 1 v ∈ T
p
S și vectorul normal N(p) determină un plan ortogonal
pe T
p
S. Intersecția lui cu suprafața S se numește secțiune normală de-a lungul lui v.
Într-o vecinătate a lui p secțiunile normale sînt curbe plane, avînd vectorul normal egal
cu ±N(p), deci curbura acestora coincide cu curbura normală.
Exerciţiul 8.1. Fie suprafața de revoluție obținută prin rotirea curbei de ecuație z = y
4
în
jurul axei Oz. Atunci pentru p = (0, 0, 0), dN
p
= 0.
Cum dN
p
este aplicație ortogonală în fiecare p, atunci există o bază ortonormată a
{e
1
, e
2
} de vectori propri ai săi. Adică dN
p
(e
1
) = −k
1
e
1
și dN
p
(e
2
) = −k
2
e
2
cu k
1
k
2
din
interpretarea extremală a formelor pătratice ([S, §10.2]) k
1
și k
2
sînt maximul, respectiv
minimul formei II
p
restrînsă la cercul unitate din T
p
S, deci sînt maximul, respectiv minimul
curburii normale.
Definiţia 8.3. Curbura normală maximă k
1
și cea minimă k
2
se numesc curburile
principale ale lui S în p. Direcțiile proprii corespunzătoare (anume cele generate de
e
1
, respectiv e
2
) se numesc direcțiile principale în p.
Definiţia 8.4. O curbă regulată, conexă C ⊂ S cu proprietatea că pentru orice punct
p ∈ C, tangenta în punctul respectiv este direcție principală se numește linie de
curbură.
Dacă știm curburile principale, este ușor să determinăm curbura normală pentru orice
direcție din T
p
S. Într-adevăr, fie v ∈ T
p
S, de normă 1. Cum {e
1
, e
2
} este o bază ortonor-
mată, atunci v = cos θe
1
+sin θe
2
(unde θ este unghiul între e
1
și v). Curbura normală k
n
este
k
n
= II
p
(v) = −dN
p
(v), v = −dN
p
(cos θe
1
+ sin θe
2
), cos θe
1
+ sin θe
2
=
= k
1
cos θe
1
+k
2
sin θe
2
, cos θe
1
+ sin θe
2
= k
1
cos
2
θ +k
2
sin
2
θ.
Formula obținută (numită formula lui Euler) ne dă expresia formei a doua în raport cu
reperul {e
1
, e
2
}.
Se știe că pentru o aplicație liniară diagonalizabilă (adică avînd două valori proprii
distincte) între spații de dimensiune 2 determinantul este egal cu produsul valorilor propri,
iar urma este egală cu suma acestora.
Definiţia 8.5. Fie S o suprafață, p ∈ S și dN
p
: T
p
S → T
p
S aplicația Gauss cu valorile
proprii −k
1
, −k
2
. Determinantul lui dN
p
, egal cu k
1
k
2
, se numește curbura Gauss
sau curbura totală a lui S în p și este notată cu K. Urma pe jumătate cu semnul −
a lui dN
p
, se numește curbura medie și se notează cu H.
46
Avem că
H =
k
1
+k
2
2
.
Definiţia 8.6. Un punct de pe o suparafață S se numește
• Eliptic dacă K > 0;
• Hiperbolic dacă K < 0;
• Parabolic dacă K = 0 și dN
p
= 0;
• Planar dacă dN
p
= 0;
Într-un punct eliptic curbura totală este pozitivă, deci curburile principale au același
semn, deci vectorii normali ai tuturor curbelor care trec prin p se află de aceeași parte a
planului tangent.
Exerciţiul 8.2. Arătați că toate punctele sferei sînt eliptice. De asemenea punctul (0, 0, 0)
al paraboloidului z = x
2
+ky
2
, k > 0 este punct eliptic.
Într-un punct hiperbolic curbura totală este negativă, deci curburile principale au
semne opuse, deci vectorii normali ai curbelor care trec prin p se află de ambele părți
ale planului tangent.
Exerciţiul 8.3. Punctul (0, 0, 0) al paraboloidului hiperbolic z = y
2
−x
2
este punct hiper-
bolic.
Într-un punct parabolic curbura Gauss este 0, dar una din curburile principale este
nenulă.
Exerciţiul 8.4. Arătați că punctele cilindrului x
2
+y
2
= 1 sînt puncte puncte parabolice.
Într-un punct planar toate curburile principale sînt 0. De exemplu punctul considerat
la Exercițiul 8.1 este planar.
Definiţia 8.7. Dacă în p ∈ S k
1
= k
2
atunci p se numește punct ombilical a lui S.
În particular punctele planare sînt ombilicale.
Exerciţiul 8.5. Să se arate că punctul (0, 0, 0) al paraboloidului z = x
2
+y
2
este un punct
ombilical neplanar.
Propoziţia 8.1. Dacă toate punctele unei suprafețe conexe S sînt puncte ombilicale
atunci S este conținută într-o sferă sau într-un plan.
Demonstrație. Fie p ∈ S și r(u, v) o parametrizare în jurul lui p cu imaginea V
conexă.
47
Cum orice punct q ∈ V este ombilical atunci pentru orice vector w = a
1
r
u
+ a
2
r
v
în
T
q
S, dN(w) = λ(q)w, unde λ(q) este o funcție reală pe V.
Arătăm că λ este constantă pe V. Avem
a
1
N
u
+a
2
N
v
= λ(a
1
r
u
+a
2
r
v
);
Cum w era oarecare obinem că
N
u
= λr
u
,
N
v
= λr
v
.
Derivăm prima ecuație în raport cu v, pe a doua în raport cu u, scădem și obținem
λ
u
r
v
−λ
v
r
u
= 0.
Cum r
u
și r
v
sînt liniar independenți obținem că λ
u
= λ
v
= 0. pentru orice q ∈ V. Cum
V este conexă rezultă că λ este constantă.
Dacă λ ≡ 0, atunci N
u
= N
v
= 0 și prin urmare N = N
0
− const pe V. Deci
r(u, v), N
0

u
= r(u, v), N
0

v
= 0. Astfel r(u, v), N
0
= const, deci toate punctele lui V
se află într-un plan.
Dacă λ = 0 atunci
_
r(u, v) −
1
λ
N(u, v)
_
u
=
_
r(u, v) −
1
λ
N(u, v)
_
v
= 0.
Prin urmare punctul
x(u, v) =
_
r(u, v) −
1
λ
N(u, v)
_
este fix și
|r(u, v) −x|
2
=
1
λ
.
Deci V se află pe sfera de rază 1/|λ| și centru x.
Am demonstrat propoziția local. Pentru a termina demonstrația, folosim faptul că S
este conexă. Prin urmare, pentru orice două puncte p, q ∈ S există o curbă c : [0, 1] → S cu
c(0) = p și c(1) = q. Pentru orice punct c(t) există o vecinătate V
t
în S inclusă într-o sferă
sau un plan. Preimaginea c
−1
(V
t
) este un interval deschis în [0, 1]. Reuniunea ∪c
−1
(V
t
)
dă o acoperire a lui [0, 1]. Cum intervalul [0, 1] este compact acesta poate fi acoperit cu un
număr finit de mulțimi de forma c
−1
(V
t
). Deci c([0, 1]) este acoperit cu un număr finit de
vecinătăți V
t
.
Dacă punctele unei vecinătăți se află într-un plan, atunci toate punctele sînt într-un
plan. Cum p, q sînt arbitrare toate punctele lui S sînt într-un plan.
Analog dacă una dintre vecinătăți este inclusă într-o sferă, toate punctele lui S se vor
afla pe sferă.2.
48
Definiţia 8.8. Fie p un punct pe S. Se numește direcție asimptotică o direcție a lui
T
p
S avînd curbura normală 0. O curbă asimptotică a lui S este o curbă regulată și
conexă, astfel încît pentru orice p ∈ C tangenta la C în p este direcție asimptotică.
Pentru a studia direcțiile asimptotice putem folosi indicatricea lui Dupin. Fie p ∈ S,
se numește indicatricea lui Dupin mulțimea vectorilor w ∈ T
p
S cu II
p
(w) = ±1.
Presupunem că w = ξe
1
+ ηe
2
în raport cu baza ortonormată de vectori propri ai
aplicației Gauss. Scriem w în „coordonate polare” w = ρv cu |v| = 1, v = cos θe
1
+ sin θe
2
.
Din formula lui Euler, avem
±1 = II
p
(w) = ρ
2
II
p
(v) = k
1
ρ
2
cos
2
θ +k
2
ρ
2
sin
2
θ = k
1
ξ
2
+k
2
η
2
.
Deci indicatricea lui Dupin este reuniunea a două conice în T
p
S. Se observă că în
punctele acesteia curbura normală este k
n
(v) = II
p
(v) = ±(1/ρ
2
).
Pentru un punct eliptic indicatricea lui Dupin este o elipsă (k
1
și k
2
au același semn).
Pentru un punct hiperbolic indicatricea este reuniunea a două hiperbole avînd asimptote
comune. Pentru puncte parabolice, una din curburile principale este 0, deci indicatricea
lui Dupin este o pereche de drepte paralele.
8.1 Exerciții
Exerciţiul 8.6. Presupunem că o suprafață are |k
1
|, |k
2
| 1. Atunci este adevărat că
curbura k a unei curbe pe S satisface |k| < 1?
Exerciţiul 8.7. Arătați că dacă într-un punct neplanar, curbura medie este nulă, atunci
punctul are două direcții asimptotice.
Exerciţiul 8.8. Descrieți imaginea aplicației Gauss pentru următoarele suprafețe:
1. Paraboloidul de rotație z = x
2
+y
2
;
2. Hiperboloidul de rotație x
2
+y
2
−z
2
= 1;
3. Catenoidul x
2
+y
2
= ch
2
z;
Exerciţiul 8.9 (Teorema Beltrami-Enneper). Fie C o curbă asimptotică avînd curbura
nenulă peste tot. Atunci
|τ| =

−K
Bibliografie
[S] G.E. Șilov. Analiză matematică.Spații finit-dimensionale. Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1983.
49
Lecția 9
Curbura medie și curbura totală
9.1 Formule de calcul pentru curbură
În lecția precedentă aplicația Gauss și cea de-a doua formă fundamentală au fost definite
geometric, fără a face apel la o parametrizare locală. Este util însă să avem o formulă locală
pentru aplicația Gauss și curbura totală, adică o formulă care să ne permită calculele într-o
paramentrizare locală. În ceea ce urmează vom presupune că parametrizare r : U → S este
compatibilă cu N, adică
N =
r
u
×r
v
|r
u
×r
v
|
.
Fixăm un punct p ∈ S, și o curbă, c(t) = r(u(t), v(v)) cu c(0) = p. Atunci vectorul
tangent la curbă în p are formula c

= u

r
u
+v

r
v
și dN
p
(c

) = u

N
u
+v

N
v
. Cum vectorii
N
u
și N
v
aparțin lui T
p
S scriindu-i în funcție de baza canonică a acestuia obținem
N
u
= a
11
r
u
+a
21
r
v
N
v
= a
12
r
u
+a
22
r
v
. (9.1)
Prin urmare
dN
p
(c

) = (a
11
u

+a
12
v

)r
u
+ (a
21
u

+a
22
v

)r
v
,
Adică
dN
p
_
u

v

_
=
_
a
11
a
12
a
21
a
22
__
u

v

_
.
Prin urmare dN
p
are matricea (a
ij
)
i,j=1,2
în raport cu baza (r
u
, r
v
).
Formula celei de-a doua forme fundamentale este
II
p
(c

) = −dN(c

), c

= −u

N
u
+v

N
v
, u

r
u
+v

r
v
=
= L(u

)
2
+ 2M(u

v

) +N(v

)
2
, (9.2)
50
coeficienții L, M și N au formulele
L = −N
u
, r
u
= N, r
uu

M = −N
v
, r
u
= N, r
uv
= N, r
vu
= −N
u
, r
v

N = −N
v
, r
v
= N, r
vv
.
Determinăm acum coeficienții a
ij
în funcție de L, M, N (și E, F, G). Avem
−L = N
u
, r
u
= a
11
E +a
21
F,
−M = N
u
, r
v
= a
11
F +a
21
G,
−M = N
v
, r
u
= a
11
E +a
21
F,
−N = N
v
, r
v
= a
12
F +a
22
G,
sau matricial

_
L M
M N
_
=
_
a
11
a
21
a
12
a
22
__
E F
F G
_
.
Deci
_
a
11
a
21
a
12
a
22
_
= −
_
L M
M N
__
E F
F G
_
−1
.
Matricea inversă este
_
E F
F G
_
−1
=
1
EG−F
2
_
G −F
−F E
_
,
Astfel dacă notăm valoarea determinantului primei forme pătratice cu D (=EG − F
2
)
obținem
a
11
=
MF −LG
D
,
a
12
=
NF −LG
D
,
a
21
=
LF −ME
D
,
a
22
=
MF −NE
D
.
Ecuațiile (9.1) cu valorile coeficienților date mai sus se numesc ecuațiile lui Weingarten.
Curbura Gauss era definită ca det(dN
p
), alfel spus
K = det(a
ij
) =
LN−M
2
EG−F
2
(9.3)
51
Pentru curbura medie, ne amintim că curburile principale sînt valorile proprii ale apli-
cației Gauss. Prin urmare sînt rădăcini ale polinomului caracteristic
k
2
+ (a
11
+a
22
)k +a
11
a
22
−a
21
a
12
= 0.
Deci curbura medie are formula
H = −
1
2
(a
11
+a
22
) =
1
2
LG− 2MF +NE
EG−F
2
. (9.4)
Polinomul caracteristic se rescrie
k
2
− 2Hk +K = 0. (9.5)
Rădăcinile sale (anume curburile principale) sînt
k = H±

H
2
−K. (9.6)
Am obținut astfel o formulă pentru curburile principale în funcție de curburile medie și
totală. Se vede din aceste formule că cele două curburi principale k
1
(q) k
2
(q) sînt
funcții continue pe S, diferențiabile, mai puțin eventual în punctele ombilicale (pentru
care H
2
= K).
Exerciţiul 9.1. Să se calculeze curburile totală și medie ale torului.
Exerciţiul 9.2. Fie „șaua maimuței”, suprafața definită prin
x = u, y = v, z = u
3
− 3v
2
u,
Fig. 9.1
Calculați curbura ei totală.
52
Exerciţiul 9.3. Fie suprafața de rotație obținută prin rotirea lănțișorului în jurul asimptotei
sale. Determinați o parametrizare a acesteia și calculați curbura sa totală.
Definiția inițială a lui Gauss nu făcea uz de derivata aplicației care-i poartă numele, ci
chiar de aplicația N. Astfel curbura capătă o semnificație geometrică.
Pentru început să observăm că pentru o bază {w
1
, w
2
} a lui T
p
S (p fiind un punct cu
K(p) = 0).
dN
p
(w
1
) ×dN
p
(w
2
) = det(dN
p
)(w
1
×w
2
) = K(p) · w
1
×w
2
. (9.7)
Adică, în cazul în care K(p) > 0, N păstrează orientarea, iar în cazul în care K(p) < 0,
aplicația Gauss schimbă orientarea. O orientare în T
p
S, induce o orientare pe curbele
închise conținute într-o vecinătate a lui p pe S, iar imginile lor prin N vor avea aceeași
orientare sau orientare contrară după semnul lui K(p). Facem convenția ca aria unei
vecinătăți conexe V a lui p și aria imginii ei prin N au același semn dacă K(p) > 0 și
semne contrare dacă K(p) < 0. Avem acum interpretarea geometrică a curburii pentru
cazul K = 0.
Teorema 9.1. Fie p ∈ S cu astfel încît K(p) = 0 și fie V o vecinătate conexă a lui p,
pe care K nu-și schimbă semnul. Atunci
K(p) = lim
A→0
A

A
, (9.8)
unde A este aria unei regiuni B ∩ V cu p ∈ V, A

este aria imaginii lui B prin
N : S → S
2
, iar limita este luată după un șir {B
n
}
n
de regiuni care converg la p (adică
orice sferă centrată în p va conține toate B
n
pentru n suficient de mare).
Demonstrație. Aria A a lui B are formula
A =
∫ ∫
R
|r
u
×r
v
|dudv, (9.9)
pentru o parametrizare r(u, v) a cărei imagine conține V, iar R este regiunea din plan care
corespunde lui V.
Aria A

a lui N(B) este
A

=
∫ ∫
R
|N
u
×N
v
|dudv =
∫ ∫
R
K|r
u
×r
v
|dudv. (9.10)
A doua egalitate rezultă din definiția lui K și din convențiile pe care le-am făcut. Notînd
53
cu R aria regiunii R avem
lim
A→0
A

A
= lim
R→0
A

/R
A/R
=
=
lim
R→0
1
R
∫ ∫
R
K|r
u
×r
v
|dudv
lim
R→0
1
R
∫ ∫
R
|r
u
×r
v
|dudv
=
=
K|r
u
×r
v
|
|r
u
×r
v
|
= K
(am folosit teorema de medie pentru integralele multiple ([C]). 2.
Exerciţiul 9.4. Arătați că în toate punctele unui plan curbura este nulă. Aceeași întrebare
pentru cilindrul circular drept.
9.2 Curbe pe suprafețe
Pentru a vedea cum se curbează o suprafață este util să ne uităm la curburile curbelor
conținute în aceasta. Pentru aceasta, fie c : I → M o curbă paprametrizată canonic,
conținută într-o suprafață S. Cum c

(s) este un vector tangent pentru orice s ∈ I, c

(s)
va fi ortogonal pe N(c(s)). Deci c

, N și N× c

formează un reper ortonormat în fiecare
punct al curbei c. Acesta se numește reperul Darboux al curbei c.
Cum curba noastră este parametrizată canonic, atunci c

este ortogonal pe c

, deci va
fi o combinație liniară de N și N×c

:
c

= k
n
N+k
g
(N×c

). (9.11)
k
n
este curbura normală a curbei c (Def. 8.2),iar k
g
se numește respectiv curbura geodezică
în punctul s. Următorul rezultat ne permite să calculăm aceste cantități.
Propoziţia 9.1. Fie c : I → S o curbă parametrizată canonic pe o suprafață S. Atunci
k
n
= c

, N, k
g
= c

, N×c

, (9.12)
k
2
n
+k
2
g
= k
2
, (9.13)
k
n
= k cos θ, k
g
= ±k sin θ, (9.14)
unde k este curbura curbei, iar θ este unghiul format de N și n, vectorul normal la
curbă.
Demonstrație. Ecuațiile (9.12) sînt evidente ținînd seama de faptul că N și N × c

sînt ortogonale și de normă 1. Ecuația (9.14) rezultă din (9.12) și din faptul că c

= kn.
Ecuația (9.13) este acum automată. 2
54
Exerciţiul 9.5. Arătați că pentru orice curbă de pe sfera de rază R, curbura normală este
±
1
R
.
Comportarea curbelor pe suprafață ne permite să formulăm un prim rezultat global
privind curbura Gauss a unei suprafețe. Am văzut în unele din exercițiile de mai sus cîteva
exemple de suprafețe care au curbura cel mult 0. Toate aceste exemple nu sînt compacte.
Acest lucru nu este o întîmplare după cum ne spune
Teorema 9.2. Fie S o suprafață regulată, compactă. Atunci S are cel puțin un punct
eliptic (adică un punct p cu K(p) > 0).
Demonstrație. (după [P]). Vom folosi următorul fapt elementar depsre mulțimi
compacte: dacă X ⊂ R
3
este compactă și f : R
3
→R este continuă, atunci f are un maxim
și un minim pe X.
Fie acum f : R
3
→R , f(v) = |v|
2
. Cum f este continuă există un punct p ∈ S care este
punct de maxim pentru f. Deci S este conținută în bila cu centrul în origine și rază |p| și
intersecteaza sfera de rază |p| în p. Arătăm că în p curbura Gauss a lui S este cel puțin
egală cu cea sferei în p, anume 1/|p|
2
.
Pentru aceasta, fie c : I → S o curbă parametrizată canonic cu c(0) = p. Atunci
t → f (c(t)) are un maxim local în 0. Prin urmare
d
dt
f (c(t))
¸
¸
¸
t=0
= 0 și
d
2
dt
2
f (c(t))
¸
¸
¸
t=0
0. (9.15)
Explicit
c(0), c

(0) = 0 și c(0), c

(0) + 1 0. (9.16)
Deci vectorul de poziție al lui p = c(0) este ortogonal pe orice vector tangent. Considerăm
o parametrizare r a lui S în jurul lui p cu N vectorul său normal. Avem că
N = ±
p
|p|
. (9.17)
Inegalitatea din (9.16) se rescrie ca
±|c(0)|N, c

(0) < −1, (9.18)
adică
±|p|k
n
−1. (9.19)
Deci k
n
−1/|p| sau k
n
1/|p|. Cum curbura normală se află între curburile principale
principale, iar curba c este oarecare obținem K = k
1
k
2
> 1/|p|
2
> 0.2
O clasă foarte importante de curbe este formată din geodezice. Acestea joacă pentru
suprafață același rol cu dreptele din plan. Dreptele sînt percepute ca drumuri pe care
mergem fără „să mișcăm volanul”. De fapt ceea ce percepem ca drepte sînt curbe pe o sferă
avînd componenta tangențială a celei de-a doua derivate nulă. Riguros avem
55
Definiţia 9.1. O curbă c : I → S pe o suprafață regulată se numește geodezică dacă
are c

(t) = 0 sau c

(t) este perpendiculară pe planul tangent în c(t), pentru orice
t ∈ I.
Din punct de vedere fizic o geodezică este traiectoria descrisă de o particulă care se mișcă
pe suprafață doar sub influența gravitației (care acționează perpendicular pe suprafață).
Avem cîteva caracterizări simple ale geodezicelor.
Propoziţia 9.2. Orice geodezică are viteza constantă.
Demonstrație. Într-adevăr fie c : I → S o geodezică. Atunci
d
dt
|c

|
2
=
d
dt
c

, c

= 2c

, c

. (9.20)
Cum c este geodezică, c

este ortogonal pe c

, deci lungimea derivatei este constantă.2.
Dacă reparametrizăm curba după lungimea arcului l = |c

| = cons, atunci vom avea
˜ c(t) = c(t/l) o astfel de parametrizare cu
d
2
dt
2
˜ c =
1
l
2
d
2
dt
2
c. (9.21)
Prin umare ˜ c

și c

sînt coliniari, deci ne putem restrînge la cazul geodezicelor parametrizate
canonic.
Legătura între curbura geodezică și geodezice este dată de
Propoziţia 9.3. O curbă parametrizată canonic este goedezică, dacă și numai dacă
are curbura geodezică identic nulă.
Demonstrație. Fie c o curbă parametrizată canonic, p = c(0) ∈ S și r o parametrizare
locală în jurul lui p cu vectorul normal N. Atunci
k
g
= c

, N×c

. (9.22)
Cum c

este coliniar cu N, acesta este ortogonal pe N×c

, deci k
g
= 0.
Reciproc să presupunem că k
g
= 0, atunci c

este ortogonal pe N × c

. Cum c este
canonic parametrizată, atunci c

este ortogonal pe c

. Deci nu ne rămîne decît că c

este
coliniar cu N. 2.
Din acest fapt obținem că orice (segment de) dreaptă este geodezică. O altă clasă de
geodezice este dată de
Propoziţia 9.4. Orice secțiune normală (intersecția suprafeței cu un plan ortogonal
pe planul tangent) este geodezică.
56
Demonstrație. Planul normal care ne dă secțiunea are planul director generat de un
vector tangent v și de N. Secțiunea normală este o curbă plană pe o vecinătate a lui p,
avînd c

coliniar cu v și n coliniar cu N (sau nul). Din formula (9.14) obținem că k
g
= 0,
deci secțiunea normală este geodezică. 2
Propoziția de mai sus ne spune în particular că cercurile mari ale sferei sînt geodezice.
Din păcate caracterizările geometrice prezentate mai sus nu sînt ușor de verificat în
practică. O caracterizare analitică este dată în
Teorema 9.3. O curbă c : I → S este geodezică dacă și numai dacă pentru orice
parametrizare locală, astfel încît c(t) = r(u(t), v(t)), sînt satisfăcute ecuațiile
d
dt
(Eu

+Fv

) =
1
2
(E
u
(u

)
2
+ 2F
u
(u

v

) +G
u
(v

)
2
)
d
dt
(Fu

+Gv

) =
1
2
(E
v
(u

)
2
+ 2F
v
(u

v

) +G
v
(v

)
2
) (9.23)
numite ecuațiile geodezice.
Demonstrație. {r
u
, r
v
} este o bază în planul tangent, atunci c este geodezică dacă și
numai dacă c

este ortogonal pe r
u
și r
v
. c

= u

r
u
+v

r
v
, prin urmare avem

_
d
dt
(u

r
u
+v

r
v
)
_
, r
u
= 0 (9.24)

_
d
dt
(u

r
u
+v

r
v
)
_
, r
v
= 0 (9.25)
Membrul stîng al ecuației (9.24) este egal cu
d
dt
u

r
u
+v

r
v
, r
u
−u

r
u
+v

r
v
,
dr
u
dt
=
=
d
dt
(Eu

+Fv

) −u

r
u
+v

r
v
, u

r
uu
+v

r
uv

=
d
dt
(Eu

+Fv

) −
_
(u

)
2
r
u
, r
uu
+u

v

(r
u
, r
uv
+r
v
, r
uu
) + (v

)
2
r
v
, r
uv

_
.
Ne aducem aminte de formulele coeficienților primei forme fundamentale. Astfel
E
u
= r
u
, r
u

u
= r
uu
, r
u
+r
u
, r
uu
= 2r
u
, r
uu
, (9.26)
deci r
u
, r
uu
=
1
2
E
u
. Analog r
v
, r
uv
=
1
2
G
u
și r
u
, r
uv
+r
v
, r
uu
= F
u
. Făcînd înlocuirile
obținem că ecuația (9.24) este echivalentă cu
d
dt
(Eu

+Fv

) −
1
2
(E
u
(u

)
2
+ 2F
u
(u

v

) +G
u
(v

)
2
) = 0, (9.27)
adică prima ecuație geodezică. Analog demonstrăm pentru cea de-a doua.2.
Exerciţiul 9.6 (**). Determinați geodezicele sferei.
57
Bibliografie
[C] R. Courant. Differential and integral calculus. Vol. II. Wiley Classics Library.
John Wiley & Sons Inc., New York, 1988. Translated from the German by E. J.
McShane, Reprint of the 1936 original, A Wiley-Interscience Publication.
[P] Andrew Pressley. Elementary differential geometry. Springer Undergraduate
Mathematics Series. Springer-Verlag London Ltd., London, second edition, 2010.
58
Lecția 10
Geometria Intrinsecă a Suprafețelor.
Theorema egregium
10.1 Izometrii
Am văzut că pentru o suprafață S, prima forma fundamentală ne permite să calculăm
lungimi, arii, unghiuri etc. pe suprafețe, fără a le părăsi pe acestea. Aceste concepte
spunem că sînt intrinsece suprafeței. Vom arăta că și curbura Gauss nu depinde decît
de prima formă fundamentală, deci și ea este o mărime intrinsecă. Pentru a putea vorbi
riguros despre suprafețe „congruente” vom introduce noțiunea de izometrie.
Dacă ne uităm la plan și la cilindru observăm că pentru amîndouă prima formă funda-
mentală are aceeași expresie și deci lungimile și unghiurile au aceeași comportare locală.
Vom vedea și alte aspecte ale suprafețelor care depind doar de prima formă fundamentală,
și deci vor fi intrinseci.
Fie acum S și S suprafețe regulate.
Definiţia 10.1. Un difeomorfism ϕ : S → S se numește izmometrie, dacă pentru orice
p ∈ S și orice w
1
, w
2
∈ T
p
S, avem
w
1
, w
2

p
= dϕ
p
(w
1
), dϕ
p
(w
2
)
ϕ(p)
. (10.1)
spunem că S și S sînt izomorfe.
Dacă ϕ este izometrie, atunci
I
ϕ(p)
(dϕ
p
(w)) = dϕ
p
(w), dϕ
p
(w)
ϕ(p)
= w, w
p
= I
p
(w), (10.2)
pentru toți w ∈ T
p
S. Reciproc dacă un difeomorfism ϕ păstrează prima formă fundamen-
tală, adică
I
ϕ(p)
(dϕ
p
(w)) = I
p
(w), ∀w ∈ T
p
S, (10.3)
59
atunci folosind formula polară care leagă o formă pătratică de una biliniară, avem
2w
1
, w
2
= I
p
(w
1
+w
2
) −I
p
(w
1
) −I
p
(w
2
) =
= I
ϕ(p)
(dϕ
p
(w
1
+w
2
)) −I
ϕ(p)
(dϕ
p
(w
1
)) −I
ϕ(p)
(dϕ
p
(w
2
))
= 2dϕ
p
(w
1
), dϕ
p
(w
2
),
adică ϕ este izometrie.
Definiţia 10.2. O aplicație ϕ : V → S de la o vecinătate V a unui punct p ∈ S
se numește izometrie locală, dacă există o vecinătate V a lui ϕ(p) ∈ V astfel încît
ϕ : V → V este izomnetrie. Dacă pentru orice punct p ∈ S există o izometrie locală
pe S. Atunci se zice că S este local-izometrică cu S.
Este evident că dacă ϕ : S → S este un difeomorfism care este și izometrie locală în
fiecare punct, atunci ϕ este izometrie globală. Se poate să existe o izometrie locală între
două suprafețe, fără să existe o izometrie globală. Avem
Exemplul 10.1. Fie cilindrul drept avînd parametrizarea r : U → R
3
, cu r(u, v) =
(cos u, sin u, v) cu U = {(u, v) ∈ R
3
|)0 < u < 2π, −∞< v < ∞} și planul de parametrizare
r(u, v) = p
0
+uu +vv. Luăm aplicația ϕ = r ◦ r
−1
. Atunci ϕ este o izometrie locală. Într-
adevăr, fie p ∈ r(U) și un vector tangent w la cilindru în p. Presupunem că w este tangent
la curba vr(u(t), v(t)). Atunci (u(t), v(t)) este o curbă în U. Atunci w = r
u
u

+ r
v
v

.
Pe de altă parte dϕ(w) este tangent la curba ϕ(r (u(t), v(t))) = r (u(t), v(t)). Deci
dϕ(w) = r
u
u

+ r
v
v

.Cum E = E, F = F, G = G avem că
I
ϕ(p)
(dϕ
p
(w)) =E(u

)
2
+ 2Fu

v

+G(v

)
2
=
E(u

)
2
+ 2Fu

v

+G(v

)
2
= I
p
(w).
Deci cilindrul este local izometric cu planul. Cele două suprafețe nu sînt izometrice,
deoarece nu poate exista un difeomorfism între cilindru și plan.
Acest rezultat se generalizează astfel:
Propoziţia 10.1. Presupunem că există parametrizări r : U → S și r : U → S astfel
încît E = E, F = F, G = G. Atunci aplicația ϕ = r ◦ r
−1
: r(U) → S este izometrie locală.
Fie p ∈ r(U) și w ∈ T
p
S. Atunci w este tangent la o curbă r(α(t)) cu r(α(0)) = p și
α(t) = (u(t), v(t)) este o curbă în U. Deci w = r
u
u

+r
v
v

. Prin construcție dϕ
p
(w) este
tangent la curba r ◦ r
−1
◦ r(α(t)) = r(α(t)) în t = 0. Adică dϕ
p
(w) = r
u
u

+ r
v
v

. Cum
coeficienții primei forme fundamentale coincid avem că I
p
(w) = I
ϕ(p)
(dϕ
p
(w)) în fiecare
p. Deci ϕ este izometrie locală. 2.
60
Exemplul 10.2. Fie S o suprafață de revoluție avînd paramaterizarea locală
r(u, v) = (f(v) cos u, f(v) sin u, g(v)), (10.4)
cu a < v < b. 0 < u < 2π și f(v) > 0. Coeficienții primei forme pătratice sînt
E = (f(v))
2
, F = 0, G = (f

(v))
2
+ (g

(v))
2
. (10.5)
Dacă luăm ca generatoare lănțișorul x = achv, z = av. Atunci coeficienții primei forme
fundamentale sînt
E = a
2
ch
2
v, F = 0, G = a
2
(1 + sh
2
v) = a
2
ch
2
v. (10.6)
Această suprafață se numește catenoid.
Considerăm acum elicoidul, dat de parametrizarea
r(u, v) = (v cos u, v sin u, au), (10.7)
cu 0 < u < 2π și −∞ < v < ∞. Dacă facem schimbarea de variabilă u = u și v = ashv
obținem o nouă parametrizare
r(u, v) = (ash v cos u, ash sin u, au) (10.8)
a cărei primă formă fundamentală are coeficienții
E = a
2
ch
2
v, F = 0, G = a
2
ch
2
v. (10.9)
Din propoziția precedentă ne spune că elicoidul și catenoidul sînt local izometrice.
(a) Catenoidul (b) Elicoidul
61
Suprafețele izometrice sînt echivalente din punct de vedere al distanței, după cum
suprafețele difeomorfe sînt exhcivalente din punct de vedere diferențiabil. Putem să con-
siderăm și alte noțiuni de echivalență pentru suprafețe. Spre exemplu motivați de teoria
funcțiilor complexe și de mecanica fluidelor definim:
Definiţia 10.3. Un difeomorfism ϕ : S → S se numește aplicație conformă, dacă
pentru orice p ∈ și orice v
1
, v
2
∈ T
p
S avem

p
(v
1
), dϕ
p
(v
2
) = λ
2
(p)v
1
, v
2

p
, (10.10)
cu λ
2
o funcție diferențiabilă și nicăieri nulă pe S.
O trasformare conformă va păstra unghiurile, dar nu neapărat lungimile. Într-adevăr,
fie α, β : I → S, două curbe pe S care se taie în t = 0. Unghiul între ele va fi
cos θ =
α

, β

||β

|
.
Dacă ϕ este o aplicație conformă și θ este unghiul între imaginile curbelor, atunci
cos θ =
dϕ(α

), ϕ(β

)
|dϕ(α

)||dϕ(β

)|
=
λ
2
α

, β

λ
2

||β

|
= cos θ.
Ca și în cazul izometriilor locale, avem că două suprafețe sînt local conforme, dacă
și numai dacă în parametrizările respective, coeficienții primei forme fundamentale sînt
proporționali, cu factorul de proporționalitate λ
2
, o funcție diferențiabilă și nicăieri nulă.
Avem
Teorema 10.1. Orice două suprafețe regulate sînt local-conforme.
Acest fapt se bazează pe existența pentru orice suprafață regulată a unei parametrizări
locale pentru care coeficienții primei forme fundamentale sînt E = λ
2
(u, v) > 0, F = 0,
G = λ
2
(u, v). Un astfel de sistem de coordonate se numește izotermal. Existența sa este
mai greu de dovedit și nu o vom demonstra aici.
10.2 Curbura Gauss
Prin analogie cu triedrul Frenet vom asocia fiecărui punct de pe suprafața S un triedru
și vom studia derivatele vectorilor care îl compun. Triedrul considerat va fi {r
u
, r
v
, N}
pentru o parametrizare locală r : U → S. Exprimăm derivatele acestora în raport cu baza
62
aleasă obținem
r
uu
= Γ
1
11
r
u

2
11
r
v
+L
1
N,
r
uv
= Γ
1
12
r
u

2
12
r
v
+L
2
N,
r
vu
= Γ
1
21
r
u

2
21
r
v
+
¯
L
2
N (10.11)
r
vv
= Γ
1
22
r
u

2
22
r
v
+L
3
N
N
u
= a
11
r
u
+a
21
r
v
N
v
= a
12
r
u
+a
22
r
v
.
Coeficienții a
ij
au fost determinați și sînt dați de formulele lui Weingarten. Vom determina
ceilalți coeficienți. Γ
k
ij
, se numesc coeficienții Christoffel ai lui S. Cum r
uv
= r
vu
avem că
Γ
K
12
= Γ
k
21
,pentru orice k = 1, 2. Facînd produsul scalar cu N în ecuațiile (10.11), obținem
că L
1
= L, L
2
=
¯
L
2
= M și L
3
= N. coeficienții celei de-a doua forme fundamentale. Pentru
a determina coeficienții Christoffel facem produsele scalare cu r
u
și r
v
. Obținem sistemul
Γ
1
11
E +Γ
2
11
F = r
uu
, r
u
=
1
2
E
u
Γ
1
11
F +Γ
2
11
G = r
uu
, r
v
= F
u

1
2
E
v
Γ
1
12
E +Γ
2
12
F = r
uv
, r
u
=
1
2
E
v
Γ
1
12
F +Γ
2
12
G = r
uv
, r
v
=
1
2
G
u
Γ
1
22
E +Γ
2
22
F = r
vv
, r
u
= F
v

1
2
G
u
Γ
1
11
F +Γ
2
11
G = r
vv
, r
v
=
1
2
G
v
.
Se observă că este vorba de fapt de trei sisteme cu două necunoscute, fiecare avînd deter-
minantul EG − F
2
= 0. Deci putem determina coeficienții Christoffel exclusiv în funcție
de coeficienții primei forme pătratice. Cu toate că nu vom calcula explicit coeficienții
Christoffel avem o consecinț[ importantă a sistemului: Orice expresie care implică doar
acești coeficienți este un invariant în raport cu izometriile.
Din expresiile pentru derivatele triedrului {r
u
, r
v
, N} vom obține o relație între coefi-
cienții primei și celei de-a doua forme pătratice. Pornim de la relațiile
(r
uu
)
v
− (r
uv
)
u
= 0,
(r
vu
)
u
− (r
vu
)
v
= 0,
N
uv
−N
vu
= 0.
63
Înlocuind cu expresiile (10.11) expresiile de mai sus pot fi scrise
A
1
r
u
+B
1
r
v
+C
1
N = 0,
A
2
r
u
+B
2
r
v
+C
2
N = 0,
A
3
r
u
+B
3
r
v
+C
3
N = 0,
coeficienții A
i
, B
i
și C
i
depinzînd de E, F, G și L, M, N. și derivatele lor. Cum {r
u
, r
v
, N}
sînt liniar- independente, avem că A
i
= 0, B
i
= 0 și C
i
= 0, pentru orice i = 1, 2, 3. Din
A
1
, B
1
, C
1
= 0 avem că
Γ
1
11
r
uv

2
11
r
vv
+LN
v
+ (Γ
1
11
)
v
r
v
+
L
v
N = Γ
1
12
r
uu

2
12
r
vu
+M· N
u
+ (Γ
1
12
)
u
r
u
+ (Γ
2
12
)
u
r
v
+M
u
N. (10.12)
Egalînd coeficienții lui r
v
și ținînd seama de (10.11) și ecuațiile lui Weingarten pentru a
ij
,
obținem

2
12
)
u
− (Γ
2
11
)
v

1
12
Γ
2
11

2
12
Γ
2
12
−Γ
2
11
Γ
2
22

−Γ
1
11
Γ
2
12
= −E
LN−M
2
EG−F
2
= −EK. (10.13)
Această ultimă egalitate care ne spune că curbura Gauss depinde doar de coeficienții lui
Christoffel și de cei ai primei forme fundamentale este rezumată de
Teorema 10.2 (Theorema Egregium). Curbura Gauss este invariantă la izometrii lo-
cale.
Acest rezultat obținut de Gauss, a pus practic bazele geoemtriei diferențiale moderne,
avînd un număr mare de aplicații. Spre exemplu ne spune că elicoidul și catenoidul au
curburile Gauss egale.
Revenind la calculele începute, observăm că egalînd coeficienții lui r
u
în (10.12) obținem


1
12
)
u
− (Γ
1
11
)
v

2
12
Γ
1
12
−Γ
2
11
Γ
1
22
= FK. (10.14)
Egalînd coeficienții lui N în aceeași ecuație, relația C
1
= 0 ne spune
L
v
−M
u
= LΓ
1
12
+M(Γ
2
12
−Γ
1
11
) −NΓ
2
11
. (10.15)
Analog pentru C
2
= 0 obținem
M
v
−N
u
= LΓ
1
22
+M(Γ
2
22
−Γ
1
12
) −NΓ
1
12
. (10.16)
Ultimele două ecuații se numesc ecuațiile Codazzi-Mainardi.
64
Lecția 11
Clase remarcabile de suprafețe I
Ne vom ocupa mai în amănunt de unele suprafețe, caracterizate de proprietățile cur-
burilor lor, în special curbura medie și curbura toatală. Pentru început ne ocupăm de
curbura medie.
11.1 Suprafețe minimale
Definiţia 11.1. O suprafață S ⊂ R
3
se numește minimală, dacă are curbura medie
identic egală cu 0.
Denumirea de minimală, provine datorită următorului fapt. Să considerăm următoarea
problemă variațională: Fie r : U → R
3
o parametrizare regulată a unei suprafețe. Fie
D ⊂ U un domeniu mărginit și h :
¯
D → R o funcție diferențiabilă (
¯
D = D ∩ ∂D).
Considerăm variația normală a lui r(
¯
D) determinată de h, adică aplicația
ϕ :
¯
D×(−, ) →R
3
,
ϕ(u, v, t) = r(u, v) +th(u, v)N(u, v).
Pentru fiecare valoare a lui t ∈ (−, ), aplicația r
t
: D → R
3
, r
t
(u, v) = ϕ(u, v, t) este
parametrizarea unei suprafețe, cu
∂r
t
∂u
= r
u
+thN
u
+th
u
N,
∂r
t
∂v
= r
v
+thN
v
+th
v
N.
Coeficienții primei forme fundamentale sînt
E
t
= E +th(r
u
, N
u
+r
u
, N
u
) +t
2
h
2
N
u
, N
u
+t
2
h
u
h
u
,
F
t
= F +th(r
u
, N
v
+r
v
, N
u
) +t
2
h
2
N
u
, N
v
+t
2
h
u
h
v
,
G
t
= G+th(r
v
, N
v
+r
v
, N
v
) +t
2
h
2
N
v
, N
v
+t
2
h
v
h
v
.
65
Ținînd seama de expresia coeficienților celei de-a doua forme fundamentale
L = −r
u
, N
u

2M = −(r
u
, N
v
+r
v
, N
u
)
N = −r
v
, N
v

și ale curburii medii
H =
1
2
EN− 2FM+GL
EG−F
2
, (11.1)
obținem
E
t
G
t
− (F
t
)
2
= EG−F
2
− 2th(EN− 2FM+GL) +R =
= (EG−F
2
)(1 − 4thH) +R,
unde R este o funcție de t cu lim
t→0
R/t = 0. Deci pentru suficient de mic r
t
este o
supratață regulată. Aria lui r
t
(
¯
D) este
A(t) =

¯
D

E
t
G
t
− (F
t
)
2
dudv =
=

¯
D

1 − 4thH+
¯
R

EG−F
2
dudv,
cu
¯
R = R/(EG−F
2
). Dacă este mic A depinde diferențiabil de t. Avem
d
dt
A(t)
¸
¸
¸
t=0
= −

¯
D
2hH

EG−F
2
dudv. (11.2)
Obținem acum justificarea denumirii de suprafață minimală. Anume avem
Propoziţia 11.1. Fie r : U → R
3
o suprafață regulată și D ⊂ U un subdomeniu
mărginit al lui U. Atunci r este minimală dacă și numai dacă A

(0) = 0 pentru orice
D și orice variație normală a lui r(
¯
D).
Demonstrație. Dacă r este minimală, atunci H ≡ 0, deci A

(0) = 0. Reciproc să
presupunem că există q ∈ D, astfel încît H(q) = 0. Luăm h :
¯
D → R, h(q) = H(q) și
identic 0 înafara unei vecinătăți a lui q. Atunci A

(0) < 0 pentru variația determinată de
h, contradicție.2
Suprafeţele minimale apar ca soluţii ale problemei lui Plateau, anume : Să se arate că
pentru orice curbă C ⊂ R
3
există o suprafață S mărginită de C. O parte importantă a
problemei constă în precizarea condiţiilor problemei: ce curbe şi suprafeţe pot fi alese şi
ce înseamnă că o curbă mărgineşte suprafaţa.
66
Pentru a studia suprafeţele minimale este util să considerăm vectorul curbură medie
H = HN. Dacă ne uităm la ecuaţia (11.2) şi punem h = H, atunci aceasta devine
A

(0) = −2

¯
D
H, H

EG−F
2
dudv,
deci A

(0) < 0 pentru variația în direcţia lui H (cel puţin iniţial). Deci aria deformării va
scade.
Să ne reaminitim că o parametrizare r(u, v) se numea izotermală, dacă r
u
, r
u
= r
v
, r
v

şi r
u
, r
v
= 0.
Propoziţia 11.2. Fie r o parametrizare regulată, izotermală a unei suprafeţe S.
Atunci
r
uu
+ r
vv
= 2λ
2
H, (11.3)
unde λ
2
= r
u
, r
u
= r
v
, r
v
.
Demonstrație. Cum parametrizarea este izotermală, avem r
u
, r
u
= r
v
, r
v
şi
r
u
, r
v
= 0. Derivînd obţinem
r
uu
, r
u
= r
vu
, r
v
= −r
u
, r
vv
. (11.4)
(Prima egalitate se obţine derivînd în raport cu u, prima condiţie, iar cea de-a doua
derivînd-o în raport cu v pe a doua.)
Rezultă că
r
uu
+ r
vv
, r
u
= 0 (11.5)
şi a analog
r
uu
+ r
vv
, r
v
= 0. (11.6)
Deci r
uu
+ r
vv
este paralel cu N. Curbura medie are valoarea
H =
1
2
L +N
λ
2
. (11.7)
Prin urmare 2λ
2
H = L +N = N, r
uu
+ r
vv
, adică
r
uu
+ r
vv
= 2λ
2
H.2 (11.8)
Din această propoziţie obţinem că o suprafaţă parametrizată, cu parametrizarea izoter-
mală, este minimală, dacă şi numai dacă, toate componentele parametrizării (r(u, v) =
(x(u, v), y(u, v), z(u, v))) sînt funcţii armonice (satisfac ∆f = 0).
Exemplul 11.1. Catenoidul are parametrizarea r(u, v) = (achv cos u, achv sin u, av). Se
vede ușor că E = G = a
2
ch
2
v, F = 0 și r
uu
+ r
vv
= 0. Deci catenoidul este suprafață
minimală.
67
Fig. 11.1: Catenoidul
Se poate arăta că singura suprafață de rotație minimală este catenoidul.
Exemplul 11.2. Elicoidul este suprafața de parametrizare
r(u, v) = (ashv cos u, ashv sin v, au).
Atunci coeficienții primei forme fundamentale sînt E = G = a
2
ch
2
v, F = 0 și r
uu
+r
vv
=
0. Deci elicoidul este suprafață minimală.
Elicoidul este singura suprafață neplanară, minimală riglată. Elicoidul și catenoidul au
fost descoperite de Meusnier în 1776, ca și puncte critice ale unei probleme variaționale.
Următoarea suprafață minimală descoperită este
Exemplul 11.3. Suprafața lui Enneper are parametrizarea
r(u, v) =
_
u −
u
3
3
+uv
2
, v −
v
3
3
+vu
2
, u
2
−v
2
_
.
Se arată cu ușurință că suprafața Enneper este minimală. Se vede cu ușurință că această
suprafață nu este regulată peste tot, avînd puncte de autointersecție.
68
Fig. 11.2: Suprafața lui Enneper
După cum se ştie există o legătură foarte strînsă între funcţiile analitice pe C şi funcţiile
armonice pe R
2
. O astfel de legătură poate fi scrisă şi pentru suprafeţe minimale. Anume
fie r : U →R
3
o suprafaţă regulat-parametrizată. Definim funcţiile complexe
ϕ
1
(ζ) =
∂x
∂u
−i
∂x
∂v
,
ϕ
2
(ζ) =
∂y
∂u
−i
∂y
∂v
,
ϕ
3
(ζ) =
∂z
∂u
−i
∂z
∂v
,
unde ζ = u +iv ∈ C. Avem următoarea caracterizare
Propoziţia 11.3. Fie r : U → R
3
o suprafaţă parametrizată regulat. Atunci r este
izotermică, dacă şi numai dacă ϕ
2
1
+ ϕ
2
2
+ ϕ
2
3
≡ 0. În acest caz r este minimală dacă
şi numai dacă funcţiile ϕ
1
, ϕ
2
, ϕ
3
sînt analitice.
Demonstrație. Prin calcul obținem că ϕ
2
1
+ ϕ
2
2
+ ϕ
2
3
= E − G + 2iF, de unde prima
parte a concluziei lemei. Acum r
uu
+ r
vv
= 0 dacă și numai dacă

∂u
_
∂x
∂u
_
= −

∂v
_
∂x
∂v
_
,

∂u
_
∂y
∂u
_
= −

∂v
_
∂y
∂y
_
,

∂u
_
∂z
∂u
_
= −

∂v
_
∂z
∂v
_
.
Acestea reprezintă una din ecuațiile Cauchy-Riemann pentru ϕ
1
, ϕ
2
, respectiv ϕ
3
. Cealaltă
ecuație este satisfăcută întotdeauna. Deci suprafața satisface r
uu
+ r
vv
= 0 dacă și numai
dacă funcțiile ϕ sînt analitice. 2.
Rezultatul acesta ne permite să dăm un alt exemplu de suprafață minimală, anume
suprafața lui Scherk:
69
Exemplul 11.4. Fie suprafața parametrizată prin
r(u, v) =
_
arg
ζ +i
ζ −i
, arg
ζ + 1
ζ − 1
, log
¸
¸
¸
¸
ζ
2
+ 1
ζ
2
− 1
¸
¸
¸
¸
_
, (11.9)
cu ζ = ±1, ±i, unde ζ = u+iv și argζ este unghiul făcut de ζ cu axa Ox. Se poate calcula

ϕ
1
= −
2
1 +ζ
2
, ϕ
2
= −
2i
1 −ζ
2
, ϕ
3
=

1 −ζ
4
.
Se vede că funcțiile ϕ
1
, ϕ
2
, ϕ
3
sînt analitice și ϕ
2
1

2
2

2
3
≡ 0.
Fig. 11.3: Suprafața lui Scherk
Cu toate că orice suprafață admite o parametrizare locală izotermală este important
să studiem suprafețe date de parametrizări arbitrare.Rezultatul fundamental al teoriei
moderne a suprafețelor minimale este teorema de reprezentare Enneper-Weierstrass, care
permite construcția unui mare număr de suprafețe minimale
Teorema 11.1. Pentru orice suprafață minimală neplanară avînd o parametrizare
r : U → R
3
, cu U simplu conex există o funcție olomorfă f : U → C și o funcție
meromorfă g : U → C astfel încît fg
2
este olomorfă pe U și
x(w) = x
0
+ Re

w
w
0
1
2
f(1 −g
2
)dζ
y(w) = y
0
+ Re

w
w
0
i
2
f(1 +g
2
)dζ (11.10)
z(w) = z
0
+ Re

w
w
0
fgdζ.
pentru orice w, w
0
∈ U și r(w
0
) = (x
0
, y
0
, z
0
) (am notat cu w = u +iv).
70
Reciproc pentru orice pereche de funcții f, g ca mai sus formulele (11.10) dau o
suprafață minimală, cu condiția ca domeniul U să fie simplu-conex.
Folosind o funcție meromorfă dublu-periodică matematicianul brazilian Celso Costa
a construit în 1982 o suprafață minimală completă (fără auto-intersecții sau alte puncte
singulare) surprinzînd comunitatea matematicienilor în rîndul cărora se credea că singurele
astfel de suprafețe sînt planul, catenoidul și elicoidul. Rezultatul lui Costa a provocat o
revenire a interesului pentru studiul suprafețelor minimale (după cum se poate vedea din
monografia în trei volume [DHS], [DHT1], [DHT2]).
(a) (b)
Fig. 11.4: Două vederi ale suprafeței lui Costa
Teoria suprafețelor minimale este unul dintre domeniile cele mai active ale geometriei
diferențiale, folosind însă metode de teoria ecuațiilor cu derivate parțiale, analiză com-
plexă etc. Condiția de minimalitate este deosebit de restrictivă ducînd la rezultate uneori
surprinzătoare cum ar fi
Teorema 11.2 (Ossermann). Fie S ⊂ R
3
o suprafață regulată, închisă minimală și
neplanară. Atunci imaginea sa prin aplicația Gauss N este densă pe sferă (pentru
orice punct al sferei există un punct din imagine arbitrar de aproape de acesta).
Mai mult se poate arăta că imaginea lui S via N „ratează” cel mult 4 puncte.
Bibliografie
[DHS] Ulrich Dierkes, Stefan Hildebrandt, and Friedrich Sauvigny. Minimal surfaces,
volume 339 of Grundlehren der Mathematischen Wissenschaften [Funda-
mental Principles of Mathematical Sciences]. Springer, Heidelberg, second
edition, 2010. With assistance and contributions by A. Küster and R. Jakob.
71
[DHT1] Ulrich Dierkes, Stefan Hildebrandt, and Anthony J. Tromba. Regularity of
minimal surfaces, volume 340 of Grundlehren der Mathematischen Wis-
senschaften [Fundamental Principles of Mathematical Sciences]. Springer,
Heidelberg, second edition, 2010. With assistance and contributions by A.
Küster.
[DHT2] Ulrich Dierkes, Stefan Hildebrandt, and Anthony J. Tromba. Global analysis
of minimal surfaces, volume 341 of Grundlehren der Mathematischen Wis-
senschaften [Fundamental Principles of Mathematical Sciences]. Springer,
Heidelberg, second edition, 2010.
72
Lecția 12
Clase remarcabile de suprafețe II
12.1 Suprafețe de curbură totală constantă
Înainte de a discuta suprafețele de curbură totală constantă avem nevoie să considerăm
o clasă particulară de parametrizări.
Fie p ∈ S și v → γ(v) o geodezică parametrizată canonic cu γ(0) = p. Pentru
fiecare v definim u → ˜ γ
v
(u) o geodezică canonic-parametrizată cu ˜ γ
v
(0) = γ(0). Definim
parametrizarea r(u, v) = ˜ γ
v
(u). Avem
Propoziţia 12.1. Există un domeniu U în R
2
cu (0, 0) ∈ U, astfel încît r : U → S
este o parametrizare. În plus prima formă fundamentală este du
2
+G(u, v)dv
2
, cu G
netedă și G(0, v) = 1, G
u
(0, v) = 0, pentru orice (0, v) ∈ U.
Demonstrație. (Schiță) Avem că pentru orice v,
r
u
(0, v) =
d
du
˜ γ
v
(u)
¸
¸
¸
u=0
, r
v
(0, v) =
d
dv
˜ γ
v
(0) =
d
dv
γ(v). (12.1)
Deci acești vectori sînt perpendiculari. Prin urmare pentru u = v = 0, rangul matricei Ja-
cobiene a lui r este 2 și putem aplica teorema de inversare locală. Deci r este parametrizare
locală pentru valori al lui (u, v) apropiate de (0, 0).
Calculăm acum coeficienții primei forme fundamentale. Avem
E = |r
u
|
2
=
¸
¸
¸
d
du
˜ γ
v
(u)
¸
¸
¸
2
= 1, (12.2)
deoarece ˜ γ
v
este parametrizată canonic. Din ecuația geodezicelor obținem că F
u
= 0.
Pentru u = 0, r
u
și r
v
sînt perpendiculare, deci F = 0. De aici rezultă că F = 0 peste tot.
Deci prima formă fundamentală are expresia
du
2
+g(u, v)
2
dv
2
. (12.3)
73
Avem
G(0, v) = |r
v
(0, v)|
2
=
¸
¸
¸

du
¸
¸
¸
2
= 1, (12.4)
γ avînd viteză 1. De asemenea din ecuația geodezicelor rezultă că G
u
(0, v) = 0.2
Structura locală a unei suprafețe de curbură Gauss constantă este dată de
Teorema 12.1. Orice punct de pe o suprafață avînd curbura totală constantă este
conținut într-o porțiune izometrică cu o submulțime deschisă a unui plan, sferă sau
pseudosferă.
Demonstrație. Putem presupune că K = −1.0 sau 1. Alegem o parametrizare geodez-
ică r(u, v) cu r(0, 0) = p astfel încît prima forma fundamentală are expresia
du
2
+g(u, v)
2
dv
2
. (12.5)
Folosind Theorema Egregium (10.2) avem pentru curbura Gauss

2
g
∂u
2
+Kg = 0. (12.6)
Avem și
g(u, v) ≡ 0 și g
u
(0, v) = 0. (12.7)
Dacă K = 0, atunci g(u, v) = au + b, unde a și b sînd funcții netede de u. Condițiile
inițiale (12.7) ne spun că a ≡ 0 și b ≡ 1. Deci g ≡ 1. Astfel că prima formă fundmanetală
este du
2
+dv
2
, deci r este izometrică cu o porțiune deschisă a unui plan.
Presupunem acum că K = 1. Atunci soluția ecuației (12.6) este g = acos u + bsin u,
cu a și b nedepinzînd decît de v. Din condițiile inițiale (12.7) avem că a ≡ 1 și b ≡ 0.
Deci prima formă fundamentală este du
2
+cos
2
udv
2
, care este prima formă fundamentală
a sferei parametrizată cu u și v latitudinea, respectiv longitudinea. Deci r este izometrică
cu o porțiune a sferei S
2
.
Pentru K = −1, atunci obținem la fel ca mai sus că prima formă fundmanetală este
du
2
+ch
2
udv
2
. Făcînd schimbarea de variabilă U = e
v
tanh u și V = e
v
sechu, prima formă
fundamentală devine
dV
2
+dW
2
W
2
. (12.8)
Aceasta este prima formă fundamentală pentru pseudosfera parametrizată cu variabilele
w = e
−u
și v (modelul lui Lobacevski). 2.
Referitor la suprafețe de curbură constantă avem următorul rezultat global:
Teorema 12.2. Orice suprafață conexă și comapactă de curbură totală constantă este
pozitivă
Pentru demonstrație avem nevoie de un rezultat auxiliar.
74
Lema 12.1. Fie r : U → R
3
o suprafață parametrizată, care conține un punct p care
nu este ombilical. Fie k
1
k
2
curburile principale. Presupunem că k
1
are un maxim
local în p și k
2
are un minim local. Atunci curbura Gauss în p este 0.
Demonstrație. Cum p nu este ombilical, k
1
> k
2
în p. Restrîngînd eventual U putem
presupune că aceasta este adevărat pentru orice punct al suprafeței.
Putem presupune că formele fundamentale au expresia
Edu
2
+Gdv
2
LDu
2
+Ndv
2
.
Ecuațiile Gauss-Codazzi ne dau
E
v
= −
2E
k
1
−k
2
(k
1
)
v
G
u
=
2G
k
1
−k
2
(k
2
)
u
,
iar curbura Gauss va fi
K = −
1
2

EG
_

∂u
_
G
u

EG
_
+

∂v
_
E
v

EG
__
. (12.9)
În p derivatele curburilor principale se anulează, deci în p
K = −
1
2EG
(G
uu
+E
vv
) = −
1
2EG
_
2G
k
1
−k
2
(k
2
)
uu

2E
k
1
−k
2
(k
1
)
vv
_
. (12.10)
Cum p este punct de maxim local pentru k
1
, (k
1
)
vv
0. Cum p este punct de minim
pentru k
2
, (k
2
)
vv
0. Deci K 0. 2
Putem trece acum la demonstrația teoremei. Considerăm funcția J = (k
1
−k
2
)
2
, definită
și continuă pe S. Presupunem că J nu este identică 0 pe S. Cum S este compactă, J va avea
un maxim > 0 pe S. Cum suprafața este compactă, avem K > 0. deci k
1
k
2
> 0. Putem
presupune că ambele curburi principale sînt pozitive. Presupunem k
1
> k
2
. Cum ambele
sînt funcții continue de p putem presupune că k
1
> k
2
peste tot. Cum K este constantă,
atunci funcția
_
x −
K
x
_
2
crește cu x > K/x > 0. Cum k
1
> K/k
1
= k
2
> 0 funcția este
crescătoare în k
1
, deci k
1
are un maxim local în p, deci k
2
= K/k
1
are un minim local în
p. Conform lemei de aici rezultă că K 0, contradicție.
Avem deci k
1
= k
2
> 0 pe S. Deci S este o submulțime deschisă a sferei. Fiind
compactă, rezultă că S este și închisă. Cum sfera este conexă singura submulțime închisă
și deschisă este ea însăși. 2.
75
12.2 Suprafețe riglate
Definiţia 12.1. Se numește suprafață riglată o suprafață avînd parametrizare de
forma
r(t, v) = c(t) +vw(t), r ∈ I, v ∈ R. (12.11)
unde c : I →R
3
este o curbă, iar pentru orice t, w(t) este un vector nenul (w depinde
diferențiabil de t).
Am întîlnit deja o suprafață riglată, anume suprafața de tangente din Exercițiul 7.6.
Exerciţiul 12.1. Fie S
1
cercul de ecuație x
2
+y
2
= 1 din planul xOy și c(s) parametrizarea
sa după lungimea arcului. Fie e
3
versorul axei Oz și pentru orice s, w(s) = c

(s) + e
)
.
Atunci suprafața de parametrizare
r(s, v) = c(s) +v(c

(s) +e
3
) (12.12)
este o suprafață riglată. Pe componente avem
r(s, v) = (cos s −v sin s, sin s +v cos s, v). (12.13)
Observăm că x
2
+ y
2
− z
2
= 1, deci am obținut hiperboloidul cu o pînză. Luînd w(s) =
−c

(s) +e
3
obținem aceeași suprafață, deci hiperboloidul cu pînză are o dublă riglare.
Pentru a studia suprafețele riglate putem presupune că |w(t)| ≡ 0. De asemenea vom
face și presupunerea suplimentară că w

(t) = 0, pentru orice t ∈ I. Această presupunere
implică faptul că w(t), w

(t) = 0 pentru orice t.
Căutăm acum o curbă γ(t) astfel încît γ

(t), w

(t) = 0 și curba este inclusă în
suprafață, adică există o funcție reală u(t) astfel ca
γ(t) = c(t) +u(t)w(t). (12.14)
Presupunem că există o astfel de curbă. Atunci γ

= c

+ u

w + uw

. Condiția de
ortogonalitate ne spune
0 = γ

, w

= c

, w

+uw

, w

. (12.15)
De aici obținem
u = −
c

, w

w

, w

(12.16)
și prin urmare găsim γ dată de ecuația(12.14).
Arătăm acum că γ, numită linie de îngustare și ale cărei puncte se numesc puncte cen-
trale, nu depinde de alegerea directoarei c. Fie ¯ c o altă directoare, care ne dă parametrizarea
r(t, v) = ¯ c(t) +sw(t) = c(t) +vw(t), (12.17)
76
unde s = s(v) este o funcție diferențiabilă. Atunci linia de îngustare ¯ γ satisface
γ − ¯ γ = (c − ¯ c) +
¯ c

−c

, w

w

, w

w =
_
(s −v) +
(v −s)w

, w

w

, w

_
w = 0. (12.18)
Putem alege linia de îngustare ca directoare a suprafeței și să scriem
r(t, u) = γ(t) +uw(t). (12.19)
Atunci
r
t
= γ

+uw

, r
u
= w. (12.20)
Deci
r
t
×r
u
= γ

×w+uw

×w. (12.21)
Cum w

, w = 0 și w

, γ

= 0, atunci γ

×w = λw

, pentru o funcție λ. Deci
|r
t
×r
u
|
2
= λ
2
|w

|
2
+u
2
|w

|
2
= (λ
2
+u
2
)|w

|
2
. (12.22)
Astfel toate punctele singulare se află de-a lungul liniei de strîmtare și apar numai pentru
λ(t) = 0.
Calculăm acum curbura Gauss pentru punctele regulate. Avem
r
tt
= γ

+uw

, x
tu
= w

, r
uu
= 0. (12.23)
Pentru coeficienții formei a doua avem
N = 0, M =
r
t
×r
u
, r
ut

|r
t
×r
u
|
=
c

×w, w

|r
t
×r
u
|
. (12.24)
Nu este nevoie să calculăm L pentru că N = 0. Deci
K =
LN−M
2
EG−F
2
= −
λ
2
w

|
4

2
+u
2
)
2
|w

|
4
= −
λ
2

2
+u
2
)
2
. (12.25)
Prin urmare curbura Gauss este negativă, fiind nulă de-a lungul riglelor care întîlnesc linia
de îngustare în puncte singulare.
Se observă că punctele centrale sînt puncte de maxim ale funcției |K(u)|, iar valorile
acesteia sînt egale pentru puncte situate simetric față de punctul central.
O clasă importantă de suprafețe riglate este cea a suprafețelor desfășurabile. Acestea
sînt suprafețe riglate care satisfac w× w

, c

≡ 0. Calculînd coeficienții celei de-a doua
forme fundamentale obținem
N = 0, M =
w×w

, c

|r
t
×r
u
|
= 0. (12.26)
Deci K ≡ 0. Din teorema 12.1 avem că astfel de suprafețe sînt local-izometrice cu un plan.
77

Cuprins
1 Introducere. Curbe în plan şi spaţiu 1.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.2 Curbe. Noţiuni propedeutice şi exemple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 3 4 9

2 Teorema fundamentală a teoriei locale 10 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16 3 Aspecte geometrice 17 3.1 Curbe strîmbe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 3.2 Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 4 Teorema celor patru vîrfuri 24 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 5 Inegalitatea Izoperimetrică 29 5.1 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 6 Suprafețe. Introducere 32 6.1 Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36 7 Suprafețe. Teorie locală I 7.1 Planul tangent . . . . . . . 7.2 Prima formă fundamentală 7.3 Exerciții . . . . . . . . . . . Bibliografie . . . . . . . . . . . . 38 38 41 42 43

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

8 Teoria locală II. Curbura 44 8.1 Exerciții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

1

9 Curbura medie și curbura totală 50 9.1 Formule de calcul pentru curbură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 9.2 Curbe pe suprafețe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58 10 Geometria Intrinsecă a Suprafețelor. Theorema egregium 59 10.1 Izometrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59 10.2 Curbura Gauss . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62 11 Clase remarcabile de suprafețe I 65 11.1 Suprafețe minimale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71 12 Clase remarcabile de suprafețe II 73 12.1 Suprafețe de curbură totală constantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73 12.2 Suprafețe riglate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

2

contemporan a lui Apollonius a introdus cisoida (numită astăzi a lui Diocles) pentru rezolvarea problemei duplicării cubului. Gauss a adus contribuţii esenţiale în două articole publicate în 1825 şi 1827. Kepler. Se pare că şi Euclid ar fi scris o lucrare despre secţiunile conice. C.F. Serret au obţinut independent (în 1852) formulele fundamentale ale teoriei locale a curbelor. Curbe în plan şi spaţiu 1. Euler. Studiul conicelor a fost reluat 1800 de ani mai tîrziu de J.F. Cauchy a pus bazele riguroase ale analizei matematice. Newton au dezvoltat geometria analitică şi analiza matematică pentru a pune legile lui Kepler pe un fundament riguros. După ce L. dar aceasta s-a pierdut. pe care le-a studiat motivat de traiectoriile corpurilor cereşti. R. cel care a formulat binecunoscutele legi ale mişcării planetelor în jurul Soarelui. Alte clase de curbe au fost studiate de geometrii antici în încercarea de rezolvare a unor probleme de geometrie. teoria calitativă a ecuaţiilor diferenţiale. Cu toate că unele proprietăţi elementare ale suprafeţelor de rotaţie par a fi cunoscute încă din Antichitate.Lecția 1 Introducere. Frenet şi J. autorul unui tratat despre conice. Începînd cu aceasta dată teoria curbelor s-a dezvoltat mai ales ca o ramură a analizei matematice. Începînd cu secolul al XVIII-lea un mare număr de curbe au fost studiate. De asemenea studiul proprietăţilor globale ale curbelor s-a dovedit esenţial în toplogia algebrică. iar Arhimede a folosit spirala care-i poartă numele pentru a rezolva cuadratura cercului (aceste soluţii nu respectă însă cerinţa fundamentală de a se utiliza doar rigla şi compasul). folosind analiza matematică. geometria diferenţială şi algebrică. primele studii sistematice au fost făcute de L. Descartes şi I. fie prin ecuaţii implicite (de cele mai multe ori algebrice). În secolul următor.A. definite fie ca locuri geometrice. obţinînd printre altele teorema egregium privind caracterul 3 .A. J. Astfel Diocles.1 Introducere Curbele plane au început să fie studiate de geometrii greci începînd cu Apollonios din Perga. fie ca traiectorii ale unor puncte materiale care se mişcă după anumite reguli.

În plus trebuie ca c să fie de clasă C∞ în orice punct al lui I cu excepţia eventuală a unui număr finit de puncte. 1. 4 . numim mulţimea punctelor unei curbe suportul acesteia. [DNF]. Norma sa euclidiană |c (t)| se numeşte viteza în punctul t. Fie c : I → Rn o curbă netedă.2. atunci c se numeşte curbă regulată. √ Reamintim că pentru un vector x = (x1 . De asemenea Riemann a introdus conceptul de suprafaţă riemanniană (cum se numesţe astăzi) pentru studiul proprietăţilor de prelungire analitică.Darboux apărut în perioada 1887-1896. prin urmare o curbă va avea un număr finit de componente conexe. O 1 n primă problemă pe care o vom studia este următoarea: Problema 1. volumele II şi III din [Sp]. Riemann. Definiţia 1. · · · . xn ) ∈ Rn . Spunem că c este regulată în punctul t0 ∈ I. [Pos] etc. Pentru orice t ∈ I vectorul c (t) ∈ Rn se numeşte vectorul tangent sau vectorul viteză al curbei în punctul t. Dacă trebuie să facem distincţia între mulţimea punctelor unei curbe şi parametrizarea acesteia. Ideile sale au fost extinse de elevul său B. |x| = (x2 + · · · + x2 ).1. În acest curs vom presupune că n este 2 sau 3 (cazul dimensiunilor superioare este analog dimensiunii 3). Dacă c este regulată în orice punct.2 Curbe. Fiind date două curbe regulate c1 : I1 → Rn şi c2 : I2 → Rn să se determine o condiţie necesară şi suficentă ca să existe o izometrie a spaţiului ambiant care duce pe c1 peste c2 . Deoarece în prima parte vom considera doar chestiuni locale adesea vom vorbi despre o curbă şi ne vom referi la un arc de curbă. Adesea vom identifica punctul c(t) cu t şi ne vom referi la punctul t al curbei. Rezultatele obţinute se regăsesc în monumentalul tratat al lui G. cît şi global. Acest curs este bazat pe bibliografia „oficială” a cursului (din fişa unităţii de curs) în special pe [DoC]. t se numeşte paramentru local al curbei.intrinsec al curburii. O curbă este o reuniune finită de arce. ducînd la introducerea noţiunii de varietate diferenţiabilă. dacă c (t0 ) = 0. Fie o curbă c : I → Rn . Definiţia 1. Un punct care nu este regulat se numeşte singular. atît din punct de vedere local. Noţiuni propedeutice şi exemple O arc de curbă în spaţiu este o funcţie continuă c : I → Rn de la un interval deschis (care poate avea unul sau ambele capete infinite) la spaţiul euclidian Rn . De asemenea au fost folosite [Str]. A doua jumătate a secolului XIX a fost perioada de maximă înflorire a studiului suprafeţelor.

Fie c1 : (0. c) Există o curbă c : I → E bijectivă? Aceeaşi întrebare pentru H şi P. b sin(t)) şi c2 : R → R2 . c2 (t) = (a ch(t).În anul I am întîlnit o clasă de curbe plane (avînd n = 2). iar imaginea lui c2 este conţinută în H. 2π) → R2 . Este c1 : (0. E: a) Arătaţi că imaginea lui c1 este conţinută în E .1. b > 0. b) Găsiţi o parametrizare pentru P. Fie şi următoarele conice x2 y2 + − 1 = 0.1: Conicele nedegenerate Exerciţiul 1. c1 (t) = (a cos(t). 1. b sh(t)). 5 . a b P : y2 = 2px. a. anume conicele nedegenerate: (a) Elipsa (b) Hiperbola (c) Parabola Fig. 2π) → E injectivă? Dar surjectivă? Aceleaşi întrebări pentru c2 : R → H. a2 b2 x2 y2 H : 2 − 2 − 1 = 0.

spre exemplu: Definiţia 1.2. a*) Determinaţi o parametrizare pentru cicloidă.3. 6 .(b).2. (a) Cicloidă (b) Epicicloide (c) Hipocicloide Fig. Epicicloidele din Fig. epicicloidă şi hipocicloidă. Se numeşte cicloidă curba descrisă de un punct care se află pe un cerc care se rostogoleşte fără frecare pe o dreaptă.1. Hipocicloidele din Fig. se numesc deltoidă (de la litera grecească ∆) prima. 1.d) Determinaţi vectorii tangenţi şi viteza pentru c1 . Weisstein Exerciţiul 1.se numesc cardioidă.2: Autor-E. respectiv astroidă (de la grecescul αστρo=stea) a doua. Un număr mare de curbe au o definiţie „dinamică”. Se numeşte epicicloidă curba descrisă de un punct aflat pe un cerc de rază r care se mişcă fără frecare pe exteriorul unui cerc de rază R. c2 şi parametrizarea parabolei găsită la punctul b). respectiv nefroidă.1. Se numeşte hipocicloidă curba descrisă de un punct aflat pe un cerc de rază r care se mişcă fără frecare pe interiorul unui cerc de rază R.2(c).

a sin(t).4.3: Elice Exerciţiul 1. Fig. ˜ ˜ ˜ cît şi parametrizarea c : R → R3 .3. bt). d*) Pentru hipocicloidă. (1. Spre exemplu aceeaşi elice are atît parametrizarea c : R → R3 . c(t) = (a cos(t). Aceasta are parametrizarea c : R → R3 . cu a. c(t) = (a cos(t). b > 0. c(t) dt. b) Arătaţi că unghiul dintre axa cilindrului şi direcţia vectorului tangent în punctul t ∈ R nu depinde de t.b) Pentru parametrizările obţinute anterior calculaţi vectorii viteză şi determinaţi punctele singulare ( dacă există). anume satisface o ecuaţie de forma y q x q + = 1. iar pentru R = 4r obţineţi astroida. 1. b) → Rn o curbă regulată. Se numeşte lungime a curbei c numărul ∫b √ ˙ ˙ l= c(t). Se observa că c ne dă o parametrizare mai „rapidă” a lui elicei faţă de c. bt). arătaţi că pentru R = 3r obţineţi deltoida. O singură curbă (văzută ca mulţime de puncte) poate admite mai multe parametrizări. Fie c : I = (a. arătaţi că pentru r = R obţineţi cardioida. iar pentru R = 2r obţineţi nefroida. a sin(t). c*) Pentru epicicloidă. a sin(3t). Un prim invariant al unei curbe este lungimea sa: Definiţia 1. 3bt). a b cu q ∈ Q. Un exemplu de curbă în spaţiu (numită şi curbă strîmbă) este elicea circulară.1) a 7 . c(t) = (a cos(3t). e**) Arătaţi că astroida este curbă Lamé (sau superelipsă). de ecuaţie a) Arătaţi că elicea este o curbă regulată cu suportul inclus în cilindrul x2 + y2 = a2 .

Lungimea unui arc de curbă regulată nu depinde de parametrizare.4) Am folosit faptul că dτ > 0. dτ dt dτ a i=1 (1. Atunci (cf.1]) există o aplicaţie τ : (a. b) → Rn este parametrizată după lungimea arcului. Prin urmare există o funcţie inversă t : J → I şi o reparametrizare e : J → Rn a curbei. b). b ) cu τ(a) = a .1. . Vitezele celor două parametrizări sînt legate de dc(t) de(τ(t)) dτ = · . (1. (1. b). dt Am văzut deci că lungimea unei curbe nu depinde de viteza cu care o parcurgem.2. Prin urmare funcţia l : I → J este continuă şi crescătoare dt (J = l(I) este.1. dacă l este lungimea dată de c şi l cea dată de e în (1. .3) Prin urmare. Demonstraţie.5) l= a Teorema 1. cn (t)) şi e : I = (a . b) → (a . τ(b) = b . e(l) = c(t(l)). Spunem că o curbă c : (a. (1. . Atunci c(t) = dt e(τ(t)) pentru orice t ∈ (a. atunci ∫b ˙ |c(t)|dt = b − a. dt dτ dt Avem că de(τ(t)) dτ = · dτ dt n ∑ ( dei dτ )2 dτ · · = dτ dt dt i=1 n ∑ ( dei )2 i=1 (1. Fie c : I = (a. b ) → Rn . ˙ e(l) = dc(t(l)) dt · dt dl 8 . şi dτ > 0. din continuitatea lui l.1) avem ∫b l= a dc(t) dt = dt ∫b a ∫b n ∑ ( dei )2 dτ de(τ) · dt = dτ = l . Fie c : I = (a. dacă dc = 1 pentru orice t ∈ (a. e(τ) = (e1 (τ). . 2. Pentru a uşura studiul curbelor avem o parametrizare preferată: Definiţia 1. b) → Rn . en (τ)) două parametrizări ale curbei. b) → Rn o parametrizare a curbei. [Pos][Prop. .2) dτ . Orice curbă regulată admite o parametrizare după lungimea arcului. Fixăm un t0 ∈ I şi definim ∫t ˙ l(t) = |c(s)|ds.5. Demonstraţie. . dt Se vede imediat că dacă o curbă este parametrizată după lungimea arcului. .6) t0 ˙ Evident dl(t) = |c(t)| > 0.Teorema 1. . un interval). c(t) = (c1 (t).

Burns.. Novikov. Postnikov. dl dl dt dl deoarece dt(l) 1 = .M. 1992.şi dt dc dt de ˙ = · = · |c(t)| = 1. Publish or Perish Inc. New York. M. and fields. Fomenko. A. b) → R2 . Smooth manifolds.J. T. Houston. c(t) = (t. Manfredo P. Translated from the Portuguese. 1999. 1989. Moscow.1 şi 1. Lectures in geometry. 1988. Struik. Determinaţi parametrizarea după lungimea arcului a curbei. Springer-Verlag. Differential geometry of curves and surfaces. A. Michael Spivak. Semester III. Găsiţi parametrizările după lungimea arcului pentru aceste curbe. The geometry of surfaces. Englewood Cliffs.2. New York. Modern geometry--methods and applications. third edition. ∀l ∈ J ˙ dl |c(t(l))| datorită lui (1.4. 1976. Dover Publications Inc. I-V. transformation groups. Calculaţi lungimea lui c. second edition. Translated from the Russian by Vladimir Shokurov. Dubrovin. Translated from the Russian by Robert G. Bibliografie [DNF] B. Vol. f(t)) pentru o funcţie de clasă C∞ f : I → R. TX. „Mir”.. do Carmo. PrenticeHall Inc.6). Lectures on classical differential geometry. A comprehensive introduction to differential geometry.2 Exerciţiul 1. b) Fie o curbă plană de avînd paramaetrizarea c : (a. [DoC] [Pos] [Sp] [Str] 9 . and S. N. Dirk J. Part I.. volume 93 of Graduate Texts in Mathematics. P.. a)* Calculaţi lungimea curbelor considerate la exerciţiile 1. second edition.

anume c (s). ds ds (2.1. astfel încît c (s) = 0. o curbă parametrizată canonic. (2. Avem Definiţia 2. definit prin c (s) = κ(s)n(s). numit binormal. Fie c : I → R3 o curbă parametrizată după lungimea arcului. pentru orice s ∈ I. Se numeşte curbura lui c în punctul s numărul κ(s) = |c (s)|.Lecția 2 Teorema fundamentală a teoriei locale În această lecţie vom construi invarianţi numerici pentru curbe în spaţiu. c (s) = 2 · c (s). c (s) . Considerăm vectorul b(s) = t(s) × n(s).2) Obţinem că b (s) este ortogonal pe t(s).1) deci vectorii c (s) şi c (s) sînt ortogonali. invarianţi care determină natura curbei. Pentru aceasta fie c : I → R3 o curbă parametrizată după lungimea arcului (adică |c (s)| ≡ 1. Considerăm vectorul n(s). Acesta este ortogonal pe planul osculator. în particular liniar-independenţi. Fie c : I → R3 . Numărul τ(s) definit prin b (s) = τ(s)n(s) se numeşte torsiunea lui c în s. Cum norma primei derivate a curbei este constantă. (2. Deci b (s) = τ(s)n(s). n(s) se numeşte vectorul normal în s la c. Considerăm acum a doua derivată. |b (s)| măsoară variaţia planului osculator cînd s variază. Cum b(s) are norma 1. 10 .2. deci coliniar cu n(s). avem 0= d d |c (s)| = c (s). Calculăm derivata lui b: b (s) = t (s) × n(s) + t(s) × n (s) = κ(s)n(s) × n(s) + t(s) × n (s) = t(s) × n (s). Planul care trece prin c(s) şi care are versorii c (s) şi n(s) se numeşte planul osculator al lui c. Vom nota cu t(s) vectorul tangent la c în s.3) Definiţia 2.

Fie b0 = (a1 . b} se numeşte planul rectifiant. iar cel generat {n. Avem că n = b × t. b0 = c (s). (2. b . Prin urmare d c(s). Mai precis avem teorema fundamentală Teorema 2.5) Tripletul {t. n(s0 ). b. Formulele lui Frenet determină local curba. b . adică c este conţinută în planul de ecuaţie a1 x + a2 y + a3 z = d. Atunci b(s) = b0 este constant.7) ca un sistem de ecuaţii diferenţiale cu necunoscutele t. Demonstraţie. Avem că c1 (s)a1 + c2 (s)a2 + c3 (s)a3 = d.8) 11 . b. a2 . Reciproc să presupunem că τ ≡ 0 şi κ(s) = 0. Considerăm relaţiile (2. Mai mult două curbe avînd aceleaşi curbură şi torsiune (în fiecare punct) se corespund printr-o izometrie. b. a3 ). (2. n. Calculăm acum derivata lui n. atunci torsiunea sa este nulă. Vom construi curba c : I → R3 astfel încît {t. t. n. ∞) şi τ : I → R. b0 = d cu d constantă. b0 = 0. (2. Fie două funcţii diferenţiabile κ : I → (0. n. Atunci există o curbă parametrizată după lungimea arcului c : I → R3 avînd în fiecare punct s curbura κ(s) şi torsiunea τ(s). prin urmare planul osculator nu se schimbă. b(s0 ) ∈ R3 există şi este unic un sistem de trei funcţii t. b . Prin urmare n (s) = b (s) × t(s) + b(s) × t (s) = −τ(s)b(s) − κ(s)t(s). n} să fie triedrul său Frenet în orice punct s ∈ I. b(s)} este un reper ortonormat pentru orice s.1. deoarece vectorul binormal este constant. Pentru început vom arăta că {t(s).7) Planul generat de {t. t. n(s).4) ds Deci c(s). b} se numeşte planul normal. Fie funcţiile t. n .Se observă că dacă o curbă este plană (conţinută într-un singur plan). b : I → R3 satisfăcînd sistemul (2. Cum sistemul este liniar teorema de existenţă şi unicitate pentru sisteme liniare ne spune că pentru un s0 ∈ I şi valorile inţiale t(s0 ). n.7). n . Am calculat derivatele lui t şi b.6) Pe scurt avem formulele lui Frenet t = κn n = −κt − τb b = τn (2. Numărul R = 1/κ se numeşte raza de curbură. (2. b} asociată fiecărui punct al curbei c se numeşte triedrul lui Frenet. n. t . pentru orice s ∈ I.

n(s). = 2κ t. n . torsiunea şi reperul Frenet pentru curbe regulate. t ≡ 1. Cum ambele repere satisfac sistemul de ecuaţii diferenţiale (2. n0 . Luăm acum o primitivă a lui t: ∫ c(s) = t(s)ds. = −2κ n. şi {t0 . (−κ2 t + κ n − κτb) = τ. 12 . b ≡ 0. Vom vedea că în general c (t) şi c (t) sînt liniar independente. b. b0 } reperul Frenet al lui c.Derivînd obţinem t. = κ n. t − 2τ n. 1. n − κ t. n ≡ 1. 0. b = κ n. b + τ n. Fie s0 ∈ I şi {t0 . (2.12) din formula (2.c κ2 =− t × κn. Cum cele două repere sînt pozitiv orientate există o rotaţie a spaţiului care îl duce pe primul peste al doilea. cu excepţia eventual al unei mulţimi discrete de puncte. n. = −κ t. Este evident că c (s) = t(s) şi c (s) = κ(s)n(s). b − τ b. n ≡ 0. t − τ t. Calculăm a treia derivată şi obţinem c = κ n + κn = κ n − κ2 t − κτb. t.10) cu condiţia iniţială (0.9) Acest sistem de ecuaţii admite soluţia t. n b. b ≡ 1.13) Deci curba c este curba căutată. 1). (2. n. Din acest motiv vom studia curbura. Pentru unicitatea presupunem că există o altă curbă c : I → R3 avînd aceleaşi curbură şi torsiune. b t. b . n .7) (cu aceiaşi coeficienţi) rezultă ipoteza. 1. κ2 (2.21) (ţinînd seama de proprietăţile normei produsului vectorial) obţinem că torsiunea curbei c este − c × c . 0. b + τ t. (2. n (2. t. Din unicitate rezultă că într-adevăr {t(s). n . în practică aceasta poate fi greu de găsit (de cele mai multe ori imposibil cu funcţii elementare). t n. n t. b n. ceea ce geometric se traduce printr-o translaţie. = 2τ b. n0 . nu neapărat parametrizate după lungimea arcului. Cum viteza curbei (|c |) nu va mai fi constantă . în general c nu va mai fi ortogonal pe c . 2 După cum am văzut în lecţia precedentă cu toate că există pentru orice curbă regulată o parametrizare după lungimea arcului. b . b(s)} este ortonormat în orice s ∈ I. b0 } reperul Frenet al lui c în s0 . b ≡ 0.11) După cum se ştie foarte bine primitiva este unică pînă la adunarea cu o constantă.

17) c (t) .Fie c : I → R. pozitiv orientat).14 .c (t) c (t) d |c (t)| (t(s(t))) = . Astfel b(t) = |c (t)×c (t) . integrînd în ambii membri obţinem x (t) = ax(t) + x0 y (t) = ay(t) + y0 z (t) = az(t) + z0 .2. • Vectorul tangent are normă 1 şi este coliniar cu c. Astfel dacă nu avem de-a face cu o dreaptă.1. Deci n = b × t. |c (t)| • Vectorul binormal este ortogonal pe planul osculator.14) (2. c(t) = (x(t). normal şi rectifiant rămîn constante. Fie s(t) lungimea arcului de curbă pînă la punctul t. Derivăm în raport cu t şi obţinem |c (t)|c (t) − c (t). y(t).16) şi arătaţi că imaginea lui c este o dreaptă în spaţiu (în particular c (t) ≡ 0). generat de prima şi a doua c derivată (vectorii tangent şi normal în cazul canonic). Avem dt c (t) t(s(t)) = |c (t)| . dt |c (t)|2 Dezvoltînd în membrul stîng obţinem |c (t)|κ(t)n(s(t)) = |c (t)|c (t) − |c 13 c (t). exact ca în cazul parametrizării după lungimea arcului.18) . Am văzut că ds(t) = |c (t)|.15) (2. (2. Rezolvaţi ecuaţiile diferenţiale (2. Definim vectorii care formeazaă reperul Frenet prin analogie cu cazul canonic. Adică există a ∈ R astfel încît c (t) = a · c (t). Pe componente x (t) = ax (t) y (t) = ay (t) z (t) = az (t).16) Exerciţiul 2. (t)×c (t)| • Vectorul normal completează reperul Frenet (acesta fiind un reper ortonormat.c (t) |c (t)| (t)|2 (2. putem presupune că prima şi a doua derivată sînt liniar-independente. z(t)) o curbă regulată şi I0 ⊂ I un interval astfel încît c (t) şi c (t) sînt liniar-dependente pentru orice t ∈ I0 . În cazul nostru vom avea t(t) = c (t) . Se vede cu uşurinţă că planele osculator. (2.

Determinaţi reperul Frenet. definită acum. planele osculator. curbura este un număr real arbitrar.2.20) (2.22)  n(t)  = |c (t)|  −κ(t) 0 −τ(t)   n(t)  . Curbura este definită de condiţia t = κn. curbura şi torsiunea elicei (definită la exerciţiul 1. c × (c × c ) . Arătaţi că pentru o curbă plană regulată c : I → R2 .24) )3 .21) Forma generală a formulelor lui Frenet (pentru o parametrizare arbitrară) este      t(t) 0 κ(t) 0 t(t) d      (2. 14 .Deci k(t) este norma vectorului v= La pătrat curbura este egală cu 1 v. dt b(t) 0 τ(t) 0 b(t) Pentru o curbă plană c : I → R2 . c (t) 6 |c (t)| Prin urmare κ(t) = |c (t) × c (t)| . 2 2 2 (x ) + (y ) Exerciţiul 2. Exerciţiul 2. y(t)). Luăm vectorul normal n punînd condiţia ca reperul {t. |c ||c × c | c × c . |c (t) × c (t)|2 = .3.c (t) |c (t)| (t)|3 c (t) .3).19) Analog obţinem (calculele pot fi găsite în [Ra] sau [K]). parametrizată canonic. v = (|c (t)|2 |c (t)|2 − c (t). Se vede cu uşurinţă că noţiunea de curbură definită anterior coincide cu |κ|. (2.c τ=− . 1. curbura are formula x y −x y κ= ( (2. c(t) = (x(t). n} să aibă aceeaşi orientare cu reperul canonic. |c × c |2 n= (2. normal şi binormal.23) Spre deosebire de cazul tridimensional. |c (t)|3 2 |c (t)|c (t) − |c c (t). avem ca şi în cazul precedent că c (s) şi c (s) sînt ortogonali pentru orice s ∈ I. |c (t)|6 (2.

calculaţi curbura şi torsiunea sa..4. cu proprietatea că toate direcţiile tangente fac un unghi constant cu o direcţie dată. Comparaţi cu exerciţiul precedent. T = τ . Determinaţi o parametrizare a curbei. pentru orice s ∈ I. Presupunem că τ(s) = 0.2. Numim elice orice curbă c : I → R3 . Fie curba obţinută prin intersecţia unei sfere cu un cilindru tangent la sferă şi care conţine centrul sferei (curba lui Viviani). (2.. Arătaţi: (a) c este elice dacă şi numai dacă κ τ = const.1: Curba lui Viviani-Sursă: Wikipedia 15 . Presupunem că pentru o curbă c : I → R3 . Exerciţiul 2. Atunci c se află pe o sferă. τ(s) = 0 şi κ (s) = 0.5. 1 1 unde R = κ .25) Exerciţiul 2. (c) c este elice dacă şi numai dacă toate dreptele care trec prin c(s) şi au direcţia b(s) fac un unghi constant cu o direcţie dată. Atunci curba este conţinută într-un cerc. dacă şi numai dacă R2 + (R )2 T 2 = const. (b) c este elice dacă şi numai dacă toate dreptele care trec prin c(s) şi au direcţia n(s) sînt paralele cu un plan fix. Presupunem că toate normalele unei curbe trec printr-un punct fix.6. Fig. 2. Exerciţiul 2.

9. Москва-Ленинград. Рашевский. Государственное издательство технико-теоретичекой литературы. disponibil la [Ra] П.8 (Lemniscata lui Bernoulli).pdf. class notes. Курс дифференциалной геометрии. http://pages. Exerciţiul 2. Exerciţiul 2.1. Determinaţi o parametrizare c : I → R2 a acestei curbe. pentru care produsul distanţelor la două puncte fixe F1 şi F2 este constant (PF1 · PF2 = a2 ). Determinaţi (dacă există) punctele în care c şi c” nu sînt liniar-independente.К. 1950. Calculaţi curbura lemniscatei (în punctele în care este definită). hiperbolei şi parabolei pentru parametrizările găsite la exerciţiul 1. Mathematics 433/533. 16 . Aceeaşi întrebare pentru curbele cu parametrizările găsite la exerciţiul 1. Determinaţi curbura elipsei.Exerciţiul 2.2 Bibliografie [K] Richard Koch.edu/koch/math433/Final.uoregon. Fie curba definită ca locul geometric al punctelor din plan.7.

(3. 3. z(s)) în reperul {e1 . curbura şi torsiunea sînt nenule (deci rămîn nenule pe un interval). b0 } reperul Frenet în s0 . e2 . unde κ şi τ sînt curbura. Dezvoltăm în jurul lui 0 în serie Taylor şi obţinem s2 s3 c (0) + c (0) + · · · .2) 2 6 Presupunem că c(s) = (x(s). respectiv torsiunea lui c.1) 2 6 Avem că c(0) = 0. e2 . n0 . Presupunem că în s0 . Putem presupune că s0 = 0.Lecția 3 Aspecte geometrice 3. e3 }. y= 17 κ(0) 2 s. c (0) = t0 = e1 . aproximativ o parabolă (Fig. parametrizată canonic.1 Curbe strîmbe Pentru început vom vedea cum se comportă local o curbă în spaţiu în vecinătatea unuia dintre punctele sale regulate.1) x(s) = s − κ(0)2 x = s. Grupînd termenii după coordonate obţinem c(s) = s · e1 + s3 + ··· 6 s2 s3 y(s) = κ(0) + κ (0) + · · · (3.3) 2 6 s3 z(s) = −κ(0)τ(0) + · · · 6 Neglijăm toţi termenii cu excepţia primului şi obţinem că proiecţia curbei pe planul osculator este. c (0) = κ (0)n0 + κ(0)n0 . e3 }. Deci c(s) = c(0) + s · c (0) + s2 s3 κ(0)e2 + (−κ(0)2 e1 + κ (0)e2 − κ(0)τ(0)e3 ) + · · · (3. y(s). Pentru aceasta. fie c : I → R3 o curbă regulată. s0 ∈ I şi {t0 . c (0) = κ(0)n0 = κ(0)e2 . c(0) = 0 şi reperul Frenet coincide cu reperul canonic {e1 .4) . 2 (3. Din formulele lui Frenet rezultă că c (0) = κ (0)n − κ(0)2 t − κ(0)τ(0)b = −κ(0)2 e1 + κ (0)e2 − κ(0)τ(0)e3 .

3. y= Fig.3: Proiecţia pe planul normal 18 . z= κ(0)τ(0) 3 s.3) x = s. 6 (3.Am folosit faptul că în sistemul de coordonate ales planul osculator are ecuaţia z = 0. se obţine o ecuaţie implicită de 3 tipul y = ±ax 2 . 3.6) Fig. Fig.2: Proiecţia pe planul normal Proiecţia pe planul rectifiant (de ecuaţie y = 0) este o parabolă cubică (Fig. 3. z= s.1: Proiecţia pe planul osculator De asemenea proiecţia pe planul normal (avînd ecuaţia x = 0) este aproximativ o parabolă semi-cubică (Fig.2) κ(0) 2 κ(0)τ(0) 3 s. 3. (3. 3.5) 2 6 Numele curbei provine din faptul că prin eliminarea lui s.

adică planul osculator. k2 ) astfel încît F (k3 ) = 0. Ţinînd seama de ecuaţia (3. b) = (0. h2 → 0 obţinem că a → 0. c(s) şi c(s+h2 ). F (0) = bκ. Vom da acum o caracterizare geometrică a curburii. care după cum am văzut nu mai conţine alte puncte în vecinătatea lui c(0). s + h2 ). Ca şi mai sus considerăm funcţia f(s) = x(s) − c. planul devine planul osculator. şi de punctele c(s + h). obţinem planul rectifiant. Considerăm acum familia planelor care trec prin punctul c(s + h) şi conţin tangenta în s. Deci F (0) = a. h2 → 0. h1 ) şi k2 ∈ (0. Definim F(s) = ax(s) + by(s) + cz(s). s.Astfel obţinem o imagine destul de bună a cum arată o curbă în vecinătatea unui punct regulat în care curbura şi torsiunea sînt nenule. Planul osculator este de asemenea limita planelor determinate de punctele c(s+h1 ). Prin urmare planul osculator este limita planelor determinate de tangenta în s. cu egalitate doar în cazul cînd s = 0. Atunci orice plan care conţine c(s) are o ecuaţie de forma ax + by + cz = 0. Din teorema lui Rolle avem că există k1 ∈ (0.7) şi una a planului generat de puncte. Acest cerc este determinat de două ecuaţii: una a unei sfere de centru c şi rază r x − c. cu (a.3) obţinem că pe o vecinătate a lui s0 . şi b → 0. h2 ) astfel încît F (k1 ) = 0 = F (k2 ). Atunci există k3 ∈ (k1 . adică se obţine planul osculator. Planul conţine punctul c(s + h) (pentru s = 0). Fie un cerc care trece prin 3 puncte de pe curbă (s + h1 . Cînd h1 → 0. Atunci F(0) = F(h1 ) = F(h2 ) = 0. Dacă a = 0. x − c = r2 (3. curba se află de aceeaşi parte a planului rectifiant deoarece y(s) 0 pe o vecinătate a lui s0 (curbura fiind strict pozitivă). Avem f(s) = f(s + h1 ) = 19 . Presupunem că s = 0. Deci planul tinde către planul z = 0. Mai aplicăm o dată teorema lui Rolle pentru F şi intervalul (k1 . Din ecuaţiile (3. Putem deci presupune că planul are ecuaţia z = cy. 0). Tangenta în 0 poate fi privită ca intersecţia planelor osculator şi rectifiant. Deci orice plan care conţine tangenta va avea ecuaţia de forma az + by = 0. x(s) − c − r2 .3) avem că F(s) = a · s − 2 3 3 3 aκ s6 + · · · + bκ s2 + bκ s6 + · · · − cκτ s6 + · · · . Această proprietate arată că planul osculator aproximează cel mai bine curba. Făcînd acum h1 . k2 ). să presupunem din nou că s = 0 şi c(0) = 0. Într-adevăr. Deci are ecuaţiile implicite z=0 y = 0. Facînd pe h → 0 obţinem că c = 0. dacă şi numai dacă z(h) c= = y(h) − κτ h3 + · · · 6 κ 2 h 2 κ2 3 h 6 + + ··· .

cercul are raza egală cu κ . obţinem că κn. Deci c(s) − c se află în planul osculator şi este ortogonal pe vectorul tangent. Exerciţiul 3. deci 1 1 µ = − κ . Raza sa va fi egală cu |κ| .9) 3. x(s) − c + x (s). O interpretare „intuitivă” a cercului osculator este următoarea: presupunem că un automobil se mişcă de-a lungul curbei c şi în momentul t0 volanul se blochează. a) Arătaţi că vectorul tangent la cercul osculator coincide cu vectorul tangent la curbă. Din anularea celei de-a doua derivate. Fie P punctul c(s) şi O centrul cercului osculator. t) (3. Vectorul − → PO are acelaşi sens cu n dacă κ > 0 şi sens contrar dacă este negativă. 20 .8) (3. adică c = c(s) − κ n. f (s) = 2 ( x (s). x (s) ) = 2 ( x (s). iar centrul se va afla pe dreapta normală în c(s). µ · n = −1.2 Curbe plane Putem defini cercul osculator şi pentru curbe plane (în acest caz planul osculator este 1 chiar planul în care se află curba). Cu aceleaşi argumente ca în cazul planului osculator obţinem că f (0) = 0 f (0) = 0. Centrul cercului osculator se numeşte centrul de curbură al curbei în punctul P. Astfel am obţinut că centrul cercului limită (numit cercul 1 osculator) se află pe dreapta normală.1. sin(t). Atunci automobilul începe să se mişte pe cercul osculator. x(s) − c + 1) .f(s + h2 ) = 0. b) Determinaţi centrul cercului osculator pentru un punct aparţinînd elicei c : R → R3 . Prin urmare c(s) − c = µ · n. x(s) − c . 1 c(t) = √2 (cos(t). Derivatele sînt f (s) = 2 · x (s).

π) → R2 (numită tractrice) dată prin ( ( )) t x(t) = sin(t). c(t) = (x(t). b) Arătaţi că evoluta tractricei este lănţişorul. b) Arătaţi că astroida este evoluta elipsei.Fig. 2 (3. (3.3.1. Căror puncte le corespund cele patru puncte de întoarcere ale astroidei? Pentru cerc ce se obţine? c) Arătaţi că evoluta parabolei este parabola semi-cubică. y(t)).2.11) . este interesant de studiat cum variază centrul cercului osculator cînd cînd un punct se mişcă de-a lungul curbei. y(t) = cos(t) + ln tg . Definiţia 3. Locul geometric al centrelor de curbură ale unei curbe plane c se ˜ ˜ numeşte evoluta lui c. Exerciţiul 3. Fie curba c : (0. Determinaţi o scriere parametrică pentru evoluta lui c. d) Arătaţi că evoluta unei cicloide este tot o cicloidă.4: Cercul osculator Cum orice curbă are în punctele de curbură nenulă un cerc osculator. a*) Fie curba plană c : I → R2 .10) a) Arătaţi că lungimea segmentului determinat pe tangenta în c(t) de c(t) şi intersecţia cu axa Oy este constantă egală cu 1. 21 y(t) = ch(t). Dacă c este evoluta lui c. atunci c se numeşte involuta lui c. 3. Exerciţiul 3. curba de parametrizare x(t) = t.

7. Definiţia 3. atunci înfăşurătoarea familiei este { } ∂F (x. Se numeşte curbă paralelă cu c. b) Arătaţi că punctele în care o curbă paralelă cu c intersectează evoluta lui c sînt puncte de întoarcere. regulat pentru ambele.2. Spunem că două curbe c1 şi c2 .4. Definiţia 3. y. Dacă familia de curbe este dată ca o aplicaţie netedă F(x. y. y)|∃t astfel încît F(x. înfăşurătoarea unei familii de cercuri (de raze egale) cu centrele pe curba c. t) cu fiecare membru Ct avînd ecuaţia ft (x. t) = 0 (3. Exerciţiul 3.3. Se numeşte înfăşurătoarea unei familii de curbe. t) = 0.6. y.12) ∂t Exerciţiul 3. 3. Arătaţi că evoluta unei curbe este înfăşurătoarea normalelor curbei.(a) Tractricea Fig. y. Definiţia 3.4. o curbă tangentă la toţi membrii familiei. 1 − cos(θ) Arătaţi: 22 . a) Determinaţi curbele paralele cu o elipsă dată. t) = (x. dacă tangentele lor fac unghiul θ. Exerciţiul 3.5 (b) Lănţişorul Exerciţiul 3. Fie c o curbă regulată.5. Determinaţi involuta cercului. în care se intersectează. Dacă două curbe au aceeaşi tangentă atunci se numesc curbe tangente. Fie curba strîmbă de parametrizare ( ) 1 1 1 + cos(θ) x(t) = r(1 + cos(θ))cos(t) − r(1 − cos(θ))cos t 2 2 1 − cos(θ) ( ) 1 1 1 + cos(θ) y(t) = r(1 + cos(θ))sin(t) − r(1 − cos(θ))sin t 2 2 1 − cos(θ) ( ) cos(θ) z(t) = r · sin(θ)cos t . fac unghiul θ într-un punct. y) = F(x.

face un unghi constant cu axa Oz (curba este o elice). 23 .a) Vectorul tangent la curbă. b) Imaginea curbei se află pe sfera de rază r (şi centrul în origine).

l]. Vom vedea mai tîrziu că această teoremă are aplicaţii importante în teoria suprafeţelor. b] → R2 o curbă regulată. dacă pentru orice t ∈ [a. Teorema celor patru vîrfuri a fost demonstrată de Symada Mukhopadhyaya pentru curbe convexe (cazul tratat de noi) în anul 1908 şi pentru curbe simple închise arbitrare de Adolf Knesser în 1912. (b2 cos2 t + a2 sin2 t) 2 Derivata acesteia este este κ (t) = 3ab (−a2 + b2 ) cos(t)sin(t) (b2 cos2 t + a2 sin2 t) 2 5 . dacă aplicaţia c|(a.1. Teorema de astăzi ne va da o caracterizare a curburii pentru curbe plane. Definiţia 4. c se numeşte închisă dacă c(a) = c(b). Se numeşte vîrf al unei curbe c : I → R2 . Fie elipsa de parametrizare c : [0. 24 .b) este injectivă. Fie c : [a. b · sint). vom considera intervalul I de forma [0. Exemplul 4.1. b]) se află în acelaşi semiplan determinat de tangenta în c(t). 1. simple şi închise. 3) anume (±a. 2. Aceasta se anulează în patru puncte (t = m π cu m = 0.Lecția 4 Teorema celor patru vîrfuri Trecem acum la studiul geometriei globale a curbelor. 2π] → R2 . b] → R2 se numeşte convexă. b] c([a. Vom obţine astfel o obstrucţie pentru ca o funcţie să să fie funcţia curbură a unei astfel de curbe. Curbura sa este ab κ(t) = 3 . un punct s ∈ I pentru care κ (s) = 0. c(t) = (a · cost. Definiţia 4. Definiţia 4.3. 2 Vom arăta că acest număr de vîrfuri este minim. Spunem că c este simplă. ±b). anume considerăm acele proprietăţi ale întregii curbe.2. 0) şi (0. Peste tot în această lecţie. O curbă c : [a.

2 (Teorema celor patru vîrfuri). imaginea lui t se află pe cercul de centru (0. valoarea totală a acestui unghi este de forma 2πn cu n întreg. t(s) = (x (s). c(s) = (x(s). după orientarea curbei. Pentru a demonstra teorema vom avea nevoie de 25 . cosθ) = θ n. Pentru o curbă închisă şi simplă avem Teorema 4. sinθ(s)). bine definită. anume curba descrisă de tangenta la curbă. prin ) ( y (s) θ(s) = arctan . y (s)). Cum curba este închisă.1. O curbă închisă.4) Cum ( ) y θ = κ = x y − x y = arctan . x (4. Adică ∫l κ(s)ds = θ(l) − θ(0) = 2πn.4. 0) şi rază 1. n se numeşte indicele de rotaţie al curbei c. Local. s). Viteza indicatricei este dt = (x (s).1) Cum imaginea lui t se află pe cerc. ds (4. y (s)) = c (s) = κn. este util să studiem indicatricea curbei. (4. Global. Cum curba este parametrizată după lungimea arcului. definim ∫s θ(s) = κ(τ)dτ. θ(s) măsoară unghiul parcurs de tangenta t(s) cînd c parcurge intervalul (0.6) 0 Definiţia 4. θ este o funcţie netedă. (4. y(s)) considerăm curba t : I → R2 .2) x (s) Atunci dt d (cosθ(s). putem pune t(s) = (cosθ(s).Cînd studiem o curbă plană închisă.3) (4. Indexul de roataţie a unei curbe închise este ±1.5) cele două definiţii ale lui θ coincid pînă la o constantă. = ds ds Deci θ (s) = κ(s). simplă şi convexă are cel puţin patru vîrfuri. Teorema 4. Mai precis pentru curba c : I → R2 . sinθ(s)) = θ (−sinθ. 0 (4. parametrizată canonic.

Demonstraţie. y(s)) o curbă plană închisă. tangenta în p la c va coincide cu L. B. c(s) = (x(s). C numere reale oarecare. Am văzut că există o funcţie θ : [0. Deci c are cel puţin două vîrfuri c(s1 ) = p. deci mai avem un al patrulea vîrf. Dacă nu există alt vîrf. Acum luăm un punct în apropiere de p. cu excepţia cazului cînd întregul segment pq este conţinut în curbă. parametrizată după lungimea arcului. l] → R astfel încît x (s) = cosθ(s) şi y (s) = sinθ(s). Cum κ(s) = θ (s).8) De asemenea (xκ) = x κ + xκ = y + xκ şi (κy) = κ y + κy = −x + yκ .q şi r sînt distincte şi curba este convexă.7) să fie pozitivă. (4. Fie r un alt punct în care α îl taie pe L. Avem ∫l ∫l (xκ) ds = 0 şi (yκ) ds = 0 0 0 deoarece xκ şi yκ au valori egale în capetele intervalului. 0 0 0 De aici se obţine concluzia. Cum acestea sînt puncte de maxim şi minim rezultă că κ ≡ 0. l] → R este continuă. contradicţie (κ este presupusă neconstantă). Atunci κ = 0 în p şi q. Cum punctele p şi q sînt unul de maxim. Cum p. şi fie A. Fie c : [0. B şi C astfel încît integrala (4. Atunci ∫l dκ (Ax + By + C) ds = 0. q şi r. 2. atunci κ (s) are semn constant pe α şi pe β. De asemenea din convexitate L este tangentă în p. celălalt de minim. Fie Ax + By + C = 0 ecuaţia dreptei L.Lema 4. κ schimbă semnul de două ori. Deci va trebui să mai existe un al treilea vîrf şi κ îşi va schimba semnul pe unul dintre arce. 26 . l] este compact.7) ds 0 unde κ este curbura lui c. 2 Trecem acum la demonstrarea teoremei. atunci x (s) = −κy (s) şi y (s) = κx (s). aceasta are un maxim şi un minim pe care le atinge.1. Putem atunci alege coeficienţii A. Să presupunem că nu ar fi aşa. Fie L dreapta determinată de p şi q şi α şi β arcele determinate de L pe curbă. avem ∫ l κ ds = 0. 0 (4. Presupunem că este α. Aceste arce se află fiecare într-un semiplan relativ la L (adică tot α şi tot β se află de aceeaşi parte a lui L). 0 0 0 ∫l ∫l ∫l yκ ds = − κy ds = x (s)ds = 0. c(s2 ) = q. Prin urmare ∫l ∫l ∫l xκ ds = − κx ds = − y (s)ds = 0. l] → R2 . Curba fiind închisă. iar intervalul [0. Cum funcţia curbură κ : [0. Tangenta în acest punct va separa punctele q şi r.

iar în cazul general abia în 1997 (publicată abia în 2005 în [D].1 Fig. închisă. Este esenţial însă să avem o curbă simplă.1: O curbă cu două vîrfuri Teorema reciprocă.După cum am menţionat la condiţia de convexitate se poate renunţa. B. 27 . dar atunci demonstraţia devine mult mai complicată (o demonstraţie se găseşte schiţată în [DGPV]).3. Astfel κ(θ) = 5 − 4 · cosθ − 4 · cos2θ + 6 · sinθ . Fie curba definită în coordonate polare prin r = −1 − 2 · sin(θ). 4. 4. 3 2(5 + 4 · sinθ) 2 Calculînd derivata acesteia obţinem că are doar două puncte în care se anulează. Formula curburii este r2 + 2r 2 − rr . a fost demonstrată pentru funcţii strict pozitive în 1971 de H. Fie κ : [0. din cauza decesului autorului. κ(θ) = 3 (r2 + r 2) 2 r este văzut ca funcţie de θ. pentru care κ(t) este curbura în punctul t. anume Teorema 4. l] → R o funcţie cu κ(0) = κ(l) de clasă C∞ avînd două maxime şi două minime (sau identic egală cu o constantă nenulă).Gluck. Atunci există o curbă simplă. după cum ne arată Exemplul 4.Dahlberg).2 ([DGPV]). anume vîrfurile buclelor din Fig.

. Dennis DeTurck. The four vertex theorem and its converse. Math. Soc. and David Shea Vick. Proc. 2005. [DGPV] 28 .Bibliografie [D] Björn E. J. Math. The converse of the four vertex theorem. 133(7):2131--2135 (electronic). Dahlberg. Herman Gluck. 2007. Notices Amer. 54(2):192-207.. Daniel Pomerleano. Amer. Soc.

b] → R2 . (5. După cum se ştie ∫∫ dxdy. care mărgineşte cea mai mare arie?.2) a Cum ∫b x ydt = a ∫b (xy) dt − a ∫b xy dt = − a ∫b xy dt. (5. ∂x ∂y dt dt D ∂D În cazul nostru ∂D este imaginea curbei c. Atunci ∫ ∫b ∫b b 1 b dy dx 1 dx dx A= (x − y )dt = (xy − ydt − ydt). O demonstraţie riguroasă a acestui fapt a fost dată în 1870 de K. chiar dacă intuitiv era cunoscut încă din antichitate. Răspunsul.Lecția 5 Inegalitatea Izoperimetrică O proprietate importantă a unei curbe simple închise este că împarte planul în două componente conexe numite impropriu interiorul. respectiv exteriorul curbei. anume cercul.Weierstrass. privind problema în context variaţional. a (5. relativ elementare. Apoi au fost date şi demonstraţii mai simple. Jordan. avem că ∫b A = − yx dt. y) = x şi g(x. Acesta este un rezultat datorat lui C. Pentru început vom găsi o formulă pentru aria unui domeniu mărginit de o curbă simplă închisă şi pozitiv orientată c : [a. Atunci luăm f(x. a fost de asemenea cunoscut de antici.3) 29 . Pornind de aici geometri greci au pus următoarea problemă : Dintre toate curbele simple închise de lungime fixă l. y) = −y. după cum vedem din legenda întemeierii Cartaginei. povsetită de poetul Virgiliu.1) a 2 a dt dt 2 a dt a dt Cum c este o curbă închisă. A= D Vom aplica formula lui Green ) ∫∫ ( ∫ ∂f ∂g dy dx (f − dxdy = − g )dt.

l). 0 (5. Parametrizăm curba după lungimea arcului c(s) = (x(s).4) Vom folosi aceste formule pentru a demonstra Teorema 5. Fie două drepte e şi E care n-o taie pe c. 0 (5.7) ∫l √ 0 Deci ∫l A + πr = 0 2 ˜ (xy − yx )ds ∫l √ 0 ˜ (xy − yx )2 ds ˜ (x2 + y2 )((x )2 + (y )2 )ds = ∫l √ ˜ = x2 + y2 ds = lr. 30 . Putem presupune că cercul are ˜ parametrizarea c(s) = (x(s).6) iar cea limitată de curbă este A= ∫l xy ds. ne spune 1 lr. care este conţinută în banda delimitată de cele două drepte.Deci A=− ∫b yx dt = a ∫b a 1 xy dt = 2 ∫b (xy − x y)dt. b] → R2 o curbă simplă închisă de lungime l. 2 cu egalitate numai dacă sînt egale. Se obţin două paralele L şi L tangente la curbă. Fie O centrul cercului. Fie c : [a. 2 (5. y(s)).1 (Inegalitatea izoperimetrică). Aria limitată de cerc este ˜ A = πr = − 2 0. Demonstraţie. s ∈ (0.8) (5. axa Oy este paralelă cu L şi axa Ox este perpendiculară pe aceasta.9) 1 (A + πr2 ) 2 l2 r2 . y(s)) astfel încît este pozitiv orientat şi punctele de tangenţă sînt s = 0 şi s = s1 . Alegem un sistem de coordonate astfel încît O este originea sa. Considerăm un cerc tangent la cele două drepte şi care nu intersectează curba. (5. 0 √ Inegaliatea mediilor. şi fie A aria domeniului mărginit de c. Atunci l2 − 4πA cu egalitate dacă şi numai dacă c este un cerc. anume ab că Adică √ √ A πr2 a+b . 4πAr2 De unde se obţine inegalitatea din concluzie. a (5. Le apropiem pînă ating curba.5) ∫l ˜ yx ds.

Considerăm domeniul mărginit de curbă şi de axa Ox. Astfel l = 2πr şi r nu depinde de alegerea direcţiei lui L. Atunci peste tot va trebui să avem egalităţi peste tot în particular în ecuaţia (5.11) (5. Arătaţi că dintre toate patrulaterele avînd laturile de aceste lungimi cel care are aria maximă este patrulaterul inscriptibil.2 (Problema reginei Didona). Cum r nu depinde de alegerea lui L putem permuta între ei pe x şi y. Deci A = πr2 . y(t)) o curbă netedă cu y(0) = y(a) = 0. a] → R2 . 2 5.13) x2 + y2 = r2 (x )2 + (y )2 = r2 . 2 + (x )2 y x (y ) (5. Mai mult avem ( ) ˜ ˜ (xy − yx )2 = (x2 + y2 ) (x )2 + (y )2 .Presupunem acum că 4πA = l2 . Exerciţiul 5. Fie a. d lungimile laturilor unui patrulater. 31 . Atunci y = ±rx .10) Deci x = ±ry . b. c. Arătaţi că domeniul de arie maximă este cel obţinut cînd c este cerc.8). Deci ) ( (5. Prin urmare √ 2 ˜ ˜ x y x + y2 =− = √ = ±r. Fie c : [0.12) (5. c(t) = (x(t). adică ˜ (xx + yy )2 = 0.1.1 Probleme Exerciţiul 5. Astfel obţinem că c este un cerc.

2. Adică dacă scriem r(u. y(u. v). Astfel avem Definiţia 6.1) 32 . Pentru orice q ∈ U. r este diferențiabilă. respectiv {f1 . r este un homeomorfism. cu W deschisă și V ∩ S ⊂ W. e2 } din R2 . adică r−1 : V ∩ S → U există și este continuă. Aplicația r se numește parametrizare locală sau sistem de coordonate locale întro vecinătate a lui p. decît cel al aplicaților de o varibilă reală. cu alte cuvinte r−1 este restricția unei aplicații F : W ⊂ R3 → R2 . Astfel ne este mai comod să definim o suprafață ca pe o submulțime a spațiului euclidian împreună cu o structură suplimentară. v)) . y. derivata drq : R2 → R3 este injectivă. f3 } din R3 matricea aplicației liniare drq este    drq =  ∂x ∂u ∂y ∂u ∂z ∂u ∂x ∂v ∂y ∂v ∂z ∂v   (6. f2 . v). a căror studiu este mai dificil. După cum se știe de la Analiză. z au derivatele parțiale de orice ordin continue pe U. dacă luăm bazele canonice {e1 . Să privim mai atent condiția 3. o astfel de abordare este mult mai dificilă. v) = (x(u. v) ∈ U. O submulțime S ⊂ R3 se numește suprafață regulată dacă orice punct p ∈ S are o vecinătate V ⊂ R3 pentru care există o aplicație r : U → V ∩ S de la o mulțime deschisă U ⊂ R2 astfel încît 1. funcțiile x. De asemenea astfel de aplicații vor fi funcții de la un domeniu al lui R2 la R3 . Pentru suprafețe însă. din definiție. Introducere Curbele au fost privite mai ales ca imagini ale unor aplicații de la un interval I la R2 sau R3 . cu (u.Lecția 6 Suprafețe. z(u.1. mai ales că de cele mai multe ori este imposibil să găsim o aplicație a cărei imagine să fie o suprafață dată. 3.

f(u. una locală și una globală. Demonstrație. ∂f ∂u ∂f ∂v și deci derivata sa este injectivă peste tot U.. Vom arăta că este o parametrizare.1 Acestea ne asigură că putem defini în fiecare punct planul tangent. previne ca suprafața să aibă puncte de auto-intersecție. z) ∈ S este imaginea prin r a unicului punct (x. v). Considerăm aplicația r : U → R3 .Prin urmare condiția că drq este injectivă este echivalentă cu cea ca rangul matricei (6. v. Atunci graficul său. Observăm că orice punct (x. Continuitatea inversei în condiția 2. iar 3. Local avem Propoziţia 6.2)  0 1 . este satisfăcută.1. Pentru condiția 3. În mod evident această aplicație este continuă. y. Pentru a vedea condiția 2. y)). Fie f : U → R o funcție diferențiabilă pe o submulțime deschisă a lui R2 . Evident condiția 1. În practică este destul de greu să găsim în mod explicit cîte o parametrizare locală pentru fiecare punct al unei suprafețe. 2 Pentru caracterizarea globală vom avea nevoie de o noțiune importantă în sine 33 . Deci inversa lui r este proiecția R3 → R2 pe primele două componente. De aceea vom da două caracterizări echivalente pentru o suprafață. y. observăm că matricea Jacobiană a lui r este   1 0   (6. f(x. Fig. pentru (x. y) ∈ U este o suprafață regulată. Injectivitatea din condiția 2. r(u. previne existența punctelor singulare de tipul vîrfului conului. y) = (u. ne este necesară pentru ca anumite obiecte și proprietăți nu depind de alegerea parametrizării. submulțimea S a lui R3 cu elementele (x. v)). v) = (u.1) să fie maxim (=2). 6.

Deci rangul ei poate fi 1 sau 0. Un punct din Rn care nu este valoare critică se numește valoare regulată.Definiţia 6.2. v. e2 . z = g(u. atunci f−1 (a) este o suprafață regulată în R3 . fz se anulează în fiecare punct al mulțimii f−1 (a) = {(x. matricea (fx . y.1. fy . Derivata lui F în p are matricea   1 0 0   dFp =  0 1 0  . Cum pentru orice p ∈ f−1 (a) găsim o astfel de vecinătate de coordonate obținem că f−1 (a) este suprafață regulată. z0 ) ∈ f−1 (a). z) ∈ U|f(x. Elipsoidul x2 y2 z2 + + =1 a2 b2 c2 34 . t)|t = a}. Imaginea sa F(p) se numește valoare critică. z) = (x. Conform propoziției 6.2. în baza canonică (e1 . fy . deci funcția h(x. dacă diferențiala dFp nu are rang maxim. Deci f−1 (a)∩V este graficul lui h. z) = a} . 2 Exemplul 6. adică derivata va duce toți vectorii tangenți în vectorul nul. Spunem că un punct p ∈ U este punct critic al lui F. y0 . Noțiunea este motivată de situația funcțiilor f : U ⊂ R → R. y. e3 ).4) cu g derivabilă. Dacă f : U ⊂ R3 → R este o funcție diferențiabilă și a ∈ f(U) este o valoare regulată. y.1 avem că f−1 (a) ∩ V este o vecinătate de coordonate a lui p. z)) . t). Astfel un punct a ∈ R va fi valoare critică dacă și numai dacă toate derivatele parțiale fx . y) = g(u. Fie F : U ⊂ Rm → Rm . Aplicăm teorema funcției inverse și obținem că există o vecinătate V a lui p și o vecinătate W a lui F(p) astfel încît F : V → W este inversabilă și inversa F−1 : W → V este diferențiabilă. f(x. Avem că F−1 este de forma x = u. fz ). Avem că t = a. Fie p = (x0 . Fie F : U ⊂ R3 → R3 F(x. Dar F(f−1 (a)∩V) = W ∩{(u. v. a este valoare regulată și putem presupune (eventual schimbînd axele de coordonate între ele) că fz = 0 în p. v. v. Demonstrație. Propoziţia 6. t) coordonatele pe R3 (codomeniul lui F). Un punct x ∈ U va fi punct critic dacă f (x) = 0. y. Pentru o funcție f : U ⊂ R3 → R derivata dfp va avea. y = v. a) este derivabilă pe proiecția lui V pe planul xOy. y.3) fx fy fz deci det(dFp ) = fz = 0. Vom nota cu (u. o aplicație diferențiabilă. (6. (6.

∂y x + y2 (√ ) 2x x2 + y2 − R ∂f √ 2 = . care nu aparține lui f−1 (r2 ). z) = a2 + y2 + c2 . ∂z (√ ) 2y x2 + y2 − R ∂f √ 2 = . y. Avem că fx = b y x z 2 a2 . 0). pentru f(x. 0) care nu apartține lui f−1 (1). Atunci ecuația lui va fi (y − R)2 + z2 = r2 . Se observă că S nu este conexă. căci nu există o curbă care să unească un punct cu z < 0 și unul cu z > 0.2. √ Deci T este preimaginea lui r2 prin funcția f(x. Torul T este suprafața descrisă de un cerc de rază r care se rotește în jurul unei axe din planul său și aflate la o distanță R > r de centrul său. Exemplul 6. 0. R. Hiperboloidul cu două pînze este o suprafață regulată S = f−1 (0). Rotind cercul în jurul axei Oz obținem că punctele sale satisfac ecuația √ z2 = r2 − ( x2 + y2 − R)2 . Avem ∂f = 2z. pentru f(x. Acestea nu se anulează concomitent decît în (0. Deci T este o suprafață regulată. Fig. elipsoidul este f−1 (1). 0. Exemplul 6.fy = 2 b2 şi fz = 2 c2 . 2 x2 z2 Într-adevăr. 35 . y. 6.3.2 Presupunem că cercul se află în planul yOz cu centrul (0. z) = z2 + ( x2 + y2 − R)2 . z) = −x2 − y2 + z2 − 1. 0). ∂x x + y2 Toate derivatele se anulează doar pentru (0.este suprafață regulată. y.

v(x. Cum S este regulată.1. 36 .y) determinantul nenul în q = r−1 (p). Atunci dh = π ◦ dr este nesingulară în r = r−1 (q). Considerăm aplicația π ◦ r : U → R2 . y). Arătați că aplicația r : ) √ U → S2 . Atunci există o vecinătate V a lui p în S astfel încît V este graficul unei funcții de forma z = f(x. v)). unde π(x. r(x. v) = (x(u. y)|x2 + y2 < R2 } este o parametrizare locală.4. Exerciţiul 6. Atunci unul din minorii de ordin 2 ai matricei derivatei lui r are ∂(x. Demonstrație. Propoziţia 6. v) → z(u. Aplicăm teorema funcției inverse și obținem că există o vecinătate V1 a lui q și o vecinătate V2 a lui π ◦ r(q) astfel încît π ◦ r este difeomorfism de la V1 la V2 .y(u.1. unde π este proiecția pe primele două componente.3. Atunci r−1 este continuă. Compunînd (π ◦ r)−1 : (x. Demonstrație.v) (q) = 0. y). Fie S ⊂ R3 o suprafață regulată și p ∈ S. z) sau x = h(x. rezultă că r−1 este continuă pe r(Ω). v(x. y) → (u(x. Fie r : U → S o parametrizare a lui p pe S. Următorul rezultat ne spune că local și reciproca este valabilă. z) = (x. v). v) = (x(u.1 Probleme 1. Deci π restrînsă la V = r(V1 ) este injectivă și există o inversă (π ◦ r)−1 : V2 → V1 . y. Din teorema funcției inverse există Ω ⊂ N astfel încît h : Ω → h(Ω) este difeomorfism. y)) = f(x. r(Ω) este deschisă în S și r−1 = h−1 ◦ π este compunerea unor funcții continue. atît timp cît r satisface celelalte condiții. z(u. Cum r este homeomorfism V este o vecinătate a lui p în S. z)|x2 + y2 + z2 = R2 }. Fie p ∈ S un punct pe o suprafață regulată S și r : U → R3 o aplicație cu p ∈ r(U) ⊂ S care satisface condițiile 1. Cazurile celelalte se tratează analog. din definiția 6.Am văzut că graficul unei funcții diferențiabile este o suprafață regulată. există o vecinătate W ⊂ S a lui q care este graficul unei funcții definite pe o mulțime deschisă V din xOy. y(u. y). Fie(sfera S2 = {(x. v). y. 2 Dacă știm că S este o suprafață regulată și avem un candidat pentru o parametrizare locală r rezultatul următor ne spune că nu mai trebuie să cercetăm dacă r−1 este continuă. Fie q ∈ r(U). R2 − (x2 + y2 ) definită pe U = {(x. v)). 2 6. Presupunem ∂(u. y). y. y = g(x. Scriem r(u. Atunci π ◦ r(u. și 3. y) = x. v) găsim că V este graficul funcției z = z (u(x. Determinați imaginea lui r și acoperiți sfera cu astfel de parametrizări. y)) cu (u. Propoziţia 6. y). Fie N = r−1 (W) ⊂ U și fie h = π ◦ r : N → V. Deci r−1 este continuă în q. Presupunem că r este injectivă. Cum q era arbitrar. v). y).

Arătați că h este o parametrizare locală a lui S2 (identificăm U cu R2 ).2. rsin u) . Cu cîte astfel de parametrizări poate fi acoperit acesta? 37 . 0. y ∈ R} → S2 definită prin h(P) = NP ∩ S2 . r(u. (R + rcos u)sin v. Fie N = (0. R) și fie aplicația h : U = {(x. 2π) × (0. Fie aplicația r : (0. 3. 2π) → R3 . 2π) → R3 . π) × (0. y.2. r(θ. Rcosθ). Rsinθsinϕ. Determinați o acoperire a lui S2 cu astfel de parametrizări. ϕ) = (Rsinθcosϕ. Arătați că r este o parametrizare locală a sferei și acoperiți sfera cu astfel de parametrizări. Arătați că este o parametrizare locală pentru tor. Fie aplicația r : (0. 0)|x. v) = ((R + rcos u)cos v. Exerciţiul 6.

Spunem că două parametrizări r : U → S și r∗ : U∗ → S sînt echivalente. cu U ⊂ R2 . dacă două parameterizări au aceeași imagine. Dacă avem o astfel de curbă r(t) = r(u(t). Avem Definiţia 7. v0 ). Acest vector determină un plan ortogonal pe el și care trece prin punctul p. Pe de altă parte. ∂u rv0 = ∂r (u0 . Atunci ru0 = ∂r (u0 . v0 ) ∈ S. Fie acum o suprafață s și o parametrizare locală r : U → S în vecinătatea unui punct p = r(u0 .2.Ca și în cazul curbelor o primă întrebare care apare este cînd două parameterizări definesc aceeași suprafață. v(t)) cu r(t0 ) = p0 atunci d r(t) = u (t0 )ru0 + v (t0 )rv0 t=t0 dt 38 . adesea îl vom numi planul tangent în p la S. v0 ) ∂v sînt liniar-independenți (prin definiția parameterizării). Cum dimensiunea sa este 2.1 Planul tangent Această lecție se bazează în mare parte pe [Post].1. Dacă r : U → S este o parametrizare locală.Lecția 7 Suprafețe. Subspațiul vectorial generat de vectorii ru0 și rv0 (și prin urmare ortogonal pe produsul lor vectorial) se numește spațiul tangent în p la S și va fi notat cu Tp S. se poate arăta că sînt echivalente. dacă există un difeomorfism ϕ : U∗ → U astfel încît r∗ = r ◦ ϕ. atunci imaginea unei curbe din U prin r se va numi curbă pe suprafața S. Avem Definiţia 7. În mod evident două parameterizări echivalente vor avea aceeași imagine. Teorie locală I 7. Prin urmare există produsul lor vectorial ru0 × rv0 .

∂v ∂v care se obțin din formulele (7. v∗ )) . (7.2) r∗∗ = ∗ ru + ∗ rv . v)) ≡ 0.2 rezultă că există o parametrizare locală r : U → R2 în jurul lui p ∈ S. ∂u ∂ f (r(u. Atunci Tp S = Ker(dfp ).4) Demonstrație. Deci spațiul vectorial Tp S nu depinde de parametrizarea suprafeței. v)) ≡ 0. Astfel dr = ru du + rv dv. Aplicația U ∈ (u. v∗ ) = r (u(u∗ . pentru orice t ∈ I. Am obținut astfel că la o schimbare de parametrizare corespunde o schimbare de bază în Tp S.3) dv = ∗ du∗ + ∗ dv∗ . Vectorii lui Tp S vor fi notați cu dr. v = v0 + bt. O astfel de schimbare se scrie r∗ (u∗ . v) → f (r(u. rv fiind notate cu du. respectiv dv. du = Propoziţia 7. v = v0 + bt) ∈ U. ∂v 39 . v(u∗ .1) Derivînd obținem ∂u ∂v r + rv ∗ u ∂u ∂u∗ ∂u ∂v (7. Prin urmare ∂ f (r(u.aparține lui Tp S. v∗ ). respectiv dv∗ prin formulele r∗ ∗ = u ∂u ∂v ∗ du∗ + dv ∗ ∂u ∂u∗ ∂v ∂u (7. Din propoziția 6. Reciproc pentru orice vector aru + brv din Tp S putem considera curba din U de ecuații parametrice u = u0 + at. v)) este constantă. (7. În concluzie planul tangent este format din vectorii viteză ai curbelor care trec prin p. S = f−1 (a) o suprafață regulată și p ∈ S. Notația este motivată de faptul că du și dv sînt legate de du∗ .2). componentele lor în baza ru . avem următoarea caracterizare a planului tangent. Să vedem cum se comportă planul tangent la o schimbare de parametrizare. a o valoare regulată. I fiind ales astfel încît (u0 + at.1. Dacă suprafața S este preimaginea unei valori regulate pentru o funcție f : R3 → R. v ∂v ∂v Deci vectorii ru∗ și rv∗ aparțin lui Tp S și cum sînt de asemenea liniar-independenți formează o bază a acestuia. cu t ∈ I. Fie f : R3 → R o funcție netedă.

Calculați planul tangent într-un punct al sferei folosind atît parametrizarea locală cît și funcția a cărei anulare o definește.3. z(u. v . r ¯ r ¯ spunem că reprezintă f în coorˆ ˆ ˆ ˆ Funcțiile u = u(u. ) → S cu c(0) = p. Această definiție nu depinde de parameterizările alese. cu parameterizările locale r : U → S. ru = 0 și dfp (rv ) = f(p). Fie dr = ru du + rv dv ∈ Tp S1 . Cum parameterizările sînt aplicații injective orice aplicație f : S → S va induce o ¯ ˆ aplicație f : U → U prin diagrama comutativă S O r f /ˆ S O ˆ r (7.2 Exerciţiul 7. Cu ajutorul planelor tangente putem defini diferențiala unei aplicații între două suprafețe. v) și v = v(u. c(t) = ((u(t). ˆ Fie acum două suprafețe S și S.7) dt 40 . Dimensiunile celor două spații sînt 2 pentru Tp S și 3 − 1 = 2 pentru Ker(dfp ). ∂u ∂x ∂u ∂y ∂u ∂z ∂u ∂f ∂x ∂f ∂y ∂f ∂z ∂f = · + · + · . v) = (x(u. dat de o curbă c : (− . Pentru a defini diferențiala lui f într-un punct vom folosi descrierea lui Tp S ca spațiul vectorilor tangenți la curbele conținute în suprafață. v). respectiv u . v(t)). p ∈ S1 și f : S1 → S2 o aplicație diferențiabilă.1. v). Prin definiție f este diferențiabilă. componentele lui f. Spunem că f reprezintă aplicația f în parameterizările r și ˆ. 1. Atunci vectorul său viteză în p va fi c (0) = u (0)ru + v (0)rv . (7. ˆ ¯ adică f ◦ r = ˆ ◦ f. ) → S1 cu c(0) = p. rv = 0. v)). 2. v. După cum se știe (și am folosit adesea) diferențiala unei aplicații între spații numerice este o aplicație liniară. Aceași cerință pentru tor. Fie p ∈ S și c : (− . v). atunci ∂f ∂x ∂f ∂y ∂f ∂z ∂f = · + · + · .Dacă r(u.6) Definiţia 7. ∂v ∂x ∂v ∂y ∂v ∂z ∂v Deci dfp (ru ) = f(p). Fie S1 și S2 două suprafețe. Prin urmare ru .5) U ¯ f / U. rv ∈ Ker(dfp ). y(u. ∗ ∗ ¯ donatele u. dacă f este diferențiabilă. Deci aceste spații coincid. respectiv ˆ : r ˆ ˆ ˆ U → S. Cum acești vectori formează o bază a lui Tp S avem că Tp S ⊂ Ker(dfp ). (7. Atunci d dfp (dr) = (f ◦ c)(t) t=0 .

9) a a (7. Pentru orice p ∈ S1 . Lungimea unei curbe r(t) = r (u(t). Fie vectorii tangenți dr1 = ru du1 + rv dv1 și dr2 = ru du2 + rv dv2 . dacă ˆ va fi o parametrizare locală în jurul lui p = f(p). Atunci cos θ = dr1 . 2. Cum (Tp S. putem calcula unghiul a doi vectori.10) . Demonstrație.2 Prima formă fundamentală Planul tangent este un subspațiu vectorial al spațiului euclidian R3 astfel că produsul scalar canonic ·. iar vectorul său viteză în 0 va aparține lui Tp S2 .8) Această formulă se scrie în mod tradițional ds2 = Edu2 + 2Fdudv + Gdv2 .2. ˆ Teorema 7. Fie S o suprafață regulată. Pătratul lungimii unui vector tangent r = ru du + rv dv va fi |dr|2 = (du)2 |ru |2 + 2dudv ru . pentru forma pătratică asociată. simetrică și pozitiv definită) pe acesta. F și G depind în mod neted de (u.1. rv + (dv)2 |drv |2 . v) = ru . definite prin f(p) = |q0 − p| și F(p) = |q0 − p| . v) = ru . R cos u sin v. / 2 F : S → R. · se restrînge la un produs scalar (adică o formă biliniară. v) = (R cos u cos v. rv G(u. Exercițiu! (Folosiți aplicația asociată lui f). Fie de asemenea q ∈ S și funcțiile f : S → R. Exerciţiul 7. ˆ Exerciţiul 7. aplicația dfp : Tp S1 → Tp S2 este liniară. Calculați dfp . dr2 . rv Se observă că E. dFp și determinați punctele critice ale acestora. v).3. R sin u) și prin proiecția stereografică. Deci forma obținută (noatată I) este determinată de coeficienții E(u. scriem dr2 = Edu2 + 2Fdudv + Gdv2 . (7. Tradițional. atunci t → (f ◦ c)(t) r va fi o curbă pe S2 . Calculați prima formă fundamentală pentru sfera parametrizată prin r(u.ˆ Mai precis. 7. adică prima formă fundamentală dă pătratul elementului de lungime. v(t)) pe suprafață va fi ∫b √ ∫b s= |r (t)|dt = Eu (t)2 + 2Fu (t)v (t) + Gv (t)2 dt. ru F(u. v) = rv . I) este un spațiu euclidian. |dr1 | · |dr2 | 41 (7.

14) 42 .13) Q Deci prima formă fundamentală a unei suprafețe. În concluzie prima formă fundamentală permite calculul lungimilor și unghiurilor pe o suprafață. care nu intersectează curba. Dacă presupunem că C este în planul xOz și axa sa este axa Oz. (7. aria paralelogramului determinat de vectorii ru . Fie c : I → R3 o curbă regulată.11) Unghiul făcut de doi vectori tangenți. Definim r(t. După cum se știe.adică Edu1 du2 + F(du1 dv2 + du2 dv1 ) + Gdv1 dv2 √ cos θ = √ Edu2 + 2Fdu1 dv1 + Gdv2 Edu2 + 2Fdu2 dv2 + Gdv2 1 1 2 2 (7. C avînd parametrizarea x = f(v). atunci suprafața de rotație are parametrizarea r(u. Fie S ⊂ R3 o suprafață obținută prin rotația unei curbe plane C în jurul unei drepte din planul ei. F.4. rv 2 = |ru |2 · |rv |2 se obține că ∫∫ √ A(R) = EG − F2 dudv. Exerciţiul 7. Se poate arăta că aceasta nu depinde de parametrizare. v) = (f(v) cos u. determină și ariile pe suprafață. rv este |ru × rv |. G ai primei forme fundamentale cînd se schimbă parametrizarea suprafeței. g(v)). v) = c(t) + vc (t). f(v) sin u. Calculați planul tangent și prima formă fundamentală a lui S.6. corespunzători la două curbe care se intersectează în p. Definim aria unei porțiuni R de pe suprafața S conținută în imaginea unei parameterizări r : U → S prin ∫∫ A(R) = Q |ru × rv |dudv. se numește unghiul celor două curbe în p. 7. parametrizată canonic. Determinați cum se transformă coeficienții E. (7.12) unde Q = r−1 (R). 2. Folosind formula |ru × rv |2 + ru . 1. y = g(v) cu f(v) > 0. (7. Am văzut că acesta se calculează cu ajutorul primei forme fundamentale.5 (Suprafețe de rotație). Arătați că se obține o suprafață regulată. Exerciţiul 7.3 Exerciții Exerciţiul 7.

1989. Postnikov. Translated from the Russian by Vladimir Shokurov. Semester III. Calculați planul tangent într-un punct și prima formă fundamentală. Luăm U = {(t. Lectures in geometry. 43 . v) ∈ I × R|v = 0}. Bibliografie [Post] M. Arătați r : U → R3 este o suprafață regulată. Presupunem că c are curbura nenulă peste tot. Smooth manifolds. Moscow. ``Mir''.pentru (t. v) ∈ I × R.

Evident suprafețele date de o singură parametrizare sînt orientabile. cu o parametrizare r : U → S. w2 } a lui Tp S avem dNp (w1 ). Ca să vedem cum lucrează dNp . deci local. Se vede cu ușurință că N este o aplicație diferențiabilă. Curbura Fie S o suprafață regulată. anume pe N(p)). Demonstrație. dar Tp S și TN(p) S2 coincid (au același complement ortogonal. imaginea ei pe S2 . (8. față de N(p).Lecția 8 Teoria locală II. dNp (w2 ) . Dacă o suprafață admite un cîmp global de vectori normali. declarînd ca pozitivă orice bază {v. restrîns la curba α(t). Aplicația Gauss induce o orientare în fiecare plan tangent Tp S. Atunci dN t=0 = dNp (α (0)) este un vector în Tp S. Aplicația N : S → R3 . orice suparafață admite o orientare.1. w2 = w1 . Fie S ⊂ R3 o suprafață orientabilă. w} cu proprietatea că v × w. Aplicația dNp : Tp S → Tp S este aplicație liniară auto-adjunctă. Astfel dNp este oarecum analogul curburii din cazul curbelor.1.1) |ru × rv | obținînd astfel o aplicație N : r(U) → R3 . Prin urmare dNp dt măsoară felul în care se schimbă vectorul normal N. dNp este o aplicație liniară Tp S → TN(p) S2 . Definiţia 8. Avem de arătat că pentru o bază {w1 . Teorema 8. aceasta se numește orientabilă. (8. În orice punct al parametrizării avem vectorul normal ru × rv N(q) = . prin N. fie t → α(t) o curbă pe S și N(t) = N ◦ α. Un exemplu de suprafață care nu admite un astfel de cîmp este banda lui Möbius. Deci dNp poate fi considerată ca o aplicație liniară Tp S → Tp S. care ia valori în sfera unitate.2) 44 . se numește aplicația Gauss. Nu orice suprafață admite un cîmp continu de vectori normali. N(p) este pozitiv.

Notăm cu N(s) = N(c(s)). kn (p) = kn (p). numărul kn = k cos θ. ruv = Nv . ru + N. k curbura sa în p. N v . Cum N.2 Cum dNp este auto-adjunct (matricea sa este simetrică într-o bază). Se numește curbura normală a lui C în p. Considerăm unghiul θ făcut de vectorul său normal n cu N(p) (cos θ = n. astfel încît c(0) = p. Astfel pentru a termina demonstrația avem de arătat că N u . Avem astfel IIp (c (0)) = − dNp (c (0)) . Prin urmare curbura normală este lungimea proiecției lui n pe N(p). după lungimea arcului. Deci Nu . IIp (v) = − dNp (v). N(p) ). Am obținut astfel 45 d N(u(t). rv = − N. ru = 0 și N. v (semnul − este ales pentru ca forma să fie pozitivă). rv = ru . ruv = 0. rvu = 0. cu semnul dat de orientarea lui N în p. rv } a lui Tp S. rv = 0. Pentru aceasta avem nevoie de cîteva noțiuni. conținută în S și care trece printr-un punct p ∈ S. ru . Vom da acum o interpretare gemetrică a formei a II-a. Prin urmare valoarea celei de-a doua forme fundamentale pe un vector din v ∈ Tp S este curbura normală a curbei tangente la v. Deci dNp (ru ) = Nu și dNp (rv ) = Nv . c (0) = N(0). Fie acum o curbă C ⊂ S o curbă de parametrizare c(s). c (s) . c (s) = − N (s). derivînd obținem Nv . Astfel Definiţia 8. Atunci dNp (α (0)) = dNp (ru u (0) + rv v (0)) = = Nu u (0) + Nv v (0). Dacă α(t) = r(u(t). c (s) = 0. v(t)) dt t=0 = . c (0) = N (0). Prin urmare N(s). v(t)) este o curbă pe S cu α(0) = p.2. Nu .Fie r : U → S o parametrizare în jurul lui p și baza asociată {ru . c (0) = = N. Fie C o curbă regulată. rv + N. putem defini cu ajutorul ei o formă pătratică. Deci N(s).

de normă 1. v = − dNp (cos θe1 + sin θe2 ). respectiv minimul formei IIp restrînsă la cercul unitate din Tp S. 46 . fie v ∈ Tp S. iar urma este egală cu suma acestora. cos θe1 + sin θe2 = = k1 cos θe1 + k2 sin θe2 . Meusnier). respectiv minimul curburii normale. deci curbura acestora coincide cu curbura normală.Teorema 8. Definiţia 8. −k2 . Exerciţiul 8. atunci există o bază ortonormată a {e1 . Adică dNp (e1 ) = −k1 e1 și dNp (e2 ) = −k2 e2 cu k1 k2 din interpretarea extremală a formelor pătratice ([S. Se știe că pentru o aplicație liniară diagonalizabilă (adică avînd două valori proprii distincte) între spații de dimensiune 2 determinantul este egal cu produsul valorilor propri. Urma pe jumătate cu semnul − a lui dNp . tangenta în punctul respectiv este direcție principală se numește linie de curbură.5. Fie suprafața de revoluție obținută prin rotirea curbei de ecuație z = y4 în jurul axei Oz. egal cu k1 k2 . 0. Toate curbele conținute în suprafața S. Acest rezultat ne permite să vorbim de curbura normală de-a lungul unei direcții prin p.4.B. O curbă regulată. este ușor să determinăm curbura normală pentru orice direcție din Tp S. care trec prin același punct și au același vector tangent au aceeași curbură normală în acest punct. 0). Dacă știm curburile principale. Curbura normală maximă k1 și cea minimă k2 se numesc curburile principale ale lui S în p. Într-adevăr. Intersecția lui cu suprafața S se numește secțiune normală de-a lungul lui v.1. Formula obținută (numită formula lui Euler) ne dă expresia formei a doua în raport cu reperul {e1 . Definiţia 8. deci sînt maximul. se numește curbura Gauss sau curbura totală a lui S în p și este notată cu K.2]) k1 și k2 sînt maximul. §10. Definiţia 8. Curbura normală kn este kn = IIp (v) = − dNp (v). Determinantul lui dNp . e2 } de vectori propri ai săi. dNp = 0.2 (J. cos θe1 + sin θe2 = k1 cos2 θ + k2 sin2 θ. Fie S o suprafață. Cum dNp este aplicație ortogonală în fiecare p. respectiv e2 ) se numesc direcțiile principale în p. e2 }. e2 } este o bază ortonormată. atunci v = cos θe1 + sin θe2 (unde θ este unghiul între e1 și v). Cum {e1 . conexă C ⊂ S cu proprietatea că pentru orice punct p ∈ C. p ∈ S și dNp : Tp S → Tp S aplicația Gauss cu valorile proprii −k1 . Atunci pentru p = (0. se numește curbura medie și se notează cu H. Direcțiile proprii corespunzătoare (anume cele generate de e1 .3. Într-o vecinătate a lui p secțiunile normale sînt curbe plane. Un vector de normă 1 v ∈ Tp S și vectorul normal N(p) determină un plan ortogonal pe Tp S. avînd vectorul normal egal cu ±N(p).

Avem că H= k1 + k2 .2. deci curburile principale au același semn. 0. 47 . Într-un punct hiperbolic curbura totală este negativă. Un punct de pe o suparafață S se numește • Eliptic dacă K > 0. Exerciţiul 8. k > 0 este punct eliptic.4. dar una din curburile principale este nenulă. v) o parametrizare în jurul lui p cu imaginea V conexă. deci vectorii normali ai curbelor care trec prin p se află de ambele părți ale planului tangent. Într-un punct parabolic curbura Gauss este 0. Dacă în p ∈ S k1 = k2 atunci p se numește punct ombilical a lui S. • Planar dacă dNp = 0. Exerciţiul 8. • Hiperbolic dacă K < 0. În particular punctele planare sînt ombilicale. Într-un punct eliptic curbura totală este pozitivă. 0) al paraboloidului hiperbolic z = y2 − x2 este punct hiperbolic. Demonstrație. De exemplu punctul considerat la Exercițiul 8.1 este planar. Propoziţia 8. Fie p ∈ S și r(u. 0) al paraboloidului z = x2 + y2 este un punct ombilical neplanar. 0) al paraboloidului z = x2 + ky2 .7. Exerciţiul 8.6. 0.5. De asemenea punctul (0. Dacă toate punctele unei suprafețe conexe S sînt puncte ombilicale atunci S este conținută într-o sferă sau într-un plan. Arătați că toate punctele sferei sînt eliptice. Arătați că punctele cilindrului x2 + y2 = 1 sînt puncte puncte parabolice. • Parabolic dacă K = 0 și dNp = 0. 2 Definiţia 8.1. Exerciţiul 8. Punctul (0. deci curburile principale au semne opuse. 0. deci vectorii normali ai tuturor curbelor care trec prin p se află de aceeași parte a planului tangent.3. Să se arate că punctul (0. Într-un punct planar toate curburile principale sînt 0. Definiţia 8.

v). scădem și obținem λu rv − λv ru = 0. pe a doua în raport cu u. Cum ru și rv sînt liniar independenți obținem că λu = λv = 0. v) λ |r(u. Arătăm că λ este constantă pe V. pentru orice q ∈ V. deci toate punctele lui V se află într-un plan. v) = r(u.Cum orice punct q ∈ V este ombilical atunci pentru orice vector w = a1 ru + a2 rv în Tq S. v) = 0. pentru orice două puncte p. Derivăm prima ecuație în raport cu v. Preimaginea c−1 (Vt ) este un interval deschis în [0. v) − N(u. v) − N(u. Cum w era oarecare obinem că Nu = λru . λ este fix și Deci V se află pe sfera de rază 1/|λ| și centru x. Dacă punctele unei vecinătăți se află într-un plan. 1] este compact acesta poate fi acoperit cu un număr finit de mulțimi de forma c−1 (Vt ). v) − x|2 = 1 . q sînt arbitrare toate punctele lui S sînt într-un plan. Deci r(u. Cum V este conexă rezultă că λ este constantă. N0 v = 0. N0 u = r(u. v) = r(u. 1]. Dacă λ ≡ 0. Astfel r(u. q ∈ S există o curbă c : [0. Prin urmare. Dacă λ = 0 atunci ( ) ( ) 1 1 r(u. dN(w) = λ(q)w. v). Pentru orice punct c(t) există o vecinătate Vt în S inclusă într-o sferă sau un plan. atunci Nu = Nv = 0 și prin urmare N = N0 − const pe V. Reuniunea ∪c−1 (Vt ) dă o acoperire a lui [0. N0 = const.2. Analog dacă una dintre vecinătăți este inclusă într-o sferă. 1]) este acoperit cu un număr finit de vecinătăți Vt . Nv = λrv . 1]. v). toate punctele lui S se vor afla pe sferă. unde λ(q) este o funcție reală pe V. Cum p. folosim faptul că S este conexă. Deci c([0. Am demonstrat propoziția local. atunci toate punctele sînt într-un plan. 48 . λ λ u v Prin urmare punctul ) ( 1 x(u. Pentru a termina demonstrația. 1] → S cu c(0) = p și c(1) = q. v) − N(u. Cum intervalul [0. Avem a1 Nu + a2 Nv = λ(a1 ru + a2 rv ).

Exerciţiul 8. Fie p ∈ S. Pentru un punct hiperbolic indicatricea este reuniunea a două hiperbole avînd asimptote comune. Arătați că dacă într-un punct neplanar. Catenoidul x2 + y2 = ch2 z. una din curburile principale este 0. Pentru puncte parabolice. deci indicatricea lui Dupin este o pereche de drepte paralele.7. Descrieți imaginea aplicației Gauss pentru următoarele suprafețe: 1. curbura medie este nulă.E. Scriem w în „coordonate polare” w = ρv cu |v| = 1. Hiperboloidul de rotație x2 + y2 − z2 = 1. Analiză matematică. Fie C o curbă asimptotică avînd curbura nenulă peste tot. atunci punctul are două direcții asimptotice. Din formula lui Euler. O curbă asimptotică a lui S este o curbă regulată și conexă. 3.9 (Teorema Beltrami-Enneper). v = cos θe1 + sin θe2 .6. 8.Definiţia 8. 49 .Spații finit-dimensionale. Presupunem că o suprafață are |k1 |. Fie p un punct pe S. astfel încît pentru orice p ∈ C tangenta la C în p este direcție asimptotică. București. Deci indicatricea lui Dupin este reuniunea a două conice în Tp S.1 Exerciții 1. Exerciţiul 8. avem ±1 = IIp (w) = ρ2 IIp (v) = k1 ρ2 cos2 θ + k2 ρ2 sin2 θ = k1 ξ2 + k2 η2 . Pentru un punct eliptic indicatricea lui Dupin este o elipsă (k1 și k2 au același semn). Editura Științifică și Enciclopedică. Atunci este adevărat că Exerciţiul 8.8. |k2 | curbura k a unei curbe pe S satisface |k| < 1? Exerciţiul 8. Șilov. Pentru a studia direcțiile asimptotice putem folosi indicatricea lui Dupin. Atunci √ |τ| = −K Bibliografie [S] G. 2. se numește indicatricea lui Dupin mulțimea vectorilor w ∈ Tp S cu IIp (w) = ±1. Se numește direcție asimptotică o direcție a lui Tp S avînd curbura normală 0.8. Paraboloidul de rotație z = x2 + y2 . 1983. Presupunem că w = ξe1 + ηe2 în raport cu baza ortonormată de vectori propri ai aplicației Gauss. Se observă că în punctele acesteia curbura normală este kn (v) = IIp (v) = ±(1/ρ2 ).

c(t) = r(u(t). c = − u Nu + v Nv . și o curbă. fără a face apel la o parametrizare locală. u ru + v rv = (9. adică o formulă care să ne permită calculele într-o paramentrizare locală. adică ru × rv N= . Adică dNp ( u v ) = ( a11 a12 a21 a22 )( u v ) . (9.j=1. 50 .2) = L(u )2 + 2M(u v ) + N(v )2 .Lecția 9 Curbura medie și curbura totală 9. |ru × rv | Fixăm un punct p ∈ S.1) Prin urmare dNp are matricea (aij )i. v(v)) cu c(0) = p.2 în raport cu baza (ru . În ceea ce urmează vom presupune că parametrizare r : U → S este compatibilă cu N. Este util însă să avem o formulă locală pentru aplicația Gauss și curbura totală.1 Formule de calcul pentru curbură În lecția precedentă aplicația Gauss și cea de-a doua formă fundamentală au fost definite geometric. Cum vectorii Nu și Nv aparțin lui Tp S scriindu-i în funcție de baza canonică a acestuia obținem Nu = a11 ru + a21 rv Nv = a12 ru + a22 rv . Formula celei de-a doua forme fundamentale este IIp (c ) = − dN(c ). Prin urmare dNp (c ) = (a11 u + a12 v )ru + (a21 u + a22 v )rv . Atunci vectorul tangent la curbă în p are formula c = u ru +v rv și dNp (c ) = u Nu +v Nv . rv ).

( L M M N ) =− ) = ( L M M N ( a11 a21 a12 a22 )( E F F G )( E F F G ) . −M = Nv . M. Astfel dacă notăm valoarea determinantului primei forme pătratice cu D (=EG − F2 ) obținem MF − LG . ru = a11 E + a21 F. M și N au formulele L = − Nu . rv = N. )−1 . N (și E.1) cu valorile coeficienților date mai sus se numesc ecuațiile lui Weingarten. −N = Nv . D NF − LG a12 = . a22 = D a11 = Ecuațiile (9. ru = N.coeficienții L.3) . −M = Nu . rvu = − Nu . rv = a11 F + a21 G. sau matricial − Deci ( a11 a21 a12 a22 Matricea inversă este ( E F F G )−1 1 = EG − F2 ( G −F −F E ) . Curbura Gauss era definită ca det(dNp ). ru = a11 E + a21 F. G). alfel spus K = det(aij ) = 51 LN − M2 EG − F2 (9. ruv = N. rvv . F. rv = a12 F + a22 G. Avem −L = Nu . ruu M = − Nv . ru = N. D LF − ME a21 = . Determinăm acum coeficienții aij în funcție de L. rv N = − Nv . D MF − NE .

diferențiabile.6) Am obținut astfel o formulă pentru curburile principale în funcție de curburile medie și totală.1. Prin urmare sînt rădăcini ale polinomului caracteristic k2 + (a11 + a22 )k + a11 a22 − a21 a12 = 0. y = v. Rădăcinile sale (anume curburile principale) sînt √ k = H ± H2 − K. 9. z = u3 − 3v2 u. Deci curbura medie are formula 1 1 LG − 2MF + NE H = − (a11 + a22 ) = . ne amintim că curburile principale sînt valorile proprii ale aplicației Gauss. (9. Fie „șaua maimuței”. suprafața definită prin x = u. Fig. mai puțin eventual în punctele ombilicale (pentru care H2 = K).Pentru curbura medie. Se vede din aceste formule că cele două curburi principale k1 (q) k2 (q) sînt funcții continue pe S. Să se calculeze curburile totală și medie ale torului. 2 2 EG − F2 Polinomul caracteristic se rescrie k2 − 2Hk + K = 0.4) (9.1 Calculați curbura ei totală.2. Exerciţiul 9.5) (9. Exerciţiul 9. 52 .

w2 } a lui Tp S (p fiind un punct cu K(p) = 0).10) R R A doua egalitate rezultă din definiția lui K și din convențiile pe care le-am făcut. Demonstrație.1.7) Adică. Astfel curbura capătă o semnificație geometrică. Fie p ∈ S cu astfel încît K(p) = 0 și fie V o vecinătate conexă a lui p. Atunci K(p) = lim A . în cazul în care K(p) > 0. Teorema 9.3. v) a cărei imagine conține V. Avem acum interpretarea geometrică a curburii pentru cazul K = 0. induce o orientare pe curbele închise conținute într-o vecinătate a lui p pe S. O orientare în Tp S. iar limita este luată după un șir {Bn }n de regiuni care converg la p (adică orice sferă centrată în p va conține toate Bn pentru n suficient de mare). iar în cazul în care K(p) < 0. Fie suprafața de rotație obținută prin rotirea lănțișorului în jurul asimptotei sale.Exerciţiul 9. A este aria imaginii lui B prin N : S → S2 . iar imginile lor prin N vor avea aceeași orientare sau orientare contrară după semnul lui K(p). Definiția inițială a lui Gauss nu făcea uz de derivata aplicației care-i poartă numele. aplicația Gauss schimbă orientarea. Pentru început să observăm că pentru o bază {w1 . Aria A a lui N(B) este ∫∫ ∫∫ A = |Nu × Nv |dudv = K|ru × rv |dudv. R (9.8) unde A este aria unei regiuni B ∩ V cu p ∈ V. (9.9) pentru o parametrizare r(u. pe care K nu-și schimbă semnul. Aria A a lui B are formula ∫∫ A= |ru × rv |dudv. iar R este regiunea din plan care corespunde lui V. A→0 A (9. (9. Notînd 53 . dNp (w1 ) × dNp (w2 ) = det(dNp )(w1 × w2 ) = K(p) · w1 × w2 . N păstrează orientarea. Facem convenția ca aria unei vecinătăți conexe V a lui p și aria imginii ei prin N au același semn dacă K(p) > 0 și semne contrare dacă K(p) < 0. ci chiar de aplicația N. Determinați o parametrizare a acesteia și calculați curbura sa totală.

Următorul rezultat ne permite să calculăm aceste cantități. Demonstrație. vectorul normal la curbă. 2 54 . (9.12) și din faptul că c = kn. Pentru aceasta.1. Propoziţia 9. Aceeași întrebare pentru cilindrul circular drept. (9. Fie c : I → S o curbă parametrizată canonic pe o suprafață S. Ecuația (9. fie c : I → M o curbă paprametrizată canonic. Cum curba noastră este parametrizată canonic. atunci c este ortogonal pe c .2).13) este acum automată. c (s) va fi ortogonal pe N(c(s)).cu R aria regiunii R avem A A /R = lim = A→0 A R→0 A/R ∫∫ 1 lim R R K|ru × rv |dudv = R→0 1 ∫ ∫ = lim R R |ru × rv |dudv lim R→0 = K|ru × rv | =K |ru × rv | (am folosit teorema de medie pentru integralele multiple ([C]). Acesta se numește reperul Darboux al curbei c. kg = c . Cum c (s) este un vector tangent pentru orice s ∈ I. deci va fi o combinație liniară de N și N × c : c = kn N + kg (N × c ). Ecuațiile (9.14) rezultă din (9. Atunci kn = c .13) (9. 2.iar kg se numește respectiv curbura geodezică în punctul s. N .2 Curbe pe suprafețe Pentru a vedea cum se curbează o suprafață este util să ne uităm la curburile curbelor conținute în aceasta. N și N × c formează un reper ortonormat în fiecare punct al curbei c.14) unde k este curbura curbei. 8. iar θ este unghiul format de N și n. n g kn = k cos θ. Deci c .12) (9. Ecuația (9.4.12) sînt evidente ținînd seama de faptul că N și N × c sînt ortogonale și de normă 1. conținută într-o suprafață S. k2 + k2 = k2 .11) kn este curbura normală a curbei c (Def. Arătați că în toate punctele unui plan curbura este nulă. N × c . Exerciţiul 9. 9. kg = ±k sin θ.

Pentru aceasta. Toate aceste exemple nu sînt compacte. (9. c (0) < −1. curbura normală este 1 ±R.2 O clasă foarte importante de curbe este formată din geodezice. c (0) + 1 0. Atunci t → f (c(t)) are un maxim local în 0. Acestea joacă pentru suprafață același rol cu dreptele din plan. compactă. atunci f are un maxim și un minim pe X. Prin urmare d f (c(t)) dt Explicit c(0). Riguros avem 55 (9. Atunci S are cel puțin un punct eliptic (adică un punct p cu K(p) > 0). Comportarea curbelor pe suprafață ne permite să formulăm un prim rezultat global privind curbura Gauss a unei suprafețe.5. anume 1/|p|2 . Cum f este continuă există un punct p ∈ S care este punct de maxim pentru f. Arătăm că în p curbura Gauss a lui S este cel puțin egală cu cea sferei în p. iar curba c este oarecare obținem K = k1 k2 > 1/|p|2 > 0.Exerciţiul 9. Cum curbura normală se află între curburile principale principale. Fie S o suprafață regulată. t=0 (9.16) Deci vectorul de poziție al lui p = c(0) este ortogonal pe orice vector tangent. Acest lucru nu este o întîmplare după cum ne spune Teorema 9.17) |p| Inegalitatea din (9.18) t=0 d2 = 0 și 2 f (c(t)) dt 0.16) se rescrie ca ±|c(0)|N. Vom folosi următorul fapt elementar depsre mulțimi compacte: dacă X ⊂ R3 este compactă și f : R3 → R este continuă. De fapt ceea ce percepem ca drepte sînt curbe pe o sferă avînd componenta tangențială a celei de-a doua derivate nulă.2. (9. Arătați că pentru orice curbă de pe sfera de rază R. Demonstrație. fie c : I → S o curbă parametrizată canonic cu c(0) = p. f(v) = |v|2 .19) Deci kn −1/|p| sau kn 1/|p|. Dreptele sînt percepute ca drumuri pe care mergem fără „să mișcăm volanul”. adică ± |p|kn −1. Deci S este conținută în bila cu centrul în origine și rază |p| și intersecteaza sfera de rază |p| în p. Am văzut în unele din exercițiile de mai sus cîteva exemple de suprafețe care au curbura cel mult 0.15) . Considerăm o parametrizare r a lui S în jurul lui p cu N vectorul său normal. Avem că p N=± . (după [P]). c (0) = 0 și c(0). Fie acum f : R3 → R . (9.

Din punct de vedere fizic o geodezică este traiectoria descrisă de o particulă care se mișcă pe suprafață doar sub influența gravitației (care acționează perpendicular pe suprafață). c este ortogonal pe c .4. p = c(0) ∈ S și r o parametrizare locală în jurul lui p cu vectorul normal N. 56 . Deci nu ne rămîne decît că c este coliniar cu N. acesta este ortogonal pe N × c . N × c .21) ˜ Prin umare c și c sînt coliniari. deci kg = 0. atunci vom avea ˜ c(t) = c(t/l) o astfel de parametrizare cu d2 1 d2 ˜ c = 2 2 c. O curbă c : I → S pe o suprafață regulată se numește geodezică dacă are c (t) = 0 sau c (t) este perpendiculară pe planul tangent în c(t). 2. Din acest fapt obținem că orice (segment de) dreaptă este geodezică. Demonstrație. Avem cîteva caracterizări simple ale geodezicelor. atunci c este ortogonal pe c . O altă clasă de geodezice este dată de Propoziţia 9. Cum c este canonic parametrizată. deci ne putem restrînge la cazul geodezicelor parametrizate canonic. atunci c este ortogonal pe N × c . Propoziţia 9.3. Dacă reparametrizăm curba după lungimea arcului l = |c | = cons.2. Atunci kg = c .20) Cum c este geodezică.c . (9.1. Legătura între curbura geodezică și geodezice este dată de Propoziţia 9.2. O curbă parametrizată canonic este goedezică. pentru orice t ∈ I.Definiţia 9.c dt dt = 2 c . dacă și numai dacă are curbura geodezică identic nulă. Demonstrație. Orice geodezică are viteza constantă. Orice secțiune normală (intersecția suprafeței cu un plan ortogonal pe planul tangent) este geodezică. Atunci d d |c |2 = c . Reciproc să presupunem că kg = 0. (9. Fie c o curbă parametrizată canonic. dt2 l dt (9.22) Cum c este coliniar cu N. deci lungimea derivatei este constantă. Într-adevăr fie c : I → S o geodezică.

ru = 0 (9. = dt dt d = (Eu + Fv ) − u ru + v rv .24) este echivalentă cu 1 d (Eu + Fv ) − (Eu (u )2 + 2Fu (u v ) + Gu (v )2 ) = 0. ruu ) + (v )2 rv . sînt satisfăcute ecuațiile d 1 (Eu + Fv ) = (Eu (u )2 + 2Fu (u v ) + Gu (v )2 ) dt 2 d 1 (Fu + Gv ) = (Ev (u )2 + 2Fv (u v ) + Gv (v )2 ) dt 2 numite ecuațiile geodezice.6 (**). (9. Planul normal care ne dă secțiunea are planul director generat de un vector tangent v și de N. Din formula (9. {ru . ruu = Fu . rv = 0 (9. Analog demonstrăm pentru cea de-a doua. ru + ru . Analog rv . ruu = 2 ru . Făcînd înlocuirile 2 obținem că ecuația (9. ru − u ru + v rv . Exerciţiul 9. dt 2 adică prima ecuație geodezică. 57 (9.26) 1 deci ru .Demonstrație. O caracterizare analitică este dată în Teorema 9. ruu . ruv = 1 Gu și ru . v(t)). ruv .25) dt Membrul stîng al ecuației (9. avînd c coliniar cu v și n coliniar cu N (sau nul). Astfel Eu = ru . deci secțiunea normală este geodezică. 2 Propoziția de mai sus ne spune în particular că cercurile mari ale sferei sînt geodezice.2. prin urmare avem ( ) d (u ru + v rv ) . Secțiunea normală este o curbă plană pe o vecinătate a lui p. ruv + rv . ruv + rv .23) = ruu . dt Ne aducem aminte de formulele coeficienților primei forme fundamentale. c = u ru + v rv . atunci c este geodezică dacă și numai dacă c este ortogonal pe ru și rv .3. ruu = 2 Eu . u ruu + v ruv dt ( ) d = (Eu + Fv ) − (u )2 ru . rv } este o bază în planul tangent.14) obținem că kg = 0. O curbă c : I → S este geodezică dacă și numai dacă pentru orice parametrizare locală.27) . Determinați geodezicele sferei. astfel încît c(t) = r(u(t).24) dt ( ) d (u ru + v rv ) . Demonstrație.24) este egal cu dru d u ru + v rv . ru u (9. Din păcate caracterizările geometrice prezentate mai sus nu sînt ușor de verificat în practică. ruu + u v ( ru .

2010. II. New York. Elementary differential geometry. Courant. Reprint of the 1936 original. A Wiley-Interscience Publication.. Andrew Pressley. McShane. Springer Undergraduate Mathematics Series. Springer-Verlag London Ltd. Wiley Classics Library. 1988.. Differential and integral calculus. Translated from the German by E. London. [P] 58 . Vol.Bibliografie [C] R. John Wiley & Sons Inc. second edition. J.

∀w ∈ Tp S. fără a le părăsi pe acestea.1.Lecția 10 Geometria Intrinsecă a Suprafețelor. Vom arăta că și curbura Gauss nu depinde decît de prima formă fundamentală. atunci Iϕ(p) (dϕp (w)) = dϕp (w). Reciproc dacă un difeomorfism ϕ păstrează prima formă fundamentală. adică Iϕ(p) (dϕp (w)) = Ip (w). arii. și deci vor fi intrinseci. dϕp (w) ϕ(p) p = dϕp (w1 ). Un difeomorfism ϕ : S → S se numește izmometrie. (10. pe suprafețe. dacă pentru orice p ∈ S și orice w1 . Vom vedea și alte aspecte ale suprafețelor care depind doar de prima formă fundamentală. Pentru a putea vorbi riguros despre suprafețe „congruente” vom introduce noțiunea de izometrie. Dacă ne uităm la plan și la cilindru observăm că pentru amîndouă prima formă fundamentală are aceeași expresie și deci lungimile și unghiurile au aceeași comportare locală. unghiuri etc. w p = Ip (w). Definiţia 10.2) pentru toți w ∈ Tp S. Aceste concepte spunem că sînt intrinsece suprafeței. prima forma fundamentală ne permite să calculăm lungimi. w2 ∈ Tp S. dϕp (w2 ) ϕ(p) . Dacă ϕ este izometrie.1) = w.3) 59 . deci și ea este o mărime intrinsecă.1 Izometrii Am văzut că pentru o suprafață S. Fie acum S și S suprafețe regulate. Theorema egregium 10. (10. (10. w2 spunem că S și S sînt izomorfe. avem w1 .

2. dϕp (w2 ) . Cum coeficienții primei forme fundamentale coincid avem că Ip (w) = Iϕ(p) (dϕp (w)) în fiecare p. Întradevăr. atunci ϕ este izometrie globală. O aplicație ϕ : V → S de la o vecinătate V a unui punct p ∈ S se numește izometrie locală. adică ϕ este izometrie. Atunci aplicația ϕ = r ◦ r−1 : r(U) → S este izometrie locală. deoarece nu poate exista un difeomorfism între cilindru și plan. Atunci w = ru u + rv v . Deci w = ru u + rv v . Atunci ϕ este o izometrie locală. v(t)) este o curbă în U. v(t)). Pe de altă parte dϕ(w) este tangent la curba ϕ (r (u(t). Presupunem că w este tangent la curba vr(u(t). Avem Exemplul 10. Atunci se zice că S este local-izometrică cu S. Se poate să existe o izometrie locală între două suprafețe. G = G avem că Iϕ(p) (dϕp (w)) =E(u )2 + 2Fu v + G(v )2 = E(u )2 + 2Fu v + G(v )2 = Ip (w). −∞ < v < ∞} și planul de parametrizare r(u. Acest rezultat se generalizează astfel: Propoziţia 10.2. Presupunem că există parametrizări r : U → S și r : U → S astfel încît E = E. Definiţia 10. Fie p ∈ r(U) și w ∈ Tp S. v(t))) = r (u(t). Este evident că dacă ϕ : S → S este un difeomorfism care este și izometrie locală în fiecare punct. Prin construcție dϕp (w) este tangent la curba r ◦ r−1 ◦ r(α(t)) = r(α(t)) în t = 0. Luăm aplicația ϕ = r ◦ r−1 . Atunci w este tangent la o curbă r(α(t)) cu r(α(0)) = p și α(t) = (u(t). Adică dϕp (w) = ru u + rv v . avem 2 w1 . Dacă pentru orice punct p ∈ S există o izometrie locală pe S. Fie cilindrul drept avînd parametrizarea r : U → R3 . v) = (cos u. Deci dϕ(w) = ru u + rv v .1. 60 . cu r(u.Cum E = E.atunci folosind formula polară care leagă o formă pătratică de una biliniară. Deci cilindrul este local izometric cu planul. w2 = Ip (w1 + w2 ) − Ip (w1 ) − Ip (w2 ) = = Iϕ(p) (dϕp (w1 + w2 )) − Iϕ(p) (dϕp (w1 )) − Iϕ(p) (dϕp (w2 )) = 2 dϕp (w1 ). F = F. v) = p0 + uu + vv. dacă există o vecinătate V a lui ϕ(p) ∈ V astfel încît ϕ : V → V este izomnetrie. Atunci (u(t). fie p ∈ r(U) și un vector tangent w la cilindru în p. fără să existe o izometrie globală.1. G = G. v(t)). v) cu U = {(u. Cele două suprafețe nu sînt izometrice. v(t)) este o curbă în U. sin u. v) ∈ R3 |)0 < u < 2π. F = F. Deci ϕ este izometrie locală.

4) Dacă luăm ca generatoare lănțișorul x = achv.2. v) = (v cos u. Dacă facem schimbarea de variabilă u = u și v = ashv obținem o nouă parametrizare r(u. (10. (a) Catenoidul (b) Elicoidul 61 . au). au) a cărei primă formă fundamentală are coeficienții E = a2 ch2 v. (10. Coeficienții primei forme pătratice sînt E = (f(v))2 . Considerăm acum elicoidul. F = 0. (10.7) cu 0 < u < 2π și −∞ < v < ∞. z = av.8) Din propoziția precedentă ne spune că elicoidul și catenoidul sînt local izometrice. cu a < v < b. v) = (f(v) cos u. v) = (ash v cos u. F = 0. dat de parametrizarea r(u. (10. G = a2 (1 + sh2 v) = a2 ch2 v. ash sin u.5) (10. v sin u. Atunci coeficienții primei forme fundamentale sînt E = a2 ch2 v. G = (f (v))2 + (g (v))2 . Fie S o suprafață de revoluție avînd paramaterizarea locală r(u. F = 0. G = a2 ch2 v.Exemplul 10.6) Această suprafață se numește catenoid. g(v)). f(v) sin u. 0 < u < 2π și f(v) > 0.9) (10.

O trasformare conformă va păstra unghiurile.2 Curbura Gauss Prin analogie cu triedrul Frenet vom asocia fiecărui punct de pe suprafața S un triedru și vom studia derivatele vectorilor care îl compun. Un astfel de sistem de coordonate se numește izotermal. v) > 0. după cum suprafețele difeomorfe sînt exhcivalente din punct de vedere diferențiabil. cu λ2 o funcție diferențiabilă și nicăieri nulă pe S. N} pentru o parametrizare locală r : U → S. dacă pentru orice p ∈ și orice v1 . dϕp (v2 ) = λ2 (p) v1 . |α ||β | (10. 10. F = 0. Într-adevăr. Exprimăm derivatele acestora în raport cu baza 62 . fie α. Spre exemplu motivați de teoria funcțiilor complexe și de mecanica fluidelor definim: Definiţia 10. Acest fapt se bazează pe existența pentru orice suprafață regulată a unei parametrizări locale pentru care coeficienții primei forme fundamentale sînt E = λ2 (u. dacă și numai dacă în parametrizările respective. avem că două suprafețe sînt local conforme. coeficienții primei forme fundamentale sînt proporționali. G = λ2 (u. cu factorul de proporționalitate λ2 . două curbe pe S care se taie în t = 0. v). Putem să considerăm și alte noțiuni de echivalență pentru suprafețe. Triedrul considerat va fi {ru .1.3. Orice două suprafețe regulate sînt local-conforme. rv . o funcție diferențiabilă și nicăieri nulă. β : I → S. v2 ∈ Tp S avem dϕp (v1 ).10) Dacă ϕ este o aplicație conformă și θ este unghiul între imaginile curbelor. |dϕ(α )||dϕ(β )| λ |α ||β | Ca și în cazul izometriilor locale. atunci dϕ(α ). Avem Teorema 10. v2 p .Suprafețele izometrice sînt echivalente din punct de vedere al distanței. ϕ(β ) λ2 α .β . Un difeomorfism ϕ : S → S se numește aplicație conformă. dar nu neapărat lungimile. Unghiul între ele va fi cos θ = α . Existența sa este mai greu de dovedit și nu o vom demonstra aici. β cos θ = = 2 = cos θ.

¯ rvu = Γ 1 ru + Γ 2 rv + L2 N rvv = 21 1 Γ22 ru + 21 2 Γ22 rv (10. 2. rv = Gv . Pornim de la relațiile (ruu )v − (ruv )u = 0. Cu toate că nu vom calcula explicit coeficienții Christoffel avem o consecinț[ importantă a sistemului: Orice expresie care implică doar acești coeficienți este un invariant în raport cu izometriile. Deci putem determina coeficienții Christoffel exclusiv în funcție de coeficienții primei forme pătratice. N} vom obține o relație între coeficienții primei și celei de-a doua forme pătratice. ru = Ev 2 1 1 2 Γ12 F + Γ12 G = ruv . Vom determina k ceilalți coeficienți. coeficienții celei de-a doua forme fundamentale. Din expresiile pentru derivatele triedrului {ru . rv = Fu − Ev 2 1 1 2 Γ12 E + Γ12 F = ruv . Coeficienții aij au fost determinați și sînt dați de formulele lui Weingarten.pentru orice k = 1. Nuv − Nvu = 0. rv . Cum ruv = rvu avem că K k Γ12 = Γ21 . Pentru a determina coeficienții Christoffel facem produsele scalare cu ru și rv . ru = Fv − Gu 2 1 1 2 Γ11 F + Γ11 G = rvv . se numesc coeficienții Christoffel ai lui S.aleasă obținem 1 2 ruu = Γ11 ru + Γ11 rv + L1 N. 63 . Obținem sistemul 1 1 2 Γ11 E + Γ11 F = ruu . Γij . obținem ¯ că L1 = L. (rvu )u − (rvu )v = 0. 2 Se observă că este vorba de fapt de trei sisteme cu două necunoscute. 1 2 ruv = Γ12 ru + Γ12 rv + L2 N.11) + L3 N Nu = a11 ru + a21 rv Nv = a12 ru + a22 rv . rv = Gu 2 1 1 2 Γ22 E + Γ22 F = rvv .11). Facînd produsul scalar cu N în ecuațiile (10. fiecare avînd determinantul EG − F2 = 0. ru = Eu 2 1 1 2 Γ11 F + Γ11 G = ruu . L2 = L2 = M și L3 = N.

M. și derivatele lor. Cum {ru . coeficienții Ai . (10.11) și ecuațiile lui Weingarten pentru aij . (10.13) Această ultimă egalitate care ne spune că curbura Gauss depinde doar de coeficienții lui Christoffel și de cei ai primei forme fundamentale este rezumată de Teorema 10. Din A1 .11) expresiile de mai sus pot fi scrise A1 ru + B1 rv + C1 N = 0. Spre exemplu ne spune că elicoidul și catenoidul au curburile Gauss egale. pentru orice i = 1. a pus practic bazele geoemtriei diferențiale moderne. Curbura Gauss este invariantă la izometrii locale. Bi și Ci depinzînd de E. avem că Ai = 0. relația C1 = 0 ne spune 2 1 2 1 Lv − Mu = LΓ12 + M(Γ12 − Γ11 ) − NΓ11 . observăm că egalînd coeficienții lui ru în (10. Bi = 0 și Ci = 0.12) Egalînd coeficienții lui rv și ținînd seama de (10.12) obținem că 1 1 2 1 2 1 (Γ12 )u − (Γ11 )v + Γ12 Γ12 − Γ11 Γ22 = FK. F. obținem 2 2 1 2 2 2 2 2 (Γ12 )u − (Γ11 )v + Γ12 Γ11 + Γ12 Γ12 − Γ11 Γ22 − 1 2 −Γ11 Γ12 = −E LN − M2 = −EK. EG − F2 (10.14) Egalînd coeficienții lui N în aceeași ecuație. (10.Înlocuind cu expresiile (10. rv . A3 ru + B3 rv + C3 N = 0.2 (Theorema Egregium).15) Analog pentru C2 = 0 obținem 1 1 2 1 Mv − Nu = LΓ22 + M(Γ22 − Γ12 ) − NΓ12 . N. avînd un număr mare de aplicații. N} sînt liniar. 2. 64 .independente.16) Ultimele două ecuații se numesc ecuațiile Codazzi-Mainardi. 3. A2 ru + B2 rv + C2 N = 0. (10. Acest rezultat obținut de Gauss. C1 = 0 avem că 1 2 1 Γ11 ruv + Γ11 rvv + LNv + (Γ11 )v rv + 1 2 1 2 Lv N = Γ12 ruu + Γ12 rvu + M · Nu + (Γ12 )u ru + (Γ12 )u rv + Mu N. G și L. Revenind la calculele începute. B1 .

Pentru fiecare valoare a lui t ∈ (− . ¯ Considerăm variația normală a lui r(D) determinată de h. provine datorită următorului fapt.1. O suprafață S ⊂ R3 se numește minimală. dacă are curbura medie identic egală cu 0. 65 . 11.Lecția 11 Clase remarcabile de suprafețe I Ne vom ocupa mai în amănunt de unele suprafețe. v). rt (u. Ft = F + th( ru . Pentru început ne ocupăm de curbura medie. Nv + t2 hv hv . Denumirea de minimală. Nu ) + t2 h2 Nu . ϕ(u. v) = ϕ(u. Fie ¯ ¯ D ⊂ U un domeniu mărginit și h : D → R o funcție diferențiabilă (D = D ∩ ∂D). ∂v Coeficienții primei forme fundamentale sînt Et = E + th( ru . ). ∂u ∂rt = rv + thNv + thv N. aplicația rt : D → R3 . Nv + rv . Să considerăm următoarea problemă variațională: Fie r : U → R3 o parametrizare regulată a unei suprafețe. v) + th(u. adică aplicația ¯ ϕ : D × (− . Nu ) + t2 h2 Nu . în special curbura medie și curbura toatală. t) = r(u. t) este parametrizarea unei suprafețe. Nu + ru . Gt = G + th( rv . v.1 Suprafețe minimale Definiţia 11. Nv + t2 hu hv . v)N(u. Nu + t2 hu hu . cu ∂rt = ru + thNu + thu N. caracterizate de proprietățile curburilor lor. Nv ) + t2 h2 Nv . v. ) → R3 . Nv + rv .

Nu ) N = − rv .1. Deci pentru suficient de mic rt este o ¯ supratață regulată. Atunci r este minimală dacă și numai dacă A (0) = 0 pentru orice ¯ D și orice variație normală a lui r(D). Nv + rv .Ținînd seama de expresia coeficienților celei de-a doua forme fundamentale L = − ru . 66 . h(q) = H(q) și identic 0 înafara unei vecinătăți a lui q.2 Suprafeţele minimale apar ca soluţii ale problemei lui Plateau. Nu 2M = −( ru .1) ¯ cu R = R/(EG − F2 ). Luăm h : D → R. anume : Să se arate că pentru orice curbă C ⊂ R3 există o suprafață S mărginită de C. Reciproc să ¯ presupunem că există q ∈ D. Fie r : U → R3 o suprafață regulată și D ⊂ U un subdomeniu mărginit al lui U. Dacă r este minimală. Nv și ale curburii medii H= obținem Et Gt − (Ft )2 = EG − F2 − 2th(EN − 2FM + GL) + R = = (EG − F2 )(1 − 4thH) + R. deci A (0) = 0. unde R este o funcție de t cu limt→0 R/t = 0. astfel încît H(q) = 0.2) Obținem acum justificarea denumirii de suprafață minimală. atunci H ≡ 0. Aria lui rt (D) este ∫ √ A(t) = Et Gt − (Ft )2 dudv = ¯ ∫D √ √ ¯ = 1 − 4thH + R EG − F2 dudv. Atunci A (0) < 0 pentru variația determinată de h. Avem ∫ √ d A(t) = − 2hH EG − F2 dudv. contradicție. Dacă este mic A depinde diferențiabil de t. ¯ D 1 EN − 2FM + GL . 2 EG − F2 (11. O parte importantă a problemei constă în precizarea condiţiilor problemei: ce curbe şi suprafeţe pot fi alese şi ce înseamnă că o curbă mărgineşte suprafaţa. Demonstrație. Anume avem Propoziţia 11. t=0 dt ¯ D (11.

Să ne reaminitim că o parametrizare r(u. v). dacă şi numai dacă. ruu + rvv . Se vede ușor că E = G = a2 ch2 v. Deci ruu + rvv este paralel cu N. cu parametrizarea izotermală. v).3) unde λ2 = ru . Deci catenoidul este suprafață minimală. este minimală. ru ru .2) şi punem h = H. Atunci ruu + rvv = 2λ2 H. rv = 0. iar cea de-a doua derivînd-o în raport cu v pe a doua. avem ru . v) = (achv cos u. av). 2 λ2 (11. Derivînd obţinem ruu . z(u. Curbura medie are valoarea H= 1L+N .Pentru a studia suprafeţele minimale este util să considerăm vectorul curbură medie H = HN. F = 0 și ruu + rvv = 0. (11. rv = − ru .5) şi a analog ruu + rvv .8) Din această propoziţie obţinem că o suprafaţă parametrizată. izotermală a unei suprafeţe S.6) Prin urmare 2λ2 H = L + N = N. Cum parametrizarea este izotermală. Propoziţia 11. Catenoidul are parametrizarea r(u. v) se numea izotermală. rv şi ru . dacă ru .2 (11.1. atunci aceasta devine ∫ √ H. Exemplul 11. Deci aria deformării va scade. prima condiţie. v))) sînt funcţii armonice (satisfac ∆f = 0). H EG − F2 dudv. achv sin u. rv . Demonstrație. rvv . rv = 0. ru = rv . Fie r o parametrizare regulată. adică ruu + rvv = 2λ2 H. toate componentele parametrizării (r(u. ru = rvu .4) (Prima egalitate se obţine derivînd în raport cu u.) Rezultă că ruu + rvv . = rv . y(u. Dacă ne uităm la ecuaţia (11. A (0) = −2 ¯ D deci A (0) < 0 pentru variația în direcţia lui H (cel puţin iniţial). 67 .2. ru = rv . v) = (x(u. rv şi (11. rv = 0. ru = 0 (11.7) (11.

v − + vu . 11.1: Catenoidul Se poate arăta că singura suprafață de rotație minimală este catenoidul. avînd puncte de autointersecție. au). 68 .3. 3 3 Se arată cu ușurință că suprafața Enneper este minimală. Suprafața lui Enneper are parametrizarea ( ) u3 v3 2 2 2 2 r(u. minimală riglată.Fig.2. ashv sin v. v) = u − + uv . ca și puncte critice ale unei probleme variaționale. u − v . F = 0 și ruu +rvv = 0. Elicoidul și catenoidul au fost descoperite de Meusnier în 1776. v) = (ashv cos u. Exemplul 11. Elicoidul este singura suprafață neplanară. Elicoidul este suprafața de parametrizare r(u. Atunci coeficienții primei forme fundamentale sînt E = G = a2 ch2 v. Următoarea suprafață minimală descoperită este Exemplul 11. Se vede cu ușurință că această suprafață nu este regulată peste tot. Deci elicoidul este suprafață minimală.

Deci suprafața satisface ruu + rvv = 0 dacă și numai dacă funcțiile ϕ sînt analitice.3. respectiv ϕ3 . de unde prima 1 2 3 parte a concluziei lemei. ∂u ∂u ∂v ∂y ( ) ( ) ∂ ∂z ∂ ∂z =− . Demonstrație. ∂u ∂v ∂z ∂z ϕ3 (ζ) = −i . dacă şi numai dacă ϕ2 + ϕ2 + ϕ2 ≡ 0. ϕ3 sînt analitice. Definim funcţiile complexe ∂x ∂x −i . ∂u ∂v ∂y ∂y ϕ2 (ζ) = −i . Atunci r este izotermică. ∂u ∂v ϕ1 (ζ) = unde ζ = u + iv ∈ C. Cealaltă ecuație este satisfăcută întotdeauna. 2. ϕ2 . Prin calcul obținem că ϕ2 + ϕ2 + ϕ2 = E − G + 2iF. 11. O astfel de legătură poate fi scrisă şi pentru suprafeţe minimale. În acest caz r este minimală dacă 1 2 3 şi numai dacă funcţiile ϕ1 . ∂u ∂u ∂v ∂v ( ) ( ) ∂ ∂y ∂ ∂y =− . Avem următoarea caracterizare Propoziţia 11. Anume fie r : U → R3 o suprafaţă regulat-parametrizată.Fig. Acum ruu + rvv = 0 dacă și numai dacă ( ) ( ) ∂ ∂x ∂ ∂x =− . Rezultatul acesta ne permite să dăm un alt exemplu de suprafață minimală. Fie r : U → R3 o suprafaţă parametrizată regulat.2: Suprafața lui Enneper După cum se ştie există o legătură foarte strînsă între funcţiile analitice pe C şi funcţiile armonice pe R2 . ϕ2 . ∂u ∂u ∂v ∂v Acestea reprezintă una din ecuațiile Cauchy-Riemann pentru ϕ1 . anume suprafața lui Scherk: 69 .

w0 ∈ U și r(w0 ) = (x0 . log 2 ζ−i ζ−1 ζ −1 (11. ±i.9) cu ζ = ±1. ϕ3 = .4.10) 2 w0 ∫w z(w) = z0 + Re fgdζ. cu U simplu conex există o funcție olomorfă f : U → C și o funcție meromorfă g : U → C astfel încît fg2 este olomorfă pe U și ∫w 1 f(1 − g2 )dζ x(w) = x0 + Re 2 ∫w0 w i y(w) = y0 + Re f(1 + g2 )dζ (11. r(u. 11.1. ϕ3 sînt analitice și ϕ2 + ϕ2 + ϕ2 ≡ 0. z0 ) (am notat cu w = u + iv). arg . Fie suprafața parametrizată prin ) ( ζ+i ζ+1 ζ2 + 1 . w0 pentru orice w. 1 + ζ2 1 − ζ2 1 − ζ4 Se vede că funcțiile ϕ1 . y0 .3: Suprafața lui Scherk Cu toate că orice suprafață admite o parametrizare locală izotermală este important să studiem suprafețe date de parametrizări arbitrare. care permite construcția unui mare număr de suprafețe minimale Teorema 11. ϕ2 . unde ζ = u + iv și argζ este unghiul făcut de ζ cu axa Ox. v) = arg . Se poate calcula că 2 2i 4ζ ϕ1 = − . ϕ2 = − . Pentru orice suprafață minimală neplanară avînd o parametrizare r : U → R3 . 70 .Exemplul 11. 1 2 3 Fig.Rezultatul fundamental al teoriei moderne a suprafețelor minimale este teorema de reprezentare Enneper-Weierstrass.

catenoidul și elicoidul. Springer. Jakob. 11. 71 . [DHT2]). (a) (b) Fig. Heidelberg.Reciproc pentru orice pereche de funcții f.2 (Ossermann). Fie S ⊂ R3 o suprafață regulată. închisă minimală și neplanară. and Friedrich Sauvigny. With assistance and contributions by A. 2010.4: Două vederi ale suprafeței lui Costa Teoria suprafețelor minimale este unul dintre domeniile cele mai active ale geometriei diferențiale. Mai mult se poate arăta că imaginea lui S via N „ratează” cel mult 4 puncte. Stefan Hildebrandt. folosind însă metode de teoria ecuațiilor cu derivate parțiale. Condiția de minimalitate este deosebit de restrictivă ducînd la rezultate uneori surprinzătoare cum ar fi Teorema 11. volume 339 of Grundlehren der Mathematischen Wissenschaften [Fundamental Principles of Mathematical Sciences]. cu condiția ca domeniul U să fie simplu-conex. second edition. analiză complexă etc.10) dau o suprafață minimală. Küster and R. Minimal surfaces. Folosind o funcție meromorfă dublu-periodică matematicianul brazilian Celso Costa a construit în 1982 o suprafață minimală completă (fără auto-intersecții sau alte puncte singulare) surprinzînd comunitatea matematicienilor în rîndul cărora se credea că singurele astfel de suprafețe sînt planul. g ca mai sus formulele (11. Rezultatul lui Costa a provocat o revenire a interesului pentru studiul suprafețelor minimale (după cum se poate vedea din monografia în trei volume [DHS]. Atunci imaginea sa prin aplicația Gauss N este densă pe sferă (pentru orice punct al sferei există un punct din imagine arbitrar de aproape de acesta). [DHT1]. Bibliografie [DHS] Ulrich Dierkes.

[DHT1]

Ulrich Dierkes, Stefan Hildebrandt, and Anthony J. Tromba. Regularity of minimal surfaces, volume 340 of Grundlehren der Mathematischen Wissenschaften [Fundamental Principles of Mathematical Sciences]. Springer, Heidelberg, second edition, 2010. With assistance and contributions by A. Küster. Ulrich Dierkes, Stefan Hildebrandt, and Anthony J. Tromba. Global analysis of minimal surfaces, volume 341 of Grundlehren der Mathematischen Wissenschaften [Fundamental Principles of Mathematical Sciences]. Springer, Heidelberg, second edition, 2010.

[DHT2]

72

Lecția 12 Clase remarcabile de suprafețe II
12.1 Suprafețe de curbură totală constantă

Înainte de a discuta suprafețele de curbură totală constantă avem nevoie să considerăm o clasă particulară de parametrizări. Fie p ∈ S și v → γ(v) o geodezică parametrizată canonic cu γ(0) = p. Pentru ˜ ˜ fiecare v definim u → γv (u) o geodezică canonic-parametrizată cu γv (0) = γ(0). Definim v ˜ parametrizarea r(u, v) = γ (u). Avem Propoziţia 12.1. Există un domeniu U în R2 cu (0, 0) ∈ U, astfel încît r : U → S este o parametrizare. În plus prima formă fundamentală este du2 + G(u, v)dv2 , cu G netedă și G(0, v) = 1, Gu (0, v) = 0, pentru orice (0, v) ∈ U. Demonstrație. (Schiță) Avem că pentru orice v, ru (0, v) = d v ˜ γ (u) du , rv (0, v) = d d v ˜ γ (0) = γ(v). dv dv (12.1)

u=0

Deci acești vectori sînt perpendiculari. Prin urmare pentru u = v = 0, rangul matricei Jacobiene a lui r este 2 și putem aplica teorema de inversare locală. Deci r este parametrizare locală pentru valori al lui (u, v) apropiate de (0, 0). Calculăm acum coeficienții primei forme fundamentale. Avem E = |ru |2 = d v ˜ γ (u) du
2

= 1,

(12.2)

˜ deoarece γv este parametrizată canonic. Din ecuația geodezicelor obținem că Fu = 0. Pentru u = 0, ru și rv sînt perpendiculare, deci F = 0. De aici rezultă că F = 0 peste tot. Deci prima formă fundamentală are expresia du2 + g(u, v)2 dv2 . 73 (12.3)

Avem

dγ 2 = 1, du γ avînd viteză 1. De asemenea din ecuația geodezicelor rezultă că Gu (0, v) = 0.2 Structura locală a unei suprafețe de curbură Gauss constantă este dată de G(0, v) = |rv (0, v)|2 =

(12.4)

Teorema 12.1. Orice punct de pe o suprafață avînd curbura totală constantă este conținut într-o porțiune izometrică cu o submulțime deschisă a unui plan, sferă sau pseudosferă. Demonstrație. Putem presupune că K = −1.0 sau 1. Alegem o parametrizare geodezică r(u, v) cu r(0, 0) = p astfel încît prima forma fundamentală are expresia du2 + g(u, v)2 dv2 . Folosind Theorema Egregium (10.2) avem pentru curbura Gauss ∂2 g + Kg = 0. ∂u2 Avem și g(u, v) ≡ 0 și gu (0, v) = 0. (12.7) Dacă K = 0, atunci g(u, v) = au + b, unde a și b sînd funcții netede de u. Condițiile inițiale (12.7) ne spun că a ≡ 0 și b ≡ 1. Deci g ≡ 1. Astfel că prima formă fundmanetală este du2 + dv2 , deci r este izometrică cu o porțiune deschisă a unui plan. Presupunem acum că K = 1. Atunci soluția ecuației (12.6) este g = a cos u + b sin u, cu a și b nedepinzînd decît de v. Din condițiile inițiale (12.7) avem că a ≡ 1 și b ≡ 0. Deci prima formă fundamentală este du2 + cos2 udv2 , care este prima formă fundamentală a sferei parametrizată cu u și v latitudinea, respectiv longitudinea. Deci r este izometrică cu o porțiune a sferei S2 . Pentru K = −1, atunci obținem la fel ca mai sus că prima formă fundmanetală este 2 du + ch2 udv2 . Făcînd schimbarea de variabilă U = ev tanh u și V = ev sechu, prima formă fundamentală devine dV 2 + dW 2 . (12.8) W2 Aceasta este prima formă fundamentală pentru pseudosfera parametrizată cu variabilele w = e−u și v (modelul lui Lobacevski). 2. Referitor la suprafețe de curbură constantă avem următorul rezultat global: Teorema 12.2. Orice suprafață conexă și comapactă de curbură totală constantă este pozitivă Pentru demonstrație avem nevoie de un rezultat auxiliar. 74 (12.6) (12.5)

Cum k1 > K/k1 = k2 > 0 funcția este x crescătoare în k1 . Considerăm funcția J = (k1 −k2 )2 . Cum p nu este ombilical. (k1 )vv 0. ( )2 atunci funcția x − K crește cu x > K/x > 0. Fiind compactă. Putem presupune că ambele curburi principale sînt pozitive.1. Cum suprafața este compactă. definită și continuă pe S. Conform lemei de aici rezultă că K 0. k1 − k2 ( ( ) ( )) . avem K > 0. care conține un punct p care nu este ombilical. (12. k1 > k2 în p. Avem deci k1 = k2 > 0 pe S. contradicție. Cum S este compactă. rezultă că S este și închisă.10) Cum p este punct de maxim local pentru k1 . Demonstrație. Ecuațiile Gauss-Codazzi ne dau Ev = − 2E (k1 )v k1 − k2 2G Gu = (k2 )u . Cum K este constantă. Cum sfera este conexă singura submulțime închisă și deschisă este ea însăși. 2 Putem trece acum la demonstrația teoremei. Fie r : U → R3 o suprafață parametrizată. Restrîngînd eventual U putem presupune că aceasta este adevărat pentru orice punct al suprafeței.Lema 12. Presupunem k1 > k2 . Fie k1 k2 curburile principale. Deci K 0. Presupunem că J nu este identică 0 pe S. Presupunem că k1 are un maxim local în p și k2 are un minim local. Putem presupune că formele fundamentale au expresia Edu2 + Gdv2 LDu2 + Ndv2 . Deci S este o submulțime deschisă a sferei. Cum ambele sînt funcții continue de p putem presupune că k1 > k2 peste tot. 2. deci în p ( ) 1 1 2G 2E K=− (Guu + Evv ) = − (k2 )uu − (k1 )vv . deci k1 k2 > 0.9) iar curbura Gauss va fi 1 K=− √ 2 EG ∂ ∂u G √u EG ∂ + ∂v E √v EG În p derivatele curburilor principale se anulează. Atunci curbura Gauss în p este 0. deci k2 = K/k1 are un minim local în p. J va avea un maxim > 0 pe S. 2EG 2EG k1 − k2 k1 − k2 (12. 75 . deci k1 are un maxim local în p. (k2 )vv 0. Cum p este punct de minim pentru k2 .

w . deci am obținut hiperboloidul cu o pînză. nu depinde de alegerea directoarei c. (12.13) (12. 76 (12. (12. numită linie de îngustare și ale cărei puncte se numesc puncte cen¯ trale. sin s + v cos s. Am întîlnit deja o suprafață riglată. anume suprafața de tangente din Exercițiul 7. Exerciţiul 12. v) = c(t) + vw(t). De asemenea vom face și presupunerea suplimentară că w (t) = 0. Căutăm acum o curbă γ(t) astfel încît γ (t). Pentru a studia suprafețele riglate putem presupune că |w(t)| ≡ 0. Se numește suprafață riglată o suprafață avînd parametrizare de forma r(t. w(t) este un vector nenul (w depinde diferențiabil de t). Fie e3 versorul axei Oz și pentru orice s.14) Presupunem că există o astfel de curbă. pentru orice t ∈ I. (12.1. r ∈ I. Arătăm acum că γ. v) = (cos s − v sin s. Atunci γ = c + u w + uw .w w . adică există o funcție reală u(t) astfel ca γ(t) = c(t) + u(t)w(t). (12.15) și prin urmare găsim γ dată de ecuația(12. v) = c(t) + sw(t) = c(t) + vw(t).11) unde c : I → R3 este o curbă. w(s) = c (s) + e) . Atunci suprafața de parametrizare r(s. v ∈ R. Pe componente avem r(s.w De aici obținem u=− c . v) = c(s) + v(c (s) + e3 ) este o suprafață riglată.12.6.12) Observăm că x2 + y2 − z2 = 1. deci hiperboloidul cu pînză are o dublă riglare. Condiția de ortogonalitate ne spune 0 = γ .1.14). v).16) = c . Luînd w(s) = −c (s) + e3 obținem aceeași suprafață. care ne dă parametrizarea ¯ r(t. iar pentru orice t. w (t) = 0 și curba este inclusă în suprafață. Această presupunere implică faptul că w(t).w + u w . Fie c o altă directoare.w (12.2 Suprafețe riglate Definiţia 12. Fie S1 cercul de ecuație x2 + y2 = 1 din planul xOy și c(s) parametrizarea sa după lungimea arcului. w (t) = 0 pentru orice t.17) .

Deci rt × ru = γ × w + uw × w. Calculînd coeficienții celei de-a doua forme fundamentale obținem N = 0.22) Astfel toate punctele singulare se află de-a lungul liniei de strîmtare și apar numai pentru λ(t) = 0. |rt × ru | |rt × ru | (12. 77 . w . Atunci linia de îngustare γ satisface ( ) ¯ c − c . Deci ru = w. M= rt × ru . Avem rtt = γ + uw .18) (12. EG − F2 (λ + u2 )2 |w |4 (λ + u2 )2 (12. ruu = 0. c ≡ 0. w = . fiind nulă de-a lungul riglelor care întîlnesc linia de îngustare în puncte singulare. (12.1 avem că astfel de suprafețe sînt local-izometrice cu un plan.19) (12.w w . Acestea sînt suprafețe riglate care satisfac w × w . (12. Calculăm acum curbura Gauss pentru punctele regulate. w = 0 și w .w (v − s)w . Deci K= LN − M2 λ2 w |4 λ2 =− 2 =− 2 . Atunci rt = γ + uw .¯ unde s = s(v) este o funcție diferențiabilă.21) |rt × ru |2 = λ2 |w |2 + u2 |w |2 = (λ2 + u2 )|w |2 .25) Prin urmare curbura Gauss este negativă.c |rt × ru | = 0.23) Nu este nevoie să calculăm L pentru că N = 0. (12.26) Deci K ≡ 0. M= w × w . (12. γ = 0.20) (12. pentru o funcție λ. Cum w . u) = γ(t) + uw(t).24) xtu = w . Se observă că punctele centrale sînt puncte de maxim ale funcției |K(u)|. iar valorile acesteia sînt egale pentru puncte situate simetric față de punctul central.w Putem alege linia de îngustare ca directoare a suprafeței și să scriem r(t. Pentru coeficienții formei a doua avem N = 0. w ¯ ¯ γ − γ = (c − c) + w = (s − v) + w = 0. O clasă importantă de suprafețe riglate este cea a suprafețelor desfășurabile. atunci γ × w = λw . Din teorema 12. rut c × w.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful