You are on page 1of 16

Elemente de teorie literară

Opera literară

 

creaţie artistică ; univers imaginar; limbaj artistic; unitate indisolubilă între conţinut şi formă ( conţinutul ţine de universul imaginar redat prin limbaj artistic, iar forma ţine de modul de dispunere a conţinutului în funcţie de natura scrierii);

universul imaginar = univers al ficţiunii, construit pornind de la realitate, neidentificându-se însa cu ea. limbajul artistic = limbajul cu posibilităţi extinse de combinare.

. vorbirea naratorului în numele propriu ). exprimarea transparentă semantic. secvenţialitate . o situaţie. ca şi cum acestea chiar ar vorbi . spusele personajelor . nu-şi pune personajele sa vorbeasca. M.COMENTARIUL NARATORULUI ( partitura în care naratorul îşi afişează propria-i opinie despre un personaj. evenimentele sunt reprezentate ca pe scenă . ornamentele sunt puţine. un eveniment sau pur şi simplu face aprecieri generale. personajele vorbesc şi naraţiunea rezultă din înlănţuirea replicilor acestora. vorbirea indirectă – sintetizează ceea ce ar putea să plictisească . fără a exercita un efort creativ . .naratorul redă spusele personajelor . . limbajul popular este tributar unei conştiinţe colective care prelucrează opera în variante . este limbajul literaturii folclorice . uneori metaforic. dar simplu. deci nu e transcriere fidelă a limbajului vorbit . . provine din teatru – vorbirea directă a personajelor ). spune. .aduce în prim plan o scenă din trecut . limbajul e adesea alegoric . imaginarul acestei literaturi este unul de esenţă rurală . ci pe baza unei selecţii de elemente de limbă se dă impresia de spontaneitate. .Limbajul operei epice 1) modalităţile narării : RELATAREA ( naratorul povesteşte.dinamizează textul . provine din cronică – povestirea pură ). .arată natura şi scopul dialogului . . schimbând eventual cuvinte neînsemnate sau nume.Preda ).aduce informaţii suplimentare asupra contextului dialogului . improvizaţie.defineşte relaţiile între personaje . 2) vorbirea naratorului şi vorbirea personajelor : vorbirea directă – revine personajelor în dialog .Creangă .caracterizează personajele . REPREZENTAREA ( presupune verbul “a arăta”. 3) registre stilistice : limbajul cult e strâns legat de scris. stilul indirect liber – procedeul prin care naratorul redă gândurile . . stilul oral – oralitatea = un fel de exprimare în scris care imită naturaleţea exprimării orale . ar acţiona in faţa noastră ( I. ele exprimându-se direct în discurs .

-nararea unor evenimente care s-au întâmplat în realitate(domnia lui Ştefan cel Mare) nu face mai puţin ficţional textul. -discursul în literatură nu deraiază de la natura sa ficţională. .La nivel formal. pentru care mai important e “a părea” decât “a fi”. ci imaginează pe baza acesteia. d) naraţiunea în spirală – este bazată pe tehnica fluxului conştiinţei. . Moromeţii. mod de construcţie a mentalităţii ( romanul realist : Ion.Rebreanu) b) naraţiunea circulară – se bazează pe revenirea în momentul final la punctul de la care s-a pornit (Ion. Hanu –Ancuţei – M. de C.Petrescu: naraţiunea D-nei T.P. ca organizare. una fiind cuprinsă în cealaltă. L. a) naraţiune lineară – dă “ iluzia realităţii”. -chiar dacă se porneşte de la un element al realităţii. lumea operei nu copiază realitatea imediată. relatări de acţiuni şi evenimente. M. acest tip de povestire poate fi reprezentat de nuvela inclusă în roman ca mijloc de variaţie sau de extindere a operei. a lui Fred Vasilescu )..presupune o evoluţie a discursului în funcţie de înşiruirea gândurilor celui care narează ( Mini din “Concert de muzică de Bach”-H. L. e) naraţiunea în ramă – actualizează două naraţiuni. f) discurs / istorie în naraţiune -apare în legătură cu relaţia ficţiune/ realitate.”-Camil Petrescu).Bengescu.Voiculescu .Preda) c) naraţiunea paralelă – două sau mai multe planuri ale acţiunii sunt urmărite în paralel. cea a naratorului. fie în relaţie cu mai multe personaje ( Patul lui Procust.Sadoveanu). Gheorghidiu din “Ultima noapte de dragoste. fie în raport cu un singur personaj.Rebreanu . ci instituie o ficţiune cu rădăcini în realitate.respectă momentele subiectului şi fidelitatea faţă de lumea dată. povestitorul fiind narator şi personaj ( În mijlocul lupilor – V...Moduri de expunere în opera epică NARAŢIUNEA – presupune reprezentări.

TABLOU –descrierea lucrurilor. Ex: descrierea prin acţiune: . pe care individul o poate înfrunta într-o foarte mică măsură ( ex:descrierea romantică încearcă să creeze şi să menţină o anumită atmosferă:intriga şi caracterizarea personajelor trebuie să fie dominate de un ton. locurilor.a naturii prin manifestare / umanizare. legătura între starea interioară. dacă descrierea este pera lungă este indicată o dinamizare prin descrierea de stări .DESCRIEREA – individualizare a naraţiunii în reprezentări particulare de obiecte şi personaje. descrierea de acţiuni. . c) AL UNUI TIP sau CARACTER. b) FIZIC sau PROSOPOGRAFIE. imaginile obţinute fiind: tabloul/cadrul.L. animalelor. cadrul natural = expresie a unei voinţe umane ( “Un peisaj este o stare de spirit” – Henri-Frederic Amiel) . distinct de cel al naraţiunii. descrierea de tip turistic-manual.a personajului prin fapte ( în “Ion” protagonistul îşi sărută pământul). de G. forţă relativ asimilabilă destinului. CADRUL element literar al descrierii. plantelor. PORTRET – descrierea personajelor: a) MORAL sau ETHOPEE. d) DUBLU sau PARALELĂ. interioarele care metaforic caracterizează personajele ( Otilia –Enigma Otiliei . . sufletească sau psihică şi natură (cel pătimaş înfruntă furtuna) (I.Caragiale – “În vreme de război”). mediul înconjurător.Călinescu). portretul. determinant fizic şi social. descrierea timpului. prin metafore şi comparaţii ( Eminescu în poezii). - DESCRIEREA STATICĂ / DINAMICĂ este parte a naraţiunii. de un efect). dar se deosebeşte de aceasta prin natura statică pe care o are în comparaţie cu natura dinamică a naraţiunii.

denumirea obiectului descrierii(întregul). aceasta presupune următoarele operaţiuni: a). f).Este un prilej de dinamizare a acţiunii. de efectul scontat. b). în funcţie de sensul descrierii. ARGUMENTAREA Evenimentele .Indiferent de lungimea sau natura descrierii. pentru valoarea lor pozitivă sau negativă. Aceste operaţiuni nu sunt obligatorii şi nici nu se regăsesc neapărat în această ordine. situarea în timp(istoric/ individual). precum şi de actualizare a unui context social. cu inversare de statut de emiţător-receptor. de relevare a particularităţilor de limbaj şi de caracter a personajelor. analogia cu alteobiecte. argumentarea sunt monologale. g). e). descrierea. personajele sunt şi apreciate de autor. obiectele. segmentarea întregului în părţi. Cel ce descrie este liber în ordonarea şi accesarea acestora. Naraţiunea. d). c). întregul şi părţile sale pot fi reunite de-a lungul sau la sfârşitul descrierii. . compararea. situarea spaţială. Compoziţia unei opere literare presupune îmbinarea într-o anumită proporţie a scenelor dialogate sau dramatice cu descrierea ori naraţiunea directă şi a ambelor cu rezumatul narativ. evidenţierea înşuşirii întregului sau a părţii cuprinse în acesta. DIALOGUL Schimb de replici între personaje .

• • Instanţele comunicării : = cel / cei care participă la comunicarea conţinutului operei. deci o structură ierarhică complexă. delegatul autorului. înlănţuire. la nivelul său există : subiectul (cel care face ori suferă acţiunea) = personajul . textul – însumare de secvenţe. anume: AUTOR . Se pot realiza combinaţii între tipuri de combinaţii. Mijloacele comunicării : • propoziţia – enunţul narativ cel mai simplu. personaj. eul empiric. temporale (succesiunea cronologică a evenimentelor narate) şi spaţiale (asemănări între cele două propoziţii care prin alăturare desemnează un spaţiu specific textului). CITITOR Autor – scriitorul operei literare. cititor). secvenţa. NARATOR .snoava).Există texte narative care par a fi doar o secvenţă dezvoltată logic(povestirea.Dozajul celor trei tipuri de relaţii este diferit de la un text narativ la altul. intercalare. PERSONAJ . schiţa. textul) şi instanţele comunicării ( autor. narator. persoană fizică . secvenţa – succesiune de propoziţii. rolul său în comunicare este acela de “canal” de transmitere a mesajului.Structura textului narativ A) Comunicarea în textul narativ .nuvela. predicatul (verbul/ adjectivul) care ţine de acţiune/calitatea personajului. între două propoziţii sunt posibile trei tipuri fundamentale de relaţii: logice (conform principiului cauzăefect) . ! Secvenţele se pot combina prin: alternanţă. cel ce comunică opera prin intermediul naratorului. în cadrul său. Narator – termen abstract care desemnează vocea din text care relatează conţinutul operei. trimis cititorului. .se referă la modul de organizare a conţinutului textului narativ în funcţie de: mijloacele comunicării (propoziţia .

. autorul nu trebuie să anticipeze . de faptele şi gândirea ce i se atribuie în cadrul operei. Mircea Eliade). afectiv într-un text narativ.redarea cronologică a acţiunilor.Personaj – cel care acţionează faptic. mental. sau naratorul poate fi participant la acţiunea naraţiunii şi deci interpretează în modul receptării individuale (Ion Creangă.monologul interior : modalitate de obiectivare. idée (focalizată). în măsura în care este produsul unei lumi fabricate şi nu a uneia reale. iar naratorul poate să aibă o viziune totalizatoare. Cititor – cel care lecturează textul B) Perspectiva narativă – punctul de vedere din care se relatează conţinutul operei narative. evenimenţial. deoarece cititorul este introdus direct în lumea interioară a personajului . comentarii din partea autorului şi drept o “expresie a gândurilor celor mai intime . (se foloseşte stilul indirect liber). ci trebuie să lase impresia de derulare normală a evenimentelor. panoramică (omniscientă) sau una orientată către un anumit lucru. a gândurilor care se află cel mai aproape de inconştient…” (Wellek şi Warren) b) perspectivă subiectivă se poate datora emiterii anumitor judecăţi . fără precizări. de aceea el comunică ceva din interiorul operei. . actant. cititorul înaintând în lumea cărţii o dată cu personajele . Punctul de vedere obiectiv/subiectiv implică : a) perspectivă obiectivă . poate aparţine unui narator (uniperspectivism) sau mai multor naratori (pluriperspectivism). pentru a întreţine suspansul. unei implicări afective a acestuia în cele relatate. are statutul de actor. aprecieri personale de către narator. viaţa sa se instituie pe hârtie şi are sens în cadrul operei respective. persoana la care se face acest lucru având în vedere consecinţele asupra modului de structurare a textului. Punctul de vedere poate fi : obiectiv ori subiectiv. partea sa în comunicare ţine de replicile care-i aparţin.

a lui Fred însuşi. trăirea ce secondează acel eveniment (Ştefan Gheorghidiu . de L. a doamnei T. Enigma Otiliei .naratorul ştie mai puţin decât personajele sale . el ştie tot ce se întâmplă. idei( în “Patul lui Procust” există mai multe perspective asupra personajului Fred Vasilescu : a naratorului. pluriperspectivism presupune mai mulţi naratori .Rebreanu .metaforic . astfel încât odată cu evenimentul se reactualizează şi starea . perspectivele mai multor personaje.- presupune o selecţie. în jurnal) Persoana I / a III-a . de G. despre sine . personajul operei “Ultima noapte de dragoste . nu intră în conştiinţa nimănui.Călinescu). nimic nu-i împiedică accesul la viziunea totală.Personajele sale n-au niciun secret faţă de el”(Tzvetan Todorov) 2) viziunea cu focalizare internă . 3) viziunea cu focalizare externă .naratorul nu ştie mai mult decât personajul . care se focalizează asupra anumitor evenimente. în funcţie de memorie şi fluxul conştiinţei. Uniperspectivism / pluriperspectivism uniperspectivism presupune un narator omniscient ( Ion. se poate spune că naratorul întreţine cu lumea operei acelaşi tip de relaţie ca şi D-zeu cu creaţia. memoria adduce în present evenimentele în funcţie de modul în care acestea l-au marcat pe cel ce le povesteşte. nu explică nimic înainte ca personajul să-şi explice. întâia noapte de război” de Camil Petrescu) Viziune omniscientă / focalizată 1) viziunea omniscientă (focalizare zero) . “…el vede prin pereţii casei sau prin craniul eroului.

cât şi prin modul relatării” Wellek şi Warren).• • naraţiunea la persoana I – naratorul nu trebuie confundat cu autorul ( “naratorul face o confesiune . obiceiurile) Acţiunea întreruptă (acţiunile par a intra pe un făgaş pentru ca apoi. raţiunea de a acţiona.Rebreanu – “Pădurea spânzuraţilor”) 3)Înlănţuire – secvenţele se înşiruie imediat una după alta . naraţiunea la persoana a III-a – naratorul nu se pretinde martor sau participant. să îşi schimbe cursul) Unitatea acţiunii Anticii vorbeau de unitatea acţiunii în termeni de: 1)Alternanţă – se dezvoltă în paralel cel puţin două intrigi pentru a se uni sau nu la un moment dat (H. responsabilitatea agentului faţă de acţiunile sale. ca momente ale subiectului (M.subiectul se referă la o transpunere a acţiunilor umane în şi prin povestire . asocierea). Acţiunea ordonată se instituie în funcţie de anumite legi care guvernează acţiunile: legi fizice şi legi socio-culturale(mentalitatea. un mobil. 2)Intercalare – noua secvenţă începe înainte ca prima să se fi terminat.Sadoveanu – “Fraţii Jderi”) Timpul Temporalitatea în sine nu este suficientă pentru a defini un text. ! naratorul apare şi-n ipostaza de mânuitor al operei : relaţie tip păpuşar – marionete (“ironie literară”) C) Tehnici de construcţie a subiectului . se reia secvenţa întreruptă şi este terminată (L. de alternanţă (timpul interior – memoria.Acţiunea este întreruptă de o secvenţă episodică. fluxul conştiinţei. el este dincolo de întâmplări. .În finalul secvenţei episodice . Acţiunea presupune la cel care acţionează . el are detaşarea comentatorului. în plus. Acesta poate fi : de suprapunere (relativă –timpul linear). ceea ce antrenează.Bengescu – “Concert din muzică de Bach”).P. caracterizându-se atât prin ceea ce relatează. datorită unei perturbări. ci este corelată cu relaţia dintre timpul naratorului şi timpul povestirii.

PUNCTUL CULMINANT marchează momentul de maximă tensiune în cadrul acţiunii sau relaţiilor dintre personaje.timpul cronologic. o trăire se asociază cu altă trăire. prin intermediul timpului fragmentat şi a timpului spirală. este rupt de realitatea imediată. nu mai invită la analiza şi sinteza faptelor . INTRIGA desemnează momentul declanşării conflictului . Este un timp obiectiv. prezentul cititorului. este o convenţie pe care cititorul o acceptă.Când citim “astăzi” nu citim despre ziua aceasta în care lecturăm cartea. a) EXPOZIŢIUNEA b) c) d) e) Timpul interior . . araţională. . acum aparţin unui context şi ţine de tehnica şi semnificaţiile operei şi nu de o proiectare în trecutul sau viitorul . rezolvarea ei. eul nu mai are conştiinţa succesiunii. trăirilor în funcţie de modul în care o întâmplare o cheamă pe alta. . unde realul se estompează . temporal. în sensul lipsei unei definiri cronologice.O experienţă petrecută este . se determină astfel o înlănţuire temporală.se asociază cu durata personală – atemporală .Este vorba despre trăirea noastră interioară.Timpul naraţiunii Timpul linear . a operaţiilor care înlănţuie percepţiile. DESFĂŞURAREA ACŢIUNII presupune prezentarea şi relatarea tuturor faptelor şi evenimentelor din operă. ! Timpurile verbale . adverbele azi. iar tot ce trăim este ireversibil.este un timp subiectiv. Timpul fragmentat : Memoria Suntem ceea ce am moştenit de la strămoşi. personaje) necesar înţelegerii acţiunii. în care se realizează o relativă suprapunere a timpului povestirii cu timpul povestitorului. rezultatul a ceea ce am mai trăit odată.presupune o curgere. imaginară ce transmite impresia de imediată derulare în faţa cititorului a celor scrise. . o idée e analogă alteia. Durata personală este surprinsă narativ. DEZNODĂMÂNTUL este momentul final al acţiunii. deoarece aceste procese au fost făcute deja de narrator. este redat prin succesiunea momentelor acţiunii: prezintă punctul de pornire al naraţiunii (cadrul spaţial. un gând trimite la altul. aceea a actualizării întâmplărilor .ţine de un spaţiu imaginat. determină desfăşurarea acţiunii. ea capătă mai degrabă o logică de alt tip.aparţine ficţiunii. dar şi ceea ce moştenim de la trecutul individual.

asocierea Fluxul conştiinţei se foloseşte de asociere . Timpul spirală: fluxul conştiinţei . timpul se poate dilate sau concentra în funcţie de importanţa acordată de narrator evenimentului. - - . apare accelerarea sau încetinirea ritmului naraţiunii. la nivel formal. referinţele temporale pot fi : totale (fixarea cu claritate a datei. anotimpului) sau relative (timp linear). epocii.Un element enunţat este urmat de altul pe baza unei asocieri. Timpul – conţinut la nivelul conţinutului. prin ghilimele. ţine doar de o realitate psihologică. mai mult sugerată (timp interior). timpul este organizat în raport cu o serie de elemente : spaţiul naraţiunii. gândului relatat.conştientizată . perioadei din cadrul zilei. natura personajului. acţiunii. aceasta este de multe ori un element ordonator al naraţiunii de acest tip. timpul interior poate fi marcat prin pause între paragrafe . alteori . în ceea ce priveşte durata. factura cititorului căruia i se adresează. narrator. dar momentul conştientizării este un timp ce ţine de persoană şi care nu există cu adevărat. perioada este aproximativă. segmentarea temporală poate fi marcată de capitole care sintetizează întâmplările în ordinea importantă a înlănţuirii acţiunilor – timp linear.

textul poetic presupune un alt tip de propoziţie.un corpus. dar şi la cel al dispunerii în pagină ( caligrama.modul de organizare a structurii poeziei determină o construcţie aparte a propoziţiei.poezia modernă îşi ia libertate la nivelul succesiunii / existenţei strofelor. uneori chiar o sintagmă. deţine semnificaţia generală a scrierii.se constituie din secvenţe poetice sau se poate identifica doar cu o secvenţă. ! Sensul denotativ al cuvintelor este adesea lăsat deoparte . Secvenţa poetică . în strânsă relaţie cu titlul. . ci pentru a construi un imaginar poetic. colajul. Textul poetic . . să cuprindă mai multe secvenţe sau să alcătuiască o secvenţă cu strofa / strofele următoare. Strofa .Semnificaţia cuvintelor se urmăreşte în funcţie de vecinătatea celorlalte cuvinte. dispunerea aparent aleatorie ).este organizat pe strofe sau are o alcătuire nesegmentată. accentul se pune pe cel conotativ.Structura textului poetic A) Comunicarea în textul poetic poezia propune un tip de comunicare axat pe provocarea sensibilităţii. .spre deosebire de textul narativ. dar şi ca alcătuire. .o povestire. pe o emoţie anume. . a emoţiei în actul de rezonare cu cititorul Mijloacele comunicării Propoziţia . la nivel formal. ce alcătuieşte o imagine poetică axată pe o idee.o succesiune de propoziţii . ce nu se mai organizează pentru a reda o acţiune . dacă poezia este scurtă.poate să se identifice cu secvenţa poetică.la nivelul conţinutului. atât ca topică. o propoziţie.

Eminescu descriptiv – Abce . . . parodic (manierism. Cărtărescu) . . Eu liric – nu se confundă cu autorul. cu forul său interior(bucurie. privite prin intermediul simbolului.eu impersonal.Instanţele comunicării Autor – creator al versurilor. . de M. b) eu liric subiectiv (romantism – Eminescu. a) eu liric obiectiv (clasicism . de inefabil al existenţei umane.obiectivarea eului liric este consecinţa ermetizării discursului poetic în scopul redării ideii de mister.această emoţie este transpusă în textul poetic în concordanţă cu modul de raportare a eului creator la sine sau în afara sa .centrul din care porneşte creativitatea .eul personal . c) eu liric ludic. postmodernism – Blaga. .amărăciune.preferă jocul unei comunicări de sine ! Eul liric mai poate fi narativ – Luceafărul . expresionism – Blaga) .prezenţa în discurs este evidenţiată prin folosirea persoanei I. nu afirmă) B) Lirism subiectiv si lirism obiectiv Lirism subiectiv . care poate fi redată printr-un strigăt sau prin rafinamentul expresiei ce ţine de discursul eului liric.suferinţă. de Arghezi (descrie procesul creaţiei) sugestiv – L.se comunică pe sine. melancolie).Blaga (prin imaginea poetică expresivă sugerează. de indefinit. . parnasianism) .poezia este expresia impulsurilor interioare ale scriitorului. folosirea persoanei a III-a cu ton de generalitate arată exprimarea indirectă a eului liric. de relaţia pe care o stabileşte în această situaţie: Relaţia eului cu sine însuşi . biografic al autorului. .structura poeziei are drept principiu ordonator o stare emoţională intensă.

cu un caracter didactic.Goga. a cosmosului. magice. profetul.Pillat). .un cuvânt inventat pri resemantizat.romanticii susţin că poetul este magul . imnuri către divinitate C) Elemente de compoziţie în textul poetic ( titlu. .discursul eului este impersonal. lait motiv.un convenţional instituit de poet. motiv poetic. metafizice – I. . . războinice.Relaţia eu – ceilalţi oameni (singurătate.simboliştii exploatează la maxim lirica cuvântului şi a poeziei.romantismul a fost momentul de apogeu al lirismului sub aspectul înnoirii formelor si al expresivităţii conţinutului : vocabular. ură) Relaţia eu – univers / divinitate (tema naturii.apar o dată cu problematizarea existenţei interioare a omului. simetrii. T. când poezia vine să redea un alt tip de sensibilitate. secvenţe poetice. a trăirii religioase. poezia era privită ca un fel de ştiinţă .un cifru. incipit. surprinzându-l astfel prin conţinutul său.lirismul obiectiv – mod de expresie a unor valori comunitare (sociale – O. . opoziţii) Titlul . arhitectura interioară a textelor.un fals orizont de aşteptare a cititorului. I. conformă cu schimbările ce se petrecuseră în conştiinţa umană. . a creaţiei) Temele subiective .Barbu . “o disciplină academică şi un meşteşug cărturăresc”. . Lirism obiectiv . Teme colective : cântece de muncă. sintaxă.Arghezi . .în Evul Mediu şi după Renaştere. dragoste. Alecsandri. prietenie. . în neoclasicism. . accentuând importanţa tonalităţilor interioare şi formale ale cuvintelor.recurenţe.un indiciu important în interpretarea operei.

cât şi în cea cu vers liber. ci obţin imagini expresive. . deoarece simetria poate fi redată prin paralelism sintactic. expresivitate. de curentul literar. cu ajutorul ambiguizării şi expresivităţii se obţine sugestia.Recurenţa = ideea de mişcare repetabilă într-un vers . sugerarea prin intermediul limbajului face ca un text să fie poetic. pentru obţinerea expresivităţii. ea exprimă. simbolizează. Limbajul operei poetice a) caracteristicile limbajului poetic :ambiguitate. .are valoare semantică. . . codifică. are un limbaj propriu rezultat în urma unei selecţii. dar care pot apărea împreună într-o imagine poetică. sugestie modalitatea specifică de comunicare a poeziei presupune o încifrare a sensurilor. Simetria = actualizarea în acelaşi context a două lucruri contrare .presupune alăturarea de termeni care în mod normal se exclud.ţine de autorul poeziilor.poate reda stări contradictorii. sugerează. care se semnifică în mod reciproc. de conştiinţa poetică . = formă fundamentală de modelare şi organizare a textului poetic la nivel semantic şi sintactic. marcă a nedefinitului poetic. poezia nu spune nimic. Opoziţia . cuvintele nu transmit un adevăr .apare în poezia versificată. . pentru că poezia este o transmitere a emoţiei prin imagini poetice. rimele. b) imaginarul poetic .în poezia tradiţională se repetă aceeaşi figură metrică (versurile având aceeaşi lungime). aceleaşi poziţii ale accentelor. prin ambiguizare.

d) elemente de prozodie – ritm. se preocupă de organizarea limbajului în anumite tipare .metrul – parte integrantă a structurii interioare a poemului. în care eul se orientează în afară către oameni. . . baza sa.imaginarul clasic era unul descriptiv. presupune : a) ASONANŢA ( rimă imperfectă realizată prin repetarea aceleiaşi vocale accentuate în două sau mai multe cuvinte din aceeaşi secvenţă lingvistică) . cu scopul obţinerii unei reprezentări.rima : repetiţia sunetelor analoage. de dinamizare a discursului . marchează modul în care încetinim sau grăbim. . rimă.eufonia – preferată de clasici. între trăire şi manifestare a trăirii. aliteraţie + asonanţă : “Prin vulturi vântul viu vuia” – Coşbuc). reasamblare a formulelor limbajului .imaginarul modern şlefuieşte cuvântul . de construcţie a mesajului poetic. evocator. divinitate. prelucrează sensul. chiar o semnificaţie uimitoare ( “unghie îngerească”). a sugestiei. sentimentul se redau prin imagini şi devin expresie lirică. b) ALITERAŢIA ( repetarea unor consoane în mod intenţionat în aceeaşi secvenţă lingvistică. reprezentarea are elemente fizice – cuvintele şi unul psihic – stările sufleteşti . componentă esenţială a poeziei. .. accentuarea sau neaccentuarea lor.ritmul – cantitatea şi durata vocalelor. modernii tinzând spre amuzicalitatea limbajului. impresia . c) figurile de stil = modalităţi de realizare a ambiguităţii. investirea unor cuvinte obişnuite cu diverse semnificaţii. onomatopeea – sunetele imită lucrul pe care îl semnifică într-o imagine auditivă. metru . semantic şi prozodic. dialogul apare în contextul unui aparent fir narativ ( Luceafărul – Eminescu). discursul monologal = sinteză . inventează sensuri noi. expresia poetică este o reprezentare individualizată între cuvânt şi imagine. natură.prin intermediul lor lucrurile obişnuite capătă o imagine . Modalităţi de realizare a discursului poetic ideea .Barbu) sau de structurare a poemului de dimensiuni întinse . axat pe relaţia eu – lume . lungim sau scurtăm citirea cuvintelor ori introducem pauze pentru a egala măsurile. . a expresivităţii. . aduse în faţa cititorului prin intermediul imaginilor artistice. discursul apt pentru redarea acestei expresii lirice este de cele mai multe ori monologal. este o modalitate de obiectivare a discursului liric (I.