CUVÂNT ÎNAINTE

Pasiunea mea este să cercetez oameni morţi. Acest lucru mi s-a spus în nenumărate rânduri; mi l-au spus prietenii, colegii, studenţii şi iubita mea. Aceia dintre ei care n-au apucat să mi-l spună încă nu îl conştientizează, dar îl simt. Pe unii îi încurcă, pe alţii îi amuză, îi plictiseşte sau îi încântă. Unii trivializează, alţii îmi sunt alături. Pasiunea mea generează sentimente diverse printre toţi oamenii cu care intru în contact. Dincolo de orice doctrină, dincolo de catalogări, clase, sinteze şi supoziţii, omul „mort” învie prin acte, prin evenimente, texte şi cultură materială. A fi mort este o stare fizică: inima s-a oprit, creierul a paralizat, braţele nu mai tresar şi sângele nu mai curge. În funcţie de părerile mortului însuşi sau de cele ale grupului căruia îi aparţine etnic sau social, sufletul lui continuă să existe sau se desface în particule. Pentru unii, sufletul nu există deloc. Colectivul asumă soarta trupului prin înhumare, incineraţie sau revalorificare, iar soarta lui îl preocupă atât de mult, încât uneori mortul transcede în metafizic şi este venerat. Prezenţa morţilor o simţim oriunde, ei sunt forma sub care istoria capătă o identitate. Eu am în urma mea un lung şir de morţi. Sunt născut într-un oraş moldovenesc, din părinţi moldoveni, descinzând la rândul lor dintr-un lung şir de strămoşi, al căror nume îl cunosc sau nu în funcţie de cât de mult s-au întipărit în memoria familiei. Familia este, la urma urmei, un dat social: te naşti şi trebuie s-o accepţi ca atare. Părinţii îi iubeşti pentru că te iubesc, rudele le accepţi pentru că te acceptă. Nu alegi, primeşti. Istoria nu o face însă familia, ci interacţiunea forţată sau liberă cu indivizi necunoscuţi. Am 25 de ani, şi în timpul acesta scurt am adunat o serie de amintiri: instantanee cu oameni, perspective cu clădiri sau natură moartă cu obiecte. O serie de obiecte îmi amintesc un şir de oameni. Mă înconjur de obiecte care au aparţinut cuiva şi mi-l aduc aminte sau mi-l închipui. Clădirile pe care le revăd în oraşul în care locuiesc, străzile pe care trec în aproape fiecare zi şi camera în care îmi petrec timpul lucrând sunt simple perspective, pe care le poţi privi artistic, axonometric sau economic. Eu le depopulez de toţi cei pe care nu-i cunosc şi reconstruiesc imagini cu cei pe care mi-i amintesc cândva acolo. Spaţiul fizic există, coordonatele nu se schimbă, se schimbă numai scenariul. Amintirile recurente sunt cele animate. Memoria mea reţine flash-uri, instantanee aproape fotografice: chipuri fericite, chipuri triste, ochi miraţi, mâini ridicate. Ele compun prezenţa volatilă a unor oameni pe care îi cunosc. Sufletul meu se bucură atunci când suprapun instantaneele şi obţin un film; oamenii se mişcă şi prind contur – fumează, râd, privesc şi aleargă. Atunci când memoria auditivă se adaugă, efectul este aproape complet. Reconstruiesc o lume care îmi lipsea cu câteva secunde înainte. Singurul lucru care mă diferenţiază de un nebun

Vladimir AGRIGOROAEI

este importanţa pe care o acord amintirii. Un nebun vorbeşte cu amintirile, eu nu pot. Lipseşte o altă formă a memoriei, cea tactilă, pentru ca amintirile să prindă viaţă. Şi mirajul se volatilizează, desfăcându-se în aceleaşi instantanee, perspective şi naturi statice. Ştiu că este o iluzie. Dar toţi aceşti oameni sunt vii sau morţi recenţi. Amintirile despre ei îmi aparţin, le ştiu, le permut şi le desfac. Oamenii despre care scriu în această lucrare sunt oameni morţi, morţi demult. Nu îi cunosc. Amintirile pe care le am cu ei sunt clişee verbale, lăsate în urmă de cronicari şi analişti. Unele dintre ele sunt chiar acte lăsate în urmă de acel om mort. Pot reface perspectivele: pot vedea cetăţile, străzile, peisajul, relieful; pot reface naturile statice: costumele, armele, decorul; uneori pot reface, cu ajutorul unor texte, monede, sigilii sau portrete, chiar şi chipul acelui om. Nu pot să-l fac însă să vorbească. Îmi lipsesc aşadar cu mult mai multe detalii decât îmi lipseau la contemporanii mei. Cunosc însă un obiect: arhivolta modeneză. El este real, există, îl pot vedea, îl pot atinge. Pot să-mi verific memoria ori de câte ori doresc. A existat atunci şi continuă să existe, rămânând dovada unei foste realităţi. Nu am pretenţia că aş putea s-o refac, pot să refac doar iluzia ei. Prin bunul simţ care ne însoţeşte în viaţa de zi cu zi ştim că au existat şi există nenumărate realităţi. Ele aparţin fiecăruia dintre noi în momentele în care acţionăm. Curiozitatea şi spiritul de detectiv mă fac să caut atât realităţile care se ascund în spatele obiectului meu de studiu cât şi subiectul lor. Pasiunea arturianisticii am deprins-o în urmă cu mulţi ani. O sumedenie de clişee vizuale, animate sau statice, m-au îndemnat să îmi închin cea mai mare parte a studiilor dinaintea unui personaj legendar, regele Arthur, a cărui figură a patronat fanteziile copilăriei multora dintre noi. Cinematograful a suplinit în adolescenţă ceea ce cărţile fundaseră încă din copilărie, iar maturitatea a prelucrat toate aceste asimilări. Dintr-un copil a cărui imaginaţie debordantă crease un univers paralel, cu domniţe, cavaleri, jurăminte, turniruri şi un rege ideal, adultul a selectat doar pretextul şi a format obiectul unei cercetări serioase. Nici acum nu sunt însă în stare să mă desprind de fanteziile copilăriei. Studiile mele universitare în filologie clasică au devenit o bază de cercetare, nu o cercetare per se; ghidată de abilităţi, atenţia mi s-a îndreptat către corpus-ul arturian din secolul al XIIlea, perioadă în care cele mai multe texte sunt redactate în limba latină. Arhivolta de la Modena este însă un obiect. Ea leagă două pasiuni vechi: cea pentru regele Arthur şi cea pentru „oamenii morţi”. Mulţumesc prietenului Nicolae Roddy pentru fotocopiile lucrărilor care îmi erau inaccesibile şi prietenilor Tiberiu Vasilescu şi Valentin Sălăgeanu pentru scanarea a numeroase imagini. Nu în ultimul rând, mulţumesc lui Adrian Papahagi pentru cele două extrase din Ordericus Vitalis, în lipsa cărora ipoteza mea nu ar fi fost confirmată cu adevărat. De asemenea, nu-l pot uita pe Cătălin Cârnei, cel fără de care pasiunea arturianisticii nu m-ar fi împins la redactarea acestui studiu. 2

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

METODA
Arhivolta catedralei de la Modena este una dintre cele mai stranii variante ale legendei arturiene. Pe portalul nordic al acestei catedrale (Portale della Pescheria), sunt reprezentaţi şase cavaleri, trei de o parte, trei de cealaltă, care asediază un castel. Cinci dintre cei şase poartă nume (Artus de Britania, Isdernus, Galvaginus, Galvariun şi Che) care duc cu gândul la nume celebre ale regelui legendar şi ale cavalerilor Mesei Rotunde: regele Arthur, Yder, Gawain şi Kay. Ei se luptă cu un pitic (Burmaltus) şi cu un alt cavaler (Carrado), iar în castel se află o domniţă (Winlogee) şi un alt bărbat (Mardoc). Povestea pare simplă: regele Arthur a plecat în căutarea doamnei sale, Winlogee, pe care o ţine prizonieră un cavaler rău, Mardoc. Aliatul lui Mardoc, cavalerul Carrado, se luptă cu sir Gawain în partea dreaptă, pe când un pitic (Burmaltus) îi iese dinainte regelui Arthur în cea stângă. Mardoc se înfricoşează în castel şi vrea să se urce în turnul din dreapta, iar Winlogee aşteaptă tremurând rezultatul luptei. De-a lungul vremii, ipotezele formulate cu privire la interpretarea portalului au fost dintre cele mai diverse. Prima menţiune îi aparţine lui L. Vedriani1 (1662), care amintea „sculpturile atât de misterioase împreună cu cele douăsprezece luni ale anului şi alte opere lucrate pe un lintel”; trecând apoi în revistă, cu multe erori de transcriere, cele nouă nume incizate pe arhivoltă. Prima ipoteză apare abia în 1738, când D. Vandelli şi E. Lucarelli2 considerau că scenariul arhivoltei reprezenta asediul cetăţii Modena de către Attila şi de către regele Arthur, aliatul lui Odoacru, iar arhivolta devenea una dintre cele mai vechi sculpturi, aparţinând primei catedrale modeneze (secolul al VI-lea). Interpretarea a fost respinsă la o jumătate de secol după aceea de către Tiraboschi3 (1784), care datează arhivolta la începutul secolului al XII-lea. Primul pas către o interpretare arturiană îi aparţine lui C. Borghi4, care punea în 1845 bazele viitoarelor ipoteze: scenariul de pe arhivoltă părea a fi asediul castelului Camelot de către Arthur; în castel se refugiase uzurpatorul Mordred care o ţinea prizonieră pe
L. Vedriani, Raccolta di Pittori, Scultori ed Architetti modenesi più celebri, Modena, 1662, p. 19, cf. Roberto Salvini, Wiligelmo e le origini della scultura romanica, Aldo Martello editore, Milano, 1956, p. 178, nota 1. 2 D. Vandelli şi E. Lucarelli, Meditazioni sopra la Vita di S. Geminiano scritta dal Dr. Pelegrino Rossi, Venezia, 1738, pp. 238-240, cf. R. Salvini, ibidem. 3 Tiraboschi, Bibliotheca Modenese, Modena, 1786, vol. IV, p. 453; vol. VI, p. 432; vol. VII, p. 43. 4 C. Borghi, Il Duomo, ossia cenni storici e descrittivi della Cattedrale di Modena, Modena, 1845, p. 68-71. Ipoteza lui Borghi a fost acceptată de Amico Ricci, Storia dell’Architettura in Italia, vol. 1, Modena, 1857; F. de Dartein, Etudes sur l’architecture lombarde, Paris, 18651882, p. 435 şi de către Cappelletti, Le chiese d’Italia, XV, p. 269.
1

3

Vladimir AGRIGOROAEI

regina Wennorca, iar pe lintel erau reprezentate Fata Morgana, sora regelui Arthur, şi diverse alegorii animaliere ale trădării. Interpretarea lui Borghi s-a bucurat de un succes nemăsurat, dar în 1895 G. Fregni5 lansa o nouă ipoteză fantezistă: pe arhivoltă este reprezentată zeiţa Cibele, onorată de preoţi în costume de cavaleri, printre care se află şi Atis, păstorul frigian; pe lintel aceeaşi zeiţă călăreşte pe un căluţ de mare de-a lungul fluviului Gallo, prin mare şi de acolo pe Tibru către Roma. Tot pe lintel urmau fabula cocoşilor lui Cibele şi a măgarului mort, precum şi fabula lupului şi a cocorului. Ipoteza a fost criticată şi respinsă la scurtă vreme după aceea, iar trei ani mai târziu W. Förster6 lansa o nouă variantă arturiană. El pornea de la o variantă a unei legende dintr-un roman în care protagonist este Lancelot, şi în care cavalerul Caradoc îi ţine prizonieri în castelul său pe Gawain şi pe iubita acestuia. Cavalerii Mesei Rotunde vin să-i elibereze, se luptă cu Caradoc, iar Lancelot intră în castel, unde îi întâlneşte pe cei doi. În mod similar, pe arhivolta de la Modena Winlogee şi Mardoc sunt ţinuţi prizonieri de către cavalerul Carrado, iar Artus de Bretania, Isdernus, Galvaginus, Galvariun şi Che vin în ajutorul lor şi se luptă cu apărătorii castelului. Mult mai importantă decât identificarea subiectului este datarea pe care o presupune cercetătorul german: 1130. Abia de acum studiile se vor concentra şi asupra identificării datei exacte a reprezentării. În 1904, Venturi7 confirma datarea portalului în primele decenii ale secolului al XII-lea, iar în 1907, F. Patetta8 presupunea că Burmaltus este acelaşi cu protagonistul legendei lui Durmart le Gallois, observând în plus asemănările dintre armamentul cavalerilor reprezentaţi la Modena şi cei de pe tapiseria de la Bayeux. La doi ani după aceea, Bertoni9 accepta variantele de interpretare propuse de predecesori, dar considera că portalul trebuie datat între 1099-1106. De asemenea, ipoteza lui Förster a fost preluată şi refăcută de Arthur Kingsley Porter10 (1917), moment în care E. Mâle11 (1918 şi 1922) a reacţionat violent: arhivolta trebuie datată după creaţia sculptorului modenez Wiligelmo, ea aparţinând unui probabil artist provensal de la sfârşitul secolului al XII-lea. Reacţia lui Arthur Kingsley Porter a fost imediată12 (1918), prilej cu care şi-a susţinut datarea pentru începutul secolului. Marea schimbare s-a produs abia o dată cu
5 6

C. Fregni, Sulla Porta della Pescheria nel Duomo di Modena, Modena, 1895. W. Förster în Zeitschrift f. romanische Philologie, no. 20, 1898, p. 243, cf. R. Salvini, ibidem, p. 179. 7 Venturi, Storia dell’Arte italiana, Milano, 1902-1903, vol. III, p. 160. 8 F. Patetta, Studi storici e note sopra alcune iscrizioni medievali, Modena, 1907, p. 167. 9 Bertoni, Atlante storico paleografico del Duomo di Modena, Modena, 1909, planşa X. 10 Arthur Kingsley Porter, Lombard Architecture, New Haven, 1917, vol. 1, pp. 280, 436; vol. 3, p. 44. 11 E. Mâle, L’architecture et la sculpture en Lombardie à l’époque romane; à propos d’un livre récent, în « Gazette des Beaux-Arts », no. LX, 1918, p. 35 ; E. Mâle, L’art religieux du XIIe siècle en France, Paris, 1922, p. 268. 12 A. Kingsley Porter, The Rise of Romanesque Sculpture, în „American Journal of Archaeology”, no. XII, 1918, pp. 399-342.

4

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

numeroasele studii ale lui Roger Sherman Loomis13, care, preluând datarea lui Porter, a atras atenţia asupra asemănării cu arhivolta portalului dei Leoni a bisericii San Nicola di Bari. Influenţa compoziţiilor de la Bari era pusă pe seama şederii ducelui de Bretagne la Bari în iarna anilor 1096-1097, cu prilejul primei cruciade. Legendele ar fi migrat astfel printr-un intermediar breton. Totuşi, atenţia lui Loomis nu se concentrează asupra intermediarului, ci asupra poveştii: Winlogee, regina lui Artus, a ieşit să se plimbe însoţită de cavalerul Isdernus, fiind răpită de Carrado, un cavaler al lui Mardoc. Artus de Bretania şi însoţitorii săi sunt înştiinţaţi de Isdernus, care nu poartă echipament pentru că o însoţea pe regină în plimbare, şi pornesc către castelul lui Mardoc, unde, după ce înfruntă rezistenţa apărătorilor, o găsesc pe Winlogee şi o eliberează. Reconstrucţia lui Loomis se bazează pe compararea mai multor legende arturiene, printre care şi cele două deja amintite (Lancelot în proză şi Durmart le Gallois), iar scenariul de la Modena ar avea la origine un mit irlandez, în care eroina Blathnat este răpită de Curoi mac Daire (Caradoc), al cărui epitet este cel de bachlach („poartă secure” – Burmaltus). În acest mit, salvatorul este eroul Cuchulinn, unul dintre primele modele arturiene. De asemenea, Loomis atrăgea atenţia asupra asemănărilor dintre legenda reprezentată la Modena şi cea a castelul de pe Cealaltă Lume păzit de cei trei stăpâni ai Iadului. Studiile lui Loomis au fost urmate de numeroase critici şi interpretări pro şi contra14, care nu s-au dovedit însă pe măsura cercetărilor sale. Multe dintre ele preferau o datare mult mai târzie, către sfârşitul secolului al XIIlea, deoarece socoteau că legenda de pe arhivolta portalului della Pescheria este o urmare a invaziei arturiene care a început o dată cu scriitorul Geoffroi de Monmouth (1135-1137). R.S. Loomis a respins aceste
13

Roger Sherman Loomis, The Origin and Date of the Bayeux Embroidery, în „Art Bulletin”, no. VI, 1923, p. 3; Roger Sherman Loomis, The Story of the Modena Archivolt and Its Mythological Roots, în „Romanic Review”, no. XV, 1924, p. 266, Roger Sherman Loomis, Medieval Iconography and the Question of Arthurian Origins, în „Modern Language Notes”, no. XL, 1925, p. 570, Roger Sherman Loomis, Celtic Myth and Arthurian Romance, New York, 1927, pp. 6-9, Roger Sherman Loomis, The Date, Source and Subject of the Arthurian Sculpture at Modena, în „Medieval Studies in Memory of G. Schoepperle Loomis”, New York, 1928, pp. 209-211, Arthur Kingsley Porter, Roger Sherman Loomis, La legénde archéologique à la Cathédrale de Modène, în „Gazette des Beaux-Arts”, no. LXX, 1928, p. 109, Roger Sherman Loomis, Arthurian Legends in Medieval Art, London-New York, 1938, pp. 32-35. 14 P. Deschamps, La légende arturienne à la cathédrale de Modène et l’école lombarde de sculpture romane, în „Monuments Piot”, nr. XXVIII, 1925-1926, p. 69; Toesca, Il Medioevo, Milano, 1927, pp. 781, 886; G.H. Gerould, Arthurian Romance and the Modena Relief, în „Speculum”, nr. X, 1935, p. 355; L. Olschki, La Cattedrale di Modena e il suo rilievo arturiano, în „Archivum Romanicum”, nr. XIX, 1935, p. 145; R.B. O’Connor, The Mediaeval History of the Double-Axe Motif, în „American Journal of Archaeology”, nr. XXIV, 1920, p. 151; Francovich, Viligelmo da Modena e gli inizî della scultura romanica europea, în „Rivista del R. Instituto di Archeologia e Storia dell’Arte”, nr. VII, 1940; R. Jullian, L’Eveil de la Sculpture italienne. La Sculpture romane dans l’Italie du Nord, Paris, 1945; M. C. Nannini, Il rilievo arturiano, în „Atti e Memorie della Deputazione di Storia Patria per le antiche provincie modenesi”, S. VIII, vol. VI, 1954.

5

Vladimir AGRIGOROAEI

interpretări cu diverse ocazii, iar cercetările moderne nu s-au mai oprit asupra lor. Cel de al doilea mare pas în identificarea legendei arturiene de la Modena îi aparţine lui Roberto Salvini15 (1954), care s-a concentrat mult mai mult asupra interpretării portalului în sine, decât asupra arhivoltei arturiene. Compoziţia întregului portal, deşi extrem de variată, pare a fi creaţia unui singur sculptor, pe care Salvini l-a numit Maestro di Artù, iar datarea întregului ansamblu este preferată pentru începutul secolului al XII-lea, dar fără fixarea unui interval sigur. Linia cercetărilor sale este una eminamente artistică, ceea ce a adus după sine identificarea unui sculptor anonim şi a unor influenţe tematice şi compoziţionale din mediul burgund. Legătura cu arhivolta de la Bari este explicată prin prezenţa târzie la Modena a unor sculptori din sudul Italiei. Ultimul mare studiu16 (1963) are doi autori: Jacques Stiennon şi Rita Lejeune. Primul dintre ei (Stiennon) se opreşte exclusiv asupra unei cercetări paleografice detaliate a inscripţiilor. Reuşeşte astfel să identifice o datare mai sigură: inscripţiile de pe arhivoltă au fost incizate între 11201140, cu mai mari şanse între 1120-1130. În ceea ce priveşte cea de a doua parte a studiului, cea redactată de Rita Lejeune, ea apropie scenariul de pe arhivolta modeneză cu o serie de sculpturi de pe cel de al doilea etaj al turnului-campanilă din acelaşi oraş. Identifică un rege Arthur călărind o ovină, o Guinevra cu o floare în mână şi un cuplu Arthur-Guinevra, care au toate legătură cu o reprezentare sud italică de la Otranto. Aici un REX ARTVRVS călăreşte un animal fantastic, de talia unui cal, dar cu caracteristici de ţap. O dată cu Rita Lejeune, interpretările arturiene ale portalului della Pescheria intră în contextul mai larg al tradiţiei cavalereşti şi curteneşti în întreaga peninsulă italică. Studiile privitoare la arhivolta portalului de la Modena se pot rezuma aşadar la concluziile formulate de patru cercetători: R.S. Loomis, R. Salvini, J. Stiennon şi R. Lejeune. Cunoştinţele de la care plecam la redactarea studiul nostru erau doar datarea portalului (1120-1140), presupusele scenarii de interpretare bazate pe legendele arturiene, trei posibile legături cu mozaicul de la Otranto, cu campanila de la Modena şi cu arhivolta catedralei San Nicola di Bari, precum şi identificarea unui sculptor anonim în persoana unui Maestro di Artù. Cazul de care ne ocupăm este unul aparte, fie straniu, fie exotic; el intră în mod indirect sub incidenţa criticii de artă, iar metoda cu care trebuia abordat şi interpretat se cuvenea să fie una nouă – iar dacă nu va fi una nouă, trebuia să fie totuşi adaptată necesităţilor. Nu am fi putut cerceta arhivolta numai cu mijloacele oferite de studiile arturiene, pentru că acestea au dovedit-o în prealabil drept un exemplu exotic. De asemenea, nu am fi
15 16

Roberto Salvini, ibidem, pp. 171-189. Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne dans la sculpture de la cathédrale de Modène, în „Cahiers de Civilisation Médiévale”, Poitiers, VI, nr. 3, 1963, pp. 281-296.

6

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

putut-o cerceta cu mijloacele criticii sau istoriei de artă, pentru că ele nu sunt interesate de evoluţia legendei arturiene. Dincolo de aceste două domenii se întindea marea tuturor posibilităţilor, dintre care nu eram încă siguri pe care să le selectăm. Cercetarea se afla, la începutul ei, într-un impas. Interesul trezit de prezenţele arturiene în Italia secolului al XII-lea, printre care se numără, alături de arhivolta de la Modena, şi mozaicul catedralei de la Otranto, se poate rezuma trei de întrebări concise: de ce Arthur? de ce în Italia? Şi de ce astfel reprezentat? În baza acestora, putem continua cu altele de ordin secundar: sunt două tipuri de Arthur, sunt mai multe? cine şi de ce a comandat lucrarea? şi în ce scop? Întrebările pot continua la nesfârşit, iar problema rămâne departe de a fi rezolvată. Ceea ce poate fi clarificat pe scurt este că, după secolul al XII-lea, dată la care sunt atestaţi Arthur-ii de la Modena şi Otranto, imaginea regelui legendar se schimbă în arhipelagul britanic: apar detalii inedite ale întâmplărilor la care ia parte, detalii care nu pot fi explicate decât printr-un contact cu un alt tip de civilizaţie decât cea britanică insulară sau cea franceză continentală, cei doi mecenaţi ai legendelor cu subiect arturian. Reprezentările italiene ar trebui să fie, astfel, parte a unei evoluţii: legendele au ajuns acolo pe o cale, prin intermediul cuiva. S-ar putea ridica apoi problema operei de artă: aceste reprezentări arturiene sunt nişte imagini sau nişte opere de artă? Din păcate, problema aceasta nu coincide cu demersul nostru: pentru moment nu ne interesează dacă avem de a face cu o simplă imagine sau cu o operă. Graniţa dintre cele două este un joc de nuanţe şi o chestiune de perspectivă. Renunţăm la diferenţa operă-imagine în favoarea unei chestiuni stringente: ceea ce trebuie discutat este felul în care trebuie interpretat textul care însoţeşte reprezentarea modeneză. Ne interesează oare textul sau imaginea? La ce slujeşte textul, la ce slujeşte imaginea? Există trei posibile răspunsuri la ultima întrebare: textul poate fi o trimitere către o serie iconografică de Arthuri deja cunoscută, poate fi un mod de identificare a personajului din cele două reprezentări sau un posibil suprasemn. Primul caz face apel la cunoscătorii reprezentărilor arturiene din arhipelagul britanic (dar care vor fi fost acestea?), cel de al doilea, la cei care nu le cunosc, iar hiper-marcarea amintită în cel de al treilea rând, la comanditarul lucrării. Trebuie să excludem de la bun început cel de al doilea caz, cel al necunoscătorilor de mit arturian, pentru că reprezentările nu aveau un scop de popularizare. Prin textul redus la onomastică şi lipsa unui scenariu în etape, de felul celui din mozaicurile didactice de la sfârşitul antichităţii, arhivolta trimite la nişte elite, ale căror plăceri didactice fuseseră deja împlinite prin cunoaşterea prealabilă a poveştilor. Cazul particular al arhivoltei de la Modena ar putea fi „didactic”. Ne interesează aşadar doar primul şi ultimul caz, care ar putea să coincidă dacă cunoscătorul de legende arturiene ar fi şi comanditarul arhivoltei. Cunoscătorii din primul caz ar putea să fie astfel nişte englezi, galezi, bretoni sau normanzi francezi, cărora temele le vor fi fost familiare. În cazul în care textul inclus sau 7

Vladimir AGRIGOROAEI

alăturat imaginii acţionează ca un suprasemn, imaginea devine ea însăşi un semn. Relaţia este valabilă şi pentru cazul contrar, în care imaginea, compusă din semnificant (formă) şi semnificat (sens), obligă suprasemnul ei la aceeaşi structură. Diferenţa dintre cele două forme de expresie este eliminată de coincidenţa celor doi semnificaţi. Cu alte cuvinte: imaginea regelui Arthur = regele Arthur textul Artus de Bretania = regele Arthur. Textul ar fi în acest caz egal ca semnificaţie cu imaginea, dar acest lucru nu indică confuzia dintre ele, ci existenţa unei relaţii de subordonare. Cine pe cine include? Textul imaginea sau imaginea textul? Dacă textul ar include imaginea, regele Arthur ar fi un simplu personaj literar, caz pe care îl urmează R.S. Loomis în căutarea unei legende care să explice arhivolta de la Modena. Dacă imaginea ar conţine textul, literatura pe care o invocă ca premisă Loomis s-ar pierde în opera de artă şi mesajul concret al celor două reprezentări nu ar fi acela al unor trimiteri bibliografice, ci unul de interpretare strict artistică, caz în care Arthur nu ne mai interesează (R. Salvini). Subordonarea poate fi însă reciprocă şi numai perspectiva creează două variante; semnificanţii nu se confundă, ci se suprapun parţial. Tocmai de aceea s-ar cuveni să tratăm cu egală atenţie şi textul, şi imaginea. Cele trei ipoteze anterioare s-au îndreptat spre trei direcţii de interpretare relativ apropiate: J. Stiennon şi R. Lejeune tratează obiectul ca operă de artă, evaluând, R. Salvini este interesat de artist, apreciind astfel tehnica, iar R. S. Loomis tratează povestea reprezentată, fiind preocupat de semnificat (sens). Pentru toate aceste interpretări, sintaxa artei este una simplă; „fraza” s-ar reduce la o structură de tip S.P.O. (Subiect + Predicat + Obiect), adică: „artistul (S.) creează (P.) opera (O.)”. Salvini se interesează de subiect, Stiennon şi Lejeune de predicat, iar Loomis de obiect. Dar acesta este un tip de fraza minimală, iar pe lângă cele trei părţi de frază se numără şi o serie de circumstanţe, care trebuie luate şi ele în considerare. Arta nu este un proces izolat şi îşi are propriile sale canoane şi modalităţi de interpretare. Obiectul (arhivolta) nu posedă o valoare artistică intrinsecă, iar mesajul său se raportează în mod continuu la natura autorului, la gestul lui şi la mentalitatea epocii. Ceea ce ne va stârni interesul nu este cuprins în formula unei fraze minimale, ci în mulţimea de circumstanţe. Definim circumstanţele ca toate ariile de influenţă care se intersectează în spaţiul semantic ocupat de obiectul în discuţie. Cele mai dominante dintre circumstanţele unei acţiuni voluntare sunt cauza şi scopul, pe când cele ale unor acţiuni involuntare sau accidentale sunt mai ales condiţia, consecinţa, consecuţia etc. Atât acţiunile voluntare cât şi cele involuntare posedă acelaşi set de circumstanţe, cărora le acordă o mai mare sau mai mică importanţă. 8

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Acţiunea pe care o discutăm în cazul de faţă este una voluntară, deoarece artistul, perfect conştient, a dat formă unui sens pe care îl cunoştea în prealabil. Ea are aşadar nevoie de o cauză şi de un scop, anume cine a dictat reprezentările arturiene de pe arhivolta de la Modena şi pentru cine au fost create. Tradiţia nu confirmă existenţa artistică a motivului arturian înainte de reprezentarea modeneză, ceea ce ne îndeamnă să credem că nu ea a fost cea care a dictat reprezentările. Pe de altă parte, artistul romanic nu putea să inoveze de la sine putere într-atât de mult, deoarece canonul acţiona în mod tiranic. Cel care a dictat reprezentarea nu poate fi altcineva decât comanditarul lucrării, persoana care a pus la dispoziţie suma de bani cu care să fie plătit artistul. Scopul lucrării nu era, desigur, să amuze cu subiecte exotice nişte neiniţiaţi. Cei care puteau să se bucure de povestea lui Artus de Bretania erau acelaşi comanditar şi apropiaţii săi; ei vor fi fost segmentul de public vizat. Cauza şi efectul se reunesc aşadar în persoana comanditarului. Opera de artă există numai prin intermediul lui, iar interpretarea ei se va face abia după ce îl vom găsi sau atunci când vom identifica intermediarul. Dacă ne interesează mai mult comanditarul decât motivul iconografic nu înseamnă că renunţăm automat la interpretarea imaginii, dar în locul unei serii iconografice am avea o serie de comanditari. Relaţiile de cauzalitate nu ar mai acţiona înăuntrul seriei iconografice, ci între nişte grupuri de oameni unite printr-un „clişeu” arturian. Singurele lucruri pe care le putem specula în legătură cu persoana comanditarului sau cu cea a sursei sale sunt că măcar unul dintre ei nu era autohton şi că a ajuns sau era originar din arhipelagul britanic sau Franţa, teritoriile din care legendele arturiene şi-au pornit „migraţia” literară. Legendele care stau la baza motivului de la Modena nu s-au născut spontan, ci au fost importate. Cum putem să aflăm cine era acest comanditar misterios? Există trei direcţii de cercetare: putem căuta în actele oficiale din prima jumătate a secolului al XII-lea, la fel şi în scrisori, fie oficiale, fie particulare, sau în cronici şi anale. Prin selectarea tuturor acestor informaţii vom găsi faptul istoric. Personajul nostru purta un nume, avea un rol social şi unul politic, aparţinea unui grup, al cărui exponent era. A doua direcţie ne duce către cercetarea motivului iconografic: comanditarul va fi dorit să i se reprezinte motive familiare, pe care le va fi întâlnit în alte ţări sau pe care le va fi cunoscut înăuntrul grupului său social; vom căuta afinităţi iconografice între numeroasele arhivolte ale secolului XII. Iată faptul artistic. Exista o poveste sau chiar mai multe care au stat la baza reprezentărilor: numai atunci când vom fi aflat prototipul poveştii, prin identificarea sa cu un text literar sau prin combinarea mai multora, vom putea şti care era mesajul ei. Comanditarul este sub directa influenţă a faptului literar. Ne-am întors aşadar la aceeaşi structură de tip S.P.O.; direcţiile urmărite ar putea fi aceleaşi cu cele care iau ghidat, înaintea noastră, pe Salvini, Loomis, Stiennon şi Lejeune. Ceea ce deosebeşte demersul nostru de cele precedente este sintaxa largă a interpretării, căci, pe lângă aceste trei fapte (istoric, artistic şi literar), 9

Vladimir AGRIGOROAEI

metoda ne impune raportarea constantă la politica17 şi mentalitatea epocii, influenţe directe ale faptelor artistic şi literar. Finalitatea cercetării nu va eşua însă în exegeze şi discuţii pe marginea obiectului în sine, ci asupra circumstanţelor sale. Un deceniu sau două sunt pentru un istoric fundamentale, iar pentru un arturianist neglijabile. Specialitatea aceasta jonglează cu secole, cu date aproximative, cu mii de presupuneri şi cu texte literare. Arturianistul este un specialist în literatură comparată. Atunci când capătă o altă substanţă, se transformă în arheolog fantezist sau liric anacronic care visează scenarii pre-rafaelite. El evită mereu concretul, pentru a se ascunde în propriul lui imaginar. Nu trebuie să ne mire că cercetările care au clarificat unele probleme legate de portalul de la Modena nu sunt cele ale arturianiştilor. Încercarea de faţă este o alternativă. O fugă în real. Portalul este, aşa cum aminteam în Pledoarie, o probă de cultură materială; încercăm să reconstruim povestea lui, nu şi scenariul pe care îl înfăţişează. Cercetările lui R.S. Loomis au rămas doar o ipoteză de lucru, pentru că spera să identifice scenariul, ca şi cum acesta ar fi fost cheia tuturor enigmelor. Dacă din miile de poveşti arturiene care au circulat în evul mediu, una singură nu a fost transcrisă şi nu ne-a parvenit, acest lucru nu înseamnă că ea nu a existat. Este foarte probabil ca, oricât am dezgropa toate variantele şi scenariile Mesei Rotunde, să nu putem găsi scenariul perfect. De ce să mai încercăm? El nu dovedeşte nimic pentru istoria legendelor arturiene: pe baza scenariului nu putem identifica nici mediul şi nici intermediarul, pe care îl vom denumi vehicul al legendei. Istoria regelui Arthur nu este istoria permutărilor legendelor, ci aceea a unei continue interacţiuni umane. Oamenii au schimbat legenda, aşa cum ar schimba mobila unei camere, pentru că anumite scenarii nu se potrivesc cu anumite decoruri. Legenda atestată la Modena poate fi o prelucrare locală, lombardă, a unui scenariu de import. În plus, spre deosebire de schema bipolară a enunţului structuralist, legenda trebuie studiată tripartit (sursă-emiţător, intermediar-vehicul şi public-receptor). Legenda are astfel un creator necunoscut, dar real, un intermediar, vehiculul scenariului şi factorul lui de variaţie, şi un publicreceptor. Cea de la Modena este necunoscută, iar cercetarea ei nu va duce la nici-un rezultat. Renunţăm aşadar la faptul literar. Dar nu suntem siguri că reprezentările arturiene de la Modena beneficiază de un autor. Nu ştim dacă l-am putea identifica drept artistul, publicul sau chiar patronul arhivoltei. Premisele de la care pornim sunt că opera îşi are punctul de formare în publicul său, că existenţa autorului este posibilă în cadrul operei, petrecându-se simultan cu aceasta, şi că autorul este reperabil abia atunci când opera dovedeşte o funcţie instauratoare. În cazurile contrare, avem de
17

Considerăm că evenimentele sunt declanşate de înşiruirea lor logică; numai prin înţelegerea fenomenului în întreaga sa amploare vom afla rolul pe care îl joacă comanditarul.

10

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

a face cu o copie, iar artistul devine un simplu scrib sau artizan. În evul mediu autorul există în contextul operelor cu caracter ştiinţific, dovedindu-se o garanţie a verosimilităţii acestora. Numai funcţia descriptivă a numelui său este cea care permite relaţia, pentru că funcţia denominativă (de desemnare) se află într-o strânsă legătură cu persoana fizică a autorului, motiv pentru care trebuie exclusă. Coeziunea unui corpus de texte sau opere de artă este posibilă tocmai datorită funcţiei descriptive, iar dacă vom cerceta cu atenţie cazul particular al legendelor cu subiect arturian, vom observa însă o serie de caracteristici, care nu permit identificarea imediată a unor funcţii descriptive pentru fiecare operă în parte. Seria de texte cu subiect arturian (la care se adaugă şi reprezentarea italică), îşi are propria sa istorie. Dată fiind natura metodologică a demersului, nu ne vor interesa lucrările minore, de tipul analelor sau poemelor fragmentare, ci vom căuta cu precădere lucrări care vădesc o anumită coeziune. Propunem următoarea selecţie, ordonată cronologic: Gildas Nennius Maestro di Artú Geoffroi de Monmouth Chrétien de Troyes Layamon Thomas Mallory De excidio Britanniae Hystoria Brittonum arhivolta de la Modena Historia Regum Britanniae Yvain, Erec et Enide etc Brut La mort Darthur 500 p.Chr. 850 p.Chr. 1120 p.Chr. 1139 p.Chr. 1175 p.Chr. 1190 p.Chr. 1500 p.Chr.

Gildas, cel de la care se revendică fără nici un motiv viitorii « cronicari » arturieni, dovedeşte în virtutea unei tradiţii istoriografice antice o perspectivă proprie asupra evenimentelor contemporane. Interpretând istoria imediată, el doreşte să-i motiveze păcatele printr-o comparaţie continuă cu temele biblice. Deoarece finalitatea lucrării este una imediată şi se adresează în primul rând publicului contemporan, textul lui Gildas se decriptează numai în cititor. Tocmai din această cauză el este un « autor » şi, deşi invocă o calitate impersonală de profet al secolului al V-lea., este deplin responsabil pentru lucrarea pe care o compune. Ruptura cu această sinceritate se va petrece o dată cu Nennius, un pseudo-istoriograf din secolul al IX-lea, când istoria se transformă într-o fantezie frumos ordonată. Este prima abatere de la canonul precedent, iar scuzele oferite de cronicar în deschiderea lucrării sunt o penitenţă a lipsei sale de talent, şi nu o motivaţie a pseudo-istoriei pe care o închipuie. Deoarece îşi recunoaşte propria perspectivă el rămâne în continuare un autor, dar finalitatea operei nu mai rezidă în publicul contemporan, ci în cel viitor. Opera sa nu mai are valoare instauratoare clară. Fenomenul ia amploare în lucrarea lui Geoffroi de Monmouth, cel care va produce adevărata ruptură. El « traduce » o cronică pierdută galeză, al cărei titlu şi autor nu le consemnează. Pe calea deschisă de Nennius, fantezia ia proporţii uriaşe, opera sa nu mai are valoare instauratoare şi nici el nu mai este un autor pentru că îşi ascunde 11

Vladimir AGRIGOROAEI

identitatea în spatele unei cronici închipuite. După acelaşi model alţi trei scriitori (Gaimar, Wace şi Layamon) se ascund şi ei în spatele cronicii lui Monmouth. Nici ei nu doresc să fie autori şi continuă linia operelor noninstauratoare. Un caz aparte sunt romanele lui Chrétien de Troyes. Aceasta este calea alternativă, pur literară, o dată cu care începe naşterea autorului în legenda arturiană. Faptul că şi el se pretinde traducător sau compilator de poeme epice nu îi permite însă o funcţie auctorială reală. Întoarcerea la modelul lui Gildas este posibilă numai o dată cu Sir Thomas Malory, un nou « autor ». El îşi recunoaşte responsabilitatea pentru lucrarea pe care o concepe, devenind autor deplin. Mallory este totuşi un scriitor elisabetan, iar textul lui este mult prea târziu. La fel ca şi marea parte a scriitorilor arturieni, sculptorul de la Modena preferă anonimatul, iar funcţia instauratoare pe care o căutam este inexistentă. Putem să spunem aşadar că între cele două limite date (Gildas şi Malory), legendele arturiene trec printr-un stadiu auctorial nedefinit. Din cauza tiraniei operei, autorul nu are curajul să se afirme. Faptul că scriitorii « traduc », iar artiştii nu se numesc reprezintă un anonimat voit. Ei încearcă să eludeze responsabilitatea creaţiei. Lucrarea cu subiect arturian nu are nevoie de un autor, pentru că îşi este sieşi suficientă. Auto-referenţialitatea aceasta face imposibilă identificarea autorului mult dorit cu patronul sau cu publicul lucrării, căci ei permit existenţa reprezentărilor şi a textelor. Nu vom încerca aşadar să atribuim arhivolta de la Modena unui nume, pentru că ea nu a avut un autor. Interesul nostru se va îndrepta către caracteristicile care permit aderenţa la corpus-ul arturian medieval. Ele sunt aceleaşi circumstanţe. Renunţăm în parte şi la faptul artistic. Îl păstrăm numai ca pe un apendice. Dintre toate cele trei fapte pe care le evaluasem la început ne rămâne doar faptul istoric. Fiecare dintre cele trei cercetări anterioare s-au raportat la el, dar nu i-au acordat atenţia cuvenită: R.S. Loomis se folosea de el pentru a explica obiectul, R. Salvini pentru a explica subiectul, iar R. Lejeune şi J. Stiennon pentru a explica predicatul arhivoltei. Spre deosebire de toţi aceştia, cercetarea noastră se va îndrepta numai asupra lui, iar subiectul, obiectul şi predicatul vor fi folosite cu un rol auxiliar. Vom cerceta întregul context al arhivoltei de la Modena, iar circumstanţele vor juca un rol preponderent. Prin acest demers sperăm să identificăm comanditarul, vehiculul sau sursa legendei.

12

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

LEGENDA ARTURIANĂ ÎN SECOLUL AL X II–LEA
Evoluţia legendei arturiene ocupă o perioadă îndelungată. Naşterea ei s-a produs probabil în cursul secolelor al V-lea şi al VI-lea p.Chr., când personajul istoric cunoscut sub numele de Aurelius Ambrosius a devenit căpetenia britanilor în lupta împotriva invadatorilor saxoni. Originile legendei arturiene sunt însă cu mult mai vechi. La baza ei stau figurile a patru împăraţi romani mai puţin cunoscuţi: Carausius (287-293), Magnus Maximus (383-387) şi Constantinus al III-lea (407-411), care au fost toţi nişte uzurpatori proclamaţi de către legiunile romane din Britania. Ultimii doi au ocupat şi provincia Galia, iar amintirea lor a rămas adânc întipărită în legendele britanilor, creând poveştile eroilor Maxen Wledig şi Kustenin, transferate la o dată mai târzie asupra celei a regelui Arthur. După părăsirea provinciei Britania (ca. 408-410), administraţia romană a fost conservată sub şefii celţi locali, iar invadatorii saxoni, angli, frisieni şi iuţi şi-au făcut apariţia în număr din ce în ce mai sporit pe coastele de vest ale insulei. Acesta este momentul în care Gildas, un călugăr britan, şi-a redactat lucrarea De Excidio Brittonum18, de la care se vor revendica toate cronicile arturiene. Gildas nu aminteşte însă numele eroului legendar, ci pe cel al lui Aurelius Ambrosius. Nu cunoaştem nimic despre apariţia numelui şi personajului Arthur. A fost interpretat ca Artúr mac Aedan, un prinţ scoţian din a doua jumătate a secolului al VI-lea, ca Lucius Artorius, un centurion roman din secolul al IIIlea19, sau ca Artognou, un nobil din cetatea Tintagel20. Oricare va fi fost în realitate Arthur, ştim cu siguranţă că nu era un rege, ci doar un lider local, a cărui faimă a căpătat cu timpul amploare, a dat naştere unei legende, şi-a asumat figurile altor eroi, pentru a-şi face apoi apariţia în textele din cursul secolului al VIII-lea ca lider al rezistenţei britane. Momentul este marcat de lucrarea Hystoria Brittonum, atribuită unui anumit Nennius, despre care, deşi prologul spune că autorul era un discipol al Sfântului Elvod, nu ştim cu exactitate când a fost terminată21. În cronica lui Nennius, fragmentul în care
i.e. lat. „Despre sfârşitul britonilor”. Pentru amândouă supoziţiile v. Michelle Ziegler, Artúr mac Aedan of Dalriada, în „Heroic Age”, no. 1, Spring-Summer, 1999. 20 Placa ceramică de la Tintagel va fi analizată în capitolul următor. 21 Sfântul Elvod era episcopul din Bangor, un oraş din Ţara Galilor, în preajma anului 755. Pe baza acestor informaţii, textul a fost datat multă vreme ca aparţinând sfârşitului de secol VIII sau începutului de secol IX. O serie de studii au demonstrat însă că datează de fapt de la sfârşitul secolului al IX-lea sau de la începutul secolului al X-lea, iar Nennius este o invenţie, la fel ca şi cele mai multe dintre evenimentele narate în cronică. Anonimul care a redactat textul era probabil un galez, iar subiectul lucrării era o trecere în revistă a istoriei britane din perspectiva populaţiei celtice, în care saxonii sunt duşmanii şi invadatorii. Unul
19 18

13

Vladimir AGRIGOROAEI

este menţionat regele Arthur este scurt şi urmează vieţii sfântului Patricius22, dar se concentrează, în ciuda laicităţii personajului şi a caracterului naţionalist pe care s-ar fi cuvenit să îl îmbrace povestirea, asupra laturii profund creştineşti. Pasajul arturian se deschide cu premisele campaniilor purtate de eroul legendar23, povestind evenimente istorice reale, menţionate de asemenea şi în Cronica Anglo-Saxonă. Apare apoi Arthur, cu rang înalt, atribuţii bine circumscrise şi un caracter conturat cu exactitate: Tunc Arthur pugnabat contra illos in illis diebus cum regibus Brittonum, sed ipse erat dux bellorum24. Primele lui şapte bătălii sunt confruntări strict militare, narate printr-un lung şir de toponime care să ajute la localizarea lor25. Urmează una dintre celebrele lui victorii, care este posibilă doar sub semnul Sfintei Fecioare26, pentru a reveni apoi la înşiruirea care culminează cu Muntele Badon, apogeul carierei lui Arthur în această cronică.27. În cele din urmă, Nennius se întoarce de la aceste
singur dintre capitolele cronicii era dedicat lui Arthur, restul cronicii povestind faptele altor eroi. 22 i.e. lat. pentru v.irl. Padraig, sfântul Patrick, actualul apostol al Irlandei. 23 In illo tempore Saxones invalescebant in multitudine et crescebant in Brittannia. Mortuo autem Hengisto Octha filius eius transivit de sinistrali parte Britanniae ad regnum Cantorum et de ipso orti sunt reges Cantorum. i.e. lat. „Şi pe vremea aceea Saxonii creşteau în mulţime şi prindeau puteri în Britannia. Iar, de îndată ce a murit Hengist, Octha, care era fiul lui, a trecut în partea stângă a Britanniei, către regatul din Kent, şi de atunci îşi au neamul regii din Kent.” (Nennius, Historia Britonnum, IV, 56). Pentru textul original şi tradus al lui Nennius, v. Nennius, History Of The Britons (Historia Brittonum), Project Gutenberg edition, The ASCII Etext prepared by Bert Olton, HTML Markup by Evian Blackthorn şi Historia Brittonum, Theodore Momsen edition, precum şi Nennius, History Of The Britons (Historia Brittonum), translated by J.A. Giles, In Parentheses Publications, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 2000. 24 i.e. lat. „Pe atunci se lupta împotriva lor Arthur împreună cu toţi regii Britannilor, şi el însuşi era căpetenie în războaie.” (Nennius, ibidem, IV, 56). 25 Primum bellum fuit in ostium fluminis quod dicitur Glein. secundum et tertium et quartum et quintum super aliud flumen, quod dicitur Dubglas et est in regione Linnuis. sextum bellum super flumen, quod vocatur Bassas. septimum fuit bellum in silva Celidonis, id est Cat Coit Celidon. i.e. lat. „Prima luptă a avut loc la vărsarea râului care se cheamă Glein; a doua, a treia, a patra şi a cincea pe un alt râu, care se cheamă Dubglas şi se află în ţinutul Linnuis; a şasea luptă (a avut loc) pe râul ce se numeşte Bassas. Cea de a şaptea s-a ţinut în pădurea Caledoniei, adică la Cat Coit Celidon.” (Nennius, ibidem, IV, 56). 26 Octavum fuit bellum in castello Guinnion, in quo Arthur portavit imaginem sanctae Mariae perpetuae virginis super humeros suos et pagani versi sunt in fugam in illo die et caedes magna fuit super illos per virtutem domini nostri Iesu Christi et per virtutem sanctae Mariae genetricis eius. i.e. lat. „A opta luptă a avut loc la cetatea Guinnon, unde Arthur a purtat pe umeri în acea zi imaginea Sfintei Maria şi păgânii au fugit, retrăgându-se, şi au fost măcelăriţi cu ajutorul virtuţii Domnului Nostru Iisus Christos şi a (maicii sale), născătoarea Sfântă Maria.” (Nennius, ibidem, IV, 56). 27 Nonum bellum gestum est in urbe Legionis27. Decimum gessit bellum in litore fluminis, quod vocature Tribruit. Undecimum factum est bellum in monte, qui dicitur Agned. Duodecimum fuit bellum in monte Badonis, in quo corruerunt in uno die nongenti sexaginta viri de uno impetu Arthur; et nemo prostravit eos nisi ipse solus, et in omnibus bellis victor extitit. i.e. lat. „A noua luptă a avut loc în Oraşul Legiunii (Caerleon); a zecea s-a petrecut pe malul râului care se numeşte Tribruit, iar cea de a unsprezecea pe muntele numit Agned. Cea de a douăsprezecea a fost la muntele Badon, când Arthur a doborât dintr-un

14

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

fantezii legendare către realitatea istorică, povestind pe scurt despre cum saxonii au ajuns să stăpânească Britannia28. Nennius este un cronicar care îmbină fără discernământ faptul istoric cu legenda, dar nu haotic, ci ghidat de un plan care vizează propriul lui scop propagandistic. Arthur este descris ca un brav militar care a reuşit să ucidă nouă sute şaizeci de duşmani numai prin braţul lui. Până la cronica lui, regele Arthur era un erou local, de mică importanţă şi fără conotaţii creştine. Prin ecuaţia în care britanii sunt creştini, iar saxonii păgâni, eroul galez devine şi el o copie a lui prototipurilor monarhice europene29. În afară de aura sfântă pe care i-o conferă, Nennius nu circumscrie personajul în nici un alt fel. El este doar un împuternicit al Domnului şi capătă „mandatul ceresc”, necesar misiunii sale sacre. La începutul secolului al XII-lea, Arthur evoluase de la stadiul incipient de erou local la unul de lider al rezistenţei britanilor împotriva invadatorilor saxoni. În plus, legenda sa încorporase deja faptele lui Ambrosius Aurelius, precum şi poveştile depre foştii împăraţi romani Magnus Maximus şi Constantinus al III-lea. O dată cu Nennius, Arthur devenea un conducător creştin şi era cunoscut în întreg arealul britan. Calea urmată în continuare de legenda arturiană a urmat trei direcţii distincte, fiecare dintre ele fiind rezultatul circulaţiei motivului. Prima dintre acestea este cea care a dus la definitivarea variantei britane, evoluţia ei petrecându-se în Ţara Galilor şi în peninsula Cornwall. Cea de a doua a creat corpusul normando-angevin, în care Arthur se dovedeşte a fi o copie fidelă a suveranilor Angliei, iar ultima a dus la apariţia variantei continental-franceze. Se cuvine să ne oprim asupra fiecăreia dintre ele. MÂNTUITORUL. ŢARA GALILOR ŞI CORNWALL Prima atestare a lui Arthur se găseşte în Annales Cambriae („Analele Ţării Galilor”)30, dar ea este probabil mult prea târzie. În textele vernaculare
singur atac nouă sute şaizeci de oameni. Şi nimeni altcineva nu i-a culcat la pământ pe aceştia în afară de el singur. Ci în toate luptele a ieşit învingător.” (Nennius, ibidem, IV, 56). 28 Et ipsi, dum in omnibus bellis prosternebantur, auxilium a Germania petebant et augebantur multipliciter sine intermissione et reges a Germania deducebant, ut regnarent super illos in Brittannia usque ad tempus quo Ida regnavit, qui fuit Eobba filius. Ipse fuit primus rex in Beornica. i.e. lat. „Şi, pentru că erau doborâţi în toate luptele, au cerut ajutor din Germania; numărul lor a sporit continuu şi periodic şi regii din Germania au tot debarcat cu gând să domnească peste cei din Britannia, până în vremea în care a domnit Ida, care a fost fiul lui Eobba. Acesta a fost primul rege al Berniciei.” (Nennius, ibidem, IV, 56). 29 Caracterul creştin al lui Arthur la Nennius este determinat de două modele: De Rebus Gestis Aelfredi a călugărului Asserius şi Vita Karoli Magni a lui Eginhardus. 30 În lema anului 516 este trecută menţiunea Bellum Badonis, in quo Arthur portavit crucem Domini nostri Ihesu Christi tribus diebus et tribus noctibus in humeros suos et Brittones victores fuerunt. (i.e. „Lupta de la Badon, în care Arthur a purtat pe umerii săi crucea Domnului nostru Iisus Hristos preţ de trei zile şi trei nopţi şi Britanii au fost victorioşi”). De asemenea, în lema anului 537: Gueith Camlann in qua Arthur et Medraut corruerunt, et

15

Vladimir AGRIGOROAEI

galeze există multiple atestări ale formelor incipiente, deoarece, deşi aceste manuscrise datează începând cu secolul al XII-lea, se presupune că structura lor compoziţională exista cu multă vreme înainte. Un astfel de caz este cel al textului Englynion y Beddau31, păstrat în manuscrisul Llyfr Du Caerfyrddin32. Strofa care ne interesează poate fi datată însă în secolul al IX-lea sau în al X-lea şi menţionează în trecere existenţa mormântului lui Arthur, laolaltă cu mormintele altor eroi33. Un alt text, păstrat şi el în acelaşi manuscris, este poemul Mi A Wum34, a cărui origine datează însă din secolul al X-lea sau al XI-lea. În acest caz, el este amintit doar prin fiul său, numit Llachau; în restul strofelor, războinicii menţionaţi sunt cunoscuţi fie din corpus-ul arturian, fie din alte povestiri galeze. Arthur din Mi A Wum este un simplu războinic, faimos, dar nu de talia unui rege. Tot în Llyfr Du Caerfyrddin se găseşte şi poemul intitulat Gereint fab Erbin35, unde regele legendar este pomenit în strofa a opta, cu rangul de „împărat”. Pe lângă aceste trei menţiuni poate fi amintit şi Pa Gur yv y Portaur, un text din secolul al XI-lea, care începe printr-un dialog între Arthur şi portarul Glewlwyd, dar se transformă într-o lungă listă a vitejilor care îl însoţesc. Ar urma apoi Caer Goddau36, unul dintre cele mai faimoase poeme profetice ale bardului Taliesin, care însă nu conţine decât o singură referinţă la Arthur, în care acesta este pus în legătură cu druizii, cu prorocirile, cu povestea Potopului, Crucificarea lui Hristos şi cu Judecata de Apoi. Tot în Llyfr Taliesin este cuprins şi textul numit „Carul Prinţului”, în care Arthur este descris ca un suveran bătrân, de trei ori înţelept şi binecuvântat. S-ar cuveni amintit apoi Kanu y Meirch37, în care este trecut în lista altor eroi galezi, printre care Gwythur şi de Gwawrddur, la fel ca şi în Englynion y Beddau, dar această ocurenţă s-ar putea datora faptului că numele celor trei personaje rimează şi textul are cursivitate.

mortalitas in Brittannia et in Hibernia fuit. (i.e. „Gueith Camlann, în care Arthur şi Medraut sau înfruntat şi s-a murit în Britania şi în Hibernia”). Nu putem afirma că acesta ar fi stadiul incipient al dezvoltării legendei arturiene, pentru că, dacă prima menţiune aminteşte una dintre primele faze ale legendei, cea de a doua foloseşte un stadiu avansat. 31 i.e. galeză medie „Strofele de pe Morminte[le Vitejilor]”. 32 i.e. galeză medie „Cartea Neagră de la Carmarthen”. 33 Bet y March, bet y Guythur, bet y Gugaun Cledyfrut; anoet bid bet y Arthur. i.e. galeză medie „Este un mormânt pentru Marc, un mormânt pentru Gwythur, un mormânt pentru Gwgawn Spadă-Nsângerată, şi, minune a lumii, un mormânt pentru Arthur.” 34 Numele titlului este dat după primele cuvinte: „eu am fost…acolo unde…” – care se repetă la începutul fiecărei strofe. 35 i.e. galeză medie „Gereint, fiul lui Erbin”. 36 i.e. galeză medie „Bătălia Copacilor”. Text se păstrează în Llyfr Taliesin („Cartea lui Taliesin”). 37 i.e. galeză medie„Poemul Cailor”, păstrat şi el tot în Llyfr Taliesin.

16

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Urmează apoi poemul Y Gododdin, păstrat în ciclul de texte Llyfr Aneirin38, despre care se presupune că este unul dintre cele mai vechi poeme galeze, redactat de către un alt bard legendar, pe nume Aneirin. El conţine o singură referire la Arthur, care poate să fi fost interpolată ulterior: un alt războinic este comparat cu el prin sintagma „deşi nu era un Arthur”. Postura lui este cea a unui luptător crud şi viteaz, dar nicidecum cea a unui rege. Cele mai multe atestări le o vom găsi însă în Trioedd Ynys Prydein39, în care se află nu mai puţin de zece menţiuni ale lui Arthur, care poartă epitetele de „distrugător roşu”40, „generos”, „bine înzestrat” şi „unul dintre cei trei care au luat o decizie greşită”. Celelalte menţiuni se referă la implicarea lui în conflicte legendare cu porcarul Drystan ap Tallwch sau atunci când i se menţionează cele trei neveste, cele trei amante, cei trei invitaţi sau cele trei căpetenii de la curtea lui. Arthur din Trioedd Ynys Prydein este pentru prima oară un rege. Deşi pentru majoritatea textelor galeze Arthur nu era un mare suveran, ci un simplu comandant militar, în Gereint fab Erbin el este deja înregimentat în categoria monarhilor, prilej cu care devine „împărat”. La început, personajul mitic nu era însă nici împărat, nici rege. Primul pas către valorificarea lui este transformarea din Trioedd Ynys Prydein. Abia după ce va atinge acest stadiu, Arthur va deveni treptat, prin extinderi succesive, cunoscutul rege legendar. Aceste schimbări de perspectivă sunt generate de un context istoric cu mult mai larg. Stadiul care ne interesează, cel din secolul al XIIlea, cade sub incidenţa invaziei normande. Relaţiile galezilor cu englezii de dinainte de cucerirea normandă se alteraseră profund după moartea lui regelui Alfred cel Mare al Wessex-ului. La data la care William I Cuceritorul îl înfrângea pe Harold la Hastings (1066), Ţara Galilor era din nou ostilă regatului Angliei, dar nu unită, pentru că nu exista un singur regat apt să-şi extindă influenţa asupra celorlalte, ci mai multe41. Printre ele se numărau Gwynedd, Powys, Deheubarth şi alte regate de dimensiuni mai mici. Gwynedd fusese nucleul unităţii galezilor sub regele Rhodri Mawr, iar Deheubarth în vremea regelui Hywel Dda; amândouă erau la fel de puternice şi rivalizau în lupta pentru autoritate. La data apariţiei baronilor normanzi în teritoriile de est, denumite mai târziu Marchia Wallia42, regatele galeze erau din nou
38 39

i.e. galeză medie „Cartea lui Aneirin”. i.e. galeză medie „Triadele Insulei Britannia”, o colecţie de strofe despre care se crede că au fost compuse în scopul de a sluji ca instrument mnemotehnic barzilor. 40 Adjectivul „roşu” este determinat de simbolistica galeză a culorilor; roşul era culoarea dragonului galez, spre deosebire de alb, culoarea celui saxon. 41 Aceste regate sunt organizate în jurul a patru regiuni fertile capabile a fi nucleul unor regate: Gwynedd este situat în partea de nord a Ţării Galilor, în jurul câmpiilor fertile din insula Anglesey, Powys era situat în centru, pe valea râului Severn, iar Deheubarth în sud, în jurul văilor Glamorgan şi Tywi. În plus, în sud-estul Ţării Galilor existau alte patru regate: Gwynllwg, Brycheiniog, Morgannwg şi Gwent, a căror autoritate politică şi militară era mult scăzută. 42 Termenul de marchia îşi are originea în v. engl. mearc („graniţă”). Wallia („Ţara Galilor”) îşi are originea în v. engl. Wealas sau Walas, un plural care denumea atât poporul cât şi

17

Vladimir AGRIGOROAEI

autonome, ieşite aproape în întregime din sfera de control a monarhiei anglo-norvegiene. Abia după anul 1070, când îşi adusese sub control zonele nordice şi estice ale regatului, William I Cuceritorul şi-a îndreptat atenţia către Ţara Galilor: în calitate de rege al Angliei, el putea pretinde vasalitatea regilor din Ţara Galilor şi Scoţia. Luptele dintre diversele regate din Ţara Galilor nu îi impuneau acelaşi respect ca şi regatul scoţian, unit şi stabil, motiv pentru care în 1081 se părea că nici-unul dintre regatele din Ţara Galilor nu va rezista eventualei cuceriri normande. Cu toate acestea, William nu avea însă nici cea mai mică intenţie de a le anexa. Temându-se totuşi de incursiunile galezilor în teritoriile lui, singura precauţie luată a fost cea de a-i aşeza la graniţă pe trei dintre oamenii săi de încredere: pe Hugh, earl de Chesire, pe Roger de Montgomery, earl de Shropshire, şi pe William FitzOsbern, earl de Herefordshire43. Cei trei nu puteau pierde ocazia de a-şi spori domeniul şi aşa se face că, înfrângerea armatelor unite ale regilor din Deheubarth şi Morgannwg (1086), William FitzOsbern, aliat cu un alt normand, Walter de Lacy, cucereşte regatul Gwent. Avansarea normanzilor urmează acelaşi parcurs ca şi cea a armatelor romane; ea s-a produs pe trei flancuri: earlul de Chester a atacat Gwynedd-ul, earlul de Shropshire a atacat Deheubarthul44, iar în ultimul flanc Robert FitzHamon, Bernard de Neufmarché şi FitzBaldwin au cucerit valea Glamorgan, regatul Brycheiniog şi valea Towy. În urma acestei ofensive, mai rămăseseră libere doar părţi din regatele nordice Gwynedd, Deheubarth şi Powys. Reacţia galeză a fost însă promptă, cea mai mare parte a teritoriilor cucerite răsculându-se în anul următor şi alungând pe invadatori, pentru ca la sfârşitul secolului al XI-lea situaţia politică să devină din nou stabilă: normanzii nu mai stăpâneau decât cele patru regate din sud-est45. În timpul domniei lui Henry I (1100-1135) graniţa dintre Marchia Wallia şi Pura Wallia46 a rămas neschimbată, dar Marchia Wallia nu se afla sub autoritatea monarhului englez şi nu se supunea legilor regatului, pentru că nu făcuse parte din Anglia prenormandă şi pentru că William I Cuceritorul şi succesorii săi conferiseră
ţara. Există şi forme alternative, ca Guallia, Gualia, Walonia, Walae, Walis sau Wales. Toate aceste variante sunt cel mai adesea atestate în textele latineşti anglo-normande sau în scrisorile şi tratatele încheiate de nobilii galezi cu regele sau nobilii din Anglia. Galezii se numeau pe ei şi propria ţară Cymry (plural de la Cymro, „locuitor din aceeaşi localitate”). Cele două forme deja amintite datează din prima jumătate a secolului al XII-lea. Înainte de această perioadă, ambele limbi foloseau termenii Britanni, Britones, Britannia (lat.) şi Brytaniaid, Prydein (galeză medie). Huw Price, British or Welsh? National Identity in Twelth-Century Wales, în „English Historical Review”, September, 2001. 43 Lynn H. Nelson, The Normans in South Wales, 1070-1171, Austin and London, University of Texas Press, 1966, pp. 24-28. 44 Expediţiile lui Hugh de Chester, earl de Chesire, Roger de Montgomery, earl de Shropshire şi Robert FitzHamon au avut loc în cursul anului 1093. Cea a lui Bernard de Neufmarché avusese loc între 1088-1089. Lynn. H. Nelson, ibidem, pp. 81-107. 45 Gwyllnwg, Brycheiniog, Morgannwg şi Gwent. 46 Marchia Wallia desemna teritoriul galez ocupat, pe când Pura Wallia, cel liber.

18

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

numeroase privilegii lorzilor de la graniţă. Abia în urma răscoalelor nobilimii normande regele Henric I Beauclerc ajunge să preia o mare parte din teritoriile acestora şi să le treacă sub autoritatea coroanei engleze: întâi Pembrokeshire, apoi Glamorgan în 1105 şi Gower în 1106. De cealaltă parte, Gruffydd ap Cynan, suveranul din regatul Gwynedd, a încercat şi el unirea teritoriilor galeze libere47. Relaţiile dintre earlii din Marchia Wallia şi galezii din regatele Gwynedd, Powys şi Deheubarth erau în continuare tensionate: regii galezi erau cel mai adesea aliaţi ai regelui Angliei împotriva baronilor de la graniţă. Fostele regate galeze Morgannwg, Gwyllnwg, Brycheiniog, Gwent şi o parte din regatul Powys rămăseseră însă sub stăpânirea lor şi în aceste teritorii s-a dezvoltat o nouă societate, cea cambro-normandă, ale cărei legende aveau o dublă sursă, galeză şi normandă. Poemele pe care le-am amintit la începutul capitolului reprezintă varianta galeză nealterată, perpetuată în Pura Wallia ca o reacţie la ocupaţia normandă sau la pericolul ei iminent. Invazia normandă se producea ca o repunere în posesie a mai vechii autorităţi britane. În corpul expediţionar normand au existat şi numeroase trupe bretone. Cronicile lui Guillaume de Jumièges şi Guillaume de Poitiers atestă importante contingente din Bretagne48 venite împreună cu normanzii „în ajutorul” confraţilor lor de peste mare. Nobilii bretoni participanţi la expediţia lui William I Cuceritorul au fost şi ei recompensaţi cu domenii din teritoriul saxon sau din cel galez, iar acest amalgam de naţionalităţi a înlesnit şi mai mult comunicarea legendelor în timpul dominaţiei normande. În ceea ce priveşte peninsula Cornwall, ea a fost înglobată în coroana engleză în scurt timp după invazia din 1066. În 1068, în urma revoltei de la Exeter, William I Cuceritorul a întreprins o campanie de cucerire a întregii peninsulă, pe care a dat-o în feudă contelui Brian de Bretagne. Alegerea lui William se motiva prin identitatea de limbă şi civilizaţie a teritoriilor de o parte şi de alta a Canalului Mânecii, precum şi prin legăturile dintre ele, existente încă din neolitic Cele două popoare care locuiau în Cornwall şi Bretagne vorbeau în 1066 dialecte ale aceleiaşi limbi celtice. În 1075, în urma unei revolte a nobililor, regele a retras feuda contelui Brian şi a dat-o earlului Robert, contele de Mortain şi fratele său. Nu se cunosc multe detalii cu privire la viaţa acestuia, iar informaţiile care ne-au parvenit se referă la sprijinul constant acordat lui William I şi la revolta faţă moştenitorul acestuia, William II Rufus, instigată de celălalt frate, episcopul Odo de Bayeux. De asemenea, Mathieu de Paris aminteşte o poveste în care se spune că earlul
Gruffydd ap Cynan anexează în 1118 Powys-ul liber, apoi Rhos şi Rhufoniog, iar Dyffryn Clwyd în 1124. Ultima cucerire a lui a fost regatul Ceredigion (1137), cu puţină vreme înainte de a muri. 48 Prin termenul breton ne referim la peninsula Bretagne (Armorica), pe când prin cel britan, la insula Britanii. Circulaţia de o parte şi de alta a Canalului Mânecii a făcut ca cele două teritorii să comunice direct multă vreme după terminarea cuceririi saxone. Campania din 1066 a înlesnit şi mai mult circulaţia, deoarece suveranul din Bretagne îl însoţea pe ducele William. Comunitatea bretonă de la Monmouth a fost stabilită probabil acolo de către Wihenoc, un nobil breton vasal al regelui Angliei. Lynn H. Nelson, ibidem, pp. 171-172.
47

19

Vladimir AGRIGOROAEI

Robert de Mortain ar fi întâlnit fantoma regelui William II Rufus pe când se afla la vânătoare49. Toate aceste informaţii nu au nici-o legătură cu istoria normandă a peninsulei Cornwall. Din lipsa surselor şi din cauza stăpânirii normande neîntrerupte se consideră că acest teritoriu a fost ocupat fără probleme şi stăpânirea lui nu a generat eforturi suplimentare. În 1086, la data redactării recensământului cunoscut drept Domesday Book, Robert de Mortain deţinea 227 dintre cele 350 de proprietăţi din Cornwall, restul fiind în posesia unor saxoni (67), britani sau flamanzi. A murit probabil între 1089-1097, fiind urmat de fiul său, William de Mortain, a cărui stăpânire s-a încheiat în 1106, în urma unei revolte împotriva regelui Henric I Beauclerc. Henric a redistribuit proprietăţile din Cornwall către diverşi feudatari, păstrându-şi autoritatea regală asupra întregului teritoriu. Abia în 1135 regele Ştefan I al Angliei l-a dat din nou contelui de Bretagne, pe nume Alain, pentru ca în 1141 să-şi schimbe din nou seniorul cu Reginald de Dunstanville. Teritoriul era aşadar una dintre cele mai sigure feude ale coroanei engleze, iar populaţia din Cornwall, vorbitoare de limbă britană, nu era la fel de războinică precum cea din Ţara Galilor, fapt explicabil prin continua dominaţie saxonă. Spre deosebire de Ţara Galilor, Cornwall-ul nu avea în secolul al XII-lea o literatură proprie, ceea ce nu implică totuşi absenţa regelui Arthur din acest areal. Prezenţa lui nu se manifestă însă în sfera literaturii scrise, ci în cea a toponimiei şi a oralităţii. Cele mai faimoase situri arturiene se găsesc în Cornwall, dintre care vom inventaria doar patru, strâns legate de evoluţia legendei în secolul al XII-lea: Tintagel, South Cadbury, Glastonbury şi Bodmin. Primul dintre acestea este castelul Tintagel, situat în partea vestică a peninsulei. Geoffroi de Monmouth (1139)50, cel care a pus bazele variantei normande a regelui Arthur, plasa locul conceperii şi naşterii acestuia în castelul Tintagel, despre care spunea că este sediul ducelui de Cornwall51. La baza invenţiei lui Monmouth stăteau de bună seamă variante neatestate ale legendelor arturiene. Aceleaşi legende l-au determinat în 1233-1236 pe Richard de Cornwall52, fratele regelui Angliei, să cumpere de la seniorul
J. R. Planché, The Conqueror and His Companions, Somerset Herald. London: Tinsley Brothers, 1874, capitolul Robert, Comte de Mortain and Earl of Cornwall. 50 Cronica lui Geoffroi de Monmouth, fiul unui colonist breton din Monmouthshire, teritoriu din sud-estul Ţării Galilor, va fi discutată pe larg în capitolul următor, împreună cu celelalte texte normande. 51 Geoffrey de Monmouth, History of the Kings of Britain, translated by Aaron Thompson, with revisions by J.A. Giles, In Parentheses, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 1999, p. 142. 52 Richard de Cornwall a cumpărat între 1233-1236 insula Tintagel, precum şi proprietatea învecinată de la Bossiney de la seniorul local, pe nume Gervase de Tintagel. Ulterior a cumpărat şi proprietatea adiacentă de la Trenewith, precum şi alte terenuri, mai îndepărtate, aparţinând diocezei de Bodmin. Ridicarea unui castel la Tintagel era probabil determinată de prestigiul arturian al sitului, fiind sediul ducelui de Cornwall. Or, Richard tocmai fusese înzestrat cu acest rang. Mark Page, Cornwall, Earl Richard and the Barons’ War, în „English Historical Review”, February, 2000.
49

20

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

local insula şi terenul învecinat, şi să ridice acolo un castel, terminat în 1245. Situl arheologic de la Tintagel păstrează totuşi urmele a patru alte fortificaţii anterioare celei ridicate de earlul Richard. Prima dintre acestea îşi are originea în secolul al cincilea p.Chr. (ca. 450), iar ultima este una normandă53. De asemenea, tot la Tintagel a fost descoperită în 1998 o placă ceramică cu o inscripţie care a stârnit interpretări şi ipoteze entuziaste: + PATERN[…] COLIAVI FICIT ARTOGNOU […] COL[…] FICIT. Cele mai multe ipoteze încurajează asimilarea personajului Artognou cu regele Arthur54, mai ales din cauza datării în secolul al şaselea, dar identificarea cu regele legendar este mult hazardată. Lăsând la o parte controversa legată de inscripţia descoperită în 1998, prezenţa arturiană de la Tintagel este astfel una dintre cele mai timpurii, iar în secolul al XII-lea situl va fi coagulat un corpus propriu de legende. Un al sit arheologic pus în legătură cu regele Arthur este fortul de la South Cadbury, în Somerset, adesea identificat cu cetatea Camelot. Camelot este însă o fabricaţie a lui Chrétien de Troyes, un scriitor francez din secolul al XIII-lea, iar legendele galeze plasează curtea lui Arthur la Caerleon, în Ţara Galilor. Există numeroase dovezi care atestă identificarea fortului de la South Cadbury cu cetatea regelui Arthur, dar cele mai multe aparţin epocii tudoriene. Anticarul şi călătorul John Leland identifica în 1530 situl cu capitala legendară, dar o serie de studii întreprinse de cercetători contemporani55 au
53

Cele cinci etape de evoluţie ale castelului de la Tintagel sunt următoarele: 450-700 (fort post-roman), ca. 700 (etapa necunoscută), 700-1100 (fortificaţie târzie celtă, cu urme saxone), 1100-1245 (fortificaţie normandă) şi 1245-prezent (fortificaţia ridicată de Richard). Săpăturile efectuate au început în 1930, atunci când C.A. Raleigh Radford a fost delegat de autorităţile britanice să cerceteze situl. Michelle L. Biehl, A Short Survey of Arthurian Archaeology, în „Archaeology of Europe”, University of Minnesota, 1991. 54 Descoperirea aparţine arheologilor Rachel Harry şi Kevin Brady de la Universitatea din Glasgow, iar tăbliţa are 8 cm lăţime şi 14 cm lungime. Textul a fost interpretat de profesorul Charles Thomas de la Universitatea din Exeter ca „Artognou, dintr-un tată care a fost urmaşul lui Col, a pus să se construiască”. O reexaminare a lui Gordon Machan a dovedit o literă în plus, care a schimbat inscripţia la forma + PATERN[…] COLIAVI FICIT ARTOGNOU COL[I] FICIT, extinsă apoi la + PATERN[OSTER] COLIAVI FICIT ARTOGNOU [MEMORIAM] COL[IAVI] FICIT şi tradusă ca „Artognou a ridicat această în amintirea bunicului său Col”. O altă reexaminare a inscripţiei de către Robert Vermaat a condus la varianta întregită + PATERN[US FILIUS] COLIAVI FICIT ARTOGNOU [MEMORIAM] COL[IAVI] FICIT, tradusă ca „Paternus, fiul lui Colus, a ridicat aceasta în amintirea lui Artognou”. Deasupra acestei inscripţii este incizat, cu litere mult mai mari, textul […]AXE[…], întregit ca MAXENTIVS. Pentru detalii suplimentare vezi Early Medieval Tintagel, An Interview with Archaeologists Rachel Harry and Kevin Brady, în „Heroic Age”, Issue 1, Spring-Summer 1999, Roger Irving Little, Maxentius and the 'Arthur' Stone, A Late Roman inscription from Tintagel, Cornwall, în „Coast Lines”, 2000, p. 15 şi Chris Morris, Tintagel 1998, în „Council for British Archaeology South West”, no. 2, 1999, pp. 6-9. 55 Există un interes al monarhilor angevini în această zonă, situată în apropierea abaţiei de la Glastonbury, care a determinat pe Caroline Shenton să afirme că fortul de la Cadbury, asimilat capitalei legendare, a fost vizitat de către Edward I şi Edward al III-lea. Este posibil ca situl să fi fost vizitat şi de către Henric II Plantagenet şi Richard I „Inimă-de-Leu”.

21

Vladimir AGRIGOROAEI

dovedit că originea poveştilor este cu mult mai veche, datând cu siguranţă încă din secolul al XIII-lea şi probabil chiar din cel anterior. Fortul de la Cadbury atestă suprapunerea a patru niveluri, dintre care cel mai timpuriu este cel din epoca fierului, iar ultimul, unul post-roman56. Apropierea de castelul Tintagel va fi determinat aderarea la acelaşi corpus legendar. La o distanţă mai mare de fortul South Cadbury se află abaţia benedictină de la Glastonbury, unde se spune că s-ar afla osemintele regelui Arthur şi ale reginei sale, Guinevere. Mănăstirea este o ctitorie anglo-saxonă, pe bazele unui mai vechi locaş celtic, iar săpăturile arheologice au dezvelit o parte din abaţia saxonă cunoscută din timpurile Sfântului Dunstan. Partea cea mai bine păstrată din întreaga abaţie este Lady’s Chappel, construită în perioada normandă pe ruinele unei fundaţii ale aceleiaşi mănăstirii celtice57, ceea ce atestă existenţa unui loc sfânt la Glastonbury încă înainte de ocupaţia saxonă a comitatului Somerset. De asemenea, tradiţia religioasă celtică se baza pe autonomia fiecărui lăcaş, cea ce a determinat bogăţia de sfinţi şi sfinte58 de tradiţie celtică la Glastonbury, necunoscuţi în restul mănăstirilor din întreaga Anglie. Importanţa abaţiei a sporit în timp prin donaţiile regilor din Wessex59, ajungând a doua mănăstire ca importanţă din Anglia după Canterbury, cu care a şi rivalizat multă vreme. Probabil că legenda că Iosif din Arimatheea a fost îngropat la Glastonbury împreună cu pocalul sfânt, viitorul Graal, datează din această perioadă. O dată cu asumarea legendei, abaţia devine prin amplasare şi prin moaştele sfinte un loc predilect al fanteziilor arturiene. Aşa se face că Henric II Plantagenet a ales Glastonbury ca loc al mirabilei descoperiri din 1191: cu prilejul săpării unei gropi în care urma să fie înmormântat unul dintre călugări, au fost descoperite două schelete sub doi tumuli, deasupra cărora se afla o cruce de plumb pe care era scris HIC IACET SEPVLTVS
Caroline Shenton, Royal Interest in Glastonbury and Cadbury: Two Arthurian Itineraries, 1278 and 1331, în „English Historical Review”, November, 1999. 56 Prima fază cuprinde intervalul 3000 a.Chr. (neolitic)-45 p.Chr. (La Tène), fiind urmat de un fort roman, de un fort post-roman, în straturile căruia au fost descoperite fragmente ceramice corespunzând celor din primul nivel de la Tintagel (ca. 450-700 p.Chr) şi o altă fază post-romană, imposibil de datat. Primele săpături au avut loc între 15 iulie – 6 august 1966, fiind urmate de altele în vara anului 1970. Michelle L. Biehl, ibidem, 1991. 57 Bryan Little, Abbeys and Priories in England and Wales, B.T. Basford Ltd., London, 1979, p.179-180. 58 La Glastonbury sunt atestaţi numeroşi sfinţi vizitatori, sfinţi rezidenţi, precum şi numeroase relicve, toate de sorginte celtică. 59 Tot în comitatul Somerset, la o distanţă de cel mult 20 de kilometri de Glastonbury, peste dealul Polden, aproape de confluenţa râurilor Tone şi Parrett, se găseşte Athelney, locul unde Alfred cel Mare şi-a comasat trupele în prima fază a ofensivei sale împotriva lui Guthrum, liderul Vikingilor din Danelaw. Registrul de la Athelney spune că Alfred, după ce a înfrânt toate trupele Vikingilor lui Guthrum, a fundat acolo o mănăstire benedictină, în locul în care Sfântul Aethelwine i-ar fi oferit adăpost. Numele de Athelney îşi are originea în vechea engleză, iar Asserius, în De Rebus Gestis Aelfredi îi dă numele de Aethelingaeg, de la v. engl. aetheling (i.e. „prinţ” sau „nobil”). Numele ar putea însemna Insula Nobililor, iar zona mlăştinoasă din jur explică de ce Glastonbury, abaţia vecină, şi-a asumat, prin dublă influenţă, importanţa insulei Avalon.

22

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

INCLITVS REX ARTVRIVS IN INSVLA AVALONIA60. Această cruce de plumb a fost însă „descoperită” ca urmare a unei mistificări, pentru că evenimentul a fost regizat de Henric al II-lea. Giraldus Cambrensis afirmă că Henric ar fi auzit un bard britan spunând că trupul neînsufleţit al regelui Arthur va fi descoperit la 16 picioare sub pământ, şi nu într-un mormânt de piatră, ci într-un stejat scobit. Or, în 1184 abaţia de la Glastonbury fusese distrusă aproape în întregime de un incendiu, iar regele Henric al II-lea a finanţat cu generozitate reconstrucţia mănăstirii, astfel încât călugării îi erau datori. Ei aveau tot interesul să descopere ceea ce regele le-ar fi poruncit. Acesta a ales Glastonbury pentru că mitica insulă Avalon era considerată până atunci drept insula Anglesey, în partea de nord-vest a Ţării Galilor, dar acest loc nu era propice scenariului, deoarece galezii îi erau ostili. Pe de altă parte Glastonbury este foarte apropiată de Tintagel şi South Cadbury, iar „insula” este explicată prin terenurile mlăştinoase din jurul abaţiei. Ca urmare a continuelor revolte ale galezilor, în care se vehicula că regele Arthur se va întoarce şi Britania se va ridica din nou, Henric II Plantagenet a încercat “să îl demonstreze mort şi să îl reinventeze ca eveniment turistic”61. În jurul evenimentului s-au creat variante secundare, care garantau că alături de regele Arthur a fost descoperită şi regina Guinevere, iar mai apoi nepotul şi fiul său, Mordred. În 1278 un alt angevin, regele Edward I62, a continuat încurajarea acestor fantezii arturiene, mutând osemintele în interiorul bisericii. Legenda va fi apoi luată din ce în ce mai în serios, ajungându-se ca în ultimul capitol al cărţii lui Thomas Malory Guinevere să fie adusă şi îngropată la Glastonbury de către Lancelot. Faptul că Glastonbury se afla în plin teritoriu de dominaţie normandă îşi are astfel motivaţia în contraponderea retoricii vehiculate de galezi. În 1113 a avut loc în apropiere incidentul de la Bodmin, o localitate din Devon, unde
i.e. lat „Aici zace îngropat renumitul rege Arturius în insula Avalonia”. Michael Wood, In Search of England. Journeys into the English Past, Penguin Books, London, 2000, pp. 24-25. 62 Regele Edward I era unul dintre cei mai înflăcăraţi simpatizanţi ai legendei regelui Arthur. În 1284, după ce a cucerit Ţara Galilor, a luat şi a adus la Londra coroana rege Arthur şi un fragment din Sfânta Cruce, relicve sfinte şi simboluri naţionale ale galezilor. În iulie 1284, acelaşi Edward I a ţinut în Nefyn o masă rotundă, concretizată într-o mare adunare de baroni şi cavaleri din Anglia şi de peste mări; festivităţile erau organizate pentru a celebra victoria asupra galezilor, obţinută cu un an şi jumătate în urmă. Nu departe de Nefyn, la Caernarfon, se „descoperise” în 1283 corpul lui Magnus Maximus, devenit de astă dată „tatăl nobilului împărat Constantin” şi străbunic al regelui Arthur iar aceste rămăşiţe au fost reîngropate în biserica de acolo la porunca şi în prezenţa lui însuşi Edward I. Probabil că Edward I a încercat să aducă cât mai mult cu regele mitic. Când fiul său s-a căsătorit cu Margareta de Franţa în septembrie 1299, cronicarul care a descris ceremonia s-a bazat cuvânt cu cuvânt pe descrierea încoronării regelui Arthur la Caerleon din Historia Regum Britanniae a lui Geoffroi de Monmouth, iar cronica de la Bury St. Edmunds vedea imperiul lui Edward încă din 1296: „Anglia, Scoţia şi Wales-ul sunt sub sceptrul lui. El a adunat astfel vechea monarhie a întregii Britannii, atât de multă vreme fărâmiţată şi trunchiată”. R.R. Davies, The First English Empire (Power and Identities in the British Isles). The Four Lectures Delivered in the University of Oxford in Hillary Term 1998, OUP, Oxford, 2000, p. 32.
61 60

23

Vladimir AGRIGOROAEI

nişte călugări francezi din Laon au fost agresaţi în momentul în care au refuzat să accepte credinţa generală a populaţiei că regele Arthur este nemuritor şi se va întoarce63. Aceasta este prima mărturie asupra credinţei în Arcturus, rex quondam rexque futurus64. Cei nouă călugări se aflau într-o călătorie în Anglia, ducând cu ei relicve sfinte, în speranţa de a-şi reconstrui catedrala arsă cu câţiva ani în urmă. Ajunşi în localitatea Bodmin, li s-a spus că se aflau în ţara regelui Arthur şi le-au fost arătate numeroase locuri cu rezonanţă arturiană, printre care scaunul şi cuptorul acestuia. Un om bolnav a vrut să atingă relicvele şi să obţină astfel leacul de care avea nevoie, prilej cu care a început o discuţie cu cei nouă călugări din Laon, în care susţinea că regele Arthur nu a murit şi se va întoarce. Francezii au râs de el, locuitorii din Bodmin s-au alăturat bolnavului şi a pornit o răscoală generală, care nu a putut fi oprită decât printr-o intervenţie militară. Locul probabil al acestor evenimente este biserica Saint Petroc din Bodmin, deoarece călugării francezi călătoreau din dioceză în dioceză. Evenimentul din 1113 atestă existenţa în Devon a cel puţin două toponime arturiene, ceea ce presupune o dezvoltare considerabilă a mitului până la începutul secolului al XII-lea. Celelalte trei situri „arturiene” de la Glastonbury, South Cadbury şi Tintagel se înscriu în linia aceleiaşi evoluţii. Originea lor poate fi identificată prin punerea în legătură cu variantele galeze ale legendei. Regele Arthur s-a dezvoltat astfel în mediul Ţării Galilor şi al peninsulei Cornwall, mai întâi ca erou, pentru a se desprinde apoi treptat din marea masă a celorlalţi eroi din perioada post-romană şi pentru a deveni în cele din urmă regele legendar atât de familiar nouă. În 1113 el era deja socotit nemuritor şi mântuitor. Se credea că Britania se va putea ridica din nou sub conducerea lui şi invadatorii vor fi alungaţi. Aceeaşi retorică este atestată cu mult mai devreme, în poemul Armes Prydein („Profeţie despre Britania”), databil în preajma anului 930 p.Chr., în care autorul doreşte ca galezii să se unească cu irlandezii, cu oamenii din Dublin, cu cei din Cornwall şi cu cei din Strathclyde pentru a-i înfrânge pe saxoni. „Cei din Dublin” sunt o populaţie irlandezo-norvegiană rezultată în urma stabilirii regatului viking; cornubienii, locuitorii din Cornwall, sunt, la fel ca şi cei din Strathclyde şi din Ţara Galilor, ultimele rămăşiţe ale populaţiei britane alungate de invadatorii saxoni în extremitatea vestică a insulei. Toate aceste populaţii sunt puse sub comanda unui lider, al cărui nume nu este dat, dar care este considerat drept originea sau stadiul incipient al viitorului rege Arthur65. Coaliţia viza alungarea stăpânirii saxone, singurul duşman al tuturor britanilor66. Textul poemului Armes Prydein este cuprins în Llyfr Taliesin şi a fost redactat îndată după înfrângerea unei alianţe britane de
63

Michael Wood, ibidem, pp. 24-25. evenimentul este amintit în cronica lui Hermann de Tournai, De Miraculis S. Marie Laudunensis (« Despre miracolele Sfintei Maria din Laon »), redactat în 1146. 64 i.e. lat. „Arcturus, rege odinioară, rege în viitor”. 65 Hugh Price, ibidem, 2001. 66 Tim Clarkson, The Gododdin Revisited, în „Heroic Age”, Issue 1, Spring/Summer 1999.

24

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

către regele Athelstan al Wessex-ului. În poem se deplânge evenimentul şi se doreşte o nouă alianţă între mai multe popoare, iar cel care face această profeţie este bardul Myrddin, viitorul Merlin67. Suprapunerea figurii regelui Arthur în această coaliţie profetică este probabil de dată mult mai târzie, poate ca urmare a întoarcerii lui Rhys ap Tewdwr în regatul Deheubarth, moment în care în literatura galeză apar motive literare din Bretagne68. De o parte şi de alta a canalului Bristol, cele două populaţii britane, galezi şi cornubieni, credeau şi povesteau legendele regelui Arthur, pe care îl socoteau nemuritor şi mântuitor. Credinţa aceasta era limitată doar la arealul lingvistic britan, pentru că în Anglia se credea că acelaşi rege Arthur era mort, iar osemintele lui erau îngropate la Glastonbury. NORMANDUL. REGATUL ANGLIEI În partea estică a Ţării Galilor s-a dezvoltat, începând cu 1066-1067, o nouă societate, pe care cercetătorii au denumit-o cambro-normandă69. Era formată dintr-un amestec de galezi, normanzi, bretoni, flamanzi şi scandinavi, cu o arie de extindere care includea comitatele din Marchia Wallia (Chesire, Shropshire şi Herefordshire), precum şi fostele regate galeze din Gwyllnwg, Brycheiniog, Gwent şi Morgannwg, ocupate acum de nobilii normanzi. Ca orice societate de frontieră, cea cambro-normandă îmbina toate tendinţele culturale într-una singură, focalizată asupra caracterului dominant: cel normand. În conflictul cu principii şi nobilii galezi, baronii normanzi au întâmpinat de nenumărate ori rezistenţa ideologică a acestora. La curţile normande din Chester, Hereford şi Shrewbury s-a dezvoltat în paralel o contra-propagandă care să ţină piept celei galeze. Discursul galez se baza pe o serie de puncte cheie: întâietatea britanilor la domnia asupra întregii insule, existenţa unor mari monarhi britani unificatori şi, în cele din urmă, profeţia din Armes Prydein, conform cărora toate celelalte naţiuni din insula Britaniei trebuiau să se unească pentru a alunga stăpânirea saxonă. La toate acestea se adăuga nemurirea regelui Arthur, mântuitorul politic aşteptat. O dată cu cucerirea normandă din 1066, o parte a profeţiei se împlinise: saxonii nu mai erau de acum stăpânitorii întregii insule şi regii galezi nu mai trebuiau să jure fidelitate suveranului anglonorvegian, dar un nou suveran, William I Cuceritorul, stăpânea de acum
O.J. Padel, Recent Work on the Origins of the Arthurian Legend: A Comment, în „Arthuriana”, no. 5.3. Autumn, 1995, pp. 103-114. 68 William F. Skene, The Four Ancient Books of Wales, Cardiff, 1868, pp. 19-22. 69 Lynn H. Nelson, The Normans in South Wales, 1170-1171, Austin and London: University of Texas Press, 1966, pp. 151-162. Există şi alte interpretări privind originea lui Geoffrey de Monmouth: s-a propus şi identificarea lui drept galez, cornubian (din Cornwall) şi chiar normand. Identitatea sa naţională nu prezintă însă nici-un interes în mediul de cultură colonial din Marchia Wallia de la începutul secolului al XI-lea. Michelle R. Warren, Making Contact: Postcolonial Perspectives through Geoffrey of Monmouth’s Historia Regum Britannie, în “Arthuriana”, no. 8.4., Winter, 1998, p. 117.
67

25

Vladimir AGRIGOROAEI

regatul Angliei. La început, regii galezi au sprijinit toate iniţiativele normande, până când baronii din cele trei comitate de graniţă au invadat micile regate din sud-vest. Reacţia galeză a fost promptă, toate teritoriile ocupate s-au răsculat şi regii de drept au revenit la conducerea lor. Campaniile normande din 1093-1094 au determinat o schimbare în propagandă: duşmanul nu mai era de acum saxon, ci normand. În rest, celelalte puncte cheie rămâneau neschimbate. La rândul lor, normanzii au reacţionat atât militar cât şi ideologic. Deoarece nu îşi puteau motiva întâietatea la conducerea insulei, ei au asimilat ideologia galeză şi au reuşit în cele din urmă să o neutralizeze. 1135 – GEOFFROI DE MONMOUTH: HISTORIA REGUM BRITANNIAE Momentul în care s-a produs prima adaptare ideologică a legendei arturiene la canoanele normande datează din prima jumătate a secolului al XII-lea. Responsabilul ei era Geoffroi de Monmouth, fiul unui breton stabilit o dată cu alţi conaţionali în Monmouthshire, sub stăpânirea nobilului Wihenoc, originar şi el din peninsula Bretagne. Prima atestare sigură a lui Geoffroi este într-o cartă din 1129 de la Oxford, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii70. Înainte de toate se ridică problema dedicaţiei. Historia Regum Britanniae poartă trei dedicaţii diferite, fiecare dintre ele fiind redactată într-un context politic diferit. De asemenea, toate cele trei sunt răspunsurile voalate ale lui Geoffroi la adresa a două cronici normande, care povestesc istoria Britaniei începând cu Iulius Caesar sau cu invazia saxonă. William de Malmesbury socotea că adevăratul lider britan salvator era Ambrosius, asimilat cu regele Arthur, despre care galezii „delirează bazaconii” (nugae delirant)71. Într-un alt pasaj al cronicii sale spune că Arturis sepulcrum nusquam visitur, unde antiquitas naeniarum adhuc eum venturum fabulatur72. Singura referire cu privire la regele Arthur pe care o face Henric de Huntington, celălalt cronicar normand, este un pasaj succint în care aminteşte bătăliile purtate de el. Episodul arturian este un apendice şi se situează între descrierea Saxonilor de West şi cea a Saxonilor de Est73. Importanţa pe care o acordă legendei este nulă, iar sursa invocată este Gildas, deşi urmează de fapt Hystoria Brittonum a lui pseudo-Nennius.
Lynn H. Nelson, ibidem, p. 171. Willelmi Malmesbiriensis Monachi De Gestis Regum Anglorum Libri Quinque, Historiae Novellae Libri Tres, ed. W. Stubbs, în RBMAS, Rolls Series, London 1887/1889, I, 8, vol. I, pp. 11-12 72 i.e. “Mormântul lui Arthur nu a fost văzut niciodată, din care pricină şi acum [bazaconiile] vechi neniene mai povestesc venirea lui”. Willelmi Malmesbiriensi…, III, 287, vol. II, p. 342. Termenul prin care William de Malmesbury se referă la cronicile sau textele britane care profeţesc întoarcerea regelui Arthur este nenniae, o creaţie proprie de la numele lui Nennius, pseudo-autorul lucrării intitulate Hystoria Brittonum. Am adăugat în traducere termenul “bazaconii” pentru a putea întregi fraza; alegerea a fost motivată de nugae, un alt termen folosit de William în legătură cu poveştile britane. 73 Henry, Archdeacon of Huntignton, The History of the English (A.C. 55 – A.D. 1154), in 8 books, ed. by Thomas Arnold, RBMAS, London, 1879, pp. 48-49.
71 70

26

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Henric de Huntington nu ştia de existenţa textului lui Geoffroi de Monmouth până în 113974. Geoffrey şi-a dedicat lucrarea lui Robert, earl de Glouchester, pentru că William de Malmesbury şi-a dedicat acestuia; la fel, a dedicat aceeaşi lucrare lui Alexandru, episcop de Lincoln, pentru că Henric de Huntington i-o dedicase în prealabil75. Au existat trei variante de dedicaţii76, în funcţie de contextul politic şi de speranţele lui Geoffrey de a fi patronat. Nici-una dintre ele nu i-a atras vreun patron şi nici bani77. Răspunsul lui Geoffrey de Monmouth la cele două cronici a fost interdicţia: le porunceşte celor doi cronicari normanzi să tacă (!), pentru că nu au acces la cronica pe care a consultat-o el şi pe care i-o încredinţase Walter, arhidiaconul din Oxford. Face o excepţie doar într-un al treilea caz, cel al lui Caradog de Llancarfan, un hagiograf galez contemporan, pe care îl lasă (!) să scrie, dar despre regii saxoni78. „Cearta” lui Geoffrey de Monmouth cu Caradog de Llancafran, William de Malmesbury şi cu Henric de Huntington se explică prin bogăţia surselor pe care aceştia le-au folosit (acte oficiale, cronici, scrisori etc.) şi prin sărăcia surselor lui. William de Malmesbury şi Henric de Huntington îşi sfătuiesc patronii şi publicul normand să privească trecutul saxon, pe când Geoffrey oferea calea alternativă a trecutului presaxon, britanic79. Le interzice tuturor celor trei autori să scrie despre aceşti regi britani, pentru că el este singurul care acces la sursa originală, acea cronică închipuită, asupra căreia cei mai mulţi dintre contemporanii săi aveau dubii încă din 1136.
Quaeris a me, Warine Brito, vir comis et facete, cur patriae nostrae gesta narrans, a temporibus Julii Caesaris inceperim, et florentissima regna, quae a Bruto usque ad Julium fuerunt, omiserim. Respondeo igitur tibi quod nec voce nec scripto horum temporum saepissime notitiam quaerens invenire potui. […] Hoc tamen anno, [qui est ab incarnatione Domini MCXXX. nonus,] cum Romam proficiscerer [cum Theobaldo Cantuariensi archiepiscopo], apud Becc[um, ubi idem archiepiscopus abbas fuerat], scripta rerum praedictarum stupens inveni. i.e. „Mă întrebi, britanule Warin, [nobil] gentil şi fin, de ce, atunci când am povestit istoria patriei noastre, am început de la vremurile lui Iulius Caesar şi am lăsat deoparte prea înfloritoarele domnii care au fost de la Brutus până la Iulius Caesar. Aşadar îţi răspund că nu am putut să găsesc [vreo] ştire spusă sau scrisă despre aceste vremuri, deşi am întrebat foarte adesea. […] Totuşi în acest an, care este al o mie o sută treizeci şi nouălea de la întruparea Domnului, pe când am purces la Roma împreună cu Theobald, arhiepiscopul de Canterbury, am descoperit cu uimire la Bec, unde acelaşi arhiepiscop fusese abate, un text depre cele pomenite mai înainte.” După The Chronicle of Robert of Torigni, ed. R. Howlett, în Chronicles of the Reigns of Stephen, Henry II., and Richard I., în RBMAS, Rolls Series, London 1889, vol. IV, pp. 65-66. 75 D.R. Howlett, The Literary Context of Geoffrey of Monmouth: An Essay on the Fabrication of Sources, în “Arthuriana”, no. V, 3, Autumn / 1995, pp. 25-69. 76 Prima dintre ele se adresa doar lui Robert, earlul de Gloucester, cea de a doua aceluiaşi Robert şi lui Waleran, contele de Meulan, iar ultima, regelui Ştefan I de Blois şi lui Robert. D.R. Howlett le datează pe baza contextului politic din arhipelag : după 1 decembrie 1135 (data morţii regelui Henric I Beauclerc), înainte de 22 martie 1136 - Paşte (Waleran devenise tată la acea dată) şi respectiv între 22 martie şi 26 aprilie 1136 (regele Ştefan I de Blois se afla la Oxford). 77 D.R. Howlett, op.cit., pp. 25-69. 78 ibidem, pp. 25-69. 79 ibidem, pp. 25-69.
74

27

Vladimir AGRIGOROAEI

În ciuda frumoasei poveşti pe care o prezintă la începutul lucrării, cum că ar fi descoperit o carte veche în care se povestea tot ce va povesti şi el, se ştie că sursele lui Geoffroi erau doar Nennius şi cronicile britane80, din care a preluat detaliile esenţiale cu privire la Arthur. De asemenea, el a respectat în parte şi textul lui Sfântului Beda81, speculându-i însă golurile, pentru a le putea completa după bunul lui plac cu propriile fantezii istorice. În ciuda modelelor saxone, el a preluat însă în primul rând tradiţia galeză, fapt explicabil prin locul naşterii şi copilăriei sale82. Numele armelor lui Arthur sunt adaptate după cele galeze: sabia Caliburnus, viitoarea Excalibur, este transliterarea lui Caledfwlch, atestată şi în legendele din Mabinogion, lancea Ron este urmaşa lui Rhongomyniad, iar scutul Pridwen este numele unei corăbii în textul „Prăzile din Annwfn”. Restul numelor din Historia Regum Britanniae sunt toate de origine celtă şi aparţin unor eroi legendari din poemele galeze sau sunt create pe baza unor toponime. Arthur al lui Geoffroi de Monmouth este cel care formează într-o mitistorie paralelă un imperiu mondial. Are trei mari campanii, dintre care prima este războiul dus cu saxonii lui Colgrin, care stăpâneau întreg teritoriul situat la nord de râul Humber până la marea Caithness. Colgrin, în fruntea unor forţe compuse din saxoni, scoţi şi picţi, luptă cu regele Arthur la râul Duglas, după care se retrage la York. Ajutoarele venite din Germania sub comanda lui Cheldric au determinat retragerea lui Arthur la Londra, pentru ca mai apoi să revină împreună cu 15.000 de soldaţi trimişi de Hoel, ducele de Armorica şi să-i înfrângă pe saxoni, facându-şi-i vasali, şi o dată cu aceştia întregul teritoriu nord-britanic. Cea de a doua campanie imaginară este pornită împotriva regelui Guillamurius din Irlanda, despre care ni se spune în prealabil că îi ajutase pe saxoni şi picţi în luptele anterioare. Pentru această nouă campanie, Arthur construieşte o flotă puternică, prin intermediul căreia supune Irlanda, îndreptându-se apoi împotriva Islandei, pe care şi-o anexează în grabă. Speriaţi de prestigiul lui, regele din Gothland şi regele din insulele Orkney se supun şi ei de bună voie. Cea de a treia campanie sa îndreptat către Norvegia şi Dacia, termen prin care se înţelege de fapt „Danemarca”, ţara Danezilor. El încearcă să repună pe tronul norvegian pe Lot, nepotul lui Sichelin, regele de odinioară al Norvegiei. Înfrânge pe uzurpatorul Riculf şi anexează teritoriul acesteia, împreună cu cel al „Daciei”. Se îndreaptă apoi către Gallia, administrată de „tribunul” roman Flollo, unde îşi împarte armata în câteva corpuri şi cucereşte tot teritoriul
Aşa cum am demonstrat deja, sursele britane scrise erau la acea dată numai galeze, întrucât peninsula Cornwall şi regatul Cumbriei fuseseră mai întâi cuprinse în sfera politică saxonă, iar apoi în cea normandă. Legendei arturiană căpăta în aceste teritorii amprenta oralităţii. 81 Sfântul Beda, cunoscut şi ca „venerabilul Beda” este cel mai important cronicar saxon. Opera sa, redactată în latineşte, acoperă intervalul a trei secole (V-VIII p.Chr.). 82 Comitatul Monmouthshire, unde s-a născut şi a copilărit Geoffroi, şi al cărui nume şi l-a luat drept titlu, se află în Ţara Galilor, la sud de comitatul Herefordshire, la est de Glamorgan, pe valea râului Usk. Înainte de cucerirea normandă, teritoriul era parte componentă a regatului galez Gwent.
80

28

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

vorbitor de limbă franceză la 1100, precum şi cel de până la munţii Pirinei. Universul pe care îl descrie Monmouth nu se aseamănă celui din hărţile contemporane. Lumea lui este formată din două părţi: nordul şi sudul. Arthur este rege al nordului, în care includem toate ţările deja enumerate, pe când oponentul său, împăratul roman Lucius Tiberius este suveran al sudului, căci aliaţii săi sunt regi din Mediterana şi din Orientul Mijlociu83. Imaginaţia lui Geoffroi alătură lumea greacă lumii arabe, şi o aliază cu Roma, centrul universului său. Hărţile contemporane sunt însă de două tipuri: Y sau T, cel de al doilea fiind cel mai răspândit în secolul al XII-lea în Europa creştină. Litera T (în greceşte tau) este formată din trei mări cuprinse între cele trei continente cunoscute (Europa, Asia şi Africa), şi reprezentarea aşază estul în partea de sus, cu Ierusalimul în poziţie centrală. Monmouth inventează un univers paralel, în care Roma este centrul universului, Mediterana şi Africa sunt anti-arturiene, iar nordul este în întregime sub autoritatea regelui legendar. Imperiul european al lui Arthur se aseamănă mai mult cu cel al lui Knut cel Mare decât cu cel al împăratului european prin excelenţă, Charlemagne. Ceea ce se păstrează din figura acestuia în textul lui Geoffroi este relaţia cu toţi cavalerii de la curtea sa84. Imperiul se extinde într-o primă fază la dominaţia Mării Nordului şi a Atlanticului septentrional: prin stăpânirea Norvegiei şi a Danemarcei, cumulat cu cea a Angliei, Scoţiei şi a insulelor Orkney, regele Arthur deţine controlul tuturor rutelor comerciale din Marea Nordului. Acest control al mărilor septentrionale este probabil ecoul a două fapte istorice: invazia vikingă şi imperiul lui Knut cel Mare. Primul dintre acestea, invazia vikingă, a avut loc pe parcursul secolelor IX-X, iar stăpânirea acestora cuprindea părţi importante din Irlanda, colonii în Ţara Galilor, insulele Shetland şi Orkney, Scoţia de nord şi de est, Anglia de est, Danemarca, Norvegia şi Islanda. Ei erau aşadar cei care controlau rutele maritime din Marea Nordului. Cel de al doilea fapt pe care îl luăm în considerare este imperiul lui Knut cel Mare (1016-1035), care era în acelaşi timp rege al Angliei, Norvegiei şi Danemarcei. Urmaşii acestuia, Harold Harefoot (1035-1040) şi Harthaknut (1040-1042) sunt regii anglo-norvegieni ai Angliei, fiind urmaţi de o scurtă restaurare anglo-saxonă: Edward Confesorul (1042-1066) şi Harold Godwinson (1066), pentru ca apoi să aibă loc cucerirea normandă. La un secol diferenţă, amintirea dinastiei anglonorvegiene era încă destul de puternică, iar primele mari cuceriri ale regelui Arthur sunt probabil ecoul imperiului lui Knut. Ultima fază a cuceririlor arturiene, cea continentală, este însă determinată de alte modele.
Geoffroi enumeră în cartea a X-a, capitolul I, un lung şir de monarhi inventaţi: Epistrophius al Grecilor, Mustensar al Africanilor, Alifantinam al Spaniei, Hirtacius al Parţilor, Baccus al Mezilor, Sertorius al Libiei, Teucer al Frigiei, Serses al Itureanilor, Pandrasus al Egiptului, Micipsa al Babilonului, Polythetes al Bitiniei, Evandru al Siriei, Aethion al Beoţiei şi Hippolytus al Cretei. 84 Este foarte posibil ca aceste trăsături să fi evoluat din chansons de geste de la sfârşitul secolului al XI-lea, printre care socotim de primă importanţă Chanson de Roland a normandului Turold.
83

29

Vladimir AGRIGOROAEI

Legendele britane şi galeze aminteau în nenumărate rânduri cuceririle continentale ale diverşilor eroi (Maxen Wledig şi Constantinus), cele mai multe fiind ecouri ale unităţii târzii gallo-britane de la sfârşitul imperiului roman. De asemenea, peninsula Cornwall este legată din punct de vedere cultural şi politic de Armorica şi exista o circulaţie continuă în Canalul Mânecii. Totuşi, nu acestea sunt adevăratele cauze ale campaniei galice pe care o duce regele Arthur în Historia Regum Britanniae. Adevăratul pretext era dubla stăpânire a Normandiei şi Angliei, pe care o exercitau suveranii normanzi, la care se adăugau şi alte teritorii franceze (Maine, Bretagne, Flandra). În plus, lucrarea lui Monmouth este redactată după moartea regelui Henric I Beauclerc, în plin război civil între Matilda, fiica acestuia şi regenta lui Henric II Plantagenet şi Ştefan I de Blois şi Champagne, autoproclamat rege în Anglia. Or, stăpânirile acestora însumate ocupau mai mult de jumătate din spaţiul francez. Cea de a treia campanie a regelui Arthur era ecoul stăpânirilor normande contemporane şi anticipa viitoarele domenii angevine. De asemenea, se presupune că Oraşul Legiunilor85 sau Caerleon, locul unde îşi are curtea regele Arthur, este creat tot după un model imperial, dar de sorginte orientală. El nu seamănă nici cu Londra, nici cu Parisul sau cu alte reşedinţe regale apusene. Descriind oraşul, Monmouth pomeneşte existenţa a două biserici86, a unei mănăstiri canonice, a unui colegiu de astronomi şi aminteşte un ceremonial straniu: în timpul slujbei, femeile merg la o biserică separată, ţinându-şi apoi un banchet al lor, simultan cu cel al bărbaţilor. Aceste date au îndemnat pe unii cercetători să considere că Geoffroi a reinventat oraşul Caerleon după modele constantinopolitane87. Modelele lui Monmouth au fost însă dintre cele mai diverse. Se pot face numeroase paralele cu fragmente biblice, pentru că Brutus, fondatorul legendar al dinastiei britane, este de multe ori alcătuit după tiparul lui Moise. Alte modele sunt cele romane, cele mai multe inspirate din epopeea vergiliană, dar şi aluzii la un trecut comun britano-roman: căsătoriile din Historia Regum Britanniae sunt adeseori încuscriri cu familii romane, troianul Brutus este fiul lui Enea, iar Roma a fost cucerită sau înfrântă în trei rânduri de către britani (fraţii Belinus şi Brennius, Constantinus şi regele Arthur). Se observă însă că pentru Geoffroi imperiul roman este de multe ori asimilat cu Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanică, confuzia fiind de

În povestea lui Nennius, Oraşul Legiunii (de această dată numai la singular) este identificat Exeter. 86 Cele două biserici poartă hramul a doi sfinţi: Sfântul Iulius şi Sfântul Aaron. 87 Nu credem că Geoffroi de Monmouth va fi avut destule informaţii cu privire la ceremoniile constantinopolitane, astfel încât să le copieze în Historia Regum Britanniae. De asemenea, la Constantinopole nu sunt atestate asemenea ritualuri şi cele două biserici pot fi un vag ecou al mulţimii de lăcaşuri sfinte din capitala Imperiului Bizantin. Ipoteza este probabil hazardată; este mult mai probabil ca Geoffroi să-şi fi dat frâu liber imaginaţiei, pentru a crea o lume legendară în afara canoanelor cunoscute. Pentru ipoteza pro-bizantină v. Richard Barber, Arthur. Hero and Legend, Dorset Press, New York, reprinted in 1990, p. 36.

85

30

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

cele mai multe ori voită88. Totuşi, cele mai importante influenţe sunt cele normande. Se ştie că regele William I Cuceritorul a petrecut în 1069 sărbătoarea Crăciunului la York, imediat după ce oraşul fusese distrus de danezi şi recucerit de către normanzi. Cu acest prilej, el va desemna un nou arhiepiscop, deoarece cel anterior tocmai murise. Or, Geoffroi inventează un eveniment similar, conform căruia Arthur petrece şi el Crăciunul la York, ba chiar alege un nou episcop. De asemenea, femeile din Historia Regum Britanniae sunt cel mai adesea create după un dublu model, unul latin (Eneida) şi unul normand (istoria reală). Monmouth formează o legătură între Didona / Lavinia, Matilda şi Guinevra89. Împrejurările naşterii lui Arthur au ridicat dintotdeauna probleme de interpretare. Se presupune că Geoffroi a copiat modelul naşterii lui Alexandru cel Mare din tradiţia romanescă continentală, aflată la acea dată într-un stadiu incipient. Existau deja poveşti, cele mai multe sub forma unor romane în versuri, în care Alexandru era fiul lui Nectanebus, un vrăjitor şi rege exilat al Egiptului. Acesta ajunsese în Macedonia în timpul absenţei regelui Filip şi îi spusese Olimpiadei că zeul Amon îi va apărea sub forma unui balaur, transformat apoi în om. Filip apare pe neaşteptate, acceptă vizitatorul straniu şi se retrage; Nectanebus însuşi vine la Olimpiada, deghizat în balaur şi apoi în Amon, zămislindu-l pe Alexandru90. Tot la Monmouth apare pentru prima oară împăratul Lucius Tiberius al Romei, care nu va avea în tradiţia romanescă propria lui poveste. Abia începând cu Historia Regum Britanniae îşi face apariţia şi magul Merlin, până atunci inexistent în legenda lui Arthur91. Modelul imperial exista de mult mai multă vreme în insulele britanice şi originea sa poate fi presupusă în pasajul unde cronicarul pseudo-Nennius afirmă că stăpânirea arhipelagului constă în cea a Britaniei

Fiona Tolhurst, The Britons as Hebrews, Romans and Normans: Geoffrey of Monmouth’s British Epic and Reflections of Empress Matilda, în “Arthuriana”, no. 8.4., Winter, 1998, pp. 69-73. 89 Guinevra (Guenhumara la Geoffroi de Monmouth) este când „luxoasă”, aşa cum Didona era „depravată”, când o matroană de felul Laviniei. De asemenea, ea este ex nobili genere Romanorum (i.e. „din neamul nobil al romanilor”), ceea ce a fost interpretată a un ecou al titlului purtat de Matilda, fiica lui Henric I Beauclerc, pe când era căsătorită cu moştenitorul imperiului german: regina Romanorum (i.e. „regină a romanilor”). Fiona Tolhurst, ibidem, p. 74-75 şi Fiona Tolhurst, Negotiating Feminist and Historicist Concerns: Guenevere in Geoffrey of Monmouth’s Historia Regum Britanniae, în „Arthuriana”, no. 3.2., Summer, 1992, pp. 26-44. 90 Motivul exista încă din mitologia clasică, în mitul în care Zeus se preface în Amphitryon pentru a se culca cu soţia acestuia. Monmouth îl preia probabil pe o cale secundară şi, pe baza faptului că Nectanebus era şi vrăjitor, îl introduce şi pe Merlin în poveste. Richard Barber, ibidem, p.33. 91 Prima apariţie a vrăjitorului şi profetului Merlin este în diverse poeme galeze (Armes Prydein şi Y Gododdin), datând de la începutul secolului al X-lea. Adevăratul său nume este Myrddin, Merlin (Merlinus) fiind forma latinizată de Geoffroi, pentru a nu fi confundat şi apropiat cu franţuzescul merde. Tatăl personajului istoric Myrddin pare a fi fost Meurig ap Maredydd ap Rhain, un oarecare suveran în regatul Dyfed, în sud-vestul Ţării Galilor.

88

31

Vladimir AGRIGOROAEI

şi a altor trei insule92. După acelaşi tipar, regele Arthur al lui Geoffroi de Monmouth este regele pan-britannic al lui pseudo-Nennius, căruia i se adaugă însă povestea lui Alexandru cel Mare: dacă naşterea este după acelaşi tipar, atunci de ce să nu aibă şi un imperiu, un oponent de rangul regelui persan (împăratul Lucius Tiberius) şi o glorie pe măsură? Monmouth vrea să îşi europenizeze eroul, renunţând în cea de a doua parte a poveştii lui Arthur la coordonata celtică şi asimilându-l cu regele normando-angevin, singurul model disponibil de monarhie pan-britanică şi în acelaşi timp europeană. Ceea ce-l diferenţiază pe Monmouth de restul scriitorilor contemporani este valoarea pe care o acordă pseudo-istoriei sale. Monmouth crede în evenimentele pe care le narează, istoria capătă în mintea lui o dimensiune literară, pe care o mai aveau doar modelele antice. Cronicarii normanzi de felul lui William de Malmesbury sau al lui Henric de Huntington povestesc evenimente reale, întâmplate în imediata lor contemporaneitate. Scriitorii saxoni de felul lui Beda sau al autorilor anonimi ai Cronicii Anglo-Saxone îşi bazau lucrările pe întâmplări cunoscute din poveşti vechi de două sau trei generaţii. Evenimentele trecute în revistă în Cronica Anglo-Saxonă în rubricile anilor din secolele VIII-XI sunt cât se poate de exacte; ele sunt notate concomitent. La fel este cazul multor texte britane sau galeze, cum ar fi Gildas, precum şi ultimele secole amintite în Annales Cambriae şi Brut y Tywysogion. Sursele lui Monmouth ar fi putut fi dintre cele mai precise, iar material pentru redactarea unei cronici exista din plin, oricât ar fi fost ea de romanţată, dar fidelă surselor. Pentru perioada post-romană, Monmouth ar fi putut folosi Gildas, iar pentru cea medievală timpurie pe Beda, Cronica Anglo-Saxonă şi cele două cronici galeze. Monmouth a ales însă o altă cale. Şi totuşi nu a urmat nici legenda. Dacă ar fi fost un compilator şi un traducător fidel, atunci Historia Regum Britanniae ar fi putut fi compusă din legende ale căror variante le-am fi întâlnit în antologiile galeze Llyfr Aneirin sau Llyfr Taliesin. Geoffroi de Monmouth nu a urmat însă calea legendei, ci a ales una de mijloc, cea dintre istorie şi legendă. Acest hibrid a derutat contemporanii şi a fost punctul de plecare al prestigiului şi carierei pe care textul său le-a acumulat în cursul evului mediu. Cu toate acestea, Historia este nesinceră. Este dificil să discutăm valoarea “minciunii” în textul lui Geoffroi, tocmai pentru că ea se ascunde sub cifre exacte (efective ale armatelor), sub o toponimie mitologizată (Brutus-Britannia, AlbanactusAlbania etc.), şi sub nume istorice reale (Ambrosius, Constantinus), toate amestecate cu fantezii personale. Multe dintre nume sunt preluate din surse antice (Evandru93), unele dintre ele se repetă în contexte diferite
Sic in proverbio antiquo dicitur, quando de iudicibus vel regibus sermo fit: iudicavit Brittanniam cum tribus insulis. i.e. „Şi de atunci datează zicătoarea cu referire la regi şi stăpânitori: a domnit peste Britannia şi cele trei insule ale ei.” (Nennius, Historia Brittonum, II, 8). Probabil că cele trei insule sunt Irlanda, Mann şi Anglesey. 93 În Eneida lui Vergilius, Evander (Evandru) este regele Etruscilor, aliaţii lui Enea în lupta împotriva lui Turnus şi a latinilor. La Geoffroi de Monmouth el este rege al Siriei şi este aliat cu împăratul Lucius Tiberius în lupta cu regele Arthur.
92

32

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

(Pandrasus94), iar altele sunt propriile lui invenţii. Din Ţara Galilor a preluat numai pretextul cronicii, nu realitatea istorică: istoria britană a lui Monmouth este o lung şir de regi, urmaşi ai troianului Brutus. Insula Britaniei are un singur lider, iar britanii, naţiunea aleasă de Dumnezeu, o linie dinastică neîntreruptă. Dar galezii nu au avut niciodată parte de un singur rege şi un singur regat; domniile lui Maxen Wledig (împăratul uzurpator Magnus Maximus) sau Cunedda sunt fantezii rezultate din transformarea faptului istoric în legendă. Galezii nu au insinuat însă niciodată că cei doi ar fi stăpânit întreaga insulă, ci doar câte un regat. Or, Arthur al lui Monmouth este cel mai mare stăpânitor din câţi au existat vreodată în insula Britaniei. Stăpânirea lui se întinde în Marea Nordului şi Oceanul Atlantic, în întreaga Europă a pădurilor şi a climatului câmpiilor de coastă, printr-o cumulare a imperiilor scandinave şi angevine pe un suport britan. Modelul monarhic al lui Geoffroi de Monmouth nu îşi află originea în legendele galeze, ci în imediata amintire a celor trei suverani normanzi: William I Cuceritorul, William II Rufus şi Henric I Beauclerc. Femeile din Historia Regum Britanniae sunt imitaţii ale Matildei, fiica lui Henric I, iar trădătorii şi uzurpatorii sunt imitaţii ale regelui Ştefan I de Blois. Domnia aceleiaşi dinastii britane neîntrerupte creează un precedent pentru domnia dinastiei normando-angevine, iar Arthur este regele ideal, pe care Monmouth îl aşteaptă de la aceasta. Historia Regum Britanniae este o istorie a trecutului recent, normand, şi a viitorului angevin. Fanteziile lui Geoffroi de Monmouth sunt de fapt cât se poate de reale, iar istoria lui este o propagandă voită. 1137 – GEOFFROI GAIMAR: L’ESTOIRE DES BRETUNS Reacţiile stârnite de cronica lui Monmouth au fost dintre cele mai variate. Una era cea a cronicarilor contemporani normanzi, pentru care Historia Regum Britanniae reprezenta o fraudă şi un fals; o alta a fost cea a poeţilor, care au adoptat şi au sporit legenda, mergând până la proporţii fabuloase. Dintre toţi aceşti autori de după Geoffroi de Monmouth, doar doi poartă un nume, ceilalţi rămânând necunoscuţi posterităţii, iar textele lor fiind cel mai adesea păstrate fragmentar95. Primul care a preluat povestea lui Geoffroi de Monmouth este Geoffroi Gaimar, un scriitor contemporan. Limba în care este redactat textul lui Gaimar este franceza veche, care nu mai fusese folosită până atunci în poveştile arturiene, iar textul este în versuri, dispus în cuplete octosilabice rimate. Firul narativ curge nestingherit şi varianta lui a avut, la vremea ei, un succes care a egalat originalul.

94

Pandrasus apare în două contexte în Historia Regum Britanniae: prima oară el este rege al Grecilor care îi ţin sclavi pe troienii lui Brutus, iar a doua oară el apare în cadrul aceleiaşi alianţe ca şi Evandru al Siriei. De această dată, Pandrasus este rege al Egiptului. 95 Jane Zatta, Translating the Historia: Ideological Transformation of the Historia Regum Britannie in the Twelfth-Century Chronicles, în “Arthuriana”, no. 8.4., Winter, 1998, pp. 149150.

33

Vladimir AGRIGOROAEI

Gaimar şi-a publicat cele două lucrări (L’Estoire des Bretuns şi L’Estoire des Engleis) în intervalul cuprins între mai 1136 şi aprilie 1137. Pentru Estoire des Bretuns (i.e. „Istoria Britanilor”) a folosit lucrarea lui Monmouth, iar pentru Estoire des Engleis (i.e. „Istoria Englezilor”), Cronica Anglo-Saxonă. Interdicţia lui Monmouth nu s-a bucurat de succes, deoarece Gaimar este primul care intră în joc, răspunzându-i că a avut acces atât la lucrarea lui Geoffroi, primită de la Robert de Gloucester, cât şi la le bon livere de Oxeford ki fut Walter l'arcediaen96. Presupusa sursă a lui Monmouth ar fi fost scrisă în galeză, limbă pe care Gaimar nu avea cum să o cunoască, astfel că trimiterea este absurdă. El ştia, ca mulţi dintre contemporanii săi culţi, frauda lui Monmouth. Îl desfiinţează pe acesta ca autor şi îl consideră o simplă sursă intermediară. Are în acest fel dreptul de a scrie la rândul lui, în ciuda interdicţiei şi, conştient de frauda proprie, o ascunde într-un joc de literat. Gaimar polemizează de asemenea şi cu cei doi rivali ai lui Monmouth (William de Malmesbury şi Henric de Huntington), spunând că opera lui nu este ne mençonge, ne fable, ne sunge, aşadar nici-unele dintre acele nugae, fallaces fabulae, şi naeniae pe care cronicarul William le imputa autorilor şi povestitorilor galezi97. 1155 – ROBERT WACE: ROMAN DE BRUT Influenţat de Geoffroi Gaimar, a cărui glorie a acoperit-o şi al cărui exemplu l-a urmat, Wace, un normand din Jersey, a redactat şi el două lucrări în franceză veche, intitulate Roman de Brut (i.e. „Romanul lui Brutus”) şi Roman de Rou (i.e. „Romanul lui Rollo”98). Prima dintre ele trata povestea regilor britani în aceeaşi înşiruire pe care o folosiseră înaintea sa Monmouth şi Gaimar. Cea de a doua trata cronologia ducilor de Normandia. Sursa lui Roman de Brut este, aşa cum indică chiar Wace, lucrarea lui Geoffroi de Monmouth99, de astă dată trecută prin filtrul lui Gaimar, iar patronii lui erau
96 97

i.e. „Buna carte din Oxford, de la Walter arhidiaconul”. D.R. Howlett, ibidem, pp. 25-69. 98 Rollo este un pirat viking, stabilit cu întreaga armată în Neustria (Franţa de Nord), devenind duce al acestui teritoriu. Începând cu Rollo, Neustria s-a numit Normandia. Este fondatorul dinastiei ducilor de Normandia. 99 Ki vult oïr e vult saveir De rei en rei e d'eir en eir Ki cil furent e dunt il vindrent Ki Engleterre primes tindrent, Quels reis i ad en ordre eu, Ki ainceis e ki puis i fu, Maistre Wace l'ad translaté Ki en conte la verité i.e. « [Pentru] cine vrea să vadă şi cine vrea să cunoască rege după rege şi moştenitor după moştenitor, cine-au fost şi de unde au venit, ei, cei care au stăpânit primii Ţara Angliei, ce regi şi ce ordine au avut, care au fost cei străvechi şi care cei de pe urmă,

34

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

membrii casei regale angevine. Roman de Brut este dedicat reginei Alienor de Aquitania, iar Roman de Rou a fost început cu sprijinul financiar al lui Henric II Plantagenet, soţul acesteia. Robert Wace a terminat Roman de Brut în preajma anului 1155, dată la care conflictul dintre Geoffroi de Monmouth, Geoffroi Gaimar şi cei doi cronicari normanzi se sfârşise. Robert avea astfel dreptul să romanţeze textul lui Monmouth, adăugându-i povestea Mesei Rotunde, o prezenţă nelipsită a legendelor arturiene târzii. În 1160 a început redactarea lui Roman du Rou, intitulat şi Geste des Normanz, în care povestea după un plan similar istoria normanzilor de la stabilirea ca duce a lui Rollo, piratul viking, până la 1106, dată la care Robert Curthose pierde bătălia de la Tinchebray şi o dată cu ea şi ducatul Normandiei. Noua lucrare a fost dedicată regelui Henric al II-lea, pe care ştim că l-a însoţit în 1162 la Fecamp, unde acesta a mutat osemintele strămoşilor săi, ducii Richard I şi Richard al II-lea. Între 1160-1170 era la Bayeux, unde a început redactarea celui de al doilea roman; Bayeux este unul dintre principalele centre ecleziastice din Normandia, iar Wace adapta în plin spaţiu de propagandă angevină planul lucrării lui Monmouth. Pentru prima oară, britanii şi normanzii se asemănau în mod declarat. Ultima lucrare care respectă structura textului lui Monmouth este un roman în versuri, redactat pentru prima oară în limba engleză. Autorul său este Layamon100, un cleric din secolul al XIII-lea, a cărui biografie este foarte puţin cunoscută. O dată cu el, legenda arturiană a fost asumată de englezi, pentru ca mai târziu să fie revalorificată printr-o sinteză cu modelul francez continental101. Layamon nu face decât să traducă şi să adapteze textul lui
meşterul Wace a tradus [cartea] care povesteşte adevărul”. După D.R. Howlett, ibidem, pp. 25-69. 100 Grafia originară a numelui este Laзamon, care se citeşte [la: ya mon], Layamon este o grafie alternativă. Litera З este echivalentul grafic al lui Y sau Ġ pentru majoritatea textelor redactate în engleză medie. 101 An preost wes on leoden; Laзamon wes ihoten. he wes Leouenaðes sone; liðe him beo Drihten. He wonede at Ernleзe; at æðelen are chirechen. vppen Seuarne staþe; sel þar him þuhte. on-fest Radestone; þer he bock radde. […] Laзamon gon liðen; wide зond þas leode. & bi-won þa æðela boc; þa he to bisne nom. He nom þa Englisca boc; þa makede Seint Beda. An-oþer he nom on Latin; þe makede Seinte Albin. & þe feire Austin; pe fulluht broute hider in. Boc he nom þe þridde; leide þer amidden. þa makede a Frenchis clerc; Wace wes ihoten; þe wel couþe writen. & he hoe зef þare æðelen; Ælienor þe wes Henries quene; þes heзes kinges. Laзamon leide þeos boc; & þa leaf wende. he heom leofliche bi-heold. liþe him beo Drihten. Feþeren he nom mid fingren; & fiede on boc-felle.

35

Vladimir AGRIGOROAEI

Wace, iar legenda arturiană, în varianta ei normando-angevină, a suferit dea lungul secolului al XII-lea trei schimbări de perspectivă: de la Monmouth la Gaimar, de la Gaimar la Wace şi de la Wace la Layamon. Modelul imperial rămânea însă constant, regele Arthur continua să cucerească Marea Nordului şi Gallia, iar prototipul său era suveranul normando-angevin. La mai puţin de o sută de ani după aceea, regele Edward I al Angliei îi scria Papei cu privire la anexarea Scoţiei, povestind mai întâi despre călătoria troienilor colonizatori şi despre întâietatea lui Locrinus, primul născut al lui Brutus şi eponimul Angliei (Loegria)102, pentru a se folosi apoi de acelaşi discurs arturian inventariat până atunci, în care Arthur era seniorul lui Angusellus, regele Scoţiei103. Urmând calea aceluiaşi discurs, Edward I a
& þa soþere word; sette to-gadere. & þa þre boc; þrumde to are i.e. „Pe lume a fost un preot; se numea Layamon şi era fiul lui Lewenadd. Domnul fie milostiv cu el! Locuia la Earnley, lângă o nobilă biserică pe malul [râului] Severn, aproape de Redstone, şi era diacon acolo, socotind numai de bine locul acela. […] Layamon a călătorit în lung şi-n lat printre oameni, pentru a-şi aduna nobilele cărţi pe care le-a avut drept model: a luat cartea englezească pe care a alcătuit-o Sfântul Beda, a luat o alta, latinească, făcută de Sfântul Albinus şi de cinstitul Augustin, care a dus botezul în locuri îndepărtate. A luat o a treia carte şi le-a pus-o alături, făcută de un cleric francez, bun cunoscător de istorii, care se numea Wace. Ştia bine cum să scrie şi mai apoi a dăruit-o nobilei Alienor, regina lui Henric, acel măreţ rege. Layamon şi-a pus dinainte aceste cărţi, le-a întors paginile şi a căutat în ele cu dragoste. Domnul fie milostiv cu el! A luat pana între degete şi a compus o carte. Aceste cuvinte adevărate le-a pus laolaltă, şi cele trei cărţi, făcând una din trei”. Pentru grafia numelui tatălui lui Layamon am preferat varianta Lewenadd. Opţiunea noastră este motivată de asemănarea ambelor elemente ale numelui cu o serie de nume galeze (ex. Llewellyn, Gruffydd); fonemul Đ (en. them, thus, this etc.) este transcris în galeză medie prin DD. Traducerea versului 5 este adaptată: în original „[…] citea acolo din carte”; pe baza atribuţiilor sale în biserică am presupus rangul (diacon) şi am preferat această echivalare pentru a nu încurca cititorul. La fel este cazul traducerii versului 25: în original „[…] a scris pe foile unei cărţi”. Textul original este reprodus după Layamon, Brut, edited from British Museum Ms. Cotton Caligula A.IX and British Museum Ms. Cotton Otho C.XIII by G.L. Brook and R.F. Leslie, EETS, Oxford University Press, London-New York, 19631978, p.2, § 1-28. 102 Reservata Locrino Seniori Regia dignitate ; i.e. “fiindu-i rezervată demnitatea de rege lui Locrinus, cel mai vârstnic”. Textul original este reprodus după Thoma Rymer, Foedera, Acta, Conventiones…, tomus I, pars IV, p. 9, col. 2, § 42. 103 Item Arthurus rex Brictonum, princeps famosissimus, Scotiam sibi rebellem subiecit, et paene totam gentem delevit, et postea quemdam nomine Angusellum in regem Scotiae praefecit. Et cum postea idem rex Arthurus, apud Civitatem Legionum, festum faceret celeberrimum, interfuerunt ibidem omnes reges sibi subiecti, inter quos Angusellus rex

36

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

ţinut o întrunire la Falkirk (1302) sub forma unei Mese Rotunde104 şi a reevaluat multe dintre locurile comune născute în urma redactării textului lui Monmouth. Strămoşii săi (Henric II Plantagenet şi Richard I „Inimă-de-Leu”) cultivaseră la rândul lor legenda. Prin asimilarea lui cu monarhia engleză, Arthur este inclus în descendenţa angevină. Încoronarea lui Arthur105, aşa cum este pictată în MS.6712 de la Manchester, Cletham’s Library, este identică cu încoronarea lui Edward Confesorul din MS.Ec.III.59 de la Cambridge University Library: cele două personaje stau imobile, cu un picior stâng ridicat, cu un sceptru identic în mâna dreaptă, mâna stângă apucând laţul mantiei. Coroana este aceeaşi şi amândoi monarhii sunt încoronaţi de o câte doi episcopi cu mitră. Dintre toate cele zece încoronări, cea a lui Arthur este considerată ca fiind prototipul106. Edward Confesorul era considerat de către angevini ca fiind primul rege de tradiţie normandă al Angliei. El era un câştig pentru noua dinastie, reprezentând legimitatea domniei lor în Anglia. Prin includerea lui Arthur printre strămoşii dinastici, spectrul legitimităţii lor s-a extins asupra întregii lumi britanice.

Scotiae, servitium pro regno Scotiae exhibens debitum, […], et succesive omnes reges Scotiae omnibus regibus Brictonum fuere subiecti. Succedentibus autem regibus Angliae in praedicta insula et ipsius monarchiam et dominium optinentibus, subsequenter Edwardus dictus senior, filius Eluredi regis Angliae, Scotorum, Cumbrorum et Stregwallorum reges, sibi tanquam superiori domino subiectos habuit et submissos. i.e. „Pe urmă Arthur, regele britanilor, prea faimosul principe, şi-a supus Scoţia rebelă şi a nimicit aproape tot poporul şi mai apoi l-a făcut rege al Scoţiei pe unul numit Angusellus. Şi cum după aceea acelaşi rege Arthur a făcut un foarte vestit banchet în Cetatea Legiunilor, au fost de faţă acolo toţi regii supusşi lui, printre care şi Angusellus regele Scoţiei, dovedindu-şi supunerea pe care o datora pentru regatul Scoţiei, […] şi rând pe rând regii Scoţiei au fost supuşii tuturor regilor britanilor. Însă când au urmat regii Angliei [la domnia] înainte pomenitei insule, şi când au obţinut dreptul de regi şi stăpâni, mai apoi Edward zis cel Bătrân, fiul regelui Elured al Angliei, i-a avut drept supuşi plecaţi pe regii Scoţilor, Cumbrienilor şi celor din Stregwallia, de parcă [ar fi fost] un stăpân mai mare.” Scrisoarea este datată la 7 mai 1307; extrasul citat apare în Annales Londonienses, MS. COTTON OTHO B. 3 (1195-….), cuprinsă în volumul Chronicles of the Reigns of Edward I and Edward II, ed. by William Stubbs, RBMAS, London, 1882, vol. 1, p. 114. Am comparat această variantă şi cu cea din colecţia de scrisori şi acte oficiale a lui Thomas Rymer, textul fiind acelaşi; Thoma Rymer, ibidem, tomus I, pars IV, p. 9, col. 2, § 57-70. 104 Eodem anno in octabis Sancti Hilarii, dominus rex Angliae fecit ordinari apud Fankirke in Scotia la table rounde, i.e. „În acelaşi an, în ceasul al optulea, de Sfântul Hilarius [13 ianuarie], a pus să se poruncească masa rotundă la Falkirk, în Scoţia”. Textul original este reprodus după Annales Londonienses, MS. COTTON OTHO B. 3 (1195-….), în ibidem, London, 1882, vol. 1, p. 104. Datarea a fost făcută după A Handbook of Dates for Students of British History, ed. by C.R. Cheney, revised by Michael Jones, Cambridge U.P., Cambridge, 2000. 105 Imaginea despre care discutăm apare în cadrul celor zece planşe cu încoronări din Flores Historiarum , personajele încoronate sunt Arthur, Edward Confesorul, William I şi restul dinastiei normando-angevine până la Edward I, cu excepţia regelui Henric al III-lea. 106 Peter Brieger, English Art. 1216-1307, p.148-149.

37

Vladimir AGRIGOROAEI

CAVALERUL. SPAŢIUL FRANCEZ CONTINENTAL Lungul şir al romanelor arturiene de tradiţie continental-franceză îşi are probabil începutul în opera lui Robert Wace (Roman de Brut). O dată cu el, regele Arthur îşi pierde treptat substanţa pseudo-istorică pentru a păşi definitiv în literatură. Wace accentuează una dintre trăsăturile de caracter ale monarhului lui Monmouth. Pe Wace nu-l mai interesează la fel de mult liderul militar, tacticianul, bunul econom sau monarhul de drept divin, ci se opreşte cu mai mare atenţie asupra omului, ceea ce nu-l îndepărtează de tradiţia normando-angevină, pentru că scenariul şi campaniile militare rămân aceleaşi. Dacă Monmouth idealiza monarhul, Robert Wace va idealiza omul: Mult ama pris, mult ama glore, Mult vault son fet metre en memore; Servir se fist cortoisement Et mult se maintint noblement. Tant com il vesqui et raina, Tos autres princes sormonta De cortoisie et de proesce Et de valor et de largesce.107 Pasajul a fost câteva decenii mai târziu una dintre cele mai importante surse ale lui Chrétien de Troyes, care îl parafrazează în romanul Erec108. Arthur din varianta incipientă a lui Wace posedă o serie de virtuţi, printre care chevalerie, leauté, justise, honor, usage, foi, coustume, don şi largesce. Acest nou rege nu seamănă în nici un fel cu regele lui Monmouth, puternic, strateg şi cuceritor, şi nicidecum cu eroul legendar de tip rolandian. El este o reminiscenţă a regelui feudal, care se impune printr-o serie de virtuţi specifice secolului al XII-lea. Tot la Wace îşi face pentru prima oară simţită prezenţa caracterul curtenesc, dar nu putem vorbi despre un adevărat roman courtois, pentru că subiectul lucrării este aceeaşi trecere în revistă a pseudo-istoriei britane, în care Arthur este, la fel ca şi ceilalţi eroi de dinainte şi de după el, prin excelenţă un strateg. Totuşi, un alt

107

„Mult aprecia recompensele, la fel şi gloria şi mult şi-a dorit să-şi facă faptele celebre. Iar de era respectat în mod curtenesc, Oferea îndeajunsă protecţie prin propria-i nobleţe. Astfel a trăit şi a domnit, Încât i-a întrecut pe toţi ceilalţi principi Prin curtenie, vitejie, Putere şi mărinimie.” (Wace,Roman de Brut, vs. 9258-9265, ediţia J. Arnold, SATF, Paris, 1938). 108 Chrétien de Troyes, Erec, vs. 1793-1814.

38

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

argument ne dovedeşte că Wace este precursorul variantei continentale. Abia acum apare pentru prima dată Masa Rotundă: …la Reonde Table Dont Breton dient mainte fable.109 Ceea ce îl desparte pe Robert Wace de viitorii scriitori de literatură arturiană curtenească este că Arthur-ul lui este, întocmai ca şi cel al lui Geoffroi de Monmouth şi cel al lui Geoffroi Gaimar, un nemuritor şi un rege britan. Wace îl refugiază în insula Avalon, unde îi sunt îngrijite rănile, şi nu îl mai aminteşte după aceea. Spre deosebire de tradiţia de la care se revendică Robert Wace, poetesa anglo-normandă Marie de France şi-a compus laiurile (ca. 1155-1170) pe baza legendelor celţilor continentali. Variantele bretone110 erau, spre deosebire de cele galeze şi britane, mult mai literaturizate. Din păcate, nu sau păstrat legende bretone în formă scrisă decât prin intermediar francez şi mai ales la o dată târzie. Acelaşi gen literar, importat în Ţara Galilor, a dus la constituirea corpusului de legende numit Mabinogion, dintre care cele mai vechi par a fi redactate în cursul secolului al XIII-lea. Cu toate acestea, se pare că tradiţia bretonă circulase în spaţiul galez încă din timpul secolului al XI-lea, din care cauză credem că sursa laiurilor lui Marie de France ar fi decelabilă în poemele din Mabinogion. Sursele acestor legende galeze târzii cad în două categorii diferite – mit sau folclor şi istorie sau pseudoistorie111, iar printre numele personajelor se regăsesc numeroşi zei şi eroi ai vechiului panteon celtic. Printre ultimele poveşti din Mabinogion se află şi două texte (Owein şi Gereint) ale căror personaje trec prin aceleaşi aventuri ca şi viitorii cavaleri ai Mesei Rotunde. În plus, în povestea Culhwch şi Olwen apare şi regele Arthur, a cărui curte este la Caerleon. La fel, în laiul Lanval Marie de France plasează curtea regelui Arthur la Kardoel, o probabilă variaţie fonetică cu tratament breton a aceluiaşi Caerleon galez. Şi aici întâlnim aceleaşi virtuţi a căror serie o deschidea Robert Wace: A Kardoel surjurnot li reis Artur, li pruz e li curteis112.
„[…] Masa Rotundă despre care povestesc acum britanii.” (Wace, Roman de Brut, vs. 9751-2, ediţia J. Arnold, SATF, Paris, 1938). 110 Folosim o serie de adjective care să definească naţionalitatea: prin bretoni înţelegem urmaşii medievali ai celţilor armoricani, spre deosebire de armoricani, termen pe care îl folosim pentru sfârşitul antichităţii şi perioada migraţiilor. De asemenea, britani se referă la locuitorii insulei, vorbitori de limbă gaelică, în aceeaşi perioadă a migraţiilor şi la sfârşitul antichităţii. Urmaşii lor medievali vor fi întotdeauna denumiţi galezi. 111 The Mabinogion, translated by Jeffrey Gantz, Penguin Books, London-New York, 1976. 112 i.e. anc. fr. « La Carduel regele Arthur Curtean şi valoros şedea.” Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha, Flammarion, Paris, 1994, laiul Lanval, p. 144, vv. 5-6.
109

39

Vladimir AGRIGOROAEI

Dar varianta lui Geoffroi de Monmouth se face încă simţită: Pur les Escoz e pur les Pis, Ki destruierent le païs113. Regele Arthur de la Marie de France este aşadar o curioasă combinaţie a tradiţiei celte continentale (legendele bretone), cu tradiţia celtă insulară, sau cu ecourile sale în opera lui Monmouth, alături de care se găseşte în mod preponderent povestea de tip cavaleresc sau curtenesc. Tradiţia acestor laiuri s-a perpetuat şi a căpătat amploare, iar regele Arthur a început să apară din ce în ce mai mult. În două laiuri târzii, de secol XIII, cu autori necunoscuţi, el ajunge o simplă referinţă şi nimic mai mult. De acum, toate aventurile cavalereşti trebuie să se petreacă la curtea lui: Al tans que rois Artus regnoit, Cil ki les terres conqueroit E qui dona les riches dons As chevaliers e as barons […]114 sau : Jadis au tens q’Artur regna, Que il Bretagne governa, Que Engleterre est apelee […]115 Subiectul tuturor acestor laiuri, fie cele ale poetesei Marie de France, fie ale unor autori târzii necunoscuţi, este dragostea. Idealizată sau nu, dragostea nu apărea la Geoffroi de Monmouth. În Historia Regum Britanniae Arthur era aproape o statuie oferită drept model monarhiei normande. Regele lui Monmouth era, aşa cum amintit, un strateg, un tactician, un lider creştin şi un bun administrator. Dragostea lui pentru regina Guinevra era una rece, o afacere de stat. La Marie de France şi în literatura baladescă care i-a urmat, regele Mântuitor sau Normand decade din forma sa politică pentru a face
i.e. anc. fr. „Din cauza Scoţilor şi a Picţilor, care distrugeau ţinutul”. Marie de France, ibidem, p. 144, vv. 7-8 114 i.e. anc. fr. « În vremea când domnea regele Arthur, Cel care cucerea pământurile, Şi care făcea daruri bogate Cavalerilor şi baronilor » Lais féeriques des XIIe et XIIIe siècle, présentation, traduction et notes par Alexandre Micha, Flammarion, Paris, 1992, Lai de Mélion, p. 258, vv. 1-4. 115 i.e. anc. fr. „Odinioară, în vremea când domnea Arthur, cel care guverna Britania, care se numeşte Ţara Angliei”. Lais féeriques des XIIe et XIIIe siècles, Lai de Tyolet, p. 182, vv. 2-4.
113

40

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

un pas înainte în cea literară. Arthur devine patronul tuturor cavalerilor rătăcitori şi iubăreţi, iar din joaca aceasta amoroasă va ajunge şi încornorat. Tradiţia continentală începe să îndrăgostească cavalerii de domniţe, iar regele Arthur va dispărea încet în fundal. Între 1170 şi 1185 se produce adevărata revoluţie a legendei arturiene: Chrétien de Troyes, un protejat al contesei Marie de Champagne şi mai apoi al lui Filip de Alsacia116, îşi compune cele cinci romane celebre: Erec, Li Contes del Graal, Cliges, Le Chevalier de la Charette şi Yvain.. Pornind pe linia deschisă mai înainte de Robert Wace şi Marie de France, tradiţia mai vechiului Arthur se face uitată. La Chrétien de Troyes nu se pomeneşte nimic despre vreun război cu saxonii, despre certuri cu sfinţii , despre Mo(r)dred sau despre trădare. Deşi este un mare rege, Arthur nu mai este un cuceritor. Nu apare nici o urmă a credinţei galeze şi cornubiene în reîntoarcerea lui mesianică şi nu face nici o referire la şederea lui în Avalon. Ceea de preia Chrétien de Troyes este modelul regelui ideal, acea structură auxiliară rezultată de pe urma amplorii luate până atunci de legenda arturiană. Aventurile noului Arthur sunt tot de inspiraţie celtică, dar reprezintă confundarea lui cu eroii civilizatori ai poveştilor. Tot în operele lui Chrétien de Troyes se produce şi „slăbirea” lui Arthur. Scriitorul unui roman cavaleresc biografic trebuie să îşi facă eroul să ocupe primul loc între toate personajele cărţii. Alegând pe Lancelot în Le Chevalier de la Charette, Gawain (Gauvain) şi Arthur vor „slăbi”, trecând pe locul al doilea, ba devenind chiar ridicoli. O dată cu această slăbire, Arthur devine un încornorat, pentru că, prin asimilarea noului cuplu Lancelot-Guinevra cu cel Tristan-Isolda, Arthur este automat raportat la regele Mark, încornoratul prin excelenţă. Cu toate acestea, Chrétien de Troyes exaltează caracterul lui Arthur în Erec şi în Cliges, deoarece nu dorea de fapt să îl facă un încornorat, ci doar formula tradiţiei pe care o urmase îl obliga117. Impactul european al romanelor lui Chrétien de Troyes era inimaginabil. Europa apuseană a fost de-a dreptul invadată de legenda arturiană. Către 1190, Hartmann von Aue scrie romanele Erek şi Iwein, adaptări ale romanelor lui Chrétien de Troyes. Între 1200 şi 1212 Wolfram von Eschenbach scrie Parzifal şi în acelaşi timp Ulrich von Zatzikhoven scrie Lanzelet. Ultimele două opere importante din spaţiul german sunt Wigalois al franconianului Wirnt von Grafenberg (ca. 1210) şi Daniel von blühenden tal a austriacului Heinrich von dem Türlin (ca. 1215). Următoarea cucerire a legendei arturiene este Italia. Între 1272 şi 1279 apare în peninsulă o traducerea a „Profeţiilor lui Merlin” şi o compilaţie a miturilor arthuriene, alcătuită de Rusticiano di Pisa. În aceeaşi perioadă, Arthur se extinde şi în

Filip de Alsacia devenise în acea perioadă conte de Flandra. Relaţiile sale cu arhipelagul britanic s-au manifestat în alianţele cu regele Henric al II-lea Plantagenet împotriva regilor Franţei. 117 R.S. Loomis, Arthurian Tradition and Chrétien de Troyes, Octagon Books, New York, 1949, reprinted 1982, pp. 199-200.

116

41

Vladimir AGRIGOROAEI

Norvegia. Gunnlang Leifsson118 traduce Prophetiae Merlini în norvegiană, sub numele de Merlinusspa. Urmează apoi traduceri din restul textului lui Monmouth, rezumate şi adaptări libere ale romanelor lui Chrétien de Troyes119, continuate apoi de traducerea a două laiuri ale lui Marie de France120 şi un Tristan al lui Thomas. În aceeaşi perioadă există şi o sumedenie de traduceri în olandeză, unele dintre ele fiind singurele dovezi asupra originalului pierdut. Expansiunea legendei arturiene sfârşeşte grandios în Spania, unde sunt traduse în preajma anului 1260 primele trei cărţi din Historia Regum Britanniae în Estoria General a regelui Alfonso al X-lea de Castilia. În 1313 este tradus în portugheză Iosif din Arimateea al lui Robert de Boron, în 1380 apare o Storia del San Graal în catalană, urmată de traducerea ciclurilor Lancelot-Graal şi Tristan în proză. Spre deosebire de marea majoritate a occidentalilor, spaniolii vor să aibă propriii lor eroi121, astfel încât dezvoltă poveşti noi: Amadis de Gaula, Tirant lo Blanc, Palmerin. Istoria romanelor cavalereşti spaniole începe totuşi prin două romane cu subiecte contemporane, La Gran Conquista de Ultramar şi El Caballero Cifar. Tot atunci se răspândeşte în întreaga Spanie şi ciclul breton, pentru ca abia în 1508 să fie publicată prima ediţie122 a romanului Amadis de Gaula. Cu toate că personajul Amadis nu mai existase nicăieri în ciclul arturian şi nici în alte romane cavalereşti, el nu se poate impune ca erou spaniol. O asemenea inovaţie era împotriva canonului. Amadis este aşadar fiul regelui Perión de Gaula şi al prinţesei Elisena de Inglaterra. De asemenea, el trăieşte o idilă cu domniţa Oriana, fiica regelui Lisuarte din Gran Bretaña. Compoziţia acestui roman se bazează pe un alt Amadis anterior, pe care Pero Ferrús îl aminteşte într-o lucrare a sa în 1379. Juan Luis Alborg123 fixează ca terminus ante quem al redactării acestei prime variante a lui Amadis anul 1325. Tradiţia arturiană invadase în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea întregul Occident medieval. Dintre toate cele trei tipuri de Arthur enumerate până acum, cel mai de succes era tipul Cavalerului, a cărui apariţie se făcuse simţită în spaţiul continental francez în cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea. Ne întrebăm aşadar cărei tradiţii va fi aparţinut legenda reprezentată pe arhivolta portalului nordic al catedralei din Modena. Dacă sursa ei ar fi fost aşadar una galeză, atunci regele Arthur ar fi trebuit să fie un Mântuitor, pe când personajul de la Modena nu se dovedeşte a fi salvatorul atât de mult aşteptat. Dacă sursa ar fi fost una normandoangevină, atunci personajul de pe arhivoltă trebuia să cucerească întreaga
Gunnlag Leifsson este un călugăr islandez despre care nu se cunosc multe date biografice. Se ştie doar că a trăit între secolele XII-XIII şi a murit în 1218. 119 Numai romanele Yvain, Erec şi Perceval. 120 Lanval şi Chèvrefeuille. 121 Michel Zink, articolul Arthur în Dictionnaire de mythes littéraires, p. 180-194. 122 Ediţia de la Saragosa. 123 Juan Luis Alborg, Historia de la Literatura Española. Tomo I. Edad Media y Renacimineto, segunda edición ampliada, Editorial Gredos, Madrid, 1981.
118

42

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

lume şi să poarte o coroană. Dar el se numeşte Artus de Bretania şi epitetul rex lipseşte. Însoţitorii săi asaltează un castel şi se luptă cu alte personaje pentru eliberarea unei domniţe. Tonul scenariului este unul baladesc. Arthur de la Modena este un curtean şi aparţine probabil tradiţiei continentalfranceze. Dar perioada în care îşi face apariţia (ca. 1120-1140) este mult prea timpurie. Laiurile poetesei Marie de France şi romanele în versuri ale lui Chrétien de Troyes au fost redactate în cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea, ceea ce ne îndeamnă să credem că la Modena este atestată faza incipientă a tradiţiei continental-franceze. Cei doi scriitori francezi şi-au redactat lucrările pe baza unor legende asemănătoare celei reprezentate pe arhivoltă.

43

Vladimir AGRIGOROAEI

ARHIVOLTA DE LA MODENA

44

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

AMPLASARE – VIA FRANCIGENA Căutăm aşadar o serie de circumstanţe: spaţiul, timpul şi agentul. În acest capitol vom ridica numai problema spaţiului. Influenţa pe care o poate avea acesta asupra arhivoltei de la Modena se manifestă în primul rând în identificarea vehiculului. Dar reprezentarea pe care o studiem se află expusă pe una dintre intrările catedralei. Oameni din acest oraş au intrat şi au ieşit din ea pe portalul della Pescheria. Intrând, au văzut arhivolta, au citit numele şi şi-au adus aminte povestea. Unii dintre ei, mai bătrâni, mai ştiau poate câte ceva despre povestitor: în secolul al XII-lea i-au mai recompus poate chipul; mai târziu, copiii lor îşi vor fi închipuit o imagine ideală, iar generaţiile secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea nu mai ştiau nimic despre el. Prinşi de fluxul legendelor arturiene ale evului mediu târziu, au piperat poate povestea veche cu mirodenii noi. Urmaşii lor mai cunoşteau doar o legendă refăcută, iar peste câtva timp vor fi uitat-o cu totul. Portalul della Pescheria, umbrit de construcţii noi, a devenit o uşă dosnică, iar legenda, un accesoriu, un ornament. Modena, după numele său antic Mutina, este situată în Italia de nord, în provincia Emilia-Romagna. Se află în bazinul Padului, la limita dealurilor care coboară uşor linia munţilor Apenini. Relieful din jurul oraşului este domol, iar centrul istoric este amplasat pe un teren plat, între cursurile râurilor Pannaro şi Secchia, care izvorăsc amândouă din masivul tuscoemilian. Catedrala din Modena este amplasată în Piazza Grande, în centrul oraşului vechi. Tot în Piazza Grande se află şi Palazzo Estense sau Palazzo Ducale, o clădire din secolul al XVII-lea ridicată de familia ducilor Este, retraşi la Modena din 1598; ea este construită probabil pe locul unor construcţii mai vechi. Pe baza planului alăturat şi a datei ulterioare a construirii Palatului Estense, presupunem că piaţa centrală avea în cursul secolelor al XI-lea şi al XII-lea forma unui patrulater neregulat. Acesta se afla la intersecţia a două drumuri: primul dintre ele, orientat pe o axă nordsud, se mai poate observa în parcursul străzii numite Canal Chiaro. Cel de al doilea, orientat est-vest, se observă în Via Emilia. Drumul cel mai important era Via Emilia, deoarece porţile mari ale oraşului vechi (Porta Bologna şi Porta San Agostino) marchează limitele ei modeneze. Modena secolelor XI şi XII avea planul unui poligon cu cinci laturi; clădirile din partea de nord erau la acea dată părţi ale suburbiilor, despre care nu putem afirma cu încredere nici ce formă vor fi avut şi nici până unde se vor fi extins. Străzile mici sau lăturalnice, care segmentau cândva planul oraşului vechi, sunt greu, dacă nu chiar imposibil de presupus. În decursul a 900 de ani majoritatea clădirilor au fost reconstruite sau refăcute, iar traseul străzilor sa schimbat. Catedrala era însăşi inima oraşului. Aici se întâlneau seniorii şi negustorii pentru a discuta afaceri, probleme de familie, probleme administrative sau politice. În Piazza Grande aveau loc târguri, iar în timpul construirii catedralei (1099–1184), o mulţime de sculptori, cioplitori şi tăietori 45

Vladimir AGRIGOROAEI

de piatră, mortaragii şi ipsosari, dulgheri şi sticlari, olari, tapiţeri, purtători de coşuri şi zilieri alergau prin centrul ei şi pe străzile dimprejur la ordinele arhitectului Lanfranco. Peisajul oraşului va fi fost pitoresc. Modena comunică cu toate oraşele din bazinul Padului. Spre nord-est, aproape de cursul aceluiaşi fluviu, se află Ferrara, de unde drumul duce la Veneţia şi continuă în spaţiul extra-italic, la Trieste şi apoi în peninsula balcanică. Un alt drum leagă Modena de Verona, de Vicenza şi de trecătorile din Alpii elveţieni. Ambele drumuri ajungeau la Modena din nord şi parcurgeau strada Canal Chiaro. Ruta se continuă în sud, atingând lanţul Apeninilor; ajunge la Florenţa, în centrul Toscanei, de unde continuă spre Latium şi Roma. Un alt traseu este Via Emilia. Ea asigură legătura cu Bologna şi Ravenna, extinzându-se până la Rimini şi Ancona, de unde ruta poate urma litoralul Mării Adriatice până la Pescara, Monte Sant’Angelo, Bari, Brindisi, Lecce şi Otranto. Traseul vestic ajunge prin Reggio şi Parma la Piacenza, de unde se îndreaptă către Torino sau către Milano. Pentru Modena medievală, acesta este drumul cel mai mai important, pe care sunt amplasate cele două porţi mari ale oraşului. El a fost construit în 187 a. Chr. de către consulul roman Marcus Amilius Lepidus în continuarea Viei Flaminia. La început, se întindea până la Piacenza (Placentia), pentru ca mai târziu să fie continuat către Milano (Mediolanum); autostrada modernă urmează acelaşi curs. Legătura cu celelalte centre extra-padane (Genova, Pisa, Lucca etc.) se face doar via Torino şi Piacenza, Modena fiind izolată de Marea Mediterană prin lanţul Munţilor Apenini. De asemenea, legătura cu Florenţa se face şi prin Bologna. Între 1000-1200 Modena se afla, la fel ca şi în ziua de astăzi, la intersecţia drumului Verona-Florenţa cu cel Piacenza-Bologna; nu comunica direct cu Italia centrală şi nici cu spaţiul vest-mediteranean. Bazinul Padului comunică cu restul Europei prin trecătorile care străbat munţii Alpi. Ei sunt dispuşi într-o formă semi-eliptică, îmbrăcând ca o coroană partea nordică peninsulei italice. Înălţimea lor variază: cei sud-vestici sunt mai puţin înalţi, lanţul urcând apoi în partea centrală, pentru a scădea în cea sud-estică. Diferitele râuri124 care izvorăsc din ei au creat văi şi defilee, împărţindu-i în masivuri şi grupe de munţi125. Glaciaţiunile au lăsat în urmă gheţari, lacuri126 şi văi, al căror traseu îl urmează majoritatea râurilor. Drumurile care străbat Alpii urmează aceste văi şi defilee; iar, când văile se termină în lanţuri de munţi, mai rămân doar pasurile. Harta alăturată prezintă principalele pasuri127 din lanţul Alpin:

124 125

Rin, Ron, Inn, Pad, Drava etc. Alpii Maritimi, Alpii Liguri, Alpii Cottienni, Alpii Lepontini, Alpii Retici, Alpii Dolimiţi, şi masivele Graian, Pennin, Brenner, Emmental, Val d’Aosta, Orobie, Lechtaler, Algäuer, Ötztal, Stubaier, Ortles, Zillertal, Kitzbühel, Hohe Tauer, Nieder Tauer, Carnic, Julian, Karawanken şi Gurktal. 126 În sud se află lacurile Como, Garda şi Maggiore, iar în nord Zürich, Geneva, Thun şi Brienz. 127 Celelalte pasuri sunt puţin importante şi de importanţă locală: Col d’Argentière, Klausenpass, Ibergeregg, Pragel, Col de Sestrières, Glaubenberg, Glaubenbielen, Susten,

46

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

1.San Bernardo cel mare, 2.San Bernardo cel mic, 3.Saint Gotthard, 4.Oberalp, 5.Simplonpass, 6.San Bernardino, 7.Splügenpass, 8.Arlberg, 9.Bernina, 10.Stelvio-Ortles, 11.Brenner, 12.Pasterzen Kees, 13.Brünig, 14.Mont Cenis, 15.Col de Fréjus, 16.Gorges du Verdon, 17.Flüel. Toate aceste trecători au altitudini situate între 1370 şi 2469m. Cea mai joasă dintre ele este pasul Brenner (1370m), iar cea mai înaltă – pasul San Bernardo cel mare (2469m). Ele sunt şi cele mai intens circulate. Pasul Brenner leagă bazinul Padului de zona germană, la acea vreme ducatul de Suabia, pe când pasul San Bernardo cel mare comunică cu zona franceză, pe atunci comitatul de Burgundia. Pasul Pasterzen Kees leagă Italia de ducatul de Bavaria, iar Mont Cenis, Col de Fréjus şi Gorges du Verdon de comitatul de Provenţa. La est, drumurile nu urmează traseul pasurilor alpine: relieful este jos şi trecerea în peninsula balcanică se făcea probabil pe văi de râu sau de-a lungul litoralului. În vreme de iarnă, multe dintre aceste defilee şi pasuri sunt înzăpezite. Cele aflate la o altitudine ridicată128 devin impracticabile (cele două pasuri San Bernardo, Mont Cenis, Saint Gotthard, Simplon etc.), drumurile deviind pe alte văi. Pasurile aflate în această situaţie sunt mai ales cele din Alpii occidentali, care se înalţă cu 1000m deasupra celor orientali; or, tocmai trecătorile din aceşti munţi asigurau legătura cu Franţa. Presupunem că drumurile alpine erau practicate mai ales vara sau toamna. Primăvara muntele se deszăpezeşte, crescând riscul accidentării, şi iarna zăpada acoperă pasurile. De asemenea, călătoriile vor fi fost fie scurte (3-4 luni), fie se vor fi prelungit (912 luni), tocmai pentru a folosi perioada favorabilă trecerii munţilor. Trecerea în comitatul de Burgundia fiind blocată iarna, călătorii trebuiau să aleagă drumul Suabiei sau cel al Provenţei. Legătura cu restul spaţiului francez depindea probabil de aceleaşi pasuri alpine. Cine dorea să ajungă la Toulouse, Périgueux, Angoulême sau Poitiers urma calea mai scurtă a pasurilor din Alpii Maritimi şi Cottienni (pasurile Mont Cenis, Gorges du Verdon şi Col de Fréjus). Cei care doreau să ajungă în Lyons, Chartres, Paris sau Rouen vor fi parcurs pasurile San Bernardo, Saint Gotthard sau Simplon. De asemenea, cele două treceri preferă anumite rute în peninsula italică. Provenţa comunică cu oraşul Genova, de unde drumul putea să se îndrepte către Lucca, Pisa, Sienna şi Roma, sau către Câmpia Padană, pe când drumul Burgundiei se continuă cu traseul Torino-Piacenza. Afluxul de călători în bazinul Padului provenea mai ales din zona burgundă şi din cea germană, pe când litoralul vestmediteranean era parcurs de către provensali. Comunicarea cu Burgundia se făcea mai ales vara sau toamna, când trecătorile Alpilor erau libere. Circulaţia oricărei poveşti sau legende este strâns legată de existenţa unui drum; o poveste este produsul a numeroase modificări operate pe un trunchi narativ originar. Fiecare povestitor îşi ia libertatea de a adăuga
Furka, Julier, Maloja, Albula, Umbrail, Ofenpass, Eira, Nufenen, Grimsel, Lukmanier, Col de la Croix, Leuyerheide, Col du Pillon etc. 128 Cele la peste 2000m altitudine.

47

Vladimir AGRIGOROAEI

evenimente noi, de a schimba ordinea evenimentelor vechi sau de a adăuga descrieri de peisaje şi de persoane în funcţie de apartenenţa sa locală sau de diferenţele dintre el şi auditori. Fiecare povestitor a auzit povestea de la un altul, ceea ce determină şi schimbări secundare în firul narativ: protagonistul poveştii este adesea asimilat cu o persoană cunoscută sau cu un erou, iar acest referent devine cel mai adesea actant în variantele ulterioare. Legenda circulă o dată cu oamenii, iar aceştia se întâlnesc ocazional şi îşi povestesc; or, călătorii secolelor al XI-lea şi al XIIlea erau în cea mai mare parte pelerini, fapt care ne-a îndemnat să credem, aşa cum au crezut şi atâţi alţii înaintea noastră, că motivul arturian de la Modena se datorează pelerinajului. Drumurile evului mediu timpuriu erau scurte, simple drumuri care legau o feudă de o alta. Circulaţia în Europa apuseană a suferit, începând cu căderea Imperiului Roman, o stagnare. Renaşterea legăturilor dintre diversele centre s-a produs în perioada carolingiană, iar marile drumuri ale Europei Occidentale îşi fac apariţia abia în preajma anului 1000, când fenomenul pelerinajului devine din ce în ce mai prezent. Cel mai important drum de pelerinaj al Europei occidentale era Via Romea (pentru italieni Via Francigena), care lega arhiepiscopia de Canterbury de Roma. Parcursul lui este cunoscut datorită lui Sigeric, arhiepiscop de Canterbury, care şi-a descris în 994 drumul de întoarcere către casă. Via Francigena parcurge spaţiul anglo-normand (regatul Angliei, ducatul de Normandia şi comitatul de Flandra), Franţa regală (Île-de-France, comitatul de Vermandois şi comitatul de Champagne), Burgundia, trece Alpii prin pasul Gran San Bernardo şi intră în Italia pe la Aosta, urmând traseul văii Padului până la Piacenza, de unde urmează doar pentru scurt timp Via Emilia. La Parma deviază spre sud, trece munţii Apenini şi ajunge la oraşul Lucca, continuând apoi până la Roma. Aşa cum se poate observa, Modena este ocolită de acest mare drum. De asemenea, ea nu comunica cu spaţiile francez şi vest-mediteranean decât prin intermediul oraşelor Piacenza şi Torino. Călătorii care ajungeau la Modena între 1000-1200 erau probabil în cea mai mare parte Germani (veniţi prin Verona), Italieni din sud (prin Bologna) şi din Latium (prin Florenţa). Eventualii pelerini sau călători francezi puteau ajunge la Modena doar iarna şi primăvara, când pasurile din masivul Mont-Blanc erau impracticabile, circulaţia deviind prin alte trecători129. Întâlnim astfel prima problemă în legătură cu reprezentarea arturiană de pe arhivoltă: dacă Modena nu se afla pe Via Francigena, drum al pelerinilor francezi şi normanzi la Roma, atunci explicaţiile anterioare, legate de circulaţia legendei în bazinul Padului, nu sunt valabile, ci doar posibile.

129

Presupunem că în aceste anotimpuri o parte dintre călătorii francezi foloseau pasul Brenner.

48

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

DOMUL DIN MODENA, PORTALUL DELLA PESCHERIA ŞI ARHIVOLTA ARTURIANĂ Povestea arturiană de la Modena este reprezentată pe arhivolta portalului della Pescheria amplasat pe faţada nordică a catedralei. Temelia acestui edificiu a fost aşezată la 9 iunie 1099 locuitorii oraşului, după ce şi-au consultat seniorul, pe contesa Matilda de Toscana. Construcţia lui a durat pe parcursul a câtorva decenii, iar consacrarea a avut loc abia în 1184. Responsabilul, inginerul şi coordonatorul acestui travaliu artistic a fost arhitectul Lanfranco. Iniţiativa le aparţinea însă locuitorilor oraşului Modena, atât cavalerii, cât şi simplii cetăţeni. Într-un manuscris de secol XIII, aflat în Biblioteca Comunală de la Modena, cu titlul Relatio sive descriptio de innovatione ecclesiae Sancti Geminiani130, sunt reprezentate o serie de scene din timpul construcţiei catedralei. Una dintre acestea arată relaţiile dintre toţi cei participanţi la mutarea moaştelor Sfântului Geminiano în cripta domului. Prima miniatură înfăţişază de o parte clerul şi de alta laicii, dintre care se desprinde persoana Mathildei de Canossa şi suita ei. Cea de a doua miniatură este alcătuită din două registre, pe care le uneşte lespedea de pe sarcofagul de marmură al sfântului, reprezentată oblic în imagine. În partea stângă a registrului superior sunt reprezentaţi Mathilda, contesa de Canossa şi senior al oraşului Modena, însoţită de arhitectul Lanfranco, care aşază lespedea; în partea dreaptă se observă Dodo, episcopul oraşului Modena, şi Bonseniore, episcopul de Reggio. În registrul inferior sunt reprezentaţi şase cavaleri, cu armuri scumpe şi coifuri de preţ şi alţi doisprezece cetăţeni, în armuri131, care veghează în faţa sarcofagului. Adevăraţii responsabili pentru construcţia domului, locuitorii din Modena, sunt mult mai puţin importanţi pentru artistul manuscrisului decât cele patru personaje din registrul superior. Descrierea catedralei. Aşa cum am amintit în capitolul anterior, catedrala de la Modena este amplasată în Piazza Grande, centru al oraşului vechi. După regula tuturor lăcaşelor de cult creştine, altarul ei este situat la răsărit, restul catedralei continuând către vest cu nava centrală şi navele laterale. Altarul este situat la un etaj superior, sub el aflându-se cripta cu moaştele sfântului Geminiano. Accesul se face prin 7 intrări, dintre care cele mai importante sunt Porta Regia, Portale dei Principi, Portale Maggiore şi
130 131

i.e. Povestea sau descrierea înnoirii bisericii Sfântului Geminiano. Proporţia de 1 cavaler la 2 cetăţeni este atestată şi de alte reprezentări: la Verona, pe luneta portalului central al catedralei San Zeno, sfântul este încadrat de 8 cives (cetăţeni) şi 4 milites (cavaleri) pe cai. Pentru cazul particular al Italiei, în care cele trei ordine medievale oratores-bellatores-laboratores (cei de se roagă – cei ce se luptă – cei ce muncesc) nu au o corespondenţă exactă, v. Pierpaolo Bonacini, La Rappresentazione del lavoro in eta romanica – Matilde di Canossa e il duomo di Modena, conferinţa de la Nogara, 26 martie 1999.

49

Vladimir AGRIGOROAEI

Porta della Pescheria. Ultima dintre acestea este amplasată pe faţada nordică, în dreptul turnului-campanilă, denumit la Ghirlandina. Cele mai importante sunt însă celelalte trei, deoarece leagă biserica de piaţa centrală a oraşului. Cripta. În interiorul domului, sub etajul altarului, se află intrarea în cripta care adăposteşte moaştele Sfântului Geminiano. Tavanul ei se sprijină pe coloane cilindrice, ale căror capiteluri, modest ornate, sunt de tradiţie ionică, corintică sau romană. Traveele formate de coloane au bolţile sprijinite pe arce în ogivă sau în arcade, dovadă a unei continue reconstrucţii şi a unui eclectism moderat. O balustradă recentă, a cărei intrare este acum închisă cu o poartă de fier forjat, separă cripta propriu-zisă de restul ansamblului. Dincolo de aceasta se află un mic altar, de forma unei mese rectangulare, în spatele căreia se observă intrarea în locaş. Interiorul catedralei se împarte în nava propriu-zisă şi etajul altarului. Două rânduri de trepte urcă către acesta din urmă: cele din partea de sud se formează de la intrarea Porţii Regia, iar cele din partea de nord, mult mai late, se ridică deasupra intrării Portalului della Pescheria. Balustrada altarului este decorată cu scene nou-testamentare (Cina cea de taină, evangheliştii etc.). Pe latura de nord, la aceeaşi înălţime cu altarul, se află un amvon. Acoperişul se descarcă pe opt pilaştri cu rol de susţinere, dispuşi în două şiruri simetrice, care formează patru travee centrale. În secţiune circulară aceşti pilaştri au o formă treflată, deoarece fiecare dintre ei este împodobit cu patru coloane adosate. Între pilaştri se află alte opt coloane pe care se sprijină două triforia laterale. Pilaştrii şi coloanele formează două perechi simetrice de arce în plin centru. Alte 10 coloane adosate, dispuse în dreptul pilaştrilor, pe pereţii de nord, vest şi sud, alcătuiesc 16 travee laterale. Capitelurile tuturor coloanelor dovedesc acelaşi eclectism ca şi cele aflate în cripta domului. Faţada. Cea mai importantă intrare în catedrală, Portale Maggiore, este amplasată pe faţada catedralei şi compune, împreună cu patru reliefuri, primul nucleu decorativ al domului din Modena. Sculptorul acestui ansamblu este Wiligelmo, compoziţia şi trăsăturile personajelor dovedind aceeaşi energie ca şi cea a restului operelor lui. Structura portalului se bazează pe motivul vegetal al arhivoltei, care se continuă neîntrerupt pe uşori. Volutele de acant ale acestui motiv încastrează grupuri tensionate de oameni şi animale, fie exotice, fie fantastice132. Lintelul se aseamănă cu cel al catedralei din Moissac, fiind compus dintr-o serie vegetală de rosoni care pornesc dintr-un mascherone central. Uşorii se sprijină pe doi telamoni contorsionaţi, iar pe laturi sunt adosate două colonete în spirală133. Pe partea interioară a uşorilor sunt reprezentaţi 12 profeţi: Sofonie, Maleachi, Ieremia, Isaia, Iezechiel, Abacum, Abdia, Mihea, Zaharia, Daniel, Aaron şi
Grupurile conţin oameni îmblânzind sau călărind fiare, lupte de sfincşi, grifoni, un centaur etc. 133 Pentru analiza compoziţională a lui Portale Maggiore v. Roberto Salvini, ibidem, pp. 7276.
132

50

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Moise. Alte două coloane, continuate la rândul lor de doi lei încolăciţi de şerpi, sprijină baldachinul portalului. Acesta a fot transformat într-un balcon, cu un acoperiş în două ape sprijinit la rândul lui pe alte două coloane laterale; deasupra se află o mare rozetă. La dreapta şi la stânga, între portal şi contraforţii faţadei, se desfăşoară două dintre frizele pe care le vom descrie în continuare, iar pe cele două laturi rămase se află două portale mai mici, deasupra cărora sunt situate alte două frize. Reliefurile de pe faţadă descriu scene ale Genezei. Primul dintre ele prezintă patru cadre succesive: Lumea necreată, cu reprezentarea lui Dumnezeu şi a textului sfânt într-o mandorlă sprijinită de doi îngeri, Creaţia Omului, în care Dumnezeu binecuvântează un Adam supus şi plecat, Creaţia Evei din coasta lui Adam, în care acesta doarme cu faţa spre privitori, iar Eva se arată din spatele lui, întinzându-şi mâna dreaptă către cea a Creatorului, şi scena Păcatului Originar, în care cuplul primordial îşi acoperă goliciunea cu frunze; Adam îşi duce mâna stângă la gură cu neîncredere, iar Eva şi-o întinde către capul şarpelui încolăcit pe Pom. Cea de a doua friză, situată deasupra portalului din partea dreaptă a faţadei, descrie în alte trei cadre continuarea subiectului: Ruşinarea lui Adam, cu bărbatul şi femeia abia ieşiţi din ascunzişul lor şi ascunzându-şi goliciunea cu frunze, iar Dumnezeu mustrându-l pe Adam, Alungarea din Rai, în care un heruvim cu spadă îi izgoneşte pe Adam şi pe Eva, amândoi goi şi sprijinindu-şi în mâna stângă capetele înclinate cu tristeţe, precum şi Munca Pământului, o compoziţie simetrică, în care bărbatul şi femeia prăşesc cu două sape pământul de la rădăcina unei plante similare (dacă nu chiar identice) Pomului din Rai. Cea de a treia friză este alcătuită şi ea din înşiruirea a trei cadre. În scena Ofrandei recunoaştem aceeaşi compoziţie simetrică: în centru, Dumnezeu şi textul sfânt sunt reprezentaţi într-o mandorlă, sprijină de un telamon fără barbă şi cu părul retezat în continuarea bretonului; în dreapta şi în stânga acestui grup se află Abel şi Cain, cu aceeaşi coafură, care ridică ofrande diferite: un animal şi un snop de grâu. Scena care urmează este cea a Uciderii: Cain loveşte cu un baston capul lui Abel, pe care îl vedem în semiprofil, prăbuşindu-se. Ultima scenă este cea a Pedepsirii lui Cain: Dumnezeu întinde mustrător mâna dreaptă, iar Cain încearcă să-şi cuprindă umerii cu mâinile. Ultima friză, cea de a patra, comprimă în alte trei scene restul evenimentelor Genezei. Prima este Uciderea lui Cain: un personaj exotic, cu barbă şi coif asiatic, îl săgetează pe acesta, care se ascunde după un copac. Urmează reprezentarea Arcei, o clădire cu portale, plutind pe o întindere de ape, din care privesc Noe şi un alt personaj. Ultima scenă este Ieşirea din Arcă, Noe fiind urmat de cei trei fii134. Tot pe faţadă se află o mandorlă de secol XII, cu reprezentarea Mântuitorului, flancată de patru sculpturi cu simbolurile evangheliştilor: îngerul lui Matei, taurul lui

134

Roberto Salvini, ibidem, pp. 78-87.

51

Vladimir AGRIGOROAEI

Luca, vulturul lui Ioan şi leul lui Marcu. Aceste patru sculpturi nu se aflau pe faţadă la data construcţiei catedralei, ele fiind transferate mult mai târziu135. Flancul sudic comunică direct cu Piazza Grande. Tematica compoziţiei nu este la fel de coagulată cum este cea a faţadei. Multiplele reamenajări care au avut loc de-a lungul secolelor dau şi acestei faţade un aspect eclectic. Portale dei Principi este amplasat în partea de vest a acestui flanc, la ieşirea în Piazza Grande. Structura lui este similară celei a portalului della Pescheria şi celei a lui Portale Maggiore, cu o arhivoltă şi o arhitravă. Arhivolta se continuă tematic în structura stâlpilor de susţinere cu un motiv vegetal împletit în care sunt inserate diverse cadre cu munci reprezentând lunile anului, cu animale şi cu apostoli. La rândul ei, arhitrava este împărţită în şase cadre, fiecare dintre ele prezentând o scenă din viaţa Sfântului Geminiano: plecarea, călătoria pe mare, învierea fiicei împăratului Iovianus, primirea de daruri, întoarcerea şi moartea Sfântului Geminiano. Sculptorul acestui portal este necunoscut; Roberto Salvini l-a individualizat sub numele fictiv de Maestro di San Geminiano136. Portalul este acoperit de un baldachin, care se sprijină pe două coloane continuate în corpurile a doi lei. Baldachinul a fost transformat şi el într-un balcon cu acoperişul în două ape şi două coloane. Porta Regia se află în plan central. Baldachinul care o acoperă este mult mai impozant, cu o deschiderea cea mai largă dintre toate portalele, iar balconul său este sprijinit pe patru coloane, care formează trei arcade. Are o balustradă şi acelaşi acoperiş în două ape. Două coloane masive, sprijinite pe alte două figuri leonine, de această dată mult mai mari, sprijină ansamblul. Două rânduri a câte patru colonete adosate, cu motive în spirală, se continuă cu patru arce în retragere. La dreapta se află un alt balcon, a cărui balustradă este împodobită cu patru medalioane în care sunt reprezentate simbolurile celor patru evanghelişti, iar la mică distanţă de acesta se pot observa două şiruri de inscripţii. De asemenea, o serie de capiteluri ale coloanelor adosate pe acest flanc sunt opera unui sculptor necunoscut, denumit de către Roberto Salvini Maestro delle Sfingi; tematica este diversă: sfincşi, sirene, monştri încoronaţi, centauri, berbeci cu coadă de peşte, lei şi alţi monştri. Unele
135

Sculptorul acestor patru statui a fost denumit Maestro degli Evangelisti, un discipol probabil al lui Wiligelmo. Reamenajarea faţadei se datorează unor sculptori din secolul al XIII-lea, denumiţi convenţional Maestri Campionesi după originea lor, oraşul Campione. Acelaşi Maestro degli Evangelisti este probabilul autor al celor mai multe dintre capitelurile coloanelor de pe logiile faţadei: sirena cu două cozi, berbecul, leul, berbecii afrontaţi etc. Roberto Salvini, ibidem, p. 113-115. 136 Roberto Salvini atrage atenţia asupra asemănării compoziţionale cu Portale Maggiore, dar şi asupra diferenţelor de stil şi gust artistic, care individualizează Portale dei Principi de restul operelor, atribuite lui Wiligelmo sau lui Maestro degli Evangelisti. În plus, presupune că sculptorul acestui portal nu este Wiligelmo, ci unul dintre discipolii săi. R. Jullian a considerat că portalul este databil la câteva decenii după opera lui Wiligelmo, dar R. Salvini îl consideră contemporan al acestuia. De asemenea, mai presupune că sculptorul a lucrat la Nonantola şi Cremona, argumentându-şi supoziţia cu sprijinul analizelor de stil şi gust artistic. Roberto Salvini, ibidem, pp. 117-124.

52

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

capiteluri de pe flancul sudic aparţin unui alt sculptor, denumit convenţional Maestro della Verità: oameni goi dansând, Samson etc. Absida şi flancul de nord. Restul exteriorului catedralei este mai puţin împodobit. Absida altarului, flancată la rândul ei de două absidiole, are ca ornamentaţie o serie de coloane adosate contraforţilor, cu capiteluri ale căror autori sunt necunoscuţii Maestro dell’Agnus Dei şi Maestro della Verità; tot aici au fost încastrate unele inscripţii. În spatele absidiolei de nord-est se formează un pasaj către La Ghirlandina, turnul-campanilă al domului, despre care vom discuta într-un capitol separat. Pe flancul nordic, o serie de capiteluri aparţin aceluiaşi Maestro della Verità, iar restul decoraţiei este extrem de sărac. Portalul della Pescheria este amplasat, aşa cum am amintit, pe flancul nordic al catedralei. Structura sa este compusă dintr-o arhivoltă cu subiect arturian, dintr-un lintel segmentat în cinci cadre, dintre care patru conţin poveşti cu animale reale sau fantastice; în intradosul arhivoltei sunt sculptate flori, fiecare dintre ele fiind încadrată unui pătrat. Are uşorii ornaţi în interior cu munci reprezentând lunile anului, iar în exterior cu volute vegetale în care sunt încastrate animale fantastice. Tematica se aseamănă în parte cu cea a Portalului Principilor. Baldachinul, continuat de un balcon asemănător celor deja descrise, se sprijină pe două coloane, suportate la rândul lor de două siluete leonine. Cei doi lei nu mai sunt simetrici, ca la restul portalelor: cel din dreapta pare a se pregăti să sară, are gâtul întins şi picioarele din faţă încordate, pe când leul din partea stângă, cu trăsăturile aproximate şi proporţiile nereuşite, nu dovedeşte tensiune sau intenţia unei mişcări. Compoziţia arhivoltei este simetrică: în centru este reprezentat un castel cu o curtină de piatră, crenelată numai în partea din faţă, cu două turnuri de flanc din lemn, ale căror schele sunt redate cu fidelitate, cu un donjon asamblat din lespezi paralelipipedice, şi cu un probabil drum de strajă, pe care sunt aşezate două personaje, deasupra cărora sunt gravate inscripţiile Winlogee şi Mardoc. Winlogee pare a fi un personaj feminin, îmbrăcat într-un şal lung, sub care nu se observă alte vestminte. Mardoc este probabil bărbat, are părul retezat în continuarea bretonului, poartă o tunică fără cingătoare şi se agaţă cu amândouă mâinile de maşiculiul turnului din dreapta. Între cele două personaje este reprezentat donjonul, pe faţada căruia este agăţat un scut ogival. Din castel ies două personaje deloc asemănătoare; primul este piticul Burmaltus, înarmat cu un baston cornu, îmbrăcat şi el cu o tunică; el poartă barbă şi are o coafură similară celei purtate de Mardoc. Cel de al doilea, reprezentat în partea dreaptă, este Carrado, un călăreţ cu coif, lance şi zale, pe care îl înfruntă Galvaginus, un alt călăreţ, cu acelaşi echipament, cu un scut ogival şi cu o sabie, din care nu se poate observa decât vârful. În urma lui Galvaginus vin cu lăncile pe umăr Galvariun şi Che. În partea stângă a arhivoltei sunt reprezentaţi simetric alţi trei călăreţi (Artus de Bretania, Isdernus şi un cavaler al cărui nume nu este amintit). Isdernus nu 53

Vladimir AGRIGOROAEI

poartă zale şi nici coif. Roberto Salvini a denumit sculptorul acestui ansamblu drept Maestro di Artù. În cursul analizei noastre vom folosi acest nume ca pe un dat; nu ştim cine a fost autorul necunoscut, nu vom şti, pentru că în întregul corpus de documente inventariate nu am aflat vreun alt nume în afară de cel al lui Wiligelmo, şi, ca atare, nici nu ne propunem să aflăm. Porta della Pescheria era şi este o intrare de rang secund; ea nu este la fel de împodobită ca celelalte trei intrări amintite, fiind celebră doar prin arhivolta cu subiect arturian. Cu toate acestea, portalul della Pescheria este pragul dintre două lumi, iar arhivolta aparţine a două de spaţii: cel religios (Domul, „Casa Domnului”) şi cel laic (oraşul Modena). Ea trebuie citită137 în două chei – prima dintre ele este cea iconografică. Dar, cum cercetările anterioare, de iconografie a portalului şi de paleografie, au precizat deja posibilele influenţe şi au datat ansamblul compoziţional în intervalul 11201140, nu ne rămâne decât cercetarea circumstanţelor. Vom compara reprezentarea de pe arhivolta modeneză cu altele de acelaşi gen, din alte spaţii, încadrate pe alte arhivolte. În acest fel putem identifica sursa de inspiraţie artistică, posibila provenienţă a sculptorului sau moda vremii. Cea de a doua cale este cea internă: vom compara castelul figurat pe arhivoltă cu alte castelele reale din acelaşi interval de timp; le vom clasifica pe acestea în funcţie de caracteristicile celui imaginar şi sperăm să identificăm astfel originea modelului pe care l-a reprodus Maestro di Artù. Castelul imaginar reprezintă probabil arhetipul castelului cunoscut de sculptor, tocmai pentru că el este cel direct responsabil de organizarea spaţiului poveştii. Naratorul, călătorul sau simplul străin care a trecut prin Modena, lăsând în urmă povestea regelui Arthur, nu a putut influenţa arhetipul cunoscut de sculptor decât în măsura în care acesta va fi călătorit la rândul lui. De asemenea, vom cerceta toate cele nouă nume ale arhivoltei, căutândule originea, evoluţia şi trăsăturile fonetice, pentru a găsi sursa posibilă poveştii. Numele de pe arhivoltă nu sunt de origine italică, iar cele mai multe dintre ele îşi află corespondenţi în rândul numelor citate de diversele variante ale legendelor arturiene. Un nume îşi are propria sa circulaţie şi este adaptat fiecărei limbi şi fiecărui dialect pe care îl întâlneşte; toate acestea îşi lasă amprenta asupra fonetismului. O ultimă direcţie de cercetare o reprezintă compararea costumelor celor zece personaje; în urma acestui studiu, sperăm să identificăm aria în care asemenea costume au fost purtate, ceea ce poate limita originea povestitorului la un anumit spaţiu. Însumând rezultatele oferite de toate aceste patru direcţii de cercetare, vom specula legătura reprezentării de pe arhivoltă cu evenimentele istorice contemporane, încercând să identificăm vehiculul legendei arturiene în varianta sa modeneză.
Personajele poartă câte un nume, cu o singură excepţie (primul cavaler din stânga). Citind Galvaginus şi Carrado, modenezii secolului al XII-lea îşi aduceau probabil aminte motivul, lupta , consecinţa ei, şi – de ce nu? – povestitorul.
137

54

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

ICONOGRAFIA ARHIVOLTELOR O cercetare exhaustivă a tuturor arhivoltelor existente între anii 1120-1140 este exclusă. De asemenea, ea nu ar clarifica căile de migraţie ale legendei arturiene, ci doar eventualele influenţe stilistice. Acest capitol îşi propune aşadar de la bun început să identifice doar tipare artistice, nu tipare literare. Regele Arthur şi cavalerii săi se vor retrage de pe scena studiilor noastre pentru a face loc unor cercetări de morfologie artistică. Concluzia acestui studiu ar putea clarifica doar cauzele şi efectele iconografice, precum şi ecoul în epocă al scenariului straniu reprezentat la Modena. Prima arie care ne-a trezit interesul a fost cea a împrejurimilor oraşului, provincia Emilia-Romagna. Dacă arhivolta portalului nordic al catedralei ar fi fost universal cunoscută şi preţuită din punct de vedere artistic, atunci ea ar fi dat la iveală numeroase copii sau subiecte similare. În ceea ce priveşte studierea lăcaşurilor de cult din jurul cetăţii Modena, interesul nu a fost stârnit de iconografia arhivoltei, ci de prezenţa unor subiecte laice în compoziţiile decorative exterioare. Aşa se face că dintr-un număr de 26 de biserici, catedrale şi oratorii inventariate, doar 14 ne-au trezit atenţia. Celelalte 12 lăcaşuri de cult au fost fie construite la o dată foarte târzie, fie se află într-un stadiu de conservare precar138. Dintre aceste 14 cazuri rămase, San Giacomo di Colombano păstrează un portal central, a cărui compoziţie data de la începutul secolului al XII-lea, dar refacerile din 1963 au schimbat-o definitiv. În Rocca Santa Maria, biserica Santa Maria Assunta păstrează doar capiteluri cu motive vegetale din secolul al XI-lea şi fresce târzii de la sfârşitul evului mediu. La Renno, în San Giovanni Battista, nu se mai observă decât un medalion cu o cruce-floare săpat pe unul dintre capitelurile edificiului din secolul al XII-lea, la Sant’Apollinare di Cognosco
138

La Montebonello se află Chiesa della Natività di Maria, fondată în cursul secolului al XIII-lea pe ruinele unei capele anterioare; nu se păstrează urme ale acesteia. La Monteobizzo se află biserica San Vincenzo, construită abia la începutul secolului al XIII-lea. La fel, la Denzano este biserica Santa Maria Assunta, construită în cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea, cu influenţe arhitectonice modeneze, dar cu o decoraţie de capete umane. La Vignola există biserica Beata Virgine della Pieve, din a cărei structură originală se mai păstrează doar absidele; acest loc de cult a fost complet reconstruit la începutul secolului al XVII-lea. Biserica San Silvestro din Fanano este construită la începutul secolului al XIII-lea, San Giorgio din Vesale păstrează urme gotice, fiind construită în cea de a doua jumătate a aceluiaşi secol, San Biagio din Roncoscaglia a fost ridicată între secolele XII-XIII, păstrând doar urme din decoraţia originală cu animale, plante, flori şi struguri, iar San Michele Arcangelo de la San Michele Pelago în acelaşi interval. La Rubbiano se află biserica Santa Maria Assunta, reconstruită integral în perioada barocă, acelaşi cazuri fiind dovedite de San Vitale din Monchio şi de San Giorgio din Ganaceto. Ultima dintre aceste 12 biserici, Santa Maria della Neve a fost construită la Quarantoli între secolele XII-XIII şi păstrează urme ale unor sculpturi aparţinând şcolii lui Wiligelmo, dar nu şi compoziţii laice. Pentru toate aceste informaţii şi referinţele care vor urma v. Romanesque Art in the Province of Modena, excerpts from the volume P. Belloi şi E. Colombini, „Illustrated Romanesque Itineraries”, Modena, 1999, la www.colombinieditore.it.

55

Vladimir AGRIGOROAEI

un timpan de secol XI-XII cu două capre afrontate, la San Michele Arcangelo din Levizzano Rangone un portal de secol XI fără urme de ornamentaţie, iar la San Cesario sul Panaro, o biserică de la sfârşitul secolului al XI-lea, au fost date la iveală, cu prilejul epurării structurilor baroce, o serie de capiteluri corintice cu decoraţii diverse (palmete, frunze, abac, ghilande, etc.) precum şi un fragment de friză înfăţişând un înger cu aripi uriaşe. În oraşul Monchio, capitelurile bisericii Santa Giulia poartă o decoraţie geometrică din cursul secolului al XII-lea, dar reliefurile şi portalul au fost grav avariate în timpul celui de al doilea război mondial. La fel, la Santa Maria in Castello din localitatea Carpi, influenţele modeneze de început de secol XII se mai păstrează doar în structura arhitectonică a edificiului, decoraţia exterioară fiind complet refăcută în timpul Renaşterii. La Frassinoro, biserica Santa Maria e San Claudio, ctitorie a Matildei de Canosa şi a Beatricei de Lorena, mama acesteia, păstrează un timpan de secol XI cu o reprezentare a lui Christos în glorie, tronând între doi grifoni, iar în San Michele Arcangelo din Nonantola se mai păstrează doar motivele geometrice care ornau cornişele vechii biserici, păstrate astăzi în structura a trei abside. Până în acest moment, decoraţia şi compoziţia diverselor fragmente păstrate nu ne oferea nici-un indiciu. Motivele geometrice, florale şi animaliere se întâlnesc pe întreg cuprinsul Europei occidentale, iar regiunea modeneză nu se abătea de la aceste canoane întru nimic. Spre deosebire de bisericile amintite până acum, ultimele trei lăcaşe de cult inventariate ne-au trezit adevăratul interes. Primul dintre acestea se află tot la Nonantola (catedrala San Silvestro) şi o lungă friză de pe faţada lui descrie povestea fondării catedralei, printre panourile acesteia fiind inserate numeroase personaje umane şi animale fantastice. La Vitriola, pe decoraţia exterioară a bisericii Sant’Andrea, în timpanul de secol XI, sunt sculptate în mezzo relief trei personaje flancate de un vultur şi de un înger înaripat. Se presupune că cel din centru este Iisus Christos, iar ceilalţi doi din stânga şi din dreapta sa sunt doi clerici locali. Vulturul şi îngerul ar putea fi reprezentările a doi dintre cei patru evanghelişti. Compoziţia capătă astfel un sens secundar: dacă la San Silvestro di Nonantola fondatorii ocupă spaţiul unei frize şi la Sant’Andrea di Vitriola ocupă, alături de imaginea Mântuitorului, spaţiul unui întreg timpan, atunci înseamnă că în EmiliaRomagna, existau compoziţii cu figuri din realitatea contemporană. Pasul către livresc se face o dată cu biserica San Giovanni Battista din Trebbio, unde, alături de diverse capiteluri cu motive geometrice şi palmete, apare o scenă narativă dintre cele mai ciudate. Pe cea de a treia coloană adosată peretelui sudic este reprezentată înfruntarea dintre doi călăreţi; o mână coboară din cer ca pentru a arbitra şi un balaur îşi înalţă capul de dedesubt. Scena poate fi datată în cursul secolelor XI-XII, dar subiectul compoziţiei este necunoscut. Ceea ce putem specula este că, alături de apariţia unor personaje contemporane, în jurul oraşului Modena apăruseră încă de la mijlocul secolului al XI-lea şi compoziţii livreşti, bazate probabil pe existenţa unui corpus de legende local. 56

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Ultimul exemplu, cel mai edificator pentru cercetarea noastră, îl prezintă catedrala San Bartolomeo din Fiumalbo. Edificiul a fost terminat în cursul secolului al XII-lea, consacrat în 1220 şi reconstruit în 1592, fapt care a determinat o serie de schimbări majore în structura sa arhitectonică: mai vechea orientare est-vest a fost abătută cu aproape 25o către nord, iar vechii pereţi ai catedralei se mai conservă doar în două porţiuni. În urma lucrărilor de restaurare conduse în secolul XX au fost descoperită o porţiune din faţadă, actualmente păstrată în dreptul „uşii doamnelor”. Printre reliefuri se numără reprezentări romanice ale scenelor Genezei, după modelul modenez al şcolii lui Wiligelmo, precum şi două rămăşiţe ale unui portal cu scene curteneşti. Unul dintre reliefurile portalului prezintă un cuplu călare pe acelaşi cal. Bărbatul este inidentificabil, dar femeia este considerată a fi contesa Matilda di Canossa, fondatoarea catedralei. În plus, pe lintelul aceluiaşi portal este reprezentat un lung şir de personaje, toate înarmate cu arcuri, săgeţi, coifuri, scuturi şi săbii. În marginile lintelului, două personaje încoronate conduc cele două armate. În ciuda lipsei de talent a sculptorului, care a reprezentat parcă o lungă procesiune, echipamentul de luptă dovedeşte că avem de a face cu o scenă de bătălie. Atât cei doi călăreţi pe un singur cal cât şi armatele de pe lintel se află totuşi la graniţa dintre livresc şi realitatea istorică. Probabil că luptătorii de pe lintel sunt conduşi de două capete încoronate ale căror nume erau mult prea bine cunoscute în epocă. Poate că aceste capete încoronate sunt împăratul german Henric al IV-lea şi fiul său revoltat, Conrad al II-lea de Franconia, a cărui curte se aflase între 1093-1099 în apropierea Modenei, la Borgo San Donnino. Toate acestea sunt însă speculaţii, iar subiectul lintelului rămâne în continuare necunoscut. Spre deosebire de acesta, femeia de pe cal este probabil chiar Matilda de Toscana, pentru că ea este ctitorul catedralei. La fel, tot ea este şi ctitorul catedralelor San Giovanni Battista di Trebbio, Sant’Andrea di Vitriola şi San Silvestro di Nonantola, precum şi a multor altor catedrale dintre cele 14 amintite. Poate că subiectul cavaleresc de pe portalul della Pescheria al domului din Modena este determinat tot de prezenţa ei. Gustul pentru reprezentări ale realităţii istorice imediate şi ale unor teme livreşti exista aşadar în jurul oraşului Modena încă de la începutul secolului al XI-lea. Ruperea de compoziţiile eminamente religioase a permis astfel adoptarea şi imortalizarea legendei arturiene pe arhivolta portalului nordic. O dată cu clarificarea acestor detalii regionale, interesul nostru s-a îndreptat către iconografia arhivoltelor contemporane. Ştiam aşadar că zona limitrofă oraşului Modena cultiva modele laice şi livreşti în compoziţiile exterioare ale bisericilor, dar nu aflasem încă nici-un exemplu care să se potrivească scenariului reprezentat pe arhivolta portalului della Pescheria: la San Bartolomeo di Fiumalbo erau sculptate o luptă pe lintel şi un cuplu călare pe un relief, la Sant’Andrea di Vitriola întâlnisem doi clerici locali în compania Mântuitorului, iar la San Silvestro di Nonantola o lungă friză cu povestea catedralei. Am început căutările în spaţiul francez şi în cel italian. Cele mai 57

Vladimir AGRIGOROAEI

multe dintre arhivoltele franceze contemporane sunt asamblate din simpli bolţari pe a căror suprafaţă nu a fost sculptată nici-un fel de decoraţie139. Pe alte portale, grija unei ornamentaţii îşi face simţită prezenţa prin motive geometrice, florale sau vegetale, care nu dovedesc însă vreun alt scop decât cel estetic140. În amândouă cazurile amintite, compoziţia se concentrează în timpan şi pe întreg parcursul lintelului, unde cele mai întâlnite reprezentări sunt cele ale lui Christos în glorie, Înălţarea, scene din Apocalipsa lui Ioan, Adorarea Magilor, Adam şi Eva etc. Foarte puţine dintre arhivoltele sau arcele în retragere existente între 1120-1140 prezentau compoziţii cu subiecte de sine stătătoare. La Blesle141, în regiunea Auvergne, sunt sculptate în alto relief animale fantastice, exotice şi zodiacale142, la Mauriac143 (Auvergne) cele douăsprezece semne ale zodiacului şi alte scene menite să umple spaţiul rămas144, la Ydes145
Numărul acestor arhivolte este covârşitor. În Anjou ele se întâlnesc la Saint-Aubin din Trèves, la Fontevrault şi la Cunault; în Auvergne la Bellaigue, Biozat, la Brageac, Brioude, Chanteuges, Châtel-de-Neuve, Châtel-Montagne, Saint Austremoine din Issoire, la Lavaudieu, la Mauriac, Notre-Dame du Port à Clermont-Ferrand, la Orcival, Saint-Néctaire, Saint-Saturnin, Veauce, Vebret, Vignonet, Ydes. În Berry, aceleaşi arhivolte din bolţari simpli se găsesc la Brinay, Neuilly-en-Dun şi Plaimpied; în Bourbonnais la Huriel şi SaintDésiré, în Bourgogne la Gourdon, Chapaize, Montceaux-l’Etoile, Mont-Saint-Vincent, Neuilly-en-Donjon şi la Vézelay. În Guyenne, aceleaşi arhivolte şi arce în retragere se găsesc la Aubiac şi La Sauve-Majeure, în Languedoc la Maguelone şi Quarante, în Maine la Château-Gontier, Clermont, Laval, Notre-Dame de la Couture şi Saint-Fraimbault. În Nivernais la Jailly, Mars-sur-Allier, Saint-Etienne de Nevers, în Normandia la Tollevast, în Orléanais la Montoire şi Saint-Benoît-sur-Loire, în Périgord la Bussière-Badil, Cadouin, La Chapelle Saint-Robert, San-Léon-sur-Vézère, în Poitou la Chauvigny şi Saint-Hilaire-leGrand, în Provence la Aleyrac şi Montmajour, în Touraine la Chaize-le-Vicomte şi Parthénay-le-Vieux. Pentru inventarierea tuturor acestor arhivolte şi arce în retragere prezentate am folosit www.romanes.com, www.art-roman.net, architecture.relig.free.fr etc. 140 Arhivolte, arce în retragere şi arce de boltă cu ornamentaţie similară apar la Blasimon (Guyenne), Saint-Gilles-du-Gard (Languedoc), Mont-Saint-Martin şi Pompierre (Lorena), Laval şi Tennie (Maine), Donzy-le-Pré şi La Charité sur Loire (Nivernais), la Abbaye-auxDames de Caen şi Cerisy-la-Forêt (Normandia), Lavardin (Orléanais), Airvault, Melle şi Saint-Jouin-de-Marne (Poitou), La Garde-Adhémar şi Saint-Paul-Trois-Châteaux (Provence), Conques (Rouergue), Foussais (Vendée). 141 Reprezentările la care ne referim se află pe arhivolta interioară a unei fereastre de pe faţada de sud a transeptului catedralei. Nu există documente care să ateste exact data acestor sculpturi ; catedrala a fost construită între secolele XI-XIII, iar arhivolta deja amintită este databilă în secolul XII. Pentru toate notele următoare care conţin referiri la spaţiul francez v. www.art-roman.net. 142 Sunt reprezentaţi trei lei, dintre care unul devorând un dragon, un leopard, un grifon, un om cu coadă de peşte, o salamandră cu şase picioare, un taur, un patruped cu cap de om, o pasăre şi un berbec. 143 Catedrala de la Mauriac a fost construită în două etape : corul şi transeptul între sfârşitul sec. XI şi începutul sec. XII, iar nava în a doua jumătate a sec. XII. Sculpturile la care ne referim se găsesc pe arhivolta portalului. 144 Printre acestea se numără un grup de patru oi şi o vulpe. 145 Biserica de la Ydes este un vechi comandament al Templierilor. Nava a fost construită la mijlocul sec. XII, iar portalul la sfârşitul aceluiaşi secol. Altoreliefurile amintite sunt pe arhivolta portalului.
139

58

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

(Auvergne) acelaşi zodiac şi alte scene146, la Autun147 (Bourgogne) sunt reprezentate în medalioane separate toate cele 12 semne ale zodiacului, cele 12 munci ale anului şi anul însuşi în postura unui personaj ghemuit. La Anzy-le-Duc148 (Bourgogne) sunt sculptaţi cei douăzeci de bătrâni ai Apocalipsei, la Vézelay149 (Bourgogne) perechi de semne ale zodiacului şi luni ale anului, la Blasimon150 (Guyenne) virtuţi îmblânzind vicii, precum şi scene de vânătoare. Pe arcele în retragere de la Aulnay-de-Saintonge151 (Poitou) apar virtuţi şi vicii, atlanţi, animale fantastice şi siluete umane, pe cele de la Saint-Paul-Trois-Châteaux152 (Provence) capete de bărbaţi şi femei, iar pe cea de la Perse à Espalion153 (Rouergue) îngeri, arhangheli şi alte personaje154. La Foussais155 (Vendée), este reprezentat Christos binecuvântând, alături de îngeri, apostoli, evanghelişti, un cântăreţ din fluier şi unul din vioară, două dansatoare, o sirenă, animale fantastice156. Alte cazuri sunt cele de la Bussière-Badil157 (Périgord), unde sunt reprezentate doar păsări şi animale, Chauvigny158 (Poitou) cu un alfabet roman, Saint Pierre de Bessuéjouls159 (Rouergue) cu o inscripţie dedicatorie şi Vouvant160 (Vendée), cu un magnific portal, ale cărui arce în retragere sunt ornate cu siluete de sirene, animale fantastice, scene din Fuga în Egipt,
Un cavaler, o vulpe etc. Catedrala Saint-Lazare din Autun a fost construită în prima jumătate a secolului al XIIlea. Construcţia ei s-a încheiat la 1146. Medalioanele amintite sunt situate pe buza superioară a timpanului, care datează din a doua jumătate a sec. XII 148 Cei 20 de bătrâni din Apocalipsă sunt sculptaţi pe primul arc în retragere al portalului, care datează, ca şi restul catedralei, între sfârşitul sec XI şi începutul sec XII. 149 Medalioanele sunt sculptate pe un arc în retragere de pe portalul central. 150 Pe arcele în retragere ale timpanului central. Biserica datează din secolul al X-lea, refăcută în diverse etape. Faţada, pe care se află şi timpanul central, datează din secolul al XII-lea. 151 Aceste arce în retragere aparţin portalului central. Biserica a fost construită într-o singură etapă, începând cu anul 1122. 152 Capetele omeneşti se întâlnesc pe una dintre arcele în retragere ale portalului central. Biserica a fost construită între 1120-1180, perioadă din care se presupune că datează şi portalul. Restul bisericii nu a fost terminat decât la începutul secolului al XIII-lea. 153 Sculpturile amintite se găsesc pe arcele în retragere ale portalului central ; biserica de la Perse à Espalion datează din prima jumătate a secolului al XII-lea. 154 Printre personaje, cel mai mare număr îl au îngerii anonimi ţinând cu amândouă mâinile cărţi deschise, urmaţi de arhangheli (Gabriel, Rafael etc.) şi siluete încoronate. 155 Grupurile de personaje de la Foussais sunt sculptate pe al doilea arc în retragere al portalului central ; catedrala a fost refăcută în secolul al XV-lea. Din structura sa romanică nu s-a mai păstrat decât faţada. 156 Pe arhivolta care încadrează acest arc în retragere sunt reprezentate animale, personaje groteşti şi diverse decoraţii vegetale. 157 Sculpturile amintite se găsesc pe trei arce în retragere ale portalului de vest. Biserica este databilă în secolul XI. 158 Pe arhivolta unei ferestre este dăltuit alfabetul roman (A-Z) ; biserica de la Chauvigny datează de la începutul secolului XI (era terminată în 1030). 159 Inscripţia şi arhivolta pe care este săpată se află deasupra intrării de nord ; biserica a fost construită în secolul al XI-lea şi reconstruită în cel de al XIV-lea. 160 Este vorba despre portalul de nord al transeptului. Nava este construită în secolul al XIlea, transeptul şi corul în secolul al XII-lea.
147 146

59

Vladimir AGRIGOROAEI

acrobaţi şi scene de viaţă cotidiană. Nu există aşadar o reţetă care să coaguleze compoziţia arhivoltei sau a arcelor în retragere, pentru că ele erau spaţiul în care au fost cel mai adesea reprezentate figuri, separate sau nu prin medalioane, care comunicau cu privitorul doar individual. Nu există o poveste, de felul celei reprezentate la Modena, şi nu există nici acelaşi encadrament, cu lintelul mai lung decât capetele arhivoltei. În cazurile în care compoziţia se concentrează asupra arhivoltei sau a arcelor în retragere, lintelul şi timpanul dispar, iar în cazul în care ea ocupă tocmai timpanul şi lintelul, arhivolta sau arcele în retragere sunt asamblate din bolţari ornaţi sau nu cu motive geometrice, vegetale, florale sau animaliere. Cazul de la Modena rămânea în continuare fără echivalent în spaţiul francez. Trecând Alpii către peninsula italică, numărul arhivoltelor cu subiecte de sine stătătoare s-a rărit şi mai mult. În Piemont întâlneam aceeaşi decoraţie vegetală, geometrică sau animalieră şi aceiaşi bolţari simpli, a căror marchetărie din roci diferite era printre singurele plăceri estetice ale perioadei (Santi Nazario e Celso di Montechiaro d’Asti sau abaţia Santa Maria di Vezzolano). În Lombardia, San Pietro din Agliate, San Vincenzo di Galliano şi San Fedele di Como aveau arhivolte din bolţari şlefuiţi, iar exemplele care atestă compoziţii diferite datează din perioade ulterioare. Abia în Abruzzo, printre portale mai complicate de tradiţie sudică (San Giovanni in Venere şi San Clemente a Casauria) întâlnim aceeaşi formă de raportor a portalului della Pescheria de la Modena. Arhivolta în cauză se află pe faţada bisericii San Liberatore a Majella din localitatea Serramonacesca. Planul acestui locaş de cult este tot unul cu o navă centrală şi două nave laterale, iar pe paviment se regăsesc, adunate pe un mozaic, motive geometrice de la sfârşitul secolului al XII-lea. Spre deosebire de arhivolta de la Modena, cea de la Serramonacesca este cu mult mai amplă şi formează două cadre suprapuse, dintre care unul ar putea fi considerat o vusură. Lintelul, mult mai lat şi el, este însă mai mic în lungime, măsurând la fel cât diametrul timpanului. Pe lintel sunt reprezentate două siluete leonine afrontate, ceea ce ar putea duce cu gândul la decoraţia celor patru cadre animaliere de pe lintelul la Modena. Totuşi, compoziţia arhivoltei este una eminamente estetică: treisprezece medalioane, repetate pe întreg parcursul ei, încastrează o decoraţie vegetală. Portalul este, întocmai ca multele exemple nord-italice sau franceze, o bucurie a ochiului, şi nu una a spiritului. În Lazio şi Campania161 decoraţia arhivoltelor şi a arcelor în retragere rămâne aceeaşi – bolţari simpli, vegetaţie sau forme geometrice –, păstrându-se întocmai şi în multe dintre catedralele din Calabria, unde îşi fac însă apariţia modelele bizantine de provenienţă siciliană. Un caz aparte este regiunea Apulia (Puglia), unde, pe lângă multe exemple de catedrale
161

Ca exemple putem da portalele catedralelor de la Anagni, Gaeta, Capua, Viterbo, Amalfi, Aquino, San Matteo di Salerno etc.

60

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

construite la date mult prea târzii sau refăcute integral162, se întâlnesc două exemple de portale care existau în perioada 1120-1140. Unul dintre acestea este cel al catedralei San Nicola Pellegrino din Trani (1097), care are o decoraţie vegetală, atestând aceleaşi motive pe care le întâlnisem în toate celelalte spaţii deja inventariate. Cel de al doilea prezenta însă un model identic cu cel al portalului della Pescheria. Catedrala San Nicola di Bari a fost construită la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului următor. Data construcţiei portalului nordic, numit portale dei Leoni, poate fi plasată în primul deceniu al secolului al XII-lea, iar compoziţia lui şochează prin asemănarea cu portalul modenez: o sumă de călăreţi, purtând echipamente de luptă similare, atacă un castel în care sunt refugiate două personaje, fortificaţia fiind apărată de alţi patru războinici pedeştri care le ies dinainte cavalerilor. Am regăsit astfel aceeaşi compoziţie, am aflat aceeaşi formă, aceeaşi amplasare pe latura nordică, ba acest portal exista chiar între 1120-1140. Toate cele patru detalii converg către o singură concluzie: portalul de la Bari este modelul celui de la Modena. Diferenţele minore dintre cele două reprezentări ne făceau însă să ne îndreptăm atenţia către detaliile de compoziţie. Am pornit astfel la studierea celor trei domenii care ar fi putut furniza date suplimentare cu privire la originea arhivoltei de la Modena. IDENTITATEA NUMELOR Există o serie de întrebări care se ridică cu privire la etimologiile practicate până acum163. O cercetare onomastică asupra numelor de pe arhivolta
Bazilica Santa Maria di Anglona a fost începută în cursul secolului al X-lea, continuată şi terminată în cel de al XI-lea, dar refăcută integral în secolul XIV. Catedrala Assunta di Otranto a fost construită între 1080-1088, dar portalul faţadei, singurul pe care îl are biserica, a fost refăcut în perioada barocă. Catedrala San Sabino di Bari este o veche biserică în cruce greacă, construită după modele metropolitane bizantine între 1025-1035; ea a fost refăcută şi mărită între 1070-1078, dar a fost distrusă din temelii în 1156, la porunca regelui normand Guglielmo I cel rău. Reconstrucţia ei a avut loc între 1171-1188 după modelul bisericii San Nicola din vecinătate, astfel încât nu cunoaştem care vor fi fost subiectele şi formele vechilor portale. Catedrala Assunta e San Valentino di Bitonto este şi ea mult prea târzie, fiind construită după acelaşi model între 1175-1200. Santa Maria Assunta di Bovino (1100) a fost refăcută masiv în 1197, iar portalul central, în ogivă, atestă reamenajări şi în perioadă gotică. Un alt portal în formă de echer (cel lateral stânga) aparţine vechiului edificiu. San Gerardo di Potenza, este terminată la sfârşitul secolului al XII-lea şi reamenajată în perioadă neoclasică (secolul al XVIII-lea), iar San Cataldo di Taranto (1071-1072) a fost reamenajată în cursul secolelor XII-XIII şi refăcută în perioadă barocă (secolulal XVIII-lea), perioadă din care datează portalul şi faţada. Acelaşi caz în atestă şi catedrala Santa Maria Assunta di Troia. Catedrale mult mai târzii sunt şi Santa Maria Assunta della Bruna di Matera (1230-1270), Assunta di Ostuni (1435-1495), Santa Maria Assunta di Ruvo (sec. XII-XIII), catedrala Santa Maria Maggiore di Barletta (1267), bazilica Santa Croce di Lecce (1353), precum şi domul San Corrado di Molfetta (secolele XII-XIII). 163 A se vedea istoricul cercetărilor anterioare (capitolul precedent).
162

61

Vladimir AGRIGOROAEI

portalului della Pescheria ar putea oferi indicii cu privire la sursa legendei. Cea mai importantă parte a cercetării revine aşadar identificării unor posibile origini şi a unor posibili intermediari pentru toate cele nouă nume. Este foarte probabil ca toate să provină din spaţiul celtic, aşa cum s-a crezut şi până acum, numai că spaţiul celtic nu a putut oferi o cheie în descifrarea unora dintre ele. Winlogee. Unul dintre cazurile la care ne referim este cel al personajului feminin, doamna Winlogee. S-a crezut că Winlogee ar trebui identificată cu Guinevra, regina lui Arthur, dar cea de a doua parte a numelui acesteia nu indică o atare congruenţă. Guinevra are în comun cu Winlogee doar prima parte a numelui, în măsura în care acceptăm că Guin- şi Win- provin dintr-o formă (*)Gwen-164. Am întreprins o cercetare în arealul limbilor celtice165. Între numele166 din secolul X, în Cornwall167 apar multe nume care au primul element de compunere Gwen-: Gwenbrith (F), Guencen (F), Guencenedl (F), Guencor (?), Guenguerthlon (?), Guenguiu (F), Guenmon (F), Guenneret (?), Guentannet (M), Guentigirn (M), Guincum (M). Celelalte nume atestate în Cornwall, fie de origine germanică, fie de origine latină, biblică sau incertă, nu oferă asemănări fonetice cu numele Winlogee. Într-o inscripţie britanică de la sfârşitul secolului al V-lea este amintit numele Vendubarus (M)168. Tot în secolul al V-lea, dar fără o datare exactă, apar numele Vendonus (M), Vendesetlus (M), Vendognus (M) şi Vennisetlus (M)169. La începutul secolului al VI-lea este atestat un Vinnemaglus, la sfârşitul secolului al VI-lea un Vendumaglus (M)170. În actele de la Llandav171 apar Guencat (M), Guengarth (M), Guinan (M), Guingual (M) şi Guingualum (M). Aceeaşi parte a numelui este atestată şi de un act din 1556172, în care este amintită o Gwen James. În spaţiul breton173 am întâlnit
Entuziasmat de apropierea cu radicalul indo-european *GwENĀ (“femeie”), am început o serie de cercetări. Inconvenientul este că limbile celtice alterează încă din faza proto-celtică labio-velara iniţială *Gw- la stadiul labial *B. Astfel, cuvintele moştenite din radicalul amintit sunt ben în vechea irlandeză şi benyw în welşă. Această etimologie nu se susţine. Prima parte a numelui este, în urma cercetărilor întreprinse, un element de compunere extrem de răspândit în limbile celtice. El nu are însă un sens clar. 165 Articolele, cărţile şi listele redactate de Heather Rose Jones, Kathleen M. O’Brien, Christina Krupp, Brian M. Scott, Sara L Friedemann, Ramons lo Montalbes, Julian Goodwyn, Jo Lori Drake, Julia Smith, Henry MacQueen şi Joshua D. Mittelman sunt publicate la www.panix.com/~mittle/names. 166 Pentru secţiunea care urmează vom folosi abrevierile F pentru „nume feminin”, M pentru „nume masculin” şi ? pentru „nume incert”. 167 După Heather Rose Jones, Cornish (and Other) Personal Names from the Tenth Century Bodmin Manumissions. 168 Forma este atestată la cazul genitiv: Vendubari. v. Heather Rose Jones, The First Thousand Years of British Names, Appendix III. 169 Toate aceste nume apar cu forma lor de genitiv: Vendoni, Vendesetli, Vendogni şi Vennisetli, v. Heather Rose Jones, ibidem. 170 v. Heather Rose Jones, ibidem. 171 v. Heather Rose Jones, The First Thousand Years of British Names, Appendix V. 172 v. Heather Rose Jones, Women’s Names in the First Half of the Sixteenth Century Wales.
164

62

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Guenguen (?) în 1550, un Guynole (M) şi un Guinolle (M), amândouă în 1586. În arealul goidelic (scoţian şi irlandez), întâlnim numele ogamic174 Vendubarus (M), echivalat formele irlandeze vechi Finnbarr şi Findbarr. Grupul Gw nu este atestat în arealul irlandez pentru nici-un nume, deoarece nu există un asemenea grup fonetic iniţial: moştenirea lui Gwen- este Fin(n)-. Am verificat şi numele feminine din analele irlandeze175 pentru intervalul 501-1200, identificând două Fine (F) în ca.751-801 şi ca. 801-850 şi o Finbil (F) în ca.801-850. tot în rândul numelor irlandeze176 am găsit o Finnecht (F) în 756, două Fingin (M), în 619 şi între 1562-1610, patru Fínnechta (M) în 695, 831, 939 şi 960, Finguine (M) în 695-696 şi secolul X. Între numele scoţiene de secol XII177 am găsit un Finguine (M). Există aşadar un precedent pentru numele Winlogee – el poate fi celtic, deoarece primul său termen (Win-) poate fi *Gwen-, cu o atestare bogată în spaţiul celtic. Dintre numele saxone178 am selectat o Cwen (959), o Cwenburh (811), o Cwengyth (687-688), trei Cwenthryth (811, 824, 827) şi trei Winflæd (942, 966, 992). În perioada engleză medie, am întâlnit o Fina în Essex179, secolele XII-XIII, probabil tot de origine goidelică (irlandeză sau scoţiană). Două nume ciudate de femei de la începutul secolului al XIII-lea în Anglia180 sunt Gunnilda (3 atestări181) şi Gunnora (o atestare). Originea acestor nume saxone este neclară; este foarte posibil ca cea mai mare parte dintre ele să fie împrumuturi celtice sau nume create pe prim element celtic, cu cel de al doilea germanic (-burh, -gyth etc.). În afara spaţiului insular, fonemul W iniţial mai este atestat doar de dialectul francez anglonormand. Numele Winlogee are o origine celtică; primul element de compunere atestă această variantă. Evoluţia sa continentală, posibilul intermediar al formei de la Modena, nu se justifică decât în arealul anglonormand. Burmaltus. Numele se aseamănă fonetic formei Durmalt. Durmalt era însă un uriaş, pe care îl înfruntă atât regele Arthur, cât şi unii dintre cavalerii săi,

v. Heather Rose Jones, Given Names from Britanny, 1384-1600. Lista este alcătuită după Gildas Buron, Le peuplement et la population du pays guérandais à la fin du Moyen Âge et au début des temps modernes: l'apport de l'onomastique, în „Onomastique et Histoire, Onomastique Littéraire”, Ed. Pierre-Henri Billy et Jacques Chaurand, Publications de l'Université de Provence, 1998. 174 v. Heather Rose Jones, Some Masculine Ogham Names. 175 v. Kathleen M. O’Brien, Index of names in the Irish Annals, Feminine Names. 176 v. Kathleen M. O’Brien, Dated Names Found in O’Córrain and Maguire’s Irish Names. Lista de nume este alcătuită după Ó Corráin, Donnchadh and Fidelma Maguire, Irish Names, 2nd edition, Dublin, Ireland, Lilliput Press, 1990. 177 v. Sharon L. Krossa, A Simple Guide to Constructing 12th Century Scottish Gaelic Names; articolul se găseşte la www.medievalscotland.org 178 v. Christina Krupp, Anglo-Saxon Women’s Names from Royal Charters, la 179 v. Susan Carol Clark, A Statistical Survey of Given Names in Essex Co., England, 11821272; articolul este publicat la http://members.tripod.com/nicolaa5/articles/. 180 v. Brian M. Scott, Women’s Given Names from Early 13th Century England. 181 Formele atestate sunt Gonnilda, Gonnild şi Gonilda.

173

63

Vladimir AGRIGOROAEI

în diversele variante ale legendei, pe când Burmaltus este un pitic182. Alterarea dentalei la o formă labială putea fi uşurată şi de faptul că amândouă oclusivele sunt sonore (B, D). Nu putem identifica nici o origine şi nici un intermediar. Artus de Bretania. Identificarea originii personajului de pe arhivolta portalului della Pescheria se poate face pe două căi. Prima este cea fonetică - numele Artus are în comun cu numele Arthur trei foneme, pe baza cărora asemănarea se reduce la forma *AR_U_. Tradiţia welşă183 oferă varianta Arthur, conservată ca atare în onomastica din Anglia secolului al XIII-lea184, unde sunt atestaţi doi Arthurus, şi în inscripţiile funerare pe plăci de bronz185, unde sunt atestaţi alţi patru Arthur. În spaţiul goidelic irlandez186 grupul TH devine T, dovadă fiind trei Artúr (596, 847 şi 1052). Fenomenul este atestat şi în Bretagne187, unde exista un Artur în 1552188. Din comparaţia acestor exemple se poate deduce că varianta insulară a numelui era *Arþur / Artur. În limbile care nu cunosc africata Þ189, tratamentul ei este T190, astfel că Arþur devine Artur. Această formă este atestată la Marie de France191. Spre deosebire de Marie de France, care reprezintă dialectul francez anglo-normand, varianta pe care numele o ia la Chrétien de Troyes este Artu / Artus192, aceasta fiind tendinţa dialectelor central-franceze. În listele de cens de la Roubaix şi Néchin193 (1601) este atestat un Arthus, între magistraţii din Rouen (sec XVI)194 se afla un Artus. Exemplele sunt însă târzii. Deoarece numele lui Arthur în italiana contemporană este Artù, iar numele atestat la Modena este Artus, amândouă indică drept punct de plecare dialectele central-franceze, şi nu cel anglo-normand (Artur) sau varianta insulară (*Arþur / Artur). O a doua cale de identificare este cea semantică: de Bretania. Referirea se face direct la sursa poveştii reprezentate pe arhivoltă – ea provine aşadar din spaţiul britan-breton. Ne întrebăm însă ce vor fi ştiut Modenezii începutului de secol XII despre existenţa unei asemenea ţări. În cronicile
A se vedea descrierea pre-iconografică din capitolul 3.1.3. Identitatea costumelor. v. Facsimile & Text of the Book of Taliesin, reproduced and edited by J. Gwenogwryn Evans, Llandbewrog, N. Wales, 1910, p. 48, al. 7. 184 v. Brian M. Scott, Men’s Given Names from Early 13th Century England, 185 Inscripţiile datează între 1107-1600. v. Julian Goodwyn, Pre-1600 English Brass Inscriptions, 1997. 186 v. Kathleen M. O’Brien, Dated Names from Ó Corráin and Maguire’s Irish Names, 1999. 187 Satul Croissic. 188 v. Heather Rose Jones, Given Names from Brittany, 1384-1600, 2001 sau idem, Index of Names in Irish Annals: Masculine Given Names (listed alphabetically), 2003. 189 v. varianta engleză medie Arþour / Arþoure. 190 e.g. Tommaso pentru Thomas, 191 Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha, ed. Flammarion, Paris, 1994, p.144, versul 6. 192 e.g. Chrétien de Troyes, Li Contes del Graal, versurile 288, 444, 838-1083, 1364 etc., ed. Champion, Paris, 1984. 193 v. Sara L. Friedemann, French Names from 1601. 194 v. Triste Elliot, Sixteenth Century Norman Names, 1998.
183 182

64

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

italiene ale secolului al XII-lea regii normanzi şi plantageneţi primesc identificarea de Rex Angliae. Ţara Galilor nu cunoaşte atestări, iar Scoţia, Cumbria şi Cornwal-ul nici atât. Bretania la care trimite inscripţia de pe arhivoltă este probabil Bretagne, mult mai aproape, continentală şi sursa poveştilor arturiene pentru Marie de France şi Chrétien de Troyes. Inferenţa este motivată şi de vocalismul primei silabe: pentru spaţiul insular se foloseşte gradul închis (I - Britannia), iar pentru cel continental apertura medie (E - Bretannia); lipsa geminatei (NN) se poate datora unor cauze locale. Spre deosebire de Winlogee, numele modenez Artus are ca intermediar onomastic spaţiul central-francez. Isdernus. Singura apropiere care se poate face între numele Isdernus şi un personaj din corpusul de legende arturiene este cea cu cavalerul Yder. Grupul SD este redus în spaţiul francez la D. din nou nu putem identifica nici o origine şi nici un intermediar. Mardoc. Am amintit în primul capitol echivalarea acestui nume cu Mordred, dar, în afara consoanei iniţiale (M) şi a grupului median (RD), restul numelui nu se aseamănă formei Mordred. În Annales Cambriae, în rubrica anului 537, apare fraza: Gueith Camlann in qua Arthur et Medraut corruerunt, et mortalitas in Britannia et Hibernia fuit195. Forma Mordred este probabil formată de la gradul O al elementului de compunere Medr-/Modr-, prin anticipaţia lichidei (DR > R_DR). În „Viaţa Sfântului Gildas” apare un Melwas, rege în Somerset, despre care se presupune că ar fi o variantă a viitorului Mordred şi cu care a fost identificat Mardoc. Forma finală a numelui în cauză se petrece însă abia o dată cu Geoffrey de Monmouth, unde forma lui este Mordred. Varianta modeneză rămâne nesigură. Nici-o ipoteză anterioară nu a verificat nume similare în întregul corpus arturian, ci doar în cel celt, cel anglo-normand şi cel englez. În spaţiul german, în romanul în versuri Lanzelet al lui Ulrich von Zatzikhoven196 apare un Malduc. Personajul este un vrăjitor care îl ajută pe Lanzelet, personajul principal, la salvarea reginei Ginover, pe care o ţine prizonieră regele Valerin. În urma comparării celor două nume observăm doar două diferenţe fonetice: R / L şi O / U. R şi L sunt amândouă sonante din categoria lichidelor şi confuziile între ele sunt frecvente în toate limbile. Vocala U reprezintă gradul minim de apertură al timbrului O, ea fiind de multe ori rezultatul închiderii acestuia. Diferenţele dintre cele două variante sunt rezultatul adaptării la limbi diferite. Numele Mardoc-Malduc este unul şi acelaşi. Asemănarea fonetică ar putea determina o schimbare şi în citirea
« Bătălia de la Camlann, în care Arthur şi Medraut s-au năpustit unul asupra celuilalt şi au murit mulţi oameni în Britannia şi Hibernia. ». 196 Textul lui Ulrich von Zatzikhoven a fost redactat în ultimul deceniu al secolului al XII-lea; a fost publicat în 1200. El se află sub influenţa lui Chrétien de Troyes, în linia deja deschisă de către Heinrich von Veldeke (1189 – Eneit), Hartmann von Aue (1180 – Erec, 1187-1189 – Gregorius, 1195 - Der arme Heinrich, 1200 - Iwein), Wolfram von Eschenbach (11701220 – Parzifal), Gottfried von Straßburg (1210 – Tristan) şi Herbort von Fritzlar (Povestea Troiei). v. Albert K. Wimmer, Anthology of Medieval German Literature synoptically arranged with contemporary translations, third edition, 1998, pp. 62, 165, 224.
195

65

Vladimir AGRIGOROAEI

scenariului de la Modena, în care Mardoc nu este automat stăpânul castelului, ci un simplu personaj. Carrado. Poate că acest Carrado ar fi Caradog, cel atestat în poemul welş Kanu y Meirch197, alături de Gwythur, Gwawrddur, Arthur şi Taliesin. Numele welş este Caradawc sau Caradawg, în funcţie de iniţiala cuvântului următor, aşa cum o demonstrează textul original198. El este atestat în Britannia încă din perioada romană (Caratacus)199. Tradiţia legendară welşă aminteşte un Caradog Freichfras sau Caradawc Vreichvras, rege în Gwent sau Vannetais, şi un Caradog ap Meirion, rege în Gwynedd. Varianta adaptată a numelui este Caradoc. Personajul apare şi în legendele anglonormande, în care supranumele Vreichvras este tradus drept Brise-Bras. El nu este însă rival al regelui Arthur, ci unul dintre cavalerii de la curtea lui. Corpus-ul continental de legende arturiene nu atestă însă vreun nume similar, ceea ce nu indică totuşi lipsa lui. În tradiţia târzie arturiană, la Thomas Malory200, apare un king of Carados, pentru ca în capitolul următor să devină king Carados, unul dintre cei 11 regi pe care îi înfruntă Arthur la începutul domniei. La acelaşi autor apare un Sir Carados201, adversar al lui Gawaine şi al regelui Pelleas. Asemănarea numelor Carados şi Carrado este accentuată de întâlnirea celor două personaje cu Gawaine şi Galvaginus, despre a căror co-identitate vom discuta în paragraful următor. În ceea ce priveşte varianta modeneză a numelui, am căutat posibile apropieri fonetice. Singurele nume cu fonetism similar au fost descoperite la Florenţa, în 1427202, unde este atestat Corrado (8 ocurenţe) şi varianta sa Corradino (1 ocurenţă) şi în listele de la Tre Maggiori, unde apar un Carradore şi 15 Corrado. Corrado este varianta italiană a numelui german Conrad203, iar Corradino este perechea lui Conradin; pentru varianta Carradore nu am găsit explicaţii etimologice. Nu există legături directe cu varianta franceză a numelui: între numele din Bordeaux204 sunt atestaţi un Corantin Audard şi un Corantin Lefloc, la Paris apar, în listele de cens de la 1292205, un Courrart Martin tesserant şi un Courrat le lombart, iar în cele din

i.e. Kanu y Meirch (« Poemul Cailor ») face parte din colecţia de texte denumite Llyfr Taliesin (« Cartea lui Taliesin »). 198 e.g. amarch karadawc kymrwy teithiawc (i.e. „şi calul lui Caradawc, vioi şi frumos”), în Facsimile & Text of the Book of Taliesin, 1910, p. 48, al. 4-5. 199 v. Heather Rose Jones, The First Thousand Years of British Names, Appendix III. 200 e.g. Thomas Malory, Le Morte Dartur, Book I, Chapter VIII şi Chapter IX. University of Virginia Library Electronic Text Center, la http://etext.lib.virginia.edu/, ediţia urmează Le Morte Dartur:Sir Thomas Malory’s Book of king Arthur and his Noble Knights of the Round Table, volume I, ed. by William Caxton, A.W. Pollard, and Sir Edward Strachey, The Macmillan Company, New York, 1903. 201 e.g. Thomas Malory, ibidem, Book IV, Chapter XXI. 202 v. Joshua D. Mittelman, Italian Names from Florence, 1427. 203 v. Brian M. Scott, 15th Century Italian Men’s Names. 204 v. Sara L. Friedemann şi Brian M. Scott, Names Found in Commercial Documents from Bordeaux, 1470-1520. 205 v. Henry MacQueen, An Index to the Given Names in the 1292 Census of Paris.

197

66

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

1421, 1423 şi 1438206 apar doi Conrrat, un Conrrard şi un Conrrart. Exemplele atestă asimilarea grupului NR la geminată (RR) – dialectele central franceze, dar şi metateza207 – dialectele meridionale şi spaţiul provensal. Numele italiene atestă doar asimilarea. Este posibil ca varianta modeneză Carrado să fie o confuzie a numelui celtic Caradog, trecut sau nu printr-un intermediar Carados, cu numele Corrado, de origine germanică şi adaptat particularităţilor italiene. Confuzia se putea petrece în spaţiul central francez, unde fenomenul de asimilare a lui Conrad la Courrat este atestat în 1292, sau chiar în spaţiul nord-italic. În acest fel se poate explica prezenţa geminatei (RR) acolo unde forma welşă atestă un singur fonem208. Galvaginus. În primele atestări ale legendei, alături de regele Arthur sunt amintiţi doi companioni: Gualchmai şi Kai. Gualchmai, al cărui nume înseamnă „Şoimul din luna Mai”, este viitorul Gawain. Originea numelui Gawain pare a fi dublă209: o sursă de difuzare este Gwalchgwyn, pandant al numelui welş Gualchmai; cealaltă sursă este un vechi nume germanic, Gawin. Numele welş a fost latinizat de Geoffrey de Monmouth sub forma Walganus, el devenind în dialectul francez anglo-normand Walwain, iar în dialectele franceze centrale Gawain sau Gauvain. Structura fonetică a numelui modenez Galvaginus se apropie mai mult de varianta Gauvain210, atestată la Chrétien de Troyes. La Marie de France apare însă varianta Walwains211. Această formă presupune o asimilare regresivă de la o formă *Gwalwain, în care labiovelara sonoră iniţială îşi pierde trunchiul velar pentru a se asimila la o forma semivocalei labiale W. Aceasta ar fi forma originară a numelui care apare la Marie de France. Tratamentul francez al grupului al + consoană este au212 + consoană. Astfel, forma din Chrétien de Troyes ar fi la origine *Galvain, care se aseamănă celei Walwains, atestată la Marie de France. Forma Walwains se datorează tratamentului special pe care îl arată dialectul anglo-normand în păstrarea lui W iniţial213. Varianta în dialectele franceze centrale, presupusă a fi la originea celei a lui Chrétien de Troyes, era *Galvain. Înlăturând

v. Sara L. Friedemann, French Names from Paris, 1421, 1423, & 1438. Cele două nume de la Bordeaux: *Conratin > Corantin. 208 Caradog / Caradawc faţă de Carrado. 209 v. Joshua D. Mittleman, Concerning the Names Gavin, Gawaine, Gavan, and Gabhainn; articolul foloseşte E.G. Withycombe, The Oxford Dictionary of English Christian Names, 3rd edition, Oxford, OUP, 1988, P.H. Reaney & R.M. Wilson, A Dictionary of English Surnames, Oxford, OUP, 1995 etc. 210 e.g. Chrétien de Troyes, Li Contes del Graal, versurile 4068, 4325-4523 etc., ed. Champion, Paris, 1984. 211 e.g. Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha, ed. Flammarion, Paris, 1994, p.156, versurile 225, 227. 212 e.g. it. albergo – fr. auberge, lat. med. Baldovinus – fr. Baudoin, lat. calidus – fr. chaud etc. 213 M.K. Pope, From Latin to Modern French – with special consideration of Anglo-Norman, Publications of the University of Manchester / No. CCXXIX, French Series No. VI, Manchester University Press, 1966, p. 429.
207

206

67

Vladimir AGRIGOROAEI

terminaţia –US214 din Galvaginus, obţinem forma Galvagin-, care se aseamănă fonetic cu varianta *Galvain. Întâmpinăm însă o piedică: numele are un fonem în plus, care aduce după sine o nouă silabă. Fonemul în discuţie este cel de al doilea G, care marchează o africată (Ğ). Deoarece diftongul AI nu există în limba italiană, el fiind scindat în două silabe distincte, uzul curent a făcut probabil ca numele *Galvain să fie silabisit *Gal-va-in. Silaba ultimă (-IN) ar fi început cu o vocală, dar vocalele I şi E necesită prezenţa unui apendice sonantic. Italiana transformă în Ğ pe I consonantic215. O altă particularitate fonetică italiană este transformarea lui W iniţial în Gw / GU216. Dacă numele lui Gawain ar fi ajuns la Modena direct din spaţiul welş, englez sau normand, şi nu prin filiera central-franceză, el ar fi fost modificat în italiană la o formă precum *Gualguaino, latinizat eventual drept *Gualguainus. Forma Galvaginus de pe arhivolta portalului della Pescheria atestă însă o origine central-franceză. Galvariun. Numele acestui cavaler este cel mai enigmatic dintre toate. S-a propus identificarea sa cu un alt cavaler, pe nume Galeron. Interpretarea nu se poate motiva fonetic. Este posibil ca numele Galvariun să fie o variaţie pe baza numelui Galvaginus; invocăm drept dovadă primul element de compunere (Galva-). Numele rămâne însă cu o origine şi un intermediar necunoscute. Che. Cel de al doilea companion al lui Arthur în variantele welşe ale legendei este Kai / Cai. Prima atestate a personajului în literatura welşă este în poemul Pa Gur yv y Portaur217, în care este prezentat alături de Arthur sub numele Cai, o serie dintre faptele sale eroice fiind prezentate în restul poemului. Originea numelui este latină (Caius), varianta Cai fiind o adaptare la fonetismul celtic prin pierderea desinenţei. Pentru spaţiul insular, varianta numelui rămâne conservatoare (Kai sau Cai), el încetăţenindu-se drept Sir Kay, fratele vitreg al regelui Arthur. Varianta din Chrétien de Troyes este Keu / Kex / Quex218 ; spaţiul central francez atestând astfel monoftongarea lui AI la E. Varianta modeneză atestă din nou originea central-franceză, transcrierea Che fiind doar o abatere grafică (it. CH pentru fr. QU/K).

214 215

-US este marca nominativului singular, declinarea a doua, în limba latină. v. lat. Iohannes – it. Giovanni, lat. Iunius – it. Giugno etc. 216 În cronicile italiene apar Gualterius pentru Walter sau Guillelmus pentru Wilhelmus. 217 Poemul este databil în cursul secolului al XI-lea ; legendele coagulate în textul său sunt probabil mult mai timpurii. Reproducem textul după traducerea lui Robert Williams, în W.F.Skene, Four Ancient Books of Wales, la http//:camelot.celtic-twilight.com/poetry What man is the porter? Glewlwyd Gavaelvawr. Who is the man that asks? Arthur and the fair Cai. 218 e.g. Chrétien de Troyes, Li Contes del Graal, versurile 1006, 1031, 1196 etc., ed. Champion, Paris, 1984.

68

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Numele arturiene. Concluzii. Succesul numelor arturiene în spaţiul continental este redus. În arealul francez219 apar totuşi serie de nume arturiene. La Paris, exista în 1292220 un Ganelon, o Melissent la Fauconnière şi un Yvain le Breton, în 1421221 existau un Lancelot şi un Lancelet, iar în 1438 un alt Lancelot. În 1587, în Provins222, avem 2 Tristani: Tristan de Marchey şi Tristan de Noyen. Între 1499-1610, în rândurile nobilimii din Rouen223 s-a aflat şi un Artus. La Bordeaux, între 1470-1520224, a existat un Tristand de Moles şi un Tustan Chausson. Un Arthus apare în listele de cens din 1601, în Roubaix şi Néchin225. Între numele italiene din secolul XIII de la Perugia226 întâlnim o Genevria şi o Ginevria, precum şi o Guinelda. La Florenţa, în secolul al XV-lea227, apar 10 Ginevra, la care se adaugă şi o Isotta228. Numele Ginevra este atestat la Florenţa şi în secolul al XIV-lea229. Am căutat existenţa unor nume similare în rândul numelor veneţiene de secol XIV230, precum şi în spaţiul pisan, dar nu am găsit apropieri fonetice. La fel s-a întâmplat şi în căutările întreprinse în listele de nume de la Arezzo (1386-1528)231. Numele de la Modena sunt de import. Importul nu se justifică însă printr-un intermediar insular, ci printr-unul central-continental (Artus de Bretania, Carrado, Galvaginus, Che). Numai numele Winlogee atestă o posibilă origine anglo-normandă. Unele dintre aceste nume au fost adaptate
În afara articolelor şi listelor onomastice amintite acolo unde am întâlnit nume arturiene, am mai consultat şi: Ramons lo Montalbes, French / Occitan Names of the XII and XIII Century, Joshua D. Mittleman, French Names from Two Thirteenth Century Chronicles, Joshua D. Mittleman, Languedoc Names circa 1300, Julia Smith, Occitan Townspeople in the 14th Century, Sara L. Friedemann, French Names from Périgueux, 1339-1340, Brian M. Scott, Late Period Feminine Names in the South of France şi Triste Elliot, Names from Fourteenth Century Foix. 220 v. Henry MacQueen, An Index to the Given Names of the 1292 Census of Paris. 221 v. Sara L. Friedemann, French Names from Paris, 1421, 1423, & 1438. Lista numelor pariziene din cei trei ani amintiţi a fost alcătuită după trei cataloage de recensământ. Lista conţine atât nume masculine, cât şi feminine. 222 v. Sara L. Friedemann, Names from a 1587 Tax Roll from Provins. 223 v. Triste Elliot, Sixteenth Century Norman Names. 224 v. Sara L. Friedemann şi Brian M. Scott, Names Found in Commercial Documents from Bordeaux, 1470-1520. Lista este alcătuită după Documents pour servir à l'histoire du commerc des Pays-Bas avec la France jusqu'à 1585: Tome II Actes notariès Bordeaux 1470-1520. 225 v. Sara L. Friedemann, French Names from 1601. 226 v. Joshua D. Mittelman, Feminine Given Names from Thirteenth Century Perugia. Lista citată şi folosită apare într-un act de recensământ din 1285 şi a fost alcătuită după un studiu al lui Alberto Grochmann, L’imposizione diretta nei Communi dell’Italia centrale nel XII secolo: La Libra di Perugia del 1285, Paris / Torino: École Française de Rome, 1986. 227 v. Joshua D. Mittelman, Feminine Given Names from the Online Catasto of Florence of 1427. 228 Isotta este probabil varianta cu asimilare regresivă din Isolta/Isolda < fr. Iseult. 229 v. Jo Lori Drake, Italian Renaissance Women’s Names. 230 v. Brian M. Scott şi Joshua D. Mittleman, Fourteenth Century Venetian Personal Names. Lista este alcătuită după Guido Ruggiero, Violence in Early Renaissance Venice. 231 v. Sara L Friedemann, Names from Arezzo, Italy, 1386-1528.
219

69

Vladimir AGRIGOROAEI

fonetismului italic (Carrado, Galvaginus şi Che), fapt care ne îndeamnă să presupunem că legenda sau povestea arturiană ajunsese la Modena înainte de intervalul 1120-1140. Sursa poveştii va fi reprezentat-o un grup, nu o persoană, iar în acest grup, majoritar central-francez, nu excludem prezenţa unor normanzi (W iniţial).

70

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

IDENTITATEA CASTELULUI Imaginea de la Modena prezintă un scenariu relativ simplu, care gravitează în jurul unui castel. Forma şi amplasarea acestuia ar putea duce la identificarea comanditarului şi a sculptorului, dar poate şi la identificarea originii legendei arturiene în varianta sa modeneză. Dacă avem în vedere felul în care reprezentările medievale sunt influenţate de iconografia motivului (fie model autohton, fie importat), sunt şanse ca arhivolta modeneză să fie o adaptare specifică a legendei arthuriene la un cadru mai strâmt, poate cel nord-italian sau la un alt cadru lărgit – spaţiul pe care îl parcurge Via Francigena (celtic, francofon şi italian). Scenariul modenez este simplu conturat: cinci sau şase cavaleri asaltează un castel cu donjon, curtină patrulateră, turnuri de flanc din lemn şi fosă inundată232. Castelul este apărat de două personaje (Burmaltus şi Carrado), iar înăuntrul lui sunt înfăţişaţi o femeie (Winlogee) şi un bărbat (Mardoc). Dacă ignorăm numele personajelor, rămâne un scenariu tipic cavaleresc, iar dacă ignorăm şi prezenţa celor două personaje din castel, ajungem la un scenariu real, în care trebuie să identificăm epoca şi locul (cele două coordonate necesare) pe baza vestimentaţiei cavalerilor şi a tipului de fortificaţie. Scopul excursului care urmează este numai cel de a analiza tipul de fortificaţie. Se cuvine să examinăm toate castelele de pe parcursul drumului deja amintit. În urma acestui demers, am identificat un număr impresionant233 de castele şi fortificaţii existente în intervalul 1120-1140234. Reprezentarea castelului de pe
Pentru descrierea castelelor am folosit lexicul specializat: donjon = clădire turiformă masivă plasată în incinta castelului, locuinţă şi fortificaţie; turn-donjon = turn de zid mai mare cu funcţie de donjon (fr. tour maîtresse); turn-reşedinţă = clădire turiformă de mărime mai mică având funcţie de donjon; curtină = zid de incintă cu drum de strajă; turn de flanc = turn plasat într-unul dintre colţurile fortificaţiei; zid de incintă = zid primitiv care închide incinta, drumul de strajă era format probabil de platforme de lemn; palisadă = încercuire de lemn, de forma unui gard înalt, adesea implică existenţa unui val de pământ; turn de lemn = clădire turiformă de mărimea unui turn-reşedinţă, dar construită doar din lemn; motă = gorgan, gargui, deal natural sau artificial, loc de amplasare al unui donjon; incintă = curte interioară sau exterioară; fosă = şanţ; contrafosă = un al doilea şanţ concentric, care formează împreună cu fosa un val de pământ; fosă inundată = şanţ cu apă. 233 Am inventariat 361 de castele şi fortificaţii existente în acest interval: 147 în Italia lombardă şi papală, 119 în regatul Angliei, 57 în spaţiul francofon continental, 27 în Ţara Galilor şi 11 în regatul Scoţiei. 234 Cercetarea s-a bazat pe datele furnizate de Charles-Laurent Salch (coord), L’Atlas des villes et villages fortifiés en France (Moyen Age), ed. Publitotal, Strasbourg, 1978 şi de site-urile www.mondimedievali.org, www.castelli toscani.net, www.appenninoreggiano.it, www.romahinterland.com/cast.html, www.piemonteonline.it, www.storiaecultura.it/cornucopia/, http://homepage.mac.com/phillipdavis/Lists/lists.html, www.dolomiti.it/eng/castelli, www.casteland.com, www.castleuk.net, www.castlewales.com, www.rcs.re.it/canossa, www.castellimatildici.it, www.castit.it, www.ecastles.co.uk, www.castellidelducato.it, www.castlexplorer.co.uk, www.italiamedievale.org, www.castles.org, http://members.lycos.co.uk/RoystonB/HomePage.htm, precum şi de site-urile fiecărui castel sau de site-urile localităţilor din apropierea acestuia.
232

71

Vladimir AGRIGOROAEI arhivolta portalului della Pescheria poate fi segmentată în cinci secţiuni, aşa cum se poate observa din desenul alăturat. Fiecare dintre cele cinci secţiuni aduce în discuţie un element de fortificaţie: donjon, turnuri de flanc, curtină şi fosă inundată. În funcţie de aceste elemente am clasificat corpus-ul de de castele existente între 1120-1140 în 8 tipuri de fortificaţie, fiecare cu câte 2 subtipuri235. A1. Motte and bailey236. Castelul are două in-cinte. Incinta interioară este închisă cu o pa-lisadă, este ridicată pe o motă, naturală sau ar-tificială, şi are un turn de lemn cu funcţie rezi-denţială. Cea de a doua incintă este încinsă şi ea cu o palisadă. A1a. Nu are fosă sau este prea mică. A1b. Fosa este fie foarte adâncă, fie inundată; are şi o contrafosă A2. Motte and bailey. Castelul este ridicat tot pe o motă, cu ambele incinte înconjurate cu o palisadă, dar are donjon, turn-donjon sau turn-reşedinţă din piatră. A2a. Nu are fosă sau este prea mică. A2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă B1. Motte and bailey cu două incinte, este ridicat pe o motă; prima este din piatră (curtină sau doar zid de incintă), a doua incintă fiind variabilă (poate fi încinsă cu o curtină, cu un zid de incintă sau cu o simplă palisadă). Nu sunt semnalate urme de donjon sau este atestată prezenţa unui turn de lemn în incinta exterioară, pe motă. B1a. Nu are fosă sau este prea mică. B1b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă B2. Motte and bailey. Castel ridicat pe o motă, cu două incinte (una de piatră şi una exterioară variabilă). Are donjon, turn-donjon sau turn-reşedinţă din piatră. B2a. Nu are fosă sau este prea mică. B2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă C1. Tip de fortificaţie cu o singură incintă (ring-work237,castrum238 sau incin-tă neregulată), încinsă cu palisadă sau cu un val de pământ fortificat un coronament de lemn; nu este atestată prezenţa unui donjon sau are un turnreşedinţă de lemn.
Datele privind tipul de fortificaţie (amplasare, curtină, zid de incintă sau palisadă, tipuri de donjon sau turn, tipuri de turnuri alipite curtinei, tipuri de şanţuri) şi proprietarul castelului în acelaşi interval de timp sunt prezentate în Anexă 1 – Castele şi fortificaţii. 236 Fortificaţie de origine normandă, cu două incinte, una dintre ele fiind construită pe o motă (motte) şi cea de a doua pe un platou în faţa acesteia (bailey). 237 Fortificaţie din spaţiul anglo-saxon şi normand. Incinta este construită pe un val circular, ovoidal sau semicircular de pământ pe care este plasat un coronament de piatră sau o palisadă. 238 Castrum este o fortificaţie romană, de plan pătrat sau rectangular, străbătut de două axe care formează patru porţi în mijlocul celor patru laturi. Tipul acesta de fortificaţie s-a conservat de-a lungul evului mediu timpuriu, fiind reamenajat cu o nouă incintă de ziduri sau conservat ca atare. Planul de tip castrum este specific oraşelor fortificate.
235

72

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea C1a. Nu are fosă sau este prea mică. C1b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă C2. Fortificaţia are o singură incintă, fiind la fel ca cea din tipul precedent, dar în interiorul acesteia este un donjon, un turn-donjon sau un turn-reşedinţă din piatră. C2a. Nu are fosă sau este prea mică. C2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă D1. Fortificaţie cu o singură incintă de piatră (curtină sau zid de incintă) – vezi cele două tipuri anterioare – ; nu are donjon sau are un turn-reşedinţă din lemn. Poate avea şi turnuri de flanc. D1a. Nu are fosă sau este prea mică. D1b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă D2. Acelaşi tip de fortificaţie ca şi D1, dar cu donjon, turn-donjon sau turnreşedinţă din piatră. D2a. Nu are fosă sau este prea mică. D2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă În afara acestor categorii sunt atestate şi alte tipuri de fortificaţii, care nu pot fi clasificate drept castele. Ele au fost ordonate în două tipuri: E. Turn-donjon, turn-reşedinţă sau casă întărită, cu etaj – fără existenţa unor fortificaţii secundare. F. Turn de pază. Castelul de pe arhivolta portalului della Pescheria poate fi clasificat drept tip D2, subtipul D2b, deoarece are o incintă de piatră sau o curtină, un donjon în interiorul incintei, două turnuri de flanc şi o fosă inundată sau un râu în vecinătate. De asemenea, el este construit pe teren plat, curtina care leagă cele două turnuri de flanc este crenelată, iar curtina pe care este adosat donjonul239 nu are creneluri. Un donjon crenelat domină întreaga fortificaţie, prelungindu-se în afara spaţiului arhivoltei. În ceea ce priveşte fosa, ea ar putea fi interpretată şi ca palisadă: valurile apei cuprind spaţiul pe care ar trebui să îl ocupe curtina, astfel încât ondulările ar putea fi considerate împletituri de nuiele pe stâlpi. Această interpretare nu poate fi susţinută, deoarece tot printre sculpturile exterioare ale catedralei din Modena întâlnim Ciclul Sfântului Geminiano, în care, într-una dintre scene (Călătoria pe mare a Sfântului Geminiano), valurile sunt redate prin aceleaşi brâuri ondulate. Castelul de pe arhivoltă are aşadar o fosă inundată sau se află pe malul unui râu.
Presupunem că donjonul comunica cu zidul sau curtina reprezentată în fundal. Nu avem însă nici-o dovadă că acest lucru era imaginat şi de sculptorul portalului. Donjonul poate fi plasat în centrul fortificaţiei sau pe partea sa elevată, iar presupusa curtină din fundal poate fi un simplu zid de incintă care închide latura din spate a fortificaţiei.
239

73

Vladimir AGRIGOROAEI Planul lui este patrulater (fie pătrat, fie cvadrangular, fie trapezoidal). Nu cunoaştem care sunt porţile (ele nu sunt reprezentate), dar putem presupune că are două: una în partea dreaptă a arhivoltei, pe care iese Carrado pentru a-l înfrunta pe Galvaginus, şi una în partea stângă, pe care iese Burmaltus. Ambele porţi sunt în apropierea celor două turnuri de flanc. Un alt indiciu este posibila prezenţă a unui drum de strajă pe curtina frontală, motivat de înălţimea la care sunt reprezentate cele două personaje din castel: Winlogee este reprezentată un cap deasupra lui Burmaltus, iar Mardoc, reprezentat şi el la aceeaşi înălţime, se agaţă de maşiculiul turnului din dreapta. Italia lombardă şi papală. Castelele şi fortificaţiile existente în intervalul 11201140 în Italia de nord240 sunt atestate în cea mai mare parte în Toscana şi Emilia-Romagna. Un număr mai mic de castele sunt atestate în Piemont, în Alpii Italieni, în posesiunile papale şi în zona venetă. Cel mai important tip de castele este tipul D2241 (81 de ocurenţe ale subtipului D2a şi 3 ocurenţe ale subtipului D2b), urmat de tipul D1 (28 de ocurenţe pentru D1a şi nici-una pentru D1b). O frecvenţă redusă au tipurile E (11), F (3), B1 (2) şi B2 (2), iar A1, A2, C1 şi C2 nu sunt atestate. În Italia lombardă şi papală predomină aşadar castelele cu o singură incintă, cu sau fără donjon, cu sau fără turnuri de flanc, cu sau fără fosă inundată. Cea mai mare parte dintre aceste fortificaţii sunt construite pe stânci, dealuri, faleze, coline sau obcine, dominând natural regiunea. Sunt atestate doar 4 fortificaţii pe motă şi cu incintă exterioară, dar mota este de fiecare dată naturală, iar incinta exterioară este construită ulterior. Planul motte and bailey nu este decât un accident în Italia de nord; cele patru exemple sunt de fapt fortificaţii de tipurile D1 sau D2 reamenajate pentru a închide cu o incintă exterioară satul de la poalele motei. Proprietatea castelelor din Italia lombardă şi papală cunoaşte o dispersare a centrului de autoritate. În urma morţii Matildei de Canossa (1115), contesă de Toscana, apar seniorii temporare, iar mai vechii vasali devin independenţi. Apariţia Împăratului German Henric al V-lea, moştenitorului ei desemnat, nu coagulează posesiunile lombarde. Cea mai mare parte a proprietarilor au în stăpânire câte un castel. Această categorie este formată din necunoscuţi, personaje insignifiante242, feţe bisericeşti243, comune autonome244 sau familii nobiliare locale245. Categoria intermediară este formată din posesorii a câte două sau trei castele. În rândurile acestora se numără conţii de Arco, familia Baiso, Împăratul German Henric al V-lea, familia Firidolfi (cu
Au fost inventariate 147 de castele şi fortificaţii. Pentru toate procentajele care vor urma v. Anexă 1 – Castele şi fortificaţii. 242 Urmaşii lui Aghinolfo, urmaşii lui Lupone, Ubaldo de Mandra, Giovanni di Benzo, Ugolino da Rocchione şi Guarnellotto dei Mezzolombardi. 243 Episcopul de Albano, Abatele de Grottaferrata, Episcopul de Massa Maritima, Abatele din San Paolo, Episcopul de Arezzo, Biserica din Parma, Mănăstirea Sant’Apollonico din Canossa, Abatele de la Santa Flora e Lucilla din Arezzo. 244 Comuna din Reggio (Emilia), Comuna din Castelvecchio şi Comuna din San Gimignano. 245 Familia Bebbi, conţii Reghinari, familia Gandolfi, familia Corbellari, familia Cattani, familia Scalelli, seniorii de Saiano, viconţii Campiglia d’Orcia, familia Erberia, marchizii de Massa, familia Appiano, conţii Berardenghi, familia Guasconi (sau Vesconi), familia Sanvitale, familia Lambardi, marchizii de Pierle, conţii de Cegliolo, familia Malaspina, conţii Pallonieri di Forteguerra, familia Pistoia, familia Soarzi, familia Saltarelli, familia Bosi, conţii Gherardinghi şi familia Scotti.
241 240

74

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea ramura Ricasoli), Episcopul de Volterra, Episcopul de Fiesole, conţii Gherardeschi, familia Cadolingi, familia Pazzi, Episcopul de Reggio (Emilia), familia Cacciaconti, Episcopul de Trento, conţii Alberti, Comuna din Pisa şi familia Tignosi. Ei sunt stăpânii unor fiefuri locale, de mărimi medii. Cazul Împăratului German Henric al V-lea reprezintă o abatere de la această regulă, el fiind suveranul întregului spaţiu în discuţie, chiar dacă titlul era doar fictiv. Ultima categorie, cea mai importantă, este formată din posesorii a mai mult de cinci castele. Un fief cuprinzând cinci castele aparţinea mănăstirii din San Savino şi unul de şapte castele conţilor de Tuscolo. Familia dei Canossa, urmaşii contesei Matilda, stăpâneau nouă castele, iar conţii Guidi douăsprezece. Familia Aldobrandeschi, urmaşii contelui lombard Ildebrando, stăpâneau douăzeci de castele şi fortificaţii. Peisajul Italiei de nord se împarte aşadar în zone de influenţă. Toscana este dominată de familia Aldobrandeschi şi episcopul de Volterra, în concurenţă cu familia conţilor Guidi, Emilia-Romagna se afla sub influenţa prelaţilor Bisericii Catolice şi a conţilor din familia dei Canossa, ale căror posesiuni se extindeau şi în munţii Appennini. Alpii erau controlaţi de Episcopul de Trento, iar Latium-ul se afla sub autoritatea conţilor de Tuscolo. Între toate aceste zone de influenţă se aflau fortificaţii independente. Spaţiul francofon continental246. În ceea ce priveşte castelele şi fortificaţiile franceze existente în intervalul 1120-1140, numărul inventariat este mai mic (doar 57). Acest fapt se datorează reconstrucţiilor continue ale castelelor mai vechi, planul schimbându-se de la un secol la altul, dar şi lipsei de atestări pentru o mare parte dintre fortificaţii. Dintre castelele inventariate predomină tipurile D2 (13 ocurenţe) şi D1 (12). Urmează A2 (7), E (7), B1 (4), B2 (4), A1 (2) şi F (1). Majoritatea castelelor sunt fortificaţii cu o singură incintă, unele dintre ele de tip castrum, altele cu incintă neregulată, pe colină, deal, stâncă sau obcină; mai sunt atestate donjoane, turnuri-reşedinţă şi case fortificate. Castelele de tip motte and bailey sunt specifice Normandiei şi spaţiului vestic. Cele mai multe dintre castelele franceze construite între 1000–1181 sunt concentrate fie în extremul sud, în zona cathară, fie la graniţa şi în interiorul ducatului de Normandia, fie la periferia comitatelor Anjou şi Poitou şi a ducatului de Aquitania. Ele dovedesc interesul coroanei franceze de a-şi consolida puterea politică, precum şi independenţa politică a conţilor de Anjou, a ducilor de Aquitania şi a ducilor de Normandia, la acea dată suverani englezi. Seniorii francezi sunt cel mai adesea posesorii unui singur castel: nobili247, prelaţi bisericeşti248 şi diverşi249. Categoria

Denumirea aleasă (spaţiul francofon continental) înlocuieşte denumirea Franţa, care nu ar fi acoperit semantic arealul la care ne referim. Franţa intervalului de timp 1120-1140 este constituită din Ile-de-France şi Orléanais, la care se adaugă câteva posesiuni de importanţă minoră. Spaţiul de limbă franceză, în care a circulat legenda arturiană, este mult extins; el cuprinde Anglia, Ţara Galilor, Normandia, Bretagne (Armorica), Poitou, Maine, Anjou, Toulouse, Aquitania, Burgundia, Provenţa, Flandra, precum şi Lorena, Hainaut şi alte seniorii cuprinse în Imperiul German. Folosind sintagma spaţiu francofon, putem cuprinde întregul areal, iar adjectivul continental exclude Anglia şi Ţara Galilor, inventariate separat în cadrul arhipelagului britannic. 247 Conţii Adhémar, Thomas I de Coucy, conţii de Alsacia, Raoul II Fougères, Împăratul German Henric al V-lea, Archambaud VII de Bourbon, conţii de Bayeux, familia de Thiers, conţii de

246

75

Vladimir AGRIGOROAEI intermediară este reprezentată de Pierre de Courtenay (2 castele), Simon de Montfort (2), Guillaume VIII de Poitou şi Aquitania (3), precum şi regii Franţei, Ludovic VI şi Ludovic VII (3). Marii posesori de castele sunt Geoffroi V „cel Frumos” de Anjou (6 castele) şi regii Angliei, Henric I Beauclerc (4 castele) şi Ştefan I (6 castele – 2 în Champagne, posesiuni din vremea în care era conte de Blois). Proprietatea castelelor din spaţiul francofon continental se grupează în fiefuri extinse: ducatul de Normandia, ducatul de Aquitania, comitatul de Anjou, Franţa regală etc., în cadrul cărora seniorii locali stăpânesc, alături de marele feudal, propriile lor fortificaţii. Insula Britaniei. Dintre castelele engleze, cele despre care ştim cu siguranţă că au existat în acest interval se ridică la un număr de 119. Am cuprins în aria selectată şi altele două: peninsula Cornwall (deoarece cucerirea ei s-a produs o dată cu cea a Angliei) şi Ţara Galilor, unde nobilii normanzi au încercat acelaşi lucru, întâmpinând rezistenţa nobililor galezi. La toate aceste arii am adăugat şi Scoţia, aflată într-un război continuu cu Anglia după pierderea Cumbriei. Spaţiul irlandez nu a fost inventariat, pentru ca la acea dată nu era în relaţii directe decât cu Scoţia şi cu statele scandinave. Numărul final de fortificaţii inventariate în arhipelagul britannic se ridică la 157. În Anglia şi în peninsula Cornwall predomină tipurile B2 (34 de ocurenţe) şi A1 (33), urmate de D2 (11), B1 (21) şi A2 (7). Mai sunt atestate disparat C1 (6 ocurenţe), D1 (3) şi C2 (1). Castelele şi fortificaţiile din regatul Angliei sunt dominate de tipul motte and bailey, cu palisadă sau zid de incintă, cu donjon, turn de lemn sau fără nici-unul dintre ele. Se mai păstrează vechile fortificaţii saxone de tip ringwork, dintre care majoritatea au fost întărite cu un zid de incintă sau cu o curtină. În Ţara Galilor predomină tipurile A1 (11 ocurenţe) şi A2 (10), urmate de B1 (2), B2 (2), C1 (1) şi C2 (1). Planul fortificaţiilor este normand; majoritatea sunt motte and bailey, iar cele 2 cazuri de fortificaţie cu o singură incintă sunt accidentale. Scoţia atestă predominanţa aceluiaşi tip de fortificaţie normandă (5 cazuri), faţă de fortificaţiile autohtone întărite cu un zid de incintă sau cu o curtină (4). Putem conchide că spaţiul insular este dominat de un nou tip de fortificaţie, de origine normandă, care îşi face apariţia după 1066. În Anglia, mai vechile motte and bailey cu palisadă şi turn de lemn din perioada imediată cuceririi erau deja fortificate cu incintă de piatră şi donjon în intervalul 1120-1140. În Ţara Galilor, cea mai mare parte a castelelor sunt ridicate de baronii independenţi normanzi după acelaşi plan motte and bailey cu palisadă; ele au fost fortificate cu piatră mult mai târziu, după cucerirea teritoriilor galeze. Scoţia copiază la rândul ei modelul normand. Marii feudali englezi nu au ridicat însă decât puţine dintre aceste castele. Cei mai mulţi dintre ei erau posesorii unui singur castel250.
Vendôme, Geoffroi Botterel II, Hugues I d’Amboise, familia Rathsamhausen, viconţii de Benauges şi Bezaume, conţii de Ardenne şi Riwallon, vasal al ducelui de Bretagne. 248 Episcopul de Poitiers, Junke, episcop de Bretagne, Abatele de Cruas, Episcopul de Metz, Episcopul de Soissons, Episcopul de Strasbourg, Episcopul de Verdun, Abatele de Vézelay, Guillaume de Baffrie, episcop de Clermont, şi Episcopul de Viviers. 249 Comuna din Laon, seniori locali bretoni şi o bandă de hoţi. 250 Nobilii amintiţi sunt William de Montfort, William II Peverel, Robert de Pulford, Thomas de Shocklach, Reginald de Cornwall, Robert de Oyley, nobilii din familiile Baskerville, Bottreaux şi

76

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Categoria de mijloc, cu posesiuni variind între două şi patru castele, o reprezintă familiile nobiliare Montgomery, Wahul, Revers, de Londres, Mandeville, de Windsor, Turberville, Warenne, Bigod şi episcopul de Lincoln. Numai regele Angliei, fie Henric I Beauclerc (1100-1135), fie Ştefan I de Blois (1135-1154), are în stăpânire 11 fortificaţii. Spaţiul scoţian atestă în două cazuri posesiunea regilor Alexandru I şi David I şi o singură dată familia Cospatrick. Aproape jumătate dintre castelele251 şi fortificaţiile inventariate sunt cu seniori necunoscuţi, pe care îi presupunem a fi seniori locali de importanţă politică minoră sau nobili din familiile deja amintite. Nobilimea din regatul Angliei este de origine normandă, aşa cum o dovedesc cea mai mare parte a numelor amintite anterior şi descendenţa din baronii veniţi o dată cu William I Cuceritorul252. O parte dintre proprietarii castelelor nu sunt urmaşi ai marilor baroni din timpul cuceririi, dar sunt tot de descendenţă normandă253, iar o altă parte indică, prin numele mic, aceeaşi origine254. În cazul lui Thomas de Shocklach şi al lui Thomas de Cuckney nu putem identifica naţionalitatea. Existenţa fortificaţiilor medievale se datorează în primul rând unei anemii economice, care a avut ca rezultat coagularea familiilor în triburi şi comunităţi, de natură religioasă, militară sau economică. Solidaritatea acestor grupuri a perpetuat existenţa fortificaţiilor romane sau a încurajat construirea de noi fortificaţii255. Seniorul este protector al acestor grupuri, iar puterea sa se manifestă prin amploarea fortificaţiei. Pentru spaţiul francez, apa-riţia unor
Tosny, Payn Fitzjohn, William Revel, Adam şi Roger Port, William de Bari, Robert FitzHammon, Roger de St. Maur, Richard de Alford, Eustace de Boulogne şi fiica sa, Matilda, Phillip de Braose, Richard FitzTurold, William II de Warenne, William de Albini, Richard de Chester, Thomas de Cuckney, Helto Boydell, William de Meschines, Simon II de Senlis, Hugh şi Roger Bigod, Roger de Clare, Aubrey II de Vere, Geoffrey Clinton, Gilbert şi William de Lancaster, Robert de Cauz, Robert Crevecoeur, Robert de Malopassu, Robert de Beaumont şi fiul său, Galeran IV de Meulan, precum şi un anumit Wizo, un nobil flamand. La toate aceste nume se adaugă patru posesiuni ecleziastice, stăpânite de Abatele Thorold, episcopul de St. David, un schit clunisiac şi o mănăstire benedictină. 251 Dintre cele 157 de fortificaţii inventariate, 77 sunt cu posesor necunoscut. 252 Robert de Ferrers este nepot al lui Henric de Ferrers, William de Mortain este fiul lui Robert de Mortain, fratele lui William I Cuceritorul, Phillip II de Braose este nepotul lui Phillip I de Braose, William II de Warenne este nepotul lui William I de Warenne, Richard de Chester este nepotul lui Hugh de Avranches, Helto Boydell este strănepotul lui Osberne FitzTezzon, Simon II de Senlis este nepotul lui Rainulf „cel Bogat”, Roger de Clare este urmaşul contelui de Eu, Roger III de Montgomery este nepotul lui Roger I de Montgomery, Robert Guernon este fiul lui William de Montfichet, Simon de Wahul este urmaşul lui William de Wahul,William II Peverel este fiul lui William I Peverel, Robert de Oyley este fiul lui Gilbert de Oyley, Robert FitzHammon este fiu al lui Roger I Montgomery. Geoffrey şi William de Mandeville, precum şi Aubrey de Vere sunt în aceeaşi situaţie. Toţi nobilii amintiţi ca strămoşi au luat parte la campania din 1066. 253 Cazul amintit este reprezentat de familia Bottreaux, de William de Albini, William de Meschines, Robert de Cauz, Robert Crevecoeur, Robert de Malopassu, Robert de Pulford, familiile Baskerville, Turberville şi Tosny, Payn FitzJohn, William Revel, William de Bari şi Roger de St. Maur. 254 Numele la care ne referim sunt Hugh Bigod şi Roger Bigod, Geoffrey Clinton, Maurice şi William de Londres, Gerald de Windsor. 255 Pentru cauzele şi efectele anemiei economice în Evul Mediu timpuriu şi pentru explicaţiile din acest paragraf v. Jean Chapelot şi Robert Fossier, Le village et la maison au Moyen Age, Hachette, Paris, 1980, pp. 28-30.

77

Vladimir AGRIGOROAEI aşezări întărite, numite dunio, munitio sau castellum, se petrece în cel mai mare adesea între 1000-1080. Aceste forti-ficaţii sunt ridicate pe locuri întărite natural şi pe relief înalt256, fiind cel mai adesea o întreprindere civi-lă şi nu una militară. Mota apare predominant în spaţiul francez central-vestic sau nordic, fenomenul având ca arie de extindere maximă arhipelagul britannic şi în Franţa de nord. Ea nu este însă un accident arhitectural, fortificaţia de tip motte and bailey fiind influenţată de climă şi teren. Europa anilor 1000-1150 era împărţită în două arii. Prima dintre ele este Europa pădurilor, a Atlanticului şi a Mării Baltice, în care materialul de construcţie era la început lemnul, astfel încât incinta era înconjurată de o palisadă, iar reşedinţa: un turn de lemn. Fortificaţiile sunt amplasate pe teren plat (câmpie sau platou), motiv pentru care incinta a fost înălţată artificial în scopul de a ridica obstacole în calea asediatorului, multiplicate de o incintă exterioară (basse-cour). Fortificarea acestor castella cu o incintă de piatră sau cu o curtină şi un donjon se face abia începând cu 1100. O a doua arie este Europa mediteraneană, în care predomină fortificaţiile pe înălţimi. Fenomenul, denumit incastellamento, pare a-şi avea originea în Italia centrală (Latium şi Sabina), pentru ca mai apoi să se extindă în Italia de sud, în Sicilia, în Italia lombardă257 şi în Franţa sudică. Satele pe înăţimi apar încă din secolul al VII-lea, ele începând să fie înconjurate cu un zid de incintă abia în secolele VIII-IX. Succesul acestor fortificaţii a fost limitat, cea mai mare parte dintre ele transformându-se în fortăreţe (roccae) sau fiind abandonate după o scurtă existenţă. În cazul în care exista un sat lângă această rocca, el coborâse la poalele ei, fie pe versant, fie în vale258. Castelul reprezentat pe arhivolta de la Modena, clasificat ca tip D2, subtip D2b, nu urmează cu exactitate nici-una dintre aceste două clase de fortificaţii: el nu este nici un motte and bailey, pentru că nu are motă şi nici două incinte, dar nu este nici o rocca, pentru că nu este ridicat pe o înălţime. Credem că acest lucru se datorează formei arhivoltei şi nu existenţei unui alt fel de castel. Am observat deja felul în care sculptorul se foloseşte de un artificiu pentru a reda fosa inundată, suprapunând-o curtinei frontale. Acelaşi artificiu a transpus poate un castel de tip rocca, al cărui model sunt fortificaţiile cu o singură incintă şi donjon pe înălţimi, într-un castel clădit pe teren plat. Dacă sculptorul ar fi vrut să redea un castel de tip motte and bailey, prezenţa a două ziduri de incintă ar fi indicat acest lucru. Cum însă un deal sau o stâncă ar fi ocupat jumătate din spaţiul oferit de arhivoltă, castelul a fost redat fără acest suport. Seniorul acestui castel este probabil Mardoc: Carrado îşi poartă propriul scut în confruntarea cu Galvaginus, astfel că cel expus pe faţada donjonului nu poate aparţine decât lui Mardoc. În insula Britanniei, castele de felul celui de la Modena sunt rare şi de obicei reamenajate, fiind proprietatea nobililor locali, care în cele mai multe cazuri nu au participat la Cruciade şi nu au călătorit în afara
În spaţiul catalan sunt numite puigs, iar în cel provensal şi italian rocca. Jean Chapelot, Robert Fossier, Le village et la maison…, Hachette, Paris, 1980, pp. 139-145 ; C. Citter (coord.), Le grandi fasi dell’incastellamento. Selvena e gli altri castelli dell’Amiata grossetano a confronto, în M. Aschieri (coord.), „Gli Aldobrandeschi. Una famiglia feudale nel medioevo toscano”, Atti del Convegno di Santa Fiora, 2001. 258 Jean Chapelot, Robert Fossier, ibidem, Hachette, Paris, 1980, pp. 139-145.
257 256

78

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea arhipelagului. În spaţiul francofon continental, asemenea castele sunt proprietatea unor nobili despre care nu cunoaştem dacă au trecut vreodată prin spaţiul lombard sau nu. Singurul spaţiu în care putem plasa comanditarul de la Modena este cel nord-italic, în care regăsim acelaşi tip de castel. Contribuţia sculptorului este probabil dominantă; el a închipuit după modelele cunoscute şi nu după unele de import. Sculptorul ar putea fi aşadar un italian, poate chiar un modenez. IDENTITATEA COSTUMELOR Identificarea echipamentului de luptă purtat de cavalerii reprezentaţi pe arhivolta modeneză nu presupune mari eforturi : ei sunt înarmaţi cu lănci (unele dintre ele au stindarde), săbii, scuturi ogivale, cămăşi de zale, coifuri şi călăresc cu toţii cai reprezentaţi aproape identic. Pentru măsurătorile aproximative care vor fi folosite în acest capitol, am acordat unui cavaler înălţimea de 1,70 m259, pe baza căreia vom calcula lungimea şi lăţimea pieselor de armament. Date fiind asemănările dintre cei şapte călăreţi reprezentaţi la Modena, am folosit o schiţă a cavalerului Galvariun, al cărui armament se observă aproape în întregime. Pentru detalii suplimentare am folosit reprezentările cavalerilor Artus de Bretania şi Isdernus. Coifurile purtate de şase dintre cei şapte călăreţi sunt conice, cu apărătoare pentru nas. Unul singur dintre ei, presupusul Isdernus, nu poartă coif. La începutul perioadei medievale tipurile de coif variau foarte mult. Casca romană, urmaşă directă al celei greceşti, avea o formă şi o asamblare mult prea complexă, motiv pentru care nu a fost adoptată niciodată de mercenarii şi federaţii germanici, al căror armament s-a conservat pe parcursul evului mediu timpuriu şi a creat arii specifice în geografia costumului de luptă. Una dintre aceste arii este ocupată de coiful saxon tip Vendel, cu mască pentru ochi, păstrat în morminte timpurii; reprezentantul cel mai celebru este coiful de la Sutton Hoo (Anglia). Acelaşi coif este atestat şi în mormintele vikinge din secolul al X-lea, alături de un tip mult mai răspândit, asemănător caschetelor purtate de militarii germani în timpul celui de al doilea război mondial. Variaţia tipurilor de coif este determinată de ritualurile păgâne ale diverselor neamuri germanice: mortul trebuia îngropat cu întreg echipamentul de luptă pentru a se putea folosi de acesta în luptele pe care urma să le ducă în Valhalla, tărâmul de dincolo. Ca urmare, coifurile păstrate în inventarul funerar sunt ritualice, de cele mai multe ori din material preţios, şi cu o varietate largă de forme şi ornamente. O dată cu creştinarea, practicile rituale păgâne au scăzut, pentru ca în timpul secolului al
Calculul acestei înălţimi este aproximativ. Totuşi, o serie de descoperiri arheologice indică că media de înălţime în timpul evului mediu era de 1,70 m. Steinnun Kristjándóttir, The Last Viking in Iceland, în “Viking Heritage Newsletter”, no. 3, 1998, pp. 1-4, R. Meneghini, R. Santangeli Valenzani, Sepolture intramuranee a Roma tra V e VII secolo d.C. - Aggiornamenti e considerazioni, în “Archeologia Medievale”, nr. XXII, 1995, pp. 283-290, A. Degasperi, Sepolture urbane e viabilità a Lucca fra tarda antichità e alto medioevo, în “Archeologia Medievale”, nr. XXII, 1995, Phil Andrews, Excavations at Cosmeston Medieval Village, near Penarth, South Glamorgan, 1993, în “Archaeology in Wales”, vol. 36, 1996 etc.
259

79

Vladimir AGRIGOROAEI XI-lea să dispară aproape complet. La această dată mormintele războinicilor nu mai au un inventar bogat de arme, iar tipurile variate de coif dispar pentru a face loc unuia universal. Prototipul coifului pe care îl întâlnim la Modena este unul rudimentar, alcătuit din făşii de piele de forma unui triunghi isoscel, care se cos pe un suport de lemn sau de fier şi a căror îmbinare duce la o formă ovoidală. Cu timpul, s-a trecut de la coiful obişnuit de piele sau cel ritual din material preţios (bronz, aur, argint), pe care războinicii îl purtau în funcţie de posibilităţile lor materiale, la coiful de fier, cu o căptuşeală de piele sau de material textil260. Schimbarea de material a fost determinată probabil de reformele militare ale lui Carol Martel, dar nu a fost imediată: coifurile de piele şi cele de metal au coexistat până târziu către secolul al XI-lea261. Acest coif cu nazală, numit galea sau helmo, este caracteristic secolului al XII-lea şi perioadei imediat anterioare. El se extinde din Franţa septentrională către sud, nord şi est, înlocuind treptat diversele tipuri de coifuri care se conservau încă din perioada migraţiilor. Pe capitelurile, frizele şi în frescele din spaţiul francez contemporan am întâlnit opt cazuri de cavaleri sau pedeştri purtând coifuri similare celor modeneze262, nouă cazuri de coifuri fără apărătoare de nas263, 12 cavaleri fără coif264 şi doi cavaleri despre care nu ştim dacă sunt încoifaţi sau nu265. Există multe reprezentări ale virtuţilor şi viciilor în postură războinică : unele au coifuri fără apărătoare de nas (trei cazuri)266, altele sunt reprezentate fără coif (un singur caz)267. O excepţie este reprezentarea unei Castitas la Montoire (Orléanais), care poartă o coroană în locul coifului. În urma acestui inventar putem număra opt coifuri cu apărătoare de nas, nouă fără, 13 reprezentări fără coif şi două cazuri incerte. Ordonarea acestor ocurenţe într-un tabel nu aduce rezultate neaşteptate, pentru că războinicii sunt înfăţişaţi haotic, cu sau fără coifuri, cu sau fără nazală. Exista aşadar un singur fel de coif reprezentat în spaţiul romanic francez : cel ogival, care primea uneori şi o apărătoare de nas. În Franţa, celelalte tipuri de coifuri nu apar decât în secolul următor.
Philippe Contamine, La guerre au Moyen Age, col. Nouvelle Clio, P.U.F, Paris, 1980, p. 313. Simon Coupland, Carolingian Arms and Armor in the Ninth Century, în “Viator, Medieval and Renaissance Studies”, vol. XXI, 1990. 262 Un capitel la Brioude (Auvergne), fresce la Areines (Orléanais), Château-Gontier (Maine) şi Saint-Martin-des-Puits (Languedoc), Conques (Rouergue), Cunault (Anjou), Issoire (Auvergne), Montceaux-l'Etoile (Bourgogne). 263 Frescele de la Nohant-Vicq (Berry), Poncé-sur-le-Loire (Maine) şi Saint-Pierre-des-Eglises (Poitou), capitelurile de la Conques (Rouergue), Orcival (Auvergne), Bois-Sainte-Marie (Bourgogne), Saint-Néctare (Auvergne), Vézelay (Bourgogne) – 2 cazuri. Frescele de la SaintPierre-des-Eglises datează însă din secolul X; restul monumentelor au o datare extrem de variată: absida bisericii datează din perioada carolingiană, unele sarcofage aparţin celei merovingiene. 264 Capitelurile de la Airvault (Poitou), Conques (Rouergue), Perse à Espalion (Rouergue), Airvault (Poitou), Montceaux-l'Etoile (Bourgogne), Perse à Espalion (Rouergue), Rucqueville (Normandie), Ennezat (Auvergne), frescele de la Asnières-sur-Vegre (Maine), Areines (Orléanais) şi o friză la Arles (Provence). 265 Un capitel de la Huriel (Bourbonnais) şi o friză de la Saint-Gilles-du-Gard (Languedoc). Starea precară a sculpturilor nu ajută la identificarea capetelor personajelor. 266 Două capiteluri de la de la Nôtre-Dame du Port (Auvergne) şi o voussure de la Aulnay-deSaintonge (Poitou). 267 Un capitel de la Anzy-le-Duc (Bourgogne).
261 260

80

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Armura. Cinci dintre cei şapte călăreţi de pe arhivoltă poartă cămăşi de zale. Presupusul Isdernus poartă în schimb un veşmânt ţesut, aşa cum o dovedesc pliurile cămăşii. Carrado are corpul ascuns în spatele turnului, astfel că nu putem specifica dacă poartă şi el o cămaşă de zale, o altă armură sau o simplă cămaşă, ca Isdernus. Pe baza coifului, care nu se motivează fără prezenţa unei armuri, presupunem că şi Carrado poartă aceeaşi cămaşă de zale. Acest tip de zale acoperă trupul până aproape de genunchi; sub ele se observă un veşmânt uşor, cu rol de protecţie. Nu cunoaştem cu siguranţă lungimea mânecilor pe care le au cămăşile de zale purtate de toţi cavalerii de pe arhivoltă, dar presupunem, pe baza celor purtate de Artus de Bretania şi de cavalerul fără nume, că mâneca se prelungea până la încheietura mâinii. Acelaşi material de zale este folosit şi la reprezentarea cagulei (halsbergha) care acoperă capul, lăsându-i expusă doar faţa, dar protejându-l de contactul direct cu fierul coifului şi acoperindu-i gâtul şi bărbia. Pentru cazul în care acordăm unui cavaler înălţimea de 1,70 m, lungimea cămăşii de zale este de aproximativ 80 cm, cea a mânecii de 55 cm, iar lăţimea ei de 45-50 cm. Partea inferioară se evaza către genunchi, permiţând o mai mare mobilitate a mişcărilor. Există mai multe tipuri de armuri, răspândite diferit în funcţie de diversele culturi: pentru spaţiul nord-estic european se folosea o cămaşă de zale sau o haină cu plăcuţe de metal, în Bizanţ şi în restul sud-estului european se folosea o armură lamelară268, purtată peste o tunică dintr-un material mai gros, iar în Sicilia şi Spania maură se purta cămaşa de zale asiatică, adusă în timpul invaziei arabe. Cămaşa de zale reprezentată la Modena aparţine Europei nord-vestice, cu precădere spaţiului francez. În Franţa de secol X-XI, armura era brunea, o tunică din material textil sau din piele pe care erau cusute plăcuţe sau lamele de metal, şi abia din a doua jumătate a secolului al XI-lea îşi face apariţia cămaşa de zale (malleus)269. Inventarierea armurilor din reprezentările contemporane franceze dovedeşte o preponderenţă a cămăşilor de zale270 (25 cazuri) faţă de vestmântul ţesut271 (17 cazuri) ; armurile de metal

Tim Dawson, Kresmata, Kabadion, Klibanion : Some Aspects of Middle Byzantine Military Equipment Reconsidered, în “Byzantine and Modern Greek Studies”, nr. XXII, 1998, pp. 38-50, şi Peter Beatson, Byzantine Lamellar Armour: Conjectural Reconstruction of a Find from the Great Palace in Istanbul, Based on Early Medieval Parallels. 269 Philippe Contamine, ibidem, pp. 320-325. 270 Capitelurile de la Brioude (Auvergne), Orcival (Auvergne), Cunault (Anjou), Issoire (Auvergne), Montceaux-l’Etoile (Bourgogne), Vézelay (Bourgogne) – 4 cazuri, Perse à Espalion (Rouergue), Ennezat (Auvergne), Nôtre-Dame du Port (Auvergne), frescele de la Areines (Orléanais) – 2 cazuri, Asnières-sur-Vègre (Maine), Montoire (Orléanais), Nohant-Vicq (Berry), Poncé-sur-leLoire (Maine) – 2 cazuri, Saint-Martin-des-Puits (Languedoc), frizele de la Arles (Provence), Saint-Gilles-du-Gard (Languedoc), arhivolta de la Aulnay-de-Saintonge (Poitou) – 2 cazuri şi timpanul de la Bussière-Badil (Périgord). 271 Capitelurile de la Conques (Rouergue) – 3 cazuri, Airvault (Poitou), Bois-Sainte-Marie (Bourgogne), Montceaux-l’Etoile (Bourgogne), Perse à Espalion (Rouergue), Rucqueville (Normandie), Saint-Néctaire (Auvergne) – 2 cazuri, l’Ile Bouchard (Touraine), Blesle (Auvergne), Anzy-le-Duc (Bourgogne), Saint-Pierre-des-Eglises (Poitou) şi arhivolta de la Aulnay-deSaintonge (Poitou) – 2 cazuri.

268

81

Vladimir AGRIGOROAEI lucrat nu sunt atestate. Există patru cazuri în care vestimentaţia nu face pliuri272 şi alte patru în care nu ştim ce veşmânt va fi purtat cavalerul273. În ceea ce priveşte armura lui Isdernus, ea diferă de echipamentul purtat de ceilalţi cavaleri prin lipsa cămăşii de zale şi a coifului. Isdernus este probabil îmbrăcat într-un veşmânt de promenadă, compus din pantaloni, tunică şi un brâu care nu se observă din cauza suliţei pe care o ţine în mână. Este posibil ca cei şase cavaleri înzăuaţi să poarte şi ei o tunică similară, vizibilă doar ca bordură a cămăşii de zale. Scuturile călăreţilor modenezi sunt ogivale. Cel mai bine se observă scuturile celor trei călăreţi din partea dreaptă; cei din stânga şi Carrado au direcţia de mers către dreapta, astfel că mâna în care ţin scutul este reprezentată în fundal, iar din scut nu se poate observa decât partea superioară. Pentru cele trei cazuri în care scutul este vizibil integral, umbonul este redat în altorelief. În cazul în care media de înălţime a războinicilor de la Modena este de 1,70 m, scutul lor atinge 90-95 cm. Numit în latineşte clypeus, parma sau scutum, el avea în perioada migraţiilor şi în evul mediu timpuriu o formă rotundă sau ovală, cu un diametru cuprins între 8090 cm. Evoluţia sa ulterioară este determinată de migraţiile vikingilor, care răspândesc viitorul tip de scut normand, ogival şi cu un umbon convex, de o înălţime puţin mai mare (90-100 cm). Modelul scutului reprezentat la Modena este aşadar cel normand, răspândit la acea dată în aproape întreaga Europă occidentală creştină. Toate reprezentările de scuturi din spaţiul francez sunt ogivale, cu umbonul în altorelief sau lipsind complet, şi se aseamănă scuturilor de pe arhivoltă. Cele mai multe sunt reprezentate frontal sau din spate, astfel încât nu putem decât aproxima forma lor particulară274 ; unele dintre aceste scuturi sunt redate însă din profil sau semiprofil, prilej cu care observăm că sunt curbe275. Există o singură excepţie, la Vézelay276 (Bourgogne), în care scutul este rotund. Silueta la care ne referim este sculptată pe lintelul portalului central, datând de la mijlocul secolului al XII-lea, iar călăreţul în cauză este un scit din

Airvault (Poitou), Saint-Benoît-sur-Loire (Orléanais) – 2 cazuri şi Saint-Révérien (Nivernais). Un capitel la Perse à Espalion (Rouergue), o frescă la Château-Gontier (Maine), frizele de la Saint-Paul-Trois-Châteaux (Provence) şi Huriel (Bourbonnais). 274 Capitelurile de la Airvault (Poitou) – 2 cazuri, Orcival (Auvergne), Châtel-Montagne (Auvergne), Brioude (Auvergne), Conques (Rouergue) – 2 cazuri, Bois-Sainte-Marie (Bourgogne), Cunault (Anjou), Issoire (Auvergne), Perse à Espalion (Rouergue) – 2 cazuri, Vézelay (Bourgogne), frescele de la Areines (Orléanais) – 2 cazuri, Château-Gontier (Maine), Montoire (Orléanais), Nohant-Vicq (Berry), Saint-Martin-des-Puits (Languedoc), frizele de la Saint-Paul-Trois-Châteaux (Provence) şi Saint Pierre de Bessuéjouls (Rouergue), la care se adaugă şi 4 reprezentări pe arhivolta de la Aulnay-de-Saintonge (Poitou). 275 Capitelurile de la Conques (Rouergue), Montceaux l’Etoile (Bourgogne) – 2 cazuri, Rucqueville (Normandie) – 2 cazuri, Anzy-le-Duc (Bourgogne), Nôtre-Dame du Port (Auvergne) şi Brageac (Auvergne), frescele de la Poncé-sur-le-Loire (Maine), şi o friză de la Saint-Gilles-duGard (Languedoc). 276 Silueta la care ne referim se află sculptată pe lintelul portalului central, datând de la mijlocul secolului al XII-lea, dar călăreţul în cauză este un Scit, reprezentat în înşiruirea popoarelor Europei.
273

272

82

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea înşiruirea popoarelor lumii, astfel încât forma rotundă a scutului indică apartenenţa la un alt spaţiu politic şi cultural. Lăncile celor şapte călăreţi de pe arhivoltă sunt reprezentate ca având o dată şi jumătate lungimea calului, cu vârful în patru muchii. Trei dintre ele, cele ale lui Isdernus, a cavalerului fără nume şi a lui Carrado, sunt simple. Lăncile lui Artus, Galvariun şi Che au stindarde, fiecare de o formă diferită; nu putem şti dacă lancea lui Galvaginus are sau nu un stindard: vârful ei depăşeşte coiful lui Carrado, iar locul în care s-ar fi putut observa stindardul este ascuns de corpul calului. Lancea medievală este numită lancea sau hasta. O lance de mărimi reduse este ango, cu lungimea cuprinsă între 80-125 cm, dar aceasta nu este desigur tipul reprezentat la Modena, a cărui lungime ajunge la 1,70-1,75 m, depăşind cu puţin înălţimea unui cavaler. Prototipul acesteia este aşadar hasta, răspândită în întreaga lume creştină apuseană277. Reprezentările de lănci sunt mai rare în spaţiul francez, pentru că cel mai adesea călăreţii sau pedeştrii poartă doar o spadă. Totuşi, am inventariat cinci cazuri de lănci cu stindard278, nouă cazuri de lănci simple279 şi trei cazuri în care nu ne putem da seama dacă suliţa are sau nu stindard280. Săbiile pe care le poartă cavalerii de la Modena nu se pot observa decât la o privire mai atentă: doar trei dintre cei şapte cavaleri (Galvaginus, Galvariun şi Che) sunt înarmaţi cu o sabie, al cărei vărf poate fi observat cum iese de după capătul inferior al scutului. O sabie stă cel mai adesea prinsă la şold, ceea ce va fi fost şi cazul săbiilor purtate de cele trei personaje, iar dacă reconstrucţia noastră este valabilă, atunci lungimea săbiilor de la Modena ar fi fost de 85-90 cm, iar lăţimea lamei lor ar fi ajuns la 6-6,5 cm. Există trei tipuri de săbii atestate în epoca medievală: una dintre acestea este semispatha, cu o lungime de 40 cm; a doua este scramasax, cu o lungime de până la cel mult 85 cm şi o lăţime cuprinsă între 4-6,5 cm. Aceste două tipuri de spadă au un singur tăiş, iar scramasax are muchia dorsală de 1-1,2 cm. Ultimul tip de sabie este spatha sau gladius, a cărei lungime este cuprinsă între 75-90 cm, lăţimea măsurând 6 cm. Această sabie are dublu tăiş şi este cea mai cunoscută armă ofensivă a evului mediu281. Aşa cum se poate observa din schiţa lui Galvariun, săbiile cavalerilor reprezentaţi la Modena au vărful ogival şi ascuţit, dovedind o structură simetrică: nu putem să le identificăm cu tipul semispatha, pentru că aceasta este mult prea scurtă, nici cu o scramasax, pentru că aceasta are o muchie dorsală şi o structură asimetrică; singura identificare posibilă este

Philippe Contamine, ibidem, pp. 311-312. Timpanul de la Bussière-Badil (Périgord), frescele de la Areines (Orléanais) – 2 cazuri şi capitelurile de la Conques (Rouergue) – 2 cazuri. 279 Frescele de la Asnières-sur-Vègre (Maine), Poncé-sur-le-Loire (Maine) – 2 cazuri, şi capitelurile de la Brioude (Auvergne), Conques (Rouergue), Orcival (Auvergne), Conques (Rouergue), Perse à Espalion (Rouergue) şi Nôtre-Dame du Port (Auvergne). 280 O frescă de la Château-Gontier (Maine) şi capitelurile de la Airvault (Poitou) şi Issoire (Auvergne). 281 Philippe Contamine, ibidem, p. 312.
278

277

83

Vladimir AGRIGOROAEI cea cu tipul spatha-gladius, care are o lungime asemănătoare (75-90 cm), o structură simetrică, două tăişuri şi un vărf ogival ascuţit. Dar acest tip variază în funcţie de spaţiu şi timp. De asemenea, nu cunoaştem ce mâner va fi avut sabia reprezentată pe arhivolta de la Modena. Ne vom folosi de tipologia Oakeshott282, a cărei atenţie este concentrată cu precădere asupra tipurilor de lame. Tipul X este caracterizat printr-o lungime medie (75-80 cm), o lamă lată şi un vârf cel mai adesea rotunjit; a fost folosit în cursul secolului al Xlea, dar există numeroase exemple şi pentru secolele al XI-lea şi al XII-lea. Subtipul Xa diferă de cel precedent printr-o lamă mai îngustă, mai lungă (80-85 cm) şi a fost folosit între 1000-1300. Tipul XI are lungimea de 85-90 cm, cu o gardă mai îngustă, şi a fost folosit între 1000-1175, iar subtipul său contemporan, XIa, are o lamă mult mai scurtă (70-75 cm) şi lată, păstrând totuşi aceeaşi gardă scurtă. Vărful săbiilor XI şi XIa este întotdeauna ascuţit. Alte săbii, răspândite în cursul evului mediu timpuriu şi păstrate în secolele XI-XI, formează tipul XII, a cărui lamă este cu mult mai lungă (90-95 cm) şi mai lată, cu garda de trei ori cât lăţimea lamei şi cu mânerul mult mai lung; subtipul XIIa, folosit în cursul secolelor XIII-XIV este „spada mare” de luptă, cu un mâner dublu şi o gardă mai mare şi de trei ori mai lungă decât lăţimea lamei. Ambele săbii au vărful ascuţit. În ceea ce priveşte tipurile târzii (XIII, XIIIa, XIIIb, XIV, XV şi XVa), ele au fost folosite pe parcursul secolelor XIII-XVI, şi nu prezintă un interes pentru studiul de faţă. Săbiile devin cu timpul mai late şi mai lungi, iar mânerul şi garda cresc proporţional. Cele reprezentate la Modena au vărful ogival şi ascuţit, fapt care reduce aria cercetării la tipurile XI, XIa, XII şi XIIa. Dacă presupunerea noastră este corectă, atunci lungimea aproximată la 90 cm indică la rândul ei tipul XI, folosit tocmai în intervalul 1120-1140, dată la care a fost sculptată arhivolta modeneză. Or, dintre toate săbiile de tipul XI, cele mai cunoscute sunt săbiile cruciate, cunoscute prin intermediul a trei exemplare târzii din secolele XII-XIII. Prima dintre acestea este sabia Sfântului Galgano, un cavaler al cărui nume laic era Galgano Guidotti, un membru al familiei Guidi cu feude la Chiusdano, lângă Sienna. În 1180, renunţând la viaţa militară s-a retras într-o mănăstire din apropiere, unde şi-a lăsat sabia spre păstrare. Celelalte exemple sunt săbiile Sfântului Mauritius, păstrate în tezaurul imperial de la Viena şi în cel de la Torino, databile în intervalul 1200-1250. Toate aceste săbii se aseamănă tipului reprezentat pe arhivolta de la Modena. În intervalul 1120-1140, acest tip de sabie era răspândit în întreaga Europă occidentală, iar Italia septentrională nu era un caz aparte; doar în sud, armamentul normand coexista alături de cel arab şi bizantin. Caii de la Modena păşesc toţi cu piciorul din fundal. Spre deosebire de poziţia picioarelor, coamele sunt toate lăsate pe partea stângă, astfel că cele ale cailor din stânga nu se pot observa. Cozile sunt uşor ridicate, toate având aproape aceeaşi grosime, iar capetele sunt retrase, strânse în hăţuri, al căror capăt este ţinut de călăreţ în mâna stângă. Cel de al şaptelea cal, cel al lui Carrado, se
Pentru clasificarea de mai jos am folosit Ewart Oakeshott, The Sword in the Age of Chivalry, Boydell & Brewer, London, 1964, şi Ewart Oakeshott, Records of the Medieval Sword, Boydell & Brewer, London, 1991.
282

84

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea conformează şi el tiparului celor 6 cai deja amintiţi, nefiindu-i însă reprezentată decât partea din faţă. Nici-unul dintre cai nu poartă valtrap ; doar doi dintre ei sunt sculptaţi cu o atenţie specială – calul lui Arturus şi calul lui Carrado. Aceştia au încă un element de harnaşament – un brâu de şa cu model crenelat. În spaţiul francez contemporan arhivoltei modeneze întâlnim acelaşi brâu de şa în trei reprezentări de cai283, faţă de patru ocurenţe de cai fără brâu284. Un cal cu brâu de şa, despre care nu putem însă spune dacă are un model crenelat sau nu, este reprezentat pe un capitel de la Huriel (Bourbonnais). La fel este şi cazul unor fresce din Poncé-sur-le-Loire (Maine), Saint-Martin-des-Puits (Languedoc) şi Château-Gontier (Maine). Comparaţia cu manuscrisul San Geminiano de la Modena, datat către sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea, nu dovedeşte nici o posibilă origine italică a cavalerilor reprezentaţi pe arhivoltă. Săbiile pictate în miniaturile manuscrisului sunt de tip XIa, cu lama mult mai lată ; coifurile modenezilor sunt rectangulare, nu ogivale şi singurul scut purtat de unul dintre ei nu are marginea superioară curbă, ci dreaptă. Toate aceste detalii sunt particularităţi nord-italice, care dovedesc o origine străină a echipamentului de luptă de pe arhivoltă. Aşa cum am amintit în paragrafele anterioare, dedicate fiecărei piese de armament, sunt mult mai multe asemănări cu spaţiul francez contemporan. De asemenea, o scurtă comparaţie cu armamentul normand reprezentat pe tapiseria de la Bayeux, a cărei datare este către sfârşitul secolului al XI-lea, indică asemănări evidente : scuturile sunt ogivale, cu marginea superioară rotundă, coifurile sunt şi ele ogivale, cu o apărătoare pentru nas, cămăşile de zale şi cagulele acoperă corpul războinicului în aceeaşi proporţie, iar lăncile au o lungime egală cu cele de pe arhivoltă, multe dintre ele fiind împodobite cu stindarde. Cercetarea indică o restrângere a căutărilor către spaţiul francez, cu precădere cel septentrional, normand. ARHIVOLTA DE LA BARI Cetatea Bari este situată în Italia de sud, în regiunea Apulia (astăzi Puglia), pe coasta de vest a mării Adriatice, la jumătatea distanţei dintre oraşele Trani şi Brindisi. Bari a fost în timpul dominaţiei bizantine cel mai puternic centru economic şi politic din întreaga Italie de sud şi găzduia sediul catepanului imperial. Oraşul comunica pe mare cu bazinul întregii Mediterane orientale şi cu litoralul vestic al peninsulei balcanice. Pe uscat comunica cu alte cetăţi din sudul peninsulei, fie de-a lungul ţărmului (Brindisi şi Otranto), fie prin interior (Lecce, Tarent şi Gallipoli). Spre vest se forma un alt drum de uscat care se bifurca la Montescaglioso, de unde una dintre ramuri urma vechiul drum roman Via Appia către Napoli, Aversa, Monte Cassino şi Roma, iar cealaltă cobora prin regiunea Basilicate în Calabria, străbătând oraşele Gravina, Cosenza, Mileto şi Reggio şi
Capitelurile de la Airvault (Poitou), de la Saint-Révérien (Nivernais) şi de la Brioude (Auvergne). 284 Un capitel de la Conques (Rouergue), o friză de pe faţada de sud de la Saint-Paul-TroisChâteaux (Provence), timpanuri la Parthénay-le-Vieux (Vendée) şi Bussière-Badil (Périgord).
283

85

Vladimir AGRIGOROAEI trecând apoi strâmtoarea Messina în insula Siciliei. Ultimul drum pe care îl vom aminti se îndrepta către nord de-a lungul coastei adriatice, parcurgând oraşele Trani, Siponto şi Ancona, de unde intra prin Ravenna în Câmpia Padului. Bari se afla într-o poziţie privilegiată, fapt care i-a stimulat dezvoltarea economică, iar populaţia oraşului se compunea mai ales din comunităţi extinse de vorbitori de limbă greacă, la care se adăugau mici comunităţi de lombarzi şi eventualii străini stabiliţi în scopuri comerciale. Bari era în acelaşi timp cel mai important centru de cultură bizantină din sudul Italiei. Biserica San Nicola se află în cartierul numit Largo Elia şi a fost la sfârşitul secolului al XI-lea sediul episcopului de Bari, al cărui tron sculptat285 se află în interiorul catedralei. În imediata ei vecinătate se află marea catedrală San Sabino, dedicată celuilalt sfânt patron al oraşului, şi castelul construit în timpul dominaţiei normande, reamenajat şi refăcut apoi în timpul dinastiei de Hohenstaufen. Acesta este centrul social, politic şi cultural al oraşului vechi, situat într-o mică peninsulă şi înconjurat de drumul de coastă. Planul bisericii se aseamănă mult cu cel al catedralei modeneze şi cu al altor edificii din întreaga Italie. Se presupune că modelul lor este biserica lui Desiderius de la Monte Cassino, adaptată însă la o structură cu arcade exterioare, de origini necunoscute286. Se cunoaşte doar că planul unitar al construcţiei fusese dictat de episcopul Elia, care a încercat să construiască în acelaşi timp un edificiu funcţional şi estetic. Portalul dei Leoni se află, întocmai ca şi portalul della Pescheria din Modena, în cea de a treia arcadă a flancului nordic287. Lintelul, uşorii şi vusura arhivoltei sunt ornate cu motive vegetale, iar cele două coloane din lateralul uşorilor se sprijină pe două siluete leonine care se privesc simetric ochi în ochi. Pe baldachinele celor două coloane sunt reprezentate siluete de agricultori: un ţăran care coseşte grâul, cu o seceră în mâna dreaptă şi un spic în cea stângă, şi un culegător de struguri. Ceea ce atrage însă atenţia este însă arhivolta portalului, pe care un grup de călăreţi

S-a crezut multă vreme că tronul lui Elia a fost sculptat în timpul episcopatului acestuia. De fapt, studiile recente au demonstrat că sculptarea lui a avut loc la un deceniu după moartea acestuia, vreme la care abate de San Nicola era Eustatius, fiind de fapt închinat amintirii acestuia. Stefania Mola, Basilica di San Nicola, 2002, în „Mondi Medievali”, la www.mondimedievali.net. 286 S-au vehiculat atât eventuale modele padane, fapt care ar fi explicat şi similitudinea de compoziţie dintre cele două arhivolte de la Bari şi Modena, cât şi modele bizantine, conservate în structura complexului catepanal din Bari. Cearta celor două teorii nu este încă încheiată. Există numeroşi autori care sprijină preponderent una dintre cele două variante. P. Belli D’Elia, L’officina barese: scultori a Bari nella seconda metà del XII secolo, în „Bollettino d’Arte”, no. 27, 1984, pp. 13-48; R. Cassano, Testimonianze archeologiche della diocesi, în „Storia di Bari dalla preistoria al Mille”, a cura di R. Cassano, G. Musca e M. Pani, Roma-Bari, 1989, pp. 241-254; M. Benedettelli, La basilica di S. Nicola: i restauri, în „Castelli e cattedrali di Puglia a cent’anni dall’Esposizione Nazionale di Torino”, catalogo della mostra a cura di C. Gelao e G. Jacobitti, Bari, 1999, pp. 461-462; S. Mola, R. Cassano, M. Pasculli Ferrara, La basilica di S. Nicola a Bari, în „Cattedrali di Puglia. Una storia lunga duemila anni”, a cura di C.D. Fonseca, Bari, 2001, pp. 137-143. 287 Legătura dintre cele două sculpturi este dovedită şi de acest detaliu. Dacă reprezentările ar fi fost proiectate separat, fără influenţa preponderentă a vreuneia dintre ele, locul (portalul nordic) ar fi putut fi diferit. Acest detaliu ne sprijină presupunerea că una dintre ele este replica celeilalte.

285

86

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea şarjează către un castel apărat de patru pedeştri. În extremităţile ei sunt reprezentate siluetele a doi grifoni. Compoziţia este echilibrată şi simetrică, iar personajele sunt viu sculptate. Subiectul ei este însă necunoscut. Din interpretarea reliefurilor putem reconstrui doar o poveste în care opt cavaleri, înarmaţi cu lănci, scuturi, şi unii dintre ei cu săbii, atacă două grupuri a câte două personaje, fără cai, dar cu un echipament asemănător. Cele patru personaje au ieşit dintr-un donjon ale cărui porţi au fost însă ferecate în urma lor cu drugi. În interiorul acestui donjon se află alte două siluete cărora li se văd doar capetele şi o parte a umerilor ieşind dintre crenelurile care închid drumul de strajă. Existau aşadar două tabere care se înfruntau. Primii, cei opt cavaleri, luptau cu ceilalţi şase, pedeştrii. Donjonul aparţinea probabil acestora din urmă sau fusese ocupat de ei în mod fraudulos. Personajele nu poartă însă nume, ceea ce indică faptul că povestea se adresa direct enoriaşilor bisericii San Nicola, care vor fi cunoscut în prealabil povestea. La Modena, numele slujeau probabil drept etichete în baza cărora să fie recunoscuţi cavalerii regelui Arthur; la Bari, numele lipsesc, pentru că scena este una mult prea cunoscută. De asemenea, o serie de alte diferenţe ne-au stârnit la rândul lor atenţia. La Bari întâlnim un cu totul alt tip de castel decât cel reprezentat la Modena. Pe arhivolta modeneză este înfăţişat un castel cu două turnuri de flanc construite din lemn, cu o curtină crenelată din piatră feţuită şi cu un impresionant donjon crenelat a cărui intrare o presupuneam la parter. Conform clasificării castelelor din intervalul 1120-1140, fortificaţia de la Modena se încadra în tipul D2, iar şanţul inundat sau amplasarea lângă cursul unui râu indica subtipul D2b288. Pe arhivolta de la Bari este reprezentat un simplu donjon, a cărui intrare este marcată de două uşi zăvorâte. Acest donjon este şi el crenelat, întocmai ca cel de la Modena, dar lipsesc toate celelalte fortificaţii auxiliare. Castelul sculptat la Bari este o fortificaţie de tipul E (casă fortificată sau donjon) sau de tipul F (turn de pază). Aria de extindere a acestor tipuri cuprinde mai ales Italia centrală şi sudică, astfel încât suntem îndreptăţiţi să credem că modelele sculptorului de la Bari vor fi fost şi ele tot locale, la fel ca şi cele de pe portalul della Pescheria. Dar ce echipament de luptă poartă toate aceste 14 personaje de la Bari? Întocmai ca la Modena, călăreţii de la Bari sunt înarmaţi cu săbii, lănci, scuturi ogivale, cămăşi de zale şi coifuri. Coifurile de la Bari sunt aceleaşi coifuri ogivale cu nazală, iar armura este constituită tot din cămăşi de zale. Sabia pe care o ridică primul călăreţ din partea stângă a arhivoltei portalului dei Leoni are aceeaşi lungime ca şi cea presupusă pentru săbiile de la Modena. Nu ştim cu siguranţă dacă vârful ei va fi fost ascuţit, bont, ogival sau rotunjit, dar putem presupune pe baza asemănării de lungime deja formulate că este vorba de acelaşi tip de sabie Oakeshot XI. În ceea ce priveşte scutul, el este scutul ogival cu umbon convex cunoscut în arealul francez. Spre deosebire de scuturile reprezentate la Modena, care sunt reprezentate mult mai late, scuturile de la Bari nu sunt atât de disproporţionate, ci foarte alungite, şi se aseamănă celor înfăţişate în echipamentul cavalerilor din tapiseria de la Bayeux. Lăncile măsoară şi ele aceeaşi lungime, iar unele au stindarde asemănătoare cu cele ale lăncilor de la
288

v. capitolul Identitatea castelului.

87

Vladimir AGRIGOROAEI Modena289. Costumul personajelor de pe arhivolta de la Bari este aşadar aproape identic cu cel al cavalerilor de pe arhivolta modeneză, dar aparţinea probabil normanzilor care şi-au făcut apariţia în spaţiul sud-italic începând cu 1030. Celelalte tipuri de armament cunoscute în Apulia erau cele ale lombarzilor, bizantinilor şi arabilor. Aceste echipamente de luptă erau însă cu mult mai diferite de costumele reprezentate pe arhivoltă; echipamentul militar de pe arhivolta portalului dei Leoni aparţine cuceritorilor normanzi de la mijlocul secolului al XIlea, care, ajungând din spaţiul francez în Italia sudică, au adus cu ei noi arme şi noi tehnici de luptă290. La Bari nu se află aceeaşi poveste ca la Modena, pentru că există o serie de diferenţe: apărătorii castelului sunt toţi pedeştri, castelul însuşi este reprezentat doar printr-un donjon şi în loc de 10 personaje apar 14, între care nu identificăm nici-unul feminin. La Modena, scenariul legendei se concentra probabil asupra singurei figuri feminine reprezentate (Winlogee), pe care cei cinci sau şase cavaleri arturieni (Artus de Bretania, Isdernus, Galvaginus, Galvariun, Che şi Cavalerul fără nume) doreau să o elibereze din castelul unde era ţinută prizonieră de alte trei personaje (Mardoc, Carrado şi piticul Burmaltus). La Bari, scena de pe arhivoltă dovedeşte doar că opt cavaleri şarjează cu lăncile ridicate către un donjon apărat de alte şase personaje. Renunţăm de la bun început la posibila presupunere că sculptorul celor două arhivolte ar fi unul singur sau că ar fi aparţinut aceleiaşi şcoli, pentru că diferenţele de reprezentare sunt cu mult prea mari291, dar nu putem nega asemănările izbitoare de compoziţie. Ceea ce şochează este simetria: atât arhivolta de la Modena cât şi cea de la Bari sunt alcătuite după acelaşi plan. Cea de la Bari este perfect echilibrată. Donjonul, aflat în centru, este ocupat de două personaje, iar la stânga şi la dreapta lui sunt reprezentate două cupluri de apărători care înfruntă fiecare câte patru cavaleri. Pentru ca simetria compoziţiei să nu deranjeze simţul estetic al privitorului, cele două personaje din castel sunt dispuse în postúri diferite, iar cele două cupluri de apărători se compun din pedeştri înarmaţi cu lance şi scut, variind în cazul din stânga prin apariţia unui alt pedestru cu arc şi săgeată. La Modena, personajele erau mai puţine şi spaţiul era mai larg, ceea ce accentua jocul simetriei şi disimetriei: Burmaltus, un pitic înarmat cu un baston cornu, flanchează castelul la stânga, pe când Carrado, un cavaler, iese din partea dreaptă. Isdernus şi Cavalerul fără nume poartă lăncile coborâte, ca pentru a le pregăti pentru atac, pe când Galvariun şi Che,
v. capitolul Identitatea costumelor. Cavalerii normanzi foloseau cu precădere şarja de cavalerie. Armata lor era compusă în primul rând din călăreţi înzăuaţi, înarmaţi cu lănci şi scuturi ogivale lungi; un grup coagulat de cavaleri astfel echipaţi producea daune serioase în rândurile armatelor de infanterie folosite de bizantini şi lombarzi. Cucerirea normandă a Italiei de sud şi a Siciliei a reuşit tocmai din aceste cauze. Aceleaşi tehnici au dus simultan şi la victoria de la Hastings (1066) şi cucerirea rapidă a Angliei. Rupert Willoughby, The Shock of the New. Innovative lance charge leads to Norman victories, în „History Today”, August, 1999. 291 La Modena zalele sunt reprezentate prin cercuri alipite, iar la Bari prin solzi. La Bari caii sunt reprezentaţi în galop, castelul are colţurile crenelurilor rotunjite şi se compune doar dintr-un donjon. La Modena, caii sunt reprezentaţi în pas de promenadă, castelul are turnuri de lemn ale căror colţuri formează unghiuri drepte şi este compus din donjon, două turnuri de flanc şi curtină, nefiindu-i reprezentată intrarea. De asemenea, lupta înfăţişată pe arhivolta de la Bari pare cât se poate de realistă şi plină de viaţă, pe când cea de la Modena este aproape statică.
290 289

88

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea corespondenţii lor din partea dreaptă, le poartă pe umeri într-o poziţie relaxată. Nu în ultimul rând, cele două personaje din castel (Winlogee şi Mardoc) privesc către stânga la confruntarea dintre Artus de Bretania şi Burmaltus, ceea ce determină concentrarea atenţiei tocmai în această parte a arviholtei. Spre deosebire de cazul modenez, cele două personaje din castelul reprezentat la Bari privesc simetric la stânga şi la dreapta. Compoziţia din stânga pare a fi o oglindă a celei din dreapta şi nici-una dintre laturi nu are o poziţie privilegiată. Atenţia se concentrează doar asupra castelului aflat în centrul arhivoltei. Compoziţia de la Modena pare a fi astfel superioară ca artificii de reprezentare celei de la Bari, motiv pentru care tindem să o socotim ulterioară. Deoarece inovaţia se produce cel mai adesea pe baza unui plan cunoscut, arhivolta de la Bari este probabil baza de la care sculptorul modenez a plecat în variaţia sa. Un argument în plus îl oferă şi datarea celor două arhivolte : la Modena între 11201140, iar la Bari între 1105-1115. San Nicola di Bari a fost construită pentru a găzdui moaştele sfântului Nicolae, răpite de la Myra în urma unei călătorii întreprinse în primăvara anului 1097292. Construcţia a început în cursul aceluiaşi an, la dorinţa episcopului şi abatelui benedictin Elia (Ilie), care a condus lucrările în mare grabă. Deşi construită pe întreg parcursul unui secol, biserica din Bari avea ridicată întreaga navă în 1098, moment în care papa Urban al II-lea a consacrat cripta cu moaştele sfântului. În 1105, la moartea episcopului Elia, noul abate, Eustatius (1105-1123) a lansat un program de decorare a întregului edificiu, prilej cu care se presupune că a fost sculptată şi arhivolta Portalului dei Leoni. Lucrările de construcţie nu au întrerupte nici de represaliile regelui Guglielmo I al Siciliei, cel care a masacrat în 1156 aproape jumătate din populaţia întregului oraş ca urmare a unei revolte anti-normande. În 1197 catedrala era în cele din urmă terminată şi consacrată. Edificiul construit de Elia s-a bucurat mereu de protecţia suveranilor Italiei de sud, fie ei normanzi, Hohenstaufeni sau angevini, care l-au dăruit cu numeroase ofrande pentru că era înainte de toată o biserică palatină. Se afla în continuă rivalitate cu catedrala San Sabino, sediul episcopului de Bari, ai cărei enoriaşi erau marea aristocraţie şi comercianţii. Spre deosebire de aceasta, San Nicola a fost în decursul secolului al XII-lea locul predilect pe care îl alegeau suveranul normand şi reprezentanţii săi. Între 1098 şi 1105, perioadă în care abatele Elia fusese ales ca episcop de Bari, biserica San Nicola a fost şi sediu episcopal, dar după acest interval a rămas mereu aceeaşi biserică rivală293. Publicul arhivoltei de la Bari erau tocmai acei enoriaşi pe care nu îi putem cunoaşte, iar asediul castelului le va fi fost familiar. Aşa se face că ne întrebăm ce va fi înfăţişat arhivolta de la Bari? Aşa cum am amintit deja, nu putem presupune că ar fi vorba de o legendă arturiană, pentru că lipseşte tocmai personajul feminin. Ceea ce ştim este că înfăţişază cu siguranţă asediul unei cetăţi din Italia de sud, iar
Moaştele sfântului Nicolae erau păstrate în Myra, oraşul său de baştină, şi la începutul anului 1097, atât locuitorii din Bari cât şi rivalii lor veneţieni plănuiau aducerea lor. La 9 aprilie 1097, cei din Bari, mult mai grăbiţi, au plecat cu trei nave la Myra, răpind relicvele sfântului, şi s-au întors în oraşul natal la 7 mai 1097. 293 P. Belli d’Elia, La Cattedra dell’abate Elia. Precisazioni sul romanico pugliese, în “Bollettino d’Arte”, no 1 şi no. 2, 1974, pp. 1-17.
292

89

Vladimir AGRIGOROAEI atacatorii şi apărătorii sunt înarmaţi cu echipamentul de tip francez continental. Probabil că cei călări sunt, aşa cum presupuneam în cursul demonstraţiei, cuceritorii normanzi. Dar ce eveniment atât de important va fi stârnit imortalizarea lui în compoziţia unei arhivolte ? În 1098, Bari se afla sub dominaţia normandă, iar seniorul oraşului era viitorul principe de Antiohia, Bohemund I, fiul ducelui Robert Guiscard294. Dar Bohemund se afla plecat în prima cruciadă, iar întoarcerea lui în Italia de sud s-a petrecut abia în 1105, astfel că oraşul Bari va fi fost lăsat în grija vreunui reprezentant al său, al cărui nume nu îl cunoaştem. Dovezile de natură istorică şi elementele compoziţionale ale arhivoltei ne fac să credem că probabilul scenariu este legat de familia normandă de Altavilla, reprezentând probabil cucerirea oraşului Bari de către armatele lui Robert Guiscard (1068-1071)295, unul dintre cele mai cunoscute asedii ale normanzilor în toate campaniile duse în Italia de sud. Cu toate acestea, presupunerile rămân într-un stadiu incert. Nu ştim dacă vreunul dintre aceste evenimente a fost subiectul reprezentărilor de pe portalul dei Leoni; ştim doar că arhivolta de la Bari şi cea de la Modena se folosesc de aceeaşi simetrie şi de aceeaşi structură, că cea de la Bari va fi fost modelul celei modeneze şi că legenda regelui Arthur, în varianta sa continental-franceză, apare doar la Modena, nu şi la Bari. Ne rămâne astfel să aflăm ce legături au determinat asemănările de compoziţie dintre cele două portale. ROLAND Naşterea sau transfigurarea unei legende se manifestă, aşa cum am discutat în capitolul introductiv, în funcţie de existenţa unui drum, a unui povestitor (de obicei carismatic) şi a unui public pe măsură. Apariţia subită şi exotică a portalului della Pescheria este probabil rodul unor mai vechi legături, facilitate de existenţa drumurilor (fie comerciale, fie militare, fie de pelerinaj) şi de o serie de precedenţi. Presupunem că arhivolta de la Bari va fi fost modelul iconografic al
În urma tratatului de pace (1089) dintre Bohemund şi fratele său, ducele Roger Borsa, Bari intra în teritoriul aflat sub dominaţia lui Bohemund şi a rămas astfel până la moartea sa. Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande en Italie et en Sicile, Burt Franklin, New York, 1969, vol. 1, p. 295. Pentru informaţii suplimentare legate de persoana lui Bohemund v. capitolul Bohemund I de Tarent şi Antiohia. 295 La Bari îşi avea sediul catepanul împăratului bizantin. Primul asediu normand al cetăţii Bari a avut loc în 1044, avându-i ca protagonişti pe principele lombard Gaimar şi liderul normand Rainolf. În 1046, Humfroi, fratele mai mare al lui Robert Guiscard a supus temporar oraşul, iar după moartea acestuia, noul lider normand, Guiscard, a încercat în nenumărate rânduri să încheie un acord cu reprezentanţii oraşului. La data de 5 august 1068, Robert Guiscard a început asediul cetăţii, înconjurând-o atât pe uscat, cât şi pe apă. Vasele care formau la început o simplă blocada au fost unite, astfel încât armatele lui Guiscard circulau în jurul oraşului pe un pod mobil. Catepanul bizantin Argyrizzos a predat Bari în mâinile lui Guiscard la aproape trei ani după aceea, în data de 16 aprilie 1071. Deşi ocupat de o garnizoană normandă, Bari s-a răsculat în trei rânduri (la 3 februarie 1079, la începutul anului 1081 şi în 1082), fiind reocupat imediat după aceea de către ducele normand. În 1085, la moartea lui Guiscard, oraşul intra în stăpânirea fiului acestuia, Roger Borsa. În 1089 acesta îl ceda fratelui său, Bohemund. Ferdinand Chalandon, ibidem, vol.1, pp. 106, 111, 121, 182-183, 186-189, 254, 256, 273-274.
294

90

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea celei de la Modena, dar legenda arturiană sau tradiţia romanescă va fi ajuns cu multă vreme înainte, stagnarea şi creşterea ei producându-se chiar pe întreg cuprinsul Italiei. Pentru a argumenta această nouă afirmaţie aducem în discuţie alte reprezentări – două serii de Rolanzi şi Olivieri la Modena şi la Verona. Ghirlandina din Modena. Turnul-campanilă la Ghirlandina este una dintre cele mai înalte clădiri din nordul Italiei romanice. El este alipit flancului nordic al catedralei din Modena, iar construcţia sa a început mult mai târziu decât cea a domului. Turnul este construit dintr-o serie de etaje, iar palierul care ne interesează, pe ale cărui laturi sunt reprezentate opt reliefuri cu scene diverse, a fost construit între 1169-1179296. Cele opt scene sunt sculptate în marmură şi apoi fixate pe colţurile cornişei celui de al doilea etaj. Două dintre ele sunt reprezentări rolandiene şi se află pe ambele feţe ale colţului de nord-est. Una dintre scene înfăţişază un personaj în veşmânt uşor297, neînarmat, fără barbă şi cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc, care suflă din corn. Poziţia corpului este destinsă, omul îşi sprijină mâna dreaptă în şold şi, deşi reprezentat frontal, îşi întoarce picioarele şi şoldurile către stânga sa, cu un gest de cochetărie. Cornul în care suflă este ţinut cu stânga, potrivit în colţul gurii. Aspectul pe care îl degajă personajul este unul de curtean. Nu regăsim în el pe războinicul Roland, care, în ultimele clipe ale vieţii, suflă cu disperare în olifantul său. Pe latura de est a aceluiaşi colţ se află un alt războinic, înarmat cu o sabie şi cu un scut ogival. Veşmântul lui este identic cu cel al lui Roland suflând în corn. Rita Lejeune îl consideră o altă reprezentare a lui Roland, dar, datorită coafurii diferite (părul buclat şi lipsa cărării pe mijloc) suntem tentaţi să-l apropiem mai degrabă de figura lui Olivier298. Amândouă reprezentările vor fi discutate pe larg în capitolul următor299. Verona. Faţada catedralei San Zeno din Verona este consacrată în mare parte reprezentărilor rolandiene. Personajele din Chanson de Roland apar sub forma a două statui şi în două frize. Frizele sunt situate în partea stângă a portalului faţadei şi prezintă două scene în care Roland se luptă cu Ferragut. În prima dintre aceastea, doi călăreţi, ai căror cai sunt reprezentaţi simetric, poartă lănci şi scuturi ogivale. Cel din stânga îl străpunge cu lancea pe cel din dreapta; lancea acestuia se frânge, vârful ei se desprinde oblic în sus, probabil după ce a atins scutul adversarului. Amândoi cavalerii poartă coifuri ogivale. Cea de a doua
Datarea a fost făcută în funcţie de o inscripţie de pe campanilă. Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne dans la sculpture de la cathédrale de Modène, în „Cahiers de civilisation médiévale”, Poitiers, no.3, 1963, p. 291 . 297 Fotografiile celor două sculpturi, reproduse după articolul Ritei Lejeune (1963), sunt alăturate capitolului La Ghirlandina, în cadrul căruia sunt discutate pe larg, în relaţie cu celelalte şase. 298 Considerăm personajul înarmat cu scut ogival şi sabie drept Olivier din cauza altor ocurenţe ale acestui cuplu la Verona şi la Brindisi. De asemenea, această interpretare mai fusese făcută înainte şi de către Patetta (1907) şi Bertoni (1921); Rita Lejeune (1963) propunea identificarea cu Roland în dublă ipostază pe baza altor două dedublări care apar în celelalte şase reliefuri ale Ghirlandinei: Arthur, Guinevra-Winlogee şi David. Jacques Stiennon et Rita Lejeune, ibidem, pp. 291-292. 299 v. capitolul Ghirlandina din Modena.
296

91

Vladimir AGRIGOROAEI scenă prezintă lupta a doi războinici pedeştri: cel din dreapta, înarmat cu scut ogival, coif şi cămaşă de zale, păşeşte cu piciorul stâng către adversar, purtând în mâna dreaptă o spadă, cu care îl străpunge. Cel din stânga, contorsionat de pe urma loviturii, este înarmat aproape identic, cu excepţia coifului. Se încovoaie şi este gata să cadă; mâna dreaptă, în care ţine spada, se îndepărtează de corp, iar capul şi-l lasă pe spate, cu pletele fluturând. Scena este mult mai tensionată decât cea precedentă. Cele două cadre deja descrise sunt separate printr-un alt relief: un personaj feminin. În stadiul actual al cercetărilor, nu putem interpreta legătura dintre acest personaj şi cele două scene rolandiene. Din păcate, reliefurile amintite sunt grav deteriorate de intemperii şi nu avem posibilitatea de a observa detalii suplimentare. Un alt personaj feminin, care ţine în mâini o floare şi are părul împletit în două cozi, este reprezentat în ancadramentul unui portic, la stânga celor două reliefuri rolandiene. Înaintea ei este înfăţişat un alt personaj, îngenuncheat şi cu mâinile ridicate într-o poziţie de rugăciune. Amândouă reliefurile sunt grav deteriorate. Partea dreaptă a portalului se află şi ea în aceeaşi stare de conservare. Observăm doar o serie de scene din Geneză, cărora li se adaugă, în registru de jos, două cadre cu un subiect comun: un călăreţ care sună din corn şi un cerb hăituit de câini. Nu ştim dacă cele două scene de vânătoare pot fi legate de reprezentările rolandiene. Lintelul portalului este la rândul împodobit cu diverse personaje. Cadrele în care sunt dispuse acestea sunt create prin intemediul unor coloane şi arce de boltă, care formează porticuri. În fiecare portic apare un personaj. Două dintre ele ne reţin atenţia: o femeie care ţine în fiecare mână câte o floare (una cu 4 petale, alta cu 8) şi un cavaler cu lance şi scut ogival, cu coif fără nazală şi veşmânt simplu, fără cămaşă de zale. Cavalerul este un probabil Roland, iar personajul feminin apare, pentru a doua oară, în legătură cu el. Cele mai cunoscute reprezentări rolandiene de la Verona sunt însă două statui, dispuse în intervalurile dintre coloanele pe care se sprijină arcele în retragere ale portalului faţadei. Una dintre ele este statuia lui Roland, cealaltă este cea a lui Olivier. Roland este redat în echipament de luptă: poartă un coif ogival, o cămaşă de zale, sub care se observă un veşmânt de stofă, şi o cagulă de zale, care îi protejează mai ales bărbia. Din lateral putem să-i observăm părul lung şi cu bucle ma pronunţate către vărfurile şuviţelor. Se acoperă cu un scut ogival strâns lipit de corp şi în mâna dreaptă poartă o spadă lipită oblic de-a lungul scutului, pe al cărei lat stă scris DV·RIN·DAR·DA. Prin intermediul acestui artificiu, identificarea devine sigură – personajul poate fi numai Roland, a cărui spadă se numea Durindarda. Scutul său este împodobit cu motive vegetale şi cu un umbon masiv. Un alt cavaler, cu un echipament similar, dar fără coif, şi cu un scut al cărui umbon nu iese în relief, pare a fi, după toate interpretările de până acum, un Olivier. Scutul său ogival are aceleaşi motive vegetale, şi, spre deosebire de Roland, îi putem observa coafura în întregime: Olivier are părul lung, creţ şi buclat, cu un breton tăiat drept, de-a lungul frunţii. Nu poartă cămaşă de zale, ci doar un veşmânt uşor, împodobit cu diverse motive şi cu materiale de diferite texturi. Amândouă personajele au ochii mari şi trăsăturile pronunţate, ceea ce nu îi face totuşi lipsiţi de graţie. Olivier priveşte cu tristeţe înainte, încrucişându-şi

92

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea picioarele, pe când Roland îşi pleacă bărbia în piept, picioarele atârnându-i parcă imobile. Biserica San Zeno a fost construită în secolul al IX-lea, fiind reamenajată ulterior între 1120-1138 şi în secolele XIII-XIV. Maestrul Niccolo da Verona este considerat sculptorul întregului ansamblu al faţadei, iar cele două statui rolandiene sunt datate în preajma anului 1120300. Acest interval de timp este identic cu cel în care a fost sculptată arhivolta arturiană de la Modena, ceea ce determină existenţa aceleiaşi posibile legături între Roland şi Arthur în spaţiul italian. În plus, amândouă oraşele se află în Câmpia Padului, la o distanţă destul de mică unul de altul, fiind legate prin intermediul drumului care duce prin pasul Brenner în ducatele de Suabia şi Bavaria. Exista astfel posibilitatea unei comunicări directe. Catedrala San Zeno Maggiore, pe a cărei faţadă se află aceste reprezentări, a aparţinut în secolul al XII-lea unei mănăstiri. Spre deosebire de catedrala din Modena, amplasată în piaţa centrală, San Zeno este situată către periferia oraşului medieval. Caracterul laic al celor două reliefuri, al reprezentărilor de pe lintel şi al celor două statui dintre coloanele arcelor în retragere devine astfel cu atât mai greu explicabil. Prezenţa la Modena a unei arhivolte arturiene era explicabilă prin intermediul cadrului laic care a găzduit reprezentările: catedrala era şi este amplasată în piaţa oraşului, în centrul vieţii comerciale, politice şi administrative. La fel puteau fi explicate şi reprezentările de pe colţurile celui de al doilea etaj al Ghirlandinei. Turnul întărit, care se află lângă catedrala San Zeno din Verona, a fost fundat în anul 1178301 şi construit în două etape, de-a lungul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Pereţii lui poartă urme de fresce302: pe latura exterioară de nord, al cărei perete a fost inclus în palatul abatelui, este reprezentată o scenă în care locuitorii unui oraş fortificat cu o curtină de ziduri şi cu un donjon depun jurământul de vasalitate în faţa unui personaj încoronat. Fresca în cauză este databilă între 1180-1200. De asemenea, în interiorul turnului se mai conservă urmele unei alte fresce care prezintă Roata Destinului, de care se agaţă un personaj în dreptul căruia este scris textul sum sine regno303. Personajul în cauză este necunoscut. Ipotezele care privesc fresca exterioară identifică silueta încoronată cu persoana împăratului Frederic I Barbarossa, care l-a sprijinit pe Gerardo, abate al mănăstirii San Zeno între 1163-1187, în confruntările lui cu nobilii din Verona, conduşi de familia Crescenzi. Abaţia veroneză era aşadar implicată în disputele politice ale vremii. Poate că şi reprezentările rolandiene ale faţadei îşi aveau propria lor cauză politică, dictată de evenimentele vremii: la sfârşitul secolului al XI-lea a avut loc campania italică a împăratului Henric al IV-lea, însoţit în expediţia sa de către fiul său, Conrad de Franconia. De Paşti 1093, Conrad se revoltă împotriva tatălui, primeşte coroana de fier din mâinile lui Anselm,
Notiziario BPV numero 4 / anno 1990, Guide 02, Giubileo, extras reprodus la www.verona.com. 301 G. E. Kidder Smith, Looking at Architecture, Harry N. Abrams Publishers, New York, 1990, p. 48. şi Sir Banister Fletcher, A History of Architecture, 18th ed., revised by J.C. Palmes, Charles Scribner's Sons, New York, 1975, p. 476. Pentru planul şi secţiunea catedralei vezi Werner Blaser şi Monica Stucky, Drawings of Great Buildings, Birkhauser Verlag, Boston, 1983, p. 60. 302 Notiziario BPV numero 4 / anno 1988, extras reprodus la www.verona.com. 303 i.e. lat. « [eu] sunt fără domnie ».
300

93

Vladimir AGRIGOROAEI arhiepiscopul de Milano, şi devine astfel anti-rege, ţinându-şi propria lui curte la Borgo San Donnino, în apropiere de Modena. Henric al IV-lea se afla, la data la care a fost înştiinţat, în Verona, pe care o ocupase încă de la 10 aprilie 1190. După retragerea armatelor împăratului german (1097), cetăţile din Câmpia Padului adoptă structura magistraturilor romane, devenind comune şi aderând sau nu la prima Liga Lombardă, înfiinţată în 1093. Matilda de Toscana rămânea în continuare promotoarea autonomiei lor faţă de imperiul german. Campania italică a lui Henric al V-lea, fiul împăratului deja amintit, a avut loc în 1111, când acesta trece pasul Brenner. După ce o forţează pe Matilda de Toscana să depună jurământul de vasalitate, Henric al V-lea se îndreaptă către Roma. Ca urmare a succeselor repurtate în scurt timp, se retrage pe aceeaşi rută în Germania la sfârşitul lui 1111. Împăratul german era aşadar, pentru cea mai mare parte a cetăţilor din Câmpia Padului, un adversar direct. Aliatul era Matilda de Toscana, ale cărei simpatii vor fi dictat alianţele politice. Atât Modena, cât şi Verona se aflau de-a lungul drumului care trecea prin pasul Brenner şi vor fi fost martore ale tuturor acestor campanii. Simpatiile lor politice vor fi înclinat către Matilda de Canossa, contesa de Toscana. Rita Lejeune propusese interpretarea arhivoltei arturiene de la Modena ca urmare a campaniilor contesei Matilda304. Faţada rolandiană a catedralei San Zeno di Verona este dictată poate de simpatii politice similare. În plus, legătura dintre cele două catedrale este indicată de construirea lor aproape simultană şi de planul identic: catedrala veroneză are şi ea altarul ridicat ca etaj superior, sub el aflându-se, întocmai ca la San Geminiano di Modena, relicvele sfântului patron. Brindisi. O de a treia reprezentare a lui Roland în spaţiul italic se află pe pavimentul catedralei San Giovanni Battista de la Brindisi. Catedrala a fost construită începând în cursul anului 1143, la iniţiativa regelui normand Roger al II-lea şi a suferit grave distrugeri în urma cutremurului din 1743, care au determinat multiple reamenajări şi reconstrucţii. Mozaicul pavimentar a fost construit în 1178 la iniţiativa arhiepiscopului francez Guillaume şi este ultimul dintr-o lungă serie începută în 1160, care cuprinde şi mozaicurile catedralelor de la Tarent, Otranto şi Trani. Pe mozaicul catedralei apar scene biblice şi laice305, între care se numără reprezentarea lui Ascanius şi a unor episoade din ciclul lui Roland; personajele rolandiene poartă numele RO·LANT şi ALVIER, unul dintre ei purtând o spadă care se numeşte DVRINDARDA306. Această reprezentare va fi discutată mai târziu, în legătură cu mozaicul de la Otranto. Originea tuturor acestor reprezentări rolandiene nu este însă una locală. Aria de formare şi dezvoltare a legendei lui Roland este spaţiul francez, în care am căutat să

Jacques Stiennon, Rita Lejeune, ibidem, pp. 295-296. Mozaicul catedralei San Giovanni Battista di Brindisi este grav deteriorat. S-au păstrat doar puţine fragmente, iar reprezentările rolandiene nu sunt nici ele conservate integral. Nu am reuşit să găsim fotografii de calitate ale acestora. 306 Heinrich Wilhelm Schulz, Denkmaeler der Kunst des Mittelalters in Unteritalien, Dresden, 1860, Band 1, p. 302.
305

304

94

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea identificăm reprezentări similare. Am identificat doar trei reprezentări: la Angoulême, la Estella (Granada) şi la Chartres, pe care le vom discuta mai jos. Angoulême. Una dintre primele apariţii ale ciclului rolandian între sculpturile unei catedrale se află la Angoulême, în Aquitania. Pe faţada catedralei Saint-Pierre, mai precis pe lintelul portalului din dreapta, sunt reprezentate o serie de scene cu subiecte extrase din Chanson de Roland, databile în preajma anului 1120. Compoziţia lintelului se împarte în trei cadre, deasupra cărora este sculptată o decoraţie continuă din volute de acant, care conferă unitate firului narativ. Fiecare dintre cadre reprezintă o scenă aparte. Prima dintre ele înfăţişază lupta dintre doi călăreţi. Cel din stânga îşi străpunge oponentul cu o lance. El poartă o cămaşă de zale, care îi acoperă şi gura, un coif ascuţit cu apărătoare pentru nas şi o mantie care flutură în urma lui. Ţine frâiele cu mâna stângă, cu care îşi strânge probabil şi scutul. Adversarul său poartă un echipament asemănător, dar are un scut rotund. Lovitura de lance îl dărâmă: îşi desface mâinile şi este gata să se prăbuşească de pe cal. Tradiţia socoteşte că primul cavaler este arhiepiscopul Turpin, care îl ucide în luptă pe sarazinul Abîme307. Cea de a doua scenă înfăţişază un călăreţ încoronat, cu aceeaşi armură, a cărui mantie flutură pe spate, care retează cu o spadă braţul drept al adversarului. Acesta fuge de el şi este înarmat cu un arc. Cei doi sunt Roland, nepotul lui Carol cel Mare şi păgânul Marsile, stăpânul oraşului Saragosa. Ultima scenă are o compoziţie mult mai complicată: în afara zidurilor unui oraş cu multe porticuri şi cu mulţi copaci umbroşi (probabil Saragosa) se zbate un personaj fără mâna dreaptă (păgânul Marsile); cade pe spate şi este gata să îngenuncheze. În faţa lui, în partea stângă, alţi trei bărbaţi, raşi în creştetul capului şi cu restul părului lăsat lung, îl oblojesc. Dintr-un turn, probabil o reprezentare de templu păgân, priveşte un alt personaj, cu aceeaşi coafură: Apollin, cel divinizat de Sarazini. Cele trei scene urmează desfăşurarea poemului eroic: în Chanson de Roland, lupta arhiepiscopului Turpin cu păgânul Abîme este prezentată în versurile 1648-1670, cea dintre Roland şi Marsile între 1889-1903, iar episodul cu întoarcerea acestuia la Saragosa, între 2570-2579. Preferinţa pentru cele trei scene a fost dictată probabil de unele evenimente contemporane. Catedrala a fost construită între 1105 şi 1128308, iar lintelul, operă a sculptorului Girard, a fost compus probabil în urma „cruciadei” din 1118 a regelui Alfonso I de Aragon, a cărei principală realizare a fost cucerirea oraşului Saragosa, ocupat de către Almoravizii lui Ali ibn Yusuf în 1110. Se distrugea astfel coeziunea dominaţiei maure în sudul peninsulei iberice, iar la această campanie luase parte şi ducele Guillaume al IX-lea de Aquitania, care îi mai înfruntase pe musulmani în Anatolia, cu prilejul cruciadei din 1101. Personajul încoronat (Roland) ţine probabil locul regelui Alfonso, iar cel simbolizat de Turpin, cel al ducelui
Pentru pasajele din textul original (Chanson de Roland) pe care îl ilustrează lintelul de la Angoulême, vezi Anexă – Chanson de Roland, iar pentru descrierea compoziţiei, Rita Lejeune în Supplément au Bulletin de la Société Archéologique et Historique de la Charente, No. 7 - 19611962. 308 Kenneth Conant, Carolingian and Romanesque Architecture. 800-812., Penguin, Middlesex/New York, 1959, Chapter 14.
307

95

Vladimir AGRIGOROAEI Guillaume309. Legenda căpăta astfel sens politic, iar catedrala şi oraşul serbau victoria seniorului lor. Guillaume, seniorul de la Angoulême, este primul trubadur310 al cărui nume îl cunoaştem. Prestigiul său de trubadur şi curtean îl egala pe cel de cruciat şi duce; le recunoaştem pe amândouă în povestea de pe lintelul de la Angoulême. Estella. O altă reprezentare rolandiană atrage atenţia prin singularitatea ei. De această dată, ea se află chiar în spaţiul iberic, la Estella, un oraş din Granada. Estella se află pe drumul de pelerinaj către Santiago de Compostella şi a fost fundată în 1090 de către Sancho Ramirez, rege al Aragonului şi Navarrei. În anul 1135, la moartea regelui Sancho al III-lea cel Mare, comitatul de Aragon se desprinde ca regat de sine stătător, Navarra rămânând sub domnia lui Garcia al IV-lea. În mijlocul fragmentării politice din secolul al XII-lea se construieşte la Estella palatul ducilor de Granada. El este unul dintre puţinele exemple de arhitectură romanică transpusă într-un edificiu civil: are un acoperiş jos, cu intrarea printr-un portal cu patru arcade. Pe faţadă, dinaintea Drumului Pelerinilor, capitelurile coloanelor sunt ornate cu motive vegetale, animaliere şi cu reprezentarea unei lupte, pe care o prezentăm în continuare. Pe latura frontală a capitelului de la Estella este înfăţişată întruntarea a doi cavaleri: cel din stânga este înzăuat, poartă în mâna dreaptă un scut rotund şi îşi frânge lancea în scutul adversarului. Cel din dreapta poartă şi el o cămaşă de zale, dar în mâna stângă are un scut ogival. Îşi loveşte oponentul cu lancea şi îl prăbuşeşte de pe cal. Scena se aseamănă mult înfruntării dintre Turpin şi Abîme de pe lintelul de la Angoulême. Cele două reprezentări diferă doar prin compoziţie: păgânul de la Estella, posesor al unui scut rotund, se află în stânga, pe când cel la Angoulême – în dreapta. De asemenea, el ţine scutul în mâna dreaptă şi lancea în cea stângă, ceea ce nu pare a fi un fapt voit, ci o simplă deficienţă de reprezentare, generată de structura mult prea simetrică a scenei. Pe latura interioară, un luptător cu aceeaşi armură şi acelaşi scut ogival înfruntă într-o luptă corp la corp un uriaş bărbos, înarmat cu o măciucă sau o armă neconvenţională şi purtând pe cap un turban sau o căciulă înaltă. Scena este interpretată ca înfruntarea dintre Roland şi uriaşul Ferragut. Chartres. Mult mai târzii şi cu mult mai diferite sunt reprezentările rolandiene de la Chartres. Subiectul vitraliilor uneia dintre ferestrele catedralei este inspirat în parte din textul lui Chanson de Roland, fereastra fiind botezată drept „carolingiană”. Lectura ei iconografică porneşte de jos în sus şi de la stânga la dreapta. Prima scenă este una votivă. În ea sunt înfăţişaţi donatorii (blănarii din Chartres), pe când restul scenelor urmează fidel cursul legendei despre Carol cel Mare: 2 – Doi episcopi aduc o scrisoare lui Carol cel Mare.
Rita Lejeune, ibidem, 1961-1962. Pentru interpretarea şi reproducerea fragmentelor literare ale lui Guillaume IX de Aquitania, vezi Tereza Moura Guedes, Guillaume IX – les „Avant-Gardes” du XIIe siècle, în „Ariane”, no. 7, 1989, pp. 7-21.
310 309

96

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea 3 – Constantin îl visează pe Carol cel Mare. 4 – Carol cel Mare luptă cu sarazinii. 5 – Constantin îl primeşte pe Carol cel Mare la poarta unui oraş. 6 – Constantin îi dăruieşte trei icoane lui Carol cel Mare. 7 – Carol cel Mare oferă relicvele bisericii din Aix-la-Chapelle. 9 – Doi învăţaţi îi arată lui Carol cel Mare Calea Lactee. 8 – Carol cel Mare îl visează pe Sfântul Iacob. 10 – Carol cel Mare pleacă împreună cu un episcop. 11 – Carol cel Mare se roagă. 12 – Cucerirea unui oraş. 13 – Carol cel Mare îndrumă construirea unei biserici. 15 – Scenă de luptă. 14 – Miracolul lăncilor înflorite. 16 – Înfuntarea dintre Roland şi Ferragut. 17 – Roland îl aruncă din şa pe Ferragut şi îl străpunge. 18 – Carol cel Mare trece Munţii Pirinei. 19 – Roland singur în munţi : vrea să-şi spargă sabia şi sună din olifant. 20 – Roland moare. Baudoin îi ia coiful pentru a-i aduce apă. 21 – Baudoin anunţă moartea lui Roland lui Carol cel Mare. 22 – Saint Gilles celebrează o missă – păcatul lui Carol cel Mare este uitat. Scenele care ne interesează sunt cele ale duelului dintre Roland şi Ferragut, Roland singur în munţi încercând să-şi spargă sabia Durindarda şi Roland sunând din corn, precum şi cea a morţii eroului. Lupta lui Roland cu Ferragut cuprinde două dintre cadrele vitraliilor : în prima dintre ele, Roland, înarmat cu un scut ogival şi cu o lance, loveşte în scutul lui Ferragut. Poartă o armură azurie (fondul vitraliului), un coif galben masiv, cu vizieră, şi un veşmânt roşu; calul lui este alb. În partea stângă a scenei, Ferragut călăreşte un şarg, poartă o armură verde, un coif cu coronelă şi un veşmânt azuriu. Este înarmat cu un scut rotund, roşu, cu un umbon azuriu, şi cu o lance care se frânge în scutul lui Roland. În scena următoare, Roland, cu aceleaşi veşminte, dar cu o armură verde, străpunge burta lui Ferragut cu sabia Durindarda. Deasupra duelului dintre Roland şi Ferragut este reprezentată o dublă scenă : Roland încercând să-şi spargă spada şi sunând din corn. Cadrul circular în care se află această dublă reprezentare nu indică precis co-identitatea celor două personaje: veşmintele sunt asemănătoare, dar nu identice, iar personajul care sună din olifant nu poartă coif. Cele două personaje calcă pe cadavrele unor sarazini, fapt indicat de scutul rotund al unuia dintre aceştia. Stânca este redată printr-o pată mare de culoare, iar în amândouă secţiunile cadrului îşi face apariţia o vegetaţie stilizată. Spre deosebire de scena înfruntării dintre Roland şi Ferragut, de această dată personajele au un halou în jurul chipului. Roland devine, în amândouă ipostazele, un sfânt, alături de Carol cel Mare. Restul vitraliilor au subiecte diverse : Arborele lui Iesei (Genealogia lui Iisus Hristos), Viaţa lui Hristos, Patimile şi Învierea, parabola Fiului Rătăcitor, Noe, Judecata de Apoi, precum şi o mulţime de vieţi de sfinţi (sfântul Lubin, sfântul

97

Vladimir AGRIGOROAEI Ieronim, sfântul Iacob, sfântul Toma, sfântul Nicolae, sfântul Savinian etc.). Cele mai multe dintre ferestre au fost ridicate între 1194-1223, dar unele aparţin mai vechii biserici romanice, arse la 11 iunie 1194. Cea carolingiană a fost aşezată o dată cu actuala catedrală gotică, reprezentările rolandiene fiind astfel databile la începutul secolului al XIII-lea. Nu cunoaştem programul iconografic al vitraliilor catedralei lui Fulbert; nici un document şi nici-o cronică nu oferă o asemenea informaţie. Nu ştim dacă Roland va fi apărut şi pe vitraliile catedralei ridicate în 1120311. Deoarece de cele mai multe ori mediul dictează preferinţa pentru anumite motive, presupunem doar că legenda rolandiană era mult cultivată în oraşul Chartres cu multă vreme înainte de ridicarea vitraliilor catedralei gotice. De asemenea, catedrala gotică a fost reconstruită după structura celei a lui Fulbert, fapt care poate insinua eventuale paralelisme iconografice. În prelungirea acestei serii iconografice regăsim un posibil Roland, de această dată o statuie, în dreptul portalului sudic. Personajul este databil între 1215-1220 sau în 1230, o dată cu vitraliile ferestrei „carolingiene”. Trăsăturile feţei sunt angelice, amintind mai degrabă de iconografia lui târzie din spaţiul german312; la brâu îi atârnă o spadă cu poartă o cămaşă din zale fine, ţine în mâna dreaptă o lance, iar stânga şi-o sprijină pe un scut ogival, ornat cu o cruce latină şi cu floarea de crin în toate cele patru cantoane. Blazonul seamănă cu cele cruciate de tipul armes à enquerre. Lipsa bărbii este una dintre caracteristicele comune cu reprezentările de pe vitralii; o altă trăsătură comună este veşmântul lung purtat peste cămaşa de zale. Statuia va fi fost policromă, dar astazi nu avem nici-o urmă de culoare. Nu putem şti dacă asemănările dintre cele două reprezentări vor fi continuat şi în plan cromatic. Se cuvine să facem şi o altă precizare, anume că oraşul Chartres se afla, la începutul secolului al XII-lea, între feudele conţilor de Blois. Aceştia erau Ştefan de Blois, plecat în prima cruciadă şi în cruciada din 1101, şi fiul său, numit tot Ştefan de Blois – Ştefan I al Angliei. După moartea tatălui, fiul era încă minor, administrarea comitatului revenind mamei, Adela de Blois, fiica lui William Cuceritorul. Aşa cum aminteam mai înainte, nu putem presupune că legenda lui
Catedrala din Chartres este construită pe ruinele altor edificii anterioare. Primul dintre acestea, menţionat între 350-400, era cel al episcopului Aventin şi era situat în vecinătatea zidului galloroman. La mijlocul secolului al VI-lea, episcopii Lubin şi Caletric au dispus construirea unei alte catedrale, care a fost distrusă de vizigoţii lui Hunald, ducele de Aquitania, în 743. Reconstruită de îndată de către episcopul Gislebert, catedrala a fost distrusă din nou în timpul raidului vikingilor lui Rollo în iunie 858. La 5 august 962 un nou incendiu a fost pricinuit de lupta dintre Richard I, ducele de Normandia, şi Thibaut, contele de Chartres. Din structura catedralei ridicate după această nouă distrugere se mai păstrează astăzi doar cripta sfântului Lubin, pentru că, în noaptea dintre 7 şi 8 septembrie 1020, un incendiu accidental a distrus restul construcţiei. În 1020 episcopul Fulbert începe construcţia noii catedrale, încheiată abia în 1170. Vitraliile ei fuseseră aşezate între 1150-1155. La câteva decenii, un alt incendiu a distrus biserica, lăsând teafără doar faţada şi cripta, păstrate în actuala catedrală gotică, construită între 1194-1260. 312 Se pare că apariţia legendei rolandiene în spaţiul german a avut loc în urma căsătoriei dintre Mathilda, fiica regelui Henric II Plantagenet şi a Eleanorei de Aquitania, cu Henric Leul (1168). Traducerea şi adaptarea legendei rolandiene îi aparţine unui anumit Konrad der Pfaffe (1170), autor al poemului Rolanslied. O dată cu Rolanslied îşi fac apariţia şi reprezentările plastice. Cele mai cunoscute sunt însă din perioada Renaşterii: cea de la Marktplatz, lângă Bremen (sec. XV) şi cea de la Halberstadt, în Sachsen-Anhalt (1433). Amândouă înfăţişază un tânăr imberb, stând imobil în picioare, cu armură, scut şi sabie.
311

98

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Roland se afla figurată şi pe vitraliile mai vechii catedrale a lui Fulbert. Ceea ce putem afirma totuşi este că legenda rolandiană a fost cunoscută, dezvoltată şi poate chiar transfigurată la Chartres, iar un rol important îl vor fi jucat şi seniorii oraşului. Cele două reprezentări rolandiene franceze sunt contemporane celor italice. Totuşi, ele nu sunt sursa acestora şi nu putem identifica relaţii de interdependenţă între ele. Ceea ce uneşte reprezentările italice este factorul politic, dictat de aderenţa la liga anti-germană constituită de contesa Matilda di Canossa. Acelaşi factor politic îl regăsim la Angoulême (Guillaume al IX-lea de Aquitania), la Estella (ducii de Granada) şi poate că şi la Chartres (conţii de Blois). Deoarece Roland pare a fi pus sub semnul propagandei, ne întrebăm dacă nu cumva şi regele Arthur suferă aceeaşi influenţă. LA GHIRLANDINA DIN MODENA Am demonstrat în capitolul precedent legătura posibilă dintre legenda arturiană şi cea rolandiană în spaţiul nord-italic. De asemenea, am enumerat celelalte prezenţe artistice rolandiene în arta secolului al XII-lea, făcând trecerea către începutul secolului al XIII-lea o dată cu reprezentările de la Chartres. Una dintre ipotezele formulate anterior cu privire la arhivolta portalului della Pescheria pornea unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în corpusul rolandian: Rita Lejeune. Pe baza identităţii personajelor Artus de Bretania de la Modena şi Rex Arturus de la Otranto, Rita Lejeune identifica una dintre statuile de pe campanila catedralei din Modena (la Ghirlandina) cu acelaşi rege Arthur. În Italia secolului al XII-lea ar fi fost aşadar trei reprezentări artistice arturiene, dintre care două s-ar fi aflat la Modena. Presupunerea pornea de la asemănările de reprezentare pe care cercetătoarea le identificase între personajul de pe mozaicul catedralei de la Otranto şi echivalentul său de pe Ghirlandina modeneză313. Turnul la Ghirlandina a fost construit, aşa cum aminteam în capitolul precedent314, în cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea, iar palierul pe care au fost alipite cele opt reliefuri a fost ridicat între 1169-1179. Printre acestea se numără două ale regelui David (David cântând la harpă şi David dansând), în care personajul este încoronat, şade pe un tron, priveşte drept înainte şi ţine harpa cu ambele mâini. Este îmbrăcat cu o mantie şi poartă pe cap o coroană. Celălalt personaj, presupus a fi un David dansând în faţa Chivotului315, este mult deteriorat de intemperii. Capul
Cele mai multe dintre reproducerile fotografice din acest capitol vor fi de o calitate scăzută. Cele însoţite de copyright-ul companiei Orlandini sunt reproduse după articolul lui Jacques Stiennon şi al Ritei Lejeune, ele fiind imagini scanate după o fotocopie precară. În ceea ce priveşte imaginile reproduse cu copyright-ul companiei Colombini, ele sunt prelucrări după fragmente de imagini care ne-au fost disponibile prin amabilitatea acestei companii editoriale modeneze. Din păcate, imaginile fără banda de copyright şi la o rezoluţie superioară necesitau un preţ foarte ridicat, astfel încât unele au fost prelucrate la forma unor schiţe. Fotografiile Orlandini datează de la mijlocul secolului al XX-lea, pe când cele Colombini sunt mult mai recente, de acum câţiva ani (1998-2001). 314 v. capitolul Roland. 315 Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne…,, p. 293.
313

99

Vladimir AGRIGOROAEI este distrus aproape în întregime, aşa că nu putem şti dacă va fi purtat sau nu o coroană. Mâna dreaptă îi atârnă pe lângă corp, spinarea îi este plecată şi picioarele sunt flexate ca pentru a face o serie de paşi cadenţaţi. David cântă, dansează şi ocupă cele două feţe ale colţului de sud-est. Pe colţul de nord-est apar un personaj suflând în corn şi unul purtând sabie şi scut. În capitolul precedent urmam interpretarea cercetătoarei franceze, dar socoteam, pe baza diferenţelor de coafură şi vestimentaţie, că ei sunt Roland şi prietenul său Olivier. Presupunerea era motivată de apariţia aceluiaşi cuplu pe faţada catedralei San Zeno di Verona. Tot pe faţada nordică, dar în colţul de nord-vest, este reprezentat un personaj tânăr, imberb, care priveşte din profil spre vest. Veşmântul lui formează aceleaşi pliuri, iar mâinile i se adună la piept strângând un baston. Rita Lejeune îl considera un Gawain316. Corespondentul său pe faţa vestică a aceluiaşi colţ este motivul redactării acestui capitol. Sculptura înfăţişază un bărbat care sacrifică un animal. Interpretarea propusă de Rita Lejeune este construită în jurul unei asemănări de compoziţie, deoarece personajul care îmblânzeşte animalul ovin de pe campanila modeneză ar semăna cu Rex Arturus de pe mozaicul catedralei de la Otranto. Nu negăm asemănarea celor două personaje; la o primă vedere ea pare întradevăr evidentă, singura diferenţă fiind dată de proporţiile cabaline ale animalului pe care Arthur îl călăreşte la Otranto. Pe Ghirlandina, scena înfăţişază un bărbat cu părul lung, retezat pe umeri, cu barbă în şuviţe groase, în veşmânt lejer, la fel ca toate celelalte personaje, care încalecă un animal ce pare a semăna cu o oaie, ţinându-l cu mâna stângă de bot, iar cu dreapta urmând să-l sacrifice, cu ajutorul unui cuţit. Rita Lejeune nu a ştiut despre existenţa cuţitului: setul de poze cu care a lucrat, furnizate de compania modeneză Orlandini, prezentau scena văzută din latura dreaptă, or, cuţitul poate fi observat numai din partea stângă317. La data la care studiul său a fost publicat împreună cu cel al lui Jacques Stiennon, lansa ca ipoteză doar asemănarea cu scena de la Otranto, fără a reuşi să explice relaţia dintre cele două reprezentări. Părea de la sine înţeles că, o dată ce amândouă scenele datează din aceeaşi epocă şi se află în spaţiul italic, ele reprezintă două ipostaze ale aceleiaşi legende. De asemenea, pentru imaginea de la Otranto nu a folosit o fotografie, ci un releveu inexact, din perioada în care mozaicul catedralei nu fusese încă restaurat318. Ambele scene apăreau distorsionat, iar interpretarea suferea şi ea de pe urma materialului fotografic. Demonstraţia se baza pe faptul că cele două personaje călăresc animale cu trăsături de ovină. Toate celelalte diferenţe sunt trecute sub tăcere sau amintite ca simple ciudăţenii, diferenţe de reprezentare319, iar interpretarea dată celor două scene jonglează cu simbolismul ţapului: „regele” Arthur a învins forţele infernale, la Otranto călărind un ţap uriaş, iar pe Ghirlandina de la Modena
Jacques Stiennon, Rita Lejeune, ibidem, planche X, fig. 22. Rita Lejeune a folosit, aşa cum aminteşte, singurele fotografii disponibile la acea dată (1963), reproduse de Giulio Bertoni în ediţia din 1921 a volumului Atalante storico-paleografico del duomo di Modena. Ele fuseseră făcute cu prilejul lucrărilor de restaurare a Ghirlandinei. Jacques Stiennon, Rita Lejeune, ibidem, p. 291. 318 eidem, ibidem, planche XI, fig. 24. 319 ibidem, pp. 294-295.
317 316

100

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea călărind unul de mărime medie. Presupunerile se înmulţesc: o femeie ţinând în mână o floare este interpretată drept Guinevra-Winlogee, soţia sau simpla parteneră a lui Arthur, iar scena de pe flancul sudic, un cuplu în care partenerii îşi întind mâinile, este considerată drept logodna lui Arthur cu acest personaj feminin. La rândul lui, personajul cu baston de pe faţada nordică a campanilei devine Gawain, pentru că acesta este însoţitorul lui Artus de Bretania pe arhivolta portalului nordic al domului320. Există totuşi multe diferenţe de compoziţie şi de reprezentare între relieful aşa-zisului Arthur de pe Ghirlandina şi silueta de la Otranto. Prima dintre ele este talia animalului: scena de pe campanila modeneză prezintă o ovină de mici proporţii, pe când cea de la Otranto un animal fantastic, cu copite despicate, ceea ce îl demonstrează noncabalin, dar nu neapărat o oaie sau capră. Acest animal are un bot alungit şi două coarne de ţap, dar care ar putea fi interpretate şi ca urechi. Spre deosebire de animalul de la Modena, care păşeşte ca o capră sau oaie, cel de la Otranto îşi întinde piciorul drept din faţă cu o graţie de felină şi îşi cabrează capul precum un cal. Regele Arthur îl călăreşte într-o poziţie firească, motiv pentru care suntem tentaţi să credem că la Otranto ar putea fi înfăţişat un cal-capră. În plus, bărbatul de la Modena sacrifică animalul, deoarece are în mâna dreaptă un cuţit şi îl apropie de beregata acestuia. Cel de la Otranto nu dă nici măcar impresia că ar sacrifica animalul pe care îl călăreşte, pentru că mâna lui dreaptă este ridicată ca pentru salut, iar în stânga ţine un baston. Personajul de pe Ghirlandina stă pe sol, strângând animalul între picioare, pe când cel de la Otranto nu atinge pământul, ci călăreşte în adevăratul sens al cuvântului. El are ca atribute o măciucă (poate sceptru) şi o coroană, poartă numele de REX ARTVRVS, pe când cel de la Modena nu primeşte nici-un atribut suplimentar. Diferenţele dintre cele două reprezentări ne fac să credem că în spaţiul padan avem de a face cu un sacrificant, pe când în cel sud-italic cu simplu călăreţ. Acesta nu are nici-un gând să jertfească animalul, ci îl foloseşte ca mijloc de transport. Bărbosul de pe Ghirlandina nu călăreşte ovina de sub el, pentru că picioarele îi ating pământul şi bazinul se află mult deasupra spinării animalului. La o examinare dinspre nordnord-vest se poate observa cum sacrificantul îşi strânge victima între pulpe. Tot pentru a o imobiliza o apucă cu mâna stânga de bot, iar animalul se încordează cu disperare. Cele două compoziţii nu înfăţişează un subiect comun. Lipsa numelui ni s-a părut la început un alt indiciu că regele Arthur nu poate apărea pe turnul campanilă de la Modena. Dacă pe arhivoltă el purta numele de Artus de Bretania şi pe mozaicul sud-italic cel de Rex Arturus, reprezentarea de pe Ghirlandina se află într-un anonimat total. Spre deosebire de cele două reprezentări sigur arturiene, cea a personajului bărbos care sacrifică o ovină se află la o înălţime impresionantă. Ea nu are public, pentru că nu poate fi privită. Plimbându-se în jurul domului, modenezii nu aveau cum să vadă cele opt scene
Compoziţia arhivoltei de la Modena prezintă două personaje din tabăra atacatorilor împotriva a două alte personaje care apără castelul : Artus de Bretania se luptă cu Burmaltus, iar Galvaginus cu Carrado. Deoarece atât Artus cât şi Galvaginus aparţin aceleiaşi tabere, ar părea evident ca ei să fie personajele cele mai importante ale poveştii. Artus de Bretania este probabil echivalentul regelui Arthur Cavaler, în varianta sa continental franceză, pe când comparaţia numelor ne demonstra că Galvaginus ar fi şi el eroul Gawain. Rita Lejeune pr esupune că personajul care se sprijină în toiag ar fi acest Gawain. Nu explică însă de ce Gawain ar purta un toiag.
320

101

Vladimir AGRIGOROAEI de pe Ghirlandina, iar dacă se vor fi urcat în turn, nu puteau să le observe decât dintr-un unghi mort, perspectivă din care nu ar fi putut observa detaliile de reprezentare. Cele opt scene nu fac apel la memoria omului, ci mai degrabă la cea a Divinităţii. Roland şi Olivier sunt mari eroi creştini, luptători ai unei cauze drepte împotriva păgânilor mauri. David este un personaj din Vechiul Testament, autorul psalmilor, iar figura lui s-a bucurat de adulaţie în cursul evului mediu. Regele Arthur nu era nici un cavaler cruciat şi nici un personaj biblic. Pentru modenezi el era poate un rege-cavaler, după tiparul legendelor arturiene în varianta lor franceză. Lipsa publicului nu ar putea justifica prezenţa sa pe cornişa celui de al doilea etaj. În plus, dacă personajul de pe Ghirlandina ar fi regele Arthur în varianta sa de la Otranto, el nu are nici-unul dintre atributele regalităţii. La Otranto, regalitatea este manifestată prin nume (REX) şi prin costum (coroana). Sacrificantul de pe campanilă nu poartă însă nici-o coroană, părul său este lăsat să cadă liber în bucle pe spate, ba are, spre deosebire de varianta sud-italică, şi barbă. Pe cornişa celui de al doilea etaj al turnului modenez există un rege. Acesta are o coroană şi cântă la harpă. Dacă David este un rex, sacrificantul nu se dovedeşte a fi şi el la fel. Mozaicul de la Otranto a fost asamblat în intervalul 1163-1165, pe când etajul Ghirlandinei şi sculpturile de pe cornişa acestuia au fost aşezate între 1169-1179, fapt care ar presupune o posibilă comunicare directă între cele două spaţii: motivul regelui Arthur ar fi apărut astfel la distanţă de cel mult zece ani la Modena, iar modelul ar fi trebuit să fie mozaicul de la Otranto. Cele două reprezentări nu ar fi putut apărea spontan în acelaşi interval de timp în două locuri aflate la sute de kilometri distanţă. Dacă ipoteza formulată de Rita Lejeune ar fi corectă, atunci ele ar fi fost rodul legăturilor dintre cele două spaţii. Cum oraşul Modena era în cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea aflat sub dominaţia culturală şi politică a împăratului german de dincolo de pasul Brenner, iar acesta era rivalul regelui normand din Sicilia, eventualii reacţionari din zona lombardă ar fi putut cultiva legături politice cu regele sud-italic. Cu toate acestea, atenţia regelui de la Palermo se concentra mai ales asupra alianţelor cu republicile maritime Genova şi Pisa, şi nu asupra alianţelor cu oraşele padane. Această ecuaţie demonstrează că legăturile culturale dintre cele două oraşe (Modena şi Otranto) vor fi fost insignifiante: poate că vreun pelerin sau negustor modenez a ajuns în Apulia, dar cu siguranţă că reprezentarea regelui Arthur nu s-a întors în spaţiul lombard pe această cale. În acest moment, nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă este vorba chiar de regele Arthur sau sacrificantul de pe Ghirlandina nu este cumva vreun alt personaj. Cel de al doilea punct al ipotezei lansate de Rita Lejeune interpreta personajul feminin de pe aceeaşi cornişă drept soţia sau logodnica lui Arthur, căreia îi dădea numele convenţional de Guinevra-Winlogee, după cele pe care le purta în tradiţia romanescă şi pe arhivolta de la Modena321. Reprezentarea în cauză se află pe faţada vestică, în colţul de sud-vest. Personajul are trăsăturile redate rudimentar, astfel că expresia feţei seamănă mai mult cu cea a unui bărbat. Ştim că este o femeie după coafura cu părul lung pe umeri şi diademă, precum şi după rochia lungă, care formează o trenă şi este prinsă cu o cingătoare ornată
321

ibidem, pp. 294-295.

102

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea sumar. Femeia ţine în mână o floare, pe care o lipeşte cu braţul drept de piept, iar cu mâna dreaptă îşi prinde faldurile rochiei. Inspiră eleganţă, melancolie şi se dovedeşte iubita fidelă a unui necunoscut. Acelaşi drum l-a urmat în interpretarea sa şi Rita Lejeune, moment în care a observat repetiţa personajului pe latura sudică a aceluiaşi colţ, de această dată într-un cuplu. Dat fiind că Roland şi Olivier apar pe cele două feţe ale colţului de nord-est, că David cântând la harpă şi David dansând ocupă feţele colţului de sud-est, simetria ne îndeamnă să credem automat că Femeia cu Floare apare şi pe cealaltă latură a colţului de sud-vest. Aici este înfăţişat un cuplu: el poartă barbă, părul tăiat pe umeri, un veşmânt în falduri până dincolo de genunchi, iar la spate are atârnată o sabie. Ea are aceeaşi expresie masculină, poartă tot o rochie cu trenă şi cingătoare, iar părul lung pe spate este prins cu o diademă. Femeia este aşadar reproducerea fidelă a Femeii cu Floare. De această dată însă, floarea lipseşte, iar mâinile ei se adună în faţă, cu timiditate, ca şi cum ar aştepta. Bărbatul îşi desprinde mâna dreaptă de trup şi o îndreaptă cu palma în sus către însoţitoarea lui. Îi dă ceva. Rita Lejeune credea că el îi dă un inel şi că scena reprezintă logodna celor două personaje sau căsătoria lor322. De asemenea, mai credea că bărbatul este unul şi acelaşi din scena în care călărea o ovină, şi, presupunând în plus, îi credea, pe baza asemănării cu mozaicul de la Otranto, o reprezentare a regelui Arthur. Femeia devenea astfel Guinevra, iar cei doi patronau oraşul Modena. Atragem atenţia asupra faptului că sacrificantul bărbos poartă în mâna dreaptă un cuţit, pe când cel din cuplul amintit are la brâu atârnată o sabie. Dacă cei doi ar fi identici, atunci scenele ar trebui să reprezinte o poveste a cărei decriptare sar face de la nord la sud: un bărbat sacrifică un animal, o femeie cu o floare se gândeşte melancolică la absenţa lui, pentru ca în final să se întâlnească şi el să îl dăruiască poate un inel. Dacă aceasta ar fi interpretarea scenelor, atunci înseamnă că brusc cuţitul a devenit sabie, ceea ce nu este posibil. Reliefurile celor doi David dovedesc, la fel ca şi costumul personajului feminin, că sculptorul a avut multă grijă să redea exact identitatea aceluiaşi personaj în reprezentări diferite. Se ridică astfel un al doilea semn de întrebare în legătură cu identificarea sacrificatorului cu regele Arthur. Femeia cu o floare în mână apare şi la Verona în apropierea reprezentărilor rolandiene de pe lintelul portalului de vest323. Aici, ea ţine în mână două flori, parcă admirând-o pe cea din mâna dreaptă. Lângă ea, sub o altă arcadă, este înfăţişat un cavaler cu scut ogival şi lance, depre care se presupune că ar fi un Roland. Sub cele două reliefuri sunt scrise cuvintele: A·PRI·LIS † MA·I·VS, numele a două luni de primăvară. Femeia cu Floare ar reprezenta astfel luna aprilie, iar cavalerul luna mai? Probabil că nu, aşa cum nici personajul grotesc din stânga celor două scene nu simbolizează luna martie. Calendarul de pe lintelul portalului de vest al catedralei San Zeno nu ilustrează, ca alte calendare contemporane, lunile anului, ci prezintă personaje şi legende exotice. La fel, aceeaşi Femeie cu Floare apare într-unul dintre reliefurile faţadei centrale a aceleiaşi catedrale, unde legătura sa cu mitul rolandian este evidentă. Din
322 323

ibidem, pp. 294-295. v. capitolul Roland.

103

Vladimir AGRIGOROAEI păcate, relieful este grav deteriorat de intemperii şi nu putem şti cu exactitate textul inscripţiei de pe arcada porticului în care este încastrat personajul. Literele care se mai pot observa formează textul …ATA LI…A…NA, pe care nu l-am putut întregi. Probabil că ele formau un nume de femeie, aşa cum o dovedeşte ultima literă (A). În dreapta acestor reprezentări se derulează scenele rolandiene prezentate în capitolul precedent324. Presupunem că Femeia cu Floare de pe turnul campanilă din Modena este unul dintre numeroasele personaje feminine care şi-au făcut apariţia în lunga evoluţie a corpusului rolandian. Nu ştim însă care dintre ele va fi ţinut în mână o floare şi nici ce însemna gestul. Totuşi, cuplul presupus de Rita Lejeune ca Arthur-Guinevra este amplasat pe faţada sudică a turnului campanilă, astfel că el se află „faţă în faţă” cu arhivolta arturiană a portalului nordic (della Pescheria). Un plan comun al reprezentărilor este exclus, pentru că scenele în care sunt protagonişti „Arthur - sacrificantul” şi „Guinevra - Femeia cu floare” ocupă latura vestică. De asemenea, reprezentarea sacrificantului este situată în colţul de nord-vest al cornişei, iar cea a Femeii cu Floare în colţul de sud-vest, unde nu putem presupune că sculptorul ar fi avut vreun motiv să repete compoziţia arhivoltei. Tot faţă în faţă cu portalul nordic se află o reprezentare a lui David dansând, ceea ce elimină orice posibilitate a unei compoziţii complementare. Planul iconografic al Ghirlandinei nu va fi fost influenţat de cel al arhivoltei nordice. Dacă personajul feminin nu este Guinevra, atunci legătura dintre Femeia cu Floare şi sacrificantul bărbos este una nefondată. În plus, Rita Lejeune nu ştia despre existenţa cuţitului, fapt care a dus la o apropiere forţată a aceluiaşi personaj cu reprezentarea lui Rex Arturus de pe mozaicul sud-italic. Întrebândune ce personaje ar fi putut purta acest cuţit şi în ce scop ar fi putut sacrifica animalul, primul gând ne-a dus la textul Vechiului Testament, în care o sumedenie de personaje cu barbă sacrifică animale. Apropiindu-ne cu şi mai mare atenţie de diversele pasaje vechi testamentare, putem observa că majoritatea covârşitoare a animalelor sacrificate sunt ovine, pentru că semiţii erau prin excelenţă păstori de oi. Bărbosul de pe Ghirlandina este probabil un Abel, un Avraam sau orice alt patriarh al Vechiului Testament325. În linia aceleiaşi interpretări, personajul care îl însoţeşte pe latura nordică a aceluiaşi colţ ar putea fi fiul lui, care se sprijină în toiagul de păstor pe care îl strânge la piept. În ceea ce priveşte Femeia cu Floare, ea ar putea fi legată de legenda cavalerului Roland. În stadiul actual al cercetărilor nu putem specula mai mult, astfel încât atragem doar atenţia asupra faptului că personajul în cauză apare la Verona în două rânduri, în ambele situaţii fiind în vecinătatea reprezentărilor rolandiene. De asemenea, el mai apare la Modena, pe Ghirlandina, în imediata vecinătate a unui Roland suflând în corn şi a unui Olivier înarmat cu scut şi sabie. Femeia cu Floare ar putea fi, în funcţie de personajul bărbos care o însoţeşte într-una dintre reprezentări, o Bertha, soră a lui Charlemagne, iar partenerul ei un Milon. Cei doi
v. supra. Pentru referinţele amintite v. Vechiul Testament, Facerea, IV, 4; XXII, 13. Lista poate continua. Exemplele date sunt doar de la începutul cărţii Facerii (Genezei); cele din restul Bibliei sunt extrem de numeroase, iar amintirea lor, departe de a fi exhaustivă, s-ar dovedi o întreprindere inutilă.
325 324

104

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea sunt părinţii eroului Roland, fugiţi în împrejurimile Romei din cauza dragostei lor, al cărei rod a fost, conform legendei, celebrul cavaler. Presupunerea ar putea fi confirmată de faptul că tradiţia nord-italică atestă la o dată mult mai târzie povestea Berthei şi a lui Milon326. Cu toate acestea, Milon nu sacrifică niciodată o ovină, Bertha nu ţine niciodată în mână o floare, iar literele grav alterate de deasupra personajului de la Verona nu se aseamănă cu nici-una dintre variantele numelui purtat de mama lui Roland. Diferenţele de costum dintre sacrificant şi însoţitorul Femeii cu Floare ne făceau să credem că cele două personaje trimit la poveşti diferite. Un alt argument este dat şi de planul iconografic al campanilei: Roland şi Olivier ocupă colţul de nordest, cele două reprezentări ale lui David pe cel de sud-est, iar apariţiile Femeii cu Floare colţul de sud-vest. Ar fi puţin probabil ca regele Arthur şi partenera lui să ocupe disproporţionat spaţiul a trei reprezentări, când ştim că Roland şi David au ocupat fiecare doar câte două. Sacrificantul ocupă latura vestică a colţului de nord-vest, fapt care ar presupune că apariţia de pe latura cealaltă ar aparţine aceleiaşi poveşti. Identificarea personajului care sacrifică o ovină depinde de sculptura alipită faţadei nordice. Aceasta reprezintă un păstor, astfel că povestea celor doi ar deveni: pe când tatăl bărbos sacrifica un animal din turmă, fiul sprijinit în toiag privea ceremonia. În această nouă decriptare, personajul bărbos de pe etajul Ghirlandinei nu este un Arthur, iar stadiul cercetărilor este încă incipient. Ne ferim să formulăm vreo posibilă explicaţie pentru cele patru scene de pe colţurile de nord-vest şi sud-vest. Preferăm doar să eliminăm presupusul Arthur din aria cercetărilor. El are mult mai multe şanse să fie un patriarh biblic. VEHICULUL În acest stadiu al cercetării ne-am întrebat dacă sunt de ajuns rezultatele furnizate de onomastică, arhitectură militară, iconografia costumelor şi de comparaţia cu arhivolta de la Bari. Datele pe care ni le furnizează toate aceste studii sunt generale. Ele nu indică nimic palpabil, or, arhivolta de la Modena este ea însăşi palpabilă: personajele se desprind în mezzo relief, capătă consistenţă, mesaj şi realitate. Arhivolta de la Modena nu are în comun cu legendele arturiene decât naraţia. Dincolo de naraţie se produce un clivaj: textele fac un pas înainte către irealitate, trec în imaginaţia cititorului, pe când Artus de Bretania şi companionii săi fac un pas înapoi în realitate. Îşi găsesc chipuri, trupuri şi mişcări – o consistenţă fizică. Ca urmare a cercetărilor de castele şi fortificaţii, stabilisem că sculptorul şi comanditarul portalului della Pescheria sunt locali, probabil chiar din oraşul Modena. De asemenea, onomastica indica drept sursă a legendei spaţiul dialectelor central-franceze (Artus de Bretania, Carrado, Galvaginus şi
În variantele franceze şi latine ale legendei lui Charlemagne, sora acestuia s-ar fi numit Gisla sau Bertha. Bertha e Milone şi Rolandin sunt două fragmente din manuscrisul Geste Francor (i.e. „Faptele francezilor”), care datează din timpul secolului al XIV-lea. Bertha e Milone ocupă ff. 51 Vb - 54 Rb, vv. 9027-9495, iar Rolandin ff. 61 Vb - 64 Rb, vv. 10896-11335. textul este redactat într-un curios dialect franco-italian, atestat numai pe cale literară. Pentru traducerea, comentariul şi bibliografia asupra variantei franco-italiene a legendei Berthei şi a lui Milon, v. Leslie Zarker Morgan, Franco-Italian Epic: The Geste Francor (anonymous), 1996, la „Medieval Sourcebook”.
326

105

Vladimir AGRIGOROAEI Che), cu urme de influenţă anglo-normandă (numele Winlogee). Aceleaşi influenţe ale spaţiului francez, cu precădere cel normand, erau decelabile în iconografia costumelor purtate de cavalerii de pe arhivoltă. La toate aceste trei se adăuda o altă deducţie, anume că legenda arturiană ajunsese la Modena cu multă vreme înainte de 1120-1140, interval în care este presupusă sculptarea portalului. În plus, asemănarea cu arhivolta de la Bari nu perturba deducţiile precedente, deoarece aceasta era databilă în primul deceniu al secolului al XIIlea. Atunci când am pornit cercetarea vehiculului legendei arturiene, primul nostru gând ne-a dus către fenomenul pelerinajului. Înaintea noastră, ipoteze similare fuseseră propuse de către toţi ceilalţi patru cercetători. Legenda arturiană ar fi putut astfel ajunge la Modena prin intermediul poveştilor pe care le răspândeau pelerinii. Dar marile drumuri de pelerinaj nu trec prin Modena. Aşa cum am amintit deja, drumul francigen ocoleşte cetatea, trecând Padul pe la Pavia şi Piacenza, de unde se îndreaptă prin teritoriul toscan către Roma. Modena este mult mai mult influenţată de drumul german, care coboară prin Trento şi Verona din pasul Brenner. Eventualii pelerini care ar fi putut aduce cu ei legenda arturiană ar fi trebuit să fie originari din Suabia, Bavaria sau din centrul şi nordul Germaniei, unde regele Arthur nu se va face simţit decât la începutul secolului al XIII-lea. De asemenea, francezii îşi îndreptau atenţia încă din secolul al XI-lea către Santiago de Compostella, locul predilect de pelerinaj. Existau patru drumuri care duceau la sud de Pirinei. Trei dintre ele se întâlneau la Ostabat327, de unde treceau pasul către Roncevaux şi urmau mai departe itinerariul spaniol. Un al patrulea drum, cel al Provenţei, treceau munţii pe la Sainte Christine şi abia de acolo se îndrepta către Santiago de Compostella. Chiar dacă prin oraşul Modena vor fi trecut pelerini, numărul lor nu va fi fost foarte mare. În plus, pelerinii sunt cel mai adesea interesaţi de subiecte religioase, misiunea lor este una sfântă, iar importanţa pe care o acordă faptelor lumeşti este una scăzută. La toate aceste infirmări se adaugă şi o alta: perioada în care apare arhivolta modeneză este tocmai cea a începutului de secol XII, când poveştile cavalereşti cu regele Arthur şi cavalerii săi nu erau prea bine cunoscute nici în spaţiul francez continental. Apariţia lor se produce abia în cea de a doua jumătate a aceluiaşi secol, iar popularitatea şi aderenţa lor la publicul de rând se produce abia în secolul al XIII-lea. Nişte pelerini bretoni sau galezi nu ar fi răspândit legende cu subiecte curteneşti, ci nişte poveşti despre un mântuitor mult aşteptat, iar nişte normanzi din imediata apropiere a regelui Angliei nu ar fi răspândit nici ei varianta curtenească, ci pe cea a suveranului şi cuceritorului britan. Ne rămâneau aşadar nişte francezi, membri ai unor familii
Primul dintre aceste trei drumuri aduna pelerinii din Franţa de nord-vest şi trecea prin Tours, Poitiers, Saintes, Blaye, Bordeaux, Ostabat. Un al doilea aduna pelerinii din Champagne, Burgundia, Nivernais şi Borbounnais, urmând traseul : St. Benoît-sur-Loire, Neuvy-SaintSépulcre, Saint-Léonard, Limoges, Périgueux şi Ostabat. Un al treilea aduna pelerinii din Le Puy şi Auvergne, parcurgând traseul : Aubrac, Conques, Moissac şi Ostabat. Ultimul dintre toate cele patru drumuri de pelerinaj către Santiago de Compostella trecea prin Arles, Saint-Gilles, Gellone, Narbonne, Tolouse, Ostabat şi aduna pelerinii din comitatul de Provenţa şi din Languedoc. Histoire de la France religieuse, sous la direction de Jacques Le Goff et René Rémond, Editions de Seuil, Paris, 1988, p. 310.
327

106

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea nobiliare în mediul cărora ar fi putut circula variantele incipiente ale tipului continental. Din acest moment atenţia noastră se va concentra asupra diverşilor nobili care au trecut prin spaţiul italic în această perioadă. Concluziile cercetărilor de până acum s-ar putea rezuma astfel: un grup de cavaleri şi nobili francezi, din Champagne, Île-de-France, Blois, Anjou, Poitou, Maine, Limousin sau Auvergne328, în rândul cărora se aflau şi cavaleri din Normandia sau chiar din Anglia, ar fi putut trece prin spaţiul nord-italic cândva spre sfârşitul secolului al XIlea şi începutul secolului al XII-lea, dar nu mai târziu de 1120. Nu puteam totuşi explica legătura dintre aceşti cavaleri francezi şi arhivolta de la Bari, motiv pentru care am apelat la inventarierea cronicilor şi la identificarea unor evenimente istorice care ar fi putut declanşa migrarea legendei arturiene din spaţiul francez în cel nord-italic. ANSELM DE CANTERBURY Din moment ce pelerinii nu se dovedesc a fi vehicolul probabil al legendei arturiene de la Modena, am căutat originea acesteia în călătoriile unor personaje politice cunoscute, care ar fi putut încuraja prin faima lor pe cavalerii modenezi să adopte povestea lui Artus de Bretania pe arhivolta propriei lor catedrale. Primul personaj care ne-a atras atenţia a fost arhiepiscopul de Canterbury, Anselm, cel care a făcut două călătorii în Italia în urma certurilor cu regii William II Rufus şi Henric I Beauclerc. Anselm de Canterbury329 (1033-1109) s-a născut lângă Aosta, la poalele Alpilor italieni şi a trecătorii Gran San Bernardo, într-un mediu burgundo-lombard. Ajuns în Normandia (1059) a intrat în rândul călugărilor bendictini de la Bec (1060) sub autoritatea lui Llanfranc, viitorul arhiepiscop de Canterbury. În 1063 devine prior330 al mănăstirii din Bec, iar în 1078 abate, făcând vizite frecvente în spaţiul insular, unde abaţia îşi avea o mare parte dintre feude. Imediat după cucerirea din 1066, Llanfranc devenise primul arhiepiscop normand de Canterbury, iar la moartea sa (1089), Anselm era succesorul desemnat şi dorit. Regele Angliei, la acea dată William II Rufus, s-a împotrivit constant, păstrând titlul vacant pentru uzufructul moşiilor abaţiei, şi apoi a forţat331 investirea lui Anselm ca arhiepiscop în 1093. Deoarece investirea era necanonică, regele fiind singurul actant,
Toate aceste zone sunt cuprinse în spaţiul definit lingvistic drept dialectul francez central. cf. Schaff-Herzog, The New Religious Encyclopedia, pp.188-190. Anselm de Canterbury, „cel de al doilea Augustin”, este unul dintre părinţii scolasticismului ortodox. Este continuatorul al lui Llanfranc şi autor al lucrărilor De fide Trinitatis, Monologion, Proslogion, Cur Deus homo, şi a patru dialoguri – De grammatico, De veritate, De libertate arbitrii şi De casu diaboli. Anselm reprezintă curentul tradiţionalist, în opoziţie cu varianta contemporană mai deschisă şi raţională a lui Berengar de Tours. 330 Am preferat echivalarea lui abbas,-atis cu „abate” şi a lui prior,-oris cu „prior”. Echivalentul celor doi termeni în vocabularul mănăstiresc român sunt stareţ (abbas) şi egumen (prior), egumenul fiind un rang inferior stareţului. Deoarece spaţiul la care ne referim este unul occidental, nu ne-am permis să introducem terminologia de sorginte răsăriteană, pentru a nu produce confuzii şi ilarităţi. 331 Se pare că decizia a fost determinată de o boală; William II Rufus credea că va muri.
329 328

107

Vladimir AGRIGOROAEI Anselm a cerut în repetate rânduri dreptul de a merge la Roma pentru a-şi prezenta cazul şi a cere ajutor. Abia în 1097 reuşeşte să plece, călătorind prin Franţa şi întreg spaţiul italian. Se întoarce la Canterbury abia după moartea lui William II Rufus (1100), la cererile lui Henric I Beauclerc. Gregorianismul lui Anselm a determinat o ruptură şi cu acest nou rege (1103), urmată de o altă călătorie în Italia. Abia în 1106 se întoarce, iar certurile se încheie în 1107. Moare la Canterbury în 1109. Parcursul primei călătorii în Italia urmează în cea mai mare parte traseul Drumului Francigen332: Anselm porneşte din Canterbury, ajunge la Dover, unde se îmbarcă pentru Wissant. Următoarea oprire pe care o cunoaştem este Saint Bertin, după care sursele nu precizează decât că arhiepiscopul a străbătut Franţa şi Burgundia (transita Francia, Burgundiam intravimus). Anselm se afla la Cluny de 23 decembrie 1097, fiind invitat apoi de Hugo, arhiepiscopul de Lyons, împreună cu care rămâne până la 16 martie 1098, când este chemat la Roma. Trece prin Piacenza şi ajunge la Roma, unde rămâne multă vreme în anturajul Papei Urban al II-lea. Este chemat de Ioan, abatele din Telese, care îl duce apoi la Schiavi, unde vor discuta şi unde Anselm îşi va termina una dintre lucrări333. De la Schiavi este chemat de ducele de Apulia, Roger Borsa. Anselm vine să-l vadă împreună cu Papa la asediul oraşului Capua (1098). După această întâlnire, merge la Aversa, lângă Capua, apoi se întoarce din nou la Schiavi, pentru a fi chemat la Conciliul de la Bari, la care ia parte şi sprijină argumentele Romei în disputa cu prelaţii greci. Îşi petrece iarna la Roma, luând parte şi la Conciliul de la Vatican (aprilie 1099). Pleacă apoi din Roma, ajunge la Lyons, unde află despre moartea lui William II Rufus şi se grăbeşte către Anglia. La 23 septembrie 1100 se afla la Dover. Conflictul cu noul rege al Angliei, Henric I Beauclerc, a determinat cea de a doua călătorie în Italia. La întâlnirea de Paşti de la Londra (1103), nobilii normanzi îl sfătuiesc să plece din nou. Anselm trece prin Canterbury, ajunge la Wissant la 27 aprilie 1103, trece prin Boulogne şi se îndreaptă către Le Bec, unde rămâne o vreme în mănăstirea în care fusese prior şi apoi abate. De Sâmbăta Tomii era la Chartres, dar revine pentru scurt timp la Le Bec, pentru a pune în ordine problemele mănăstirii. La mijlocul lui august pleacă din nou la Chartres, de unde merge la Roma. Nu cunoaştem itinerariul acestei călătorii. Rămâne la Roma până la venirea lui William de Reverel (1104), reprezentatul regelui Angliei, care poartă tratative cu Anselm şi cu Papa, ajungând la un compromis, în urma căruia Anselm se hotărăşte să revină. Trece prin Lombardia, fiind probabil primit şi cinstit de către contesa Matilda de Canossa (nos ductu gloriosae Machtildis comitissae per Alpes euntes334). În urma unui scurt conflict cu acelaşi William de Reverel, Anselm se opreşte la Lyons, de unde îi scrie lui Henric I Beauclerc. Pleacă din Lyons abia în aprilie 1105, în urma unei scrisori primite de la Papă, trece prin Cluny şi se îndreaptă
Traseul celor două călătorii a fost alcătuit după cronica lui Eadmerus, unul dintre însoţitorii lui Anselm. cf. Eadmerus, Historia Novorum in Anglia et opuscula duo de vita Sancti Anselmi et quibusdam miraculis eius, ed. Martin Rule, RBMAS, Longman & co., London, 1884. 333 Cur Deus homo, începută în Anglia şi terminată la Schiavi. 334 i.e. „trecând noi Alpii conduşi de faimoasa contesă Matilda”; Eadmerus, ibidem, p. 155.
332

108

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea către Blois, unde este primit de contesa Adela de Blois335, sora regelui Angliei. Merge la Chartres împreună cu aceasta; regele Henric I doreşte să-l vadă, iar Anselm şi Adela de Blois merg la L’Aigle (Aquila) pentru tratative. La 22 iulie conflictul este încheiat şi în august Anselm se întorcea în Anglia. Se ridică problema anturajului. Pe Anselm l-au însoţit numai feţe bisericeşti. Unul dintre aceştia este Eadmer, autorul cronicii pe care am folosit-o la alcătuirea celor două itinerarii. Ceilalţi sunt necunoscuţi. Pot oare nişte feţe bisericeşti să aibă vreo legătură cu legenda arturiană? Stadiul în care se afla la acea dată legenda regelui Arthur este unul dintre cele mai neclare. Abia ieşită din spaţiul galez sau armorican, ea se adapta noilor cerinţe. Până în vremea lui Henric II Plantagenet, nu cunoaştem detalii în legătură cu evoluţia ei. Atragem atenţia însă asupra reticenţei bisericii faţă de această poveste laică: în 1113, nişte călugări din Laon se aflau în Devon şi Cornwall pentru a aduna fonduri să-şi construiască catedrala arsă. În localitatea Bodmin le-au fost arătate o serie de relicve sau mărturii ale regelui Arthur; iar refuzul lor de a aproba nemurirea acestuia a declanşat furia populaţiei. De asemenea, revoltele galeze de la începutul secolului al XII-lea foloseau o retorică arturiană336. În spaţiul insular, regele Arthur se dezvolta ca un mântuitor, fapt care nu convenea nici-unui reprezentant al bisericii, cu atât mai mult arhiepiscopiei de Canterbury şi lui Anselm, un burgund de la poalele Alpilor. Nimic nu ne îndreptăţeşte însă să credem că unii dintre însoţitorii săi nu vor fi fost încântaţi de poveştile arturiene. Nivelul de dispersie al acestor povestiri era însă grupul nobililor, care nu au făcut parte din suita arhiepiscopului. Celor două călătorii le corespund două întâlniri. Prima călătorie ni-l arată pe Anselm întâlnindu-se la asediul de la Capua cu Roger Borsa (1098), fiul mijlociu al lui Robert Guiscard şi ducele de Apulia. Întâlnirea cu acest normand este descrisă înduioşător: Roger aleargă în întâmpinarea lui Anselm şi îl sărută. Nu ştim însă nimic despre conversaţia dintre cei doi; Anselm şi papa Urban al II-lea s-au retras în apropiere şi au fost probabil vizitaţi de către duce337. Problemele discutate vor fi fost de natură bisericească, dar Roger Borsa nu era un om atât de cultivat. El era un comandant militar şi o căpetenie politică, astfel că vor fi discutat şi despre alte lucruri. Nu avem nici o dovadă că regele Arthur va fi fost unul dintre acestea. Nici măcar nu presupunem că aşa ceva se va fi discutat. Ceea ce putem presupune însă este că cei din anturajul lui Roger Borsa le-au povestit celor din anturajul lui Anselm lucruri noi, poveşti noi, aşteptând să li se povestească şi lor tot nişte curiozităţi. De asemenea, Anselm ajunge la Bari chiar în perioada în care era construită catedrala (1098). La conciliul de la Bari nu s-au discutat decât chestiuni religioase. Cu toate acestea, cronicarul Eadmer ne descrie costumul unuia dintre prelaţi. Oamenii dau atenţie unor detalii minore, îşi
Adela de Blois este fiica lui William I Cuceritorul, fiind astfel sora lui William II Rufus şi Henric I Beauclerc, fiii acestuia. Ea s-a căsătorit cu contele Ştefan de Blois, participant la prima cruciadă şi l-a avut ca fiu pe Ştefan I, conte de Blois şi Champagne, rege al Angliei după moartea lui Henric I Beauclerc. 336 Michael Wood, In Search of England. Journeys into the English Past, Penguin, London, 2000, pp. 24-25. 337 Pentru textul original care prezintă întâlnirea v. Anexe 2. Texte, Eadmerus – Historia Novorum in Anglia.
335

109

Vladimir AGRIGOROAEI povestesc fapte minore, curiozitatea nu cruţă pe nici-unul dintre toţi cei care călătoresc şi toţi cei care îi primesc în ospeţie338. Însoţitorii lui Anselm au povestit probabil ciudăţenii din ţara lor. Cea de a doua întâlnire este cea cu contesa Matilda de Canossa (1104). Spre deosebire de întâlnirea cu Roger Borsa, nu cunoaştem detalii despre acest eveniment, aşa cum reiese din pasajul amintit anterior. Din el aflăm doar că arhiepiscopul de Canterbury a fost însoţit în trecerea Alpilor de către contesă. Presupunem, la fel ca şi în cazul întâlnirii cu Roger Borsa şi al conciliului de la Bari, că însoţitorii vor fi discutat între ei. Nu credem că aceasta este calea pe care legenda arturiană a ajuns în spaţiul italic. Atragem însă atenţia asupra legăturilor dintre cele două spaţii. Oameni necunoscuţi, care au luat parte la cele două întâlniri şi la conciliul de la Bari, au discutat şi şi-au povestit. Rezultatul celor trei evenimente este că unele dintre poveştile sau evenimentele insulare au ajuns astfel în spaţiul italic. Probabil că nu astfel a ajuns şi regele Arthur. Alta va fi fost calea şi un alt personaj va fi vost vehicolul. PRIMA CRUCIADĂ ŞI CRUCIADA DIN 1101 Deoarece călătoriile arhiepiscopului Anselm de Canterbury nu păreau a fi vehicolul legendei arturiene, am căutat alte legături posibile între arhivolta de la Modena, cea a catedralei San Nicola din Bari şi spaţiul francez continental. Următoarele evenimente care ne-au atras atenţia şi care legau cele trei puncte cheie ale demonstraţiei au fost mişcările cruciate dintre 1096-1101. Nu au prezentat interes contingentele cruciate care au luat calea mării, nici cele care au trecut prin spaţiul german şi ungar, ci doar cele care au trecut prin Italia. Dintre toate trupele primei cruciade, numai trei corpuri de armată au parcurs acest spaţiu înainte de întâlnirea de la Constantinopole. Unul dintre ele era contingentul lui Bohemund de Tarent, care a plecat din Apulia, traversând Adriatica şi parcurgând Via Egnatia până în capitala Imperiului Bizantin. În stadiul de faţă al cercetării aceste trupe nu prezintă nici-un interes, deoarece traseul lor italic este nesemnificativ, iar originea lor este autohtonă. Un al doilea corp de armată, format din provensalii Raimond de Saint-Gilles, nu prezintă nici el interes, deoarece aceştia au străbătut în grabă pasurile din Alpii Maritimi, Câmpia Padului şi apoi s-au îndreptat prin Carniola către Bulgaria; şederile lor în peninsula italică vor fi fost de scurtă durată. Ultimul dintre cele trei contingente inventariate era format din trupele lui Hugh de Vermandois, Robert de Flandra, Ştefan de Blois şi Robert de Normandia, al căror parcurs italic îl vom prezenta în continuare. Ştefan, contele de Blois, a plecat din Chartres însoţit de întreaga sa suită, lăsându-şi comitatul în grija soţiei Adela. O dată cu el au pornit şi ceilalţi trei cruciaţi francezi: din Rouen a plecat Robert, ducele de Normadia, însoţit de unchiul său, Odo de Bayeux, şi de o mare parte a nobililor normanzi. În acelaşi timp au plecat Robert de Flandra şi Hugh de Vermandois. Armatele celor patru s338

Pentru exemplificare, v. textul original al aceleiaşi cronici, în care se vorbeşte depre întâlnirea lui Anselm cu Ilgyrus, locotenentul lui Bohemund, în Anexe 2. Texte, Eadmerus – Historia Novorum in Anglia.

110

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea au unit la Reims şi au trecut Alpii pe ruta Pontarlier - Gran San Bernardo – Aosta, ajungând astfel în Câmpia Padului. Nu au staţionat, ci s-au îndreptat în grabă către Lucca339, unde au primit binecuvântarea Papei. Ajunşi în Roma merg la mormântul Sfântului Petru şi se opresc scurt timp pentru provizii. Următorul popas a fost Monte Cassino, urmat de un altul la Bari. Aici, cruciaţii se despart: Robert de Flandra trece Adriatica, iar Ştefan de Blois, Hugh de Vermandois şi Robert de Normandia rămân în Italia de sud să petreacă iarna şi să aştepte o vreme mai bună pentru trecerea în Împăraţia Bizantină340. O mare parte dintre pelerinii de rând, dintre care cei mai mulţi erau oameni de rând înarmaţi cu arcuri sau simpli cavaleri, s-au întors spre casă, temându-se de lipsurile viitoare341. Momentul acesta ne indică două posibile explicaţii ale legendei arturiene de la Modena. Primul dintre ele este că o serie de pelerini s-au întors acasă la vreme de toamnă târzie. Mai întâi, ne întrebăm ce rută vor fi preferat pentru a ajunge în Franţa. De la Bari puteau alege două drumuri, care urmează cei doi versanţi ai munţilor Apenini. Unul dintre ele ducea prin Siponto şi Monte Sant’Angelo către Ancona, Ravenna şi Modena; celălalt ducea prin Campania către Monte Cassino, Roma, Pisa, Lucca şi de acolo urma parcursul Drumului Francigen. Drumul coastei adriatice este dificil; câmpia este destul de îngustă, munţii Apennini sunt foarte apropiaţi de litoral şi regiunea nu este una dintre cele mai propice agriculturii.
Cum usque Luccam pervenissemus, invenimus prope illam Urbanum apostolicum, cum quo locuti sunt Robertus Normannus et Stephanus Blesensis comites, nos quoque ceteri qui voluimus, et ab eo benedictione suscepta, Romam gaudenter ivimus. Et cum in basilica Sancti Petri introissemus, invenimus ante altare homines Guiberti papae stolidi, qui oblationes altari superpositas, gladios suos in manibus tenentes inique arripiebant ; alii vero super trabes ipsius monasterii cursitabant et inde deorsum ubi prostrati orabamus lapides iaciebant […]. Proinde satis doluimus […]. i.e. « După ce ajunsesem la Lucca, l-am întâlnit în apropierea ei pe Papa Urbanus, cu care au vorbit conţii Robert Normandul şi Ştefan din Blois, precum şi noi ceilalţi care am dorit, şi, după ce am primit binecuvântarea lui, am plecat bucuroşi la Roma. Si de îndată ce am intrat în biserica Sfântului Petru, am găsit dinaintea altarului pe [unii din familia] Guiberti, [nişte duşmani] nătângi a Papei, care, ţinând în mâini săbii, apucau pe nedrept ofrandele puse pe altar. Iar alţii tot alergau pe acoperişul aceleiaşi mănăstiri şi de acolo aruncau cu pietre în jos, unde ne rugam noi îngenunchiaţi.» După Foucher de Chartres, în Hans Hagenmeyer, Chronologie de la première croisade. 1094-1100, éd. Ernest Leroux, Paris, 1902, pp. 45-46. 340 […] nos autem, per mediam Campaniam euntes, venimus Barum, […] deinde portum adeuntes, transfretare tunc putavimus. Sed obsistentibus nautis […] tempore tunc hiemali imminente, quod nobis nocuum obiecerunt, opportuit Robertum comitem Normanniae, in Calabriam secedere et toto tempore brumali illic hiemare. Tunc tamen Robertus comes Flandrae cum cohorte sua transfretavit. Tunc vero plurimi de plebe, desolati, inopiam etiam futuram metuentes, arcubus suis ibi venditis et baculis peregrinationis resumptis ad domos suas ignavi regressi sunt. « Însă noi mergând de-a dreptul prin Campania am ajuns la Bari […], mai apoi am dat de port şi am socotit că atunci [era bine] să traversăm [marea]. Dar marinarii s-au împotrivit […], căci pe atunci se apropia vremea de iarnă, şi ne-au atras atenţia că asta ne va dăuna ; şi [aşa] s-a făcut că Robert, contele de Normandia, s-a retras în Calabria şi a iernat acolo pe tot timpul iernii. Iar Robert, contele de Flandra, a trecut totuşi [marea] cu trupele lui. Şi tot atunci foarte mulţi din rândul mulţimii, dezolaţi şi temându-se de sărăcia din viitor, şi-au vândut acolo arcurile şi au laut din nou [în mâini] toiagele de pelerinaj pentru a se întoarce laşi la casele lor». După Foucher de Chartres, în Hans Hagenmeyer, ibidem, p. 49. 341 Pentru textul original care menţionează despărţirea pelerinilor de rând de restul trupelor, a se vedea nota anterioară.
339

111

Vladimir AGRIGOROAEI Pelerinii nu ar fi avut astfel multe mijloace de aprovizionare. În plus, drumul le era necunoscut. Probabil că au ales drumul prin Campania, deoarece pe acesta îl urmaseră la dus. Pe această rută ar fi putut ajunge la Genova sau Piacenza, dar nu la Modena. Totuşi, timpul când se petrecea acest flux haotic de populaţie către trecătorile Alpilor erau unul de toamnă târzie. La data la care vor fi ajuns în Câmpia Padului, trecătorile de pe Via Francigena (San Bernardo cel mare, Saint Gotthard şi Simplonpass) erau înzăpezite. Grupurile de pelerini care se întorceau acasă între 1096-1097 aveau de ales între a trece Alpii Maritimi, a trece prin pasul Brenner sau a rămâne să ierneze în Câmpia Padului. Deoarece cei mai mulţi dintre ei erau din Franţa de nord-est, cei care vor fi îndrăznit să treacă Alpii au străbătut probabil pasul Brenner, care îi ducea în ducatul de Suabia sau în cel de Bavaria, de unde puteau parcurge ducatul de Lorena pentru a se întoarce acasă. Nu excludem nici alte două posibilităţi: unii dintre ei puteau traversa Alpii Maritimi, mult mai mici şi cu trecătorile neînzăpezite, sau puteau chiar ierna în Câmpia Padului. Ultima dintre aceste două variante se exclude: dacă nu au vrut să ierneze în Italia de sud, de ce ar fi iernat în cea de nord? Drumul pe care pelerinii l-ar fi putut urma către casă ducea aşadar prin Modena către Verona. Unii dintre ei poate că au poposit la Modena, dar presupunerile de faţă nu se dovedesc a fi sigure şi nu putem spune că aceasta este calea pe care a ajuns legenda arturiană pe arhivoltă. În plus, în rândurile acestor pelerini nu regăsim o personalitate puternică, o figură celebră, care ar fi putut determina nobilimea din Modena să adopte subiectul arturian până într-atât încât să-l imortalizeze pe arhivolta propriei lor catedrale. Cavalerii francezi care se întorceau acasă în toamna şi iarna lui 1096 erau săraci şi necunoscuţi, ba chiar ruşinaţi că au renunţat la misiunea lor sfântă. Întoarcerea lor va fi fost blamată de către lombarzii ale căror mulţimi cruciate părăsiseră Câmpia Padului la începutul anului. Cel de al doilea eveniment este staţionarea lui Robert de Normandia şi a lui Ştefan de Blois în Calabria. Dar de ce au ales Calabria şi nu au rămas în Apulia, unde se afla oraşul Bari? Probabil că au ales Calabria pentru că Apulia era lipsită de provizii în urma plecării lui Bohemund. De asemenea, liderii cruciaţi s-au împrietenit cu ducele Roger Borsa, fratele vitreg al lui Bohemund, cu care au schimbat daruri342 şi care îi va fi primit să ierneze în teritoriile sale. Primele pregătiri de plecare au început în martie 1097, iar trecerea Mării Adriatice au
342

Înainte de a trece Adriatica, Robert de Flandra a primit în dar de la Roger Borsa o serie de relicve ; dovada acestui dar se găseşte într-o cartă din 8 octombrie 1097 a Clemenţiei, contesă de Flandra, al cărei text original îl reproducem în continuare excerptat : Cum, agens iter, fines Apuliae intraret […], hoc solum ab eo exegit, ut ei quam preciosissimas conferret reliquias, quas mihi transmittere disposuerat. Contulit ei de capillis beatissimae Dei genitricis […], de corporis SS. Matthaei apostoli et confessoris Christi Nicolai, quorum corpora non dubium est in Apulia contineri. i.e. « Iar când [Robert], a trecut în drumul lui hotarele Apuliei […], numai acest lucru l-a cerut de la acela [ducele Apuliei], anume să-i dăruiască relicve cât mai preţioase, pe care a ordonat să-mi fie trimise mie. [Ducele Apuliei] i-a dăruit nişte fire din părul preafericitei Născătoare de Dumnezeu […] şi moaşte din trupurile sfântului apostol Matei şi al lui Nicolae, spovăduitorul întru Hristos, ale căror trupuri nu este îndoială că se află în Apulia.». Hans Hagenmeyer, ibidem, p. 50.

112

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea făcut-o de Paşti (5 aprilie 1097), pornind din Brindisi. La 9 aprilie 1097 se aflau pe coasta dalmată, la 15 km depărtare de Durazzo. Au petrecut astfel mai mult de cinci luni343 în Italia de sud, timp în care cavalerii din Normandia şi Blois vor fi peregrinat drumurile din teritoriile normande, povestind confraţilor lor sud-italici344 poveşti, legende şi evenimente din patrie. S-ar putea explica astfel un posibil scenariu străin al arhivoltei catedralei de la Bari, care să fi ajuns apoi pe alte căi în spaţiul nord-italic. Aceasta este varianta pe care o prefera R.S. Loomis, crezând că povestea arturiană fusese adusă mai întâi în spaţiul sud- italic de către cruciaţii bretoni şi normanzi din 1096. Se impun însă câteva observaţii cu privire la această explicaţie: dacă cruciaţii au răspândit legenda arturiană în Italia de sud, regiunea în care ea ar fi avut timp şi prilej să se dezvolte ar fi fost Calabria, în care au au iernat, şi nu Apulia, în care au ajuns pentru scurt timp în 1096 şi prin care au trecut la plecare, în primăvara lui 1097. De asemenea, cavalerii de pe arhivolta de la Bari nu poartă nici-un nume, motiv pentru care care nu putem afirma că regele Arthur este reprezentat şi la San Nicola. Un plan iconografic similar nu implică şi asemănarea scenariilor. Cu toate acestea, dacă acceptăm şi acest amendament şi presupunem că scenariul de la Modena copiază pe cel de la Bari, atunci trebuie să observăm totuşi că arhivolta modeneză este individualizată: în povestea arturiană apar şapte cavaleri, un senior, un pitic şi o domniţă, pe când la Bari nu putem observa decât nişte cavaleri, un donjon şi şase apărători pedeştri. La Bari este reprezentat un simplu scenariu de cetate, pe când la Modena este reprezentată o poveste singulară. Legătura dintre cele două arhivolte nu se explică nici pe această cale. Prima cruciadă a fost continuată de alte deplasări de trupe. În iarna lui 1099, papa Pascal al II-lea a trimis o scrisoare circulară în care atrăgea atenţia asupra vidului de populaţie în teritoriile abia cucerite şi asupra posibilei evacuări a acestora în cazul în care nu vor sosi întăriri. Reacţia occidentalilor a fost imediată ; nobili şi sărmani au pornit din nou în peregrinare către Ţara Sfântă. Fenomenul a fost denumit Cruciada din 1101, dar termenul de cruciadă este exagerat, deoarece campania a fost cu mult mai puţin importantă decât precedenta ei, numărul de trupe implicate – mult mai restrâns, iar desfăşurarea ei s-a produs în trei etape, fiecăreia corespunzându-i un corp de armată distinct. Primul contingent a fost cel al cruciaţilor lombarzi, plecaţi din Câmpia Padului în septembrie 1100, sub conducerea a patru lideri: Anselm de Buis, arhiepiscopul de Milan, Albert, contele de Biandrate, Guibert, contele de Parma şi Hugh de
Şederea cruciaţilor francezi în Italia de sud a avut loc între sfârşitul lunii noiembrie 1096 şi 5 aprilie 1097. Pe lângă legăturile deja expuse în nota anterioară, mai există altele care se cuvin a fi amintite: Ştefan de Blois a mai parcurs o dată Via Francigena şi drumurile Italiei sudice în 1101, cu prilejul cruciadei din acest an. La întoarcerea din cruciadă, Robert de Normandia s-a oprit pentru scurt timp în Apulia, în speranţa de a strânge fonduri pentru a-şi recuceri ducatul, şi s-a căsătorit cu Sibylla de Conversano, fiica unui nobil normand din această regiune. De asemenea, Roger Borsa, ducele de Apulia şi Calabria, s-a căsătorit la scurtă vreme după aceea cu fiica lui Robert de Flandra, cel pe care îl dăruise cu relicve în 1096. 344 La mai puţin de 80 de ani de la primul val normand care a apărut în Italia de sud (ca. 1020) şi la mai puţin de 40 de ani de la ultimul (ca. 1060), cavalerii sud-italici de origine normandă mai vorbeau probabil dialectul anglo-normand. Comunicarea dintre cele două părţi va fi fost astfel înlesnită şi de lipsa barierelor lingvistice.
343

113

Vladimir AGRIGOROAEI Montebello. Deşi desemnaţi de membrii expediţiei, ei nu puteau organiza sau conduce această masă haotică de lombarzi, compusă dintr-un număr restrâns de cavaleri, din clerici, sărmani, femei, copii şi bătrâni. Trec prin Carniola, valea Savei, Belgrad şi sunt preluaţi de trupele împăratului Alexios I Comnenos în parcursul peninsulei balcanice. În martie 1101 sunt aduşi la Constantinopole, unde se revoltă şi sunt cu greu potoliţi345. După joncţiunea cu un alt corp de armată, compus din trupele lui Ştefan de Blois, Ştefan de Burgundia şi ale lui Conrad346, constabularul Împăratului German, îl aleg lider pe Raimond de Toulouse şi urmează drumul anatolian către statele cruciate, fiind înfrânţi şi masacraţi în bătălia de la Mersivan. Trupele lui Ştefan de Blois şi Ştefan de Burgundia347 călătoriseră de-a lungul Italiei către Apulia, de unde au trecut pe coasta dalmată şi au urmat Via Egnatia către Constantinopole, unde au ajuns în mai 1101348. Probabil că ruta fusese aleasă de către Ştefan de Blois, deoarece el iniţiase această expediţie la îndemnurile soţiei sale, Adela de Blois. De asemenea, presupunem că alegerea fusese influenţată de lungul iernat din 1096-1097, pe care contele de Blois îl petrecuse în Calabria, la ducele Roger Borsa, alături de Robert de Normandia. Cel de al doilea corp de armată a fost cel nivernez349, condus de Guillaume al IIlea, contele de Nevers. Plecarea lui s-a petrecut în luna februarie a anului 1101. Armata lui Guillaume de Nevers era de dimensiuni reduse, disciplinată şi mobilă. A străbătut Italia până la Brindisi, de unde a trecut Adriatica la Avlona şi a urmat Via Egnatia până la Constantinopole350. Ei nu au staţionat în Câmpia Padului, iar prin Apulia au trecut în grabă, îmbarcându-se repede pentru a traversa Adriatica. Ultima armată era din nou mixtă. Ea însuma trupele lui Guillaume al IX-lea, ducele de Aquitania şi cele ale lui Hugh de Vermandois351, cărora li s-a alăturat pe drum un corp de armată foarte bine echipat şi instruit, sub conducerea lui Welf, ducele de Bavaria352. Ruta aleasă a ocolit munţii Alpi, trecând prin Burgundia, Suabia şi Bavaria către Câmpia Dunării, al cărei curs l-au urmat până

cf. Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. II, The Kingdon of Jerusalem and the Frankish East, pp. 18-20. 346 Nu se ştie unde s-a întâlnit Conrad cu grosul trupelor franceze. Presupunem că întâlnirea s-a petrecut în spaţiul italic, deoarece trupele germane nu vor fi dorit să repete experienţa cruciaţilor lui Gottschalk din 1096. 347 Alături de escortele şi armatele lui Ştefan de Blois şi ale lui Ştefan de Burgundia, contingentul mai era format şi din trupele lui Hugh de Broyes, din trupele lui Balduin de Grandpré, din suita episcopului de Soissons şi din cele ale lui Hugh de Pierrefonds. Ştefan de Blois decisese să revină în Orient după ruşinoasa fugă din timpul asediului Antiohiei, pentru a-şi împlini jurământul de cruciat. 348 Steven Runciman, ibidem, pp. 20-21. 349 Armata la care ne referim era originară din Nivernais, regiune din Franţa centrală în centrul căreia se află oraşul Nevers. 350 ibidem, pp. 25-26. 351 Hugh de Vermandois, fratele regelui Franţei, participase şi el la prima cruciadă. Armata sa era înglobată în contingentul condus de Robert de Normandia şi de Ştefan de Blois. Hugh a luat parte la toate operaţiunile cruciate până la Antiohia. După cucerirea acesteia s-a retras înapoi în Franţa. În 1101 pleca din nou, pentru a ajunge la Ierusalim, la cucerirea căruia lipsise. 352 Alături de Welf de Bavaria, grupul german mai avea în compunere suitele lui Thiemo, arhiepiscopul de Salzburg şi a Idei, margravina de Austria.

345

114

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea la Belgrad353. Nici acest contingent nu întruneşte cerinţele demonstraţiei. Niciunul dintre aceste contingente nu a staţionat în Câmpia Padului. Cele două grupuri care au trecut Alpii din spaţiul francez au trecut probabil prin pasul Gran San Bernardo. În cea ce-l priveşte pe Ştefan de Blois, el va fi urmat traseul expediţiei din 1096, prin Piacenza, Lucca şi Roma, de unde va fi străbătut teritoriile normande către Adriatica. Guillaume de Nevers a urmat acelaşi traseu, urmând probabil calea pelerinilor, acea Via Francigena. Faptul că nici trupele din Blois şi nici cele din Nevers nu au petrecut mult timp în spaţiul italic este dovedit şi de viteza cu care s-au deplasat354. Nu putem crede că s-ar fi abătut către interiorul Câmpiei Padului, urmând Via Egnatia către Modena ; ar fi pierdut prea mult timp. Ei nu au trecut aşadar prin oraşul care ne interesează. Totuşi, corpul de armată compus din lombarzi şi francezi putea să fi contribuit la răspândirea legendei arturiene în Italia de nord, în cazul în care cele două armate ar fi fost amestecate. Lombarzii ar fi putut asculta povestea regelui Arthur în timpul popasurilor comune. Există însă o serie de amendamente care se pot aduce acestei interpretări. Mai întâi, lombarzii şi francezii nu s-au înţeles încă din timpul primei cruciade, pe când se aflau în compunerea trupelor lui Petru Pustnicul, şi s-au certat pe întregul parcurs. La fel, lombarzii formau o tabără separată şi în timpul cruciadei din 1101. Relaţiile cu trupele franceze vor fi fost astfel accidentale şi tensionate. În al doilea rând, între trupele lui Ştefan de Blois şi Hugh de Vermandois nu se aflau normanzi, iar dacă aceştia vor fi existat, prezenţa lor este neglijabilă, deoarece nu sunt atestaţi de nici-una dintre surse. Or, arhivolta de la Modena are o sursă normando-franceză. Credem că nici această explicaţie nu confirmă toate cerinţele demonstraţiei. Lombarzii au fost masacraţi la Mersivan (1101), iar cei care au reuşit să se întoarcă acasă nu cunoscuseră decât trupele din Blois şi Burgundia, al căror efectiv era mult mai mic decât al lor. S-au unit cu trupele franceze la Nicomedia şi au călătorit alături de ele doar în parcursul anatolian. Franco-provensalii lui Ştefan de Blois şi Raimond de Toulouse şi lombarzii conduşi de Alselm de Milan şi Albert de Biandrate se tolerau, urmau un drum comun, dar nu se agreau : lombarzii au deturnat în două rânduri ruta cruciadei către est355, pe când trupele franceze doreau să ajungă cât mai repede în Siria356. Conjunctura a fost singurul factor care a determinat jocţiunea trupelor lombarde cu cele franceze, astfel că cele două armate nu şi-au amestecat rândurile, cu toate că mergeau în aceeaşi coloană. Legenda arturiană de la Modena nu se explică nici în acest fel.

ibidem, pp. 27-28. Ştefan de Blois şi ceilalţi nobili care l-au urmat au plecat din Franţa la începutul lui 1101, ajungând la Constantinopole la începutul lunii mai; Guillaume de Nevers a plecat din Nivernais în februarie, ajungând la Constantinopole la începutul verii, de îndată ce contingentul lombardofrancez plecase spre Konya. ibidem, pp. 21, 26. 355 Cele două schimbări de rută vor fi discutate în capitolul viitor. 356 ibidem, pp. 22-23.
354

353

115

Vladimir AGRIGOROAEI

BOHEMUND DE TARENT ŞI ANTIOHIA Am trecut în revistă cauzele pe baza cărora nu socotim că regele Arthur ar fi ajuns la Modena prin intermediul pelerinilor. O a doua încercare nu se potrivea nici ea: arhiepiscopul Anselm de Canterbury nu pare să fi fost nici el factorul de legătură. De asemeni, prima cruciadă (1097-1098) nu putea fi vehiculul legendei arturiene, deoarece corpurile de armată s-au deplasat pe drumuri diverse, iar cele care au parcurs Italia nu au staţionat decât scurt timp şi nu în spaţiul lombard. Intervalul de timp se reduce astfel la anii 1098-1120. Or, în acest interval mai rămâne doar o ultimă mare deplasare de trupe şi oameni din spaţiul francez către cel italic: „cruciada” anti-bizantină din 1107-1108, plănuită şi condusă de Bohemund I de Tarent şi Antiohia. Bohemund era fiul cel mai vârstnic al lui Robert Guiscard, cuceritorul Italiei de sud. Istoria cuceririi normande nu îşi găseşte justificarea în rândurile acestui capitol; o serie de precizări sumare se cuvin totuşi a fi amintite. Robert Guiscard era la rândul său fiul lui Tancred d’Hauteville, seniorul din Coutances, o mică localitate din Normandia. Fraţii lui Guiscard îşi făcuseră apariţia în Italia de sud încă din 1130. În urma comploturilor papale şi lombarde, toţi fraţii mai vârstnici au fost ucişi, iar Robert Guiscard le-a urmat în rangul de căpetenie a normanzilor din Apulia şi Calabria. Între 1054-1071 el a unit posesiunile normande, a cucerit teritoriile rămase şi a devenit, prin confirmare papală, duce de Apulia şi Calabria. Fratele său mai mic, Roger I, a fost însărcinat cu anexarea Siciliei, pe care a stăpânit-o cu titlul de conte. Robert Guiscard a atacat în două rânduri Imperiul Bizantin, la cea de a doua campanie participând ca locţiitor şi fiul său, Bohemund; campania a eşuat în urma morţii lui Guiscard. După moartea tatălui, acesta s-a retras în Apulia. Guiscard lăsase ducatul şi moştenirea politică fiului mijlociu, Roger Borsa, Bohemund fiind doar senior de Tarent. După o serie de certuri cu Roger Borsa, el participă, alături de acesta şi de unchiul lor Roger I, la asediul cetăţii Amalfi, moment în care îşi fac apariţia contingentele cruciate. Bohemund preia o mare parte din armata normandă şi trece în Imperiul Bizantin, către Constantinopole, de unde urmează parcursul primei cruciade. Armata sa era compusă mai ales din nobili normanzi357; la expediţie au luat parte foarte puţine căpetenii autohtone358 şi foarte puţini greci359.
Membrii cei mai importanţi ai expediţiei italo-normande erau rude ale lui Bohemund: Tancred (fiul Emmei, nepot al lui Guiscard), Robert, fratele lui, Richard din Principat şi Rainulf, fratele lui (ambii urmaşi ai lui William „Braţ-de-Fier”), Rainulf, fiul lui Richard, şi Hermann de Canni (fiul lui Humphrey). Ranguri secunde aveau şi alţi nobili normanzi: Robert de Anzi, Robert de Sourdeval, Boello de Chartres, Albered de Cagnano, Humphrey de Montescaglioso, Geoffroi de Russinolo, Robert fiul lui Gerard, Ralf „cel Roşu”, precum şi feţe bisericeşti: Gerard, episcop de Ariano, episcopul de Russinolo şi Petru, episcop de Anagni. cf. Ralph Bailey Yewdale, Bohemond I, Prince of Antioch, s.l., s.a., pp. 37-38. 358 Roger Borsa, succesorul lui Robert Guiscard la titlul de duce de Apulia, era doar frate vitreg cu Bohemund. Bohemund era fiul Alberadei, prima soţie a lui Guiscard, o normandă, iar Roger Borsa era fiul Sykelgaitei, cea de a doua soţie a lui Guiscard, de origine lombardă. Ajuns duce de Apulia, Roger Borsa a încurajat revenirea în funcţii şi feude a nobilimii normande, mizând probabil pe originea mamei sale. Bohemund era reprezentantul partidei normande, astfel că
357

116

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea După cucerirea Ierusalimului devine principe de Antiohia, purtând războaie cu musulmanii din Siria, prilej cu care este luat prizonier360. În locul său a domnit ca regent Tancred, nepotul său de soră. De îndată ce a fost eliberat din prizonierat, Bohemund s-a întors la Antiohia, unde, încântat de buna administraţie a lui Tancred, a luat decizia de a pleca în Occident, pentru a aduna o nouă armată cu care să-l atace pe împăratul Alexios I Comnenul, un vechi duşman al tatălui său şi fost stăpân al Antiohiei. Cronicile ne dovedesc că ţinta călătoriei lui Bohemund era Franţa şi Anglia361, de unde spera să-şi adune majoritatea trupelor. A plecat pe mare din Orientul cruciat362 şi la începutul anului 1105 se afla în Apulia. Nu se cunosc detalii ale şederii sale în ţinuturile natale. Se presupune363 că, de îndată ce a reintrat în posesia feudelor, Bohemund ar fi plecat grăbit la Roma, fiind însoţit de Daimbert, patriarhul de Ierusalim. La Roma l-a vizitat pe papa Pascal al II-lea, după care s-a îndreptat către Italia de nord; itinerarul său în ţinuturile lombarde nu este cunoscut. Se ştie doar că în septembrie 1105 se întorsese deja la Roma, unde se afla şi în cursul lunii următoare364. În timpul uneia dintre cele două şederi la Roma, papa îi încredinţase stindardul Sfântului Petru, prin
armata sa cruciată a fost constituită mai ales din căpeteniile normande. Cf. Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande…, pp. 301-302. 359 Armata lui Bohemund nu va fi conţinut greci sau lombarzi decât în număr redus şi cu importanţă secundară, deoarece cruciaţii sud-italici numărau la început doar peste o mie de cavaleri normanzi. Eventualii autohtoni puteau fi călăuze, membri ai corpului logistic sau simpli însoţitori. În sprijinul acestei afirmaţii cităm un foarte cunoscut extras dintr-o cronică contemporană: Rogerius comes Siciliae, cum XX milibus Saracenorum et cum innumera multitudine aliarum gentium et universi comites Apuliae obsederunt Amalphim, et cum ibi perseverarent, subito, inspiratione Dei, Boamundus cum aliis comitibus et plus quam mille equitibus, facientibus sibi signum crucis super pannos in humero dextro, reliquerunt obsedionem. i.e. „Roger, contele Siciliei, împreună cu douăzeci de mii de Sarazini şi cu o mulţine nenumărată de alte etnii, laolaltă cu toţi conţii din Apulia, au asediat Amalfi, şi, pe când tot încercau să o cucerească, deodată, din inspiraţie divină, Bohemund şi ceilalţi conţi, laolaltă cu mai mult de o mie de cavaleri, şi-au făcut semnul crucii pe haine, pe umărul drept, şi au părăsit asediul. După Lupus Protospatharius, Annales, în H. Hagenmeyer, Chronologie de la première croisade (10941100), Ernest-Leroux, Paris, 1902, p.36. 360 Bohemund a fost luat prizonier de către emirul musulman de Danişmend şi închis în fortăreaţa de la Niksar, departe în nord-estul Anatoliei. cf. Steven Runciman, The Kingdom of Jerusalem…, pp. 21-22 361 Cavalerii francezi formaseră grosul trupelor din prima cruciadă. De asemenea, aportul francez la cruciada din 1101 era şi el semnificativ. Bohemund spera să strângă trupe din spaţiul cu cea mai mare densitate de populaţie din occident. Alegerea Angliei ca sursă a unor eventuale contingente pare surprinzătoare. Normanzii stabiliţi în Anglia participaseră în număr restrâns la prima cruciadă şi nici-unul dintre ei la expediţia din 1101. Există totuşi două dovezi că Bohemund spera să adune trupe din Anglia: el scrie regelui Henric I Beauclerc (1105 sau 1106), cerându-i acordul de a recruta trupe din ţara lui, şi scrie şi arhiepiscopului Gerald de York (1106), al cărui răspuns ni s-a păstrat. Ralph Bailey Yewdale, ibidem, pp. 106-107. 362 Ana Comnena aminteşte un posibil şiretlic al Bohemund: acesta s-ar fi prefăcut mort şi ar fi fost îmbarcat într-un coşciug, ca pentru a fi îngropat în pământul natal. Ajuns în cetatea Corypho s-ar fi ridicat din coşciug şi, plimbându-se pe străzi, ar fi proferat ameninţări la adresa lui Alexios Komnenul, anume că va devasta Imperiul Bizantin, cucerindu-i capitala. Ana Comnena, Alexiada, liber XI, caput XII. 363 Ralph Bailey Yewdale, ibidem, p. 106. 364 În data de 18 noiembrie 1105, la dorinţa lui Bohemund, papa Pascal al II-lea acordă anumite privilegii către catedrala San Nicola di Bari.

117

Vladimir AGRIGOROAEI care era delegat să propovăduiască o nouă cruciadă, şi i-l dăduse drept însoţitor pe monseniorul Bruno, episcop de Segni şi legat papal. În primăvara anului 1106 trece Alpii. După ce îşi lăsă bagajele la Chartres, se plimbă prin Franţa centrală, arătând relicve şi trofee, botezând copii şi propovăduind cruciada anti-bizantină. Se îndreaptă apoi către Flandra, pentru ca în aprilie să se afle la Rouen, unde se întâlneşte cu arhiepiscopul Anselm de Canterbury. Deoarece Henric I Beauclerc nu a fost de acord ca Bohemund să recruteze trupe din Anglia, acesta renunţă la planul iniţial şi se întoarce la Chartres, unde se căsătoreşte cu fiica regelui Franţei, Constanţa. După aceea se îndreaptă spre sud-vest, către Angers, Bourges şi Poitiers, unde ţine un conciliu365. Una dintre cele mai importante mărturii asupra acestui conciliu este cronica abatelui Suger; pasajul în care povesteşte evenimentele de la Poitiers conţine şi motivaţia expediţiei anti-bizantine pe care o propovăduia Bohemund366: el miza pe eşecul cruciadei din 1101367, a cărui responsabilitate o punea pe seama lui Alexios Comnenul. Pentru a înfierbânta spiritele, adusese cu el mai mulţi demnitari greci şi un pretendent la tronul bizantin, care pretindea că este fiu al împăratului Roman Diogene368. Cea mai mare parte a trupelor sale din campania anti-bizantină au fost adunate cu prilejul întâlnirii de la Poitiers. Nu se ştie traseul ulterior al liderului normand; singurul oraş pe care îl cunoaştem de pe întreg parcursul rutei este Genova, unde se pare că Bohemund se afla în 1106. Vizita de la Genova nu a fost, cu siguranţă, una lipsită de interese militare. Genovezii şi Pisanii luaseră şi ei parte la prima cruciadă şi la mişcările ulterioare, iar Bohemund dorea probabil o alianţă politică şi militară cu statul maritim369. În august 1106 se afla în Apulia şi
La Angers se afla la 4 mai 1106, iar la 26 iunie a avut loc conciliul de la Poitiers. Astitit etiam ibidem Romane sedis apostolice legatus, dominus Bruno, Signinus episcopus, a domino Paschali papa, ad invitandam et confortandam sancti Sepulchri viam dominum Boamundum comitatus. Unde plenum et celebre Pictavis tenuit concilium, cui et nos interfuimus, quia recenter a studio redieramus, ubi de diversis sinodalibus et precipue de Ierosolimitano itinere ne tepescat agens, tam ipse quam Boamundus multos ire animavit. Quorum freti comitatu multo multaque militia, tam ipse Boamundus quam domina Constancia necnon et ipse legatus ad propria prospere et gloriose remearunt. « Tot acolo era de faţă şi un legat al scaunului apostolic de la Roma, monseniorul Bruno, episcopul de Segni, trimis de seniorul Papă Pascal să-l însoţească pe seniorul Bohemund, pentru a chema şi a încuraja drumul către Sfântul Mormânt. Şi s-a ţinut o adunare mare şi faimoasă la Poitiers, la care am fost şi noi de faţă, fiindcă de abia ne întorseserăm de la învăţătură ; şi acolo s-a vorbit despre feluritele probleme sinodale şi mai ales despre călătoria către Ierusalim, să nu cumva să se moleşască, astfel încât atât el, cât şi Bohemund i-au înflăcărat pe mulţi să vină. Şi Bohemund însuşi, şi doamna Constanţa, ba chiar şi însuşi legatul s-au întors acasă fericiţi şi glorioşi, împreună cu mulţi însoţitori şi soldaţi pe care îi convinseseră ». După Suger, Vie de Louis VI le Gros, éditée et traduite par Henri Waquet, Les Belles Lettres, Paris, 1964, p. 48, i.e. liber IX. 367 O mare parte a trupelor care au luat parte la cruciada din 1101 erau din Franţa centrală (Blois, Champagne şi Nivernais) şi din spaţiul provensal (Poitou şi Aquitania). Bohemund încerca să aţâţe spiritele celor înfrânţi în 1101, spunând că vina cruciadei îi aparţinea lui Alexios Comnenul, al cărui plan îl urmase Raimond de Toulouse, comandantul primului contingent. 368 Această informaţie apare numai la Ordericus Vitalis. The Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, ed. and transl. by Marjorie Chibnall, vol. VI, Oxford, 1978, pp. 68-70. 369 Genova, Pisa şi Veneţia au participat la prima cruciadă şi la campaniile ulterioare din Mediterana orientală. Veneţia a trimis o singură flotă (24 iunie-15 august 1100), Pisa a trimis două (în vara anului 1099 şi în 1104), iar Genova cinci (în 1097-1098, în iunie 1099, în august
366 365

118

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea pregătea flota pentru trecerea mării Adriatice. La mai mult de un an, în septembrie 1107, trecea marea şi asedia Durazzo. În cursul anului 1108 a fost înfrânt, s-a retras în Apulia, iar cruciaţii francezi şi-au continuat drumul către Ierusalim. O parte a celor care nu şi-au mai putut plăti călătoria s-au întors însă acasă. Prestigiul de care se bucura Bohemund în Câmpia Padului după iarna anului 1099, când ajung primele ştiri despre reuşita cruciadei, era enorm. Este necesar să facem o incursiune înapoi în timp, pentru a putea observa toate cauzele care au condus la construirea acestei imagini a liderului normand. Lombarzii luaseră parte şi ei la prima cruciadă (1096-1099), cea mai mare parte dintre ei plecând o dată cu mulţimea care îl urma pe Petru Pustnicul. Nord-italicii formau un grup aparte, împreună cu germanii, şi au trecut printr-o serie de confruntări cu francezii din acelaşi corp de armată, ceea ce a determinat în parte eşecul şi dezastrul întregului contingent. Supravieţuitorii lombarzi, întorşi în preajma Constantinopolei, au fost încorporaţi de Bohemund în rândul trupelor sale, alături de care au luat parte în continuare la operaţiunile cruciate. Întorşi în patrie, lombarzii lui Bohemund şi-au lăudat conducătorul şi au povestit faptele lui de vitejie, astfel încât Bohemund a devenit cel mai popular lider cruciat din Italia de nord 370. Acesta pare a fi unul dintre motivele pentru care în actele de la Modena (1120-1140) apar o serie de martori ale căror nume de botez sunt Bohemund şi Tancred371. Acelaşi prestigiu este confirmat şi de un alt eveniment: vestea cuceririi Ierusalimului a pus în mişcare noi pelerini, printre care cei mai numeroşi au fost lombarzii; mişcarea a primit numele impropriu de „Cruciada din 1101”. Grupul lombard părăsise Câmpia Padului în septembrie 1100 şi s-a unit la Constantinopol cu trupele franceze, acceptându-l ca lider pe Raimond de Toulouse. În ciuda planurilor acestuia de a se îndrepta către teritoriile cruciate şi de a redeschide drumul anatolian, lombarzii se revoltă în două rânduri, dorind să schimbe ruta expediţiei: voiau să meargă în emiratul de Danişmend, să-l elibereze pe Bohemund din închisoarea de la Niksar372. Cele două schimbări de
1100, în februarie 1102 şi aprilie-mai 1104). Prima dintre aceste flote a purtat trupe care au participat la asediul Antiohiei, prilej cu care Bohemund va fi cunoscut pe comandanţii ei. Vizita din 1106 de la Genova avea probabil raţiuni militare. Christopher J. Marshall, The Crusading Motivation of the Italian City Republics in the Latin East, c. 1096-1104, în „Rivista di Bizantinistica”, vol. 1 / 1991, ed. electr. la www.deremilitari.org. 370 Steven Runciman, ibidem, p. 19. 371 În parcursul său francez (1106-1107), Bohemund a botezat numeroşi copii, la cererile părinţilor acestora. Este posibil să fi făcut acelaşi lucru şi în Italia septentrională (1105). Aşa cum aminteşte Ordericus Vitalis, numele nu era cunoscut în Occident până la vizita lui Bohemund. Având în vedere maturizarea copiilor botezaţi de Bohemund în Franţa, este posibil ca martorii modenezi din al doilea sfert al secolului al XII-lea să fie tocmai unii dintre acei francezi. Totuşi, probabilitatea este redusă, varianta mult mai credibilă fiind cea conform căreia Bohemund ar fi botezat şi copii lombarzi în periplul din 1105 sau în timp ce se întorcea (1107) din Franţa. Cel de al doilea nume amintit, Tancred, este cel al nepotului de soră al lui Bohemund, locotenentul său în prima cruciadă. Una dintre cronicile cele mai importante ale acesteia se numeşte Gesta Tancredi… şi trece în revistă faptele lui. Numele de la Modena sunt citate de Rita Lejeune în articolul său din 1963. Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne…, p. 296. Alături de numele celor doi comandanţi normanzi mai sunt amintite şi alte două nume: Roland şi Arthur. 372 Steven Runciman, ibidem, pp. 18-25.

119

Vladimir AGRIGOROAEI rută au determinat eşecul expediţiei şi masacrul de la Marsivan (1101). Celelalte două contingente cruciate care au luat parte la mişcarea din 1101 au urmat acelaşi drum ca şi trupele lombardo-franceze, numai că de la Ankara nu s-au îndreptat spre nord, ci spre sud-vest, dorind să treacă munţii Taurus către principatul de Antiohia şi restul statelor din Orientul latin. Întâlnirea cu trupele lui Kilij Arslan şi Malik Ghazi a determinat cele două masacre de la Heracleea. Comandanţii celor două contingente masacrate, Guillaume de Nevers şi Guillaume de Aquitania, au ajuns în cele din urmă la Antiohia, unde au fost primiţi de către Tancred, nepotul lui Bohemund. Întoarcerea în patrie a cruciaţilor lombarzi din 1101 va fi fost marcată de aceeaşi adulaţie a principelui Bohemund, de această dată accentuată de opoziţia dintre el şi Raimond de Toulouse, liderul responsabil pentru eşecul expediţiei. Bohemund rămânea un erou în Câmpia Padului, iar lombarzii îl vor fi primit entuziaşti în vara lui 1105. De asemenea, Bohemund era, aşa cum am demonstrat în capitolele anterioare, seniorul oraşului Bari, astfel că subiectul arhivoltei bisericii San Nicola poate fi determinat de influenţa lui seniorială. La cererea lui Bohemund, în data de 18 noiembrie 1105, papa Pascal al II-lea ceda o serie de privilegii către această biserică. Bohemund donase în prealabil cortul lui Kerboga, unul dintre trofeele sale musulmane, către aceeaşi catedrală. Adevăratul său centru de autoritate în sudul Italiei era cetatea Bari373, sediul politico-administrativ al tuturor feudelor, deşi titlul său rămăsese cel de « Bohemund de Tarent ». Legătura sa cu arhivolta de la Bari este probabil una directă. Cum trupele sale din 1106 au staţionat multă vreme în Apulia, iar centrul politico-administrativ al Apuliei era Bari, căpeteniile şi nobilii participanţi vor fi stat la rândul lor la Bari sau în împrejurimi. Cu toate acestea, nu cunoaştem nici-o interpretare a scenariului reprezentat pe arhivolta de la Bari, pentru că lipsesc numele personajelor. Nu există referiri la un scenariu real, cum ar fi asediul unei anumite cetăţi. Nu pot fi identificate nici scenarii similare, în afara celui de la Modena. Legătura iconografică dintre cele două reprezentări este evidentă, dar ea rămâne o simplă legătură, nu explică un fapt istoric. Or, ce cauze pot determina asemănările dintre cele două arhivolte ? Şi cum putem oare explica sursa normando-franceză a reprezentării de la Modena ? Două cronici de secol XII ne oferă explicaţia posibilă. Ana Comnena, fiica împăratului Alexios, aminteşte în Alexiada că Bohemund avea cu el în campania grecească din 1107-1108 trupe de multiple naţionalităţi : franci, celţi, războinici din Thule, germani şi celtiberi374. Practica bizantină denumea o populaţie
Toţi istoricii îi conferă titlul de „Bohemund de Tarent”, dar el nu şi l-a asumat niciodată. În documente se autodenumeşte Boamundus filius Roberti Ducis („Bohemund, fiul ducelui Robert”), iar vasalii săi îl numesc dominus Boamundus („seniorul Bohemund”). Singurul document în care îşi arogă titlul de principe înainte de cucerirea diplomei este o copie de secol XIII după o diplomă din 1093 (Ego Boamundus Dei gratia princeps Roberti Ducis filius – „Eu Bohemund, principe prin bunăvoinţa Domnului, fiu al ducelui Robert”), iar acest titlu este probabil opera copistului. Pe de altă parte, Bari era cel mai important centru de autoritate dintre toate posesiunile sale de dinainte de cruciadă. În timpul stăpânirii bizantine el era singura reşedinţă a catepanului împărătesc. Administraţia greacă a fost conservată în timpul dominaţiei normande timpurii, iar Bohemund are în suita sa asemenea funcţionari. Ralph Bailey Yewdale, ibidem, pp. 29-30. 374 Ana Comnena, Alexiada, XII, VIII, 2.
373

120

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea contemporană cu numele celei antice care locuise în aceeaşi regiune. Ana Comnena se pare că a fost însă încurcată, neştiind cum să diferenţieze pe normanzii sud-italici de rudele lor franceze. Presupunem că acesta este motivul pentru care foloseşte etnonimul « franci », care se referă probabil la contingentele franceze (din Poitou şi Chartres)375, pe când numele de « celţi » se referă probabil la normanzii sud-italici, desemnaţi astfel într-o serie de alte pasaje. În ceea ce priveşte pe « germani » şi « celtiberi », ei ar putea fi socotiţi lombarzi şi provensali, deoarece itinerarul călătoriei lui Bohemund nu a cuprins Imperiul German şi nici regatele de la sud de Pirinei. Singurele spaţii învecinate pe care le-a parcurs sunt Italia de nord376, despărţită prin Alpi de spaţiul german şi Franţa sudică, provensală, a cărei nobilime participase frecvent la luptele antimaure din Spania. Dar Bohemund avea cu el şi « războinici din insula Thule ». Thule este pentru lumea greacă antică o insulă din extremul nord, identificabilă cu Islanda, cu arhipelagul Færøe sau cu insulele Shetland. În Thule a ajuns massaliotul Pytheas, căutând ambră. Presupunerea celor mai mulţi cercetători este că Ana Comnena cunoştea planul lui Bohemund de a aduna trupe din Anglia. Dar aceste trupe nu puteau fi saxone, pentru că nu mai există nobilime saxonă. De asemenea, nu puteau fi nici celte, pentru că Bohemund nu avea legături cu nobilimea din Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda. Dacă Bohemund va fi avut cu el contingente englezeşti, acestea vor fi fost normande. Încercând să identificăm atât traseul său în călătoria franceză cât şi informaţii suplimentare cu privire la diversele etnii din compunerea trupelor recrutate, am întâlnit explicaţia căutată. Cronica lui Ordericus Vitalis ne oferă următorul amănunt : printre subalternii lui Bohemund se număra şi Robert de Montfort, venit mai târziu în Apulia377. O dată ajuns în Italia de sud, Robert de Montfort şi-a
Diferenţierea pe care o propunem între « franci » şi « celţi » este totuşi nesigură. O inscripţie dedicatorie de la mănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel din Forza d’Agrò, o localitate din apropierea Siracuzei, atestă sintagma o protomaistor Girardoj o Fragkoj, care se cuvine a fi tradusă prin „arhitectul Gerard normandul”. Inscripţia este databilă între 1171-1172. André Guillou, Recueil des inscriptions grecques médiévales d’Italie, Ecole Française de Rome, Palais Farnèse, 1996, pp. 227-228. Relaţiile pot fi aşadar şi inverse. Cu toate acestea, în majoritatea referirilor pe care Ana Comnena le face cu privire la trupele normande sud-italice se foloseşte etnonimul „celţi”, ceea ce ne îndeamnă să considerăm că situaţia este aceeaşi şi în pasajul amintit. 376 În ziua de astăzi, arealul de vorbitori germani se opreşte în Elveţia. El nu a fost astfel de la bun început, pentru că expansiunea limbilor germanice s-a petrecut treptat către sud. Între secolele IX-XIII, vorbitorii de limbă germană pătrunseseră spaţiul italic prin pasul Brenner şi ajunseseră în Câmpia Padului. Termenul de « germani » se poate referi astfel la o populaţie lombardă. 377 Anno ab incarnatione Domini MCVII Henricus rex proceres suos convocavit, et Rodbertum de Monteforti placitis de violata fide propulsavit. Unde idem quia reum se sensit, licentiam eundi Ierusalem accepit, totamque terram suam regi reliquit. Deinde cum quibusdam commilitonibus suis profectus est. Porro Buamundum in Apulia invenit, ibique conpatriotas suos gaudens recognovit. Hugo enim de Pusacio et Simon de Aneto, Radulfus quoque de Ponte Erchenfredi et Guascelinus frater eius aliique plures de cisalpinis erant cum Buamundo. „În anul 1107 de la Întruparea Domnului, regele Henric [al Angliei] şi-a convocat nobilii şi prin deciziile [luate cu acest prilej] l-a acuzat pe Robert de Montfort cu încălcarea vasalităţii. Deoarece acesta se simţea vinovat, a primit dreptul de a pleca la Ierusalim şi a cedat regelui toate teritoriile sale. Pe urmă a plecat împreună cu unii dintre cavalerii săi. Mai apoi a ajuns la Bohemund, în Apulia, şi acolo a fost bucuros să-şi recunoască compatrioţii. Căci în suita lui Bohemund se aflau Hugo de Le Puiset, Simon de Anet, un oarecare Ralf de Pont-Echanfray şi Walchelin, fratele lui şi mulţi alţii
375

121

Vladimir AGRIGOROAEI întâlnit o serie de compatrioţi, printre care pe Simon de Anet, pe Hugh de Le Puiset şi pe fraţii Ralf şi Walchelin de Pont-Echanfray, toţi plecaţi împreună cu suita lui Bohemund. Termenul prin care cei patru sunt desemnaţi în relaţie cu Robert de Montfort este cel de conpatriotae, cuvânt care ne-a făcut să cercetăm mai mult originea şi feudele lor. Conpatriota,-ae este o creaţie latină târzie, el nu a fost folosit în perioadă clasică378. Sensul său este, la fel ca în limbile moderne, cel de « compatriot » sau « conaţional », cei patru nobili aparţinând astfel aceluiaşi ţinut. Este exclusă identificarea lor drept « compatrioţi francezi », deoarece autorul face o diferenţă între grupul de conpatriotae şi alii plures de cisalpinis379. Laolaltă, toţi aceştia sunt « cisalpini », oameni de dincoace de munţi, căci toţi vorbesc dialecte franceze, dar unii dintre ei sunt o clasă aparte – compatriotae. Robert de Montfort era fiul mezin al unuia dintre nobilii normanzi care l-au urmat pe William Cuceritorul în campania engleză din 1066380. Cu numai un an înainte (1106), el luase parte la bătălia de la Tinchebrai381, de partea lui Henric I Beauclerc, iar în 1099 fusese comandantul armatei normande din Maine382. Era unul dintre cei mai importanţi nobili normanzi, cu fiefuri în Anglia şi Normandia, iar exilul din 1107 a survenit în urma unei acuzaţii de violata fides383. Anet, fieful lui Simon de Anet, este astăzi o localitate la graniţa dintre Eure-et-Loire şi Haute Normandie, la 27 km est de Evreux şi la 67 km vest de Paris. În cea de a doua jumătate a secolului al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, seniorii de Anet erau vasali ai ducelui de Normandia. Nu cunoaştem simpatiile politice
dintre cel de dincoace de munţi.” După The Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, edited and translated by Marjorie Chibnall, vol. VI (Books XI-XIII), Oxford Medieval Texts, Oxford: Clarendon Press (OUP), 1978, p. 100, i.e. liber XI, caput XXIV. 378 Termenul este un derivat de la radicalul *patr-, al cărui sens este de „tată”. Forma de bază este grecescul patriwthj,-ou („compatriot”). Prefixul con- este însă specific latinesc, el marchează asocierea. Forma latină târzie de conpatriota,-ae păstrează însă declinarea I din elină. 379 i.e. „mulţi alţii dintre cei de dincoace de munţi”. 380 Hugh de Montfort era unul dintre vasalii lui William I Cuceritorul. A luat parte la bătălia de la Hastings (1066) şi a primit pentru serviciile sale fiefuri în Essex, Suffolk, Norfolk, Kent şi Romney Marsh. A fost împuternicit de arhiepiscopul Odo de Bayeux cu administrarea fortăreţei de la Dover şi era judecător regal. J.R. Planché, The Conqueror and His Companions, Somerset Herald, London, Tinsley Brothers Editors, 1874, Chapter V, ed. electr. Michael Linton. 381 Întors din prima cruciadă cruciadă, Robert Curthose, fiul lui William I Cuceritorul, a reintrat cu greu în posesia ducatului Normandiei, pe care îl încredinţase fratelui său William II Rufus în 1096. La moartea acestuia, regatul Angliei şi ducatul Normandiei trecuseră în mâinile lui Henric I Beauclerc, fratele mezin. Robert Curthose spera să-şi recapete drepturile la domnia Angliei şi plănuia o campanie în arhipelagul britanic. Henric I Beauclerc trecuse deja cu armata sa pe continent din anul precedent (1105), când cucerise oraşele Bayeux şi Caen. În vara lui 1106 a trecut din nou Canalul Mânecii, prilej cu care a invadat teritoriile lui Guillaume, contele de Mortain, unul dintre ultimii susţinători ai lui Robert Curthose. Confruntarea dintre cei doi fraţi rivali a avut loc la 28 septembrie 1106 la Tinchebrai, astăzi Tinchebray, o localitate din Basse-Normandie, la graniţa cu Bretagne şi Pays-de-la-Loire. Henric asedia castelul de la Tinchebrai, iar Robert a încercat să ridice asediul. După victoria repurtată de partea engleză, Robert Curthose a fost dus în Anglia împreună cu Guillaume de Mortain. A murit la 2 februarie 1134 într-o temniţă a castelului de la Cardiff. 382 J.R. Planché, ibidem, Chapter V. 383 i.e. “încălcarea [jurământului] de vasalitate”. Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, p. 100.

122

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea ale lui Simon de Anet. El nu a luat parte la conflictul de la Tinchebrai, deoarece în septembrie 1106 se afla în Apulia, printre efectivele lui Bohemund. Familia de Le Puiset era una dintre cele mai cunoscute adversare ale Capeţienilor384. În ceea ce priveşte localizarea geografică a fiefului, Le Puiset este astăzi un sat situat în Eure-et-Loire, la 38 de km sud-est de Chartres şi la 34 km nord de Orléans. Seniorii din Le Puiset erau vasali ai conţilor de Chartres, la acea dată regenta Adela, soţia lui Ştefan I de Blois. După campania grecească a lui Bohemund, Hugh de Le Puiset s-a îndreptat către Orientul cruciat, unde a primit în feudă comitatul de Iaffa. El nu s-a mai întors în Occident. Atât Anet cât şi Le Puiset sunt sate aflate la periferia sudică a Normandiei. Seniorii lor, Hugh şi Simon, erau vasali ai ducilor de Normandia şi ai conţilor de Blois, ambii urmaşi ai regelui William I Cuceritorul. Un caz aparte este cel al unui alt conpatriota, Ralf « cel Roşu » de PontEchanfray, printre strămoşii căruia se număra şi un Vauquelin / Walchelin, atestat în diverse documente privind luptele din interiorul ducatului de Normandia385. Pont-Echanfray, sau Pont-Echaufray, era un fief cu centrul la Hamel, astăzi un sat din Nord-Pas-de-Calais, la 21 km est de oraşul Arras şi 16 km nord-vest de Cambrai. În intervalul 1105-1107, stăpânul fiefului era vasal al contelui de Flandra, la acea dată Robert al II-lea de Flandra, participant la prima cruciadă şi apropiat al lui Robert Curthose de Normandia. Ralf de PontEchanfray şi fratele său Walchelin se vor fi alăturat suitei lui Bohemund la sfârşitul lui martie sau la începutul lui aprilie 1106, pentru că şederea acestuia în Flandra ne este atestată de vizita din 30 martie la Saint-Omer. Hugh de Le Puiset şi Simon de Anet vor fi aderat mai târziu, probabil în mai sau iunie, luni în care principele de Antiohia a străbătut Normandia către comitatele Maine şi Anjou. De asemenea, este posibil ca cei patru să fi rămas în urma lui Bohemund, pentru a-şi pregăti călătoria, şi să i se fi alăturat mai târziu, la Angers, la Bourges sau poate chiar la Poitiers. Toţi aceşti nobili, care, împreună cu Robert de Montfort formează pentru Ordericus Vitalis o clasă de conpatriotae, vorbeau dialectul anglo-normand, fapt demonstrat de localizarea geografică a fiefurilor şi de relaţiile lor de vasalitate. « Compatrioţii » pe care îi întâlneşte Montfort în Apulia erau cei care vorbeau acelaşi dialect. Supoziţia este confirmată în plus de un alt pasaj al cronicii lui

Alan V. Murray, Prosopographical Research on the Crusader States, în “Prosopon – Newsletter of the Unit for Prosopographical Research”, Oxford, no. 4 / January 1996. Pentru informaţii suplimentare vezi Alan V. Murray, Baldwin II and his Nobles: Baronial Factionalism and Dissent in the Kingdom of Jerusalem, 1118-1134, în “Nottingham Medieval Studies”, no. 18 / 1994, pp. 60-85. Pentru istoricul seniorilor de Le Puiset şi pentru participarea lor la cruciade vezi J. La Monte, The Lords of Le Puiset on the Crusades, în „Speculum”, no. XVII / 1942, pp. 102106. 385 Înainte de domnia ducelui William I Cuceritorul, la mijlocul secolului al XI-lea, Guillaume al IIlea, seniorul de Belléme şi de Alençon, îşi mutilează vasalul, pe Giroye de Courcerault, în ajutorul şi pentru răzbunarea căruia au venit Vauquelin, seniorul de Pont-Echanfray, Robert de GranteMesnil, Roger, seniorul de Merlerault şi Salomon-de-Sablé, toţi fiind cumnaţi ai acestuia, precum şi Robert de Saint-Céneri, nepotul lui, şi seniorii de Courcerault. Aceşti nobili sunt vasali ai ducelui de Normandia.

384

123

Vladimir AGRIGOROAEI Ordericus Vitalis, în care se aminteşte recrutarea de trupe de la Chartres386. La trei dintre cei patru cavaleri întâlniţi de Montfort se mai adaugă încă două nume : Robert de Maule şi vărul lui, Hugh « cel Sărac ». Maule este un sat situat la 12 km sud de Meulan şi la 35 km vest de Paris, seniorii acestui fief fiind vasali ai contelui de Meulan sau ai regelui Franţei. Vărul lui Robert, acel Hugh, este considerat o rudă a lui Walter « cel Sărac », una dintre căpeteniile primei cruciade387. Ei sunt francezi, vorbitori ai dialectului din Île-de-France şi Orléanais, şi poate că tocmai din acest motiv Orderic nu-i aminteşte printre acei conpatriotae regăsiţi de Robert de Montfort în Apulia. Printre trupele lui Bohemund se numărau aşadar numeroşi normanzi, alături de francezi din Poitou şi din Île-de-France. Mărturia Anei Comnena se justifică prin cea a lui Ordericus Vitalis: războinicii din Thule sunt contingentele culese din Normandia. Numărul de normanzii francezi erau probabil cu mult mai mare : suitele lui Robert de Montfort, Simon de Anet, Hugh de Le Puiset şi ale celor doi fraţi Ralf şi Walchelin de Pont-Echanfray sunt singurele pe care le cunoaştem. Ordericus Vitalis aminteşte probabil doar o parte dintre ei. Restul rămân în continuare necunoscuţi. Într-un prim stadiu de cercetare, am crezut că motivul arturian a ajuns pe arhivoltă o dată cu întoarcerea lui Bohemund din Franţa (vara lui 1106) : traversarea Italiei septentrionale ar fi putut implica o scurtă oprire la Modena. Ipoteza este însă infirmată de două argumente. Din motive militare şi politice, Bohemund s-a oprit la Genova, ceea ce înseamnă că a trecut Alpii prin Toulouse, o dată cu arhiepiscopul Bruno de Segni, şi că de la Genova a urmat coasta tireniană spre Roma, urmând ca abia de la Monte Cassino să se îndrepte către est, înspre Apulia. Dacă Bohemund s-ar fi oprit în Modena, el ar fi trebuit să urmeze un drum cu mult mai lung, mai întâi către Piacenza şi apoi către Cremona, Modena, Ravenna, Ancona, Siponto şi Bari. Deoarece era însoţit de o armată numeroasă, el a preferat trecătorile mai joase ale Alpilor Maritimi şi drumul mult mai scurt pe partea vestică a peninsulei italice. Pe baza acestor argumente, nu credem că Bohemund a ajuns la Modena în vara anului 1106. Un calcul comparativ asupra vitezei cu care se deplasau asemenea armate compozite la începutul secolului al XII-lea ne indică şi el aceeaşi concluzie : am comparat traseul lui Bohemund (1106) cu cel al cruciaţilor francezi din 1096 şi cu cel al lui Guillaume de Nevers în 1101388. Principele de Antiohia a parcurs
Unde multi vehementer accensi sunt: et accepta cruce Domini omnia sua reliquerunt, et quasi ad epulas festinantes iter Ierusalem arripuerunt. Radulfus enim de Ponte Erchenfredi qui cognominatus est Rufus, et Guascelinus frater eius; Simon de Aneto et Rodbertus de Manlia cum Hugone Sine Habere consobrino suo, et multi alii profecti sunt, quorum nomina nequeo singillatim litteris assignare. i.e. „De aceea mulţi s-au înflăcărat, punându-şi crucea Domnului, şi-au părăsit toate averile şi au purces grăbiţi la drumul Ierusalimului de parcă [ar fi mers] la ospeţe. Căci au plecat Ralf de Pont-Echanfray, care este poreclit Cel Roşu, şi fratele lui, Walchelin, şi Simon de Anet, şi Robert de Maule împreună cu Hugh cel Sărac, vărul lui, şi mulţi alţii, ale căror nume nu pot să le transcriu pentru fiecare în parte.” Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, pp. 70, 72. 387 Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, p. 71, nota 10. 388 Nu reproducem rezultatele întregului calcul efectuat ; se cuvine însă să facem câteva precizări. Trupele lui Robert de Normandia şi Ştefan de Blois (1096) au parcurs o distanţă de mai mult de 1650 km în ca. 75 de zile. Bohemund a parcurs o distanţă similară în ca. 60 de zile, ceea ce implică un ritm susţinut şi o viteză sporită. Cruciaţii din 1096 nu au întâmpinat dificultăţi pe
386

124

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea acelaşi spaţiu, pe o rută similară, într-un timp mai scurt. Deoarece nici cruciaţii din 1096 şi nici Guillaume de Nevers în 1101 nu au avut staţionări importante până în Apulia, nici Bohemund nu avea timp să zăbovească în Câmpia Padului. În plus, aşa cum am amintit la începutul capitolului, la Modena sunt atestate nume ciudate : Artur, Roland, Bohemund şi Tancred. Primele două sunt de tradiţie continental franceză, pe când ultimele sunt normande, sud-italice. Numele de Bohemund nu mai fusese folosit în Occident înaintea liderului cruciat. Numele lui de botez era Marc, Bohemund fiind porecla pe care i-a dat-o tatăl său, Robert Guiscard, după ce a auzit povestea uriaşului cu acelaşi nume389. În ceea ce priveşte numele Tancred, el aparţinea nepotului de soră al lui Bohemund, regentul de la Antiohia. Sunt mai multe şanse ca cele două nume, atestate în intervalul 1120-1140, să fi apărut la Modena în urma şederii norditalice a liderului cruciat (1105), decât printr-o emigrare dincolo de Alpi a unor francezi botezaţi între 1106-1107. Deoarece, la cererea părinţilor, Bohemund obişnuia să boteze nou născuţii cu supranumele său, fapt atestat în periplul francez, este posibil să fi făcut acelaşi lucru şi mai înainte, în periplul lombard. De asemenea, cele patru nume din actele de la Modena pot fi rezultatul participării lombarzilor nord-italici la campania anti-bizantină din 1107-1108. Vizita nord-italică pe care a întreprins-o Bohemund s-a prelungit pe toată durata verii anului 1105, iar scopul ei era probabil recrutarea de trupe. Unii dintre locuitorii oraşului Modena vor fi luat şi ei parte, alături de locuitori din alte oraşe nord-italice, la expediţia anti-bizantină. Deoarece sediul autorităţii lui Bohemund în Apulia era Bari, ei vor fi stat multă vreme tocmai în acest oraş. Unii dintre ei vor fi auzit de la cruciaţii normanzi şi francezi povestea regelui Arthur, vor fi admirat arhivolta catedralei San Nicola şi, întorşi în patrie, vor fi căutat să reproducă legenda, adaptând-o unui plan iconografic prestabilit. REGELE ARTHUR ÎN MUNŢII ALPI Pelerinajul italic al acestui tip de Arthur nu se încheia însă la Modena, ci continua prin influenţe continue venite de dincolo de Alpi. Calea pe care legenda arturiană îşi face apariţia în masivul alpin nu este însă cea pe care am aştepta-o: nu există prezenţe arturiene atestate în trecătoarea San Bernardo cel Mare sau în Alpii Maritimi, pe care le-am fi putut explica prin migraţia naturală a poveştii de-a lungul drumului Francigen sau drumului Provenţei. De asemenea, nu există atestate prezenţe arturiene care să fi venit dinspre interiorul Câmpiei Padului, ca o dispersare secundară a variantei întâlnite la Modena. Regele Arthur este
traseu şi nu au avut popasuri îndelungate. Diferenţa de 15 zile dintre parcursul lor şi cel al lui Bohemund poate fi explicată şi prin ruta aleasă: Cruciaţii au ales pasul Gran San Bernardo, mai dificil de traversat, şi drumul Francigen, pe când Bohemund a ales pasurile din Alpii Maritimi, mai uşor de traversat, şi drumul de coastă, mult mai scurt. În ambele cazuri Bohemund nu avea timp să poposească în Câmpia Padului. 389 Marcus quippe in baptismate nominatus est, sed a patre suo audita in convivio ioculari fabula de Buamundo gigante puero iocunde impositum est. i.e. „Numele lui de botez era Marc, dar, după ce tatăl său a auzit la un ospăţ povestea glumeaţă a uriaşului Bohemund, de bună voie i l-a pus copilului”. Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, p. 70.

125

Vladimir AGRIGOROAEI atestat la castelul Rodeneck (Rodengo), în Alpii Dolomiţi, înainte de pasul Brenner. Această zonă era în secolul al XII-lea una puternic germanizată, iar influenţele culturale vor fi venit din nord, din ducatele de Suabia şi Bavaria. Neam concentrat aşadar atenţia şi asupra legendelor arturiene din acest spaţiu. Influenţele franceze în spaţiul german datează de la mijlocul secolului al XII-lea, moment în care cunoaştem existenţa primului manuscris390 al poemului intitulat Alexanderslied, al cărui autor era un preot pe nume Lamprecht. În aceeaşi perioadă (ca. 1170), Konrad der Pfaffe391 şi-a terminat redactarea lui Rolanslied, varianta germană adaptată şi mult lărgită a lui Chanson de Roland francez. Mai târziu, Heinrich von Veldeke, un poet din Germania de nord-vest, a redactat romanul în versuri Eneit (terminat ca. 1189). O dată cu el ciclurile de origine franceză capătă o mare amploare în spaţiul germanofon, pentru că, spre deosebire de Lanprecht şi Konrad der Pfaffe, el nu sintetizează, adaptând o poveste franceză la cerinţele culturale impuse de spaţiul cultural german. Romanul său era o adaptare a unei lucrări franceze (Roman d’Enéas), iar locul său de baştină se învecina cu teritoriile franceze, motiv pentru care difuzarea materiei troiene poate fi explicată ca rezultat al unor interacţiuni comerciale sau politice. Nu este de mirare că legenda lui Alexandru cel mare, şi ciclurile carolingian şi cel troian şi-au făcut apariţia înaintea materiei de Bretania (ciclul regelui Arthur), pentru că acestea erau cu mult mai vechi şi mai cunoscute în întregul Occident. Înaintaşii lui Heinrich von Veldeke cunoşteau probabil de multă vreme motivul războiului troian, dar nu l-au consemnat pentru că nu exista un model. Explozia de cronici şi texte literare vernaculare s-a manifestat mai întâi în spaţiile francez şi provensal, de unde s-a răspândit în teritoriile învecinate. Ele ajunseseră în Germania abia la sfârşitul secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea, moment în care scriitorii locali nu au urmat numai precedentul vernacular francez, ci i-au împrumutat şi motivele. Un al doilea scriitor, cel asupra căruia se va opri atenţia noastră, este Hartmann von Aue, care şi-a început opera printr-un mic tratat didactic, intitulat Büchlein, şi abia în 1180 a redactat o adaptare liberă după romanul Erec al lui Chrétien de Troyes. În acest roman, protagonistul este îndrăgostit de soţia sa şi renunţă la viaţa de lupte pe care le dusese până atunci, spre batjocura cavalerilor de la curte. Aflând de la soţia sa că viaţa lor conjugală este luată în derâdere şi, crezând că şi ea împărtăşea convingerile cavalerilor batjocoritori, Erec se decide să plece din nou în căutare de lupte, luând-o cu sine şi pe doamna inimii sale la propriile ei insistenţe. După ce trece prin nenumărate primejdii, în privinţa cărora îşi rugase soţia să nu îl anunţe, după ce ea nu-i respectă niciodată cererea şi îl salvează de fiecare dată, cavalerul este în sfârşit convins de sensul adevărat al iubirii şi îşi
Primul manuscris al acestei lucrări este păstrat în Stiftsbibliothek din Vorau (codex 256) şi datează din preajma anului 1150. Ediţia cea mai cunoscută este însă întocmită după manuscrisul păstrat la Strassbourg şi care datează cu două decenii mai târziu (ca. 1170). Lamprecht, Alexanderlied, ed. Karl Kinzel, Halle 1884. 391 Autorul se prezintă abia în epilogul lucrării, în versul 9017, prilej cu care îşi aminteşte şi patronul, pe ducele Heinrich (dem herzogin Hainriche). Se presupune că acest Heinrich este ducele Henric Leul, a cărui soţie, Matilda, era fiica lui Henric al II-lea Plantagenet, regele Angliei şi a reginei Alienor de Aquitania. Konrad der Pfaffe, Rolanslied, ediţie digitală la Bibliotheca Augustana, © Ulrich Harsch 2002.
390

126

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea reia viaţa fericită de mai dinainte392. Au urmat apoi două lucrări cu tonalităţi creştine, Gregorius (ca. 1187-1189) şi Der arme Heinrich (ca. 1195). În Gregorius, Hartmann von Aue s-a inspirat din modelul unui roman francez numit Histoire de la vie du pape Grégoire, o poveste fabuloasă în care se pretinde că celebrul papă ar fi fost născut dintr-un incest şi că mai târziu ar fi comis din neştiinţă acelaşi păcat, dar prin penitenţă şi viaţă ascetică a ajuns să fie ales, la dorinţa Divinităţii, în funcţia de pontif. În ceea ce priveşte romanul Der arme Heinrich, el povesteşte aventurile unui cavaler bun şi galant, dar care nu şi-a respectat îndatoririle faţă de biserică şi pentru acest motiv Dumnezeu îl pedepseşte cu boala leprei. O fecioară, fiica unuia dintre ţăranii de pe moşia sa, se oferă ca martiră să-şi jertfească sângele inimii ei pentru a-l vindeca de boală. În ultimul moment, când fecioara era gata să facă sacrificiul, cavalerul Heinrich o opreşte, acceptând povara bolii pentru a-i salva viaţa. Dumnezeu îl răsplăteşte vindecându-l de lepră şi cei doi, cavalerul şi fiica ţăranului, se căsătoresc. Nu se cunoaşte sursa acestei poveşti, dar Albert Wimmer presupune că la baza romanului a fost o legendă de circulaţie locală în legătură cu unul dintre strămoşii patronului lui Hermann von Aue. Rolul ei era probabil să explice de ce un nobil sa căsătorit cu o fată din popor393. Ultima lucrare a lui Hermann, romanul în versuri Iwein, a fost redactată către anul 1200 şi publicată în 1204. Sursa de inspiraţie pare a fi fost o altă nuvelă a lui Chrétien de Troyes (Yvain), al cărei plan l-a urmat întocmai394. Hartmann von Aue a lăsat o puternică amprentă asupra întregii literaturi medievale germane; opera lui a fost menţionată frecvent de către succesorii săi cu admiraţie şi povestea cavalerului Iwein apare în acelaşi timp în frescele din castelul Rodeneck. Castelul Rodeneck, al cărui nume italian adaptat este Rodengo, se află în munţii Alpi, la o altitudine de 991 m, fiind amplasat pe o stâncă care păzeşte trecerea în defileul format de râul Rienza. Castelul se află la o răscruce de drumuri: către nord se formează valea Wipptal care duce în pasul Brenner, de unde se face comunicarea directă cu nucleul ducatului de Bavaria, către est se formează valea Pusteria, comunicând cu marchizatul de Carintia şi cu peninsula balcanică, iar către vest valea d´Isarco, pe al cărei curs se pătrunde prin oraşele Trento şi Verona în Câmpia Padului. Teritoriul ocupat de castelul Rodeneck aparţinea micilor vasali ai ducelui de Bavaria. A fost construit în cursul celui de al cincilea deceniu al secolului al XII-lea (ca. 1140-1147) de către seniorul de Rodank, un ministerial al episcopului de Brixen. Nu se cunosc alte detalii în legătură cu proprietarii castelului, dar ştim că frescele cu subiect arturian au fost pictate la cererea lui Arnold al II-lea de Rodank, seniorul castelului la începutul secolului al XIII-lea. În 1269, atunci când episcopul de Brixen şi seniorul de Görz-Tirol se aflau într-o dispută pentru supremaţia asupra teritoriului, Frederic al IV-lea de Rodank a fost alungat din castel şi înlocuit cu Albert al II-lea de Görz-Tirol, urmat apoi de fiul acestuia, Meinhard al II-lea de Görz-Tirol. În 1294 a fost dat în feudă
392

Albert K. Wimmer, Anthology of Medieval German Literature, synoptically arranged with contemporary translations, with introductions and commentary by Albert K. Wimmer and W.T.H. Jackson, copyright © 1987, 1991, 1998, p. 133. 393 Albert K. Wimmer, ibidem, p. 133. 394 Albert K. Wimmer, ibidem, pp. 133-134.

127

Vladimir AGRIGOROAEI unui anumit Peter von Trautson, iar în 1315, regele Henric îl încredinţa seniorului Henric de Villanders. Pentru toată perioada care a urmat, castelul Rodeneck a rămas în stăpânirea împăratului german şi a ministerialilor săi. Frescele, pictate pe pereţii sălii de ospeţe a castelului, au fost descoperite în 1972, şi sunt cel mai timpuriu exemplu de pictură murală din întregul spaţiu german395. Cele 11 scene murale se desfăşoară de la dreapta la stânga de-a lungul pereţilor şi respectă evenimentele din legenda cavalerului Iwein, aşa cum sunt ele reproduse în romanul lui Hartmann von Aue. În prima dintre scene este înfăţişată întâlnirea dintre cavaler, care poartă numele Ywain, şi un castelan însoţit de fiica sa. Din varianta scrisă a legendei ştim că acesta îl găzduise peste noapte atunci când Ywain călătorea în căutarea lui Ascalon, cavalerul care îl înfrânsese în luptă pe vărul său, Calogrenant. Călărind multă vreme prin pădure, Ywain a ajuns în cele din urmă într-o poiană unde trăiau şi se luptau între ele numeroase fiare sălbatice. Această poiană se afla în grija unui paznic fioros, înarmat cu un ciomag, având el însuşi un aspect animalic. Paznicul îi arătă lui Ywain drumul către fântâna unde îl poate întâlni pe Ascalon şi, urmând indicaţiile acestuia, cavalerul ajunge în locul căutat. În urma unui duel câştigat de Ywain, Ascalon este rănit şi fuge către castelul său, unde moare în braţele soţiei Laudina. Protagonistul legendei îl urmăreşte şi aşa se face că ajunge la acelaşi castel, unde este în pericol de a fi ucis de către slujitorii lui Ascalon. Spre norocul său primeşte ajutorul unei domniţe, care îi oferă un inel cu puteri magice, şi se face nevăzut cu ajutorul acestuia. Slujitorii continuă să-l caute, dar îi pierd urma. În ultimele scene, Ywain asistă dintr-un turn la înmormântarea oponentului său şi se îndrăgosteşte de soţia acestuia. Povestea se termină cu el îngenuncheat dinaintea doamnei Laudina, cerându-i iertare pentru fapta comisă şi mărturisindu-i dragostea sa. De asemenea, reprezentările ciclului cavalerului Iwein apar şi în Turingia, într-o cameră a capelei din castelul Wilhelmsburg. Frescele au fost descoperite în cursul anului 1993 şi se aflau sub o tencuială recentă. Stadiul de deteriorare era destul de avansat, aşa că s-a luat decizia de a fi copiate şi reproduse la scara originală în Hessenhof zu Schmalkalden, de către o echipă de restauratori condusă de profesorul Rudolf Ziessler. Lucrările de restaurare şi copiere s-au desfăşurat în cursul verii anului 1996, începând cu luna mai396. Frescele din capela de la Wilhelmsburg acoperă porţiuni extinse ale unei camere întregi. Se presupune că toţi pereţii au fost pictaţi cu scene din romanul lui Iwein, dar, în stadiul actual de conservare se păstrează doar 26. Ele sunt pictate in secco pe tavanurile boltite, pe pereţii drepţi şi în spaţiul liber dintre ferestre. Subiectul este acelaşi cu cel de la Schloss Rodeneck, dar artistul este diferit. Frescele de la Rodeneck erau de dimensiuni extinse, personajele erau reprezentate aproape în mărime naturală, iar culorile erau dintre cele mai vii. La Schloss Wilhelmsburg, personajele sunt de dimensiuni cu mult mai mici, jumătate sau o treime din înălţimea celor de la Rodeneck, culorile sunt nuanţe de cenuşiu, brun şi ocru, iar profilul personajelor se aseamănă mai mult profilurilor
395 396

Richard Barber, King Arthur. Hero and Legend, Dorset Press, New York, 1990, pp. 86-87. Pentru detalii legate de descoperirea de la Wilhelmsburg şi de lucrările de restaurare conduse în vara anului 1996, vezi site-ul web www.romoe.de, ROMOE – Das Restauratoren Portal.

128

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea din miniaturile de manuscrise contemporane. Spre deosebire de frescele de la Rodeneck, cele de la Wilhelmsburg sunt mult mai numeroase în scene şi aventura cavalerului Iwein este astfel reprezentată pe îndelete. Se presupune că frescele din Turingia datează din aceeaşi perioadă (începutul secolului al XIIIlea). Distanţa dintre cele două castele este mult prea mare pentru a fi îndreptăţiţi să credem că vreuna dintre fresce va fi fost modelul celeilalte; nu cunoaştem nici existenţa unei legături directe între castelul Rodeneck şi castelul de la Wilhelmsburg. Seniorii castelului din Alpii Dolomiţi trăiau în lumea restrânsă a conflictelor locale, fiind supuşii episcopului de Brixen. Seniorii castelului Wilhelmsburg vor fi fost şi ei implicaţi în conflicte locale de aceeaşi importanţă, iar frescele diferită mult prea mult ca stil de reprezentare şi cromatică pentru a forma o serie iconografică per se. Ele se încadrează totuşi într-o serie culturală, deschisă de publicarea în 1204 a romanului Iwein al lui Hartmann von Aue. Cauzele care vor fi determinat apariţia celor două reprezentări îşi află sursa în vehicularea acestui text. Alte reprezentări arturiene se mai întâlnesc şi într-una din camerele de la Castelruncolo, o fortificaţie amplasată tot în zona Alpilor Dolomiţi, la celălalt capăt al văii d’Isarco. Castelruncolo comunică prin valea Adige cu oraşul Trento de unde se poate ajunge în aceeaşi Câmpie a Padului. În apartamentele de vară ale acestui castel sunt înfăţişate două poveşti aparţinând aceleiaşi materii de Bretania, povestea cea a lui Tristan şi a Isoldei şi cea a cavalerului Wigalois. Frescele sunt datate în preajma anului 1400, când Nicolas Vintler, proprietarul castelului, a construit reşedinţa de vară pe ai cărei pereţi sunt reprezentate cele două poveşti. Nu ştim însă care va fi fost cromatica picturii originale, pentru că deteriorările frecvente ale frescei au dus la repictarea lor în 1508 de către un artist necunoscut, aflat în slujba lui Maximilian I de Habsburg. Povestea lui Wigalois este pictată pe pereţii camerei situate la parterul clădirii. Scenele sunt desenate în penel negru pe un fond monocrom verde, în care mai apar pe alocuri uşoare inflexiuni de nuanţe albe şi roşii. Conservarea frescelor se află într-o stare critică şi pe pereţi nu se mai observă decât urme din povestea reprezentată odinioară. Acţiunea respectă întrutotul tradiţia romanescă: cavalerul Wigalois (aici sub numele alterat de Vigilas) nu-şi cunoaşte tatăl, dispărut de când era copil, şi decide să plece în căutarea lui, folosindu-se în timpul călătoriei de cingătoarea fermecată pe care i-o dăduse mama sa. Ajuns la curtea regelui Arthur, îşi întâlneşte pe Gavein (Gawain), adevăratul său tată, care îl face cavaler fără a şti că este fiul său. Vigilas pleacă de la curtea regelui legendar şi călătoreşte înfruntând şi învingând balauri şi cavaleri, pentru că în finalul poveştii să lupte cot la cot cu Lancelot, Gawain, Erec şi Yvain. După această bătălie se retrage în castelul Korentin împreună cu soţia sa, Belear, şi este încoronat rege al acelui ţinut. În aceeaşi casă de vară, dar pe peretele unui balcon acoperit de la etaj, sunt reprezentate diverse personaje istorice şi imaginare, într-o ordine specifică canoanelor medievale. Lungul şir se împarte cel mai adesea în grupuri de câte trei: cei mai faimoşi eroi ai antichităţii (Hector, Iuliu Cezar şi Alexandru cel Mare), cei mai faimoşi eroi ai evului mediu (Arthur, Charlemagne şi Godefroi de Bouillon), cei mai aleşi cavaleri (Parsifal, Gawain şi Yvain), iubiţii cei mai celebri

129

Vladimir AGRIGOROAEI (Tristan şi Isolda, Wilhelm de Austria şi Aglei), trei cupluri de uriaşi (Ortwein, Struthan, Asprian, Hilde, Vodelgard şi Rachim) împreună cu cei mai faimoşi pitici (Goldemar, Bidunch şi Alberich). Povestea lui Tristan şi a Isoldei este înfăţişată în apropierea listelor de personaje, într-o sală care comunicantă. La origine, povestea lui Tristan şi a Isoldei acoperea întreg ambientul camerei, pentru ca refacerile iniţiate în 1508 de acelaşi Maximilian I de Habsburg să schimbe definitiv structura poveştii şi amplasarea scenelor. Frescele sunt pictate la fel ca şi cele de la parter, în penel negru pe un fond verde. Scenele păstrate încep cu reprezentarea duelului dintre Tristan şi Morholt, prilej cu care eroul este rănit de spada înveninată a adversarului. Din cauzele amintite mai sus, o serie de scene lipsesc şi se face astfel trecerea către o alta, în care protagonistul se deghizează în menestrel şi ajunge în Irlanda, cu gând să o peţească pe Isolda, pentru unchiul său, regele Marc din Cornwall. În călătoria pe mare, cei doi se îndrăgostesc după ce beau un filtru de amor. Scenele se deteriorează din nou şi apar din când în când doar detalii din restul poveştii. Se crede că autorul frescelor din camera de la parter şi din sala amintită mai devreme este originar din Germania răsăriteană, dar nu i se cunosc şi alte lucrări. Sursa picturilor de la Castelruncolo pare a fi şi ea una eminamente literară. Romanul Tristan a fost publicat de către scriitorul Gottfried von Strassburg în 1220, la câţiva ani diferenţă după Iwein al lui Hartmann von Aue397. Tradiţia care inspirase această lucrare era şi ea tot de sorginte franceză, dar nu ştim cu siguranţă dacă frescele din sala de la Castelruncolo reprezentau cu fidelitate etapele romanului lui Gottfried de Strasbourg. Din aranjarea lor, se pare că urmau totuşi planul cunoscut al legendei povestite de Béroul şi ceilalţi scriitori francezi. Frescele povesteau probabil întreaga legendă a lui Tristan şi a Isoldei, nu doar una dintre întâmplări. Credem că există o comunicare directă între literatura vremii şi pictura murală din castelele din Alpii italieni, pentru că, fără amprenta literaturii frescele nu ar fi existat. De asemenea, credem că picturile de la Castelruncolo se datorează şi învecinării cu cele de la Rodengo. Proprietarii vor fi cunoscut frescele din vecinătate şi au ales să împodobească cu subiecte romaneşti nu numai pereţii unei săli de ospeţe, ci ai unei întregi reşedinţe de vară. În plus, în acelaşi castel există numeroase alte fresce cu subiecte profane, printre care scene de luptă în faţa unui castel (probabil chiar Castelruncolo), turniruri, cupluri de cavaleri şi doamne la plimbare, scene de vânătoare. Autorul multora dintre picturi pare a fi acelaşi pictor din preajma anului 1400, iar
Amploarea pe care a căpătat-o materia de Bretania în spaţiul german al secolului al XIII-lea se datorează probabil şi prizonieratului regelui Angliei, Richard I „Inimă de Leu”. Întors din cruciadă, acesta a fost luat prizonier de către soldaţii lui Leopold de Austria, al cărui stindard îl aruncase de pe zidurile cetăţii Akra în timpul campaniei din Ţara Sfântă. El va fi eliberat abia la începutul anului 1194. Unul dintre însoţitorii săi, Hugh de Morville, pare să fi fost responsabil pentru răspândirea tradiţiei romanului cavaleresc anglo-normand în Germania. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este romanul Lanzelet, redactat de către Ulrich von Zatzikhoven în aceeaşi perioadă. Lucrările lui Hartmann von Aue, Wolfram von Eschenbach şi Gottfried von Strassbourg sunt şi ele rezultate de pe urma acestui transfer cultural. Richard Barber, ibidem, p. 86-87, Albert K. Wimmer, ibidem, p.63.
397

130

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea comanditarul acelaşi Nicolas Vintler. Unele dintre picturi sunt însă mult mai recente, datând din perioada lui Maximilian de Habsburg. Exemple de picturi murale înfăţişând subiecte arturiene se întâlnesc şi în spaţiul italian, dar la o dată mult mai târzie. Unul dintre cazuri este cel al frescelor de secol XV de la Castel Romano a Pieve di Bono, donate în 1914 de către contele Lodrone către Museo Diocesano Tridentino. Scenele sunt inspirate dintr-o tradiţie cavalerească mult mai târzie. Două dintre personajele reprezentate sunt însoţite de numele Calaus şi Rex Patolus, în care pot fi recunoscuţi protagonişti ai romanelor arturiene din secolele XIV-XV. Armamentul cavalerilor este cel italian renascentist, iar pictorul pare a fi de origine locală, un lombard care a lucrat la comanda lui Pietro Lodrone, proprietarul castelului în 1440. În acelaşi timp, regele Arthur îşi face apariţia şi în Piemont, în aceeaşi listă a celor mai celebri regi ai evului mediu. Regele Arthur din spaţiul nord-italian se afla aşadar sub influenţa picturiilor profane din timpul goticului. Numeroase alte exemple atestă prezenţa temelor curteneşti şi alegorice atât în directă legătură cu materia de Bretania cât şi de sine stătătoare398. Acesta este momentul în care legenda lui Artus de Bretania, atestată la începutul secolului al XII-lea în Câmpia Padului, sar fi putut întâlni cu cea nouă, venită prin pasul Brenner din spaţiul german. Dar tradiţia veche, atestată la Modena, probabil că nu mai exista, pentru că frescele de pe pereţii castelelor din munţii Alpi sunt tot de origine franceză, dar venite printr-un intermediar german. Nu există nici-o influenţă care să fi apărut din spaţiul lombard; toate reprezentările îşi au originea la nord de pasul Brenner. În ceea ce priveşte frescele de la Castel Romano a Pieve di Bono, ele sunt adaptarea italiană a acestui model german. Ştim astfel că legenda lui Artus de Bretania, Winlogee şi Mardoc încetase de mult să mai circule în Italia lombardă. La mijlocul secolului al XV-lea, regele Arthur era din nou mult cultivat, de data aceasta în varianta sa prelucrată de către germani. Credem că dispariţia legendei arturiene modeneze s-a petrecut în cursul secolului al XIII-lea, dată la care frescele de la Schloss Rodeneck vor fi fost cunoscute şi de către nord-italici.

Pe lângă cazurile deja expuse (Castelruncolo), în aceeaşi zonă se mai cunosc patru alte castele în care sunt atestate fresce cu subiecte profane. În castelul de la Appiano, aflat între feudele episcopului de Trento, se află o serie de fresce romanice datând din cursul secolului al XIII-lea, al căror autor pare a fi de origine venetă. În interiorul capelei castelului este pictată parabola fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor proaste alături de un cavaler purtând un scut de tip normand, o lance şi călărind un animal fantastic care ar putea fi considerat grifon. Pereţii exteriori ai aceleiaşi capele păstrează şi ei urme de frescă, din care se mai pot observa doar părţi dintr-un cavaler cu scut şi corn de vânătoare, în faţa căruia se observă câini şi un cerb. În Castelul Sabbionara di Avio, proprietate a seniorilor din Castelbarco, sunt reprezentate atât subiecte laice de tradiţie curtenească, cât şi moral-alegorice, care datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea. În salonul castelului sunt reprezentate diverse motive geometrice şi un cuplu de îndrăgostiţi, în Camera dell’Amoree sunt pictate fresce alegorice cu domniţe şi cavaleri, în mijlocul cărora tronează zeul Amor, iar în Casa delle Guardie aceleaşi motive geometrice, o reprezentare a luptei dintre Sfântul Gheorghe şi balaur, precum şi o bătălie inspirată de tradiţia cântecelor contemporane franco-venete. În palazzo Nero di Coredo este pictată legenda Genovevei, soţia regelui Franţei, acuzată pe nedrept că şi-ar fi înşelat soţul. La Torre Aquila se păstrează frescele de secol XIV comandate de Georg von Liechtenstein, episcopul de Trento, al căror subiect sunt reprezentările lunilor anului.

398

131

Vladimir AGRIGOROAEI

MOZAICUL DE LA

OTRA NTO

132

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

AMPLASAREA, ISTORICUL ŞI ICONOGRAFIA MOZAICULUI DE LA OTRANTO Vouă, celor din cronici, pecetii şi herculi, Fiarelor nepăscătoare de ierburi, Nepăsătoare de carne de fiară, Neumbrite de nour, nearse de soare, Pajură, Bour, cu schiptru şi tiară, Mă rog să va iviţi! Oraşul Otranto se află, la fel ca şi oraşul Bari, în regiunea Apulia (Puglia). Drumurile prin care comunică cu restul Europei occidentale sunt aceleaşi ca şi cele prezentate în capitolul dedicat arhivoltei de la Bari. Spre deosebire de acesta, Otranto se află în extremitatea sudică a regiunii, în ceea ce adeseori se numeşte „tocul cizmei”, astfel încât rutele de uscat vor lua drumul oraşelor Trani (spre nord) şi Lecce (spre est). Ceea ce interesează însă în cazul aparte al acestui oraş este legătura directă cu bazinul mediteranean: Otranto comunica pe cale maritimă cu Marea Egee, cu Creta, Ciprul, Orientul cruciat, precum şi cu statele arabe din nordul Africii. La Otranto vom întâlni astfel o comunitate eterogenă, în care ştim că cel mai mare număr îl reprezentau creştinii de rit ortodox. La sfârşitul secolului al XII-lea, în cetate existau două mari lăcaşe de cult: biserica Sfântului Petru, sediu episcopal de rit grec, şi catedrala normandă, fondată în 1080 pentru a impune modele Reformei papale. În secolul al X-lea, bizantinii mai stăpâneau în Italia doar oraşele Gallipoli şi Otranto399. Recucerirea Apuliei şi Calabriei s-a petrecut în cursul secolului al XIlea, pornind tocmai de la aceste centre. Otranto era cel mai adesea atât locul de îmbarcare pentru Constantinopole cât şi cel în care bizantinii debarcau în expediţiile lor italice. Apariţia normanzilor la Otranto s-a petrecut abia în 1055, când Robert Guiscard, aflat la acea dată sub comanda fratelui său Humfroi, a cucerit cea mai mare parte a oraşelor din Apulia de sud, printre care se număra şi Otranto. Cu toate acestea, stăpânirea normandă nu a durat mult. Abia în 1064 un alt normand, Geofroi de Tarent, fiul contelui Pierron de Trani, a recucerit oraşul şi de atunci dominaţia normandă s-a instalat definitiv. În 1071, Robert Guiscard îşi pregătea acolo flota cu care urma să atace posesiunile arabe din Sicilia, iar zece ani mai târziu (1081) acelaşi Guiscard părăsea Otranto pentru Avlona, primul său pas în campania grecească. Oraşul a intrat apoi în stăpânirea lui Roger Borsa, moştenitorul de drept al ducatului Apuliei, pentru ca în 1090 să treacă în cea a principelui Bohemund. Au urmat reprezentanţii acestuia, Bohemund însuşi întors din cruciadă, moştenitorii lui şi în 1128 Roger al II-lea de Sicilia, cel care a reunit sub o singură autoritate toate posesiunile normande în Italia de sud. În 1155, moment în care rege al Siciliei devenise de puţin timp Guglielmo I cel rău, întreaga Apulie se afla într-o debandadă politică: unii dintre
Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande…, vol. 1, pp. 22-25, 102, 144, 178, 205-206, 268, 286, 288, 394; vol. 2, pp. 214, 268,
399

133

Vladimir AGRIGOROAEI nobili sprijineau partida regală, alţii, răsculaţi, pe cea a împăratului german. În Otranto era stăpân cancelarul regal Asclettin, ceea ce dovedeşte că oraşul aparţinea partidei regale. Se pare că locuitorii din Otranto au dovedit aceeaşi fidelitate şi cu prilejul expediţiilor lui Alexandru de Rupe Canina (1157-1158), unul dintre normanzii aliaţi cu împăratul german. În 1165, dată la care este asamblat mozaicul, locuitorii greci din Otranto erau aceiaşi supuşi fideli ai regelui Siciliei. Oraşul medieval este situat pe malul Mării Mediterane. În jurul său a fost construită în perioada care a urmat invaziei turceşti (1480) o uriaşă fortificaţie bastionată, care înglobează toate clădirile importante din oraşul vechi: între acestea se află biserica San Pietro şi celebra catedrală normandă. După cum am amintit deja, biserica San Pietro era sediul episcopal de rit ortodox. Ea a fost construită spre sfârşitul secolului al IX-lea şi a slujit drept catedrală până în anul 1088, dată la care a fost terminată catedrala normandă. San Pietro este construită după modele bizantine, planul ei fiind în cruce greacă, o copie la scară redusă şi adaptată a Sfintei Sofii din Constantinopole. În interiorul ei se mai păstrează fresce bizantine care înfăţişează subiecte neo-testamentare400. În acelaşi oraş vechi se află şi catedrala normandă. Aceasta a suferit multiple reconstrucţii: nucleul său, cu cripta de tip ad oratorium şi planul cu trei nave, a fost construit în anul 1080, iar consacrarea ei de către papa Urban al II-lea a avut loc în 1088, pe când episcop de Otranto era un anumit Willelmus. Planul se mai întâlneşte pe întreg parcursul Italiei, fiind un ecou al bisericii desideriene de la Monte Cassino. Spre deosebire de celelalte biserici cu planuri similare, catedrala din Otranto este însă mult mai mică. După invazia turcească din 1480401, biserica a fost reconstruită pentru prima oară. La dorinţa arhiepiscopului Serafino da Squillace a fost adăugată o rozetă de tradiţie gotică, iar mult mai târziu arhiepiscopul Adarzo de Santander a construit portalul baroc. Poate că acesta este motivul pentru care nu ştim cu exactitate cum va fi arătat exteriorul catedralei normande. Singurele structuri care se mai păstrează din această veche catedrală sunt cripta şi mozaicul. Cripta este, la fel ca şi cea de la San Nicola di Bari şi cea de la Modena, amplasată sub altar, dar planul ei este influenţat de modelele din Campania (ad oratorium), întâlnite pentru prima oară

Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, etc. Belting a comparat aceste fresce cu altele, de la Carpignano di salerno, dovedind că amândouă aparţin aceloraşi modele provinciale care încearcă să urmele modelele metropolitane de la Constantinopole. Datarea frescelor a pus probleme. André Guillou le data în secolele IX-X, Belting în secolul al X-lea, pe când Bertaux le datase deja în secolul al XIV-lea. În cele din urmă ele au fost considerate a aparţine primei faze de pictură decorativă din secolul al XI-lea. R. Farioli Campanati, La cultura artistica nelle regioni bizantine d’Italia dal VI all’XI secolo, în Guglielmo Cavallo, Vera von Falkenhausen, Raffaella Farioli Campanati, Marcello Gigante, Valentino Pace, Franco Panvini Rosati, “I Bizantini in Italia”, ed. Garzanti-Scheiwiller, 1986, ilustraţiile 179, 180, 181 şi legendele lor. 401 La 12 august 1480, o flotă turcească a atacat coastele sudice ale Italiei. Unul dintre oraşele ocupate de turci a fost şi Otranto, a cărui catedrală a fost transformată în moschee. Arhiepiscopul Stefano Pendinelli a fost ucis pe masa altarului, iar alţi douăzeci de mii de locuitori au fost ucişi pe străzile oraşului. Toţi morţii au fost mai târziu martirizaţi, şi osemintele lor se păstrează în catedrala de la Otranto şi în catedrala Santa Caterina di Napoli.

400

134

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea în planul catedralei din Salerno402. A fost construită cu trei abside către est şi cu 42 de coloane de mărimi şi înălţimi diferite. Capitelurile acestor coloane sunt în parte inspirate de bestiariile contemporane, astfel încât la Otranto se regăsesc motive padane şi transalpine alături de animale de tradiţie orientală. Cel de al doilea monument de epocă normandă este mozaicul catedralei. Ne vom opri mai întâi asupra celor trei texte403 care îi segmentează parcursul. Primul dintre acestea este situat în transept şi aminteşte data la care a început construcţia mozaicului: ANNO AB INCARNACIŌE ŌNI NRI IHŪ XPĪ MCLXIII INDICTIŌE XI REGNANTE FELICITER DÑO ÑRO W REGE MAGNIF ET TRIUMPHATORE HVM SERV XI IONATHAS404. Cel de al doilea se află în mijlocul navei centrale şi datează anul în care mozaicul a fost terminat: ANNO AB INCARNATIŌE ŌNI NRI IHŪ XPĪ MCLX | V ĪDICTIŌE XIIII REGNANTE DÑO ÑRO W REGE MAGNIF | HVMILIS SERVVS ± IONATHAS HYDRVNTIN | ARCHIĒPS IVSSIT HOC OP: FIERI PER MANVS PANTALEONIS | PЪRI405. Ultimul dintre texte, de această dată în versuri, apare tot în nava centrală, dar în capătul de vest, în imediata apropiere a portalului: EX IONATH DONIS PER DEXTERAM PANTALEONIS | HIC OPVS INSIGNE EST SUPERANS INPENDIA DIGNE406
P. Vergarra, Elementi architettonici tardoantichi e medievali nella cripta della cattedrale di Otranto, în “Rivista dell’Istituto Nazionale di Archeologia e Storia dell’Arte”, nr. III, IV, 1981, pp. 71-103; C. d’Angela, Note sull’introduzione del Cristianesimo nel basso Salento, pp. 38-41, P. Belli d’Elia, La cattedrale a Otranto, în “La Puglia – Italia Romanica”, no. 8, Milano 1987, pp. 101154. 403 Pentru reproducerea celor trei texte de mai jos şi comentariile lor, Heinrich Wilhelm Schulz, op.cit., vol. 1, p. 267. Pentru textele pe care le-am reprodus în acest capitol am folosit atât ediţia Schulz cât şi releveuri şi fotografii detaliate ale mozaicului. 404 Textul poate fi întregit la forma: ANNO AB INCARNACIONE DOMINI NOSTRI IESV CHRISTI MCLXIII, INDICTIONE XI, REGNANTE FELICITER DOMINO NOSTRO WILLELMO REGE MAGNIFICO ET TRIVMPHATORE HVMILIS SERVVS XI IONATHAS. i.e. lat. “În anul al o mie o sută şaizeci şi treilea de la Întruparea Domnului Nostru Iisus Hristos, în indicţiunea a unsprezecea, pe când domnea în fericire Stăpânul Nostru Magnificul şi Triunfatorul Rege Willelm, Ionatan, cel de al unsprezecelea rob preaplecat”. 405 Textul poate fi întregit la forma: ANNO AB INCARNATIONE DOMINI NOSTRI IESV CHRISTI MCLXV, INDICTIONE XIII, REGNANTE DOMINO NOSTRO WILLELMO REGE MAGNIFICO, HVMILIS SERVVS IONATHAS HYDRVNTINVS ARCHIEPISCOPVS IVSSIT HOC OPVS FIERI PER MANVS PANTALEONIS PRESBITERI. i.e. lat. „În anul cel de al o mie o sută şaizeci şi cincilea de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, în indicţiunea a patrusprezecea, în timp ce domnea Stăpânul Nostru Magnificul Rege Guglielmo, preaplecatul rob Ionatan, arhiepiscopul de Otranto, a poruncit să se facă această lucrare de mâna prezbiterului Pantaleone”. 406 Textul este de fapt în versuri, care se pot citi astfel:
402

135

Vladimir AGRIGOROAEI

O serie de inscripţii din aceeaşi catedrală dovedesc că pereţii ei erau pictaţi. Din păcate, invazia turcă din 1480 a făcut ca toate frescele să fie iremediabil distruse: atunci când catedrala a fost transformată în moschee, pereţii au fost răzuiţi şi vopsiţi apoi în var alb. Ne rămân doar trei inscripţii care dovedesc că autori ai frescelor erau doi membri ai aceleiaşi familii de origine greacă, poate un tată şi un fiu: Donatus Byzamanus şi Angelus Byzamanus407. Spre deosebire de cazul arhivoltei de la Modena, de cel al arhivoltei de la Bari şi de sculpturile de pe cornişa celui de al doilea etaj al Ghirlandinei, mozaicul de la Otranto are un artist şi un comanditar cunoscut. Artistul poartă numele de Pantaleone (Pantaleo) şi s-a înfăţişat într-un autoportret aflat într-unul dintre medalioanele din transept. Poartă un veşmânt bisericesc, pentru că este un presbiter, un acoperământ pentru cap, şi parcă ar vrea să atingă inorogul reprezentat în stânga lui. La celălalt pol al creaţiei artistice medievale se află comanditarul, care aici este arhiepiscopul Ionatan (Ionathas). Ecuaţia se încheie cu numele regelui Guglielmo (Willelmus), în timpul căruia a fost dusă la capăt întreprinderea. Cunoaştem astfel cei trei oameni care ar fi putut determina apariţia profilului arturian pe mozaicul catedralei. Meşterul Pantaleone pare a fi după nume un grec localnic sau vreun artist metropolitan angajat de arhiepiscop să asambleze mozaicul. Influenţa pe care o putea exercita asupra reprezentării arturiene era probabil una de formă şi nu una de fond, pentru că meşterul putea doar altera compoziţia în funcţie de modelele bizantine cunoscute. De asemenea, regele Guglielmo este patronul absolut, pentru că el nu participă decât cu numele, fapt dovedit de prezenţa numelor regale normande în majoritatea bisericilor din Italia de sud. Regii nu sunt adevăraţii ctitori, ci doar suveranii prin al căror merit a fost permisă lucrarea408. Adevăratul merit al
EX IONATHANIS DONIS PER DEXTERAM PANTALEONIS HIC OPVS INSIGNE EST SUPERANS INPENDIA DIGNE i.e. lat. „Din darurile lui Ionatan, cu dreapta lui Pantaleone, această măreaţă lucrare este demnă pentru că întrece cheltuielile”. 407 S-au păstrat trei inscripţii care atestă numele pictorilor de frescă: † DONATVS BYZAMANVS PINXIT IN HOTRANTO / ANGELVS · BYZAMANVS · GRAECV … A · DI · VC · PINXIT · AC… · RTN…OH · … / † ANGELVS BYZAMANVS PINXIT IN HOTRANTO … Întregirea şi traducerea acestor inscripţii ridică numeroase semne de întrebare. În afară de sintagmele X pinxit in Hotranto (i.e. lat. „X a pictat în Otranto”), restul cuvintelor nu pot fi nici întregite şi nici traduse. Din cea de a doua aflăm poate doar că Angelus era un grec (GRAECV[S]?), şi probabil la fel şi ruda sa Donatus. Numele lor ar fi astfel Anghelos (Aggeloj) şi Donatos (Donatoj). Heinrich Wilhelm Schulz, op.cit., vol. 1, p. 269. 408 Dintre numeroasele cazuri de acest gen amintim doar câteva exemple: la Troia, Guglielmo al II-lea este amintit ca antistes (i.e. lat. “martor”), pe când adevăraţii ctitori sunt felices Troiani (i.e. lat. “fericiţii locuitori din Troia”); inscripţia de pe arhitrava portalului central al catedralei din Lecce (ca. 1080) îl aminteşte pe acelaşi rege ca referinţă cronologică, iar pe comes Tancredus (i.e. lat. “contele Tancredo”) drept ctitor; o inscripţie din catedrala de la Brindisi aminteşte ajurorul (auxilium) regelui Roger al II-lea, dar ctitoria lui presul Bailardus (i.e. lat. “preotul Bailardo”); o altă inscripţie din catedrala Santa Maria Assunta di Melfi aminteşte sumele de bani primite de la

136

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea introducerii lui Arthur în compoziţia mozaicului se datorează probabil arhiepiscopului Ionatan, probabil cel de al XI-lea episcop normand de Otranto. Cunoaştem doar doisprezece arhiepiscopi normanzi de Otranto, iar Ionatan este cel de al nouălea în listă409. Dintre aceştia, Hugo, arhiepiscopul din 1071, era unul dintre prelaţii fideli papalităţii410, sprijinind poziţia ducelui Robert Guiscard în relaţiile sale cu biserica. De altfel, toţi ceilalţi arhiepiscopi au fost suporteri declaraţi ai regelui de la Palermo şi ai papalităţii, în măsura în care aceasta nu se afla în rivalitate cu regele normand. La fel ca în multe alte oraşe ale Italiei de sud, se pare că în Otranto cei mai mulţi prelaţi ai perioadei au fost de naţionalitate normandă411, iar arhiepiscopul Ionatan era unul dintre ei. Compoziţia poate fi dictată în parte şi de către aceste simpatii. În ceea ce priveşte planul iconografic al mozaicului, el se întinde în cea mai mare parte a bisericii, cuprinzând absida altarului, navele laterale şi nava centrală. În absida altarului nu există o structură narativă clară. Naraţia este dezordonată: în partea dreaptă este înfăţişată povestea profetului Iona, care a fost luat şi aruncat în mare de către corăbieri: putem vedea un vas cu un singur catarg şi cu o singură velă, doi marinari despuiaţi care trag parâmele pentru a strânge pânza mare şi un cârmaci în partea din capăt a vasului. Un alt personaj îl aruncă pe Iona din corabie, sub care, în valurile trasate prin benzi ondulate de culoare închisă, înoată peşti de toate felurile. Iona cade în apă cu capul în jos şi intră în gura unui peşte mult mai mare (chitul), din care se poate observa doar capul. Alte scene din continuarea acesteia pot fi începutul poveştii: un personaj care pescuieşte şi un altul care se îndreaptă către o barcă, în care se află alţi doi, dintre care unul aruncă o ancoră. În continuare este reprezentat un personaj nud care stă la umbra unui arbust şi un animal de lungimea unui şarpe care se încolăceşte pe trunchiul plantei: Iona, plecat din Ninive, stă supărat la umbra curcubetelui şi viermele trimis de Dumnezeu muşcă rădăcina acestuia. Mai spre stânga, în centrul mozaicului care înconjoară masa altarului, este înfăţişat un personaj încoronat care îşi potriveşte pe trup un veşmânt din pânză de sac. O inscripţie din dreapta sa oferă identificarea mult dorită: REX NINIVE. Regele din Ninive, aflând de profeţia lui Iona, se îmbracă în pânză de sac şi ţine post împreună cu poporul său. În cele din urmă, un alt personaj, cu barbă şi veştmânt preoţesc, ţine în mână un sul desfăşurat pe care este scris textul AD HVC · XL · DIES ET NINIVE SUBVERTETVR412. Deasupra lui stă scris IONAS PHĀ413, ceea
Roger al II-lea şi fiul său, Guglielmo I cel rău, dar ctitoria lui presul Rogerius (i.e. lat. “preotul Ruggiero”); etc. Heinrich Wilhelm Schulz, op.cit., vol. 1, pp. 185, 291, 302, 328. 409 Lista celor 12 arhiepiscopi normanzi de Otranto este următoarea: anonim (1022), Ispasius (1054-1066), Hugo (1068-1071), Willelmus (1080-1089), Bernardus (1092), anonim (1106), Petrus IV (1126-1143), Hierolamus (1154), Ionathas (1163-1179), Lucius (1182-1185), Willelmus (1189-1195), anonim (1198). 410 Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 223. 411 Aceeaşi majoritate de prelaţi normanzi se regăseşte şi la Brindisi, Reggio, Gallipoli, Tarent, Mileto, Neocastro, Malvito, Melfi, Cosenza, Policastro, Squillace, Tropea, Tricarico, Gravina şi Troia. Spre deosebire de acestea, Bari, Rossano, Pesto, Venosa şi Napoli aveau prelaţi autohtoni (greci sau lombarzi). Un caz aparte îl prezintă Troina, Messina, Palermo, Catania, Siracuza, Girgenti şi Mazzara, unde apar naţionalităţile cele mai diverse, cel mai adesea normanzi, englezi sau toscani. Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 593. 412 i.e. lat. „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită!”. Vechiul Testament, Iona, III, 4.

137

Vladimir AGRIGOROAEI ce permite identificarea întregului scenariu expus până acum. În centrul absidei altarului se păstrează aceeaşi compoziţie dezordonată, cu scene de vânătoare, heralzi care sună din trâmbiţe, animale fantastice, printre care şi un balaur, conducând toate către lupta lui Samson cu leul. Enumeraţia animalieră coboară apoi pe partea stângă cu reprezentări similare. De ambele părţi ale mesei altarului, compoziţia se opreşte în dreptul treptelor care coboară în nava centrală. În locul în care nava centrală se întâlneşte cu transeptul sunt reprezentate şaisprezece medalioane, conţinând fiecare subiecte de naturi diverse. Deasupra lor este asamblată prima inscripţie votivă, deasupra căreia se mai păstrează încă urmele compoziţiei animaliere care cobora din absidă. Primele patru medalioane prezintă de la stânga la dreapta un personaj feminin încoronat (REGINA), un personaj cu barbă, sceptru, coroană şi care stă aşezat pe un tron format din doi şerpi (REX SALOMON), o sirenă care îşi prinde cu mâinile cele două cozi de peşte şi imaginea unui animal care se aseamănă unui grifon (PASCA). Sub acestea se află un animal cu caracteristici cabaline, dar cu două coarne de ţap (GRIS), un centaur cu arc şi săgeată, un cerb săgetat care priveşte spre centaur şi un personaj îmbrăcat în costum de călugăr care întinde mâna dreaptă spre un inorog; se presupune că acesta din urmă ar fi meşterul Pantaleone. Urmează apoi o cămilă, un peşte-capră care înghite un alt animal, un elefant, un leopard şi prada sa, un taur, o femeie care întinde mâna stângă spre un şarpe (EVA), un bărbat care-şi ascunde goliciunea (ADĀ) şi un alt animal de pradă neidentificabil. Între toate aceste medalioane sunt reprezentate plante şi animale, iar în partea de jos, între medalionul cu Adam şi cel cu Eva, iese vârful unui copac pe care se încolăceşte şarpele. În nava dreaptă este reprezentat un arbore cu numeroase ramuri de ambele sale părţi. Între aceste ramuri, în partea de jos, sunt o sumedenie de animale, printre care putem enumera: lei, capre şi ţapi, un balaur, sfincşi şi animale de pradă neidentificabile. În compoziţie apar uneori şi oameni, dar prezenţa acestora se manifestă în partea de sus a navei, loc în care revin Adam şi Eva. Oamenii îşi fac şi mai simţită prezenţa şi în compoziţia mozaicului din nava stângă, unde, de-a lungul ramurilor unui alt copac, de această dată sprijinit pe un taur, se înşiruie liste de personaje, dintre cea care atrage atenţia se află în centru, pe latura stângă: trei patriarhi ai Vechiului Testament îşi ţin în poală copii (IACOB, YSAAC, ABRAĀ). Deasupra lor, în apropierea uneia dintre coloane este reprezentat un cerb (CERVVS) şi compoziţia continuă cu înşiruirea dezordonată a aceloraşi animale fantastice sau exotice. Tot în centrul aceleiaşi nave, dar pe latura sa dreaptă, este reprezentat infernul, cu personaje încolăcite de şerpi, cu mâinile legate sau înghiţite de diverse animale diabolice. Scena infernului porneşte de la baza arborelui, unde apare un personaj care ţine o balanţă. În mijlocul întregii compoziţii tronează silueta despuiată a unui personaj încoronat, aşezat pe un animal cu două capete de balaur. Din gura acestui rege ies două limbi şi deasupra lui este scris SATAN. La dreapta numelui, scena primeşte şi ea un titlu suplimentar: INFERNUS. Atenţia se distribuie însă în mod inegal asupra navei centrale, unde compoziţia capătă proporţii nemăsurabile. Delirul animalier îşi face apariţia încă de jos, din dreptul celei de a treia inscripţii votive, unde rădăcina bulbară a arborelui este
413

Textul trebuie întregit ca IONAS PROPHETA, i.e. lat. „profetul Iona”.

138

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea sprijinită de spinările a doi elefanţi. La stânga lor, printre vrejii rădăcinilor, două personaje flancate de un cal cabrat poartă scuturi rotunde şi măciuci. Ei se ameninţă simetric ca şi cum ar urma să se înfrunte. Deasupra lor, un personaj feminin înarmat cu arc a săgetat un cerb, al cărui cap se întoarce cu graţie, mustrător. La dreapta cerbului, o ciută cu cap de om mănâncă una dintre frunzele copacului, Deasupra ei este reprezentată o tablă de şah, un balaur cu picioare care au la rândul lor capete, un alt balaur mâncat de acesta, un animal fantastic cu o coamă de leu, cap omenesc şi patru trupuri de felină dispuse în cele patru puncte cardinale. Urmează o acvilă cu gât de struţ care a prins în gheare un iepure, o siluetă omenească agăţată de o ramură a copacului, o altă acvilă care ţine în gheare un berbec sau o oaie, un personaj înaripat şi înzestrat cu o coadă de balaur care zboară ducând cu el un om, la care se adaugă silueta unui fazan, o ovină cu un gât extrem de lung şi cu cap de pasăre, precum şi un leonin cu cap de câine care muşcă o altă ramură a arborelui. În stânga acestor animale, 12 personaje urcate pe scări, purtând cărămizi şi mistrii, construiesc Turnul Babel, al cărui capăt superior poartă trei creneluri. Tot în partea inferioară a navei centrale, dar la stânga arborelui amintit, două personaje fără haine sună din trâmbiţă, în jurul lor aleargă cai şi capre, un altul călăreşte o ramură, şi în stânga lui aleargă un struţ. Deasupra lor aleargă un cal cu bot de oaie şi un grifon, iar compoziţia capătă brusc sens atunci când începe să se rotească în jurul unui personaj încoronat, cu veşmânt lung şi două sceptre în mână. Acesta este aşezat pe un tron purtat de doi grifoni şi se dovedeşte a fi Alexandru cel Mare (ALEXANDER REX). Deasupra lui se înşiră alte animale: berbeci, ciute, animale cu două sau trei capete omeneşti, un struţ, un fazan, un câine, un cerb, un cal, un alt balaur cu silueta neclară, peşti, două balene, una călărită de un bărbat şi o femeie, alta înghiţind un om, precum şi multe alte animale fantastice. Deasupra Turnului Babel şi a delirului animalier deja amintit, se derulează, încadrată de benzile celei de a doua inscripţii votive, povestea lui Noe. Într-o primă scenă, mâna lui Dumnezeu, care îşi face apariţia din partea stângă, îi arată acestuia (NOE), care este îngenuncheat, că trebuie să construiască arca. Copii lui Noe taie apoi scânduri cu topoare şi cu un ferăstrău, pentru ca în dreapta arborelui arca să fie deja construită şi să plutească pe ape. Trei personaje din interiorul ei privesc printr-o fereastră în afară, alte două stau pe punte alături de un porumbel şi un taur, iar un ultimul, Noe însuşi, eliberează animalele din arcă. Aflăm aşadar motivul pentru care în partea de jos a mozaicului apar cele mai felurite animale; Noe a deschis arca şi animalele au umplut cu mulţimea lor pământul. Povestea continuă apoi sub cea de a doua bandă a inscripţiei: Noe taie viţa de vie şi blestemă pe Canaan414. Deasupra poveştii lui Noe sunt reprezentate douăsprezece medalioane, în perechi de câte patru, cu reprezentări ale celor douăsprezece luni ale anului şi ale semnelor zodiacului, deasupra cărora se înşiruie primele scene ale Genezei. La început, Adam şi Eva se agaţă de crengile copacului întinzând mâinile către fructul oprit, în cea de a doua scenă sunt alungaţi din Rai de un heruvim cu aripi, apoi fii lor, Cain (CAYN) şi Abel (ABEL) închină ofrande către Dumnezeu, iar în
Pentru textul care corespunde acestor reprezentări. Vechiul Testament, Geneza, VI, 13-14; VI, 15-16; VIII, 8-14, VIII, 19; IX, 24-26.
414

139

Vladimir AGRIGOROAEI ultima scenă din această parte a Genezei, Cain, înarmat cu o măciucă, îl omoară pe Abel, care, deja lovit, se apleacă şi va cădea. Cele mai multe dintre ipotezele de interpretare ale mozaicului socotesc că acest amalgam de motive se doreşte a sluji drept exemplu pentru omul tentat să păcătuiască cel mai adesea din orgoliu. În acelaşi sens, medalioanele zodiacului, aflate în partea superioară a navei centrale, ar aminti enoriaşilor că timpul lor (muncile) poate egala timpul lui Dumnezeu (zodiile), dovedindu-i astfel creştini cuvioşi. În plus, toate siluetele animaliere ar fi reprezentări ale fricilor perpetuate în societate, care, fiind incontrolabile, nasc în mintea umană monştri imaginari415. O altă ipoteză, cea a lui Sabato Scala416, presupune că sirena reprezentată în cel de al patrulea dintre cele 16 medalioane din transept nu este cunoscuta Melusina presupusă de ipotezele anterioare, ci, conform unei legende cu circulaţie occidentală, Maria Magdalena, în această tradiţie soţia lui Iisus şi mama strămoşului legendar al regilor merovingieni. Regina neagră din primul medalion ar fi regina din Saba, prinsă şi ea, alături de Salomon în circulaţia acestui mit. În final, compoziţia întregului mozaic ar fi determinată de tradiţia cabalistică. Avem rezerve cu privire la această ultimă interpretare. Tonul mult prea esoteric şi fantezist al articolelor lui Sabato Scala, precum şi frecventele apropieri cu modele orientale din spaţii şi perioade extrem de variabile ne fac să optăm pentru prima interpretare, care ni se pare cu mult mai credibilă. Oricare va fi fost mesajul general al întregului mozaic, atenţia noastră se va concentra asupra unui singur personaj. În mijlocul ultimelor scene ale Genezei, între cea cu Adam şi Eva alungaţi din Rai şi cea în care fraţii Cain şi Abel aduc ofrande lui Dumnezeu, îşi face apariţia regele Arthur: un personaj încoronat, îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci lungi şi poale până la genunchi, poartă o măciucă la fel cu cea a lui Cain şi călăreşte un animal fantastic, al cărui corp de cal are o coadă de oaie, copite despicate şi două coarne. Capul se aseamănă capetelor de păsări din acelaşi mozaic, dar ar putea fi şi un cap de ovină. La stânga acestui animal este reprezentată vertical o felină, probabil o pisică, al cărei profil este neclar conturat. Sub silueta cu coroană şi măciucă este reprezentat un alt personaj, poate o femeie, mâncat de o felină. Ştim că acest personaj este regele Arthur din inscripţia care îl însoţeşte: REX ARTVRVS, dar apariţia sa la Otranto ridică numeroase probleme de interpretare. În primul rând, nu ştim ce simbolizează apariţia arturiană şi care este legătura sa cu scenele din Geneză. În al doilea rând, nu ştim dacă există o legătură între Rex Arturus şi celelalte scene (felina reprezentată vertical şi cea care muşcă silueta omenească de dedesubt). La fel ca şi Rex Arturus, apariţia lui Alexander Rex în aceeaşi navă centrală, dar în partea inferioară, ridică aceleaşi semne de
C. Settis Frangoni, Per la lettura del mosaico pavimentale della cattedrale di Otranto, în „Bullettino dell’Istituto Italiano per il Medioevo ed Archivio Muratoriano”, no. LXXXII, 1970, pp. 243-270; Grazio Gianfreda, Il mosaico di Otranto, biblioteca medioevale in immagini, 6a ed. aggiornata e migliorata, Lecce 1998; Walter Hang, Das Mosaik von Otranto. Darstellung, Deutung und Bilddokumentation, ed. Ludwig Reichert Verlang, Wiesbaden, 1977, pp. 25-27. 416 Sabato Scala, La leggenda dei Merovingi nella Corona del Mosaico di Otranto?; Sabato Scala, Il mosaico pavimentale della cattedrale di Otranto L'ultimo oltraggio di un monaco gnostico?, în “EPISTEME. Physis e Sophia nel III millennio. An International Journal of Science, History and Philosophy”, no. 5 - 21 marzo 2002.
415

140

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea întrebare. Există oare o legătură între cele două personaje? Care va fi fost aceasta? ALEXANDER REX Într-o primă etapă a studiului separat pe care l-am consacrat mozaicului de la Otranto, atenţia noastră s-a oprit mai ales asupra figurii lui Alexandru cel Mare. Imaginea lui ALEXANDER REX purtat în înaltul cerului pe un tron sau într-un coş ţinut de doi sau patru grifoni a fost diseminată de-a lungul Europei în cursul secolelor XII-XV. Prototipul acestei reprezentări se regăseşte în miturile babiloniene, unde diverşi eroi sunt purtaţi de creaturi înaripate. Din tradiţia veche mesopotamiană, perpetuată în Orient de-a lungul veacurilor, Zborul lui Alexandru apare în spaţiul European prin intermediari bizantini şi persani. Urcarea la ceruri a lui Alexandru cel Mare era o temă dintre cele mai comune ale sculpturilor contemporane bizantine. În literatură, motivul se întâlneşte pentru prima oară în varianta egipteană (ca. 200 p.Chr.) a legendei lui Alexandru Macedon, dar motivul Zborului se va fi format cu multă vreme înainte. Această tradiţie a fost asumată simultan şi de varianta greacă a lui Pseudo-Callisthenes (ca. 200 p.Chr.), iar mai târziu a fost tradusă în latină (ca. 340-345 p.Chr.). Separat de tradiţia latină şi pornind de la modelul celei greceşti s-au format la peste două secole mai târziu variantele armeană şi siriacă, pentru ca abia în secolul al IX-a să se formeze şi legenda creştină a Zborului lui Alexandru cel Mare417. O nouă varianta latină este cea a arhipresbiterului Leo din Napoli, care datează din secolul al IX-lea sau al X-lea şi este şi ea o traducere după acelaşi PseudoCallisthenes. La scurt timp după aceea va apărea varianta ebraică, tradusă după cea latină a preotului Leo de către un autor căruia i se dă numele convenţional de Pseudo-Iosephus sau Ioseph ben-Gorion. În cele din urmă, ar putea fi decelată şi o variantă arabă în informaţiile disparate şi eliptice care apar în lucrarea scriitorului Masudi (sfârşitul secolului al X-lea), iar numeroasele variante persane au fost redactate abia între secolele X-XIV. Epopeea orientală a lui Alexandru cel Mare se continuă până târziu în epoca modernă prin variantele turceşti, etiopiene şi copte418. În spaţiul occidental, prima variantă într-o limbă vernaculară este cea în franceză veche, atestată de două romane în versuri care datează din secolul al XII-lea.
Varianta armeană a lui Pseudo-Callisthenes a fost publicată în 1842, dar sursele ei erau unele manuscrise târzii, printre care se află totuşi şi unul de secol XII-XIII. Compoziţia originală este atribuită lui Moise din Khorene (sec. V p.Chr.). Varianta siriacă este atestată abia în manuscrise de secol VII-IX. În ceea ce priveşte legenda creştină privind viaţa lui Alexandru, ea a fost atribuită unui anumit Iacob din Serugh (secolul al VI-lea), dar datează probabil din secolul al IXlea. 418 Celline Marquaille, Les vicissitudes de l’Imitatio Alexandri ou la force d’une image contre Rome, John D'Urso, Jason Hannan, M. S. M. Saifullah, Elias Karîm & Muhammad Ghoniem, On The Judeo-Christian Sources Of al-Khidr & Dhul-Qarnayn, în Islamic Awareness, 17th of August 1999; M. S. M. Saifullah, Pseudo-Callisthenes, Dhul-Qarnayn & Alexander The Great, în „Islamic Awareness”, 1st of September 1999; D. J. A. Ross, Studies in Alexander Romance, Buckram Bound, London, 1985, pp. 234-245; N. Gopala Pilai, Skanda: The Alexander Romance in India, în „Proceedings of the All-India Oriental Conference” 1937, pp. 935-997.
417

141

Vladimir AGRIGOROAEI Primul dintre ele este opera lui Albéric de Pisançon şi este intitulat Roman d’Alexandre. Data redactării este aproximată în preajma anului 1120419 şi din textul integral nu cunoaştem decât primele 105 versuri, pentru că restul manuscrisului a fost pierdut. Printre aceste versuri nu poate fi întâlnit însă motivul Zborului, fapt care, deşi nu atestă existenţa lui în tradiţia franceză de la începutul secolului al XII-lea, nu o poate totuşi infirma. Este foarte posibil ca varianta lui Albéric de Pisançon să fi urmat aceeaşi tradiţie a lui Pseudo-Callisthenes, astfel încât Zborul lui Alexandru va fi fost cunoscut francezilor încă de timpuriu. Toate aceste afirmaţii sunt însă simple presupuneri şi nu avem nici-o confirmare. Cel de al doilea text aparţine lui Alexandre de Bernay sau de Paris, un scriitor francez din cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea, autorul unui alt Roman d’Alexandre, de această dată păstrat integral. Firul narativ al acestui roman este alcătuit din scene disparate, care dau aspectul unei compilaţii. Cele 20000 de versuri sunt dispuse în patru părţi compuse din metri a câte douăsprezece silabe, care au primit, după titlul şi subiectul lucrării, numele de „alexandrini”420. Alexandre de Bernay îşi redacta lucrarea în 1185, la mai mult de jumătate de secol după Albéric de Pisançon, şi povestea narată de el atestă pentru prima oară în spaţiul occidental legenda Zborului lui Alexandru. Există trei pasaje care amintesc motivul. În primul dintre ele, aflat în prima parte a lucrării, Alexandre de Bernay anticipează evenimentul: Et la voie du ciel refu par lui tentee, Quant la chaiere d'or en fu lassus portee Par les quatre grifons, a qui fu acouplee.421 pentru ca în cel de al doilea să fie povestit pe îndelete Zborul lui Alexandru cel Mare : En icele contree dont vos fais mension Conversent un oisel qui sont nomé griffon, D'orible forme sont, hideus comme dragon, Volentiers les esgarde li rois et si baron, Chevalier et sergant, escuier et garçon; Pluisors en a en l'ost q'en ont grant marison. Li rois est molt pensis que fera ne que non: Vers le ciel veut monter, s'il en trueve raison, Et dedesus les nues se metra a bandon, Et s'il i fait trop chaut sentir en veut l'arson;
Albéric de Pisançon sau de Briançon este un trouver din Dauphine, a cărui activitate literară poate fi aproximată în primele două decenii ale secolului al XII-lea. Limba lucrării sale este un dialect franco-provensal. Albéric de Pisançon, Roman d’Alexandre, ediţia electronică „Bibliotheca Augustana”. 420 Alexandre de Bernay, Roman d’Alexandre, ediţia electronică „Bibliotheca Augustana”. 421 i.e. anc. fr. „Şi a fugit pe drumul cerului, pe care atât de mult dorea să-l atingă, Atunci când carul lui de aur a fost purtat acolo sus De cei patru grifoni înhămaţi la el.” Alexandre de Bernay, ibidem, Branche I, vv. 73-75.
419

142

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Pieç'a q'a cest corage et ceste entencion. Bien porra acomplir son talent et son bon, S'il en puet vint avoir par l'ost en sa prison, Que porter le porroient au ciel sans doutison. Li rois en a en soi grant ire et grant tençon, Ne laira ne l'ensait por dit ne por sermon Ne por trestout l'avoir du temple Salemon.422 Regele Alexandru vorbeşte apoi baronilor săi, împărtăşindu-le marea lui dorinţă şi felul în care s-ar putea îndeplini, iar baronii prind patru grifoni. Seniorul lor poate în sfârşit zbura în înaltul cerului, având parte de experienţele cele mai ciudate. Reprezentarea de la Otranto nu ar părea astfel singulară, ea încadrându-se într-o lungă serie iconografică prezentă în Europa occidentală în timpul secolului al XII-lea. Ceea ce diferenţiază însă această reprezentare de cele contemporane nu este postura, ci costumul. Postura personajului este una extrem de des întâlnită în mediul european apusean. Reprezentări asemănătoare întâlnim pe diversele sigilii ale regilor Angliei şi Franţei. Unul dintre exemplele asupra cărora ne vom opri este sigiliul regelui angevin Richard “Inimă de Leu”, pe care este înfăţişată silueta acestuia tronând, cu faldurile mantiei adunate în poală şi cu mâinile larg depărtate de trup. Regele ţine în mâna dreaptă o sabie, iar în cea dreaptă o plantă al cărei vârf se termină într-o cruce. La stânga şi la dreapta lui, în spaţiul rămas liber, sunt imprimate profilurile soarelui şi lunii, iar inscripţia care înconjoară această reprezentare se citeşte: † RICHARDVS DEI GRACIA REX ANGLIAE423. Modelul acestui sigiliu era sigiliul lui Henric al II-lea Plantagenet, tatăl lui Richard, pe care un personaj purtând şi el pe cap o coroană cu trei vârfuri stă pe un tron cu faldurile mantiei adunate în poală şi ţine în mâna dreaptă o sabie, iar în cea stângă un glob cruciger.

“În acel ţinut despre care v-am povestit Locuiesc nişte păsări care sunt numite grifoni. Sunt de o arătare teribilă, hidoşi precum dragonii, Şi, de îndată ce i-au văzut, regele, baronii săi, Cavalerii, pedeştrii, scutierii şi soldaţii, Şi mulţi dintre cei din oaste aflară mare tristeţe. Regele s-a gândit mult timp ce ar fi bine să facă şi ce să nu [facă], Căci voia să urce la cer dacă ar fi găsit cum, Si în libertate să stea sub nori, Si voia să simtă arsura dacă ar fi fost prea cald ; Ci mult timp avusese acest avânt şi această dorinţă. Şi-ar fi putut împlini dorinţa şi plăcerea Dacă oastea i-ar fi prins pe câţiva dintre [grifoni], Care ar fi putut să-l poarte la cer fără pic de teamă. Regele avea în suflet mare supărare şi mult amar Şi nu dorea nici să audă, nici să vorbească, Pentru toată bogăţia din templul lui Solomon.” Alexandre de Bernay, ibidem, Branche III, vv. 4949-4966. 423 i.e. lat. med. „Richard prin graţia Domnului Rege al Angliei”.

422

i.e. anc. fr.

143

Vladimir AGRIGOROAEI Inscripţia se citeşte: † HENRICVS DEI GRACIA REX ANGLIAE424. Un alt sigiliu similar este cel al lui regelui Franţei, Ludovic al VI-lea cel Gras. Monarhul stă pe tron în aceeaşi poziţie şi doar braţele i se înalţă purtând un sceptru şi o cruce. Un alt sigiliu, cel al lui Ludovic al VII-lea al Franţei, prezintă un monarh în aceeaşi postură, dar cu braţul drept coborât pe tron şi cu un sceptru lung şi subţire în mâna stângă. Inscripţiile celor două sigilii se citesc la fel: † LUDOVICVS D[E]I GRA[TIA] FRANCORVM REX425. Imagini similare întâlnim în miniaturile de manuscrise în care este reprezentat împăratul Frederic al II-lea Hohenstaufen426, în sigiliile tatălui său, împăratul german Henric al VI-lea, şi în majoritatea exemplelor din iconografia suveranilor Europei occidentale. În ciuda posturii asemănătoare, costumul lui ALEXANDER REX nu atestă aceeaşi tradiţie apuseană. Suveranul reprezentat la Otranto nu are mantie, ci o tunică lungă cu imprimeuri. În toate reprezentările monarhilor europeni de până la jumătatea secolului al XIII-lea vom întâlni o haină uşoară (cămaşă lungă), fără imprimeuri, strânsă la brâu cu o cingătoare, deasupra căreia va fi aşezată o mantie prinsă în jurul gâtului cu un şnur. Regele de pe mozaic nu are o cămaşă lungă, ci o tunică bogat ornamentată, care nu este prinsă la brâu cu o cingătoare, iar pânza veşmântului rămâne lungă până la glezne, în loc să se ridice înspre genunchi aşa cum ar fi fost de aşteptat o dată cu aşezarea pe tron. Vestimentaţia lui Alexandru este una caracteristică împăratului bizantin. În reprezentările de până la sfârşitul secolului al XII-lea, acesta poartă cel mai adesea o tunică lungă, cu imprimeuri geometrice, fără cingătoare. Dar împăratul de la Constantinopole nu este înfăţişat aşezat pe tron, ci mereu în picioare, cu sceptru şi glob cruciger, fiind reprezentantul pe pământ al divinităţii. De asemenea, coroana bizantină nu se aseamănă celei pe care o poartă Alexandru cel Mare în reprezentarea de pe mozaicul de la Otranto. Coroana acestuia, de tradiţie apuseană, seamănă cu cele purtate de suveranii normanzi ai regatului Siciliei. În plus, la fel ca şi ALEXANDER REX, aceştia poartă un veşmânt de tradiţie bizantină, fără cingătoare, aşa cum o dovedesc mozaicurile parietale din Santa Maria dell’Amiraglio din Palermo şi din catedrala de la Monreale. Alexandru pare a fi fost reprezentat de meşterul Pantaleone după un model normand. Rezultatul combinaţiei este un hibrid care împrumută caracteristici atât din modelele tradiţionale bizantine cât şi din iconografia regilor din Europa occidentală. Pentru a înţelege modelul care va fi influenţat atât reprezentarea regelui Arthur cât şi cea a lui Alexandru cel Mare trebuie să ne oprim asupra iconografiei şi atribuţiilor regilor normanzi de la Palermo.

i.e. lat. med. „Henric prin graţia Domnului Rege al Angliei.” Pentru ambele sigilii v. T.S.R. Boase, English Art. 1100-1216, în colecţia „The Oxford History of English Art”, Oxford, Clarendon Press, 1953, planşa 88 a-b. 425 i.e. lat. med. “Ludovic prin graţia Domnului Rege al Francilor”. 426 Manuscrisul la care ne referim se găseşte în De arte venandi cum avibus, Biblioteca Apostolica Vaticana, Ms. Pal. Lat. 1071, fol. 1v. Pentru reproducere v. Mark J. Johnson, The Lost Royal Portraits of Gerace and Cefalu Cathedrals, în „Dumbarton Oaks Papers”, nr. 53, 1999, planşa 10.

424

144

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

REGII NORMANZI DIN FAMILIA ALTAVILLA Am stabilit în capitolul anterior că reprezentarea lui Alexandru cel Mare de pe mozaicul de la Otranto trimite probabil la un model cunoscut publicului Italiei normande. Deşi tradiţia acestei vestimentaţii avea o lungă practică în lumea bizantină, nu credem că modelul lui ALEXANDER REX este împăratul bizantin contemporan (Manuel Comnenul), ci mai degrabă regele Guglielmo al Siciliei, al cărui nume apare în două dintre cele trei inscripţii votive ale mozaicului. Împăratul bizantin ar fi trebuit să poarte o coroană diferită şi să aibă titulatura de imperator, termen care nu apare în legătură cu personajul în cauză. De asemenea, prezenţa insistentă a epitetului rex în patru texte care însoţesc siluetele din compoziţia mozaicului (REX NINIVE, REX SALOMON, REX ARTVRVS şi ALEXANDER REX) îndeamnă la o cercetarea iconografiei şi atribuţiilor regelui normand din Italia de sud. În ceea ce priveşte orice rege, funcţia sa îi permite controlul tuturor celorlalte autorităţi. Reprezentarea lui se face pe plan intern prin magistraturile administrative şi prin circulaţia monedei, iar pe plan extern prin forţele sale militare, care pot recunoaşte sau nu, după bunul său plac, celelalte autorităţi cu care el vine în contact. Dar cele două categorii de reprezentanţi – externi şi interni – trebuie să dovedească o identitate de caracteristici. Cu alte cuvinte, imaginea regelui este aceeaşi în afara sau înăuntrul regatului său. Demersul nostru se va baza tocmai pe acest principiu de identitate. Ceea ce vom căuta să descoperim este dacă caracteristicile regalităţii siculo-normande sunt sau nu bizantine. De îndată ce acest detaliu va fi clarificat, monarhul va apărea ca fiind sau nu de tradiţie bizantină. Titulatura pe care şi-o iau primii stăpânitori normanzi nu este de tradiţie bizantină. Acest lucru se explică probabil prin dorinţa de a copia pe cea a foştilor lor seniori din Normandia. Orăşelul Coutances, locul de origine al familiei regilor normanzi din Italia de sud, este astăzi un sătuc situat în apropiere de Canalul Mânecii, spre golful Saint Malo. El se află aproape de periferia Normandiei, în vecinătatea imediată a peninsulei Bretagne. Figura marelui duce de Normandia va fi exercitat o puternică fascinaţie asupra fiilor lui Tancred de Altavilla, iar venirea lor în Italia s-a produs sub conducerea fratelui mai mare, Guillaume „Braţ-de-Fier”, care a devenit cu timpul seniorul tuturor normanzilor sud-italici. La puţină vreme după moartea acestui Guillaume, Drogo, fratele şi moştenitorul lui, şi-a luat titlul de Dux et Magister Italiae Comesque Normannorum totius Apuliae et Calabriae427, deşi el era, de drept, numai conte de Ascoli şi Venosa. Tot duce îşi spune şi urmaşul lui, celebrul Robert Guiscard, care este urmat în acelaşi titlu de fiul său, Roger Borsa, de fiul acestuia, Guillaume, şi de Roger al II-lea al Siciliei, nepotul de frate al lui Guiscard. Aceşti normanzi nu s-au înstrăinat de

427

i.e. lat. “Duce şi Stăpân al Italiei, precum şi Conte al Normanzilor din întreaga Apulie şi Calabrie”. Jean Beraud Villars, Les Normands en Mediterranée, 1951, p. 95.

145

Vladimir AGRIGOROAEI patria lor428 şi desigur că modelul pe care îl imitau era cel al ducelui de Normandia. Schimbarea s-a produs în 1130, când, în urma unui consiliu al nobililor şi după aprobarea Papei, contele Roger al II-lea se va proclama rege al Siciliei, prilej cu care s-a făcut cel mai important pas către legitimarea autorităţii normande în Italia de sud şi Sicilia. Statul devine independent şi Roger este vasalul direct al papei, fapt care a fost un motiv de certuri constante cu Împăratul German. Titlul de rex, la Bizanţ rhx, era folosit de Împăraţii Bizantini pentru a desemna pe ceilalţi monarhi europeni, şi, deoarece Italia de sud şi Sicilia erau vechi nostalgii bizantine, împăratul de la Constantinopole nu a acceptat titulatura. În mozaicul votiv de la Santa Maria dell’Ammiraglio Roger al II-lea este denumit PO.....C .H., deoarece acest titlu era o recunoaştere a fostei suveranităţi bizantine în Italia de sud. Probabil că intenţia primului rege normand era să participe la Commonwealth-ul bizantin alături de suveranii sârbi, bulgari şi ruşi. Se ridică însă întrebarea cine era însă suveranul “ascuns” al acestor regi şi stăpânitori normanzi. Ştim că în relaţiile vasalice ei au fost întotdeauna supuşii papei, dar papalitatea se afla deja în perioada conflictului pentru investitură şi certurile cu Împăraţii Germani se produceau în mod repetat. Pentru cronicile Italiei de sud Împăratul German este pomenit sub două forme: rex şi imperator. La o primă citire a textelor se poate socoti că termenii sunt folosiţi sub raport sinonimic, dar cercetarea noastră ne-a dus către alte concluzii. Înainte de toate se cuvine să stabilim o serie clară de date: Henric al IV-lea este încoronat Împărat în 1084429, Henric al V-lea în 1111, Lothar al III-lea în 1132430, Conrad al III-lea în 1137. În cronicile germane şi în cele occidentale în general, titlurile acestor suverani sunt clare: înainte de încoronarea de la Roma, numele lor este rex, iar după ea – imperator. Nu se produc abateri şi nu există confuzii. Cazul Italiei meridionale este însă unul special. O cronică locală, care ne-ar fi putut oferi informaţii substanţiale în această privinţă, tace cu desăvârşire: Lupus Protospata se opreşte din păcate în 1102, înainte de încoronarea lui Henric al IV-lea431. Falco

Multe dintre numele de localităţi din Sicilia corespund altor localităţi din Italia de sud şi datează din vremea lui Roger I, primul conte al Siciliei. O asemenea pereche sunt cele două Altavilla: una în preajma oraşului Palermo şi cealaltă în Monferrato, Principato. Or, Altavilla este de fapt numele feudei lor din Normandia. Michele Amari, Storia dei Musulmani in Sicilia, vol.3, parte 1, p.225. De asemenea, vechea catedrală în romanică din Coutances, consacrată în 1056, a fost ridicată cu banii pe care episcopul Geoffroi de Montbray i-a primit de la Normanzii din Calabria, mai ales de la fii lui Tancred de Altavilla. Finch Allibone, In Pursuit Of Robber Baron. Recreating the Journeys of Robert Guiscard, Duke of Apulia and the “Terror Of the World”, Lennard Publishing, London, 1988. 429 Încoronarea lui Henric al IV-lea ca împărat în 1084 a fost făcută de antipapa Clement al III-lea, în timp ce papa Grigore al VII-lea era asediat în castelul Sant’Angelo. August Franzen & Remigius Bäumer, Istoria papilor…, 1996, p.164. 430 Rivalul său, anti-împăratul Conrad, nu este pomenit de cronicile din Italia de sud, deoarece nu şi-a făcut apariţia în peninsulă; tocmai din această cauză nu am considerat necesar să îl amintim. 431 Henric este pomenit ca Rex Henricus, dar nu ne putem face o idee despre orientarea politică a cronicarului. Probabil că era însă filo-normand, deoarecese opreşte cu osebire asupra expediţiei cruciate a lui Bohemond. LupusProtospata, Chronicon, RIS, vol. V, p. 45 col.2.

428

146

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Beneventanus, a cărui cronică se încheie în 1140, foloseşte titlul de imperator432 cu strictă referire la Lothar al III-lea, şi numai după 1132433, data încoronării acestuia, ceilalţi fiind numiţi rex434. Cronica anonimă din Bari nu o menţionează deloc. Ceea ce este însă straniu cu privire la această cronică este că Henric al Vlea nu este pomenit deloc după 1113, şi, în ciuda faptului că se pomeneşte încoronarea împărătească din 1137 a lui Conrad al III-lea, este numit Conradus rex435 în anul 1152, când se pomeneşte moartea lui. Aceeaşi formulă o atestă în rubrica anului 1146 şi cronica anonimă de la Monte Cassino: Conradus Rex Alemanniae436. Abatele Alexandru oferă însă o perspectivă diferită asupra lui Lothar al III-lea: cu prilejul evenimentelor din 1133, când o serie de vasali ai lui Roger al II-lea cer ajutorul acestuia, el este numit Rex Teutonicus Lotharius nomine sau, în celelalte cazuri, Rex Teutonicus pur şi simplu437. Cazurile pe care le-am menţionat sunt numai cele în care se foloseşte rex în locul lui imperator. Termenul de imperator se întâlneşte cel mai adesea în cronicile sud-italice redactate după 1194, an în care Frederic al II-lea de Suabia devine rege al Siciliei. În concluzie, primii stăpânitori normanzi ai acestor teritorii s-au orientat în mod constant către o alianţă cu papalitatea, în dauna împăraţilor germani. Titlul lor este întotdeauna adecvat simpatiilor sau antipatiilor politice din acel moment. Dovezile trebuie căutate în cronicile papale, singurele care atestă punctul de vedere normand438. Cronicile normande exagerează şi ele faptele imorale ale monarhilor germani. Tocmai din această cauză ei pot fi numiţi „împăraţi” numai atunci când se dovedesc favorabili papilor sau aliaţilor acestora, normanzii sudLothar al III-lea este numit imperator când vine în 1113 împreună cu papa Inocenţiu al II-lea la Roma, pentru a se încorona. După moartea lui Anaclet al II-lea, Inocenţiu rămâne Papă în Roma şi porneşte în 1139 o expediţie împotriva lui Roger al II-lea al Siciliei, fiind înfrânt în decursul aceluiaşi an. A. Franzen & R. Bäumer, ibidem, p.186. Cronica lui Falco Beneventanus se opreşte în 1140, imediat după încheierea păcii, fiind aşadarconcepută în momentul reconcilierii cu Papa şi cu împăratul Lothar. 433 Pasajele la care facem trimitere se află în Falco Beneventanus, Chronicon, RIS, vol.V, p. 82 col.2, 102 col.1, 106 col.2, 115 col.1B, 120 col.1D. 434 Rex praefatus Henricus sau Henricus Rex. Falco Beneventanus, Chronicon, RIS, vol.V, p. 83 col.1A. Henric al V-lea era împărat începând cu 1111-1112. Pasajele citate de noi aparţin rubricilor anilor 1117 şi 1112. În restul textului se observă o preferinţă specială pentru varianta Theutonicorum rex. 435 Anonymus Barensis, Chronicon, RIS, vol. V, p.142 col.2D. În coloana anterioară există o variaţie: Conradus Rex Secundus Alemanniae, col.1E. Poate la fel de stranie este şi menţionarea în rubrica din 981a lui Otto ca Otto Rex (ibidem, p.148 col.1). 436 Anonymus Casinensis, Chronicon, RIS, vol. V, p.142 col.2D. 437 i.e. lat. “Regele Teuton pe nume Lothar”. Alexander Telesini Coenobii Abbas, De Rebus Gestis Rogerii Siciliae Regis, RIS, vol.V, p. 628 col. 1D; sau “Regele Teuton” (ibidem, p. 607). Lothar al III-lea fusese încoronat împărat la Lateran de către Inocenţiu al II-lea, şi nu la San Pietro, după obiceiul de până atunci, pentru că papa Anaclet al II-lea era în posesia Romei din dreapta Tibrului. Aliatul Papei Anaclet era Roger al II-lea, desprecare vorbeşte cronica, astfel încât nu putea fi recunoscută legitimitatea unei asemenea încoronări. A. Franzen & R. Bäumer, ibidem, p. 184. 438 Cronica Papei Grigore al VII-lea exagerează comportamentul odios al lui Henric al IV-lea v. Vita Gregorii Papae Septimi, în Vitae Pontificum Romanorum usque ad Honorium II, RIS, vol. III, p. 313, col. 1, A-B. Pentru o variantă şi mai scandalizantă v. Landulphus Iunior, Historia Mediolanensis, RIS, vol.V, p. 488 col. 2 A-B – p. 489 col. 1 A. Acesta este un exemplu; mai multe pot fi extrase din citirea volumului III al lui Muratori.
432

147

Vladimir AGRIGOROAEI italici. Pe de altă parte, în textele Europei occidentale, împăratul bizantin este numit mereu Imperator Constantinopolitanus. Italia de sud nu aderă însă la această tradiţie, pentru că aceleaşi texte pe care le-am citat mai înainte cu privire la monarhii germani îl numesc imperator şi doar atât439. Armata împăratului este imperialis exercitus440, iar la Gaufredus Malaterra, Imperiul Bizantin este numit Romania441, după numele său de drept. Ultimele două formule amintite pot fi expresii copiate după tradiţia grecească, dar faptul că orice împărat bizantin este numit „Împăratul” înseamnă că normanzii nu-i puneau în discuţie legitimitatea. Nerecunoscând autoritatea împăratului german şi recunoscând-o pe cea a împăratului bizantin, lumea normandă se orientează încă de la primul stadiu al regalităţii sale către Constantinopole. În ciuda faptului că papa era seniorul lor, jurământul de vasalitate depus de Bohemond442 dinaintea lui Alexius poate fi dovada unei mai vechi stări de spirit a normanzilor din Italia meridională, şi anume dorinţa de a fi bizantini. La această înclinaţie pro-bizantină manifestată în cronicile normande se adaugă foarte multe coincidenţe ale atribuţiilor celor doi suverani. Puterea regelui normand se bazează pe mandatul divin, pe recompensa acordată de către Dumnezeu pentru serviciile aduse religiei catolice, dat fiind că a alungat pe infideli din Sicilia şi a restabilit practica cultului creştin443. În restul Europei, dreptul divin se mărgineşte la simpla recunoaştere de către divinitate a meritelor
Titlurile la care facem referire se găsesc în Lupus Protospata Alexius Imperator la p. 47 col. 2, în Anonymus Barensis: Alexius Imperator la p. 153 col.2 sau chiar Imperator la p. 155 col. 2, în Breve Chronicon Nortmannicum, predecesorii lui Alexius sunt numiţi Imperator Isacius şi Imperator Constantinus Ducas la p. 278, col. 2, în Anonymus Casinensis: Imperator Emanuel la p. 142 col. 1 E; lista poate continua la nesfârşit. Există doar trei excepţii de la această regulă: în Lupus Protospata: Constantinopolitanus Imperator Alexius la p. 45 col. 2, pe care nu o putem explica, deoarece restul titulaturilor împăraţilor bizantini din această cronică sunt imperator; următoarea excepţie este sintagma Imperator Graecorum, pe care o întâlnim de obicei numai în cronicile papale şi în restul celor occidentale, nu însă şi în cronicile sud-italice. Ea poate fi însă întâlnită în Gesta Tancredi Principis..., în care Alexius I Comnenul trebuie să apară ca suveran nedrept. Muratori, ibidem, vol. V, p. 286 col. 2 E. Din aceleaşi motive, tot aici se găseşte titulatura de Rex Alexius, atunci când trimite “scrisoarea mincinoasă” către Bohemond. RIS, vol. V, p. 289 col. 1. 440 Guillelmus Apulus, Poema Normannicum, RIS, vol. V, p. 272 col. 2D, p. 273 col. 1 B etc. 441 Gaufredus Malaterra, Historia Sicula, III, 24, RIS, vol.V, p. 582, col. 2 B. 442 Ajuns la Constantinopole o dată cu restul cruciaţilor, Bohemond se grăbeşte să-şi depună jurământul de vasalitate faţă de Alexis I Comnenul, deşi era vasal direct al Papei, în speranţa că acesta îl va onora cu funcţia de mare domestic al Orientului. Deşi planul său nu reuşeşte, Bohemond a sperat în continuare că va primi o funcţie oarecare şi că va fi acceptat la curtea bizantină. 443 Ferdinad Chalandon, Histoire de la domination normande…, 1969, p. 611. Titlul de „proteguitor al creştinilor” este mai mult ca sigur unul de origine bizantină. Pe lângă faptul că între atribuţiile nelipsite ale basileului, el nu apare în Europa Occidentală decât în foarte rare ocazii, rămase fără urmări (Alfred cel Mare în Anglia, Charlemagne pe continent etc.). Un text normand, de secol XII, narează într-o manieră cât se poate de bizantină (venerarea suveranului merge până la proschineză) episodul cuceririi Messinei. Or, Messina era un oraş puternic bizantinizat şi ocupat de arabi. Aici se afla unul dintre cele mai puternice centre de cultură greacă din Italia. Autorul fragmentului distorsionează voit povestea pentru a-l transforma pe Roger I de Altavilla într-un reprezentant al păcii şi ordinii generale, precum şi apărător al creştinismului şi grecităţii. Brevis Historia Liberationis Messanae a Sarracenorum Dominatu per Comitem Rogerium Normannum, RIS, vol VI, pp.613-626.
439

148

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea şi împuternicirii monarhului. La Constantinopole însă, împăratul este „omul providenţial”444. La fel ca şi împăratul bizantin, ei sunt reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi au dreptul de a purta mitra, sandalele, cârja şi inelul preoţesc, pe care papalitatea le-a permis prin delegarea regelui ca vicar al Domnului. Aşa se face că regele se numeşte, în actele sale, drept euseb»j, epitet nelipsit al basileului bizantin. O dată cu Roger al II-lea se introduce şi ceremonia ungerii suveranului, iar coroana, întocmai ca şi torques-ul de la Constantinopol, este primită din mâinile unui laic. Este adevărat că acesta nu este un simplu campidactor, reprezentant al trupelor, ci însuşi principele de Capua, a doua autoritate în stat, dar această practică nu se mai întâlneşte în Occidentul medieval, unde regele este încoronat de Christos prin mâna papei sau prin cea a unui prelat împuternicit de acesta445. Numai în cadrul ceremonialului bizantin de încoronare, suveranul este investit şi de către un laic, şi de către autoritatea religioasă, patriarhul, cu prilejul a două ceremonii446. Tot de tradiţie bizantină este şi funcţia principală a regelui, cea de a menţine pacea şi ordinea. Bisericile din regat sunt sub directa lui administrare şi tot regele este cel care are autoritate absolută în domeniul legislativ, sursa acestei autorităţi fiind, întocmai ca şi la Bizanţ, textele biblice şi cele ale dreptului roman. La curtea normandă, magistraţii, consilierii şi miniştrii regelui sunt preponderent aleşi din mediul bisericesc, iar regele, în calitate de vicar al Domnului, avea dreptul de a se amesteca în problemele religioase, intrând de multe ori în conflict cu papalitatea. Conflictele pornesc în special de la dreptul regelui de a numi episcopii. Autoritatea sa merge până la amestecul în chestiunile de drept ecleziastic, având dreptul de a chema prelaţii dinaintea unui tribunal laic. De asemenea, are puterea de a controla nu numai clerul secular, dar şi pe cel călugăresc447. El este astfel reprezentantul direct al papei sau al lui Dumnezeu în afacerile regatului Siciliei. Nimeni nu îi va contesta persoana sacrosantă, fiind, la fel ca şi cea a împăratului bizantin, izvoditoare de har448. Existau trei limbi de cancelarie şi două cancelarii: prima dintre ele se ocupa de afacerile externe şi de cele ale nobilimii normande, redactând documente în limba latină; cealaltă redacta acte în greacă şi arabă, în funcţie de persoanele cărora le erau adresate. Există multe documente bilingve, iar titlurile regelui copiază pe cele ale monarhilor bizantini sau pe cele ale prinţilor arabi449. Acordul regelui, aşa cum se păstrează pe aceste documente, este însă scris în greacă,
Louis Bréhier, Les institutions de l’empire byzantin, vol. 2, Le monde byzantin, p. 14. Jean-Paul Roux, Regele: mituri şi simboluri, Bucureşti, 1998, pp. 288-290. 446 Louis Bréhier, ibidem, vol. 2, pp. 14-17. 447 Toate actele importante mănăstireşti fac referire la acordul regelui. În inscripţiile dedicatorii şi comemoratoare, numele său este nelipsit. André Guillou, Recueil des inscriptions grecques..., no. 190, 198, 201, 214. 448 Pentru toate referirile amintite mai sus v. Ferdinand Chalandon, ibidem, pp. 612-623. 449 După obiceiul arab, orice document trebuia să poarte un moto. Cel pe care şi l-a ales Roger al II-lea era al-hamdu lillâhi œukran li-ni .amih (i.e. “Laude Domnului ca recunoştiinţă pentru binefacerile sale”). Se numeşte pe sine almalik al-mu azzam al-qiddîs (i.e. “rege venerat şi sfânt”) sau nâsir annasrânîyah (i.e. “apărător ale Creştinismului”). Titluri asemănătoare poartă şi regele Guglielmo al II-lea pe o serie de diplome: Palermo 1169, Monreale 1178 şi 1183. Michele Amari, Storia dei Musulmani di Sicilia, vol.3, parte 2, pp. 456-458.
445 444

149

Vladimir AGRIGOROAEI chiar dacă documentele erau în arabă. Textul exact şi invariabil era: Rogšrioj ™n Cristî tî qeî euseb»j krataiÕj rˆx kaˆ tîn Cristianîn bohqÕj450. Ca şi în restul Europei occidentale contemporane, ereditatea era principala modalitate de a domni. Investitura se baza pe dreptul de primogenitură, dar anumite cazuri stranii ne atrag atenţia că exista şi un alt principiu. Persoana regelui era, din punct de vedere instituţional, sfântă, iar legitimitatea autorităţii sale se baza pe un principiu electiv. Dacă la început alegerea era făcută de către un număr de vasali, fie baroni, fie prelaţi bisericeşti, ea ajunge cu timpul, după moartea lui Roger al II-lea, să se bazeze pe rolul poporului. Acesta este însă amintit în mod simbolic numai în actele oficiale451. Adevăratul cuvânt îl avea un consiliu de coroană, care decidea dreptul candidatului la autoritatea regală. Dacă şirul suveranilor indică, până la Guglielmo al II-lea, predominanţa testamentului răposatului monarh452, la moartea acestuia, principiul este încălcat. Moştenitoarea de drept, conform deciziei lui Guglielmo al II-lea, era Constanţa, fiica postumă a lui Roger al II-lea, căsătorită cu Împăratul German. Consiliul de coroană va decide însă în favoarea lui Tancred, contele de Lecce, nepot de fiu nelegitim al lui Roger al II-lea. Această adunare avea, aşadar, dreptul de veto. Menţionarea poporului în actele oficiale cu prilejul alegerii noului monarh nu este de o caracteristică occidentală. Regalitatea latină se baza în mod fundamental pe ereditate sau pe testament, iar încălcarea acestora două era fie blamată, fie muşamalizată. Numai la Bizanţ alegerea monarhului se baza pe asentimentul mulţimilor. Un alt fapt de provenienţă bizantină este asocierea la tron. Occidentul medieval nu cunoaşte această practică stranie, tocmai pentru că asocierea este un surogat al principiului eredităţii. Atunci când un basileu voia ca fiul său sau un alt personaj să îi urmeze la tron, el făcea apel la ceremonialul de asociere şi nu îşi desemna moştenitorul prin testament. Roger al II-lea şi-l asociază la tron pe Guglielmo I, fiul său, în data de 8 aprilie 1151. El urmează aşadar o regulă bizantină453. În Italia sudică existau înainte de apariţia Normanzilor trei zone monetare: Campania, Apulia şi Calabria. În toate cele trei, prezenţa monedelor bizantine se resimte din plin, deşi din a doua jumătate a secolului al XI-lea datează foarte multe tezaure din Calabria în care moneda bizantină este întrecută de cea arabă, iar în nordul Apuliei predominau tari din Amalfi sau Salerno, teritorii aflate la acea dată în sfera de autoritate lombardă. Campania este un caz special, la graniţa dintre influenţa bizantină şi cea germană. Se observă însă o folosire a monedei locale în detrimentul celei bizantine. Asa se face că în perioada de dinaintea cuceririi normande, tema Calabriei folosea tari sicilieni. Normanzii bat în timpul dominaţiei lor două tipuri de monede: follari şi tari. Follari sunt primele monede pe care le bat, de factură bizantină, urmate fiind de tari şi chiar de kharubbe, monede arabe; până în 1072 erau produse anonim. Abia din acest an, atelierul
i.e. gr. “Roger, întru Hristos Dumnezeu rege pios şi puternic, precum şi ajutor al Creştinilor”. Michele Amari, ibidem, vol.3, parte 2, p.459. 451 Ferdinad Chalandon, ibidem, p. 614. 452 Roger al II-lea era singurul fiu legitim al lui Roger I; Guglielmo I, fiul cel mai vârstnic al lui Roger al II-lea; la fel şi Guglielmo al II-lea faţă de Guglielmo I. 453 Ferdinand Chalandon, ibidem, pp. 623-625.
450

150

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea bate tari în numele ducelui (al-düqah) Robert Guiscard şi contelui (al-qümis) Roger. Primul tari normand, cel al lui Robert Guiscard, este în întregime în arabă, şi poartă inscripţia „Ducele Robert, ilustrul stăpân al Siciliei”, alături de care este adăugat anul 464 după calendarul musulman (1072 p.Chr.). Pe revers se află imprimată o invocaţie către Allah şi profetul său, precum şi un vers dintr-o surah din Coran. Prima monedă normandă se revendică aşadar de la tradiţia arabă. Moneda bizantină nu dispare însă din Italia de sud, căci Robert Guiscard donează în mod constant mănăstirii Monte Cassino numai tari bizantini454. Monedele imediat următoare vor arăta cu totul diferit: pe avers se menţine în continuare tradiţia arabă455, iar pe revers apare cea grecească. Între 1073 şi 1127 apare un nou tari, cu T (tau grecesc) pe revers, semn al orientării filoelene. Roger al doilea introduce în 1155 chiar crucea greacă şi abrevierea IC XC NI KA456, regele Guglielmo I bate la Messina un tari pe al cărui revers, deasupra crucii greceşti este adăugată şi o mică cruce latină. Această ultimă variantă o copiază fidel Guglielmo al II-lea şi Tancredo de Lecce, ale căror emisiuni monetare nu diferă aproape deloc de cea a lui Guglielmo I. Se ajunge astfel la o stabilizare a monedei normande din Italia de sud. Tari sicilieni devin una dintre cele mai importante monede de circulaţie mediteraneană. Problema emisiunilor monetare de factură bizantină nu este însă o particularitate normandă: cazul principalităţilor lombarde anterioare normanzilor confirmă acest lucru, pentru că ele bat tot o monedă de aur, după o fidelă tradiţie bizantină457. Aceeaşi influenţă bizantină o regăsim şi în cazul sigiliilor458. Se păstrează un sigiliu de plumb al lui Robert Guiscard cu textul grecesc Doamne, ajută-l pe Roger, preanobil duce de Italia, Calabria şi Sicilia459, pe al cărui avers este reprezentat un Hristos Emmanuel de tradiţie bizantină. Sigiliile lui Roger Borsa (1085-1111), fiul şi moştenitorul lui Robert Guiscard, poartă în majoritate inscripţii greceşti, dar pe obvers este reprezentat Sf. Petru aşezat pe tron, semn al
Lucia Travaini, The Normans Between Byzantium and the Islamic World, în „Dumbarton Oaks Papers”, nr. 55, 2001, p.182. 455 Există o evoluţie a titlului regal, care poate fi observată pe reversurile monedelor: Guiscard era “Ducele Robert, Ilustrul Stăpân al Siciliei”, Roger al II-lea era “Magnificul” şi “Cel Preamărit de Allah”, Guglielmo I era “Regele Guglielmo, îndrumat (al-hâdi) de vrerea lui Allah”, Guglielmo al IIlea “Regele Guglielmo, doritor să fie preamărit de Allah”, iar Tancred de Lecce era “Victorios prin Dumnezeu”. De asemenea, o moneda a lui Roger al II-lea poarta textele: pe avers ROGERIVS REX, iar pe revers Malekh Sarir (i.e. “tronul regelui”). L.A. Muratori, Antiquitates Italicae Medii Aevi sive Dissertationes…, vol V, 1776, p. 470. 456 Abrevierea grecească a titlului „Hristos Învingătorul”. 457 De la sfârşitul secolului al VII-lea şi de la începutul secolului al VIII-lea, mai ales sub ducele Gisulfo II (689-706), apar emisiuni monetare de inspiraţie bizantină în ducatul de Benevento. Tradiţia va continua neîntreruptă, cu excepţia unei monede de argint, un denar de tip carolingian, bătut din motive politice şi nu economice de către Grimoaldo III (788-806). Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la Salerno şi Napoli. Situaţia se perpetuează până în secolul XI, la venirea normanzilor. Franco Panvini Rosati, Monetazione bizantina in Italia, în I Bizantini in Italia..., pp. 662-667. 458 Pentru toate sigiliile amintite în această secţiune ne-am referit în permanenţă la Gustave Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin, Paris, 1884, capitolul Princes Normands de Sicile et d’Italie, pp. 226-230. 459 Textul original: KE BΘ POYMΠΕPTΩ NΩBEΛΛICIMΩ S ∆OYKI ITAΛIAC, KAΛABPIAC S CIKEΛIAC.
454

151

Vladimir AGRIGOROAEI orientării propapale. Aceeaşi tradiţie o urmează şi Bohemond I de Tarent şi Antiohia, înainte şi după plecarea sa în prima cruciadă, iar o dată cu Roger al IIlea (1103-1154) apar şi sigilii cu reprezentări ale conducătorilor normanzi, deveniţi de acum regi ai teritoriilor normande unite. Tradiţia acestor reprezentări este şi ea de sorginte bizantină: monarhul normand este reprezentat în picioare, cu un glob cruciger in mâna dreaptă, un sceptru în cea stângă, iar pe cap poartă o coroană bizantină. Uneori poziţia globului şi a nimbului se inversează. Imagini de sorginte bizantină se găsesc şi în rândul reprezentărilor votive. Unul dintre cazuri este cel al mozaicului mural de la Santa Maria dell’Ammiraglio (Palermo), unde este reprezentat Roger al II-lea al Siciliei încoronat de către Hristos460. Reprezentarea copiază fidel pe cea a lui Constantin al VII-lea Porphyrogenetul pe o placă de fildeş, fapt care demonstrează existenţa unei relaţii de filiaţie între cele două reprezentări sau existenţa unui model comun461. De asemenea, analiza făcută de Mark J. Johnson asupra portretelor dispărute ale regilor normanzi în catedrala de la Cefalù duce la concluzia că inspiraţia bizantină a continuat şi în perioada imediat următoare căderii lui Tancredo de Lecce462. Un alt model bizantin este indicat de faptul că în catedrala de la Gerace era reprezentat atât monarhul, cât şi episcopul, amândoi egali ca importanţă463. În plus, personajele de la Gerace ţineau suluri cu actele şi privilegiile pe care le acordau, fapt al cărui pandant se găseşte extrem de rar în lumea occidentală, dar este bogat atestat în cea bizantină464. Dar, în afara dorinţelor lui Bohemond, Robert Guiscard şi ale urmaşilor lor, Bizanţul era în secolul al XII-lea locul predilect al emigraţiei normande. O familie importantă era cea a Petralifilor, coborâtori din Petrus de Alipha, conte de Volturno, una dintre căpeteniile normande din armata lui Guiscard, care a participat şi el la cea de a doua campanie bizantină a acestuia. Refugiat la Constantinopol, Petrus de Alipha a primit funcţii în stat, iar urmaşii săi au fost sprijiniţi de Manuel Comnenul să-şi recapete domeniile din Apulia atunci când autoritatea regelui Roger al II-lea se afla în momente de criză. Abia în 1161, anul în care se încheie tratatul dintre Guglielmo I şi Manuel Comnenul, fraţii Petralifa

Ctitorul edificiului nu este însă Roger al II-lea, ci Gheorghe de Antiohia, generalul şi ministrul său. Roger este reprezentat ca sursă a puterii acestuia. Mark J. Johnson, The Lost Royal Portraits of Gerace and Cefalu Cathedrals, în “Dumbarton Oaks Papers”, nr. 53, 1999, p. 240. 461 Ipoteza a fost prezentată de E. Kitzinger. Mark J. Johnson, ibidem, p. 257. 462 Reprezentările votive de la Cefalu se găsesc în partea de vest a bazilicii, prea mică pentru a avea narthex şi atrium, iar acest fapt ţine de manieră bizantină – în Bizanţ ele erau plasate în vestul narthexului, dar aceasta nu este o regulă, ci un caz frecvent. Ele nu sunt expuse în sacristie, cum se petrece în sfera occidentală. De asemenea, la Santa Maria dell’Ammiraglio, în Palermo, reprezentările lui Roger al II-lea şi Gheorghe de Antiohia erau şi ele la origine situate în acelaşi loc. Mark J. Johnson, ibidem, p.249. 463 Asemenea cazuri există şi în lumea occidentală, dar există o disproporţie: monarhul este în centrul atenţiei, fie prin fast, fie prin mărime etc. Mark J. Johnson, ibidem, pp.250-251. 464 Actele şi privilegiile pe care le acordau Împăraţii Bizantini erau, pe de o parte, o modalitate de a-şi face propagandă în mod public, deoarece reprezentările acestor acte votive erau expuse publicului larg, şi pe de alta, o garanţie a locului lor la Judecata de Apoi. Robin Cormack, Writing in Gold. Bizantine Society and Its Icons, George Phillip editors, London, 1985, capitolul Paradise Sought: The Imperial Use of Art, pp. 179-214.

460

152

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea se retrag la Ancona, principala bază bizantină din Italia465. Bizantinii se vor sluji de normanzi pentru a lupta împotriva normanzilor. Cu prilejul schimburilor de ambasade dintre împăratul german şi cel constantinopolitan, la cele două curţi îşi fac apariţia Alexandru, contele de Gravina, trimisul „german” în privinţa afacerilor italiene la Constantinopole (mai 1140), şi Robert de Capua466 (1142). Schimburile dintre Constantinopol şi Italia sudică nu se făceau însă la un nivel strict politic sau militar. Dată fiind îndelungata stăpânire bizantină în sudul Apuliei şi în Calabria, arta bizantină era la mare preţ în toate aceste regiuni. Nu vom lua în calcul chestiunea mozaicurilor şi a şcolilor de mozaicari, îndelung dezbătută până acum. Ar trebui însă discutată problema porţilor diverselor catedrale italiene467. Aceste porţi par a fi comandate la Constantinopol şi apoi chiar produse în ateliere locale, imitând originalele bizantine. Există patru scenarii, toate pornind de la aceeaşi schemă: Fecioara şi eventual alţi sfinţi cu rol de intercesiune faţă de Hristos, rugându-se pentru dedicant şi pentru cei ce trec pragul catedralei să ajungă în Paradis; a doua variantă: un apostol care se roagă pentru aceiaşi; iar cea de a treia: Arhanghelul Mihail cu rol de intercesiune. Aceste prime trei variante sunt de fapt una şi aceeaşi, deoarece diferenţele pe care se bazează clasificarea sunt rezultatul caracteristicilor locale468. A patra variantă, cea mai elaborată, este puţin diferită: Paradisul este posibil prin botezul întru Hristos, echivalent cu o re-naştere. De fapt, nici această nouă variantă nu este decât o lărgire a primei: rolul intercesor îl au Sf. Petru şi Sf. Paul, alături de care este reprezentată Fecioara; acestui program iconografic i se adaugă Fântâna Vieţii, care echivalează pântecul Fecioarei, prin care s-a produs salvarea urmaşilor lui Adam469. Principiul este relativ simplu: cel ce intră în catedrală reface drumul Mântuitorului şi salvarea îi era posibilă prin Încarnarea şi Sacrificiul Fiului lui Dumnezeu. Porţile acestor catedrale din Italia sunt de fapt reprezentările terestre ale Porţilor Raiului, iar originea lor este bizantină printr-o filiaţie directă. Faptul că ele sunt prezente mai ales în Italia de sud este o consecinţă a vechii stăpâniri bizantine, moştenite şi revendicate de către primii stăpânitori normanzi. Normanzii sud-italici gândeau astfel, în mod canonic, precum Bizantinii, ceea ce explică orientarea constantă a lui Guiscard,
v. Angelo Gambella, Le origini latine della famiglia bizantina Petralifa, în “Medioevo Italiano”, nr.1, 2000. 466 Ferdinand Chalandon, Jean II Comnène et Manuel I Comnène, Paris, 1912, p.170. 467 Cele mai importante porţi de catedrală luate în discuţie de către Margaret English Frazer sunt cele ale catedralelor de la Amalfi (care datează din 1060), Monte Cassino (1066), Sf. Paul, în afara zidurilor Romei (1070), Monte Sant’Angelo pe Monte Gargano (1076), Atrani (1087), Venezia (cca 1080-1112) şi Salerno (prima jumătate a secolului al XII-lea). Aşa cum se poate observa lesne din această inşiruire, cu excepţia a două oraşe, toate celelalte sunt în Italia de sud, în sfera de autoritate a lui Robert Guiscard şi a urmaşilor săi. v. Margaret English Frazer, Church Doors and the Gates of Paradise:Byzantine Bronze Doors in Italy, în « Dumbarton Oaks Papers », nr. 27, 1973, pp.147-162. 468 În ceea ce priveşte cea de a doua variantă, ea apare la Roma, sediul Bisericii Apostolice, motiv pentru care Fecioara şi Sfinţii sunt înlocuiţi cu Sf. Paul (patronul bisericii). Varianta a treia este prezentă la Monte Gargano, numit şi Monte Sant’Angelo după una dintre epifaniile Arhanghelului Mihail. Nu este asadar vorba despre alte două tipuri diferite, aşa cum consideră Margaret English Frazer, ci de aceeaşi variantă, adaptată specificului local. 469 Margaret English Frazer, ibidem, p.161.
465

153

Vladimir AGRIGOROAEI Bohemond şi a dinastiei de Altavilla spre Constantinopole. Bazele unei posibile bizantinizări a regalităţii siculo-normande trebuie căutate în perioada aceasta tulbure de la sfârşitul secolului al XIlea. Condiţiile necesare existau, deoarece supuşii erau în acord cu acest tip de cultură. Rezultatul ideologiei pe care au creat-o treptat regii normanzi, bazându-se pe contestata „moştenire bizantină”, pe administraţia, cultul imperial şi funcţiile bizantine ale monarhului, este tocmai imperialismul despre care am discutat în secţiunea precedentă. Rămâne de dezbătut problema anteriorităţii sau posteriorităţii acestui imperialism. El poate fi structurarea ideologică a unui avânt iniţial sau o creaţie necesară în ultimul stadiu al evoluţiei monarhiei siculonormande. Înclinăm către prima variantă, motivându-ne alegerea prin existenţa predecesorilor (Guiscard şi Bohemond). Regele normand este un sub-rege bizantin, chiar dacă nu este recunoscut în timpul dinastiei Comnenilor. El are toate atribuţiile şi îndatoririle necesare unui împărat bizantin, se manifestă ca atare, îi seamănă aidoma în reprezentări. O copie capătă valoare în măsura în care are semnificaţie per se. Dacă Roger al II-lea, Guglielmo I sau Guglielmo al II-lea se doreau reges, ei nu au căutat această confirmare la curtea germană. Aveau confirmarea regilor Angliei, Franţei, a diverşilor regi spanioli, a regelui Ungariei, dar nu erau însă recunoscuţi la Bizanţ. Marea lor dorinţă rămânea astfel neîmplinită. Comnenii nu au vrut să recunoască niciodată că regatul Siciliei exista ca structură politicoadministrativă. Italia de sud era încă, conform propagandei imperiale bizantine, în structura imperiului, fiind numai vremelnic răpită. Pentru a convinge, invadatorul a mimat originalul şi, abia după ce a persistat la infinit în tentativa lui de copiere, a reuşit să se identifice cu modelul. REX ARTVRVS Pe calea deschisă de desfăşurătorul iconografic al mozaicului de la Otranto, pornisem către decriptarea înţelesului ascuns al regelui Arthur prin compararea acestuia cu silueta lui Alexandru cel Mare. Am aflat astfel că Zborul lui Alexandru este atestat în mod sigur în Europa apuseană doar la sfârşitul secolului al XII-lea, în lucrarea lui Alexandre de Bernay (1185), ceea ce nu permitea o relaţie de cauzalitate între tradiţia scrisă şi iconografia motivului, pentru că asamblarea mozaicului de la Otranto a avut loc în intervalul 1163-1165, cu două decenii înainte de existenţa textului francez. Cu toate acestea, este posibil să existe o relaţie de cauzalitate între mozaic şi o altă lucrare, cea aparţinând lui Albéric de Pisançon (ca. 1120), dar nu ne permitem riscul unei asemenea afirmaţii. Textele occidentale erau redactate după modele orientale, cu mult mai vechi, atestate în legendele greceşti şi persane. De asemenea, veşmântul pe care îl poartă ALEXANDER REX este unul bizantin, iar filo-elenismul regilor normanzi se manifestase de-a lungul întregului secol XII. Ştiam astfel că Alexandru este o copie fidelă a regelui normand Guglielmo, o sinteză între două tradiţii: cea apuseană şi cea orientală, bizantină. Ne întrebam cum se va fi raportat REX

154

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea ARTVRVS la această suveranitate normandă şi la povestea lui Alexandru cel Mare. Amintisem la începutul lucrării470 că în Historia Regum Britanniae a lui Geoffroi de Monmouth legenda naşterii regelui Arthur este copiată după modelul celei a lui Alexandru Macedon. Vrăjitorul Anectanebus slujise drept inspiraţie pentru introducerea lui Merlin şi a lui Uther Pendragon, regele Filip fusese modelul ducelui Gorlois, iar Olympia, cel al ducesei Igraine. Cu toate acestea, tradiţiile atestate la Otranto nu prezintă cele două personaje în pruncie, iar apropierea făcută de Monmouth nu va fi fost într-atât de evidentă contemporanilor încât să fie imortalizată de meşterul Pantaleone. Cele două reprezentări înfăţişează un Arthur în plină maturitate, deja rege, care călăreşte un animal fantastic, şi un Alexandru aflat în plină campanie asiatică, prilej cu care este purtat la ceruri de doi grifoni. Legătura dintre cei doi trebuia căutată altundeva. Între obiceiurile medievale târzii este atestată o listă de nouă lideri militari şi monarhi ideali, aleşi câte trei din cele trei evuri cunoscute ale lumii. Cei trei care reprezintă lumea antică precreştină sunt Hector, Alexandru cel Mare şi Cezar; din lumea Vechiului Testament apar David, Iesei şi Iuda Maccabeul, iar din cea creştină regele Arthur, Charlemagne şi Godefroi de Bouillon. În reprezentările târzii ei capătă blazoane specifice: Hector este simbolizat printr-un leu de aur pe un tron, Alexandru printr-un rege aşezat pe un tron de aur purtat eventual de grifoni, Cezar are blazonul împăratului german, moştenitorul de drept al Imperiului Roman în Occident, David o harpă de aur pe un fond de azur, Iesei trei capete de boi afrontate sau trei papagali verzi, Iuda Macabeul un dragon de argint sau un leu cu pălărie evreiască, Arthur trei coroane de aur, Charlemagne blazonul regelui Franţei combinat cu cel al Imperiului German, iar Godefroi de Bouillon îl are pe cel al Ierusalimului: o cruce mare încadrată de patru cruci mai mici471. În arta evului mediu târziu, una dintre cele mai cunoscute reprezentări ale acestor blazoane se găseşte într-o frescă de secol XIV de la castelul La Manta din Piemonte. Tradiţia este târzie şi motivele blazoanelor sunt de bună seamă convenţii de la sfârşitul evului mediu. Evoluţia lor va fi fluctuat de-a lungul vremii în funcţie de simpatiile autorului sau comanditarului, precum şi în funcţie de spaţiu, aşa cum o atestă o altă serie de fresce, cele de secol XIII de la Castelruncolo (Alpii Dolomiţi)472. Cea mai cunoscută reprezentare a acestui motiv nu este însă nici fresca de la Castelruncolo şi nici cea din castelul La Manta. Ele sunt exemple aflate în spaţiul sudic, necunoscute lumii de limbă franceză. Exemplul predilect al acestui canon medieval este Tapiseria celor nouă oameni valoroşi, în care regele Arthur ocupă spaţiul central. Tapiseria a fost ţesută în 1385 şi măsoară aproape 6,5 m în lungime şi 5 m în lăţime. Deşi târzie, reprezentarea se bazează pe o lungă practică anterioară.
v. capitolul Normandul. Regatul Angliei. Aceste blazoane sunt atestate într-o gravură din 1516 a lui Hans Burgkmayr (1473-1531), un faimos gravor din Augsburg, în ilustraţiile unei cărţi a lui Barthélémy de Chasseneuz, publicată în 1586 la Frankfurt, în cele ale unei alte cărţi publicate de Jerome de Bara în 1581, şi într-o tapiserie de secol XV de la Basel. 472 v. capitolul Regele Arthur în munţii Alpi.
471 470

155

Vladimir AGRIGOROAEI Canonul era probabil activ încă din secolul al XII-lea şi, spre deosebire de cazurile eminamente literare ale legendelor rolandiene şi arturiene, principala atestare este cea artistică şi numai ecourile lui se manifestă în literatură473. Credem că reprezentarea lui Arthur de pe mozaicul de la Otranto comunică cu cea a lui Alexandru cel Mare prin intermediul acestui canon medieval. Un alt argument este adus de prezenţa pe acelaşi mozaic a personajelor denumite REX SALOMON şi REX NINIVE. Dacă avem de a face cu toţi aceşti patru regi deodată, atunci înseamnă că pe mozaicul de la Otranto sunt reprezentate cele trei mari evuri ale istoriografiei medievale: antichitatea prin Alexandru cel Mare, Vechiul Testament prin Solomon, regele din Ninive şi Noe, iar epoca creştină prin REX ARTVRVS. O tradiţie similară este atestată şi pe mozaicul catedralei San Giovanni Battista din Brindisi, unde, alături de cunoscute personaje biblice (NOE, SEM, CHAM), întâlnim un ASCANIVS, un ALVIER şi un RO | LANT, dintre care ultimul poartă o sabie numită † DVRINDARDA474. Atât Ascanius cât şi Alexandru cel Mare trimit la două cunoscute tradiţii medievale: materia troiană şi legenda lui Alexandru. Subiectele lor sunt antice, iar apropierea de legendele rolandiene şi arturiene era probabil doar urmarea canonului celor nouă oameni valoroşi. Se cuvine să ne oprim cu o atenţie specială asupra călăreţului de la Otranto. În ceea ce priveşte interpretările formulate în decursul vremii cu privire la silueta regelui Arthur pe mozaicul catedralei normande, cele mai cunoscute ipoteze aparţin Ritei Lejeune475 şi lui Walter Hang476. Rita Lejeune presupunea, aşa cum am mai amintit în capitolele anterioare, că reprezentarea regelui Arthur de la Otranto a fost modelul unei reprezentări de pe cornişa celui de al doilea etaj al Ghirlandinei din Modena. Cu toate acestea, am văzut cât de numeroase sunt motivele pentru care sculptura de pe Ghirlandina nu poate fi interpretată ca o reprezentare arturiană, iar sensul său pare a fi unul total diferit de cel al lui REX ARTVRVS de la Otranto. Ipoteza formulată de Rita Lejeune presupunea că Arthur de la Otranto călărea un animal fantastic, reprezentare a unui cal-ţap de pe Lumea Cealaltă. Mergând pe drumul deschis de Rita Lejeune, Walter Hang atrăgea atenţia asupra faptului că în cazul în care acceptăm identitatea celor două reprezentări (Sacrificatorul de pe Ghirlandina din Modena şi REX ARTVRVS de la Otranto) nu se poate înainta în studiul lor, pentru că cele două

Ecourile literare ale canonului apar pentru prima oară în diversele variante ale legendelor arturiene. În poemul târziu, de secol XIV-XV, intitulat Morte d’Arthure, apar alături de regele legendar numele lui Alexandere (« Alexandru »), Ector of Troye (« Hector din Troia »), Iulyus Cesare (« Iuliu Cezar »), Sir Iudas, a justere full nobill, the maysterfull Makabee (« Sir Iuda, un nobil plin de dreptate, măiastrul Macabeu »), Iosue, þat joly mane of armes (« Iesei, acel fericit om de arme »), Dauid þe dere (« David cel preţuit »), Karolus, the kyng of Fraunce (« Carol, regele Franţei ») şi Godfraye, that Gode schall reuenge (« Godefroi, cel care va răzbuna pe Dumnezeu »). Tradiţia celor nouă oameni valoroşi va fi continuată apoi în opera lui Thomas Malory. 474 Heinrich Wilhelm Schulz, Denkmaeler der Kunst des Mittelalters in Unteritalien, Dresden, 1860, Band 1, pp. 302-303. Mozaicul catedralei din Brindisi datează din 1178. v. capitolul Roland. 475 Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne…, pp. 294-295. 476 Walter Hang, Das Mosaik von Otranto…, pp. 31-39.

473

156

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea interpretări se condiţionează reciproc477. Încercând să analizeze doar figura de la Otranto, el emitea trei posibilităţi. Deoarece cea mai mare parte a mozaicului din transept era distrus şi numai reconstrucţia ulterioară a permis refacerea imaginii complete a regelui Arthur şi a animalului călărit de el, este foarte posibil ca restauratorii mozaicului să fi adăugat din exces de zel o serie de detalii care nu apăreau în compoziţia originală. Astfel, coarnele animalului pe care călăreşte Arthur puteau să nu existe în varianta din 1165, iar imaginea sa ar fi fost una dintre cele mai comun întâlnite, cea a călăreţului regal478. Cea de a doua posibilitate pleca chiar de la ipoteza formulată de Rita Lejeune: dacă regele legendar ar călări un ţap, acestuia îi lipseşte totuşi barba caracteristică. Nu am avea de a face cu o caprină, ci mai degrabă cu o mixtură ciudată de cabalină şi ovină. Dacă această variantă este corectă, atunci trebuie luat în consideraţie faptul că artistul (Pantaleone) a vrut să se abată de la tradiţia comună, dorind ca scena lui să aibă un înţeles diferit în contextul mai larg al întregului mozaic. Figura ar căpăta un subtext simbolic, iar regele ar călări un animal demonic, despre care nu ştim exact dacă va fi fost îmblânzit sau îl va fi purtat prizonier pe Arthur. Dacă animalul este îmblânzit, atunci înţelesul este că regele legendar a înfrânt demonul de sub el şi, călărindu-l, îl ţine în frâu. Dacă Arthur este „prizonier”, atunci demonul a învins şi îl duce în Lumea Cealaltă. Aceste două variante se bazează pe simbolistica medievală a ţapului, animal cu atribuţii negative şi model predilect al lascivităţii. Reprezentarea regelui Arthur ar putea avea un scop didactic: dacă regele este un învingător, atunci avem de a face cu interpretarea Ritei Lejeune, în care lupta lui Arthur cu acest animal demonic este apropiată de lupta lui Samson cu leul. În cazul în care el este purtat cu forţa de animal, Rex Arturus trebuie defăimat de către public, iar exemplul său nu trebuie urmat479. Cea de a treia şi ultima posibilitate propusă de Walter Hang este că prin acest animal fantastic, meşterul Pantaleone, conştient de povestea pe care o parafraza, a încercat să exprime o preistorie a legendei arturiene, în care Arthur era un rege dintr-o epocă îndepărtată, iar animalul fantastic de sub el este la rândul lui unul care nu mai exista în contemporaneitatea din 1165. Hibridul pe care cei doi îl reprezintă ar face trimitere la o lume precreştină, caracterizată în restul mozaicului prin numeroasele reprezentări de fiare. În plus, măciuca purtată de regele Arthur se aseamănă cu cea a lui Cain, putând fi aşadar o armă dintr-o epocă arhaică480. În plus, Walter Hang adera şi el la opinia exprimată anterior cum că la Otranto, REX ARTVRVS ar înfrunta o pisică uriaşă. Aceasta ar trebui să fie Pisica din Lausanne, pe care regele a întâlnit-o în expediţia sa împotriva armatelor romane. Tradiţia este atestată în Livre d’Artus, o lucrare mult mai târzie. De asemenea, modelul acestei scene s-ar regăsi în lupta lui Arthur cu monstrul Cath Palug. Tradiţia luptei cu felina uriaşă ar mai fi atestată într-un Roman de Manuel et d’Amande (secolul al XIV-lea), în Romanz des Franceis al lui Andrés (1204), într477 478

ibidem, p. 38. ibidem, p. 37. 479 ibidem, pp. 37-38. 480 ibidem, p. 38.

157

Vladimir AGRIGOROAEI o elegie redactată în latină de Henricus Septimellensis (1193), în poemele trubadurului provensal Peire Cardenal, în Bataille Loquifer a lui Jendeu de Brie (1170), precum şi într-unul dintre poemele galeze din Cartea Neagră de la Carmarthen, a cărui redactare Hang o presupunea între 1154-1189481. Înşiruite astfel, cele şapte exemple par a argumenta existenţa motivului. Şi totuşi, sensul reprezentării de la Otranto ne atrage atenţia că este posibil ca personajul călare pe un cal-ţap să nu adere la această serie. Pisica de la stânga personajului nostru nu oferă nici o posibilă explicaţie a animalului pe care acesta îl călăreşte. Ecuaţia de la Otranto ar fi astfel inutilă, pentru că nici-una dintre legendele amintite nu atestă legătura dintre Pisica de la Lausanne şi un animal cu caracteristici de ovină sau caprină. În toate cele şapte texte, regele Arthur fie călăreşte un cal, fie nu ştim dacă nu cumva preferă alte mijloace de locomoţie. În critica acestei interpretări pornim de la o comparaţie internă a mozaicului. Dacă pisica de lângă REX ARTVRVS trimite la un anumit text sau o anumită tradiţie din corpusul arturian, atunci pe aceeaşi cale putem să ne întrebăm ce semnificaţie ar putea avea reprezentarea iepurelui de sub Arca lui Noe, căci în apele Potopului nu vor fi înotat rozătoare, sau cea a peştilor de sub partea dreaptă a celei de a doua benzi din inscripţia votivă. Acelaşi sens l-ar avea şi imaginile caracatiţei, cocostârcului, ogarului şi măgarului cântăreţ din harpă, toate inserate între cele 16 medalioane din transept. La toate aceste imagini şi la multe altele de acelaşi gen adăugăm ramurile, frunzele şi fructele celor trei trunchiuri de arbori care se desfăşoară de-a lungul celor trei nave ale catedralei. Toate aceste siluete umplu spaţii goale. Mozaicul este compus din scene, iar acolo unde scenele nu se leagă între ele, meşterul Pantaleone a introdus animale, pentru că întreaga compoziţie a mozaicului pleacă de la premisa unui delir teriomorf. Este inutil să căutăm sensuri ascunse acolo unde ele nu s-ar putea găsi. Întâmplarea a făcut ca între Alungarea din Rai şi scena regelui Arthur să existe un vid de naraţie care l-a împins pe meşterul mozaicar să asambleze silueta unei feline. Dacă spaţiul ar fi fost ovoidal, poate că Pantaleone ar fi inserat un mare peşte chit, iar dacă ar fi fost circular – un struţ, cazuri în care identificarea unui scenariu arturian ar fi fost cu mult mai dificilă. Considerăm că imaginea regelui Arthur nu are nici o legătură cu pisica din vecinătate. Renunţăm astfel la cea mai mare parte a ipotezelor de până acum. Ceea ce atrage atenţia este faptul că regele îşi ridică mâna dreaptă ca pentru salut. El vrea aşadar să comunice cu publicul. Se desprinde dintre celelalte personaje şi se recomandă: REX ARTVRVS. Înainte de toate, el este aşadar un rex. Pe arhivolta de la Modena el era doar un Artus de Bretania, un cavaler întru nimic mai presus de ceilalţi cinci cavaleri care îl urmau. Cele două reprezentări nu fac aşadar parte din aceeaşi categorie. Atributul fundamental al oricărui suveran occidental este coroana. Cea pe care o poartă pe cap regele Arthur se aseamănă celei purtate de către Alexandru cel Mare în acelaşi mozaic, cu observaţia că cea a lui Alexandru este mult mai înaltă, iar cea a regelui Arthur se termină în cinci vârfuri vizibile, pe când a lui Alexandru doar în patru. Probabil că meşterul Pantaleone a reprezentat aceeaşi coroană, numai că nu a fost atent la acest detaliu. Desigur că ea nu este de tip bizantin. De asemenea, nu seamănă
481

ibidem, pp. 34-35.

158

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea nici cu cea a regilor Angliei sau Franţei, ale căror vârfuri sunt treflate. Coroana lui Arthur se aseamănă celei purtate de regele normand. O dată ce am clarificat acest detaliu, ne vom opri asupra numelui purtat de personaj. În partea lucrării dedicată arhivoltei de la Modena, în capitolul de onomastică482, amintisem că numele francez al regelui legendar era atestat în două forme: Artur (dialectul anglo-normand) şi Artus / Artu (spaţiul dialectelor central franceze şi provensale). Dacă regele Arthur de la Otranto ar fi venit printro filieră franceză, aşa cum se întâmplase în cazul celui de la Modena, atunci numele lui ar fi trebuit să fie *REX ARTVS. O tradiţie similară atestă la Brindisi un ROLANT şi nu un *ROLANDUS, ceea ce ne determină să considerăm că limba în care trebuiau redactate aceste leme nu era neapărat cea latină. În limbile celtice, primele apariţii ale acestui nume sau numele din acelaşi radical plecau de la o formă în care era atestată fricativa Þ: Arthur [ar: þər]483. Latinizarea numelui a fost făcută de către Geoffroi de Monmouth (ca. 1135-1137) la forma Arturus, care a fost transformată mai târziu în Arcturus484. De asemenea, pseudo-descoperirea de la Glastonbury (1191) a dat la iveală o cruce de plumb cu inscripţia: HIC IACET SEPULTVS INCLITVS REX ARTVRIVS IN INSVLA AVALONIA. Numele aceluiaşi monarh în referinţele angevine de la sfârşitul secolului al XII-lea şi din cursul secolului al XIII-lea este fie Arcturus, fie Arturus, dar niciodată *Arthurus. Varianta latinizată de la Otranto nu intră aşadar în categoria Mântuitorului galez, nici în cea a Cavalerului francez, ci în cea a Normandului, rege al Angliei şi al întregii insule Britania. Migraţia variantei normando-angevine în Italia de sud se poate explica prin continuele relaţii dintre cele două regate. La curtea regelui Henric al II-lea Plantagenet al Angliei se aflaseră numeroşi prelaţi de origine siciliană. Printre aceştia se număra Simon din Apulia, devenit mai întâi diacon la York şi în cele din urmă episcop de Exeter. O altă prezenţă sud-italică la Londra este arhiepiscopul de Tarento, trimis de papă să medieze conflictul dintre rege şi Henric cel Tânăr, fiul său revoltat. Ca ultim exemplu, vistierul lui Henric al II-lea Plantagenet era expertul financiar Thomas Brown, educat în Sicilia. Aceleaşi legături le atestă şi curtea regală de la Palermo, unde adevăratul stăpân era Richard Palmer, un englez ajuns arhiepiscop de Palermo485. La toate aceste date se adaugă celebra căsătorie a lui Guglielmo al II-lea al Siciliei486 cu fiica regelui Angliei, principesa Ioana Plantagenet, în urma căreia regele îi oferea drept dotă comitatul de Monte Sant’Angelo, situat în nordul Apuliei, în jurul muntelui Gargano. Probabil că în mediul cultural eclectic al Italiei normande, silueta unui rege Arthur de tip normando-angevin a suferit o transferare de imagine. Din suveranul pan-britanic el devine, prin mâna meşterului mozaicar Pantaleone, o întruchipare a modelului regal normand, care
v. capitolul Identitatea numelor. Forma acestui nume apare în toate atestările galeze ale regelui Arthur. De asemenea, în textul latinesc din Annales Cambriae numele lui nu primeşte marca declinării a doua (-US), ci se conservă fidel în varianta celtică. v. capitolul Mântuitorul. Ţara Galilor şi Cornwall. 484 Pentru aceste referinţe şi pentru cele care vor urma v. capitolul Normandul. Regatul Angliei. 485 Richard Barber, Henry Plantagenet, pp. 69, 75, 178, 194-196. 486 Pentru scrisoarea de peţire a regelui Guglielmo al II-lea şi actul de dotă către soţia sa Ioana Plantagenet, vezi Anexe. Texte. Texte oficiale şi scrisori.
483 482

159

Vladimir AGRIGOROAEI îngloba la rândul lui tradiţii diverse, preponderent bizantine. Relaţia dintre REX ARTVRVS şi ALEXANDER REX de pe mozaicul otrantin se află într-o juxtapunere: Arthur este un model eminamente occidental, costumat ca atare şi călărind un animal din Tărâmul de Dincolo, o fantasmă care bântuie amintirile Britanii, pe când Alexandru este un suveran bizantin în varianta sa alterată, normandă. Meşterul mozaicar Pantaleone a reprezentat în cele două siluete esenţa regalităţii normande: moştenirea septentrională şi atracţia meridională. Regele Arthur exprimă relaţia constantă cu regatul Angliei şi ducatul Normandiei, amintiri europene ale familiei regilor Altavilla, pe când vestimentaţia regelui Alexandru dovedeşte integrarea lor în marele Commonwealth bizantin. Poate că REX ARTVRVS de la Otranto, aflat între scena Alungării din Rai şi cea a Uciderii lui Abel, trăieşte şi el unul dintre scenariile Genezei. Dacă Alexandru cel Mare era inserat în compoziţia mozaicului în mijlocul întregului delir animalier, prezenţa lui în acest spaţiu se justifică prin întâmplarea la care face apel scena: ALEXANDER REX, aflat în campania sa asiatică, întâlneşte o Ţară a Grifonilor, unde prinde câţiva dintre ei cu ajutorul soldaţilor săi şi, purtat de animalele fantastice, ajunge la cer. Ţara Grifonilor este plasată în mozaic în partea inferioară a navei centrale, unde fiarele fabuloase coexistă în scenarii dintre cele mai diverse. În mod similar, regele Arthur din partea superioară a aceleiaşi nave centrale se află în imediata apropiere a Raiului. Poate că insula Avalonia şi-ar face şi ea aluziv apariţia pe pavimentul catedralei sud-italice. SUBTIPUL SICILIAN AL LEGENDEI ARTURIENE. RICHARD „INIMĂ DE LEU” ÎN CRUCIADĂ Ultimele veşti despre existenţa legendelor arturiene în Italia secolului al XII-lea se află sub semnul regelui angevin Richard I al Angliei, supranumit „Inimă de Leu”. Plecat în cea de treia cruciadă împreună cu Filip August, regele Franţei, el a făcut un popas în Sicilia, unde s-a văzut implicat într-o serie de conflicte cu supuşii regelui Tancredo de Lecce. Tensiunile îşi aveau originea în comportamentul trufaş al marinarilor englezi, dar situaţia căpătase amploare şi de pe urma temerilor regelui sicilian, care presupunea că Richard ar putea pune stăpânire pe ţara lui487. Atunci când cruciada era doar în stadiu de proiect, cei doi regi cruciaţi mizau pe ajutorul cumnatului lui Richard, Guglielmo al II-lea, la acea dată rege al Siciliei. Din nefericire, acesta a murit fără moştenitori în cursul anului 1189, iar moştenitoare de drept fusese desemnată Constanţa, mătuşa după tată a regelui Guglielmo, căsătorită cu Henric de Hohenstaufen, el însuşi moştenitor al împăratului german Frederic I Barbarossa. În ciuda indicaţiilor lui Guglielmo al II-lea, pe tronul Siciliei nu a ajuns mătuşa sa, Constanţa, ci un văr nelegitim, Tancredo de Lecce488. Această situaţie politică era rezultatul intrigilor papei Clement al III-lea, care nu dorea ca domeniile sale pontificale să fie înconjurate
Vestea că Richard ar fi dorit să cucerească regatul normand al Siciliei s-a răspândit cu puţină vreme înainte de 3 octombrie 1191, dată la care au început ostilităţile deschise dintre englezi şi locuitorii Messinei. Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande…, vol. 2, p. 438. 488 Ferdinand Chalandon, ibidem, vol. 2, pp. 427-435.
487

160

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea de statele împăratului german, astfel că, de comun acord cu nobilii sicilieni, a oferit coroana lui Tancredo. O dată ajuns la tron, acesta a refuzat să respecte clauzele prevăzute prin testament de Guglielmo al II-lea: la moartea sa, acesta lăsase în feudă soţiei sale Ioana Plantagenet comitatul de Monte Sant’Angelo şi alte proprietăţi, pe care Tancredo, confruntându-se cu o cumplită criză economică, le-a trecut în proprietatea coroanei. În momentul în care Richard I al Angliei îşi făcea apariţia la Messina, el spera să-şi repună în drepturi sora rămasă de acum văduvă. Debarcarea englezilor în Sicilia s-a petrecut aşadar într-un moment de criză politică şi economică a regatului normand. La început relaţiile dintre cele două tabere s-au menţinut într-o stare paşnică, pentru ca mai apoi, să se altereze profund. Imediat după apariţia cruciaţilor, Sicilia intrase într-o inflaţie deosebit de puternică, preţurile crescând fabulos. Marinarii lui Richard credeau că localnicii vor să profite de pe urma lor prin speculă şi astfel a luat naştere conflictul, care a căpătat amploare atunci când Richard a cucerit şi păstrat sub controlul lui o mănăstire de stil grecesc în care fuseseră depozitate majoritatea proviziilor. Conflictul a evoluat ca o adevărată campanie militară, cu lupte şi asedii, ba chiar şi cu înălţarea unui castel489. Abia în noiembrie 1191 Richard încheie pacea cu Tancredo şi cruciaţii se văd astfel nevoiţi să îşi petreacă restul iernii în Sicilia, lucru pe care de altfel îl şi plănuiseră. Tancredo oferă lui Richard o sumă de bani echivalentă cu valoarea dotei pe care Ioana Plantagenet o primise de la Guglielmo al II-lea. Sora lui Richard, acceptă apoi să doneze în folosul cruciadei banii abia recuperaţi şi Richard îi împarte părţilor cobeligerante. Cei doi aliaţi vor pleca din insulă în primăvara lui 1191, la interval de o lună unul faţă de celălalt: Filip Augustus în martie, Richard abia în aprilie. Vizita lui acestuia în Sicilia este legată de un episod straniu. Înainte de plecarea flotei engleze, Richard şi Tancredo fac un schimb de daruri care să le garanteze amândurora alianţa: Richard îi oferă lui Tancredo sabia Excalibur, iar acesta un dar prozaic, dar cu mult mai folositor – patru nave mari de transport şi cincisprezece galere490. Înţelegerea era pecetluită şi de planul unei alianţe
Richard „Inimă de Leu” a construit la Messina castelul Mattegrifon, o fortificaţie de lemn ale cărei urme nu s-au mai păstrat. Construcţia a fost dusă la capăt într-un timp extrem de scurt, şi avea ca scop impunerea autorităţii sale în oraşul răsculat. Numele castelului („Omoară-Greci”) este o dovadă a relaţiilor ostile dintre marinarii lui Richard şi localnicii de rit orthodox. Pentru expunerea întregii şederi de la Messina v. John Gillingham, Richard Cœur de Lion, préface de Ivan Cloulas, traduit de l’anglais par Isabella Morel, éditions Noêsis, Paris, 1996, pp. 207-210. 490 Quarta die rex Siciliae dona multa et magna, in vasis aureis et argenteis, in equis et pannis sericis, obtulit regi Angliae: at huiusmodi non indigens, nihil eorum capere voluit praeter annulum parvulum quendam, quem in signum mutuae dilectionis accepit. Rex autem Angliae dedit ei gladium optimum Arcturi, nobilis quondam regis Britonum, quem Britones vocaverunt Caliburnum. Praeterea Tancredus dedit regi Angliae quattuor magnas naves quas vocant Ufsers et quindecim galeas. i.e. lat. „În cea de a patra zi regele Siciliei a adus dinaintea regelui Angliei daruri multe şi mari, în vase de aur şi argint, în cai şi stofe de mătase, care, nefiind obişnuit cu astfel de [daruri], nu a vrut să ia nici-unul dintre ele în afară de un anumit ineluş foarte mic, pe care l-a primit în semnul afecţiunii reciproce. Însă regele Angliei i-a dat foarte valoroasa sabie a lui Arcturus, nobilul rege de odinioară al britanilor, pe care britanii au numit-o Excalibur. Pe urmă regele Tancredo i-a dat regelui Angliei patru nave mari, care se numesc ufsere, şi cincisprezece galere”. Benedict de Peterborough, Chronicle of the reigns of Henry II and Richard I, vol. I, în Rerum Britannicarum Medii Aevi Scriptores, ed. William Stubbs, London, 1867, p. 158-159. Evenimentul
489

161

Vladimir AGRIGOROAEI matrimoniale, care s-ar fi putut materializa prin căsătoria lui Arthur de Bretagne, nepotul lui Richard şi moştenitorul tronului angevin, şi una dintre fiicele regelui Tancredo. Schimbul de daruri pare cu atât mai curios cu cât este dublat de o alianţă politică. Sabia regelui Arthur va fi avut făcut oare o atât mare impresie asupra lui Tancredo, încât să valoreze tot atât cât o mare parte din flota sa ? Legenda regelui Arthur este atestată tocmai în acest spaţiu. Deşi mai târzii, variantele unei asemenea legende apar în directă legătură cu vulcanul Etna. Există trei variante ale unei poveşti conform căreia regele Arthur s-ar afla într-un tărâm mirific, ascuns pe acest munte, unde ar aştepta semnalul revenirii sale în lumea profană. Prima variantă a legendei, amintită de Gervasius de Tilbury în Otia Imperialia, începe prin a fixa cadrul poveştii: în Sicilia se află muntele Etna, numit în popor Mongibello, şi în apropierea lui se află oraşul Catania. Bidiviul episcopului de Catania a fugit într-o bună zi pe potecile muntelui, iar grăjdarul a pornit să îl caute, ajungând într-o peşteră din care se forma o cărare îngustă, dar lină, care l-a condus într-un tărâm al tuturor plăcerilor. În acest tărâm se afla un palat, iar în palat grăjdarul l-a găsit pe regele Arthur, întins pe un pat regal. Îi spuse din ce cauză a ajuns aici, iar regele îi dădu înapoi calul pentru a-l returna stăpânului său, nu înainte însă de a-i povesti cum a fost rănit în lupta împotriva nepotului Mordred şi a ducelui saxonilor, Childeric. În plus, îi dă şi cadouri pentru episcop, pe care le-au admirat toţi cei ce le-au privit491. Aflăm aşadar că la sfârşitul secolului al XII-lea, dată la care scria Gervasius de Tilbury, regele Arthur îşi făcuse simţită prezenţa şi în Sicilia normandă. În 1177, dată la care regele Guglielmo al II-lea se căsătorea cu Ioana Plantagenet, în Catania era episcop un anumit Robert, ale cărui naţionalitate şi nume de botez erau normande492. De asemenea, înaintea sa fuseseră episcopi de Catania numeroşi normanzi sau francezi, fapt care ar putea explica apariţia legendei arturiene într-un spaţiu străin cum era cel arabo-bizantin al Siciliei de est. Varianta tradiţională, care îşi are originea în legendele galeze şi cornubiene de la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul celui de al XII-lea, este că regele Arthur sa retras în Avalon, insula pomorum (i.e. lat. „insula merelor”); această tradiţie s-a perpetuat prin intermediul lucrării lui Geoffroi de Monmouth (Vita Merlini), în care insula capătă numele latinizat de Avalonia. Or, să ne aducem aminte că pseudodescoperirea de la Glastonbury a dat la iveală o cruce a regelui Arturus, pe care era scris că acesta iacet [...] sepultus in insula Avalonia493. Pentru arhipelagul britanic, Arthur era în Avalon, mort sau viu, iar pentru sicilieni, el era într-un
nu este amintit de alte cronici mult mai târzii, pentru că acestea nu povestesc pe îndelete şederea în Sicilia, ci se concentrează mai mult asupra faptelor lui Richard în Ţara Sfântă şi în prizonieratul german. The Crusade and Death of Richard I, edited by R.C. Johnston, în Anglo-Norman Texts, no. XVII, Anglo-Normand Text Society, Blackwell, Oxford, 1961, pp. 20-25; sau, Richard of Holy Trinity, Itinerary of Richard I and Others to the Holy Land, formerly ascribed to Geoffrey de Vinsaulf, In Parentheses Publications, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 2001, pp. 101115. 491 Arturo Graf, Miti, leggende e superstizioni del Medio Evo, capitolul Artù nell’Etna, ediţie electronică la www.classicitaliani.it, © 2003 - prof. Giuseppe Bonghi. 492 Thoma Rymer, Foedera, Acta, Conventiones…., tomus I, pars I, p. 17; Robertus episcopus de Catania (i.e. lat. „Robert episcopul de Catania”) este unul dintre martorii actului de dotă din 1177; pentru textul original vezi Anexa Acte oficiale şi scrisori. 493 i.e. lat. „zace [...] îngropat în insula Avalonia”.

162

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea tărâm mirific de pe muntele Etna. Oare ce a generat această ruptură de perspectivă? Arturo Graf494 presupune că motivul a fost colonizarea normandă a Siciliei, care a durat mai mult de un secol şi va fi adus cu sine un corpus de legende continentale, adaptate particularităţilor locului. Dar dacă vehiculul legendei arturiene în varianta sa siciliană ar fi fost grupurile de colonişti normanzi şi francezi, atunci varianta aceasta siciliană ar deriva din tradiţia continentalfranceză, cea a unui rege al Mesei Rotunde, cu cavaleri faimoşi şi al cărui caracter mântuitor este fie negat, fie neglijat. Un rege Arthur care trăieşte într-un alt tărâm şi care povesteşte despre rănile căpătate în luptele cu nepotul său Mordred şi cu ducele Childeric al saxonilor nu este Cavalerul francez pe care lam căuta. Lupta cu Mordred şi Childeric apare pentru prima oară la Geoffroi de Monmouth, în Historia Regum Britanniae, şi este amintită apoi doar în textele lui Geoffroi Gaimar, Robert Wace şi Layamon. Această variantă arturiană este cea a Regelui, prototipul dinastiei normando-angevine. Arturo Graf s-ar putea astfel înşela: legenda nu a sosit o dată cu marea imigraţie normando-franceză din a doua jumătate a secolului al XI-lea, ci mai târziu, după publicarea lucrării lui Monmouth (1135-1137). Evenimentul din Catania, ai cărui protagonişti au fost cei doi regi (Richard al Angliei şi Tancredo al Siciliei) este probabil rezultatul răspândirii în teritoriile suditalice a legendei arturiene în varianta sa normando-angevină. Oraşul Catania se află în imediata vecinătate a muntelui Etna, or, dacă Richard şi Tancredo au ales să se întâlnească acolo, printre cauze s-ar putea afla un preponderent substrat livresc. Cadoul regelui englez, sabia Excalibur (Caliburnus), este dovada unui spectacol. În apropierea peşterii pe unde se poate ajunge în tărâmul regelui Arthur se petrece o ceremonie care la o primă vedere pare ridicolă: un rege a cărui ţară se află într-o gravă criză politică şi economică îi oferă unui rege prosper o flotă, pentru a primi în schimb o sabie. Dar nu este o glumă, iar evenimentul este considerat atât de important, încât este amintit în cronicile contemporane. Sabia întrecea probabil cu mult preţul navelor, căci era un dar de suflet. Locul ceremoniei a fost ales probabil de comun acord, pentru a spori importanţa schimbului, iar regele Tancredo cunoştea legendele arturiene, venite în Sicilia printr-un intermediar angevin. Aceeaşi legendă mai apare în alte variante pe parcursul secolului al XIII-lea, la doi scriitori mai târzii: Cezar de Hesteirbach şi Ştefan de Bourbon. Cezar de Hesteirbach povesteşte cum în vremea împăratului Henric de Hohenstaufen trăia în biserica de la Palermo un diacon de origine germană, al cărui bidiviu s-a pierdut. Diaconul şi-a trimis servitorul să îl caute în lung şi în lat, şi într-o bună zi acesta s-a întâlnit cu un călător, care l-a întrebat unde se duce şi ce caută. Servitorul zise că încerca să găsească bidiviul stăpânului său, iar călătorul îi răspunse că ştie unde se află, anume la regele Arthur, seniorul lui, care trăieşte pe muntele Gyber; dacă diaconul doreşte să-şi recupereze calul, el trebuie să vină acolo peste 14 zile. Întors la Palermo, servitorul i-a povestit stăpânului întâmplarea, acesta a râs şi nu s-a dus pe muntele Gyber, iar în ziua sorocită a murit495. Muntele Gyber este probabil muntele Mongibello, al cărui nume, separat
494 495

Arturo Graf, ibidem, 2003. Arturo Graf, ibidem, 2003.

163

Vladimir AGRIGOROAEI ca Monte Gibello, se aseamănă fonetic496. Povestea este aşadar asemănătoare, pe muntele Etna (popular Mongibello) rămâne tot regele Arthur, iar celălalt personaj devine servitorul unui diacon german. Este o readaptare a legendei la noul cadru cultural din Sicilia: dinastia de Altavilla dispăruse o dată cu ultimul său reprezentant, minorul Guglielmo al III-lea, fiul regelui Tancredo, şi în locul ei se aşezase dinastia germană de Suabia, cu regele şi împăratul Henric de Hohenstaufen. Cel care consemnează legenda este la rândul lui un german, pe nume Cezar de Hesteirbach şi acţiunea se petrece tocmai în primii ani de domnie ai acestei dinastii. De asemenea, structura poveştii este şi ea alterată: regele Arthur nu mai înapoiază calul, ci îi cere prin intermediari diaconului să îşi facă apariţia în lumea morţilor. Acesta încetează din viaţă pentru că nu a dat ascultare rugăminţii regelui legendar. Varianta lui Ştefan de Bourbon este că un călugăr originar din Puglia, pe nume Giovanni, a urcat muntele Vulcan pe urmele calului stăpânului său. A găsit acolo un oraş necunoscut şi, întrebând portarul dacă ştie ceva despre calul pierdut, a fost îndrumat să se adreseze unui principe înconjurat de cavalerii săi, dar să nu cumva să guste din mâncarea ce i se va oferi. Principele îl invită să bea şi să mănânce, dar călugărul refuză. Primeşte însă o năframă cu mâncare pentru stăpânul său; dacă acesta va mânca, calul îi va fi înapoiat. Pe drumul de întoarcere, ajuns la malul mării, călugărul a desfăcut năframa, din care a ţâşnit o flacără, şi, aruncând-o în mare, a luat foc până şi aceasta497. Modificările de structură sunt şi ele într-un stadiu avansat. Dacă legenda consemnată de Cezar de Hesteirbach era adaptată la dominaţia socio-culturală a dinastiei de Suabia, planul variantei consemnate de Ştefan de Bourbon este rodul unei sinteze populare. Vizitatorul capătă un nume (Giovanni), iar stăpânul său nu mai este important în cheia poveştii. Pierderea calului este de importanţă secundară şi nu interesează decât sub formă de pretext, iar principele nenumit (regele Arthur în ultima sa fază italică) este un rege al morţilor, care poate înrobi sufletul celor vii dacă aceştia vor consuma alimente sau băuturi din lumea infernală. Transformarea cadrului a determinat şi transformarea legendei. O tradiţie similară este prezentată în poemul francez Floriant et Florète, în care se povesteşte că muntele Etna este tărâmul în care domneşte Morgana, sora regelui Arthur. Această ţară se numeşte Faerie (Ţara Zânelor) şi Morgana îl duce acolo pe eroul Floriant, fiul lui Elydus, regele Siciliei, pentru a-l educa. După ce sunt amintite toate peripeţiile prin care trece acesta în viaţa de cavaler, aceeaşi Morgana îl aduce împreună cu Florète, soţia lui, în ţara Faerie, unde nu există moarte. În finalul poemului se spune că până şi Arthur va veni acolo când îi va veni vremea. Varianta era aşadar cunoscută, la o dată mult mai târzie, în spaţiul continental-francez498. Cu toate acestea, un munte idilic în care există o ţară a
Confuzia dintre cele două foneme (L şi R), se datorează asemănărilor de articulare; amândouă sunt în clasa semivocalelor (sonantelor), grupa lichidelor. 497 Arturo Graf, ibidem, 2003. 498 Li rois Artus, au defenir, Mes freres i ert amenez Quant il sera a mort menez i.e. fr. med. „Regele Arthur, la ceasul morţii, Fratele meu, va veni tot aici,
496

164

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea zânelor, nu putea avea succes în rândul autohtonilor obişnuiţi cu adevăratul munte Etna. Din cauza continuelor erupţii vulcanice şi a emanaţiilor de gaze, el era pentru italici o întruchipare a Iadului. Isidor din Sevilia îl identifica cu Gheena499 şi Gotefrid din Viterbo împărtăşea aceeaşi opinie500. Pe muntele Etna trăiau diavolii şi duhurile rele, iar cei care vor fi inventat noua legendă a regelui Arthur nu erau localnicii, ci nişte străini. Tocmai din aceste cauze povestea arturiană rămâne în ultimul său stadiu fără personajul principal: regele nu mai este prezent; în locul lui apare un principe anonim şi atât. Observăm că tărâmul mirific de pe muntele Etna (varianta lui Gervasius de Tilbury şi Floriant et Florète), ajunge într-o primă fază o lume paralelă (Cezar de Hesteirbach), pentru a deveni în cele din urmă Lumea Cealaltă, iar personajele de pe acest tărâm, principele şi cavalerii săi, să devină la rândul lor nişte făpturi diavoleşti (Ştefan de Bourbon). În primele două variante, regele Arthur există, pentru că scenariul lor îi este propice. Arthur este un rege bun, un adevărat model demn de a fi urmat de monarhii vremii. În momentul în care evoluţia poveştii alunecă către tonuri macabre, el dispare, pentru a lăsa locul unor personaje negative. În plus, din literatura italiană a secolului al XIII-lea ni s-a păstrat un curios poem popular, intitulat Detto del Gatto Lupesco. Nu se ştie ce ar putea însemna numele povestitorului şi personajului principal, Gatto Lupesco. Ceea ce pare un prenume este poate o poreclă – Motanul –, iar cel de al doilea nume este un patronimic în –esco, un sufix frecvent între numele italiene, echivalent al românescului -escu. Numele poate fi o glumă lexicală, de felul „Motanul Lupescu”, motiv pentru care l-am tradus întocmai. Acest personaj curios, asupra căruia nu avem indicii dacă este un animal sau un om, se abate pe o cărare, unde se întâlneşte cu doi cavaleri: Allora uscìo fuor del cammino ed intrai in uno sentieri ed incontrai duo cavalieri de la corte de lo re Artù, ke mi dissero: "Ki·sse' tu?" E io rispuosi in salutare: "Quello k'io sono, ben mi si pare. Io sono uno gatto lupesco, ke a catuno vo dando un esco, ki non mi dice veritate. Però saper vogl[i]o ove andate, e voglio sapere onde sete
Când va fi trimis la moarte”. Arturo Graf, ibidem, 2003. 499 Mons Aetnae ex igne et sulphure dictus, unde et Gehenna. i.e. lat. „Muntele zis al Etnei din cauza focului şi a pucioasei, de unde şi Gheena”. 500 Mons ibi flammarum, quas evomit, Aetna vocatur: Hoc ibi tartareum dicitur esse caput i.e. lat. « Acolo muntele se numeşte Etna de la flăcările pe care le varsă Acolo se spune că acesta este capul Tartarului. » (după Gotefridus Viterbiensis, Pantheon, RIS, V)

165

Vladimir AGRIGOROAEI e di qual parte venite". Quelli mi dissero: "Or intendete, e vi diremo ciò che volete, ove gimo e donde siamo; e vi diremo onde vegnamo. Cavalieri siamo di Bretagna, ke vegnamo de la montagna ke ll'omo apella Mongibello. Assai vi semo stati ad ostello per apparare ed invenire la veritade di nostro sire lo re Artù, k'avemo perduto e non sapemo ke·ssia venuto. Or ne torniamo in nostra terra, ne lo reame d'Inghilterra. A Dio siate voi, ser gatto, voi con tutto 'l vostro fatto"501. Numele muntelui de la care se întorc cei doi cavaleri este Mongibello, or, acesta este tocmai numele sub care este cunoscută Etna în popor. Cei doi cavaleri, care sunt din Bretagna, se vor întoarce acasă în lo reame d’Inghilterra, ceea ce indică
i.e. it. med. « Aşa se făcu că am ieşit de pe drum Şi am intrat pe o potecă, Şi am întâlnit doi cavaleri De la curtea regelui Arthur, Care-mi spuseră : Cine eşti tu ? Şi le-am răspuns cu-o salutare: Cine sunt eu, e treaba mea. Eu sunt un Motan Lupescu, Care o să dau fiecăruia câte un escu, Dacă nu îmi spuneţi adevărul. Ci vreau să ştiu unde mergeţi Şi vreau să ştiu de unde sunteţi Şi din care parte veniţi. Aceia îmi spuseră: Să luaţi aminte, Şi o să vă spunem ce vreţi, Încotro mergem şi de unde suntem Şi o să vă spunem de unde venim. Suntem cavaleri din Britania, Care venim de la muntele Pe care oamenii îl numesc Mongibello Atât de mult v-am poposit prin hanuri, Ca să onorăm şi să găsim Adevărul despre seniorul nostru, Regele Arthur, pe care l-am pierdut Şi nu ştim ce s-a întâmplat cu el. Acum ne întoarcem în ţara noastră În regatul Angliei. La Dumnezeu cu voi, sir Motane, Cu voi şi cu a voastră soartă ».
501

166

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea faptul că sicilienii nu făceau distincţie între regatul angevin al Angliei şi principatul Ţării Galilor sau ducatul de Bretagne. Toate trei erau subsumate coroanei angevine, iar cavalerii sunt de o naţionalitate „engleză”, pentru că ţara lor este aceeaşi Inghilterra. Regele Arthur apare de cinci ori în legătură cu Sicilia şi cu muntele Etna: o dată în Otia Imperialia a lui Gervasius de Tilbury, a doua oară la Cezar de Hesteirbach, a treia oară în poemul francez Floriant et Florète, a patra oară întrun schimb de daruri la poalele muntelui Etna şi în cele din urmă într-un poem popular italian de secol XIII. Toate aceste cinci fapte definesc ceea ce am putea numi „varianta siciliană” a legendei arturiene, un subtip încadrabil într-unul dintre cele trei mari tipuri de Arthuri cunoscuţi în cursul secolului al XII-lea, anume tipul Normandul, a cărui răspândire se restrânge de obicei la regatul normandoangevin al Angliei. Subtipul sicilian are însă o serie de caracteristici cu totul aparte. Regele Arthur încă trăieşte, şi nu în Avalon, ci pe muntele Etna, iar insula Avalon nu este nici măcar amintită, pentru că ea nu este cunoscută. Normanzii sud-italici îl revendică pe Arthur doar pentru ei, dar păstrează o singură caracteristică a Mântuitorului galez şi cornubian: întoarcerea lui viitoare şi existenţa lui într-o lume paralelă. În varianta sa normando-angevină, regele Arthur fusese desfiinţat ca Mântuitor. La sfârşitul secolului al XII-lea el era deja mort, îngropat şi descoperit la Glastonbury de către călugări, probabil la indicaţiile regelui Henric al II-lea Plantagenet. Invenţia normando-angevină era o contrapondere a propagandei galeze, iar învierea regelui Arthur trebuia desfiinţată ca fapt istoric; galezii şi cornubienii nu trebuiau să mai creadă în speranţa viitoare, ci să se supună prezentului normand. Or, la Geoffroi de Monmouth sunt ecouri ale unei nemuriri arturiene, voalate într-o mare de evenimente istorice inventate, pentru că ruperea de Arthur Mântuitorul se va produce numai o dată cu Geoffroi Gaimar şi Robert Wace, continuatorii lui lui Monmouth. Curiosul subtip sicilian se explică printr-o apariţie destul de timpurie. Dacă regele Arthur ar fi ajuns în Sicilia după redactarea lucrărilor lui Gaimar şi Wace, el nu ar mai fi fost nemuritor. Ajuns probabil îndată după 1135-1137, când Monmouth îşi publică Historia Regum Britanniae, mai păstrează un ultim ecou al modelului galez. De asemenea, este exclusă originea pur galeză sau cornubiană, pentru că varianta consemnată de Gervasius de Tilbury aminteşte luptele duse cu Mordred şi cu saxonul Childeric, invenţii ale pseudo-istoriei lui Geoffroi de Monmouth. Cel de la care Gervasius va fi auzit legenda lui Arthur pe Etna era aşadar unul dintre cititorii lui Monmouth, iar lucrarea acestuia se va fi bucurat de o mare faimă în rândul nobilimii normande din Italia de sud. Probabil că între reprezentarea de la Otranto şi subtipul sicilian există mai mult decât o asemănare. Animalul de la Otranto este unul fantastic, din Lumea Cealaltă, pe care regele Arthur îl călăreşte în călătoria sa către lumea muritorilor. Este vorba aşadar de o coincidenţă: regele Arthur reprezentat la Otranto este unul şi acelaşi cu cel din poemul Gatto Lupesco, din legenda consemnată de Gervasius de Tilbury şi din cea a lui Cezar de Hesteirbach. În plus, el este acelaşi rege care a determinat schimbul de daruri de la Catania. Întâlnirea lui Richard cu Tancredo a fost probabil confruntarea a două tradiţii arturiene diferite: Regele şi Cavalerul, dintre care cea de a doua a învins, pentru

167

Vladimir AGRIGOROAEI că stadiul sicilian al legendei va dispărea în cursul secolului al XIII-lea. La Ştefan de Bourbon Arthur deja lipsea; în locul lui îşi făcuse apariţia un principe, care nu păstra din persoana lui decât cavalerii, un detaliu continetal-francez. La fel se întâmplă şi în poemul Detto del Gatto Lupesco. Probabil că spre sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea subtipul sicilian tindea să migreze către tiparul modelelor franceze. Arthur nu mai era un rege, ci un regecavaler. În cele din urmă legendele se vor fi amestecat în corpusul târziu de legende arturiene, a căror sinteză s-a petrecut o dată cu Thomas Malory. Din subtipul sicilian se mai păstrează doar fragmente exotice: un mozaic, o legendă şi un poem popular.

168

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

CONCLUZII
În momentul în care ne propuneam redactarea unui studiu asupra celor două reprezentări italiene de secol XII, inocenţa cu care doream să încercăm această întreprindere era atât de mare, încât socoteam că un singur an ar fi de ajuns pentru trecerea în revistă a documentaţiei şi finalizarea lucrării. Aşa cum se întâmplă adeseori, planul iniţial nu s-a dovedit viabil, documentarea a durat mai mult de un an şi în final putem spune că nu am trecut în revistă toate aspectele problemei. Ceea ce am reuşit să surprindem au fost liniile esenţiale între care puteau fi interpretate cele două imagini arturiene. Atenţia noastră nu se putea distribui în mod egal asupra lui Artus de Bretania de la Modena şi asupra lui REX ARTVRVS de la Otranto. Ea s-a concentrat cu precădere asupra reprezentării din Italia de nord, iar reprezentarea normandă, sud-italică, a trecut astfel pe planul al doilea, fără a fi câtuşi de puţin ignorată. O a treia posibilă reprezentare arturiană, propusă de Rita Lejeune, a fost dovedită nejustificată printr-o documentaţie succintă. La începutul cercetării cunoşteam, dintre multele ipoteze formulate în decursul vremii, doar trei ipoteze valabile în interpretarea arhivoltei portalului della Pescheria. Prima dintre ele aparţinea lui Roger Sherman Loomis şi prelua datarea mult prea timpurie a lui Arthur Kingsley Porter, identificând mai ales posibilele scenarii ale reprezentării. În plus, Loomis considera că modelul iconografic al arhivoltei modeneze era arhivolta portalului dei Leoni a bisericii San Nicola di Bari şi explica relaţia dintre cele două prin şederea în Italia de sud a ducelui de Bretagne. O a doua ipoteză fusese formulată de către Roberto Salvini şi viza exclusiv identificarea sculptorului arhivoltei cu subiect arturian, pe când cea de a treia, cea a lui Jacques Stiennon şi a Ritei Lejeune, clarifica detaliile legate de datare (ca. 1120-1140) şi atrăgea atenţia asupra presupuselor legături dintre regele Arthur de la Otranto, personajul de pe Ghirlandina şi compoziţia cavalerească de pe portalul della Pescheria. Cercetarea noastră a încercat să nu se concentreze asupra ecuaţiei Subiect – Predicat – Obiect, aşa cum făcuseră toate cele trei cercetări anterioare, ci să identifice toate circumstanţele care au făcut posibilă migraţia legendelor arturiene în spaţiul italic. În plus, am socotit necesar să împărţim prezenţele arturiene de dinaintea şi din timpul secolului al XII-lea în câteva tipuri sau variante. Toate cele trei variante erau puternic individualizate şi ocupau trei spaţii geografice comunicante, a căror intersecţie culturală se producea în jurul Canalului Mânecii. Primul spaţiu era cel galez-cornubian-breton, în care se vorbeau limbi gaelice, urmaşe ale străvechii limbi britane. Acest areal îl produsese pentru prima oară pe eroul Arthur. Cu timpul, prin „creştinare”, Arthur a devenit un Mântuitor şi mai apoi un rege. Cel de al doilea spaţiu era regatul normando-angevin al Angliei, în care tiparul regelui a fost preluat pe o cale exclusiv livrescă şi modulat la forma monarhului ideal al întregului arhipelag britanic. Din acest spaţiu, prin influenţe bretone, regele Arthur a ajuns apoi peste Canalul Mânecii în Franţa, unde, influenţat de noua tradiţie 169

Vladimir AGRIGOROAEI curtenească, a devenit treptat un rege-cavaler, egalul cavalerilor de la curtea sa. Ştiam aşadar că cele trei stadii existau simultan în secolul al XII-lea. Cu toate acestea, spaţiul galez nu a adoptat niciodată modelul de Arthur Normand, pentru că ar fi trebuit ca o dată cu el să accepte şi suveranitatea regelui de la Londra. Nu a acceptat nici modelul de Arthur Cavaler, pentru că acesta nu avea nimic de a face cu realităţile politice de la curţile principilor galezi. Ţara Galilor a păstrat cu ostentaţie modelul Mântuitorului, deoarece era unul dintre instrumentele propagandei. În mod asemănător, tiparul normando-angevin a încercat să desfiinţeze Mântuitorul galez, fiindcă el atenta la aceeaşi suveranitate pan-britanică vehiculată şi de curtea londoneză. În 1191, la Glastonbury, regele Henric al II-lea Plantagenet reuşea în sfârşit să îl demonstreze pe Arthur mort şi îngropat, iar precursorii săi făcuseră tot ce le stătea în putinţă să înăbuşească propaganda galeză şi să preia din legendă doar motivul regelui ideal. Arthur Cavalerul din spaţiul francez continental nu cunoştea nici el realităţile culturale ale Ţării Galilor şi nici conflictul de propagandă dintre regii normanzi şi principii celţi. Ştim astfel că, deşi spaţiul geografic permitea comunicarea celor trei variante, ele rămâneau conservatoare din cauza diferenţelor de mediu politic. Influenţele şi schimburile dintre cele trei tipuri de Arthur se întâlnesc numai între două variante, cea a Normandului şi cea a Cavalerului, care sunt unite printr-o identitate de limbă: atât pe continent cât şi în Anglia, publicul legendelor arturiene vorbea franceza. Tocmai acest fapt a condus treptat către supremaţia variantei continentalfranceze şi dispariţia celei normando-angevine. În Renaştere, modelul francez se impusese definitiv şi din cel normando-angevin nu se mai păstrau decât aluzii şi tipare lipsite de semnificaţia originală. Atunci când am început studierea arhivoltei, ştiam că la Modena este reprezentat un cavaler şi nu un rege sau un mântuitor, fapt pentru care presupuneam că originea legendei era una franceză. Cu toate acestea, spaţiul francofon continental nu atesta existenţa literară a legendelor cu subiect arturian decât în cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea, pe când Modena era databilă în prima. Presupunerea noastră era că varianta franceză exista in nuce cu multă vreme înainte de marea sa explozie literară. Am pornit de la definirea spaţiului şi a timpului în care a fost sculptată arhivolta de la Modena. De asemenea, am observat că în provincia Emilia-Romagna reprezentările cu subiect laic erau atestate şi în alte localităţi, toate legate între ele prin prezenţa ctitoricească a contesei Matilda de Canossa. O primă circumstanţă era dictată de această mare doamnă, ale cărei legături cu spaţiul francez vor fi putut aduce legenda arturiană în Câmpia Padului. Pe de altă parte studiul iconografic al arhivoltelor contemporane ne demonstra că atât Franţa cât şi Italia aveau o preferinţă scăzută pentru scenele cu subiect curtenesc sau cavaleresc. În ciuda acestei lipse, arhivolta portalului nordic al catedralei San Nicola de la Bari oferea aceeaşi compoziţie, iar anterioritatea ei (1105-1115) o indica drept sursă. Cu toate acestea, la Bari identificasem doar un cap de serie iconografică, nu şi un scenariu identic. Lipseau personajul feminin, concentrarea compoziţiei în partea stângă şi numele specific arturiene. Arhivolta de la San Nicola reprezenta probabil asediul cetăţii Bari de către armatele lui Robert Guiscard, pe când cea

170

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea de la Modena –asediul unui castel imaginar de către cavalerii regelui Arthur. Ne întrebam ce legături vor fi determinat similitudinile de compoziţie dintre cele două arhivolte. Trecerea în revistă a castelelor existente în intervalul 1120-1140 ne dovedea că arhivolta portalului della Pescheria înfăţişează o fortificaţie lombardă, din Câmpia Padului sau din Toscana, pe când cea de la Bari un simplu donjon. Originea sculptorului de la Modena va fi fost una locală şi probabil că nu el a fost cel care a dictat prelucrarea modelului iconografic. Studiul consacrat numelor demonstra încă o dată că provenienţa legendei de la Modena este franceză, cu precizarea că teritoriile originare vor fi fost Franţa centrală şi Normandia, iar studiul costumelor indica acelaşi areal. De asemenea, arhivolta de la Bari, diferită prin iconografia castelului, atesta acelaşi echipament al cavalerilor, ceea ce ne-a îndemnat să credem că seria de coincidenţe dintre cele două compoziţii ar proveni dintr-un mediu normand, fie sud-italic, fie septentrional-francez. În acest stadiu al cercetării socoteam că la sfârşitul secolului al XI-lea sau la începutul celui de al XII-lea a existat o mişcare de populaţie care a determinat apariţia legendei arturiene în mediul lombard. Pornind către identificarea vehiculului, am eliminat de la bun început fenomenul pelerinajului, deoarece majoritatea pelerinilor francezi din această perioadă se îndreptau către Santiago de Compostella, dincolo de munţii Pirinei. Singurul drum important de pelerinaj care străbătea Câmpia Padului era Via Francigena, dar traseul lui nu trecea prin oraşul Modena, ci se îndrepta prin trecătorile joase ale munţilor Apenini către Toscana şi Lazio. Prin Modena treceau două drumuri, orientate est-vest şi nordsud. Primul dintre ele ducea de la Piacenza la Ravenna şi mai apoi cobora coasta adriatică către Monte Sant’Angelo, iar cel de al doilea se orienta spre pasul Brenner. Dacă motivul arturian era legat de existenţa unui mare drum comercial, de pelerinaj sau militar, atunci Arthur-ul care ar fi trebuit să ajungă la Modena ar fi fost unul de tradiţie germană. În plus, în cazul variantei pelerinilor legenda arturiană ar fi trebuit să se disperseze treptat de la nord de Alpi către Italia lombardă. O arhivoltă cu un subiect similar ar fi trebuit să-şi facă mai întâi apariţia la Milano, Pavia sau Piacenza, dar nu la Modena. Cea a portalului della Pescheria nu atestă o migraţie, ci un eveniment singular. Renunţând la pelerinii francezi, am căutat explicaţia în călătoriile unor nobili celebri sau în mişcările de populaţie care au avut loc în acelaşi interval. Cele două călătorii ale arhiepiscopului Anselm de Canterbury nu explicau nici ele reprezentarea arturiană. Deşi participant la conciliul de la Bari (1098) şi prieten al contesei Matilda de Toscana (1104), arhiepiscopul Anselm ajunsese la Bari prea devreme pentru a putea vedea arhivolta portalului dei Leoni, iar suita sa era una de înalţi prelaţi şi nu una de nobili înclinaţi obiceiurilor curteneşti. Ne-am oprit apoi asupra primei cruciade (1096-1097), întrucât traseul armatelor franceze putea determina aceeaşi migraţie a motivului: trupele lui Ştefan de Blois, Hugh de Vermandois, Robert de Normandia şi Robert de Flandra erau originare tocmai din spaţiile francofone pe care le presupuneam a fi punctul de plecare al motivului arturian, iar traseul lor a trecut şi pe la Bari. În ciuda acestor argumente, nici această variantă nu se potrivea, întrucât şederea lor la Bari fusese foarte scurtă şi nu trecuseră prin Modena. Pelerinii săraci care au părăsit armatele lor pentru a se

171

Vladimir AGRIGOROAEI întoarce în Franţa au ajuns în Câmpia Padului, ba este foarte posibil să fi staţionat acolo pe întreg parcursul iernii sau să fi trecut prin Modena către pasul Brenner, dar ei erau oameni de rând în rândul cărora nu circula varianta continentală a regelui Arthur. În fine, armatele franceze participante la cruciada din 1101 au parcurs Italia într-un timp foarte scurt, iar comunicarea lor cu trupele lombarde era împiedicată de rivalităţile căpeteniilor şi antipatiile naţionale. Surpriza a venit o dată cu cercetarea campaniilor principelui normand Bohemund de Tarent şi Antiohia, seniorul cetăţii Bari şi idolul cruciaţilor din Câmpia Padului. Probabil că legenda arturiană a apărut pe arhivoltă prin intermediul călătoriei sale franceze, fapt atestat şi de numele de tradiţie arturiană, rolandiană şi normandă din actele târzii de la Modena. Ştim aşadar că mai mulţi nobili normanzi şi francezi au plecat în cursul anului 1106 din Franţa centrală către oraşul Bari, unde au poposit pentru aproape un an, timp în care principele Bohemund îşi construia flota pentru campania bizantină. Tot la Bari se aflau probabil şi nobili din Modena, Pavia, Verona, Milano şi alte oraşe din Câmpia Padului, pe unde Bohemund trecuse în toamna anului 1105 să recruteze trupe. Întâlnirea cavalerilor normanzi şi francezi cu cei din Modena se putea petrece astfel de-a lungul unui întreg an. Poate că modenezii se vor fi împrietenit cu aceştia şi în aşteptarea campaniei bizantine vor fi povestit întâmplări din prima cruciadă. Francezii şi normanzii au adăugat acestor poveşti eroice unele legendare, despre un rege pe nume Artus, care fusese cândva stăpânul ţării numite Bretania. La curtea lui Artus se aflau cavalerii Isdernus şi Galvariun, seneşalul Che, precum şi eroul Galvaginus, nepotul regelui. Cândva, regina Winlogee fusese răpită de Mardoc, un alt rege din poveşti, şi cavalerii lui Artus au pornit împreună cu seniorul lor să o elibereze. În drum spre castelul lui Mardoc, Galvaginus s-a luptat cu temutul Carrado, iar Artus cu piticul Burmaltus, în vreme ce regina aştepta să fie salvată şi privea cu îngrijorare de după crenelurile castelului. Probabil că întreg scenariul se sfârşea cu bine, iar Artus şi Winlogee se întorceau în cetatea lor, însoţiţi de suita cavalerilor eliberatori. Poate că nu aceasta va fi fost povestea, poate că modenezii au auzit mai multe poveşti, pe care le-au adunat, combinat şi adaptat, creând propria lor legendă arturiană. Tot la Bari nobilii din Modena au văzut arhivolta portalului nordic, abia sculptată de un meşter local şi asamblată la ordinele abatelui Eustatius, pe care au admirat-o îndelung. Întorşi mai târziu în patrie, au comandat şi ei o arhivoltă şi, cum scenariul de la Bari nu li se părea reprezentativ, au ales legenda arturiană povestită de cavalerii de dincolo de Alpi. Sculptorul era un meşter local, care nu cunoştea arhivolta portalului nordic de la San Nicola. El a încercat să dea viaţă scenariului după planul compoziţiei care i-a fost descrisă, şi a respectat întrutotul dorinţele comanditarilor. Pe lintel a închipuit scene din fabule, pe intradosul uşorilor – lunile anului, iar coloanele le-a aşezat tot pe doi lei. Atunci când portalul a fost terminat, comanditarii erau satisfăcuţi de lucrare. Copii lor, botezaţi Arthur, Roland, Tancred şi Bohemund, au semnat mai târziu actele păstrate în arhivele comunei din Modena. Ştiau povestea de pe arhivoltă de la părinţii lor şi poate că au transmis-o urmaşilor, dar în secolul al XIII-lea s-a produs o alterare. Modenezii au uitat legenda veche şi au aflat despre un nou rege Arthur venit din nord. Vechiul Arthur întâlnit la Bari urma să fie uitat.

172

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

Aflasem astfel cine a determinat apariţia de la Modena. Ne întrebam apoi care va fi fost sensul regelui Arthur de la Otranto. Ipotezele anterioare, cele ale Ritei Lejeune şi ale lui Walter Hang, presupuneau că personajul este legat de sensul animalului pe care îl călăreşte, aparţinând astfel unui Tărâm de Dincolo, în care fie ar fi învins demonul, fie ar fi fost stăpânit de el. Nici acum nu ştim dacă aceasta este interpretarea valabilă a siluetei de mozaic. Ceea ce cunoaştem însă este legătura cu figura lui ALEXANDER REX prin intermediul numelui şi al coroanei. Regele Arthur de la Otranto se întâlnise pentru prima oară cu spaţiul bizantin. Reprezentarea lui pe mozaic ca o contrapondere a reprezentării lui Alexandru cel Mare mima una dintre cele două origini de la care se revendica regele normand de la Palermo. În intervalul în care meşterul mozaicar Pantaleone îşi asamblase opera de artă, la curtea de la Palermo era rege Guglielmo I supranumit il Malo („cel Rău”). El fusese multă vreme ocupat cu răscoalele nobililor normazi şi cu cele ale populaţiei greceşti, iar arhiepiscopul şi guvernatorul de la Otranto se dovediseră pe parcursul tuturor acestor evenimente reprezentanţii săi mereu fideli. Tocmai de aceea cele două siluete de pe mozaicul sud-italic sunt întruchipările sale ideale: rege de tradiţie europeană şi despot bizantin. Spre deosebire de cazul de la Modena, regele Arthur intra astfel în mediul propagandei, ceea ce indică provenienţa sa normando-angevină. La Otranto, el nu este urmat de cavaleri şi îmbină Lumea de Dincolo cu regalitatea contemporană. Putem spune că avem de a face cu un stadiu arhaic al modelului normando-angevin, deoarece el mai trăieşte încă în Ţara Morţilor, fie ea Avalonia sau Mongibello, aşa cum o atestă poemul Detto del Gatto Lupesco şi povestea lui Gervasius de Tilbury. Arthur Normandul a ajuns probabil în Italia de sud la scurtă vreme după publicarea lucrării lui Monmouth, fiind iute asimilat şi refolosit, motiv pentru care a avut parte atât de o „viaţă fără de moarte” cât şi de un profil normando-angevin. La fel ca şi varianta din Câmpia Padului, subtipul sicilian al lui Arthur a dispărut în secolul al XIII-lea, fiind prins în fluxul romanelor de tradiţie continental-franceză lansate de scriitorul Chrétien de Troyes. Legenda lui Arthur pe muntele Etna s-a transformat mai sub forma cavalerească atestată la Cezar de Hesteirbach, pentru a-şi pierde în cele din urmă protagonistul. În urma studiilor întreprinse asupra celor două reprezentări italice din secolul al XII-lea, ştim că regele Arthur nu s-a infiltrat progresiv în peninsula italică, ci a apărut brusc şi aparent inexplicabil. Modena şi Otranto atestă o zvâcnire a legendei arturiene în secolul al XII-lea, rezultat al deschiderii culturale şi politice a Occidentului medieval. O dată cu sfârşitul aceluiaşi secol, materia britană va migra pe o cale exclusiv literară, aşa cum o atestă frescele din munţii Alpi şi romanele cavalereşti italiene. Tocmai pentru că explicaţia acestor Arthuri anacronici provine mai mult din studierea istoriei secolului al XII-lea decât din cercetările de literatură comparată sau din cele de istorie a artei, ei nu interesează sub raport artistic sau literar, ci doar în contextul cultural eclectic de la mijlocul evului mediu. Arthurii italieni nu sunt autohtoni, ca în Franţa, Ţara Galilor şi Anglia, ci fantezii care bântuiau imaginaţia locuitorilor de la Modena şi a normanzilor sud-italici. Ei sunt exotici şi apar doar în arta romanică, locul în care

173

Vladimir AGRIGOROAEI se manifestă toţi monştrii fantastici ai bestiarului. Pentru galezi, regele Arthur era un mântuitor, pentru regele Angliei – un precursor, iar pentru francezi – o justificare a noii tradiţii curteneşti. Pentru italieni regele Arthur era un prinţ din poveşti. Cetăţile Modena şi Otranto rămân martorii infinitelor forme pe care regele legendar le-ar fi putut lua dacă tradiţia continental-franceză nu ar fi învins în lupta literară din secolul al XIII-lea. Artus de Bretania şi REX ARTVRVS sunt fosilele unei evoluţii culturale.

174

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

BIBLIOGRAFIE
CRONICI

Annales Cambriae, edited by the Rev. John Williams Ab Ithel (MA, Rector of Llanymowddwy, Merionethshire), London, Longman-Green-Roberts, 1860. Chroniques des Comtes d’Anjou et des seigneurs d’Amboise, publiées par Louis Halphen et René Poupardin, collection de textes pour servir à l’étude et à l’enseignement de l’histoire, Picard, Paris, 1913. The Crusade and Death of Richard I, edited by R.C. Johnston, în AngloNorman Texts, no. XVII, Anglo-Normand Text Society, Blackwell, Oxford, 1961. Facsimile and Text Edition of the Book of Taliesin, reproduced and edited by I. Gwenogbryn Evans (M.A. at Oxford, D.Litt. at University of Wales), Llanbedrog Editions, North Wales, 1910. Lais féeriques des XIIe et XIIIe siècle, présentation, traduction et notes par Alexandre Micha, Flammarion, Paris, 1992. Eadmerus, Historia Novorum in Anglia et opuscula duo de vita Sancti Anselmi et quibusdam miraculis eius, ed. Martin Rule, Rerum Britannicarum Medii Aevi Scriptores, Longman & co., London, 1884. Hans Hagenmeyer, Chronologie de la première croisade. 1094-1100, éd. Ernest Leroux, Paris, 1902. Henry, Archdeacon of Huntington, The History of the English (A.C. 55 – A.D. 1154), in 8 books, ed. by Thomas Arnold, Rerum Britannicarum Medii Aevi Scriptores, London, 1879. Layamon, Brut, edited from British Museum Ms. Cotton Caligula A.IX and British Museum Ms. Cotton Otho C.XIII by G.L. Brook and R.F. Leslie, published for the Early English Text Society by the Oxford University Press, London-New York, 1963-1978. Willelmi Malmesbiriensis Monachi De Gestis Regum Anglorum Libri Quinque, Historiae Novellae Libri Tres, ed. W. Stubbs, în Rerum Britannicarum Medii Aevi Scriptores, Rolls Series, London 1887-1889, vol. I. Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha, Flammarion, Paris, 1994. M.L. de Mas Latrie (Chef de Section aux Archives de l’Empire, Sous-directeur des études à l’école impériale de Chartes), Traités de paix et de commerce et documents divers concernant les rélations des Chrétiens avec les Arabes de l’Afrique Septentrionale au Moyen Âge, récueillis par ordre de l’Empereur et publiés avec une introduction historique, Henri Plon, Paris, 1868. Geoffrey of Monmouth, History of the Kings of Britain, translated by Sebastian

175

Vladimir AGRIGOROAEI Evans, revised by Charles W. Dunn (Professor of English at New York University), introduction by Gwyn Jones (Professor of English Language and Literature at University College of Wales, Aberystwyth), Everyman’s Library, Dent Editions, London, 1963. Geoffrey de Monmouth, History of the Kings of Britain, translated by Aaron Thompson, with revisions by J.A. Giles, In Parentheses, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 1999. Ludovicus Antonius Muratorius, Rerum Italicarum Scriptores ab Anno Aerae Christianae quingentesimo ad millesimum-quingentesimum, Mediolani, 1723, 28 vol; am folosit: Tomus III - Anastasii Bibliothecarii Historia de Vitis Romanorum Pontificum - Pandulphi Pisani Vitae Pontificum Romanorum usque ad Honorium II Tomus IV - Arnulphi Historiae Mediolanenses - Landulphi Senioris Mediolansenses Historiae - Chronicon Regum Italiae - Chronica Sacri Monasterii Casinensis Tomus V - Alexandri Telesini Coenobii Abbatis De Rebus Gestis Rogerii Siciliae Regis - Eiusdem Alexandri Abbatis Telesini Alloquium ad Regem Rogerium - Gaufredi Malaterrae Historia Sicula - Anonymi Barensis Chronicon - Anonymi Casinensis Chronicon - Anonymi Monachi Casinensis Chronicon - Falconis Beneventani Chronicon - Lupi Protospatae Rerum in Regno Neapolitarum Gestarum ab Anno Sal. 860 ad 1102 Breve Chronicon - Radulphi Cadomensis eius familiari Gesta Tancredi Principis in Expeditione Hierosolymitana - Guillelmi Apuli Poema Normannicum - Bernardi Thesaurarii Liber de Acquisitione Terrae Sanctae - Breve Chronicon Nortmannicum - Chronicon Fossae Novae - Chronicon Cavense - Chronica Varia Pisana - Landulphi Iunioris Historia Mediolanensis - Brevis Historia Liberationis Messinae a Saracenorum Dominatu per Comitem Rogerium Normannum Tomus VI - Acta Translationis Corporis Sancti Geminiani Episcopi

176

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Mutinensis - Caffari Annales Genuenses Tomus VII - Romualdi Salernitani Chronicon - Hugonis Falcandi Historia Sicula - Godefridi Viterbiensis Pantheon seu Memoria Seculorum - Sicardi Episcopi Cremonensis Chronicon - Chronicon Cremonense Tomus VIII - Chronicon Veronense - Anonymi Vaticani Historia Sicula ab ingressu Normannorum in Apuliam usque ad Annum 1282 - Historia Florentina The Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, ed. and transl. By Marjorie Chibnall, vol. VI, Oxford Medieval Texts, Oxford: Clarendon Press (OUP), 1978. Georgius Heinricus Pertz (ed.), Monumenta Germaniae Historica inde ab Anno Christi Quingentesimo usque ad Annum Millesimum et Quingentesimum, sub auspiciis Societatis Aperiendis Fontibus Rerum Germanicarum Medii Aevi, Hannoverae, Impensis Bibliopolii Aulici Hahniani, 1844, 36 vol; am folosit vol. 6, vol. 26 şi vol. 29. Benedict de Peterborough, Chronicle of the reigns of Henry II and Richard I, vol. I, în Rerum Britannicarum Medii Aevi Scriptores, ed. William Stubbs, London, 1867. Richard of Holy Trinity, Itinerary of Richard I and Others to the Holy Land, formerly ascribed to Geoffrey de Vinsaulf, In Parentheses Publications, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 2001. Suger, Vie de Louis VI le Gros, éditée et traduite par Henri Waquet (Archiviste du département du Finistère), Les Classiques de l’Histoire de la France au Moyen Age, Belles Lettres, Paris, 1964. Radulphi de Coggeshall, Chronicon Anglicanum, ex codicis manuscriptis edidit Iosephus Stevenson, London, Longman/Macmillan/Cambridge, 1875. The Chronicle of Robert of Torigni, ed. R. Howlett, în Chronicles of the Reigns of Stephen, Henry II., and Richard I., în Rerum Britannicarum Medii Aevi Scriptores, Rolls Series, London 1889, vol. IV. Thoma Rymer, Foedera, Conventiones, Litterae et Cuiuscumque Generis Acta Publica Inter Reges Angliae et alios quosvis Imperatores, Reges, Pontifices, Principes vel Comunitates ab Ineunte Saeculo Duodecimo viz. ab Anno 1101 ad nostra usque Tempora habita aut tractata ex Autographis, infra secretiores Archivorum Regiorum Tesaurarias per multa saecula reconditis fideliter scripta, In Lucem Missa de Mandatu Nuperae Reginae, accurante Thoma Rymer, edition tertia, Georgii Holmes apud Ioannem Neaulme, 1741. doar vol. 1.

177

Vladimir AGRIGOROAEI

STUDII – CĂRŢI Bisanzio e l’Italia. Raccolta di studi in memoria di Agostino Pertussi, edizioni Vita e Pensiero, Publicazzioni della Università Cattolica del Sacro Cuore, Milano, 1982. A Handbook of Dates for Students of British History, ed. by C.R. Cheney, revised by Michael Jones, Cambridge U.P., Cambridge, 2000. I Bizantini in Italia, (Guglielmo Cavallo, Vera von Falkenhausen, Rafaella Farioli Campanati, Marcello Gigante, Valentino Pace, Franco Panvini Rosati), ed. Garzanti – Scheiwiller, seconda edizione, Italia, 1986 (1982). The Cambridge Medieval History, Volume V. Contest Of Empire And Papacy, planned by J.B. Bury, edited by J.R. Tanner, C.W. Prévite-Orton, Z.N. Brooke, Cambridge University Press, Cambridge, 1968. Les Celtes, sous la direction scientifique de Sabatino Moscatti (coordinateur), Otto Herman Frey, Venceslas Kruta, Barry Raftery, Miklós Szabó, secrétariat scientifique par Ermanno Arslan et Daniele Vitali, éditions Stock, 1997 Les Croisades (anthologie des études scientifiques), introduction par Robert Delort, éditions du Seuil,1988. Dictionnaire des mythes littéraires, sous la direction de Professeur Pierre Brunel, éditions du Rocher, Jean-Paul Bertrand éditeur, 1998. Haut Moyen Age, texte et photos par André Corboz, collection Architecture universelle, Office du Livre, Fribourg, 1970. Histoire de la France religieuse, tôme I, Des dieux de la Gaule la papauté d’Avignon, sous la direction de Jacques Le Goff et René Rémond, éditions du Seuil, Paris, 1998. The Mabinogion, translated by Jeffrey Gantz, Penguin Books, London-New York, 1976. Textes Doctrinaux du Magistère de l’Eglise sur la Foi Catholique, traduction et présentation de Gervais Dumeige, édition nouvelle revue et corrigée, éditions de l’Orante, Paris, 1975. Hélène Ahrweiler, Byzance et la mer. La marine de guerre, la politique et les institutions maritimes des Byzantins au VIIe-Xve siècles, Thèse pour le Doctorat en Lettres présentée à la Faculté des Lettres et Sciences Humaines de l’Université de Paris, Presses Universitaires de France, Paris, 1966. Hélène Ahrweiler, L’idéologie politique de l’Empire byzantin, collection SUP, PUF, France, 1975. Juan Luis Alborg, Historia de la Literatura Española. Tomo I. Edad Media y Renacimiento, segunda edición ampliada, editorial Gredos, Madrid, 1981. R. Allen Brown, The Norman Conquest, Documents of Medieval History Collection, ed. Edward Arnold, 1984. Finch Allibone, In Pursuit Of Robber Baron. Recreating the Journeys of Robert Guiscard, Duke of Apulia and the “Terror Of the World”, Lennard Publishing, London, 1988 Michele Amari, Storia dei Musulmani di Sicilia, seconda edizione modificata e 178

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea accresciuta dall’autore, publicata con note a cura di Carlo Alfonso Nallino, 3 vol (vol 3 are 2 părţi), Catania, Romeo Prampolini editore, 1935-1938. Pierre Andrieu-Guitrancourt, Histoire de l’Empire Normand et de sa civilisation, Payot, Paris, 1984. Geoffrey Ashe, The Discovery of King Arthur, Anchor Press, New York, 1985. Richard Barber, King Arthur: Hero and Legend, Dorset Press, New York, 1961, reprinted in 1990. Frank Barlow, The Feudal Kingdom of Britain (1042-1216), Longman, London and New York, 1955. Michèle Beaulieu et Victor Beyer, Dictionnaire des sculpteurs français du Moyen Age, Bibliothèque de la Société Française d’Archéologie, dirigée par A. Erlande-Brandenburg, ouvrage publié avec le concours du Centre national de la recherche scientifique, Picard, Paris, 1992. Jean Beraud Villars, Les Normands en Mediterranée, éditions Albin Michel, Paris, 1951. Werner Blaser şi Monica Stucky, Drawings of Great Buildings, Birkhauser Verlag, Boston, 1983. T.S.R. Boase, English Art. 1100-1216, The Oxford History of English Art , Oxford, At Clarendon Press, 1953 Jean-Patrice Boudet, Sylvain Gougenheim, Catherine Vincent, L’Europe Occidentale Chrétienne au XIIIe siècle, études et documents commentés, collection Histoire Médiévale sous la direction de Jean Favier, préface de Michel Parisse, Sedes, Paris, 1995. Francesco Brandileone, Il diritto romano nelle leggi normanne e sveve del regno di Sicilia, con introduzione di Bartolommeo Capasso, Torino, Fratelli Bocca editori, 1884. Louis Bréhier, Le monde byzantin, vol.2 Les institutions de l’empire byzantin, éditions Albin Michel, Paris, 1970 (1940). Peter Brieger, English Art. 1216-1307, The Oxford History of English Art, Oxford, At Clarendon Press, 1957. Jean-Pierre Caillet (direction), Marianne Barrucard, Catherine Jolivet-Lévy, Fabienne Joubert, L’Art du Moyen Age. Occident, Byzance, Islam, Réunion des Musées Nationaux, Gallimard, Paris, 1995. Mary J. Carruthers, The Book of Memory. A Study of Memory in Medieval Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 1990. Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande en France et en Sicile, 2 tomes, Burt Franklin reprints, New York, 1969 (1907). Ferdinand Chalandon, Jean II Comnène (1118 – 1143) et Manuel I Comnène (1143 – 1180), Paris, librairie Alphonse Picard et Fils, 1912. Jean Chapelot şi Robert Fossier, Le village et la maison au Moyen Age, Hachette, Paris, 1980. Kenneth Conant, Carolingian and Romanesque Architecture. 800-812., Penguin, Middlesex/New York, 1959. Philippe Contamine, La guerre au Moyen Age, col. Nouvelle Clio, P.U.F., Paris, 1980. Robin Cormack, Writing in Gold. Bizantine Society and Its Icons, George 179

Vladimir AGRIGOROAEI Phillip editors, London, 1985. Ernst Robert Curtius, Literatura şi Evul Mediu latin – excursuri -, traducere de Adolf Armbruster, editura Paideia, Bucureşti, 2000. Arthur C. Danto, The Transfiguration of the Commonplace. A Philosophy of Art, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1981. John Davies, A History of Wales, Penguin Books, London, 1994. R.R. Davies, The First English Empire (Power and Identities in the British Isles), the Ford Lectures Delivered in the University of Oxford in Hillary Term 1998, Oxford University Press, Oxford, 2000. Josef Deér (Professor at the University of Berne, formerly at the University of Budapest), The Dynastic Porphyry Tombs of the Norman Period in Sicily, translated from the German by G. A. Gillhoff, Dumbarton Oaks Studies, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1959. Otto Demus, Byzantine Mosaic Decoration: Aspects of Monumental Art in Byzantium, London, 1948. Otto Demus, The Mosaics in Norman Sicily, Routledge & Paul, London, 1949. Otto Demus, Byzantine Art in the West, New York University Press, New York, 1970. Maurice Denis, Histoire de l’art religieux, Flammarion, Paris, 1939. Thomas Duffus Hardy, Syllabus (in English) of the Documents Relating to England and Other Kingdoms, vol.I (1066-1377), London, 1869. Banister Fletcher, A History of Architecture, 18th ed., revised by J.C. Palmes, ed. Charles Scribner’s Sons, New York, 1975. August Franzen & Remigius Bäumer, Istoria papilor. Misiunea lui Petru în ideea şi realizarea ei istorică în Biserică, traducere de Pr. Romulus Pop, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996. Grazio Gianfreda, Il mosaico di Otranto, biblioteca medioevale in immagini, 6 ed. aggiornata e migliorata, Lecce 1998. John Gillingham, Richard Cœur de Lion, préface de Ivan Cloulas, traduit de l’anglais par Isabella Morel, éditions Noêsis, Paris, 1996. John Gillingham and Ralph A. Griffiths, The Oxford History of Britain, volume II, The Middle Ages, edited by Kenneth O. Morgan, Oxford University Press, Oxford, 1988. Ivan Gobry, Les Moines en Occident, tôme III, De Saint Colomban à Saint Boniface, Le temps des conquêtes, éditions Fayard, 1987. A.-J. Greimas (directeur d’études à l’Ecole pratique des Hautes Etudes), Dictionnaire de l’ancien français jusqu’au milieu du XIVe siècle, Larousse, Paris, 1986. Philip Grierson, Byzantine Coinage, Dumbarton Oaks Studies, Harvard University Press, Washington D.C., 1999. André Guillou, Recueil des inscriptions grecques médiévales d’Italie, École Française de Rome, Palais Farnèse, Roma, 1996. Walter Hang, Das Mosaik von Otranto. Darstellung, Deutung und Bilddokumentation, ed. Ludwig Reichert Verlang, Wiesbaden, 1977. Edward James (Professor of History, University of Reading), Britain in the First Millenium, Oxford University Press, 2001. 180

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea G. E. Kidder Smith, Looking at Architecture, Harry N. Abrams Publishers, New York, 1990. Erich Köhler, L’aventure chevaleresque. Idéal et réalité dans le roman courtois. Etudes sur la forme de plus anciens poèmes d’Arthur et du Graal, traduit de l’allemand par Eliane Kaufholy, préface de Jacques Le Goff, col. Bibliothèque des Idées, éditions Gallimard, Paris, 1970. Angeliki E. Laiou (Editor-in-Chief), Scholarly Committee: Charalambos Bouras, Cécile Morrisson, Nicolas Oikonomides, Constantine Pitsakis, The Economic History of Byzantium from the Seventh through the Fifteenth Century, 3 vol., Dumbarton Oaks Studies, Harvard University Press, Washington D.C., 2002. Austin Lane Poole, D.Litt., From Doomesday Book To Magna Carta (10871216), Oxford University Press, Oxford, 1993. Bryan Little, Abbeys and Priories in England and Wales, B.T. Batsford Ltd, London, 1979. Roger Sherman Loomis, Arthurian Tradition and Chrétien de Troyes, Octagon Books, New York, 1982, copyright after Columbia University Press, New York, 1949. Roger Sherman Loomis, Celtic Myth and Arthurian Romance, New York, 1927. Roger Sherman Loomis, Arthurian Legends in Medieval Art, London-New York, 1938. E. Mâle, L’art religieux du XIIe siècle en Italie, Paris, 1922 Jean Markale, Le roi Arthur et la société celtique, éditions Payot, Paris, 1983. John Matthews, Gawain: Knight of the Goddess. Restoring an Archetype, foreword by Mildred Leake Day, Aquarian/ Thompson Editions, London, 1990. Gennaro Maria Monti, La espansione mediterranea del mezzogiorno d’Italia e della Sicilia, Istituto Nazionale di Cultura Fascista, Studi Giuridici e Storici diretti da P.S. Leicht, ed. Nicola Zanichelli, Bologna, 1942. Richard Morris, Cathedrals and Abbeys of England and Wales, The Building Church (600-1540), London-Toronto-Melbourne, J.M. Dent and sons, 1979. L.A. Muratori, Antiquitates Italicae Medii Aevi sive Dissertationes…, vol V, vol. IX, Typis Michaelis Bellotti Impress. Episcop. sub signo Petrarcae, 1776. Lynn H. Nelson, The Normans in South Wales, 1070-1171, Austin and London, University of Texas Press, 1966. Ewart Oakeshott, The Sword in the Age of Chivalry, Boydell & Brewer, London, 1964. Ewart Oakeshott, Records of the Medieval Sword, Boydell & Brewer, London, 1991. Georges Ostrogorsky, Histoire de l’Etat Byzantin, traduction française de Paul Lemerle, Paris, Payot, 1956. J. R. Planché, The Conqueror and His Companions, Somerset Herald. London: Tinsley Brothers, 1874. M. K. Pope (MA, Litt.D.) From Latin to Modern French with Special Consideration of Anglo-Norman, Publications of the University of Manchester, no. CCXXIX, French series no. VI, Manchester University Press, 1966. 181

Vladimir AGRIGOROAEI Arthur Kingsley Porter, Lombard Architecture, New Haven, 1917, 3. vol. A. L. Rees şi F. Borzello, The New Art History, Camden Press, London, 1986. John Rhys (Professor of Celtic, Principal of Jesus College, Oxford), Celtic Folklore: Welsh and Manx, volume I, Oxford, at Clarendon Press, 1901. Amico Ricci, Storia dell’Architettura in Italia, vol. 1, Modena, 1857. D. J. A. Ross, Studies in Alexander Romance, Buckram Bound, London, 1985. Jean-Paul Roux, Regele. Mituri şi simboluri, traducere şi note de Andrei Niculescu, colecţia Artă şi religie, editura Meridiane, Bucureşti, 1998. Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. II The Kingdon of Jerusalem and the Frankish East, Cambridge University Press, Cambridge, 1957. Paul Russell, An Introduction to Celtic Languages, Longman, London and New York, 1995. Charles-Laurent Salch (coord), L’Atlas des villes et villages fortifiés en Italie (Moyen Age), ed. Publitotal, Strasbourg, 1978. Roberto Salvini, Wiligelmo e le origini della scultura romanica, Aldo Martello editore, Milano, 1956. Gustave Schlumberger, Numismatique de l’Orient Latin, avec 19 planches gravées par L. Dardel, publié sous le patronage de la Société de l’Orient Latin, éditions Ernest Leroux, Paris, 1878. Gustave Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin, avec 1100 dessins par L. Dardel, éditions Ernest Leroux, Paris, 1884 Heinrich Wilhelm Schulz, Denkmaeler der Kunst des Mittelalters in Unteritalien, Dresden, 1860, Band 1-2-3, vol. 4 sunt planşele (format A1). William F. Skene, The Four Ancient Books of Wales, Cardiff, 1868. Natalia B. Teteriatnikov, Mosaics of Hagia Sophia, Istanbul: The Fossati Restoration and the Work of the Byzantine Institute, Dumbarton Oaks Studies, Harvard Press, Washington D.C., 1998. Petro Toesca, Storia dell’arte Italiana. Il Medioevo, tomo secondo, con 557 incisioni e due tavole a colori, Unione Tipografica – editore Torinese, Torino, 1927. Pierre Toubert, Etudes sur l’Italie Médiévale (IXe-XIVe s.), Variorum Reprints, London, 1976. Arnold Van Gennep, Formarea legendelor, traducere de Lucia Berdan şi Crina Ioana Berdan, studiu introductiv de Petru Ursache, postfaţă de Lucia Berdan, editura Polirom, Iaşi, 1997. Eugène Vinaver, A la recherche d’une poétique médiévale, librairie Nizet, Paris, 1970. Walther von Wartburg, La fragmentation linguistique de la Romania, collection Bibliothèque Française et Romane, série A : Manuels et études linguistiques, no. XIII, traduit de l’allemand par Jacques Allières et Georges Straka, éd. C. Klincksieck, Paris, 1967. Albert K. Wimmer, Anthology of Medieval German Literature, synoptically arranged with contemporary translations, third edition, 1998. Michael Wood, In Search of the Dark Ages, British Broadcasting Corporation, 182

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea London, 1981. Michael Wood, In Search of England. Journeys into the English Past, Penguin Books, London, 2000. Ralph Bailey Yewdale, Bohemond I, Prince of Antioch, s.l., s.a.

STUDII – ARTICOLE ŞI EXTRASE Romanesque Art in the Province of Modena, excerpts from the volume P. Belloi şi E. Colombini, Illustrated Romanesque Itineraries, Modena, 1999. David Abulafia, The Crown and the Economy under Roger II and His Succesors, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983. Phil Andrews, Excavations at Cosmeston Medieval Village, near Penarth, South Glamorgan, 1993, în Archaeology in Wales, vol. 36, 1996. Mathieu Arnoux şi Cristophe Maneuvrier, Le pays normand. Paysages et peuplement (IXe-XIIIe siècles), în Tabularia, nr. 3, 2003. Mieke Bal şi Norman Bryson, Semiotics and Art History, în The Art Bulletin, nr. 73, June, 1991. Michael Baldwin, Charles Harrison şi Mel Ramsden, Art History, Art Criticism and Explanation, în Art History, vol. 4, nr. 4, December, 1981. Nick Barratt, The English Revenue of Richard I. (Statistical Data Included), în English Historical Review, June, 2001. Clara Bargellini, The Tremiti Mosaic and the Eleventh-Century Floor Decoration in Eastern Italy, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 39, 1985. Xavier Barral i Altet, Les pavements en mosaïque de la période normande en Sicile, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983. Xavier Barral i Altet, Poésie et iconographie : un pavement de XIIe siècle décrit par Baudri de Bourgueil, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 40, 1986. P. Belli D’Elia, L’officina barese: scultori a Bari nella secunda metà del XII secolo, în Bollettino d’Arte, nr. 27, 1984. P. Belli d’Elia, La cattedrale a Otranto, în La Puglia [Italia Romanica, nr. 8], Milano 1987. P. Belli d’Elia, La Cattedra dell’abate Elia. Precisazioni sul romanico pugliese, în Bollettino d’Arte, nr. 1 şi nr. 2, 1974. M. Benedettelli, La basilica di S. Nicola: i restauri, în Castelli e cattedrali di Puglia a cent’anni dall’Esposizione Nazionale di Torino, catalogo della mostra a cura di C. Gelao e G. Jacobitti, Bari, 1999. Robert P. Bergman, The Frescoes of Santissima Annunciata in Minuto (Amalfi), în Dumbarton Oaks Papers, nr. 41, 1987. Michelle L. Biehl, A Short Survey of Arthurian Archaeology, în Archaeology of Europe, University of Minnesota, 1991. Pierpaolo Bonacini, La Rappresentazione del lavoro in eta romanica – Matilde di Canossa e il duomo di Modena, conferinţa de la Nogara, 26 martie 1999. Andrew Breeze, Peredur son of Efrawg and the Windmills, în Celtica, nr. 24, 2003. 183

Vladimir AGRIGOROAEI Beat Brenk, Spolia from Constantine to Charlemagne: Aesthetics versus Ideology, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 41, 1987. R. Cassano, Testimonianze archeologiche della diocesi, în Storia di Bari dalla preistoria al anno Mille, a cura di R. Cassano, G. Musca e M. Pani, Roma-Bari, 1989. C. Citter (coord.), Le grandi fasi dell’incastellamento. Selvena e gli altri castelli dell’Amiata grossetano a confronto, în M. Aschieri (coord.), Gli Aldobrandeschi. Una famiglia feudale nel medioevo toscano, Atti del Convegno di Santa Fiora, 2001. Tim Clarkson, The Gododdin Revisited, în The Heroic Age, Issue 1, Spring/Summer 1999. J. C. Crick, The British past and the Welsh future: Gerald of Wales, Geoffrey of Monmouth and Arthur of Britain, în Celtica, nr. 23, 1999. Simon Coupland, Carolingian Arms and Armor in the Ninth Century, în Viator, Medieval and Renaissance Studies, vol. XXI, 1990. Slobodan Curcic, Church Architecture of Norman Sicily: The Case of St. Mary’s of the Admiral in Palermo, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983. Slobodan Curcic, Some Palatine Aspects of the Cappella Palatina in Palermo, în Dumbarton Oaks Papers, number 41, 1987. Gilduin Davy, Le scribe, le droit et le prince: Recherche autour de l'utilisation de l'écrit juridique par les ducs de Normandie de la fin du Xe à la fin du XIe siècle, în Tabularia, nr. 1, 2001. Tim Dawson, Kresmata, Kabadion, Klibanion: Some Aspects of Middle Byzantine Military Equipment Reconsidered, în Byzantine and Modern Greek Studies, nr. XXII, 1998. Mimma De Maio, Lo sviluppo del centro artigiano di Solofra nella provincia salernitana del periodo normanno-svevo, în Rassegna Storica online, nr. 2 NS (V), 2003 (supplemento a Storia del mondo, nr. 15, 13 ottobre 2003). A. Degasperi, Sepolture urbane e viabilità a Lucca fra tarda antichità e alto medioevo, în Archeologia Medievale, nr. XXII, 1995. P. Deschamps, La légende arthurienne à la cathédrale de Modène et l’école lombarde de sculpture romane, în Monuments Piot, nr. XXVIII, 1925-1926. Anne Duggan, Ne in dubium: The Official Record of Henry II's Reconciliation at Avranches, 21 May 1172, în English Historical Review, June, 2000. Margaret English Frazer, Church Doors and the Gates of Paradise: Byzantine Bronze Doors in Italy, în Dumbarton Oaks Papers, no. 27, 1973. Horst Enzensberger, I Greci nel Regno di Sicilia.Aspetti della loro vita religiosa, sociale, economica alla luce del diritto canonico latino e di altre fonti latine, în Medioevo Italiano, no.1, 2000. Vera von Falkenhausen, The Norman Monarchy. Image and Reality, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983. Jaroslav Folda with Pamela French (Fresco Conservator), Crusader Frescoes at Crac des Chevaliers and Marqab Castle, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 36, 1982. Angelo Gambella, Le origini latine della famiglia bizantina Petralifa, în Medioevo Italiano, no.1, 2000. 184

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Angelo Gambella, Alife normanno-sveva. La città, il castello, la cattedrale, în Rassegna Storica online, nr. 2 NS (V), 2003 (supplemento a Storia del mondo, nr. 15, 13 ottobre 2003). Stephen Gero, The Alexander Legend in Byzantium: Some Litterary Gleanings, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 46, 1992. G.H. Gerould, Arthurian Romance and the Modena Relief, în Speculum, nr. X, 1935. N. Gopala Pilai, Skanda: The Alexander Romance in India, în Proceedings of the All-India Oriental Conference, 1937. Oleg Grabar, Islamic Elements in the Art of Norman Sicily, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983. Lindy Grant, Fécamp et l’architecture en Normandie, în Tabularia, nr. 2, 2002. Philip Grierson, Tari, Ducales, and Folari: The Coinage of the Norman Kingdom, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983. Eric P. Hamp, Mabinogi and Archaism, în Celtica, nr. 23, 1999. D.R. Howlett, The Literary Context of Geoffrey of Monmouth: An Essay on the Fabrication of Sources, în Arthuriana, nr. V, 3, Autumn / 1995. Lucy-Anne Hunt, Art and Colonialism: The Mosaics of the Church of Nativity in Bethleem (1169) and the Problem of Crusader Art, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 45, 1991. Roger Irving Little, Maxentius and the ‘Arthur’ Stone, A Late Roman Inscription from Tintagel, Cornwall, în Coast Lines, 2000. Elizabeth Jeffreys şi Michael Jeffreys, The "Wild Beast from the West ": Immediate Literary Reactions in Byzantium to the Second Crusade, în Dumbarton Oaks Studies: The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World, edited by Angeliki E. Laiou and Roy Parviz Mottahedeh, 2001. Mark J. Johnson, The Lost Royal Portraits of Gerace and Cefalù Cathedrals, în Dumbarton Oaks Papers, no. 53, 1999 Ernst Kitzinger, Observation on the Samson Floor at Mopsuestia, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 27, 1973. Ernst Kitzinger, Mosaic Decoration in Churches – part 1; Mosaic Decoration in Churches – part 2, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983. Steinnun Kristjándóttir, The Last Viking in Iceland, în Viking Heritage Newsletter, no. 3, 1998. J. La Monte, The Lords of Le Puiset on the Crusades, în Speculum, nr. XVII, 1942. Angeliki E. Laiou, with an Appendix by Cécile Morrisson, Byzantine Trade with Christians and Muslims and the Crusades, Dumbarton Oaks Studies: The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World, edited by Angeliki E. Laiou and Roy Parviz Mottahedeh, 2001. Vitalien Laurent (Membre d’honneur de l’Académie Roumaine), Andronic Rogérios, fondateur du couvent de la Théotocos Chrysokamariotissa et son sceau inédit au type de l’offrande, în Académie Roumaine, Bulletin de la Section Historique, tome XXVII, 1946, Bucureşti. Bruno Lavagnini, L’epigramma e il commitente, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 41, 1987. 185

Vladimir AGRIGOROAEI Roger Sherman Loomis, The Origin and Date of the Bayeux Embroidery, în Art Bulletin, no. VI, 1923. Roger Sherman Loomis, The Story of the Modena Archivolt and Its Mythological Roots, în Romanic Review, no. XV, 1924. Roger Sherman Loomis, Medieval Iconography and the Question of Arthurian Origins, în Modern Language Notes, no. XL, 1925. Roger Sherman Loomis, The Date, Source and Subject of the Arthurian Sculpture at Modena, în Medieval Studies in Memory of G. Schoepperle Loomis, New York, 1928. G. A. Loud, Coinage, Wealth and Plunder in the Age of Robert Guiscard, în English Historical Review, September, 1999. Paul Magdalino, Eros and the King of Amours: Some Observations on Hysmine and Hysminias, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 46, 1992. Henry Maguire, The Profane Aesthetics in Byzantine Art and Literature, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 53, 1999. E. Mâle, L’architecture et la sculpture en Lombardie à l’époque romane ; à propos d’un livre récent, în Gazette des Beaux-Arts, no. LX, 1918. Christopher J. Marshall, The Crusading Motivation of the Italian City Republics in the Latin East, c. 1096-1104, în Rivista di Bizantinistica, vol. 1, 1991. F. Maurici, L’insediamento medievale in Sicilia: problemmi e prospettive di richerca, în Archeologia Medievale, no. XXII, 1995. Hans Eberhard Mayer, A Ghost Ship Called Frankenef: King Richard I's German Itinerary, în English Historical Review, February, 2000. Penelope C. Mayo, The Crusaders Under The Palm, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 27, 1973. R. Meneghini, R. Santangeli Valenzani, Sepolture intramuranee a Roma tra V e VII secolo d.C. - Aggiornamenti e considerazioni, în Archeologia Medievale, nr. XXII, 1995. S. Mola, R. Cassano, M. Pasculli Ferrara, La basilica di S. Nicola a Bari, în Cattedrali di Puglia. Una storia lunga duemila anni, a cura di C.D. Fonseca, Bari, 2001. Stefania Mola, Cultura artistica in Puglia e nel Mezzogiorno normanno, în Rassegna Storica online, nr. 2 NS (V), 2003 (supplemento a Storia del mondo, nr. 15, 13 ottobre 2003). Tereza Moura Guedes, Guillaume IX – les „Avant-Gardes” du XIIe siècle, în Ariane, no. 7, 1989. Alan V. Murray, Prosopographical Research on the Crusader States, în Prosopon – Newsletter of the Unit for Prosopographical Research, Oxford, nr. 4, January 1996. Alan V. Murray, Baldwin II and his Nobles: Baronial Factionalism and Dissent in the Kingdom of Jerusalem, 1118-1134, în Nottingham Medieval Studies, nr. 18, 1994. Ulderico Nisticò, I Normanni nella Calabria media. Occupazione ed organizzazione del territorio, în Rassegna Storica online, nr. 2 NS (V), 2003 (supplemento a Storia del mondo, nr. 15, 13 ottobre 2003). O.J. Padel, Recent Work on the Origins of the Arthurian Legend: A Comment, în 186

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Arthuriana, nr. 5.3. Autumn, 1995. Mark Page, Cornwall, Earl Richard and the Barons’ War, în English Historical Review, February, 2000. A. Kingsley Porter, The Rise of Romanesque Sculpture, în American Journal of Archaeology, no. XII, 1918. Arthur Kingsley Porter şi Roger Sherman Loomis, La legénde archéologique à la Cathédrale de Modène, în Gazette des Beaux-Arts, no. LXX, 1928. Huw Price, British or Welsh? National Identity in Twelth-Century Wales, în English Historical Review, September, 2001. Camilla Ann Richmond, Beyond Legend: Arthur Reconsidered, în The Concord Review, 1996, şi Ralph Waldo Emerson Prize, 1997. M. S. M. Saifullah, Pseudo-Callisthenes, Dhul-Qarnayn & Alexander The Great, în Islamic Awareness, 1st of September 1999. Constantin Sathas, Deux lettres inédites de l’empereur Michel Ducas Parapinace à Robert Guiscard, rédigées par Michel Psellus, extras din Annuaire de l’Association pour l’encouragement des études grecques en France – Année 1874, Paris, Maisonneuve et C-ie, 1875. C. Settis Frangoni, Per la lettura del mosaico pavimentale della cattedrale di Otranto, în Bullettino dell’Istituto Italiano per il Medioevo ed Archivio Muratoriano, nr. LXXXII, 1970. Caroline Shenton, Royal Interest in Glastonbury and Cadbury: Two Arthurian Itineraries, 1278 and 1331, în English Historical Review, November, 1999. Jacques Stiennon & Rita Lejeune, La légende arthurienne dans la sculpture de la cathèdrale de Modène, în extrait de Cahiers de Civilisation Médiévale, Université de Poitiers, Centre d’Etudes Supérieures de Civilisation Médiévale, VIe Année, no.3, Juillet-Septembre, 1963. Hugh N. Thomas, The significance and fate of the native English landholders of 1086, în English Historical Review, April, 2003. Fiona Tolhurst, Negotiating Feminist and Historicist Concerns: Guenevere in Geoffrey of Monmouth’s Historia Regum Britanniae, în Arthuriana, n5. 3.2., Summer, 1992. Fiona Tolhurst, The Britons as Hebrews, Romans and Normans: Geoffrey of Monmouth’s British Epic and Reflections of Empress Matilda, în Arthuriana, nr. 8.4. , Winter, 1998. Lucia Travaini, The Normans Between Byzantium and the Islamic World, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 55, 2001. John D'Urso, Jason Hannan, M. S. M. Saifullah, Elias Karîm & Muhammad Ghoniem, On The Judeo-Christian Sources Of al-Khidr & Dhul-Qarnayn, în Islamic Awareness, 17th of August 1999. Elisabeth van Houts, Les femmes dans l’histoire du duché de Normandie, în Tabularia, nr. 2, 2002. P. Vergarra, Elementi architettonici tardoantichi e medievali nella cripta della cattedrale di Otranto, în Rivista dell’Istituto Nazionale di Archeologia e Storia dell’Arte, nr. III, IV, 1981. Michelle R. Warren, Making Contact: Postcolonial Perspectives through Geoffrey of Monmouth’s Historia Regum Britannie, în Arthuriana, nr. 8.4., Winter, 1998. 187

Vladimir AGRIGOROAEI Rupert Willoughby, The Shock of the New. Innovative lance charge leads to Norman victories, în History Today, August, 1999. Jane Zatta, Translating the Historia: Ideological Transformation of the Historia Regum Britannie in the Twelfth-Century Chronicles, în Arthuriana, nr. 8.4., Winter, 1998. Michelle Ziegler, Artúr mac Aedan of Dalriada, în Heroic Age, no. 1, SpringSummer, 1999. SITE–URI WEB Apennino Reggiano (castele şi monumente medievale din munţii Apenini; bază de date sumară) la www.apenninoreggiano.it Archeologia medievale (publicaţie a arheologilor italieni; articole în format pdf) la http://192.167.112.135/NewPages/edAM.html Arcidiocesi di Otranto (site-ul oficial al diocezei de Otranto; informaţii privind istoricul catedralei şi operele de artă) la www.arcidiocesi.otranto.le.it Architecture religieuse en Occident (artă romanică şi gotică) la http://architecture.relig.free.fr Art et églises romanes (arhitectiră şi sculptură romanică franceză) la www.artroman.net. Arthuriana (revista Societăţii Arthuriana ; articole în format html şi pdf) la www.arthuriana.org Bibliotheca Augustana (ediţii de texte antice şi medievale, nu doar în latină şi greacă, ci şi în limbi vernaculare) la www.fhaugsburg.de/~harsch/augustana.html Bibliothèque Nationale de France – Mandragore (reproduceri după miniaturi de manuscrise cu informaţii privind datarea şi provenienţa) la www.bnf.fr. BramArte (secţiunea artă romanică) la www.utenti.romascuola.net. Camelot Project ( texte originale în engleză medie, ediţii ale Universităţii din Rochester ), la www.lib.rochester.edu/camelot/mainmenu.htm Casteland (descrierea a numeroase castele franceze) la www.casteland.com Castelli e signori nel Trentino (istoricul şi descrierea tuturor frescelor din castelele tiroleze) la www.castelli.cr-surfing.net/index.htm Castelli matildici (prezentare detaliată a castelelor care au aparţinut contesei Matilda de Toscana) la www.castellimatildici.it Castelli toscani (bază de date) la www.castellitoscani.net . Castles of Wales (descrierea tuturor castelelor galeze), la www.castlewales.com Castlexplorer (castele britanice; fotografii detaliate) la www.castlexplorer.co.uk Cathèdrale de Chartres (detalii privind construcţia şi operele de artă) la www.chartres-cathedrale.free.fr. Catholic Encyclopedia la www.newadvent.org/cathen Chronicon (publicaţie a Universităţii din Cork) la www.ucc.ie/chronicon/right1.htm CELT: Corpus of Electronic Texts Center (Electronic Text Service) (texte integrale în irlandeză veche şi latină, în original şi traducere, ediţii electronice ale Universităţii din Cork) la www.columbia.edu/cu/lweb/indiv/ets/offsite. language.html 188

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea Celtica – Journal of the School of Celtic Studies (publicaţie a Universităţii din Dublin, articole în format pdf) la www.celt.dias.ie/publications/celtica Classici Italiani (ediţii originale ale diverselor texte literare italiene, începând cu secolul al XIII-lea, studii, cărţi electronice) la www.classicitaliani.it. Colombini editore (broşuri şi cărţi ale acestor editori modenezi în format pdf) la www.colombinieditore.it. Cornucopia. Storia e cultura (informaţii sub formă de monografii ale tuturor operelor de artă şi arhitectură medievală din Toscana) la www.storiaecultura.it. Courtauld Institute of Art (imagini alb-negru, sepia şi color a diverse opere de artă, însoţite de informaţii secundare) la www.artandarchitecture.org.uk. Cronologia (istoria amănunţită a Italiei) la www.cronologia.it/storia/welcome.html De re militari (studii şi extrase din diverse reviste tipărite, reproduse în ediţie electronică cu citare) la www.deremilitari.org. Diocèse de Chartres (detalii privind construcţia şi operele) www.diocese-dechartres.fr Dolomiti (informaţii sumare privind castelele din Alpii italieni) la www.dolomiti.it/ eng/castelli Dumbarton Oaks (Dumbarton Oaks Papers şi Dumbarton Oaks Studies în format pdf) la www.doaks.com. The English Historical Review (publicaţie a Universităţii din Oxford; articole în format html) la www3.oup.co.uk/enghis/contents.html Euratlas (hărţi istorice) la www.euratlas.com Genealogie delle dinastie italiane (arbori genealogici detaliaţi ai celor mai multe dintre familiile nobiliare italiene) la www.sardimpex.com Heroic Age Magazine (revistă de istorie) la www.mun.ca/mst/heroicage/issues/ The History Files (cronologii de monarhi) la www.users.globalnet.co.uk/ ~plk/history.htm In Parentheses (cronici traduse, format pdf) la www.yorku.ca/inpar Internet Sacred Texts Archive (ediţii electronice după cărţi de referinţă în mitografie şi folcloristică) la www.sacred-texts.com/index.htm King Arthur (articole arturiene) la www.britannia.com/history/412.html Medieval Forum (publicaţie independentă, editor George W. Tuma, articole în format html) la http://www.sfsu.edu/~medieval Medieval Names Archive (tratate, studii şi articole de onomastică medievală pe baza documentelor de epocă) la www.panix.com/~mittel/names. Medieval Sourcebook (texte originale în latină şi în limbi vernaculare, traduceri, hărţi medievale, acte politice, eseuri de istorie medievală etc.) la www.fordham.edu/halsall/sbook.html Medioevo italiano (publicaţie afiliată la Storia del mondo. Rassegna storica online; articole în format pdf) la www.medioevo.cjb.net sau www.medioevo.org Mondi medievali (site dedicat tuturor monumentelor medievale italiene, am consultat mai ales secţiunile de catedrale şi fortificaţii; în continuă construcţie) la www.mondimedievali.org . Multi Map (imagini din satelit), la www.multimap.com Notes romanes (artă şi arhitectură romanică în Franţa) la http://notes.romanes. free.fr 189

Vladimir AGRIGOROAEI Ospitalitalia (descrieri ale catedralelor din Puglia) la www.ospitalitalia.it/ arte_ricerca.php Phillip Davis English Castles Database (uriaşă bază de date cu privire la castelele din Britania) la http://homepage.mac.com/phillipdavis/Lists/lists.html Pierres romanes (scurtă trecere în revistă a motivelor romanice) la www.paroleet-patrimoine.org Peregrina (ediţii de texte patristice latine medievale, studii şi cercetări de patristică; vieţi de sfinte) la www.peregrina.com. Roma Hinterland (castele din împrejurimile Romei) la www.romahinterland.com/ cast.html Romanes.com (fotografii detaliate ale tuturor monumentelor de artă romanică franceză, însoţite de explicaţii sumare) la www.romanes.com Saxon Shore (studii de ev mediu timpuriu), la www.pitt.edu/~jegst61/ shoreframes.html Société Archéologique du Midi de la France (conţine ediţia electronică a buletinului Societăţii) la www.societes-savantes-toulouse.asso.fr/samf/ sommaire.htm Some Clothing of the Middle Ages (articole, studii, planşe, schiţe şi fotografii după originale) la www.personal.utulsa.edu/~marc-carlson/cloth/bockhome.html. Spätmittelalterliche Bilderhandschriften aus der Bibliotheca Palatina – digital Kooperationsprojekt der Universitätsbibliothek und des Kunsthistorischen Instituts der Universität Heidelberg; (reproduceri digitale după manuscrise originale de secol XIV-XV) la www.ub.uniheidelberg.de/helios/fachinfo/ www/kunst/digi/welcome.html Storia del mondo (revistă italiană de istorie şi istorie a culturii; articole în format pdf) la www.storiadelmondo.com Tabularia (revistă de istorie şi istorie a culturii; Universitatea din Caen; articole în format pdf) la www.unicaen.fr/mrsh/crahm/revue/tabularia Thais – 1200 ani di scultura italiana (Periodo altomedievale e romanico) la www.thais.it. Verticals of Troy (Michael Ullyot despre Geoffroi de Monmouth şi tradiţia troiană) la http://individual.utoronto.ca/ullyot/verticals La Via Francigena. Highway to Heaven (hărţile şi descrierile oraşelor parcurse de drumul francigen) la www.giovannicaselli.com/francigena Vortigern Studies (studii despre Britannia post-romană), la www.vortigernstudies. org.uk precum şi multe alte site-uri a căror trecere în revistă ar ocupa un spaţiu exagerat.

190

Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea

CD–ROM Châteaux-Forts, par Nicholas Faucherre, éditions Syrinx, 1999. The Image of The World, An Interactive Exploration of Ten Historic World Maps, narrator Robin Herford, researcher Roger Watson, producer Karen Brookfield, British Library Board, 1995. Microsoft Encarta Interactive World Atlas 2000, Microsoft Corporation, 2000.

191

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful