You are on page 1of 14

LUCEAFĂRUL de M.

Eminescu

GENEZA:

Izvoare folclorice:

Poemul “Luceafărul” are ca sursă principală de inspirație basmul popular românesc “Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch într-o pereginare a sa prin Oltenia. Eminescu ia cunoștință de acest basm din cartea de călătorie a folcloristului german, încă din timpul studenției sale la Berlin, îl versifică intre anii 1870-1872, păstrându-l în manuscris. Mai târziu, poetul creează cinci variante successive ale basmului, între 1880 și 1883, întâi versificându-l și schimbându-i finalul, apoi, îmbogățindu-l cu idei filozofice reflectând condiția geniului în lumea superficială si meschină, transformându-l într-un poem filozofic de unică valoare ideatică si artistică. Îndrăgostit de o pământeancă, fata de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de nemurire și să capete statutul de om pentru a-și putea împlini iubirea. În acest răstimp, Zmeul îi vede împreună și, ca să se răzbune, prăvălește o stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai departe, chinuit și neconsolat. De durere, Florin moare și el lângă stâncă sub care zăcea iubita lui. În prima variantă versificată, Eminescu modifică răzbunarea Zmeului, acesta căpătând detașarea superioară specifică geniului, transformând-o într-un blestem:”Fiți fericiți – cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât viața toată/ Un chin aveți: de-a nu muri deodată”. Mitul “Zburătorului” este valorificat in primul tablou al poemului “Luceafărul”, prin visul erotic al fetei de împarat care, ajunsă la vârsta dragostei, își imaginează întruparea tânărului in ipostaza angelică și în ipostaza demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pamântene.

Izvoare fizolofice:

Atras de conceptia fizolofică a lui Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig - d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), a fost un filozof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra primatului "voinţei" în sfera reprezentării lumii şi în comportamentul uman). Lumea ca voinţă şi reprezentare - sub influenţa lui Platon şi a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în problema teoriei cunoaşterii pe poziţia idealismului. Dar în cadrul acestei concepţii, Schopenhauer îşi susţine propriile sale vederi şi combate filozofia lui Hegel. Bazat pe achiziţiile ştiinţelor naturale, dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepţiei. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută şi prezentă în conştiinţa omului, deci ca reprezentare. El nu este totuşi întru totul de acord cu Kant, care considera că "lucrul în sine" (das Ding an sich) ar fi mai presus de orice experienţă senzorială şi în consecinţă nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susţine că Voinţa stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forţă lipsită
1

dar n-are nici noroc”. pe pamânt nici e capabil de a ferici pe cineva.este un poem filozofic.]. Spre deosebire de Hegel. iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că. -geniul se particularizează prin inteligenţă profundă si meditative. solitudine si capacitatea de a-şi depăşi limitele condiţiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme si legi care guvernează Univesul. consideră că lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi de o ţintă finală. muritorul de rând se caracterizeaza prin mediocritate.) Mihai Eminescu preia. TEMA: Luceafărul . Luceafărul este şi un poem alegoric. imediat al îndeplinirii scopurilor omeneşti si excesul de socializare. în aprilie 1883. Voinţa se manifestă în lumea animală ca forţă vitală şi ca impuls spre procreare. daca geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării. dorinţa oarbă de a trăi si a fi fericit in sensul pragmatic. Problematica geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer. singurul ce poate transcede sfera subiectivităţii. viziunea antitetică dintre omul obisnuit si omul geniu. puterea sacrificiului de sine pentru împlinirea idealurilor. iar la sfârşitul anului a apărut în prima şi singura ediţie antumă de “Poezii” eminesciene. capabil sa se depăşească pe sine înălţându-se în sfera 2 . germanul Kunisch povesteşte legenda Luceafărului. o influenţă crescândă asupra gândirii filozofice. Eminescu însuşi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiraţie a “Luceafărului” şi definirea geniului în lume: "în descrierea unui voiaj in Ţările Române. În luna august a aceluiaşi an. El nare moarte. Această teorie asupra "primatului voinţei" reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer şi a avut. potrivit careia cunoaşterea lumii este accesibilă doar omului superior. nici capabil de a fi fercit. Aceasta este povestea [.de raţiune şi de scop. APARITIA POEMULUI: Lectura poemului “Luceafărul” s-a facut la “Junimea” înainte de apariţia în Almanahul Societatii Academiei Social-Literare “Romania Jună” din Viena. fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături definitorii: -omul obişnuit. Voinţa stă nu numai la baza acţiunilor omului. în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă strălucire desăvârşită. din lucrarea intitulată “Lumea cu voinţă si reprezentare”. începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate. atitidine subiectivă in perceperea realităţii. sete de cunoaştere cu aspiraţii spre absolute. ci determină întreaga realitate. atitudine obiectivă asupra realităţii. pe de alta parte. neputinţa de a-şi depăsi sfera limitată de acţiune. poemul a fost reprodus în revista “Convorbiri literare” şi în revista “Familia”.. organică sau anorganică. ingrijită de Titu Maiorescu. aici.

alături de Homer. pătruns de o mare stimă faţă de muncă. morale şi didactice. Vedele . cca.) la originea lumii se află cerul şi pământul. dar este convins de triumful final al cinstei. Brhadaranzaka şi Chandogza. Filosofia indiană prin Upanişade (sunt o parte din Vede şi formează Scripturile Hinduse. Răspunsul său la atacurile fratelui şi la hotărârile judecătorilor corupţi este poemul „Munci şi zile”. În opera sa există referiri la propria biografie: tatăl poetului se stabilise la poalele muntelui Helicon. scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena. a şaptea. 3 . Problematica geniului este filtrată în poem prin miturile şi concepţiile filosofice despre naşterea lumii şi originea elementelor primare: după Platon ( n. în ciuda pământului arid. al VIII-lea î. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor şi slujbelor religioase.obiectivului. studiile vedice sunt cruciale în ceea ce priveşte înţelegerea lingvisticii indo-europene. iar în opera lui Homer este soarele însuşi. VIII î. de factură filosofică. dotat cu un desăvârşit simţ al realului. Platon a fost de asemenea matematician. un om care nu-şi face nicio iluzie asupra realităţii sociale. încercând să se îndeletnicească cu agricultura. Upanishadele au fost compuse timp de cateva secole. zeiţa tenebrelor şi mama tuturor zeilor. omul obişnuit nu se poate ridica deasupra concretăţii vieţii. Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Hesiod era un agricultor.sunt o culegere de texte originare din Vechea Indie.) la originea lumii stă Noaptea. prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală. student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. cca. — d. În prezent.Hr. Fiindu-i caracteristică inteligenţa şi raţiunea pură. a fost un poet epic grec. cel mai vechi scriitor al Greciei.. După moartea tatălui. fiu al Cerului. un poet-ţăran. în filosofia lui Hesiod . care discută în principal despre filozofie. Cele mai vechi. atingerea scopului. Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. fiica Haosului.Hesiod este considerat. Este autorul „Teogoniei”un poem-catalog. Împreună cu aceştia. Conform interpretărilor hinduse stricte. pierde un proces cu fratele sau Perses. El a creat specia literară a dialogului. textele vedice sunt venerate de hinduşi din întreaga lume. au fost datate în jurul sec. 347 î. după Homer. el nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă. Hyperion este. sec. Upanishadele sunt cunoscute sfârşitul/punctul culminant al Vedelor). formează principiul spiritual al hinduismului vedic.dintre care doar una. hărniciei şi dreptăţii.Hr.Hr. Spre deosebire de el.) a fost un filozof al Greciei antice. Sunt cele mai vechi scripturi ale hinduismului. care era nemulţumit de partea primita ca moştenire. considerat a fi. motiv pentru care sunt numite „śruti” („ceea ce se aude”). Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori . care vedea viaţa şi oamenii aşa cum sunt. despre genealogiile zeilor. Vedele sunt apauruṣeya („creaţii non-umane”) şi au fost revelate în mod direct. În timpurile moderne. precum şi a istoriei Indiei antice. După Hesiod (aprox. 427 î. părintele poeziei religioase. Considerate a fi contemplări mistice sau spirituale ale Vedelor. în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori. are puterea de-a se sacrifica pt. fiind dominat de voinţa oarbă de-a trăi. un om obişnuit cu viaţa aspră. pare a fi autentică. meditaţie şi fiinţa divinităţii. tatăl Soarelui şi al Lunii.Hr.

structurate in 98 de catrene. TABLOUL I este o poveste fantastică de dragoste. iar ultimul este omul superior. fiind aşadar. iar în ultimul ea întruchipează o muritoare oarecare. femeia pământească. adică eul liric s-a imaginat pe sine mai multe ipostaze: aceea de geniu – întruchipat de Luceafăr si Hyperon -. ca astru aparţinând planului cosmic. detaşat de pragmatismul şi efemeritatea oamenilor obişnuiţi. care are identitate şi nume. de bărbat îndrăgostit – simbolizat de Cătălin -. care considera ca toate personajele sunt “măşti lirice” ale poemului. în tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizată de aspiraţia geniului care iubirea ideală. în al treilea este întruchipa de Hyperion. care conveg unul catre celălalt şi se interferează uneori în cele patru tablouri. deoarece se manifestă între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite. COMPOZIŢIA POEMULUI este simetrică: tablourile intâi şi patru îmbină universal-cosmic şi cel uman-terestru. în al doilea este numai aspiraţie spirituală pentru /Cătălina. În filozofia indiană ele sunt numite şcoli „heterodoxe” (nāstika). Şcolile de filozofie indiană care citează Vedele ca autoritatea lor scriptorală sunt denumite „ortodoxe” (āstika). muritori. STRUCTURA POEMULUI : Luceafărul are 392 de versuri. dialogul şi descrierea.Hinduismul. sugerat de Luceafăr/Hyperion. Pe parcursul întregului poem sunt evidenţiate ipostazele omului de geniu în raport cu ipostazele ideei de femeie. o anonimă. de /Cătălina. Modurile de expunere sunt naraţiunea. În ceea ce priveşte ipostazele (“măştile”) geniului. buddhismul şi jainismul. gândite ca entităţi distincte. iar al treilea plan este dominat de planul universal-cosmic. cea terestră şi cea cosmică. în tabloul întâi omul superior este simbolizat de Luceafăr. fiind dominat de existent a două planuri: unul universal-cosmic si altul umanterestru. tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru. un “chip de lut”. se referă la credinţa în înţelepciunea atemporală cuprinsă în aceste texte. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat. Alte două filozofii indiene. O altă interpretare a poemului “Luceafărul” aparţine lui Tudor Vianu. se răsfrânge în Luceafărul. o iubire 4 . în tabloul întâi. ca simbol al lumii ideale. Filozofii şi secte apărute în subcontinentul indian au adoptat poziţii variate privind Vedele. in cel de-al doilea . de forţa universală – in ipostaza impersonală a Demiurgului. cunoscut şi ca Sanatana Dharma („Legea eternă”). nu au acceptat autoritatea Vedelor şi s-au transformat în religii distincte.

“prea frumoasă”. Privindu-l fascinată în fiecare noapte – “Îl vede azi./ O prea frumoasă fata. Planul universal-cosmic se întrepătrunde armonios cu cel uman-terestru. tânăra se îndrăgosteşte de astru. ce provenea “din rude mari împarăteşti”. după trei zile şi trei nopţi.” Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei. el a încercat mai multe metafore: ghiocel. geniul este astrul ceresc în ipostaza Luceafărului. Luceafărul se 5 ./ Alunecând pe-o rază. ca fiu al cerului şi al mării – “ Iar cerul este tatăl meu/ Şi muma-mea e marea”. prin comparaţii sugestive pentru a accentua trăsăturile care o fac cu totul aparte în lume. cât şi în alte poezii eminesciene: “Din umbra falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l îndrepta/ Lângă fereastra. îl vede mâni” -./ El tremura-n oglindă.” Fata îi adresează o chemare patetică. simţindu-l “ străin la vorbă şi la port” şi. iar în raport cu Luceafărul. întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor entităţi diametral opuse. unde-n colţ/ Luceafărul aşteapta’. oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape: “O./ Iar tu să-mi fii mireasă”. privind de săptămâni”. fata îşi aminteşte de Luceafăr în somn (mitul oniric) şi îi adresează aceeaşi chemare încărcată de dorinţe. giuvaer./ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”. Întâlnirea celor doi îndrăgostiţi are loc în oglindă. Ea îl refuza. pasăre. până să se hotărască asupra acestuia. fiind cunoscut faptul că Eminescu avea o grijă deosebită în alegerea cuvintelor cu mare forţă de expresie. aproape egale. fata de împărat este unică. “El iar. cănăraş. vin’ ! odorul meu nespus. Poate tocmai de aceea a ales Eminescu o fiinţă fantastică. de aceea. de basm. Fereastra constituie singurul spaţiu de comunicare între cele două lumi. încărcată de dorinţa şi de forţa magică. Ca în basmele populare./ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. strofa fiind construită ca o formulă cu puteri supranaturale: “ Cobori în jos. terestră şi cosmică. metafora întâlnită atât în poemul filozofic “Scrisoarea I”. grangure. ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului: “ Ea îl privea cu un surâs./ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărăteşti./ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă. vlăstărel.imposibilă. luceafăr blând. Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a “ unui tânăr voievod”. dalie … de fată./ Îi cade dragă fata”. aproape incluzând-o în spiritualitatea superioară a geniului:” Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele. se sugerează totodată veşnicia luceafărului şi iminenţa morţii: “ Căci eu sunt vie şi tu eşti mort”. Incipitul este o formulă iniţială de basm. Strofa următoare ilustrează unicitatea fetei de împărat. singură care ar putea transcede în lumea înaltă a spiritualităţii geniului. Luceafărul o cheamă pe fata în lumea lui. este un superlativ popular ./ Şi lumea ta o lasă!/ Eu sunt luceafărul de sus. atestând astfel firul epic şi filonul folcloric al poemului: “A fost odată ca-n poveşti.

Ideea apartenenţei geniului la nemurire ca şi în statutul de muritoare al fetei sunt exprimate prin antiteza dintre eternitate şi efemeritate: “ . cu “ obrăjei ca doi bujori” şi care o urmăreşte “ pânditor” pe Cătălina. eşti frumos. cum numa-n vis/ Un demon se arată”. “ lirica măştilor” –n. Întâlnirea celor doi pământeni reprezintă dragostea dintre un flăcău şi o fată de la ţară. Numele celor doi. El acceptă ideea “ păcatului originar” din mitologia creştină si. Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin. care duce la renunţarea la nemurire. căruia Eminescu îi face un scurt portret.] 6 ./ Cum că eu sunt nemuritor. şi prin înfăţişare. Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire. Cadrul naturii este dominat de spaţiul uman-terestru. născut din soare şi din noapte şi vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât prima oară. de aceea îi cere să devină el muritor. pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege – “ Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe” . “ viclean copil de casă” . ideal. Puterea de sacrificiu în numele împlinirii iubirii ideale este proprie numai geniului. nu se susţine: mai întâi ca niciun servitor. în care tonul ironic este evident: “ îndrăzneţ cu ochii”.” TABLOUL AL II-LEA este o idilă păstorală între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi. viziune romantică exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire. Îi oferă lumea lui. Superlativul popular absolut folosit în versul “ Cât te iubesc de tare” sugerează transpunerea fetei în condiţia obiectului unic al pasiunii erotice simţite de Luceafăr şi dorinţa acestuia de cunoaştere a lumii pământene. interpretarea unora. Cătălina. Metamorfozele Luceafărului în cele două întrupări. Fata îi refuză şi de această dată. “ S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile. gesturile şi faptul că ei aparţin aceleiaşi lumi. preluat de Eminescu din mitologia populară autohtonă. deşi frumuseţea lui o impresioneaza puternic: “ – O. apoi limbajul.n. mari. deoarece ei sunt exponenţii individuali ai aceleiaşi speţe omeneşti. Cătălin şi Cătălina nu este întâmplător identic. să coboare în lumea ei: “ Tu te coboară pe pământ. Cătălin/ Ia dut’ de-ţi vezi de treabă”. implicit./ Cu veşnicia sunt legat. fiind o altă ipostază a ideii de bărbat/femeie. iar Luceafărul este doar aspiraţie spirituală./ Fii muritor ca mine”. nu au nicio legătură cu personajele fantastice din basm.Dar ce vrei. o idilă pastorală argumentată şi prin limbaj şi prin gesturi: “. ilustrează mitul “ Zburătorului” ./ Ci voi să mă dezlege”..întrupează de această dată sub înfăţişare demonică. “ Da./ Şi tu eşti muritoare?” . nici chiar într-o poveste. mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege. ci reprezintă un banal cuplu de oameni obişnuiţi. care o identifică pe Cătălina cu fata de împărat din primul tablou. [ Tocmai de aceea. dezlegarea de legile veşniciei. un “mândru chip”. ( cu atât mai mult într-un basm) n-ar cuteza să pândească şi să atragă “ într-un ungher degrabă” pe fiica împăratului. cosmosul.Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nunţelegi tu oare. de înger şi demon. fata se individualizează prin nume.

Aspiraţia spre cunoaştere a omului de geniu –“ o sete care-l soarbe” – îl determină pe Hyperion să-i ceară Demiurgului dezlegarea de nemurire./ Cum izvorau lumine. simbolul iubirii ideale (“ lirica măştilor”). Pastelul cosmic. ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul […]. în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: “ Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire. capabil de a împlini idealuri înalte. mângâietoare pentru învăţarea iubirii: “ –Dacă nu ştii. iar fata este motivaţia călătorici./ Jur./ Vedea. este dominat de planul universalcosmic. în ipostaza Luceafărului. totodată. ci se bazează numai pe noroc./ Şi nu cunoaştem moarte”. dominată de 7 . exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume superficială. ca dorinţa erotică ideală: “ O. care-l fac nemuritor./ […] Când sărutându-te mă-nclin. desconsiderând statutul de muritor al omului. este conştientizată de Cătălina. dar şi neînţeles de societate: “ Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte. prin exprimarea propriei neputinţe de a pătrunde în lumea ideilor înalte: “ În veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe …”. aceea că existenţa umana este alcătuită din viaţa şi moarte. în antiteză cu omul de geniu. trimiţând totodată şi la geneza Universului: “ Şi din a Chaosului vai. meschină. prin lirica măştilor. ca aspiraţie spirituală. Când faţa mea se pleacă-n jos. dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. prin împlinirea iubirii absolute. motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi. Ideea dualităţii existenţiale ciclice. „moarte nu se poate… „. în care lumea este fascinantă. TABLOUL AL III-LEA. este unul dintre argumentele Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor: „ Căci toţi se nasc pentru a muri/ Şi mor pentru a se naşte”. Superioritatea geniului. Luceafărul este Hyperion (hyper eon – “pe deasupra mergătorul”).”./ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire …”.Prezenţa Luceafărului este în acest tablou doar sugerată.împrejur de sine./ În sus rămâi cu faţa. conţine scurte referiri la ideea filozofică a timpului şi a spaţiului universal. Jocul dragostei ca ritual ce se manifestă în toate poeziile erotice eminesciene este ilustrat de gesturile tandre. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi. Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorinţa. nici loc. de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. ca’n ziua cea dentâi./ Noi nu avem nici timp. “ drumul cunoaşterii” . care nu-şi poate determina propriul destin. prin limbajul popular: “ Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai privi cu mine …”. în scopul de a descifra taina fericirii. Demiurgul respinge cu fermitate solicitarea lui Hyperion./ Tu iarăşi mă săruta”. Ideea compatibilităţii celor doua lumi este ilustrată foarte sugestiv.

subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii. norocului. de amăgitoarele chemări ale fericirii pamânteşti. deoarece ei aparţin unor lumi incompatibile ce nu pot comunica. meschină. „un grangure de fata”. ideal care nu-i este accesibil: „. Geniul redevine astru. fiind incapabil de a se înalţa la iubirea absolută. „o pasare de fata”. ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspiră doar omul superior.Cobori în jos.”. lasă-mi capul meu pe sân.egoism şi care nu merită sacrificiul omului de geniu : „şi pentru cine vrei să mori ?/ Întoarce-te. de „chip de lut” („lirica măştilor”). Epitetele alese de poet sustin claritatea descrieri in vederea aventură rii ideilor: epitetul popular „o prea frumoasa fata” a fost ales dupa un lung sir de incercari: „un ghiocel de fata”. superficială şi „nu cade ca-n trecut/ -În mari din tot înaltul”. Luceafărul priveşte spre Pământ şi vede „doi tineri singuri”. prin ineditul si varietatea stilului. „îmbătată de amor”. înfăţişarea. Folosirea putinelor adjective (89 in tot 8 . ci o atitudine specifică geniului. numele. având concepţii diferite despre iubire. Limpezimea clasică se impleteşte cu imagismul romantic şi se individualizează prin absenţa podoabelor stilistice. te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”. „un giuvaier de fata” etc. întâmplării. ipoteza femeii în acest tablou fiind aceea de muritoare oarecare./ Pătrunde-n codru şi în gând. TABLOUL AL IV-LEA îmbină. frumuseţea. iar fata îşi pierde unicitatea. chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?” Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar. figurile semantice fiind reprezentate numai prin cateva modalităţi. în care antiteza dintre pronumele personal de persoana I singular. luceafăr blând. dând poemului o simetrie perfectă. ca şi primul. „vostru” semnifică esenţa conflictului dintre etern si efemer. rece. într-un dezlănţuit loc al dragostei: „-O./ Alunecând pe-o rază. Fata. „o dalie de fata”. „un vlastarel de fata”./ Ci eu in lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece” Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare. Întorcându-se „în locul lui menit pe cer”. planul universal-cosmic cu cel umanterestru. Luceafarul se detasează de lumea strâmtă. o detaşare superioară care nu mai permite un dialog între cei doi. „un canaras de fata”. „eu” si a II-a plural. de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare: „./ Iubito. LIMBAJUL POETIC Sugestia textului epico-liric se defineşte prin complexitatea procedeelor artistice. să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce.Ce-ţi pasă ţie./ Norocu-mi luminează!” Eliberat de patima iubirii. adresează Luceafărului o chemare modificată. care este trecatoare şi lipsită de profunzimea sentimentului: „Trăind în cercul vostru strâmt /Norocul vă petrece. exprimandu-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-şi depăşi limitele. raţională. formula nu mai este magica şi accentuează ideea că omul obişnuit este supus sorţii.

Detașarea contemplativă a sinelui poetic definește lirismul obiectiv prin multitudinea mărcilor lexicogramaticale reprezentate de verbe și pronume la persana a III-a: ... prezentului gnomic (care exprimă acțiunea fără a o raporta la un anumit timp. „E un adânc asemene? Uitarii celei oarbe”. „Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”. dorința erotică a măștilor lirice provocând un intens efect emotional: .să urmez”. Filonul folcloric și romantic al poemului este atestat de cuvintele și expresiile populare. . frumos. sfera. ...poemul) este particularizată prin frecvenţa aceloraşi epitete: mândru. . Lirismul subiectiv atestă prezența măștilor poetice în textul liric și se concretizează prin numeroasele mărci lexico-gramaticale ale verbelor și pronumelor la persoana I. blând.odorul meu”. nemuritor.Călin”. nespus. . .n.. în mod firesc. care dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian. Din perspectiva romantică. negrăit. accentuând valența filosofică a poemului : .. Exprimarea gnomică.venii!. .ești frumos cum numa-n vis//O.. ideal. ambele tipuri de lirism. ... iar pe de altă parte relevă finalizarea acestora. .asteapta .. prin oralitatea exprimării : ..privesc”.Dar piară oamenii cu toți/S-ar naște iarăși oameni”. pe de o parte. Marcă a lirismului subiectiv este și vocativul substantivelor: .Ea îmbătată de amor”.Luceafărul” contopește.dulce-al nopțtii mele domn//O. precum și prin adresarea directă. senzaţii diverse în plan afectiv printr-o transpunere antitetică a simţurilor.1688 sunt de origine latină) și prin folosirea restrânsă de neologisme demon. sau prin formarea unora noi cu prefixul ne: nemărginit...ajunge” etc.Căci toți se nasc spre a muri/Și mor spre a se naște”. vin’! odorul meu nespus//O.) fiind armonios îmbinat cu perfectul compus. ..lasă-mi capul meu pe sân”. semnificând.venea”. Oximoronul „Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie” are semnificaţie sinestezică.se revarsă”. . sentințe.chip de lut”..” Paralelismul sintactic (relații de simetrie) se definește prin prezenta interjecției . Comparaţiile sunt originale si descriptive-„ era una la părinţi/ Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.Îi cade dragă fata”. prezent atemporal-n... viu. între figurile sintactice și de construcție se remarcă antiteza dintre condiţia geniului și statutul de muritor.meu” etc..O” la începutul strofelor. intr-un timp îndepărtat. .Luceafăr blând”. haos. nemişcător etc. un prezent atemporal. precepte morale:.. . aforistică este marcată prin folosirea unor maxime. 9 .O. nici loc/Și nu cunoaștem moarte. dulce. ale cărei mărci lexico-gramaticale sunt verbele și pronumele la persoana a II-a:. provocând..De dorul lui și inima/Și sufletu-i se împle”. himeric. mare.-Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp. Expresivitatea discursului lirico-epic se definește prin timpurile verbelor. faptul că acțiunile nu se raportează la un timp anume. Fiind un poem epico-liric. iar puritatea limbajului se caracterizează prin multitudinea cuvintelor de origine latină (din cele 1908 cuvinte ale poemului..

aspiraţie spre absolut.] unul dintre oamenii cei mai culți... valoarea incontestabilă a celui . 3) dragostea pentru Luceafăr . prezină drama eternă a geniului care atince nemurirea.confluenţă de genuri dar şi de specii literare . limitată de muritor. dar imposibil de imitat”. 4) respingerea Luceafărului .Luceafărul” este cea mai înaltă expresie a poeziei românești. Luceafărul .acțiunea” acestui poem se desfășoară într-un cadru cosmic.. pastel în tabloul al IV-lea. dorinţa de realizare prin dragoste. spaima de nemurire care pentru om înseamnă moarte. .. [.Luceafărul” – Steaua dimineții . un adevărat om universal.Prozodia inedită se particularizează prin complexitate: catrene cu versuri de câte 7-8 silabe. acela care lămurește posterității chipului în care și-a conceput propriul destin”.. toate ideile fundamentale.(Tudor Vianu) Integrala operei lui Mihai Eminescu atestă. 10 . meditaţie în tabloul al III-lea .considerat de critici una din cele mai frumoase creatii nid poezia europeana a secolului al XIX-lea. toate categoriile lirice și toate mijloacele lui Eminescu.aproape toate motivele.criza puberală..elegie şi idilă in tabloul I şi II. .refuzul neantului. dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia strâmtă. Poemul . 2) visul fetei . deoarece reunește . parte într-un castel legendar românesc.Este scris într-un minunat ritm popular. ritmul iambic împletit cu cel amfibrahic și alternanța dintre rima masculină și cea feminină. dar niciodată nu poate cunoaște norocul terestru. rezolvată mitologic prin motivul zburătorului..Poemul lui Eminescu. poemul fiind într-un fel și testamentul lui poetic. într-adevăr.(Mircea Eliade) TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE ŞI UNELE SEMNIFICAŢII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFĂRUL TABLOUL ÎNTÎI 1) fata de împărat .fata la vârsta când poate fi tulburat de zburător. mai mare geniu român..

pentru care el vrea să renunţe la nemurire. 2) Hyperion . ca şi esenţa superioară.fiinţa superioară. TABLOUL AL DOILEA 1) Cătălin şi Cătălina . 4) nostalgia faţă de Luceafăr . 2) “lecţia” lui Cătălin .forma de magie erotică. 6) Luceafărul . mai concret păstrându-şi unitatea contrariilor din care este întrupat. 11 . 3) refuzul iniţial al Cătălinei .dorinţa de cunoaştere.fata de împărat . 9) metamorfozele Luceafărului .exponenţii individual ai aceleiaşi lumi.absolutul. 8) dragostea dintre fată şi Luceafăr .revelaţia asemănării de structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi.capacitatea geniului de a-şi da alt chip. 10) hotărârea de se sacrifica . TABLOUL AL TREILEA 1) Demiurgul . 7) dragostea pentru fata de împărat .ruptura dintre ideal şi real.forma individualizată a absolutului. geniul.5) senzaţiile de frig şi de ardere .revelaţii intuitive ale deosebirilor de structură dintre geniu şi omul comun.reacţie de orientare. 5) acceptarea lui Cătălin .aspiraţia spre concret sau spre o altă formă a materiei universale.devine şi subiect al pasiunii omului de geniu.atracţia contrariilor. obiectul cunoaşterii .

n-are experienţa existenţei determinate temporal.revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare. una trăind starea pură a contemplaţiei. el descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea e ireversibilă. cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strâmt al norocului.imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de organizare a materiei universale. el. 5) consecvenţa în atitudinea lui Hyperion . prin trădarea fetei. 3) “trădarea” fetei . 4) refuzul Demiurgiului . 5) răspunsul final al Luceafărului . obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antimonice. care e nemuritor.bărbatul întâmplător devine bărbatul unic prin iubire.şi geniul are o limită de cunoaştere. 2) seriozitatea pasională a lui Cătălin . TABLOUL AL PATRULEA 1) idila pământeană . 4) a treia invocaţie a Luceafărului . nu e stăpânit de timp. 12 .dorinţa superstiţioasă a fiinţei pământene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei “stele cu noroc”.împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pământene. compatibilă cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoaştere. al şansei de a se împlini sau al neşansei.constatarea rece.3) dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o oră de iubire” dorinţa de a primi o altă structură.

Fermecător şi sclipitor. Montesquieu. cu siguranţă. Eugène se mută în casa surorii şi a cumnatului său. era cât pe ce să moară otravit şi sufocat! În 1805 moare tatăl artistului. opărire. 13 . Acolo îl aşteaptă Jenny Le Guillou. Eugène îşi pierde şi mama . lucru care-i va permite mai târziu să-i citească pe Shakespeare şi pe Byron în original. Pictează şi biserici pariziene: Saint-Denis du Saint-Sacrement.d. scriitor şi critic francez.• . care îl va însoţi pe pictor până la moarte. S-a născut în localitatea Charenton Saint-Maurice.face scrimă şi continuă studiile muzicale.moartea ei duce la destrămarea rapidă a familiei Delacroix. a Salonului Păcii din primaria Parisului. pe care îi vizitează la Nohant. ci şi ca critic de artă şi publicist politic. Natura a avut pentru Delacroix o mare însemnătate. Alexandre Dumas (1802-1870). laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925. Dublin . în biserica Saint-Germaindes-Près. În anul 1814. Acolo lucrează la studii portretistice şi florale.. Delacroix place femeilor. unde studiază pictura spaniolă. înec. 2 noiembrie 1950. Începând cu anul 1844. Soulier.” (Bernard Shaw) George Bernard Shaw (n. În anul 1822. Paris) a fost un compozitor. Saint-Sulpice. Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez. Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 aprilie 1798 -13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului. Teophile Gautier (1811-1872) şi Alphons de Lamartine (1790-1869). Diderot. Micul Eugène începe studiile la Liceul Imperial. Franţa . Hector Berlioz (n. pictorul învaţă limba engleză. de lângă Paris. Este cel mai mic dintre cei patru copii. La cei 16 ani ai săi. considerat cel mai mare dramaturg de limbă engleză de la William Shakespeare. Fiind un copilaş de trei ani "plin de viaţă" trece prin multe încercări: spânzurătoare. îi cunoaşte pe pictorul Achille Deveria (1802-1869) şi pe compozitorul Hector Berlioz (1803-1869) În 1822 expune la Salon primul său tablou: Dante şi Vergiliu în Infern. la sud de Paris. Shaw s-a făcut cunoscut nu numai ca autor de piese de teatru. Se îndrăgosteşte de camerista Elisabeth Salter. 11 decembrie 1803. pictorul lucrează la decorarea bibliotecii din Palatul Bourbonilor. Primeşte o aleasă educaţie în spirit clasic – Homer. La Côte-Saint-André.Pentru opera lui Eminescu sunt potrivite muzica lui Berlioz şi paleta lui Delacroix. Între anii 1833-1861. 8 martie 1869. prefect de Bordeaux. nestatornic în sentimente. "slujnica lui cu inimă mare". a galeriei Apolline din Louvre. îi apreciază pe scriitoarea George Sand (1804-1876) şi pe Frederic Chopin (1810-1849). modelele pe care le are îi devin şi iubite. Moare pe 13 august iar funeraliile au avut loc pe 17 august. de origine engleză. o cunoaşte pe iubita prietenului său apropiat. Vizitează Andaluzia. În 1832 călătoreşte în Maroc. În ianuarie 1857 a fost acceptat printre membrii Academiei de Arte Frumoase. Byron. Cel mai adesea.d. Delacroix este. Îndeosebi. Delacroix închiriază o casa în Champrosay. Pentru a-i putea scrie. Montaigne. În primavara anului 1863. leagă prietenii cu scriitorii: Stendhal (1783-1862). Familia se mută la Paris. o febră mare îl ţintuieşte pe artist la pat. adesea işi vizitează prietenii care locuiau la sat.26 iulie 1856. în Franţa centrală. Graţie prietenilor săi Charles Nodier (1780-1844) şi Victor Hugo (1802-1885). Dante. Charles Delacroix. Isère.

14 . ca mijloc de exprimare nuanţată a sensibilităţilor. Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea gustului pentru grandios al lui Berlioz. care presupune existenţa unor mijloace expresive. care evoluează dinspre simfonie către operă. sau numai direcţionat de titluri. care prezintă preocuparea romanticilor pentru timbrul instrumentelor. divizarea partidei instrumentale şi mărirea numărului de instrumente (împreună cu preocuparea pentru stereofonie).A avut o contribuţie importantă în conturarea romantismului francez. el creează lucrări instrumentale cu un program declarat şi explicat. exploatarea efectelor timbrale. cu forme noi. Berlioz inaugurează seria dirijorilor cu baghetă din secolul XIX. Contribuţia lui constă în promovarea unei noi estetici muzicale. relevat prin 4 tipuri procedurale: forţa sonoră. Din punct de vedere compoziţional. Hector Berlioz a fost şi autorul „Tratatului de instrumentaţie”.